ANALELE ACADEMIEI ROMÂNE MEMORIILE SECŢIUNII LITERARE SERIA III. TOM. XII—XIII 1942 — 1944 MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI IMPRIMERIA NAŢIONALĂ. BUCUREŞTI, 1944 www.digibuc.ro ANALELE ACADEMIEI ROMÂNE MEMORIILE SECŢIUNII LITERARE SERIA III. TOM. XII—XIII 1942 — 1944 MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI IMPRIMERIA NAŢIONALĂ. BUCUREŞTI, 1944 www.digibuc.ro CUPRINSUL TOMUL XII Pag. DRAGOMIRESCU (Mihail), Vasile Alecsandri în poezia univeisală ... i RÂDULESCU-MOTRU (C.), Din autobiogiafia lui Eufiosin Poteca . . 13 TOMUL XIII LACEA (Constantin), Cetatea de pe Tâmpa de lângă Braşov şi «Cătunul* de subt ea...................................... 85 OPRESCU (G.), Un mare istoric de artă, prieten al Românilor: Henri Focillon ................_...................... 73 RĂDULESCU-MOTRU (C.), Rolul educativ al filosofiei.... 49 SIMENSCHY (Th.), Limba hitită şi rolul ei în gramatica comparata ■ • 1 www.digibuc.ro LIMBA HITITĂ ŞI ROLUL EI ÎN GRAMATICA COMPARATĂ DE TH. SIMENSCHY Memoriu prezentat în şedinţa Secţiunii Literare dela 15 Octomvrie 1943 INTRODUCERE Hitita este limba în care şi-au scris documentele regii împărăţiei Hatti, din Asia Mică de răsărit, în mileniul al doilea înainte de Hristos. Ele au fost descoperite în anul 1906, în urma săpăturilor făcute de Hugo Winckler, în oraşul turcesc Boghazkdi, la 150 de km. spre răsărit de Ankara. Acolo se afla străvechiul oraş Hattusa, capitala celui de al doilea imperiu hitit (între 1450 şi 1200 a. Chr.). Winckler a găsit o mare parte din arhiva de stat a regilor hitiţi, cu mii de documente scrise în limba hitilă, cu caractere cuneiforme, pe tăbliţe de argilă. Textele descoperite cuprindeau un cod de legi, decrete, tratate, scrisori adresate regilor şi primite dcla ei sau dela membrii familiilor lor, anale scrise de diferiţi regi, îndrumări cu privire la ceremoniile de îndeplinit la numeroasele sărbători ale curţii, rugăciuni, expuneri amănunţite de rituri de magie pentru vindecarea de boale şi pentru alte scopuri, prevestiri şi câteva legende mitologice. Cu deosebire interesant e un tratat despre îngrijirea şi dresarea cailor. Scribii hitiţi, ca şi profesorii lor din Asiria şi Babilonia, au alcătuit glosare de cuvinte rare şi dificile din diferitele limbi care-i interesau; fragmente importante din aceste glosare au ieşit la iveală. X A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. XIII. www.digibuc.ro 2 TH. SIMENSCHY 2 Tăbliţele găsite la Boghazkoi se află acum în muzeele din Istambul şi din Berlin. Un însemnat număr de texte încă n’a fost publicat. Glosarele cuprind trei limbi: sumeriană, accadiana şi hitita, în coloane paralele. Câteva tratate şi alte documente sunt scrise în întregime în accadiană. Toate textele conţin numeroase cuvinte scrise cu ideograme sau cu cuvinte acca-diene, deşi acestea trebuesc citite ca hitite. Tratatul despre călărie conţine un număr de termeni tehnici împrumutaţi dela curtea indică din Mitanni (între Tigru şi Eufrat); iar un tratat între regele hitit Supilulyumas şi Matiwaza din regatul Mitanni, încheiat pe la 1400 a. Chr., cuprinde numele mai multor divinităţi vedice: Mitra si Varuna, Indra si cei doi Năsatya (Aşvini). Faptul acesta este foarte important din punct de vedere cultural. Marea majoritate a textelor din Boghazkoi sunt scrise în hitită. Toate textele descoperite până acum au fost scrise în răstimpul celor două secole şi jumătate ale celui de al doilea imperiu hitit (1450—1200); însă unele din ele sunt copii de pe tăbliţe mai vechi sau publicaţii de texte mai vechi, alcătuite în timpul primului imperiu (între 1900—1650 a.Chr.). Limba textelor mai vechi prezintă unele deosebiri faţă de limba celorlalte x). Alături de limba hitită se mai vorbeau în împărăţia hitită şi ’n ţările învecinate şi alte limbi. Textele religioase hitite conţin invocări de divinităţi în limbile: proto-hatică, luvică şi churitică. Proto-hatica era limba populaţiei străvechi din Hatti şi în perioada hitită probabil că nu mai era decât o limbă moartă a cultului. Luvica a fost vorbită contemporan cu hitita, mai ales în sudul Asiei Mici. Ea este o limbă indo-europeană, probabil înrudită de departe cu cea hitită. Cuvinte şi forme luvice se află împrăştiate prin textele hitite şi sunt caracterizate printr’un semn cuneiform, care indică glosa: sau: >. Churitică era limba unui popor cu rami- ficaţii îndepărtate, din Mesopotamia şi Siria de Nord, care 9 Sturtevant, A Comparative Grammar of the Hittite Language. Philadelphia, 1933; 1 sqq.; I. F r i e d r i c h, Hethitisches Elementarbuch, I, Heidelberg, 1940, 1. www.digibuc.ro 3 LIMBA HITITĂ ŞI ROLUL EI IN GRAMATICA COMPARATĂ 3 a exercitat o puternică influenţă culturală, mai ales religioasă, asupra Hitiţilor. .- Pe lângă scrierea cuneiformă, introdusă din Babilonia, Hi-tiţii au întrebuinţat încă din timpul marelui lor imperiu şi o scriere ideograficâ ; ea a supravieţuit câteva sute de ani imperiului hitit într’un număr de inscripţii în Asia Mică şi ’n Siria de Nord. Această scriere, numită scriere hieroglifică hitită, a rămas o enigmă timp de decenii. In prezent ea este pe punctul de a fi descifrată şi va da la iveală încă o limbă indoeuropeană, despre ale cărei raporturi cu hitita cuneiformă şi cu alte limbi nu se poate spune încă nimic sigur x). Trăsăturile fundamentale ale morfologiei hitite au fost descifrate de învăţatul ceh B. Hrozny, în timpul războiului mondial, şi expuse în prima gramatică hitită: « Die Sprache der Hethiter » (Boghazkoi-Studien, i. 2. Heft. Leipzig, 1916 ~I9I7)- .... . O metodă severă a cercetării, în primul rând a cuvintelor, a fost întemeiată câţiva ani mai târziu de F. Sommer, » * şi asigură progresul nouei discipline, fără a apuca pe drumuri etimologice greşite. Alături de S o m m e r au prelucrat apoi în toate direcţiile, şi în mod pur descriptiv, gramatica şi lexicul limbii hitite în primul rând învăţaţii germani, care într’un timp relativ foarte scurt au făcut să fie cunoscută această limbă dispărută de peste trei mii de ani. Prima carte care rezumă rezultatele obţinute de învăţaţii » » » germani este aceea a lui L. Delaporte, apărută în anii 1929—1933 sub titlul: «Manuel de langue hittite» (în 4 părţi; partea a 2-a cuprinde: «Elements de la grammahe hittite », Paris, 1929). Afară de Holger Pedersen şi de Couvreur, au . încercat să pună în legătură limba hitită cu celelalte limbi indoeuropene în primul rând indogermaniştii americani, în frunte cu E. H. Sturtevant. încercarea lor a întâmpinat mari greutăţi, din cauză că scrierea cuneiformă nu redă întocmai fonetica hitită. Studiile acestea au fost rezumate în gramatica lui Sturtevant: A Comparative Grarrtmar of 9 I. F r i e d r i c h, Hethitisches Elementarbuch, Erster Teii, Heidelberg, 1940, p. 1, www.digibuc.ro A TH. SIMENSCHY 4 the Hittite Language, Philadelphia 1933, din care a apărut până acum numai volumul I, despre fonetică şi morfologie. E plănuit şi un al doilea volum, privitor la sintaxă, care fără îndoială că va fi extrem de interesant şi va necesita o totală refacere a gramaticei istorice şi comparate a diferitelor limbi indoeruopene, în primul rând a limbilor sanscrită, greacă şi latină. Rezultate remarcabile vor fi obţinute mai ales în ceea ce priveşte sintaxa cazurilor, a timpurilor, a modurilor şi a propoziţiilor. Unele din ele, bazate pe comparaţii cu limbile indoeuropene citate, sunt arătate în studiul de faţă. O gramatică descriptivă, scurtă şi precisă, a limbii hitite, apărută în anul 1940, are ca autor pe I o h. F r i e d r i c h, vestit prin textele şi studiile hitite ce le-a publicat: << Hethi-tisches Elementarbuch». Erster Teii: «Kurzgefasste Gram-matik ». Cartea lui Friedrich are marele merit că umple o lacună foarte importantă prin faptul că tratează şi sintaxa. In schimb Friedrich se mărgineşte să descrie limba hi-tită aşa cum apare în haina scrierii cuneiforme, renunţând la orice fel de comparaţie cu alte limbi indoeuropene. Autorul speră să publice în curând a doua parte a lucrării sale elementare şi anume o carte de citire (crestomaţie) în transcripţie, cu vocabular, menită să dea putinţa, prin comen-tarul ei gramatical şi real, de a se familiariza cineva cu textele şi fără profesor. Afară de aceasta mai e plănuită şi o « Crestomaţie hitită în scriere cuneiformă » (Hethitisches Keil-schriftlesebuch) 1). METODĂ ŞI PRINCIPII Din cercetările savanţilor, în primul rând germani şi americani, rezultă că hitita este o limbă indoeuropeană, cea mai veche pe care o cunoaştem până în prezent din documente cu dată sigură. Hitita derivă din indoeuropeana primitivă, întocmai ca sanscrita, iranica, greaca, latina, etc. Studiul limbilor indoeuropene, în decurs de aproape un secol şi jumătate, a dat putinţa cercetătorilor să stabilească nişte principii x) I. Friedrich, ib. www.digibuc.ro 5 LIMBA HITITĂ ŞI ROLUL EI IN GRAMATICA COMPARATĂ 5 sau legi generale de mare însemnătate, care se aplică în parte şi altor limbi, din alte familii decât cea indoeuropeană. Principiul cel mai de seamă e următorul: Orice limbă indoeuropeană tinde în cursul evoluţiei ei să-şi simplifice sistemul ei morfologic şi să devină, din sintetică, analitică. Limba sanscrită şi limba engleză reprezintă cele două extreme ale acestei evoluţii; la fel limba greacă homerică şi cea neogreacă, etc. Principiul de mai sus se poate enunţa şi invers: Cu cât o limbă indoeuropeană este mai veche, cu atât sistemul ei morfologic. este mai complicat. Nicio limbă indoeuropeană nu face excepţie dela această regulă, afară de una singură: limba hitită. Vom avea adesea prilejul, în cursul acestei expuneri, să constatăm acest fapt important şi vom reveni asupra lui la sfârsit. » Ne propunem aici să arătăm mai întâi asemănările esenţiale dintre limba hitită şi cele mai vechi limbi indoeuropene; apoi arhaismul ei, prin care diferă de toate celelalte limbi din familia indoeuropeană; în sfârşit problemele pe care le pune limba hitită şi perspectivele ce se deschid pentru cercetători mai ales în trei domenii: al filologiei hitite, al gramaticei comparate şi al lingvisticei generale. Insă, înainte de a compara limba hitită cu celelalte limbi indoeuropene vechi, trebue să definim mai întâi gramatica comparată, să arătăm obiectul ei şi să amintim câteva principii generale. O gramatică comparată este, după M e i 11 e t, un sistem de raporturi între o limbă iniţială şi limbile care au derivat din ea 1). Obiectul unei astfel de gramatici este, deci, de-a arăta concordanţele dintre diferitele limbi înrudite prin aceeaşi origine şi concluziile ce se pot trage. Fără ajutorul gramaticei comparate, cel care studiază o limbă, de pildă greaca sau latina, trebue să se mărginească la simple observare a faptelor, fără a căuta să le înţeleagă, înţelegerea lor se obţine numai prin metoda istorică, pornind dela cele mai vechi documente scrise, şi prin metoda comparativă, comparând între ele aspectele cele mai vechi a două *) A. M e i 11 e t, Introduction ă l’âtude comparative des langues irtdo-europiennes, 8-feme £d. Paris, 1937, p. 17. www.digibuc.ro 6 TH. SIMENSCHY 6 sau a mai multor limbi înrudite şi luminând prin aceasta perioada preistorică a fiecărei limbi în parte. Principiile generale, stabilite în ceea ce priveşte evoluţia unei limbi, se referă în primul rând la limbile indoeuro-pene. Chiar la o grupă relativ comparabilă cu familia indoeuropeană, cum e cea semită, condiţiile sunt atât de diferite, încât nu s’a izbutit să se creeze o gramatică comparată a limbilor semite aşa de riguroasă şi de completă ca cea a limbilor indoeuropene x). . In schimb din principiile sau legile generale privitoare la familia de limbi indoeuropene s’a format în secolul trecut o ştiinţă nouă, numită ştiinţa graiului sau lingvistica. Ea a căutat să extindă principiile de mai sus şi la alte limbi, ne-indoeuropene, şi prin aceasta a devenit p ştiinţă independentă de gramatica comparată, rămânând totuşi în cea mai strânsă legătură cu ea. Gramatica comparată nu se ocupă cu limba indoeuropeană primitivă; această limbă e necunoscută. Singura realitate pe care o studiază comparatistul sunt concordanţele dintre diferitele limbi care derivă din limba indoeuropeană primitivă 2). Totuşi, între alţii, doi învăţaţi mari au căutat să reconstitue această limbă: Franz Bopp, creatorul gramaticei comparate, la începutul secolului trecut, şi Hermann Hirt, în « Indogermanische Grammatik ». O bună parte a teoriilor şi combinaţiilor acestui mare indogermanist, foarte îndrăs-neţe şi mult combătute la început, au fost recunoscute ca întemeiate, între alţii şi de M e i 11 e t, şi au primit o splendidă Confirmare prin limba hitită. Cu toate progresele realizate în cunoaşterea limbii hitite, ea încă n’a fost încadrată în gramatica comparată a limbilor indoeuropene. Azi, în orice tratat de filologie comparată hi-tita trebue să-şi ocupe locul cuvenit, alături de sanscrita vedică şi de greaca homerică. Iată acum principiile pe baza cărora s’a putut cunoaşte, imediat ce a fost descifrată, că limba hitită este o limbă indoeuropeană: * *) *) A. Meillet, o. c., 14,17. *) Ib., 41, 47. www.digibuc.ro 7 LIMBA HITITĂ ŞI ROLUL EI IN GRAMATICA COMPARATĂ 7 Când două limbi prezintă în formele lor gramaticale, în sintaxa si în vocabularul lor, un ansamblu de concordante (potriviri) de amănunt, acestea se datoresc faptului că cele două limbi nu sunt în realitate decât una; de exemplu asemănarea dintre italiană şi spaniolă provine din faptul că aceste două limbi sunt forme moderne ale limbii latine; franceza, care seamănă mai puţin cu ele, este totuşi şi ea o latină modernă, însă mai schimbată. Deci, deosebirile pot fi mai mult sau mai puţin mari; însă un ansamblu de coincidenţe precise în structura gramaticală a două limbi arată că ele derivă din aceeaşi limbă vorbită la o dată anterioară *). Fiecare limbă indoeuropeană are o înfăţişare proprie. Fonetica şi morfologia au, în fiecare din ele, caractere speciale. Aceste deosebiri adânci nu se pot datori decât particularităţilor limbii vechilor populaţii, care a fost înlocuită de indoeuropeană. Influenţa limbilor înlocuite de indoeuropeană se numeşte « acţiunea sub st? aiului». Din nefericire substratul este necunoscut aproape peste tot, aşa că suntem reduşi la ipoteze ce nu pot fi demonstrate 2). Pe lângă aceasta, mai trebue de ţinut seamă şi de perioadele în care anumite populaţii întrebuinţează simultan două limbi şi, deci, cei care vorbesc au în minte expresii care aparţin la două limbi diferite: perioade de bilingvism. Cei care dispun în acelaşi timp de două mijloace de exprimare distincte, introduc adesea în una din cele două limbi vorbite de ei procedee care aparţin celeilalte8). Lucrul acesta s’a întâmplat adesea, se întâmplă şi azi şi poate fi observat cu uşurinţă şi la noi. Nici limba liitită n’a scăpat de această influenţă, şi e cert că hitita cuprinde, mai ales în vocabular şi în sintaxă, numeroase elemente accadiene (babilonice), deci semite. Cea mai bună dovadă că o limbă aparţine unei grupe anumite, constă în a arăta că acea limbă păstrează ca anomalii forme care odată au fost normale. Tipul est: sunt, excepţional *) M e i 11 e t, o. c., 15. *) H>-, 25. *) Ib„ 26. www.digibuc.ro 8 TH. SIMENSCHY 8: în latineşte, este rămăşiţa unui tip care era normal în indo-europeană; (cf. ser. ăs-ti: s-ănti; — 4-ti: y-ânti, etc.). Ceea ce a făcut posibilă construirea gramaticei comparate a limbilor indoeuropene e faptul că toate aceste limbi sunt pline de anomalii *) în declinare şi în conjugare. Despre acestea vom avea prilejul să vorbim în legătură cu limba hitită, unde ele sunt forme perfect regulate. Ceea ce dovedeşte într’un mod decisiv că o limbă este indoeuropeană, sunt amănuntele, care exclud o potrivire întâmplătoare. Astfel, de pildă, faptul că o limbă are un nominativ singular în -s ne arată că ea este indoeuropeană, ’ cu atât mai mult, cu cât în cele mai multe limbi neindoeu-ropene cazul subiectului n’are nicio terminaţie şi se confundă cu forma numelui. Odată ce s’a obţinut dovada printr’o serie de coincidenţe particulare, rămâne de stabilit, pentru a termina demonstraţia, că sistemul morfologic al limbii considerate se explică, în întregul lui, ca rezultând din transformări succesive ale limbii iniţiale. Să presupunem că n’am avea limba latină şi că ea ar fi reprezentată numai de limba franceză, care nu mai are aspectul unei limbi indoeuropene; n’ar fi totuşi greu de arătat, prin amănunte precise, că franceza este indoeuropeană. Cea mai bună dovadă ne-ar da-o conjugarea la prezent a verbului « etre »; opoziţia dintre (il) est: (ils) sont corespunde încă aceleia din sanscrită: ăsti: sânţi, din gotică: ist: sind, etc. Se vede din acest exemplu cât de durabile pot fi amănuntele de morfologie. De aceea, de îndată ce s’au descifrat câteva rânduri din hitită, s’a recunoscut în ele o limbă indoeuropeană. Aceste dovezi se bazează pe stabilitatea sistemului morfologic. Gramatica celor mai alterate limbi indoeuropene, ca engleza şi persana, mai păstrează şi azi ceva indoeuropean, mai ales în morfologia verbului 2). Pe când coincidenţele de forme gramaticale speciale sunt convingătoare, cele de vocabular nu sunt aproape de loc. Intr’adevăr, nu se împrumută dintr’o limbă străină o formă *) M e i 11 e t, o. c,, 32. ') Ib., 37 sq. www.digibuc.ro 9 LIMBA H1T1TĂ ŞI ROLUL EI IN GRAMATICA COMPARATĂ 9 gramaticală sau o pronunţare izolată; nu se poate împrumuta decât sistemul morfologic şi sistemul de articulare în întregime; însă aceasta înseamnă a schimba limba. împrumuturi de cuvinte se pot face oricât de multe, fără a schimba caracterul fundamental al unei limbi. Din faptul că persana de azi cuprinde o mulţime de cuvinte arabe, nu rezultă că ea ar fi o limbă semită. In schimb, oricât de mult s’ar deosebi de limba indoeuropeană aspectul unei limbi, nu rezultă de aici că ea n’ar fi indoeuropeană 1). Pe baza principiilor expuse, vom arăta acum câteva din asemănările cele mai importante dintre-limba hitită şi cele mai vechi limbi indoeuropene, în primul rând sanscrita, greaca si latina. Observaţiile vor fi referitoare la vocabular, fonetică, morfologie (declinare şi conjugare) şi la sintaxă. Cu cât o limbă indoeuropeană este mai veche, cu atât ea prezintă asemănări mai mari cu limba hitită, în primul rând în vocabular şi în morfologie, apoi în fonetică şi în sintaxă, cum e şi firesc; divergenţa dintre două dialecte indoeuropene creşte în raport direct cu timpul care le desparte. De aceea cele mai multe asemănări le găsim între limba hitită şi cea sanscrită, pentrucă şi timpul care le desparte este relativ cel mai redus. Mai puţin numeroase sunt asemănările cu limba greacă şi încă şi mai puţine cele cu limba latină şi mai ales cu limba gotică. In schimb, importanţa acestor asemănări este aceeaşi pentru toate limbile comparate, căci e independentă de factorul timp. Cuvintele hitite pe care le cităm mai jos, sunt numai câteva exemple. Etimologia şi înrudirea lor sunt atât de evidente, încât nu mai au nevoie să fie demonstrate. Insă am arătat mai sus (p. 8) că asemănările de vocabular între două limbi nu dovedesc înrudirea lor, oricât de numeroase ar fi cuvintele comparate, pentrucă s’ar putea să fie împrumutate. Astfel din faptul că finlandeza cuprinde multe cuvinte indoeuropene, nu rezultă că ea este o limbă indoeuropeană; căci aceste cuvinte sunt împrumutate din indo-iranică, baltică, germanică si slavă. » *) *) M e i 11 e t, o. c., 36. www.digibuc.ro VOCABULARUL Sunete HITITĂ SANSCRITĂ GREACĂ LATINĂ GOTICĂ î / a apa « înapoi» apa a7uo ab e ark- « a îndepărta » âpxeco arceo. nepis « cer » nabhas VECpoc, nebula germ.Nebel. mekis « mare » mah piya? magnus mikils melit « miere » (JLeĂL,-TOţ mei mili^- et « a mânca » eSopat edo genu « genunchiu » jănu yovu genu kniu septamas « al 7-lea » sâptamas septimus e sekweni « cunoa- sehwum «am stern » » văzut» i it « a merge » ff i-ten « voi mergeţi » i-ta l-T £ i-te , u tuk, -tu tu (dor.' ■9-uk ' « ţie, pe tine » « pe tine » u utne « ţară » udhar, udhnas oO&ap uber eu lukzi« el luminează, rocate «el lumi- Xeuxoq lucet, lux aprinde » nează » «luminos » lukate « se lumi- nează de ziuă » y yukan «jug» yugâm Î^uy6v iugum juk neyanzi « ei conduc » nayanti www.digibuc.ro TH. SIMENSCHY w watar « apă » uăcop wato gen. weten-as, udân gen. watins wetn-as udn-âs wes « noi » vayâm weis engl. we newet «nou» (instr.) nâvas novus newah « a înoi » novare wes- « a se îmbrăca » vas-te « elpia » « haină» vestis «haină» was-jan « el se îmbracă » «a îmbrăca» weti « an » (h')£TOţ vetus«vechiu» hwes-zi « el trăeşte » vas-ati « el locueste » r ar-ske-zi « el vine » r-ccha-ti « el vine la » « ajunge » ar-nu-zi « el aduce » r-no-ti « el se mişcă », « ajunge » war-nu-zi « el face ghr-no-ti să ardă » « el arde » kartis «inimă » hrd xapS-ta cor, cord-is hafrto kw sakwa « ochi» ocros oculus sakwa(e)- « a vedea » salhwan akwanzi « ei beau » aqua ahwa www.digibuc.ro LIMBA HITITĂ ŞI ROLUL EI IN GRAMATICA COMPARATĂ (Urmare) Sunete HITITĂ SANSCRITĂ GREACĂ LATINĂ GOTICĂ ku kutar « gât » guttur nekuzi «el se des- bracă,merge la cui- care » #nokt-i nekuz « timp de cui- nakt-am, nakt-i Vu£, VUXT-Oţ nox, noct-is nahts, care, seară» « noaptea » lit. naktis. *nogu-t (s) nekumanz « gol » yupvoţ nudus naqa&s kwis, kvvit «cine, quis, quid ce ? » t star « stea » star âaryjp stella sta Ir no (instr. strbhis) germ. Stern engl. star P pahwar, pahur, « foc ». 7UUp fon, (toch. por) germ. Feuer petan «loc » pa dam « loc » toSov peta(e)- « a zbura, a 7U&T0JJUXI peto « a fugi » merge la » petar « aripă » pâtram 7UTSpOV n spanti OTuevSs!, «•1 toamBo Ii ba ţi una» www.digibuc.ro TH. SIMENSCHY jz r s - nas nas « pe noi » nos laman « nume » năman 8vop.a nomen taru «lemn » dăru «lemn » 86pu «copac» pra « înainte » pra 7rp6 pro ars-zi « curge » arş-ati « curge» vscpo<; nepis « cer » nâbhas «nor» v£9s(hit. şi ser. ai: hit nais «el conduse»; cf. ser. ă-năiş-it «el conduse; —ie. o/>hit. şi ser. ai; hit. lutai (dat. sg.) «în, la fereastră; cf. gr. EmTCj), av. yasnăi « rugăciunii », ser. âpvăy-a « calului » 2). Pre-hit. kt a devenit t, scris tt, în lutas «fereastră», (din *luk-tas ; cf. luk - « a aprinde », lat. lux «lumină ») 3). Aceeaşi lege fonetică o regăsim, câteva mii de ani mai târziu, în limba italiană; cf. petto (lat pectus); —notte (lat. nocte\rn\), etc. Această particularitate trebue separată de celelalte. In diferitele limbi indoeuropene găsim adesea fenomene fonetice, morfologice şi sintactice care se repetă în mod cu totul independent, ca în exemplul citat. Ele se datoresc în mare parte unor tendinţe moştenite, întocmai ca unele caracteristice pe care le moştenesc descendenţii dela Strămoşii lor si care se pot repeta la intervale mari. -t final după o consoană a dispărut în hitită. Avem exemple, ce-i drept, numai pentru -nt şi -st final; însă e probabil ca -t final să fi dispărut şi după alte consoane. Astfel: Nom.