ANALELE ACADEMIEI ROMÂNE MEMORIILE SECŢIUNII LITERARE SERIA III. TOMUL IX 1938—1940 MONITORUL OFICIAL .ŞI IMPRIMERIILE STATULUI IMPRIMERIA NAŢIONALĂ. BUCUREŞTI, 1941 www.digibuc.ro DESFACERE ÎN STRĂINĂTATE-VERTRIEB AUSSERHALB RUMĂNIENS: OTTO HARRASSOWITZ, LEIPZIQ www.digibuc.ro ANALELE ACADEMIEI ROMÂNE MEMORIILE SECŢIUNII LITERARE SERIA III. TOMUL IX 1938-1940 MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI IMPRIMERIA NAŢIONALĂ, BUCUREŞTI, 1941 www.digibuc.ro CUPRINSUL Pag. BEZA (Marcu), Urme româneşti la Atena şi Ierusalim .... 35 CAPIDAN (Th.), Originea Macedoromânilor.....................fi CARACOSTEA (D.), Simbolurile lui Eminescu...................151 COMAN (Petre), Glosar dialectal.............................63 GOROVEI (Artur), Biblioteca dela Rotopăneşti a lui Neculai Istrati 347 IORDAN (Iorgu), Un lingvist sociolog: Antoine Meillet .... 1 MURNU (George), Românii din Bulgaria medievală ..... 41 OPRESCU (G.), Probleme româneşti de artă ţărănească .... 171 PETROVICI (I.), La centenarul lui Titu Maiorescu ..... 325 POPA-LISSEANU (G.), Limba română în izvoarele istorice medievale............................................... 259 SADOVEANU (M.), Cincizeci de ani dela moartea lui Ion Creangă. 251 VÎRTOSU (Emil), Scrisori inedite ale lui I. Heliade Rădulescu . 187 www.digibuc.ro UN LINGVIST SOCIOLOG; ANTOINE MEILLET (1866—1936) DE IORGU IORDAN MEMBRU CORESP. AL ACADEMIEI ROMÂNE Şedinţa dela 2 Decemvrie 1938 Ideea că limbajul omenesc este un produs al vieţii colective s’a impus minţii specialiştilor încă din primul moment. Nu era doar greu să se vadă că nevoia de a vorbi, precum şi posibilitatea de a satisface această nevoie s’au ivit numai după ce oamenii au început să trăiască în grupuri mai mult sau mai puţin numeroase. A trebuit totuşi să treacă vreme îndelungată, pentru ca din acest adevăr incontestabil să se tragă toate consecinţele şi să se încerce, cu ajutorul lui, explicarea faptelor de limbă. Meritul principal, dacă nu chiar exclusiv, aparţine lingviştilor francezi. Lucrul nu trebue să ne mire. Conştiinţa că > i % existenta individuală este în funcţiune de colectivitate si că » » » aceasta exercită asupra membrilor ei un control permanent nu-i nicăieri atât de vie ca în Franţa. De aceea şi formele de viată socială sunt acolo mai numeroase si, în orice caz. mai desăvârşite decât aiurea. Aşa se explică de ce concepţia sociologică a limbajului stă la baza unei întregi şcoli lingvistice, ai cărei întemeietori şi reprezentanţi autorizaţi sunt Francezi şi care poartă, din această cauză, numele de şcoala lingvistică franceză. Creatorul ei propriu zis este Ferdinand de Saussure (1858— 1913), originar din Elveţia romandă (Geneva), unde a profesat dela 1891 până la moarte, după ce fusese însă, timp 1 1 A. R, — Memoriile Secţiunii Literare, Seria III, Tom, IX. www.digibuc.ro 2 IORGU IORDAN 2 de io ani, conferenţiar la £cole Pratique des Hautes-fitudes din Paris. Acest învăţat afirmă necontenit 1) că limba este un fapt social 2) şi că ea constă dintr’un sistem de semne având fiecare o valoare determinată, aceeaşi pentru toţi membrii comunităţii lingvistice, aşa dar la fel cu alte semne sau simboluri sociale. In consecinţă, Saussure consideră stiinta limbii drept o ramură a semeiologiei şi cere să studiem limbajul omenesc în cadrul celorlalte fapte sociale, cum sunt moravurile, credinţele, riturile simbolice, formele de politeţă'ş. a. Pentru acelaşi motiv el acordă întâietate, cel puţin principial,-lingvisticii statice, care cercetează aspectele limbii dintr’un moment dat, de preferinţă din momentul de faţă, fiindcă, pentru indivizii vorbitori, singură faza actuală a limbii, are o existenţă reală: sistemul lingvistic trăieşte în conştiinţa oamenilor şi exercită un control foarte strict asupra modului cum ei vorbesc. In sfârşit, tot concepţia sociologică ne explică pentru ce Saussure se ocupă numai de ceea ce el numeşte -« limbă », noţiune definită aici mai sus, nu si de « vorbire », care este realizarea concretă a limbii, prin emisiune de sunete articulate alcătuind cuvinte şi forme gramaticale, aşa cum le putem auzi din gura semenilor noştri şi a noastră însăşi. Şi alţi lingvişti francezi, contemporani cu Saussure, unii chiar mai în vârstă decât el, exprimă incidental păreri asemănătoare. Dar niciunul n’a văzut aşa de clar şi profund ca el. De aceea un M. Breal sau un V. Henry au susţinut lucruri care, oricât am admite punctul de vedere iniţial, ni se par J) In Cours de linguistique generale, publicat postum de către elevii săi Ch. Bally şi A. Sechehaye (ediţia I-a Lausanne-Paris 1916, a Il-a şi a IlI-a Paris 1923, resp. I93i)- . ... *) Acelaşi lucru susţinuse mai înainte Americanul Whitney în La vie du langage, ed. IlI-a, Paris 1880, p. 124. Iată cum rezumă H. Delacroix, Le langage et la pertsee, ed. II-a, Paris 1930, p. 63, nota ideile acestuia: «Whitney avait dăjâ exposă avec prăcision et vigueur (La vie du langage, p. 124) qu’une langue n’ătant pas une pro-priătă individuelle mais collective, l’action de l’individu sur le langage est restreinte et conditionnelle; lea additions ou changements faits par un individu, s’ils ne sont pas acceptăs par la communaută et conservăs par la tradition, meurent avec lui. L’individu vit sous l’empire des mâmes habitudes que ses concitoyens et pense â peu prfrs comme eux. II y a une somme ou răsultante des prăfărences d’une sociătă, dont la composition du langage, aux diffărentes ăpoques, rend tămoignage; c’est ce que nous appelons le gănie d’une langue. En dehors des variations insensibles, la sociătă ne fait ni n’accepte rien de nouveau >. Capitolul dela începutul căruia am reprodus acest fragment este întitulat «langage et sociătă » şi prezintă un interes deosebit pentru discuţia noastră. www.digibuc.ro 3 UN LINGVIST SOCIOLOG: ANTOINE MEILLET (1866—1936) 3 măcar curioase. Astfel Henry, în Antinomies linguistiques, Paris 1896, p, 58, scrie: « Notre langue maternelle, nous la savions virtuellement avant que de naître: je veux dire que Ies tours de phrase, l’ordre des mots et consequemment l’agencement des idees constituent un fonds linguistique et logique qui par un vague atavisme doit se transmettre du cerveau de l’ancetre â celui de ses descendants » 1), Iar Breal, Essai de se'mantique, ed. IlI-a, Paris 1904 exagerează şi el caracterul social al limbii, deşi în alt sens decât Henry, când face comparaţie între sistemul de conjugare indo-europeană şi «ces grandes institutions politiques ou judiciaires — Ies parle-ments' ou le conseil du roi — qui, nees d’un besoin primordial, ont vu peu â peu se diversifier, s’etendre leurs attri-butions, jusqu’â ce qu’un autre âge, trouvant cet ensemble de rouages t^op lourd, en ait retranche une part, en ait divis£ le 'fonctîonnement entre divers corps libres et ind^pendants, quoique prenant part encore, dans une certaine mesure et avec la preuve visible de leur ancienne solidarite, â la concep-tion iniţiale», (Citat de J. Vendryes, Le Langage, Paris 1921, p, 20,) Dimpotrivă, acelaşi savant are, cum vom vedea mai jos, perfectă dreptate să afirme, tot acolo: «A mesure qu’une civilisation gagne en variete et en richesse, Ies occupations, Ies actes, Ies interets dont se compose la vie de la societe se partagent entre differents groupes d’hommes; ni l’£tat d’esprit, ni la direction de l’activite ne sont Ies memes chez le pretre, le soldat, l’homme politique, l’agriculteur, Bien qu’ils aient herite de la meme langue, Ies mots se colorent chez eux d’une nuance distincte, laquelle s’y fixe et finit par y adherer, , , Au mot â’operation, s’il est prononce par un chirurgien, nous voyons un patient, une plaie, des instru-ments pour couper et tailler; supposez un militaire qui parle, nous pensons â des arm£es en campagne; que ce soit un financier, nous comprenons qu’il s’agit de capitaux et de soustractions. Chaque Science, chaque art, chaque metier, en 9 9 Dacă ar fi aşa, nu s’ar înţelege de ce acelaşi copil, înainte de a putea vorbi, este apt să înveţe, cu o uşurinţă sau, dacă vreţi, cu o greutate egală, orice limbă, nu numai pe a părinţilor săi. Pe oricare din ele însă trebue s’o «înveţe », fiindcă n’o ştie, i* www.digibuc.ro 4 IORGU IORDAN 4 composant sa terminologie, marque de son empreinte Ies mots de la langue commune. » (Apud A. Meillet, Linguistique historique et linguistique generale, voi. I, ed. Il-a, Paris 1926, p. 244.) * * Şi totuşi, desvoltarea şi adâncirea concepţiei sociologice a limbajului avea să vină dela un elev a lui Saussure: dela Antoine Meillet. Acesta a căutat pretutindeni să verifice doctrina maestrului său şi s’o aplice cu cea mai mare consecvenţă, dar şi cu prudenţă, utilizând, în acest scop, o documentare extrem de bogată şi de variată. Deşi se declară, pentru orice idee pe care o exprimă, debitor al lui Saussure, Meillet a judecat totdeauna cu propria sa minte şi a izbutit astfel să aducă sistemului saussurian numeroase rectificări şi completări, graţie cărora este socotit el ca adevăratul întemeietor al şcolii sociologice. Niciunul dintre ceilalţi discipoli ai lingvistului genevez, şi ei celebri astăzi, n’a acordat aceeaşi atenţie factorului social din limbă. De aceea, intervenind într’o polemică dusă de alţii asupra « filosofiei lingvistice franceze », dar în care, lucru dealtfel firesc, fusese amestecat şi numele său, Meillet ţine să ia asupra-şi întreaga răspundere în materie de sociologie lingvistică. El precizează că, dintre cei patru învăţaţi francezi puşi în cauză de norvegianul H. Falk, şi anume M. Grammont, J. Vendryes, G. Millardet x) şi A. Meillet, el singur crede că împrejurările în care se desfăşoară viaţa colectivă exercită o influenţă covârşitoare asupra limbii. Dealtmintrelea, în recensia despre Cours de linguistique generale al lui Saussure (v. Bulletin de la Societe de Linguistique de Paris, XX [1916], p. 32 urm.), Meillet obiectează fostului său profesor că nu ia în consideraţie condiţiile exterioare ale vieţii sociale, de care atârnă evoluţia limbajului omenesc. Dar şi fără aceste mărturii oarecum directe Meillet se dovedeşte un sociolog veritabil în domeniul disciplinei noastre. Voiu menţiona aici câteva din aplicaţiile cele mai importante ale concepţiei sale despre caracterul social al limbii. Astfel, *) Cf. lucrarea acestuia Linguistique et dialectologie romanes, Paris 1923. unde, la p. 488 urm., se vorbeşte de lingvistica sociologică, www.digibuc.ro s UN LINGVIST SOCIOLOG: ANTOINE MEILLET (1866—1936) 5 apropiindu-se de H. Schuchardt în ce priveşte importanţa pe care o acordă împrumuturilor lingvistice, Meillet spune că împrumutul este o lege socială. Contactul dintre diversele grupuri care alcătuesc o colectivitate umană are, între altele, drept urmare treceri de cuvinte şi forme gramaticale dela unul la altul. Aşa se explică tendinţa de unificare a limbii, foarte puternică mai cu seamă în ţările cu o cultură desvol- tată. Dar nu numai diversele clase ale unei comunităţi etnice » se influenţează reciproc. Progresul din ce în ce mai mare al legăturilor dintre popoare, datorit condiţiilor de viaţă modernă, face ca fiecare naţiune să joace, faţă de celelalte, rolul pe care, în interiorul fiecăreia, îl joacă un grup social. Bineînţeles că, din pricina deosebirii de sistem dela o limbă la alta, împrumuturile inter-lingvistice nu pot fi atât de numeroase şi de importante ca cele care se produc între dialectele unui singur idiom, posesoare ale aceluiaşi sistem. Dar nu cantitatea împrumuturilor, ci existenţa lor şi tendinţa care le dă naştere interesează în discuţia de faţă. Civilizaţia merge mână în mână cu limba: amândouă sunt fapte sociale, şi apropierea popoarelor prin una duce la apropierea lor prin cealaltă. De aici numeroase fenomene asemănătoare sau chiar identice în limbi adesea foarte diferite din punctul de vedere al originii lor istorice. Cu acest prilej, Meillet invoacă ceeace el numeşte « le sentiment d’une unite de civilisation », o stare de spirit care duce la atenuarea sau chiar la suprimarea parţială a deosebirilor dintre popoare şi, prin urmare, a acelora dintre limbile vorbite de ele. Raportul de forţe dintre grupurile sociale Jcare vin în contact şi prin aceasta îşi împrumută reciproc elemente de tot soiul se conduce şi în chestii de limbă după legea prestigiului. Naţiunea sau categoria socială împrumutătoare se simte inferioară celeia dela care împrumută, şi inferioritatea poate fi de ordin politic, militar, cultural sau economic. Aşa s’a impus limba latină acum două mii de ani în provinciile cucerite de Romani, la fel s’au petrecut lucrurile mai târziu, indiferent dacă împrejurările n’au fost identice, cu limba arabă, purtătoare a unei religii nouă, mahomedanismul, sau, în vremuri apropiate de noi, cu limba engleză. www.digibuc.ro 6 IORGU IORDAN 0 Dar Meillet nu se mulţumeşte să constate împrumuturile lingvistice şi să le explice în chipul arătat mai sus. El extinde doctrina sociologică şi asupra transformărilor suferite de materialul lingvistic în trecerea lui dela o categorie umană la alta. Căci, oricât de strânse ar fi relaţiile dintre clasele sociale, fiecare posedă o psihologie specială. Cu atât mai mult, când e vorba de popoare. Astăzi chiar, în ciuda tendinţei de unificare a civilizaţiei, există încă multe şi profunde deosebiri, datorite vieţii sociale, care nu este, nici nu poate fi pretutindeni identică. De aceea, spune Meillet, cu toate că numeroase limbi au o origine comună dovedită istoriceşte, iar altele derivă, foarte probabil, din aceeaşi sursă, ceeace nu se mai poate însă demonstra, ele diferă atât de mult, încât indivizii vorbitori respectivi nu se înţeleg între dânşii. Cauza acestei stări de lucruri trebue căutată în condiţiile de viaţă dolectivă, diferite dela un popor la altul. Meillet afirmă, la un moment dat, că elementele deosebite dela un idiom la altul îsi au izvorul în structura socială, pe când cele comune provin dela asemănarea fiziologică şi psihologică a oamenilor din toate timpurile şi locurile. Dependenţa faptelor lingvistice de cele sociale o ilustrează Meillet, în mod foarte elocvent, cu ajutorul prefacerilor semantice. împrumuturile lexicale îşi modifică înţelesul după numărul de indivizi alcătuitori ai grupului uman împrumutător: dacă acesta este mai restrâns decât cel dela care împrumută, sensul cuvântului se restrânge, şi invers. Astfel frc. niais, termen general cu însemnarea de «stângaciu, nătâng », aparţinea în evul mediu numai limbajului vânătorilor, care denumeau cu el pasărea prinsă în cuib. O asemenea pasăre făcea, în comparaţie ce cele dresate, impresia că-i proastă. Acest element semantic, uşor accesibil oricui, a predominat asupra celorlalte în momentul când niais a intrat în limba comună, si astfel dela accepţia restrânsă de « pasăre prinsă în cuib », adică pasăre proastă, s’a ajuns la aceea, foarte largă, de «fiinţă (în general, dar mai ales umană) proastă, stângace». Rom. jupân, la început formulă de politeţă adresată exclusiv boierilor, s’a aplicat la categorii sociale din ce în ce mai largi, tocmai pentrucă n’a rămas în clasa unde a luat naştere. Dar răspândirea lui mare www.digibuc.ro 7 UN LINGVIST SOCIOLOG: ANTOINE MEILLET (1866—1936) 7 a avut drept rezultat o degradare a sensului, care a provocat o nouă restrângere a întrebuinţării acestui cuvânt, iar astăzi nu-1 mai acceptă aproape nimeni. Foarte numeroase şi interesante sunt, în legătură cu ideea lui Meillet desvoltată mai sus, împrumuturile din limbajele tehnice în limba comună. Asemănătoare cu ele, în ce priveşte soarta, adică modificările semantice, precum şi cauzele acestora, sunt ceeace s’ar putea numi împrumuturi semantice: când o limbă, inferioară din punct de vedere cultural, se lasă influenţată de alta superioară, deseori se împrumută din aceasta nu cuvinte, ci numai sensuri necunoscute, adică se dau unui termen băştinaş, sinonim, în parte, cu expresia corespunzătoare din limba străină, înţelesuri tehnice pe care el nu le avea. Aşa s’au petrecut lucrurile cu limba latină, debitoare a celei greceşti, tot aşa, în vremea noastră, cu româna (evident că şi cu alte limbi europene), debitoare a francezei. Următorul pasaj din articolul lui Meillet Comment Ies mots changent de sens (publicat din nou în Linguistique historique et linguistique generale I) rezumă admirabil condiţiile în care se produc împrumuturile lingvistice: « Ces exemples, ou l’on a remarque seulement Ies plus gros faits et Ies plus generaux, permettent de se faire une idee de la maniere dont Ies faits linguistiques, Ies faits historiques et Ies faits sociaux s’unissent, agissent et reagissent pour transformer le sens des mots; on voit que, partout, le moment essentiel est le passage d’un mot de la langue generale â une langue particuliere, ou le faiţ inverse, ou tous Ies deux, et que, par suite, Ies changements de sens doivent etre consideres comme ayant pour condition principale la differenciation des elements qui constituent la societd » (Op. cit., p. 271). Am pomenit ceva mai înainte de limbaje tehnice. Este uşor de văzut că şi ele sunt produsul deosebirilor dintre grupurile sociale 1). Fiecare categorie de oameni are ocupaţiile şi preocupările ei caracteristice, diferite de ale altora. Urmarea, din punct de vedere lingvistic, este crearea unei terminologii *) Cf. citatul făcut la pag. 3—4 din Essai de semantique al lui Breal (privitor la sensurile frc. operation în limbajul diverselor grupuri sociale care-1 întrebuinţează). www.digibuc.ro 8 IORGU IORDAN 8 speciale, proprie fiecăreia şi, deci, necunoscută sau greu accesibilă celorlalte. Fără să cerceteze aceste limbaje tehnice, Meillet le-a arătat totuşi importanţa şi, mai ales, le-a explicat sociologic, ceeace a avut drept efect o adevărată eflorescenţă de studii, dintre care majoritatea se referă la un limbaj special, acela al răufăcătorilor de toate speciile, aşa numitul argot, în sensul strict al cuvântului, ca fiind mai interesant şi pentru lingvişti, dar şi pentru esteţi (căci îşi are izvorul aproape exclusiv în afect, prin urmare la fel cu limbajul poetic). Nu-i de mirare, deci, că cele mai multe şi mai valoroase lucrări asupra argot-urilor sunt scrise de Francezi sau de discipoli ai şcolii franceze, adică sociologice. Altă aplicaţie a ideii că limba e un fapt social a dus la constatarea şi explicarea aşa ziselor interdicţii de vocabular sau ‘tabîi‘. In idiomele popoarelor înapoiate, mai cu seamă, numele unor anumite obiecte şi fiinţe considerate ca primejdioase sunt înlocuite prin perifraze sau prin metafore. Omul primitiv, incapabil de a separa cuvântul de obiectul (în sens material) respectiv, se teme că, pronunţând, de pildă, numele unui animal sau al unei divinităţi, acestea pot apărea aievea dinaintea lui spre a-i face rău. Numeroase resturi de tabu se păstrează până astăzi chiar în limbile naţiunilor civilizate. Să se compare, de ex., termenii indoeuropeni pentru ‘urs’, ‘şarpe’, ‘nevăstuică’, etc., iar dintre fiinţele supranaturale cei privitori la ‘drac’. Urmarea pe care o are influenţa acestei mentalităţi primitive asupra limbii este dispariţia unui însemnat număr de cuvinte şi, fireşte, crearea altora nouă sau a unor accepţii nouă la expresii deja existente, menite să ia locul celor pierdute. Două citate scurte vor completa consideraţiile făcute până aici asupra doctrinei lui Meillet. « Depuis le ddbut de l’dpoque historique, et sans doute des longtemps avant, l’histoire du langage est commandde avant tout par des faits de civili-sation. L’extension des grandes langues communes, telle que le latin, Tarabe, l’espangol, l’anglais, est ce que l’on observe en fait». (Bulletin de la Societe de Linguistique de Paris, XXII [1920—1921], p. 39.) «II lui a seulement dchappd que, depuis Brdal et F. de Saussure, pour ne pas parler que des www.digibuc.ro 9 UN LINGVIST SOCIOLOG: ANTOINE MEILLET (1866—1936) 9 morts, le role des conditions sociales a ete mis en evidence d’une maniere qui renouvelle le probleme et que la langue etant de tous Ies faits humains le plus manifestement social — car ni la langue n’est imaginable sans la societe ni la societe des hommes sans la langue — Ies conditions sociales dominent le langage ». (Ibidem, XXV [1924—1925], fasc, 2, pag. 2.) * * * O întrebare firească, înainte de a Sfârşi, Au fost Saussure şi Meillet influenţaţi de sociologi ? Cu privire la cel dintâi a răspuns afirmativ W, Doroszewski într’o comunicare făcută la al doilea congres de lingvistică generală (Geneva 1931) *), susţinând că şeful şcolii lingvistice franceze a suferit influenţa lui Durkheim: între limbă, considerată de Saussure ca ceva exterior individului, fiindcă vine dela colectivitatea lingvistică, şi faptul social, care, după Durkheim, există tot în afara individului, dar tocmai de aceea se impune acestuia, există un paralelism foarte elocvent, care nu poate fi atribuit unei simple coincidenţe 2). De părerea lui Doroszewski este şi V, Mathesius, tot lingvist. Meillet, dimpotrivă, declară undeva că, în ce priveşte fondul, doctrina maestrului său s’a constituit independent de Durkheim. Chestia n’are importanţă prea mare, cel puţin pentru discuţia noastră, al cărei modest scop a fost să expună, foarte pe scurt, de altfel, principiile unei şcoli lingvistice al cărei ecou devine pe zi ce trece tot mai puternic în disciplina noastră, cum nici nu-i posibil altmintrelea: odată ce limba e un produs social, trebue s’o studiem în legătură cu viaţa colectivă a oamenilor, cu împrejurările în care se desfăşoară aceasta. Datorită concepţiei sociologice, pe care Meillet şi aţâţi elevi ai săi, direcţi sau indirecţi, au aplicat-o în numeroase şi importante studii, ideile *) Cf. Ades du Il-e congres internaţional de linguistes, Geneve 25—29 aout 1931, p. 146—148, unde sunt rezumate desbaterile asupra problemei: sociologie şi lingvistică. De altfel legăturile dintre aceste două discipline se discută necontenit la congresele lingviştilor. In 1936, la Copenhaga, raportul oarecum oficial relativ la această chestie l-a făcut sociologul francez Lăvy-Bruhl. a) Doroszewski şi-a publicat comunicarea în Psychologie du langage (= Journal de Psychologie), Paris 1933, p. 82 urm., subt titlul Qitelques remarques sur le rapport de la sociologie et de la linguistique: Durkheim et F. de Saussure, www.digibuc.ro IO IORGU IORDAN IO specialiştilor despre limbă s’au clarificat şi aprofundat simţitor, apropiindu-se mult de realitate. S’a verificat, mai cu seamă, o veche afirmaţie, aceea că limba este ceva viu, dar nu un organism, cum se spunea pe vremea naturalismului (şi se mai repetă, din păcate, chiar astăzi), când, conştient sau inconştient, limba era socotită ca un fel de entitate, independentă oarecum de indivizii vorbitori, ci un sistem de simboluri având existenţa în om şi prin om, mai bine zis în oameni şi prin oameni, şi suferind influenţa de fiecare clipă a vieţii umane colective^1). *) *) Ideile despre limbă ale lui Meillet se pot găsi, mai ales, în cele două volume de Linguistique historique et linguistique generale (primul a fost deja citat de mai multe ori, al doilea a apărut puţină vreme după moartea autorului). Ambele cuprind, de fapt, articole publicate la intervale de timp foarte variate şi tratând chestii mai mult sau mai puţin generale, care interesează nu o anumită limbă sau familie de limbi, ci limbajul omenesc de pretutindeni. Dar şi lucrările speciale, recensiile, etc. scrise de Meillet sunt pline de lucruri foarte asemănătoare cu cele expuse de mine mai sus. www.digibuc.ro ORIGINEA MACEDOROMÂNILOR RĂSPUNS D-LUI KERAMOPULOS DELA ACADEMIA GREACĂ DIN ATENA, REFERITOR LA ORIGINEA GREACĂ A MACEDOROMÂNILOR1) DE TH. CAPIDAN MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE Şedinţa dela io Februarie 1939 Domnilor Colegi, Potrivit însărcinării ce ati binevoit să-mi daţi în şedinţa din » » > » 27 Ianuarie a. c., în urma propunerii d-lui prof. N. Iorga, de a răspunde d-lui prof. Keramopulos, referitor la noua teorie despre originea greacă a Românilor din Sudul Dunării, pe care d-sa a expus-o la Academia Greacă din Atena, în şedinţa festivă din 28 Decemvrie 1938, în comunicarea de faţă îmi iau voie să desvolt acest răspuns. înainte de a intra în fondul chestiunii, îmi veţi îngădui să vă atrag luarea aminte asupra faptului, poate, necunoscut unora dintre domnia-voastră, anume problema originii Românilor macedoneni a preocupat pe învăţaţii şi mai cu seamă pe politicianii greci, mai de mult, dar mai ales dela începutul acţiunii culturale a Statului român în Macedonia, sunt aproape şaptezeci de ani de atunci. Motivul acestor preocupări de a rezolva o problemă, care pentru învăţaţii români şi străini ') Acest răspuns este făcut pe baza textului grecesc publicat în traducere franc .a în ziarul « Le Messager d’Athfenes », sub titlul: Que sont Ies Koutzovalaques? U probleme ethnologique. Communication faite â l’Acaddmie d’Athănes par le prof. K amopoulos, prăsident sortant, în numerele 5193—5200 din Ianuarie 1939. . A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. IX. www.digibuc.ro 2 TH. CAPIDAN 12 era clară ca lumina zilei, pleca din mai multe consideraţiuni, dar mai ales din interesul pe care elenismul din veacurile XVIII şi XIX l-a urmărit prin şcoală şi biserică, de a putea desnaţionaliza prin limbă neamurile din Balcani. Intr’adevăr, Grecii, cu mult înainte de mişcarea revoluţionară a Sârbilor din imperiul turcesc, proclamaseră realizarea acelei mari idei care trebuia să ducă la crearea unei vieţi independente, pentru toate popoarele balcanice, în cadrul marelui imperiu bizantin. Pe vremea aceea — suntem în cursul sec. XVIII — ideea părea cu atât mai sublimă, cu cât asupririle Turcilor asupra creştinilor se arătau din ce în ce mai insuportabile, iar principiul care trebuia să stea la temelia noului Stat balcanic era vieaţa creştină. Dintre toate popoarele balcanice, Macedoromânii, ca elementul cel mai luminat după Greci, s’au arătat dela început cuceriţi de măreţia acelei idei. Aşa se explică de ce, în vreme ce în Occident, pe atunci, marele animator grec Adamantios Korai x), fiul unui negustor din Smirna, pregătea renovarea sufletului grecesc scriind într’o limbă înţeleasă de popor, în Balcani, un alt evocator al trecutului elen, poetul Riga Fereu, român de origine din comuna Veleştin * 2), suna clopotul de alarmă, chemând la libertate popoarele creştine, în acele versuri pline de avânt şi de caldă simţire, pe care poporul grec de pretutindeni le cântă în « Marseilleza greacă ». Era o vreme, Domnilor Colegi, când nu numai Românii, care trăiau printre Greci şi se formau la şcoala şi biserica greacă dar chiar Slavii şi Albanezii din apropierea lor credeau într’o resurectiune a creştinismului triumfător, care nu le ') Despre Adamantios Korai şi despre mişcările greceşti pentru restaurarea imperiului bizantin, vezi N. Iorga, Histoire des Etats Balkaniques jusqu'ă 1924. Paris (1925) 181 urm. Vezi şi Barth. Kopitars Kleinere Schriften von Fr. Miklosich. Wien (■875), 96. Lui Adamantios Korai i-au ridicat un frumos monument fraţii Averof, macedoromâni de origine (despre care vezi mai departe în cuprinsul acestei comunicări): « Von den Gebriidern Averof stammen auch die Denkmăler fur den Patriarchen Ariga und den Philologen Ko rai s t (Gustav Weigand, Die Aro-munett, Ethnographisch-philologisch-historische Untersuchungen. Erster Bând, Leip-zig (1895) 179- _ 2) Poetul Riga Fereu a petrecut câtva timp la Bucureşti. De aci, mergând la Viena, centrul coloniilor greco-române a fost trădat de către Austrieci şi predat Turcilor, înainte de a fi apucat să treacă în Balcani, unde avea de gând să pună la cale o răscoală. (N. Iorga, o. c., 186). www.digibuc.ro 13 ORIGINEA MACEDOROMÂNILOR 3 putea veni decât numai dela poporul grec, moştenitorul direct al imperiului otoman, mai ales că acest popor, în toate acţiunile lui în contra Turcilor, se înfăţişa ca apărătorul civilizaţiei şi al creştinismului. De fapt, revoluţia, pregătită cu atâta grijă de faimoasa Eterie izbucni, şi un fior de nădejde trecu prin sufletele desnădăjduite ale creştinilor. In fine, visul Grecilor se împlini, prin constituirea noului regat elen. Dar atâta nu ajungea faţă de proiectele grandioase ale patrioţilor greci. Intr’adevăr, Tracia cu minunata cetate a Sfântului Constantin de pe malurile Bosforului, Rumelia, Albania, Macedonia cu Epirul şi Tesalia se găseau încă sub Turci. După această primă etapă, mai era nevoie de un alt efort din partea Grecilor, spre a ajunge la definitiva restaurare a Statului grecesc creştin în cadrul imperiului bizantin. De data aceasta, însă, o nouă schimbare se produse în vieaţa spirituală a popoarelor balcanice, schimbare care trebuia să pună oarecum stavilă planurilor greceşti. Anume, dorinţa de a se cultiva în graiul moştenit dela părinţi, nu numai în limba greacă cum fusese obişnuită lumea creştină până atunci, luase, spre marea surpriză a cărturarilor Greci, o formă atât de pronunţată, încât chiar cu câteva decenii înainte ea se arătase sporadic însă simultan la toate popoarele balcanice: Români, Bulgari şi Albanezi. Era momentul când, cu toată admiraţia pe care o aveau pentru mândria trecutului spiritual al Grecilor, Macedoromânii vroiau totuşi