ANALELE , ACADEMIEI ROMÂNE MEMORIILE SECŢIUNII LITERARE SERIA m. TOM. XIV-XV 1944 — 1946 MONITORUL OFICIAL Şî IMPRIMERIILE STATULUI IMPRIMERIA NAŢIONALĂ. BUCUREŞTI, 1946 www.digibuc.ro ANALELE ACADEMIEI ROMÂNE MEMORIILE SECŢIUNII LITERAR SERIA 111. TOM. XIV—XV 1944—1946 MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI IMPRIMERIA NAŢIONALĂ. BUCUREŞTI, 1946 www.digibuc.ro CUPRINSUL TOMUL XIV Pag. BUCUŢA (Emanoil), George Vâlsan după zece ani............. 23 MUNTEANU (Basil), Un vizionar al latinităţii. Latinitatea, Franţa şi sufletul autohton în concepţia lui Ovid Densusianu................ 47 VIANU (Tudor), Patru decenii dela publicarea primei opere a domnului Mihail Sadoteanu ......................................... I TOMUL XV _ CAPI DAN (Th.), Numele geografice din România şi Dicţionarul Toponimic Român ................................................. 35 OPRESCU (G.), Grigorescu şi Franţa. Studiu asupra formaţiei spirituale şi artistice a pictorului .................................. 77 RĂDULESCU-MOTRU (C.), Morala personalismului energetic. 1 www.digibuc.ro MORALA PERSONALISMULUI ENERGETIC DE C. RĂDULESCU-MOJRU MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE Comunicare făcută în şedinţa publică dela 16 Mai 1946 I. CONSIDERAŢII ASUPRA MORALEI FILOSOFICE Regulile de conduită morală, pe care se simt obligaţi să le execute de bună voie membrii unei societăţi, ele fiind considerate ca o continuare a vechilor obiceiuri si tradiţii » t religioase, constituesc morala etnică, sau naturală. Acelea propovăduite de Evangheliile creştinismului, constituesc morala creştină. Parte din aceste reguli, precum şi unele cerute de interesul societăţii, au fost legate de sancţiuni şi încorporate legilor civile şi penale, constituind astfel morala legală, sau morala legiferată. Deosebit de acestea, sunt regulile de morală elaborate de filosofi şi care completează în general sistemele filosofice ale acestora. Acestea constituesc morala filosofică. O morală fără sancţiuni şi obligaţii, dar nu mai puţin importantă, prin influenţa pe care ea o exercită asupra spiritelor de elită din fiecare epocă. In paginile ce urmează, facem încercarea de a rezuma morala care decurge din principiile cuprinse în sistemul filosofic Personalismul energetic, în scopul de a răspândi cât mai mult în publicul românesc dragostea de muncă profesională şi respectul pentru vocaţie. 1 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom, XV www.digibuc.ro 2 C. RĂDULESCU-MOTRU 2 înainte de rezumarea acestei morale, facem câteva consideraţii generale asupra metodei care ne asigură o cât mai corectă prezentare a moralei sprijinite pe un sistem filosofic. In principiile, pe baza cărora un sistem filosofic explică raportul dintre om şi natură, este presupus totdeauna un criteriu moral pentru alegerea regulilor de conduită ale omului; explicarea raportului dintre om şi natură neputând fi altminteri făcută în mod complet. Criteriul acesta nu- este totdeauna clar exprimat. El se defineşte cu uşurinţă însă, generalizând principiile care fundează sistemul filosofic. De aceea sistemele filosofice care se aseamănă prin principiile lor de bază, se aseamănă şi prin regulile de conduită pe care ele le recomandă. Vechile sisteme materialiste îsi au morala lor, deosebită de aceea a sistemelor spiritualiste sau idealiste; deşi între cele materialiste, de o parte, şi între cele spiritualiste, sau idealiste, pe de altă parte, există diferenţieri. Şi aceste diferenţieri trebue să existe mai întâi din cauza nesfârşitei varietăţi de condiţii în care are loc conduita omului: varietate de timp, spaţiu şi cultură. Este cu neputinţă o asemănare completă între morala unui filosof idealist sau materialist din antichitate şi morala unui filosof idealist sau materialist din zilele noastre, orişicâtă asemănare ar fi între principiile pe care ei îşi fundează sistemele lor filosofice, deoarece condiţiile de vieaţă a celor două epoce sunt prea diferite între ele. Cu această rezervă, era, totuşi, până acum îndreptăţită clasificarea diferitelor sisteme de morală filosofică, după principiile fundamentale avute în vedere de filosoful care le-a produs, aşa, precum s’a şi practicat de regulă în cărţile în care se expunea istoria diferitelor sisteme de morală filosofică. Diferenţierile, însă, care abia se simţeau între sistemele cu tendinţă materialistă sau idealistă din trecut, încep să devină din ce în ce mai pronunţate în sistemele nouă de filosofie, din cauză că asemănarea dintre principiile de bază ale acestor sisteme filosofice este foarte mjlt slăbită. Sistemele filosofice care văd astăzi lumina publicităţii, cu greu mai pot fi grupate, după principiile lor fundamentale, într’o clasă laolaltă, aşa cum se grupau în trecut, în materialiste de o parte şi idealiste de altă parte. Aceea ce până acum era îndreptăţit, fiindcă. www.digibuc.ro 3 MORALA PERSONALISMULUI ENERGETIC 2 ajuta la înţelegerea sistemelor de morală, începe să fie considerat acum un' procedeu condamnabil, fiindcă, în loc să ajute, împiedecă o bună înţelegere a acestor sisteme. Aceasta nu înseamnă însă că, de astăzi înainte, la definirea moralei care decurge dintr’un sistem filosofic să n’avem a mai ţinea seamă de principiile care fundează sistemul filosofic-—aceste principii rămân totdeauna constitutive pentru morala sistemului — ci aceasta înseamnă numai că de aci înainte să fim cu mai multă băgare de seamă la originaliatea principiilor pe care se fundează sistemul filosofic. Filosofii de astăzi îmbracă adeseori gândirea lor nouă în forme verbale vechi; dar gândul lor merge înaintea cuvântului, aşa că, sub asemănările verbale cele mai izbitoare, se ascund deosebiri de cele mai multe ori profunde. Cuvintele: natură, materie, formă, energie, vieaţă, suflet, persoană, evoluţie etc. nu au la doi filosofi contemporani, şi cu atât mai puţin la doi filosofi din două epoci diferite, înţelesuri absolut identice, ci numai aproximative. De aceea principiile exprimate prin aceste cuvinte pot duce la mari confuzii, când sunt interpretate fără spirit critic. Fiecare din cuvintele citate mai sus îşi diferenţiază înţelesul dela an la an prin progresul ştiinţei şi al tehnicei. Natura, bunăoară, este înţeleasă în mod diferit în antichitate, de cum este înţeleasă astăzi. De asemenea şi persoana omenească. Şi dacă atât natura, cât şi personalitatea omenească sunt înţelese în mod diferit dela o epocă la alta, cum să nu fie înţeles în mod diferit şi raportul dintre ele ? Adevăratul înţeles pe care îl au cuvintele la fiecare filosof, îl află cineva din cetirea întregii opere a filosofului. Cu alte vorbe, nu trebue să ne pripim cu definirea unei morale filosofice folosind asemănările aparente pe care sistemul din care ea derivă le are cu alte sisteme filosofice, ci trebue în mod critic să stabilim mai întâi dacă principiile, pe care se fundează sistemul filosofic, sunt originale sau împrumutate din vechile sisteme şi apoi să procedăm la definirea moralei lui filosofice. Dacă la baza sistemului filosofic găsim aşezată pe primul plan materia sau natura sau evoluţia, bunăoară, să nu presupunem dinainte că morala derivată din acest sistem este materialistă, naturalistă, evoluţionistă, ci să examinăm j* • www.digibuc.ro 4 c. rAdulescu-motru 4 în mod riguros în ce sens este luată materia sau natura sau (evoluţia, şi numai după aceea să începem definirea moralei cercetate. Toate aceste consideraţii sunt aproape de prisos, atât sunt de evidente, prin enunţarea lor chiar; am crezut, totuşi, de folos să le amintim înainte de a începe Morala Personalismului energetic, pentru a preveni orice confuzie din partea publicului. Comunicarea de faţă ar fi putut fi denumită şi cu titlul de Morala omului de vocaţie, deoarece de fapt pe personalitatea omului de vocaţie ea îşi ajustează regulile morale de conduită. Am preferat pentru ea, totuşi, titlul de Morala Personalismului energetic, pentru a indica fondul comun care o leagă de scrierile noastre anterioare, dedicate personalismului energetic. Acest fond comun este verificat şi justificat prin argumentări şi documentări nouă în paginile ce urmează. In esenţă însă el rămâne acelaşi şi se poate defini în următoarea concepţie. Faptele omeneşti, din orice punct de vedere ar fi studiate: fie din cel psihologic, fie din cel sociologic sau din cel moral, în experienţa noastră sunt date totdeauna ca fiind faptele unei personalităţi individuale sau sociale. Caracterul de a fi personale este în natura lor de ordin constitutiv. Din această cauză ele nu pot fi scoase din configuraţia personalităţii la care aparţin pentru a fi măsurate în spaţiu, timp şi greutate, în mod izolat fiecare, aşa cum se face în scop ştiinţific cu manifestările energiei fizice. O oră de gândire, o oră de muncă, un secol de vieaţă istorică etc. nu pot fi ştiinţific înţelese decât puse în legătură cu persoana care a gândit şi muncit, sau cu poporul care a trăit istoriceşte; timpul de o oră sau de un secol, în determinarea acestor fapte, este o unitate de măsură convenţională, fără nicio însemnătate pentru explicarea lor din punct de vedere ştiinţific. Faptele omeneşti, pentru a fi ştiinţific înţelese, trebuesc să fie totdeauna puse în legătură cu personalitatea care le-a dat naştere. Această convingere, care este, de altminteri, comună tuturor filosofilor personalişti, a motivat înlăturarea, din scrierile noastre anterioare, precum şi din aceea de faţă, a metodei recomandate de ideologia dialecticei materialismului, după www.digibuc.ro s MORALA PERSONALISMULUI ENERGETIC 5 care mentalitatea şi moralitatea ar fi reflexele structurii economice în care omul trăieşte, iar nu exprimarea propriei personalităţi a acestuia. Am socotit că este mai logic de a judeca, şi, la nevoie, de a reforma structura economică, după cerin-’ ţele morale ale personalităţii omeneşti, decât de a aservi aceste cerinţe structurii economice, care s’a dovedit istoriceşte ca poate fi adeseori impusă prin forţa brutală. ' II. PRINCIPIILE TEORETICE ALE PERSONALISMULUI ENERGETIC Filosofia Personalismului energetic este expusă în trei din scrierile noastre şi anume: Elemente de Metafizică, Personalismul energetic şi Vocaţia, toate trei editate de Casa Şcoalelor din Bucureşti între anii 1912—1935. In Elemente de Metafizică, este examinat răspunsul pe care filosofia lui Imni. Kant îl dă la întrebarea fundamental pusă filosofiei cunoaşterii: cum este cu putinţă minţii omeneşti cunoaşterea de adevăruri necesare şi universale ? — şi după examinarea răspunsului, care consistă în admiterea unor forme a priori a minţii omeneşti la originea adevărurilor necesare şi universale, este înlocuit acest răspuns cu unul nou care explica posibilitatea adevărurilor universale şi necesare prin corelaţia dintre conştiinţa personalităţii omeneşti şi restul naturii. Intre conştiinţa persoanei omului şi natură, există o unitate de structură şi de evoluţie. Personalitatea omului este ultima formă de energie spre care evoluează întreaga energie a naturii; ca atare, în conştiinţa acestei personalităţi adevărurile cu caracter de necesitate şi universalitate nu sunt, cum susţine Kant, produsele împreunării unor forme a priori cu experienţa provocată de energia naturii, ci sunt legile imanente ale corelaţiei dintre om şi natură. Ideea acestei corelaţii nu este nouă în gândirea iilosofică europeană. Ea a fost împărtăşită de mulţi filosofi antici şi moderni, care au susţinut că omul este un microcosmos, faţă de macrocos-mosul prezentat de natură, cu deosebirea însă că în Elementele de Metafizică această corelaţie este explicată pe baza unei concepţii moniste a energiei; concepţie care cuprinde de o potrivă fenomenele de conştiinţă şi fenomenele fizcei; www.digibuc.ro C. RĂ.DULESCU-MOTRU 6 în vreme ce la ceilalţi filosofi explicarea se face pe baza concepţiei dualiste, care obligă pe filosofi să facă din fenomenele de conştiinţă o oglindire a fenomenelor fizice şi deci din microcosmos o dublură, pe plan subiectiv, a macrocosmosului obiectiv. Dualismul presupus dintre conştiinţă şi natură, obligă pe ceilalţi filosofi să reducă rolul conştiinţei omeneşti la o funcţie pur contemplativă, pe când monismul pe care îl adoptă Elementele de Metafizică dă conştiinţei omeneşti, şi cu aceasta, întregii personalităţi omeneşti, un joi energetic, de o realitate egală cu realitatea naturii, transformând, astfel, vechea concepţie contemplativă şi idealistă a microcosmosului omenesc, într’o concepţie de personalism energetic. Elementele de Metafizică nu se ocupă mai departe cu procesul de constituire a personalităţii omeneşti; această problemă formează obiectul de cercetare al celei de a doua scrieri, Personalismul energetic (1927). Aci, constituirea personalităţii este urmărită în tot cursul «ei, începând cu starea larvară de individualitate organică, confundată în vieaţa sistemului nervos, trecând apoi la starea de individualitate conştientă, ridicată deasupra vieţii animale prin mijlocirea conştiinţei eului şi devenită, sub dominaţia acestuia, individualitate combativă, cu încredere în sine, însă şi cu bogate dispoziţii spre visări şi misticism; ajungând, în sfârşit, la starea de personalitate organizată în vederea unei vieţi de societate civilizată. La această ultimă stare, se ridică omul mulţumită statorniciei lui pe deprinderile la muncă, deprinderi câştigate cu multă anevoinţă după o îndelungată luptă dusă cu greutăţile mediului cosmic. Din deprinderile la muncă a venit eliberarea personalităţii omului de sub dominaţia capricioasă a eului, urmată de îndrumarea spre vieaţa instituţională a lumii de astăzi. Evoluţia naturii găseşte prin canalizarea conştientă, pe care deprinderile de muncă o dau feluritelor energii, realizarea finalităţii sale imanente. Personalitatea omenească duce mai departe, pe plan industrial şi cultural, combinarea diferitelor forme de energii, continuând astfel prin muncă, opera pe Care natura o săvârşeşte pe planul material în virtutea propriilor sale legi. Prin tehnica muncii omeneşti, evoluţia ener- www.digibuc.ro 7 MORALA PERSONALISMULUI ENERGETIC 7 giei din natură schimbă de plan, nu şi de natură. Ea se continuă ridicându-se de pe planul materialismului pe planul personalismului. In scrierea a treia, Vocaţia (1935), sunt arătate condiţiile în care sunt realizate aptitudinile vocaţio-nale ale omului de muncă. întocmai cum în natura fizică o combinare fericită a formelor de energie este însoţită de efecte puternice, tot aşa şi în constituţia sufletească a omului o combinare fericită de dispoziţii este producătoare de vocaţii originale, pe diferite câmpuri de muncă. Omul, din naştere, nu este iubitor de muncă. Dimpotrivă, — munca îi este povară. Insă produsul muncii, obiectul creat de el prin instrumentaţia muncii, îl fascinează şi îl umple de mândrie. Vocaţia consistă în tendinţa de identificare a omului cu opera sa, cu profesiunea sa. Personalităţile înzestrate cu vocaţie, deschid omenirii calea spre diviziunea muncii şi prin această diviziune a muncii, calea spre progres. De numărul şi calitatea personalităţilor de vocaţie, atârnă viitorul unui popor. III. DEFINIŢIA OMULUI DE VOCAŢIE Regulile de conduită, socotite ca îndatoriri morale de către o morală filosofică, sunt totdeauna ajustate la definiţia unui anumit tip de om, pe care morala filosofică îl consideră ca reprezentant al omenirii întregi, — şi nu atât al omenirii aşa cum ea este, ci al omenirii aşa cum ea trebue să fie. Chiar regulile de conduită provenite din obiceiuri sunt ajustate la tipul unui om mijlociu, dacă nu ideal; tip făurit din dorinţa spre ceva mai ridicat de cum se vede «omul în experienţa zilnică. Sistemele de morală filosofică, vechi, din perioada civilizaţiilor orientale, sisteme sprijinite mai totdeauna şi pe credinţe religioase, au avut o vădită preferinţă pentru tipul omului ascet, a omului desbrăcat de orice patimă şi interes personal. In perioada antică a civilizaţiei europene, morala filosofică a înclinat spre tipul omului înţelept; cumpătat, nu ascet. Morala creştină a fixat, după aceea, la sfârşitul antichităţii, tipul omului iubitor al aproapelui său, care persistă până astăzi în caracterele lui fundamentale, cu toate înfăţişările deosebite pe care i le dau sis- www.digibuc.ro 8 C. RĂDULESCU-MOTRU 8 temele de morală filosofică din timpurile moderne. In sistemele moderne, omul iubitor al aproapelui primeşte, uneori, înfăţişarea de om care lucrează pentru o alcătuire mai dreaptă a ordinei sociale; alteori, înfăţişarea de om cu o intuiţie înnăscută în alegerea binelui de rău; alteori, iarăşi, înfăţişarea de îndrumător, sau de factor hotărîtor în destinul omenirii; unele sisteme, având în vedere mai mult fericirea individului, iar. altele fericirea omenirii, în fond însă toate stând nu prea departe de tipul omului creştin. înseşi sistemele care se declară anticreştine nu se depărtează de tipul omului iubitor de aproapele său. Singura lor deosebire este numai că la ele aproapele nu se găseşte în omenirea de astăzi, ci într’o omenire viitoare, aşa cum ele postulează că trebue să fie omenirea. De fapt, în aceste sisteme, numai aparenţa este anticreştină; în fond şi ele predică iubirea aproapelui, na însă a aproapelui de astăzi, ci a aceluia ce va să vină în viitor. Morala Personalismului energetic are ca model, pentru: regulile sale de conduită, pe omul de vocaţie. Trebue să ştim, însă, cum îşi defineşte această morală* pe omul de vocaţie, pentru a şti apoi îndatoririle pe care ea le consideră ca morale. Cine este om de vocaţie ? înainte de a răspunde la aceste întrebări, observăm în prealabil că tipul omului de vocaţie, pe care îl are în vedere Morala Personalismului energetic, este un tip reprezentativ, iar nu unul existent aidoma în realitate, aşa cum sunt, de alt-minteii, toate tipurile la care se ajustează sistemele de morală filosofică. In spiritul filosofiei Personalismului energetic, evoluţia, omenirii merge spre tipul personalităţii omului de vocaţie. Ca atare, trebue să aşteptăm constituirea treptată a acestui tip. Primele lui înfăţişări le surpindem cu răspândirea profesiunilor libere, la profesioniştii de elită. Intre un profesionist de elită şi un om de vocaţie, deosebirea stă în însuşiri morale, de caracter mai mult formal, căci în ceea ce priveşte inteligenţa şi aptitudinile speciale la muncă, ei se aseamănă. Fiecare bun profesionist are în activitatea lui ceva din aceea ce constitue vocaţia. In orice caz are posibilitatea de a se apropia de ea prin anumite reguli de conduită morală. Şi acum să revenim la întrebarea: cine este om de vocaţie ? www.digibuc.ro 9 MORALA PERSONALISMULUI ENERGETIC 9 Om de vocaţie, în înţelesul larg al cuvântului, poate fi numit orice om care vine pe lume, chiar dacă nu este muncitor. Căci orice om dacă vine pe lume, vine prin evoluţia naturii. Şi orice om venit pe lume îndeplineşte un rol, o chemare. Dacă are copii, rolul său a fost de a ajuta la continuarea generaţiilor omeneşti. Dacă a trăit în societatea semenilor săi în» ) deplinind în silă o funcţie politică, economică, culturală, prin aceasta el a îndeplinit, totuşi, un rol, pe care cineva trebue să-l împlinească. O vieaţă chiar pur vegetativă, dacă a dus, el încă a realizat, în evoluţia naturii, o chemare: chemarea de a fi fost un transformator de energie fizică, într’o energie organică. Evident, nu pe acest om de vocaţie îl are în vedere morala personalismului energetic. Acest om se poate mulţumi cu regulile de conduită pe care el le găseşte în obiceiurile şi morala legiferată a mediului său de vieaţă. Omul de vocaţie, pe care-1 are în vedere morala personalismului energetic, este omul pe care-1 chiamă natura, dăruindu-1 cu însuşiri anumite, pentru împlinirea unui rol special, şi anume de a mijloci evoluţia omenirii spre o epocă de cultură, în care omenirea să-şi poată avea condiţiile optime ale înmulţirii şi ale prosperităţii sale. Prin oamenii de vocaţie, munca inventivă şi productivă, adevărata pârghie a progresului, intră în deprinderile statornice ale omenirii şi face posibilă diferenţierea acesteia în personalităţi cu aptitudini variate pentru cultură. Care ar fi structura omenirii de astăzi fără diferenţierea produsă de exerciţiul deprinderilor de muncă ? O simplă structură de ordin biologic, aşa cum o prezintă speciile animale. Omenirea ar prezintă diferite varietăţi de rase, după coloarea şi forma corporală ale membrilor săi, dar nu diferite civilizaţii. Şi care ar fi numărul oamenilor pe pământ ? Extrem de redus, faţă de acela care este acum. Civilizaţia, ca şi densitatea populaţiei, sunt rezultatele avântului dat activităţii omeneşti de către deprinderile câştigate prin muncă. Munca făcută din dragoste şi cu tendinţa de a o perfecţiona, separă vieaţa omenirii de vieaţa animală şi face cu putinţă crearea mediului de civilizaţie. Mulţumită acestei munci inventive şi spornice, Omenirea, în loc de a se distribui prin migraţii pe suprafaţa www.digibuc.ro IO C. RĂDULESCU-MOTRU 'io pământului, în cete mai mult sau mai puţin numeroase, azi într’o parte şi mâine într’alta, după bogăţia în alimentaţie a regiunilor de locuit, aşa cum este distribuită orice specie animală, este distribuită în popoare cu populaţie densă, sau cu populaţie rară, civilizate sau barbare, pe întreaga suprafaţă a pământului, după centrele de muncă inventivă şi spornică, create de oameni de vocaţie ieşiţi din sânul ei. Oraşele, capitale mari de ţări, atât în trecut, cât şi în prezent, îşi da-toresc faima lor istorică, nu faptului de a fi fost locuite de o populaţie prolifică, sau norocoasă în războaie, ci faptului de a fi fost locul de naştere al oamenilor cu aptitudini diferenţiate în vederea celor mai rafinate exigenţe ale culturii. Care este, mai în amănunt, psihologia omului de vocaţie, în înţelesul personalismului energetic, sau, restrângând întrebarea la ceea ce ne interesează mai mult: prin ce se diferenţiază omul de adevărată vocaţie, de muncitorii şi profesioniştii ceilalţi ? Este ştiut de toată lumea că omul este, în seria organismelor animale, organismul cu cele mai puţine instincte, aproape că este lipsit cu totul de instincte, aşa că el se naşte desarmat în lupta pentru existenţă. Un puiu de găină, de cum iese din găoace, începe să ciugulească în jurul său şi, cu tot riscul debilităţii, este în stare să crească. Şi ca puiul de găină, toate celelalte animale, ajutate de instinctele cu care au fost dotate de natură. După o scurtă copilărie, au în corpul lor tot ce le trebue pentru a înfrunta lupta pentru existenţă. Singur omul se naşte desarmat şi este constrâns să-şi creeze, el însuşi, prin ingeniozitatea inteligenţei, mijloacele prin care să-şi ducă vieaţa. Organele care îi stau la dispoziţie pentru găsirea acestor mijloace, sunt mâinile, dar şi mâinile n’au din naştere diferenţierea necesară la o anumită activitate, aşa cum au organele celorlalte animale. Mâinile sunt bune pentru orice, dacă însă sunt conduse de inteligenţă şi ajutate de instrumente. Cârtiţa îşi are ghiarele ajustate să scobească pământul fără ajutorul vreunui alt instrument, şi aşa fiecare animal pentru activitatea de care are nevoie, are organe potrivite, cu care poate opera fără instrumente; numai omul, deşi are mâini, mâinile îi servesc prea puţin când www.digibuc.ro MORALA PERSONALISMULUI ENERGETIC 11 l't nu sunt ajutate de instrumente. Pentru a-şi face un cuib, pasărea n’are nevoie de niciun instrument, deoarece ciocul şi ghiarele îi sunt în deajuns; pe când omul are cel puţin nevoie de o piatră ascuţită, sau de un fier cu care să cioplească lemenele. Salvarea omului dela o pieire sigură stă în ajutorarea lui cu instrumentele constituite din lucrurile sau din energiile pe care le prezintă mediul înconjurător. Această ajutorare însemnează însă începutul muncii. Pentru a putea trăi, omul trebue să devină omul muncitor cu instrumente: homo faber. Dar cum ? Din naştere, el neavând un instinct adecvat la ajutorarea cu instrumente, munca îi este neplăcută. Pentru a-şi realiza finalitatea, natura recurge la un subterfugiu, cum spune filosoful Hegel în alte cazuri ana-loage (List der Natur); un subterfugiu prin care omul este adus să meargă pe o cale deşi neplăcută lui. Acest recurs la subterfugii din partea naturii este cunoscut oamenilor -de ştiinţă; el era cunoscut de altminteri şi vechilor filosofi bu-dişti din India, care au vorbit pe larg de ademenirile naturii pentru~a-l face pe om să-şi continue vieaţa pe pământ cu toate suferinţele prin care el este osândit a trece. Acest subterfugiu consta, în ceea ce priveşte calea spre muncă, într’o lege psihologică, destul de cunoscută şi care se poate formula astfel: Un fapt sufletesc, fie cât de neplăcut, intră totuşi în deprinderile omului, dacă el este încadrat într’un complex împreună cu fapte plăcute, sau cu fapte de mai înainte intrate în sfera deprinderilor. Munca este neplăcută, dar dacă munca este legată de cântec, sau de joc, formând împreună un complex de muncă şi ritm, atunci munca devine şi ea plăcută deodată cu ritmul cântecu’ui şi al jocului. Oamenii sălbatici, istorisesc etnografii, puşi să lucreze separat la ridicare de greutăţi, sau la bătutul parilor în pământ, nu au niciun spor: trebue să stea lângă fiecare dintre ei câte un supraveghetor, dacă se urmăreşte să se obţină vreun rezultat; aceiaşi sălbatici, însă, puşi să lucreze în farmecul ritmului de cântec, cântec redus de altfel la câteva monosilabej dau rezultate destul de bune. Ceea ce etnografii au observat la sălbatici, se poate observa şi la multe popoare pretinse civilizate. In muncile agricole, pe pământul Europei chiar, cântecul şi jocul au www.digibuc.ro 12 C. RĂDULESCU-MOTRU IX un rol adeseori predominant. Acesta a fost primul subterfugiu întrebuinţat de natură. După el au urmat şi altele, deoarece resursele naturii sunt fără sfârsit. A urmat ade- » menirea cu un bun câştig, ademenire de asemeni cu adânc răsunet în sufletul omenesc. Şi aşa, prin mijlocirea unor asemenea complexe, deprinderile de muncă s’au legat din ce în ce mai strâns de destinul vieţii omeneşti. Toate aceste subterfugii nu realizau, însă, pe deplin finalitatea urmărită de evoluţia naturii. Pentru munca menită să se perfecţioneze pe măsură ce se continuă, mijlocul nu era încă găsit. Pentru o asemenea muncă, mai trebuia un complex sufletesc de alt gen de cum este cel susţinut pe cântec, joc, sau câştig. Cântecul, jocul, câştigul sunt dispoziţii sufleteşti egoiste, adică de îndată ce sunt satisfăcute, ele încetează de a mai susţinea deprinderea la muncă. Un om care a muncit cântând, jucând, sau din dorinţa de câştig, nu este un pasionat al muncii şi încă mai puţin un inovator. El se mulţumeşte să facă munca după tipicul învăţat. Ba încă se încăpăţânează să păstreze tradiţia muncii pe care a apucat-o. Dacă lucrează în agricultură, urmează orbeşte obiceiurile practicate din moşi şi strămoşi. Dacă lucrează într’un atelier industrial, el este pur şi simplu sclavul maşinii. Din fericire, sufletul omenesc cuprinde într’însul şi alte posibilităţi în exemplarele sale de elită: posibilităţile pe care le oferă muncitorii, care identifi-cându-se cu produsul muncii lor, îşi fac din perfecţionarea tehnicei suprema chemare a existenţei lor. Despre aceşti muncitori se spunea uneori, înainte chiar de a li se cunoaşte rostul: vieaţa lor este o lungă răbdare; iar alteori, cu mai multă dreptate încă: vieaţa lor reprezintă treptata maturizare a unei idei concepute din timpul tinereţei. Aceştia sunt oamenii de vocaţie. Prin o fericită mutaţie sufletească, natura i-a diferenţiat pe aceşti oameni de ceilalţi membri ai omenirii, dând precădere, în complexul muncii lor, unor dispoziţii nobile de entuziasm şi desinteresare, care, la ceilalţi oameni, stau înnăbuşite sub presiunea unor dispoziţii egoiste. Este greu de explicat, în starea de astăzi a ştiinţei psihologiei, prin ce mecanism dispoziţiile nobile, din sufletul oamenilor de elită, izbutesc să stabilească complexul muncii www.digibuc.ro *3 MORALA PERSONALISMULUI ENERGETIC 13 de vocaţie. Probabil că inteligenţa joacă şi aici, ca în întreg mecanismul muncii, un rol foarte important. Dar inteligenţa este un factor comun, nu diferenţial. El influenţează deopotrivă complexul muncii profesionale făcute în vederea câştigului, ca şi pe acela al vocaţiei. Inteligenţa şi aptitudinile speciale fiecărui gen de muncă sunt presupuse ca existând înaintea formării complexului de vocaţie. Pentru moment, cunoştinţele noastre se mărginesc la simpla descriere a acestui mecanism, aşa precum am făcut şi la scoaterea în evidenţă a factorilor lui diferenţiali. In complexul muncii de vocaţie, doi sunt factorii principali. Conştiinciozitatea, în primul rând caracterizată prin o fericită îmbinare de inteligenţă, aptitudini înnăscute şi sentiment de răspundere, şi în al doilea rând, imaginaţia creatoare, care întreţine entuziasmul pentru muncă şi îndeamnă la continua ei perfecţionare. Aceşti factori nu ţin seama de specialitatea însăşi a muncii, de care ţin însă foarte mult seama factorul inteligenţei şi aptitudinile speciale, cu deosebire aptitudinile tehnice. Omul de vocaţie este deopotrivă de conştiincios şi de creator prin imaginaţie, fie că lucrează într’un atelier de tehnică industrială, fie că face cercetări într’un laborator de Universitate, fie că compune versuri într’o odăiţă singuratică, sau predă lecţii într’o şcoală oarecare. Diferenţierea lui de ceilalţi muncitori, sau profesionişti ca şi dânsul, este aceeaşi. Nu este niciodată mulţumit de lucrul făcut, fiindcă are într’însul dorinţa de ceva mai perfect. Rutina şi tipicul nu-1 stăpânesc niciodată. De fiecare dată, el caută pentru munca sa un procedeu nou. Omul de vocaţie face, de aceea, impresia de a fi sufleteşte într’o veşnică tinereţe. In ceea ce priveşte izvoarele de inspiraţie în perfecţionarea muncii, omul de vocaţie se deosebeşte iarăşi de ceilalţi muncitori sau profesionişti. In genere, la toţi muncitorii exerciţiul muncii însăşi constitue izvorul principal de inspiraţie pentru întreţinerea perfecţionării, însă cât de redus este acest izvor la muncitorii obişnuiţi şi cât de puternic este el la muncitorii de vocaţie! La muncitorii obişnuiţi, acest izvor, pentru a nu seca pe măsură ce exerciţiul continuă, are nevoie de numeroase intervenţii: promisiuni de avantaje materiale, orga- www.digibuc.ro 14 C. RĂDULESCU-MOTRU J4 nizări şcolare speciale, ba şi ameninţări cu pedepse etc., pe când la muncitorii de vocaţie exerciţiul muncii rămâne un izvor de inspiraţie veşnic puternic. Natura a înzestrat sufletul omului de vocaţie cu străduinţa de a se realiza pe sine, prin exerciţiul unei munci din ce în ce mai perfecte. Această, străduinţă întreţine înmulţirea invenţiilor tehnice în vieata i i i i i industrială, precum şi cercetările ştiinţifice de lungă durată în instituţiile academice si Universităţile lumii civilizate de I 3 I astăzi. Această străduinţă o găsim, de asemenea, chiar în-tr’o măsură mai ridicată, pe terenul muncii de artist. Exerciţiul muncii pe acest teren este chiar un exemplu tipic al străduinţei spre căutarea de sine. Din munca oamenilor de vocaţie, s’a înfiripat, la început, şi apoi s’au înteţit, operele care constituesc astăzi cultura omenească pe suprafaţa pământului. Puţini la număr la început, oamenii de vocaţie s’au înmulţit prin progresele înseşi ale culturii, fiindcă vocaţia şi cultura se sprijină între ele în mod reciproc. Vocaţia dă primul impuls culturii, dar cultura, la rândul ei, răspândindu-se, deschide din ce în ce mai mult în sufletul omenirii drum liber nobilelor dispoziţii înnăbuşite până aci de dispoziţiile care împiedecau formarea complexului de vocaţie. iv. îndatoririle morale către sine şi către societate Din definiţia tipului de personalitate şi a menirii omului de vocaţie, putem deduce cu uşurinţă îndatoririle morale ale acestuia, către sine însuşi şi către societatea în mijlocul căreia el trăieşte. 