-ac. sing. neutru dela tulpinile în -nt are finala -n ; d. e.: human, dela humanz «tot, întreg», acuz. hiimant-an4). Cf. în ser. bhâran, gr. cpepov (n.). Regula din sanscrită cere ca la sfârşitul unui cuvânt să stea numai o consoană; deci, când un cuvânt se termină într’o grupă de consoane, cad toate, afară de prima; d. e.: *bhdrants > bhâran. In greceşte niciun cuvânt nu se termină într’o consoană, afară de v, p şi q (d. e. Satpwv, 7rar/)p, X6yoi;); excepţie fac ex şi oux; de aceea t final cade şi aici: * cpepov (n.). Tot astfel la preteritul conjugării în -hi, pers. a 3-a sing. se termină în -s. Forma aceasta este identică, din punct de vedere istoric, cu pers. a 3-a sing. dela aoristul în -s indo-european; de aici hititul nais = ser. năiş «el conduse », ambele din ie. *neist. *) Ib-, 94 Şi 95. *) ib-, 94 c. 3) Ib., 122. *) Ib., 118. www.digibuc.ro i6 TH. SIMENSCHY 16 Alte preterite, dela tulpine consonantice, reintroduc prin analogie pe t; d. e.: est «el era». Tot aşa şi în sanscrită la aoristul în -s se păstrează uneori term. -t în schimbul pierderii lui -s- ; d. e.: năit (alături de năiş, v. m. sus), din *năis-t « el, conduse » x). Ie. -ti devine -zi în hitită, afară de cazul când e precedat de s (-sti). Astfel: Terminaţia pers. a 3-a sing. a conjugării în -mi este -zi (din -ti); d. e. paizi «el merge»; cf. ser. dti, gr. el-ai «el merge». Tot astfel la pers. a 3-a plural hitita are terminaţia -nzi, din -nti; d. e. asanzi «ei sunt»: ser. s-ânti, dor. Ivti osc. s-ent, lat. s-unt, got. s-ind a). In greceşte -ti devine -ai; cf. el-ai, de mai sus, Xtiou-ai (dor. XiiovTi); însă -ti rămâne în la-ti; cf. în hit. tamas-ti « el apasă ». In flexiune -ti e reintrodus uneori, în hitită, prin analogie; d. e. weti (dat.) «an»;—hanti (dat.) «în faţă»3). Cf. în grec. ocvrl; de asemenea dor. tlOyjti, 8l8(oti, ti0evti, SlBovti. In prehitită y (i) între vocale identice a dispărut, iar vocalele s’au contras, întocmai ca în greceşte şi în latineşte. Astfel terminaţia -es a pluralului tulpinelor în -i provine din *-eyes; d. e.: mekes «mari», kzves «cari»; cf. grec. -eiţ, lat. -es 4), în exemple ca Tpeîţ, tres, spre deosebire de sanscrită unde y a rămas: trdyas «trei ». Ca şi în greceşte, -m final a devenit în hitită -n. Astfel: Nom. -ac. sing. neutru la tulpinele în -a are terminaţia -n, ca’n greceşte,din ie. -m; d. e. petan «loc», gr. toBov, însă ser. padâm «loc ». Acuzativul sing. al tuturor tulpinelor vocalice se termină în -n, ca în greceşte, şi corespunde iarăşi lui -m din celelalte limbi indoeuropene; d. e. mahlan: lat. ac. mălum «măr» (copac); —hvoin: lat. quem «pe cine»5). * *) *) Ib., 118. *) Ib., o. c., 119. *) Ib., 119, a. *) Ib., o. c., 107. *) Ib., 137- www.digibuc.ro 17 LIMBA HIT1TA ŞI ROLUL EI IN GRAMATICA COMPARATA 17 Ie. m sonant apare în unele cuvinte ca -a, ca în greceşte şi în sanscrită, d. e.: hit. kata: gr. xoctoc (acuz. sing. petrificat ca adverb şi apoi ca prepoziţie). Cf. în gr. 7roS-a: lat. ped-em, ser. păd-am, din ie. «pod-m şi ped-m 1). Lichidele sonante ie. r şi l apar în general în hitită ca ar sau al, ca în greceşte. D. e.: palhis «larg»: gr. 7rXaTiiţ, ser. prthtlş;—kartis «inimă», gr. xapS'ia, lat. cor, cordis, ser. hrd 2). In limbile indoeurepene există forme cu s iniţial, urmat de-o consoană, care alternează cu forme fără s ; cf. gr. xsipco «a tunde—cu v. engl. sceran, germ. scheren «a tăia», «a tunde»; gr. (a)ziyoc1 «acoperiş»;—ser. (s)tăyuş «hoţ»; — ser. spap şi pag «a vedea»; cf. lat. spec-to «a privi». La acestea hitita adaugă mai multe forme fără s, ca: kwerzi « el taie »;—tayezi « el fură »,—ma «totuşi »; cf. ser. sma. Un raport asemănător se poate vedea în lat. sub, super, alături de ser. upa, upari şi în hit. sakwa « ochi », sakzva(e)~ « a vedea », got. saihwan «a vedea », alături de gr. octcts « ochi », lat. oculus « ochiu ». Cel puţin o parte din nominativele singulare mase. şi femen. ie. fără -s final se datoresc aceleiaşi cauze. Hitita păstrează -ts original (scris z) la nom. sing. al tuturor tulpinilor dentale; d. e. nekuz «seară», kemanz «iarnă», asanz «fiind». -s final din av. haurvatăs «salvare», grec. oXor/jţ «întregime» şi lat. sacerdos «preot»,pes, gr. 7roiiţ, este evoluţia regulată a finalei ie. -ts ; pe când ser.p^t «picior », marut « Marut », etc., provin din dublete ie. cu pierderea lui -s în samdhi3). Ar fi foarte important să cunoaştem accentul hitit; deocamdată însă nu se ştie nimic. MORFOLOGIA Dovada cea mai importantă a înrudirii dintre limba hitită şi celelalte limbi indoeuropene ne-o dă structura ei, aşa cum apare în declinare şi în conjugare. Caracteristica fundamentală a structurii oricărei limbi indoeuropene este că morfologia numelui şi a verbului cuprinde trei elemente, care se ‘) n>-, 97*) Ib„ O. c., 59; IOO. *) o. c., 143. 2 A. R. —. Memoriile Secţiunii Li terare. Seria III. Tom. XIII. www.digibuc.ro i8 TH. SIMENSCHY 18 succedă totdeauna în aceeaşi ordine: rădăcina, care exprimă înţelesul general al cuvântului, sufixele, care clasifică cuvântul în anumite categorii, şi terminaţiile (cazuale şi personale), care exprimă raporturile sintactice. Terminaţiile sunt criteriul cel mai sigur, după care se poate stabili înrudirea dintre două sau mai multe limbi indoeuropene. Cel dintâi care a avut ideea genială de-a întrebuinţa această metodă în gramatica comparată a fost însuşi creatorul ei, F r a n z B o p p 1). DECLINAREA Hitita are şase cazuri: nom., acuz., gen., dat.-loc., si instr. * Iată tabloul terminaţiilor cazuale 2). Sing. Nom. comun. Ac. » Nom. ac. n. Gen. Dat .-loc. Abl. Instr. - s - n —, - n - as, (-s) - i, - a - az(a) - it. Plur. - es, -us, - as - us - , - a, - i. - as - as - az(a) - it abl. Paradigme attas «tată», petan «loc», watar, gen. weten-as, «apă», ishăs « stăpân », germ « genunchiu », nepis « cer », humant « fiecare ». Singular Cazul Hitită Sanscrită Greacă Latină Gotică Nom. attas dev âs Xoyoţ servus dags Acuz. attan devâm Xoyov servum N.-Ac. n. pedan pădam toSov donum Gen. weten-as pad-âs no8-6q ped-is dag-is Dat. weten-i pad-6, - î ttoS-l ped-î Abl. weten-az Instr. weten-et. x) Cf. Fr. Bopp, Vber das Conjugationssystem der Sanskritsprache in Vergiei-chung mitjenem der griechischen, lateinischen, persischen und germanischen Sprache, 1816. a) I. F r i e d r i c h, o. c., 62. www.digibuc.ro 19 LIMBA HITITĂ ŞI HOLUL EI IN GRAMATICA COMPARATĂ 19 Plural Cazul Hitită Sanscrită Greacă Latină Gotică Nom. ishes devăs -zc, ped-es dagos Sing. Plur. N.-ac.n. genu ser. jănu, lat. genu; genuwa (lat. genua}. gf- yovu Singular Cazul Hitită Sanscrită Greacă Latină N.-ac. nepis nâhbas VEipOţ genus Gen. nepis-as nâbhas-as vs9e(ct)-o<; gener-is Dat. nepis-i nâbhas-e,loc.- ■i VE9E-1 geney-i Abl. nepisaz N. humanz bhâran cpepoiv feren-s Ac. hurnant-an bhârant-am 9Epovx-a ferent-em Neutru human bhâran cpspov Gen. humant-as bhârat-as 9Epovx-o<; ferent-is Dat. humant-i bhârat-e,loc.- i 9Epovx-i. ferent-i Abl. humant-az lnstr. humant-et Plural N. humant-es bhârant-as 9EpOVT-E<; ferent-es (-us, -as) Ac. humant-us bhârat-as cpepovr-cu; ferent-es Neutru humant-a bharant-i 9Epovx-a ferenti-a Adjectivele se declină întocmai ca substantivele, ca şi’n indoiranică şi ’n limbile clasice. TERMINAŢIILE CAZUALE Nominativul sing. mase. In indoeuropeană unele substantive îşi formau nominativul singular fără -s; însă în hitită terminaţia s’a extins la toate tulpinele; v. pag. 17. www.digibuc.ro 20 TH, SIMENSCHY 20 Tulpine în -a: attas «tată » (cf. got. atta). Finala -as trebue să provină din ie. -os al tulpinilor în -o (gr. fteoţ, lat. servos şi servus). Tulpine în -i, cu finala -is, -ais, sau -es; în -is: d. e.supis «curat»; cf. ser. agnis, lat. ignis «foc», gr. toXic; «oraş», got. gasts « oaspe » (dat. plur. gasti-m); in -ais: d. e. zahais «luptă ». Acest tip are gradul lungit în tulpină şi corespunde ser. sakhă (ac. sing. sakhăyam) «prieten» şi gr. (voc. Tulpine în -u, cu finala în -us şi ’n -aus; în -us, d. e.: asus «bun»; cf. ser. svăduş «plăcut» gr. yjSiic;, got. sunus «fiu». Tipul în -am e reprezentat numai de harnam « scaun ». Ca şi tipul zahais de mai sus, el are gradul lungit al tulpinei şi corespunde av. ugra-băzăus «cu braţe puternice », v. pers. dahăus « provincie ». Tulpine consonantice. Afară de câteva excepţii, singurele masculine cu tulpină consonantică sunt acele cu tulpină den-tală. Consoana finală a tulpinii, t, împreună cu terminaţia -s a nominativului, e scrisă z; d. e. humanz «fiecare » (pentru hiimant-s)1). Acuzativul sing. mase. se termină totdeauna în -n, din in-doeuropeanul -m;cf. în grec. y&pccv, Xoyov, toSXiv etc. Dela tulpinele în -a avem finala -an care oglindeşte atât indoeuropeanul -om, dela tulpinile în -o, cât şi indoeur. -ăm dela tulpinele în -â; cf. în ser. dfvam «equum», se'năm «armată ». Tulpinele în -i prezintă trei forme de acuzativ masculin: cu finalele -in, -ain şi -en. Terminaţia -in, din indoeur. -im, are în rădăcină gradul zero; pe când terminaţiile -ain şi -en, din indoeurop. -eim şi -em, au gradul lungit. Tulpinele în -u se termină la acuz. sing. mase. în -uit', din indoeurop. -um. Acuzativul harnain (dela harnam) a substituit diftongul ai în locul lui au ; în sanscrită găsim o substituire inversă: locativul sing. agnău (dela agnis «foc»), stă în loc de *agnăi; terminaţia -ău a trecut dela tulpinile în -u (ţâtrău «la duşman ») la cele în -i, în perioada prearică (după cum ne arată iranica). *) Sturt., o. c., 191—191 d. www.digibuc.ro 21 LIMBA H1T1TĂ ŞI ROLUL EI IN GRAMATICA COMPARATĂ 21 Acuzativul singular al tulpinelor consonantice se termină în -an (d. e. humant-an «pe fiecare »); -an poate să provină din nasala sonantă m din indoeuropeană, care în greacă a dat a (toSS-oc, TOXTsp-a etc.); însă e posibil de asemenea ca prehititul -a (dm m sonant) să fi devenit -an, prin analogie cu tulpinile vocalice (cf. attari), ca în sanscrită: păd-am «ped-em >), pităr-am «patr-em»; etc., sau ca în cipriotă: Uoct£-pav, tesalică: xtovav etc. x). Nominativul-acuzativ singular neutru dela tulpinele în -a se termină în -n, din indoeur. -m; d. e. pedan «loc»; cf. ser. donam « dar », lat. donum, grec. Stopov. Celelalte neutre întrebuinţează tulpina pură ca nomin.-acuz. sing. (ca în celelalte limbi indoeuropene). Nominativul watar «apă», alături de genetivul zveten-as, păstrează apofonia din silaba radicală. Cu watar: weten-as cf. grec. uSwp : u8oct-o<; (în loc de *u8av-o<;) şi got. wato: watin-s; tot cu r şi vechiul saxon watar, engl. water ; cf. şi lat. femur: femin-is, ser. udhar: udhn-âs «uger». Despre raportul rjn al acestor tulpine v. p. 42. Tulpinele în -nt perd pe -t final; d. e. nom.-ac. sing. human (din *humant)2); cf. în grec. (pepov (din (pspovT) şi în ser. bhdran (din *bhdrant)\ v. p. 15. Genitivul singular se termină în mod normal în -as la toate tulpinele, fie vocalice fie consonantice. Genetivul sing. al tulpinelor în -a se termină în -as (d. e. attas «al tatălui » acest) -as trebue să provină dela genitivul tulpinilor în -ă ; cf. grec. x^Pa lat. familiăs «a familiei» got. gibos «al darului» (dela nomin. giba). Genitivul tulpinelor în -i şi -u, ca tuziyas, dela tuzis «armată » şi asuwas, dela asus «bun », corespunde genit. vedic dvyas, dela dvis «oaie» şi pitvâs dela pitii «hrană»; cf. şi gr. 7t6Xi-o<;. La tulpinele consonantice terminaţia hitită -as corespude grec. -oţ şi lat. arhaic -us (nominus, Caesarus, (în loc de no-minis, Caesatis). D. e.: nepis-as « a cerului », dela nepis « cer »; cf. ser. ndbhas-as «a cerului», gr ve(ps(o-)-o<; «a nourului.»3) *) Sturt., o. c., tg2; 97. *) H>-, 193- 3) 94—194 c. www.digibuc.ro zz TH. SIMENSCHY 2Z Dativul sing. al tulpinelor în -a se termină în -e. In indo-europeane îi corespunde locativul sing. al tulpinelor în -o, care se termina în -ei sau în -oi. Dativul sing. al tulpinelor consonantice se termină în- i, care reprezintă indoeurop. -i, când silaba finală a tulpinei are gradul e ; dacă msă are gradul zero, e firesc să comparăm dativul indoeuropean în -ei. D. e.: weten-i «în apă», nepis-i «în cer»; etc. Cf. în grec. -i, în tcoS-l, 7iaTp-i, etc., care-i prin origine un locativ (cf. ser. loc.: pad-î, pitâr-i. ' Dativul în a, ce se ’ntâlneşte uneori la tulpinele în -a, ca aruna «la, în mare», cuprinde varianta indoeuropeană a lui -di, cu perderea lui i final încă din perioada prehitită; cf. gr. L7r7r(p (unde iota nu se mai pronunţă) şi lat. eqno « calului ». Unele dative în -ai dela tulpini în -a, ca lutai, «la, în fereastră», cuprind diftongul lung -di, din indoeuropeană; cf. grec. t7U7t(p, av. yasmăi «căruia», ser. âgvăy-a «calului»1). Ablativul singular se termină în z (= ts), care-i gradul zero al sufixului -tos din indoeuropeană (gr. -xoţ, lat. -tus, ser. tas); d. e.: grec. exToţ «înafară», lat. funditus «din fund», ser. mukhatas « din gură ». In pre-hitită finala -ts a pierdut pe -s înaintea cuvintelor care începeau cu s şi din sufix a rămas -t, care apare în ablativul indoeuropean al tulpinelor în -o: ser. devăt, lat. arh. donod. In alte condiţiuni de samdhi, -ts final a devenit -s în indoeuropeană şi acesta s’a contopit cu genitivul primitiv, acolo unde genitivul se termina în -s, adică peste tot, afară de tulpinele în -o. Indoeuropeanul -ts rămâne în hitită ca -z si aceasta e terminaţia ablativului chiar t » şi la tulpinele primitive în -o; d. e. askaz «din magazie». Identitatea dintre genitiv şi ablativ la toate substantivele şi adjectivele indoeuropene, afară de acelea cu tulpina în -o, ne face să ne aşteptăm la un strâns paralelism între genitivul şi ablativul hitit. Aceasta se şi întâmplă la tulpinele în -i: abl. supiyaz corespunde gen. tuziyas, iar abl. supayaz corespunde gen. supayas, în timp ce pierderea regulată a lui y între vocale asemănătoare ne dă supaz. Şi la tulpinele în -u abl. prezintă aceeaşi formă a tulpinei ca şi genetivul: abl. *) Sturt., o. c., 195 a-d; 94 c. www.digibuc.ro *3 LIMBA HITITĂ ŞI ROLUL EI IN GRAMATICA COMPARATĂ 23 asuwaz corespunde gen. asuwas, iar abl. asazoaz corespunde gen. asazoas. La tulpinele consonantice ablativul are de obicei terminaţia -az. Există şi ablative cu terminaţia -z, ca per-z, dela per «casă»; star-z, dela star «stea»; nepis-z dela nepis «cer», etc.1). Instrumentalul singular are terminaţia -t, care provine din -ts înaintea unui s iniţial; v. p. 17. Tulpinele în -a au finala , -et, din indoeur. -et; cf. lat. arh. facilumed. Instrumentalul tulpinelor în -i prezintă finala -i-t. Singurul exemplu de instrumental alunei tulpine în -u e ganut, dela genu «genunchiu». Câteva instrumentale adaugă terminaţia -t direct la tulpina consonantică; d. e. wetant, dela watar «apă»; —kesart, dela kesar «mână». Deoarece -t final după o consoană dispare -(v.p. 15), formele acestea trebue să fie prin analogie cu ablative ca nepisz (v. mai sus)2). Nominativul plur. mase. în -es trebue să-şi aibă originea la tulpinele consonantice (indo-eur. -es) sau la cele în -i. Singurele tulpine consonantice dela care se pot cita astfel de forme sunt cele în -nt, ca humantes. Nominativul în -es este frecvent şi la tulpinele în -i, unde provine foarte probabil din indoeuropeanul -eyes (cf. ser. trâyas, gr. Tpeiţ, lat. tres)3). Acuzativul plural masculin se termină în -us, care trebue să provină dela tulpinele în -u, care îşi formează nom. plur. mase. în -es (d. e. kutruzoes «martori», sau asazoes «buni»), iar acuz. plur. mase. în -us (d. e. seknus « mantale » sau tasaus «puternici»). Tipul de acuş. pl. seknus a servit probabil ca model formelor analogice dela tulpine în -a (de ex. attus), dela tulpine consonantice (ca humantus), sau dela tulpine în -i (ca halkius). Finala hitită -us poate să provină din indoeur. -uns {-u-ns) 4). Neutrele plurale sunt formate de cele mai adesea ori cu sufixul -a, care probabil că reprezintă indoeuropeanul -ă la tulpinele în a, şi -9 la celelalte. Singurul exemplu sigur de neutru plural dela o tulpină în -a e parna » clădiri de fermă », *) Sturt., o. c., 196—196 d. ') Ib., 197—197 d. «) Ib., 198. *) Ib-, 199. www.digibuc.ro 24 TH. SIMENSCHY 24 Dela tulpine în -i avem forme ca niekaya «magna ». Dela tulpine în -u avem cele două tipuri: genuwa « genunchi » (cf. lat. genua) şi italazoa «rele». Dela tulpine consonantice: sa-hana, dela safian «venit al unei moşii»; — humanta « omnia » x). Pe lângă aceste asemănări esenţiale, în ceea ce priveşte terminaţiile cazuale, declinarea hitită mai prezintă foarte multe detalii în comun cu celelalte limbi indoeuropene vechi, prin modul de formare al diferitelor tulpine. Asupra acestora nu putem insista aici, oricât de mare ar fi însemnătatea lor. In general declinarea hitită, ca şi conjugarea, pe de o parte prezintă unele arhaisme, pe de alta este mai simplă decât aceea a limbii sanscrite şi chiar a limbii greceşti. Intre arhaisme trebuesc notate tulpinele diftongice (în -ai şi -au), mai numeroase decât în celelalte limbi indoeuropene, şi cele în r/n, de asemenea mai numeroase, asupra cărora vom reveni; v. p. 42. O particularitate a limbii hitite este lipsa vocativului; (v. p. 35). Dativul are şi funcţia de locativ, ca şi dativul din greceşte sau ablativul din limba latină. Pluralul este defectiv şi în general orice formă a pluralului masculin poate fi întrebuinţată pentru orice caz 2). Dualul lipseşte în hitită 3), cu toată vechimea acestei limbi. In ceea ce priveşte genul, hitită deosebeşte numai genul comun (personal), în care s’au contopit vechiul masculin şi femenin, şi genul neutru (genul nepersonal) 4). In epoca străveche ie. n’au existat genurile actuale, ci numai genul însufleţit şi cel neînsufleţit, întocmai ca la unele popoare primitive din ziua de azi. Aşa se şi explidă de ce, de pildă, în latineşte nu există forme speciale care să deosebească masculinul de feminin, d. e. pater şi mater ; tot astfel şi la adjectivele cu două terminaţii, de tipul facilis, care-i pentru m. şi f. Ca şi în indoeuropeană, deosebirea între masculin şi neutru e limitată la nominativ şi acuzativ; genul masculin deosebeşte nominativul de acuzativ, pe când neutrul nu. Neutrele *) Ib., aoi. *) Sturt., o. c., 182. *) F r i e d r i c h, o. c., 60. *) sg. www.digibuc.ro 25 LIMBA H1T1TĂ ŞI ROLUL EI IN GRAMATICA COMPARATĂ 25 n’au vreo terminaţie la nom.-ac. sing.; numai tulpinele în -a au terminaţia -n, care serveşte si ca acuzativ la masculin. Modul cel mai obişnuit de-a forma nom.-ac. plur. la neutre este prin adăugirea terminaţiei -a; însă în hitită adesea singularul e întrebuinţat ca plural şi uneori apare terminaţia -i x), ca în sanscrită. ' ADVERBELE Ca adverb poate servi şi nominativul-acuzativ neutru singular sau plural al adjectivului, ca în greceşte. Astfel: sing. mekki « mult », ca adv.: « foarte »; —plur.: hatuga « grozav » 2). POSTPOZIŢULE Hitita n’are prepoziţii, ci postpoziţii 3). Ca şi prepoziţiile din celelalte limbi indoeuropene, postpoziţiile sunt adverbe, care la rândul lor nu sunt decât cazuri petrificate: D. e. hanti «în frunte»: grec. ocvtl «opus», lat. ante (vechiu locativ devenit adverb şi apoi prepoziţie); —kata (acuz.): grec. xocTa. PREVERBELE Ca şi în celelalte limbi indoeuropene, înţelesul verbului simplu poate fi modificat prin preverbe. Hitita prezintă şi aici un aspect arhaic, prin faptul că preverbele sunt scrise totdeauna separat, şi între preverb şi verb pot sta alte cuvinte; cf. Rig-Veda şi limba greacă homerică. Cf. verbele: appa păi- « a merge înapoi», katta păi- « a se coborî », cu grec. â7ţo-|3aCv<>i «a pleca şi xaTa-^aivco a se coborî». Ca şi în sanscrită şi în greacă, un verb poate avea mai multe preverbe; d. e.: appa andapăi- «a intra din nou»4). PRONUMELE La fel ca şi la celelalte limbi indoeuropene, declinarea pronominală se deosebeşte de cea nominală în două privinţe: i. paradigma fiecărui pronume este formată din mai multe * *) *) Sturt., o. c., 181. *) Friedrich, o. c., 238. s) Ib., 241. *) Cf. Friedrich., o. c., 156. www.digibuc.ro a6 TH. S IMENSCHY 26 tulpine diferite; 2. declinarea pro numelor are unele terminaţii speciale, care nu se întâlnesc la substantive 1). Dintre sufixele tematice cel mai important este -t, care apare la nomin.-acuz. sing. neutru; d. e. -at «id », apat, «aceea», kzvit «ce»; cf. în ser. tad «aceasta», cid; în lat. id, quid, etc. 2). Acest -t caracterizează neutrul sing. al pro-numelor indoeuropene exact la fel cum caracterizează -m neutrul sing. al substantivelor şi al adjectivelor cu tulpina în -o: hit. petan «loc », gr. tteSov, ser. paddm «loc », ie. * *)pedom ; cf. şi ser. dănam, lat. donum, gr. Soopov. Terminaţia nomin. -acuz. plur. neutru la pronume este -e, care merge paralel cu indoeur. -ai; cf. hit. ki-e, ku-e şi ser. te, ke, lat. haec, quaes). PRONUMELE ENCLITICE Hitita posedă un număr de pronume enclitice, care corespund encliticelor din indoeuropeană şi care prezintă vocala e din diftongul indoeuropean oi; astfel: -se «sieşi»; cf. av. he, se, v. pers. saiy şi hom. ol La pers. i-a şi a 2-a găsim -me « mie » şi -te «ţie», care corespund ser. me, te şi gr. ţiol, rol4). PRONUMELE PERSONALE ŞI POŞESIVE Limba hitită are patru pronume personale, care se declină complet: uk «eu», zek «tu», zoes «noi» şi sumes «voi». Pe lângă acestea, -se «lui, sieşi» şi -smas «lor, sieşi». Cu nom. uk, acuz. amuk cf. got. ik, acuz. mik (germ. ich, micii). Cu hit. zces «noi» cf. got. zveis (germ. mir). Hit. sumes «voi» provine din ie. *usme «voi», prin meta-teza primei silabe, sub influenţa sinonimului -smas şi prin adăugirea unei terminaţii cazuale dela declinarea substantivelor. Hit. sumas «voi, vouă » vine de asemenea dela ie. *usme şi are terminaţia -as a pluralului substantivelor. -me «mie, al meu», -te «tie, al tău» si -se «lui, siesi», vin dela ie. *moi, *toi si *soi. 7 9 *) Sturt., o. c., 259. *) Ib., a6o. *) Ib., 265. *) Ib., 92- www.digibuc.ro 27 LIMBA HIT1TĂ ŞI ROLUL EI IN GRAMATICA COMPARATĂ 27 -nas (lat. nos) «noi, nouă» este cazul oblic *nos din indo-europeană, care şi-a pierdut numai funcţia de genitiv; cf. în ser. nas (acuz., dat. şi gen.). -smas «voi, vouă, lor, sieşi» şi -sntes «al vostru, al lor» (lat. eorurn şi suus) sunt singurele pronume arhaice, hitite şi indoeuropene, care se referă deopotrivă la pers. a 2-a şi a 3-a. Cf. în limba germană Sie « d-voastră ». Pe lângă aceasta, pronumele hitite de mai sus sunt exqlusiv enclitice, ceea ce ne îndreptăţeşte să le comparăm cu elementul pronominal frecvent în limbile indoeuropene *smejsmi, care mai înainte fusese considerat ca o particulă. Limba hi-tită ne arată că el a fost în indoeuropeană un pronume, care însemna «voi» şi «acela, aceea» (lat. is, id). Acest pronume era limitat numai la cazurile oblice si trebue să fi fost în- 9 trebuinţat atât la singular cât şi la plural, după cum rezultă din cele ce urmează: Ser. tasmai «acestuia», tasmin «în acesta», etc. vin dela ie. *to-sme, *to-smi, etc., cu terminaţii dela substantive şi dela alte pronume; —ser. asmai, asmin conţin particula *e. Limbile germanice de Vest şi cele baltoslave prezintă în locul tulpinei smejsmi o tulpină niejmi, care se poate explica prin teoria lui s mobil (v. p. 17.) Pronumele personal ie. *usme (v. p. 26.) conţine ie. *-sme «voi, vouă, al vostru». Hititul -smas este ie. *-sme prin analogie cu hit. nas «noi, nouă » (lat. nos, ser. nas). Hit. -smes «al vostru, ailor » vine dela ie. *-sme/-smi, după cum posesivele hit. -mes, -tes şi -sesvin dela ie. *-moi, *-toi şi *-soi 1). CONJUGAREA FORMAREA TULPINELOR - Ca şi în declinare, hitita prezintă în sistemul ei de conjugare foarte multe asemănări cu celelalte limbi indoeuropene, mai ales cu sanscrita şi cu greaca, atât în ceea ce priveşte *) S tur te vânt, o. c., 223—236. www.digibuc.ro 28 TH. SIMENSCHY 28 formarea tulpinelor, cât şi în terminaţiile personale. Iată câteva exemple în ceea ce priveşte formarea tulpinelor: Un sufix răspândit în limbile indoeuropene este -sko, -ske, ce se poate adăuga în hitită la orice tulpină verbală pentru a forma un iterativ-durativ. Astfel: ar ske-zi «el vine»: ser. r-ccha-ti «el merge»;—us-ske-zi «el vede»: ser. u-ccha-ti «el străluceşte»1). Cf. în grec. SiSaaxco, etc.; în lat. cresco, senesco, etc. Ie. -neu- e reprezentat prin hit. -nu-', d. e.: ar-nu-zi «el aduce»: ser. r-nâ-ti «el se mişcă», hit. ar-nu-meni «noi aducem;» ser. r-nu-mâs2). Cf. în grec. tipul Selx-vu-ţu « eu arăt ». Rădăcinile la care se adaugă sufixele de mai sus, prezintă gradul zero, ca şi în sanscrită; v. exemplele citate 3). le. -nă- a dat în hit. -na-. D. e.: su-na- «a umplea»: ser. su-nâ-ti, av. hu-naoi-ti «el stoarce », alături de hit. su - «a stoarce».