să ajungă şi ei să scrie în graiul lor de acasă « aromânesc », cum spuneau ei. In felul acesta, s’au ivit încă de atunci primele monumente literare macedoromâne, tipărite cu litere greceşti la Yiena şi Veneţia, pe unde petreceau marii negustori macedoromâni. Printre autorii acestor scrieri, relevez în particular pe cucernicul părinte Constantin U c u t a, Român din Moscopole, preotul dela biserica coloniei româneşti din Posen, care în cărţulia lui tipărită la Viena, în 1797, pentru instrucţia copiilor macedoromâni în limba naţională, îşi începea prefaţa cu următoarele cuvinte: « Ceti-torule, primeşte această lumină, puţină, spre folosul copiilor noştri, căci socotesc că de mult îţi era dor să vezi acest început în mijlocul neamului nostru, pentru ca copiii noştri www.digibuc.ro 4 TH. CAPIDAN 14 să poată înţelege mai uşor ceea ce cu multă pierdere de vreme şi cu multă greutate înţeleg în altă limbă »1). In împrejurările acelea, Grecii singuri, aţâţi câţi erau după eliberarea Eladei, nu puteau duce lupta pentru o mai grabnică înfăptuire a idealului lor naţional. La această grandioasă operă trebuia să participe toate populaţiunile balcanice, dar cel puţin acelea care se găseau în apropierea Greciei. De altfel, lucrul acesta era necesar şi pentru justificarea pretenţiilor lor politice faţă de străinătate. Patrioţii greci, aşezaţi în principalele oraşe din Occident, avuseseră grija să propovăduiască pretutindeni că întreaga peninsulă balcanică, pe care, de altfel, ei în scrierile lor o numesc, prin abuz, «peninsula elenică» este locuită numai de Greci. Faptul acesta era întărit şi de dreptul pe care Patriarhul dela Constantinopole îl obţinuse dela Turci, de a fi protectorul spiritual al tutulor creştinilor din Sudul Dunării, indiferent de limbă si naţionalitate. Pentru cuceritorii Turci f > n’au existat aproape până la emanciparea bisericii bulgăreşti de sub autoritatea Patriarhiei (1870), nici Bulgari, nici Albanezi, nici Şerbi şi cu atât mai puţin Aromâni, ci numai creştini ortodocşi, trecuţi în registrele Porţii sub numele de « rum mileti» (neam romaic, adică grecesc) şi reprezentat de un singur şef religios numit « roum patriki» (patriarhul romeic, adică grecesc). Era cum vedeţi o situaţie cum nici nu s’ar putea închipui mai bună pentru Greci, mai ales dacă ţinem seama de faptul că aceeaşi patriarhie, judecând după luptele pe care le-au dat Macedoromânii pentru obţinerea a câtorva zeci de biserici, în care să se oficieze serviciul divin în limba română, se înfăţişa mai mult ca un organ al panelenismului în Balcani, decât ca un apărător al ortodoxismului. Cărturarii greci, în frunte cu clerul grecesc, profitând de această situaţie pe cât de excepţională pentru interesele lor, pe atât de desavan-tajoasă şi chiar umilitoare pentru celelalte naţionalităţi, dar mai ales pentru Români, au pornit o propagandă de desna- *) Noua Pedagogie sau Abecedar uşor, spre a învăţa pe copiii tineri carte aromânească, în deobşte întrebuinţare la Aromâni. Acum întâia dată s’a întocmit şi îndreptat de către prea cuviosul în cele preoţeşti Domnul Domnul CONSTANTIN al lui UCUTA MOSCOPOLEANUL, Hartofilax şi protopop în Posen din Prusia Meridională. Şi mulţumită lui s’a dat la tipar pentru gloria Neamului. In Viena, 1797, în imprimeria Marchizilor Pulliu. www.digibuc.ro ORIGINEA MACEDOROMÂNILOR s 15 ţionalizare, în care au încercat să dovedească că atât Românii din Sudul Dunării cât şi Albanezii cu Bulgarii nu sunt din punct de vedere etnic decât Greci românizaţi, albanizaţi sau slavizaţi. De atunci au apărut în literatura lor de propagandă acei noi termeni etnici, ridicoli pentru spiritul vremii în care trăim, căci patrioţii şi chiar cărturarii greci îi întrebuinţează şi azi, anume Elini Vlahofoni pentru Români, Elini Vur-garofoni pentru Bulgari, etc. După toate acestea, înţelegeţi foarte bine că nu trebue să ne surprindă prea mult faptul, dacă chiar astăzi un învăţat arheolog grec de valoarea d-lui prof. Keramopulos revine să discute, pe temeiul unei metode cunoscute numai de cărturarii greci, originea unei populaţiuni asupra căreia judecata obiectivă a ştiinţei s’a pronunţat încă din 1774, când vestitul profesor de Istorie dela Universitatea din Halle, Johann Thun-mann, a publicat primul document de limbă în graiul Românilor macedoneni1). Eu cred că învăţaţii greci mai luminaţi desaprobă această manieră de a contesta originea dovedită a unei populaţiuni atât de vechi în Balcani, cum este aceea a Românilor macedoneni. Insă aceştia, din care face parte savantul profesor B. R e c a t a s, despre care vom vorbi ceva mai târziu, sunt rari. Cei mai mulţi se abţin de a ridica *) Istoricul german a fost primul care a publicat în lucrarea sa Untersuchungen iiber die Geschichte der Ostlichcn europăischen Vdlker. Erster Teii, Leipzig 1774, cea dintâi operă scrisă în limba macedoromână cu litere greceşti, intitulată: Ilgcozo-nsigia nană zov oocpokoyicozdzov xai aldEaificozdzov didaaxdl.ov, ’ iEgoxrjgvxoq xai ngcozonanăKvgiov &Eodcbgov' Avaczaoîov Kaf)a?Mu>zov zov MoayonoXizov, ţvvz£&£iaa xai vvv ngcozov zvnoiq exâo&EÎoa dandvn zov hzipiozdzov, xai %gr)mpuozdzov Kvgîov rEwgylov Tgixovna, zov xai Kooftr/oxr] inihEyofihov ix nazgiboq MooyonokEcog. ’EvezItjoi ,aipo' 1770. IIagă ’Avzmviip. ză> Bogzoh. Superiorum permissu ac privi-legio. Pe româneşte: «Prima învăţătură, întocmită de prea învăţatul şi prea cucernicul dascăl, predicator şi protopop chir Teodor Anastas Cavallioti din Moscopole, şi acum pentru întâia oară, dată la lumină cu cheltuiala prea cinstitului şi prea folositorului chir Gheorghe Tricupa, supranumit şi Cosmischi din Moscopole. Veneţia 1770 ». Cu prilejul publicării acestei lucrări, Thunmann vorbeşte despre Macedoromâni, pe cari îi numeşte « Români din Tracia » (Tracische Wlachen), în spre deosebire de Românii din Dacia, pe cari îi numeşte « Români din Dacia » (Dacische Wlachen). In capitolul « Despre Români » (Von den Wlachen) el susţine că Macedoromânii sunt fraţi cu Românii din Dacia. Despre limbă spune că este aceeaşi cu a Dacoromânilor (Sie reden dieselbe Sprache, als ihre Briider diesseits der Donau). Această limbă a Macedoromânilor s’a auzit în Tracia pe la sfârşitul secolului al VI (Gegen das Ende des sechsten Jahrhunderts sprach man schon in Thracien Wlachisch). Vezi mai departe despre aceasta lucrarea mea Aromânii, capitolele « Patria primitiva a Aromânilor » (pag. 22) şi « Primele scrieri în dialectul aromân » (pag. 46), www.digibuc.ro 6 TH. CAPIDAN 16 obiecţiuni în contra ei. Aceasta o fac probabil din faptul că ea răspunde unei necesităţi naţionale, anume de a desfiinţa pe Aromâni ca minoritate etnică din mijlocul Grecilor. Această acţiune a fost urmărită de cărturarii greci mai de mult, primind în cursul timpului diferite forme, după împrejurări. Astăzi d-1 prof. Keramopulos le contestă Macedoromânilor originea etnică, recunoscând în schimb latinitatea limbii lor. Altă dată cărturarii greci nu voiau să le recunoască nici atât. Astfel, ca să dau numai un singur exemplu care s’a petrecut mai aproape de vremurile noastre, în 1909, sunt tocmai treizeci de ani de atunci, a apărut din iniţiativa şi cu cheltuiala Patriarhului Ecumenic din Constantinopole de atunci, Joachim, faimosul lexicon macedoromân scris cu litere greceşti şi latineşti, datorit lui Constantin Nicolaidi1), în prefaţa căruia, lungă de vreo patruzeci de pagini, s’a încercat să se dovedească originea grecească a graiului macedoromân. Lucrarea trebuia împărţită la toate familiile româneşti mai răsărite de prin oraşele Macedoniei, aşa după cum va fi împărţită poate în broşură şi comunicarea d-lui Keramopulos. Din nenorocire ea însă nu şi-a putut atinge scopul urmărit. Abia ieşită din teascurile tipografiei, am dat imediat replica necesară într’un studiu de optzeci de pagini intitulat « Re-ponse critique au dictionnaire etymologique kutzovalaque, pu-blie par M. Constantin Nicolaidi», răspândit în foarte multe exemplare, în care am arătat toate greşelile unei încercări neizbutite, care urmărea scopuri cu totui străine de preocupările ştiinţifice. Răspunsul meu de acum treizeci de ani, care a avut o excelentă primire în cercurile filologice din străinătate, a stârnit discuţiuni aprinse printre cărturarii greci din peninsulă, mai ales pentrucă cei mai mulţi din ei, fiind până atunci amăgiţi cu tot felul de teorii asupra originii valahilor, aveau prilejul să vadă pentru întâia dată, într’o expunere sintetică şi clară, argumentele ştiinţifice pe care se întemeiază identitatea graiului lor cu limba română. Dar reacţiunea cărturarilor greci în contra limbii româneşti, oridecâteori Macedoromânii se încumetau să se afirme ca 9 Constantin Nicolaidi, ’Exvjio'koyixbv Aeljixoi’ ti]q KovxaofSXaxiy.fjq riuaarji. Atena, 1909. www.digibuc.ro i7 ORIGINEA MACEDOROMÂNILOR 7 Români în mijlocul Grecilor scriind câte ceva şi în româneşte nu numai în greceşte, se poate urmări într’o epocă şi mai veche. Ea este foarte interesantă de cunoscut, în primul rând, spre a ne da seamă de mentalitatea greacă, în al doilea însă, de violenţa şi expresiile, de cele mai multe ori triviale, cu care pedanţii greci atacau pe Români. Se ştie că în a doua jumătate a sec. XVIII, Românii din Macedonia si Albania, dar mai ales acei aşezaţi în oraşul Moscopole şi împrejurimi, ajunseseră la o situaţie economică atât de înfloritoare încât mulţi dintr’însii, culţi cum erau din contactul lor cu Occidentul, au simţit nevoia de a crea insti-tuţiuni de cultură superioară, cum a fost « Noua Academie », din care mai târziu au ieşit o serie de învăţaţi ca Teodor > » > Anastasie Cavallioti, Daniil Moscopole an u 1 şi preotul Constantin Ucuta, care, în afară de greceşte, au scris şi în limba română. Tot în Moscopole ei au fondat şi o tipografie, singura pe vremea aceea în întreaga peninsulă balcanică. Din nenorocire, însă, această stare n’a ţinut multă vreme, din cauza deselor războaie pe care imperiul otoman le ducea cu Ruşii. Hoardele albaneze de religie mahomedană, profitând de slăbiciunea imperiului, s’au năpustit asupra centrelor româneşti şi, după zece ani de jafuri şi prădări, toate aceste centre, dar mai ales Moscopole, Blajul Macedoromânilor, oraş cu 60.000 de locuitori şi 40 de biserici, din care 16 le-am apucat în călătoria mea din 1928, a dispărut de pe suprafaţa pământului. « Pasteurs vigilants, ouvriers eco-nomes, ces Valaques, qui se pretendaient descendus des Ro-mains etablis dans la Candavie par Quintus-Maximus, avaient releve dans le onzieme siecle, sur Ies ruines de l’antique viile des Mosches, celle de Voschopolis; et d’un simple câmp de bergers, elle etait devenue la metropole commerciale de l’Epire. On y comptait, vers le milieu du siecle dernier, preş de quarante miile âmes; et en 1788, sa population, augmentee d’un tiers, promettait de superbes destinees aux chretiens de cette pârtie presque ignoree de la Grece. Les ecoles de Voschopolis florissaient; la civilisation s’annonţait, sous les auspices de la religion et de ses ministres, telle qu’elle părut une fois dans le monde aux bords fortunes du Paraguay; www.digibuc.ro 8 TH. CAPIDAN 18 lorsque l’envie et le fanatisme se liguerent pour detruire l’ouvrage de la sagesse, , . apres dix annees de devastations, de rapines et de guerres, Voschopolis dispărut de la surface de l’Albanie », Acestea sunt relatările privitoare la distrugerea oraşului pe care ni le face în 1821 Pouqueville, eruditul consul francez al lui Napoleon I, la curtea lui A 1 i -paşa Tepeleni, faimosul tiran din Ianina. In urma acestui mare dezastru, cu pierderi incalculabile pentru viitorul naţional al Aromânilor, toată elita plutocraţiei şi intelectualităţii macedoromâne s’a văzut silită să se expatrieze în centrele comerciale din Nordul peninsulei, dar mai ales în Serbia, Austria, Ungaria şi Ardeal, unde au creat acele faimoase colonii, ale căror urme în T ransilvania, se recunosc şi astăzi în cea mai mare parte a ctitoriilor bisericeşti. Rolul pe care aceşti Aromâni, în calitate de eminenţi negustori l-au jucat în aceste ţări nu este încă bine studiat. Un fericit început pentru coloniile macedoromâne din Serbia l-a făcut învăţatul profesor universitar sârb Dr. D. I. Popovici1), Despre cei aşezaţi în Austria, Ungaria şi Ardeal atâta se ştie numai că ei, venind în atingere cu Românii transilvăneni s’au simţit imediat fraţi de acelaşi sânge, luând parte activă la toate frământările lor naţionale şi dând Ardealului o seamă de bărbaţi, care prin genialitatea şi dărnicia lor, şi-au creat un loc de frunte în istoria renaşterii poporului român din Transilvania, Printre aceştia au fost dascăli si medici care nu si-au uitat . * * * patria părăsită şi au scris din străinătate cărţi didactice, spre a fi răspândite în Macedonia, Astfel, vestitul medic, originar din Bitolia, Gheorghe Constantin Roja, doctor în spitalul universităţii din Pesta, care iscălea şi cu pseudonimul « Valachus Moscopolitanus » bun prieten al lui Petru Maior, ne-a dat o serie de lucrări, dar mai ales manualul lui de a scrie în graiul macedoromân cu litere latine; iar M i h a i 1 G. B o i a g i, profesor de limba greacă la gimnaziul din Viena, gramatica macedoromână, opera cea mai desăvârşită ce s’a putut scrie în 1813, când a apărut lucrarea, asupra graiului *) F. C. H. L. Pouqueville, Voyage dans la Grece. Tome deuxiâme. Paris (1820), 192—393- www.digibuc.ro 19 ORIGINEA MACEDOROMÂNILOR 9 Românilor din Sudul peninsulei1) balcanice. Prefaţa scrisă în nemţeşte şi greceşte din această ultimă lucrare ne oglindeşte de minune nervozitatea cărturarilor greci din peninsulă, oridecâteori se întâmpla să ajungă la Macedoromânii rămaşi acasă, câte un exemplar din aceste lucrări. Pe atunci, campionul elenismului în Epir era vestitul dascăl grec Neofit Duca, fost profesor la Academia din Bucureşti şi dat peste graniţă afară după ce mai întâi a fost bătut, imediat după venirea lui Gheorghe Lazăr în Muntenia. Iată în ce termeni triviali li se adresa Aromânilor, acest pedant grec, oridecâteori aceştia ridicau pretenţii de a se instrui în limba macedoromână: « Se laudă (Aromânii) că vor să constitue o naţiune deosebită şi nu vor să se unească prin limbă încetul cu încetul (cu naţiunea greacă), după cum s’au unit şi prin religie ». Şi mai departe: «Aşa sunt acei ce se prostesc cu limba aceasta românească, murdară şi ticăloasă, dacă este iertat să se numească limbă aceea care pretutindeni şchiopătează şi nu-i urmarea mai ales a unei limbi, având scârbă mare şi rostire uricioasă. De aici intervin atâtea turburări între oamenii mici şi proşti din ambele părţi laolaltă. Unii (adică Grecii), conduşi de trufie mare, insultă; alţii (adică Aromânii), fiind încăpăţânaţi, nu cedează. După atâtea veacuri, ei se consideră de aceeaşi origine cu Romanii, cu care n’au comun nici numele, nici picătură din sângele lor. Arate-ne un regat al lor propriu, ori o provincie întreagă sau altceva caracteristic si deosebit de alţii si atunci noi vom tăcea; toată a lor mulţime, însă, o cuprinde dela Dunăre până la Pelo-ponez, un şir de munţi sterpi, buni pentru exilaţi şi vagabonzi. Unde este metropola lor? Unde le sunt arhiereii? Unde judecătorii, unde şefia? Unde nobilimea, unde preoţii, unde evanghelia, unde psaltirea, unde literele deosebite ? Unde numele lor de neam cunoscut fie şi mai de aproape. Unde este locul lor în geografie ? Nicăiri. La ce, deci, se laudă ei că vor să constitue o naţiune deosebită, pe când n’au nici loc ? *) *) Dr. D. I. Popovici, O Cinncarima, prilozi pitanju postanka naăe £ar5ije, Beo-grad. Tradusă în româneşte de C. Constante, Despre Aromâni, Bucureşti (1934). Vezi şi ediţia a doua a lucrării d-lui Dr. D. I. Popovici. www.digibuc.ro IO TH. CAPIDAN 20 Căci Elada nu va consimţii niciodată, în niciun fel, să se numească Vlahie şi îi va socoti pe aceştia de apostaţi, nu curaţi1». La toate aceste alegaţiuni al căror ecou ajungea până la coloniile macedoromâne din străinătate, Mihail G. Boiagi răspundea în treacăt în prefaţa gramaticei macedoromâne, prefaţă scrisă în greceşte şi nemţeşte pe un ton mult mai liniştit. « Românul — spunea el — n’are de ce să se ruşineze de limba lui, din contra el, se va simţi mândru, când, reuşind să-şi cultive spiritul, limba maternă îl va urma bucuros, în orice caz mai bucuros ca multe alte limbi. Aşa dar, din consi-deraţiunile înşirate până aici nu înţeleg toate acele flecării nedemne ale lui Neofit Duca căruia, fiindcă nu cunoştea nicio altă limbă, i-ar fi plăcut să distrugă toate limbile din lume, pentru ca în locul lor să introducă limba sa macaroni-cească, (cum o numesc în batjocură conaţionalii săi). De altfel, zelul acestui învăţat grec este atât de orb, încât doreşte această înlocuire, deşi el însuşi declară pretutindeni că Românii sunt mai apţi pentru cultură şi mai sensibili la artele frumoase decât Grecii. împins, aşa dară, numai de orbire şi de ignoranţă ridicolă, el poate să întrebe într’un ton atât de provo-cător unde au Românii ţară, oraşe, preoţi, legi, nobilime, etc. ? ». In fine, gramaticul macedoromân, după ce continuă mai departe prefaţa, revenind la afirmările lui Neofit Duca, adaugă: «Wăren die Wlachen Hottentoten, so bleibt ihnen doch immer das Recht und die Pflicht, sich durch ihre eigene Sprache, als durch das zweckmăssigste Mittel zu vervoll-kommen», în româneşte: «Hotentoti de ar fi Românii, totuşi ar avea dreptul şi datoria să se perfecţioneze în limba lor, ca cel mai potrivit mijloc pentru aceasta » 2). Domnilor Colegi, am ţinut cu tot dinadinsul să vă reproduc numai în parte acest interesant dialog care a fost ţinut cu un veac şi mai bine înainte între pedantul învăţat grec din Elada şi gramaticul macedoromân de bun simţ din Viena, nu atât l) Din Aoyog tzeq'l y.araardaetag oyoXdov conţinut în Maţi/nov Tvq(ov !.oyog. Viena 1810, pp. 33-40, ap. Per. Papahagi, Scriitori Aromâni în secolul al XVIII-lea Bucureşti (1909), pp. 13, 51. ‘) Mihail G. Boiagi, Gramatică română sau macedo-română, reeditată de Per. Papahagi. Bucureşti 1913. Prefaţa. www.digibuc.ro 2 I ORIGINEA MACEDOROMÂNILOR li cu scopul ca să vă arăt cum au ştiut să reacţioneze învăţaţii macedoromâni din străinătate, atunci când cei rămaşi în peninsulă nu ştiau nimic despre ţările române, cât ca să vă dovedesc pe bază de documente controlabile că afirmaţiile •calomnioase ale învăţaţilor greci, asupra originii limbii şi neamului românesc din Balcani, reprezintă o poveste veche care nu începe, cum s’ar putea crede la primul moment, cu recenta comunicare a d-lui profesor Keramopulos la Academia Greacă din Atena. Din nenorocire, la această poveste a luat parte activă, spre înjosirea ortodoxismului din Balcani, reprezentat prin Patriarhia dela Constantinopole, chiar şi clerul grec. De câte ori nu ne-a fost dat să auzim înainte de marele războiu, că în cutare comună aromânească dinPind s’a întâmplat bătaie în biserică, pentrucă preotul grec a refuzat să boteze copiii nou-născuţi sau să dea împărtăşanie la posturile mari bătrânelor şi bătrânilor Români macedoneni, pentru marele păcat pe care îl făceau că tot mai continuau să vorbească în spurcata limbă românească. Erau, după cum ştiţi, sub regimul turcesc în peninsulă tot felul de naţionalităţi: Albanezi, Bulgari şi Sârbi, însă, niciuna din ele n’a fost supusă la atâtea persecuţiuni din partea clerului grecesc, ca naţiunea românească. Dar, afară de aceste motive, care, după cum aţi văzut, toate, aveau un substrat politic, mai venea încă ceva care atingea oarecum mândria poporului grec din peninsulă. La toate actele mari, prin care a trecut restaurarea noului stat grecesc, dintre populaţiunile din Sudul Dunării, Românii au fost primii care au luat partea cea mai activă. Astfel, în războiul pentru neatârnarea Eladei, Românii, care s’au luptat alături de Greci, au dat cel mai mare număr de eroi. După războiu, tot Românii au fost care au dat Grecilor bărbaţi de Stat de valoarea unui Ioan Coletti, cu care Ioan Ghica avu o convorbire în limba română la Paris, pe când Coletti îndeplinea funcţiunea de Ministru al Greciei pe lângă guvernul francez. Tot Românii au fost care au dat Greciei cei mai mari poeţi, ca Riga Fereu, despre care am vorbit, Valaoriti, un fel de Victor Hugo al Eladei moderne, Zalacosta şi alţii, după aceia savanţi de valoarea lui P a n t a z i şi www.digibuc.ro 12 TH. CAPIDAN 22 Spiru Lambru, în fine, evergheţi ca Baronul Şina din Viena, originar din Moscopole, care a înzestrat capitala Greciei cu acel impunător edificiu, în care se găseşte Academia Greacă 1), Gheorghe Averof din Aminciu, Sturnara, Mihail si Elena Tosita2), si alţii. Toate aceste figuri ilustre din istoria regenerării Statului grec, zilnic citate în manualele de şcoală, nu puteau şi nici nu trebuiau să fie Vlahi. Ei erau Greci românizaţi, asa cum au . ’ ' * susţinut în nenumărate rânduri cărturarii greci în cursul sec. al XVIII-lea, si cum a încercat să dovedească si astăzi d-1 profesor Keramopulos, în comunicarea sa dela Academia Greacă din Atena. * * * După această introducere cam lungă, însă foarte necesară pentru înţelegerea întregii chestiuni, trec acum la partea a doua a comunicării mele, în care, spre a fi cât se poate de scurt, voiu căuta să vă întreţin cu punctele cele mai importante din întreaga problemă. De altfel, ţin să vă previn de mai înainte, că în stadiul actual al cercetărilor istorice şi linguistice, dovedirea originii greceşti a populaţiunilor româneşti din Sudul Dunării este atât de absurdă, încât n’am nevoie de prea multe argumente, ca să vă demonstrez contrariul. Comunicarea d-lui Keramopulos cuprinde trei părţi: întâi se arată răspândirea Aromânilor în Grecia şi restul peninsulei balcanice, apoi se discută originea numelor etnice la Aromâni şi, la urmă de tot, se încearcă a se dovedi originea grecească a acestora. *) Autorul, atunci când vorbeşte de răspândirea populaţiunilor româneşti în Albania şi ajunge la oraşul Moscopole, adaogă: « Moscopolis, la patrie de Şina, le fondateur de notre Acadămie ». Bine că d-1 Keramopulos recunoaşte acest lucru, predecesorii săi n’au vroit să recunoască nici atât. a) Posteritatea greacă, în semn de recunoştinţă, i-a ridicat lui Mihail T o -ş i ţ a un monument la cimitir, având însă grija să schimbe numele comunei româneşti în care s’a născut, din Meţova în Messovon, spre a-i da numelui de localitate o aparenţă cât mai grecească. Lucrul acesta l-a observat învăţatul profesor german Gustav Weigand, pe care îl las că vorbească singur: « Dem Wohlthăter Toăitsa hat man auf dem Friedhofe von Athen ein prăchtiges Denkmal in Marmor gesetzt, dabei in lăcherlicher Weise den Geburtsort desselben « Metsovo * in « Messovon » umgeăndert, um dem Worte ein mehr griechisches Aussehen zu geben*. (Cf. Die Aromunen, I, pag. 179). www.digibuc.ro 23 ORIGINEA MACEDOROMÂNILOR 13 In partea întâi, expunerea d-lui Keramopulos se deosebeşte de încercările similare ale predecesorilor săi, prin aceea că, în vreme ce primele reduceau întotdeauna numărul aşezărilor româneşti în Grecia, d-1 Keramopulos, din contră, le arată pe toate după regiuni. De fapt, nici nu se putea închipui altfel. Din momentul ce Aromânii, după teoria lui, sunt de origine Greci, nu mai era niciun motiv ca aşezările lor să fie tăinuite sau numărul lor redus. De aceea dânsul, dela început, accentuează asupra faptului că problema etnografică a acestor Români trebue să preocupe ceva mai serios pe oamenii de ştiinţă din Elada, întru cât populaţia Greciei cuprinde un număr însemnat de Aromâni1). După expunerea amănunţită a aşezărilor româneşti din Elada şi întreaga peninsulă, autorul trece la numele lor. Macedoromânii, încă din vremurile cele mai vechi, s’au recomandat Istoriei sub acelaşi dublu nume ca Românii din Dacia: > Vlah, dat de străini şi Român, întrebuinţat de ei. Primul cuvânt, Vlah, se întinde în multe părţi ale Europei: în Vala-chia, România, în Germania, în care partea de Nord a Italiei se chiamă Welschland şi în Anglia. El vine dela Roma din timpul când imperiul roman cuprindea Egiptul şi Siria. In aceste ţări, în limba veche ebraică şi arabă, verbul falaha însemnează « a lucra pământul, a cultiva » iar arabul fellah «cultivator». Este, după cum se vede, o formă comună a limbilor semitice. De aici cuvântul, prin Evrei, s’a răspândit în tot imperiul roman, aplicându-se la toţi locuitorii care se ocupau cu cultura pământului, cum au fost şi aceia din care era să iasă Vlahii. Fără a intra în toate amănuntele acestei derivaţiuni fantastice, observ totuşi că, dacă într’adevăr cuvântul fellah s’ar fi continuat la noi din epoca romană, atunci, potrivit legilor de prefacere ale limbii române, dela un fellah *) *) Ce mot comme sămitique a pu etre răpandu en Egypte et dans l’Afrique du Nord ou depuis l’ăpoque macădonienne, se trouvaient beaucoup de Juifs, adoptă par Ies Romains et transmis ainsi au reste de l’empire ». La urmă de tot, autorul, îndoindu-se de legătura ce ar exista între cuvântul românesc şi forma semită, adaogă: « La relation entre Ies mots fellah, vlaque, welsch etc., n’est pas certaine, mais comme la langue des Vlaques est d’origine latine, romane et qu’elle ne pouvait pas exister en Grfece et en Asie-Mineure avant l’extension â ces contrăes de l’fitat romain, nous concluons que cette extension est un terminus post quem de l’apparition des Vlaques dans l’histoire et que Ies Vlaques sont peut-Stre issu de l’fitat romain ». www.digibuc.ro •4 TH. CAP1DAN 24 semit, trebuia să ne aşteptăm la o altă formă, nu la Vlah. Dar aici d-1 Keramopulos vine cu scuza, că el nu este un lingvist — «je ne suis pas un linguiste faisant autoritd ». Faptul că un istoric sau arheolog nu este lingvist, nu constitue o vină. Rar există istoric care să fie în acelaşi timp şi lingvist. De altfel dacă lingvistica se face abia de un secol şi jumătate, Istoria de mai multe milenii. Prin urmare, Istoria s’a făcut multă vreme fără Lingvistică şi s’a făcut bine. Vina d-lui Keramopulos constă în faptul că, făcând Istorie, se amestecă fără chemare în chestiunile de limbă şi, prin aceasta, devine de cele mai multe ori ridicol. Fiindcă, oricum ar judeca d-1 Keramopulos, când dânsul ajunge la concluzia că Vlah ar putea veni dintr’o formă semită din epoca romană în primul rând, trebuia să se gândească la transformările pe care cuvântul semit le-ar fi suferit, mai întâi, în limba latină, după aceea în limba romană, care mai târziu trebuia să ajungă română. Chestiunea este atât de simplă, mai ales că cuvântul Vlah, întrebuinţat numai de străini, nu există propriu zis în -limba română, Aici este vorba de metodă. Faptul acesta trebue să ne dea mult de gândit şi asupra felului cum procedează învăţatul arheolog grec în materia sa de specialitate. In realitate, cuvântul Vlah reprezintă la bază numele celtic Volei, pe care triburile germane l-au cunoscut sau la ei acasă sau, mai probabil, când au pătruns în Galia. Din Volei derivă formele franceze Valais, Vallons, germ. Welsch, engl. Wales. Mai târziu, după ce Celţii din Franţa au fost romanizaţi, Germanii au dat acest nume mai întâi Celţilor romanizaţi după aceea, prin extensiune, tuturor popoarelor romanice. Prin urmare, evoluţia e clară: dela înţelesul de Celţi dat de Germani, a trecut la Celţii romanizaţi, dela aceştia apoi la toţi Romanii, din care am ieşit si noi Românii. Nouă însă, cuvântul ne este cunoscut prin Slavi, care l-au luat dela Germani, vecinii lor, înainte de coborîrea lor în Balcani. La Slavi forma germană Valh a ajuns Vlah, aşa cum se întrebuinţează azi ca denumire etnică pentru noi Românii. Aceasta este singura explicaţie ştiinţifică, în afară de alte şase-şapte fantastice date în sec. XVIII în care intră acum şi aceea a d-lui Keramopulos ce s’a dat cuvântului până azi, începând cu Kopitar, cu prilejul www.digibuc.ro 25 ORIGINEA MACEDOROMÂNILOR 15 recenziei ce a scris asupra Istoriei lui Petru Maior, şi până la Miklosich şi Tomaschek. Dela Slavi cuvântul Vlah a trecut la Bizantini BAdc^oţ, care apare pentru întâia dată la Anna Comnena: BAax°i oăvrai, explicat de d-1 N. Iorga prin « Români Chervanagii». Acest nume, care s’a răspândit la toate popoarele din peninsulă: Sârbi, Albanezi, Turci, mai târziu, şi-a schimbat şi înţelesul, însemnând «păstor », din pricina ocupaţiunii Vlahilor din Balcani exclusiv cu păstoritul. Trecerea de sens dela nume etnic la acela de apelativ nu trebue să mire pe nimeni. La Albanezi Remer, numele nostru etnic derivat din latinescul Romanus, a ajuns să însemne « păstor ». Mai târziu, când acest cuvânt a fost înlocuit prin turcescul « cioban », acesta a căpătat înţelesul de Român. In sudul Albaniei, Românii sunt pretutindeni numiţi « Cioban ». In lingvistică aceste treceri de sens sunt foarte curente. Chiar cuvântul Grec însemnează în multe părţi « negustor», din cauza că în evul mediu, Grecii erau propriu zis negustori prin excelentă. i Vorbind despre cellalt nume etnic al nostru, Român, d-1 Keramopulos mărturiseşte că, dacă ar întreba cineva pe Vlahii din Grecia să spună ce sunt, ei răspund cu toţii Aromâni, ceea ce, după autor, echivalează cu vechiul Romani (cives) şi corespunde termenului grecesc Romei (poliţai). Dar acest « Român », după d-1 Keramopulos, care este numele comun al tuturor Românilor, nu însemnează