3 Munca perseverentă şi conştiincioasă a omului de vocaţie impun acestuia reguli severe de igienă corporală şi spirituală. Dăruit de natură cu aptitudini excepţionale în vederea ascensiunii omenirii întregi, omul de vocaţie, din recunoştinţă, este dator să nu cheltuiască avutul încredinţat lui în scopuri lăturalnice menirii sale. El trebue să se abţină dela împlinirea poftelor Eului personal care-1 împing la acte de dominaţie, de vanitate şi de îmbogăţire materială, precum şi la compromisuri de tot felul în vieaţa sa privată şi publică. www.digibuc.ro >5 MORALA PERSONALISMULUI ENERGE TIC 15 Abţinerea dela împlinirea poftelor Eului, este cea mai practică regulă de conduită pentru economisirea timpului şi a energiei, de care orice om are nevoie şi în special omul de vocaţie. Cine este stăpânit de capriciile Eului său, dă dovadă că se află într’o stare de personalitate amorfă, că este încă pe primele trepte ale evoluţiei sufletului omenesc şi, ca atare, este departe de a presta o muncă spornică pentru binele omenirii. Omul de vocaţie, având o personalitate constituită pe baza statorniciei deprinderilor de muncă, îşi are Eul său organizat, maturizat. In locul unui Eu copilăros, el are un Eu matur, care împinge la realizări spre binele obştesc, dar nu la împlinirea unor pofte capricioase. Un criteriu practic şi la îndemâna orişicui, pentru recunoaşterea omului de vocaţie dintre ceilalţi muncitori profesionişti, este clasificarea tuturor după cum sunt, sau nu, stăpâniţi de invidie. Muncitorul obişnuit, chiar şi profesionistul cu renume, sunt stăpâniţi de invidie. Omul de vocaţie este, însă, scutit. De ce ? Organizarea personalităţii lui fiind făcută pe baza deprinderilor de muncă desinteresată este o organizare ce tinde a se desăvârşi într’o comunitate de muncă cu alte personalităţi şi, în consecinţă, invidia la ea este lipsită de orişice scop. Pornită din credinţa că întâmplarea face şi desface soarta oricărui om, invidia este, la acei care o au, o dovadă că aceştia nu cred în viitorul omenirii clădit pe o muncă perseverentă şi conştiincioasă, ceea ce dovedesc, dimpotrivă, prin activitatea lor, oamenii de vocaţie. Aceasta este explicarea pentru ce aceştia din urmă sunt scutiţi de invidie. îndatoririle către sine, cerute de Morala Personalismului energetic omului de vocaţie, sunt, cu un cuvânt, dirijate spre înfrânarea poftelor izvorîte din Eul încă nedeplin organizat prin deprinderile de muncă. Omul de vocaţie, mai ales la începutul carierei sale, are datoria să vegheze ca frâna pusă asupra acestui Eu desordonat să nu slăbească. Morala Personalismului energetic în această privinţă nu se deosebeşte prea mult de celelalte sisteme de morală şi mai ales de morala întemeiată pe filosofia raţionalistă. Omul de vocaţie, ca şi înţeleptul moralei raţionaliste, trebue să aibă o conduită dirijată de prevederea inteligenţei, iar nu de atidudinea www.digibuc.ro i6 C. RĂDULESCU-MOTRU 16 schimbătoare a Eului. Dacă Morala Personalismului energetic nu se deosebeşte prea mult, în ceea ce priveşte îndatoririle către sine, de celelalte morale, în schimb ea se deosebeşte mult în ceea ce priveşte îndatoririle către societate. Se deosebeşte chiar aşa de mult, încât ea poate fi considerată ca fiind într’o categorie aparte faţă de celelalte sisteme de morală. In ce consistă această deosebire ? In principiu, îndatoririle către societate, impuse de orice morală filosofică, au de scop să remedieze imperfecţiile de care sufere societatea, iar tipul de om ales de filosoful moralist pentru exemplificarea îndeplinirii acestor îndatoriri, este omul lipsit de aceste imperfecţii. După cum imperfecţiile societăţii provin din egoism, sau din necumpătare în folosirea bunurilor, ori din gustarea plăcerilor nepermise etc., insistă şi moralistul asupra îndatoririlor de altruism, de vieaţă raţională, sau de ascetism şi în consecinţă tipul de om ales de el, ca model pentru îndeplinirea îndatoririlor, este omul iubitor de semenii săi, înţeleptul, sau ascetul. Şi cum pentru filosoful moralist nu există îndoială că odată societatea curăţită de » imperfecţii devine o societate ideală, sau, mai bine zis, devine societatea aşa cum trebue ea să fie pentru totdeauna, îndatoririle impuse dobândesc caracterul de necesare şi universale; necesare, fiindcă altfel nu s’ar îndepărta imperfecţiile, şi universale, fiindcă odată imperfecţiile îndepărtate, ele con-stituesc reguli de conduită pentru toţi membrii unei societăţi ajunse la perfecţie, adică pentru -eternitate. Prin ce se deosebeşte Morala Personalismului energetic de celelalte morale ? Nu urmează şi ea acelaşi principiu în fixarea îndatoririlor morale şi în alegerea tipului de om care va avea să le îndeplinească ? Şi pentru ea societatea omenească sufere de o mare imperfecţie, aceea privitoare la organizarea muncii, — iar pentru remedierea acestei imperfecţii şi-a ales, şi ea, ca înfăptuitor, tipul omului de vocaţie, aşa cum Vedem că fac şi celelalte morale. Atunci, în ce stă deosebirea ? Din punctul de vedere al Logicei formale, deosebirea nu se constată. Morala Personalismului energetic îşi are în omul de vocaţie, aşa cum îşi au şi celelalte sisteme de morală în tipul ce şi l-au ales, pe mijlocitorul societăţii perfecte. www.digibuc.ro *7 MORALA PERSONALISMULUI ENERGETIC 17 Cu toate acestea, deosebirea este profundă, deşi ea Scapă unei judecăţi conduse de Logica formală. Deosebirea vine din conţinutul de fapt pe care-1 dă pe de o parte celelalte morale şi pe de altă parte Morala Personalismului energetic noţiunilor de societate şi de tip ales ca înfăptuitor al îndatoririlor morale. Pentru celelalte morale, noţiunile de societate şi de tip ales ca înfăptuitor al perfecţiei au conţinutul lor constituit din punct de vedere static. Societatea actuală plină de imperfecţii, precum şi societatea viitoare, golită de imperfecţii, este una şi aceeaşi societate, căci timpul nu joacă în trecerea dela una la alta decât un rol teoretic. Noţiunea societăţii viitoare golită de imperfecţii, este un simplu postulat ipotetic, cerut de construcţia sistemului de morală; postulat destinat să nu se realizeze vreodată, căci dacă s’ar realiza, din momentul acela sistemul de morală s’ar dovedi de aci înainte fără folos. Tipurile alese pentru înfăptuirea îndatoririlor morale de către celelalte sisteme sunt de asemeni definite din punct de vedere static. Rolul acestor tipuri se mărgineşte în a purifica societatea de imperfecţii; iar pentru a îndeplini acest rol, este de ajuns ca ele să dea exemplul unei conduite lipsite de imperfecţii. Prin vieaţa lor: altruistul, cumpătatul, ascetul etc. aduc dovada că se poate trăi în mod fericit şi fără egoism, necumpătare şi abuz de plăceri; societatea perfectă rămâne posibilă în viitor şi fără ei. Dacă nu îndeplinesc acest rol, singura pedeapsă ce-i aşteaptă este remuşcarea de conştiinţă, şi nimic mai mult. De o răspundere directă a lor faţă de societate, nu se vorbeşte. Sau când se vorbeşte, se vorbeşte în înţelesul moralei eres-tine, adică de o răspundere faţă de Dumnezeu. Pe temeiul acestor noţiuni definite din punct de vedere static, vechile sisteme de morală filosofică, cu câteva excepţii probabil pe care noi însă nu le cunoaştem, sunt aduse, ca pentru îndatoririle către societate recomandate adepţilor lor, să recurgă la ideologiile partidelor politice, când nu se mulţumesc să repete învăţăturile vechi, dintre care cele scoase din Evangheliile creştinismului sunt tot cele mai bune. Morala Personalismului energetic se întemeiază pe evoluţia vieţii omeneşti ca pe o realitate fundamentală şi în conse- 2 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. XV www.digibuc.ro i8 C. RĂDULESCU-MOTRU . 18 cinţă noţiunile ei de societate şi de om cu vocaţie sunt definite ţinându-se seama de evoluţia lor. Pentru ea, societatea de. astăzi nu are imperfecţii trecătoare de care, odată ce este eliberată, devine perfectă, ci are imperfecţiile inerente epocii sale de desvoltare, care trebuesc înlăturate prin activitatea, membrilor săi. Iar societatea viitoare, care urmează să fie perfectă prin înlăturarea imperfecţiilor, nu este un postulat ipotetic, destinat a rămânea pe veci nerealizat, ci este o noţiune definită pe baza legilor evoluţiei sociale. Aceste legi fac să prevedem că omenirea viitoare va fi crescută ca număr de populaţie şi ca grad de civilizaţie şi în consecinţă aceste legi fac să prevedem răspândirea muncii de vocaţie în organizarea oricărei societăţi viitoare. Prin introducerea punctului de vedere evolutiv se întăresc în sufletul membrilor societăţii sentimentul de răspundere, precum şi acela al solidarităţii. In celelalte sisteme de morală filosofică, aceste două sentimente, atât de necesare pentru împlinirea îndatoririlor morale către societate, sunt lăsate pe seama conştiinţei fiecăruia, care nu are drept sancţiune, pentru acei care nu le respectă, decât remuşcarea de conştiinţă, pe când prin prevederea pe care o dau legile evoluţiei asupra organizării societăţii viitoare, aceste două sentimente capătă, sub imperiul unei morale întemeiate pe faptul evoluţiei, o întărire nebănuită. Cine s’a gândit să tragă la răspundere pe omul sărac, fiindcă n’a făcut nicio binefacere în vieaţa sa ? Sau, chiar pe omul bogat, fiindcă n’a făcut atâtea binefaceri, pe câte ar fi putut face ? Nu s’a gândit nimeni, fiindcă nimeni nu poate cântări prejudiciul adus organizării viitoare a societăţii de către acei care nu fac binefaceri. Cu totul altfel, dacă în loc de îndatorirea la actul de binefacere, se are în vedere îndatorirea la valoarea muncii prestate de cineva. Pentru valoarea unei munci, fie făcută de un ucenic începător, fie făcută de un tehnician experimentat, orice om are în mintea sa un cântar cu care apreciază răspunderea muncitorului, fiindcă unitatea de măsură îi este dată în munca omului de vocaţie. După valoarea muncii realizate într’o societate, orice om ştie dacă este sau nu asigurat viitorul societăţii. Un popor cu o organizaţie de muncă învechită, este primejduit în viitorul www.digibuc.ro *9 MORALA PERSONALISMULUI ENERGETIC *9' său, chiar dacă membrii săi ar trăi între ei într’o egalitate' perfectă de bunuri. - Fundată pe legile evoluţiei omenirii, Morala Personalismului energetic, în deosebire de celelalte morale, îşi restrânge astfel îndatoririle sociale la realizarea unui singur scop şi anume, la crearea de condiţii optime pentru o perfectă organizare a muncii. Ea face din îndatoririle la muncă, după modelul muncii omului de vocaţie, temelia morală pe care se sprijine înmulţirea şi civilizaţia omenirii viitoare. Este ea îndreptăţită la o asemenea restrângere ? întrebarea o vom pune îndată. Mai înainte de a răspunde la ea, să arătăm principalele îndatoriri sociale, care decurg din scopul indicat mai sus. Care sunt aceste îndatoriri ? îndatorirea de a cultiva adevărul, în primul rând, fiindcă acesta este izvorul nesecat al invenţiilor care întreţin continua perfecţionare a organizării muncii. Această cultivare implică libertatea deplină de gândire şi de publicitate, căci adevărul, izvor de invenţii, este adevărul cel viu, primitor de verificare şi discuţie, iar nu adevărul dogmatic, păzit cu arma şi impus cu forţa. In consecinţă, cu cultivarea adevărului vine îndatorirea de a se libera de sub tirania ideologiilor politice şi sociale sprijinite pe fanatism. Dar mai presus de toate, cultivarea adevărului trebue să înceapă cu voinţa curajoasă de a se cunoaşte fiecare pe sine însuşi. Una din caracteristicele omului de vocaţie, este sinceritatea către sine. Cunoscându-se pe sine, omul de vocaţie are măsura puterii sale de muncă. Astfel naşte îndatorirea- morală pentru fiecare muncitor, că, înainte de a-şi alege o carieră, să-şi facă o examinare sinceră, după care să-şi aleagă cariera potrivită aptitudinilor sale, pentru a nu fi expus să muncească fără tragere de inimă, sau chiar să vagabondeze dela un gen de muncă la altul. O asemenea examinare este greu de făcut, bine înţeles, atunci când în organizarea societăţii muncitorul nu găseşte o colaborare, sau ceva mai mult, când el găseşte numai piedecî. In cazul acesta din urmă, muncitorul este adus să creadă că reuşita într’o carieră depinde numai de noroc. La această credinţă au şi fost aduşi muncitorii din ţările unde circula proverbul: « Fă-mă mamă cu noroc şi aruncă-mă în foc ft! www.digibuc.ro *0 c. rAdulescu-motru 20 Unde, însă, organizarea societăţii vine în ajutorul muncitorului cu instituţii speciale în care el poate fi sfătuit la orientarea sa profesională, acolo îndatorirea de a fi sincer cu sine însuşi poate deveni o realitate. După autoexaminarea sinceră de sine, muncitorul, având cariera potrivită vocaţiei sale, poate începe munca. Primă îndatorire care i se cere acum, este să muncească în mod conştiincios. Conştiinciozitatea este, precum am mai spus-o, o însuşire esenţială a omului de vocaţie. Nu o pot avea muncitorii de rând şi de multe ori nici profesioniştii inteligenţi. Căci conştiinciozitatea presupune, pe lângă inteligenţă, şi aptitudini tehnice speciale şi un sentiment de răspundere, care întreţine controlul de sine într’un chip cu totul deosebit. Mulţi profesionişti capabili de eforturi excepţionale, din cauza lipsei acestui sentiment de răspundere, îşi compromit cariera şi ajung să îngroaşe rândul declasaţilor. Dar conştiinciozitatea nu este deajuns pentru ca muncitorul de vocaţie să-şi îndeplinească întreaga sa menire pe lume. Pe lângă conştiinciozitate, se mai cere şi instinctul de solidaritate. Profesionistul care-si aplică stiinta si tehnica sa, în mod maestru, însă egoist, care urmăreşte renume le său ca Erostrat incendiatorul templului din Efes, cu preţul unei crime săvârşite contra umanităţii, nu este un profesionist de vocaţie, ci un simplu criminal. Un medic bunăoară, care-şi omoară clientul pentru a putea verifica pe cadravul acestuia o ipoteză a sa ştiinţifică, oricât de mare ar fi valoarea acestei ipoteze, nu este totuşi un profesionist de vocaţie. Această îndatorire la solidaritate a devenit în ultimii ani chiar de o deosebită importanţă, de când cu captarea energiei atomice. Această energie poate fi folosită la scopuri industriale, dar poate fi folosită şi în scop de distrugere. In acest din urmă scop ea a şi fost folosită în ultimul războiu. Unde am ajunge cu invenţiile tehnice, dacă inventatorii lor ar fi lipsiţi de solidaritate cu omenirea ? Şi acum, venim la întrebarea ridicată mai sus: este oare îndreptăţită Morala Personalismului energetic să restrângă numărul îndatoririlor sociale la atât cât este necesar pentru Crearea unor condiţii optime de muncă ? Ce motivează deo- www.digibuc.ro 21 MORALA PERSONALISMULUI ENERGETIC Zi sebita atenţie care se dă muncii ? Răspundem:- deosebita atenţie dată muncii, este motivată suficient atât prin constatări de fapt, cât şi prin consideraţii de ordin teoretic. In ceea ce priveşte constatările de fapt, este suficient să cităm următoarele trei, cunoscute de toată lumea: i. Bogăţiile pământului sunt insuficiente pentru satisfacerea cerinţelor populaţiei omeneşti de astăzi. Pământul a devenit prea mic. 2. In anul de faţă, 1946, cu toată ajutorarea reciprocă pe care şi-o dau popoarele, milioane de oameni vor pieri de foame. 3. Cucerirea energiei atomice a pus elita profesională a lumii într’o mare nedumerire: ea se întreabă dacă noua energie va fi spre folosul sau spre distrugerea omenirii. Aceste trei constatări, împreună cu altele despre care vom avea ceva de spus spre sfârşitul acestor pagini (în Perspective de viitor), sunt motive destul de puternice în sprijinul Moralei Personalismului energetic, Inafară de aceste constatări de fapt, sunt apoi consideraţii teoretice tot atât de puternice, şi care sunt bazate pe rezultatele ultimelor cercetări ştiinţifice pe terenul vieţii sociale. Este un adevăr stabilit astăzi că omul nu vine pe lume cu instinctul muncii şi că deprinderea lui la muncă a fost dobândită cu încetul şi de cele mai multe ori în mod silit. Este de asemeni neîndoios faptul că civilizaţia este produsul muncii instrumentale. Mulţumită muncii făcute cu instrumentele, omenirea şi-a constituit un mediu al ei propriu de civilizaţie, în care ea şi-a găsit adăpost contra greutăţilor inerente luptei pentru existenţă. In acest mediu de civilizaţie s’a produs înmulţirea populaţiei omeneşti. Astfel: munca, civilizaţia şi înmulţirea populaţiei stau într’o dependenţă strânsă. Nu poate fi populaţie deasă acolo unde nu este civilizaţie şi nu poate fi civilizaţie, unde nu este muncă. In cadrul acestei dependenţe, se stabilesc şi regulile de conduită pe care vor trebui să le urmeze membrii omenirii şi de care se ocupă morala. In orice mediu de civilizaţie, omul este dator să muncească, dar nu cu aceeaşi sârguiţă şi pricepere. Intr’un mediu de civilizaţie nu prea populat şi bogat în resurse naturale, munca poate fi mai puţin disciplinată. Nu tot astfel într’un mediu cu populaţie deasă şi unde bogăţiile naturale www.digibuc.ro ■22 C. RĂDULESCU-MOTRU 22 lipsesc, sau sunt dobândite printr’o aprigă concurenţă cu restul omenirii. Aci munca trebue să fie disciplinată în mod sever şi impusă în primul rând ca îndatorire morală. In acest caz se găseşte tocmai omenirea de astăzi, după constatările raportate mai sus. Morala Personalismului energetic răspunde, aşa dar, epocei de evoluţie prin care trece omenirea în momentele de faţă. Primatul pe care «a îl acordă organizării muncii, este pe deplin îndreptăţit. Acest primat este îndreptăţit atâta vreme cât nu se va produce minunea, aşteptată de câteva spirite optimiste, că, prin o tehnică supraperfecţionată a muncii, miliardele de oameni de pe suprafaţa pământului vor putea fi îndestuliţi în toate cerinţele lor de către câteva uzine, cu un lucru de câteva ore pe zi. Această minune, care ar realiza pe pământ paradisul ceresc, este însă prea îndepărtată şi, de altminteri, tot prin muncă ar fi să se realizeze. V. SCLAVAJUL, INDUSTRIALISMUL CAPITALIST ŞI GOANA DUPĂ CÂŞTIG Omul nu se naşte cu instinctul de muncă, ci cu instinctul de joc, de cântec şi de hoinăreală. La muncă a fost constrâns de nevoile în care-1 puneau condiţiunile mediului. Şi nu pe o prea lungă durată. Ori de câte ori nevoile încetau, prin schimbare de mediu sau prin o altă întâmplare fericită, el se lăsa de muncă pentru a redeveni animal fără grija zilei de mâine. Deprinderile la muncă regulată s’au statornicit la el târziu şi după multe chinuri. Natura l-a adus să treacă, mai întâi, printr’o lungă perioadă de muncă forţată. In această muncă forţată a sclavajului, marea majoritate a membrilor omenirii . primitive şi-a făcut prima şcoală a muncii. Dar sclavajul nu putea produce îndestulător pentru o societate numeroasă şi cu cerinţe variate. Finalitatea naturii a trebuit să creeze un alt mijloc prin care să lege pe oameni de muncă, şi mai ales să lege pe toţi oamenii, nu numai pe majoritatea lor. Mijlocul a fost găsit în întrebuinţarea spornică la câştig a instrumentelor mecanice de muncă, în locul braţelor omeneşti . de până aci. Industrialismul a fost, astfel, a doua şcoală a .muncii, prin înlesnirea pe care el o oferea îmbogăţirii. Imbo- www.digibuc.ro «3 MORALA PERSONALISMULUI ENERGETIC a3 găţirea a fost negreşit urmărită şi prin munca de sclavaj, însă fără multe şanse de reuşită şi în tot cazul la îmbogăţire ajungeau numai foarte puţini stăpâni de sclavi şi încă şi mai puţini sclavi dotaţi cu talente remarcabile. Industrialismul, în schimb, lăsa o cale deschisă spre îmbogăţire tuturor celor ce puteau inventa, sau măcar a întreţinea un spor de producţie, căci munca prin instrumente mecanice producea înzecit si însutit mai mult decât munca cu braţele. De multe » » ori ea era mai grea decât aceea de sclavaj, dar aceasta n’a împiedecat să fie îmbrăţişată, fiindcă ea era însoţită de câştig. In goana după câştig, oamenii munceau de bună voi2, mai mult şi mai din greu de cum muceau mai înainte în sclavaj. Aceia dintre ei cu şanse în această goană după câştig, ajunseseră în scurtă vreme stăpâni pe instalaţii organizate pentru o producţie în continuă creştere. Astfel industrialismul a dus în mod natural la capitalismul individualist, burghez, care astăzi predomină aproape, peste întreg pământul. Deprinderile la muncă, cerute de finalitatea naturii în vederea eres-terii populaţiei, s’au răspândit în mijlocul omenirii prin sprijinul ce le-a fost dat de legătura lor strânsă cu dorinţa de îmbogăţire. Aşa va fi oare şi de aci înainte ? Personalitatea omenească se va statornici ea definitiv în deprinderile de muncă prinse în goana după câştig ? înainte de a răspunde la aceste întrebări, să vedem care ar fi morala filosofică în concordanţă cu Personalismul energetic pentru perioada sclavajului, şi care pentru perioada capitalismului individualist burghez. Ce reguli de conduită ar recomanda filosoful, adept al principiilor Personalismului energetic, în cazul că sclavajul ar fi astăzi starea de fapt a omenirii ? Intr’o societate de oameni, compusă din sclavi şi stăpâni de sclavi, ce alte reguli de conduită ar putea filosoful nostru recomanda, decât pe acelea recomandate de fundatorul moralei creştine ? Iubirea de oameni; Mila; Cumpătarea pentru stăpâni, — Răbdarea; Răsplata în lumea cerească, pentru muncitorii în sclavie. Iar el, filosoful, aşteptând cu încredere evoluţia omenirii, s’ar mărgini la munca de educator al tine-rimei, muncă de sclav, făcută însă de bună voie. www.digibuc.ro 24 C. RĂDULESCU-MOTRU 24 In societatea de astăzi, compusă din capitalişti şi salariaţi, muncitori şi unii şi alţii, dar muncitori în scopul de a câştiga cât mai mult de pe urma muncii lor, filosoful adept al Personalismului energetic are ca moralist un rol cu mult mai dificil. Pe baza principiilor sale, el este convins, pe de o parte, că evoluţia omenirii nu se poate opri la munca pentru câştig. Insă, pe de altă parte, el mai ştie că evoluţia omenirii este măsurată pe secole, iar nu pe ani, şi încă mai puţin pe zile. El trebue, prin urmare, să facă pe profetul şi pe îndrumătorul practic în acelaşi timp. De această îndoită obligaţie, nu se poate achita decât impunându-şi sacrificiul de a îndeplini, pe lângă îndatoririle cerute de morala prezentului şi pe acelea cerute de morala aşteptată dela viitor. Care sunt îndatoririle cerute de morala prezentului ? Pe primul plan sunt acelea care derivă direct din imperativul care dă caracterul de necesitate şi de universalitate introducerii muncii cu plată. Niciun câştig fără muncă, nicio muncă fără plata justă. Orice abatere dela acest imperativ, turbură ordinea societăţii contemporane. Capitalistul, ca şi salariatul, se declară deopotrivă gata să i se supună, fiindcă acest imperativ formulează în regulă de conduită ceea ce toată lumea înţelege prin dreptate. îndatoririle moralei prezentului sunt, aşa dar, dela sine lămurite şi primite, fără a fi nevoie de o stăruinţă din partea filosofului nostru. Nu este nimeni în lumea industrialismului de astăzi, care să mai ceară argumente, dacă este moral să plătească o muncă făcută, sau dacă este bine să primească răsplata cuvenită pentru munca lui. Insă, cu toate că toată lumea se pune sub egida acestui imperativ, nimeni nu este mulţumit cu aplicarea lui. Capitalistul crede că nu câştigă îndestul, iar salariatul, mai ales, crede că este spoliat de o parte din plata ce i se cuvine. Karl Marx a pus bazele politicei anticapitaliste tocmai pe afirmaţia că existenţa capitalului se datoreşte neplăţii de către capitalist a unei părţi din salariu datorit pe dreptate muncitorului. In toate ţările industriale cele mai acute crize politice sunt provocate de nemulţumirea muncitorilor pe salariul ce primesc, deşi nu există cetăţean în aceste ţări care să nu fie convins că dreptul la o muncă plătită just, constitue în producţia industrială principala ga- www.digibuc.ro MORALA PERSONALISMULUI ENERGETIC 25 25 ranţie a prosperităţii generale. Astfel, filosoful nostru este adus să se întrebe: din ce provine discordanţa dintre îndatoririle morale, la care aderă toată lumea, de o parte şi faptele pe care le prezintă experienţa, de altă parte ? Unde stă păcatul originar al muncii pentru câştig, păcat care-şi dă roadele tocmai după ce această muncă s’a întins peste întreg pământul ? Răspunsul la această întrebare, constată el atunci, este uşor de dat pentru acela care nu-şi are judecata rătăcită pe cărările ideologiilor politice. Păcatul originar al industrialismului, stă în aceea că el nu a condiţionat câştigul de calitatea muncitorului. El a crezut că orice muncă are drept la câştig, chiar şi aceea care este fără spor de producţie. Karl Marx, profetul fericirii pentru muncitori, în opera sa Das Kapital, biblia socialismului, nu face nicio deosebire între muncitorul calificat si muncitorul necalificat. Pentru el, unul si altul sunt egal de productivi şi, prin urmare, îndreptăţiţi să primească salarii egale. Argumentarea lui în Das Kapital, este argumentarea unui matematician care pleacă dela ipoteza că orele de muncă ale muncitorilor au un randement egal, întocmit ca pilele electrice de un voltaj absolut egal. Unde se întâlneşte, însă, această egalitate pe câmpul muncii ? Niciunde. Cum se poate compara ora de lucru a muncitorului de elită din centrele industriale ale Angliei, cu ora de lucru a muncitorului nepregătit din alte ţări ? Aceeaşi argumentare greşită şi de partea capitaliştilor. Un capitalist inventiv şi în curent cu toate perfecţionările tehnice, are drept la o altă răsplată de cum o poate pretinde un capitalist care nu face decât să speculeze monopolul unei industrii într’o ţară săracă. Astfel, în noua organizaţie industrială, ca şi în vechea ' organizaţie a scalvajului, muncitorul, ca şi capitalistul, nu s’au recrutat după aptitudinile lor speciale, ţi la întâmplare. Dacă s’ar fi recrutat după aptitudinile lor speciale, s’ar fi dovedit că sporul de producţie se datorează calităţii muncitorului sau capitalistului şi în acest caz în producţia capitalistă s’ar fi introdus dela început principiul creşterii de salariu în raport cu creşterea de producţie. Nefăcându-se recrutarea muncitorilor după aptitudinile lor, ci după întâmplare, a trebuit să se ajungă la conflicte brutale între capita- www.digibuc.ro z6 c. rAdulescu-motru z6 list şi salariaţii săi. Aceştia, neputându-şi valorifica dreptul la un spor de salariu, pe baza creşterii de producţie, venită pe urma aptitudinilor lor, au recurs la greve şi violenţe, şi în cele din urmă la sindicate în vederea cuceririi puterii suverane a Statului. Acelaşi lucru, şi încă într’o măsură mai mare, l-au făcut şi capitaliştii. Rezultatul final, la care s’a ajuns, este că astăzi, nu muncitorii, sau capitaliştii calificaţi au câştigurile cele mari de pe urma muncii lor, ci muncitorii, sau capitaliştii care fac parte din sindicatele, sau partidele politice care au în mâna lor puterea Statului. In ordinea economică, acest rezultat se traduce prin ridicarea crescândă a preţurilor la produsele economice, pentiu a ţinea pas cu ridicarea crescândă a salariilor; în ordinea politică, prin instalarea la guvern a regimurilor de teroare^ în ordinea culturală şi morală, printr’o anarhie desăvârşită în conduita cetăţenilor. Cunoscând cauzele răului de care sufere societatea contemporană, rămâne ca filosoful nostru să examineze mijloacele de îndreptare. Cu aceasta şi începe rolul său de moralist al filosofiei fundate pe Personalismul energetic. VI. MUNCA PORNITĂ DIN VOCAŢIE SPRE FOLOSUL COMUNITĂŢII OMENEŞTI Să ne închipuim o ţară pustiită de războiu, în care, pe lângă distrugerea obiectelor materiale, însăşi populaţia s’ar găsi amputată în organele ei fizice şi sufleteşti, astfel că pe întreg cuprinsul ţării ar fi numai ruine şi oameni schilozi. Ţara îşi are totuşi teritoriul ei liber, iar în populaţie stărue voinţa de a trăi mai departe. Refacerea ei începe deci în grabă, dar fără pricepere. Locuitorii se pun pe muncă, fiecare, însă, alege munca la întâmplare, fără a ţinea seama că nu este unul căruia să nu-i lipsească