—yana - «a merge» (din ie. *p-nă~): lat. prod-înunt «ei merg» (din ie. *în~). In ser. suf. -nă- ,-nl- e destul de frecvent; d. e.: krl-n^-mi «eu cumpăr»; kn-ni-mas «noi cumpărăm » 4 5). Infixul nazal. Ca şi în celelalte limbi indoeuropene, găsim şi în hit. infixul nazal, care-i însă foarte rar, căci structura limbilor ie. nu admite infixe, ci sufixe. Infixul nazal hitit este -nen-, d. e. nenenk « a se ridica », dela nenk « a se ridica »; cf. gr. eveyxeEv « a duce » şi ser. nag - « a dobândi ». Infixul -nen- este înrudit cu infixul ie. -n(e)~s); d. e.: lat. iu-n-go « a uni »; însă iug-um; ser. yu-nă-j-mi: yu-n-j-mâs «a uni»; însă yugâm «jug». SISTEMUL VERBAL Limba hitită are 2 conjugări: în -mi şi în -hi, după terminaţia pers. i-a sing. 6). Cea în -mi corespunde în general sistemului prezentului şi aoristului indoeuropean, iar cea în x) Sturt., o. c., 333 sq. *) Ib-, 93 b, 98. a) Ib., 84, 326. 4) Ib-, 353 sq. 5) Ib., 324 sq. *) I. F r i e d r i c h, o. c., 158. www.digibuc.ro 29 LIMBA HITITĂ ŞI ROLUL EI IN GRAMATICA COMPARATĂ 29 -hi sistemului perfectului ie.; însă ea cuprinde şi un număr de forme de aorist, mai ales la preterit, pers. a 3-a sing., şi a fost influenţată de conjugarea în -mi. Conjugarea în -hi se deosebeşte de cea în -mi printr’o serie de terminaţii personale speciale 1). Ca şi în indoeuropeană, conjugarea în -mi cuprinde mai multe clase, care se deosebesc între ele prin modul de formare a tulpinei. Avem şi aici o conjugare tematică, cu vocala tem. e/o, şi una atematicâ, fără această vocală2). Cf. în grec. tipul r S. 1. es - mi ser. âs - mi gr- £L-(Jll 3. es - zi » âs - ti » ia- xl P. 3. as - anzi » s - ânti » evtl (dor),lat,$-ttwf,got PRETERIT s-ind. S. 1. es - un 2. es - t 6) 3. es -17) (cf. ser. ăs-î-t, lat. era-t). *) Ib., 136. *) Ib., 117 sq. ») Ib., 84. *) Ib., 129 şi 435! Fiiedrich, o. c., 283 a. 5) Dăm numai formele cele mai importante din punct de vedere comparativ. Pa radigma diferă puţin la F r i e d r i c h, o. c., 169; cf. S tur te vânt, o. c., 441. *) La F r i e d r i c h., I. c., es-ta. 7) La F r i e d r i c h, l. c., es-ta. www.digibuc.ro 33 LIMBA HITITĂ ŞI ROLUL EI IN GRAMATICA COMPARATĂ 33 P. i. es - wen, ser. dual ăs-va lat. es lat. es-to. lat. es-te lat. s-unto as-anz, ser. s-dnt-as (nom. pl.), gr. (dor.) ev-r-eţ, lat. (prae-) s-ent-es. Terminaţii modale şi temporale la medio-pasiv La medio-pasiv se pot adăuga, în urma terminaţiilor personale, elementele: -ri, -ru, -t şi -ti, care, în general, determină modurile şi timpurile. Dacă o formă medio-pasivă n’are adăugată niciuna din aceste caracteristice modale sau temporale, atunci ea aparţine indicativului prezent. In indoeu-ropeană caracteristica modală precedă terminaţia. Cf. în grec. î-pev şi t-o-pev (conj.), în lat. fer-tis şi fer-a-tis, în ser. ds-mi şi s-y^-m, etc.; e ca şi cum am avea: l'-pev şi *î-p.ev-o; fer-tis şi *fer-tis-a, etc. Se poate deduce de aici că hitita nu avea la început nicio deosebire de timpuri la medio-pasiv (după cum nu avea nici la conjugarea în -hi). Deci, în unele privinţe, verbul hitit este foarte arhaic, mai arhaic chiar decât verbul indoeuropean. Adesea, când există deosebiri între verbul hitit şi cel indoeuropean, nu se poate determina în care limbă s’a produs inovaţia4). Printre inovaţii una din cele mai surprinzătoare o constitue formele de conjugare perifrastică formate cu ajutorul ver- 2. es - ten, gr. ■îjcr-Te, ser. ăs-ta 3. es - er x) (cf. lat. fu-ere) IMPERATIV S. 2. es 3. es - tu 2) ser. ds-tu, P. 2. es - ten ser. s-td gr. ect-ts, 3. as - antu3) ser. s-dntu gr. ovtcov, PARTICIPIU *) La F r i e d r i c h, l. c., es-ir. *) La F r i e d r i c h, l. c., es-du. ’) La F r i e d r i c h, l. c., as-andu. *) S tur te vânt., o. c., 293, 418 sq. 3 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. XIII, www.digibuc.ro 34 TH. SIMENSCHY 34 belor « a fi» şi «a avea », care dau limbii hitite un aspect cu totul modern. Astfel: Perfectul şi mai mult ca perfectul se exprimă numai cu ajutorul verbului har(k)- «a avea», împreună cu nom.- ac. sing. neutru petrificat al participiului; d. e. numu stamasan kwit harker « şi fiindcă ei auziseră de mine ». Forma parti-cipială rămâne totdeauna neschimbată; prin aceasta hitita întrece chiar si întrebuinţarea din limbile romanice si se asea- > > i mănă cu limba germană. ' Tot astfel participiul cu verbul es - «a fi»; d. e. nata kzviski panz est «nimeni nu se dusese» (cf. în germ.: «nie-mand war gegangen »). Pasivul poate fi exprimat prin participiu şi es - «a fi», ca în limbile moderne. D. e.: hurtantes eser «ei erau blestemaţi »; — dantes asandu « ei să fie luaţi » 1). SINTAXA O caracteristică esenţială a sintaxei hitite este influenţa exercitată asupra ei de sintaxa limbii accadiene. Această influenţă semită se poate compara cel mai bine cu acea pe care a avut-o limba ebraică asupra limbii greceşti a Noului Testament şi mai ales a Septuagintei. In cele ce urmează vom avea adesea prilejul să facem această constatare. Influenţa limbii semite accadiene asupra limbii hitite era cu atât mai de aşteptat în sintaxă, cu cât o găsim până şi în fonetică şi în morfologie, ceea ce se întâmplă foarte rar la celelalte limbi indoeuropene. ACORDUL Forme colective de plural se pot construi ca şi cum ar sta la singular2); cf. în rom.: «oamenii zice». Adesea un verb la singular e acordat cu un substantiv la plural, mai ales dacă-i neutru3); cf. în grec. to£vta pet. x) Sturt., o. c., 160, 201, 438; Friedrich, o. c., 200 sq. 2) Friedrich, o. c., 210. 3) S turte vânt, o. c., 380. www.digibuc.ro 35 LIMBA HITITĂ ŞI ROLUL EI IN GRAMATICA COMPARATĂ 35 CAZURILE VOCATIVUL Hitita n’are vocativ; de aceea nominativul are si funcţia de vocativ x), cum se întâmplă uneori şi în alte limbi indo-europene. De altfel vocativul nu e un caz, căci nu exprimă vre-un raport sintactic. De aceea în nicio limbă indoeuro-peană vocativul nu are o terminaţie proprie, ci sau este egal cu nominativul (la dual şi la plural totdeauna) sau cu tulpina pură. Gramaticii hinduşi au aşezat vocativul în urma tuturor celorlalte cazuri. ACUZATIVUL Acuzativul serveşte- în primul rând ca obiect direct. Verbele care înseamnă «a fi bolnav » se pot construi cu acuzativul persoanei, iar boala stă ca subiect şi adesea nu se mai exprimă; de aici rezultă o construcţie impersonală de tipul latinesc: me pudet, paeiiitet, etc. Există si un acuzativ al direcţiei, la întrebarea: «încotro», ca în sanscrită şi în limbile clasice, însă e foarte rar; d. e.: sălii pedan tiyazi « el păşeşte pe marele loc (pe tron) ». Figura etymologica e destul de frecventă; d. e.: hannessar hanna « a judeca un proces ». Neutrul unui pronume poate sta ca acuzativ interior, ca în greceşte sau în latineşte : touto j^alpo), id laetor 2). DATIVUL-LOCATIV - Dativul hitit întruneşte funcţiile dativului si ale locativului » t » din alte limbi indoeuropene şi prin aceasta seamănă foarte mult cu dativul din greceşte şi din gotică. Dativul hitit stă, deci, atât la întrebarea « cui» cât si la întrebarea « unde » si « încotro ». Din ultima sa funcţie (« încotro ») se explică în- . trebuintarea sa ca dativ final, ca dativ al autorului si ca dativ comparativ (întreb: «unde»). „ Cu verbul «a fi» dativul arată posesiunea, ca în latineşte, greceşte, etc. cf. mihi nomen est3); rom. « mi-e foame»; etc. ') Sturt., o. c., 186. *) Friedrich, o. c., 213—215. a) Sturt., o. c,, 189; Friedrich, o. c., 217, 218, 220, 3* www.digibuc.ro 36 TH. SIMENSCHY 36 GENITIVUL ■ Foarte adesea se întrebuinţează în hitită un gen. cu înţelesul : «al... », pentru a înlocui un alt substantiv; astfel dela wastul «păcat», gen. zvastulas înseamnă: «(om) al păcatului » = păcătos; dela tayazil «furt»: gen. tayazelas «al furtului » = hoţ x). Construcţia aceasta trebue să fie de origine semită (babiloniană) şi seamănă foarte mult cu semitismele pe care le întâlnim în Septuaginta şi în Noul Testament, de tipul: 6 xpt,T7]<; ty)<; a.8ix.i)%). ABLATIVUL ‘ In hitită există şi un ablativ instrumental, ca în latineşte. Ablativul si instrumentalul se întrebuinţează uneori unul în » » locul altuia * 3), ca în sanscrită, şi pot fi asociate chiar în aceeaşi propoziţie. CONSTRUCŢIA VERBULUI Ca şi în alte limbi indoeuropene vechi, un verb se poate construi cu mai multe cazuri4), după înţelesul pe care-1 are. COMPARAŢIA Hitită n’are, în general, sufixe speciale pentru a exprima gradele de comparare, ca în celelalte limbi indoeuropene. Comparaţia se exprimă prin mijloace sintactice, ca ’n limbile semite sau ca în egipteană 5). Pentru a exprima comparativul serveşte dativul-locativ, care-i diferit de dativul comparaţiei din gotică; pe lângă dativul comparaţiei, se întrebuinţează uneori şi ablativul comparaţiei, ca ’n sanscrită şi în latină6). *) F r i e d r i^c h, o. c., 223. a) Ib., 222. 3) Friedrich, o. c., 228 sq.; S tur te vânt, o. c., 190. 4) Friedrich, o. c. 230. 5) .Ib., 94, 232 *) Ib-, 233- www.digibuc.ro 37 LIMBA HITITĂ ŞI ROLUL EI IN GRAMATICA COMPARATĂ 37 Superlativul seamănă foarte mult cu comparativul şi se poate recunoaşte cel mult prin adăugirea lui humanza «tot» la dativul-locativ plural. D. e. «între toţi zeii Zashapunas e cel mai mare » (sau: « Z. e mai mare decât toţi (ceilalţi) zei ») x). POSTPOZIŢII Limba hitită poate exprima adesea numai prin forme ca-zuale (fără postpoziţii) raporturi sintactice pe care noi le exprimăm prin prepoziţii. De obiceiu nu se face deosebire între întrebarea « unde ? » şi «încotro?»; astfel dativul-locativ £-ri poate să însemne (şi fără postpoziţii) atât «im Hause», cât şi << in das Haus ». Datorită acestei contopiri a noţiunilor «unde » şi încotro », rezultă că cele mai multe postpoziţii hitite se construesc cu dativul-locativ 2). In ie. nicio prepoziţie nu se construia cu dativul, după cum ne arată încă clar sanscrita şi latina. GENURILE VERBULUI Ca şi în sanscrită şi în greacă, uneori nu e nicio deosebire între forma activă si cea medie a aceluiaşi verb; d. e. pahs - înseamnă «a păzi» şi la activ şi la mediu3). TIMPURILE Am văzut că, la fel ca în germanică (gotică), hitită are numai două timpuri simple: 1. Piezevtul, care stă şi pentru viitor {uwatni « eu vin » şi « eu voiu veni ») şi chiar pentru viitorul al doilea: « eu voiu fi venit». 2. Preteritul, care poate exprima şi perfectul (adică starea care rezultă dintr’o acţiune). O diferenţiare mai exactă a timpurilor se obţine prin formele perifrastice4) (v. p. 33 sq.). *) Ib., 234. a) Ib., 24r sq. ’) Ib., 267. *) Ib., 269. www.digibuc.ro 3» TH. SIMENSCHY 38 In stilul epistolar expeditorul poate să aibă punctul de vedere al primitorului şi să întrebuinţeze preteritul în loc de prezent (ca în accadiană; cf. în latineşte); d. e. « ţi-am trimis (= îţi trimit) pe solul meu » 1). . MODURILE Imperativul stă şi ’n binecuvântări, înlocuind optativul, care lipseşte; d. e.: udne mâu sesdu «ţara să prospereze (şi) să aibă linişte ». » _ Pers. l-a sing. a imperativului este un voluntativ şi se ţraduce cu ajutorul verbului «a voi»; d. e. piskellu «vreau ' să dau »; ea înlocueşte însă şi optativul; d. e. teshit uzoallu «o, de-aş vedea în vis». Aceeaşi întrebuinţare a imperativului se găseşte şi în san-. scrită. Pentru a exprima potenţialul şi nerealul există o particulă specială man (= particula gr. av), care-i deosebită în scris de conjuncţia mân «dacă» (= conj. gr. <5cv, din ei av). man cu prezentul exprimă potenţialul prezent (= av cu opt. în greceşte); man cu preteritul exprimă fia fel ca în greceşte &v cu imperfectul): 1) nerealul; 2) potenţialul trecut2). După cum se vede, avem aici un paralelism sintactic perfect între hitită şi greacă, ce nu se mai găseşte nicăiri. PROPOZIŢII NOMINALE La prezent se formează de obiceiu propoziţii nominale pure, numai din subiect şi nume predicativ, fără verbul de legătură «a fi»; d. e. attas assus «tatăl (e) bun ». Tipul acesta de propoziţie nominală se găseşte şi în limbile clasice şi-i extrem de frecvent în sanscrita clasică. Nu l-am găsit însă în Rig-Veda. In schimb la preterit verbul «a fi » nu poate să lipsească d. e. attas assus esta «tatăl era bun »8). x) F r i e d r i c h, o. c., z7z a. *) n>-, 273—277. “) Ib., ziz a. www.digibuc.ro 39 LIMBA HITITĂ ŞI ROLUL EI IN GRAMATICA COMPARATĂ 39 INFINITIVUL Infinitivul în -anna şi supinul nu exprimă timpul; deci ele pot sta atât pentru prezent cât şi pentru viitor x). La origine (în indoeuropeană), infinitivul nu exprima timpul. Aceasta rezultă din natura sa nominală, căci numele nu arată timpul. In sanscrită, balto-slavă şi în germanică există numai un singur fel de infinitiv 2). Verbul « a fi» împreună cu infinitivul al doilea (în -anna) sau cu supinul întâi (în -wansi) înseamnă: «trebue de făcut ceva»3). O întrebuinţare asemănătoare a infinitivului există în sanscrita vedică: un infinitiv în dativ poate fi întrebuinţat ca predicat, cu sau fără verbul de legătură; d. e.: nă pratidhrşe bhavati «nu i se poate rezista» (T.S.) (lit.: «nu este spre rezistare»); — ntakimâ te anyena nă samnăţe «măreţia ta nu poate fi ajunsă de altul ». (V.S.) (lit.: «nu este spre dobândire de către altul » 4). PROPOZIŢIILE SECUNDARE In limba hitită nu există propoziţii finale şi consecutive. Acolo unde noi întrebuinţăm astfel de propoziţii, hitită înşiră simplu, coordonând cu nu «şi»; d. e.: «Şi eu nu-i Iăsai şi ei nu-1 omorîră » = « Şi eu nu lăsai, ca ei să-l omoare » 5). Fără îndoială că acesta e un semitism (din accadianăl, căci astfel de construcţii, constând din simpla înşirare de propoziţii coordonate, în loc de a le subordona,-sunt frecvente în Septuaginta şi în Noul Testament, sub influenţa ebraică 6). Propoziţiile interogative nu erau caracterizate prin vreo particulă întrebătoare, ca de pildă în latineşte {-ne, nonne, num, etc.), ci prin ton7), ca în româneşte: d. e.: «a venit omul ? ». * *) *) Friedrich, o. c., 281. x) H. Hirt, Indogermanische Grammatik, VI, Heidelberg, 1934, § 127. *) Frieţlrich, o. c., 280 a. *) Cf. Whitney, A Sanskrit Grammar, Leipzig, 1924; 982 c. s) I. Friedrich, o. c., 309 sq.; 325. e) Cf. A. Debrunner, Neutestamertliche Grammatik, Gottingen, 1931; 461 şi 471; Abel, Grammaire du grec biblique, Paris, 1927; 80 a, sq. 7) Friedrich, o. c., 291 a. www.digibuc.ro 40 TH. SIMENSCHY 40 In frazele condiţionale care exprimă o ameninţare sau un jurământ, propoziţia principală (apodoza) poate să lipsească* *) întocmai ca în Septuaginta (şi în Noul Testament). Probabil că şi aici avem o influenţă semită. D. e.: «Dacă am tăiat sfoara şi am stricat pecetia sau am luat ceva pentru mine » (« să fiu blestemat ») x). a) In Septuaginta şi în N. T. se găseşte hebraismul eu «că nu» în jurăminte şi în afirmaţii solemne. D. e.: el CT/jo'ETai. rj xetpaÂT) ’EXeicroue Iti' auxqi cTYjpepov. « Capul lui Eliseu nu va rămânea azi pe (umerii) lui ». (IV. Reg. 6,31). — , lat. lavo «spăl»; —pahur: gr. 7rup «foc»2). 2. In schimb hitită nu are r iniţial, ca şi indoeuropeana 3). 2. O vocală scurtă preindoeuropeană înainte de h + consoană apare în indoeuropeană ca vocală lungă, cu pierderea lui h; d. e.: hit. mahlan: lat. mălum «măr» (copac)4). 3. Guturalele labiovelare (qtf> gvh, gv, gvh) s’au desvoltat în indoeuropeană; nicio limbă indoeuropeană n’a păstrat la-biala înainte deo consoană. Acolo unde indoeuropeana avea o labiovelară urmată de-o vocală, hitită prezintă de obiceiu adică elementul labial rudimentar din qv s’a desvoltat aici complet, dând qu ; când urma o consoană, jf a devenită, deci ku devine ku. Astfel: kuiski jquisquam»: lat. quh; kuttar «gât»: lat. guttur ; nekuz «timp de culcare»: lat. noct-is, etc.6). *) Frie drich, o. c., 328. *) S t u r t e v a n t, o. c., 144. 3) Jb., 58 sq.; F r i e d r i c h, o. c., 31 a. *) Sturt., o. c., 103 a. *) Jb., 54 a. www.digibuc.ro 42 TH. SIMENSCHY 4* In toate aceste cuvinte guturala k provine dintr’o labio-velară indoeuropeană qv, după cum ne arată comparaţia cu cuvintele hitite înrudite. 4. In preindoeuropeană două dentale în contact direct au desvoltat între ele o spirantă s, z, dând: tst, tsth, dzd, dzdh. Nicio limbă indoeuropeană n’a păstrat vreuna din aceste grupe, afară de hitită, care a păstrat pe tst (scris zt), care reprezintă toate grupele. (In indoeuropeană grupele de mai sus au dat: st, zd, etc.) 1). 5. Preindoeuropeanul -ts final a dat în indoeuropeană -s, dar s’a păstrat în hitită (scris -0). (Vezi s mobil p. 17). 6. Păstrarea terminaţiei ablativului -ts la toate substantivele (V. Caz. 22). 7. Frecvenţa şi însemnătatea substantivelor cu tulpina în rjn. Grupa aceasta, pe care celelalte limbi indoeuropene o cunosc numai în unele rămăşiţe (lat. femur, feminis «coapsă», ser. udhat, udhnăs «uger») e încă foarte vie şi productivă în hitită. Toate tulpinele care aparţin aici sunt neutre; d. e. zvatar « apă » (cf. engl. zvater), a cărui paradigmă o dăm aici 2): Nom.-ac. watar gr. uStop got. wato Gen. weten-as watin-s Dat. weten-i watin Abl. weten-az Instr. weten-et. La fel: utar «cuvânt»; eshar «sânge», ser. asrk, gr. eap; kutar «gât», lat. guttur; pahzvar: gr. tuup; etc. 8. Distincţia relativ dară la formele pronumelor personale între o serie de tulpine la nominativ şi alta la cazurile oblice. 9. Micul număr de cazuri distincte la pluralul substantivelor. 10. Frecvenţa relativă a verbelor radicale atematice, de tipul es-tni: gr. eî-ţu «sunt». . 11. Mai este şi un număr de arhaisme lexicale, ca înţelesul mai primitiv de «desbrăcare, culcare», a cuvântului hitit nekuz, în comparaţie cu ie. * *nokt- «noapte »; etc.3). l) Sturt., o. c., 126. *) F r i e d r i c h, o. c,, 85. 8) S t u r t e v a n t, o. c., 8—9. www.digibuc.ro 43 LJMBA HITITĂ ŞI ROLUL EI IN GRAMATICA COMPARATĂ 43 CONCLUZIE Din expunerea făcută rezultă că cele mai multe asemănări în vocabular, fonetică, morfologie şi sintaxă le are hitita cu limba sanscrită vedică. Nicio altă limbă indoeuropeană nu seamănă atât de mult cu sanscrita, afară de avesta (găthăs). Insă pe când avesta e mai recentă decât sanscrita vedică, limba hitită este mai veche, şi deci, cea mai apropiată de limba indoeuropeană primitivă dintre toate limbile care au derivat din ea. Aceasta ne-o arată nu numai documentele istorice găsite la Boghazkoi, dar şi arhaismele pe care le-am descris. Aceste arhaisme, împreună cu simplitatea sistemului morfologic al limbii hitite, l-au determinat pe savantul american S t u r t e v a n t să fie de părere că hitita ar fi înrudită cu limba indoeuropeană primitivă cam la fel ca greaca sau sanscrita cu limbile italice (latina şi dialectele osco-umbrice); adică, hitita nu s’ar trage din indoeuropeană primitivă, ci amândouă împreună ar deriva dintr’o limbă şi mai veche, pe care el o numeşte indo-hitita primitivă. Sturtevant alcătueşte următoarea genealogie IH Sunt două motive pentru care Sturtevant distinge hitita de indoeuropeană: i. Hitita, deşi documentele ei scrise sunt mai vechi decât acele ale oricărei limbi indoeuropene, *) Sturtevant, o. c., 6. www.digibuc.ro 44 TH. SIMENSCHY 44 se deosebeşte de vechile limbi indoeuropene mult mai tare decât se deosebesc între ele. De pildă, sistemul \erbului hitit este mult mai simplu, pe când vechile limbi indoeuropene concordă prin aceea că prezintă un sistem foarte complex de moduri şi de timpuri. Sistemul verbal indo-hitit se poate să fi devenit mai complicat în perioada pre-indoeuro-peană; pe când el a fost mult simplificat în perioada pre-hitită, relativ lungă. a. Sprijinul de căpetenie al ipotezei lui Sturtevant privitoare la existenţa limbii indo-hitite constă în arhaismele din hitită1). Cf. pag, 45 sq. Părerea lui Sturtevant, că hitita ar ocupa un loc aparte în familia limbilor indoeuropene, a rămas izolată şi a fost combătută mai ales de Benveniste2). Şi Meillet spune 3) că părerile lui Sturtevant sunt în parte personale şi că separă prea tare hitita de celelalte limbi indoeuropene. In fine savantul german Friedrich, în gramatica sa citată mai sus, tratează limba hitită ca o limbă indoeuropeană, la fel ca, de pildă, sanscrita sau latina. Dela descoperirea limbii sanscrite de către învăţaţii englezi la sfârşitul secolului al XVIII-lea, nicio altă limbă indoeuropeană nu a avut o importanţă atât de mare pentru filologia comparată ca limba hitită. Perspectivele ce se deschid în acest domeniu sunt imense, nu numai în ceeş ce priveşte originile îndepărtate ale sistemului gramatical al limbilor indoeuropene, dar şi în ceea ce priveşte patria şi treapta de cultură şi de civilizaţie a străvechiului popor care vorbea limba indoeuropeană primitivă. Pe măsură ce se vor descifra şi textele hitite hieroglifice, cunoştinţele noastre în aceste domenii vor fi nu numai sporite, dar vor trebui să fie şi în bună parte schimbate. Multe ipoteze se vor adeveri; unele din ele, bazate pe combinaţii foarte ingenioase şi pe intuiţii geniale, ca de pildă acele privitoare la genul substantivelor, s’au confirmat prin limba hitită. Ceea ce se va cunoaşte mult mai bine va fi în primul rând morfologia limbilor indoeuropene, *) Sturtevant, o. c., 7. *) E. B e n v e n i s t e, Sur le consonantisme hittite, (BSL., 33,2) (1932), 136—143. *) A. Meillet, Introduction ă l’dtude comparative des langues indo-europ£ennes. Huitiăme ădition, Paris, 1937. p. 498. www.digibuc.ro 45 LIMBA HITITĂ ŞI ROLUL EI IN GRAMATICA COMPARATĂ 45 mai ales formele rare sau anomaliile; în al doilea rând sintaxa, de pildă originea propoziţiilor secundare, precum şi a conjuncţiilor ce le introduc. Ceea ce va trebui mult schimbat va fi sistemul de forme indoeuropene reconstruite de savanţi şi notate în gramatica comparată cu steluţe. Aceste forme reconstituite alcătuesc o ipoteză de lucru foarte bună, dar în continuă transformare şi adaptare la nouăle descoperiri. Fără îndoială că, după cum în secolul nostru s’au descoperit două limbi indoeuropene foarte importante, tocharica şi mai ales hitita, tot astfel ne putem aştepta şi la alte descoperiri, poate mai surprinzătoare, ca, de pildă, vreo inscripţie care să ne dea în sfârşit cheia limbii etrusce. Limba hitită, încă în curs de descifrare, pune o serie întreagă de probleme nouă şi readuce la ordinea zilei altă serie de probleme mai vechi. Printre acestea din urmă cele mai principale erau: originea elementelor morfologice: rădăcină, sufix şi mai ales terminaţii cazuale şi personale. F r. Bopp, creatorul gramaticei comparate, se preocupase foarte mult de această chestiune. Altă problemă, tot aşa de importantă, însă a cărei soluţie n’o va putea da niciodată metoda comparativă, este aceea a reconstruirii limbii indoeuropene primitive. Şi problema aceasta a preocupat în gradul cel mai înalt atât pe F r. Bopp, cât şi pe cei care l-au urmat. Ea va rămânea o himeră până in ziua când, tot cu ajutorul arheologiei, se va descoperi, în sfârşit, şi limba indoeuropeană primitivă, în vreo inscripţie . bilingvă ca şi celelalte limbi indoeuropene şi neindoeuropene descoperite până acum. Ce repercusiune ar putea să aibă o asemenea descoperire, nu numai asupra gramaticei comparate şi a ştiinţei limbii în general, dar şi asupra preistoriei şi a istoriei, este greu să ne închipuim. De sigur că în acea epocă îndepărtată, când zorile civilizaţiei indoeuropene abia se iveau, când « Umbta celor nefăcute nu ’ncepuse a se desface » (E m i n e s c u), pe atunci gândirea era încă concretă şi para-tactică şi nu abstractă şi logică, aşa cum e azi. Şi această gândire se reflectă în graiu. Din acest punct de vedere, ştiinţa limbii şi gramatica comparată sunt o adevărată anatomie a www.digibuc.ro 46 TH. SIMENSCHY 46 gândirii, tot aşa de importantă ca şi studiile făcute de fizio-logi şi de medici pentru a vedea legătura care există între, creier şi funcţiile lui. Progresul gândirii omeneşti, ca şi acela al civilizaţiei în genere, se poate urmări ca într’o oglindă în evoluţia graiului. , Viitorul ne va arăta nu numai originea elementelor morfologice, dar şi înrudirea dintre limba indoeuropeană primitivă şi alte limbi străvechi, fie cele semite sau ugro-finice, fie cu alte denumiri, necunoscute încă, întocmai cum au fost până acum câteva decenii denumirile de tocharică şi de hitită. Altă problemă, care trebue studiată, este relativa simplitate a structurii limbii hitite în comparaţie nu numai cu limbile arice sau cu limba greacă, dar chiar şi cu limba latină, a cărei morfologie e, în unele privinţe, mai bogată, cel puţin în ceea ce priveşte conjugarea. Faptul acesta e destul de ciudat şi contrazice tot ce ştim despre celelalte limbi indoeuropene. Intr’adevăr, cu privire la ele, noi am formulat la începutul acestei expuneri (p. 5) următoarea regulă: Cu cât o limbă indoeuropeană este mai veche, cu atât structura ei (adică în primul rând sistemul ei de declinare şi de conjugare) este mai complicată. Oricine a studiat limba greacă,^stie că morfologia ei este mai bogată decât aceea a limbii latine, iar morfologia acesteia e la rândul ei mai bogată decât aceea a limbii gotice. Cel mai vast sistem morfologic îl prezintă sanscrita vedică. O lege inversă, mai puţin riguroasă, se observă cu privire la sintaxă, care-i cu atât mai simplă, cu cât limba e mai arhaică. Explicaţia simplităţii sistemului de declinare şi de conjugare a celei mai vechi limbi indoeuropene nu poate fi izolarea ei, nici evoluţia ei independentă, ci tocmai vechimea ei. Probabil că limba sanscrită vedică reprezintă punctul culminant al evoluţiei morfologice indoeuropene, după cum, de pildă, epopeele homerice reprezintă apogeul perfecţiunii poetice la Greci. După cum evoluţia tuturor limbilor indoeuropene ne arată, fără excepţie, o simplificare crescândă a structurii lor, începând cu sanscrita şi sfârşind cu engleza; tot aşa dincolo de perioada vedică trebue să fi existat o structură cu atât mai simplă, cu cât ne îndepărtăm mai mult de www.digibuc.ro 47 LIMBA HITITĂ ŞI ROLUL EI IN GRAMATICA COMPARATĂ 47 acea perioadă, aşa cum se vede clar din mărturia limbii hi-tite. Pretutindeni, în epoca istorică, edificiul complicat al limbilor indoeuropene.se simplifică din ce în ce mai mult. Dincolo de epoca vedică vedem, prin exemplul limbii hitite, acest edificiu în plină construcţie. Descoperirea limbii hitite este un eveniment epocal în istoria filologiei comparate şi a lingvisticei. Ea deschide orizonturi nouă de cercetare şi constitue, alături de sanscrita vedică, baza de plecare cea mai înaintată pentru cucerirea ţintei supreme spre care năzuesc toţi indogermaniştii, începând cuFr. Bopp: reconstituirea limbii indoeuropene. Noi credem însă că lucrul acesta nu este posibil. Limba indoeu-ropeană a existat, fără nicio îndoială, şi-i foarte probabil că într’o zi va fi cunoscută; însă nu prin combinarea rezultatelor obţinute prin metoda comparativă, ci cu ajutorul arheologiei, care-i cel mai preţios auxiliar al filologiei comparate. Unde se opreşte metoda istorică, începe rolul metodei comparative; şi unde încetează aceasta, intră în scenă arheologia. In ziua în care arheologii vor descoperi o inscripţie bilingvă, în care una din limbi să fie cunoscută, iar cealaltă să fie limba indoeuropeană primitivă (fie chiar şi un dialect dintr’o anumită epocă a desvoltării ei), marea taină a originii civilizaţiei noastre, cel puţin în ceea ce priveşte limba, va fi în sfârşit deslegată. www.digibuc.ro CUPRINSUL p»g. INTRODUCERE.......................................................... i METODĂ ŞI PRINCIPII.................................................. 