naţionalitatea ci numai calitatea civilă, adică dependenţa de vechiul Stat roman, care crease o confuzie în ce priveşte conştiinţa naţională. După cum Romios sau Rum în Turcia, continuă autorul, cuprindea nu numai pe Greci, dar şi pe celelalte popoare din imperiul bizantin, tot aşa şi Romanus cuprindea tot soiul de rase. Aceasta este demonstraţia d-lui Keramopulos în ceea ce priveşte explicaţia numelui etnic Român. Autorul însă greşeşte în partea cea mai importantă din desvoltarea cuvintelor Poopoaoi şi Romanus. Anume, în vreme ce primul la Bizantini, Poopoaoi însemna cetăţeni romani numai sub raportul politic, fără referire la limba Romanilor, al doilea, Romanus, din care a ieşit Român, desemna pe cetăţenii romani cari continuau să vorbească limba Romanilor. Prin urmare, este o mare deosebire www.digibuc.ro i6 TH. CAPIDAN 26 între felul cum a evoluat Ptoţiouo? la Bizantini şi Romanus la Români. Cum s’a făcut acum de s’a păstrat acest cuvânt ca denumire etnică numai la noi Românii, în vreme ce la celelalte popoare din familia romanică a fost înlocuit cu numele cuceritorilor sau a cedat altor împrejurări, aceasta este o chestiune care comportă o expunere mai largă, şi nu intră în cadrul acestei comunicări. Aici vreau să insist numai asupra faptului că, chiar la lămurirea numelui Român, d-1 Keramo-pulos nu expune adevărul, aşa cum rezultă din examinarea obiectivă a faptelor istorico-lingvistice, ci întrebuinţează expli-caţiuni lăturalnice, care au ca unic scop să convingă pe Aromânii din Grecia că Aromân este tot una cu Romios, întru cât are înţelesul numai de supus roman, nu şi acela de cetăţean roman, care continuă tradiţia romană prin limbă, adică vorbeşte o limbă românească. t_ Tot în legătură cu Român, autorul discută şi originea poreclei Kutsovlah, pe care Grecii o dau Aromânilor. Originea ei este clară. Derivă din grec. Kout un popor romanic, care, ca limbă, a trebuit să fie deosebit de Dacoromâni. Dar autorul se înşeală când crede că în dreapta Dunării, în care elementul roman era destul de intens, după retragerea parţială a lui Aurelian din Dacia, nu-şi puteau lua fiinţă populaţiuni româneşti. Eu socotesc că ele au existat chiar în zona culturală grecească. Această presupunere mi-o întemeiez pe faptul că linia trasată de Jirecek a primit până acum mai multe corective, al doilea, însă, că cultura greacă în Sudul www.digibuc.ro 22 TH. CAP1DAN 32 Dunării, la populaţiunile traco-ilire, nu echivala cu limba greacă. Este drept că în toate ţinuturile pe unde se găseau răspândite aceste populaţiuni există inscripţii greceşti. Dar aceasta nu însemnează că graiul locuitorilor băştinaşi ar fi fost înlocuit prin limba greacă. Pentru înţelegerea acestui lucru n’avem decât să ne referim la stările mai apropiate de noi. Dacă, după cum am văzut, până pe la începutul sec. XIX popoarele creştine din Balcani, Slavi, Albanezi, Români, lăsau să li se graveze epitafurile în limba greacă, aceasta nu o făceau pentrucă ele vorbeau limba greacă sau se simţeau Greci, ci numai din simplul obiceiu de a lăsa ceva scris pentru vecie, în limba bisericii, care era limba greacă ■— sanscrita Orientului. Aici la noi în Ţară, în epoca Fanarioţilor şi chiar după aceasta, multă vreme, unii boieri filoeleni vorbeau si chiar scriau versuri greceşti. Cu toate acestea, poporul român, care nu ştia nimic despre această inovaţie adusă în limbă prin mijlocirea culturii neo-greceşti, continua să vorbească româneşte. Exemplele s’ar putea înmulţi la infinit. Cu aceasta ajung la graiul Aromânilor, pe care d-1 Keramo-pulos îl consideră ca un idiom roman deosebit de limba română. Aici îmi permit să afirm, din nou că învăţaţii români şi străini, atunci când au recunoscut identitatea lui cu limba română, ■— sunt mai mult decât o sută de ani ■— s’au sprijinit nu numai pe identitatea numelor etnice Vlah şi Român, pe care le-au avut toate populaţiunile româneşti, oriunde s’ar fi găsit ele, dar mai ales pe structura limbii. Filologii când vorbesc despre identitatea dintre două graiuri şi întrebuinţează termenul «identitate », în spre deosebire de «afinitate » sau «înrudire », înţeleg că aceste graiuri — în cazul nostru dialectul aromân si cel dacoromân ■— nu se aseamănă numai în evoluţia normală a faptelor de limbă din structura lor gramaticală, dar chiar şi în cele mai mici excepţiuni, faţă de celelalte limbi romanice. Insă, pentru ca această identitate să se poată produce în două graiuri despărţite în spaţiu de aproape nouă sute de km., iar în timp de aproape un mileniu, cum este graiul Aromânilor faţă de limba Românilor din Nordul Dunării, trebue admis că strămoşii Macedonoromânilor şi Dacoromânilor, în veacurile de plămădire a poporului român, www.digibuc.ro 33 ORIGINEA MACEDOROMÂNILOR 23 probabil până prin sec. VIII sau XI, au trăit în aceeaşi unitate teritorială, vorbind aceeaşi limbă si ducând aceeaşi vieată, deosebită de a Grecilor şi a celorlalte popoare din Sud-Estul european. In ce priveşte acum deosebirea ce există între graiul Aromânilor şi între acela al Dacoromânilor, d-1 Keramopulos exagerează când o compară cu aceea care există între două limbi romanice. Aici d-1 Keramopulos arată aceeaşi ignoranţă în materie de filologie ca la tratarea cuvântului Vlah. Intr’adevăr, dacă graiul Aromânilor există în toate manualele de filologie romanică scrise de învăţaţii străini ca un dialect al limbii române si nu ca o limbă romanică deosebită cum susţine d-1 i * Keramopulos, aceasta provine din convingerea ce şi-au făcut aceşti învăţaţi că, sub raportul structural, el se identifică atât de mult cu limba română încât în niciun caz n’ar putea reprezenta o limbă romanică deosebită. Că există o deosebire între vorbirea Românilor macedoneni si între aceea a Românilor din Dacia, se înţelege dela sine. In sânul limbilor romanice există dialecte, în care această deosebire se arată si mai mare. Amintesc aici în treacăt dialectele italiene de Sud faţă de cele din Nord. După judecata d-lui Keramopulos acestea ca şi dialectele germane ar trebui considerate ca limbi deosebite. Dar filologia comparată dispune de anumite criterii pe temeiul cărora deosebeşte un dialect de o limbă. In privinţa aceasta, trebue să mărturisesc cu destulă părere de rău că colegul nostru dela Academia Greacă din Atena arată o ignoranţă într’adevăr înspăimântătoare. # # # Domnilor Colegi, acestea sunt premisele, luate din ceea ce ne oferă fenomenul istorico-linguistic, pe care se întemeiază unitatea de graiu şi de neam a celor două populaţiuni: Dacoromâni şi Macedoromâni. Oricine încearcă să explice această unitate etno-linguistică altfel de cum rezultă din datele istorice şi faptele de limbă, falsifică principiul de investigaţie şi prin aceasta devine un simplu aventurier în cercetările istorico-linguistice. Din aceasta înţelegeţi că întreaga teorie a d-lui Keramopulos despre originea Românilor din Grecia, reprezintă pur şi simplu o negaţie a adevărului ştiinţific. Ceva mai www.digibuc.ro 24 TH. CAPIDAN 34 mult, în desvoltarea acestei ciudate teorii, ştiinţa d-lui Kera-mopulos a fost pretutindeni dominată de interese şi prejudicii naţionale. Aici stă tot răul şi aceasta este partea regretabilă • din comunicarea d-sale, care nu poate fi de folos nici ştiinţei nici legăturilor de bună prietenie dintre noi şi poporul grec. Noi, însă, nu vom lipsi să reacţionăm, oridecâteori se va încerca să se interpreteze greşit originea etnică a populaţiilor româneşti din Sudul Dunării sau originea limbii lor. Fiindcă, dacă pentru oricare popor din lume, limba constitue cea mai puternică legătură ce ar putea să existe între membrii aceleiaşi comunităţi etnice, pentru noi Românii de pretutindeni, ea reprezintă istoria şi chiar vieaţa noastră! www.digibuc.ro URME ROMÂNEŞTI LA ATENA ŞI IERUSALIM DE MARCU BEZA MEMBRU CORESPONDENT AL ACADEMIEI ROMANE Şedinţa dela 24 Martie 1939 In biblioteca cercetătorului cunoscut Pericle Zerlenti ce a trecut de curând la Arhivele statului grecesc, am găsit manuscrisele următoare: 1. Cincisprezece pagini de biografie neisprăvită a Mavro- cordaţilor, începând cu Alexandru Exaporitul. Le-am fotografiat pe toate. Sunt în ele ştiri ce ne interesează de-a-dreptul. • 2. O scrisoare, datată Iulie 18, anul 1737, a lui Nicolae Mavrocordat către Perachi Foscol, Cancelarul Miconului, în care este vorba de o danie făcută Mănăstirii Sinai. Amândouă aceste manuscrise le-am înmânat spre publicare profesorului N. Iorga. 3. In dosul unei pagini, pe care-i zugrăvită Buna-Vestire, am cetit rândurile: J709, Mai 9. S’a făcut stăpânul meu egumen la Brân-covani cu numele de Neofit şi la 1J12, August 15, m’am făcut diacon la aceiaş mănăstire cu numele de Mitrofan, nepot al egumenului. iyi4, Martie 23, în Marţia mare au mazilit pe Constantin Voevoda şi în Vinerea mare a pornit cu toţi fiii şi ginerii şi a mers la Constantinopol, şi s’a făcut Domn Chir Ştefan, fiul stolnicului Constantin Canta-cuzino, din preajma domnească; şi, ducându-se la Constantinopol, i-au închis. 4 A. R, — Memoriile Secţiunii Lite}are. Seria III. Tom. IX. www.digibuc.ro 2 MARCU BE/A 36. Am pomenit altădată de unul Ioachim Vlahul, care fusese stareţ al Mănăstirii Muntelui Sinai. Am dat în privinţa acestuia de următoarea lămurire, pe care călugărul rus Sofronie dela Mănăstirea sfântului Sava, dincoace de Marea-Moartă, o scrie la 1547: « Această mănăstire a rămas pustie vreme de 100 de ani până la 1540. Atunci, venind egumenul Ioachim, a locuit în ea; şi se află aci şi astăzi. E de obârşie vlahă şi a purces dela Muntele Sinai; iar monahii veniţi din felurite oraşe greceşti, sunt cincizeci la număr » x). La Mănăstirea Sfântului Sava au' fost şi alţi egumeni români: Simeon din Moscopole, la 1744; şi Teodosie din Scopia, la 1820. Legăturile vechi cu Ţările noastre, cât şi faptul că această mănăstire fusese un timp sârbească, explică numeroasele manuscrise româneşti în slove cirilice, aflătoare la Sfântul Sava: 1. Capete de trezire şi rugăciune ale lui Filotei monahul, care-şi zice «egumenul lăcaşului rugului dela Sinai ». 2. Carte Vlădicească. 3. Minunile Maicei Domnului. 4. Poveste despre Macarie Râmleanul. 5. întâlnirea dintre Ecaterina Il-a şi Iosif al II-lea la Mo-vilăul cel Vechiu. Intr’o evanghelie sârbească din veacul al XH-lea, tot la Mănăstirea Sfântului Sava, am dat la sfârşit de inscripţia slavonă: Smerenie Ieromonah Parthenie dela Bogdanie dela Mănăstirea Su-ceviţa Eremia Voevod, anul 1623 2). după care urmează pomenirea călătoriei Spătarului Mihail Cantacuzino spre Mănăstirea Muntelui Sinai: Anul 1682, luna Aprilie, ziua 26, a venit aicea doamna Ilinca Vlaşcoga, venit au maica în oraşul Ierusalim, cu * *) ') Itindraires lusses en Orient de Mme de Khitrovo, pp. 273—274. Cmipihh *) (?pouoiu\; nT avohacth G^hibhh Giiimha baisoai BA-tTo www.digibuc.ro 37 .URME ROMANEŞTI LA ATENA ŞI IERUSALIM 3 fiul Mihail spătar şi cu fiică sa Stanca şi cu ei au sosit Iancu Bulibaşa şi zece seimeni, şi cu patruzeci de oameni şi cu toată suita sa 1). Trecând la biblioteca Sfântului Mormânt, trebue să stărui asupra evangheliarului, măestrit scris de Matei al Mirelor, a cărui inscripţie pe întâia pagină este de însăşi mâna Spătarului Milescu, cum el spune: iSioxeipto iyxexapaxTai. (PI. I—II). O psaltire în greceşte, mărimea 0,21 X 0,162, cuprinzând 256 file, din cari cercetătorul rus Porfirie Uspenski a tăiat două dela început, se datoreşte ieromonahului Mănăstirii Putna (PI. III) şi poartă la urmă o inscripţie greacă şi alta slavonă ce se referă la împodobirea manuscrisului: + A legat această psaltire ieromonahul Evloghie din Ţara Moldovei din mănăstirea numită Putna si a înzestrat > cu ea sfântul Ierusalim, unde este mormântul Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Christos. Ca să-i fie lui pomenire în veci, amin. S’a legat în Ţarigrad în anul 7066 (= 1558) luna Aprilie a 30 zi. (PI. IV). Un manuscris privitor la vieaţa Sfântului Sava, mărimea 0,202 X 0,142, ne mărturiseşte printr’o însemnare, că «s’a tălmăcit din elineşte în limba neogreacă de către Neofit, ieromonah chipriot, la Iaşi, Dacia de sus, pe vremea domniei lui Ioan Radula Voevoda, 1619 ». (PI. V). Despre Afurisenie se chiamă un manuscris de treizeci şi opt de pagini, închinat lui Constantin Brâncovanu, ce ne prezintă în frunte un portret al lui Zotu Ţigara la vârsta de treizeci şi şapte de ani şi cu inscripţie de jur-împrejur, spunând cine a fost: « Protospătar şi ginere al Inălţimii-Sale Domnul Moldo-Vlahiei, Petru Voevoda ». (PI. VI). ,\II. II Ck CIHAIEIIH H Ck CRIIAV ■IHII9AV. V* www.digibuc.ro 4 MARCU BEZA 38 Un codice, scris la Bucureşti în 1712, după cererea lui Ioan Hrisoscoleu, rudă de aproape a Mavrocordaţilor, s’a trimis în dar — mărturiseşte inscripţia, Mănăstirii Sumelă din T rapezunta. Dintr’un codice al bibliotecii ierosolimitane am fotografiat copia scrisorii, deseori menţionate, a lui Meletie Pigas către Petre Şchiopul. E într’o grea limbă grecească. Vin la rând trei firmane turceşti: » . 1. Firmanul Sultanului Mohamet al III-lea din anul He-girei 1009, corespunzând cu 1590, dând învoire călugărilor să strângă milostenii în Valahia pentru Sfântul Mormânt. (PI. VII). 2. Firmanul Sultanului Ahmet al III-lea din anul Hegirei 1137, corespunzând anului nostru 1718, ce permite călugărilor Sfântului Mormânt să strângă milostenii în districtul Brăilei şi Rusciucului. (PI. VIII). 3. Firmanul Sultanului Mahmut al II-lea, datat în anul Hegirei 1230, corespunzând anului nostru 1811, prin care se recomandă Domnitorului Valahiei nişte pelerini ruşi. (PI. IX). Printre daniile descoperite acum, avem un epitaf românesc, osebit de frumos în expresia figurilor. Fusese dăruit negreşit unei mănăstiri în Bulgaria, de unde, îmbrăcat apoi în argint, s’a retrimis Sfântului Mormânt, aflându-se azi în biserica Sfinţilor Constantin şi Elena. (PI. X). Tot acolo, în altar, este şi un artoforiu de argint — odor meşteşugit al unuia ce se chiamă Iacob Moshopoleanul şi datează din 1793. (PI. XI). Intr’un paraclis al Patriarhiei Ierusalimului atârnă un epitaf, adus de pelerini români, ale căror nume sunt brodate la dreapta şi la stânga imaginei lui Iisus culcat: Balaşa Eco-ncmu, Bali, monahia Iosifora şi Marioara. (PI. XII). In vremea din urmă mi-au căzut în mâini şi-au ajuns în posesia mea următoarele obiecte: Coperte de evanghelie, în bronz, bătut cu ciocanul; o danie românească. (PI. XIII—XIV). www.digibuc.ro 39 URME ROMÂNEŞTI LA ATENA ŞI IERUSALIM S Două mâneci dintr’un vestmânt arhieresc, de mare fineţă artistică, făcând parte din multele şi preţioasele daruri, aduse de Patriarhul Dosoftei din Ţările Româneşti. Un hrisov al lui Constantin Mavrocordat, datat în anul 1784, Septemvrie 20, prin care dă fiicei sale, Doamna Ralu, dreptul de a ridica venitul mortasipiei dela târgul Botoşani şi târgul Focşani. (PI. XV). Mai adaug aci, că în vremea din urmă, luând în cercetare colecţia de arme a Muzeului Eski Serai din Istambul, am descoperit încă trei săbii ale lui Constantin Brâncoveanu: întâia, fără mâner, cu o panglică atârnătoare, este aidoma celei dela Luvru, descrisă de d-1 general Rosetti în Câteva Săbii ale lui Constantin Brâncoveanu x). Are două lumânări aprinse, încadrând un motiv decorativ, pe Maica Domnului cu Iisus copilul în braţe şi doi îngeri ce ţin o coroană deasupra Maicii Domnului. Inscripţia, cam ştearsă pe aceeaşi faţă, sună: f 2u, paaiXeu aYjxx7]xe, X6ye ©eou 7tavxava£, adică: « Tu, împărate nebiruit, cuvânt al lui Dumnezeu, stăpâne atotţiitorule ». (PI. XVI). A doua sabie este la fel, dar mult mai bine păstrată, cu mâner împodobit. Se aseamănă celei găsite de mine în vi-steria Sfântului Mormânt2); numai cât, în locul motivului de ornamentaţie, are o lumânare aprinsă. (PI. XVII). A treia, şi cea mai frumoasă, ne dă inscripţia întreagă ce se află şi pe alte săbii ale lui Brâncoveanu: f 2u, fîaaiXeu âyjxxTjxe, Xoye ©eou 7tavxava£ vix9)ţ (3pa-(3eia Stopyjaei xaxa xtov 7toXe[ii(ov xŞ> 7jye[i.6vi xai maxco auOevxY) Ktovaxavxtvc.) coarap 7toxe xco f3amXet, fi.eyaXco Ktovaxavxtvco. 1 «Tu, împărate neînvins, cuvânt al lui Dumnezeu, stăpâne « atotţiitorule, dă cununa isbânzii asupra protivnicilor, Voie-« vodului şi credinciosului domn Constantin, precum altă-« dată împăratului Constantin-cel-Mare ». (PI. XVIII). l l) Memoriile Secţiunii Istorice, Peria III, Tomul X, 1929. *) Vezi Urme Româneşti în Răsăritul Ortodox, p. 116, Bucureşti 1937, www.digibuc.ro Marcu Beza. Urme româneşti la Atena şi Ierusalim. PI. I. Pagină din evangeliarul lui Matei al Mirelor. A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. IX. www.digibuc.ro Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. IX. S» rf » O Of"CTWM KjCm. - ec UJU TTJUTUV • X^Vi,r*f*frjU'ţ *■1 * ,f H * *' p ’ > T omoicuif^oia/jTcov ruou. p *** . i ■ . , _i. i ' crieri u i <<4)«t Hxrn> u <71? O (cerc, KsTrA.^'59t u 1 £> , o ’uy -uţi l c frc?u »« v» hjv _ cv vi*l , £TnrPp'u^c , _ C^\rG'T®rîr.\'Cll«HtUoV \ \ t ujy Vtrpq( Op «iu ajJTO , (ann»IC t u ui Tx’nju/tmuc £ju>rmTrA-u,'M*'v,td • ounc^: ^K.» ‘ M/Up»«âi» T» u nrp C up£> na P . ^ , _/-» - / , / ^ O-- ~ Hm ic ottu®iC •> iu^oufJP«\)rrt4^CO}\)M4>vf^ toutcod . ’t‘tiQj£CL^pOA‘Jccno'a.^<ţ'*c G U , U7i-yi ^ I p im B MJ'T'J,t)G u rr»u u9 u• u . i tiiGucuoucrv , t KGf^JlC^'a, Pagină din evangeliarul lui Matei al Mirelor, www.digibuc.ro Marcu Beza. Urme româneşti la Atena fi Ierusalim. PI. II. Marcu Beza. Urme româneşti la Atena şi Ierusalim. PI. III. O -J cj/TH co^/TT^monjuoLcysuyA^ 1*7 {{^TH fÂJXC» 6^r/C&HC^ (smfr r~ i „> ■> î*/-1 * • I _> / T ^VJ 1 *^i?' Aj0) V«s«¥ - Inscripţia slavonă şi greacă de pe Psaltirea Ierom. Evloghie, 1558. A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. IX. www.digibuc.ro Marcu Beza. Urme româneşti la Atena şi Ierusalim. PI. V. însemnare 1619. A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. IX. www.digibuc.ro Alarcu Beza. Urme româneşti lo Alena şi Ierusalim. PI. VI. Portretul lui Zotu Ţigara. A. R. .VIemot iile Sec fi ut. ii Literare. Set ia III. Tom. IX. www.digibuc.ro Mar cu Beza. Urme româneşti lo Atena şi Ierusalim. PI. VII. \ A;bjî • „ . , ... j « jiiJjţsyjIsJ .kv yy cy"'■'/-■/-yi y^s'/ u/jj ^K. Ş K £/tJţ£V. Firmanul Sultanului Mohamet III. /J. 7?. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. IX. www.digibuc.ro Marcu Beza. Urme româneşti la Atena şi Ierusalim. PI. VIII. y r rv c*. '..^j ii A , *^VV, I ^i) '*/... . ■/ , ■ '■'■” " |^c/. •/ -vtc «i - s ’toA^KXi rtf-n j^>«| Firmanul Sultanului Ahmet III. A. R. — Mnnoriile Secţiunii Literare. Seria UI. Tom. IX. www.digibuc.ro Marcu Beza. Urme româneşti In Atena şi Ierusalim. PI. IX. KrJfj J^. ditArlijjjŞ/jşsfyjj ^/jU-hr/i{'jj'jyjijy/trjCi?» - ' ~ ’ v y *“ ’ «■' - **? * ' ■ ' ^ v uiji.AtbsL&â/*» ,c/xtS&&r^/j (Uj<ş> 0(^*4 Jjj ,J>JJ'J'. 'wty)jS£j $>/} (rf/yjt) ,&ţ.)J •jlpy/şiltl jj ,.■„) j, ,/;j> Jju L \ • • . • ■ ./.% • * ^1/ y . .. • ■ ’ . / . . --=*■*, ni. ^tfihjU. hJ4&> ,^v. ' . ( ■ . J'J(S/ţJ&,?Jţ, bfaaâp *hqţi& .ţii. Firmanul Sultanului Mahmut II. ^3, i?. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. IX. www.digibuc.ro Marcu Beza. Urme româneşti Ia Atena şi Ierusalim. PI X. Epitaf românesc. A. R. — Mtmoiiile Secţiunii Literare. Seria UI. Tom. IX. www.digibuc.ro Marcu Beza. Urme româneşti la Atena şi Ierusalim. PI. XI Artoforiu de argint 1793. A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. IX. www.digibuc.ro Marcu Beza. Urme româneşti la Atena şi Ierusalim. PI. XII. A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. IX. www.digibuc.ro Marcu Beza. Urme româneşti la Atena şi Ierusalim. PI. XIII. Copertă de evangelie românească dăruită Sf. Mormânt. .! R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. IX. www.digibuc.ro Marcu Beza. Urme româneşti ia Atena şi Ierusalim. PI. XIV- A doua faţă a copertei evangeliei dăruite Sf. Mormânt. A. R. — Memoriile Secţiunii Liteiare. Seria III. Tom. IX. www.digibuc.ro Marcu Beza. Urme româneşti la Atena şi Ierusalim. PI. XV. Hrisov al lui Const. Ma\rocordat. A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. IX. www.digibuc.ro Marcu Beza. Urme româneşti In Atena şi Ierusalim. PI. XVI. Sabie a lui Const. Brâncoveanu. A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. IX. www.digibuc.ro Marcu Beza. Urme româneşti la Atena şi Ierusalim. PI. XVII. A doua sabie a lui Const. Biâncoveanu. A. R. — Mtmonile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. IX. www.digibuc.ro Marcu Beza. Urme româneşti Ia Atena şi Ierusalim. PI. XVIII. A treia sabie a lui Const. Brâncoveanu. A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seiia III. Tom. IX. www.digibuc.ro www.digibuc.ro ROMÂNII DIN BULGARIA MEDIEVALA DE GEORGE MURNU MEMBRU AL ACADEMIEI ROMANE Comunicare făcută în şedinţa dela 12 Noemvrie 1937 PRIVIRE GENERALĂ Die Balkanhalbinselvolker sind zcegen ihrer nahen Beriihrungen bei histo-risch-ethnographischen Studien stets a[s ein ganzes zu betrachten. C. Jireiek E semnificativ că până astăzi nu există o monografie specială, un studiu critic omnilateral adâncit şi cuprinzător al întregului material cronografic privitor la Românii medievali din Bulgaria. Chestiunea originii şi devenirii lor, legăturile lor cu Bulgarii ca şi rolul lor la întemeierea celui de al doilea Stat bulgar, cu toată marea lor apriată însemnătate istorică şi cu toată pasiunea ce au stârnit-o timp de peste un secol, au fost fragmentar sau parţial, dacă nu chiar tangenţial tratate. Şi mai ales arareori cu simţul răspunderii, cu acea conştiincioasă obiectivitate, care e legea şi frumuseţea acestei ramuri de cunoştinţe. Afară de un oarecare f t » număr de publicaţii datorite mai în deosebi puţinilor străini neînteresaţi în cauză, contribuţiile de până acum alcătuesc un fel de anexă la istoria naţională a Bulgarilor, a Românilor carpantini şi a Ungurilor. Cetindu-le, ai câteodată impresia că nu e vorba de o discuţie neutrală academică a unor probleme de curată ştiinţă, ci de speculaţii arbitrar deviate şi nuanţate subiectiv, inspirate de interese şi preocupări laterale de ordin politic sau sentimental, abia mascate sub armatura unui aparat de forme şi aparenţe ştiinţifice. 5 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III, Tom. IX. www.digibuc.ro 2 GEORGE MURNU 42 In fond stărue tonul polemic, pledoaria vădită de o parte şi de alta în favorul unor teze diametral opuse, o luptă aeriană organizată cu echipe de antagonişti, cari uneori, stingheriţi de a nu părea necivilizaţi sau extraeuropeni, se silesc a întrebuinţa dialectica în locul pugilatului. Nu încape îndoială că sunt la mijloc puncte nevralgice, care au făcut aproape iluzorie o cercetare cu totul nepărtinitoare şi impersonală a obiectelor desbătute. De aci ereziile, pornirea spre răstălmăciri şi sofisme, negaţiuni şi ipoteze absurde şi chiar salturi mortale ale fantaziei, în parte consecinţele unor dogme sau premise intangibile. Sunt şi la noi poate anumite prejudecăţi, dar ele nu au caracterul unor emanaţii pasionale de temperatură sau con-taminaţie colectivă, ci aparţin mai mult unor dispoziţii sau intuiţii personale. Singura aparenţă de dogmă, care poate fi bănuită ca atare, ar fi, la noi, ideea continuităţii Românilor în Dacia Traiană, a cărei temelie, în concepţia noastră, nu poate fi sdruncinată pentru mai multe raţiuni pozitive, la care se adaugă şi un fapt de o importanţă capitală ce nu poate fi în niciun caz accidental: coincidenţa aproximativă dintre hotarele dominaţiei romane cu cele actuale ale expansiunii româneşti. Excesul de sensibilitate a unora în această » privinţă derivă dintr’o superstiţie; din teama că, admisă fiind teoria emigrării Vlahilor din Balcani în ţările de dincoace de Dunăre, urmează în mod fatal periclitarea « continuităţii » şi « balcanizarea » Dacoromânilor 1). De aci şi resentimentul lor faţă de aceşti Vlahi balcanici, pe cari i-ar vrea, ca şi Bulgarii, neexistenţi sau identici cu grupul Românilor din Tesalia şi Epir, cu care ei nu au în vieaţa lor istorică nimic comun, fiind — cum am spus-o şi vom arăta mai pe larg altădată — de aceeaşi origină cu Dacoromânii. La vecinii noştri sudici (ca şi la Ungurii care ţin morţiş la doctrina lui Roesler din motive «naţionale») nevralgia apare ceva mai acută, pentru unii chiar fără leac de tămăduire, ca fiind ’) Roesler poate fi considerat astăzi ca perimat. Elucidarea începuturilor de domnii româneşti din stânga Dunării arată desăvârşita absurditate a ipotezei sale. Progresele studiilor ulterioare ale istoricilor şi filologilor români şi străini au arătat pe baze absolut ştiinţifice, cât de interesată şi şubredă a fost ideea sa fundamentală asupra originii pur balcanice a Românilor. www.digibuc.ro 43 ROMÂNII DIN BULGARIA MEDIEVALĂ 3 rezultanta unei idiosincrasii specifice şi mai cu seamă a unei sistematice şi unilaterale discipline de şcoală şi de propagandă publică ce are ca bază o dogmă de Stat, mistica unui etnicism care, din nenorocire, e întru câtva endemică naţiunilor balcanice şi a fost, chiar în perioada din urmă a Evului Mediu, cauza multor dezastre (ar putea fi de provenienţă greco-orientală sau mongolică). Intr’o asemenea atmosferă nu e deci de mirat că prezenţa în Bulgaria, fie chiar şi într’o epocă aşa de îndepărtată, a unei populaţii româneşti capabile de misiunea istorică ce i se atri-bue, nu poate fi acceptată de învăţaţii indigeni, fără să provoace o unanimă desaprobare şi chiar gesturi de reacţie publică. De aceea, în ciuda tuturor evidenţelor, a tuturor concordanţelor de mărturii sincronice, ei, în genere, afară de cazuri izolate, când totuşi e vorba numai de concesii rezervate şi inofensive, nu pot vedea în recunoaşterea leală a acestei răsunătoare manifestări iniţiale a vieţii si forţei româneşti — ceea * » * I 3 ce este o pură realitate — o firească desvoltare a lucrurilor, o urmare fatală rezultată din situaţia de inferioritate creată poporului bulgar în urma luptelor crâncene şi istovitoare din ultima perioadă a primei domnii bulgăreşti. Această realitate istorică documentar vizibilă şi palpabilă e pentru ei o mistificare sau, cel puţin, o diformare a adevărului infailibil şi unic: pentru ei, Vlahii din Haemus nu sunt, nu pot fi în deobşte, decât Bulgari ca şi căpeteniile lor; şi, că, dacă au existat şi au luat parte ca atari în războiul cu Bizantinii, colaborarea lor a fost numai auxiliară si că în niciun caz Vlahii * n’au putut să fie întemeietorii domniei bulgăreşti. Comodă ieşire din impas cu acest fel de concluzie bazată pe simple prezumpţii sau pe date ulterioare, când Statul înfiinţat de Români cu ajutorul Cumanilor, şi nu al Bulgarilor, are o faţadă cu totul alta, fiind formal bulgarizat x). *) Alianţa dintre Vlahi şi Cumani încheiată aproape dela începutul revoluţiei, continuă—cum se vede din Villehardouin, cronicarul cruciadei a IV-a—peste un sfert de secol până la deplina stabilire normală a statului asanid. Istoriografia bulgară, ocolind fără rezervă şi scrupul datele documentare cele mai bine întemeiate şi mai ireductibile, neagă sau micşorează cu totul valoarea numerică şi decizivul aport istoric al Românilor; ei merg până la înlocuirea lor cu Bulgarii. Cf. W. N. Zlatarsky, Geschichte der Bulgaren, Leipzig, 1918, voi. I, p. 97 sq. J* www.digibuc.ro 4 GEORGE MURNU 44 Şi iată izvorul impur, din care purcede turburarea şi exasperarea taberelor protivnice acestei ramuri de Vlahi, aşa de oropsiţi şi negaţi din toate părţile, încât au rămas până acum în urmă o umbră sau o enigmă intercalată ca o ispită diabolică în evoluţia politică a Statului bulgar. Dar nu trebue să uităm că insuficienţa acestor rezultate ale cercetătorilor în acest domeniu nu are la bază numai o stare psihologică. Mai e şi o altă vină, care nu e mai puţin dăunătoare; e de multe ori incompleta pregătire ştiinţifică, e lipsa de orizont, de o mai incizivă aprofundare a împrejurărilor şi nu mai puţin de o justă interpretare a textelor bizantine. Chiar analele noastre de căpetenie, aşa cum, din-tr’o fericită întâmplare, le posedăm dela istoricul bizantin Nikitas Choniates, prezintă adeseori greutăţi de interpretări care nu sunt uşor de învins chiar şi pentru un bizantinist versat în tainele limbii eline. Fraza lui e atât de înşurubată ) si încâlcită, obscuritatea e atât de voit căutată si anevoie dobândită, încât înţelegerea-i deplină cere o familiarizare îndelungată şi o neobişnuită şi răbdurie stăruinţă, lucru experimentat prin propria mea încercare când am întreprins, mai de mult, tălmăcirea în româneşte a paginelor lui Choniates relative la rolul Românilor în lupta pentru restaurarea domniei bulgăreşti a). Regretul meu este că de această versiune pusă la îndemâna oricui, fiind îngropată în Analele Academiei Române, nu s’au folosit pe cât trebue nici măcar istoricii noştri, necum cetitorii mai puţin interesaţi, cum arată faptul că au explorat-o aşa de puţin şi de rar în studiile lor. E drept că o consultare atentă şi minuţioasă a textului original ca şi a interpretării mele, le-ar fi sugerat poate inducţiuni mai stringente şi adecvate, dar tot n’ar fi fost deajuns pentru o mai amplă şi mai punctuală tratare a lucrurilor. Cunoştinţele, în această ordine de preocupări, nu trebuesc limitate la pasajele extrase de mine, oricât de preţioase şi însemnate ar fi ele pentru noi. O cuprindere sinoptică a istoriei