o părticică din corp sau din suflet. In prima fabrică din nou reconstruită, nimereşte la serviciul unde se cere o vedere pătrunzătoare un infirm de ochi, iar la serviciul unde se primeşc reclamaţii un surd; un ciung amputat de mâna dreaptă primeşte materialul care este adus de un olog, pe când un fost şef de bandă hoţească este însărcinat cu paza depozitului. Inlăuntrul atelierelor lucrează la întâmplare amputaţii de o mână la lucrări meticuloase, şi www.digibuc.ro *7 MORALA PERSONALISMULUI ENERGETIC 27 cei pe jumătate în stare de mumii la ridicări de greutăţi. Un copilandru, incapabil să-şi ţină atenţia încordată zece minute -consecutiv, este pus să ţină rânduiala dintre diferitele munci efectuate pe maşini separate, iar un bătrân care abia se mişcă este obligat să aducă copilandrului, la fiecare jumătate de oră raport asupra muncilor efectuate. O discordanţă totală între aptitudinile muncitorilor şi diferite servicii ale fabricii. Şi aşa la fel să ne imaginăm că s’ar petrece în toate fabricile reconstruite în nefericita ţară pustiită de războiu! Ar putea o asemenea organizaţie a muncii să ducă la o producţie prosperă ? Nu este ea oare predestinată să ajungă la turburări grave în ordinea politică şi economică ? Răspunsul nu face îndoială. O asemenea organizare este lipsită de orice şansă de a deveni prosperă, fiindcă ea desparte munca de factorul principal care o poate face spornică: anume, de aptitudinea muncitorului. Dacă ea ar fi ţinut seama de acest factor, cu toate că acest factor este reprezentat prin o lume de schilozi, aşezând pe fiecare infirm la locul potrivit aptitudinilor rămase lui, aşa cum se face astăzi în urma războiului de către guvernele prevăzătoare, producţia fabricilor ar fi fost deajuns pentru a asigura vieaţa întregii populaţii. Când această aşezare a fiecărui om la locul cerut de aptitudinile sale nu se face, atunci, chiar într’o lume de oameni sănătoşi, producţia nu asigură viitorul populaţiei. Acesta a fost tocmai, după cum am văzut mai înainte, păcatul în care a căzut industrialismul în primele lui începuturi; păcat care, apoi, s’a întins şi la celelalte genuri de muncă profesională pe terenul artei, ştiinţei şi al educaţiei. Industriaşul care, în goana după câştig, şi-a recrutat la întâmplare pe salariaţii săi, socotind că producţia spornică vine dela maşină, iar nu dela calitatea omului, a procedat la fel cu nenorociţii locuitori ai ţării pustiite, care, fără a lua în seamă infirmităţile lor, s’au apucat fiecare de munca ce-i venea înainte, socotind că astfel îşi asigură vieaţa pe viitor. Sclavajul a făcut prima legătură durabilă între om şi muncă: o legătură brutală impusă de nevoile mediului şi întreţinută prin frică. Prima fază a industrialismului, a industrialismului www.digibuc.ro 28 C. RĂDULESCU-MOTRU 28; capitalist, a întărit această legătură prin avantajele aduse de întrebuinţarea instrumentaţiei mecanice. Intr’o nouă fază de acum înainte, industrialismul trebue să aducă o desăvârşită întregire a muncii în personalitatea omenească. Munca pe viitor trebue să fie o deprindere cerută, iar nu impusă omului. Ea trebue să răspundă vocaţiei acestuia, căci numai astfel «a asigură o producţie crescândă şi variată, fără de care înmulţirea populaţiei şi progresul cultural al comunităţii omeneşti, nu se pot susţinea. Intre munca făcută din vocaţie, producţie şi vieaţa populaţiei, este o corelaţie strânsă. Un popor cu populaţie numeroasă şi cu cerinţe de cultură înaltă, nu poate avea un viitor asigurat decât dacă are în mijlocul său oameni de vocaţie, căci aceştia, prin geniul lor de invenţie, dau producţiei ritmul necesar unei continue creşteri şi perfecţionări. Cu aceste consideraţii ne-am apropiat de sfârşitul lucrării noastre. Un mic rezumat înainte de a formula ultimele concluzii. In ce consistă vocaţia şi cum se explică rolul său hotărîtor în vieaţa omenirii ? După cum am văzut mai înainte, din naştere oamenii nu au instinctul de a munci. Mulţi dintre ei sunt chiar atât de refractari muncii, că nu ajung de bună. voie la deprinderea de a munci niciodată, ci trebuesc totdeauna să fie constrânşi. Intre oameni însă sunt câţiva, cari de îndată ce cad asupra unui gen de muncă potrivit aptitudinilor lor, se entuziasmează văzând produsul obţinut prin muncă si, identificându-se sufleteşte cu el, tind să-l aibă din ce în ce mai perfect. Cazul este acelaşi, fie că produsul este obţinut prin o muncă tehnică industrială, fie că el este obţinut prin o muncă de creaţie artistică, ştiinţifică, sau educativă. Aceeaşi psihologie deosebeşte pe muncitorii de vocaţie de muncitorii de rând, oricare ar fi felul muncii lor. Primul simptom al entuziasmului lor este conştiinciozitatea cu care este însoţită munca. Ei au oarecum presimţirea de a fi chemaţi la o muncă predestinată şi de aceea, dela început, concentrează asupra acestei munci toată atenţia. Unii dintre ei nu merg mai departe. Aceştia compun categoria muncitorilor conştiincioşi, cari, fără să fie productivi de elită, sunt, totuşi, de mare ajutor progresului. Acei cari depăşesc con- www.digibuc.ro 39 MORALA PERSONALISMULUI ENERGETIC 29 ştiinciozitatea şi identificându-se cu produsul muncii tind să creeze din ce în ce mai perfect, sunt oamenii de vocaţie. Resortul intim al activităţii acestora nu-1 constitue dorinţa » f de câştig, ci finalitatea însăşi a naturii. Vocaţia lor este mijlocul creat de natură pentru a desăvârşi prin deprinderile la muncă personalitatea omenească. Geniul de invenţie şi puterea de muncă pe care le are omul de vocaţie, sunt susţinute, de aceea, pe inconştient. Dăruit de natură, pentru a realiza menirea omenirii pe pământ, omul de vocaţie este deasupra dorinţei de câştig şi, prin aceasta, deasupra păcatului originar al industrialismului capitalist. El este tipul de om chemat ca, prin exemplul său, să dea reguli de conduită contemporanilor. Un. nou imperativ moral trebue aşa dar să înlocuiască imperativul moral al industrialismului capitalist. In locul muncii la întâmplare pentru câştig personal: munca pornită din vocaţie, spre folosul comunităţii omeneşti. Acest imperativ, care rezumă morala filosofiei Personalismului energetic, depăşeşte cadrul obişnuit al moralei profesionale, fiindcă realizarea lui implică îndatoriri care se extind atât asupra conduitei individului muncitor, cât şi asupra comunităţii omeneşti. Munca « pornită din vocaţie », presupune pe omul pregătit sufleteşte să asculte de chemarea naturii şi să-şi închine vieaţa acestei chemări. Ea mai presupune o tradiţie educativă în acest sens; o tradiţie în care îndatorirea omului de a se cunoaşte pe sine însuşi, să găsească sprijin şi încurajare. Ea mai presupune, apoi, în societate, un climat de obiceiuri sănătoase. Toate aceste îndatoriri depăşesc cu mult obişnuiţele^recomandări date de morala profesională a timpului nostru. La ele se adaugă încă şi altele care privesc organizarea politică a comunităţii omeneşti. Imperativul moralei Personalismului ene*getic, cere ca «munca să fie spre folosul comunităţii omeneşti». Insă imperativul presupune că organizaţia politică a comunităţii omeneşti, merită în adevăr ca munca de vocaţie să fie făcută în folosul ei. Căci altfel, ce rost să aibă îndatorirea de a munci pentru o comunitate omenească organizată politiceşte în scopul de a duce războaie de cucerire ? Imperativul de a munci în folosul comunităţii omeneşti, implică, prin urmare într’însul şi o www.digibuc.ro 30 c. rAdulescu-motru 30- reformă în organizarea comunităţii omeneşti. Realizarea lui duce la o armonioasă contopire a moralei profesionale cu organizarea unei comunităţi omeneşti bazate pe imperativul moral al muncii tuturor, după aptitudinea fiecăruia, spre folosul tuturor. Nu este un asemenea imperativ destinat a rămânea pe planul nebulos al utopiilor ? Pe planul dezideratelor, da; nu însă pe acela al utopiilor» deoarece începuturi spre realizarea lui găsim în chiar zilele noastre. Căci, cum putem numi altfel, decât ca începuturi spre realizarea lui, perspectivele de viitor pe care şi le-au însuşit iniţiatorii Organizării Naţiunilor Unite ? Motivele care au determinat iniţiativa acestei organizări, sunt tot atâtea îndemnuri pentru filosoful adept al moralei Personalismulu energetic ca el să persiste în activitatea sa. Departe de a condamna Morala Personalismului energetic, ca fiind născută a rămânea pe planul utopiilor, perspectivele de viitor pe care le deschide Organizaţia Naţiunilor Unite îi prezic, dimpotrivă, o apropiată actualitate. ■ VII. PERSPECTIVELE DE VIITOR Am avut ocazie în paginile precedente (îndatoririle morale către sine şi către societate), să facem aluzie la câteva constatări pline de îngrijorare pentru viitor, constatări ce reies din observarea vieţii omenirii în urma războiului din anii 1939— 1945. Constatările la care făceam aluzie erau: îngustimea pământului faţă de cerinţele populaţiei omeneşti; insuficienţa mijloacelor de ajutorare pentru împiedecarea foametei în unele ţări, şi în special în cursul anului 1946; nedumerirea provocată de captarea energiei atomice, despre care nu se ştie dacă este spre folosul sau spre distrugerea omenirii. La aceste constatări mai pot fi adăugate şi încă multe alte cauze de îngrijorare. Intre altele: faptul că între guvernele marilor naţiuni, care au câştigat războiul din anii 1939—1945, există suspiciune, nu încredere desăvârşită, din care cauză înarmările continuă, deşi dorinţa de desarmare este pe buzele tuturor. In toate ţările se face apel la pace şi înfrăţire, dar www.digibuc.ro 3i MORALA PERSONALISMULUI ENERGETIC 31- peste tot domneşte între cetăţeni zavistia urei şi a persecuţiei. Principiul libertăţii, al libertăţii sub toate formele, este înscris în constituţia tuturor popoarelor, dar fiecare popor îl aplică în chip deosebit, etc. — Nelinişte, sărăcie şi îngrijorare peste tot. Insă, oricât de grele ar fi împrejurările de astăzi, nu toată lumea este făcută să-şi piardă capul. In primul rând, nu sunt făcuţi să-şi piardă capul oamenii care au mai trecut prin asemenea împrejurări grele şi au ştiut să le învingă. Intre ei, care alţii mai de grabă decât aceia care au condus şi au ieşit victorioşi din războiul trecut ? Acei care au ştiut să câştige războiul, au datoria să ştie câştiga şi pacea, şi-au zis aceştia. Şi hotărîţi să-şi îndeplinească noua lor datorie de a câştiga pacea, au înfiinţat Organizaţia Naţiunilor Unite. Perspectivele de viitor, pe care aceşti fundatori ai Organizaţiei Naţiunilor Unite si le-au însusit, asociindu-si pe toti bărbaţii politici de seamă din guvernele a 51 naţiuni, consti-tuesc pentru noi astăzi singurele raze de speranţă într’o schimbare spre bine în viitor. Aceste perspective însă oricât de solemn ar fi proclamate, nu pot fi realizate decât prin muncă. Fără muncă, nicio îndreptare, fie îndreptarea promisă de îngerii cereşti. Ce fel de muncă ? Orişice fel de muncă ? Să vedem, înainte de a răspunde, prin ce fel de muncă s’a câştigat războiul din 1939—1945. Primii ani ai războiului au fost dezastroşi pentru Aliaţi. Armatele germane stăpâneau aerul şi apa, mulţumită tehnicei superioare a armamentului lor. Ele cuceriseră aproape întrega Europă şi mulţi specialişti militari credeau că numai o minune mai poate da Aliaţilor victoria. Aliaţii au câştigat totuşi victoria, nu prin minune, ci prin realizarea unei tehnice şi mai superioare în armamentul lor. La fiecare invenţie germană, ei opuneau o altă invenţie. Aviaţia germană era pe punctul de a distruge Londra, când o invenţie — RADAR — dădu posibilitate Englezilor de a cunoaşte momentul apariţiei, înălţimii şi a direcţiei avioanelor germane. Londra fu astfel salvată. Tehnica submarinelor germane reuşise să blocheze ţările Aliaţilor prin atacuri de surprindere şi baraje de mine. O invenţie nouă, dădu libertate circulaţiei vaselor care făceau legătura dintre ţările Aliaţilor. Germanii urmăreau să descopere un explosiv extraordinar prin captarea www.digibuc.ro 3* C. RĂDULESCU-MOTRU 32 energiei intra-atomice şi dacă ei ar fi ajuns să-l descopere, înainte de anul 1944, victoria era să fie a lor. Geniul inventiv al naţiunilor aliate fu însă mai norocos. Germanii întârziară cu descoperirea şi aceasta veni mai târziu de partea Aliaţilor. Toate aceste invenţii, care. au dat Aliaţilor victoria, s’au înfăptuit prin oameni şi anume prin oameni cari au făcut o muncă grea. Care erau aceşti oameni şi ce fel de muncă făceau ei ? Erau ei muncitori, la întâmplare, ori profesionişti care vânau câştiguri mari ? Sau erau oameni cari, din vocaţie, îşi închinaseră munca folosului obştesc ? Cred că răspunsul este imul şi acelaşi pentru toată lumea. Victoria în războiul trecut este în mare parte, dacă nu în totul, datorită muncii oamenilor de vocaţie, care şi-au pus geniul lor inventiv în serviciul patriei şi omenirii. Şi acum să revenim la întrebarea pusă mai înainte. Prin ce fel de muncă se pot înfăptui perspectivele de viitor pe care le deschide Organizarea Naţiunilor Unite, dacă nu tot prin munca din vocaţie ? Munca pornită din vocaţie, care a asigurat câştigarea războiului, este, în primul rând, chemată să asigure şi câştigarea păcii. De fapt, chemarea eî a şi fost făcută din primele zile ale constituirii Organizaţiei Naţiunilor Unite, deodată cu rolul pe care şi l-a asumat această instituţie de a dirija politica şi economia naţiunilor spre pace şi prosperitate generală. Căci rolul de a dirija, pe câmpul producţiei economice în special, presupune pe acela de a accelera şi de a organiza operaţiuni care nu se pot face decât prin o cât mai dreaptă întrebuinţare la muncă a factorului uman. Unde muncitorii sunt întrebuinţaţi fără selectare, nu poate fi producţie organizată, şi deci nici dirijată. Organizaţia Naţiunilor Unite, pentru a preîntâmpina nevoile actuale ale omenirii, vrea tocmai o producţie repede şi abundentă, adică o producţie în ritmul invenţiilor din timpul războiului. Ce fel de muncitori îi pot asigura o asemenea producţiei1 Pentru a avea răspunsul, să cercetăm experienţa făcută până acum în direcţia economiei dirijate. Ţările care au făcut experienţa economiei dirijate au trebuit să recurgă la echipele muncitorilor de elită, care, prin intervenţia lor, ridicau sporul de muncă al tuturor celorlalţi muncitori. Iată dar răspunsul! www.digibuc.ro 33 MORALA PERSONALISMULUI ENERGETIC 33 Toate ţările care vor urma îndemnul dat de Organizarea Naţiunilor Unite, vor trebui în curând să se decidă a imita acest exemplu. Ce sunt, însă, echipele muncitorilor de elită decât avangarda muncitorilor de vocaţie ? Astfel suntem aduşi să conchidem că mijloacele prin care se poate câştiga pacea, nu diferă de acelea prin care s’a câştigat războiul: munca pornită din vocaţie, spre folosul obştesc. In anii de războiu, s’au produs totdeauna invenţii mari şi numeroase si de aceea mulţi istorici s’au declarat admiratori i » . > ai războiului, punând în el cauza productivităţii de invenţii. In realitate adevărata cauză este munca pornită din vocaţie. Războiul nu face altceva decât provoacă intensificarea acestei munci; intensificare, însă, pe care o pot provoca şi alte suferinţe omeneşti, înafară de războiu. Sărăcia, foametea, epidemiile, nesiguranţa, catastrofele de ordin cosmic, etc. Asemenea calamităţi, într’o omenire ajunsă la o conştiinţă hipersensibilă, pot fi tot aşa de bine cauze de intensificare. Perspectivele acestea probabil le-au şi avut în vedere promotorii Organizaţiei Naţiunilor Unite. In lumina acestor perspective, Morala Personalismului energetic, departe de a fi, aşa dar, o utopie, este, dimpotrivă, o cerinţă a timpului în care ne aflăm. www.digibuc.ro www.digibuc.ro NUMELE GEOGRAFICE DIN ROMÂNIA ŞI DICŢIONARUL TOPONIMIC ROMÂN DE TH. CAPIDAN MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE Comunicare făcută în şedinţa publică dela 18 Ianuarie 1946 In anul trecut, după constituirea Consiliului Naţional de Cercetări Ştiinţifice, am propus acestui Consiliu publicarea câtorva lucrări din domeniul limbii române. Dintre acestea, mai interesantă şi, în acelaşi timp, mai necesară pentru adâncirea cercetărilor noastre în domeniul istorico-filologic şi cultural este Dicţionarul Toponomic Româfi. Spuneam atunci că tezaurul lexical al unei limbi este alcătuit, în cea mai mare parte, din nume apelative şi nume proprii, ultimele întrebuinţate în denominaţia personală şi locală. Pentru primele, care sunt mai necesare, întru cât constitue elementul de bază al vorbirii omeneşti, s’au creat glosare şi dicţionare încă din antichitate. Pentru ultimele, a căror importanţă a fost relevată târziu de tot, nu s’a făcut nimic. In acest domeniu, cercetările au început abia în a doua jumătate a veacului trecut. Aceste cercetări au fost îndreptate în două direcţiuni: una, urmărind să stabilească sistemul de denominaţie personală, dând naştere la o nouă ramură a lingvisticei generale: antroponimia (antroponomastica), alta, urmărind să stabilească sistemul de denominaţie locală, dând naştere la toponimia (toponomastica). Deşi ambele formează izvoare nesecate pentru cunoşaterea trecutului istoric şi cultural al unui popor, ultima, toponimia, apare mai interesantă 3 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. XV. www.digibuc.ro 2 TH. CAPIDAN 36 decât antroponimia, atât din cauza materialului ei mai rezistent cât mai ales şi din cauza repartiţiei lui geografice. De obiceiu, numele topice vechi apar în straturi suprapuse. Sub această formă, ele uşurează întru câtva cercetările noastre, fiindcă avem putinţa să urmărim trecerea fiecărui nume de localitate dela forma veche la cea actuală, atunci când într’a-devăr ultima reprezintă continuarea celei vechi. In privinţa aceasta, istoricul unui nume de localitate se indentifică cu istoricul unei limbi care derivă din alta mai veche. După cum, la o limbă nouă, care se arată că este continuarea unei limbi vechi — cum este limba noastră faţă de limba latină — presupunem că,* între perioada veche şi cea nouă, au existat fără întreruprere generaţii de vorbitori ai aceluiaşi popor care au vorbit-o, tot astfel şi la un nume local actual, care se dovedeşte a fi continuarea unuia vechiu, presupunem că, între perioada veche si între cea nouă, au trebuit să existe fără întrerupere generaţii de indivizi vorbitori care i-au continuat întrebuinţarea până în zilele noastre. Din cauza acestei continuităţi ce se poate constata în transmisiunea unui nume de localitate, transmisiunea stabilită fără echivoc de ştiinţa limbii, un nume de localitate vechiu valorează mai mult chiar decât izvoarele istorice. Fiindcă, în vreme ce acestea de multe ori pleacă dela informaţiuni necomplete sau chiar false, numele topic, fiind supus aceloraşi norme de prefacere ca orice cuvânt din limbă, se păstrează nealterat în întreaga lui structură, atunci când moştenit, cum am spus, din generaţie în generaţie, se adaptează sistemului de pronunţare al poporului care l-a păstrat. Recunoscându-se această nepreţuită valoare a numelor de localităţi pentru studiile istorico-lingvistice şi culturale, un început de investigaţie în acest domeniu a fost făcut în Germania, unde, încă din anul 1863 dar mai ales dela începutul veacului nostru, au apărut o serie de lucrări, semnate de învăţaţi ca Schroder, Forstermann, Eberl, Behagel, Reimer, Buchner ş. a., care au pus bazele acestei ramuri a lingvisticei generale. Tot în Germania, începând din anul 1925, apare şi revista internaţională « Zeitschrift fur Ortstnamenforschung » sub con- www.digibuc.ro 37 NUMELE GEOGRAFICE DIN ROMÂNIA 3 ducerea lui Schnetz, pentru care în 1994 s’a creat la Universitatea din Miinchen o catedră de toponimie. După apariţia primelor lucrări de toponimie în Germania, cercetări în acest domeniu au început să se facă şi în celelalte ţări occidentale ca Franţa, Anglia, dar mai ales Italia, în fine Elveţia, Belgia, Danemarca, Norvegia, etc. In Franţa, adevăratul fondator al acestei discipline a fost Auguste Lognon, care a ţinut cursuri de toponimie la ficole pratique des Hautes Ftudes şi la College de France. După el a urmat A. Dauzat1). Dar toponimia franceză a fost forte mult cultivată şi de alţi învăţaţi străini, între care germanul Grohler ocupă un loc important. In Anglia, cercetările în domeniul toponimiei au fost şi mai întinse decât în Franţa. Nu încerc să înşir aici numele tuturor învăţaţilor din această ţară care au lucrat în domeniul acestei discipline. Este destul să arăt că în Anglia s’a înfiinţat o societate pentru cercetarea numelor de localităţi, anume «Place-names Society» 2). O desvoltare tot atât de mare au luat aceste studii în Italia. începând cu învăţaţii G. Flechia, B. Bianchi, S. Pieri, D’Olivieri, Bognetti, Giandominico Serra, Bertoldi, Carlo Battisti şi alţii, cercetările de toponimie au fost încurajate în gradul cel mai înalt. Acest mare avânt pentru studiul numelor de localităţi în Italia a fost promovat din două motive: mai întâi pentrucă în această ţară s’au produs cele dintâi nume topice de origine romană, a căror desvoltare putea fi urmărită pe bază de documente dela început, adică din epoca clasică până în zilele noastre 3), al doilea, din cauza unor controverse ce s’au ivit 9 A. Dauzat, autorul lucrării Leş noms de lieux, Paris, 1926, continuă prelegerile de toponimie la Ecole pratique des Hautes-Etudes. Dânsul a creat în Revue des dtudes anciennes (1932) o cronică de toponimie, în care se dă o bibliografie critică despre cercetările şi publicaţiile ce se fac în acest domeniu. Vezi şi Confdrences de l'Institut de linguistique de l'Universiti de Paris, III (1935), p. 43 suiv. 2) Lucrările mai importante asupra toponimiei engleze sunt: R. E. Z a c h r i s-s o n, A contribution to the study of Anglo-Norman influence on English place-names Lund, 1909. H. L i n d w i s t, Middle English place-names of Scandinavian origin, Upsala, 1912. W. Z. W a t s o n, The Celtic place-names of Scotland, Edimburg, 1927 ş. a. s) Vezi Silvio Pieri, Toponomastica delle văile dett'Arno. « Reale Academia dei Lincei *, Roma, 1919 şi darea de seamă de G. G i u g 1 e a în Dacoromania, I, p. 1490 urm. www.digibuc.ro 4 TH. CAPIDAN 38 între învăţaţii italieni şi învăţaţii germani referitor la originea comunelor rurale medievale din Italia, pe care savanţii germani o considerau ca o creaţie germanică, iar învăţaţii italieni ca o continuare a sistemului de denominaţie » » » romană. Sunt interesante în privinţa aceasta lucrările savantului lingvist Giandomenico Serra, fost profesor timp de aproape douăzeci de ani la Universitatea Regele Ferdinand din Cluj (1931). In ultima sa lucrare, «Contributo toponomastico alia teoria della continuitâ nel medioevo delle comunitâ rurali romane e preromane dell’Italia Superiore x) » a rezolvit în mod definitiv această problemă. Răsfoind cineva această lucrare, va afla cât de interesante sunt pentru toponomastica noastră întrebuinţarea gentiliciului (numele de familie la Romani) ca denumire a comunei rurale, sub forma unui plural colectiv, în felul jnumelor noastre de comune rurale terminate în -eşti sau -eni (-ani), despre care vom vorbi mai departe. Vorbind despre organizaţia satelor medievale în Italia cu locuitori care se trag din acelaşi strămoş comun, învăţatul italian arată că între numele ce purtau ele era şi acela de fara, cuvânt de origine longobardă. Astfel, dânsul citează dintr’un document din anul 1084 Fara fMoruni Petri, Farafiliorum Guarnerii, cu înţelesul de «aşezarea s. moşia fiilor neamului Petri » etc. Este interesant de constatat că acest fara există şi în organizarea socială a păstorilor macedoromâni din Pind, cu înţelesul pe care l-am dat în lucrarea mea «Românii Nomazi»: «totalitatea familiilor înrudite dintr’un sat cu tot avutul lor ». Mai marele peste această totalitate de familii este celnicul adică « fruntaşul ». Dar fără azi la Macedoromâni are şi înţelesul de neam, trib, tulpină, exact ca la Italieni 2). De sigur, trebue să fie o legătură ca • chestie de denominaţie locală, între fara italiană si fara macedo-română. Revenind la studiul toponomasticei în celelalte ţări occidentale, progrese mari au fost realizate în Belgia, creindu-se şi o catedră la Li£ge pentru această disciplină. 9 9 Vezi darea de seamă de St. P a ş c a, ibid., VII, 391 suiv. 2) Despre fard la Dacoromâni şi celelalte popoare balcanice, v. Dicţionarul limbii române, tomul II, partea I, p. sz. www.digibuc.ro 39 NUMELE GEOGRAFICE DIN ROMÂNIA 5 De asemenea în Danemarca, Olanda, Suedia, Portugalia *) ş. a. Mai puţin înaintate se arată aceste studii în ţările slave, probabil din cauza că, în ordinea denominaţiei locale indo-europene, nomenclatura lor geografică fiind mai nouă, se .arată în marea ei majoritate atât de transparentă încât, pentru specialişti, ea pare la prima vedere clară. In schimb, numele topice slave din ţările neslave au fost cercetate cu multă asiduitate. Pomenesc aici lucrarea savantului filolog rus Seliscev * 2) asupra toponimiei din Albania, a învăţatului german Vasmer asupra toponimiei slave din Grecia 3), ş. a. De asemenea n’au fost neglijate nici numele locale antice. Astfel, o lucrare interesantă asupra numelor indocuropene care poate fi folosită şi de cetitorul nespecia-list este acea publicată de Felix Solmsen, Indogermaniche Eigenamen ah Spiegel der Kulturgeschichte (Heidelberg, 1922). Inafară de aceasta au mai apărut studii şi lucrări în acest domeniu semnate de indoeuropenişti şi romanişti ca: P. Kre-tschmer, A. Trombetti, A. Fick, Arbois de Jubanville, N. Jokl, P. Skok, K. Ostir, Ribezzo, H. Krahe, D. Decev, V. Bertoldi, A. Blumenthal ş. a. La noi, cercetări sporadice în domeniul toponimiei au început relativ de vreme. Ele au fost provocate de problema continuităţii elementului roman în Dacia. Atunci ca si astăzi » > aceste cercetări puneau în discuţie interpretarea unor nume de toponimie şi hidronimie locală atât de grele încât, cu toată ingeniozitatea lui Bogdan Petriceicu-Hasdeu, singurul care se îndeletnicea cu aceste probleme, nu li se putea da o deslegare. Inafară de aceasta, pe vremea aceea disciplina noastră, abia înfiripată, trecea, din nenorocire, printr’o perioadă de lirism, care în mod firesc implica patriotismul în ştiinţă. Astăzi, stadiul în care se găsesc cercetările noastre nu ne mai permite a ne aventura în ipoteze, posibile numai pentru vremurile eroice. Astăzi, mai mult 9 Pentru studiul toponimiei în celalalte ţări, a se vedea articolul d-lui P. S k o k, din Enciclopedia Italiana, XXXIV. Extras, p. 7. 2) Prof. A. M. S e 1 i ă £ e v, Slavjanskoe naselenie v Albanii, Sofija, 1931. s) Max Vasmer, Die Slaven in Griechenland. Aus der Abhandlungen tder Preussischen Akademie der Wissenschaft, Jahrgang 1944, Phil.-hist.-Klasse, Nr. 12. Berlin, 1941. www.digibuc.ro 6 TH CAPIDAN 40 ca oricând, se afirmă numai aceea ce se poate dovedi. Promotorii acestei prudenţe în ştiinţa limbii au apărut la noi abia de câteva decenii. De aceea, numai dela această dată au început să apară şi încercări mai serioase, publicate în articole si studii mai mărunte, semnate de învăţaţii noştri S. Puşcariu, Ov. Densuşianu, AL Philippide, V. Bogrea, V. Pârvan, Per. Papahagi ş. a. şi în lucrări mai mari, semnate de Iorgu Iordan, N. Drăganu şi G. Giuglea ş. a. 1). După ce am cunoscut începutul cercetărilor în domeniul toponimiei precum şi starea acestor cercetări la noi şi în străinătate, voiu încerca acum să arăt că toponimia este o ramură a lingvisticei. Deşi materialul toponimiei ţine de geografie, totuşi numele acestui material ţine de lexicul unei limbi. Aceasta nu vrea să zică că toponimia nu are nimic de a face cu geografia, fiindcă dacă toponimia, cum am spus, este o ramură a lingvisticii, în schimb ea are cele mai strânse legături cu realitatea geografică, în sensul că orice nume se dă unei localităţi, pleacă dela' imaginea ce-i oferă individului vorbitor poziţia topografică a locului, înfăţişarea fizică a solului, în fine, flora şi fauna regiunii, ş. a. La rândul său, « toponimia este un izvor pe care se întemeiază geografia istorică medievală, dat fiind că numele de localităţi consti-tue un element al conţinutului documentelor diplomatice» (A. Gyr). Recunoscând această legătură a toponimiei cu geografia şi cu alte ştiinţe ca arheologia, istoria, etnografia, *) *) Dintre lucrările mai mari relevăm: Iorgu Iordan, Rumănische Topono-mastih, I—II, Bonn und Leipzig, 1924—1926. Autorul şi-a ales materialul din Marele Dicţionar Geografic al României. Cu toate că lucrarea se întemeiază pe material relativ restrâns, ea are totuşi meritul de a ne oferi prima încercare de sinteză asupra toponimiei româneşti. N. Drăganu, Toponimie şi Istorie, Cluj, 1928. De acelaşi, Românii în veacurile IX—XIV pe baza toponimiei şi a onomasticei, Academia Română, Studii şi cercetări, XXI, Bucureşti, 1933. G. Giuglea, Schiţă din toponimie românească în An. geogr. şi antropogr. I, p. 39. Acelaş, Cheia pentru înţelegerea continuităţii noastre în Dacia prin limbă şi toponimie, în Geopolitica şi Geoistoria, III (1944), p. 13 urm. V. Pârvan, Consideraţii asupra unor nume de râuri daco-scitice, Academia Română, Mem. Secţ. Ist. Seria III, t. I, mem. 1, Bucureşti, 1923. T. Capidan, Toponymie Macedo-roumaine în Langue et Litte-rature, III, Bucureşti. (1946) p. 1—130. O bibliografie generală asupra lucrărilor de toponimie a publicat Iorgu Iordan, Încercare de bibliografie toponimică românească. Extras din Bul. Soc. Reg. Rom. de Geografie, voi. XLVI (1927), Bucureşti, 1928. www.digibuc.ro 4i NUMELE GEOGRAFICE DIN ROMÂNIA 7 ea rămâne totuşi o ramură a lingvisticii, pentrucă materialul ei îl constitue, cum am spus, lexicul unei limbi. Spre a înţelege lucrul acesta, trebue să ştim că un nume propriu de localitate, la origine, nu se deosebeşte de un nume comun. In vreme ce ultimul însemnează o categorie de fiinţe sau de lucruri, numele propriu însemnează un individ, o colectivitate de indivizi sau o localitate. De aceea, din punct de vedere lingvistic, nu există nicio opoziţie între numele comune şi numele proprii. Astfel, dacă luăm în cercetare vechile nume de râuri, vom vedea că la baza lor stau nume comune pentru noţiunea de apă, curgere, râu, fluviu. Numele de râuri ca Ach, Ache, Achen la Germani, altele compuse cu ap-, -apa, toate au la bază rădăcina indoeuropeană *aqua « apă i)1). La Traci râul Strymon derivat din răd. indoeuropeană *ser-însemnează «curgere » şi este identic ca origine cu numele de râu Strein şi cu germanul Strom. Dunărea noastră însemnează la origine «râu, val ». Fireşte, mai târziu numele de ape şi de munţi, ca şi oricare alt nume de localitate, au fost date după felul cum fiecare popor a înţeles să-şi eticheteze apele, munţii, locurile, însă servindu-se tot de nume comune. Numele comun, la rândul său, din clipa în care este întrebuinţat de popor cu destinaţie geografică, adică din clipa în care devine nume propriu de localitate, în mod automat îşi pierde înţelesul pe care îl are ca nume comun, şi prin aceasta, se pune în opoziţie semantică cu numele comun. Cum se întâmplă lucrul acesta, rămâne să răspundă psihologia lingvistică. Probabil, că individul vorbitor, atunci când întrebuinţează un astfel de nume se gândeşte numai la obiectul geografic, oricât de transparent ar fi el din punctul de vedere semantic2). Astfel, un ţăran român din comuna Merişani, când *) Felix Solmsen, Indogermanische Eigennamen ah Spiegel der Kultur-geschichte, Heidelberg, 1922, pp. 43—45; Balhan-Archiv, IV, p. 190. 