4 VOCABULARUL ........................................................ 10 FONETICA............................................................ 14 MORFOLOGIA.......................................................... 17 DECLINAREA....................................................... 18 Terminaţiile cazuale ......................................... 19 Adverbele .................................................... 25 Postpoziţiile .............................................. * Preverbele..................................................... » Pronumele...................................................... » » enclitice.......................................... 26 * personale şi posesive ............................. » CONJUGAREA....................................................... 27 Formarea tulpinelor............................................ » Sistemul verbal............................................... 28 Aspectul verbal............................................... 30 Augmentul..................................................... 31 Reduplicaţia .................................................. * Terminaţiile personale......................................... » * modale şi temporale la medio-pasiv................. 33 SINTAXA ............................................................ 34 ACORDUL .......................................................... » CAZURILE......................................................... 35 Vocativul...................................................... * Acuzativul..................................................... * Dativul-locativ ............................................... * Genitivul..................................................... 36 Ablativul...................................................... * Construcţia verbului........................................... * COMPARAŢIA ....................................................... » POSTPOZITIILE ................................................... 37 GENURILE VERBULUI ................................................ * TIMPURILE......................................................... * MODURILE ........................................................ 38 PROPOZIŢIILE NOMINALE ......................................... * INFINITIVUL ..................................................... 39 PROPOZIŢIILE SECUNDARE............................................ » ARHAISME............................................................ 41 CONCLUZIE........................................................... 43 www.digibuc.ro ROLUL EDUCATIV AL FILOSOFIEI DE C. RĂDULESCU-MOTRU MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE Comunicare făcută în şedinţa publică dcla 18 Februarie 1944 Intre rolurile filosofiei, cel mai însemnat este rolul educativ. Dela origine, gândirea filosofică a fost îndreptată spre perfectarea omului, sub raportul conduitei şi al mentalităţii. Filosofia a fost şi este, în primul rând, înţelepciune; adică: gând şi faptă cumpănite. Gând cumpănit: prin ordinea şi unitatea puse în cunoştinţe; faptă cumpănită: prin stabilirea principiilor din care decurg normele de conduită. Sub ambele aceste raporturi, filosofia mijloceşte omului, orizonturi largi şi luminoase. Un om, cu cultură filosofică, este presupus a fi înzestrat cu spirit critic în judecată şi în acelaşi timp, stăpân pe hotărîrile voinţei. Nu este filosof ie care să tindă la un alt scop. Chiar filosof iile, care au aparenţa de a fi paradoxale, cum este filosofia lui F r. W. N ietzsche, în fond sunt şi ele îndreptate spre acelaşi scop. Nietzsche vrea un om nou, un supraom, care să realizeze evoluţia spre putere (postulatul filosofiei sale); prin urmare şi la el tendinţa este spre perfectarea omului. Această continuitate de tendinţă a asigurat filosofiei un loc de seamă între preocupările omeneşti. Oamenii de ştiinţă specială au recurs la raţionamentul filosofului pentru a-şi completa şi unifica varietatea cunoştinţelor; oamenii practici, bărbaţii politici, educatorii, de asemeni, pentru a-şi fixa normele de conduită, sau principiile de legiferare şi de educaţie; in tot timpul filosofia şi-a dovedit utilitatea, menţinându-şi rclul educativ. 4 A. R. — Memoriile Secţiunii Littrar*. Seria III. Tomul XUI. www.digibuc.ro 3 C. RĂDULESCU-MOTRU 50 Nuniai filosofiile de desnădejde, adică filosof iile care nu pun preţ pe existenţa omului, considerând-o ca pe o apariţie trecătoare în mijlocul realităţii materiale, precum şi filosofiile care dimpotrivă exaltează existenţa omului, făcând din ea izvor de creaţie pentru realitatea lumii întregi, numai acestea nu se pot împăca cu rolul educativ al filosof iei. Filosofiile de desnădejde n’au ce educa, întru cât perfectarea unui lucru fără preţ este de prisos iar filosofiile de exaltare, de asemeni se consideră fără influenţă asupra unei existenţe, creatoare de realitate, aşa cum este aceea a omului, deoarece o asemenea existenţă este liberă să-şi schimbe ea însăşi destinul după voie. In categoria filosof iilor acestea sunt unele sisteme de metafizică existenţialistă, apărute în anii din urmă. S 6 r e n Kierkegaard şi adepţii săi nu acordă rolului educativ al filosofiei o atenţie deosebită, întru cât pentru el eul omenesc are o deplină libertate în crearea viitorului. In spiritul Metafizicei lor existenţialiste, fiecare om îşi trăieşte dimpreună cu realitatea lui şi realitatea lumii întregi; căci după ei lumea întreagă este o obiectivare a trăirii eului. Aşa că pe de o parte pe când filosofiile de desnădejde, materialiste şi mecaniciste, văd în lume numai mişcări materiale mecanice, iar eul omului nicăieri; filosofiile de exaltare, existenţialiste, de altă parte, văd în lume numai hotărîrile eului, iar realitatea materiei nicăieri. Unele şi altele sunt astfel înafară din linia tradiţională a filosofiei, unde atât materia cât şi eul stau într’o corelaţie de reciprocă realitate. De bună seamă ele reprezintă momente de exageraţie în gândirea filosofică, fiind datorite unor împrejurări excepţionale, şi ca atare ele pot fi lăsate la o parte. De fapt, filosofiile de desnădejde, materialiste şi mecaniciste, au fost ca şi uitate, de îndată ce vieaţa industrială a prins putere în Europa; probă că ele au fost izvorîte din cerinţele preliminare ale acestei vieţi; iar filosofiile existenţialiste, în chip prea izbitor sunt legate de perioada războinică a Europei contemporane, perioadă în care exaltarea eului este de rigoare pentru a întreţine eroismul şi spi ritul de sacrificiu. Când europeanul contemporan trăieşte clipe istorice aşa de nenorocite, este de sigur o mare consolare pentru el credinţa, că eul lui este creator de realitate www.digibuc.ro 51 ROLUL EDUCATIV AL FILOSOFIEI 3 şi de destin, şi că realitatea materială din juru-i este o simplă perspectivă, pe care o poate înlocui după voie. Aceste filosofii: materialiste, mecaniciste şi existenţialiste, n’au turburat de altminteri întru nimic mersul secular al culturii europene. Niciun Stat european nu şi-a desfiinţat instituţiile religioase şi educative pe motivul că filosofiile materialiste şi mecaniciste au tăgăduit realitatea eului omenesc. Tot aşa şi cu filosofiile existenţialiste. Nu se vede semn prin Europa contemporană că educatorii şi-ar părăsi opera lor pe motivul că Metafizica existenţialistă găseşte că eul omenesc este prin simpla lui existenţă, creator de realitate, şi prin urmare liber să scuture de pe el orice influenţă educativă. Aceste filosofii se citesc, câte odată se citesc chiar cu patimă, dar niciodată nu se traduc în fapt. Sunt distracţii bine venite mai ales în cercurile oamenilor cari nu sunt constrânşi > să-şi economisească timpul. Cum noi scriem pentru cercurile educatorilor români, în care de bună seamă sunt oameni cari n’au timp de pierdut, ne putem permite îndrăsneala de a face abstracţie de ele. Revenim la rolul educativ al filosofiei. La noi se scrie mult în materie de filosofie. Acei cari scriu, putem adăuga fără teama de a fi desmintiti, sunt din rândul educatorilor; sunt profesorii de filosofie dela Universităţi şi dela şcoalele secundare. Prin urmare, avem la noi cele mai bune condiţii pentru ca filosofia să-şi îndeplinească rolul său educativ. Avem o mişcare filosofică întinsă, susţinură chiar de educatori. Am dobândit oare rezultatele dorite? Absolvenţii instituţiilor noastre de educaţie se resimt ei, de pe urma acestei întinse mişcări filosofice, susţinută de înşişi educatorii lor? De loc. In şcoalele secundare, acolo unde rolul educativ al filosofiei ar trebui să fie hotărîtor, influenţa filosofiei -este ca şi inexistentă. Cunoştinţele care se predau elevului, în orele i vefsitari, cari se înscriu la filosofie. Din nefericire însă este cazul celor mai mulţi. Pe lângă câţiva, puţini la număr, cu o inteligenţă deplin formată, aşa că îţi este numai drag să-i asculţi discutând chestiuni filosofice, sunt numeroşi alţii cari iau filosofia drept o ocupaţie folkloristică. Care este cauza acestei stări de lucruri ? www.digibuc.ro C. RĂDULESCU-MOTRU 54 6 Două presupuneri se pot face cu privire la aceasta cauză. Ea poate consista: i) în nepotrivirea radicală dintre filo-sofie şi mentalitatea tineretului nostru şcolar, sau, 2) în insuficienţa mijloacelor pedagogice, întrebuinţate pentru studiul filosof iei. Prima presupunere este puţin probabilă. Ea se poate însă pune în discuţie. Filosofia, în regulă generală mai mult decât orice altă ştiinţă, este produsul spontan al cerinţelor culturale pe care le are un popor într’un moment dat. Dorinţa de a avea adevăruri eterne, iar nu păreri vremelnice individuale, dorinţă ivită spontan în timpul antichităţii în sufletul unor Elini, a dat naştere dialecticei raţionale si astfel s’au aşternut bazele filosofiei lui’P 1 a t o n si a lui A r i s t o t e 1.. Aceeaşi t > dorinţă, extinsă la explicarea naturii întregi, a făcut pe unii oameni de ştiinţă, la începutul erei moderne, să întrevadă rolul raporturilor cantitative în determinarea legilor naturii, şi prin aceasta a deschis drum filosofiei raţionaliste, din secolul al XVII-lea şi XVIII-lea. Frământarea de conştiinţă provocată de lupta dintre adevărul dogmatic, predicat de Biserica creştină, şi adevărul experienţei sensibile, susţinut de oamenii de stiintă, a dat naştere la o mulţime de sistematizări filosofice, al căror scop era să găsească o unitate superioară; un fel de «coincidentia oppositorum», care şă mulţumească sufleteşte ^pe omul modern. In rândul acestor sistematizări, avem operele unui Nicolaus Cusanus, Giordano Bruno, Descartes; unui S p i n o z a; unui L e i b n i z; unui K a n t; unui S c h e 11 i n g; unui H e g e 1 şi mulţi alţii. In timpul din urmă desorientările provocate de o mulţime de descoperiri ştiinţifice nouă, care se încorporează greu, ba unele chiar contrazic adevărurile ştiinţifice de până acum (căci în ştiinţă nimic nu este fix, ci totul este.în devenire: o teorie ştiinţifică fie cât de perfectă, are în ea însăşi germenul prefacerii ei), au dat de asemenea naştere la o mulţime de creaţii filosofice. Unele au 3 » » scopul de a împăca, pe terenul vieţii sufleteşti, realitatea eului cu realitatea inconştientului şi a materiei; altele, pentru a împăca cerinţele exactităţii obiective, care constitue fundamentul prevederii cauzale ştiinţifice, cu datele -statistice, www.digibuc.ro 55 ROLUL EDUCATIV AL FILOSOFIEI 7 de valoare relativă, procurate de măsurătorile aparatelor experimentale; în sfârşit altele, care să împace discordanţele produse de vieaţa socială şi economică a lumii, din cauza diferenţierilor de rasă, sau de ideal. Peste tot filosofia apare astfel, ca fructul spontan al acordului ce se' încearcă între termenii antinomiilor, ori între tendinţele unui conflict sufletesc, aducătoare de nelinişte şi vrajbă în sânul societăţilor culte omeneşti. Filosofia este oarecum împăciuirea mult aşteptată. Ea se produce adeseori chiar în vecinătatea locului unde au izbucnit antinomiile intelectuale, sau conflictele sufleteşti. Ceva mai mult. Sunt cazuri când în sânul aceleiaşi instituţii culturale (într’o Universitate bunăoară) unde prin lecţii sau publicaţii, s’au dat la lumină antinomii şi conflicte sufleteşti, tot acolo să apară şi filosoful,' care să încerce un acord prin mijlocirea sistemului său de gândire. In Universităţile din capitalele statelor mari europene, aceasta se întâmplă des. In Universitatea din Berlin, alături de profesorul de fizică experimentală, care afişează în lecţiunile sale relativismul legilor naturii, profesorul de filosofie cercetează de altă parte în lecţiile de Logică, bazele certitudinii calculului probabilităţilor, şi prin aceasta se ridică deasupra relativismului dobândit prin măsurători statistice. Filosoful răspunde totdeauna unei chemări. Dacă răspunde bine sau răspunde rău, aceasta depinde de puterea originalităţii sale care este imprevizibilă. Filosofia românească, din zilele noastre, nu putem zice că este fructul spontan al cerinţelor culturii poporului român. Ea n’a fost chemată de antinomiile ieşite la lumină din lucrările oamenilor de ştiinţă români, sau de conflictele sufleteşti latente în societatea românească, ci ea a fost importată după preferinţe personale, de către tineri români, cari au studiat filosofia la Universităţile străine. Vasile Conta a scris în direcţia filosof iei materialiste, nu fiindcă de acest curent filosofic era nevoie în Moldova pentru a înfrâna exageraţiile idealiste, ci pentrucă la Universitatea din Bruxelles, unde s’a dus să studieze, acest curent era bine reprezentat şi corespundea preferinţelor sale. T i t u Maior e s c u, care a studiat la Berlin filosofia, după ce avusese buni profesori de filosofie la Theresianum din Viena, a făcut www.digibuc.ro 8 C. RĂDULESCU-MOTRU 56 lecţiile sale strălucite la Bucureşti, în direcţia idealismului german, nu fiindcă acest idealism era cerut de Bucureşti, ci fiindcă în atmosfera idealismului schopenhauerian şi hegelian îşi făcuse el studiile la Berlin. Tot astfel C. Dimi-trescu-Iaşi şi-a făcut studiile la Leipzig şi Berlin, în atmosfera filosofiei lui Diihring. I. Rădulescu-Po-goneanu şi Ştefănescu-Goangă, la Universitatea din Leipzig. Dimitrie Guşti şi Ion Petro-v i c i şi-au găsit stilul definitiv al gândirii lor filosofice în lecţiile profesorilor dela Universitatea din Leipzig şi Berlin. St. Zeletin şi-a format concepţia sa filosofică audiind pe filosofii din Berlin, Leipzig şi JErlangen, unde şi-a susţinut teza despre «Idealismul personalist», rămas caracteristic pentru întreaga sa direcţie filosofică. LucianBlaga studiază în atmosfera Universităţii din Viena, oraş de centru european între Apus şi Răsărit, unde se încrucişează de multă vreme tot felul de curente filosofice: freudiane, cu speculaţii asupra inconştientului; metafizice, cu preocupări de religie şi mister; neopozitiviste, întemeiate pe ultimele cercetări din ştiinţele fizico-matematice, precum şi pe Logistică. Lucrările sale, publicate la scurtă vreme după terminarea studiilor, la vârstă de tinereţă, resfrâng în ele toate aceste curente; intr’un chip interesant, poetic chiar, dar într’o legătură artificială cu cerinţele culturii noastre naţionale. Este drept că L u~ cian B 1 a g a face deseori aluzie la folklorul românesc, dar acest folklor îi serveşte lui numai drept ilustraţie, nu drept bază. Filosofia sa poate înlocui folklorul român cu orice alt folklor european fără să se resimtă. Eugeniu Sperantia studiază la marii profesori berlinezi: Beno Erdmann, Alois Riehl şi Georg Simmel, în spiritul cărora activează mai târziu; Nae Ionescu la profesorul C 1 e-mens Baeumker dela Universitatea catolică din Miin-chen. P. P. Negulescu, Mircea Floria n, T. Vianu şi N. Bagdasar ar putea fi profesori la orice Universitate din Germania, fără a fi siliţi să schimbe întru ceva fondul lecţiilor lor de Enciclopedia filosofică, Logica, Estetica şi Filosofia culturii. Mihail R a 1 e a, D. D. Roşea si Dan Bădărău sunt formaţi la Sorbona; în www.digibuc.ro 57 ROLUL EDUCATIV AL FILOSOFIEI 9 Paris. Aci şi-au completat studiile şi publiciştii mai noi în ale filosofiei ca Vasile Băncii ă, lVlircea Vulcă-nescu, P. Ionescu şi alţii. Scriitorul acestor rânduri de asemeni şi-a făcut studiile filosofice la Paris, Miinchen şi Leipzig, unde a avut de profesor pe W. Wundt. Şi aşa cu mai toţi profesorii noştri de filosof ie, sau cari au publicat în ramura filosofiei. Mai toţi (adăugând la ei încă şi pe pedagogii, cunoscuţi prin scrieri şi lecţiuni, ca G. A n-tonescu, C. Narly, St. Bârsănescu şi alţii) şi-au format cultura lor filosofică la Universităţile străine, îmbogăţind-o şi modelând-o, bine înţeles, prin contribuţia muncii lor personale. (Este interesantă, în această privinţă, lista studenţilor români cari au studiat la Universitatea din Leipzig, publicată de d-1 D. C. Amzăr în voi. V din «Cercetări literare», al d-lui prof. N. Cartojan. Găsim pe această listă un număr însemnat de membri ai corpului nostru didactic de grad universitar şi secundar, între cari mulţi profesori de filosof ie şi pedagogie. Cum pentru Drept, a fost preferată Universitatea din Paris, a fost pentru filosofie şi pedagogie, aceea din Leipzig). Nici nu se putea altminteri. Filosofia în înţelesul modern, ca un acord între credinţă dogmatică şi adevăr ştiinţific, între tendinţele contrare izvorîte din activitatea intelectuală a omului modern, nu era în tradiţia românească. Trecutul nostru n’a cunoscut conflicte acute de credinţe religioase, sau de concepţii sociale şi politice, care să ceară intervenţia filosofului. Noi ne-am mulţumit cu învăţătura creştină, pentru clasele de sus, iar pentru popor, cu zicătorile populare. Am putea chiar adăuga, că în trecutul culturii noastre, şi dacă s’ar fi produs pe alocuri preocupări filosofice, în înţelesul modern, ele ar fi fost pe dată înnăbuşite de tehnica formalismului bizantin, sub influenţa căreia se găsea până de curând întreg Sud-Estul european. Mişcarea filosofică românească este aşa dar o importaţie drn gândirea filosofică a Universităţilor străine, pe care de altminteri ea o şi oglindeşte în mare parte. Avem în mişcarea noastră filosofică aproape toate direcţiile care sunt în filosofia europeană contemporană: ştiinţifică, personalistă, ra- www.digibuc.ro C. RĂDULESCU-MOTRU 5» ţionalistă, empiristă, pozitivistă, criticistă, idealistă, metafizică, fenomenologică, mistică, etc., după preferinţele personale ale tinerilor români cari au studiat în Universităţile străine. Dar această împrejurare nu constitue cauza care să dea răspunsul pe care-1 căutăm la întrebarea: de ce filosofia la noi este lipsită de rolul său educativ, căci filosofia, indiferent de direcţia în care se face sau în orice caz cu puţine excepţii, trezeşte în sufletul celui care şi-o apropie anumite atitudini spirituale. Omul, înzestrat cu o cultură filosofică, dobândeşte o judecată mai critică şi o voinţă mai cumpănită. Dacă ar fi să punem pe seama originii, lipsa rolului educativ al filosofiei la noi, atunci ar fi să conchidem că toată munca primilor noştri filosofi, cari ne-au importat gândirea filosofică din străinătate, a fost o muncă zadarnică; ba chiar ar trebui să ne minunăm că ea a avut loc. Negreşit o filosof ie de împrumut ajunge cu mai multă greutate la realizarea rolului său educativ, decât o filosofie ieşită spontan din înseşi cerinţele mediului cultural; cu toate acestea, greutatea în asemenea caz nu poate fi considerată ca fiind de nebiruit. Greutatea cu care a avut să lupte filosofia de împrumut la noi, a fost poate ceva mai mare, dar a fost de aceeaşi natură, cu greutatea cu care au avut să lupte toate celelalte importaţii culturale şi dela care aşteptăm o perfectare a vieţii româneşti. De ce numai filosofia să facă excepţie? Prin urmare, nu într’o nepotrivire radicală, dintre studiul filosofiei şi sufletul autohton al tineretului nostru şcolar, stă cauza stării nenorocite de lucruri, constatate mai înainte. Rămâne a doua presupunere: insuficienţa mijloacelor pedagogice întrebuinţate în învăţământul filosofic. Aceasta este o cauză, asupra căreia putem avea o înrâurire şi deci la urma urmelor o putem şi înlătura. Nu intră în intenţia noastră să examinăm, pe rând şi în detaliu, fiecare teorie emisă de pedagogie, în ceea ce priveşte predarea filosofiei, ca materie de învăţământ, în şcoala secundară, căci, precum am spus, în şcoala secundară este