popoarelor balcanice e x) G. Muinu, Din Nichita Acominatos Honialul, traducere a părţilor privitoare la istoria Asanixilor. Cu introducere şi index. Extras din Analele Academiei Române, seria Il-a, tom. XXVIII, Memoriile secţiunii istorice, Bucureşti 1906. www.digibuc.ro 45 ROMANII din bulgaria medievală 5 neapărat necesară pentru stabilirea definitivă a adevărului istoric. De aceea şi cată să fie făcută nu numai în corelaţie cu celelalte izvoare contemporane, ci şi cu toate împrejurările ce precedează apariţia surprinzătoare a Românilor, aşa cum se adevereşte din cuprinsul textelor originale bizantine (şi nu în parafrazarea latină, sumară şi uneori greşită ce înşo-ţeşte ediţia istoriografilor bizantini). x) Pe lângă asta mai e de subliniat şi o altă regretabilă scădere pe acest teren. Oricine se preocupă de problema începuturilor şi, mai exact, a originilor poporului român, dacă nu e şi un filolog, e ţinut să ştie discerne, cel puţin, valoarea argumentului filologic. Cazul acesta e însă destul de rar. Cei mai mulţi n’au nici măcar intuiţia filologică, necum studii speciale. E lucru notoriu că erudiţi distinşi au putut să fie, în funcţie de filologi, de o nepermisă desorientare sau naivitate. Nu citez exemple, fiindcă sunt la îndemâna tuturor. *) Un caz dintre multele ce scot la iveală greşelile acestei parafrazări se semnalează la Choniates, ed. Bonnae, libr. IV, p. 171. Andronic Comnenul evadează din temniţa, unde fusese internat de vărul său împăratul Manuil Comnenul, şi plecând din Bizanţ pe mare, debarcă la Anhialos şi, de acolo, condus de călăuze, fuge prin Balcani şi se duce spre Galiţia, unde se putea adăposti la curtea unui prieten al său, care era Domnul acestei ţări. Textul urmează: £XX' 8te tou Setţuxivctv Artctxev ’AvSpovixoţ, tî)ţ f,Sv) Taţ XEtpa? T“v 8tti)x8vT eîreveuaev ânauxevyjcuv.) Drept-care Vlahii, în curând aliaţi cu barbarii de peste Dunăre, Cumanii, caută să dea lovitură Bizantinilor şi să unească pe Bulgari şi pe Vlahi într’o singură domnie, aşa cum fusese odinioară (xai xa 'Pcopaicov pXa^oeai xai xr;v Muctcov [= BXayow] xai xcov BouXyapcov Suvaaxeiav zic, ev au-vâ^ouatv cbţ 7uaXai noxe ■fjv). Sunt cuvinte care nu suferă niciun echivoc şi cu atât mai valoroase si întemeiate, cu cât ştim acum că izvorăsc din condeiul celui mai irecuzabil martor al zilelor de atunci şi, ca exponent al unei culturi superioare a vremii, adânc cunoscător al trecutului balcanic. E, deci, în afară de orice îndoială şi nedumerire, că între amândouă aceste popoare a existat *) Geschichte Griechenlands, voi. VI, p. 165, în Encyclopedia Ersch und Gruber (8 voi.). *) Cf. Choniates, cap. 4, p. 481 şi urm.: Ilcxpoţţxai ’Aoâv, oţtoyeveTţ xai xauxoaxopot, tou xaxou xpcoxoupYoi, -h E0voţ oXov âvatreujavxsţ. Cf. şi discursul lui Isac Anghel în S a t h a s, Bibliotheca graeca aevi medii, voi. I, p. 77 şi [urm.: mxpoţ, 6 y.ay.fi piotpa xtov xaxoc x6v Alptov oîxoiivxcov Sappâptov xai (puţ xai xpatpcEţ. Numele turcesc Asan e de bună seamă de provenienţă cumană, explicabil prin relaţiile destul de intime ce existau pe atunci între Vlahi şi Cumani (cum arată şi căsătoria lui Asan cu o femeie cumană). www.digibuc.ro 49 ROMANII din bulgaria medievală 9 un îndelung şi neîntrerupt consens dela început şi până la această perioadă de timp; că nu numai cu prilejul acestei mari răscoliri de mase, ci şi pe tot răstimpul cât a ţinut starea lor de supuşi ai Bizanţului, dela căderea primei domnii bulgăreşti şi până la acest mare eveniment şi chiar în decursul celor 300 de ani de continuitate a acestei domnii bulgare, Vlahii şi Bulgarii au trăit alături şi în parte împreună şi au alcătuit, în timp de pace şi războiu, o singură structură politică şi militară, care se prezintă ca un bloc faţă de necontenitele atacuri din afară x). Mai aflăm, pentru întâia oară, încă ceva necunoscut şi nu mai puţin interesant, din gura lui Choniates, că revolta povestită de el nu a fost singura care a avut loc în trecut, că şi altădată Vlahii s’au încumetat să se ridice trufaş împotriva Bizantinilor (xal 5cXâots xaxâ t&v 'Pcopodcov uyjjaav). Se poate să fie vorba de o întreprindere (sau poate mai multe) datorită tot iniţiativei Vlahilor, întru cât autorul ne vorbeşte numai de ei. Dar dată fiind strânsa ’ lor legătură cu Bulgarii şi mulţimea lor pe o mare porţiune din teritoriul fostului Stat bulgar, nu este câtuşi de puţin exclus ca aluzia să fie şi relativ la cele două răscoale mai vechi, sângeroase şi sguduitoare, care au bântuit apusul imperiului, una sub conducerea lui Petru Delian din 1040, cealaltă sub Constantin Bodin cu 33 de ani mai târziu, o mişcare de care nu puteau fi străini Românii balcanici. Aşa se explică, pe de altă parte, de ce revoluţia populaţiei din Tesalia românească, zisă Vlahia-Mare, întâmplată sub împăratul Constantin Duca (în 1066), apare, după înseninarea lui Kekaumenos, un oareocare contingent de Bulgari auxiliari veniţi de undeva dintr’un colt al Tesaliei sau din Mace- 1 • donia, care pe atunci purta numele de Bulgaria 1 2). De bună seamă cauza Românilor era şi a Bulgarilor. Ei duceau împreună suferinţa de sub greul jug bizantin (« gravi sub jugo 1) Cf. G. Murnu, Rumănische Lehnwdrter im Neugriechischen, Munchen 190a, p. 6, unde am afirmat întâia dată această părere. Ideea am reluat-o în România fi Elada (Academia Română, Memorii, III, tom. VII şi în Vlahia Mare, p. 110; mai amănunţit, tot aici p. 147 şi urm. 2) Cecaumeni Strategicon, ed. B. Wassiliewsky. V. Jernstedt (Petropoli 1896), pp. 66—75. Cf. comentarii la G, Murnu, Vlahia Mare, op. cit., p. 92. www.digibuc.ro 10 GEORGE MURNU 5° constantinopolitano », cum scria Papa către Regele Ungariei în 1207), şi tovărăşia şi alăturarea lor o cereau poruncitor nevoi identice, interese comune. Ataşarea continuă si devotată a Vlahilor către Statul bul- » > gar este un fapt care bate la ochi şi nu o poate nega niciun conştiincios cunoscător de aproape al stărilor medievale din Peninsula Balcanică. Ea e rezultatul unui lung proces de solidară şi intimă aderare şi nu o simplă adaptare exterioară inspirată de un oportunism trecător. Această coeziune naturală cu aparenţă de afinitate electivă, la întărirea căreia ajuta şi o parte însemnată de element înrudit, masa de autohtoni, care n’a putut să dispară fără urmă, ci au fost numai formal asimilaţi după cotropitoarea năvălire anterioară a Slavilor, a avut astfel rădăcini mai afunde; de aceea şi ecoul glasului lăuntric a străbătut până în veacurile din urmă şi a menţinut între naţiunea slavo-bulgară şi română totdeauna o vecinătate paşnică, un acord şi un echilibru care păreau ca şi izvodite din două seminţii omogene menite parcă să continue la infinit vieaţa lor de intimitate patriarhală contractată — de sigur şi prin mijlocirea religiei comune — din cele mai grele şi vijelioase timpuri. Spre a înţelege mai bine acest fenomen, care astăzi, în urma înrâuririlor funeste din afară şi a miopiei oamenilor de Stat, începe a deveni un paradox, trebue să accentuăm un lucru foarte puţin pus în evidenţă: extensiunea şi valoarea acestei vechi populaţii româneşti din Peninsula Balcanică. Ea nu forma numai nişte oaze sau enclave mici si răslete — t f * cum s’ar presupune la un popor prin excelenţă « nomad » x), termen conceput de obiceiu în sensul actual diminutiv sau pejorativ, ci şi grupări de mase impunătoare foarte conservative şi de mult organizate, cărora nu le-a lipsit decât un l l) Termen impropriu mai ales pentru Românii medievali şi rămăşiţele lor de astăzi din munţii Greciei de Nord. Transhumanţa era impusă pe atunci, ca şi astăzi, de nevoia păşunilor. Locuinţele lor şi traiul lor comun au avut totdeauna o bază de permanenţă şi, deci, Vlahii păstori nu erau propriu zis lainici sau vagabonzi, cari se poartă cu corturile din loc în loc, corturari, şi nu au nicio aşezare statornică şi nicio structură de legalitate socială. Aşa au fost Românii cari au ocupat în evul mediu Balcanii şi munţii Pindului (Tesalia şi Epirul). Cf. despre nomad şi nomadism Th. Capidan, Românii nomazi, în Dacoromania, IV, p. 190—191, şi N. Drăganu, Românii în veacul IX—XIV, Bucureşti T933, p. 35. www.digibuc.ro 5i ROMANII din bulgaria medievală 11 mediu geografic mai priitor pentru a se închega în organisme de sine stătătoare, aşa cum s’a întâmplat mai târziu dincoace de Dunăre. Potenţialitatea aceasta e pentru istorie astăzi incontestabilă în ce priveşte pe Vlahii din Nordul Greciei (impropriu numiţi Macedoromâni), de care m’am ocupat altădată şi în deosebi pe cei din Munţii Bulgariei de răsărit. Masele lor se prelungeau mai departe spre Nord-Vestul Peninsulei, dincolo de Balcanii apuseni, adică pe toată întinderea de Vest a] Bulgariei, după sensul conţinut în expresia hrisovului dat de Vasile Bulgaroctonul în anul 1019: Vlahii aşezaţi peste tot cuprinsul Bulgariei (t&v xaxa naoav BouXyapiav BXâxtov), cari, după cum ni se spune cu acest prilej, aveau înlăuntrul acestui teritoriu o autoritate proprie bisericească, o episcopie românească dependentă de Patriarhia din Ohrida 1), ceea ce implica şi o existenţă proprie teritorială naţională suficient circumscrisă,mnde era exclusă orice inmixtiune de jurisdicţie ierarhică eterogenă. Există prin urmare, în această Bulgarie, o foarte considerabilă putere numerică de Vlahi şi că ea însemna şi înainte, dar mai ales în această epocă foarte mult, avea de bună seamă o greutate precumpănitoare în determinarea echilibrului dintre cele două state mari rivale, cel bizantin şi bulgar, care deţineau cea mai mare parte din suprafaţa Peninsulei. Ar fi absurd să credem că primele armate naţionale « barbare » bulgare, care la început erau numeric fireşte destul de reduse, ar fi putut numai cu resursele lor proprii şi cu supuşii slavi să înfrunte timp de 3 secole ofensiva imperiului bizantin, care dispunea de infinite mijloace pentru a întreţinea şi o armată indigenă (când, afară de insule şi teritorii europene, avea la dispoziţie întreg Anatolul) şi putea ţinea în soldă cât mai mare mulţime de mercenari recrutaţi dintre 1 1 cei mai războinici si neîmblânziţi barbari. Era dar lucrul cel 1 » mai firesc ca dinastii bulgari să profite de rezervoriul acesta de bogată şi proaspătă energie fizică a unui popor călit în adversităţi şi în contact neîntrerupt cu barbarii de peste Dunăre şi rămas în primiţivitatea-i rustică, cum erau Vlahii *) *) Vezi Byzantinische Zeitschrift, p. 46 (1892), p. 257 şi II, p. 600. www.digibuc.ro 12 GEORGE MURNU S2 medievali, cari, departe de a fi împrăştiaţi printre Slavi, trăiau, cum probează până astăzi menţinerea caracterului fundamental latin al lor şi al limbii lor, în puritatea lor de rasă, compacţi, masiv concentraţi, de un extraordinar instinct de aderare şi conservare, în adăpostul celor mai bine apărate metereze ale naturii 1). Dar nu numai numărul lor şi vitalitatea lor impunea Bulgarilor, ci şi calitatea lor socială şi etnică de ereditate traco-romană. Era, din acest punct de vedere, tendinţă de polaritate atavică ce separa etniceşte pe Slavi de Români, lucru care şi astăzi e în afară de orice îndoială 2). Se recunoaşte în genere că, pe câtă vreme Vlahii — ca şi Albanezii spre Marea Adriatică şi Isaurii în Asia-Mică — ocupau masivii mari, Slavii se întindeau pe şesuri şi arareori urcau pe înălţimi muntoase. Slavii, în majoritatea lor plugari şi legaţi de glie, deşi favorizaţi de număr, cu toată războinicia ce li se atribue astăzi, cu oarecare exagerare, tendenţios din partea unora, au fost incapabili, de a se uni şi a înjgheba o mare domnie de concentrare proprie. Aceasta nu s’a putut înfăptui decât după exemplul şi prin mijlocirea cuceritorilor dela Volga. Numai hoarda acestora i-a salvat dela o dispariţie sigură în masa Greco-romanilor. încă din secolul al Vll-lea ajung ei sub stăpânirea Bulgarilor, şi multă vreme, până la contopirea lor cu aceştia, ceea ce nu se întâmplă decât pe la sfârşitul secolului al IX-lea, duc traiul de supuşenie bulgară, pe care în aşezările lor centrale — suntem în drept acum s’o credem — nu o cunosc Românii. O deducem aceasta cu toată certitudinea nu numai cetind descrierea lui Choniates, unde-i vedem conduşi nu de Bul- -1) Până astăzi populaţia păstorilor din Pind evită promiscuitatea matrimonială cu alogenii (mai puţin cu Albanezii, cu cari se cred înrudiţi). Despre păstorii români din munţii Bulgariei vezi C. J i r 6 c e k, Das Fiirstenthum Bulgarien, Leipzig 1889, p. 119: «Ein Vlache heiratet nur eine Vlachin >. Conservatismul exclusivist a salvat relativa puritate a neamului românesc. 2) E curios că, cu tot contactul şi apropierea milenară cu Slavo-bulgarii, caracterul Românilor, în marea lor majoritate, contrastează fundamental cu al acestor din urmă, şi-şi păstrează originalitatea etnică mai sub toate raporturile până în ziua de astăzi. Cf. în special Sextil Puşcariu, Etudes de livguistique roumaive, Cluj-Bucu-reşti, 1937, p. 45 şi urm., unde ilustrul filolog rezumă argumentaţia cea mai luminoasă şi definitivă de documentare a latinităţii de bază a limbii române. www.digibuc.ro 53 ROMÂNII DIN BULGARIA MEDIEVALĂ 13 gări, ci de propriile lor căpetenii, oameni de mari iniţiative şi potenţe militare şi manifestându-se ca o masă conştientă, solidară, îndrăsneaţă şi aprigă la luptă — cum ni se desvălue în cazul cu Asaneştii — ci şi din situaţia lor de mai târziu, aşa cum se înfăţişează din ştirile contemporane ca şi din impresiile celor mai calificaţi comentatori moderni. E drept că organizarea lor nu ni-e exact cunoscută, dar o putem reconstitui, în trăsături generale, după cazuri analoage valabile sub Bizantini, deşi cu aceştia ei trăiau de cele mai multe ori într’o neîmpăcată şi amarnică harţă şi învrăjbire, despre care avem o sumă de dovezi din cele mai elocente şi convingătoare x). In thema Elada (Grecia nordică), pe unde ei se ivesc în regiunile înalte încă din secolul al X-lea, au la început un ap^cov (tcov BXaxcov t9]<; 'EXXaSoţ), o căpetenie (a Vlahilor din Elada) învestită din Constantinopol. Această'căpetenie se numeşte Niculiţa şi poartă titlul de Duce al Eladei. In secolul al Xll-lea aflăm că locuitorii Vlahi din Tesalia, acum devenită chiar oficial Vlahia-Mare, trăiesc o vieaţă autonomă sub cârmuirea unui domnitor cu titlul de T07rapxv)<;, al cărui nume Taron l-am identificat altădată * 2). Această de sine stare a Vlahilor din munţii Tesaliei şi Epir e relatată, cu aproape jumătate de secol înainte, de rabinul călător B e n i a m i n din Tu de 1 a, care, cum se ştie, trece prin Grecia pe la 1161. După spusele lui, Vlahii sunt cu totul autonomi: « nemo illos lacessere potest, neque rex ullus eos domare potest » 3). El abordează Tesalia maritimă trecând prin Halmyros, oraşul cel mai comercial din această ţară. E drept că nu i-a văzut cu totul de aproape, cuvintele-i însă sunt informaţii culese la faţa locului, unele exagerate poate, dar nu scornite de el. Dovadă coincidenţa de fond cu ştirea comunicată de C h o n i a t e s ca şi concluzia categorică *) Vezi Vlahia Mare, op. cit,, p. 150, asupra relaţiilor încordate dintre Grecii bizantini şi Românii din evul-mediu; Choniates, cap. 3, p. 831, care vorbeşte de « ura nemuritoare » a Cumanilor faţă de Bizantini, învăţată dela Vlahi (d0âvarov rijv 7tpoţ vjţJLott; £j(0pav uttq BXd/uv fysiv SsSiSaYpevoi). 2) Vezi Vlahia Mare, op. cit., p. 166 şi urm. 3) După T a f e 1, De Thessalotiica ejusque agro, Berlin 1839, p. 473; cfr. Vlahia Mare, p. 132. www.digibuc.ro 14 GEORGE MURNU 54 a lui Cari Hopf : «sie behaupteten sich frei an den Ab-hăngen" des Pindos » 1). Acelaşi lucru avem de observat cu privire la Vlahii din munţii Bulgariei. Suntem aci de acord şi cu Hopf şi cu Jirecek 2). Românii, cum ştim acum, erau în această parte cu mult mai numeroşi şi mai la largul lor. Superioritatea lor numerică reiese clar din impresia generală ce o produc amploarea şi consecinţele de mare greutate şi întinsoare a mişcării lor3). Ei se înmulţiseră foarte mult prin secolul al XI—Xll-lea, mai ales începând dela Alexie Comnenul, când aflăm că « Vlahii mişunau ca roiul de albine ». Ei se revărsau la Sud de Balcani până dincolo de Me-glenia. Această localitate era astfel locuită şi influenţată de mulţimea Vlahilor, încât colonia de Pecenenghi, stabilită aci în anul 1091 subt Alexie Comnenul, a fost românizată după cum dovedeşte tipul mongol, care se vede şi astăzi supravieţuind printre aşa numiţii Meglenoromâni 4). O idee mai definită despre această expansiune a Românilor se poate induGe după disponibilitatea de oameni ce puteau avea subt arme. In cronica transmisă de călugărul german A n s b e r t uts, cetim că pe vremea când se continuau frământările cu Bizantinii, Petru, Domnul Vlahilor şi Bulgarilor, a pus la îndemâna lui Frederic Barbarossa, care trecea cu 80.000 de cruciaţi prin Imperiu, un corp auxiliar de 40.000 de Vlahi şi Cumani pentru cucerirea Bizanţului. In altă parte, aceeaşi cronică ne asigură că o armată auxiliară de peste 60.000 de Sârbi şi Vlahi («exercitum auxiliario- *) Vezi Griechenland, op. cit., p. 165 şi F i n 1 a y, A history of Greece, Oxford 1887, IV, p. 122. O situaţie analoagă cu aceea ce exista sub Bizantini ne întâmpină sub regimul otoman în regiunile muntene ale Pindului. Autonomii sau privilegii locale acordate sau preînnoite de Sultan supravieţuesc încă până la ultimele zile ale'dominaţiei turceşti. Vezi Pouque vili e, Voyage en Grece, voi. II, p. 159 şi urm. s) JireEek, Geschichte der Bulgaren, p. 126: « Die unzulănglichen Berglănder welche Albanesen und Rumănen in alter Freiheit innehatten » şi p. 403—404: « neben den Leibeigenen gab es in Bulgarien wie im Byzantinerreich zahlreiche freie Ansiedler, besonders auf den HShen des Balkan und der Rhodope ». s) Acest fapt a fost accentuat de F i n 1 a y printre primii istorici moderni, mai bine decât alţii: cf. op. cit., p. 155 şi Vlahia Mare, p. 229. 4) G. W e i g a n d, care a făcut studii la faţa locului, a remarcat cel dintâi contrastul dintre cele două caractere etnice ale Megleno-românilor (în opera sa, Die Aromuneti, I, Leipzig 1895, p. 249 şi urm.). Despre această colonizare vezi C. JireCek în Archiv fur slavische Philologie, voi. XV, 1892, p. 91 şi urm., şi Th. Capidan, Meglenoromânii, I, Istoria şi graiul lor, Bucureşti 1925. www.digibuc.ro ss ROMÂNII DIN RULGARIA MEDIEVALĂ 15 rum Servorum et Blacorum ultra sexaginta millia ») stătea tot în acelaşi scop la dispoziţia împăratului german 1). Cifre destul de vorbitoare, care nu lasă nici umbră de îndoială asupra valorii excepţionale numerice a Românilor balcanici din vremea aceea2). Se pare, după toate acestea, că ei fuseseră feriţi mai mult sau mai puţin, de marea catastrofă ce o suferise poporul bulgar în războiul cu Vasile Bulgaroctonul la începutui secolului al Xl-lea. Lucrul acesta este foarte probabil, dacă ţinem seamă de faptul că ei nu erau pe atunci în zona ostilităţilor, întru cât făceau parte din Bulgaria orientală, care fusese anexată înainte la imperiul Bizantin. Pe lângă aceasta, poate că o parte din populaţia Vlahilor din Bulgaria de apus, care dăinuia încă liberă sub Ţarul Samuil şi spre care armatele Bizanţului duceau foc şi pârjol, să se fi retras de aci căutându-şi refugiul pe Munţii Rodopei şi Balcanilor unde îngroşară numărul fraţilor lor, care, venind dinspre Nord, descălecaseră pe acolo mai de mult (ca şi Românii din Grecia), prin secolul al IX-lea si al X-lea. » Aci, trăind mai aproape de capitala imperiului şi bucu-rându-se de mai multă linişte şi răgaz, s’au putut aşeza şi desvolta mai pe îndelete şi mai liber ca oriunde. Sporirea şi întărirea lor a venit ca o urmare firească a prosperităţii şi desvoltării lor economice datorite mai vârtos industriei lor casnice, capabilă să aprovizioneze armata şi centrele bogate ale Traciei, un caz analog cu ceea ce s’a petrecut cu industria macedoromână sub stăpânirea Turcilor3). De aci şi putinţa de *) Vezi Ansbertus, în Fontes rerum austricarum, I, Abteilung, scriptores, voi. V, p. 44 şi urm. Să se observe că Bulgarii sunt cu totul absenţi în aceste armate. 2) Afirmarea ce o face Ro e s 1 e r (în Romănische Studien, p. 115) şi o admite H 6 f 1 e r (în Abhandlungen aus dem Gebiete der slav. Geschichte, din Sitzungs-berichte der k. Wiener Akademie, voi. 95, 1880, p. 232) cum că poporul român, care pe atunci umplea interiorul provinciilor Tracia, Macedonia şi Moesia, « an Zahl und physischer Kraft das Griechische iibertraf» este prea exagerat în forma ei aşa de generalizată şi vagă. In orice caz Macedonia a fost cea mai puţin românească. 3) Cf. G. Muinu, România şi Elada, op. cit., p. 5. Despre brânzetul românesc (fjtAyiy.o rupi) se vorbeşte adeseori în izvoarele bizantine (ca şi despre caseus valachicus în cele din Ragusa). Poetul boem dela Curtea Comnenilor Theodor Ptochoprodromos ne spune că mantaua sa era ţesută de o Vlahă (în poema lui publicată de E. L e g r a n d, Bibliothique grecque vulgaire, 1880, voi. I, p. 123). www.digibuc.ro i6 GEORGE MURNU 56 a-şi câştiga unele drepturi şi de a-şi crea o situaţie foarte avantajată sau de a deveni, după fericita intuiţie a d-lui Iorga, «o societate privilegiată ». O vedem în deosebi sub dinastia Com-nenilor. A fost într’adevăr o perioadă de revirement, când ei au avut parte de un regim bizantin mai favorabil în acele timpuri de cea mai grea cumpănă pentru imperiu şi după marile goluri rămase în urma căderii Bulgarilor, când a fost nevoie de a inaugura chiar o politică de colonizare pentru acoperirea acestor goluri; a fost de sigur din partea Comne-nilor şi o tactică de menajare şi captare a acestor munteni rebeli şi buni soldaţi, se pare chiar preferaţi în armata lor. La această măsură îi va fi condus poate nu mai puţin şi un alt motiv de ordin intim ce ni-1 destaină pe neaşteptate B e-niamin din Tudela privitor la origina etnică a Comne-nilor. El ne spune că Manuil Comnenul, sub care Rabinul a vizitat Constantinopolul, are « o deosebită înclinare sau simpatie faţă de Vlahi, ca unul care se trage din neamul lor » 1). Un asemenea regim de toleranţă sau de favor privea de aproape vieaţa însăşi a nomazilor vlahi. Ei se îndeletniceau în mare parte cu turmele, cu miile de turme, şi acestea aveau trebuinţă, pentru iernaticul lor, de câmpiile Macedoniei şi mai cu seamă de Tracia « mama oilor » (după Homer), ba până şi de păşunile grase ale Asiei-Mici. O acomodare între ei şi autorităţile imperiale, era prin urmare cât se poate de dorită. Dar ea n’a putut dăinui decât numai până la stingerea familiei Comnenilor. Succesorul lor, Isac Anghel, nu numai că nu arată nicio bunăvoinţă şi cruţare faţă de Vlahi — şi doar are ocazie când fruntaşii lor, Petru şi Asan se prezintă cu anumite cereri la curtea lui din Kypsella de pe malurile Mariţei —, ci şi respinge brusc cererea lor, Asan e pălmuit şi nenorocita păstorime a Vlahilor, mai ales din părţile maritime de pe lângă Anhialos, e tratată din partea agenţilor fiscali cu 0 brutalitate aşa de neomenoasă şi nesocotită, încât *) După Cari Hopf; op. cit., p. 165 (des Kaisers Manuel Zuneigung zu den Stammesgenossen Vlachen: citat în traducere după textul hebraic al lui Beniamin). Vezi Comentarii: G. M u r n u, L’origine des Comnines, comunicare făcută în 1924 la Congresul bizantinist ţinut în Bucureşti. Cf. N. Iorga, Bulletin de la section historique, Academie Roumaine, p. 212—216, Bucarest 1924. www.digibuc.ro 57 ROMÂNII DIN BULGARIA MEDIEVALĂ 17 revolta nu putea fi cu nimic stânjenită. Dar ceea ce obsedează pe îndrumătorii întregei mişcări revoluţionare, nu e câtuşi de puţin gândul ca să schimbe radical trecutul bul-garo-român şi să întemeieze o nouă stare de lucruri, domnia naţională a Vlahilor, ci să reînvieze, cum am văzut, vechiul Stat bulgar, adică tradiţia rămasă sacrosantă a legăturii indisolubile dintre Bulgari şi Români. Aceasta, negreşit, ar fi fost de neînchipuit dacă cei din urmă nu vedeau interesele şi soarta lor legate pe vieaţă şi moarte cu vechii lor tovarăşi. Trebue să se fi întipărit în amintirea lor nu un trecut de tiranie sau de robie îndurată sub Bulgari, adică un raport de subordine, ci de coordonare a forţelor, o epocă neuitată a unei desăvârşite convieţuiri datată nu numai din vremurile bune, ci şi din zilele cele mai critice trăite împreună. Numai aşa pricepem nepregetata şi neînduplecata lor voinţă de «unire cu Bulgarii într’o singură domnie, aşa cum fusese odinioară ». E drept că Vlahii nu aveau pe atunci o alcătuire politică proprie cu ţotul neatârnată, cum nu aveau şi o biserică cu limba lor proprie. Statul şi biserica erau comune. Dar biserica la Bulgari şi la Slavi data de mai târziu. Aproape 200 de ani a ţinut domnia păgână a Bulgarilor, până ce ei s’au creştinat şi s’au asimilat cu Slavii. In acest interval trebue să presupunem ca fiind încheiată solidarizarea dintre Bulgari şi Vlahi. Este perioada în care cade desăvârşirea vala-hizării limbii rustice latine. Până la această dată filologia e obligată să admită, fără doar şi poate, concentrarea şi convieţuirea întregului popor român din anumite regiuni nordice muntoase, în directă legătură cu Carpaţii, unde limba română s’a cristalizat unitară şi de unde apoi se ramifică purtând pecetea comună, o fizionomie proprie şi intens influenţată în contactul aşa de îndelungat cu Slavo-Bulgarii. O astfel de numeroasă şi valoroasă populaţie de Munteni viguroşi, liberi şi iubitori de libertate, se recomanda dela sine ca fiind binevenită şi necesară în lupta cu puteri superioare. De aceea ea nu se putea să nu fie apreciată şi apropiată de domnitorii Turani prin anumite concesii politice şi militare, un minimum de condiţii care puteau împăca şi atrage pe Vlahi în sfera intereselor bulgare. Intre acestea www.digibuc.ro GEORGE MURNU 18 58 trebue să presupunem dreptul de a-şi păstra intacte comunităţile lor, de a-şi alege căpeteniile lor, de a se administra după legi şi datini vechi precum şi de a lua parte la războaie cu detaşamentele lor proprii. Exemplul Slavonilor din Pelo-ponez ne luminează întru câtva în această privinţă. Aceştia între anii 587, adică dela stabilirea lor în această ţară, şi până la 815, se bucurau de o deplină neatârnare. De atunci încolo, fiind supuşi de Bizantini, li s’au impus următoarele condiţii: 1) Să primească comandanţi numiţi de guvernatorii Bizantini, dar aleşi mai mult de dânşii (guvernatorul se mărginea să dea numai investitura); 2) Să satisfacă serviciul militar; 3) Să plătească biruri 1). Aceste date le putem întregi cu ştirile ce le avem din alt izvor cu privire la Vlahia Mare dintr’o epocă ulterioară, când această ţară, după o vreme de glorioasă domnie independentă a dinastiei Anghelilor, a devenit tributară Bizanţului. In 1343, fiind decedat Domnul acestei ţări, împăratul Ioan Cantacuzen, la cererea locuitorilor, le-a trimis în locu-i pe fratele său Ioan Anghel ca să-i guverneze în următoarele condiţii: domnia să fie pe vieaţă, dar fără drept de moştenire; să-i păstreze cerdinţă şi să fie prieten cu prietenul său sau duşman cu duşmanul său; să pomenească numele împăratului împreună cu al împărătesei în toată Vlahia; mitropoliile, episcopiile, mănăstirile şi toate drepturile bisericeşti să atârne de marea biserică (Patriarhia); ca hotarele Vlahiei să fie păstrate neatinse; iar dacă Domnul va ocupa vreo cetate de peste hotar, aceasta să-i aparţină; ca orice persoană înaltă trimisă de împărat ca să-l reprezinte, să fie tratată prieteneşte şi atribuţiile de amândouă părţile să fie respectate; dacă intervine vreun diferend, arbitrul să fie împăratul; iar când va fi nevoie, Domnitorul să ajute cu trupele sale armata bizantină în provinciile apusene 2). Acestea erau în rezumat condiţiile cuprinse în hrisovul, pe temeiul căruia avea să fie cârmuită Vlahia dependentă de Bizanţ. Nu trebue însă să confundăm populaţia *) Vezi Pierre G r 6 n i e r, L ’Empire byzantin, son ivolution sociale et politique, Paris 1870; C. Hopf, op. cit., p. 126 şi 403—404. Cf. Vlahia Mare, p. 16 şi urm. . a) După loannis Cantacuzeni Historiarum (în Corpus scriptorum historiae byzan-tinae), voi. III, p. 319 şi urm. www.digibuc.ro 59 ROMÂNII DIN BULGARIA MEDIEVALĂ ■9 câmpenească cu aceea care trăia pe văile şi înălţimile inaccesibile ale Vlahiei. Aceştia din urmă, ca în toate timpurile, se bucurau, de sigur, de mai multe prerogative şi se asemănau, sub acest raport, cu Românii din Bulgaria x). Autonomia lor aici, alături de Bulgari, după toate raţiunile date de noi, trebue socotită cu totul firească şi de sine înţeleasă. De altfel faptele ne arată în chipul cel mai afirmativ că aceşti barbari asiatici aveau o mai ageră intuiţie politică, o concepţie cu mult mai generoasă de atragere concentrică a maselor, decât detestabila autocraţie bizantină, a cărei tendinţă dictatorială centralistă a fost de secole, cum se ştie, un dezastru pentru vieaţa provincială2). Succesul dominaţiei lor e în primul rând datorit organizării deosebite; mai exact, unei anumite descentralizări de caracter feudal, sau de autonomie locală pe teritoriile de populaţie eterogenă (Albanezi, Sârbi, Români3). Prin sistemul acesta s’a susţinut hegemonia Bulgarilor « barbari », prin el a dobândit o consistenţă şi durată aşa de lungă, prin el s’a pus baza comuniunii şi solidarităţii dintre Vlahi şi Bulgari şi s’a închegat în chip trainic paralelismul sau dualismul lor de înţelegere perpetuă. E învederat însă că, în faza nouă în care ne apar Românii pe timpul războiului de Independenţă, situaţia s’a schimbat cu mult în favorul lor. Iniţiativa si conducerea a trecut dela * » Bulgari la Români. Protagoniştii sunt Românii şi rolul lor e dătător de ton, e covârşitor. De aceea şi istoria contemporană ne vorbeşte acum numai si numai de ei si nu de Bulgari x) Stări asemănătoare la Români se constată pe alocuri şi în Ungaria sau în Transilvania şi în alte părţi, unde ei trăiau pe înălţimi muntoase bucurându-se de autonomie sau de privilegii: vezi şi D r ă g a n u, op. cit., p. 334. a) Vezi Choniates, p. 637 şi urm. şi Hopf, op. cit., 178. Cf. Vlahia Mare, p. 14 şi urm. 3) De unde deriva de bună seamă feudalismul sârbesc, continuat până în zilele noastre în Albania prin instituţia nobiliară a Beilor. Aşa se explică şi celnicatul medieval păstrat până astăzi în stare diminutivă la Macedoromâni (cf. cnejii, voievozii, termeni tot de origină slavă la Dacoromâni). Kekaumenos menţionează căpetenii de vlahi: 7tp6xpiT0i (sau iixxpiToi în Balcani) şi ne spune că arparr/ydi; (= voievod, bellidux, prefect, guvernator, în limba bulgară se zice — TÎ^cXvtxoţ, denumire păstrată la Sârbi şi pierdută la Bulgari. Termen militar adoptat de Macedoromâni din epoca domniei slavobulgare. Vezi Vlahia Mare, p. 69 şi urm. Celnicatul însă ca instituţie publică sau socială trebue să dateze dinaintea Slavilor. S’a slavizat numai denumirea (aşa cum pe timpul Turcilor celnicul devine Kehaia, care începuse a predomina pretutindeni, mai ales oficial). www.digibuc.ro 20 GEORGE MURNU 6o ca odinioară, urmând astfel o normă istorică valabilă pe atunci, când pe istoriograf îl interesau numai faptele generale şi factorii ce le determinau punând în joc interesele şi soarta unui Stat sau a unui popor. La Choniates vedem abia de trei ori citat numele Bulgarilor, pe când acela al Vlahilor e citat de 39 de ori şi de 4 ori e înlocuit cu cel de Mysoi (Vlahi). Aceeaşi precădere o vedem la Ansbertus, la Robert de Clary, la Villehardouin. De aceea ţara lor nu se numeşte Bulgaria, ci arhaic Mysia (= Vlahia la Choniates), Tere de Blakie, Bla-quie, Terra Blacorum, la cronicarii francezi şi în scrisorile Papei 1). Ea cuprinde toată Moesia inferioară, indiferent de restul locuitorilor. E o schimbare de front impusă de evoluţia istorică a poporului român. El se găseşte acum în continuă ascensiune morală şi materială şi într’un început de maturitate şi concentrare de puteri tot mai aderente şi conştiente care îl vor duce, nu după multă vreme, dincoace de Dunăre, la rostul lui propriu şi în ţara lui tradiţională sau de «moşie », la treptata întemeiere a Statelor curat româneşti. Fatalitatea moştenirilor şi împrejurărilor exterioare i-a făcut să desmormânteze şi să puie în picioare un Stat perimat, o operaţie dovedită acum ca exclusivă a voinţei, inteligenţei şi energiei româneşti 2). De aceea el n’a putut înflori şi străluci decât în prima perioadă, numai cât timp a fost sprijinit pe umerii Atlanţilor asaneşti. « Ţarii », cari i-au moştenit, străini, înstrăinaţi şi mediocri, n’au putut să-i dea, ca în timpul vechilor înaintaşi, unitatea, forţa şi prestigiul dorit. Un al doilea ţar Symeon n’a mai venit. Bulgarizarea regatului nou, înviat mai pre sus de toate în virtutea tradiţiei politice şi bisericeşti — cei doi factori hotărîtori ai vremii — era deci formală. El trăia automatic mulţumită unor conjuncturi fericite ale stărilor dinaintea căderii Constantino-polului. Vigoarea indigenă slavo-bulgară a lipsit până la urmă şi Statul fantomă s’a evaporat la prima suflare a vijeliei ’) Scrisorile Papei adaugă şi Bulgarorum, aşa cum de sigur era voinţa expresă a pretendenţilor vlahi parveniţi la tronul Bulgariei de tradiţie istorică, şi cum în deosebi răspundea tendinţelor unioniste ale Papilor, cari luptau pentru a converti nu numai pe Vlahi, ci şi toată populaţia din « Marea Bulgarie *, aşa cum fusese odinioară şi cum o ştia şi Vaticanul din arhiva istorică. 