2) «Zusammenfassend konnen wir sagen: Ein ursprunglicher Gattungsname wird zum Eigennamen, wenn er einem einzelnen Orte oder einer einzelnen Person-lichkeit beigelegt wird. Dabei erleidet die Summe der fur den Begriff charakteri-stischen Merkmale eine Verânderung: Die Bezeichnung des Individuums setzt mehr Merkmale voraus als die der Gjttung, und auf die Weise findet eine Isolie-rung des Eigennamens gegeniiber dem Gattungsnamen auch dann statt, wenn fur das Sprachgefuhl die eigentliche Identităt leider noch vollkommen klar sein solite. www.digibuc.ro 8 TH. CAPIDAN 4* rosteşte numele comunei sale, nu se gândeşte la Meriş, numele ţinutului unde cresc meri mulţi, de unde sunt veniţi strămoşii sătenilor din Merişani, după cum un Aromân din comuna Ameru din Pind, nu se gândeşte, când rosteşte numele comunei, la acelaşi înţeles pe care îl are Meriş, deşi Grecii din vecinătate, traducându-1 îi zic Milia, adică măr sau comuna cu meri. Şi tot aşa, luând un nume topic vechiu, Grecii vechi, când rosteau numele Bosporos, Bosforul de astăzi, nu se gândeau la înţelesul lui .etimologic de «trecătoarea boilor » după cum niciun Englez de astăzi, când rosteşte numele oraşului universitar Oxford, care, în documentele vechi apare sub forma Oxenford, nu se gândeşte la acelaşi înţeles pe care îl are Bosfor de trecătoare a boilor *). Ceea ce trebue reţinut din toate acestea, este fapful că un nume de localitate, fiind format din sunete şi silabe la fel ca un nume comun, este supus aceloraşi norme de transformare ca orice cuvânt din limbă. Părerea unor învăţaţi, după care numele proprii rezistă mai mult alterărilor fonetice decât celelalte cuvinte este contrazisă de realitatea faptelor2). De aci urmează că, la cercetarea unui astfel de nume, fonetica joacă un rol primordial. Pe temeiul acestui principiu, desfacerea unui nume de localitate în cele două elemente, trebue să se facă după aceleaşi norme de corespondenţă fonetică, care se aplică la toate cuvintele din limbă. Cum ne depărtăm dela aceste norme, anume pentru ca numele actual să-l putem identifica mai uşor cu cel vechiu, fafsificăm principiul de investigaţie. Se poate admite că numele de localitate, în comparaţie cu un nume comun, de cele mai multe ori să fie supus unor schimbări mai pronunţate. Insă constatarea aceasta nu infirmă valoarea normelor fonetice, care stau la baza sistemului de pronunţare a unei limbi. Diese Isolierung bewirkt auch vielfach, dass Gattungsnamen und urspriinglich damit identische Eigennamen in ihrer geschichtlichen Entwicklung und Umge-staltung verschiedene Wege einschlagen und dadurch der einstmalige Zusammen-hang unkenntlich yvird » (F e 1 i x S o 1 m s e n, oş. cit., p. 2—3).*) Otto Schrader, Reallexikon der idg. Altertumskunde. 2) « II est de fait que Ies noms propres r^sistent souvent mieux que Ies autres aux altdrations phon^tiques qui r^sultent de changements combinatoires » (J. V e n-dryes, Le Langage, Paris, 1921, p. 73, cf. 251. Vezi şi S. P u ş c a r i u, Dacoro-mania, III, p. 841. I. Iordan, Rum. Top., p. 2). \ www.digibuc.ro 43 NUMELE GEOGRAFICE DIN ROMÂNIA 9 De aceea, cel ce încearcă să identifice un astfel de nume, trebue să fie stăpân pe toate exigenţele unei metode riguroase şi sigure, spre a-şi putea da seama de orice fel de modificare. Fiindcă dacă este adevărat că numele topice, dar mai ales cele hidronimice supravieţuesc popoarelor care le întrebuinţează, tot atât de adevărat este că, atunci când ele trec dela un popor la altul, trebue să se adapteze sistemului de pronunţare al acestora. Această particularitate a unui nume de localitate de a-şi schimba forma după limba poporului care îl întrebuinţează, are pentru noi lingviştii avantajul de a deosebi în structura lui ceea ce este cu adevărat vechiu de ceea ce este nou prin imixtiune de afară şi a descoperi mai multe pături etnografice în cuprinsul teritoriului unde se găseşte. Spre a ilustra faptul acesta, dau un exemplu din toponimia românească. In numele de râu mult discutat Buzău, pe care regretatul Pârvan *) a încercat să-l explice dela geto-dacul Museos-Busdos, descoperim sub raportul fonetic un element nou în desvoltarea lui istorică şi, ca urmare a acestui fapt, trei pături etnografice, în loc de două cum ar fi trebuit, dacă într’adevăr noi Românii l-am fi moştenit direct dela Traci. Acest element nou îl constitue sunetul z din Buzău pentru s din geto-dacul Museos. O astfel de prefacere a lui s în poziţia în care se găseşte este inexistentă pentru sistemul nostru consonantic, ceea ce dovedeşte că, deşi el este de origine geto-dacă, înră sub forrm în cp re a ?iuns pâuă Ia noi, ne vine dela un alt popor, ') Numele Buzău este atestat în documeptele din sec. al XV-lea: Bozei (1432), Buze[eu] (1476) şi Buzov (1482—1487). Cf. I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării-Romăneşti cu Braşovul şi cu Ţara Ungurească, pp. 50, 98, 192. Cf. N. Drăganu, Românii în veac. IX—XIV, p. 240. V. Pârvan, Contribuţiuni asupra unor nume de râuri daco-scitice, p. 12. Pentru numele arom. cf. T h. C a p i-d a n, Toponymie Macedo-roumaine în Langue et I.itterature, III (1946) pp. 21, 58. C. Giurescu, (Ist. Rom., I3), vorbind despre Buzău spune: « Buzăul pare a fi iarăşi dacic: un izvor grec din veacul al IV-lea, ne-a păstrat numele lui sub forma Mo>jc£o;, care poate fi foarte bine o transcriere greşită a lui Mttooc^o; (Mtt în greceşte se pronunţă b». Parcă toată greutatea ar consta în cetirea lui m iniţial ca b ! Dacă Buzău, ca nume vechiu, nu poate veni direct dela Geto-Daci, noi avem alte nume hidronimice, care, după ultimele interpretări ce li s’au dat, au evoluat în linie dreaptă, fără înrâuriri de afară. Neavând de gând să stărui asupra lor, mă mulţumesc să amintesc că nume ca Crişul (despre care va fi vorba aici), Dunărea şi Oltul, reprezintă o moştenire străveche (vezi despre aceasta, T h. C a p i d a n, în Rev. Fund. Reg., X, Nr. 5, p. 269, Limbă şi Cultură, p. 171 urm. E. Petrovici, în Dacoromania, X, pp. 336, 518, 530). www.digibuc.ro IO TH. CAPI DAN 44 în cazul nostru slav, care l-a substituit prin apropriere cu un alt cuvânt. Ca urmare a acestui fenomen, în numele Buzău descoperim trei pături etnografice: unul geto-dac care rostea Musios-Busâos, altul slav, care din Museos-Buseos a făcut Băzovo-Bozovo şi ultimul românesc, care din Buzovo-Bo-zovo a făcut Buzău. Ca o confirmare a acestei demonstraţii, fără echivoc în studiul fonetismului românesc, vine acum descoperirea unui nume de localitate Buzău pe care l-am înregistrat eu în lucrarea mea « Toponymie Macedo-roumaine » pentru regiunea Pindului, acolo unde nu mai poate fi vorba despre existenţa unui nume geto-dac Museos-Buseos. Această singură constatare arată că numele de râu Buzău, deşi are la bază un nume geto-dac, în forma care a ajuns până la noi, ne vine prin filieră slavă. * Cunoscând toate acestea, şi în particular rolul pe care, în stadiul actual al cercetărilor noastre, îl are stiinta limbii în studiul 'metodic dar mai ales critic al materialului toponimic, voiu încerca acum să fac o expunere istorică a toponimiei teritoriului nostru naţional. Ea va fi schiţată în ele» » mentele ei esenţiale şi numai din punct de vedere lingvistic. In cazul acesta, vom vedea că ea se prezintă în mai multe straturi, dintre care primul se pare că aparţine elementului topic preindoeuropean. Astăzi este un lucru cert că triburile indoeuropene, la coborîrea lor în Balcani, au găsit populaţiuni băştinaşe de origine microasiatică cu o denominaţie locală proprie, care arată asemănări cu cea din regiunile asianice. Ea este destul de bogată pentru teritoriile ocupate de vechii Eleni. La noi, această denominaţie nu este încă studiată. Se crede totuşi că numele Carpaţi (KapîraTT)? opo? la Ptolemeu), care se întâlneşte şi în numele insulei Karpa-thos din Dodecanes, să fie de origine preindoeuropeană, deşi, pe de altă parte, el nu trebue despărţit de numele Carpilor dela noi şi nici de cuvântul alb. karpe « stâncă »1). *) M a x V a s m e r s’a gândit la legătura ce trebue să existe între numele Carpaţi şi Kipjroi (Zeitschr. f. sl. Phil., XIV, Doppelheft 1/2 (1937), p. 60): «Den Namen der dak. Kipjroi des KaprdcTT]; 8poţ hat Vasmer mit Recht an alb. karpe Fels, Klippe angekniipft *. N. J o k 1, Albaner, în E b e r t, Reali., p. 89. www.digibuc.ro 45 NUMELE GEOGRAFICE DIN ROMÂNIA 11 Peste aceste nume străvechi s’a suprapus stratul de nume topice şi hidromice geto-dace, atestate foarte puţine în inscripţii, mai multe în itinerarii şi la scriitorii vechi. Din toate aceste nume, se va vedea cş foarte puţine par străvezii sub raportul semantic. Astfel, ca să începem mai întâi cu numele ţării, avem transmis dela Romani numele Dacia, derivat din Dacus cu sufixul -ia ca Gallia dela Gallus, Graecia dela Graecus. Dacus însusi, atestat la Romani încă în sec. II-lea a Chr. a fost adus de prof. P. Kretschmer în legătură cu cuvântul frigian Sâoc, «lup », care există şi ca nume de persoană Aaoţ, După acest învăţat, dela AScoi pl. lui Aaoc, a fost derivat în latineşte numele Daci, după cum dela rpaoţ Graeci1). V. Pârvan aduce numele Dacilor şi al Geţilor în legătură cu denumiri ale unor populaţiuni iraniene 2). In fond, ambele sunt simple ipoteze. Aceea a lui Kretschmer pare totuşi mai verosimilă, întru cât Frigienii reprezintă populaţiuni tracice imigrate din nordul Macedoniei în Asia. In cazul acesta, s’ar putea presupune că cuvântul Saoţ a existat şi în limba Geto-Dacilor. Alături de Dacia, avem Dacia Maluensis care, după vechea concepţie istorică, cuprindea Oltenia, după alta mai nouă (Patsch 3), Banatul. Ea exista în opoziţie cu Dacia Porolissensis, şi Dacia Apulensis, ambele derivate dela oraşele Porolissum ’) t Schon ihr nationaler Name Aaol lat. Davos kaum von dem phryg. Personen-namen Aăo? (s. oben S. 202, dazu auch das phryg. Appelativum Saoţ, &jţi> C>pu-yâ>v Xoxoţ, Hesych ?) kaum getrennt werden. Zu Aăoi verhălt sich Daci wie Graeci zu rpaîot * (Einl. in die Gesch. der gr. Spr., p. 214). Cf. şi Godilnik, kn. XXIV, 1, p. 13; Walde-Pokorny, Vergi. Wb. der indogerm. Spr., I, p. 823. Cuvântul Aăo? ca nume de persoană apare şi în comediile lui Menandru. Acesta n’ar fi putut să-l întrebuinţeze ca atare, dacă Aăo? n’ar fi existat ca numC de popor, la fel ca r^xat. Un nume de localitate AaoiioSaua dat de Ptolemeu (III 10, 13) la gurile Dunării ar putea să conţină în partea întâi numele de tulpină a Dacilor (Brandis) ca în Sucidava, Buridava. Toată greutatea constă în prezenţa lui o (s), care nu se întâlneşte în alte nume de localităţi geto-dace. W. Brandenstein, înPaulys Real-Encyclopaedie, Bd. VI (zweite Reihe), 1941. a) V. Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei. Academia Română, Mem.. Secţ. Ist., Ser. III, T. I, Mem. 1. Bucureşti (1926), p. 288. ') Const. Diacoviciu, Siebennbiirgen im Altertum, Bukarest, 1943, p. 9. Andreas Alfoldi respinge părerea lui Patsch « weil das grosste Teii des Banats uberhaupt nicht zu dem Reichsgebiet geschlagen Worden ist* (Zu den Schicksalen Siebenbtirgens im Altertum, publicat în Ostmitteleuropăische Bibliothek hgb. von E Lukinich, Nr. 54, Budapest (1944) p. 75 v. şi 82. www.digibuc.ro 12 TH. CAPIDAN 46 (Moigrad)şi Apulum(Alba-Iulia). Prima, Dacia Maluensis este pentru noi interesantă şi de aceea o şi relevăm aici pentrucă în Maluensis avem un derivat dela cuvântul mal ce nu există în lexicul latin, însă se găseşte la noi Românii şi Albanezii, descendenţi ai Traco-Ilirilor,1) cu înţelesul de « ţărm, ridicătură de pământ, deal munte » 2). Ultimul înţeles era la noi odată mult mai întrebuinţat decât azi, care apare regional. Se vede că el a început să dispară treptat, în urma concurenţei pe care i-o făcea cuvântul latin «munte». Cu acest înţeles, cuvântul românesc mal apare în compoziţia unui mare număr de nume topice din nomenclatura maghiară, primul datând din 1219. Acela care a relevat pentru întâia dată acest fapt lingvistic a fost Bogdan ponimia străveche din Dalmaţia, în numele de port Malun-tum (Malontum), în Muntenegru Malutin-do, după aceea în Grecia (Arcadia), în MaXoG^ MocXouvtoi; nume de râu, în fine, Malontina nume de râu şi munte în Carintia 4), ceea 9 Asupra identităţii cuvântului mal ca formă şi înţeles cu alb. malj, ambele de origine preromană, nu mai există astăzi nicio îndoială. Vezi despre aceasta W. Brandenstein, în Paulys Real-Encyclopaedie, Bd. VI (zweite Reihe), p. 12 şi Bd. IV, 1943. Vezi şi N. D r ă g a n u, Românii în veac. IX—XIV pe baza top. fi a onom., pp. 115, 117. ' 2) înţelesurile de « deal » şi « munte » pentru cuvântul românesc au fost relevate deOv. Densusianu, Studii de filol. rom., p. 13; cf. şi N. D r ă g a n u, op. cit., p. 115. s) Despre răspândirea cuvântului mal românesc în toponimia maghiară a scris întâia dată Bogdan Petriceicu-Hasdeu: «La intrarea Ungurilor în Panonia, ei au găsit acolo această vorbă anume în sens « munte ». De aci o mulţime de numi locale cu finalul -mal cari ne întâmpină în documentele maghiare din secolii XIII, XIV, XV, totdeauna în privinţa localităţilor muntoase, adică întocmai aşa ca finalul -berg la Germani sau -gora la Slavi. Iată câteva specimene cu indica-ţiunea anilor în parantesă: mons Baros-maî (1275), Buch-mala (1257), mons Du-dulla-maî (1275), vinea Eleu-maî (1269), Hormus-maî (1430), mons Kis-maî (1275), Megyes-maî (1275), Hurus-maî (1264), Irugh-maî (1252), monticulus Kerek-maîî (1299), Nyr-mal (1326), vinea Pop-mal sau Pyspiik-maî (1269), Pruthek-maî (1410) et.c etc. (Cuv. din Bătr., I, p. 289). Vezi şi N. D r ă g 1 nu, Românii în veac. IX—XIV pe baza top. şi a onom., p. 121 urm. Despre originea românească a lui mal în toponimia maghiară a scris şi Oy. Densusianu, Studii de filol. rom., I, p. 13 G. W e i g a n d, în studiul său Ortsnamen im Ompoly- und Ardnyos-Gebiet, cu prilejul discuţiunii asupra numelui loc. Diomdl (1327), afirmând că: «Man denkl unwillkiirlich mit H a s d e u (Cuv. din Bătr., I, 288, Nr. 107) an das alb.-rum. mal «Berg, Ufer 0. Entlehnung des Wortes mal, das im 13. Jh. erscheint, aus dem Ru-mănischen im 12. Jh. wăre m Iglich » (Balkan-Archîv, I, p. 9). *) Despre legătura lui mal (alb. malj) cu numele topice citate, N. J o k 1 afirmă: «. . . sămtlich mit dem charakteristischen illvr. Suffix -unto- gebildet, gehoren zu www.digibuc.ro 47 NUMELE GEOGRAFICE DIN ROMÂNIA 13 ce probează că chiar pe vremea Traco-Ilirilor, din limba cărora probabil derivă, el a avut o extensiune geografică foarte mare. Revenind la numele Dacia Maluensis, pe care Pârvan, Iorga şi alţii o dau sub forma Dacia Malvensis, derivând al doilea cuvânt dela Malva, nume de localitate neidentificat încă, socotesc că prima pronunţare Dacia Maluensis est$, sub raportul fonetic, mai corectă x). Pentrucă Maluensis, fie că derivă din localitatea Malva, ceea ce este mai puţin probabil, fie din cuvântul mal, ea a trebuit să se rostească Maluensis (cu u.). In ce priveşte faptul, dacă există o legătură între Dacia Maluensis şi Dacia Ripensis (ultima din Dacia Aureliană) cuprinzând teritoriul dela Orşova până la Isker, în sensul că ultima ar fi o traducere după Dacia Maluensis, ceea ce n’ar fi exclus, aceasta depinde, întâi, de faptul dacă prin Dacia Maluensis se înţelege Oltenia, pentrucă numai în cazul acesta s’ar înţelege teriitorile până la Olt întinse de-a-lungul malului Dunării, al doilea, de identificarea localităţii Malva. Dacă s’ar dovedi că Malva ar fi fost un simplu sat, atunci este aproape sigur că Maluensis derivă dela cuvântul autohton mal «ţărm deal etc», nu dela Malva, deşi celelalte două Apulensis şi Porolissensis vin dela numele oraşelor Apu-lum şi Porolissum * 2). alban. mal' Berg, rumân, mal Ufer, Kiiste, Berg, lett mala Rând, Ufer. Der Ver-such, diese Appellativa dem Voridg. zuzuweisen (O s t i r, Beitr. z. alarod., Sprach-uiiss., I [1921] S. 51) ist abzulehnen. (Albaner în E b e r t, Reallekixon, p. 86). Vezi şi Kretschmer, Glotta, XIV (1925) p. 84 urm., N. J o k 1, Idg. Jhb., XI, pp. 214—215. M Despre Malva v. Pârvan, Getica, 276. 2) Despre legătura lui Maluensis cu românescul mal (alb. malj) s’a exprimat Al. Philippide: « Legătura cu Dacia maluensis (C. I. L., III, 13704) din Dacia Traiană, tradusă mai târziu în latineşte prin Dacia ripensis din Dacia aureliană, este incontestabilă şi probează că înţelesul de ripa al cuvântului românesc este străvechiu (Orig. Rom., II, p. 720). Aceeaşi părere o exprimă şi Antonio Bald-dacci: « Due nomi notevoli del tipo Mal- sono Mal-sia (Mal-cija), che designa la regione montuosa a ridosso di Scutari, e Mal-zi (Mal i zi) che vale Montenegro. Ambedue partono dell’albanese mal-i «monte ». Questa voce e il romeno mal * riva o, « costa » hanno origine preromana perchă compaiono nel nome Dacia maluensis, che fu con molta probabilitâ identificata con la Dacia ripensis: qui dunque il preromano malu- appare tradotto in latino con # ripa ». A questo proposito siano ricordati anche i nomi Malu-entum, Malontum e simili nella Dalmazia e nel Sannio » (Z/Albania, Roma, 1930, p. 3). www.digibuc.ro 14 TH. CAPIDAN 48 Trecem acum la toponimia rurală geto-dacă. Când vorbim de această toponimie, trebue să ştim că, atât cât a ajuns până la noi, ea nu ne-a fost transmisă direct, cum am zice în alfabetul geto-dac, ca să putem cunoaşte adevărata ei pronunţare. Faptul acesta trebue relevat cu atât mai mult, cu cât se ştie că rostirea exactă a unui nume de localitate, ca de altfel a oricărui cuvânt din limbă, este prima condiţie pentru înţelegerea lui etimologică şi identificarea lui cu un nume din toponimia actuală. Sub acest raport trebue să recunoaştem că ceea ce ne vine dela Geto-Daci reprezintă material de mâna a doua. Pentrucă nici Herodot din sec. al V-lea a. Chr., dela care avem foarte puţine nume topice geto-dace, nici Ptolemeu din sec. II. p. Chr., dela care ne vin cele mai multe, n’au venit în persoană în Dacia, ca să-şi însemneze numele de localităţi din gura ţăranului geto-dac, ci le-au primit dela alţii care, la rândul lor, le-au cunoscut sau şi le au notat nu din interes ştiinţific ci din simpla curiozitate. La aceasta se mai adaugă alte două neajunsuri: întâi, transmisiunea lor prin limbile greacă şi latină, limbi care nu dispuneau în alfabetul lor de semne pentru redarea sunetelor particulare din limba geto-dacă, al doilea, mulţimea greşelilor care se strecurau la transcrierea lor de către copişti. In felul acesta, uşor ne putem da seamă de greutăţile ce le întâmpinăm la identificarea lor. Din cauza acestor dificultăţi, ajungem de multe ori să explicăm numele vechi transmise prin istorici sau geografi din numele actuale. Astfel, numele de râu Criş, care îşi are corespondentul său în hidronimia geto-dacă, ne este transmis de către Iordanes din sec. al. Vl-lea sub forma Grisia (Grissia), pronunţat cu grupul iniţial de sunete gr. Insă noi Românii îl rostim Criş, cu cr- pentru gr.- Şi tot aşa îl rostesc Ungurii: Koros (din forma mai veche Kris atestată încă din 1075), şi Saşii: Kreisch. Inafară de faptul acesta, se mai ştie că, sub raportul fonetic, grupul gr din limbile română, maghiară şi a Saşilor nu se transformă în cr. In faţa acestor realităţi lingvistice, noi trebue să admitem că, deşi sub raportul istoric, cuvântul ne-a fost transmis sub forma citată mai sus, în popor, adică la populaţiunile geto-dace de prin părţile Crişului, el trebue să se fi rostit Crisia sau www.digibuc.ro 49 NUMELE GEOGRAFICE DIN ROMÂNIA iS Crisius, în felul cum l-au moştenit Românii, dela care l-au primit Ungurii şi Saşii. Iată prin urmare, cum o formă veche, pronunţată dialectal sau greşit reprodusă, se explică din numele actual. Acest fel de reconstrucţie este, de altfel, foarte obişnuit în cercetările etimologice. Cuvântul românesc gras, fr. gras, ital. grasso etc. ( cu grupul iniţial de sunete gr-) nu s’ar explica niciodată din forma latină literară crassus, -a,-um (cu grupul iniţial de sunte cr-), dacă n’am admite o formă latină vulgară grassus,-a,-um (cu grupul iniţial gr.), pe care îl întrebuinţa poporul. Fireşte, felul de pronunţare la acest exemplu este invers, însă procedeul acelaşi. Luând acum în cercetare toponimia rurală geto-dacă, ne vom referi de sigur numai la numele de aşezări omeneşti, nu şi la numele de accidente de teren în înţeles geografic ca: ţpunţi, dealuri, coline, văi, lacuri ş. a., care ne sunt cu totul necunoscute. Cele mai numeroase sunt numele de cătune, comune, târguri, în fine nume de cetăţi întărite şi de unele aşezări mai răsărite, pe care le-am putea numi oraşe. Judecând după numărul mare al numelor de sate sau cătune ajunse până la noi, se pare că toponimia rurală geto-dacă era destul de bogată. Sub raportul lingvistic, care ne interesează aici în primul rând, ea avea o structură foarte caracteristică, comună pentru toate triburile tracice. Anume, în afară de un număr relativ mic de nume locale simple, constând dintr’un singur cuvânt, marea majoritate din aceste nume erau compuse din două cuvinte. Această constatare ne arată că procedeul indoeuropean al compoziţiei verbale, care se arată foarte desvoltat în o parte din limbile indoeur. ca sanscrita, greaca, germanica, slava ş. a. era tot atât de desvoltat şi în geto-daca şi peste tot în limba tracă. Această particularitate care constitue un mare avantaj pentru bogăţia expresiei verbale a unei limbi ne lipseşte nouă astăzi, care nu mai vorbim limba geto-dacă ci un idiom italic, după cum lipseşte şi la celelate limbi romanice. Inafară de aceasta, o altă particularitate ce caracteriza onomastica geto-dacă era că numele compuse de localităţi ca şi cele de persoane erau în marea lor majoritate tetrasilabice, . www.digibuc.ro i6 TH. CAPIDAN 50 dintre care primul element (determinantul), ca formă şi înţeles, varia dela un nume la altul, în vreme ce al doilea (determinatul) rămânea acelaşi. Acesta era -dava (-deva) la Geto-Daci şi -para (-pera) la Tracii din sudul Dunării. Astfel la Geto-Daci întâlnim nume de localităţi ca Buridava, Arcidava, Capidava ş. a., la Traci: Druzipara, Bessapara, Bazopara (Ba^oTOxpa) etc. Nimeni, după cât ştiu, nu s’a încercat să lămurească această deosebire ce provine din cauza celui de al doilea element -dava la Geto-Daci şi -para la Traci, mai ales că, după cum se ştie, ei formau un singur popor, vorbind aceeaşi limbă. Eu socotesc că ea trebue să provină din cauza deosebirii ce există în configurâţia fizică între regiunile ocupate de Geto-Daci şi între cele ocupate de Traci. La ultimii această configuraţie se deosebeşte fundamental de acea din Dacia. Intr’adevăr, în vreme ce în teritoriile din sudul Dunării, câmpiile, în felul cum le avem aici în ţară, aproape că nu există, în schimb, muntele domină. In această parte a Sud-Estului european nu poţi trece dela o regiune la alta fără a străbate munţii. Din cauza aceasta, cele mai multe aşezări sunt situate pe văi de-a-lungul drumurilor şi al trecătorilor.Dinaceste motive, socotesc că Tracii din sudul Dunării, în spre deosebire de Daci, aveau nevoie pentru aşezările lor de un cuvânt care să însemneze «trecătoare, drum». De fapt, -para din numele de localităţi tracice, care vine dela rădăcina indoeur. *per- cu înţelesul «a duce dincolo, a transporta, a trece » însemnează «vad, trecătoare, drum», iar numele de localitate a trebuit să însemneze «aşezare la o trecătoare, la un drum»1). Din contră, Geto-Dacii, care în cea mai mare parte erau agricultori şi îşi aveau satele mai mult în câmpie, aveau nevoie pentru denumirea satelor lor de un cuvânt care să însemneze simplu « aşezare ». De fapt, cuvântul din numele de localităţi geto-dace -dava vine dela rădăcina indoeur. *dhe- care însemnează «a pune, a aşeza ». In cazul acesta, -dava a trebuit să însemneze « aşezare, sat ». Aici sunt dator să mai adaug că -dave-le Geto-Dacilor se întindeau şi pe *) Este acelaşi cu gr. -6 pap « Fuit » (Kretschmer, Einl. in die Gesch. d. gr. Spr. 221, cf. Walde Pokorny, Vergi. Wb. der indogerm Spr. II 39), www.digibuc.ro SI NUMELE GEOGRAFICE DIN ROMÂNIA 17 malul drept al Dunării. In schimb, aproape niciun nume topic compus cu -para dela Tracii din sudul Dunării nu se găseşte pe teritoriul Daciei1). Necunoscute rămân, în marea lor majoritate, cuvintele din prima parte a numelor topice geto-dace. Vom da câteva nurrr& loc. geto-dace şi trace. Ele puteau să aibă diferite înţelesuri: 1. Să însemneze numele unui trib. In indoeur. există acelaşi 9 cuvânt pentru noţiunea de «trib, clan» şi «sat, aşezare»: *uik~. Astfel, nume locale ca Burridava, derivat dela Boup'. numele unui trib geto-dac la gurile Vistulei 2) a trebuit să însemneze «aşezarea Burilor». Totasa Sucidava, satul sau aşezarea Sucilor getici dela gurile Oltului 3); Sacidava dela Dunăre, după numele tribului scitic Sacae4); Singidava în Dacia, după numele tribului tracic Singi, care există şi în Singidunutn, oraş creat de Celţi, un fel de « Burg al Singilor tracici », Belgradul sârbesc de azi, etc. 5). 2. Să însemneze numele unui râu pe malul căruia se afla situat satul, ca în Uscudava, după numele râului Oescus, unde se găseau Geţi 6). Utidava, după n. de râu Utus din Moesia, iar râul însuşi după numele Geţilor din Dacia trecuţi peste Dunăre 7). 3. Să fie un nume de persoană ca Pulpudeva, aşezarea sau oraşul lui Philipp, regele Macedoniei 8). 4. Să fie un nume comun, subst. sau adj., ca în Argidava varianta lui Ptolemeu pentru Arcidava 9) din Banat, în care *arg- însemnează «alb, strălucitor ». Poate să fi însemnat, după cum presupune V. Pârvan, un n. de pers. Albul, iar numele comunei să fi însemnat Albeşti. Fiind vorba de coloare, nu este exclus, după mine, să fie şi un nume de râu, pe malul căruia !) V. Pârvan, Getica, p. 76. 2) Idem, ibid., p. 271. 3) Idem, ibid., p. 236. *) Idem, ibid., p. 271. 6) Idem, ibid., pp. 228, 260. •) Idem, ibid., p. 235. 7) Idem, ibi., p. 284. a) Idem, ibid., p. 235. “) Idem, ibid., p. 262. Vezi şi alte nume la Dr. G. G. M a t e e s c u, Graniţa de apus a Tracilor în Anuarul Inst. de ist. naţ., voi. III (1924—25), p. 405. P. Kretschmer, Einl. in die Gesch. der gr. Spr., p. 222. 4 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. XV. www.digibuc.ro i8 TH. CAPIDAN S» se afla aşezat satul. Nume de râuri derivate dela colori avem » multe: Bjelica (belu) la Slavi, Albula la Romani, Aube la Fr., Elbe la Germani, Cerna (delabg. cerno negru), etc. Un alt nume comun pare că avem în Drizupara Api^iraxpa în care drizu tre-bue să fi însemnat « spin ». Cuvântul driz,-i există în alb. cu înţelesul de «spin». Numele Drizuparax) trebue să fi însemnat « Spineni » ca Târnova la Slavi, Târnava la noi, Dornfeld la Germani, etc. 2). In felul acesta, s’ar putea explica fiecare nume de localitate geto-dac şi trac în partea lui iniţială, în cazul când în ea s’ar putea descoperi o rădăcină cu derivate în limbile indo-europene. Inafară de sate, Geto-Dacii aveau si cetăti întărite cu nume care prezentau aceeaşi structură. Al doilea cuvânt dela aceste nume era -dizos, -diza -81£a) ca în: Burtudizos, Beo- dizos, Tarpodizos, Ostudizos, Tyrodiza ş. a. Cuvântul -dizos ca înţeles si derivaţie, este cel mai cunoscut din tot lexicul geto-dac resp. trac. De asemenea el este şi cel mai caracteristic pentru caracterul satem al limbii trace. El vine din rădăcina indoeur. *dheigh- cu înţelesul de «zid, întăritură» şi are corespondenţe în gr. zdiypz « zid », ser. dehi «Wall, Damm » pers. dez, dez, dez ah, dizăh « arx, castellum, murus » etc.,tot în pers. avem par adeizos însemnând «grădină înconjurată cu zid», cuvânt împrumutat de Greci cu acelaşi înţeles: 7rap<£8eiaoţ din care biserica creştină a făcut grădina deliciilor vieţii viitoare: paradisul 3). Nu se ştie dacă şi sl. zidit, din care avem în rom. zid, n’ar fi o formă metatezată din *dizu. In ultimii ani, d-1 D. M. Teodorescu, prof. dela Universitatea din Cluj, a descoperit astfel de cetăţi în munţii Hunedoarei, la Grădiştea Muncel şi Costeşti. Ele pot fi văzute şi pe reliefele de pe columna lui Traian4). Dar Tracii, în cari intră şi Geto-Dacii, aveau şi unele nume de oraşe compuse din două cuvinte, în care ultimul -bria x) St. Mladenov, Balkan-Archiv, IV, p. 189. !) Kisch, Korrespondenzblatt, voi. XLVII, p. 25. *) W^lde-Pokorny, Vergi. Wb. der indogerm.' Spr., I, p. 833. Vezi şi T h. C a p i d a n, Langue et Littirature, II, p. 106 urm. *) Dr. G. G. Mateescu, Strămoşii, pp. 10—11. www.digibuc.ro 53 NUMELE GEOGRAFICE DIN ROMÂNIA 19 însemna oraş ca în Selibria (EeXuŞ p£a) oraşul ridicat de Selys, Alaaibria, Msembria, etc.1). In fine, ei mai aveau o serie de nume de localităţi, în care cuvântul al doilea este -sara, însemnând «apă» ca în Germisara (Germizera, Zermizirga), staţiune balneară în Ardeal, situată la răsărit de Deva. La fel ca' -dizos despre care am vorbit, el este cel mai clar din punctul de vedere semantic. Prima parte Germi- însemnează « cald », acelaşi cu gr. 0spp.6ţ, lat. for mus, germ. zvarme te., toate din rădăcina indoeur. *g^herm- «cald ». Din punctul de vedere sintactic, la fel ca la numele de localităţi compuse, determinantul este pus înaintea substantivului «caldă-apă». De aceeaşi structură sunt şi Demara (în Dacia), Padisara (în Scitia minor), Saprisara (în Moesia inferior) 2). Derivate din germi- se întâlnesc atât în Tracia cât şi în Frigia, pretutindeni unde existau locuitori de origină tracă şi băi de apă caldă, ca Germania (Bulgaria) identificat cu Sapkarevska-banja, apoi Germi, Germai, Germani. Dintre celelalte aşezări mai mari cu nume simple, care, ca înţeles, apar mai clare, relevăm Acmonia, aşezat la răsărit de Tibiscum, derivat dela rădăcina *akmen- « piatră ». Este acelaşi ca înţeles cu sl. Kamena, Kamenica, derivate dela kamen «piatră », iar acesta din *akmen~. Un alt nume tot atât de clar este Bersovia si Berzobim, situat în drumul dintre Tibis-cum şi Viminacium şi identificat cu localitatea Jidovin. Ca formă şi înţeles, este identic cu numele de loc. Breaza. Ambele vin din răd. indoeur. *bhereg « alb, strălucitor » sau tot ce este pătat cu alb. Formele corespunzătoare din limbile indoeuropene au înţelesul de « mesteacăn » 3). Trecând peste numele de râuri, care au o înfăţişare mai complicată, ca Istros, Danuvim, Tiarantos (cu mai multe variante) neidentificat, Ordessm (OpSyjooţ). Alutum (âXouxa) etc., terminăm cu observaţiile noastre asupra toponimiei geto-dace, adăugând că, în ultimul mileniu*, teritoriul geto-dac a suferit presiuni şi predominări din partea Cimerienilor, Sciţilor şi Alanilor şi, ca urmare, a primit din partea acestora *) H. H i r t, Die Indogermanen, voi. II, p. 592. 