ho-tărîtor rolul educativ al filosofiei, deoarece toate teoriile acestea sunt în funcţie de înţelesul pe care-1 dă pedagogul filosofiei în deosebire de celelalte materii de învăţământ. Di- www.digibuc.ro 59 ROLUL EDUCATIV AL FILOSOFIEI II dactica filosofiei este determinată de definirea naturii cunoştinţelor filosofice, în deosebire de celelalte cunoştinţe, predate în acelaşi timp cu ele. Dacă asupra acestei deosebiri, înţelegerea pedagogului nu este precisă, atunci urmează dela sine că şi metoda pe care el o va întrebuinţa la predarea filosofiei va fi neprecisă, adică improvizată. Insuficienţele didacticei se înlătură din momentul ce natura cunoştirţelor este bine definită. Diagnosticul precis al unei boale indică dela sine, unui medic bun, tratamentul ce este de aplicat. Aşa şi în practica pedagogică. O îndreptare în didactica filosofiei o poate da numai definirea precisă a deosebirii dintre filosofie si celelalte materii de învăţământ. Odată lămurit i * asupra acestei deosebiri, orice pedagog bun va şti ce are de schimbat în practica lui şcolară. Deosebiri de natură există şi între celelalte cunoştinţe, după grupa lor de specialitate, dar niciuna dintre aceste deosebiri nu este aşa de radicală, cum este aceea dintre cunoştinţele tuturor specialităţilor la un loc şi acele de filosofie. Şi iată de ce. Toate cunoştinţele de specialitate, luate înlăuntrul fiecărei specialităţi în parte, sunt elaborate după un singur plan, sunt oarecum univalente. Această unitate de plan înlesneşte comunicarea lor. Cel destinat să le primească, adică elevul de şcoală, odată ce prinde unitatea de plan, după care cunoştinţele sunt elaborate, prinde şi meşteşugul de a le apercepe cu uşurinţă; mentalitatea lui prinde schematismul care stabileşte între cunoştinţe un raport de reciprocitate. Cunoştinţele se întregesc unele pe altele, fiind toate orânduite în aceeaşi perspectivă. Astfel cunoştinţele de Matematică au punctul lor de vedere, care odată înţeles nu se mai poate confunda cu punctul de vedere al Fizicei, sau al Chimiei, sau al oricărei alte specialităţi. Elevul, dându-şi seama de schematismul matematic, îşi dirijează atenţia numai asupra raporturilor dintre câtimile numerice şi spaţiale, făcând abstracţie de tot restul lumii. Această dirijare este aşa de uşoară, încât profesorul de Matematică o presupune, ca dobândită de elev dela prima lecţie. Cu toate acestea ea pai;e că n’a fost aşa de uşoară la începuturile culturii europene. Istoricii acesteia vorbesc, ca de o minune, de trecerea spiritului ome- www.digibuc.ro 12 C. RĂDULESCU-MOTRU 6o nesc, dela proprietăţile fizice şi mistice în care oamenii primitivi învăluiau numerele şi figurile geometrice, la raporturile pur matematice. Pe schematismul raporturilor numerice şi spaţiale, Matematica şi-a clădit în urmă marele său sistem de cunoştinţe, înlăuntrul căruia raţionamentul operează după anumite reguli formale, în mod neturburat, de mai multe secole. In acest interval de timp, lumea în vederea căreia au fost descoperite primele raporturi matematice s’a schimbat foarte mult. Socotelile aritmetice şi măsurătorile geometuce nu se mai fac pe aceleaşi mărfuri şi pe aceleaşi întinderi de pământ, ele au astăzi aplicaţii nebănuite de primii matema-ticiani, cu toate acestea cunoştinţele matematice au rămas aceleaşi, ele vor continua şi pe viitor să fie elaborate după aceleaşi reguli formale ale raţionamentului şi să fie aşezate în aceeaşi perspectivă schematică. Matematica a rămas neschimbată în structura sa, pe când lumea asupra căreia ea se aplică este într’o veşnică schimbare. Ca şi Matematica sunt~toate celelalte ştiinţe speciale. Fiecare îşi are punctul său de vedere, pe care-1 urmează, în mod consecvent, fără a ţinea seamă de aceea ce-i este străin. Ştiinţele Fizico-Chi-mice aleg din intuiţia lumii anumite proprietăţi ale corpurilor şi de acestea se ocupă în mod exclusiv. Cunoştinţele pe care ele le sistematizează sunt cunoştinţe elaborate dintr’o anumită perspectivă, abstracţie făcând de toate celelalte perspective. Astfel, deşi în elaborarea lor, persoana omului de ştiinţă a intervenit în mod permanent, raţionamentul omului de ştiinţă- este doar acela care formulează aceste cunoştinţe, tn-tuşi despre intervenţia omului de ştiinţă, nu găsim în ele nicio urmă. Cunoştinţele fizico-chimice, ca si cunoştinţele » « ' * > » matematice, fac abstracţie de persoana aceluia care le-a descoperit. Ele stau de sine, ca şi cum n’ar avea în ele nimic omenesc. Aceeaşi perspectivă o păstrează şi Ştiinţele Naturale, atât cele descriptive, cât şi cele experimentale. Toate dau cunoştinţe care se referă la un anumit punct de vedere; ca si cum intuiţia lumii externe, care serveşte la toate drept fundament, ar fi despărţită după puncte de vedere şi nu unitară şi compactă, ca un tot. Nu s’ar fi putut însă constitui aceste ştiinţe, dacă despărţirea intuiţiei lumii externe www.digibuc.ro 6i ROLUL EDUCATIV AL FILOSOFIEI 13 pe puncte de vedere nu ar fi fost admisă. Progresul lor a venit tocmai din specializarea lor. Chiar şi ştiinţele care au de obiect studiul omului, ca: Antropologia, Psihologia şi Sociologia, întru cât vor să rămână ştiinţe de specialitate, trebue să înceapă prin a despărţi în natura omului diferite puncte de vedere, cu toate că această despărţire este aci contrară experienţei şi pare nefirească. Din această cauză se poate zice că filosoful W. W u n d t are dreptate când defineşte ştiinţele speciale, ca ştiinţe cu obiect abstract, iar nu ştiinţe cu obiect real; deoarece ştiinţele speciale încep prin a-şi defini obiectul lor pe baza unei operaţii de abstracţie: toate studiază nu natura în întregimea ei, ci studiază natura limi-tându-o la un aspect al ei. Această limitare însă a fost de mare folos. Ea a asigurat fiecărei ştiinţe speciale o autonomie, şi deodată cu această autonqmie i-a asigurat continuitatea şi progresul. Fiecare ştiinţă specială, pe măsură ce-şi statornicea autonomia, în aceeaşi măsură îşi desvăluia originalitatea schematismului ei de bază, potrivit căruia apoi ieşeau la lumină dispoziţiile intelectuale de care avea nevoie omul de ştiinţă. Astfel autonomia aduce după sine orientarea vocaţiunilor în munca ştiinţifică. Dela o generaţie la alta, fiecare ştiinţă specială a creat în jurul său un cadru de profesionişti proprii ai ei, chemaţi s’o practice şi să o sporească. Universitatea de astăzi, care formează pe profesorii secundari de diferite categorii, nu face alta decât să continue această creare de cadre profesionale, în jurul fiecărei ştiinţe speciale; crearea însă mai metodică de cum se făcea până acum. Universitatea nu inventează tipuri nouă de profesionişti, ea se mulţumeşte să perfecţioneze tipurile existente. Rolul ei. special este să adapteze în mod mai raţional, şi prin aceasta mai economicos, dispq-ziţiile sufleteşti ale studenţilor săi la munca pe care o cere fiecare tip profesional. Cum tipurile profesionale îşi păstrează aproape constant structura lor, un timp destul de îndelungat, Universitatea are putinţa să-şi îmbunătăţească metoda de lucru dela an la an, orientându-se după rezultatele obţinute. Didactica fiecărei ştiinţe speciale se îmbunătăţeşte astfel pe măsură ce se experimentează. Metodele greşite sunt părăsite, www.digibuc.ro 14 C. RĂDULESCU-MOTRU 6a nu fiindcă aşa cere sistemul pedagogic, ci fiindcă practica profesională dovedeşte că rezultatele lor n’au fost mulţumitoare. înainte vreme bunăoară,: limbile vechi şi moderne se învăţau într’un fel, astăzi se învaţă altfel; ştiinţele naturale se studiau mai mult memorându-se cunoştinţele, astăzi, expe-rimentându-se; ştiinţele fizico-chimice, şi chiar matematice, de asemeni au suferit în anii din urmă mari schimbări în predarea lor; şi aşa peste tot în Pedagogia din zilele noastre suflă un spirit nou de înnoire în metodele de predare: spirit pornit şi susţinut pe experienţa profesioniştilor. Pedagogia Universităţii tinde să pregătească, pe cât se poate mai bine, pe profesorul secundar, ca să corespundă la cerinţele pe care profesiunea sa i le va impune mai târziu. Autonomia fiecărei ştiinţe speciale atrage astfel după sine o selecţionare a mijloacelor ei de predare. Didactica fiecărei ştiinţe se orientează după tipul profesional care va avea să o practice: Non scholae sed vitae discimus. Să vedem acum care este situaţia filosofiei ca obiect de studiu în şcoala secundară. Toate ştiinţele care se propun aci, chiar şi geografia, care se ocupă de pământ şi de fenomenele văzduhului deasupra pământului, toate au ca obiecte de studiu, nu lucrurile naturii în întregimea lor concretă, ci numai câte o perspectivă a acestor lucruri. Toaet sunt sistematizări de cunoştinţe scoase 9 * din anumite puncte de vedere, cu abstracţia tuturor celorlalte. Filosofia pretinde însă, ca obiect de studiu, să se situeze într’o atitudine cu totul opusă. Ea vrea să fie privită ca o stiintă care îmbrăţişează natura în totalitatea ei, si nu numai natura externă omului, ci si cea internă a acestuia. Vrea apoi să se ridice deasupra tuturor ştiinţelor şi ca atare ea revendică pentru ea, nu o practic^ profesională specială, ci vrea ca ea să fie practicată de orice om fără deosebire, căci pretenţia ei este să formeze pe omul întreg, nu pe omul profesionist. In consecinţă, filosofia pretinde dela educatorul care este să o aplice în şcoală, mijloace pedagogice cu totul excepţionale, mijloace care să pregătească formarea elevului, nu după un tip profesional existent, şi deci cunoscut în firea www.digibuc.ro 63 ROLUL EDUCATIV AL FILOSOFIEI *5 lui psihologică, ci după un ideal, care va fi să se realizeze îri viitor, ca un tip de om nou. Care pedagog se poate încumeta, în asemenea condiţii, să formuleze o didactică pentru studiul filosofiei? Pentru o ştiinţă atât de pretenţioasă, educatorul, chiar dacă ar avea de pregătit pe un elev numai şi tot i-ar fi greu să reuşească a face din el uri filosof, darmite dacă are o şcoală cu elevi numeroşi ? Această situaţie grea, în care studiul filosofiei pune pe educator, n’a scăpat atenţiei pedagogilor şi chiar a filosofilor. Ea a provocat discuţia asupra temei, dacă studiul filosofiei poate sau nu fi pe măsura elevilor de curs secundar; discuţie care durează încă şi astăzi. Majoritatea oameniloK de şcoală, de acord cu bunul simţ al părinţilor de elevi, a răspuns negativ. Experienţa le dă dreptate. Studiul filosofiei, ca ştiinţă peste toate ştiinţele, nu se poate face înainte de ce elevul să fie familiarizat cu ştiinţele, peste care filosoful vrea să-l ridice, adică după terminarea cursului secundar; sau în tot cazul să fie un studiu facultativ, pe care să-l poată alege numai elevii dotaţi cu o vocaţie specială. Studiul filosofiei să fie rezervat învăţământului universitar. Contra primirii acestei soluţii, se ridică trei obiecţii, foarte puternice. Nu toţi elevii de curs secundar trec la Universitate ; foarte mulţi intră în vieaţa practică numai ca absolvenţi ai şcoalei secundare. Aceasta este prima obiecţie. A doua este şi mai puternică. Statul modern european are nevoie de cetăţeni înzestraţi, cu o judecată critică şi cu o voinţă cumpănită, pentru a nu fi expus la atacuri pornite din inconştientul maselor populare. Pentru bunul mers al instituţiilor sale, Statul modern mai are apoi interes, ca judecaţa şi voinţa cetăţenilor săi să fie orientate de un ideal patriotic comun tuturor, pentru a asigura destinului său o conştiinţă de solidaritate cetăţenească. Acest interes nu se poate realiza decât prin mijlocirea gândirii filosofice, care trebue prin urmare să fie cultivată cât mai intens în şcoală. La aceste două obiecţii se adaugă o a treia, care este decisivă. Gândirea filosofică exercită o mare atracţie asupra tineretului. Tinerii sunt se-toşi de filosof ie, deşi ei nu dispun de capacitatea de a o înţelege bine. Mai mult chiar: tinerii sunt atraşi spre teorii www.digibuc.ro 6 c. jrAdulescu-motru 64 filosofice radicale, care adeseori le primejduesc judecata. Pentru a nu-i lăsa pradă filosof iei primejdioase, siliţi suntem atunci să le dăm din vreme o filosofie folositoare lor şi Statului. Astfel suntem aduşi să facem loc filosofiei în şcoala » » secundară. Discuţia îşi schimbă, prin urmare, obiectivul. Filosofia rămâne* să fie studiată, cu începere din şcoala secundară, mărginind discuţia însă la întrebarea: care filosofie este potrivită scoalei secundare ? > Mă voiu conduce, în cercetarea răspunsului ce urmează să fie dat, de propria mea experienţă. Bine înţeles, nu numai de experienţa câştigată ca fost elev de liceu, ci şi de experienţa de profesor la Facultatea de filosofie şi litere din Bucureşti, unde timp de 40 de ani am avut .ocazia să cunosc de aproape capitalul de educaţie filosofică, cu care veneau absolvenţii de scoală secundară. j In şcoala secundară, pe vremea când eu am frecventat-o, obiectul filosofiei era constituit din Psihologie, Logică şi Etică. De atunci s’a mai adăugat Sociologia, iar de curând de tot Noţiuni generale de Introducere în Filosofie, ceea ce n’a schimbat prea miilt vechiul caracter al studiului filosofiei. Psihologia, Logica, Sociologia şi Etica pot fi predate în două moduri. Intr’un mod riguros ştiinţific şi într’un mod pragmatic, înţelegând prin aceasta o predare sprijinită pe exemplificări, cât mai apropiate de vieaţa reală a elevului. Într’un mod riguros ştiinţific, în şcoala secundară nu pot fi predate decât Psihologia şi Sociologia, şi acestea încă reduse la cunoştinţe dobândite din observaţie directă si ti ii M din experiment; fiindcă numai acestea două pot fi fundamentate pe un schematism obiectiv, uşor de înţeles pentru mintea elevului. Logica şi Etica pot fi şi ele predate în mod riguros ştiinţific, dar atunci când sunt predate în modul acesta, sunt aşa de reduse, încât nu mai au o atracţie pentru ■elev. In mod ştiinţific riguros, Logica şi Etica pot fi predate •numai în învăţământul universitar, căci numai aci este de presupus că elevul s’a ridicat la perspectiva obiectivă nece- www.digibuc.ro ROLUL EDUCATIV AL FILOSOF1EI 17 65 sară înţelegerii lor. In schimb, predarea în mod pragmatic este potrivită acestor două materii, fiindcă modul pragmatic este mai tolerant cu elementele subiective, emoţionale şi imaginative, atât de plăcute, şi chiar atât de cerute de sufletul elevului. Predarea în mod pragmatic se leagă uşor de spiritul mitic şi de simţul religios, care au un puternic ecou în mintea elevului, şi cu care şi spiritul filosofic stă de altminteri în raport de filiaţie. Studiul cunoştinţelor de Etică, mai ales, găseşte, când din punct de vedere educativ sunt bine predate, un teren prielnic de îhsămânţare în sufletul elevului. Studiul filosofiei va cuprinde aşa dar, pe lângă lecţiile de Psihologie şi Sociologie, predate ca ştiinţe de specialitate, în locul lecţiilor de Logică şi Etică, lecţii de educaţie filosofică, predate în mod pragmatic. Aceste lecţii, pe lângă subiecte luate din Logică şi Etică, vor avea de obiect concepţiile principale filosofice şi morale, care au contribuit la formarea culturii europene, dându-se o deosebită atenţie concepţiilor care au contribuit la progresul ştiinţei, al moralei şi al ideii naţionale. Să insistăm, cu câteva cuvinte, asupra metodei şi a concepţiilor. începem cu metoda, fiindcă înţelegerea metodei anticipează în bună parte alegerea concepţiilor. Metoda care se practică astăzi în şcoala secundară la studiul filosofiei, —cel puţin aceea despre care am eu cunoştinţă prin experienţa proprie, ’—nu se deosebeşte prin nimic de aceea care se practică la oricare din celelalte obiecte de studiu. Profesorul de Filosofie, ca şi profesorul de Fizică, de Ştiinţe naturale, sau de Istorie, predă elevului cunoştinţele torocite pe fiecare lecţie, după ce pregăteşte asimilarea aces-sor cunoştinţe prin întrebări puse în scop de recapitulare a celor învăţate mai înainte. Elevul este presupus că nu are anticipaţii proprii, ci el vine supus să primească învăţătura nouă a profesorului. Această presupunere nu merge în acord cu realitatea, când este vorba de filosofie. La vârsta de 16—-18 ani, elevul nu are anticipaţii proprii, când este vorba de Fizică, de Ştiinţele Naturale,, sau de Istorie; el are cel mult cunoştinţe eronate pe care le abandonează uşor, fiindcă ele nu-i stau prea aproape de inimă. In materie de filosofie însă el are 5 A, R, — Memoriile Sieţiuni Literare* Seria III. Tomul XIII. www.digibuc.ro i8 C. RĂDULESCU-MOTRU 66 anticipaţii; nu filosofice dar asemănătoare celor filosofice. Gândirea lui stă sub influenţa fantaziei mitologice. Crede în multe viziuni, sugerate de această fantazie mitologică. Magia poeziei populare, cuvintele cu rezonanţă metaforică, proverbele, misterul, sub diferitele lui forme de ba^m şi de scene demonice, îl împing să-şi pună întrebări absurde, — şi cum întrebarea angajează răspunsul, —să aibă despre lume şi vieaţă tot felul de concepţii absurde, pentru el totuşi vitale, fiindcă în tovărăşia lor şi-a trecut copilăria-. Profesorul de Fizică, după primele lecţii, îşi are calea liberă în mintea elevului. Aci el nu întâlneşte o rezistenţă durabilă. învăţătura lui este numaidecât ascultată. La lecţia sa, profesorul de filosofic are o situaţie cu totul altă. Cunoştinţele profesorului de filosof ie găsesc, în mintea elevului, cunoştinţe vechi care reacţionează şi produc neîncredere. Dacă profesorul nu izbuteşte să dirijeze acesţe reacţiuni, pe calea voită de dânsul, atunci lecţiile pe care el le va face de aci înainte sunt ca şi de geaba. Ele intră pe linia moartă â minţii elevului; adică sunt trecute în memorie, de unde sunt scoase la zile mari de examen; iar în restul timpului elevul rămâne la ce a apucat. Cam aşa se şi petrec lucrurile în şcoala de astăzi. Profesorul îşi pierde vremea expunând tot felul de concepţii filosofice, pe când elevul rumegă mai departe aceea ce a auzit în copilărie. Metoda profesorului de filosofie din şcoala secundară trebue să pornească dela convingerea că are în elevul său o minte iscoditoare în fantazii mitologice, nerăbdătoare să pună tot felul de întrebări şi la care vrea răspunsuri pe placul lui, iar nu o minte pasivă dispusă a primi pe de geaba cunoştinţe de filosofie raţională. Pornind dela această convingere, metoda profesorului de filosofie se precizează altfel decât aceea a colegilor săi. El trebue să canalizeze, dela început, anticipaţiile elevului, secând până la fund izvorul întrebărilor absurde. Apoi treptat, utilizând curiozitatea înnăscută a elevului pentru deslegarea problemelor mari, să-l deprindă a folosi raţionamentul logic în locul fantaziei. Metoda lui este, faţă de a colegilor săi, mai greu de aplicat, fiindcă cere mai multă muncă, dar ea este singura metodă care poate asigură -educaţia filosofică a elevului. Este şi singura metodă, care www.digibuc.ro "67 ROLUL EDUCATIV AL F1LOSOF1E1 19 ; ' ~ — ■ - ■ T -■ ■ . — - - -’ deşi cere mai multă muncă, asigură profesorului recunoştinţa elevului. Prin această metodă profesorul îşi face din elevul •său un adevărat tovarăş sufletesc. » Metoda aceasta implică în sine adaptarea punctului de vedere evolutiv. In ştiinţele speciale, este de dorit, dar nu este absolut indispensabil acest punct de vedere, deoarece elevul de curs secundar poate înţelege prea bine cunoştinţele nouă, fără să fie nevoie de a cunoaşte rătăcirile care le-au precedat, pe când în filosofie cunoştinţele nouă trebuesc totdeauna comparate cu cunoştinţele dinaintea lor. Din comparare iese la lumină temeinicia celor nouă. Mintea omenească, în aceea ce priveşte problemele mari despre lume şi vieaţă, începe prin a-şi pune întrebări fără rost, şi ajunge numai târziu la întrebări cu rost. întâi omul trebue să înlăture eroarea, pentru ca să poată descoperi adevărul. Logica a fost fundată după ce a fost înlăturată sofistica. Aşa şi în lecţiile de educaţie filosofică, din şcoala secundară. Trebue să începem prin a descătuşa pe elev din vraja gândirii mitice, dacă este să-l înarmăm cu certitudini logice şi morale. Cu această metodă şi profesorul îşi poate pune în mişcare dispoziţiile sale pedagogice. Căci punctul de vedere evolutiv al metodei se adaptează minunat la desvoltarea maturităţii omului, desvoltare care formează principalul obiect al Pedagogiei. Negreşit, punctul de vedere evolutiv al metodei este deosebit în studiul Moralei de cum este în acel al Logicei. In studiul Moralei avem de a face cu evoluţia valorilor morale, care sunt mai greu de definit şi mai greu de comunicat de cum sunt adevărurile logice. Progresul moral este mai greu de stabilit de cum este progresul adevărului. Aces-.tea sunt lucruri cunoscute. înţelegerea metodei indică, precum am spus, alegerea concepţiilor filosofice care urmează să fie predate în lecţiile de filosofie din şcoala secundară. Ca o completare la înţelegerea -metodei, adăugăm încă şi următoarele: concepţiile alese vor trebui să fie, înainte de toate, definite în mod precis, în aceea ce priveşte terminologia lor. Prin precizarea termenilor se înlătură amestecul elementelor de subiectivitate mitică, prima piedecă în calea gândirii filosofice. Dacă îşi are termenii pre- www.digibuc.ro 20 C. RÂDULESCU-MOTRU 68 cizaţi, elevul scapă de tendinţa întrebărilor absurde. Bunăoară, nimic mai răspândită în lumea copiilor, ca întrebarea: cine a făcut lumea? Elevul, la vârsta de 16—18 ani, după ce cunoaşte din Religie răspunsul la această întrebare, vrea să ştie şi răspunsul Filosofiei. Ce va răspunde profesorul lui de filosofie? Se va mulţumi a trimite pe elev la pro* fesorul de Religie, sau va mărturisi ignoranţa sa? In ambele cazuri, el va întări neîncrederea elevului în lecţiile sale. Dacă însă va lămuri că prima îndatorire impusă de raţionamentul logic este ca întrebuinţarea termenilor din vorbire să se facă în înţeles precis, şi totdeauna identic, atunci răspunsul lui este uşor. La întrebarea: «cine a făcut lumea» pusă de elev, el va întreba la rândul său pe elev: ce înţelege prin verbul « a face ». Elevul va conveni imediat că verbul «a face» presupune un făptuitor; o fiinţă, o maşină, etc., care face. Dar un asemenea făptuitor poate să facă el parte din lume? De sigur că nu, fiindcă atunci ar însemna că el făcând lumea se face şi pe sine. Deci făptuitorul lumii trebue să fie deasupra lumii, sau afară de lume! Ştiinţa şi filosofia, va încheia profesorul de filosofie, urmăresc să dea concepţii despre lume şi vieaţă, iar nu despre aceea ce stă deasupra, sau înafară de lume şi vieaţă. Acest răspuns, înlesnit de precizarea terminologiei, va împiedeca pe elev să mai pună pe viitor asemenea întrebări, la lecţiile de educaţie filosofică. Alt exemplu. Care este cea mai bună filosofie? Rar elev care în mod expres pune profesorului său asemenea întrebare, dar pe tăcute, în sufletul său, fiecare elev o are gata de pus, fiindcă în lumea basmelor în care a copilărit, el s’a obişnuit să caute: existenţa celui mai mare împărat, celui mai bogat om din lume, celui mai învăţat dintre învăţaţi, celei mai frumoase zâne şi aşa mai departe, a tuturor celor mai fără seamăn pe lume, şi acum, începând studiul filosofiei, i se pare natural să întrebe de cea mai bună filosofie, pentru a şti dela început ca să se îndrepte spre ea. Profesorul de şcoală secundară, care nu-şi dă seama, că într’o asemenea întrebare, deodată cu naivitatea elevului, pătrunde ceva şi din râvna acestuia pentru studiul filosofiei, va pierde ocazia de a da rolului pe care-1 are filosofia, o definiţie precisă, şi va începe să ex- www.digibuc.ro ROLUL EDUCATIV AL F1LOSOF1EI 21 pynă sistemul filosofic impus de programul şcolar sau preferat de dânsul. Elevul va auzi atunci, şi va reţinea în memoria sa câte ceva din sistemul idealismului sau dintr’un oarecare alt sistem filosofic, dar râvna lui pentru studiul filosofiei nu va ieşi de loc sporită dintr’o asemenea