2) Cf. Hofler, care, în op, cit,, susţine întâia dată punctul acesta de vedere cu argumente solid formulate şi cu o deosebită putere de convingere. www.digibuc.ro 6i ROMÂNII DIN BULGARIA MEDIEVALĂ ZI asiatice. Fiindcă vechii tovarăşi puternici ai Vlahilor, care puteau să-i dea talismanul de tărie şi vieaţă eroică, zăceau de mult la pământ, îi doborîse pentru totdeauna urgia Bul-garoctonului; iar poporul păstorilor din Balcani, silit de ineluctabile nevoi economice (cum vom vedea altădată) şi ur-mându-si mostenitul instinct de conservare etnică, trecuse în cea mai mare parte vadul străvechiu al Dunării şi se unise cu puterile centralizate româneşti ce împănau plaiurile Car-paţilor, fiind liberi de acum de a se întinde peste toată Dacia de odinioară, după ce invazia Tătarilor (1241) o curăţise de ultimele rămăşiţe ale « neamului sălbatic » sau « spurcat » al Cumanilor. www.digibuc.ro www.digibuc.ro GLOSAR DIALECTAL DE PETRE COMAN Lucrare prezentată în şedinţa dela 31 Martie 1939 PREFAŢĂ Glosarul acesta, lucrat la « Muzeul Limbii Române » din Cluj, a luat fiinţă la îndemnul d-lui Prof. S. Puşcariu. Strângerea materialului se datoreşte, în parte, membrilor corespondenţi ai Muzeului şi ai Dicţionarului Academiei, iar în parte, subsemnatului, culegând din Măţău (Muscel), din Braşov şi Cluj, sau din alte locuri, pe unde arn fost numai în treacăt. Pentru materialul cules de mine am toată răspunderea exactităţii. Dar în glosarul acesta cităm o serie întreagă de corespondenţi care ne-au comunicat din diferite regiuni ale ţării : cei mai mulţi din Ardeal, cei mai puţini din Muntenia. Pentru unii însă, din Ardeal, şi anume din părţile nordice, ne îndoim că ne-au pus întotdeauna pe urmele definiţiei exacte şi ale înţelesului precis al cuvântului dat. în consecinţă, am înlăturat mult din materialul la care am observat lipsă de certitudine. Pe unii din corespondenţi i-am rugat să ne comunice din nou şi cât mai precis înţelesul şi forma ur.or cuvinte ; puţini însă şi-au luat osteneala să ne răspundă. în dreptul fiecărui cuvânt-articol am notat cu iniţiale — pentru economia spaţiului — numele persoanei şi locul de unde a fost comunicat cuvântul. Observaţiile noastre sunt notate prin N. B. şi prin paranteza colţuroasă [ ]. Semnul ~ arată că nu repet cuvântul-articol decât în terminaţie, sau chiar de loc ; iar semnul L arată că accentul a rămas pe tulpina nereprodusă a cuvântului-articol; cuvintele însemnate cu o cruce (f) înseamnă că au ieşit din uz. 7 7 A. R, — Memoriile Secţiunii Literare. Se rid III. Tom. IX. www.digibuc.ro 2 PETRE COMAN 64- Pentru mai multă exactitate, am introdus şi unele semne — cum au fost redate uneori de corespondenţi — pentru a arăta schimbarea (muiarea), în pronunţie, a unor consoane, d. p.: g, h', n, s, t’, ă, ş. a. Am întrebuinţat accentul grav ' la sfârşitul cuvântului, iar pe cel ascuţit ’ înlăuntrul cuvântului. Nu am notat accentul la unele cuvinte,, pentrucă nici eu nu cunoşteam cuvântul cu preciziune şi nici corespondentul respectiv nu a notat accentul (ascuţit sau grav); pentru cuvintele cu o singură vocală cunoaştem accentul, şi tot aşa pentru acelea care sunt prea cunoscute în limbajul obişnuit. Am introdus în Glosar şi 7—8 neologisme ca: intent (identic), procorod (procuror), trotal (trotuar), ş. a., fiind foarte uzitate în limbajul sătenilor. P. C. www.digibuc.ro PRESCURTĂRI a. = ambigen mr. (Mr.) = mare adv. - adverb Mt. - Muntenia art. - articol N. B. - Nota Bene Ard. - Ardeal n. pr. = nume propriu cap. = capitol num. = numeral cf. = confer O s. c. = Răd. Codin, O seamă de corn. - comunicat, comuna cuvinte (D.), d. - despre p. ext. = prin extensiune D.A. = Dicţionarul Acad. Rom. pl. = plural d. j. - de jos prez. = (indicativ) prezent d. p. - de pildă pron. = pronume d. s. - de sus pronţ. = pronunţat eufem. = eufemism pt. = pentru f. - feminin refl. = reflexiv fig- = sens figurat s. , = substantiv gl- - glosar sg- = singular id. = idem sim. = similar interj. = interjecţiune sin. = sinonim (in)trans. = intransitiv şi transitiv suf. = sufix invar. = invariabil top. = top(onim)ic loc. = locuţiune trans. = transitiv m. - masculin Trans. = Transilvania (Mc.) mc. , = mic (ă) vb. = verb. Mld. - Moldova T www.digibuc.ro NUMELE CORESPONDENŢILOR Alcx. = Minerva Alexandrescu - - com. Şoimari jud. Prahova B. = Eărbulescu » Cepari o Romanaţi B. E. = Barbu E. f> Valea Mare » Severin B. G. = Bârleanu G. » Tătăruşi » Fălticeni B. GA. = Bujoreanu G. D Suceava * Nâsăud B.I. = Boca I. » Bălăceana » Suceava B.N. = Bălănescu N. 0 Idriciu » Fălciu B. S. = Bichiceanu S. 9 Nerău » Timiş-T orontal B. SA = Bocăneală S. » Brăila C. = Cucu V. Mădăraş-Satu-Mare C. C. = Cucu C. » Băeşti jud. Buzău C. E. = Cioran E. 9 Răşinariu » Sibiu C. G. = Crăciunaş Grigore D Ciubăncuţa » Someş C.I. = Corbu Ion 9 Zagra » Năsăud C.IA. = Crăciun Ion din Huniedoara (A. Vlaicu) C.P. = Coman Petre com. Măţău(-Chilii) jud. Muscel C. R. = Coşniţă Radu 9 Talpa-Ogrăzile » Vlaşca C. V. = Condor Vasile » Sâncraiu » Sălaj C. VA. = Corbu Dr. V. » Zagra » Năsăud C. V. 2. = Cutcan Vasile » Bonţ » Someş C. Z. = Criţan Z. Stroeşti Suceava J>. E. = Demian E. » Coşbuc » Năsăud D.M. = Demetrescu Maria 9 Drepcăuţi şi Pererita » Hotin D. P. = Diaconescu Pantelimon 9 Vâlceaua » Gorj D. S. = Dragoman S. 9 Nocrih )> Sibiu D. S. 1. = Draguşin S. » Drăguşeni » Fălticeni D. V. = Dumitraş V. 9 Sân-Mihai Alm. » Cluj E.I. = Ene I. 9 Chetreşti » Vaslui F. = Feneşan Gh. 9 Alba-Iulia » Alba -F. A. = Frăşinariu A. » Chiuza » Someş F. G. = Fierăscu Gh. * Păuşeşti-Otăsău » Vâlcea G. = Georgescu G. » Oltina ) Constanţa G.I. = Giurgiu I. > Bulzeşti » Huniedoara ■G. M. = Guşiţâ M. » Cloşani » Mehedinţi G. T. = Gheorghiu Th. > Iovăneşti » Fălciu H. = Halip V. » Marginea » Rădăuţi H. V. = Handrilă V. » Filea !> Mureş www.digibuc.ro 67 GLOSAR DIALECTAL 5 I. A. = Iliescu A. com. Dobromfr jud. Constanţa I.D. = Iovănescu D. Poiana Mare » Dolj I. G. = Ilica Gh. Roşa-Şt. » Cernăuţi I.N. = Iosif N. » Drauşeni » Tâmava-Mare I.P. = Iosif P. Hălănceşti J> Roman L.M. Lungu M. » Mirov » Neamţ L.N. = Lazăr N. & Bălţaţi )) Vaslui L. V. = Lazăr V. Jina » Sibiu L. V.l. = Longhinescu V. » Dumurlujeni )> Soroca M.B. = Mitric-Bruja Câmpu-Lung (Mld.) M. C. = Mânu C. » Târgu-Lăpuşului » Someş M. G. = Munteanu G. » Bârlad (Galaţi) M. G. 1. = Munteanu G. » Sătmar Someş M.l. = Moisil I. din : Brezoi, Vâlcea, Galaţi, Năsăud, Someş, ş.-a. M.M. = Mihon M. com. Câmpeni jud. Turda M.N. = Miuţă Nicolae Voevodinţ » Timiş-Torontal M. O. = Mateescu O. » Teche » Caliacra M. S. = Marcu St. » Bozioru Buzău N. E. = Novacoviciu E. » Răcăşdia » Caraş N.I. = Nicoară I. » Iarova Soroca N.N. = Nicolaescu N. din » Gorj N. O. = Nişca O. com. Băiţa » Huniedoara N. T. = Nicola Tr. » Albac » Turda O. A. = Oprişanu A. B. !> Oprişeni » Rădăuţi P. = Petrovici Emil » Toracul-Mic » Timiş-T orontal P.I. = Popescu I. Scrioştea Teleorman P. T. = Pletos Th. din )) Orheiu R. C. = Rebreanu Corn. » Bistriţa R.D. = Rădulescu D. com. Rudari )) Dolj R.I. = Repciuc I. » Voloca pe Dârmăneşti » Cernăuţi R.1.1. = Rusu I. » Firminiş » Sălaj S. G. = Săul Gh. » Duruitoarea » Bălţi S.I. = Sânpetru I. Oancea )) Brăila Ş.I.1. = Şirian I. » Milova » Arad S. I. 2. = Sohoroca I. Sângeorz-Băi S.I. 3- = Solcanu I. » Bogdăneşti » Fălticeni S.M. = Silaşi M. » Unguraşi )> Someş Ş.V. = Şoarec C. Vasile & Piatra-Neamţ » Neamţ T. G. = Timircan Gh. J> Cârligaţi )) Fălciu T.N. = Trandafir N. Borşani )> Putna U. P. = Ugliş P. Gura-Honţ. )) Arad V.A. = Vlaicu A. din )> Huniedoara V.S. = Vulcan S. pom. Acmariu, Răhău » Alba Z. T. = Zaharia Th. & Băduleasa » Teleorman www.digibuc.ro www.digibuc.ro GLOSAR A (Ă) abageâ (pl. ~g61e), s. f. Borta dela acoperişul casei. B. G. abutâ, vb. trans. I. A ajuta pe cineva să se urce în arbore ( : abută-mă să mă suiu în arbore). C. G. acan&ua. în expres.: Dă-te ceva mai = mai la o parte, mai alături. C. R. (Cf. mai jos : hacana-beşleaula). acelăzuri, s. pl. Mărfuri aduse din Ţa-rigrad la Galaţi. M. G. acusâ, vb. trans. I. A câştiga ceva cu greutăţi mari ( : eu acusez pâinea şi tu o prădezi). C. G. addlie, s. f. O parte de deal care fereşte de bătaia vântului ; şopron cam dărăpănat. F. G. (cf. handolie C. P.). aflat. în expres. : lucrul fu ca de aflat = venit pe negândite, câştigat cu uşurinţă. C.P. agărui, vb. intrans. IV. A se uita cu milă (în semn de a cere ceva (: agărue pe la porţile oamenilor). F. G. âighereţi / {haighereţi!) Imperat. haideţi! F. G.’ aizănban, s. Tren de marfă. B. S. alamăş, s. a. Gară. C. V. alângă, s. f. Tufă de mărăcini, sau lemne prin care au crescut curpeni ori aguridă. F. G. albiri, s. m. (Numai la plural). Ciobani cu oi albe. C. P. alde (al-de), art. invar. întrebuinţat ca pronume demonstrativ plural şi se declină : Nom. alde, Gen.-Dat. aldeor, Acuz. pe alde. C. R. aleguş, s. Alegerea (separarea) vitelor mici unele de altele: viţeii de miei, etc. C. V. 2. alicnit, adj. Puţin şchiopătat de un picior (despre om). Ş.V. alintă, s. f. Schiopătare. C. V. 2. aliş-veriş, s. a. Amestecătură. F. G. aliurit, adj. Ameţit (: vorbeşte ca un ~). Ş.V. altalăcuri turceşti, s. a. pl. Monede turceşti. M. G. amărăciune, s. f. (Fig.) Fată mincinoasă. C. V. 2. amărăsân, adj. Amărît, supărat rău. C. G. ambit, s. a. Un fel de coridor al casei (verandă). B. S. ambrăli, vb. refl. IV. A se împăca cu cineva. C. G. an : an-coa(ce) = adu-mi încoa(ce); an-cuţitu, iataganu... (şi ando pt. adu-mi). C.P. ândăra-bândăra, adv. Sin. alandala. F. G. Cf. mai jos : hond(o)ro-bond(o)ro. anşlovări, vb. trans. IV. A afuma buţile cu pucioasă (zisă anşlov). F. antiler, s. Artilerie. C.P. (artilerist). antişi, s. (m). pl. Bucăţi mari de brazde scoase de plugul vârît adânc în pământ. C. G. d’anverzilea, adv. Parcă-i ~ = nu-i e mulţumitor nimic din ceea ce face. C. R. apăruş / Interj, cu care se alungă viţelu pentru a nu mai suge ; (cf. apârr ! id.). P. C. www.digibuc.ro 8 PETRE COMAN 7» apătds, adj. (Fig.) Leneş, bolnăvicios. C. V. 2. apraşt6u, s. înjurătură. C. P. (Târn.-Mr.). apucă. în expres. : să nu apuci până mâine = să nu trăieşti până m. (N. B. propriu : să nu apuci (= ajungi) ziua de mâine) C. R. şi C. P. ara, vb. trans. I. (Fig.). A supăra : ară mult, ară... că-ţi dau eu ţie! C. P. aramăn, (şi gliivcrgic), s. a. Cârduri mari de oi din rasa araman şi ghivergic cu miile erau cărate în corăbii pentru Sultani. M. G. arâili, vb. IV. A (se) hrăni: rm-i e dat să arânească = să trăiască. C. R. arâllic, s. f. Tavă mare, sau cazan de aramă. G. arăscă, s. f. Lânică. B. S. 1. arătura, s. f. (Fig.). Scărpinătură; arătură uscată = casă flămândă. C. V. 2. ark'iu, s. Eczemă ; umflătură la cap. C. V. 2. armintâş (pl. ~ţâşi), s. m. Un fel de vămaş (în afară sau la poarta oraşului). M. N. armiilţic s. f. Vamă (în afara oraşului). M. N. arţchipică, s. f. Fotografie (mică). C. V. artfiluic, (pl. -dolnici), s. m. Magazinerul regimentului. C. P. astalâş, s. m. Măsar (cel ce face mese). F. Rubinceanu, Zaluceni (Soroca). astclliş, s. m. (Astalâş). T. R., Z. (S). aştic, (haştie), s. f. (H)arc. C. G. astoăic-tc! (Imperat. vb. astoi). Astâm-pără-te ! C. E. astlit, adj. « Belit >, răzgâiat (d. copil), isteţ, fată cimbră. C. V. 2. aţilclnic, s. a. Acid-fenic. C. P. atijâc, s. a. Raniţă. C. P. (Târn.-Mr.). atilliani, s. Cuvânt de ocară : sări-fi-ar ochii, atimanî, să-ţi saie ! L. V. 1. aţos, adj. (Fig.) Supărăcios. Ş. V. aviiz, s. a. (Loc pentru) adăpostul vitelor (cf. sadârvanul). M. C. azâr, (a sta ~). A pândi cu multă atenţie vânatul (d. câine) : câinele stă —' să pună ghiara pe el. C. R. B babă, (pl. băbc), s.f. Scobitură în lemn (N. B. în lemnul zis « babă » de gard). C. V. 2. babacioc, (f. —cioacă). Bărbat urît ( : s’a găsit babaciocul şi cu babacioaca şi au legat casă). C. P. s. f. Femeie bătrână care mai dă semne de energie (încercând să joace, să intre în rândul tinerilor). (Fig. despre cineva : e tânăr ca babaţora). C. P. băbârcă, s. f. Fire acră ( : ce — rea de om !). C.P. babaroiu, s. m. Văduv care umblă să se căsătorească. F. G. băbău, s. a. Pat acoperit cu un cearşaf, care are un fel de stelaje dedesubt pt. rufe. A. Jampa, Blaj. băcărâic, (pl. —'răi), s. f. Prăjitură. C. P. (Blăjel, Târn.-Mc.). bacistoc, s. Sin. bariz. P. T. bâllâdău, s. a. Loc pe care cresc buruieni mari şi felurite, — mai ales ghimpi şi pe unde e greu de pătruns pt. om şi vite. C. R. badaglicniiţî, s. f. Femeie bătrână, greoaie şi răutăcioasă, învrăjbitoare. Ş.V. bădăran, s. a. Mâncare ce constă din mămăligă prăjită în grăsime. S. I. 3. bădîci, s. pl. Uzual numai în imprecaţia : găsi-te-ar bădicili ăli rele ! C. P. badîi, (s. pl.). în expres. : merge mi-ma’n — = cu aroganţă, după plac. C. P. (— Cf. a merge în dodii, în R. Vâlcea), băcră, s. f. Căldură mare în casă. F. G. băgă pc corn dc capră (a ~): «a-l strânge cu uşa » (fig.), a speria pe cineva bâba-liara băba-hora băba-sora < băba-ţora (ţfira) bâba-ţoândră www.digibuc.ro 7i GLOSAR DIALECTAL 9 prin o veste, a-i băga o raţă în traistă. C.P, băgă, vb, trans, A învăţa, a lua seama ; (N. B. bagă secundă = primeşte notă rea, C. P,-Braşov), C. V. 2. băgau, s, în expres, : bag-băgău (la un examen), Cf, mai sus : băga. C. P. (Braşov). bagcăc, (pl, ~gcâcuri), s. a. (Uzual la pl.). Bagatele, nimicuri ; (un om neserios umblă după bageacuri) ; lucruri de batjocură. C. P. bagnilă (bacniţă), s. f. Abstract: mi-e capul ~ deguturaiu. Sin, buduhală. C. P. Cf. baniţă. (în Braşov se spune : mi-e capul ca un ciubăr. S. Puşcariu), bâhă, s. f. A se face de ~ cu lumea, a se înjosi, a se face de râsu-lumii, a deveni imposibil, C, P. baietă, s. f. (N, B. şi băiată, în Braşov), Fem. dela băiat. R, I. bălăban, s. (m). Vas de lemn închis. C, V. 2. bălăbăni, vb, intrans. IV. A spune vorbe încurcate, fără înţeles. Z. I. ; a se svâr-coli să se scoale. F. G. bălăscănii, (sg. bălăscdnie), s, f, pl. Râuri (la cămăşi) cusuţi cu fire nepotrivite la coloare (cusături cu flori mari şi fără « şic >), F, G, bâlbără, s. f. Vâlvătaie, vâltoarea focului. F, G. bălbărăci, vb. (in)trans, şi refl, IV. A (se) bălăci în apă ; a se juca, spălăcin-du-se în apă murdară (mocirlă), C. P, b&l&truc, s. Sticlă (de băut) de formă triunghiulară ; (între Ciubanca şi Ciu-băncuţa, valea alcătueşte un sân în formă de semicerc numit « bălătruc »). C. G. bălbăiătă, ^ adj, Cu ochii mari, ieşiţi în bălboiată / afară, F. G. băldciiţă \ s, Bucată de lemn scurtă şi băldfitc > groasă cu care se aruncă în boldetc I pomi după fructe, F. G. bâldiliăn, (pl, ■«'liane), s, a, Stomacul şi măruntaiele din pântece (mai ales la animale), C. P, buldiilc, s. f. pl. Tuleie de buruieni înalte şi groase (în care poţi să-ţi spinteci pielea), O. A. bâigui (a se) vb. refl, (şi intrans.) IV, A aiura, a vorbi în stare de maladie. C. E, bulhoaic, (sg, bâlboiu puţin uzual), s. a. pl. Ochiuri (bulboci) de apă (de ploaie) în mijlocul drumului. C. P. \ bălţa (a se), vb. refl, I, Firele de urzeală (de pe războiu) se băltează (se slăbesc), lăsându-se în jos dela mijloc ; (idem, scândurile lungi sprijinite numai la capete), C. P. baltă ’n fier. [ Bătută sau turnată în fier (?): ] <1 P’un cal tânăr porumbiel « Cu şaua dă aorel « Cu scăriţa baltă ’n fier. . . » (Cântec pop, la Anul Nou). C. P. (Cf, « Cu scările ’nvoalte ’n fier ». Lungianu, în Sărb., cap. « După Răscovăit»). buJţut (Om «•), adj. Schimbător, capricios ca o femeie, C. R. bălţi, vb, trans, IV. « A bălţit lucruriler le-a lăsat întinse şi a fugit », B, N. băliiţ, adj. Măr «'. D.P. băuăc, (bănăciiţ), s. (a,), Locul de pe cuptorul caselor ţărăneşti unde dorm copiii. B. S. bananâu, s. a. Sin. cimitir, (în Boteni-Muscel : cimitriu) ; titihuiu, La Ma-riuţa după biserică. C. P. bâudor, s. (m.) (Uzual pt. femei), Partea posterioară (prea desvoltată), C. P. băui, (a-şi vb, refl. (intrans,) IV. A-i părea rău, a se căi. Brusturi, j, Bihor, bani : a fi în banii lui, sin, a fi în bobii lui = la « cheremul » lui, umblă în banii lui = în voie, cu aroganţă ; trăieşte ca banu = fericit, fără grijă. C. P. şi C, G. bâllţ, s, a. Supărare perpetuă. C. G. banta, s, f. Muzică militară. C. P, www.digibuc.ro IO PETRE COMAN 72 bărdăli (a se), vb. refl. IV. A se înţelege bine. C. G. bariciu, (pl. ~r!ci), s. m. Despre un porc prăpădit, jigărit şi uricios. C. P. bârlăc, (pl. •*dâci) s. m. încălţăminte fem. (pt. iarnă) făcută din împletitură de tort gros de lână, cu talpă simplă şi vârf de piele. C. Z. bârlâg, s. (a.). Afară de sensul obişnuit mai însemnează şi « deschizătura podului dela grajd », pe care se scoate nutreţul. C.I. 1. bârnă, adj. (Oală ~). Borcănată, mare. C. R. bârnă. Despre un viţel (cu capul greu), prăpădit, jigărit, moale. C. P. bârţa, Cf. Cupon. (Vezi: iv). (Maram.). bărzău, s. a. (A dat mare -»-), foc de incendierea unei case (sau nutreţului). B. S. băsărâgă, s. f. Jumătate din desagi. D. E. bâşca (= alta) : una vorbim, başca ne ’nfe-legem. C. P. şi F. G. bâşcă, s. f. Lădiţă de lemn. B. S. 1. bâşcăr, s. m. Spin ce creşte pe marginea drumului. P. T. bâşchie, s. f. « Ferestrău ». G. bâstâcâl, vb. trans. IV. A face ceva nesigur, (a lucra în nesiguranţă). E. I. bâşturi, s. pl. (uzul la pl.) : îl bătu şi îl scoase 'numai în ~ afară, adecă îmbrân-cindu-1. C. P. batâc, (pl. ~tâce), s. a. Dispozitivul din-lăuntrul clopotului care, mişcat, produce sunetul. A sta batac = a sta în permanenţă într’un loc. C. R. (Cf. batal, id. C. P.). bătâciu, s. Lemn cu care se bate ţăruşul pt. priponirea vitelor la păşune. G. T. bătăiţă, s. f. Un fel de cusături (« râuri ») la cămăşile ţărăneşti. C. P. Bată-l-pustia, s. m. Dracul. M. I. bâţălui, vb. intrans. IV. A mişca, a fi neliniştit (în instabilitate). Com. din Runcu-Salvei (Năsăud). bătcăzî, vb. intrans. IV. A grăi şi a.se înţelege bine laolaltă. C. G. bâtiţă, (pl. bâtiţe), s. f. Resturi ce rămân dela topitul untului. Ş. V. bâtiţă, s. f. Femeie (fată) groasă. (Sufixul dim. -iţă, aici are sensul de a augmenta, iar nu de a diminutiva). C. P. bâtoâsă, (adj.). Despre tuleiele florilor, plantelor (tăiate sau rupte ca de 20—30 cm. dela pământ). C. Drăganu, Băiţa (Huniedoara). bătucit, adj. Desăvârşit. C. V. 2. bătut, adj. Prost, plin. (N. B. cf. bătut la cap. C. P.). C. V. 2. bâucă, (pl. băuci), s. f. Scândurile ce leagă capetele loitrei căruţei. M. N. (Banat), băut-banii, (haina şi-a ~). Despre un obiect învechit. C. R. şi C. P. bdz, subst. invar. Rost ; a se lua d’un a-şi găsi un rost (în vieaţă), a-şi împlini un gând. C. P., bâzâiâiă, s. f. (Fig.). Foc slab. C. V. 2. bâzăită, (adj.). (Fig.) Mânioasă, supără-cioasă. C. V. 2. băzărău, s. a. Cap de sfoară ce atârnă de locul unde e fixat. [N. B. lucru nefasonat, (d. p. o sfoară), noduros, «je-pos », făcut « din gros », d. p. pânză groasă cu laţe pe ea. C. P.]. F. G. bâzdâcăni, vb. (intrans.) IV. A mişca încontinuu din picioare (când cineva stă pe scaun). F. G. bâzga, s. f. « Bazga » (matca) di foc se va aprinde. (Rev. pt. ist. arh. şi filol., An. II (1884), Voi. I. Fasc. I, p. 100). bâzgâdii, s. (Numai la pl.) : a băga în a-1 înteţi pe cineva, a-l băga în draci, a-1 pune la index, a-l înfricoşa. C. P. bec, (adv. [ ?]. Nimic; n’a zis nici ~ = a tăcut mâlc. Com. din Runcu-Salvei (Năsăud). • becciu, s. m. Paznic de noapte. M. G. bâcer, (pl. ~ ri), s. m. Păzitor la schele, pe timp de trei luni. M. G. beilic, s. a. Corvoadă. A sta de alicul cuiva = a-i sta la discreţie. C. P., N. I. www.digibuc.ro 73 GLOSAR DIALECTAL II beleliu, adj. (Peiorativ) d. colorile cămăşilor, ori d. basmalele de femei. Ş. V. beleujăt, adj. Descheiat prea mult la gât : ce stai ~ la gât ? Ş. V. bdl : a ~ stupul = aţţiunea omorîrii stupului (a albinelor), beleşte stupul. I. Neamţiu, Sibiu. bdnic, adj. «Se zice de un copil deosebit faţă de ceilalţi ». C. E. beleuşig, s. a. întreg mobilierul casei. C. V. benghesi, vb. intrans. IV. A nu-i păsa de nimic. F. G. bengulăş, s. m. Venetic. M. I. berbficiuri, s. m. pl. de la berbec. (Lit. pop.) : Cere zeciuri, De berbeciuri. C.P. berbelthl, s. m. Prost, văluros, nedestoinic. C. V. 2. berc, s. m. Prost. F. G. bcrea-maţei, s. f. (fig.). Plâns. (N. B. lacrimi), copiii fac Ş. V. berliş, (pl. ~'şuri), s. a. Dosul căciulii (cuşmei) din piele de ied sau iepure. C. Z. bcrlui, vb. trans. IV. A căptuşi o haină. C.P. (Târn.-Mr.). bersân, s. m. Ştrengar. L. V. 1. beşleâula. Vezi: liacană. beţişoare, s. a. pl. Chibrituri. M. I. (Nă-săud). beuni, vb. intrans. IV. Boii -~ncsc, când se iau la luptă. F. G. bezeveni (a se), vb. refl. IV. A se domni a se boieri, având bani. F. G. Bezevenit adj. = îmbogăţit, obrăznicit. Id. bibiluri, s. a. pl. (Numai la pl.). Un fel de « râuri » (cusături) la cămăşile ţărăneşti ale bărbaţilor. C. P. bibiţă, s. f. Fetiţă. (Fig. pt. bibilică). C. V. 2. bicigăş, s. m. îngrijitor la cai, surugiu. M. G. biciu \ a da în ~ = a da în vânt după treburi, a alerga fără preget de bucurie. C.P. biciull (pronţ. bg'iciuli), vb. trans. IV. A sechestra avutul cuiva. R. I. 1. bicull, (a se) vb. refl. IV. A se împăca, (devenind prieteni). R. 1.1. bidă (pronţ. bg'idă), s. f. Glumă. D. E. bidideie, s. a. pl. (Numai la pl.). Amestecătură de diferite lucruri (în grămadă), în care te împiedeci. C. P. bididiu. Termen ironic de mângâierea copilului : bididiu'mamii bididiu ! C. R. bigbâş, (pl. ~bâşi), s. m. Supraveghetor într’o fabrică. (Târn.-Mare). bighilău, (pl. bighil(e)ăuă), s. a. Fier de călcat rufe. C. P. (Blăjel, Tâm.-Mr.). bighill, vb. trans. IV. A călca rufe cu maşina. C.P. (Mediaş, Tâm.-Mr.). bilătruc, (pronţ. ghilătruc, plur. ~truci), s. m. Butuc de lemn gros şi greu. (Fig. copilul e ~ de greu). C. P. bindfiu (de oaie), s. a. Burduf de oaie. D. V. bindilic, s. a. Bluză de pânză pe care o pun (mai ales) femeile să apere cămaşa, când sunt la lucru. I. P. binişăg, subst.-adv. Mult bine. Contamin. din bine-j-bişag (de mai jos). C.P. birt-a, (birta), adv. Acum : birta nu mai am nimic de spus. I. A. bişâg. Starea de belşug, de fericire a cuiva. (Cf. mai sus : binişdg). F. G. bişca, adv. încetişor. A umbla d'a ~ cu un lucru foarte susceptibil la stricare, d. p. cu ouăle; a călca d'a ~ = foarte uşor. C. P. bisi, s. Joc copilăresc. D. E. biştări, s. m. pl. (Numai la pl.). Bani (de metal). Ş. V. (Vezi mai jos : chiştari, piştari). bizdare (pronţ. bg'izdare), s. f. Instrument de încondeiat ouă, la Paşti, cu ceară. C. I. bizgălăna, s. f. Totalul obiectelor pentru munca câmpului. B. G. 1. blăsnos, adj. (Despre om) sensibil. D. E. bledărău (plur. -~râic), s. a. Brăcinar www.digibuc.ro 12 PETRE COMAN 74 (sau orice alt obiect) gros şi noduros, necizelat. C. P. blcjdc, s. f. Pomană : vii şi tu aici, crezi că e mare ~ ! F. G. blcndcruu, s. adj. Holteiu afemeiat. F. G. blconcbs, adj. (Despre un lucru) nefasonat, noduros şi greu; (fig.) om mare şi urît, nătâng. C. P. blidon, s. a. Bidon. C. P. — Contamiru din blid -(- bidon. bligări, vb. intrans. IV. A umbla cu mâinile prin apa de spălat vasele. F. G. bl oii dor, s. Locul de lângă cuptor, unde se usucă rufele, obielele. V. Boţan, Şimleul-Silv. (Sălaj). bloiişcă, s. f. Vignetă cu număr. C. V. 2. blodăric, s. f. Sobă cu (Sălaj). blodogorisi, vb. intrans. IV. A vorbi neînţeles, (1 a descânta » multe şi neînsemnate. C. R. blojdogori, vb. intrans. IV. Sin. blodogorisi ; a înşira moşi-pe-groşi, a vorbi t erzi şi uscate, etc. C. P. boandă, s. adj. Femeie stupidă. C. V. 2. bobaruţe, s. f. pl. Corcoduşe mici, crude, necoapte. D. P. bobîn (pl. —bine, — binuri), s. a. Ghemuţ (mosorel) de aţă de mătase din care se fac « râurii » cămăşilor ţărăneşti. C. P. bobitei bobirnică (pronţ. bobghirnica) Vezi : picritură. C. R. bobuţât (bobăt), adj. Umflat, bombat. C. V. 2. b ocazii, vb. intrans. IV. A şchiopa (animalul) fiind lovit la piciof. Erdei Gh., Dindeşti (Satu-Mr.). bociulic-, s. f. Capacul pălăriei. C. G. botniţă, s. f. Botniţă cu cuie ce se leagă de fruntea viţelului, spre a-1 opri dela supt. Z. T. bocotindră, s. f. Revistă. R. I. 2. boctăric, s. f. Staţie mică.de C. F. R., haltă. C. P. (Târnave). bodaproste, s.f. Stinghia ce leagă picioarele mesei (jos) : « îndemanoase > sunt mesele cu ~ , că-ţi odihnesc picioarele ». ş.v. boduşcă, s. f. (adj.). Femeie mică la stat şi bine făcută. B. N. bodrigăli (a se) vlj. refl. A se căsni să facă un lucru de cusătură. F. G. boltân (adj.). Măr ~. D. P. bogăi, s. pl. (adj.?). Oameni bogaţi. B. G.l. bogăţos (f. '«'ţottsă), adj. Cu faţă, arătos, hăzos, d. p. o fotă, o iie, ş. a. C. P. bbglli. Uzual în jocul de cuvinte : Uni doni tini pani cinca linca Stoghi 1)0glii slava cioc. C. G. bogna, adv. Pe dibuite, pe nimerite (tam-nesam), umblă ~ prin întuneric, — (venire neaşteptată şi nesocotită a cuiva). C. P. bogot, s. Obiect (de ţesătură sau de lemn) în care se ţine merindea. (Târn.