2) Dr. G. G. Mateescu, Graniţa de apus a Tracilor, p. 409. s) W a 1 d e - P o k o r n y, op. cit., II, p. J70. 4• www.digibuc.ro 20 TH. CAPIDAN 54 urme adânci în toponimia şi hidronimia locală, ceea ce a dat naştere la un nou strat de denominaţie locală1). In fine, începând cu secolul al V-lea, au luat naştere aşezările greceşti de pe litoralul Mării Negre 2), iar ceva mai târziu, în cursul secolului al III-lea, cele celtice, sporind şi mai mult nomenclatura geografică de origine străină. * La venirea Romanilor, toată această nomenclatură, cu mici adausuri şi modificări s’a menţinut, ajungând până la invazia Slavilor 3). Intr’adevăr, după prefacerea Daciei în provincie romană, denominaţia locală geto-dacă n’a suferit modificări prea mari. Pe baza mărturiilor istorice, din puţinele inscripţii descoperite cu ajutorul săpăturilor arheologice — adaug, în treacăt, că epigrafia Daciei romane ne ajută foarte puţin în această privinţă, — în fine, din itinerarii şi listele lui Pro-copiu, astăzi suntem în măsură să cunoaştem întru câtva înfăţişarea nomenclaturii geografice a Daciei, după ocupaţia romană. Nomenclatura rurală, deşi în marea ei majoritate se va fi păstrat, puţin din ea a ajuns până la noi. Numele de sate nu sunt menţionate de scriitori. Ele nu figurează nici în inscripţii. Această deficienţă a nomenclaturii rurale provine de sigur din faptul că ţăranii lipsiţi de cultură nu se gândeau să-şi eternizeze numele săpate pe inscripţii de piatră. Totuşi, din ea a ajuns până la noi atât cât să ne putem face o idee, l) V. P â r v a n, Getica, p. 296. Vezi şi Al. Rosetti, Resturi de limbă scito-sarmată (extras din Viaţa Românească), Iaşi, 1930. De asemenea lucrarea lui M a x V a 8 m e r, Die alten Bevolkerungsverhiltnisse Russlands im Lichte der Sprachfor-schung, apărut în Preussische Akademie der Wissenschaften. Vortrâge und Schriften, Heft 5, Berlin (1941), p. 14. !) ♦ Pe şoseaua dela malul Mării înfloreau străvechile oraşe greceşti, trezite acum din nou la o vieaţă strălucită, împodobite cu temple şi teatre şi palate de p atră şi marmoră, Dionysopolis (Balcic), Callatis (Mangalia), Torni (Constanţa), Histria (Caranasuf). Iar pe şoseaua din mijloc, unind măreţul Marcianopolis (Devnia, în Bulgaria de azi, la apus de Varna), cu depărtatul Aegyssus (Tulcea), se ridicau Abrittus (Devegichioi), Tropaeum Traiani (Adamclissi), Ulmetum (Pantelimon), în sfârşit uriaşa Ibida, cea de douăzeci şi cinci de hectare, în mijlocul celui mai frumos ţinut al Dobrogei, la Slava-Rusească, stăpânind trecerea pe toate văile care duc spre Dunăre din spre Mare » (V. Pârvan, începuturile vieţii romane la gurile Dunării, Bucureşti, 1923, pp. 169—171). *) V. Pârvan, op. cit., p. 109. Cf. N. I o r g a, Histoire des Roumains et de la româniţi orientale, I-e pârtie, II, p. 91. www.digibuc.ro 55 NUMELE GEOGRAFICE DIN ROMÂNIA 21 mai întâi, despre persistenţa nomenclaturii geto-dace în timpul stăpânirii romane, al doilea, de feluL cum Romanii înţelegeau să-şi eticheteze satele create de colonişti romani. Pe baza acestor puţine urme de toponimie rurală, refe-rindu-ne la nomenclatura romană, putem spune că formarea numelor de sate din Dacia şi Sciţia pontică (Dobrogea) în epoca romană, în principiu, este aceeaşi cu cea a numelor romane de aşezări rurale din sudul Dunării, şi peste tot din întregul imperiu roman. La început, numele satului reprezenta numele proprietarului de moşie (fundus), fie că acest nume era simplu, fie că era derivat cu sufixul -anus (-ianus)1). In Dacia, deoarece aproape cele mai multe aşezări romane, la origine simple cătune, şi-au luat naştere din aşezarea unei singure familii, numele satului reprezenta la origine numele capului de familie. In felul acesta, peste nomenclatura de tip geto-dac cum ar fi Capi-dava, Muri-dava, Saga-dava ş. a., au răsărit sate cu denominaţie de tip roman ca vicus Cereris (satul lui Ceres) în regiunea Capidava 2), vicus Carporum lângă Hârşova, Vicus Celeris (satul lui C.), Vicus Quintionis, Vicus Secundini ş. a. Cele mai multe, însă, sunt derivate cu *) « C’est J i r e c e k, Romanen, I, p. 14 qui a remarqu£ dans cette categorie des noms de lieu procopiens Ies d£riv£s latins faits de noms de personnes au moyen du suffixe -ianus. II observe tres justement qu’il faut sous-entendre â ces adjectifs Ies noms communs tels que villa, casa, turris, etc. Dans ses explications, Philip-p i d e, o. c., I, § 92, p. 427 et suiv. invoque inutilement Ies noms de personne for-nfes au moyen du suffixe -ianus. Parmi ces localifes procopiennes de ce type ce n’est que Romuliana oii il y a en effet la d^rivation au moyen de -ianus. D’aprfes Aurelius Victor, Romuliana a reţu ce nom d’aprfes Romula, mfere de Galfere. Ce nom a chang£ de genre. Aurelius Victor le met au neutre et Procope au feminin, genre que suit la grande majorife de noms procopiens de ce type. Pour le neutre Procope ne donne que Gentianum et Marcianum » (P. S k o k, dans Revue Internat, des Et. Balk., IlI-e tome, I—II (5—6) p. 51 n. 14). «Le nom de personne du village montre quel a 6fe le fondateur, comme c’est le cas pour l'encetre dont proviennent ensuite Ies 6tablissements ruraux des Roumains. Nous croyons qu’il faut interpfeter de cette faţon un «village de Quintio », vicus Quintionis. Dans d’autres cas, le nom du village a un suffixe pareil a celui en -eşti des groupes ruraux roumains: Clementianum de Clemens, Casianum de Casius (N. I o r g a, op. cit., pp. 103— 104, cf. p. 254. Voir aussi V. P â r v a n, Cetatea Ulmetum, II2, p. 370; Descoperiri nouă, dans Ies Mem. Acad. Roum., XXXV (1913). « In der spăteren Epoche treffen wir eine grosse Anzahl von Namen von Gutsbezirken und Grundherrschaf-ten (Jundi) auf -anus an: Antonianus, Naevianus, Terentianus, Satricianus, Salvianus. Diese Namen lebeig in den heutigen italienischen Ortsbezeichnungen auf -ano fort, vgl. Satriano, Petigniano (alt pago Paetiniano: Paetinius (F e I i x Solm-sen, Indogerm. Eigenn. als Spiegel der Kulturgesch., p. 73). *) V. P â r v a n, Cetatea Ulmetum, p. 582; N. I o r g a, op. cit., pp. 91, 164. www.digibuc.ro 22 TH. CAPIDAN 56 sufixul -anus (-ianus): Vicus Clementianus sau numai Clemen-tianus, Vicus Casianus sau Casianus, Vicus Verobrittianus (la Hazarlâc)1), Vicus Narcisianus sau Narcisianus, toate acestea pentru Scitia Minor (Dobrogea), Vicus valentinianus (natus in Dacia provincia, în vico valentiniano 2). Alături însă întâlnim si nume ca Vicus novus cu locuitorii lui cari se numesc vico- > novenses 3). Acest tip de nume de sate se continuă până în sec. al Vl-lea. La Procopiu găsim următoarele nume de sate derivate cu suf. -ianus, însemnate pe teritoriile din sudul Dunării: Antoniana, Aureliana, Clementiana, Eutychiana, Florentiana, Markelliana, Romaniana, ş. a. 4), Din acest din urmă fel de denominaţie locală, întâlnim în Dacia nume pentru desemnarea unor centre mai mari ca: Blandiana, aşezat între Apulum şi Sarmizegetusa, Largiana, Optatiana, Ulpianum ş. a 5). La Procopiu avem şi nume trace derivate cu suf. -ianus ca în: Mocatiana, Maccumana, Bedaiana, Tuttianâ, Manîana 8). Dar înafară de acest tip de nume romane care îmbrăţişa un mare număr de nume locale în Dacia, existau altele care erau de origine romană şi străină, ultimele, bine înţeles, romanizate. Explicarea lor etimologică este de cele mai multe ori obscură, atât din cauza greşelilor de transcriere cât mai ales din pricina elementelor autohtone. Pe cele din urmă, din lipsa de cunoştinţe suficiente în limba geto-dacă, nu suntem în stare măcar să le corectăm. Ca structură, căci numai din acest punct de vedere ne interesează ele aici, se prezintă în mai multe feluri. Unele din ele sunt nume simple, cum avem în: Canonia localizată de arheologi în regiunea Arcidavei 7), Cedonia în apropiere de Sibiu, Cersie şi Certie, şase km la Sud de Porolissum8), Gagana (Gagamis) atestat şi sub forma *) V. Pârvan, op. cit., p. 583. 2) N. I o r g a, op. cit., p. 93. *) Idem, ibid., p. 104. *) Al. P h i 1 i p p i d e, Orig. Rom., II, p. 427 urm; P. S k o k, Rev. Intern, des Bt. Balk., annăe III, tome I—II (5—6), p. 51. e) V. Pârvan, Getica, pp. 270, 275; N. I o r g a, op. cit., p. 263; Con st. C. Giurescu, Ist. Rom., Ia, p. 142. •) G. G. M a t e e s c u, Graniţa Tracilor în Anuarzut Inst. de Ist, Naţ., III, P. 455- ' 7) V. Pârvan, Getica, p. 270. ') Idem, ibid., p. 271. www.digibuc.ro 57 NUMELE GEOGRAFICE DIN ROMÂNIA *3 Gazana, apoi Masiliana, ambele probabil derivate după nume geto-dace x); Lederata în faţa lui Viminacium 2), Malva neidentificat 3), Potula în drumul dintre Lederata şi Tibiscum4), Pretorum la gura Motrului, Romula în localitatea Recica din Romanaţi 5), Tibiscum în Banat, etc. 6). Ulmetum, fondat în 140 p, Chr., în apropierea satului Panteleimon-de-Sus din Dobrogea, în teritoriul Capidavei, vechiu centru dac romanizat. Este interesant faptul, că, după cum rezultă din inscripţia : « Romani et Bessi consistentes vico Ulmeto », Ulmetum era locuit de Romani amestecaţi cu Bessi aduşi sau veniţi » > » din sudul Dunării (Tracia). După Procopiu, la venirea Slavilor Ulmiton (06Xjnrcov) a fost prădat şi pustiit 7). Tot din această categorie de nume simple sunt altele care arată o particularitate a solului pe care sunt aşezate, ca Angustia, însemnând localitatea situată între munţi la un loc îngust. El se identifică ca înţeles cu alt nume de localitate Stenarum sau Caput Stenarum, derivat din gr. Greva pl. lui rî> gtevov «loc îngust », un fel de Clisura, la bază, tot cuvânt grecesc 8); Aquae sau Ad Aquas, numele unei staţiuni balneare din Hunedoara9), Petrae cu locuitori numiţi în inscripţii «vicani petrenses » (săteni din Petrae)10), nume neidentificat încă, însă desemnând probabil o aşezare pe un loc pietros; Salinae lângă Aiud u). Inafară de aceste nume simple, avem altele compuse, dintre care unele sunt precedate de prepoziţia ad, arătând direcţia locală. Este o construcţie de romanitate târzie, care se întrebuinţează la nume de localităţi derivate din nume apelative. *) Idem, ibid., p. 270. *) Idem, ibid. ’) Idem, ibid., p. 276. *) Idem, Ibid., pp. 253, 270. e) Idem, ibid., pp. 274, 277. *) Idem, ibid., 264. ’ 7) V. Pârvan, Cetatea Ulmetum, An, Ac. Rom., XXXIV, Mem. Secţ. Ist., PP- 590, 598, 599- 8) V. Pârvan, Getica, p. 252. *) Idem, ibid., p. 251. 10) « On voit ainsi des vicani petrenses qui bâtissent dans leur village de Petra dont le nom a £t£ traduit Tn slavon: Camena, un modeste bain un balneum parcum 1 (N. I o r g a, op. cit., p. 92. Voir aussi Scarlat Lambrino, Rev. Ist. Rom., 1935)- n) V. Pârvan, Getica, p. 251. www.digibuc.ro 24 TH. CAPIDAN 58 După cum vom vedea, ea se întâlneşte rar în toponimia românească şi destul de frecvent în toponimia macedoromână. Iată câteva din aceste nume romane: Amutria (din Ad şi Mutria «Motru»), situat la revărsatul Motrului în Jiu1); Arutela{din Ad Rutelam), situat pe malul stâng al Oltului, lângă Cozia. Derivaţia lui Arutela din ad Alutelum (dela Alutum), cred că este justă 2). Ad Mediam (Mehadia), Agnavie (din Ad Gnavie) 3), Ad Pannonios pe locul unde se găseşte Cornea în Severin, Ad Salices (Ammianus Marcellinus) Oppi-dum Salices 4), Ad Aquas alături de Aquae. La Macedoromâni găsim în numele locale din Pind aceeaşi constricţie: Ameru (ad melum), despre care am voibit, Adzugastru (ad jugastrum), Amundzelu (ad monticelum), Avadu (ad vadum), în fine Alacu, Agura, Aruncu, etc. 5). Pentru toponimia dacor. am găsit numai două: Abrad nume de localitate veche în Dolj Acurti, nume de cătun în Vâlcea 6). Numele topice macedoromâne citate sunt toate creaţiuni pastorale, cum de altfel este şi forma dacor. Avad. Tot creaţiuni pastorale ar putea fi şi numele topice romane din Dacia ca: Ad Pinum « la pin », Ad Pirum « la păr », un fel de Periş (nume de comune în Ilfov şi Constanţa) sau Perişani (Argeş) ca Merişani 7). In aceeaşi categorie intră şi următoarele două nume romane din Dacia: Caput bubali « cap de bour » localizat la un punct dintre Delineşti şi Valea Boului, Ccntum putea sau putei « o sută de puţuri » localizat în satul Surduc (Cluj, Turda), etc. - Din celelalte nume compuse -de mai puţină importanţă relevăm: Castra nova pe locul satului Drăgăneşti (Craiova), Castra Traiana la Gura-Văii, la Nord de R.-Vâlcea, Pons Aluti, Pons vetus, aproape de Câineni pe Olt, Ulpia Traiana Augusta Dacia (Sarmizegetusa). *) V. P â r v a n, Getica, pp. 225, 266. 2) Idem, ibid., p. 271. V. şi G. G i ug 1 e a, Dacoromania III,-p. 967. 3) V. P â r v a n, Getica, p. 270. •) Idem, Cetatea Ulmetum, p. 587. 5) T h. C a p i d a n, Toponymie Macedo-Roumaine, în Langue et Litterature, III, p. 31. •) Geopolitica şi Geoistoria, II, p. 81. 7) V. P â r v a n, Getica, p. 251. www.digibuc.ro 59 NUMELE GEOGRAFICE DIN ROMÂNIA 25 Cetind cineva acest număr relativ mare de nume de localităţi, în mod firesc îşi pune întrebarea dacă unele din ele au reuşit să se păstreze în nomenclatura topică actuală a Daciei. Din întâmplare, niciunul n’a ajuns până la noi. Ceva mai mult, ele nu s’au păstrat nici măcar cu pronunţare străină, adică germanică, avară sau măcar slavă. Spre a ne da seama despre puţina însemnătate ce trebue atribuită acestei indi-genţe a nomenclaturii romane pentru problema continuităţii noastre în Dacia, trebue neapărat să ne referim la aceeaşi nomenclatură romană din sudul Dunării. In acaeastă parte a teritoriului roman, cucerit aproape cu trei veacuri înainte de supunerea Daciei şi păstrat tot atâtea veacuri după părăsirea ei, prin urmare după o romanizare de aproape şase, şapte veacuri — faţă de numai unul şi jumătate cât a ţinut ea în Dacia — este firesc ca nomenclatura geografică romană să fie mai numeroasă decât cea din Dacia. De fapt, dacă ne referim numai la ceea ce ne-a transmis scriitorul grec Pro-copiu, în lucrarea sa « De aedificiis » vom vedea că numele localităţilor romane însemnate în listele sale se ridică la 654, dintre care 84 din ele se găsesc situate în spaţiul cuprins dintre Singidumum (Belgrad) şi gurile Dunării, 121 în regiunile limitrofe, iar restul de 441 se găsesc răspândite pe teritoriul cuprins între Scitia Minor (Dobrogea), la răsărit, şi între Epirus nova şi Epirus vetus, de-a-lungul Adriaticei, la apus, cuprinzând Tracia orientală şi occidentală, Macedonia şi partea meridională a Albanieix). Şi cu tot acest mare număr de nume de localităţi romane, foarte puţine din ele au ajuns până la noi prin gura Slavilor meridionali. Constatarea aceasta ne dovedeşte că dispariţia numelor topice vechi din Dacia se datoreşte altor cauz6 decât absenţei elementului roman. Probabil că cele mai multe din ele, cum erau . mai ales oraşele, au fost distruse în vremea năvălirii popoarelor barbare. Altele, fiind nume oficiale, poporul, obişnuit cu numele vechi, nu le întrebuinţa. Fenomenul acesta apare şi astăzi în nomenclatura noastră geografică. Astfel, după răspunsurile înregistrate în Chestionarele de l l) Al. P h i 1 i p p i d e, Orig. Rom., I, p. 437 urm. P. S k o k, în Revuc Intern, des Et. Balk., III, p. 51 et suiv. www.digibuc.ro a6 TH. CAPI DAN 6o Toponimie dela Muzeul Limbii Române din Cluj, s’a putut constata că sătenii din comunele nou botezate, continuă să se numească după numele vechi. Ţăranii din comuna Bolin-tineanu, nume nou pentru Bolintfalău, se numesc Bolintfăleni, cei din comuna Coşbuc, Fărcădeni, după numele vechiu de Fârcâdâu, etc. Ţ Aceasta probează că şi în vremurile vechi, populaţiunea indigenă ignora denominaţia locală dată pe cale oficială. Prin urmare, din absenţa vechilor nume romane din Dacia, nu cred că ar putea rezulta numaidecât şi absenţa noastră din Dacia, fiindcă dacă am admite că în veacurile de mijloc, întreg poporul român s’ar fi găsit în sudul Dunării, în felul cum cred adversarii continuităţii elementului roman în Dacia, în cazul acesta, ar fi urmat ca, din numele romane citate în listele lui Procopiu sau din alte nume locale străvechi, să se fi păstrat cel puţin unul, două cu fonetism românesc. Insă se ştie prea bine că nu există niciunul sub această formă. In cazul acesta ar urma să conchidem prin absurd că, în vremea aceea, Românii cari lipseau în Dacia, n’au existat nici în sudul Dunării, prin urmare nu se găseau nicăieri! # Cu acestea ajungem la un nou strat de nume geografice a noi, anume la acela rămas de pe urma Slavilor. După romanizarea Daciei şi a Peninsulei balcanice în ţinuturile ei septentrionale, a urmat năvălirea popoarelor barbare, între care Slavii, după cum se ştie, au jucat un rol hotărîtor. începând din veacul al Vl-lea sau al VlI-lea, în legăturile milenare, pe care poporul nostru le-a avut cu Slavii, în particular cu Bulgarii, graiul acestora a exercitat o puternică înrărurire asupra limbii noastre. In raporturile de împrumuturi slavo-române au luat parte toate popoarele slave din apropierea teritoriului nostru naţional. Influenţa lor se oglindeşte nu numai în lexic dar şi în toponimie. Avem localităţi cu nume de popoare slave ca: Şchiaua Şcheia, Bulgarul, Sârbi, Sârbeşti, Leahul Ruşi, Rusciori, Ruseni etc. 2), ceea ce Ş t. P a ş c a, Docoromama, VII, p. 162. *) I. Iordan, Rum. Top., p. 99 urm. www.digibuc.ro 6l_________________NUMELE GEOGRAFICE DIN ROMÂNIA_________________VJ dovedeşte că din toate părţile am fost influenţaţi de Slavi în lexic şi toponimie. Insă rolul cel mai important revine Slavilor meridionali, în speţă Bulgarilor. Slavii meridionali au fost aceia care au dat limbii române mulţimea elementelor lexicale răspândite aproape în toate domeniile de activitate omenească. Tot ei au schimbat, după cum vom vedea, fizionomia denominaţiei locale indigene. Sub acest raport, lingvistul care încearcă să studieze acest aspect al influenţei slave asupra noastră, rămâne cu impresia că, atunci când Slavii, în trecerea lor spre sudul Dunării, s’au oprit pe teritoriul nostru naţional trăind veacuri de-a-rândul între noi, s’au întins atât de mult asupra acestui teritoriu, încât, judecând după răspândirea extraordinară a numelor locale de origine slavă, amestecate cu cele româneşti, n’a rămas colţ din pământul nostru, care să nu fi fost ocupat vremelnic de ei. Acestei lăţiri extraordinare în pături foarte superficiale presupun că se datoreşte în bună parte faptul că Slavii dela noi după o simbioză de numai cinci, şase veacuri au cedat ca neam (sec. XI), topin-du-se în mijlocul nostru. Este acelaşi fenomen care s’a petrecut cu ei în Grecia. Şi în această parte a peninsulei, Slavii, aşezându-se în pături superficiale pe un teritoriu relativ prea vast, până în Pelopones şi chiar în insule, au dispărut prin desnaţionalizare, după o existenţă de abia două, trei veacuri x). O altă constatare ce se mai poate face este că începutul influenţei slave asupra toponimiei noastre este foarte veche, în orice caz mult mai veche decât influenţa slavă asupra lexicului nostru. Aceasta rezultă între altele şi din faptul că, dacă în lexic Slavii au început să introducă cuvinte după o simbioză slavo-română destul de îndelungată, în toponimie numele slave puteau fi date înainte de această simbioză. De altfel, vechimea ei ar putea fi dedusă şi dintr’o alta constatare. Anume, se admite că, între numele locale de origine romană din sudul Dunării ^iate în listele lui Procopiu, despre care am vorbit, există două ca STpE§i)V (sl. sfedmî « de mij- x) Pentru Slavii din Grecia, vezi MaxVasmer, Die Slaven in Griechenland, Berlin, 1941. www.digibuc.ro 28 TH. CAPIDAN 62 loc, mijlociu), Lavetso (ev tţ] Aapexaco y&pa) identificat cu Lovcea, care sunt de origine slavă. Alte nume locale din sudul Peninsulei balcanice, ca Milizza, Vulcassinus, Blaz-ziza s’au descoperit în inscripţii romane de mai târziu 1). Toate aceste nume topice au fost date de Slavi cel mai târziu la începutul secolului al Vl-lea, ţinând seamă de faptul că scriitorul grec îşi întocmea listele de nume de localităţi în acel veac. Prin urmare, dacă pentru teritoriile din sudul Dunării influenţa slavă în toponimie a început în sec. al Vl-lea, adică imediat după invazia Slavilor în Balcani, în Dacia ea trebue să fi început şi mai de vreme, dat fiind că triburile slave au trecut din Dacia peste Dunăre în Balcani, nu invers. Din studiul numelor geografice de origine slavă mai rezultă că Slavii, la noi, ocupau câmpiile, văile, dealurile şi chiar munţii la o mică înălţime. învăţatul rus Seliscev, despre care am vorbit, a arătat în studiul său asupra toponimiei slave în Albania, că numele de munţi şi de piscuri în această ţară nu sunt de origine salvă 2). Acelaşi lucru se poate spune şi despre toponimia slavă dela noi 3). Şi la noi numele slave ajung până la oarecare înălţime, apoi dispar. De asemenea, în ceea ce priveşte felul cum au procedat Slavii, atunci când îsi denumeau aşezările, râurile si diferitele acei-dente de teren ale teritotiului nostru naţional, se pare că ei nu ţineau seamă de denominaţia locală existentă, mai ales că, fiind obişnuiţi cu o toponimie slavă foarte transparentă ca înţeles, nu înţelegeau nimic din numele topice daco-romane^ De aceea ei îsi etichetau aşezările si locurile cu nume din ) ii graiul lor de acasă. Pentru a ajunge la acest rezultat, se pare că Slavii procedau în mai multe feluri: Dacă dedeau de un nume din toponimia sau hidronimia indigenă care, ca formă, întâmplător se asemăna cu un-cuvânt slav pe care şi ei îl întrebuinţau la denominaţia locală, le substitiau acestui nume indigen pur şi simplu cuvântul slav. Pe temeiul acestui procedeu- care se cunoaşte şi la alte popoare, dispăreau multe ,) A 1. P h i 1 i p p i d e, Orig. Rom., I, p. 330 urm. 2) Prof. A. M. Seli • cev, Slavjanskoe naselenie v Albanii, Sofija, 1931. a) G. G i u g 1 e a, în Geopolitica şi Geoistoria, III, p. 13 urm. www.digibuc.ro 63 NUMELE GEOGRAFICE DIN ROMÂNIA 29 nume locale vechi. Noi astăzi, după atâtea veacuri, nu putem cunoaşte toate acest substituiri. Avem totuşi unele cazuri, a căror formă nu se explică prin transformări fonetice ci numai prin substituiri. Astfel, de pildă, din numele de râu de origine geto-dacă din Banat Dierna, Tierna, atestat şi sub forma Zierna s. Tsierna, prin apropiere cu adj. slav tsârn «negru», ei au făcut Tsârna «apa neagră», foarte răspândită în hidronimia din Bulgaria, Macedonia 1). Din Tsârna bulgărească din Macedonia, Turcii, după instalarea lor în Balcani, au făcut, prin traducere, Kara-su « apă neagră » ca la Unguri Feketeiigy (la noi Cernavoda). Tot aşa din numele geto-dac Bersovia (Berzobim), despre care a fost vorba, prin apropiere de cuvântul slav bârzo « repede », 'ei au făcut Bârzava, adică apa care curge repede, un fel de Bistriţa. In fine, la fel au procedat şi cu Musdos-Buseos despre care am vorbit, din care ei au făcut Buzovo. Pe altele însă le-au tradus, ca Petra din care au făcut Kamena (despre care s’a vorbit în notă), un procedeu foarte obişnuit în denominaţia locală, iar pe altele le formau ei, după flora, fauna, sau înfăţişarea locului. » ; In ce priveşte acum forma numelor slave, din punctul de vedere fonetic, ea nu arată o vechime prea mare. Dacă ţinem seamă de faptul că peste numele vechi s’au introdus alte mai nouă de colonizări nouă din partea popoarelor slave vecine, vom vedea că între acestea şi cele vechi, formal, deosebirea nu este prea mare. Această constatare vine, la prima vedere, în contrazicere cu ceea ce am spus despre vechimea influenţei slave în toponimia română, dar mai ales cu epoca în care Slavii au năvălit la noi în Ţară. Admiţând că primul contact al Slavilor cu noi a avut loc la începutul sec. al V-lea, fără să ţinem seamă de grupurile răzleţe dintre ei care vor fi pătruns poate înainte de aceasta, ar fi urmat ca un număr de nume locale să se pronunţe astăzi de Români cu rostirea veche salvă sau să fi suferit transformările la care a fost supus ') St. R o m a n s k i, în studiul său Slavjani na Dunava (Slavii la Dunăre), publicat în Bălgarski Pregled (I, 1929, p. 80 urm.), arată că Tsierna, Dierna, Zerna nu pot veni din limba slavă. Slavii au ajuns la Dunăre abia în 453. Vezi şi N. J o k 1, în Indogerm. Jahrb., XV, p. 199. www.digibuc.ro 3° TH. CAPIDAN 64 elementul latin din acea epocă. Spre surprinderea noastră, în cea mai mare parte, ele nu arată nici una nici alta. Aceasta probează că numele date de Slavi multe veacuri de-a-rândul au fost rostite numai de ei, fie că anumite ţinuturi ocupate de Slavi erau lipsite de populaţie românească, fie că aceasta continua mai departe să întrebuinţeze vechile nume geografice moştenite dela Daco-Romani. Aceşti Daco-Romani au trebuit să existe în vremea invaziei Slavilor, să zicem în Banat, unde Slavii au făcut din Dierna (Tierna) Tsârna, sau din Bersovia Bârzava, etc., sau chiar în Muntenia (Buzău), unde din Museos-Buzeos au făcut Buzovo. Admiţând acest lucru, trebue să recunoaştem şi faptul că dacă Slavii, la venirea lor în Dacia, au răsbotezat unele nume indigene, nu trebue să ne închipuim că numele nouă au înlocuit imediat pe cele vechi. Locuitorii indigeni au continuat veacuri de-a-rândul să întrebuinţeze numele mos- t f tenite, până când, la urmă de tot, cuvântul nou, din diferite motive, dar mai ales din cauza expresivităţii, a înlocuit definitiv pe cel vechiu. Insă Slavii la noi nu s’au mulţumit numai să slavizeze numele indigene, multe din ele le-au tradus, iar altele, cele mai multe le-au creat pur şi simplu. Totuşi înfăţişarea slavă a denominaţiei geografice dela noi n’a fost atât de întinsă în veacurile în care s’au făcut aşezările slave, cât după aceasta. Ea s’a produs după introducerea elementului slav în limbă şi revenirea populaţiei româneşti în ţinuturile părăsite de Slavi. In aceaştă perioadă, care a urmat după desnaţionalizarea elementului slav din mijlocul Românilor, odată cu crearea nomenclaturii geografice române, simultan s’a produs o răspândire mai mare a elementelor slave în toponimia română. Aceasta rezultă din faptul că, alături de nume locale ca : Cozia, Crasna Cernăteşti, Glâmboaca, Lipova, Rodna, Topliţa, Vidra, Zlatna ş. a., care au fost introduse direct de Slavi, fiindcă cuvin- . tele koza, krasen, cern, dlăbok etc. lipsesc în limba noastră, avem altele ca: Ocna, Ocniţa, Ocoliş, Ocolisel, Poiana, Poieni, Poieniţa, Potcoava, Poteca, ş. a. care au fost date de Români, întru cât cuvintele ocnă, ocol, poiană, potcoavă, potecă, deşi de origine slavă, există ca apelative româneşti în lexicul www.digibuc.ro NUMELE GEOGRAFICE DIN ROMÂNIA 31 65 nostru. Acelaşi lucru se poate spune şi despre numele locale de origine slavă care derivă dela nume de persoane ca Bră-teni, Brâteşti, Dobreni, Dcbreşti, Drâgoeni, Drâgoeşti, Drăgă-neşti, Dragomireşti etc. Acestea, întru cât vin dela nume ca: Bratu, Dobre, Dragu, Drâganu, Dragomir, care există în antroponomastica românească, au fost date tot de Români, nu de Slavi. Dacă toate aceste nume locale de origine slavă date de Români se vor scădea din numele date direct de Slavi, se va vedea că numărul acestora nu este aşa de mare cum pare la prima vedere. O încercare, spre a învedera lucrul acesta, se poate face luând în cercetare numele locale din cuprinsul unui judeţ, după materialul procurat de Indicatorul localităţilor din România. Dar adevărata eflorescenţă a numelor topice de origine românească nu se vede atât în numele de aşezări omeneşti, cât în cele date accidentelor de teren, ca munţi, văi, râuri, dealuri, coline, etc. Acestea ne sunt nouă necunoscute, pentrucă până acum n’au fost culese. O încercare de a sonda bogăţia tezaurului românesc oglindit în toponimia ţării a făcut-o, în mic, acum în urmă, profesorul G. Giuglea dela Universitatea din Cluj. Plecând dela faptul că, în geografie, vegetaţia sau fauna unui ţinut nu se studjază individual, după existenţa unui brad într’un loc sau altul, ci după aria pădurilor de brazi, a studiat nomenclatura geografică de pe o făşie de pământ din nordul Transilvaniei, culegând numele topice din 22 comune din plasa Năsăud. Rezultatul a fost ca numărul numelor locale numai pentru aceste comune se ridică la 1500, dintre care numărul celor derivate din cuvinte de origine latină este covârşitor 1). Sub raportul lingvistic, aproape toată nomenclatura geografică slavă dela noi este de nuanţă bulgărească. Ea este aceeaşi atât pentru vechiul regat cât şi pentru Transilvania 2). De altfel, ea se identifică cu nomenclatura sla^ă din l) G. Giuglea, Cheie pentru înţelegerea continuităţii noastre în Dacia, publicat în Geopolitica şi Geoistoria, anul III, p. 13 urm. s) Despre identitatea toponimiei slave din Transilvania cu aceea din Vechiul Regat şi sudul Dunării am vorbit în altă parte, spunând: « Din câte ştim nu există o deosebire între slava din nordul şi între slava din sudul Dunării. O dovadă despre aceasta ne oferă nomenclatura toponimică din Ardeal de origine slavă, care este www.digibuc.ro 32 TH. CAPIDAN 66 Grecia şi Albania. Constatarea aceasta ne procură încă o dovadă că ea nu ne-a fost adusă din sudul Dunării, pentrucă această ipoteză ar fi exclusă pintru teritoriile din Ardeal. Unitatea ei se explică din faptul că Slavii, care au inundat în Dacia spre a se revărsa apoi asupra întregii peninsule balcanice, vorbeau la origine acelaşi dialect, din care mai târziu a ieşit limba bulgară. In părţile periferice ale ţării, mai ales în răsărit şi apus există nume locale de origine rusească, ruteană şi sârbească. Intre aceste două feluri, în unele regiuni cele sârbeşti sunt de dată mai veche. Dar si aici, din cauza unor emigrări de populaţii ce au avut loc mai târziu, s’a produs un amestec între numele locale. Astfel, profesorul P. Skok a putut constata că numele slav Slatina de origine bulgară, este o suprapunere pentru vechiul Slănic (dela slan «care conţine sare») de origine sârbească. La fel Slan-Râmnic, tradus apoi Râmnicul Sărat. In aceeaşi situaţie se găsesc formele Solotina, Storoja (cf. Storojineţ în Bucovina) de nuanţă rusească, faţă de formele mai nouă Slatina, Straja1). In fine, ultimul strat, care merită să fie luat în consideraţie, este format din nume topice de origine maghiară. El se întinde în Transilvania şi Moldova. In ce priveşte Transilvania, Ungurii n’au putut arăta prioritatea nomenclaturii geografice ungureşti faţă de aceeaşi nomenclatură de origine română. încercările lor de a dovedi că vechile numiri hidronimice de origine geto-dacă din Transilvania ca Criş, Mureş, ş. a., aşa cum apar într’o lucrare din urmă publicată de Istvan Kniezsa, au fost identică cu cea din Vechiul Regat » (Revista Fund. Reg., anul X, Nr. s, p. 265 şi Limbă şi Cultură, 1943, p. 168). Concluziunile mele se bazau pe un studiu aprofundat asupra toponimiei slave din Bulgaria, Grecia şi Albania. Aceste concluziuni au fost confirmate acum prin cercetările amănunţite ale lui Emil Pe trovi ci, Dacoslava, în Dacoromartia X, pp. 233—277). 