lecţie. Dacă însă profesorul de filosof ie, prinzând ocazia lăudabilei dispoziţii a elevului, va arăta acestuia că filosofia nu este ca un elixir de basm, bun pentru orice şi întotdeauna, ci că ea are o evoluţie, reprezentată prin diferite sistematizări, şi că fiecare din aceste sistematizări are rolul de a găsi un acord între diferendele ivite în câmpul culturii omeneşti; că ea prin urmare nu poate fi bună pentru toate timpurile şi pentru toate popoarele, ci este bună pentru epoca şi poporul care o aşteaptă; după o asemenea lecţie, elevul va înţelege că: idealismul, materialismul, pozitivismul, criticismul, pragmatismul, etc, nu sunt invenţii cu rolul de a întreţinea desbinarea între cugetători, ci sunt tot atâtea încercări de a aduce între ei colaborarea. Elevul îşi va începe astfel studiul filosofic cu o orientare mai sigură. Terminologia precizată înlesneşte apoi o judecată critică la elev. Ea este pentru aceasta ca un fel de experiment mintal. Aşa cum experimentul de laborator aduce totdeauna, prin rezultatele sale, o îmbogăţire a gândirii dela care a plecat experimentatorul, aşa şi determinarea precisă a terminologiei filosofice, pentru acela care studiază filosofia. Fiecare determinare aduce după sine eliminarea a ceea ce este străin t * pe cât se poate, le dă învăţământul universitar. învăţământul secundar nu poate da decât o îndrumare educativă. Lecţiile de filosofie, făcute în şcoala secundară, prin urmare, n’au să se extindă asupra tuturor problemelor filosofice. Numărul acestor probleme n’are importanţă. Importanţă are numai utilizarea pricepută care se dă cunoştinţelor legate de aceste probleme. O lecţie bine făcută asupra naturii omului, bunăoară, natură în care se încrucişează fenomene psihice şi fenomene materiale şi cu o explicare bine dată cauzei care face că aceste fenomene constituesc obiectul unor ştiinţe variate, ca Psihologia, Fiziologia, Antropologia, Istoria, Morala, etc., are mai mult'folos pentru educaţia elevului decât zece lecţii făcute despre tot felul de sisteme filosofice. Rolul educativ al filosofiei este atins atunci când elevul a ajuns să-şi dea seama, până unde merge raţionamentul ştiinţei speciale şi de unde începe raţionamentul filosofic. In amintita problemă a naturii ormdui, bunăoară, fiziologul şi psihologul reprezintă fiecare un punct de vedere deosebit. Studiul lor asupra vieţii organelor sensibilităţii omului poate merge până la capăt, fără ca ei să se întâlnească: unul privind organele ca materiale, altul ca organe sufleteşti; aşa că în cadrul ştiinţelor speciale sensibilitatea omului are, când un aspect material, când un aspect sufletesc, dar nu un aspect unitar, aşa cum ea se prezintă în realitatea noastră intuitivă. Peste cele două www.digibuc.ro 71 ■ 1 ■ ' ' ■ ——-t »> u "T* ■ “ ROLUL EDUCATIV AL F1LOSOF1E1 puncte de vedere: fiziologic şi psihologic, când se ridică unul care împacă pe amândouă, atunci avem pe cel filosofic, în care se îmbină Fiziologia cu Psihologia. O lecţie bine făcută pe această temă este mai profitabilă elevului decât multe alte lecţii pretenţioase, făcute asupra dualismului şi monismului, sau aspura materialismului şi idealismului. De asemenea o lecţie bine făcută asupra ultimelor zile din vieaţa lui S o c r a t e, poile contribui mii temeinic la educaţia morâlă a elevului decât multe alte lecţii pline de consideraţii teoretice. Educaţia, pe care suntem în drept să o aşteptăm dela învăţământul filosofic în şcoala secundară, nu vine, cu alte cuvinte, dela cantitatea cunoştinţelor filosofice, ci vine dela priceperea cu care se vor propune aceste cunoştinţe. Dar cine să facă alegerea subiectelor care vor fi tratate în aceste lecţii ? Cine poate face o mai bună alegere decât însuşi profesorul care face lecţiile ? El este singur în măsură să cunoască nivelul intelectual şi moral al elevului către care se adresează lecţia. Apoi el mai ştie de ce mijloace dispune şcoala sa. Sunt unele şcoale secundare cu bibliotecă bogată şi cu săli în care sunt organizate conferinţe publice, şi sunt scoale sărace în toate privinţele. Sunt şcoale cu tradiţie sănătoasă şi sunt şcoale cu tradiţie dubioasă. Sunt şcoale cu o populaţie şcolară originară dintr’o rasă omogenă, şi sunt şcoale cu o populaţie şcolară de origine amestecată. De toate aceste diferenţe trebue ţinut seama în alegerea subiectelor care vor forma tema lecţiilor. Felul în care se pot face lecţiile de filosofie într’un mediu oltenesc, nu poate fi acelaşi cu felul în care se pot face aceleaşi lecţii într’un mediu dobrogean, sau basarabean, fiindcă fondul sufletesc cu care vine elevul la şcoală este diferit, după regiune. Diferenţa de fond sufletesc al elevului se resimte la filosofie mai mult decât la toate celelalte obiecte de învăţământ. Cu deosebire la lecţiile de filosofie, privitoare la morală. Lecţiile de morală au nevoie de exemplificări. Exemplificările, fie ele cât de bine alese de profesor, sunt raportate de elev la exemplele de conduită pe care el le întâlneşte în vierţa sa, începând cu vieaţa de familie, şi în consecinţă sufere o schimbare după nivelul acestora. Intr’un mediu scăzut, ca nivel www.digibuc.ro *4 C. RĂDVJLESCU-MOTRU 7* moral, orice exemplificare rămâne fără efect. Apoi nu trebue uitat, că prima exemplificare la care se raportează elevul este însuşi profesorul său. Un profesor cu nivel moral scăzut, este aproape cu neputinţă să obţină rezultate bune dela lecţiile sale de educaţie morală. Idealul pedagogic este, aşa dar, ca profesorul să-şi aleagă el singur subiectul lecţiilor de filosofie, dacă este ca rolul educativ al acestora să fie pe deplin realizat. Ştim însă, că în organizarea actuală a învăţământului public, o astfel de independenţă este greu de acordat şi poate chiar nu se vor găsi nici mulţi profesori de filosofie cari să o ceară. Rămâne dar ca autoritatea şcolară să fixeze subiectele lecţiilor. O cale mijlocie ar fi, ca autoritatea să fixeze un număr de subiecte din care profesorul să aleagă. In tot cazul o măsură trebue luată. învăţământul filosofic trebue să aibă un rol educativ; dacă el nu are acest rol, atunci mai bine să fie suprimat din scoalele secundare. » www.digibuc.ro www.digibuc.ro www.digibuc.ro UN MARE ISTORIC DE ARTĂ, PRIETEN AL ROMÂNILOR: HENRI FOCILLON DE G. OPRESCU MEMBRU CORESPONDENT AL ACADEMIEI ROMANE Comunicare făcută în şedinţa publică dcla 17 Decemvrie 1943 O zicătoare românească spune că la nevoie se cunosc prietenii. Această constatare, ieşită dintr’o lungă şi tristă experienţă, este adevărată pentru persoane, dar mai adevărată încă pentru naţiuni. Neamul nostru n’a avut o vieaţă fericită, o ştim cu toţii, mai ales în ultimele decenii. Puteam crede că rezultatele, la care ajunsesem după numeroase şi grele jertfe, aveau în ele ceva definitiv, ca urmare a drepturilor noastre incontestabile. împrejurările au arătat însă că ne înşelasem şi că, în politică, mai ales pentru popoarele mici, chiar cele mai drepte rezultate, recunoscute de forurile internaţionale, trebuesc apărate în fiecare zi, cu fapta şi cu vorba, pledate în presă, în conferinţe, în cancelariile ministerelor de afaceri străine. Aceasta fiind situaţia reală, ne dăm seama de valoarea ce căpăta un cuvânt spus unde trebue, un articol de ziar, un capitol dintr’o carte bine scrisă. De aici şi goana după voci elocvente, ascultate de opinia publică, la care am asistat după războiul trecut. Mai stângaci ca alţii, mai încrezători în dreptate, mai sfioşi sau poate mai neîndemânatici în descifrarea evenimentelor, am lăsat pe unul şi pe altul să alerge în dreapta şi în stânga după avocaţi, care să apere, în contra noastră, 6 A. R, — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. XIII, www.digibuc.ro 2 G. OPRESCU 74 punctul de vedere al duşmanilor noştri şi astfel să umple coloanele celor mai citite periodice cu argumente sofistice, care se imprimau în memoria tuturor. __ ^ Din când în când, un om care ne cunoscuse de aproape, care îşi dase osteneala să cerceteze adevărul, căruia îi inspirasem simpatie prin cine ştie ce însuşire, se simţea atras de cauza noastră şi ne lua apărarea. Vocea lui, în care se ghicea căldura sincerităţii, spre deosebire de vocea celorlalţi, care de multe ori nu se ridicau decât pentrucă primise ori aşteptau o răsplată, fie şi numai o satisfacţie a vanităţii, se înălţa atunci puternică în favoarea noastră. Trebue să recunoaştem că astfel de prieteni n’am avut prea mulţi. Vorbesc de cei cari, în schimbul dragostei lor, n’au cerut sau n’au râvnit la nimic. Unul din ei, cel mai devotat şi cel mai preţios, cel care de mai bine de douăzeci de ani n’a încetat un moment, oriunde s’ar fi găsit, să ne aducă servicii nepreţuite, a fost profesorul Henri Focillon. Henri Focillon era din Burgundia, chiar din Dijon, şi aparţinea unei vechi familii de meseriaşi cu stare. Tatăl său fusese însă artist, gravor şi acuafortist, cunoscut în secolul trecut prin lucrările sale, o natură înţelegătoare, blândă, cu un spirit larg, curioasă de literatură, avidă să se instruiască, generoasă în vorbe şi în fapte, cum va fi şi Focillon. Mama era tocmai femeia de care avea nevoie un astfel de bărbat. La calităţile ei de vioiciune, de veselie, de graţie, de cochetărie chiar, cum îi şade bine unei Franceze, unea o dragoste sinceră pentru artă, sub toate formele ei, şi darul de a face plăcut interiorul, pentru soţul pe care-1 preţuia ca om şi ca artist. In acest mediu s’a deşteptat Henri, singurul copil, imediat ce a început să înţeleagă lumea, cu via lui inteligenţă, cu spontaneitatea gândurilor lui, neobişnuite până şi la un Francez, cu o putere de afecţie care nu s’a răcit niciodată şi care ne minuna şi ne încălzea şi pe noi, cei din jurul lui. Prieten mai tânăr, mai mult decât fiu, el împărtăşeşte cu părintele său bucuriile, ca şi greutăţile vieţii. Discută împreună de toate, ca doi egali, şi dela o vreme tatăl îl iniţiază şi în secretele meseriei sale, îl face s’o înţeleagă, s’o iubească, s’o admire, să-i cunoască imensele posibilităţi misterioase. www.digibuc.ro 75 HENRI FOCILLON 3 In acelaşi timp, în casa deschisă din insula St. Louis, în acel colţ fermecător din vechiul Paris, unde copilul avea constant în faţă cele mai frumoase şi mai caracteristice vederi ale oraşului, pline toate de ecourile istoriei unui mare popor, el aude discutând pe tatăl său cu unii din artiştii celebri ai epocii. Rodin era un familiar al casei, între alţii, împreună cu Cezanne şi cu Bracquemond. Ne putem închipui interesul cu care copilul asculta acele conversaţii libere între gravori, pictori şi sculptori, la un pahar de vin, în jurul unei mese prezidată de tânăra soţie a gravorului având, în faţă, la celălalt cap al mesei, pe Henri, visător, fascinat de ce auzea, uimit mai ales de latura umană a acelor prestigioase personalităţi, despre care vorbeau ziarele şi ale căror opere le publicau revistele de artă, alături de suplimente în acuaforte, iscălite de părintele său sau de vreun prieten al acestuia. Sunt convins că deosebirea enormă ce am constatat mai târziu între Focillon şi oricare alt istoric de artă, ori de unde şi oricât de mare, de aici pornea, din sedimentele ce se depusese în memoria copilului, memorie cu adevărat uimitoare, în timpul atâtor şedinţe la lumina lămpii, când se treceau în revistă, de oamenii cei mai făcuţi să le înţeleagă, toate chestiunile în legătură cu vieaţa şi opera unui artist. Aşa s’a construit armătura solidă a spiritului lui, bazată nu pe vagi cunoştinţe din cărţi, ci pe confesiile unor maeştri experimentaţi, din vremea adolescenţei sale, confesii controlate apoi şi completate de el însuşi prin vizite în muzee, pe care le cunoştea pe de rost, la o vârstă când cei de seama lui nu se gândesc decât la joacă, supuse chiar probei experienţei în atelier, alături de părintele său. De aceea a putut el vorbi mai târziu cu atâta competenţă, aşa de precis şi aşa de inspirat, de tehnică, adică de rolul mânii unui practician. Şi tot pentru acelaşi motiv el ajunsese să picteze şi să deseneze, cu toată miopia care i-a îndurerat vieaţa şi i-a îngreuiat cariera mai târziu, peizaje din imaginaţie, serioase, sau în maniera tinuia sau altuia dintre pictorii la modă, în glumă, tablouri care îl distrau pe el şi ne minunau pe noi. Un ecou al timpului fericit al adolescenţei, al atmosferei morale în care crescuse, îl găsim în duioasa dedicaţie către 6* www.digibuc.ro 4 G. OPRESCU 76 mama sa, din volumul: Maîtres de VEstampe, apărut în 1930. După ce vorbeşte de corifeii gravurii, sub toate formele ei, de diferenţele dintre aceştia, de diversele familii spirituale cărora ei aparţin, adaugă: «Tu o ştii, mamă dragă, tu care ai fost asa de strâns asociată cu vieata unui artist desăvârşit si ) * 33 care, simţitoare la poezia estampei, mi-ai inspirat, ca şi el, gustul şi privilegiul dragostei pentru ea. Primeşte această carte, în care am încercat să tratez, sub aspecte inegale şi multiple, continuitatea unui acelaşi gând. Gravura şi pictura, Occidentul şi Orientul, rând pe rând mi-au oferit materia din care l-am urzit. Câtă nesiguranţă însă, în aceste cercetări! Schiţele pe care le strâng în acest portofoliu au nevoie să fie protejate. Permite-mi să le pun sub numele tău ». Studiile i-au fost strălucite, nu mai e nevoie s’o spunem, în liceu ca şi în şcoala normală superioară, unde totuşi trebuia să se măsoare cu camarazi talentaţi cum erau Jerome Carcopino şi Jean Giraudoux. Iar teza sa de doctorat, despre Piranesi, lucrată în Italia, ca membru al Şcoalei Franceze din Roma, a rămas celebră la Sorbona, unde se ştie cât de ridicat este totuşi nivelul unor astfel de lucrări. 3 Profesor apoi la Universitatea din Lyon, de istoria artei, el e numit în acelaşi timp director al tuturor muzeelor din oraş, printre care cel de artă ocupă în Franţa locul al doilea, după Luvru. Acolo l-am întâlnit pentru prima dată, imediat după războiul trecut, când conduceam un grup de profesori secundari ardeleni, ca să vină în contact cu Franţa şi să se familiarizeze cu limba si cultura acestei ţări. Cei ce-mi daseră 3 > însărcinarea aşteptau mari rezultate dela călătoria noastră. Ea trebuia să lămurească spiritele, să le limpezească, să le cureţe, după nefastul rezultat al şcoalei maghiare —poate chiar, făcându-le să se adape la aceleaşi izvoare, la care ne adăpasem noi, cei din Vechiul Regat, să grăbească apropierea dintre unii si ceilalţi. 3 > Cursurile se organizaseră conform unui plan, la fixarea căruia contribuise şi prietenul nostru, profesorul Guiard, care atunci făcea parte, ca oaspete, din Universitatea din Cluj. Printre materii, evident, erau şi lecţii de istoria artei franceze, încredinţate tânărului profesor dela Facultatea de www.digibuc.ro 77 HENRI FOCILLON 5 Litere, ce-şi câştigase de pe atunci o bună reputaţie în public, nu numai prin prelegerile sale deschise tuturor, dar mai ales prin conferinţe. îmi închipuiam să găsesc un bun specialist, bine informat, capabil de o excelentă expunere, documentată şi solidă, cum sunt cei mai mulţi reprezentanţi ai universităţii franceze. Ne aştepta —îmi aduc aminte şi acum —într’o sală din parterul muzeului, plimbându-se în faţa sculpturilor antice, mai ales galoromane. Mi se părea puţin emoţionat. Era prima dată când vedea Români. Ştiam însă că, departe de a fi rezervat cu străinii, îi plăcea să-i cunoască şi să se ocupe de ei. In Lyon, din pricina fabricilor de mătase, se găseau la şcoală mulţi Chinezi şi Japonezi; Focillon primise bucuros să supravegheze studiile lor. începe să vorbească cu timbrul său de voce, cald, bărbătesc, mângăios, pătrunzător. Fraza, de o perfecţie fără seamăn, se desfăşoară armonioasă, elegantă, susţinută de un vocabular de o bogăţie excepţională, plină de cele mai subtile epitete, purtătoare de cele mai originale judecăţi. II ascultam şi vorba lui mă captiva ca o muzică. Cu adevărat, numai aşa se cuvine să se exprime cine vorbeşte despre artă, cu acea căldură comunicativă, cu acele vaste cunoştinţe generale, care nu vin să te izbească cu indiscreţia lor pedantă, cum se întâmplă adesea, ci se arată numai unde trebue, ca să lumineze pe ascultător, să pună în valoare o idee, printr’o aluzie, printr’o apropiere nemerită. Dar câţi o pot face ? Aşa s’au urmat toate cele şase sau opt lecţii, sinteze strălucite, în care ni s’au trecut pe dinaintea ochilor etapele principale ale artei franceze, cu exemple din muzeul aşa de frumos şi de sistematic aranjat de dânsuh După una din lecţii l-am invitat la un pahar de bere, la o berărie nu departe de muzeu. Am rămas împreună vorbind, în seara călduroasă de vară, două ceasuri, trei, nici eu nu mai ştiu câte. Era noapte când ne-am despărţit şi eram prieteni. Atunci s’a închegat între noi acea legătură frăţească care ştiam bine că nu se va rupe decât cu moartea unuia sau a altuia. Dar nu pentru ca să proclam afecţia lui pentru mine sau a mea pentru dânsul, am ţinut să vorbesc în această savantă adunare, din care şi el a făcut parte. La berăria din Lyon www.digibuc.ro 6 G. OPRESCU 78 n’am câştigat un prieten numai eu, ci şi ţara mea. Iar împrejurările şi calităţile lui excepţionale au făcut ca profesorul timid, dela universitatea de provincie, să ajungă curând unul din intelectualii cei mai ascultaţi si mai cu vază din Franţa, scriitor şi eseist a cărui favoare şi-o disputau revistele şi editorii, conferenţiarul cel mai preţuit alături de Valery, în tara lui si în străinătate, unul din şefii de azi ai istoriei artei, respectat şi iubit oriunde apărea, la congrese, ori la adunările Comitetului Internaţional al Literelor şi al Artelor al Ligii Naţiunilor. Prin numeroşii elevi ce-şi formase, în Franţa şi în Statele-Unite, unde în ultimii zece ani ocupa, din doi în doi ani, pentru trei luni, catedra de arheologie medievală la Universitatea Yale, el stabilise o legătură trainică între toate posturile de comandă ale celor două ţări, atât în domeniul arheologiei medievale, cât şi în cel al direcţiunii muzeelor. Toţi primiseră o învăţătură de care erau mândri, stăpâneau metode de cercetare şi de organizare a instituţiilor, care veneau dela el, se considerau şi se consideră ca discipoli şi urmaşi ai acestui mare profesor. In schimb, el le acorda dragostea lui de frate mai mare şi de părinte. « Care pot fi sentimentele mele, îmi scria el la declararea războiului, ale mele, care am atâţia copii—studenţii lui—pe front? Vin să-şi ia rămas bun, îmi scriu, îmi fac recomandaţii, cu tonul cel mai simplu si cel mai cordial ». * Opere capitale ieşeau apoi din pana sa, cu o regularitate impresionantă. Fiecare din ele constituia un monument ridicat, cu ştiinţa lui clarvăzătoare, cu metoda lui impecabilă, într’o limbă nepieritoare, artei Occidentului, înăuntrul căreia ţara sa ocupa adesea locul principal. Istoria picturii în secolele al XlX-lea şi al XX-lea, două volume masive, în care informaţia este de o soliditate rareori întâlnită în lucrări îmbrăţişând domenii atât de vaste, iar aprecierile, adânci, sugestive, nouă, de o pătrundere şi o justeţă.fără precedent; Arta sculptorilor romanici; Picturile romanice; Arta Occidentului medieval, tot atâtea ocazii de a reînnoi o materie, chiar după rezultatele obţinute de predecesori iluştri; volume mai mici, Raphael, Cellini, Hokusaî ori lungifarticole de revistă, unele reunite apoi în volume, comunicări la societăţile savante, la www.digibuc.ro 79 HENRI FOCILLON 7 congrese, la adunări ale Comitetului Literelor şi al Artelor, al cărui suflet şi inspirator fusese, iată o lungă serie de faruri puternice, luminoase, în domeniulanateriei sale. Istoric de formaţie, el adusese în studiul artei o metodă care singură putea lămuri probleme, pe care numai cunoştinţele istoricilor de artă nu le puteau rezolva. Familiarizat cu multe tehnice, pe care le practica, —eseul L'Eloge de la main, publicat în acelaşi volum cu ediţia a doua a Vieţii Formelor, nu este altceva decât un imn adus contribuţiei mânii la opera de artă —el dovedea o precizie în aprecieri şi o competinţă, pe care toţi i-o invidiau. Estetician, el îşi putea permite încă incursii în domeniul ideilor generale şi al sistemelor, pentru care ceilalţi n’ar fi avut nici destul suflu, nici destulă imaginaţie. Aşa că Vieaţa Formelor, micul volum de consideraţii generale estetice, este considerat azi ca una din cărţile cu adevărat substanţiale ale vremii noastre. Acesta era omul şi savantul care-şi pusese şi inima, şi spiritul în serviciul ţării noastre, nu în vederea cine ştie căror avantaje, fie chiar şi de ordin moral, ci pentrucă ne iubea, pentrucă ne simţise alături de ţara lui în nenorocire, pentrucă la noi, norocul nostru făcuse ca el să devină, cum spunea singur, compatriotul spiritual al câtorva dintre oamenii cei mai compleţi, pe care i-a fost dat să-i cunoască şi să-i iubească: unii mai în vârstă ca el, faţă de care a arătat totdeauna o afecţie deferentă, Prof. I. Cantacuzino şi Prof. N. Iorga, alţii de aceeaşi Vârstă sau mai tineri, printre care citez pe cel care nu mai este printre noi, pe Vasile Pârvan. A venit în România şi a vorbiţ de mai multe ori despre probleme de artă franceză, la Universitatea din Cluj şi la cea din Bucureşti. A făcut cu elevii noştri lecţii de seminariu, ca să-i introducă şi să ne introducă şi pe noi, profesorii, în metodele de investigaţie ale ştiinţei franceze. A inaugurat, printr’o conferinţă memorabilă, prima expoziţie de artă grafică la Bucureşti, la MuzeulKalinderu. A fost comisarul nostru pentru expoziţia de artă românească din Paris, în 1925, cea mai de seamă manifestare de acest fel în străinătate şi, împreună cu Andre Dezarrois si cu un mic comitet, si-a dat atâta osteneală, încât ea a avut un succes desăvârşit, deşi venea după www.digibuc.ro 8 G. OPRESCU 8o expoziţii, cum a fost cea flamandă şi cea olandeză, în care se puteau admira câteva din cele mai strălucite capodopere ale artei. Şi, cum nimic nu-1 pasiona mai mult decât să adâncească relaţiile culturale ale celor două patrii, a lui şi a noastră, a reuşit în scurt timp să ridice pe baze solide Institutul francez de înalte studii şi să-i fixeze liniile conducătoare. La Sorbona şi acasă la el, în primitorul apartament din dosul Panteonului, în care obiecte româneşti de artă populară, scoarţe, cusături, căni, străchini, se învecinau pe pereţi şi în vitrine, cu admirabile produse ale artei franceze sau extrem orientale, n’a fost Român, student sau călător, care să bată la uşă şi să nu fie primit cu o excepţională cordialitate, ca « unul de ai lui ». Cum s’ar fi putut să fie altfel, când el însuşi, venind la noi simţea, cum spune în admirabila prefaţă ce a scris pentru volumul meu: L’Art du paysan roumain, «că se întorcea acasă »? « De câte ori, Oprescu şi cu mine, în timpul călătoriilor noastre de-a-lungul bătrânei Europe, n’am vorbit despre patriile noastre! El m’a călăuzit într’a sa, în ea şi prin ea s’a făcut prietenia noastră, am devenit compatriotul spiritual al câtorva dintre oamenii cei mai compleţi ce mi-a fost dat să cunosc şi să iubesc. Când, peste arăturile de toamnă, sub un cer a cărui lumină este prietenoasă ca o privire, văd dese-nându-se profilul colinelor olteneşti, când recunosc şi salut clopotniţa Goleştilor, simt bine că nu mă duc să văd rude depărtate, ci mă în toc în ţară. Curtea de Argeş, vechea capitală a Munteniei, cu mormintele şi bisericile sale, este prezentă inimii mele ca şi unul din acele târguri din Ile-de-France. Iar ţăranul în picioare, în arătură sau mergând pe şosea, este poate un Dac de pe Columna lui Traian, dar este'şi unul dela noi»... «Obiectele de care se serveşte, pe care părinţii săi le-au lucrat şi cu care ştie să-şi înfrumuseţeze vieaţa, au pierdut pentru mine orice exotism: virtutea lor poetică aparţine acelor regiuni sacre, în care orice om păstrează amintirea alor săi». Manifestările