-Mr.). bohultiinc, s. a. pl. (Numai la pl.). Măruntaiele din pântecele omului sau animalelor. C. P. bohonos, adj. Prost. B. Marcov, Stohu-naia (Orheiu). bolboros. s. m. (Fig. ?). Curcan. F. G. boldariţc, s. f. pl. Tot felul de plante (bune sau rele). C. G. boldcică, s. (adj.). Fată (femeie) scurtă şi îndesată, (d. un viţel) vârstnic dar nedesvoltat). C. P. boldi (a se) (prez. I '•'dese), vb. refl. IV. A se lua la vorbe, a se sfădi, (a se certa mai uşor). C. P. bolovan, s. (Fig.). Om mare, negreblat, nechivernisit. C. V. 2. (Cf. bolovuv.it < neînduplecat ». Paşca, Gl.). bolovani (a se), vb. refl. IV. A se înţepeni. C. V. 2. bomuicât (f. -«'(•âlu), adj. Supărat pe cineva. F. G. bombiţă (pl. — biţu), s. f. Goangă ( : bonibifele sunt după albine, goangele cele mai vrednice de luare în seama, ele produc firele de mătase). A. Tomici, Cult. Alb. part. II, p. I, III. www.digibuc.ro 75 GLOSAR DIALECTAL 13 bomborătă (îmbomborată), adj. Supărată, bosumflată. C. P. bomboriţă (pl. Urile), s. f. Femeie (fată) mânioasă. C. P. bbnda-bouda : « Toată noaptea ~ ne-ani trezit după miezul nopţii > (a sta de vorbă vrute şi nevrute). (N. B. cf. doma-doma ! C. P.). Ş. V. bonbiu, s. (a). Barcă. C. V. 2. borangleu: s’a ales ~gicul (= praful) de casa lui şi de toată strânsura. F. G. bordicen, s. Mătăhală. Marcov, Stohunaia. borduri, s. a. pl. Grămadă de haine în spate. C. G. borliăic, s. f. pl. Maţe ( : i-a băgat cuţitul în pântece şi i-a dat afară borltdiele). ş.y. borhăi, vb. intrans. IV. A ghiorăi maţele : toată noaptea m’a ~it prin pântece. Ş;V. boiî (soba) vb. Se zice atunci când se înfundă soba cu paie ude, şi când e să se aprindă, focul pufneşte brusc pe gura sobei, iar pe focar « l-a borît soba ». S. I. boi obolî (a se), vb. refl. IV. A (se) aglomera la moară sau la uşa unei gări. C. R. boroş-hordău, s. a. Butoiu de vin. C. V. borozăuc, s. pl. Soiuri de stofe dirf Turcia. (Vezi : volice). M. G. borţoroâgă, s. f. Emulsiune de petrol sau apă. «An. Min.», A. VIII. (1925). Nr. 9, p. 319, în notă (M. I.). bortlil'ă, s. f. Scorbură în copac. Alex. boşbăcăî, vb. intrans. IV. A bâjbâi în în-tunerec. F. G. boşcodî, vb. intrans. IV. Sin. boscorodi. C.P. b OS Oii dă, s. f. întâmplare cu pagubă ( : a dat de o ~ rea). C. R. boştură, s. f. Văgăună adâncă (ca o peşteră) — în coasta unui deal. (Mld.). bosuşâg, s. a. Necaz. C. V. botungu, s. f. Floare, buzdugă. C. V. 2. botog, adj. îndesat (d. o grămadă de fân sau paie care nu se mai poate lua în furcă). F. G. botdrniţă (pl. ~16rniţc), s. f. Botniţă pentru viţei. C. P. botoşăt (adj.). Cel ce «face bot » când se supără, bosumflat. Ş. V. bolroiîllă, s. f. Fântână mică (dintr’o groapă în pământ). A. Filimon, Muncel (Turda). bozoumî (a se), vb. refl. şi trans. IV. A-l mustra conştiinţa. C. G. bracuri, s. a. pl. Capete de le{a)ţuri bune de foc. B. G. 1. braîca, s. f. Uzual numai (ca un eufem.) în înjurături. C. P. blămbura (adv.). A umbla de flori de măr. Alex. Braildtilllta, s. Vasul turcesc pentru paza graniţei la Galaţi (înzestrat cu tunuri). Cuvântul se atestă şi sub forma bara-baftă. M. G. brăilţuluî (a se) vb. refl. IV. A se trage fără a se lovi : Gh. numai s’a ~ [uit, n’arn văzut să se fi lovit. Ş. V. — Cf. zbrenţui « a se juli la piele ». S. Puşcariu, Braşov. brânză dc iepure, s. f. Halva. D. M. brfee. Poreclă ce se aplică celui ce nu poate vorbi bine. D. E. bre dea g: (despre un om) : e pus pe -~deăgu-ăla, stă de -~deâgul cuiva, stărue cu îndărătnicie pentru satisfacerea unui lucru, a sta de capul cuiva pentru a-l instrui. C. P. (Cf. şi Codin, O s. c.). breză, vb. trans. I. Femeia brezează casa, adecă astupă cu lut anumite spărturi ale pereţilor, înainte de a vărui. S. I. brichisăuă, s. f. Lucruri de tot felul, mai ales de fier, amestecate la un loc. F. G. brichiseă (pl. -»-scle), s. f. Cuţit rău (de tinichea), gioablă. C. P. briltaş, s. Obiect de piele pentru bani. C. 1.1. brigllidl, vb. trans. IV. A mustui cu un băţ o poamă. E. I. www.digibuc.ro 14 PETRE COMAN 76 brighineâ (pl. ~nelc), s. f. Bidinea. C. P. brizdcâla, s. f. Peretele de piatră al unei fântâni. I. Vicoveanu, Vicovul d. s. (Rădăuţi). brojbâni, s. m. pl. Căpăţâni de curechiu ce rămân închircite. Ş. V. broscăite, s. f. pl. încălţăminte uzată (şi lăţită la tălpi). Ş. V. brujdav, adj. Cărnos la faţă, bucălat (dar lipsit de roşaţa feţii). C. P. bubă : Sătul ~ (opus : flămând-blană). C.P. bubulât, adj. Prea ridicat. C. V. 2. bucăţuiu (pl. ţuie) s. a. Clinul mic de pânză (pahă) ce se pune la subţioară cămăşii. C. P. bucladarisi, vb. (in)trans. IV. A o încurca, a o lua pe mânecă, a nu o potrivi ( : Gh. mai rău a ~risit-0 cu pâra lui). Ş. V. buclă, vb. (in)trans. I. A(-l) cădea, a(-l) trânti la examen. C. P. (Braşov), budâşcă, s. f. Căsoaie mică şi urîtă. C. P. budfşcă, s. f. Putină scurtă pentru brânză. B. G. 1. budihăce (s.). Om pântecos. O. A. budihăn, s. (a). Stomacul (plin de mâncare) al vitelor. F. G. Vezi: bâldihan. budri-măldi. (Sin. Mălai-mare). Poreclă ce se aplică unui om mare şi prost. F. G. budulâc, adj. (D. un copil) dolofan, ro-tofeiu, grăscean (picioare '*• lâcc). C. P. budulău, s. Fântână în bortă. C. V. 2; vas pentru lapte de oi. D.E. buduşi, vb. intrans. IV. A dibui, a scotoci pe tăcute, a boşcodi. (Si buduşi = mânuţele copilaşului). C.P. buhău, s. Poreclă aplicată unor oameni [ ?] C. E. buiojniţă, s. f. Un fel de plantă sau floare întrebuinţată la stupi. V. Olariu, Făget (jud. Severin). bujulă, s. f. Căldură înfundată. M. 1. (Năsăud). bujâniţă, s. f. Pastramă din carne de vânat (de ex. de căprioară) foarte gustoasă. Ş. V. bujddiu, s. a. Uscător de prune. C. V. 2. bujetilă, s. f. Lucru de puţină valoare : ţol, perină, etc., dar de folosinţă. B. G. bujlă, s. f. Sin. bujetilă. B. G. bulbuc, s. m. (adj.). Copil slab. C. V. 2. bulburuc (pl. -~ruci), s. m. Cocoloş de mălaiu (găsit nemestecat) în mămăligă. C. P. buleărcă, s. f. Vin prost. Sin. fişpoacă. Ş. V. (Cf. şi expres. : m'a plouat de m'a făcut ~ = lioarcă-flioarcă). C. P. bulhărie, s. f. Fum mult în casă ieşit din sobă. C. P. bulî, vb. trans. IV. A coase ceva prin împunsături (« pâşituri ») rari, d. p. că-maşe ~lită (= făcută în pripă). P. ext. despre orice lucru făcut la repezeală, şi neestetic. C. P. (Vezi : ÎUlbuli). buligăibs I adj. (Despre un copil) grăsu-buligâiu / liu, bucălat. Sin. buxaiu. C. P. bulillănos, adj. (Despre un om) gras care abia se mişcă. C. Chirca, Costeşti-T utova. buluc (adv. ?). Butoiul curge ~ pe lângă gardin. F. G.; oamenii au venit (căzut) peste mine, păsările stau ~ pe crengi (simţind a frig), — cu grămada, cu postomolul. C.P. bârnă, s. f. Violoncel. C. V. 2. bumbului, s. pl. Bomboane. B.S.l. buncăl&i, s. m. pl. Nouri mari negri ( : s'au ridicat nişte ~ şi cât ai clipi ne-am udat până la piele). Ş. V. bungineâlă, s. f. încurcătură de plante dese, d. p. vreji de dovleci sau curpeni (printre pomi) ( : cum o să crească plantele dacă-s la ~ ?). F. G. (Cf. mai jos : bungini). bungini (a se) (prez. ~nâ8c), vb. refl. IV. A şedea degeaba, a zăcea la soare (: te-ai -—nit stând degeaba !). C. P. www.digibuc.ro 77 GLOSAR DIALECTAL 15 bunţări, s. m. pl. (adj. ?). Vagabonzi, fără treabă. C. P. (Tâm. Mr.). buntăţâic, s. f. Revoltă. (: în Rusia e mare O. A. buntui (a se), vb. refl. IV. A se revolta. O. A. buntuşuic, s. m. (adj.). Om de haz, glumeţ. (Nu mi-i urît de Ion, că-i un ~). Ş. V. bură, s. f. Stropitoare. P. T. burăc, s. m. Cartof. — Săcălăşeni şi jur. (Satu-Mr.). burcaş, adj. (s.). (Despre un om) mâncă-cios, lacom, fără saţ. B. N. burciu, s. Ulcior de apă cu coada (mănuşa) ruptă, dar care mai poate sluji, legându-i-se o sfoară în jurul inelului. G. M. burdujăl, s. m. Piele fină, albă, ce seamănă cu «glace-ul» alb din mănuşi. (Marginile cojoacelor şi bondiţelor vin tivite cu burdujă). C. Z. (Meşină). burău, s. Vas de lemn înfundat la ambele capete (cu deschizăt. mică şi rotundă în doagă). în ~ se păstrează slatina (= apa sărată). S. I. 3. burilăn ţ (buglân ?) / s‘ Poloboc- C G-buruienos, adj. (Fig.). (Despre om) care se exprimă vulgar, lasciv (* e ** la gură »). Ş. V. buşit cu leuca : beat. (N. B. lovit cu leuca = «scrintit la cap ». C. P.). T. N. buştiuc, s. m. (adj.). Copilandru durduliu, grăsuţ. B. N. butăn, s. m. Buştean. C. G. bute, s. f. Partea lămpii în care stă petrolul. (B. G. 1.) ; butca casei = casa singură (goală), fără lucruri. T. G. ; adj. : (om) gras, învăţat, ştiut. C. V. 2. buţuiu (buţuiâş), s. m. Lucru foarte mic, neînsemnat. C.P. — Din boţ. butumalâi, s. m. Flăcăiandru gras, pân-tecos, fălcos (în sens piorativ). B. N. (Cf. mai sus : budri-m&Iai). buzar s. Căpătâiul din faţă al plutei. Ş. V. buzdrug, s. m. Copil voinic. Ş. V. buzdugau, adj. Sănătos, tare. C. V. 2. buzguroiu, s. m. Şobolan mare. M. I. (Galaţi). buziş (adv.). în rând ( : am pornit ~ toţi vânătorii, că nu putea rămânea nici un iepure neridicat). Ş. V. buzluc, s. Vatra satului. I. A. C căcăstuş, s. de peniţă, ~ de briceag, lucru mic de care nu te poţi sluji. _Ş. V. că-ce. De ce? (că cc nu vorbeşti?). N. T. caciorî (a se), vb. refl. IV. A da în copt (fructele) ; a începe să se usuce (fânul, pânzele la înălbit, ş. a.). C. P. ; a se canoni, a se sbate cu greul vieţii, a se strădui să lucreze cu o sculă ce nu taie. F. G. cadalâc (pl. — lâcuri), s. a. Grămadă (mai mică) de copii, băieţi, fete ; grup de case mici foarte apropiate între ele. C.P. câ-dărăt! Interj, ce se aplică boilor să dea îndărăt când sunt înjugaţi. F. G. cadră, s. f. Despre fată : frumoasă ca o ~r o ~ de fată. C. P. caftoşi (a se), vb. refl. IV. (şi intrans.). A face mofturi, nazuri. B. N. c&MIă (pl. '•'băii), s. f. Ghizdul puţului (căptuşală lui). Proştea-Mc. (Tâm.-Mr.) câlilă, s. f. Tabla cu care se astupă sobele ţărăneşti. (Se mai zice oalelor [N. B. olanelor?] ce compun sobele de teracotă). Ş. V. coibarâc (adj.). « Plin », murdar la extrem: picioarele-i sunt ~ de noroiu, ~ de bălegar.. . C.P. câinie, s. f. Răutate sufletească, duşmănie r a se mânca în = a se înduşmăni. C. P. calabatină, s. f. Fântână. Chelbea, Boian (Cernăuţi). calaboăce, s. pl. Cartofi. M. I. (Şomfalău-Năsăud). calangiu, s. Denominaţie injurioasă. L. N. www.digibuc.ro i6 PETRE COMAN 78 călăraşi tic Galaţi, s. m. pl. Purtătorii corespondenţei domneşti din Iaşi cu Poarta. M. G. călăraşi dc Ţarigrad, s. m. pl. Cei care primeau corespondenţa (dela malul Dunării). M. G. călător dc casă, s. m. Nuntaşul din partea miresei, care pleacă să viziteze pe ginere. — B. călăuzi, vb. trans. IV. A zăpăci pe cineva cu sgomot asurzitor. F. G. călcliiti, s. Cotorul cărţii (unde foile sunt legate). Vaşcău-Bihor. (Din câlcâiu). căldărit, adj. [Beat] <1 despre cel care şi-a pierdut mintea ». C. V. 2. Calea lui Troian. Vezi: Troian, calilar (pl. —-fări), s. m. Om voinic şi tânăr : un — de băiat. C. P. cal olan. Vezi: loian. câltuit, adj. Certat. C. V. 2. căluş : a-l lua din —, te ia din — dacă lucrezi la Rusale = te îmbolnăveşti, damblageşti (înnebuneşti). C. P. camcloturi, s. a. plur. Ţesături cu păr de cămilă pentru haine boiereşti, aduse din Stambul la Galaţi. IVI. G. camizclcă, s. f. Vestă. G. I. câna, s. f. Vorbă cu care se sperie copiii mici : nu ieşi afară că vine cana ! Ş. V. canatlcâuri, s. a. pl. Tot soiul de obiecte de-ale casei. IVI. G. canciorî (canari) (a se), vb. refl. IV. A se canoni, a se amărî. F. G. cănirc, s. f. Călire, înviorare. C. V. 2. cănit, adj. (Călit) întărit, prefăcut în rău. C.V. 2. cantavăni, s. m. pl. (Numai la pl.). Bocanci (încălţăm.) mai prăpădiţi, de « derveleală > în jurul casei. C. P. căpostcr, s. perină de paie, căpătâiu. C. V. 2. ■CupriţOiisu, adj. (Despre o fată) svăpăiată, sbanghioasă, iute în anumite exteriorizări. (Cuv. capriciu, cu deriv., nu e cunoscut). C. P. (Neolog. capricios apropiat de căpriţă . S. Puşcariu). căptuî (pl. —tuluri), s. a. Bucată (fâşie) de pânză ce căptuşeşte pieptul unei cămăşi ; a-i da în — = a găsi ceva pierdut, a găsi — cu multă osteneală — rostul unui lucru, a răspunde (= a străbate sau pătrunde) dincolo. C. P. câpu-ungllililui (sau : Unghiul lui Marin) (noţiunea de unghiu e ieşită din uz). C. G. curăbelniţă, s. f. Femeie mare şi grasă peste măsură. F. G. carabe (uzual la plur.: carabilişi caraibâţili), s. f. pl. Picioare lungi şi desvelite : ce stai cu —răbili în sus ? Acu ’te dau cu ~rdbili ( —băţili) în sus! C. P. cărăbll, vb. trans. IV. A căuta pe cineva şi a-l aduce înainte. C. G. caracaşicuri, s. f. pl. Obiecte mici şi neînsemnate ; lucruri de nimic, vorbe goale. C. P. carachiul (f) s. a. Un soiu de stofa catifelată similară pluşului. C. P. caradcil, s. f. Sanie mică cu oplene. P. T. caraîloşniţu, s. f. Râure mare şi lat făcut fără nicio artă. C. P. carageă, s. Uzual în locuţ. : merge ca o —, despre un om cu mers urît, greoiu, răscăcărat. C. P. caruibuie, s. f. pl. Vezi: carabe. C. P. caraimâna, s. a. In expres. : Trepătuşu-i treapătă, caraimana-ipoartă calea. C. P. cant lupei (pl. —lupei), s. f. Coaja de bostan curăţită de sâmburii din interior). O. A. carambol (pl. —boluri, —boâle), s. a. Taitaboaţd, dănănaie, greşală mult păgubitoare : a făcut un — răsturnând căruţa. C. P. carantel (pl. —teluri), s. a. Caracter, apucături nedemne. C. P. cărăşt‘1 (pl. —şăi), svm. Vierme mic produs în materii (putrede) ca : cireşe, carne, ciuperci. C. P. cărau lă, s. f. Transport cu care multe. C. V. 2. cărăvăşel (f), s. m. Botul de alamă ce se www.digibuc.ro 79 GLOSAR DIALECTAL 17 pune la vârful ghetei, ca s’o cruţe. ş-_y- _ cârcăiulă, s. f. Vorbă detractorie contra cuiva. C. V. 2. cârceiig, s. Ulcior, ciucuri mulţi. B. S., F. G. cârcoti, vb. (in) trans. IV. « A grămujda », a contrazice cu cuvinte sfioase. C. G. cărcuşât, adj. « Ţăncuşat o, plin de morburi venerice. N. E. curdică, s. f. Sdreanţă. P.T. cărică, s. f. Grămadă de lucruri. Oroiul de Câmpie (Mureş), cârloict, adj. încârligat. C. V. 2. cârmojio, s. f. Bucluc, daravelă. Alex. câroş, adj. Avar, scump şi rău. C. V. 2. carpeţi, s. m. pl. Vezi: scarpcţi. carpilor, s. m. Vezi: Iopitău. carsâncă (casâncă), s. f. Broboadă cu flori. P. T. Cârtă, s. f. Fată mică sugătoare. C. V. 2. cârtoâgă, s. f. Petec, rămăşiţă de opincă ; (şi d. om : eşti slab ca o ~). Cf. mai jos: scârtoagă. carto ni, s. m. Cartofi. — M. I. (Letca-Someş). cartucică, s. f. Fotografie. !n expres.: m'am ridicat ~ = m’am fotografiat. D. M. căruilţeiilă, s. f. Lucru greu. C. V. 2. câsă, s. f. (Fig.) Cosciug. U. P. casa satului, s. f- Primărie. B. S. caşâia (caşeia), sin. âpropos ! F. G. ■ caşcancbliţi, s. pl. Lucruri hazlii, comedii. R. I. căşcovc, s. Caş. (în glumă mai mult : ce tot aciri aci, că n'am să-ţi dau vreun ~l). C. P. căsoâic, s. f. Casă veche. P. T. C&tăleţ, s. m. Căţel urît, mic şi pipernicit. C. P. catuuipăna (adv. ?). (Despre animale sătule) : mielul e umflat C. G. catarge, s. a. pl. Lemne din plute mai mici decât catargurile. Ş. V. 8 catărguri, s. a. pl. Lemne (butuci) din plute mai mici decât galioanele. Ş. V. căţel, s. m. (Fig.). Copil astut. C. V. 2. cătrănit (f. '«-nltă), adj. înveninat (otrăvit), brâncă ~nită C. P. cătur, s. (m.). Vezi : deset. căui (caut), vb. intrans. IV. A regreta, a răbda : să îngrijeşti lucrul, că pe urmă căui, sau : a căui de foame. C. P. câutcş, adj. (adv.). Pieziş (d. cineva care se uită cruciş) sau şaşiu. C. I. cazac, s. m. Stâlp bătut adânc în pământ (pe malul Bistriţei) de care se leagă plutele. Ş. V. ceacâr, adj. Ameţit de băutură, afumat, cherchelit, dârj de băutură. C. P. ceacurî (a se), vb. IV refl. IV. «A se pili », a se îmbăta (nu prea rău). C. P. ccamuri. Vezi la : Tolice. ceănga (ccânca), s. f. Lovi-te-ar ~ / Mânca-te-ar ~ ! C.P. ceanghlr, s. a. Borjogul porcului (cean-ghire = măruntaiele pântecului) ; cârligele cântarului de care se atârnă marfa. P. ext. ghiare ce se înfig adânc. C. P. ceârîă, s. f. Tină, noroiu. C. V. 2. . ccâula: a umbla cam ~ = a umbla în joacă, în neserios, a umbla în doru-lelii, fără păsare de ceva. C. P. ccaviîi (ccavâşi), pron. nehot. Ceva. (Cf. cinevai pt. cineva). C. Tamovschi, Ceahov (Cernăuţi). ccbăli, vb. trans. IV. A pălmui, « a lăş-căni » : l-am '~llt cu două palme ! C. G. cecănău, adj. (D. un animal) netrăgaciu, nărăvaş. (Arad). ccîăi, vb. (in)trans. IV. Vezi : polîăî. CCglău, s. (adj.). Om mărunt. Târn.-Mc. ccgorniţă (chcgdrniţă), s. f. Cofiţă cu fund jos şi sus, având o gură în doagă, (în ea se păstrează chiagul frământat cu apă, care n’a fost pus la închegat). D. S. 1. cchluiu, s. Vorbă de ocară. D. E. Ccl-cu-fcs-roşu, s. m. Dracul. M. I. eelpeneig, s. (a). Partea de deasupra sobei. 8 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. IX. www.digibuc.ro i8 PETRE COMAN 8o (Capacul ce se pune la gura sobei). F. G. ccopoctâtă. (Nu dă sensul). Vezi: ccrcilă. ccpsuli, vb. trans. IV. A da bătaie cuiva, a-1 ciolăni. C. G. ccrcănu, s. a. Cearcăn (?). în vers. pop. (la Anul Nou) : «Din cercanu’ luniiei « Dar în strungă cine mulge ? « Mulge (Gheorghe) păr gălbuiu. . » C.P. ccrcilă, s. f. Ceopoctată, B. G. 1. ccrcuiălă, s. f. Cercuiala constă din bucăţile de lemn de pe bârnele caselor, spre a prinde mai bine varul. F. G. ccrculeţc, s. a. plur. Pliuri. (Olt., Mld.). ccrnăgură, s. f. Coastă, teren înclinat, suiş : ai să urci toată '«-negura până la fântână. Ş. V. CCtărî, vb. trans. IV. A bate capul cuiva, a-1 plictisi: mântuie vorba odată şi nu mă mai Ş. V. cctcă, s. f. Peria de haine. Covin (Ban.-Jugoslav). chcfe {chefie, chefuri), s. f. Perie. B. S. 1. clicfclî, vb. trans. IV. A peria. C. 1.1. clicfelnic, adj. « Veselnic », bun de petreceri (de chefuri), familiar. C. P. chelcmet, s. Vezi: malfcriu. chcrchăz (de cap), adj. Buimăcit (de cap). C. G. chcricgzcu, s. m. Notar cercual. C. V. clicrulcu, s. m. Păzitor. C. V. clicşchcucuţu, s. f. Mică despărţitură de scânduri într’un colţ de casă — (la cei mai avuţi) — cu rafturi, saltare, cutii, etc., unde se păstrează şi cărnuri. Ov. Mateescu, Caliacra. chcriţă, s. f. Şipculiţă între două furci la fântâna cu cumpănă. I. D. chiabăc ; ~ de sânge = plin de sânge (închegat. C. P. chiambaură, s. f. (adj.) Femeie ce nu vede bine, şaşie (cu un ochiu la slănină, cu-altul la făină), căreia « i s’a pupăzat văzul ». C. P. clliatibul, s. Chiatip. M. G. chiblbcuri, s. a. pl. Vagoane. Târn.-Mr. CÎliCÎliî (a se), vb. refl. IV. Uzual în expres. : « Chichii-te către mine « Să mă chichii către tine ». Sibiu, chicliirăz (pl. ~răze ?), s. a. M. N. (Acelaşi « titirez » din Candrea-Adam., Dicţ. Encicl.). chici, vb. trans. IV. A repara, a drege locuinţa. B. S. clligălî, vb. trans. IV. A ciuguli (de pe deasupra mămăligii netăiate). O. A. chilă! (pl. —lăfuri), s. a. pl. Compoziţie de mâncări amestecate, terciuială (de mâncare), « pilaf », C. P. cllilasi (Stambol-chilasi), s. Măsură turcească de cântărit grânele. M. G. chilăv, adj. (D. om) nesimţitor, nepăsător. Ş. V. chilini (a se), vb. refl. IV. A se împreuna, scândurile se -~nesc una cu alta (= se îmbucă). D. S. chilâs, adj. Greoiu, necopt («cozonaci ~16şi»). Ş. V. chindăre, s. pl. Chibrituri. Săcălăşeni, Satu-Mr. clliugeic (chingheie şi tindeie), s. a. pl. Ştergare, prosoape. B. S. 1. chioâr, s. Corindă (colindă). M. I. (Trans.). cili Oue, adj. (s.). Chiambaur, neghiob, căscăun, «calcă ’n străchini » (d. cel care nu vede şi merge împiedecându-se de orice lucru). C. P. chionc&ni (a se), vb. refl. IV. A privi lung şi minuţios pentru a căuta ceva mic (d. cineva care nici nu vede bine), a se trudi să vadă ceva : toată ziua se -»-ncâ după câte o prună ; se -*-ucâ să bage pe ac. C. P. ' chiorbagîc, adj. (s. f.). Chiambaură, care nu vede bine. C. P. chiorcuş, adj. Chioruş, ciocuş, cioruş. L. V. chioşclc, s. f. pl. Pietre dăltuite ce se pun în soclul unei case. Ş. V. chioştâc (chiştoc), s. a. Muc de ţigară. F. G. www.digibuc.ro 8i GLOSAR DIALECTAL 19 chipâucă, s. f. Peşte murat. P. T. Cllipuiălă (chipurli), adv. De altfel, încalţe, bine că... : ~ l-am făcut fi şi eu pe el să plece la lucru ; -'-'purii a mai dat o ploicică, că se ardea iarba. C. P. ctaircoşâlă, s. f. Apă tulbure. F. G. (Vezi şi chirtosală). chiriticbs, adj. Pântecos, pofticios. P. T. Chirlopân, adj. înalt. (D. pomi înalţi şi fără crăci). C. P.—Pentru epenteza unui -r- cf. şi chirloman (pt. chiloman) şi vargon (pt. vagon). C. P. ctairtoâcă, s. f. Pământ argilos, cleios, ce se prinde de picior sau unealtă. B. N. chirtosălă, s. f. Apa e o ~ de nămol, batista e o — de sânge. F. G. — Vezi: ctaircoşâlă. ctairvici, s. m. pl. Pantofi împletiţi din lână. P. T. Cllîsfl, s. f. Sac pentru tutun. P. T. cliişcheuln, s. f. [Nu dă sensul]. C. G. ChisCO&C, s. f. Locul pe unde se scurge faina din coşul morii. Ş. V. Cllisî guri, s. a. pl. TNu se dă sensul]. N. T. Chişlţă, s. f. ( ~ şiţa lăzii). Cutioară mică de lemn în interiorul lăzii, în care se ţin lucruri mici dar importante. C. P. chisimit, adj. Pregătit. N. E. Ctaisoiu, s. Pisălug mic de lemn cu care se pisează usturoiul. I. Cimfoeş, Gali-leşti (Ismail). Cllisonă, vb. trans. I. A strivi, a apăsa. E. I. Ctaiştări, s. m. pl. (Numai Ia pl.). Bani. C. P. Vezi: biştari. chiştoc, s. a. Vezi: etaioştâe. chitărcă, s. f. Vorbă de batjocură pt. femei : scoală de-acolo ~ ce eşti ! Ş. V. Ctaiţcă, s. f. (Eufem.). Căţea. C. P. Chitfă, s. f. Cap rotund de deal. B. E.— (Din tidvă > t'idvă (kidvă) > chitfă, cf. molidvă > moliftă). chililcân : obligat ( : nu sunt ~ să te ţin degeaba în casa mea). Ana Jampa.Copşa-Mc. (Târn.-Mr.), Blaj. chilltaăit, adj. Cel ce tuşeşte des. L. N. 8* ehiulcăf, s. m. (adj. ?). Om glumeţ ; că-peneagul sau căciula ce se pune la maşina lămpii de petrol. F. G. chiurchiubuş(i) (pl. —bllşuri), s. a. Truc, tertip, chestiuni mărunte şi cam tăinuite : umbli după —biişuri de nu te ştie nimenea ! C. P. ehiurituri, s. f. pl. Cei doi stâlpi din tuburi ai sobelor nemţeşti (N. B. olane ?). G. chiverie, s. f. Tovărăşie. C. G. cibrlcuri, s. a. pl. Chibrituri, focurele. G. M. Vezi: tibricuri. ciccin, s. Fluier din coajă de salcie verde.— If. Văgălău, Minişul d. s. (Arad), cicni, vb. IV. (D. o vită). A se împiedeca la mers, a călca aşa ca piciorul dinapoi să ajungă pe cel dinainte. P. Iegiu, Ciutuleşti (Soroca). Clfti, s. m. pl. Dulapi de stejar. M. G. Cigi. [Nu se dă sensul]. M. I. cilibotdc, s. f. pl. A se juca « de-a ~ ». C. G. eimpurus, s. Vezi: mizg. cinăchi, vb. trans. IV. A irita, a mânia un copil, fâcându-1 să plângă. C. G. cinai, s. pl. Unelte, rechizite. N. T. Cine, s. a. Coastă (muche) cu coborîş precipitat la partea superioară. (Mld.). cinca. Vezi: boghi. CindiC (f. ~tică), adj. D. cineva care nu-şi dă seama de ce vorbeşte şi ce face. F. G. eingău, s. a. Ştergar. B. G. "ţ. Cioără-bâră (la sg.) s. f. Călcâiul dela loitra căraţii ; ţarcă (pasăre). M. N. eiobacâri, s. m. pl. Oameni care prind peşte pe Prut. S. G. ciobanic, s. f. Un vas de lemn în care se duce apă la câmp. B. S. . eioc : n’am dat ~ = n’am săpat, n’am dat « cioc » cu sapa. F. G. ciocâltări, vb. intrans. IV. A bolborosi în limbă străină, a se certa uşor. F. G. eiocan de păpuşoiu, s. Ciucurul de pă-puşoiu « strujit » de grăunţe. E. I. ; www.digibuc.ro 20 PETRE COMAN 82 hlujeni, sau strujeni de porumb. C. Filip, Doiceşti (Putna). ciocârlan, s. (Fig.). Târnăcop. P. T. ciocârlie, s. f. Gânj răsucit ca un inel, la unul din capete, ce slujeşte plutaşilor, in lipsă de otgon, să prindă pluta de mal. Ş. V. ciocârţ, s. Roata sucalei. T. Terebenţiu, alşa-Arad. Vezi: şiecârţ. ciocârteie, s. a. pl. Uneltele pt. ascuţit coasa : ciocan, nicovală, gresie, ş. c. 1. C. P. ciociân (ciociu), s. m. Cocean de porumb curăţit de boabe. Vaşcău-Bihor. cioclhuc, s. f. Tineretul, strânsura satului : ^clinica în toate nopţile făcea atâta ciuăr (= gălăgie) de ţi-e mai mare groaza ! C. G. ciocotî, vb. trans. IV. A paşte iarbă mică (d. animale : cai, oi, ş. a., când pasc pe un loc unde nu prea e iarbă). C. R. ciocuşă, adj. (D. o femeie ce se uită) şaşiu, chioriş : « Dragă mi-i lelea ciocuşă « Suflă ’n foc, se uită ’n uşă. . . ». M. C. ciofâc, s. a. (Ceaşcă), pahar mic cu care cei sgârciţi dau ţuică la invitaţi. F. G. tiflăi 1 vb. (in)trans. A clefăi, a face sgo-cicflâî / mot cu limba, la mâncare. F. G. ciotlânc, s. Fierul dela capătul tânjelii ce se bate în butuc sau în trunchiul de copac pt. a fi târît. Ş. V. cioif, s. a. Cadavru. C. G. ci61 uri, s. a. pl. Noduri ce rămân pe trunchiul copacilor în urma tăierii crengilor. Făget, j. Severin. ciolăni, vb. trans. IV. A bate pe cineva : l-a ~nit bine pe Ion ! C. G. cioloâfc, s. f. pl. (Numai pl.). Opinci mari (lăbărţate) şi urîte, rele, umede şi pline de noroiu, C. P. CiolOmpea, s. (adj.). Om care merge şchiopătând puţin de un picior. C. R. cion&ic (pl. ■~,năi), s. f. Vite multe. F. G. cionc, adj. Diformat la ochi. D. E. cioncoş, adj. Murdar. C. V. 2. cionog, adj. Chior. M. I. (Sângiorz-Băi)-Năsăud. ciontălli (a se), vb. refl. IV. A se certa. O.A. ciop6iu (ciupeiu), s. a. Partea cărnoasă din care creşte părul coadei calului. Runcu Salvei-Năsăud. ciorâng, s. m. Băiat de ajutor la păcurar. , D.V. ciorc, adj. Chior. — M. I. (Năsăud). Cf. mai sus : chiorcuş. ciorcuşă, s. f. Ţarcă (pasăre). M. N. cioroîleâcă 1 ciorog&r f (D‘ °m> rău de 8ură’ C G- ciorolllci, s. m. pl. Vagabonzi. C. V. 2. ciorogăliţă, s. f. Persoană de jos din clasa inferioară. C. V. 2. ciorogladină, s. f. Sin. baragladină. (Poreclă dată Ţiganilor). C. P. cioroiu, s. a. Şipot, ciurgău ; Ţigan. (N. B. giuroiu de apă C. P.). C. V. 2, M. I. (Năsăud). cioropchic, s. m. Om mărunţel. (Sin. cimpurus). C. G. Ciorsăi (a se), vb. refl. IV. A se scărpina. C. G. cioşcă, s. f. Colţ de stradă. Covin (Banat -jugoslav). eiotora-botora. Se spune d. vorbirea Ţiganilor. C. R. ciovorgău, s. m. Techergheti, haimana. C. V. ciparipe, s. f. pl. Cartofi. M. I. (Sărăţel-Năsăud). cireădă (de pae), s. f. « Şira » de paie în formă lungă ; în formă rotundă se numeşte « stog *. S. G. — Cf. jireadă (în alte părţi). S. Pop. cirillcăgă, s. f. Scrob subţire de tină ori de mol. C. G. ciripe, s. f. pl. Un fel de material din care se construesc cuptoarele ţărăneşti ( «cuptoare de ciripe »). B. S. ciruială, s. f. Mâncare slabă, proastă. C. V. 2. www.digibuc.ro «3 GLOSAR DIALECTAL 21 cişcă (cliişcă), s. f. Un fel de salam fiert (din intestinul gros) făcut de sătence din carne şi orez. S. I. 3. ciuâr, s. a. (Ciuaru-satului). Strânsura tineretului din sat. C. G. Vezi: eioclime. ciubăr, s. a. (Fig.). Pălărie sau căciulă, mare ; cap mare. C. V. 2. dublă, s. f. Oală mare cu bucate: cătai Mila de fasole l C. P. cillboălcă (dimin. ciubulcuţă), s. f. (Termen de mângâiere pentru o) fetiţă de leagăn bucălată la faţă. C. P. ducă, s. f. Minte, cap. C. V. 2. cifică ! Imperat. Sue-te 1 pune-te 1—Ciucă fată pă lupată! — Ciucă ţi tu, dă-mi arată ! C. P. ciuca-dunii. Termen ce se aplică unei femei foarte urîte : eşti ~ de urîtă ! eşti goală o* 1 C. P. ciucalău, s. m. Cucuruz nesfărmit de cocean, rămas nedesvoltat decât cel obişnuit. D. E. ciucău, s. Poreclă ce se aplică unui om lung şi subţire (ca un cocean de cucuruz). D. E. ciucliicâna. Vezi: ungliilia. ciucliilia. Vezi: ungliilia. ciâcuri, s. m. Pantaloni. C. V. ciufut, adj. (?). (D. un om) pe dos, căruia nu-i ştii nici voia nici nevoia : nu mai stau la vorbă cu... că-i un Ş. V. dubă, s. f. Semn, femeie slabă. C. V. 2 ; (cf. ciuha Nemţilor, observator aşezat pe un vârf ; sau : ciuhu fi cu buhu fi cu sfânta ciuhurează, se zice despre cineva urît. C. P.). cililă, s. f. [Prescurtat din] căciulă ; pălărie. C. V. 2. ciuline, s. f. pl. Cartofi. M. I. (Lozna-Someş). ciumpăvi, vb. (in)trans. IV. A amorţi picioarele (d. p. mielul e «•'Vit de picioare, când acestea îl dor, şi el nu poate merge. C. G. ciumurluit, adj. (D. om) bolnav de troahnă (gripă). Ş. V. ciumuslău (vb. ciumuslut), s. Instrument de lemn cu trei craci cu care se sdrobesc strugurii. F. ciuuterd, s. Cotor de coada calului (sau de vacă), rămas rupt din şold. N. Toma, Jidoviţa-Năsăud. ciupăit, adj. Bătut de mijloc, beat (şi ♦ scăldat»). C. V. 2. ciupărcă, s. f. Fată mică ; pălărie. C. V. 2. ciupărcă, vb. trans. I. A bate pe cineva (nu prea tare). C. G. ciupercăt (f. ~câtă), adj. (D. o pălărie) bleagă (blegoşată), cu streşinile plecate (ca o ciupercă). C. P. ciupiri, vb. trans. IV. A culege câte puţine fructe : să mai ~rim v’o două cireşe, că a încetat ploaia. C. P. ciupiii, s. m. pl. Peri (mătase) de porumb. C. I. ciur, s. a. Un ajur mare pe o pânză mai groasă. (Trans.). ciurbuli, vb. trans. IV. A desordona lucrurile : mi-a Mit toate hainele din ladă! C. G. ciurciunicl, adv. A umbla ~ = îngrijit, curat, bine aranjat, cu simţiri: «fiţi mai ~ când vine străinul! C. P. citircumă ! < Termen poruncitor, veto ! mă opresc t>. C. G. ciurgău, s. m. Cioroiu, şipot. C. V. 2. ciurica, s. f. Bătaie, urechială : să faci ce-ţi spun eu că de nu te mănâncă ~ ! C. P. ciurlczi, s. m. pl. «lordănitorii»(ce umblă cu colindul, zis «Iordănit», din casă în casă şi ridică în sus de trei ori pe fiecare membru al familiei spre a fi sănătos peste an). C. P. (Cf. « Cu ciur-lezii 1> de Mih. Lungianu : In sărbători). ciurul, vb. trans. IV. A cârpi ciorapi. Banat ; a selecţiona amănunţit (d. p. elevii au ieşit Mţi la examen). C. R., C. P. ciuştac, s. m. Băţ gros pentru bătaie. D. S.l. ciulă, s. f. în expres.: ciută'n codru : dacă nu plătesc dajdia n’are ce să-mi ia, le dau o ~'n cadra! C. P. www.digibuc.ro 22 PETRE COMAN 84 Ciutură, s. f. Roata morii care învârteşte piatra ; lemn cu patru beţe în cap cu care se ciutureşte (= se fâcâie) fasolea fiartă. F. G. clăpăciu, s. a. Ciocan. C. V. citit, s. Lemn noduros ales anume ca să ardă mai mult timp la cuptoarele cu « variantă ». (Cu acelaşi sens : clebeu şi nieclad). N. O. cleăfut, s. A nu intra în U fătul (căluşul) cuiva = a nu-ţi face de lucru cu un neam rău de oameni, anume cu cei « rânzoşin sau « râzitori », ori zeflemişti şi bătăuşi. C. P. clcănc (pl. ~curi, clenciuri), s. a. Rămăşiţă de crengi pe arbori (după tăierea sau ruperea crengilor) de care te poţi agăţa cu mâna. C. P. clcbcil, s. a. Vezi : clat. clcîctl (a se), vb. refl. (şi trans.). IV. A (se) scrinti o mână, a (se) mişca osul din încheetură (fiind perturbat). C. P. cleşti, s. pl. Plute de ~, din « dulapi *, nu din lemne rotunde. Ş. V. clicliină (pl. cllchini), s. f. Haină scurtă. C. P. (Blăjel-Târn.