1) Vezi Slavia, VI, p. 759 urm. darea de seamă asupra lucrării ,d-şoarei Şte-f ă n e s c u, Elem. rus. şi rut. din l. rom. şi vechimea lor (Iaşi 1925), care tratează şi chestiuni de toponimie românească de origine ruteapă. Despre aceasta vezi şi Dr. D. Scheludko, Nordslavische Elemente im Rumănischen în Balkan-Archiv, I, PP- 153—172. Despre Slănicurile româneşti, vezi recensia lui N. Drăganu asupra lucrării lui N 6 m e t h G y u 1 a, Nyetvtudomanyunk is a tdrtenetirds, în Dacoromartia, VII, p. 235. www.digibuc.ro 67 NUMELE GEOGRAFICE DIN ROMÂNIA 33 contrazise de realităţile lingviistice1 *). Astfel, bunăoară din numele românesc Crh se poate deriva foarte uşor numele maghiar K6ros\ însă din acesta în niciun caz nu poate ieşi românescul Criş. Dacă însă ei au primit dela Români aceste nume de râuri moştenite, în schimb, au introdus în Ardeal, nume topice maghiare, fie traducând pe cele slave şi române, fie creind alte nouă. Românii au primit dela Unguri chiar unele nume topice de origine slavă z). In calitate de popor de stepă ca îndeletniciri pastorale, Ungurii, când au invadat în Ardeal, au ocupat mai mult văile, câmpiile întinse şi basinurile, ţinute până atunci de populaţiunile slavo-române. Aceasta rezultă, după Kniesza, din studiul toponimiei maghiare din acele părţi. Dislocaţi din vechile lor aşezări, Românii şi Slavii au ocupat dealurile unde trăiau în cătune, care au devenit comune. Când mai târziu Românii s’au mutat din regiunile deluroase în cele din şes, ei au reuşit să romanizeze ţinuturi întregi, întrebuinţând o nomenclatură topică românească 3). Există însă regiuni în Sălaj şi pe valea Crişului-Repede, în care satele au nume româneşti şi maghiare4). In valea Crişului-Negru şi a Crişului-Alb există nume de localităţi româneşti care au fost adoptate de oficialitatea maghiară 5). Cu acest ultim strat precum şi cu numele de localităţi de origine germană date de Saşi, de asemenea cu puţinele nume locale de origine cumană, peceneagă, tătară şi turcă se definitivează fizionomia topică a teritoriului nostru naţional •). ’ * După ce cineva a străbătut toate aceste straturi şi a cu-> noscut, în acelaşi timp, din studiile publicate, mulţimea numelor de localităţi de origine străină, în speţă slavă, rămâne *) Istvan Kniezsa, Ungarns Vdlkerschaften im XI. Jahrhundert (mit einer Kartenbeilage), Budapest, 1938, Ostmitteleuropaeische Bibliothek, Nr. 16). *) Emil Petrovici, în Dacoromania X, p. 53. *) Idem, ibid-, PP- 523. 537- *) Idem, ibid., p. 538. 5) Idem, ibid., p. 539. •) Despre numele de localităţi derivate dela numele de popoare, vezi I. Iordan, Nume de localităţi provenite dela nume de popoare, în Viaţa Românească, Sept., 1921, p. 421 şi V. B o g r e a, în Anuarul Inst. de Ist. Naţ., voi. I, Cluj (1922), p. 384 urm. 5 A, R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. XV. www.digibuc.ro 34 TH. CAPIDAN 68 cu impresia că acestea le domină pe toate. Elementul românesc pare a fi superior numai în numele de accidente de teren în sens greografic. Sub acest raport, dacă ceea ce a realizat profesorul G. Giuglea, despre care am vorbit, scrutând toponimia dintr’o singură regiune ocupată de sate româneşti, s’ar face pentru întreaga ţară, această superioritate a numelor româneşti va apărea şi mai evidentă. Dar pentru această încercare se cere să dispunem de întregul material toponimic, ceea ce este foarte greu, în lipsa unui mare dicţionar toponimic român. Lăsând la o parte numele de judeţe şi de oraşe *), care în cea mai mare parte sunt de origine străină 2), mă voiu ocupa numai de numele de aşezări dela ţară. Ultimele au fost date lâ noi ca oriunde, după înfăţişarea fizică a solului, cu prilejul unor întâmplări istorice şi sociale, în fine, după felul particular cum omul din popor a fost impresionat, atunci când a simţit nevoia să-şi eticheteze aşezările. Din punct de vedere structural, nomenclatura noastră geografică rurală, în genere, nu cunoaşte compoziţia verbală, în felul cum am văzut că a existat la Geto-Daci. La noi toate numele de localităţi sunt cuvinte simple. Nume compuse ca Câmpulung, Satulung, etc., formează o raritate. Avem de asemenea un număr restrâns de nume însoţite de un genitiv analitic, acesta putând fi un substantiv ca în Curtea-de-Argeş, Roşiia-de-Jii, Roşiorii-de-Vede, Zârneştii-de-Slănic ş. a., toate reprezentând sub raportul gramatical construcţiuni arhaice cu genitivul prepoziţional, faţă de construcţia actuală: Gura-Arieşului, Gura-Boului, Dealul-Bourului3), în care avem un genitiv sinetetic exprimat prin desinenţă. La cele mai multe determinantul este un adjectiv: Jugastru-nou, Muncelu-mare, Lăunele-de-sus. ş. a. In schimb, nomenclatura noastră geografică cuprinde un mare număr de cuvinte compuse cu tot *) Originea numelor de oraşe se explică din cauza că ele sunt formaţiuni relativ mai nouă. *) Despre numele de judeţe, vezi W e i g a n d, Balkan-Archiv, voi. IV, p. 168. *) Ultimul nume este interesant, pentrucă în partea a doua avem numele de animal bour « bison *, care nu mai există, Alte derivate dela bour avem:. Bour a, Bourul, Boureni, etc. (I. Iordan, Rum. Top., p. 142; de acelaşi, încercare de bibliografie toponimică românească, p. 12. Indicatorul localităţilor din România (1943), p. 770. www.digibuc.ro 69 NUMELE GEOGRAFICE DIN ROMÂNIA 35 felul de sufixe. Dintre acestea merită o deosebită atenţiune sufixul -eşti cu care se derivă nume de localităţi dela nume de persoane. Se pare că formarea numelor de aşezări omeneşti la noi stă în strânsă legătură cu începutul vieţii agrare. Referindu-ne la stările din evul mediu îndepărtat, în veacurile care au urmat după invazia popoarelor barbare, cei mai mulţi dintre Români fiind nevoiţi să se refugieze în munţi, ei dispuneau de o proprietate colectivă comună asupra păşunilor şi pădurilor, în sensul că erau stăpâni pe această proprietate numai atâta timp cât se foloseau de ea. In felul acesta, aşezările lor de atunci erau mai mult trecătoare. Această stare a Românilor de atunci ne aduce aminte de situaţia păstorilor aromâni din Pind, din vremurile mai apropiate de noi. Aceştia, din cauza deplasărilor lor continue în căutarea unor păşuni mai abundente, n’au ajuns să fie stăpâni pe munţii lor decât târziu de tot, când din vieaţa semi-nomadă cu peregrinări continue au ajuns la o vieaţă sedentară cu aşezări stabile. In stadiul primitiv, aceste aşezări erau alcătuite din colibe grupate în mai multe cătune, situate aproape unele de altele. Dacă condiţiunile de traiu erau bune şi păstorii aromâni nu mai simţeau nevoia să se deplaseze, în cazul acesta ele se transformau în sate mai măricele, dintre care unele ajungeau centre înfloritoare. In astfel de împrejurări, păstorii aromâni se făceau stăpâni numai în mod colectiv pe munţii de cari aveau nevoie. Singura lor proprietate individuală era casa zidită în piatră. Nu se cunoaşte felul cum satul împreună cu munţii au ajuns proprietatea Aromânilor. Se ştie numai că această proprietate colectivă nu le-a ajuns pe cale genealogică, întru cât nu a reprezentat proprietatea vreunui fruntaş al comunei, cum erau şi sunt încă până astăzi « celnicii ». De aceea, la ei, deşi întâlnim câteodată denumiri ca s. ex. Câlivele-al-Badralexi (colibele ale lui B.), acestea reprezintă totuşi nume de aşezări provizorii, care dispar atunci când Românii se înmulţesc şi simt nevoia să-şi creeze un sat propriu. Din această cauză, la Aromâni nu există nume de sate derivate dela nume de persoane cu ajutorul unor sufixe cu funcţiune genealogică, cum este -anVi 3* www.digibuc.ro 36 TH. CAPIDAN 70 (alb. -anj), corespondentul sufixului dacor. -eşti, ca în Ghi-canVi, DautanVi ş. a. (dacor. Ghiculeştii, Dauteştii etc.). Aici în ţară, fireşte, lucrurile se vor fi petrecut altfel. Românii n’au rămas mereu în munţi. După trecerea furtunii, ei au început să se coboare în văi şi câmpii, unde au creat cătune şi sate. După unele indicii, rezultă totuşi că şi ei dispuneau de un fel de proprietate colectivă *). Şederea lor în munţi a lăsat urme şi în toponimie: Dintre cele trei unităţi politice ale vechiului regat, anume Oltenia, Moldova şi Muntenia, primele două vin dela nume de râuri, iar ultimul dela cuvântul « munte », atunci când în această parte a ţării câmpiile domină mai mult decât în orice altă parte. Un străin care nu cunoaşte configuraţia fizică a Munteniei, luându-se după înţelesul etimologic al numelui, ar fi înclinat să creadă că este vorba despre o regiune în care predomină muntele. Nu se ştie de când datează acest nume al Munteniei, care, în orice caz trebue să fie destul de vechiu. De asemenea nu vreau să fac nicio legătură între acest nume şi vechea concepţie despre descălecatul din Ardeal, în sensul că el ne-ar veni de pe vremea când descălecătorii din Făgăraş ar fi zăbovit veacuri de-a-rândul în regiunile muntoase ale Munteniei 2). Aici vreau să arăt numai că denumirea în sine, care stă în opoziţie cu caracterul mai mult şesos al Munteniei, trebue totuşi să ne vină din vremuri, când o bună parte dintre Români se găseau în munţi, iar capitala Munteniei, nu era în Bucureşti sau Târgovişte, ci la Curtea-de-Argeş sau Câmpulung 3). Revenind la derivaţia numelor de localităţi dela nume de persoane, am arătat, când am vorbit despre începutul denominaţiei romane în Dacia, că numele satului, la origine, reprezenta numele proprietarului de moşie, fie că acest nume era simplu ca în Vicus Quintionis, Vicus Cereris, fie că era derivat cu sufixul -anus (-ianus) ca în Casianus, Clementianus *) V ezi A 1. R o s e 11 i, Sur quelques termes du daco-roumain relatifs â la pro-priete terrienne, în Bullet. Ling., IX (1941), pp. 72—73, articol documentat şi inspirat de lucrarea lui I o a n F i 1 i 11 i, Proprietatea solului în principatele române până la 1864, despre care vezi şi recensia lui Şt. P a ş c a, în Dacoromania, VIII, p. 238. a) Vezi despre aceasta Gheorghe I. Brătianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti. Bucureşti (1945), p. 85 urm. 3) G. W e i g a n d, Balkan-Archiv, IV, p. 168. www.digibuc.ro 7i NUMELE GEOGRAFICE DIN ROMÂNIA 37 etc., citate mai sus (p. 21). In denominaţia topică românească lucrurile s’au petrecut la fel. Şi aci, după informaţiile pe care le avem în lucrarea lui R a d u R o s e 11 i1), întâlnim denumiri de sate care poartă numele proprietarului de moşie, pe care se află aşezat satul sau numele întemeietorului sau colonizatorului satului, care, pentru timpurile vechi, era de obi-ceiu un cneaz. In cele mai vechi documente acesta apare singur ca în Târzii (dela numele de cneaz Târziu) 2), Speriatul (după numele moşului tondator), Dracea, Hodorogea, etc. Mai des întrebuinţat apare numele însoţit de sufixul -eşti (dela -eseu), sufix, în cazul de faţă, cu funcţiune strict genealogică, arătând descendenţa: Băcseneşti, la origine, satul cneazului Băcsan, mai târziu acelora cari ţin de cneazul Băcsan. Dideşti, satul lui Didu, Aldeşti (Aldea), etc. 3). In această funcţiune) sufixul -eşti trebue să fie foarte vechiu 4 *). Observ că îm toponimia macedo-română el lipseşte cu desăvârşire, după cum -eseu lipseşte în denominaţia personală, ceea ce arată, de sigur, că în el avem ceva specific daco-român. Derivatele în -eşti sunt cele mai numeroase6). Ele se găsesc peste tot teritoriul nostru naţional. Sufixului -eşti îi corespunde -ovo, -ovei la Bulgari, -id la Sârbi şi -aj (-anj)la Albanezi 6). Un alt sufix aproape tot atât de productiv în toponimia noastră este -eni (-eani, -ani). El arată originea acelora care, la început, s’au strămutat din alte localităţi: Drâgâşani (mai vechiu Drăguşani) oameni cari au venit dela Drăguş, Meri-şani, oameni cari au venit dela Meriş; Focşani, cei cari au venit delâ Focşa (nume de persoană) Fălticeni, cei cari au venit dela Făltici (Foltea) ş. a. De multe ori funcţiunea acestui sulix se apropie de a^eea a lui -eşti, întru cât ultirmil arată că locuitorii vin dela un nume de sat, primul dela un nume de persoană. In ceea ce priveşte extensiunea geografică, deriva- U Pământul, sătenii fi stăpânii în Moldova, tomul T, Bucureşti (1907), p. 28. 2) I. Iordan, Rum. Top., pp. 47, 49. 3) Idem, ibid.; N. I o r g a, Revelaţii toponimice pentru istoria neştiută a Românilor. Ac. Rom., Mem. Secţ. Lit., tomul XXIII, Bucureşti, 1941, pp. 2, 3.; I. I o r- dan, op. cit., p. 47. *) Vezi I. B ă r b u 1 e s c u, în Arhiva, XXIX (1922), p. 270. 6) Pentru numele de loc. din Transilvania în -eşti, v. G. W e i g a n d în Balkan-Archiv I, p. 30. •) Pentru suf. alb. -aj, v. T h. C a p i d a n, în Rev. Internat, des St. Balk., II, p. 130. www.digibuc.ro 38 TH. CAPI DAN 72 tele cu -eşti se întrebuinţează mai mult în Muntenia, cele cu -eni în Moldova 1). Vorbind de sufixul -eni, am spus că el indică strămutarea locuitorilor dintr’o localitate în alta 2). Aici vreau să mai arăt că nicăieri nu se văd mai bine urmele acestor strămutări sau mişcări de populaţiuni ca în numele topice. Fără a mă releri la migraţiunile străvechi, provocate de mişcarea triburilor indoeuropene care au lăsat urme în Sud-Estul european, cum arată numele de cetăţi întărite ca Singidunum din Jugoslavîa, Belgradul de azi, sau Noviodunum (Isaccea) sau, în fine, Galaţii, toate trei rămase de pe urma aşezării temporare a triburilor celtice în aceste părţi 3), fără a aminti de migraţiunile iraniene care au lăsat urme în toponimia şi hidronimia din răsăritul ţării, ca Iaşi, Prutul, Nistru ş. a., în fine, fără a pomeni chiar de migraţiunile populaţiunilor româneşti în sudul Dunării, acolo unde până azi există în munţii Balcani şi ai Serbiei un număr de nume de localităţi româneşti, ci mărginindu-mă numai la mişcările de populaţie din veacurile din urmă din cuprinsul teritoriului nostru naţional, putem urmări, pe baza numelor de localităţi, direcţia acelor mişcări. Faptul acesta este interesant din mai multe puncte de vedere, dar mai ales din acela al afirmărilor unor învăţaţi maghiari, apărute în lucrări publicate recent de tot, după care mulţimea Românilor din Ardeal nu se explică din cauza aşezărilor lor străvechi, ci provine de pe urma unor strămutări de populaţiuni din Principatele Române în Ardeal, strămutări care s’ar fi făcut în sec. al XVII-lea şi al XVIII-lea. Cercetările făcute în această direcţie de istoricul I. N i-s t o r, în studiul d-sale Emigrările de peste munţi 4), au arătat *) I. Iordan, op. cit., p. 51; N. I o r g a, op. cit., p. 5. 2) Despre suf, -eni v. Şt. P a ş c a, Dacoromania, VII, p. 154. 3) Numele portului Galaţi nu ne-a venit direct dela Celţi, ci probabil prin Slavi, cari, la rândul lor, l-au primit dela Bizantini Galdtai. El este destul de răspândit în Sud-Estul european. Există în Constantinopol cunoscutul cartier Galata, care apare de două ori în Bulgaria, de şase ori în Grecia, odată în Albania, lângă Kroia. La noi există Galath, în Făgăraş, atestat încă în 1396, astăzi Galaţi care exis ă şi în Moldova. Acelaşi nume este şi Halici (Galiţia). (G. W e i g a n d, în Balkan-Archiv, I, p. 5). *) I. N i s t o r, Emigrările de peste munţi. An. Ac. Rom., Secţ. Ist., XXXVII, 1915. Vezi şi Ruminische Wanderungen aus Siebenbiirgen, în Rev. Hist. du Sud-Est Europeen, II (1942), pp. 11, 69. www.digibuc.ro 73 NUMELE GEOGRAFICE DIN ROMÂNIA 39 tocmai contrariul. In urmă de tot, d-1 prof. I. Conea şi C. R a c o v i ţ ă, în două articole x), au încercat să stabilească acest proces pe bază de toponimie, dovedind că întreaga regiune subcarpatină este împestriţată cu nume de localităţi care vin dela emigranţii români din Ardeal. In schimb, în Ardeal nu există niciun nume de localitate, care să fi fost adus de cetăţenii români din vechiul regat. Iată câteva comune din ţinuturile noastre care sunt de provenienţă ardeleană: Ardeleni (Vlaşca), Băseşti (Gorj, Putna), Băseşti-Bu-deşti, B. de jos, B. de sus (Argeş), Secueni (Bacău, Dâmboviţa, Roman, Suceava), Sălăgeni (Botoşani, Fălciu, Lăpuşna), Ungureni (Argeş) ş. a. Există apoi nume de localităţi la noi, care arată legături cu nume locale din Ardeal. Astfel avem: Băr-gâoani (Neamţ) dela Bărgău din Năsăud, Bervoineşti (Dâmboviţa) dela Berivoi din Făgăraş, Blăjeni (Buzău) dela Blaj, etc. Toate aceste nume de localităţi repartizate după judeţe, arată «o frecvenţă a lor mai ridicată în judeţele care mărginesc Carpaţii dela Mehedinţi până în Neamţ. Mai puţine se întâlnesc în celelalte judeţe ale Olteniei, Munteniei şi Moldovei, iar în Bucovina, Bugeac, Bărăgan şi Dobrogea lipsesc cu totul ». Această repartiţie dovedeşte că emigranţii n’au fost fixaţi de mai înainte asupra regiunii sau localităţii unde trebuiau să se aşeze, ci s’au instalat acolo unde au crezut că condiţiunile de vieaţă sunt mai bune. De asemenea drumurile din Carpaţi fiind trecătorile şi plaiurile mai largi, ei se aşezau în judeţele în care puteau ajunge mai uşor. Aceasta rezultă — după constatările lui Racoviţă — din faptul că în judeţele Mehedinţi, Muscel şi Neamţ, care se află la hotarele Ardealului dar sunt lipsite de drumuri deschise, frecvenţa numelor locale de origine ardeleană este mai mică 2). * Am încercat să prezint această scurtă expunere asupra înfăţişării istorice a toponimiei româneşti, fără altă intenţie *) Ion Conea, « Tota Transilvania ad nos venit », în Geopolitica şi Geoistoria II, p. ii urm. C. Racoviţă, Migraţiuni din Ardeal peste Carpaţi în lumina toponimiei, Ibid., p, 69 urm. *) Vezi harta de localităţi muntene şi oltene cu populaţie de origine ardeleană, pe care o dă d-1 prof. Ion Conea la p. 22. www.digibuc.ro 40 TH. CAPI DAN 74 decât aceea de a arăta cât de interesantă este ea pentru cercetările noastre, în cazul când investigaţiile ce se vor întreprinde îft viitor în acest domeniu se vor întemeia nu pe un număr restrâns de nume locale luate din dicţionare şi monografii cu un conţinut redus, ci pe o culegere completă a nomenclaturii topice de care dispunem, culegere înregistrată într’un mare dicţionar. Numele noastre geografice ce se cuprind în lucrările publicate până în prezent, reprezintă prea puţin faţă de ceea ce există pe întreg teritoriul nostru naţional. Toponimia noastră rurală, în înţeles geografic, păstrează adesea formele cele mai vechi, cele mai variate si cele mai intere-sânte. Socotesc că a venit vremea, când toponimia trebue studiată pentru sine, nu numai în legătură cu problema continuităţii noastre în Dacia. Fără a întrerupe aceste cercetări, a sosit timpul, când trebue să ne gândim la strângerea întregului material toponimic prin culegeri făcute pe teren şi în documente. Eu însumi am întreprins o astfel de lucrare în mic pentru regiunea Pindului. Primul impuls l-am primit dela Atlasul Lingvistic Român, sunt 12 ani de atunci, când împreună cu colegul meu Sever Pop dela • Cluj făceam o anchetă la coloniştii macedoromâni din Pind, stabiliţi în Cadrilater. Cu acest prilej, am putut culege numai dela coloniştii din două comune: Avdela şi Perivoli, atâta material din toponimia rurală din Pind, material variat, bogat şi extrem de interesant, încât, din clipa aceea, încurajat de această neaşteptată recoltă, m’am decis să-mi întind anchetele direct în Pind si în unele regiuni din Albania şi Macedonia. Şi, deoarece îmi era cu neputinţă să mă duc eu personal să fac aceste anchete, am adoptat sistemul cercetărilor prin corespondenţi localnici, cari cunoşteau bine nomenclatura geografică a regiunii. Paralel cu aceasta, în lipsă de documente vechi la Aromâni, am cercetat scrierile călătorilor străini, cari, începând din secolul al XVII-lea, au cercetat pe Aromâni în satele lor, însemnându-şi nume de aşezări, de munţi, de râuri. In fine, n’am neglijat să strâng nume de localităţi aromâneşti din hărţi, începând cu cele mai vechi din sec. al XVII-lea pe care le-am putut găsi aici la noi şi în bibliotecile din străinătate. Cu acest prilej www.digibuc.ro 75 NUMELE GEOGRAFICE DIN ROMÂNIA 41 am putut constata că hărţile cele mai vechi cu nume geografice aromâneşti sunt cele datate dela începutul sec. al XlX-lea, adică de atunci de când călătorii francezi, englezi şi germani au început să studieze mai de aproape Grecia, şi peste tot peninsula balcanică. Hărţile mai vechi de această epocă conţin în general prea puţine nume geografice. După un interval de^ece ani de culegere a materialului de care aveam nevoie, în vara anului 1944, pe când mă găseam în refugiu la Sighişoara, m’am apucat de l-am redactat în studiul intitulat Toponymie Macedo-roumaine. In timpul când lucram la această lucrare, am simţit nu odată lipsa unei culegeri mai mari de toponimie românească. Atunci m’am convins şi mai mult de necesitatea publicării unui Dicţionar toponimic român. Deoarece un astfel de dicţionar nu va cuprinde numai numele de localităţi culese pe teren, dar şi toate numele păstrate în acte şi documente, la pregătirea lui, se vor forma mai multe echipe, dintre care unele vor culege materialul pe teren, pe baza unui chestionar pregătit de lingvişti1), notând, în transcriere fonetică, toate numele de oraşe, târguri, comune, sate şi cătune, ca aşezări omeneşti, după aceea, toate numele de munţi şi vârfuri de munţi, numele de dealuri, coline, peşteri şi văi, de plaiuri şi trecători, de fluvii, râuri, pârâuri şi maluri, în fine de izvoare, şipote, fântâni ş. a. Alte echipe, anume pregătite în paleografie, se vor ocupa cu strângerea numelor geografice din acte şi documente, începând, bine înţeles cu cele mai vechi până la cele mai apropiate de vremurile noastre. Avem sute de mii de documente care sunt necercetate. Ele cuprind un mare număr de nume locale rămase necunoscute. Culegerea acestor nume trebue făcută cât mai curând, fiindcă, fără folosirea acestui preţios material documentar, nu se poate închipui un studiu ştiinţific asupra toponimiei noastre. «Numai cu dicţionarul geografic într’o mână şi cu colecţiile de documente în cealaltă, se poate ajunge la rezultate temeinice în acest *) *) « Pentru exacta cunoaştere a toponimiei noastre, e absolută nevoie de anchete toponimice întreprinse de linguişti cari să noteze fonetic formele numelor de localităţi aşa cum se aud în gura poporului. Adeseori, forma oficială a unui toponimic este aşa de stâlcită încât e aproape imposibil de a-i recunoaşte etimologia » (E. Pe-trovici, în Dacoromatiia, VIII, p. 175). www.digibuc.ro 42 TH. CAPIDAN 76 domeniu », scria odată regretatul V. B o g r e a, într’un articol publicat asupra topinimiei. Numai după ce se va fi adunat tot acest imens material, se va începe elaborarea lui x). Aici îmi permit să mai adaog că un dicţionar toponimic, în felul cum îl vrem noi, nu trebue confundat cu un dicţionar topografic. Francezii cari au de toate, posedă şi un mare dicţionar topografic pe departamente Dictionnaires Topographi-ques De'partamentaux, publicat de Ministerul Instrucţiunii Publice încă din 1861. Din el au apărut până în 1936, 29 de volume 2). In afară de aceasta, ei posedă documente diplomatice din vremuri atât de îndepărtate, încât formele vechi ale nomenclaturii topice le sunt cunoscute tocmai din aceste documente. Nouă însă pentru vremurile mai vechi ele ne lipsesc. Documentele noastre abia încep din sec. al XlV-lea. Dacă la aceasta mai adăugăm şi faptul că, limba din ele nu se deosebeşte prea mult de cea actuală, vom înţelege de ce noi avem nevoie de cunoaşterea nomenclaturii topice populare şi de ce această numenclatură nu ne-ar putea fi de folos decât numai dacă este culeasă şi sistematic înregistrată în transcriere cât mai exactă, într’un mare Dicţionar Toponimic Român 3). 9 Pentru publicarea unui Dicţionar Toponimic Român a scris şi Aurelian Sacerdoţeanu, Pentru un dicţionar geografic al României. Şcoala Superioară de Arhivistică şi Paleografie. Cursul de Diplomatică, VI. Craiova, 1935. 2) A. D u z a 1, La toponymie franfaise, ses methodes et ses risultats, dans Confi-rences de l’Institut de linguistique de l’Universite de Paris, IlI-e annăe (1935). p. 53. s) G. G i u g 1 e a, în studiul său despre care am vorbit mai sus, cere publicarea unui Atlas toponimic român: « Să se înceapă cât mai repede cu putinţă strângerea numirilor de localităţi din întreaga ţară, din munţi şi din spaţiile de vieaţă ale satelor şi să se treacă în Atlasul Toponimic Român * (p. 44). I. Iordan cere publicarea unui dicţionar etimologic al numelor de localităţi: « Idealul ar fi să avem un dicţionar etimologic al tuturor numelor topice româneşti*. (încercare de bibliografie toponimică românească, p. 14). Acest dicţionar, după mine, n’ar putea fi realizat decât numai după ce se va fi cules întregul material toponimic românesc. www.digibuc.ro GRIGORESCU ŞI FRANŢA STUDIU ASUPRA FORMAŢIEI SPIRITUALE ŞI ARTISTICE A PICTORULUI DE G. OPRESCU MEMBRU CORESPONDENT AL ACADEMIEI ROMÂNE Comunicare făcută în şedinţa publică dela 22 Martie 1946 Primul contact al lui Grigorescu cu Franţa se întâmplă în toamna anului 1861. Este realizarea unei vech dorinţe a » pictorului, răsărită în sufletul lui cu mulţi ani mai înainte, înnâbuşită de împrejurări potrivnice, însă mereu trează până ce, în sfârşit, ajunge să se înfăptuiască. Acest contact reprezintă evenimentul hotărîtor din cariera artistului, fără de care toată evoluţia de mai târziu, acel strălucit curs urmat de arta sa, nu numai că nu s’ar explica, dar ar fi lipsită de ceea ce îi constitue cu adevărat temeiul. Grigorescu, se ştie, ieşea dintr’o familie numeroasă, modestă şi sărmană, luptând din greu cu mizeriile vieţii. El însuşi, copil şi adolescent, a susţinut din puţinul ce-1 agonisea o mamă văduvă şi o soră mai mică, după cum spune singur într’o jalbă adresată Domnitorului Barbu Ştirbei, la 5 Ianuarie 18561). încă dela vârsta de zece ani, din 1848, el îşi câştiga singur vieaţa, mai întâi ucenic pe lângă un pictor cu reputaţie, portretist-miniaturist şi autor de scene religioase, Anton Chladek, apoi zugrăvind icoane pe care le vindea îr^ bâlciurile mai însemnate din Bucureşti şi din îm- l) Datele privitoare la această perioadă, anterioară primei călătorii în Franţa, au fost complet lămurite de d-na Teodora Voinescuîn articolul său: Epoca de formaţie a lui Nicolae Grigorescu, publicat în Viaţa Romînească din Ncemvrie 1938. El mi-a servit de bază în ce priveşte informaţia. 