noastre, nu numai la Paris, dar în întreaga Franţă, au fost sprijinite de el cu toată căldura. L-am văzut, hărţuit cum eraMe fel de fel de ocupaţii, şi de pe atunci atins de boală, făcând drumul obositor dela Paris la Nisa şi înapoi, www.digibuc.ro 8i HENRI FOCILLON 9 numai ca să vorbească o seară, despre noi, la Institutul Mediteranean. Iar colegul nostru Guşti îmi repeta, nu de mult, cât de efectiv îl ajutase Focillon, cu ocazia participării noastre la ultima expoziţie internaţională din Paris. Articolele despre arta noastră, în cele mai citite reviste, în Illustration, în La Vie des Peuples, în Nouvelles litteraires, au familiarizat pe toţi oamenii culţi din Apus cu o şcoală de artă, a noastră, pe care prea puţini o cunoşteau mai înainte. Articolul din Illustration, publicat în Septemvrie 1929, este cunoscut membrilor Academiei. Mai puţin cunoscută este minunata prefaţă din Catalogul Expoziţiei noastre la Jeu- de Paume, din 1925, din care îmi permit să fac câteva citate: « Orice încercare de a arăta, (cum am voit să arătăm noi atunci), întreaga imagine a vieţii unui popor de-a-lungul veacurilor este, într’o oarecare măsură, o desrădăcinare. Ne sosesc, din fundul mănăstirilor pierdute în munţi şi în păduri, acele obiecte frumoase care aduc până la noi vechea încredere a unui neam în credinţa sa; ne vin, din coliba ţăranului, scoarţe, ţesături pline de sclipirile aurului şi chiar olărie. Iar tot ce e mai remarcabil în pictura contemporană românească atestă încă dragostea pentru solul natal, pentru suavitatea peizajelor. Această unitate, acest farmec, această liberă energie, provin nu din plimbări la întâmplare şi din vagi_ amintiri, ci din puterea unui mediu geografic ». Şi, mai departe: « Nu de mult doream să văd pe amicii mei, pictorii români, mai puţin simţitori la admirabila Britanie a unui Lucien Simon sau la preocupările savante ale constructorilor noştri, si, .din contra, mai atenti la minunatele ziduri ale bisericilor ridicate sub Petru Rares în Bucovina unde se rânduesc, fixate în trăsături energice, atâtea expresii, cu adevărat mari, ale geniului ţării lor. Dar, orice ar face şi chiar adoptând disciplinele noastre, ei au mereu acea frăgezime în duioşie, acea vivacitate, acea melancolie, acel accent natal, toată acea moştenire de sensibilitate, proprie popoarelor de neam, pe care nu pot nici s’o uite, nici s’o neglijeze cu totul ». Ar fi dorit, marele nostru prieten, ca pictorii noştri să poată să devină şi «continuatorii zugravilor dela Voroneţ». Deşi «vitalitatea geniului unui popor nu se afirmă prin tentative www.digibuc.ro IO G, OPRESCU 82 de arhaism, poate însă să se definească prin continuitate » căci, «unită moralmente de mai multe secole, România contemporană nu reprezintă o improvizaţie de cultură, ci un prezent şi un trecut care se completează ». Dar el nu a fost numai crainicul nostru inspirat, în zilele luminoase, când România, ieşită victorioasă şi istovită din-tr’un războiu sângeros, era nerăbdătoare să se prezinte în faţa prietenilor din Apus, să le arate că este o ţară de veche cultură populară şi cultă, şi nu o naţie parvenită. Durerile noastre, multele noastre dureri din ultimii ani, n’au găsit în nimeni un ecou mai simpatic şi mai întristat decât în Focillon. Iată ce scria el cu ocazia morţii bunului său amic, a profesorului Cantacuzino: « Moartea care l-a lovit cu o repeziciune sălbatică, smulgându-ne cea mai caldă şi mai vie dintre vieţi, nu atinge numai un grup de privilegiaţi; credincioşi afecţiunii, ci două patrii, căci Franţa era mândră de ceea ce-i dăruise România... In acest Român de neam vechiu în care retrăiau trăsăturile unui şef dac, ea preţuia ceea ce cei mai buni copii ai săi au mai bun ».... «Era în el acel puternic echilibru al facultăţilor, acea aptitudine de a trăi voios, pe culmile cele mai înalte, acea egală intensitate de daruri, care ne fac să recunoaştem din când în când, în mijlocul unei umanităţi fragmentare şi specializate, pe omul complet... Pentru el părea conceput duiosul şi vastul vers al poetului latin, căci nimic omenesc nu-i era străin. A trăit în toate măreţiile spiritului. A crezut în toate. Nici când nu l-am văzut indiferent sau sceptic », adaugă Focillon. Vorbind de dragostea respectuoasă de care fusese înconjurat Profesorul, el mai spune: «Din astfel de afecţii virile e făcută vieaţa morală a generaţiilor. Această poezie atotstăpânîtoare a respectului şi a simpatiei dă forţă şi tonalitate particulară grupului de oameni strânşi în jurul Profesorului ». Pentru a termina cu sguduitoarea mărturisire: «Nu vom mai revedea, nu vom mai auzi pe maestrul nostru; mi se pare că intru de acum în colo într’o regiune nouă a vieţii mele, rece, turbure, unde nu mai pătrunde nicio rază ». Dar moartea năpraznică a profesorului Iorga ? « Ce vieaţă a fost vreodată mai abundentă, mai bogată, mai rodnică, mai www.digibuc.ro 83 HENRI FOCILLON II inepuizabilă în întreprinderi, mai neobosit^? Ca şi marele fluviu al ţării voastre, el fertiliza regiuni imense. Iorga face parte pentru totdeauna din istoria României şi a Europei, nu numai ca un om şi un spirit mare, ci ca una din acele forţe naturale, fără de care nu-i posibil să înţelegi un neam şi o tradiţie.. . Părea înfipt în pământ ca şi un copac, aspirându-i cele mai preţioase esenţe, cele mai depărtate, cele mai seculare, prin mii de rădăcini ascunse. «E spăimântător să gândeşti că amintirea lui este în noi pătată de purpură, ca acele epitafe, în acelaşi timp strălucitoare şi funebre, puse pe mormintele celor mari în bisericuţele din munte. Poate că aceasta se chiamă să aparţii istoriei ... El face parte dintre cei asupra cărora timpul n’are nicio putere şi pe care moartea nu este în stare să-i şteargă sau să-i reducă, atât de tari au fost aptitudinile lor de a trăi. « A murit, cum se moare pe câmpul de luptă, pentru ideile pe care le apărăm încă ». . Cine ar putea citi rândurile acestea, fără o puternică strângere de inimă ? Dar cele scrise cu ocazia pierderii Ardealului, pe care le iau dintr’o scrisoare adresată mie, şi cu care Voiu termina această comunicare ? « După înfrângerea Franţei, suntem îngroziţi de pericolele şi sacrificiile României. E nevoie să-ţi spun gândurile noastre ? Ele ne transportă cu cruzime la zilele fericite ale călătoriilor în Ardeal, la apartamentul micuţ din Cluj, la prietenii care ne înconjurau la universitate. Nu suntem dintre cei care nu se gândesc decât la propriile lor ruine. Tot ce ne este scump ne aparţine şi agravează nenorocirea noastră. Ea apasă în chip înfiorător pe umerii mei, dar nu-mi răpeşte încrederea din suflet. Dragă prietene, vom vedea de sigur retrăind tinereţea noastră şi visul mândru pe care l-am făurit. Era luminos şi înţelept». Strigătul acesta optimist ieşea din gura unui om crunt lovit de boală. Doi ani şi jumătate mai târziu, el se stingea, departe de ţara lui, copleşit de griji, în braţele celei mai devotate soţii. ~ www.digibuc.ro www.digibuc.ro CETATEA DE PE TÂMPA DE LÂNGĂ BRAŞOV ŞI «CĂTUNUL» DE SUBT EA DE CONSTANTIN LACEA MEMBRU DE ONOARE AL ACADEMIEI ROMANE Comunicare făcută în şedinţa publică dela io Martie 1944 Având convingerea că studierea lexicului unui colţişor de ţară poate pune uneori cercetătorului probleme nebănuite, poate stârni discuţii interesante şi, când lipsesc date istorice precise, poate deschide luminişuri spre precizări preţioase, am căutat să stabilim o legătură de ordin istoric-social între cetatea de pe Tâmpa şi cel mai lăturalnic şi mai sus aşezat cartier de sub poalele Tâmpei, care cartier până astăzi poartă denumirea de «Cutun» sau «Cotun», cuprinzând astăzi capătul de sus al stradei Vintilă Brătianu şi câteva ulicioare dintre care uneia oficialitatea i-a rezervat numele de « Cotun ». Din studiile inginerului Gustav Treiber (Das Burzenland, voi. III, partea I, pp. 49.—76 şi voi. IV, partea I, pp. 78—86) aflăm că cetatea de pe Tâmpa, aşezată pe coasta sud-vestică a muntelui, între vârful acestuia şi şeaua din spre miazăzi, era încunjurată cu ziduri groase de 1,70—1,80 m, şi avea o suprafaţă de 23.000 m2, deci aproape cinci pogoane. Nu se ştie nici de cine nici în ce epocă a fost zidită. Probabil că exista înainte de chemarea cavalerilor teutoni în ţară de Andrei al doilea (1211). In niciun caz cetatea aceasta nu aparţine grupului de cetăţi zidite de Săcui, ci, după tehnica zidurilor, ţine de epoca migraţiunii popoarelor, şi era o cetate de refugiu (eine Fliehburg), cu clădiri pentru locuinţe. Nu avea apă şi 4 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare, Seria III, Tom. XIII, www.digibuc.ro 2 CONSTANTIN LACEA 86 se aproviziona din izvoarele dela poalele Tâmpei. In urma săpăturilor arheologice făcute acolo, se presupune că acele locuri ar fi fost locuite chiar în epoca de bronz. Sigur este că cetatea a fost dărâmată în anul 1455 din ordinul lui Ioan Huniade 1). Drumurile şi trecătorile din Ţara Bârsei erau păzite de mai multe cetăţi mai mici. Deci se pare că cetatea de pe Tâmpa, fiind mult mai încăpătoare, mai departe de drumurile mari şi mai sus situată decât celelalte, a fost dela început destinată spre adăpostirea populaţiei dela şes în timpul năvălirilor duşmane. Cine şi-a ales şi construit acest adăpost, nu putem şti. Probabil că în această cetate şi-a adăpostit Mircea cel Bătrân familia în timpul cât a stat la Braşov, după lupta dela Cosova, din toamna anului 1394 până la 1396. (Cf. Al. Xenopol, Ist. Rom. II, p. 89; N. Iorga, Braşovul şi Românii, Bucureşti, 1905; G. Şincai, Hronica Românilor, 1853, I, 366; Dr. St. Stinghe, Originea Românilor din Şcheii-Braşovului, pp. 11,15). Noi adăugăm că pe vremea lui Mircea cel Bătrân oraşul Braşov nefiind încă încunjurat cu ziduri, nu putea da oaspelui şi familiei acestuia siguranţa pe care i-o oferea cetatea de pe Tâmpa. Saşii au numit cetatea aceasta « Burg », numire păstrată şi astăzi în numele stradei « Burggasse », numită româneşte astăzi strada Castelului, iar odinioară Uliţa Fânarilor (cuvânt apropiat, prin etimologie populară, de fân, în loc de Funarilor), apoi în numele projnenadei de după ziduri « Burgpromenade » sau «an der Burg» şi «Burghals » = Curmătura. In documente: burggasz (1480), ascendendo ad castrum (1497) sau platea castri (1506) (Burzenland, III, voi. I, 33). In scrierile lor cetatea se mai numeşte şi: « Burg auf der Zinne » sau «Zinnenburg» sau, după numele românesc al oraşului, « Bras(s)ovia(-burg) ». Tâmpa o numesc « Zinne » (săseşte *) *) J u 1 i u s Teutsch, bazat pe cercetările sale arheologice, presupune existenţa unei cetăţi daco-romane aşezate mult mai departe de zidurile oraşului şi mult mai adăpostită decât cea de pe Tâmpa, în locul numit « Intre Chetri » sau « Chetrile lu Solomon », unde ies « Junii » în Miercurea Paştilor. (Cf. Julius Teutsch, Die Salamonsfelsen bei Kromtadt, în Bericht des Burzenlănder Săchsischen Museums in Kronstadt, 1913, p. zi şi urm. şi Lucaa Joseph Marienburg, Geographie des Grossfiirstenthums Siebenbiirgen, 1813, voi. II 345). www.digibuc.ro &7__CETATEA DE PE TAMPA DE LÂNGĂ BRAŞOV ŞI CĂTUNUL DE SUBT EA 3 « Zen ») sau « Burgberg » sau « Kapellenberg ». Românii au păstrat numele de « cetate », cu « Valea cetăţi » de pe partea opusă oraşului x). Ţinem să amintim de pe acum faptul important pentru concluziile la care voim să ajungem, că şi astăzi populaţia românească dela poalele Tâmpei şi ale Goriţei, în frunte c,u Costenii conduşi de junii « Curcani», ies a doua zi de « Ro-salii» sus la cetate şi petrec acolo. Bătrânii din partea locului povesteau că în tinereţea lor —>ceea ce ar veni cam pe la începutul veacului trecut —se făcea joc sus, în cetate. La aceste petreceri nu lua parte populaţia din restul Şcheilor. Să fie aceasta o preferinţă fără importanţă a locului unde se ridica odată cetatea faţă de alte platouri din apropierea cartierului .amintit numit « Cutun » sau suntem îndreptăţiţi să vedem în acest obiceiu o tradiţie neştearsă a unor legături de alt ordin între cetate şi populaţia de pe coaste ? La zoo m mai jos de zidurile cetăţii, în colţul format de coasta Tâmpei şi a muntelui vecin « Goriţa », câteva «ulicioare » radiare poartă numele de « Cutun » sau « Cotun », forme alterate din cătun, cea dintâi fiind atestată numai la Braşov, iar cealaltă şi în alte părţi (cf. Pamfile, C. Ţ.). Ca şi în aromână, cuvântul cătun nu există nici în graiul Românilor din Şchei ca apelativ, devenind toponimic şi desemnând cartierul amintit2). Cuvântul cătun, atât de strâns legat de vieaţa păstorească-militară a poporului nostru, este unul din cele mai interesante cuvinte balcanice, atât în ce priveşte accepţiunile sale, cât şi din cauza răspândirii sale geografice. Pentru aceia care consideră pe Românii din Şcheii Braşovului ca fiind de origine bulgărească, de sigur că înţelesul pe care îl are cuvântul în limba bulgară urmează să fie acela pe care a trebuit să-l aibă în graiul braşovenesc, deoarece în limba bulgară katun însemnează «colibăde ciobani, cort de Ţigani», iar katunar «păstor » sau « Ţigan nomad» şi katuniSte «tabără ţigănească». Dat fiind l) Ce păcat că această frumoasă denumire < Valea Cetăţi » e înlocuită prin numele urît « Răcădău * *) sau « Răgădău », acceptat chiar şi de oficialitate — amănunt relevat cu multă dreptate şi de « Gazeta Transilvaniei », a. 1943, Nr. 50). *) Cf. Dacoromania, IV, 334—335. t* www.digibuc.ro 4 GONSTANTIN LACEA 88 însă faptul că în apropierea « Cutunului» braşovenesc se află un cartier numit «Ţigănie » (cuprinzând astăzi stradele cu numele renumiţilor psalţi Anton Pann, Gheorghe Ucenescu şi altele) nu se poate admite că ar fi existat vreodată două «Ţigăilii» alăturea una de alta, iar locuitorii din Cutunul Şcheilor să fi fost Ţigani. In niciun caz cuvântul nu poate fi considerat ca un element bulgăresc (Cf. P. Cancel, în DR. I 480). Ademenitoare ar putea fi pentru alţii accepţiunea formulată în Dicţionarul Academiei, sub cătun (I, 20): «sat mic, aparţinând, întru cât priveşte administraţia, unui sat vecin, ca subdiviziune a unei comune rurale », mai cu seamă că denumirea de « sat» a existat, despre ceea ce face dovadă expre-siunea încă şi astăzi « capu satului », iar în documente suburbia întreagă e numită adeseori « sat» iar uneori « oraş », iar locuitorii « orăşani». In cazul acesta ar trebui să admitem că vatra Şcheilor trebue căutată pe valea care duce dela zidurile oraşului până dincolo de biserica de pe Tocile. Dar după cum vom vedea mai departe, am comite un anacronism dacă, la stabilirea vetrei Şcheilor, am pomi dela această expresiune «capu satului». Ar putea mai departe afirma cineva că Cutunul a putut fi un cătun al oraşului săsesc, cu sensul arătat mai sus, însă istoria fixează începutul oraşului Coroanei departe de aşezarea românească, care are un trecut atât de îndepărtat. Dar asupra acestei chestiuni vom reveni. Intr’o conferinţă ţinută, la primul congres al filologilor români la Bucureşti, în anul 1925, am dat oarecare importanţă « Cutunului » şi « satului » din Şchei (Cf. DR. IV 357). Fiind apoi invitat de comitetul de redacţie al operei « Das Burzen-land» care apărea la Braşov, să contribuiu la această operă cu un studiu asupra originii Românilor braşoveni, am scris un articol şi l-am trimis la Braşov, dar articolul a rămas netipărit, sistându-se din diferite motive, mai ales financiare, continuarea acelei valoroase publicaţiuni. Recitind manuscrisul meu, am văzut că, ţinând seama de studiul lui Silviu Dragomir, Vlahii si Morlacii (Studiu din istoria românismului balcanic. Din publicaţiunile Institutului de istorie universală de pe lângă www.digibuc.ro Sg CETATEA DE PE TÂMPA DE LÂNGĂ BRAŞOV ŞI CĂTUNUL DE SUBT EA 5 tJniv. din Cluj, Cluj, 1924), am considerat cătunul din Şchei drept o aşezare românească în apropierea cetăţii de pe Tâmpa, ca o trupă de apărare a acelei cetăţi, la fel cu cătunele de frontieră din Croaţia, de care vorbeşte Dragomir în studiul citat mai sus. Fostul profesor de italiană la Universitatea din Cluj, trecut apoi la Cagliari, G. D. Serra, vede de asemenea în cătune o organizaţie militară (Cf. DR. III 1092). La fel vede lucrurile Emil Petrovici, căci iată ce zice în « Sieben-burgen », pp. 311—312: «Din această populaţie dela poalele munţilor (Transilvaniei) recrutau regii ungari straja de hotare a regatului ». (Siebenburgen als Kern der nordlich der Donau gesprochenen rumănischen Mundarten. Bukarest, 1943). Slujba şi starea lor socială se pare a fi fost identice cu acelea ale libertinilor ataşaţi pe lângă multe cetăţi din Transilvania, numiţi şi «puşcaşi» sau «plăieşi ». V. Şt. Meteş: Din trecutul satelor şi munţilor cetăţii Hunedoara, în «Omagiu lui Ioan Lupaş», p. 555 şi urm. # Studiind cu atenţiune configuraţiunea şi toponomia suburbiei Şchei şi ţinând seama de precizările geografiei umane şi de atestările scrise care ne-au rămas despre aceste locuri, putem stabili, în mare, evoluţia acestei suburbii din timpurile vechi până în zilele noastre. Vatra acestei aşezări a format-o cu siguranţă « cătunul» aşezat pe podul de pe coasta din spre apus a Tâmpei 1). De aici s’a extins spre Goriţa, care cuprinde câteva ulicioare care merg până la crucea Moşicoiului, fiind numite astfel după muntele pe coasta căruia se găsesc, întinzându-se apoi populaţia pe « Coastă » şi pe « Costiţă * în jos, a ajuns, plecând spre vale, deocamdată până în preajma bisericii Sf. Nicolae. Intre această aşezare şi «văgăuna» de 9 Părerea noastră este că « crucea * (= troiţa) care se vede astăzi deasupra Cutunului arată locul cel mai vechiu de închinăciune al Şcheilor, cu toate că cea mai veche inscripţie o aflăm (a. 1671) pe crucea Moşicoiului, aşezată ceva mai spre miazăzi. De aceea presupunem că actuala cruce care se găseşte astăzi împrejmuită de mica capelă de deasupra Cutunului nu e crucea originală, ci înlocueşte alta mai veche, mâncată de vreme, iar crucea Moşicoiului s’a ridicat în urma aceleia. Despre un loc de închinăciune în partea locului printre Români, deasupra Ciocracului şi la Sud de « Pe Coastă » amintesc cronicele săseşti la anul 1515 (după Fritz Schuster, Die alten deutschen Gassen-namett Kronstadts, p. 15). Acestui loc de închinăciune numit latineşte «Ad Sanctum Ladislaum * (probabil pentrucă era închinat Sfântului Vasile) i se zicea săseşte * Em Kloster * (= la mănăstire). V. Candid C. Muşlea, Biserica Sf. Nicolae din Şcheii-Braşovului. Voi. I, 1943, p. 25, www.digibuc.ro 6 CONSTANTIN LACEA 90 sub «podu dracului» s’au aşezat —când nu ştim —Ţiganii, ca peste tot la marginea satului, formând mahalaua « Ţigănia ». Până a nu trece « valea » şi « Prundul », s’a aşezat lume prin preajma bisericii, în Ciocrac (astăzi strada Prof. I. Al. Lăp8-datu), atestat la anul 1531, sub denumirea «blesche Burggasse» (Cf. Burzenland, III, voi. I 45) şi Uliţa Mare (strada Prundului). Inmulţindu-se populaţia tot mai mult, s’a aşezat în « Pajişti » *) şi, trecând « Prundul » pe «podu lu Grid», în cele două «Cacove», în «malu Ciurcului», Uliţa Furcoaie (astăzi Brâncoveanu-Vodă), pornind după aceea sau în acelaşi timp pe « vale »în sus, « pe Tocile », unde abia la începutul veacului trecut îşi fac biserică, ajungând până în «capu satului». Pentru a se putea aşeza pe aceste locuri a fost nevoie de multă muncă, până au regulat cât de cât cursul «văii», şi, mai ales, până au tăiat pădurile care acopereau aceste locuri. Despre existenţa acestor păduri avem şi atestări scrise de mult. Iată ce informaţiune preţioasă găsim într’un memoriu înaintat la anul 1737 de obştea din Şchei împăratului: «Arată precum că mai nainte, au fost pădure şi pământ nelucrat şi strâmt... La această dovedire cine nu va creade că au fost mai nainte pădure să cearce întîi la pop. Statie (Grid) în pimniţă lăngă făntănă supt sulinariul ce iase apa din pimniţă, iaste o reteză-tură de copaci, şi de vreame ce tocma pe acolea au fost copaci, dară pe cealalalte găuri ce vom zice. Aşijderea şi la Costanda lui Mano le iaste să fie în făntănă din curte, iară o retezătură de copaci, şi pot fi şi alte locuri, şi de nu s’ar încredinţa cu atâta să privească în plopaz căt robesc oamenii de scot rădăcinile copacilor şi-ş fac căte puţină grădină». (Dr. Sterie Stinghe, Documente privitoare la trecutul Românilor din Şchei, Braşov, voi. V, p. 70). In sprijinul tezei noastre referitoare la importanţa social-militară a Cutunului mai vin următoarele consideraţiuni. Una de ordin linguistic. In paleoslavă cuvântul katuni are înţelesul de «lagăr», în medio-greacă xarouva «lagăr (de corturi), bagaj, cort». De altă parte, cum am spus, cetatea *) E semnificativă forma întrebuinţată încă şi astăzi la plural * Pajişti », cum e atestată şi la anul 1685. (Cf. Candid C. M u ş 1 e a, Biserica Sf. Kficolae din Şcheiţi Braşovului. Voi. I, 1943, Braşov, p. 334, www.digibuc.ro 91 CETATEA DE PE TAMPA DE LÂNGĂ BRAŞOV ŞI CĂTUNUL DE SUBT EA 7 de pe Tâmpa era mare şi deci, la nevoie, se cerea o trupă numeroasă pentru apărarea zidurilor ei. Această trupă de paznici, se înţelege dela sine, că nu era închisă tot timpul în cetate, unde, probabil, după concluziile inginerului Treiber, nu avea nici măcar apa necesară, ci în timpuri liniştite cobora în « cătun », unde putea să-şi vadă de treburile gospodăriei pe care trebue s’o fi avut acolo. Nu e exclus ca şi acest lagăr să fi fost întărit, de bună seamă cu construcţii mai primitive. Un lucru e sigur că din socotelile Braşovului se vede că şi suburbiile erau odinioară apărate prin întărituri făcute din bârne şi garduri puternice, deci şi «cătunul» şi tot cartierul din preajma bisericii Sf. Nicolae (Cf. Burzenland, III, voi. I p. 61, IV, voi. I, p. 5). Nu ştiu dacă inginerul Treiber a cunoscut sau nu articolul meu trimis la începutul lunii Octomvrie 1927 comitetului de redacţie al operei Burzenland —dacă nu l-a cunoscut, cu atât mai bine —, destul că în studiul său publicat mai târziu, a. 1928 şi 1929, întitulat Die Anfănge der Stadt Kronstadt (Burzenland, III, vol..I, p. 49 şi urm.) numeşte partea aceea a Şcheilor care se întinde din dosul bisericii Sf. Nicolae în sus spre munţi cea mai veche aşezare medievală —deci mai veche decât Altstadt-ul si Kronstadt-ul săsesti —al cărei J > sâmbure (Kern) şi mai vechiu este tocmai partea cea mai din sus (« Cătunul »), considerată şi de el ca sediul garnizoanei cetăţii de pe Tâmpa (Burgbesatzung) 1). Supunând unei cercetări linguistice câteva nume din cartierul care ne interesează, vedem că toate sunt elemente lexicale vechi româneşti, chiar şi acelea care nu sunt de origine latină, şi că cele mai multe din ele au devenit, în graiul Românilor din Şchei, din apelative nume proprii, ceea ce de asemenea e un indiciu ah vechimii lor si al schimbării > de ocupaţie a populaţiei. După cum a arătat N. Drăganu (DR. I 109 şi urm.) cuvântul Tâmpa e un element foarte vechiu în limba noastră, care la început a fost un apelativ, având însemnarea de « munte prăpăstios, râpos, clina sau coasta stâncoasă a muntelui, *) încă din anul 1906 mi-am exprimat eu părerea că prin partea locului trebue să fi fost vatra Şcheilor. V. * Preptatea », Nr. 15, p. 7. www.digibuc.ro 8 CONSTANTIN LACEA 93 povârniş ». Cuvântul nu are nimic comun cu adjectivul tâmp şi se pare a fi înrudit cu albanezul timp, timbi « Fels », Drăganu' îl consideră ca un element trac în limba noastră 1). Nume latineşti avem în acest colt al suburbiei următoarele; Cetate (cu valea cetăţii), Coasta, Costiţa, Calea (nu drumul!) carăhr, Podu dracului, Valea Morilor, Valea a mare, tot ca toponimice. Şi elementele slave ca Prund, Pajişti care au intrat de timpuriu în limba noastră au devenit din apelative nume topice. Numele oraşului Braşov este, după factură, un element slav, însă nu e în niciun caz un nume dat de pretinşii Bulgari veniţi aici Ia sfârşittil veacului al XlV-lea (V. Petrovici, DR. X, voi. II, 