-Mc.). clici nit, adj. (D. un animal) şchiop, schilod, şontorog. (Fălticeni-Suceava). clijemce, s. f. Un fel de semi-ghete. I. G. -clipul, vb. trans. IV. Sin. sclipui. C. V. 2. clirivlci, s. pl. Ghete. I. G. clivisî (a se), vb. refl. şi trans. IV. A (se) încheia, a (se) lipi (şi prin aceasta a se întări), a (se) alcătui (d. p. doagele unui vas, un dulap etc.) aşa de bine că nu se cunoaşte locul unde e lipit. C.P. cloâţă, s: f. Speculant, pişicher, haimana (dela oraş). C. P. clofăl, vb. intrans. IV. Sin. Clefăi. Alex. clop, s. a. Căpăcelul lămpii. B. G. 1. clopot, s. a. (Fig.). Glas puternic, gură mare. C. V. 2. cloţovăş, s. m. Cel care pierde vremea, speculând (la sate). C, P. cloţun, s. Lemn de corn ce se vâră în capul proţapului pentru a se prinde tânjala de el, când se mai adaogă o pereche de boi la car. F. G. ; s. m. Un fel de piţigoiu ce mănâncă cireşele, vişinele. C. P. cniş, s. a. Plăcintă dospită. P. T. coădăr, s. Ban de 25 cenţi: de când cu scumpetea nu mai găseşti un coadăr în buzunar ! (Tâm.-Mr.). coâlvă 1 coârbă l S' f' Bâtâ> ciumag » de corn coărvă I cu m^c'uc^ 'a un capăt. F. G. coăşcă, s. f. (Poreclă), femeie bătrână încovoiată de bătrâneţe. C. P. cobării, s. f. pl. Găini. B. N. câbilă, s. f. Femeie felegoasă ; unealtă la plug. C. V. 2. s. f. A-şi face ~ = a zăcea într’un singur loc şi fel : aşa şi-a făcut ~fta, toată vara a stat cu burta la soare ; tot în grădină i-a fost ~ita. C. P. cocăli (a se), vb. refl. IV. A se culcuş! (tolănindu-se), cf. mai sus : COCaiala, etc. C. P. COCârţa, s. f. (Afară de sensul obişnuit) uzual în expres : târţa-părţa cu ~ (când cineva vorbeşte în zadar, fără valoare). C.P. CoeârjânS, s. f. Locul cu fân dintre tufele de mărăcini. F. G. eochinte, adj. (D. cel) sgârcit în toată puterea cuvântului. F. G. coelăz, s. Terciu de cartofi (?). (Cartofii din supă fierţi prea mult ca s’o îngroaşe, se zice că s’a făcut un coclaz sau ciu-reală). C. I. COClcănţuri, s. a. pl. învârtituri (în spirală) mai ales cele dela goarnă. R. I. eoclânţă, s. f. Grup de bibilici. B. S. eoclfiţi, s. m. pl. Bucăţi de lemn ce prelungesc cornii când se face « streşnă» mare. B. G. 1. eoeorâtă, s. f. Femeie gătită cu prea multe podoabe care-i strică dându-i aspectul de femeie de panoramă. Ş. V. cocăiâlă coe&ita eoe&Ieâla www.digibuc.ro GLOSAR DIALECTAL 23 8S cocoroâdă, s. f. Poreclă ce se aplică unei orăşence venite la ţară ; cocă de mămăligă. C. P. C0c6ş, s. m. (Fig.). Cucuiu, umflătură. C. V. 2. COCS, s. a. Cremă. V. S. cociîţă, s. f. (Fig.). Copil mic. P. T. codobâlţ, s. Codorişte (mânerul de lemn al biciului). F. codobaturi, ş. a. pl. Diferite lucruri în desordine ce te încurcă într’un loc strâmt (într’un colţ sau cutie, ori casă mică) : nu poţi să umbli în unghiu’ ăla că sunt multe — acolo : găteje, oale, cuiere, ş. a. C. P. COÎâşti, vb. trans. IV. A murdări, a feşteli rău. B. N. colăcul fântânii, s. Parapetul de lemne — (de obiceiu de formă pătrată) — dela gura puţului. C. P. (Târn.-Mr.). colchiş ) s. a. Buştean ; bucată de lemn colciş j retezată cu fierul. C. G. colofâsă, s. f. (adj.). (Femeie) murdară şi leneşă. C. G. colonâţi de Spania, s. m. pl. Un soiu de monede. M. G. colţurâs, adj. (Fig. d. un om) fără tihnă. C. V. 2. comandă, s. f. Afurisene. H. V. comilicrt, s. Cântarul de prins peşte. U. P. comiteu, s. a. Comitetul satului. D. V. conac al zaimului, 3. a. « Mehmedarul solului rezident » pe drumul dela Ţari-grad la Hotin. (Iorga, Cercet. ist., fin., econ. Pr. R., p. 56). M. G. conaghâiu, s. a. « —ghiâul penei», partea dela cotor a fulgilor. Vad-Maramureş. (N. B. conabiu), concerltă, s. f. (adj.) (D. femei, fete) cu condu, C. P. concât, s. a. Concediu ; concesie : a face —cfetul cuiva = a-i face voia, plăcerea. C. P. conciâta, s. f. Nume de găină. F. G. condeiu, s. a. (Fig.). Oficiu. C. V. 2. ; lemn rotund, cam de 4 m. lungime, dela cârma plutaşilor (cu lopata formează « cârma »).—Valea Bistriţei).Ş.V. condori (a se), vb. refl. IV. Taurii când se iau la luptă se —doară, beune unul la altul şi scurmă pământul. F. G. Vezi: închiondorî. condulrc (bună —), s. f. Bună înţelegere, îngăduială (în căsnicie) : nu e om de bună —, nu e om pentru traiu bun şi înţelegere familiară. C. P. conţ, s. Duzină, d. p. — de hârtie. Ş. V. contignâţie, s. f. Rând, etaj. M. I. contoşmân, s. Haină ţărănească scurtă, îmblănită. Ş. V. copârciic, s. f. (adj.). (D. o femeie, fată) înaltă şi subţire : a crescut o — de fată. C.P. copckcălă, s. f. [N. B. Palatalizare din] copilă. M. B. copşi, vb. trans. IV. A săpa în jurul pomului : la —şit de pruni. C. P. corâb (pl. —râburi şi —râbc), s. a. Un fel de umplutură dela iazul morii. M. N. corbăci, vb, trans. IV. A prinde (cu acul) două bucăţi de stofă. Trans. corcalăi, s. m. pl. Castraveţi strâmbi şi pătaţi. Ş. V. corcuşuri, s. a. pl. Bucăţi de pâine pentru cerşetori. C. G. cordenciu (corendu), s. (adj.). (D. om) rău la inimă, răzbunător : e rău —. C. G. corlâtă, s. f. Vatră la cuptoarele ţărăneşti ( : toată ziua stai pe —, d. cineva care stă degeaba în casă). C. P. corlâtie, s. f. Scaun (pt. albia de rufe) alcătuit din două obezi (dela roate) găurite la capete pt. a se fixa în câte două picioare lungi şi subţiri. Chirca-Tutova. Vezi: corlctiia. corleţ, s. Limba meliţei. Oroiul de Câmpie (j. Mureş). corlctiia, s. f. Obiectul pe care se aşează copaia. M. M. — Cf. mai sus : corlatic. corlon, s. a. Cotlon (povarnă) ; a sta pe — = a sta în trândăvie. (Pentru www.digibuc.ro 24 PETRE COMAN 86 trecerea lui tl > rl cf. şi : parlagea (pt. pătlăgea), gârlej (pt. gâtlej), ş. a. C. P. c6rn, s. a. Strâmtoare. C. V. 2. Vezi: băga pe — de capră, corobi (a se), vb. refl. IV. A se umfla şi apoi a se găunoşi, a se coşcovi (varul de pe pereţi se —bcâză). B. S. corobişcă, s. f. (pl. —bişti). Cutie mică : adă-mi o ~ de sărnisi. O. A. coroltic, s. f. Uzual în versurile : Cu o iie dintr’o miie, Şi-o « roche » de coroflic.. . M. G. ' corsi (a se), vb. refl. şi trans. IV. A (se) strâmba ; (se corseşte numai ceea ce e plat: o scândură lată, un perete de casă ş. a.). C. P. corugă, s. f. Căuş, lingură mare de lemn cu care se bea apă din fântână. C. G. cosalău, s. Loc de fâneţe. C. P. (Sălicea-Cluj). cosărniţă, s. f. Obiectul care se face cu coş. (?). L. M. s. f. Jivină sălbatică, animal răpitor (în imprecaţia glumeaţă : mânca-te-ar —căile sd te mănânce /...). C. P. coşcodăică, s. f. Cotârneaţă, buda câinelui. R.I. coscaia (coţcâia) (coţogăia) coşcove, s. Mică depresiune de pământ (cam de 2 m.) rămasă după extracţia copacilor din pământ. M. I. (Alimă-neşti-Olt). coşi (a se), vb. refl. şi trans. IV. A (se) turti, a (se) apleca ; a zdrobi, a fi obosit de o greutate : m’a coşit de tot croznia de lemne ! Pământ —şit = povârnit, înclinat, dosul unei râpi. C. P. cosoăie (cosdi), s. f. pl. Obiecte anumite — (cuie) — care intră în două găuri ale urechilor dela inima căraţii şi care prinde dricul carului de osia din urmă. F. G. cosori (a se), vb. refl. IV. A-se scărpina. C. G. ‘ coştâiu, s. a. Păpuşoiu. E. Haivas, Voloca-Cernăuţi. coştâiu (pl. — şteic), s. a. Dos de perină. M. Demetrescu, Darabani-Dorohoi. costiv (f. — tivă), adj. Nucă —tivă, al cărei sâmbure nu se alege bine. F. G. (N. B. costelivă). coşul (ântâuii, s. a. Parapetul de lemn dela gura puţului. C. P. (Mediaş-Târn.-Mr.), coţăi, vb. intrans. IV. A da din coadă, a bâţăi (d. p. codobatura, şi d. mişcările câinelui la împreunare). C. P. ; d. clătinarea apei gata să cadă din un hârdău dus pe umeri. F. G. cotăibă, s. f. Buda câinelui. R. I. cotărc, s. f. « Cotare » de mână se face prin « spetează o (papură). B. G. 1. cotârneaţă, s. f. Vezi: coşcodăică. cotăuă (pl. —tăvi), s. f. Căldăraşa mai largă la gură decât la fund (care e rotund) ce serveşte ciobanilor pt. gătit mâncare, prin aşezarea ei pe lanţul prins de vârful piramidei a trei pari. M. N. . cotbăi, vb. (in)trans. IV. A cotrobăi. C. P. (Mediaş-Tâm. Mr.). cotcorcţ, s. m. (adj.). Poreclă ce o aplică Muntenilor către « Vlăşceni » ; om sărăcăcios, îmbrăcat subţire, golăneţi (dela Vale). C. P. cotcălă, s. f. Lucru, treabă: să nu ai — cu nimeni, să nu-ţi faci de lucra. D. E. coteica, s. f. în expres. : s’a schimbat — (= afacerea) — din prieteni devenim duşmani. C. P.— (în alte părţi îns. « albie »-S. Pop). cotcţâr (f. —ţâră), adj. (D. un om sau animal) neastâmpărat, « secăturos », căruia nu-i « stă urma » din toate locurile (coteţele). C. P. cotfolt, adj. Molatic, încet la treabă. I. P. cotfosi, vb. (in)trans. IV. A o sfecli, o —s6şte cel care nu se pricepe la fiert mâncarea. C. G. coţolnă, s. f. (adj.). Femeie intrigantă, — care umblă anapoda şi-i taie gura in zece. F. G. www.digibuc.ro «7 GLOSAR DIALECTAL 25 cotomplăţ (pl. ~pl6ţc), s. a. Lemn scurt şi gros, ciopârtac. (Cf. cotromplete. Codin, O s. c.). C. P. cotopiâlă, s. f. Bâzdoacă, « ciumagă » de aruncat după animal sau în pom pt. a da poame ; a-l lua cu ~ = a-1 alunga cu ciomagul. C. P. cotoroăio, s. pl. Picioare lungi şi goale (gionate). C. P. C0l6z, s. Pâine de păpuşoiu amestecată cu lapte acru. D. E. cotozi (a se), vb. refl. IV. A (se) tăvăli, a se murui. H. cotozit, adj. Rău lucrat. D. S. 1. cotrcânc, s. Suport la boabele de strugure. F. cotrănci, s. m. pl. Capetele cele mai groase ale fânului. C. G. (Cf. codrenciu, în Năsăud). cotrfiţ, s. a. Coteţ. M. M. cotrigăliţă, s. f. Jidov, sau oricare altul care nu e în port românesc. C. G. coîroji (a se), vb. refl. IV. A se găti, a se găta. C. V. 2. cotromănţc, s. f. pl. Lucruri fără nicio valoare, catrafuse. P. cotrună, s. f. Căsoaie-beciu (cu sens peiorativ). C. P. COtruţă, s. f. (adj.). (Femeie) care umblă ca o ~ din sat în sat, din om în om, aflând şi divulgând multe. C. P. cotruţ&r, s. m. (adj.). Poreclă pentru bărbatul ce stă mai mult pe lângă casă. Ş.V. covăcie, s. f. Fierărie. B. S. eovâză, s. f. Poreclă pentru cel ce batjocoreşte pe oameni. D. E. crâc, s. m. Vârtelniţă. (Butuc sprijinit pe trei picioare cu un cui în partea de deasupra). B. G. craimiiş (pl. ~muşuri), s. a. Amestec de mâncare în tigaie : untură, ouă, brânză ş. a. C. P crampă, s. f. Sapă de plivit straturi. C. V. 2. crampoănc, s. s. pl. (Fig.). Minciuni. A tăia la ~,la piroane = a înşira la vorbe mincinoase. C. P. crampona (şi ~poni) (a se) (prez. —ponJz), vb. refl. şi trans. I. (şi IV). A (se) ţine morţiş de, la ceva, a cere să fie legat de... : te ~nczi de Bucureşti, parcă nu mai sânt oraşe ! C. P. crânccd, adj. întărit, înţepenit: de teamă m’am făcut ~ tot. Ş. V. crâncen, adj. (adv.). Verde (d. fructe necoapte : mere, pere ş. a.). C. P. crâncoto (crâncotc), s. f. pl. Lucruri de diferite feluri formând samarul omului: m’am însămărat cu atâtea ~ la spinare. C.P. craşcon(i), s. m. pl. Obiect (crăcană) cu trei picioare. N. Fisteag, Globul, Cra-iova (Severin). crastdl. [Nu se dă sensul]. B. G. 1. (în alte părţi castrol. S. Pop), cravăl, s. a. Ceartă, bătaie cu gălăgie mare, scandal. N. O. şi C. P. crcdănţ(ă), s. Dulap pentru vase. D. M. (Vatra-Dornei). crchameâ, s. f. Carne proaspătă de porc, tăiată în bucăţi şi friptă în cratiţă până îşi lasă bine untura. M. S. crcplă (pl. -I pic), s. f. Jghiabul de lângă puţ pt. adăpatul vitelor. C. P., în Mi-căsasa, Copşa-Mc. (j. Târn.-Mr). cribituri, s. a. pl. Chibrituri. I. D. crică: cred-că. D. S. 1. (Cf. cre-că în Năsăud. S. Pop). cric-na ! Interj, pt. alungatul caprelor.D.E. crillinc (prune ~) ; un soiu de prune mici şi verzi. A. Şiara (Sibiu şi jur), crincinit (încrincinit), adj. Amăriu (d. p. mălaiul devine ~ în hambar unde încălzit se strică şi se face amăriu). F. G. criţă, s. f. Am(â)nar, peniţă. P. T. (Cf. beat ~. C. P. în Turda), crivină, s. f. Pământ humos. F. G. • adj. Omătul e ~It08, ~nlt atunci când începe a se topi crolinî(t) la soare în mod neuniform, Croh6s rămânând asperităţi la supra- faţă (sau cu mici spărturi . goale înlăuntru). C. I. www.digibuc.ro PETRE COMAN 88 26 crompău, s. a. Instrument pentru săpat pământ. F. G. crucile, s. f. pl. Şalele (spatele): mă dor ~ = spatele, sau şira spinării. B. I. crucit ură, s. f. « Mirătură» (: ce ~ de animal! = monstruozitate de animal, să te cruceşti când îl vezi). C. V. 2. şi C.P. cruji, s. Vezi: laji. crupe, s. pl. Grâu fiert cu miere (la Bobotează). — M. I. (Năsăud). cucă, s. f. A făcut el cu cuca lui = cu capul lui. C. V. 2. cuculbbciu, s. m. Curcubeu. în descântecul copiilor după scaldă : Cuculbeci beci, Scoate-mi apa din ureci !. .. C. I. (în alte părţi melc. S. Pop), cujcică, s. f. Lemn pentru tors. D. E. CUlaş, s. m. (adj.). Cal de coloare galbenă-aurie. B. S. culiş, s. Mâncare preparată din bucăţi de pâine cu sare peste care se toarnă apă. P. T. culnici (colniă) (a se), (prez. I -~ccsc), vb. refl. IV. A se trândăvi, stând cu burta la soare : nu te mai ~ şi hai să dăm zor ca să terminăm. . . ! Sin. a se cocăli la căldură, în culcuş. C. P., C. R. cuni-nu, adv. Da. C. P. cumuiţâu, s. Lucru: e gata -•ţâul. C. G. cumpurţ&le, s. f. pl. Colindeţe ( : colaci, covrigi, etc.) ce se dau de pomană, între rude sau vecini la Crăciun, Paşti, Rusale (Moşi). C. P. cumpărţit (pl. ~ţituri), s. a. Dare de pomană, a pleca cu '•'ţ'ltul - să împartă cumpărţele. C. P. cunelli (a se), vb. refl. IV. (A se repezi). S'au '•'Chit lupii la oi, s’au detornit, C. G. Cunună, s. f. Un lemn lung de-a-lungul streşinii, în care se face cuib pentru corni. B. G. 1. mîpă, s. f. Măsură de 15 litri. C. V. 2. cuptori (prez. I -~r§sc) vb. trans. IV. A detracta pe cineva, a duşmăni în ascuns, deşi în faţă ţi se arată amabil : în faţă îţi vorbeşte, dar în dos te '•rişte. C. R. curătură, s. f. Necurăţenia vacii, ciuruiala, plodul ( '•'ţâra vacii se îngroapă) ; termen injurios ce şi-l adresează femeile la ceartă. C. I. curcă, s. f. Veston de lână. R. 1.1. curcubătă, s. f. Cap. P. T. curi! vb. Imperat. Aleargă ! Du-te ! Fugi 1 G. M. curichcrlc, s. f. Vărzărie. (Vezi: bulgarie). S. G. curul, s. Crâmpeiu de lemn. C. R. cuşcă, s. f. Obiect de forma limbului, în care se bate porumbul în lipsă de maşină. C. C. cuşchiricos. adj. (D. om) cu înclinări sen-suale. C. G. Clişlă, s. f. Casă prăpădită, colibă. Femeia cotruţă se plimbă din ~ în ~ = din loc în loc, din casă în casă, petrecân-du-şi vremea fără rost. C. P. (Cf. şi căşlă, Rucăr-Muscel). cuşlui, vb. trans. IV. A cerceta, a căuta cu de-a-mănuntul în sensul de a-şi însuşi şi a mânca ceea ce a găsit: câinele a -~luit tot în odaie. D. S. 1. custură, vb. trans. I. A-l bate, a-1 snopi pe cineva. C. G. 1 s. f. Căţea ce latră fără înce-cuţuvrc I tare . (feme;e depravată). D da, vb. I. A da cu tăciuni pe la nas (parcă i-a fi dat cu -~) d. cineva care s’a supărat brusc şi fără motiv ; a ajuns de-i dai din mână, d. cel care a ajuns rău, un cerşetor ; a nu da ochi în gene, a nu dormi; a se mai da peste cap, a mai aştepta încă. . ., a mai răbda. C. R.; a se da cap peste cap, www.digibuc.ro 89 GLOSAR DIALECTAL 27 a recurge la toate mijloacele întru împlinirea unicului gând. C. P. ; a da prin băţ, a fi obraznic, îndrăzneţ dar şi urît. I. Chetreşti, Vaslui. dabalazăt (dăbălăzât), adj. (D. un om) neîngrijit la îmbrăcăminte : păcat că-i chipeş, dar umblă '•■zât. (Sin. lăbărţat). Ş.V. dac, s. a. Haizaş, acoperiş. M. B. dacă-nu, adv. Da. (Cf. cum-nu). C. P. dădăţăl, s. Vezi: dcolctă. dăblllăt, adj. (D. un om) îmbrăcat în haine lungi şi neîncheiate, neîncins. F. G. şi C. P. daiboj, adv. A da (a face) un lucru pe ~ = de geaba, pe veresie, pe nimica toată. C. P. daibojcâlă, s. f. Gratuitate, concesiune la exces. C. P. dăjduit, adj. Neglijent. C. R. dâlavale (dă -'j, adv. Mai la vale de cineva, de ceva (cf. opusul : dă-dânsus, dă-dâlamal, d. p. lacul de ~). C. P. dalbină, s. f. Locul unde se strânge mai multă apă în râu. Almaş-Arad. dălnăi (a se), vb. refl. IV. A se da cineva în leagăn (în ţâţeică). F. G. dâinbâc, s. Un dâmb mai mic : cum am ridicat -—băcui mi-a şi sărit un iepure dela picior. Ş. V. dâmbuşur, s. a. Ridicătură de pământ mai mică ca un dâmbac. Ş. V. dândă, s. f. A se da la a se apuca de băutură şi de vorbărie îndelungă ; a avea ~ rea, a-i sta un viţiu în caracter, în obiceiu ; am cu el, am lucru mult de descurcat ; are ~ până s'o găti, găteala presupune mult timp din cauza încetinelii şi a migălelii. (Tot aşa dangană şi danjâ). C. P. dandâlca (dandastea) : d'alde-d'alea, d’al-de-d'astea : ~ îmi faci tu când rămâi singur acasă ! C. P. dăndănî, vb. intrans. IV. A dondăni. F. G. dandist, s. m. Dentist. C. P. danganâlc, s. f. pl. Zdrancanale, lucruri care atârnă de ceva ; testicule (de copil). C.P. dăplbic, (şi dipleie, ghipleie). Vezi : dia-plauă s. a. pl. Hăţurile cailor. C. I. 1. dâră, s. f. Chestie, pregătire, afacere. C. V. 2. dărăgăneâlă (îndărăgăneală), s. f. (adv.). Cu ~ni‘ila = cu îndărătnicie, încetineală, amânare a unei chestiuni. C. P. dărâp, s. a. Bucată mare de turtă sau de mămăligă. F. G. (Cf. dărab(ă). daravâri, s. m. pl. Cărăuşi de lemne. M. G. dara velă, s. f. «Treabă», organul genital viril. C. P. dârdă, s. f. Termen de batjocură pt. femeia scurtă şi grasă. C. P. dârdola, s. f. Căruţă veche şi hodorogită. R. I. dărg, s. m. Ciomag. C. 1.1. dârjă, s. f. Băţ lung pt. sprijinit la mers pe munte sau la trecerea pe o punte îngustă (şi mult ridicată deasupra apei). Ş.V. dârjână, s. f. Cf. mai sus : dârjă. dârlău, s. m. Termen de batjocură pt. cel ce umblă fără căpătâiu, «pierde-vară ». C. P. dârla (dârloi), s. în jocul copilăresc de cuvinte : Hai d’a dârla dârla Să mărită cârna... Hai dârloi dârloi Ne ’murăm şi noi. . . — C. P. Cf. codârlă (coadă), dârmbi, s. a. Ciur. P. T. dârsi (a se), vb. refl. IV. A se deda, a se obişnui, a canoni pe cineva fâcându-1 să suporte toate greutăţile. F. G. Dâşova, s. Nume fictiv de loc : Hei, am plecat la (răspunde cel carţ a fost întrebat asupra plecării, nevoind s’o destăinuiască). C. P. davalcâ, s. f. Daravelă (şi daravea, da-varea), bucluc, necaz. C. P. www.digibuc.ro 28 PETRE COMAN go dăvâncătură, s. f. Boltitură, scobitură sferoidală şi adâncă în pământ. C. P. (Cf. dovâncătură. Codin, O s. c.). dăzgurzi (a se), vb. refl. IV. Se ~gurdă tortul de cânepă, care e pus să se coacă într’un vas cu leşie de cenuşă. N. Roşu, Ramna-Caraş. dcu.1, s. a. Pământ arabil. (Nu se zice : mă duc la câmp să lucrez, ci : mă duc la deal). N. I. d§Că, s. f. Pătură de învelit : să iau deca să nu vă zăliăiască. D. M. de-că = de cumva : ~ nu s’or învoi, ~ n’or vrea să vină. C. I. Dccăinbri, s. m. Decembrie. S. G. dcllămă (pronţ. duliămă) (a se), vb. refl. IV. (D. haine) a se prăpădi (să nu se mai ţină bucată de bucată), a se sdrenţui C. P. dchăula (dcsliăulă) (a se), vb. refl. IV. A se desbrăca de hainele vechi şi rupte. F. G. dcliobl (deshoht) (a se), vb. refl. IV. A se deşela, a se desprinde oasele din încheieturi : m’arn —bit de atâta cale cu traista asta. G. M. dcocâle, adv. Deodată. S. M. deoletiî, s. f. Floare, dădăţel. C. V. 2. deregi, s. (Grindă sprijinită pe ~), trun-chiu de lemn. Bihor. dcrvdc&Iă, s. f. (?) Haină de ~ = « pur-tăreaţă » (pt. lucru, prăpădit prin întrebuinţare la orice). C.P. dcsblcui (pronţ. dczblcui) (a se), (prez. I ~6sc), vb. refl. IV. A se desbrăca de tot de haine, a se despremeni. C.P. Vezi : şi: dizblchuet. dcsccbălui (a se), vb. refl. IV. A se descurca dintr’o afacere, a se deştepta dintr’un vag, a i se lămuri o chestiune. C.P. dcsehiolă (pronţ. dăschiolă şi dăsh'iolâ) (a se), (prez. ~I6z) vb. refl. şi trans. I. A se desprinde carnea fiartă de pe oase, a (se) desface oasele din încheieturi : Sapa-i grea şi coada groasă M’a dcschiolat la oase... C.P. dcscrclâ (a se), vb. refl. I. A se desface (în foi), a se lepăda de ceva : lutul se ~leâză de pe perete, se cojeşte : ~Iât de lege, renegat, om de nimic. G. I. dcsct, s. a. Desiş de pădure (pădure deasă). (« Cătur » îns. un fag subţire şi lung în «deset »). Vad-Maramureş. dcsctina, s. f. Porţiunea de pământ de 60 prăjini. N. I. dcsligca, s. f. Greblă. G. dcsmirdât, adj. Vioiu : fii mai ~ ! C. R. detorni (a se), vb. refl. IV. A se năpusti lupii. (Vezi: cunchi). C. G. (N. B. Cf. dotăm!, în Vâlcea). dcvrcmiâr, adv. Mai de timpuriu. Ş. V. diaplâuă, s. f. pl. Dăpleie. (Vezi mai sus : dăplec). D. V. diba : a merge d’a ~ = a merge încet şî cam pe furiş : diba, diba. .. până a ajuns la uşă. .. Sin. pâş ! pâş ! C. P. Cf. dibui (şi mai jos : tipa-tipa !), didimoc, s. m. (adj.). Termen de batjocură, pentru un om scund, gros şi cam nă-tăfleţ. C. P. diecă, adv. Adică. S. M. digni (pronţ. dg'igni) (a se), vb. refl. IV. A se ghionti, a da ghes. C. I. dilnici, vb. trans. IV. A lucra ceva pe îndelete şi cu dibăcie, a mogoşi cu meşteşug un lucru. C. P. dinţa, s. Nume (fictiv) d. un om luat exemplar-tip pentru cel mai dibaciu şi mai iscusit meşteşugar : lucru făcut ca de ~ rudarii’, sau numai lucru ca de (Cf. «. . .a trimes în sat să caute pe Dinţa lăutarul». Brătescu-Voin., Că-lăt. îi şade bine cu dr.). C. P. dinei oâră, interog. : Din-ce-oară? (pt. oare din ce?) C. I. dîndăvânt, locuţ. : a-l lua pe cineva ~ = a-1 prinde frigurile, care se alungă cu descântecul de ~. C. P. din-dc-soârc, locuţ. pop. Dureri de cap (provenite din insolaţie) — care se www.digibuc.ro 91 GLOSAR DIALECTAL 29 manifestă odată cu « răsărita » soarelui, şi dispar spre amiazi. C. I. dircci-başa, s. m. Şeful cherestrelei de transport pe corăbii. M. G. di.şâuţ, adj. (adv.). Curios, mirat : tare mi-a fost ~ când am auzit suduind de mamă ! Ş. V. disctină, s. f. Vezi : desetina. distors, vb. (part. vb. (listoaree). (D. paguba) întoarsă înapoi (la jocurile de noroc, d. p. la popiei : dupdce ne-am întovărăşit, ne-am ~târs toată paguba). Ş. V. dizblcliuct, adj. Desmăţat, descheiat la haine (cu pieptul gol). B. N. Vezi : dcsblcnit. doâl)(d')ilă, s. adj. D. o femeie mare şi proastă. C. V. 2. Douranc-morc ! Interj. Vezi, Doamne! C. G. dobă, s. f. Femeie, copil astut. C. V. 2. ■dobân 1 adj. Posac, închis la fire, po-dobănos J somorît, « dugos », ursuz. C. P. doboş, adj. ? [Nu dă sensul]. M. G. docodăt(ă), adv. Deocamdată. C. P. dodouele, s. f. pl. Obiecte mici şi rotunjoare. C. P. dogit, adj. (Fig.). Stricat la minte. (N. B. îi lipseşte o doagă, e scrintit la cap, n ţicnit ». C. P.). C. V. 2. ■doicamliră, s. f. Grangur. P. dciniiş, s. Dăinuş, leagăn. F. G. dbldoş, adj. (adv.). încărcat, plin şi îndesat, doldora. C. P. doleţ (pl. ~l§ţuri), s. a. Ţol de lână pentru acoperit. P. (Arad), domăni, vb. intrans. IV. (prez. ~csc). A şopăcăi, a vorbi încet (gură ’n gură) mai ales pe întunerec. C. P. domuării, s. f. pl. Boierime, orăşenime. C.P. (Cluj). domnie, s. f. (Fig.). Boală, zăcere. C. V. 2. domnos, adj. Gingaş la mâncare, scump la vorbă dar cam leneş la lucru, « su-meţ ». M. C. doni. Vezi: boglii. dop&Cl, vb. trans. IV. A tivi. (Trans.). Vezi şi : dupăci. doplosî (a se), vb. refl. IV. A se mai cizela, a Se mai uşura : s'a mai ~sit coada săpii că mă freca la palme. F. G. dorobfite, s. m. Băţ scurt şi gros. C. P. ; (fig.) copil scurt şi foarte gras. F. G. dor-de-gură (şi dor-de-dinţi ca şi dor-dc-picioarc), s. Boală (de gură) la vitele mari. care nu mai pot mânca. C. P. dorum(ll) : i-a zis d. cineva care, întors dintr’o călătorie, pare supărat. C. R. dosnic, adj. (D. om) tăcut, uricios, mânios. C. V. 2. Dospina, s. f. Moartea, cimitirul : duce-te-aş, maică la ~ ! (spune mama unui copil răutăcios). C. R. dovâlni, vb. intrans. IV. A cădea doborît de foame : Nu ştiu mieii i-a pierdut Ori foamea l-a dovâlnit Că e negru şi cernit.. . Codin, Dragoslavele, pag. 247. drucilă, s. f. Un fel de spini care în alte părţi (j. Fălciu) se numeşte cătină. G. T. drăguicâ (a se), vb. refl. I. A sta atârnat undeva cumpănindu-se ; a se cocoţa scârciumându-şi picioarele în toate părţile ; a sta ~cât, cu mâinile agăţate de ceva, spânzurând corpul ce ameninţă să cadă. C. P. drăgliş la căuş. D. acela care din aroganţă a ajuns la umilinţă : aşa-i că mi-ai venit ~ ? Ş. V. drdiba, s. m. Dracu. C. P. Contamin. : dracu 4- naiba. drSmoxa, s. Nume de arbore cu frunza lată ; n. pr. deal (arat şi) acoperit cu mărăcini ; pădure în Fierbinţi-Vlaşca ; părău şi sat în Suceava, M. I. (Nă-săud). drăntu, s. m. (Eufem.). Dracu, Ăl-cu-coarne, Ăl-din-râpă, Al-lui, Al-rdilor, ş. a. C. P. www.digibuc.ro 3° PETRE COMAN 92 drGge, vb. trans. III. A prăji bucatele cu untură : varză dreasă ; a se întrăma : vaca s’a mai dres ; (d. o fată) a se rotunzi, a se împlini la faţă ; a se ~ pe faţă, a da cu dresuri, cu pomadă pt. tenul feţei. C. P. drbucă (pl. dreuci), s. f. Lemnul dela căruţă de care se leagă ştreangurile hamurilor. M. N. droumbău, s. Instrument de ţesălat, pieptănat şi scărmănat. G. Ciurea, Moeciul d. s. (Braşov). drob(z)inâriu (pl. ~nâri), s. Loitrele coşului căruţii. C. Z. drod, s. a. Sârmă. (N. B. ung. drot). B.S.l. drojl, vb. intrans. IV. A vorbi verzi şi uscate (în stare de supărare), a cicăli : nu mai ~ atâta că mi-ai « împuiat » în cap ! C. P. drucăli (drugtlli), vb. (in)trans, IV. «A îndruga » verzi şi uscate, a vorbi mult. (N. B. cf. a înşira moş pe groş. C. P). D. E. drucşâr, s. Coromâslă, drug de lemn încovoiat cu care se aduce apă. R. I. drugă, s. f. Termen de ocară ce se dă femeilor şi fetelor tinere cu ţinuta neîngrijită, care aleargă mult şi fără rost: ~ de femeie. Ş V. drugăncâţă, s. t. Fus mare pentru tors lână (drugă). C. P. druţ, s. Vezi la : râşcă. dubletic, s. m. Dovleac. D. V. (N. B. dublete = dovleac pt. porc. Feleac-Cluj). duehiân, s. Prăvălie. B. S. (N. B. Cf. dugheană). duciunml, s, a. Decimal (balanţa ~). C. P. dueuecâlă, s. f. Necaz, supărare : mânca-te-ar ~ ! C. G. (Cf. « ducucit » prăpădit, amărît, păcătos ». S. Pop, Năsăud). dudăuă, s. f. (Fig.). Femeie înaltă, co-părciie. C. P. dudulcân, s. adj. Beţivan mare (cel care duce ţuică la Duduleni (câmp după o mahala a Craiovei). F. G. duflaş, s. adj. Cel ce voieşte să ia dublu din ceva. C. V. 2. dugavor, s. a. Act de vânzare. M. G. dugcănă, s. f. Femeie destrăbălată. D. E. dul, s. a. Partea tare din ugerul vacii (sau din mamelele fetelor). F. G. dulapi, s. m. pl. (~ stejar). «Dulapii moldoveneşti » numiţi şi « Galaţi » se întrebuinţau la schele, fiind groşi şi fără cioturi. M. G. dulculfţ, adj. Măr ~, cu fructul dulce. C. P. (Şerbăneşti-Muscel). duldca, (s. f.) A se da ~ pe picioare, a (se) scârciumi (pe un) copil pe picioarele dădacului, luicănindu-l, dându-1 huţa. C.P. du Ier, s. adj. (Fată) nesimţită, un — de fată, grasă, « butucănoasă », « cioplită cu barda » (care nu se pricepe nici să facă o mămăligă). C. P. dulie (pl. dulii), s. f. Refec gros (la cămaşă), dungă (la pantaloni), troian de pământ nu prea înalt. C. P. dulugcăua (s. f.) adv. A o lua cu ~ = cu încetul (şi în mod raţional). C. P. (Cf. dulungeacu, dulugeacu. Codin, O s. c.). dulugi, s. f. plur. (Sens peiorativ) picioare lungi şi goale : ce umbli cu ~Iugili goale? C.P. Cf. mai jos : duriigi. duinăc, adj. (D. om) zăpăcit, aiurit. R. Stanciu, Sturdila-Brăila. dupăccdla, s. f. Vezi: dupăci. dupăci ^ vb. trans. IV. A peteci (o (dopăci) j haină). (Mld.). dup&cit, adj. Bătut bine, lovit (subst.) ; custură cu dungă. C. V. 2. dupviu, s. a. Formă de împletitură a coadelor femeieşti, (şuviţa de păr e dusă pe subt urechi, apoi întoarsă şi împletită în coadă). în chiuitura : Şi-a mea drăguţă vine, împletită cu dupciu Cu coada toată cârceiu. — Runcu-Sal-vei (j. Năsăud). www.digibuc.ro 93 GLOSAR DIALECTAL 31 dură, s. f. Roată cu spăgmă. C. V. z. durătură (pl. ~turi), s. f. Aşchii («ta-laşi ») din făţuitor (gilău). C. I. durghincăţă, s. f. Scândură de mărime potrivită. Ş. V. dunga, s. f. Mosor cu aţă de cusut. C.I.l. dur ligi, s. f. pl. Picioare goale (dela ge-nunchiu în jos) : ce umbli numai în că răceşti! Ş. V. — Vezi : dulugi. durmccă, vb. trans. I. A adulmeca. C. V. z. duriiş, s. Dealul pe care se dau copiii cu săniuţa, sdniuş. Ş. V. duşfc, s. Saltea de paie. G. du-tc-vino (pronţ. ~ yno), locuţ. adv. : calea-valea, treacă-meargă (turul pantalonilor, în mers, fac C. P. E crcchi (a se), vb. refl. IV. A se juca fără nicio grijă. F. G. crdchiu, s. Predispoziţia copiilor pentru joacă : nu ştiu ce v’a găsit de dete ~ ’n voi! F. G. csundă, vb. trans. I. A copleşi, a revărsa, a năcubi. C. I. dtcită ! (eiti ! şi ioiti!). Ia-te-uită 1 [Ia-uite!). C.P. F lâcă, s. f. Ciutură. (Un obiect de lemn cu z—4 craci, în formă de cruce la capăt, cu care se fâcâie fasolea fiartă). F. G. făcalău, s. Mustuitor. P. T. făcăluit, adj. (D. un aliment) sfărâmat prin fierbere, d. p. carne, fasole uluită. D. S. i. face poală (a ~) : a tivi (numai la partea de jos a unei rochii). (Trans.). făclie, s. f. (Fig.). Fată frumoasă. C. V. z. faii, s. pl. Pliuri. Ard.