6 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Scria III. Tom. XV. www.digibuc.ro 2 G. OPRESCU 7» prejurimi. Când alţi copii de seama lui nu se gândesc decât la joacă, cel mult la buchile din abecedarul dela şcoala de lângă biserica mahalalei, el freacă colorile în atelierul lui Chladek, le pisează, le amestecă, în aşteptarea timpului fericit când îi va fi îngăduit să le şi întindă pe planşeta de lemn, ca să zugrăvească cu ele sfinţii de pe icoane. De o instrucţie, chiar elementară, nu poate fi vorba. Abia dacă învaţă, cine ştie când si în ce conditiuni, să scrie si să citească. De aceea corespondenţa sa, din care o bună parte mi-a trecut prin mână, este redusă la câteva scurte rânduri de fiecare dată, probabil de teamă să nu se înşele în ortografia cuvintelor ori în punctuaţie, dar şi atunci de multe ori cu greşeli. Mândru, cum era, şi convins de valoarea sa excepţională, atunci când ajunge să fie considerat ca primul pictor al naţiei sale, atât în româneşte, cât şi în franţuzeşte, el reduce scrisorile sale la proporţiile unor scurte bilete, servindu-se de un stil aproape telegrafic. Prietenii ceva mai perspicaci sau mai sinceri în felul lor, observă imediat deosebirea dintre vorba pictorului, chiar în limba franceză, vioaie, liberă, directă, şi maniera sa din scrisori, atât de reticentă. Ei insistă pe lângă Grigorescu, ca să nu se jeneze între intimi, ci să le scrie mai des şi mai lung, informându-i despre proiectele sale şi despre ceea ce i se întâmplă, fie şi într’o limbă mai defectuoasă, pe care ei ar înţelege-o şi ar şti s’o completeze. Asemene'a amicale reproşuri i le face, ceva mai târziu, şi bunul său camarad şi prieten, pictorul Charles de Laforce, însă cu puţin succes. Dotat cum va fi, stăpân pe acel dar regal de a spune prin coloare tot ce vedea sau imagina, simţind în el semnul celor aleşi, cu toată sărăcia din jurul său, cu toate împrejurările neprielnice, Grigorescu e sigur că va fi cândva pictor şi încă pictor mare. Nu ştie cum şi nici ce trebue să facă, pentru ca să se pregătească la această înaltă chemare. Maestrul său, pe care-1 părăsise curând, îl învăţase să zugrăvească icoane; icoane va zugrăvi, singur, ca să trăiască mai întâi, el şi ai lui, apoi ca să-şi stâmpere setea de creaţie. In jurul lui, în ţară, tot ce cunoscuse dela ceilalţi pictori, când în-drăsneala lui de timid îi îngăduia să se ocupe şi de ce fac alţii, www.digibuc.ro 79 GRIGORESCU ŞI FRANŢA 3 nu observă decât banalitate şi mediocritate. Dar nici icoanele lui, orice ar susţine unii biografi prea indulgenţi şientuzias-mându-se prea lesne, nu-s mult mai bune ca cele ale celorlalţi, cu excepţia uneia singure — atât cât se cunoaşte azi — un epitaf dela Zamfira (Col. Prof. Dr. C. Angelescu) expus în 1938 în Saloanele 'Clubului Tinerimii. Această operă, pictată pe mătase albastră, o spendidă armonie de roşu, violentă şi răsunătoare ca un sunet de alămuri, în contrast tocmai cu tristeţele subiectului, ne înştiinţa, înainte de contactul cu Parisul, de unele porniri năvalnice din sufletul artistului, care până atunci nu-şi găsiseră expresia. Altminteri, şi la el, aceleaşi figuri sentimentale şi calme, niţel sarbede, aceeaşi grupare simetrică, la îndemâna oricui,' stângace, în-tr’un colorit poate ceva mai personal, cu unele acorduri mai nemerite şi mai puţin comune decât la ceilalţi contemporani, dar departe de a constitui opere de artă demne de acest nume. Este sigur că artistul, mai mult decât noi astăzi, ca mai simţitor şi cunoscându-şi mai bine mijloacele, nu putea fi mulţumit cu o asemenea producţie. In fond, nimic nu se ridica prea mult peste pictura curentă şi oarecum în serie a lui C. Lecca, Mişu Popp sau Gh. Tăttărescu. A rămânea mai departe în acel mediu, o ştie, însemna a omorî în el vocaţia, care nu aştepta decât un prilej favorabil spre a se manifesta. Ce era adevărata pictură, cea care încălzise sufletele atâtor genii, înaintea sa, nu şi-o poate precis închipui; de sigur, nu cele câteva portrete sau tablouri istorice, ce întâlnise prin unele case dela noi. Nici chiar lucrările lui Aman, pe atunci în străinătate, nu pătrunseseră până la dânsul, deşi ele se găseau pe un plan mai înalt decât orice altă operă românească contemporană, şi deşi unele din ele erau în vremea aceea la Bucureşti. Grigorescu este convins însă că pictura e cu totul altceva, de vreme ce ea a pasionat pe marii maeştri şi a umplut întreaga lor existenţă de o fericire pe care puţini alţi muritori au simţit-o. Dar, toate aceste noţiuni erau într’însul nu destul de clare. De un lucru este însă sigur: fără stăpânirea completă a acestor forme superioare de expresie vieaţa sa ar fi pustie. 6» www.digibuc.ro 4 G, OPRESCU 8o , Ce ar putea face şi unde ar putea întâlni el oare acele convingătoare exemple, despre excelenţa artei care atât de mult îl stăpânea ? Evident, la Roma sau la Paris. Prestigiul ambelor centre, pentru un om aşa de puţin informat despre vieaţa culturală din Apusul Europei şi situaţia reală a artei, la mijlocul secolului trecut, era atunci la fel de mare. Imediat ce acest gând prinde a se forma, împreună cu planurile ce erau de el legate, Grigorescu cunoaşte că şi-a găsit un scop imediat în vieaţă: pregătirea plecării în străinătate. Se trimiteau mai în fiecare an bursieri ai Statului în Apus. Pentru ce n’ar cere şi el o bursă? La 5 Ianuarie 1856 — el avea atunci optsprezece ani — adresează Domnitorului suplica mai sus amintită, însoţită de un tablou, executat probabil după reţeta lui Lecca: Mihai scăpând stindardul, o ilustraţie a poeziei lui D. Bolintineanu. Suplica nu e de el făcută, poate nici de el dictată, după stil. Cel care o caligrafiază nu prea înţelege dorinţa tânărului sfios ce i-o comandă, sau poate crede util — de vreme ce ea se adresează Principelui— să fie mai ocolită, adică nu prea direct exprimată. Vorbind pentru clientul său, după ce-i enumeră necazurile: « asprimea sărăciei », « îngrijirea de existenţa unei mume văduve şi a unei surori mai mici», care nu-i dase timp « a vedea nici măcar şcoala Colegiului», termină astfel: « Cu profund respect vin a vă ruga părinteasca milostivire a înălţimii Voastre a încuraja pe un fiu al patriei cu aceea ce Măria Voastră veţi binevoi». Vagă concluzie, ce e drept, pentru dorinţa lui Grigorescu extrem de precisă: o bursă de studii în străinătate. Domnitorul ia însă ad litteram textul şi, pe de o parte ordonă Colegiului Sf. Sava să înscrie pe acest elev cam vârstnic şi să-i dea lecţii gratis între altele de franceză şi germană, pe de alta îi acordă o sumă de bani ca stipendiu. Astfel toate planurile făurite de artist se spulberau poate din pricina redactării defectuoase a petiţiei. El însă nu desarmează. Nu i se pare imposibil nici chiar să spere că va pleca din ţară singur pe propriile-i mijloace, după ce va fi făcut oarecare economii. Pentru a realiza aceste economii, el se angajează să picteze bisericile Căldurăşani şi Zamfira. www.digibuc.ro 8i GRIGORESCU ŞI FRANŢA 5 Era la Zamfira când află că, în toamna lui 1856, caimacamul Alexandru Ghica va trece prin Ploieşti. Caimacamul, fost Domnitor, înlocuia pe Vodă Stirbey, după plecarea acestuia din scaun. Grigorescu soseşte imediat la Ploieşti cu o nouă jalbă. De astădată vorbeşte lămurit: are nevoie de o bursă la Roma, spre a-şi desăvârşi învăţătura de pictor. Alexandru Ghica, binevoitor, îl recomandă Eforiei Şcoalelor, dar aceasta nu dă nicio urmare recomandatiei domneşti. » > In anul următor însă, în Iulie 1857, fiind nevoie de un profesor de desen grafic pentru trebuinţele Eforiei, ea însăşi publică un concurs de bursă pentru străinătate, care se ţine între 25 şi 30 Septemvrie, acelaşi an. De fapt, bursa era mai dinainte destinată unui tânăr cu multe relaţii, unul din acei norocoşi fii de familie care găsesc totdeauna sprijinitori influenţi, C. I. Stăncescu. Acest personaj, mediocru ca inteligenţă şi aptitudini, grotesc ca înfăţişare, victima mai târziu şi ţinta tuturor caricaturiştilor vremii, ce-1 detestau pentru răutatea vindicativă şi intrigile sale, dar şi pentru influenţa nefastă ce exercita în rezolvirea tuturor chestiilor în legătură cu arta, era la originea creării acelei burse. Grigorescu, care ignora ceea ce se ţesea pe dedesubt, se înscrie şi el printre candidaţi. Se cer însă condiţii anume ticluite în vederea favoritului:. între altele un certificat de studii, pe care cel care nu trecuse nici măcar pe la o şcoală primară nu-1 poate prezenta. Este adevărat că în vederea concursului se expuneau şi opere de ale candidaţilor şi, oricât de începător, cele ale lui Grigorescu — dintre care una a apărut cu ocazia centenarului artistului — au trebuit să fie cu mult superioare. Lipsea însă « certificatul ». Şi astfel s’a întâmplat acest lucru, scandalos pentru noi care cunoaştem acum şi evoluţia unuia, şi pe a celuilalt, ca Stăncescu, cel cu proptele, să fie preferit lui Grigorescu, cel cu talent. Tare pe convingerea despre valoarea sa reală, acesta nici acum nu-şi pierde speranţa. De un lucru este sigur: nu mai poate aştepta nimic dala Stat şi, dacă vrea să meargă la studii în Apus, nu trebue să se bazeze decât pe mijloace proprii. De aceea eh încheie un nou contract de lucru, de astădată în condiţii favorabile, pentru zugrăvirea mănăstirii Agapia, — www.digibuc.ro 6 G. OPRESCU 82 şi aşteaptă. Dela acea lucrare urma să primească două mii de galbeni, sumă însemnată ce i-ar fi permis să acopere cheltue-lile călătoriei şi să rămână mai multă vreme în străinătate. Când pictura bisericii era aproape terminată, el are norocul să fie remarcat de Mihail Kogălniceanu, în vizită la mănăstire. Omul de Stat luminat, stăpân pe o vastă cultură generală în care, spre deosebire de aceea a marii majorităţi a oamenilor politici, arta ţinea un loc important, — cum a arătat, între altele, valoarea colecţiei de tablouri rămase la moartea sa, — generos şi doritor să ajute pe cei meritoşi, îşi dă seama că se găseşte în faţa unui tânăr cu un excepţional talent. După o scurtă convorbire cu acesta, află care-i era păsul şi-l îndeamnă să facă o nouă cerere de bursă, de astădată pentru Paris, oraş pe care poate el îl sugerează, — cerere pe care o susţine chiar Kogălniceanu în faţa consiliului de Miniştri. . 1 Grigorescu este în sfârşit trimis la Paris, la învăţătură, în contul Statului, pentru o perioadă de cinci ani. Deşi toate greutăţile nu erau încă înlăturate, totuşi el poate părăsi ţara în toamna lui 1861, la vârsta de douăzeci şi trei de ani, fericit, plin de proiecte, setos să cunoască şi să se manifesteze, călit mai mult ca oricare alt tânăr de etatea lui în lupta aprigă de până atunci cu necazurile, şi posesor, iarăşi cum nu erau alţii ds aceeaşi vârstă, al unei experienţe de pictor, e adevărat, într’un domeniu redus, la care nu se va mai întoarce: zu-grăvitul icoanelor şi al scenelor sacre —, dar care data de cel puţin zece ani. In 1861 Aman era în ţară de mai bine de trei ani, după o absenţă de aproximativ un deceniu, petrecută mai ales în Franţa. Avut-a el ocaz e să se întâlnească cu Grigorescu, înainte ca acesta să părăsească Bucureştii ? Să-i dea astfel oarecare indicaţii asupra vieţii artistice din mediul prestigios, din care venea, asupra moravurilor publicului amator şi ale confraţilor, asupra însuşirilor diverşilor profesori ? N’aş crede. Grigorescu este şi va rămânea un sfios, evitând contactul cu cei pe care nu-i cunoştea destul, mai ales când ei ocupau o situaţie importantă. El duce cu sine în Franţa candoarea firii sale, posibilităţile sale intacte de a se entu- www.digibuc.ro *3 GRIGORESCU ŞI FRANŢA 7 ziasma, setea de a se forma în chip serios, dorinţa de a-şi constitui o doctrină, un repertoriu de subiecte, o tehnică, care să-i dea putinţa să se manifeste liber, neinfluenţat nici de învăţătura din scoale, nici de vreun model dela noi din ţară. Impresiile ce capătă i se imprimă cu putere în suflet, căci mai fiecare din ele constitue, pentru el, o experienţă nouă şi definitivă. Iată-1 în Paris, probabil în culmea mulţumirii, în starea de spirit a oricui vede pentru prima dată acest minunat oraş, aşa cum poate şi Aman fusese în momentul când descălecase — aşa zicând — în capitala Franţei. împrejurările generale nu se schimbaseră prea mult în cei zece, doisprezece ani ce despart sosirea primului de sosirea celui de al doilea în oraşul viselor lor. Ce atitudine si ce reactiuni vom întâlni la i » * unul, şi la celălalt ? Cum se vor comporta ei în mediul aşa de neaşteptat, aşa de diferit de cel pe care-1 părăsiseră ? Este interesant să ne punem această întrebare şi să căutăm a răspunde la ea. Numai aşa ne vom explica câteva din diferenţele notabile dintre arta şi concepţia lui Aman şi aceea a lui Gri-gorescu. Ei aparţineau, suntem precis informaţi astăzi, la două clase sociale diferite. Unul, copil de bună familie, cu stare, deci la adăpost de orice nevoie materială, trecut prin scoale şi pe la profesori mai înalţi, supraveghiat în purtarea lui de o mamă atentă şi de guvernante, cu toate voile împlinite, nu se izbise de niciuna din neplăcerile mari ale vieţii. Grigorescu, sărac, ee-i drept, însă liber şi de capul lui, învăţat să ia singur hotărîri şi să răspundă de ele, cunoscuse mai toate acele neplăceri. Aman primise o educaţie aleasă, de tendinţă clasică, nu numai pe cea generală, ce se da atunci la noi în puţinele scoale secundare şi prin familii, ci şi una specială, pentru pictură, ramura din care-şi va face o profesie. Grigorescu se formează singur şi la voia întâmplării, după o simplă spoială de învăţătură pentru zugrăvirea icoanelor. Spiritul său rămăsese astfel virgin, neatins de niciun contact cu vreo doctrină estetică oarecare. Aman merge în Franţa să se cultive şi devine un pictor de merit, uneori — ca în portrete — chiar excelent. El dusese însă cu el anume principii, probabil şi unele pre- www.digibuc.ro 8 G. OPRESCU 84 judecăţi. Era aproape fatal, format fiind cum fusese, să judece Salonul, de pildă, şi pe cei premiaţi cu ocazia acestei expoziţii anuale, cu ochii unui disciplinat elev al Şcoalei de Arte Frumoase, să fie gata să condamne pe cei în contra cărora sc îndrepta furia, nu totdeauna stăpânită şi nu totdeauna exprimată în limbaj cuviincios, a celor ce reprezentau academismul. Nu este cu totul nesimţitor la farmecul unora dintre cei anatemizaţi, a lui Courbet, spre exemplu. Era prea conştiincios şi talentat el însuşi, pentru a nu-şi da seama de valoarea, ca pictor, a celui hulit şi insultat. Totuşi, în fundul sufletului său, — cum se vede din scrisorile ce au ajuns până la noi, — spre alţii, mult mai neînsemnaţi, dar bucurându-se de un prestigiu monden şi răspunzând idealului artistic al unui burghez cu avere, ideal care în fond era şi cel al lui Aman, mergea dragostea sa necondiţionată. In jurul lui se frământă tinerii; se dau lupte aprige între clasici şi romantici; se nasc şi se sting polemici acerbe. El nu le poate ignora, de sigur, căci prin sgomotul ce făceau în cercurile frecventate şi de compatriotul nostru, ele nu se puteau ignora; el însă nu le dă importanţă. Când Grigorescu ajunge la Paris,, situaţia era aproximativ aceeaşi. Domnia lui Napoleon al III-lea era în aparenţă mai solidă decât oricând. Iar gustul şi preferinţele curţii, ce sprijinea tendinţele clasice, făceau pretutindeni lege. Inovaţiile celor mai tineri dintre artişti, constituind un fel de opoziţie faţă de tradiţie, opoziţie care în ideile partizanilor Imperiului se confunda cu cealaltă opoziţie, cu cea politică, erau persecutate pe întrecute. Pictori în plină maturitate^ cu opere care azi fac fala muzeelor unde sunt expuse, erau refuzaţi de juriul Salonului, cu un cinism, pentru care niciun cuvânt de desaprobare nu e prea aspru. Grigorescu nu se poate pasiona pientru aceste polemici, nici lua partea unuia sau altuia, căci pentru el, şi unele, şi celelalte doctrine erau cu totul nouă, nu-i spuneau mare lucru. El sosise la Paris cu spiritul liber de orice teorie: ignorant, dar bine dotat, fără nicun fel de prejudecată, care să se opună unor impresii directe. Intre el şi efectuarea unei opere; între el şi judecarea acesteia, din punct de vedere calitativ, nu intervenea nimic www.digibuc.ro GRIGORESCU ŞI FRANŢA 9 85 dinafară. Dar, deşi nu simte niciun fel de simpatie deosebită pentru şcoala oficială, respectuos de instituţii consacrate, cum era, spre ea îşi îndreaptă mai întâi atenţia. In catalogul Salonului din Paris, din anul 1868, când pentru prima dată trimite un tablou, în notiţa ce însoţeşte numele său, lângă afirmaţia neexactă că e născut la Bucureşti, probabil pentru ca să evite complicaţiile de ortografie pentru un Francez ale satului în care cu adevărat văzuse lumina zilei, el numeşte pe S£bas-tien Cornu ca profesor al său. Cornu, la care luaseră lecţii şi alţi Români, era unul din cei mai aprigi şi intransigenţi partizani ai clasicismului, autor, puţin personal, de portrete oficiale şi de scene religioase, corect compuse, adică după toate regulile, dar strident colorate, azi uitate prin cine ştie ce depozite de muzeu provincial. Grigorescu se desmeticeşte repede şi-şi dă seama de incompatibilitatea dintre aspiraţie şi natura sa francă şi avidă de libertate,, şi cerinţele nesăbuite, ce l-ar fi obligat să renunţe la sinceritate, ale profesorului său. De aceea îl părăseşte. Este prima acţiune curajoasă, cu urmări cu adevărat incalculabile, ale modestului şi respectuosului artist, venit să se formeze în contact cu o artă pe care, în sinea lui, o crezuse până atunci, în toate manifestările ei, chiar în cele academice, superioară. Altul, cu educaţia lui Aman, ar fi simţit mai puţin sila constrângerii, s’ar fi acomodat cu ea, şi-ar fi făcut un ideal care să nu o excludă. Grigorescu, obişnuit să hotărască singur despre toate ale sale, îşi luă inima în dinţi şi plecă. îşi închipuise, în ţara lui, că trebue să urmeze învăţătura ce se da prin şcoala de arte, pentru ca să afle dela ea tainele picturii. Este destul de tare şi de isteţ ca să descopere că şcoala, aşa cum era ea organizată în Paris, deşi se bucura de favoarea celor mari, i-ar fi fost poate fatală. In orice caz, asa credea el atunci, si nimeni dintre cei în curent cu aspectul picturii franceze dela începutul celui de al doilea Imperiu nu l-ar putea blama. Totuşi, nu mă pot împiedeca, menţionând această decizie, să fac unele mici rezerve, mai ales bazat pe observaţiile rezultate din analiza întregii opere, ieşită dintr’o activitate de aproape cincizeci de ani, a lui Grigorescu. Oricât de mare www.digibuc.ro IO G. OPRESCU 86 şi de convingător a fost talentul său, oricât de bine ştie să. se servească de ceea ce constitue farmecul manierei sale, care este real, şi căruia niciun ochiu sensibil nu-i rezistă, sunt anume însuşiri care-i lipsesc şi pe care le-ar fi dobândit, dacă contactul său cu un profesor, poate pictor plicticos şi mediocru însă savant, n’ar fi fost aşa de scurt. Astfel, oricine-i examinează mai de aproape tablourile nu poate să nu observe deosebirea de tratare chiar în cele mai bune dintre ele, dintre ceea ce constitue elementul principal în compoziţie, şi rest. In vreme ce, într’un portret, de pildă, sau chiar într’un peizaj, centrul este studiat cu toată atenţia, desenat cu precizie, susţinut în tratare cu toată căldură entuziasmului pentru o temă interesantă, în care fiece amănunt caracteristic este pus în evidenţă, tot restul este neglijat, pictat fără convingere, înţeles ca o simplă umplutură. Acuzaţie destul de serioasă, pe care n’o aduc decât după nenumărate examene de tablouri. Este ceea ce face adesea primele planuri ale vederilor sale din natură aşa de supărătoare pentru un artist de clasa sa, în timp ce la Andreescu ele sunt poate partea cea mai viguroasă a tabloului. Apoi, lucru tot aşa de semnificativ şi de regretabil, Grigo-rescu este aproape incapabil să imagineze, într’o pânză de mari proporţii, mai ales cu multe personaje, o compoziţie bine echilibrată. Şi nu vorbesc de scenele sacre, de aşa numitul gen istoric, la care nu s’a oprit, sau de vreun motiv mai complicat luat din vieaţa ţăranului sau din aceea a lucrătorilor din oraşe, ci chiar de tablouri cu o singură figură, ca în Rodica dela Banca Naţională, ca în Carul cu boi şi cu ■cărăuşul său, din colecţia regală, cu variante în alte câteva colecţii particulare, — căci motivul acesta revine des sub penelul său —, ca în Ciobanul singuratic cu câinele său, ori încă în scenele din războiul dela 1877, mult admirate, dar inferioare operelor cu adevărat bune ale lui Grigorescu. Toate aceste pânze, comparate cu cele în care el este inspirat şi personal, ne pun azi pe gânduri. Nu mai găsim în unele din ele nici măcar coloritul vesel şi înflorit din altele, ci un amestec de tonuri, ori gris, ori decolorate, dulci, care împreună tind spre o armonie generală vag fumurie. Insă, cum să se www.digibuc.ro *7 GRIGORESCU ŞI FRANŢA II evite toate aceste dificultăţi, se învăţa în atelierele reprezentanţilor Academiilor de arte. Dacă uneori le lipsea talentul şi îndrăsneala de a fi ei înşişi, ştiinţă aveau acei profesori, poate ceva cam prea abstractă, prea strânsă în formule, prea departe de realitate, însă oricum capabilă să scoată din încurcătură pe un începător lipsit de o utilă experienţă, cum era Grigo-rescu, izbindu-se de anume probleme esenţiale, poate ceva cam târziu. Ni se va obiecta poate că Monet, Sisley, Renoir, Bazille s’au găsit în aceeaşi dilemă ca şi Grigorescu, pe când învăţau în atelierul altui reprezentant al academismului, Charles Gleyre, şi au rezolvit-o în acelaşi mod, părăsind atelierul unde, după expresia lor, «nu mirosea bine », fără ca prin aceasta să se resimtă cât de puţin în opera lor de mai târziu. Este adevărat, totuşi, fiecare din aceşti pictori trăise şi se desvoltase în alt mediu, care le permitea să se dispenseze de lecţiile problematice ale profesorului lor, iar unii din ei veniseră în atelierul acestuia, ca de pildă Monet, după ce pictaseră alături de un practician infinit mai consumat, Eug. Boudin, ceea ce nu era cazul cu Grigorescu. Cum încearcă tânărul pictor să înlocuiască lecţiile lui Cornu ? Este util să ne oprim un moment asupra acestei întrebări. El îşi dase bine seama că, într’un fel sau altul, are încă multe de învăţat. Pe lângă profesorii cu renume, timid, neştiind limba şi după o experienţă atât de puţin reuşită, îi este greu să facă alte demersuri. Fără îndoială, dela cei vii nu mai are nimic de aşteptat; rămâneau însă cei dispăruţi. Printre ei Grigorescu îşi alege pe cei capabili să-i destăi-nuiască secretele unei arte pasionante, dar dificile. Devine astfel un vizitator al Luvrului şi un copist asiduu în muzeul unde se găseau strânse câteva din cele mei autentice capodopere ale lumii. Cunoaştem azi unele din copiile executate în această vreme, probabil înainte de contactul lui cu cei dela Barbizon, de care vom vorbi îndată. Ele trebue să fi fost în realitate mult mai numeroase. Mărturisim că modelele au fost surprinzător de bine alese şi că, unele din ele, sunt interpretate cu o putere de analiză şi într’un sentiment atât de personal, încât ele rămân pentru noi, nu numai utile documente www.digibuc.ro 12 G. OPRESCU 8» pentru cunoaşterea preocupărilor pictorului, dar admirabile opere de artă. Prud’hon, Gericault, Rubens, Rembrandt îi servesc rând pe rând de îndrumători. De Prud’hon el alege în 1863 opera capitală a acestuia,. Răzbunarea şi Dreptatea divină urmărind crima, pe care o copiază în mărime naturală x). Am impresia că ea constituia bucata pe care orice bursier al Statului era obligat să o trimită Ministerului Şcoalelor, pentru Pinacoteca din Bucureşti, ca să arate că în străinătate nu-şi pierduse timpul în zadar. Copia este efectuată cu multă grijă, cu un sens profund pentru tot ce constituia caracterele distinctive ale tabloului, faţă de alte opere ale aceluiaşi artist şi, mai ales, faţă de operele celorlalţi contemporani. O afinitate evidentă cu Prud’hon condusese pe Grigorescu spre această pânză celebră: aceeaşi sensibilitate delicată, aceeaşi dispoziţie spre înduioşare umbrită de melancolie, aceeaşi nevoie imperioasă de dreptate, de dragoste pentru cel în suferinţă, aşa de elocvent exprimate în faimoasa compoziţie. Redând-o, compatriotul nostru învaţă multe lucruri, ce nu se puteau învăţa nici la Bucureşti, nici în Şcoala de Artă a Parisului, nici chiar cu un alt maestru: mai presus de orice, marea însemnătate a clarobscurului, a felului cum acel subtil şi rafinat pictor, care era Prud’hon, se servise de un mijloc aşa de elocvent, dar atât de greu de mânuit. De altfel, nu era singura dată când arta lui Prud’hon îl atrăsese. In expoziţia Amicilor de Belle-Arte din 1873, catalogul cuprindea încă o copie după acest artist, fără titlu, probabil de mai mici dimensiuni, şi o alta după prietena şi eleva lui Prud’hon, un alter ego al acestuia, Constance Mayer, al cărei Vis de Fericire, tocmai opera copiată, era pe vremea aceea şi este şi azi expus la Luvru, în aceeaşi sală cu pânzele maestrului. In atracţia pentru aceşti doi pictori sentimentali şi tandri se manifesta natura oarecum feminină a lui Grigorescu. înţelegător cum era şi probabil obişnuit să se analizeze, -el îşi dă seama totuşi că, lăsându-se dus numai de temperament, pictura sa va fi mereu lipsită de unele însuşiri pe care le x) Astăzi la Patriarhie. Este un tablou iscălit şi datat. www.digibuc.ro «9 GRIGORESCU ŞI FRANŢA 13 admira în alţii, printre care, în primul • rând, forţa. Cu o intuiţie rară, surprinzătoare chiar pentru cineva aşa de puţin în curent cu evoluţia artei franceze, cum trebue să fi fost Grigorescu în primii ’ani ai şederii sale la Paris, el se adresează la cel mai potrivit artist ca să-i inspire o asemenea calitate, la Th. Gericault. Acest admirabil precursor al romantismului, autorul Plutei Medusei, al portretelor faimoase de ofiţeri, al subiectelor cu cai, al nebunilor, fire bizară, poate puţin maladivă, era însă un practician fără pereche, un deschizător de drumuri nouă, mânuind penelul cu o putere unică, cu frenezie chiar, într’o pastă abundentă şi suculentă, cu contraste vii de umbre şi lumini, cum pictura nu mai văzuse dela tenebroşii italieni şi spanioli. Delacroix însuşi, cu toate îndrăsnelile şi cu tot avântul său, pare un delicat în comparaţie. Grigorescu începe prin a-1 copia, însă inter-pretându-1. Dacă în tabloul lui Prud’hon el îşi pusese toată ambiţia să facă o copie fidelă, în care personalitatea sa să rămână pe cât posibil în umbră, în cel după Gericault, azi la Muzeul Simu, un giuvaer de mic dimensiuni, reproducând portretul ofiţerului de vânători, el este şi vrea să fie Grigo-jescu. Simţim parcă plăcerea de care a fost cuprins, neliniştea şi ardoarea sa, în momentul în care, una după alta, el descifrează, mergând până în fundul lor cu analiza, calităţile excepţionale ale autorului operei. In tuşe puse cu hotărîre şi vigoare, brăzdând pânza şi răspândindu-se în toate direcţiile ca un foc de artificii, el dă în mic echivalentul pânzei de mărime naturală a unui om călare, evocând în noi impresia de monumental, de forţă a naturii deslănţuită, cu toate dimensiunile reduse ale copiei. Făcut-a el şi alte tablouri după Gericault? In orice caz, ele n’au ajuns până la noi, dar în acelaşi timp, fără ele nu s’ar putea explica acea asimilare desăvârşită a procedeelor şi, ceea ce este şi mai important, a sentimentului surprinzător de yiril din unele lucrări ale lui Grigorescu. Astfel, de pildă, rareori el a fost mai complet, mai impresionant ca mijloace de expresie şi ca efecte obţinute, decât în studiul său dela Muzeul Toma Stelian, care are aerul să fie un autoportret, ca şi autoportretul reprodus de www.digibuc.ro 14 G. OPRESCU 90 Vlăhuţă1), ori în splendidul bust de femeie, dela Muzeul Simu, nobil şi plin de grandoare ca un bust italian din secolul al XVII-lea, un Guercino, de exemplu. Aici dulceaţa a făcut loc unor accente bărbăteşti, cum până atunci nu mai întâlnisem în pictura noastră. Conturul marcat, tras energic parcă cu cuţitul, închide figura în tonuri calde, până şi în umbrele puternice ce îngrădesc luminile. Acestea, la rândul lor, ies viguroase din negura ce le înconjoară, dând un relief accentuat trăsăturilor. O unitate de factură desăvârşită se constată în toată suprafaţa pictată, aşa cum numai rareori mai întâlnim în operele ulterioare. Iar, în ce priveşte studiul de femeie dela Muzeul Simu, toate aceste însuşiri sunt, în plus, puse în serviciul unei figuri maiestuoase ca cele ale Sibilelor din . marea artă italiană. Hotărît, cine e în stare să picteze astfel nu mai are nimic de învăţat. Drumul parcurs de Grigorescu, dela tablourile stângace cu sfinţi, până la aceste admirabile realizări, era imens şi neaşteptat. Şi totuşi, el aspira la ceva mai complet. Printre marii practicieni ai artei, puţini, foarte puţini se puteau măsura cu Rubens. După întâlnirea cu G&ricault, sau poate în aceeaşi vreme, Grigorescu-copiază, cu aceeaşi intenţie de a-i smulge unele secrete, opere de ale ilustrului flamand, care se găseau în Franţa. In expoziţia dela 1873 apar astfel două copii: Cele trei ursitoare şi Fuga în Egipt. Descoperirile ce el face analizând pe Rubens nu contraziceau pe cele rezultate din contactul cu maestrul francez; ele mai de grabă le întăreau. Calitatea supremă a picturii lui Rubens, acea siguranţă şi acea preciziune, împreunate cu libertatea supremă de a exprima orice, fără cea mai mică urmă de îndoială, în convingerea că nimic nu era dincolo de puterile sale, însuşire pe care limba franceză o înţelege sub numele de « aisance », îl ridică mai sus de orice alt pictor, cu excepţia a doi alţii: Rembrandt şi Velasquez. Ultimul era însă aproape uitat în Parisul acelor vremi şi uitat va rămânea până ce-1 vor descoperi impresioniştii, în deosebi Manet. Pe celălalt, pe Rembrandt, Grigorescu se crede d§ asemenea obligat să-l ana*) A. V 1 a h o u t z a, N. I. Grigorescu, sa vie et son oeuvre. Traduit du roumain par L£o Bachelin, Buc. 1911, p. 33. www.digibuc.ro 9i GRIGORESCU ŞI FRANŢA 15 1 zeze, cu pensula în mână, aşa cum făcuse cu primii doi, cu Gericault şi cu Rubens. Ultimul timp, înainte de a merge în Franţa, Grigorescu îl petrecuse în Moldova nordică, după cum ştim. Acolo el avusese ocazia să întâlnească numeroase şi felurite tipuri de Evrei. Gândit-a el oare la importanţa acestui motiv, din punct de vedere pictural şi psihologic, ca document uman, încă de atunci, sau ideea de a-1 picta i-a venit numai după ce a cunoscut tablourile faimoase ale lui Rembrandt, în care teme identice îşi găsiseră un interpret genial ? E greu de spus. Cunoaştem prea puţin împrejurările în care s’a scurs vieaţa tânărului artist în perioada lui de formaţie îp. Franţa, iar amici binevoitori s’au crezut obligaţi să o înfrumuseţeze adesea cu legende, care au luat locul adevărului şi au pătruns până la noi. Mi se pare însă cu totul verosimil ca în mintea şi în planurile lui Grigorescu subiectele legate de înfăţişarea şi de vieaţa Evreilor să fie evocate în el, de intimitatea cu arta lui Rembrandt. Aşa s’ar explica şi pentru ce, în 1864, când el se întoarce în ţară « având să facă studii locale după natură pentru un tablou », ce-şi propusese