268 notă). Contra unei astfel de presupuneri vorbesc şi atestările mai vechi decât 1392 —data aşezării «Bulgarilor» pe aceste coaste — ale numelui Braşov în documentele oraşului. Cele mai vechi nume atestate sunt: Barassu (1252), Braso (1288), (care de sigur trebuesc citite Baraşu şi Braşo), apoi Corona (1336), adecă oraşul « Coroanei, al suveranului ». Numele latinizat al cetăţii e Brassovia(-burg). (Burzenland, III, voi. I, 21). La Saşi numele curent al Braşovului, după cum .mă asigură profesorul Hans Goos, nu e Kronstadt, ci Kruhnen (în dialectul braşovean) şi Krunen (în dialectul sibiian). (Cf. Marienburg, op, cit,, p. 327), care corespunde formei latineşti Corona, Forma întrebuinţată în scris e: Kronen, Pe un sigil al oraşului, întrebuinţat începând cu anul 1507, existând însă, probabil, din a doua jumătate a secolului al XV-lea, se găseşte întrebuinţată forma adjectivală: S ciuitatis braschouiensis. (Burzenland, III, voi. I, pp. 2—3). Altă localitate cu acelaşi nume o găsim atestată la anul 1393 « Brasseufalua Valahorum » (V. Zimmermann-Werner-Muller: Urkundenbuch, III 63), despre care astăzi cred că e satul românesc Braşeu din Hunedoara, făcând, cu acest prilej, cuvenita rectificare a celor spuse de mine referitor la această localitate în DR. IV 1564. l) Partea din spre apus, deci din spre oraş, a muntelui se mai numea şi simplu «dosu ». Astfel se zicea că * Junii »ies Joia după Paşti ţi la Dumineca Tomii la * poaleje dosului », www.digibuc.ro 93 CETATEA DE PE TAMPA DE LÂNGĂ BRAŞOV ŞI CĂTUNUL DE SUBT EA 9 Dintre etimologiile propuse pentru numele oraşului Braşov pe aceea dată de N. Drăganu (DR. VII 336, notă) o credem cea adevărată -1). El susţine că derivă din numele de persoană BraSa = Bratosav, Bratoslav cu suf. toponimic -ov. . Aici e locul să amintim un fapt curios. Anume niciun cercetător n’a dat importanţă informaţiunii pe care ne-o dă popa Vasile în cronica sa, scrisă în prima jumătate a veacului al XVII-lea şi reprodusă de Radu Tempea. In această cronică găsim următoarele rânduri pentru noi foarte preţioase: «Iară încă fiind viu popa Pătru, venit-au oamenii din sat din Râşnari, de lângă cetatea lui Herman, ce-i zic Sibiiul, aici la sfatul Coronei, ce-i zic Braşovul, pe numele apei ce-i zic Braşovia...» (St. Stinghe: Istoriia besearecei Şcheailor Braşovului. Braşov, 1892, p. 1), cărui pasaj în textul german al cronicii popii Vasile îi corespund următoarele: «sein die Reschinarii.. . her auf das Rathaus in Cronen (so wir Bras-sovia heissen) kommen ». (Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt, V, p. 1). Va să zică cronicile româneşti spun că Braşovul se numeşte aşa pe numele apei ce-i zic Braşovia. Forma aceasta este, după părerea noastră, o formă latinizată de scriitorii saşi şi acceptată apoi şi de popa Vasile, a formei româneşti Braşov sau, socotind după Râşnoava de lângă Râşnov, Brasoava, dar în niciun caz Braşovia. Rămâne să localizăm «apa» de care vorbesc cronicile româneşti. La aceasta ne vine în ajutor o informaţiune preţioasă, nebăgată în seamă nici aceasta până acum, a geografului sas Marienburg care în cartea sa, voi. II, p. 314, spune următoarele: « Ausser diesen sind noch mehrere, noch kleinere Bâche, welche sămtlich fischreich sind, unter welchen besonders merk-wurdig ist ein ganz kleines Bâchelchen, das in der oberen Vorstadt Kronstadts zwischen dem ersten und zweiten (Goritza) Berg von dem Burgberge (Zinne) in einem hohen Bergthale herabrieselt, welche Gegend man wo Kronen entspringt (=unde izvorăşte Kronen), nennt, worajis folgen 9 Cf. G h. G i u g 1 e a, DR., III, 771, G. K i s c h, ib., IV, 1526, J. T e u t s c h, Burzenland, III, voi. I, pp. 21—22. Drăganu dă la locul amintit şi alte nume de localităţi care au aceeaşi etimologie. www.digibuc.ro IO CONSTANTIN LACEA 94 wiirde, dass das Băchelchen Kronen heisse, woruber ich jedoch nichts năheres in Erfarung habe bringen konnen » 1). Marienburg, când numeşte pârâiaşul acela din preajma Cutunului «Kronen », nu face decât traduce numele românesc « Braşov » cu numele curent în limba sa « Kronen ». Asa stând f t lucrurile, leagănul numelui Braşov trebue deci localizat la poalele munţilor, nu la şes, spre Bârsă, cum s’a făcut până acuma, şi într’acolo trebuesc îndreptate cercetările linguiştilor nemulţumiţi cu etimologia dată de N. Drăganu, pentru stibilirea altei etimologii, căci e clar că Braşovia-burg —nume oficial şi oficios dat cetăţii de pe Tâmpa —nu e altceva decât cetatea de pe apa Braşovului sau de pe Braşoava. Numele acesta a trecut apoi asupra aşezării româneşti din partea locului, care apoi s’a transmis, tot prin Români, oraşului săsesc 2). De sigur că o simbioză slavă-română cu toate urmările ei trebue admisă şi pentru populaţia aşezată în cătunul de sub Tâmpa. Slavii au fost, ca în atâtea alte regiuni, în scurt timp românizaţi, aşa că convingerea noastră este că la venirea pretinşilor bulgari, la anul 1392, şi aşezarea lor din sus de oraş, populaţia băştinaşă era complet românizată. Că în timpul zidirii Bisericii Negre erau Români în părţile acestea admite şi arheologul sas J. Teutsch. (V. Die Salamonsfelsen bei Kron-stadt, în Bericht des Burzenlânder sâchsischen Museums in Kronstadt, 1913, p. 19). Cât despre originea etnică a «Bulgarilor», despre care vorbesc cronicile, convingerea care ne-am format-o de mai bine de douăzeci de ani şi căreia i-am dat expresiune în conferinţa ţinută la congresul amintit (publicată în DR. IV, 353—370) a rămas neclintită. Denumirea acelor refugiaţi cu numele de « Bulgari» nu are decât o însemnătate geografică *) G. Treiber a interpretat greşit acest pasaj, când spune:« Nach Marienburg... heisst die Gegend zwischen den z Goritzabergen: « Wo Kronen entspringt», deoarece nu există decât o Goriţă, şi sub « dem ersten * * Marienburg înţelege muntele cel dintâi, adecă Tâmpa, faţă de al doilea, Goriţa, pe care-1 şi numeşte. Pasajul acesta îl citează într’o notă, fără comentar, şi Dr. St. Stinghe, în lucrarea sa: Originea Românilor din Şcheii-Braşovului, p. 4. *) Forma feminină o găsim atestată într’un memoriu din anul i737> unde se spune: «.. .s’au aşezat... lângă oraşul « Brassova, vulgo Cronstadt * (V. C. M u ş 1 e a, op, cit., p. z6. Notăm că la Rucăr trăieşte o familie Vorovenci, poreclită Braşov, www.digibuc.ro 9Ş CETATEA DE PE TÂMPA DE LÂNGĂ BRAŞOV ŞI CĂTUNUL DE SUBT EA n şi nicidecum etnică. Erau numiţi aşa pentrucă veneau din Bulgaria, iar mai târziu, prin extensiune, după cum am arătat cu citate, se dedea numele de « Bulgar » oricărui locuitor din Şchei, de orice naţionalitate ar fi fost, iar cel de « Bulgaria » e atestat la anul 1486 şi pentru cartierul românesc din Bra-şovechiu (V. Burzenland, III, voi. I, p. 23) şi pentru alte comunităţi româneşti din alte părţi. învăţatul bulgar Dr. Miletici face mare caz de un text scris cu litere latine (nu chirilice!) în anul 1717, publicat de St. Stinghe (Ist. Bis., p. 48), care cuprinde şi următoarele cuvinte: « da budet Protopopa izse ot nasz Bolgari izbrannu » = ca să fie protopop acela care e ales de noi Bulgarii. Ca să nu se dea o explicare greşită acestor cuvinte, precizăm că prin cuvintele «noi Bulgarii » se înţeleg Românii din Şchei în opoziţie cu cei din Ţara Bârsei, care nu se învoiau să fie protopop şi peste ei Florea Băran, cel ales de Şchei, şi ascultau de Jipa, care era omul lui Atanasie. Românii din Şchei şi atunci când numeau, în scris, «satul » sau « oraşul » lor « Bulgaria » sau « Bolgaria » sau, după ungureşte « Bolgarsechiu », etc., adăugau, de regulă, cuvintele «să chiamă » sau «să zice », subînţeleg ân du-se « din partea străinilor ». Astfel într’un document —citat la întâmplare — scris cu 16 ani înaintea celui din care am citat mai sus pasajul scris în limba bulgară, citim următoarele: ^ « Gocimanii... Rumânilor cari să ţin de leagea grecească, şezând lângă cetatea Braşovului, care să chiamă Bolgarseg », iar mai jos pe aceeaşi pagină: « Gocimanii Rumânilor şezând lângă Braşov, unde să zice Bolgariia ». (V. St. Stinghe, Ist. Bis., 28). Tocmai pentrucă rândurile scrise în limba bulgară, din care am citat câteva cuvinte se referă la o neînţelegere care se ivise între obştea din Şchei şi ceilalţi Români din Ţara Bârsei, ele nu pot fi considerate decât ca o criptogramă, scrisă de vreun preot dela biserica Sf. Nicolae, cunoscător al limbii bulgare. Era şi aceasta o criptogramă ca rândurile scrise cu chirilice, pe la jumătatea secolului al XVII-lea de negustorul sas Paul Benkner, descendent al cunoscutei familii de patricieni din Braşov. (V. C. Lacea, Un sas din Braşov care scria cu chirilice, în revista Ţara Bârsei, a. 1929, Nr. 3). www.digibuc.ro ia CONSTANTIN LA CEA 96 Ca o completare a argumentării noastre din studiul amintit (DR. IV 359) adăugăm următoarele: 1. Se înţelege dela sine că Saşii luterani n’au avut inten-ţiunea să rpmânizeze pe «Bulgarii» din Şchei, ci, sprijinind pe Coresi în activitatea lui, au căutat deocamdată să dea Şcheilor posibilitatea să asculte slujba religioasă în limba lor, în limba românească. In acelaşi timp, şi tot cu intenţia răspândirii limbii naţionale, —de astă dată a celei greceşti —se tipăreşte tot «la îndemnul lui Benkner », după informaţiunile lui Joseph Trausch (Schriftstellerlexicon oder biographisch-literarische Denk-Blâtter der Siebenbiirger Deutschen. Kron-stadt, 1869, Bând I, sp. 103) catehismul în greceşte, deşi, după cum se ştie, Grecii formau pe atunci numai o mică colonie în Braşov. a. In scrisul Saşilor niciodată nu se găseşte adjectivul «bulgarisch» cu funcţiune de atribut sau de adverb. Nu găsim d£cât combinaţii ca: walachisches Tor (1559) (DR. IV 359), unter der walachischen Zen (=pe sub Tâmpa românească, 1690)pentru denumireastradei numite de Români «Coasta» (Burzenland, III, voi. I, 45), sau einige unserer wallachischer Vorstâdter gesambter Inwohner der Bulgarey (1735), (Stinghe, Docum. V 15), in der walachischen Vorstadt (1759) (Burzenland, V, voi. I 173), walachische Normal-Schule (1792); (A. Bârseanu, Istoria şcoalelor centrale romane gr. or. din Braşov. Braşov, 1902, p. 11). Strada Mureşenilor, cu toate că mai nainte Românii o numeau « Uliţa Şcheilor » (nu Românilor!), Saşii o numesc pe la 1834 şi 1849 « Walla-cher Gasse» (Burzenland, III, voi. I, 218, 33). Ciocracul (astăzi strada Prof. I. Al. Lapedatu), după cum am amintit, se numea odinioară (la 1531) de Saşi «blesche Burggasse » = strada românească a cetăţii (de pe Tâmpa) (Burzenland, IU, voi. I, 45). «Bleschâpel» era numele unui soiu de mere cultivate în Şchei (Burzenland, V, voi. I, 178). Aşa dar « walla-chisch » sau « blesch » sau mai târziu « rumânisch », niciodată « bulgarisch ». 3. In DR. IV, p. 337 am susţinut că, dacă refugiaţii veniţi din Bulgaria la Braşov, despre care vorbesc Cronicile, ar fi fost Bulgari, şi dacă ei ar fi fost desnaţionalizaţi de Românii www.digibuc.ro 97 CETATEA DE P£ tAMPA DE LÂNGĂ BRAŞOV ŞI CĂTUNUL DE 8UBT EA 13 din împrejurimea Braşovului, atunci ei ar fi trebuit să vorbească la fel cu aceştia, ceea ce nu e cazul, căci în linguistică e recunoscută de mult teoria formulată de Puşcariu în R'ekon-struktion des Urrumânischen (1910) şi confirmată de Nyrop şi Weigand, că o popuhţie venită într’o regiune unde dă de altă populaţie de aceeaşi origine etnică, vorbind aceeaşi limbă, nu-şi însuşeşte dialectul acesteia întru toate, ci îşi păstrează pronunţarea cu care a venit, pe când o populaţie de origine etnică şi limbă străină, când învaţă limba altei populaţii, îşi însuşeşte limba acesteia şi o vorbeşte absolut la fel cu cei . băştinaşi. Weigand spune (în Linguist. Atlas, Einleitung 17) că « Bulgarii care au existat odinioară în Muntenia nu se pot cunoaşte după singuratice fenomene fonetice; chiar Bulgarii colonizaţi în timpul din urmă în număr mare în Muntenia vorbesc atât de perfect româneşte, încât nu pot fi deosebiţi de Români în pronunţare, pe când pe Românii transilvani, chiar dacă sunt stabiliţi în Muntenia de zeci de ani, uşor îi poţi recunoaşte ». Deosebit de preţioasă este informaţia pe care ne-o dă I. Muşlea despre Bulgarii din Cergău; «In port şi tip nicio deosebire faţă de Românii din sat sau cei din ţinut... Poţi vorbi un ceas-două cu un Şcheau fără să bă-nueşti că n’ai avea de lucru cu un Român » (DR. V 5), deşi Bulgarii aceştia au fost românizaţi abia în timpul din urmă. Mai amintim şi următoarele. In socotelile Braşovului (a. 1534) găsim următorul pasaj: « Misi pisces salsos cum uno Bulgaro vulgo Zoemer usque ad Alutum fluvium », (Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt, II, 375). Acel «vulgo» ne dovedeşte că numai oficialitatea şi cronicarii (oficioşi) numeau pe Şchei « Bulgari ». Cuvântul săsesc « Zoemer » corespunde cuvântului german literar « Sâumer », care e un derivat al lui « Saum» = samar, şi însemnează «mânător al unui animal cu samar». In glosar, p. 881, se găseşte următoarea notă: « Zoemer = Bulgarus, ein Săumer (meist Rumânen aus der oberen Vorstadt Kronstadts), der Treiber eines Saumtieres, Tragpferdes », de unde vedem că « Bulgarus » mai avea, pe lângă altele şi accepţiunea de « samaragiu ». E interesant că lui Sever Pop i s’a comunicat de lângă Titu (Dâmboviţa) www.digibuc.ro 14 __________'_____CONSTANTIN LACEA______________________58 că «indiferent de naţionalitate » acela care «transportă greutăţi •pe spinarea calului » se numeşte « Bulgar ». (DR. V 76). 4. Ştefan Meteş citează dintr’o scriere a unui autor ungur dela 1846 următoarele: « Ab immemoriali tempore Suburbium Bolgârszeg Valachi... inhabitant ». Autorul îşi dedea seama că denumirea « Bolgârszeg » pe care o întrebuinţează el însuşi nu e decât o denumire geografică. V. C. C. Muşlea, op. cit., 27. 5. O puternică dovadă despre românitatea Şcheienilor ne oferă graiul lor. Forme vechi ca: curună în loc de cunună, duroare (cu pluralul durori) din latinescul dolor, - orem, cerase sing. şi plur. cu a păstrat din forma veche latinească cerasea în loc de ceresia, vădu, vâduâ, etc., odinioară singurele întrebuinţate în Şchei, sunt pe cale de a dispărea din graiul Şcheienilor. Tot aşa înţelesurile vechi ale cuvintelor soţâie, soţâoară de «tovarăş de căsătorie», deci «soţie, soţ, bărbat» şi «tovarăş », apoi « a-i căuta cuiva », construit cu dativul şi însemnând «a îngriji pe cineva, a-1 băga în seamă» (cf. lat. caveo tibi = mă îngrijesc de tine ». (V. Dicţ. Acad. p. 223 şi 227), a abate = a se strădui, a-şi da osteneala » (V. Dicţ. Acad. s. v. I, 4), cu adjectivul verbal abătător = harnic, stră-duitor». Mai amintim expresiunea: Apă amorţită care se găseşte şi la Românii din sudul Dunării cu înţelesul de « apă călduţă» şi un element lexical păstrat numai în însemnările cronicarilor săseşti braşoveni, înregistrat la o epocă veche de tot —între anii 1535, deci numai la 14 ani după scrisoarea lui Neacşu dela Câmpulung, şi 1547 —caş-baciu, pe care nu-1 întâlnim în nicio altă parte în dialectul daco-român, dar e frecvent în dialectele din sudul Dunării. V. articolele mele din « Dreptatea », a. 1906, Nr. 16, 29, 30. Români au fost deci, cel puţin în marea lor majoritate, cei veniţi din Bulgaria, şi Români au fost aceia pe care i-au găsit aici, la anul 1392, în cătunul de sub Tâmpa, şi dela care ne-a rămas numele Braşovului. Mulţimea izvoarelor istorice nu ne desarmează. Că despre Românii băştinaşi din cătunul acesta, mult timp, nu amintesc nimic cronicile, e lucru uşor de înţeles. Cronicarii, sgârciţi la scris, erau preocupaţi să noteze evenimente sensaţionale, ca cum a fost exodul acelei populaţii dintr’o ţară destul de îndepărtată, iar de băştinaşii www.digibuc.ro 99 CETATEA DE PE TÂMPA DE LÂNGĂ BRAŞOV ŞI CĂTUNUL DE SUBT EA 15 care-şi trăiau traiul lor modest şi uniform găseau că e de prisos să amintească. Dar locuitorii români ai suburbiei care ne interesează sunt numiţi şi «Şchei». Nu putem şti dacă ei înşişi s’au numit vreodată aşa sau nu. In scris întâlnim, de fapt, această denumire, dar dela ei niciodată n’am auzit să se numească pe ei înşişi « Şchei» sau « Şcheieni». Ei spun că sunt Români sau Rumâni din Braşov sau din Şchei sau simplu Braşoveni. Pentru ei deci denumirea Şchei e, astăzi cel puţin, un toponimic. Numele « Şcheau », cu pluralul « Şchei » şi cu femininul « Şcheaucă » îmi sunt cunoscute numai din graiul Românilor din satele dimprejurul Braşovului şi, mai ales, din acela al Secelenilor. Cu timpul, tocmai pentrucă s’a pierdut înţelesul cuvântului Şchei de locuitor al unei suburbii, s’a zis la singular «Şcheiu» —astăzi se aude combinaţia: Poarta Şcheiului, în loc de Şcheilor —desemnând cartierul locuit de ei şi « Şcheiul » sau (cu o formă neîndreptăţită) « Scheiul» Braşovului. (Cf. articolul meu: Şcheii sau Şcheiul Braşovului?, în Ţara Bârsei, a. 1931, Nr. 3, p. 237). Cuvântul Şcheau e un derivat al cuvântului medieval sclavus > slavus şi are în limba noastră, ca în albaneză, înţelesul cel mai cunoscut de «Bulgar». In celelalte limbi romanice are însă înţelesul de «sclav, rob ». (V. Meyer-Liibke, RWB). Nefiind cu nimic dovedită originea bulgărească a Românilor braşoveni, noi nu vedem nici în această denumire un înţeles etnic, şi vom căuta, sprijinindu-ne tot pe linguistică, să dăm altă soluţie acestei probleme, dându-ne bine seama că ne vom izbi de o puternică tradiţie în istoriografia noastră. înţelesul cuvântului şcheau de «rob, sclav » îl avem atestat în dialectul aromân, sub forma corespunzătoare şcl’au x) şi în dialectul vechiu daco-român la Dosofteiu care se ştie că nu era Aromân. Cităm: din «Vieţile Sfinţilor», p. 244/32: « Dintr’aceastea cuvinte pornit spurcatul acela ca un batjocurit ') V, P. P a p a h a g i, Numiri etnice, pp, 37—28 şi Gustav Weigand, Die Aromunen Ethnograpkisck-pkUologisck-historiscke Untersuchungen iiber das Volk der sogenannten Makedo-Rojnanen oder Zintzaren, Leipzig, II Bând, 1894, p. 164, unde cuvântul se găseşte atestat de două ori şi e tradus de Weigand prin « Diener ». www.digibuc.ro i6 CONSTANTIN LACEA too de om prostac şi şcheau şi cu totul ţărănatec îl pusă gios de-1 bătu fâră milă cu atâtea toiage, cât dzâcea c’a hi murit.» Şi cine era acest « om prostac şi şcheau şi cu totul ţărănatec», ni se spune mai sus că era Thadei care « au fost rob iertat a lui Theodor » (p. 244/4). Aşa dar avem atestat chiar sinonimul « rob iertat». Legându-ne de acest înţeles atestat, nu inventat de noi, al cuvântului şcheau, considerăm pe locuitorii cătunului de pe coasta Tâmpei ca «robii, paznicii» cetăţii de pe Tâmpa. Cuvântul nostru denumeşte deci, în această accepţiune, o clasă socială în raport cu alta, a stăpânirii. Nu Săcuii au format garnizoana acestei cetăţi, ei venind în urma Românilor pe aceste plaiuri, ci Românii. Şi pentru aceasta avem iarăşi o dovadă de ordin linguistic. După cum arată Ion Podea în « Monografia judeţului Braşov », p. 55, Săcuii, paznicii cetăţilor săcueşti şi ai hotarelor din regiunea locuită de ei, au împrumutat dela noi cuvintele «palajâs » şi « votâf » pentru « plăieş » şi « vătaf », cu schimbarea fonetică caracteristică, limbii maghiare. Ei au găsit deci, la venirea lor pe aceste plaiuri, pe Români organizaţi în « plăieşi». Iorga, în Istoria Românilor din Ardeal şi Ungaria, I, p. 157 nota 2, zice: «Afirmăm şi aici că Şcheii Braşovului nu sunt mai bulgăreşti decât Şcheia Romanului sau a Sucevei». Noi ne întrebăm: Oare toate aşezările din cuprinsul ţării noastre care poartă numele de « Şchei» sau « Şcheia » au fost bulgăreşti? Oare Şcheii din Câmpulungul muntean n’au putut fi «paznicii, străjerii» Curţii Domneşti de acolo ? Această chestiune ar merita să fie urmărită, fiind studiate toate ase-zările care poartă numele de « Şchei » sau « Şcheia », căci nu e exclus să fi existat în limba noastră veche accepţiunea specială a cuvântului şchei de «paznici (de cetăţi s. de hotare) », care, cu timjpul, după dispariţia acestei organizaţiuni social-militare a «plăieşiei», s’a dat uitării. Să rezumăm. «Cătunul» de sub cetatea de pe Tâmpa e vatra Românilor braşoveni. Pârâul din marginea cătunului se numea « Braşov » sau, probabil, « Braşoava ». De aici şi-a luat numele oraşul Braşov. In cătua locuiau paznicii, garnizoana cetăţii, care tocmai din cauza acestei îndatoriri militare, www.digibuc.ro IOI CETATEA DE PE TÂMPA DE LÂNGĂ BRAŞOV ŞI CĂTUNUL DE SUBT EA 17 erau numiţi «Şchei», adică «robi (iertaţi), sclavi» ai stăpânilor cetăţii de deasupra aşezării lor. Amestecându-se cu această populaţie alta, tot românească, venită de peste Dunăre, au format laolaltă o aşezare românească cu o puternică clasă socială de mijloc, desvoltând pe terenul bisericesc-cultural, cât şi pe terenul naţional şi economic-social o activitate cu repercusiuni adânci asupra evoluţiei neamului nostru. www.digibuc.ro TOMUL V, (1930—31): Lei 330 W. MEYER-Lt)BKE. Rumănisch und roinanisch . ........................Lei 20 RAMIRO ORTIZ. Per la fortuna del Petrarcsf in Rumania (1783—1928) * 20 IOAN BIANU. Inscripţii în limba gotică şi în caractere runice descoperite lângă Folticeni . . . ,.......................................... * 20 Dr. ANDREI VERESS. Istoricul marele serdar Gheorghe Saul (1743—1785) * 18 N. N. CONDIESCU. Istoria lui Alţidalis şi a Zelidiei . . :...........* 40 G, F, CIAUŞIANU. Glosar de cuvinte din jud. Vâlcea.................. * 75 ARTUR GOROVEI. Contribuţiuni la biografia lui Constantin Stamati ■ - * 12 ION GHERGHEL. Goethe în literatura română .......................... * 13 TOMUL VI, (1932—34): Lei 280 LIVIU MARIAN. Alexandru Hasdeu şi Academia Română .... Lei 60 C. T. HARLEY WALKER. Limba irlandeză sau gaeb'că .... . . * 6 ARTUR GOROVEI. Artistul Matei Millo.................................... * 25 Dr. CARLO TAGLIAVINI. Despre «Lexicon compendiarium latino- valachicum * ..................................... . ... » 10 MARCU BEZA. Biblioteci mănăstireşti în Palestina................ , . * 5 SEXTIL PUŞCARIU. B. P. Hasdeu ca linguist . . - . ... * 5 MARCU BEZA. Biblioteci mănăstireşti în Palestina, Chipru şi Muntele Sinai .................................................. v * 5 D. R. MAZILU. Sfânta Filoteia dela Argeş. Lămurirea unor probleme istorico-literare............................................... * 60 ARTUR GOROVEI. Contribuţii la istoria literară..................• • . » 30 TUDOR VTANU. Influenţa lui Hegel în cultura română ....... * 60 ARTUR GOROVEI. Ierotheiu Episcopul Huşilor.......................... * 20 TOMUL VII, (1934—36): Lei 350 ONISIFOR GHIBU. Contribuţii la istoria poeziei noastre populare şi culte Lei 20 MARCU BEZA. Trei săbii moldoveneşti din vremea lui Ştefan-cel-Mare » 5 MARCU BEZA. Biblioteci mănăstireşti la muntele Athos................» 30 N. CARTOJAN. Poema cretană Erotocrit în literatura românească şi izvorul ei necunoscut ......................... . . * 60 G. MURNU. România şi Elada......................................... » 5 ALEXANDRU MARCU. Simion Bămuţiu, Al. Papiu Ilarian şi Iosif Hodoş la studii în Italia ........................................ > 100 MARCU BEZA. Biblioteci mănăstireşti în Epir, Rodos şi Păros . , . . > 5 ARTUR GOROVEI. Elementul popular în literatura cultă............... * 15 AL. CIORĂNESCU. Alexandru Depirăţeanu, studiu critic............... * too TOMUL VIII, (1936—38): Lei 200 MARCU BEZA. Biblioteci mănăstireşti în Patmos ..... .... Lei 5 MARCU BEZA. Biblioteci mănăstireşti în Siria, Atena şi Insula Hios . . * 10 General R. ROSETTI. Termenii militari din dicţionarele şi enciclopediile noastre v ... v .... »..................................................... > 10 I. PETROVICI. Privire asupra operei şi personalităţii lui Descartes ...» 10 GH. ADAMESCU. Adaptarea la mediu a neologismelor................................ * 5° I. PETROVICI. Determinismul şi indeterminismul în lumina criticei filosofice.........................................................1 . * 5 www.digibuc.ro