x), el ia un drum cu totul neobişnuit, prin Galiţia şi Nordul Moldovei, unde se găseau atunci şi se găsesc şi astăzi surprinzătoare specimene de Evrei, cu figuri de o expresivitate neîntrecută, în costumul pitoresc tradiţional. Analizându-le cu ochiul acum obişnuit să scruteze o fizionomie, să extragă din ea esenţialul, ceea ce pe drept se cuvine să apară într’un portret desăvârşit, el rămâne uimit de posibilităţile plastice ce-i oferea tema aceasta, nouă la noi. Şi, fie că a ajuns la ea pornind dela pânzele lui Rembrandt, ori că ea a fost la originea întoarcerii la Rembrandt, un lucru e sigur: Grigorescu va copia câteva opere capitale ale ilustrului olandez, pentru a se pregăti să picteze unul din motivele cele mai generoase din cursul carierei sale, cel care cu adevărat i-a purtat noroc, de vreme ce i-a dat ocazia să execute numeroase pânze de o calitate unică în şcoala noastră. Copiile de pe Rembrandt care se cunosc azi sunt: un por*) Citaţie după d-na Voinescu, care la rândul său citează după un articol de E m. V â r t o s u, publicat în Vremea din 27 Febr. 1938. www.digibuc.ro i6 G. OPRESCU 92 tret al Saskiei şi unul, superior ca execuţie, al Bărbatului cu baston (Col. K. H. Zambaccian). O copie de pe Salvador Roşa, şi ea expusă la 1873, are mai puţină importanţă, constitue probabil unul din acele exerciţii ce se cuveneau trimise Ministerului din Bucureşti, la intervale regulate, pentru control. In vara lui 1864 Grigorescu era la Botoşani, venit din Nord, din Galitia. Rămâne acolo câteva luni, « unde îsi urmează lucrările până când va putea veni în capitală1), trece apoi la Bucureşti, iar în Octomvrie acelaşi an, se înapoiază în Franţa. Adresa sa din Paris, prin 1862, fusese la Hotel Corneille, rue Corneille. Este probabil vorba de una provizorie, până ce-şi găseşte un atelier convenabil, cel ce apare în tabloul din Col. Dr. N. Dona, pe dosul căruia, de mâna lui Grigorescu, este notat anul 1863 şi strada, Rue du Cherche-Midi 23. După întoarcerea la Paris, activitatea artistului se îndreaptă în două direcţiuni: Iarna el lucrează în atelier sau la Luvru, vara în pădurea dela Fontainebleau. Din lista de cheltueli, ce ni s’a păstrat, se vede bine că în Ianuarie 1865 el copiase ceva la Luvru, de unde îsi aducea acasă un tablou de mari dimensiuni. De ce tablou este vorba nu e uşor de spus. Faptul că se specifică unul de mari dimensiuni, care nu poate fi copia de pe Prud’hon, terminată în 1863, ne îndreptăţeşte să credem că ar fi o altă lucrare, decât, cele analizate în cele precedente, niciuna din ele, nici chiar portretul de pe Rem-brandt, nefiind de mari proporţii. Şi cu aceasta, am ajuns la un alt capitol însemnat din vieaţa compatriotului nostru în Franţa, cel al întâlnirii sale cu pădurea dela Fontainebleau şi cu grupul faimos de pictori ce o locuia si o făcuse celebră. întâlnirea avut-a ea loc înainte t de călătoria în ţară sau după revenirea lui Grigorescu la Paris ? Este greu de determinat, pentru motivele mai sus menţionate. Totuşi, un desen, azi în posesia d-lui Consilier Alex. Procop Dumitrescu poartă indicaţia: Barbizon şi data 1862, ceea ce ne indică un contact al lui Grigorescu cu ') Ibidevt, Scrisoare din 13 Iulie 1938, scrisă din Botoşani. www.digibuc.ro G. Opvescu. Griqortscil ii Fraiifa 1JI. t. N. Grigorescu: Primul atelier al artistului în Paris. Semnat stânga jos: Grigorescu (pe dos scris cu cerneală: Cel dinţii atelier al meu din Paris din strada Chechemidi (sic) 23 1 863. N. Grigorescu 1873). Uleiu pe pânză. I. o,325/L. 0,245 (Col. Dr. N. I. Dona) A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria UI. Tom. XV. www.digibuc.ro G. Oprescu. Grigorescu şi Franţa Pi. 11. N. Grigorescu: Ofiţer călare (Copie după G^ricault) Dreapta jos: Copiat după G^rico (sic) Grigorescu Uleiu pe pânză I. 0,405/L. 0,325 (Colecţia [Muzeului Si mu) 4• R- — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. ,Y V. www.digibuc.ro G. Oprescu. Grigorcscu şi Fratifa. PI. III. N. Grigorescu: Autoportret din timpul studiilor, în Franţa. (Muzeul Tonta S teii an) A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. XV. www.digibuc.ro G. Oprescu. Grigorescu fi Franţa. PI. IV. N. Grigorescu: Lucrător din Fontainebleau Semnat dreapta jos: Grigorescu Uleiu pe lemn. I. o,33o/L. 0,225 (Col. Muzeului Simu) A, Ii. — Memoriile Secţiunii Literare, Seria III. Tom. XV. www.digibuc.ro G. Oprescu. Grigorescu şi Franţa. PI. V. N. Grigorescu: Paznicul dela Chailly Semnat jos, în stânga: Grigorescu Uleiu pe pânză. I. 0,490/L. 0,306 (Muzeul Turna Stelian) A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. XV. www.digibuc.ro G. Oprescu. Grigorescu şi Franţa. PI. VI. Griporescu: Mica Bretonă Semnat în dreapta, jos Uleiu pe pânză ( Colecţ ia Regald) A. R- — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. XV. www.digibuc.ro Memoriile Secţiunii Literare. Seria UI. Tom. XV. N. Grigoreseu: Peisaj breton Semnat stânga jos f. şters: Grigoreseu Uleiu pe lemn. I.^o,3io/L.0,475 www.digibuc.ro (Col. K. H. Zambaccian) . Oprescu. Grigoreseu şi Franţa PI. VII. Ci. Oprescu. Grigorescit fi Franţa fi. VIII >33 *■* rJTl >rt 3.«_bp ■3 «- Este probabil că la început s’a ţinut departe de ceilalţi, chiar când frecventa aceleaşi cafenele-restaurante din sat, unde cei mai mulţi se adunau seara la un pahar de vin, discutând, făcând glume, punâncj. arta la cale, după obiceiul artiştilor. Presupun că acel străin mic la trup, delicat ca înfăţişare, cu ochii negri sclipitori, cu bogate şi lungi plete brune, palid, viu în mişcări, cum era Grigorescu în tinereţe, după ce i-a intrigat o bucată de vreme, a fost adoptat de ei, aşa zicând, şi introdus în cercul lor, fără să ajungă cu ei la prea mare intimitate. Fapt este că în corespondenţa ce am cercetat, unde sunt numeroase scrisori dela alt pictor, poate cel mai bun prieten al artistului, după toate probabilităţile camarad de atelier la Cornu, sau întâlnit la Fontainebleau, Ch. de Laforce, nu se face niciodată aluzie la cineva din grupul dela Barbizon, ca şi de altfel în scrisorile schimbate cu alţi Francezi, amatori de pictură. Dacă, înafară de idealul lor comun în artă, ar fi existat relaţii strânse de prietenie, 7* www.digibuc.ro 30 G. OPRESCU 96 cum ar rezulta din unele biografii ale lui Grigorescu, este aproape s gur că situaţia ar fi alta; că însuşi compatriotul nostru ar fi fost mândru să rămână în corespondenţă sau în raporturi de camaraderie cu vechii săi prieteni, dacă prieteni i-ar fi fost. In realitate, nimic nu pare probabil din tot ce ni se povesteşte cu lux de amănunte şi într’o formă care presupune că informaţiile ar veni dela Grigorescu însuşi. Avem tot dreptul să ne îndoim de ele totuşi, căci, tot în acele biografii, şi'formal tot din aceeaşi sursă, ni se povesteau şi alte detalii, pe care documente autentice le desmint. Ne-am găsi astfel în faţa unui aranjament, mai ales când textul ia forma dialogului, pornit din cine ştie ce consideraţii literare şi de stil. De aceea, înafară de cazul când se vor găsi nouă ştiri autentice, ceea ce nu pare probabil, pentru această epocă, cu adevărat esenţială în vieaţa şi cariera lui Grigorescu, suntem reduşi la simple ipoteze. Să renunţăm mai bine la ele şi, dacă vrem să ştim ce datora artistul oamenilor pe care cu adevărat îi admira şi către care s’a simţit atras, să întrebăm operele, căci ele sunt capabile să ne sugereze concluzii, pe care cu greu le-am obţinea prin altă metodă de investigaţie. Şi ce ne spun ele ? Mai întâi, ele trădează o admiraţie pasionată pentru Millet. La noi, în genere, se crede că nu Millet, ci Corot făcuse cea mai puternică impresie asupra lui Grigorescu. Pentru perioada de mai târziu, cu oarecare rezerve, căci situaţia este mult prea complexă pentru a fi închisă în formule, afirmaţia nu e lipsită de temeiu. Pentru tablourile dela început ea nu se poate susţinea; modelul şi inspiratorul, un model şi un inspirator urmat însă de o personalitate ce nu se lasă uşor condusă şi care are un punct de vedere destul de clar, cum era Grigorescu, este Millet. Corot, mai insezisa-bil, mai subtil, mai greu de analizat, ca tot ce e cu adevărat fin şi delicat, cu peizajele sale aranjate şi populate de nimfe şi amoraşi — vorbesc de cele ce se vedeau prin expoziţii, căci pe celelalte, cele pe care le admirăm astăzi, ca şi figurile sale pictate în interioare le ţinea în atelier şi cel mult le arăta la prieteni, — era mai greu de înţeles. Millet avea însă un conţinut precis şi încă unul plin de o emoţie religioasă, adică exact temele la care şi Grigorescu era simţitor. www.digibuc.ro 97 GRIGORESCU ŞI FRANŢA 21 De aceea multe din pânzele sale din această vreme sunt compuse şi tratate ca cele ale lui Millet: Un personaj în primul plan, în mijloc, în genere o bătrână, pe cale de a executa o acţiune penibilă, purtând o greutate, de pildă, sau un sac sub povara căruia se îndoieşte, văzută mai mult în umbră, profil ându-şi silueta monumentală pe un peizaj plin de soare sau pe o curte de ţară luminoasă, sau altădată cosând, exact în aceeaşi atitudine x). La drept vorbind, nici nu se putea altfel. Cum şi-au putut închipui unii critici că Grigorescu a urmat pe Ch. Jacque, pictor onorabil, dar personalitate pe plan secundar, când el avea înaintea sa, ca să-l inspire, exemplul unui Millet şi, mai târziu, când ajunsese să-l înţeleagă şi să-l disece, pe cel al unui Corot ? Faptul că şi Jacque, şi Grigorescu au pictat ciobăniţe urmate de turma de oi nu e un motiv suficient ca să se tragă o astfel de concluzie. Ei au amândoi acelaşi aer de familie, uneori poate acelaşi fel de a se exprima, care le vine, dacă trebue neapărat să-i găsim o origine, dela cei mai mari decât ei, cei care dase grupului o direcţiune, aproape un ansamblu de procedee, pe care fiecare îl practică după firea sa, după sensibilitatea ochiului său şi, în ce priveşte pe Grigorescu, cu calităţi de colorist, mai ales atunci, exceptând bineînţeles pictura lui Corot, superioară celor ale celorlalţi. Aceasta nu vrea să zică însă nicidecum că ceilalţi n’aveau alte însuşiri care, în scara valorilor, reprezentau ceva mai de preţ poate decât contribuţia compatriotului nostru. Dela Corot el reţine ceea ce s’ar putea desemna prin epitetul, ceva mai vag, de poezie. Marele, incomparabilul pei-zagist francez, deconcertează până azi pe cei care vor să-l analizeze şi încă mai mult pe imitatori. Vorbind însă de un artist de calitatea lui Grigorescu, ideea chiar de imitaţie, de urmare servilă a unor procedee odată găsite, este un sacrilegiu. Numai critici ceva cam naivi şi-au putut închipui că un astfel de pictor, pentru care o bună bucată de vreme *) Cf. Bătrâna jliti Chailly, reprodusă de Vlăhuţă în monografia sa (traducerea franceză), p. 56, atunci în col. d-nei Eliza Boerescu; Ţărancă franceză, tot acolo, p. 60, atunci col. Alexiu, Brăila şi alte lucrări, ceva mai recente, din Bre* tatua, în care s’a servit de acelaşi aranjament şi aceeaşi repartiţie a umbrei şi luminii. www.digibuc.ro sa G. OPRESCU 9» arta era un adevărat sacerdoţiu, care avea, mai ales, la îndemâna sa bogate şi variate resurse, s’ar putea coborî la practicele unui pastişor. Ceea ce Corot învăţase pe Gri-gorescu era cu mult mai important şi mai subtil decât un fel particular de a alege un motiv — deşi nici acest lucru nu e de despreţuit, de vreme ce Corot însuşi spunea că un motiv bine ales înseamnă că e îndeplinită jumătate din greutatea executării unei opere, — sau de a desena într’un anumit fel, ori de a învălui totul într’o boare impalpabilă, de cel mai delicat gris. Elevi ca Grigorescu, în faţa unui aşa de autentic maestru, ştiau merge mai adânc, descoperi adică însuşiri care scăpau unui privitor comun ori sentimentele ce dictau maniera aşa de personală a lui Corot, sentimente care se potriveau aşa de bine tocmai cu cele de care ei inşişi erau animaţi. Sinceritatea, naivitatea lui Corot, acea bonomie unică, comparabilă numai cu cea a lui La Fontaine, ca şi a aceluia nu totdeauna lipsită de maliţiozitate, emoţiunea în faţa scenei din natură, nevoia de ordine, de claritate şi de armonie într’o compoziţie, erau şi însuşirile lui Grigorescu. Şi el, ca şi Corot, ştia tot preţul distribuirii şi calităţii luminii, pentru a obţinea o repartizare armonioasă a valorilor, fără de care cea mai migălită pânză va părea incompletă, lipsită de aer, arbitrară. Amândoi mai cunoaşteau încă preţul calităţii tuşei, adică a felului cum coloarea este întinsă cu pensula, pentru a evoca într’un peizaj aerul ce circulă, frunzişul ce se mişcă, reflecţia cerului şi a copacilor în apa din primul plan. In aceste însuşiri trebue căutată lecţia pe care Grigorescu a primit-o dela Corot, însuşiri care se întăresc până prin anii 1880—1885, de când artistul, ajuns în culmea gloriei sale, începe să se repete. Cam în această vreme intervine, dacă nu o amintire directă, cel puţin un vag ecou dela impre-sionişti, ce se simte, nu numai în coloritul din ce în ce mai clar, care se poate explica şi prin slăbirea intensităţii de vedere a pictorului, cât şi în metoda de lucru bazată pe execuţia în mijlocul naturii, procedeu eminamente impresionist, de care pictorul s’a servit adesea, ca şi în felul rezumativ, dar aşa de expresiv, de a pune în picioare un personaj, prin câteva trăsături decisive. www.digibuc.ro 99 GRIGORESCU “ŞI FRANŢA 33 Către 1870 perioada de formaţie se terminase. Din tot ce văzuse şi examinase în Franţa, Grigorescu ajunsese la o manieră în care se cuprindeau, armonizate, asimilate, devenite substanţa artei sale, sugestiile ce primise dela ţară şi dela locuitori, dar mai ales dela acei pictori prestigioşi, care constituiau gloria şcoalei dela Barbizon. In acest interval el călătorise de două ori în România, în 1864, cum am văzut, şi în 1867 (din Aprilie până în Septemvrie), anul în care pentru prima dată se prezintase şi publicului parizian, cu ocazia Expoziţiei Universale. In anul următor el expune la Salon tabloul Jeune Bohdmienne, poate Ţiganca dela Ghergani, iar în 1869, tot la Salon, o natură moartă, Vânat, şi Şatra de Ţigani, Cu această ocazie aflăm că el locuia nu la Paris, ci la Barbizon, cum am văzut. E de observat apoi că pentru publicul francez el alege, de ambele dăţi, subiecte luate dela noi, deşi multe din frumoasele pânze lucrate în singurătatea pădurii dela Fontainebleau le-ar fi fost poate superioare. Pentru a ne da seama de importanţa pe care a avut-o motivul inspirat de Franţa în evoluţia carierei lui Grigorescu este destul să amintesc că la expoziţia din 1873, din Bucureşti, a Societăţii «Amicilor de Belle Arte», cel puţin douăzeci de pânze dintre cele mai strălucite, care nu vor fi decât rareori întrecute nici chiar de Grigorescu, porniseră dela motive de inspiraţie francezăx). De atunci în colo, până târziu, el merge adesea în Franţa, uneori în călătorie de plăcere, alteori pentru a consulta un medic sau pentru a-şi procura materialul necesar pentru pictură. Nu-i place Parisul, mai ales aşa cum se prezenta oraşul vara, când obişnuit Grigorescu întreprindea voiajul său. De aceea el plecă mai ^departe, pe malurile Senei şi ale Marnei, în Bretania, de unde vine cu câteva din cele mai fermecătoare pânze ale sale, fie că e vorba de vederile dela Vitră, asupra cărora vom re- 9 Bătrână cârpind (57), Spălătorese pe marginea Senei (184), Bătrână cetitoare (199). La Fântâna Sanguinei (Pădurea Fontainebleau) (204), Peisaj de pe marginea Senei (208), Interior de grajd (219, azi la Muzeul Simu), In pădure (220’), Un interior (222), O carieră de piatră (235), Cioban francez (241), Savoyarzi (24S). Ţărancă franceză (248), Peisaj din Barbizon (257), Un dulap cu vase la Barbizon (273), O poartă la Brolle (284), Apunerea Soarelui la Barbizon (289, azi la Muzeul Simu, Peisaj cu stânci (290), Păzitor la Chailly (295, poate cel din colecţia K. H. Zambacian), O Ţărancă franceză (301), Mesteacăni la Barbizon (305). ’ www.digibuc.ro 24 G. OPRESCU IOO veni, sau din alte oraşe de pe coastă, fie că e vorba de acele delicioase interioare bretone, pe care le expunea, dar pe care sub pretextul că sunt vândute, le refuza amatorilor. Personajul principal era adesea tot o femeie bătrână, ca în splendidul tablou din colecţia Băncii Naţionale, sau un copil, lângă o mobilă veche, pe care strălucesc faianţele, sau chiar în mijlocul unei grădini. Aşa sunt, de pildă, o fetiţă clipind din ochi, la soare, intimidată de prezenţa pictorului ce-i schiţează silueta (colecţia regală), ori un copilaş, abia văzân-du-se din iarba şi florile ce-1 înconjoară. In toată această vreme şi mai târziu, Grigorescu merge destul de des în Franţa; uneori se opreşte numai la Paris, unde îşi face provizii de material pentru pictat şi unde îşi comandă şi ramele tablourilor, sau încă pentru a vedea pe un prieten sau altul, pentru a consulta vreun doctor specialist, căci — cum se vede din corspondenţa ce ni-a rămas dela dânsul — ochii începuseră să-l supere de cu vreme şi, pe drept sau pe nedrept, considera că are şi alte boale. Pentru perioada după 1888 avem ştiri mult mai precise. Ele au fost publicate de mine sub titlul: Corespondenţa lui N. Grigorescu în Analecta, volumul II, în 1944. Din scrisori adresate unui prieten sau altuia, cele mai ales către Charles de Laforce, cel mai scump şi mai intim dintre familiarii lui, celui în tovărăşia căruia el se simţea cu adevărat bine, comparabil printre Români, ca afecţiune din partea pictorului, cu doctorul Gre-cescu sau cu Bernath-Lendvay, dar şi din cele către William Ritter care, o bucată de vreme, a exercitat o adevărată fascinaţie asupra lui şi a făcut din el tot ce-a vrut, aflăm destule lucruri nouă. Prin acele scrisori se pot urmări mai întâi deplasările sale. Ele sunt variate şi numeroase. Parcurge Franţa în lung şi în lat, vizitează Sudul, odată venind din Italia, — o a doua călătorie italiană, deci, pe care n’o cunoşteau biografii de până acum —, când trece şi prin Avignon, unde nu se opreşte, spre regretul său, din pricina Mistralului ce sufla ca o furtună x), — altădată ca să fie împreună cu * 3 x) Cf. G. Oprescu: Corespondenţa lui N. Grigorescu, Analecta, II, p. 28, 3 Mai 1899. www.digibuc.ro IOI GRIGORESCU $1 FRANŢA 2S acel amic, pe care-1 preţueşte aşa de mult, cu de Laforce 1). Amintirea pădurii dela Barbizon, unde se aflaseră împreună; a unei case, unde compatriotul nostru intenţionase să se instaleze, cum făcuse şi altădată, revine şi ea, nu numai într’o epistolă dela de Laforce, dar şi într’alta, a altui cunoscut, un partizan al lui Gambetta2 *). La etapele de mai lungă durată dela Barbizon şi Marlotte, din regiunea pădurii dela Fontainbleau, trebue deci adăugată o a treia: la Bois-le-Roy. Apoi, ceva cu mult mai însemnat, afirmaţia de două ori repetată la interval depărtat, că el avea intenţia să se stabilească definitiv în Franţa 3), odată în 1881, altădată în 1889. Această hotărîre, la care a renunţat, a fost desigur provocată de cine ştie ce nemulţumire sau ce rănire a susceptibilităţii. In 1897, tot din scrisorile lui de Laforce o ştim, el dorea să facă o ultimă mare expoziţie, după care să zică «adio picturii»4). Toate aceste ştiri, folositoare pentru determinarea caracterului lui Grigorescu, sunt precis confirmate în acea corespondenţă, din nefericire acoperind numai perioada între 1880 şi aproximativ 1900. Tot acolo întâlnim numeroase alte amănunte, cum ar fi de pildă faptul că multă vreme el avea închiriat la Paris un atelier, pentru care plăteşte regulat chiria şi impozitele, ca orice locuitor stabilit în oraş, înţre 1882 şi 1894. El era deci în capitala Franţei acasă la eT, mai mult poate decât în Bucureşti, unde nu-i plăcea şi de unde pleca de câte ori putea, iarna sau primăvara în străinătate, vara şi toamna, când nu era la Paris, prin colinele şi crângurile din judeţele vecine cu Bucureştii, prin Muscel sau prin Prahova. 9 Ibidem, p. 38: « Je suis â peu prfes dans l’ătat oii vous m’avez vu dans le temps trop court, que vous avez passă avec moi». Les Martigues, 31 aout 1897. 2) Ibidem, p, 25: «. . . et Rozan m’a dăjâ dit que vous pensiez avoir encore une fois une petite maison, comme celle de Bois-le-Roy », 16 nov. 1888, precum şi p. 22: * C’est donc I& (Bois-le-Roy), que j’ai reţu votre lettre, c’est-â-dire au milieu de la Forât (de Fontainebleau), oii je vous ai rencontră pour la premiere fois, il y a longtemps, hălas», 5 juillet 1887. *) Ibidem, p. 21: « Nous nous en revancherons bientot, comme vous avez manifestă l’intention, votre projet est toujours de vous fixer en France », 18 nov. 1881. Şi încă, p. 27: « combien je le serais davantage lorsque vous aurez răalisă voire projet de venir vous ătablir de nouveau et dăfinitivement en France », 16 avril 1889. Sau, p. 30, unde îi spune că a auzit că prepară o vânzare de tablouri la Bucureşti, după care «vous nous reviendrez dăfinitivement», 29 nov. 1889. *) Ibidem, p. 37. www.digibuc.ro 26 G, OPRESCU 102 Mult mai mare valoare, fiindcă determină o nouă şi generoasă temă în arta lui Grigorescu, este contactul său cu câteva oraşe vechi din Bretania, mai ales cu Vitre. Aici trebue să ne mai oprim puţin, înainte de a încheia acest studiu. Vederile de oraşe erau ceva comun în arta romanticilor, în deosebi cele în care se găseau resturi medievale, şi mulţi desenatori şi pictori francezi le-au tratat cu o măestrie, cu un sentiment al grandoarei, ca şi al misterului, cuprins în zidurile venerabile, cu adevărat impresionante. Nu însă cei dela Barbizon. Grigorescu, oprindu-se la această temă, se depărtează de aceştia şi, ne mai avându-i de model, de unde să primească sugestii, îşi creează o manieră proprie. După cum în 1877 necesităţile rolului său de cronicar militar al războiului l-au silit, nu numai să se servească de creion, într’o măsură pe care cu siguranţă n’ar fi cunoscut-o de n’ar fi venit peste el această obligaţie, -ei şi să ajungă la un fel de expresie rezumativă şi deosebit de expresivă şi de eficace, care constitue una din podoabele artei sale, tot aşa vederile de oraş i-au impus condiţii, pe care nu le-ar fi încercat şi cu care nu s’ar fi acomodat în alte împrejurări. Nu vorbesc de scenele de interior cu personaje, tablouri superbe şi pline de emoţie, tratate toate cu măestrie, căci pentru ele s’ar putea spune că amintirea lui Millet nu i-a fost inutilă, ci de simplele vederi de Oraş, cu străzile întortochiate, adesea în pantă, cu casele sprijinindu-se unele pe altele, toate invalide şi toate într’un peş, cu paianta lor, ca şi un schelet, în-afară, în brun şi gris, profilându-se pe un cer clar, în care se simte vecinătatea mării şi unde se plimbă, uşori şi străvezii, mici nori albi. Aici şi în câteva alte pânze, inspirate şi influenţate în tratarea lor tot de prezenţa mării1), cU dinadinsul sau numai din întâmplare, ca o fericită coincidenţă de simţire şi exprimare, Grigorescu se apropie mult de impre-sionişti. Faptul că prima sa călătorie la Vitre este din 1874 sau 1875 (din păcate Vlahuţă acordă aşa de puţină atenţie datelor, iar V. Cioflec şi mai puţină, încât cu greu ne recunoaştem în textul lor), adică din vremea când impresioniştii *) Cf. din Monografia lui A1. V1 a h u ţ ă, citată, de pildă frumosul mic tablou Pe plajă, p. 132 (ed. franceză), sau încă La marginea oceanului, p. 128. www.digibuc.ro i°3 GR1G0RESCU ŞI FRANŢA 27 înşişi îşi căutau drumul şi erau departe de a avea popularitatea, fie şi cea de scandal, de care se vor bucura mai târziu — numele nu şi-l capătă decât tocmai în salonul dela 1874 — ne face să credem că cea de-a doua presupunere e justă, adică cea a coincidenţei. Astfel şi compatriotul nostru, este de bănuit, ajunsese la tehnica, de care se va servi atunci, aproape singur, cel mult examinând la unele Saloane, pe care le frecventa, pe unul sau altul din cei consideraţi azi ca predecesori ai impresionismului, poate pe Boudin. Este un exemplu mai mult de acel fenomen cunoscut în istoria artei, când anume tendinţe estetice şi inovaţii de tehnică plutesc oarecum în aer, sunt încercate cu timiditate de mai mulţi artişti de o dată, până când cel mai curajos dintre ei, cel mai ingenios şi mai cu fantazie, le dă forma elocventă, cea care de atunci încolo se impune şi, în acelaşi timp, cea mai originală, rupând mai mult cu trecutul. In mijlocul unui mediu aşa de nou pentru dânsul, cum erau marea şi fenomenele de atmosferă în legătură cu prezenţa apei, şi cum erau oraşele venerabile concentrând în zidurile lor toată Istoria Evului Mediu, ce le văzuse născându-se, pictorul este obligat ca, odată cu schimbarea viziunii, să-şi schimbe şi felul de tratare. Cu acea frăgezime de sentiment şi spontaneitate de manifestare care-i sunt proprii, el simte nevoia unei expresii directe, în faţa motivului, ca şi impre-sioniştii. Pentru ea inventează sau îşi aminteşte de acel fel de a picta expeditiv şi just, în trăsături largi şi energice, puse una lângă alta, de sus în jos, în linii paralele, evocând formele cu precizie şi dându-le, când e vorba de persoane, o vibraţie, de parcă le vedem mişcându-se în faţa noastră. Aşa pictase şi Boudin persoanele minuscule, dar naturale şi vii, de pe plajele Normadiei; aşa pictase şi Hervier, excelent pictor, cam uitat astăzi, vederile din diverse oraşe franceze, pline de amintiri venerabile din Renaştere şi chiar dinaintea Renaşterii, aşa pictau tocmai atunci Monet şi Sisley, şi ca ei va picta şi Grigorescu, după toate probabilităţile fără să-i cunoască. O legătură cu cei mai în vârstă, la rigoare, cu Boudin şi Hervier s’ar putea găsi; dar cu ceilalţi? N’aş crede. Trebue să conchidem deci la o manieră personală, pe care www.digibuc.ro 28 G, OPRESCU 104 Grigorescu şi-o făureşte şi o perfecţionează, elocventă şi nimerită pentru acele motive, pe care el le-a iubit cu pasiune şi care poate de aceea constituesc în opera sa un punct culminant. Barbizon şi Vitr£ sunt deci două etape hotărîtoare în cariera maestrului, de care ne-am ocupat, fără de care opera sa şi chiar arta românească ar fi lipsite de câteva din cele mai strălucite ale lor manifestări. Pădurea seculară, cu grupul de oameni ce făcuseră din ea unul din punctele de pe glob în care arta lua forme deosebit de nobile si de semnificative, şi oraşul micuţ, cu locuitorii lui simpatici, dar rari şi trăind oarecum înafară de vremea lor, în care imaginaţia vagabonda în voie, şi unde Grigorescu se’ntoarce prin 1881, ambele aşa de caracteristice pentru natura Franţei şi a locuitorilor ei, au exercitat o deosebit de puternică înrâurire asupra pictorului pe care, pe de altă parte, toţi îl considerăm aşa de reprezentativ pentru sufletul nostru. Intr’un fel, în el se elaborează sinteza între spiritul francez şi cel românesc, cu însuşirile proprii fiecăruia, iar rezultatul este acea pictură luminoasă, solidă, logică, bazată pe realitate şi pe vieaţă, atunci când este cu adevărat expresia sinceră a artistului, ieşită dintr’o concepţie optimistă, în care ne recunoaştem şi care i-a făcut numele cunoscut în tot Apusul. Prin ea Grigorescu, pe care România l-a născut, dar Franţa l-a format, a arătat celor ce au venit după el, exemplul lui fiind întărit şi de autoritatea lui Andreescu, ce cale să urmeze pentru ca şi opera lor, rămânând românească, să se adape dela singurul izvor care putea să-i fie profitabil, cel al Şcoalei Franceze. www.digibuc.ro MEMORIILE SECŢIUNII LITERARE SERIA III TOMUL I, (igaş—24) TOMUL II, (1924—25) TOMUL III, (1925—27) TOMUL IV, (1938—29) TOMUL V, (1930—31) TOMUL VI, (193»—34) TOMUL VII, (1934—36) : ONISIFOR GHIBU. Contribuţii la istoria poeziei noastre populare şi culte MARCU BEZA. Trei săbii moldoveneşti din vremea lui Ştefan-cel-Mare MARCU BEZA. Biblioteci mănăstireşti la muntele Athos............ N. CARTOJAN. Poema cretană Erotocrit în literatura românească fi izvorul ei necunoscut........................................ G. MURNU. România şi Elada...................................... ALEXANDRU MARCU. Simion Bărnuţiu, Al, Papiu Ilarian şi Iosif Hodoş la studii in Italia ................................... MARCU BEZA. Biblioteci mănăstireşti în Epir, Rodos şi Păros . . . ARTUR GOROVEI. Elementul popular în literatura cultă............ AL. CIORANESCU. Alexandru Depărăţeanu, studiu critic............ TOMUL VIII, (1936—38): MARCU BEZA. Biblioteci mănăstireşti in Patmos................... MARCU BEZA. Biblioteci mănăstireşti în Siria, Atena şi Insula Hios General R. ROSETTI. Termenii militari din dicţionarele şi enciclopediile noastre...................................................... I. PETROVICI. Privire asupra operei şi personalităţii lui Descartes. . GH. ADAMESCU. Adaptarea la mediu a neologismelor ............... I. PETROVICI. Determinismul şi in determinismul în lumina criticei filosofice................................................... f I, BIANU. O comunicare obştească a condiţiilor păcii dela Kuciuc-Kai- nargi (1774)................................................. ŞT. CIOBANU. Din legăturile culturale romăno-ucrainiene: Ioannichie Galeatovschi şi literatura românească veche.................. MIHAIL SADOVEANU. Comemorarea lui I, Creangă.................... ION PILLAT. George Coşbuc—ao ani dela moartea poetului . . . MARCU BEZA. Vechi legături cu Anglia............................ TOMUL IX (1938—40): ORGU IORDAN. Un linguist sociolog: Antoine Meillet.............. TH. CAPIDAN. Originea Macedoromânilor....................... . . . MARCU BEZA. Urme româneşti la Atena şi Ierusalim . ....... GEORGE MURNU. Românii din Bulgaria Medievală . . ............... PETRE COMAN. Glosar dialectal................................... D. CARACOSTEA. Simbolurile lui Eminescu......................... G. OPRESCU. Probleme româneşti de artă ţărănească............... EMIL VlRTOSU. Scrisorile inedite ale lui I. Heliade Rădulescu . . M. SADOVEANU. Cincizeci de ani dela moartea lui Ion Creangă . . G. POPA-LISSEANU. Limba Română în izvoarele istorice medievale. I. PETROVICI. La centenarul lui Titu Maiorescu.................. ARTUR GOROVEI. Biblioteca dela Rotopăneşti a lui Neculai Istrati . www.digibuc.ro