-Ban. failcri,. s. m. pl. Stâlpi de piatră subt gang. B. G. 1. — Cf. faleri (de lemn) în alte părţi. S. Pop. falcău, s. (adj.). (D. un om) hrăpăreţ, care ar mânca toată lumea. C. I. falccalâcuri, s. a. pl. Lucruri false, « de spumă », fără trăinicie. C. P. fălţ (fals) (pl. fâlţuri), s. a. Un fel de cleşte de cismărie, lat în gura prevăzută cu zimţi pt. trasul pielei pe calapod. C. P. fâltăne 1 (faltnc) J s‘ pl‘ Plturi- Bistriţa-Someş. fânâriu, s. m. Fânul pus între patru stâlpi cu acoperiş * îmblător ». B. G. 1. farafastichiuri, s. a. pl. Ornamente strălucitoare, mărunte şi fără vreo valoare reală (d. p. casă cu ~) ; (mofturi, grimase). C. P. fârângiu, s. m. Brutar. G. fârfâit, adj. Nemernic, bătut de necazuri, ducucit. C. G. fârg (pl. -«''guri), s. a. Curcubătă cu coada scurtă, al cărei corp bombat e mai desvoltat. (Se întreb, de ciobani la măsurarea laptelui). M. N. fărobrăzic, s. f. Obrăznicie, neobrăzare [fără obraz). L. V. fârţotină, s. f. (Poreclă) — femeie de nimic, neînsemnată (mică şi) de nebăgat în seamă. C. P. fâşni, vb. trans. IV. A fura, a şterpeli. C. G. fasole, s. f. (Fig.). Faţă palidă ; contrazicere. C. V. z. fâstai-vinteai! Se zice despre turul pantalonilor largi, care se schimbă alternând când pe un picior, când pe altul. (Cf. mai sus : du-te-vino !). C. P. — Din : fost-ai şi vint-ai (venit-ai). fată, s. f. Peteală. P. T. fuţa-cucoanci, aţă ~ = de coloare roză. D.M. fătătău, s. Se zice unei fete bătrâne. F. G. fâţiciunc, s. f. (Desmierdător pentru o) viţea mică şi frumoasă. (P. ext. (fată) neastâmpărată). C. P. www.digibuc.ro 32 PETRE COMAN 94 fcleştl (a se), vb. refl. IV. (D. flori, frunze). A începe să se veştejească, să se moaie, a-şi pierde puterea. C. P. felpinz, s. (a.) «Arvon » (arvună). C. V. fclşcr, s. a. Agent sanitar. P. T. ferchczău, s. a. (Un pui de) bătaie : i-am tras un ~ să mă ţină minte. Ş. V. ferire, vb. Infin. lung dela a feri: o, Doamne, în ziua aceasta fără de păcat a ne ~ noi ! C. G. fcştcli (a se), vb. refl. IV. A se trece, a îmbătrâni (d. femei, oameni). F. G. ; a se face de râs cu ceva : a cam «dit-o la examen. C. P. fieătari, s. m. pl. Cârnaţi de ficat. M. I. (Gorj). fier, s. Farfurie. H. V. fiertură (pronţ. h'iertură), s. f. (Numai în sensul de) ciorbă de carne. C. P. îigheu (fig'cu), s. a. R. I. 1. (Cf. feg'heu, fegeu, fedeu. B. G. 1.). fijloânge, s. f. pl. Perdele. B. S. 1. filipeşti. Vezi: h'ilipcşti. fingic fingiuţă finjie finjeie finzâie s. f. Ceaşcă pentru lapte sau cafea. B. G. 1, R. 1.1, M. M., C.I.l. firenguri | s. a. pl. Perdele de fereastră, firhănguri/ F. G. fitănţă, s. f. Chitanţă. F. G. fiţărăie, s. f. pl. A face ~ = grimase, mişcări necontrolate, contorsiuni musculare, mofturi ale celui afectat. C. P. fizuelc, s. f. pl. Şireturi de ghete. C. 1.1. flâg, s. a. Steag. D. M. flăşcău (plăşcă'u), s. m. (Eufem.). Flăcău. C. P. — Cf. mai jos : păşcălău. flatuţic, s. f. Laudă de sine, « fălăluială »), etalare, — a-şi face •»• = a se afişa. C.P. fleacuri, s. a. pl. Măruntaiele din pântece : a băut zinars şi s’a ars la C. I. llcănţă, s. f. Femeie demoralizată. F. G. flccărdăi, s. pl. Intestine de animal (aruncate). D. E. flccăţei, s. m. pl. Bucăţi («tololoţi ») de aluat ce se pun în borşul cu fasole. D. S.l. Ilăcc. Vezi: flecul. flecul, vb. intrans. IV. A ninge pe vreme noroioasă. (Omătul apătoşit se chiamă fiece). C. I. tlcncănl, vb. intrans. IV. O mână ruptă flencăne, adecă atârnă (şi se leagănă) ; F. G. (N. B. şi a vorbi fără rost din fleancă. C. P.). flenciu, s. a. (Bucată mică de) lemn noduros şi strâmb, clenciu. C. V. 2. flentic (pl. •«'ticuri), s. a. Bucată mică (scurtă) din ceva, d. p. aţă, sfoară, curea, ş. a. ; haină scurtă ce nu cuprinde îndeajuns : ilic, fotă, iie etc. ; (petec mic de pământ). C. P. şi F. G. [leoarcă, s. f. Gură rea, vorbă rea ce iese din gură. Ş. V. ; udat de ploaie lioarcă-fliodrcă. C. P. flcoâşcă, s. f. Lapoviţă, (fig. palmă). C. P. florcăi, vb. intrans. IV. A smorcăi apa în încălţăminte, în timpul mersului. C. P. s. f. Sin.fleşcărie (D.A.) ; f leşcăriţă m’a udat ploaia de m’a făcut (flcâşcăriţă) •»• = udat până la piele. C.P. flcştuiit, adj. Murdărit de noroi. C. V. 2. fliendcrc, s. f. pl. Haine de pânză (care 1 pot fi spălate). V. Literat, Luţa-Fă-găraş. flindcr, s. m. Vagabond. C. V. 2. floândăr (pl. ~ dări), s. m. Bucăţi rare, ici şi colo (fragmente din ceva) : ciorba e numai un ~ — fără bucăţi, rară ; iarba (mâncată de vite) a rămas numai un •«, un «• ici, altu colo. C. P. floândără, s. f. Muiere slabă, nespălată. C.E. floăşcă, 8. f. (în glumă) — palmă dată cuiva. C. P. tlostorit, adj. Paradosit [?] pavat : ocol ~ cu piatră ori cu bg’icaşi. B. G. 1. www.digibuc.ro 95 GLOSAR DIALECTAL 33 flllCriig, s. Adâncitură care coboară de pe, un deal. B. E. fluşcai(u), s. a. Mică cantitate din ceva, (pospăială) : un ~ de zăpadă, ~ de ploaie (adecă puţin şi din repezeală) ; aperitiv, gustărică : mâncarea noastră fu numai un C. P. fluştuc (pl. ~tucuri), s. a. Puţină mâncare (N. B. aperitiv). F. G. şi C. P. fluşturâtic (f. ~că), adj. Hapsân, mizantrop, care vorbeşte din Joi în Paşti. F. G. flutur, s. (adj.). (Fig.). Uşuratic, fără răspundere de lucruri. C. V. 2. founţă, s. f. Haină femeiască mult uzată (cf. mai jos : hanţă). B. N. foc-ncvoic, locuţ. adv. Indică insistenţă : să mă vadă = nu şi nu. . , ; (dorinţă ce trebue împlinită cu orice preţ). C. P. focoase, s. f. Chibrituri. M. I. (Brad), focorele (focurile), s. f. pl. Chibrituri. M. I. (Ciuperceni-Gorj) şi G. M. focşercăncă, s. f. Un danţ ţărănesc. C. P. fodori, s. m. pl. « Râuri » — (florile) — ce sunt cusuţi la marginele mânecilor dela iile ţărăneşti. C. P. iolirlică, s. f. Un joc de noroc. M. S. fogat, s. Pereche de boi. C. V. fohoăic, s. f. Scorţişoare. C. V. f oitoic, s. f. îndesate (N. B. înţesare), — umplut « cu vârf şi îndesat ». N. O. foitoi vb. trans. IV. A bătuci, a îndesa N. O. foloştină, s. f. Foaie mare (de varză sau de altceva) fiartă. C. P. foltan, s. Grup de copaci tineri. B. N. fordul&u, s. a. Parte de hotar. C. V. forfo-roâtă, s, f. (Roată ~) ce se învârteşte foarte repede. (în legenda Sf. Marii, o broască, ca să mângâie pe Sfântă pentru pierderea Fiului ei, spune : D’apoi eu am avut zece copii şi a venit o roată ~ şi i-a omorît pe toţi odată.. .). C. I. fârmă, s. f. Chip, fel : încercat-amfel şi ~ ; l-a bătut într’o ca aceea = peste măsură. C. I. formată, s. f. în expres.: nu-i ~ de vac bune ! C. I. îostăni (fodstănd) (pl. ine), s. f. Scândură groasă (lemn pătrat) pe care se podeşte. C. P. (Târnave). fotocllin 1 s. a. Gaz lampant. (N. B. şi fotogin \ fotovin, Cluj). B. S. 1. fruncu-popii. în expres.: caută d. cineva când e gata să moară. F. G. frâu juri, s. pl. Vezi la : roituri, frânturile, s. f. pl. Nume de danţ popular. C.P. frCal&u, s. m. (Poreclă pt. cel) mândru, fălos, arogant. D. E. Frcmvoâr (Frimvoar, Fremvuar), s. m. Februarie (cf. Ionuar). C. P. frichini (a se), vb. refl. şi trans.). IV. A (se) freca bine (un corp de altul), a freca bine şi iute (spălând ceva) : ce te ~ toată ziua cu săpun ? F. G., C. P. (şi a umbla fără rost prin casă), fript, adj. Slab îmbrăcat. (N. B. de necaz, amărît la extrem. C. P.). C. V. 2. frunza inului. Vezi: bate fruşcă, s. f. Fetiţă isteaţă, «sprinţară >. C. V. 2. (Cf. frişcă, id. D.A.) fugălui, vb. trans. IV. A şlefui, a trage la rindea o scândură pentru a o potrivi undeva : scândurile se '—luesc pe margini ca să se păsăluiască laolaltă. B. G. 1. fug-banc, s. Strungul cu care se îndreaptă scândurile. B. G. 1. flîg-hobel, s. Gilău mare (lung) de îndreptat scânduri. B. G. 1. fuiăş (f. ~şă), adj. Furios, fioros, îndrăcit : tauru-i ~şă lighioană l (Târn.-Mc.). fumegănte, s. f. pl. Ţigări. M. I. (Şinca-Veche). funogiu (funâj) (f), s. m. Primar. C. P. Mediaş, Târn.-Mr. furchitâic (sg. furchitău), s. a. pl. Drugii sau furcile de lemn ce se adaugă la cele două capete ale căruţei (ca două braţe ridicate), pentru ca mărindu-i 9 A. R — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. IX. www.digibuc.ro 34 PETRE COMAN 96 spaţiul să încarce cât (mai multe şi) mai lungi lemne. C. P. furcoiu, s. m. (Fig.). Om mare «negreblat » (N. B. nepieptănat). C. V. 2. furdoână, s. f. < Sfleder o. C. V. fliscă (pl. flişte), s. f. Ceapă de sămânţă (care are foaia tare) şi creşte înaltă. C. P. fuscăl&u (fâscălău), s. (adj.). Fată înaltă şi subţire, dudană: a crescut înalt. C. P. fustureăţă, s. f. (adj.). Termen de batjocură pentru cele care poartă fustă. C. P. fuştcc, s. a. pl. Beţele dela cerdac sau gard geluite sau date la strung. Sin. ostreţ. Ş. V. G ga di ni, s. f. pl. (Fig.). Picioare. S. G. gât, s. Suflet : îi ieşi gâfu(l) alergând. F. G. gâgău, s. Mâncare făcută din mămăligă rece fărămiţită şi prăjită în unsoare. C. P. (Tâmave). găgiâs, adj. Uricios, scârbos (d. un câine : ce ** este, stă tot pe prispă!). C. R. găior, s. Vezi: grâor(i). găiu, s. m. Cocoş ~. (Densuşianu, Flori alese din lit. pop.). C. I. gâjdcic, s. a. pl. Lucruri mărunte : vreascuri, ogrinji... ş. a., care te încurcă (împiedecă) la o treabă. (Sing. gâjdeiu, gâjdeu nu e uzual). C. P. gâjgănii, s. f. pl. (Sing. găjganie puţin uzual). Insecte mici : păienjem, muşte, furnici, goange, etc. C. P. gulftuz, s. m. Vezi : grăOri. gălotuşu (pl. ~tfişi), s. f. Motâlcă, traistă plină, gâlcă, ceea ce stă umflat. C. P. galioane, s. pl. Vezi: volicc. galişei, s. f. Colivie. M. M. gâltoîân, s. m. Nătărău, năbârgeac, guşat. C.P. găinii, vb. trans. IV. A mânca ca un lup : îi ~beştc lupul pe tofi. M. I. (Vâlcca-Gorj). gândac, s. m. Şarpe. M. C. gângur, s. m. Mierlă ; (fig.) copil, fată. C. V. 2. ginţi, s. f. (sg. şi pl.). Muscă rea (un fel de streche) ; totalitatea albinelor unui stup. F. G. gănţiric, s. f. Mulţime mare de albine. F. G. gârcuî (prez. ~cuiesc), vb. trans. IV. A economisi, a cumpăta (« a strânge din piele »), a face să mai rabde de foame (d. vite) dând numai câte puţin din ceva : am ~euit vitele de fân. C. P. ; în Năsăud : a ^ = vita vrea, stărue să ajungă la fân. S. Pop. gnrdăll, vb. trans. IV. A lucra, a morânci, M. C. gardul-rizoâiei.D. inexistenţa unui lucru: ai să capeţi lucrul îndărăt din Ş. V. ; (cf. «... din gardul Oancei ţi-a da-o împăratul, dacă n’oiu fi şi eu pe acolo ». Creangă, Har. Alb). gârgâl, vb. intrans. IV. A mişca fără încetare : de căldură gârgâe viermii în « mitărci », în carne... C. P. gârgârici (prez. ~cisc) (a se), vb. refl. IV. A se închirci, a rămânea nedesvoltat, a se zărânci (d. animale). C. P. gârgâricit, adj. Porc mere ~cite, ceea ce e nedesvoltat. Vezi : gârgârici. C. P. gârglii, vb. intrans. IV. A lătra. C. G. gârloâie, s. f. Gârlă mică. (N. B. pt. suf. -oaie cf. căsoaie = casă mică. C. P.). M. S. gârlui, vb. intrans. IV. (D. porci), a guiţa de foame, alergând în toate părţile să caute mâncare. M. I. (Vâlceaua-Gorj). gâţă, s. f. Termen de mângâiere pentru pisică. C. P. gătcjâlc (gătcjâlc), s. a. pl. Găteje, vreascuri mici, mărunte. C. P. ; mâncare pregătită la stână din lapte, caş şi urdă : de flămânzi ce eram am mâncat un ceaun de Ş. V. gâti! gâ ! Interj, cu care se alungă porcii. D.P. www.digibuc.ro 97 GLOSAR DIALECTAL 35 gâtiţă, s. f. (Poreclă pt. o) femeie cu gâtul lung şi gol. C. P. găură-iclcănă, s. f. O gaură ce se face în plus la jugul boilor, în care se pune băţul «ciocâlteu », aşa ca partea cea mai scurtă a jugului să treacă la boul cel mai puternic şi invers, spre a le echilibra puterile. F. G. găuroâici, s. f. pl. Descântătoare de boli: pentru orice boală să te duci la ~ să-ţi vrăjească şi te vei scula. C. R. găvăli (a se), vb. refl. şi trans. IV. A (se) plânge, a (se) jeli, a (se) necăji, a se văita: se '«'lcă după copiii morţi de gândeai că are să cadă în boală. D. P. găvâz, s. a. Instrument în formă de «pană » cu care se despică lemnele ; «bota de » ~ = maiul cu care se bate până ce are să despice lemnul. B. G. 1. gaz, s. a. Lampă : aprinde ~ zul că-i sară! (N. B. Recipientul a primit numele conţinutului său). D. M. (Pererita). geamâr, s. m. Geamgiu ; poreclă pentru cel cu izmene largi. C. P. gcambişuri, s. pl. Mişcările ce le face cineva (d. p. la gimnastică sau la panoramă) care mai de care mai schimonosite, mai diferite, geambarale. C. P. (Cf. gliimbuşuri, id. Rucăr-Muscel). gfisvă, s. f. Ibric de cafea. G. ghâdcli, vb. trans. IV. A înfrunta, a mânia. C. V. 2. gliebir(u), s. a. Porţie, tain. N. E. glicnioşă (a se), vb. refl. I. (Gheboşă). A sta ~şât = a se ghemui (« înghi-mui») la un lucru mic şi migălos, a sta ascuns (înghemuit) spre a nu fi zărit de cineva. C. P. glicoci, s. Căruţă de cai. P. T. Ghcorcân, s.m.Numedebou ; a nu fi ~ = a nu te manifesta nepoliticos ; parcă eşti ~ = nesăţios. C. P. (Palatal. din Vioreari). gll£p, s. a. Maşină. C. V. ghcrbc, s. f. pl. (Sg. ghiarbă). Trei dinţi ai spetezei războiului de ţesut fac o ghearbă ; o jurubiţă are io X. bc. Alex. ; cf. vi(e)arbă (C. R.) ; iarbă (C. P.). ghcrcstît, adj. (Vorbă de ocară pt. cel) « prăpădit ». D. E. glicrgheliu, s. m. Vin roşu amestecat cu alb. L. N. ghcrglictcâg, adj. Zăpăcit, ameţit : i-am tras câţiva pumni după cap şi a început să umble Ş. V. gheţuri, s. a. pl. (sg. gheţ). Unghiuri. P. Matei, Coronca-Mureş. gllCZCC, s. a. Rând, alternanţă ; a păzi vitele cu ~zecul. A. Iliescu: Dobromir, Parachioi, Beilic (j. Constanţa), ghiâoş (ghedoş), adj. Lipsit cu totul de ceva, lăsat lefter (d. p. de bani, de vite ş. a.) : am rănuis ~, nici tu vită, nici tu ban, nici tu nimic. (Cf. şi « gllioşâ », a curăţi de coajă). C. P. glliavol, s. m. Secătură de copil, neastâmpărat ; diavol. C. P. şi M. I. (Gorj). ghibăl, s. Vezi: ţiraduri. ghibăn, adj. (D. om) nesimţitor, greoiu. Ş.V. ghibărţ ! Interj, ce imită sgomotul produs în gâtlej la înghiţirea boţului de mâncare. C. P. gkicoli, vb. intrans. IV. A vrăvui, a avea epilepsie. C. G. ghiforii. Vezi: lua ghigoarţe, s. f. pl. (Numai la pl.). Fructe mici (mere, pere, nuci) nedesvoltate, închircite şi pline de noduri. C. P. ghilavâiu, s. a. Sgomot mare de copii, hărmălaie ; p. ext. chef cu multă lume, C. P. (Cf. gilăvac, id. Rucăr-Muscel). gliimurluc (pl. ~liiee), s. a. Haină scurtă, ilic mic. C. P. gliinglii, s. pl. Brâie. C. Chelbea, Boian-Cernăuţi. ghinţură (pl. -C-ţuri), s. f. Umflătură, ghindură (la copiii mici) pt. vindecarea căreia copiii sunt traşi cu unt pe subsuori şi la gât. Ş. V. ghionturi, s. a. pl. Găluci [?], sarmaleI. Cimfoeş, Galileşti-Ismail. 9* www.digibuc.ro 36 PETRE COMAN 98 gllip, s. a. Vezi : glicp. gllipt, adv, « •«' aceea » = drept aceea. C. gliira, s. f. Murdărie, jeg, păduchemiţă : sărmanul l-a mâncat pân străini, C. P. ghirâv (f. -«râvă), adj. Bolnav (nu prea rău), slăbit (început de boală). C. P. ghircş, s. (m.) (adj.). Bureţi de un soiu de bureţi lăptoşi, mici şi cenuşii, care ies toamna (şi se mănâncă). C.P. ghiric (g'iric), s. (m.). Prag (de uşe). N. E. ghitân (pl. Mâni), s. m. Fochi, bastard. Ş. V. ghiula, s. f. De-a un joc copilăresc (la' ţară), similar — întrucâtva — celui zis « ţurcă ». C. P. ghiuli, vb. trans. IV. A face pe cineva să poarte mult timp ghilda: l-am «Iii bine pe I,—C. P. glliură 1 vb. impert. Vino ! — Cr. L. Popa Arieşeni-T urda. ghiuvâz (f. ~veâză), adj. Coloarea roşu-închis, C. P. ghivcrgic, s. a. Rasă de oi ~ ce se trimetea la Stambul. M. G. (Vezi: araman). ghizdâiu, s. a. Talpa fântânii. P. T. gibounc, s. Vasul în care curge ţuica la cazan. I. D. gingiele, s. f. pl. Vezi la : rioara. gingirlic, adj. [ ?] Cafea potrivită. M. G. gioâblă, s. f. Cuţit, briceag rău (orice dichis stricat). C.P. gioâvlă, s. f. Noroiu subţire. F. G. giors&i, vb. trans. IV. A tăia în silă (iarba) ; a ascuţi cu sgomot ceva (un firăstrău, ş. a.) cu o pilă. C. P. ; cf. giorsi, cu acelaşi sens. F. G. giovlăl, vb. trans. IV. A merge cu greu prin nămol. F. G. Vezi: gioavlă. giugcâ, s. f. Cuţit rău, care nu mai taie. C.P. giugi, s. Vezi: tălpi-stcjar. giurui (a se) (prez. giuruie), vb. refl. şi trans. IV. A (se) prăpădi, a (se) termina ceva fără a-i fi obţinut vreun folos : banii s’au «-ruit, laptele s’a «-ruit, ş. a. C.P. gioruiâlă, s. f. A da cu puţin câte puţin (din cauza avariţiei). C. P. giuruita, s. f. Sin. giuruială ; a umbla cu = cu cârpeala, cu puţinul. C. P.; făgăduială (juruinţă) : mama a cumpărat jucării copiilor ca să-şi ţie «'mita. Ş. V. giuvargileă, s. f. Silitră pentru muni-ţiuni. M. G. givot: principal. I. N. glagoăre (glagâric), s. f. Minte. F. G. glăjă, s. f. Sticla lămpii. B. G. 1. glânic, s. f. D. buruienile ce cresc prin grâu năpădindu-1 (şi grâul parcă e pod). C. R. glodită, adj. D. mătură când a fost folosită prea mult şi a rămas puţin din ea. Arpaşu-d.j. (Făgăraş), glogoăză (pl. ~goâzc), s. f. Diferite corpuri străine (gunoaie) din fasole şi grâu. F. G. (Vezi şi : golgoază). glojdăni (prez. «-nesc), vb. trans. IV. A morfoli ceva în gură, a mânca cu greu (din lipsa danturii) dând mâncarea din colţ în colţ. C.P. gl0jderi, vb. trans. IV. Se zice atunci când oile sau caii mănâncă iarba de parcă ar scoate-o din pământ. F. G. glovân, adj. Ameţit, nepriceput. N. E. glujddiu (pl. ~dâic), s. a. (Uzual la pl.). Beţe de ogrinji sau de altceva. Sin. gâjdeie. C.P. goângăn (pl. ~ni), s. m. Vezi: şuşumete. gobici, s. pl. Ciuline, ghindă prefăcută. C. V. 2. goblizău, s. m. Băietan voinic şi rău. E. I. gfigă, s. f. A sta a sta bolnav. C. V. 2 ; partea de sus a cuptorului. P. T. gogleâză, s. f. Poreclă pentru o femeie neîngrijită, nechivemisită, C.P. (Cf.mai jos: golgoază). gogoâşe, s. f. Fructul clocotişului ; umflătură. C. V. 2. www.digibuc.ro 99 GLOSAR DIALECTAL 37 gogolodţe, s. pl. Cartofi. I. Gherman, Huniedoara, gogoroânţc, s. f. pl. Bucăţi de zahăr. C. P. (Târn.-Mc,), golt, s. Plâns cu glas. C. G. goi(u), s. în expresia : om să ttu-l tai dintr’un ~ la acătare, dar în fond nu e nimica. M. C. goji, vb. trans. IV. A cânta fetele pe mireasă (la nuntă). C. G. golgodză, s. f. (Poreclă pt. o) femeie urită şi nechivernisită (rău îmbrăcată, desmăţată), (Vezi : goglează). C. P. golgoliui, s. f. pl. Sfărămături de frunze, gozuri. C. V. 2. gondă (pl. -Ldc), s. f. Insecte mici de tot soiul. C. V. 1. gopâş(i), s. adj. Cal ce şchioapă de picioare, alternând. B. G. 1. gorbăn, s. Petrecere la botez, sau la tăierea moţului copilului. F. G. gotcu, s. f. Bibilică. M. I. (Năsăud). goţoiu, s. j^Nu dă sensul]. C. G. govi, vb. intrans. IV. A trage rău cuiva, a cobi. F. G. gramciri, s. m. pl. Cartofi. M. I. (Năsăud). (N. B. Din grampir. D. A), grant, s. Caneă. P. T. grâori, s. pl. Gănsce sălbatice migiătoare (ce umblă cârduri) numite şi gălăuz. (Deosebite de găiorile cu pene albastru-pestriţe, care intră iarna în podurile caselor, la cucuruz, unde sunt prinse de pisici). C. I. grapă, s. f. (Fig.). Femeie mare, «negreblată » (= nepieptănată). C. V. 2. grcminţiâş, s. m. Nume de nor care poartă grindina. C. G. (Vezi : Solomonar), gliîcl, s. a. Stil, condeiu. V. S. grindinară, s. f. în versurile pop.: Să coboară trei rioară. Şi cântară'n grindinară. C. P. grinzi, s. f. pl. Lemne de plută mai mici decât trincheţii (plută de ~). Ş. V. groăpc, s. f. pl. A lucra cu -»-, a broda. (Jug.-Ban.), grâhniţă, s. f. Groapă mare, spărtură în faţa casei, — care e de lut şi unsă, netezită ; exagerare. C. I. gruie, s. f. pl. Gâşte sălbatice. C. G. (Bălan-Someş). gruiâţ, s. (m,). Nume de hotar. (Sensul lui-»' e necunoscut în CiubăncuţaJ.C.G. grumbuh 1 s. a. Cadastru. P. grâmbuc J gruşl, vb. intrans. IV. A arunca cu bulgări de pământ sau de zăpadă. (Sin. bruji (bruţi). M. I. (Gorj). Vezi: îmbruji. gnbcrniţă, s. f. Troană (gripă cu dureri de cap şi indispoziţie generală). C. R. guj, s. m. Cloţan. G. Teodorescu, Brebu-Maram. gujbă, s. f. Legătură sucită. N. E. gunoiâţă, s. f. Gunoiu mic (căzut în ochiu, în lapte). C. P. gură-bogată. (D. un om) guraliv. Ş. V. gurdună, s. f. Colibă mică. (Tâm.-Mc.). guşă : ce-i în — ţi după uţă, despre cel care nu-şi ţine secretul (d. el se mai zice că « a mâncat picere de găină »). C.R. guşailă (guţeilă), s. m. Poreclă pentru guşat. C. P. guşainidn, s. m. Sin. guţailă. C. P. H habâ ! Interj. Ian vezi! Ascultă! ( -»- tu Ileană, unde al pus furca ?). Poftim 1 S. I. 3, D.E. habtăc, adv. A sta —, tăcut, liniştit. (Tâm.-Mc,). hăbtîdie (pl. —budii), s. f. (Uzual la pl.). Buruieni de tot soiul înalte (şi în stare de sălbăticie). C. P. hac, s. adv. I-a venit de ~ (d. cineva care se credea mare, puternic, rezistent), a fost supus de unul mai puternic. . . (boala i-a venit de -»-, milităria i-a dat de -»-). C. P. şi F. G. ; s. a. Obişnuinţă, exersare : calul sau boul nu ţi-a făcut hacul pentru tras... F. G. www.digibuc.ro 38 PETRE COMAN IOO hăcăl, vb. (trans.). IV. A împiedica respiraţia. C. V. 2. hacanu-bcşlcâula! (Expresie poruncitoare pt.) dă-te mai la o parte! mai hacana, sau C. P. Vezi: acanana. hădarugă, s. f. Căruţă dărăpănată. (N. B. hodoroagă). Ş. V. hădărău, s. m. (adj.). Poreclă pentru omul înalt şi cam prost ; un lucru mare şi necioplit. C. P. liâgaii, s. m. (adj.). Urît : ce ~ de om eşti! N. T. ' hahaleră, s. f. Termen de batjocură pt. cel ce vorbeşte vrute şi nevrute, fără socoteală : ce stai să asculţi pe ~ asta de om ? S. V. liaibele, s. f. pl. Călăraşii de Galaţi purtau genţi de muşama şi M. G. huid(c)a-bâid(c)a, adv. A umbla în neorânduială cu lucrurile, fără socotinţă : vitele şi oamenii au făcut iarba cu rupt gardu C. P. (Cf. hoidea-boidea. Codin, O s. c.). haicu, s. Vapor. C. V. llăişto (s. f.), adv. Cu totul. . ., de tot. . . : grădina are gardurile ~ = rupte complet ; cămaşa e <•> ; casa a rămas ~ de lucruri = golită de tot... C. P. şi F. G. liaitău, s. m. Gornic, pădurar. D. V. ; cerc la viţă. F. hăitui, vb. trans. IV. A lega via. F. hajbotl, vb. trans. IV. A arunca ceva cu sgomot în apă. C. G. hăjl, vb. IV. [Nu dă sensul]. B. G.l. Hăla, s. m. Dracul: fir'aţi ai Hăluia! N. I. Din pronumele ăla, ăluia. halaiu (pl. ~lâiuii), s. a. Ceartă mare cu vorbe injurioase, gălăgie ; e (bălărie) de câini ce sar să muşte. C. P. hălăouic, adj. (D. femeia) murdară, neglijentă (cu mâncarea, cu copiii). C. P. halapâniţă, s. f. Femeie sau fată înaltă. O. A. hălărîc, s. f. Sgomot de lume multă (cu râsete), hărmălaie. C. P. (Cf. : halaiu). halcă (C.P.) halcâtă hălcâtă halcăţea (C.P.) s.f. Bucată de came ce stă să se desprindă, — care atârnă. C. P., F. G. halca (pron. substantivizat) cu înţeles colectiv : lucruri de diferite soiuri : multe ~ mai sunt şi pe lume ; am cumpărat multe ~ d'alea ; (d. cineva cuminte) : se pricepe la toate ~ ; am încărcat căruţa cu toate ~ ; (cf. toate cele(a), în Ard.). C. P. halina, s. f. Postav dur. («Ţara n. », Sibiu 1889, p. 158). M. I. hâltâcâi ) (a se), vb. refl. IV. Sin. hăl-hâltâcăni f tăcări din Dicţ. Acad. C. P. haîtâm, adv. Cu pornire de a lua dreptul altuia : nu cumpăr cit ~ că nu-mi merge bine. Ş. V. hâltăvăuie, s. f. [Nu dă sensul1. C. V. 2. hămnic, adj. Beţiv ~ ordinar, pătimaş — (în legătură cu o patimă). C. P. hamu(l) şi praştia: a-şi lua * = a se apuca serios de lucru ; a se încăpăţâna, a-şi face de cap ; şi-a cam luat ~. C.P. şi C. R. hănănău adv. Gol, larg, liber, orlişte, d. p. pantalonii sunt rupţi la tur, gardul e C. P. (Cf. onănău. Codin, O s. c.). handolic, s. f. Partea costişă şi dosită a unui deal (cf. hareapă). C. P. handralcţ, s. m. Ibovnic. Ş. V. hânsuri, s. a. pl. O lăture de hotar. C. G. [Nu se cunoaşte precis sensul], hanţ 1 Interj, ce exprimă clănţănitura câinelui când vrea să apuce cu dinţii. F. G. hănţănoăsă, adj. (D. o femeie) care vorbeşte multe. F. G. s. m. Om mare (înalt) şi prost ; nătărău, tontălău : merge ca un . C.P. hăpău hăplău hăpşa, s. f. Silă, forţă : a-i lua cu ~ = cu japca, fără voie. C. P. www.digibuc.ro 101 GLOSAR DIALECTAL 39 liurubâic, s. f. (adj.). Casă mare şi golită de lucruri (şi rău împărţită). F. G. hărăoăic, s. f. O lăture de hotar. C. G. liurăpiină, s. f. Cleşte. R. 1.1. barbare (, adj. Necredincios în căsătorie, afemeiat. Ş. V. hărbătă, adj. (D. o femeie) rea de gură, palavragioaică, care nu-şi stăpâneşte gura (vorbind vulgar), care destăinueşte. C. P. hârcă, s. f. în expres. : fi-ţi-ar de <•> 1 Este imprecaţia ce o aruncă mama asupra copilului plângăcios. C. R. harcota, s. f. Marfă adusă de negustorii ambulanţi. B. Marcov, Stohunaia-Or-heiu. Iiarcotâr (pl. —-ţâri), s. m. Negustor ambulant. (Numele-i vine dela Harcov, de unde aducea marfă). B. Marcov, Stohunaia-Orheiu. hardabdi, s. m. pl. Cartofi. C. G. haroapă (s. f.). A se da ~ = pe cealaltă parte : dă oile pe ~ ailantă! A face o ~ = a ocoli puţin pe undeva. Sin. handolie. C. P. hărgacâu, s. m. Prunc (copil de 2—4 ani). I. Sebastian, Arad. liârjlt, adj. Cu gura deschisă. C. V. 2. llârlă, s. f. (adv.). Ceva în cantitate mare : e lapte ~ pe piaţă, carnea e etc. C. P. llârluvcnic, s. f. Murdărie la exces (în privinţa mâncării sau necurăţeniei casei). C. P. hurlete (pl. —lcţi), s. m. Scripete. I. D. hânuigâr (hormigar), s. m. Păzitorul cailor. Sebeş-Arad. hârn, adj. (D. un om) fonfăit, cu nasul turtit, vorbind pe nas. F. G. harnadcl, s. Vezi: şpdt. harş 1 Interj, uzuală în expres. : Harş nemţesc, Că te’ncălzesc! (pentru cel îmbrăcat orăşeneşte). C. P. llârsît, adj. Horţăit, stricat din încheieturi. F. G. harţabâ, s. f. Femeie depravată, haştie. C.P. liartalâc (pl. ~Iâcuri), s. a. I-am tras un ~ cu vecinul să mă pomenească, — ceartă în gura mare. C. P. hărţălotîgc, s. f. pl. Hârtii, documente de tot felul, hârţoage. Ş. V. hârtco 1 Interj, ce se adresează boului, ca să se dea în lături, sau vacii—la muls — ca să-şi mute piciorul. C. P. llârtilfan, adj. Iute, subit. R. 1.1. llârţoi, s. Locul rău unde se răstoarnă căruţa. P. T. haşpău, s. Fântână cu ~. H. haştie, s. Cravată. P. T. hăştic, s. f. Femeie depravată. C. P. hâţe, s. f. pl. Iepe. F. G. ; hâţe (~ mâţe) = coadele fetelor. C. P. llâtiţă, s. f. Femeie în extremă depravare morală. C. P. hâulă : au rupt porcii gardul de au lăsat grădina (gol, lipsit de ceva). F. G. . . ( s. (a.). Marmeladă de mă- ccimpcci I A. Şiara, Tâm.-Mr., heciuinpcci | Reg Săsesc (ţ. cluj). hegheduş, s. m. Ceteraş. D. V. licia-mola, In versurile : Şi mai auzeai strigând Şi « heia-mola > cântând... M.G. lldcciugă, s. f. Rest, rămăşiţă, lucru netrebnic. B. N. (în Năsăud : hălăciugă « casă rea ». S. Pop). hclcş-bclcş, (heliş-beliş), s. Interes, habar, zor, nevoie : ce ~ am eu de ei dacă vin ? A fi de ~ = la buna plăcere a cuiva, la dispoziţie. C. P. hdin, adv. Cu totul. E Şimonca, Asnagiu-Sălaj. lldiuri, s. a. pl. Lucruri de trebuinţă. D. E. hcrcdl, vb. trans. (intr.). IV. A lucra. M.C. hcrâdic, s. f. Familie, neamuri, rubedenii : a plecat cu toată ~dia la plimbare, la nuntă. N. O. herâghic, s. f. Lipsă, nevoie : n’am ~ de tine. C. G. hcrcuş, s. m. Toponimic : Râtul ~dşului, pârâul ~uşullli, dealu ~ ; Hărăoaia, lăture de hotar ; Valea Hrăii. C. G. www.digibuc.ro 40 PETRE COMAN IOZ hcriâş (pl. —âşi), s. m. Copil neastâmpărat, secăturos, care umblă toată ziua pe râpi (şi se joacă cu bolovani). C. P. llfrie, s. f. Herie de bolovani, piatră măruntă (care te înţeapă la picioare), bo-lovăniş : stau pietrele — pe drum. C. P. hcriuş (pl. tuşuri), s. a. Pământ «pie-trişos», bolovăniş, herie de bolovani. C. P. h(‘tică, s. f. Oftică. H. V. — Din hectică. hiăba, adv. în zadar. C. V. laba, geaba. hidlaş, s. Duşumea la coteţ. C. V. hilbon (hâlbon), s. Un bazin afund cu apă într’o vale. C. G. h'ilipcşti, s. m. pl. în expresia : Te umple de ~ = nu-ţi dă nimic. C. P. (Cf. Fiii peşti (ad brânză). Ciauş, Gl. (II). hinchâu, s. a. Trăsură pe arcuri. C. 1.1. (N. B. liintău, Dicţ. Acad.), h'iridă, s. f. (Afară de h'irida sobei e şi o) cutie fixată în ladă, în care se pun lucruri scumpe, bijuterii. S. I. hirtilean. Cf. mai sus : hârtilean. C. V. lliţigân (pl. —g6anc), s. a. (~ de păr). Şuviţă de păr — (la fete) — care stă cam izolată. C. P. Cf. fiţion. (Pentru inserarea unui -g- cf. şi cârligonţ pt. cârlionţ. C. P.). hliâmp (pl. bliompuri), s. a. Găteje sfărâmate ; ghiuj, moşneag bătrân şi neputincios. Runcu-Salvei (Năsăud). hoăntiţă (pl. —tiţc), s. f. (Uzual la pl.). Vite multe ce nu aduc folos. F. G. hoblâncă (a se), vb. refl. şi trans. I. A se legăna (la mers) ; (a-1 scutura de haine pe cineva). D. E. hodlle, s. f. pl. Oase mari (în ciorbă). C.P. liodâbc, s. f. pl. (Nume de ocară). C. V. 2. hodoghlnă, s. f. Vizuină (gaură) adâncă şi fioroasă (cu râpi periculoase, cu sur-pituri adânci), scorbură adâncă. C. P. hodoroăbă, s. f. Un fel de baniţă. P. T. liodrângi, s. pl. Cânepă groasă ce se seamănă prin porumb (cf. nalduri — mai jos). D. E. holilâuri, s. pl. Coclauri. C. P. holoângăr, s. m. Fântânar (lucrător de fântâne). A. Filimon, Muncel-Turda. I16 luri, s. a. pl. Pliuri. (Trans.). ^ r (a se), vb. refl. IV. (D. o „ „ < femeie depravată) se —'căie noncam I t ... „ V cu toţi... C. P. li6ndro-b6ndro, adv. Tot una, de colo până colo ; a fi de ~ = la discreţia oricui (pt. servicii). C. P. Vezi : andăra-bandăra. h6ra-b6ra, adv. Deavalma, claie peste grămadă : lucrurile în casă sunt tot o ~. C. P. horâiţă, s. f. O parte de hotar. C. G. h6ra-nuţii, s. f. Danţ ţărănesc. C. P. horău, s. m. Cel care « horeşte » (cântă). D. E. hordăi (prez. —6sc), vb. trans. IV. A bate numai puţin laptele prins, fără să i se scoată untul. C. P. hordăit, adj. Lapte —, amestecat fiert cu nefiert. C. P. hore, s. f. Distanţă mare de drum... : până acolo mai e o ~ = departe până la scop. C. I. horean, s. m. Băiat mare. D. E. ; băiat sănătos. M. I., Sângiorz-Năsăud. horhoănă, s. f. Cel care râde hohotind. D. E. horhomct, s. Grămadă mare, mulţime de fructe (cf. năloagă. C. P.). A dat ■ D-zeu — de prune. F. G. horjog (pl. —j 6 guri), s. a. Pieptar rău, cu sgripţuri (care te sgârie), (cf. horjo-tină). C. P. horjotină (pl. —tine), s. f. Ceva rău ; haină rea, urîtă ; (fig.) femeie respingătoare, urîtă. C. P. horostuie, s. f. pl. Unelte de lucrat la câmp : grapă, plug, etc. N. O. horzoăbe, s. f. pl. Mâţă de fier ce se leagă de picioare ca să nu alunece pe locuri costişe şi îngheţate. C. G. hoşpint, s. Bătaie : ţi-oiu da un — s’o pomeneşti ! C. G. www.digibuc.ro i°3 GLOSAR DIALECTAL 4' li ot iot ioc liutiutiuc hututui hostropăţ, s. a. Dans. (Sin. juravel). P. T. s. m. (adj.). Cel mototol, motolog, căscăun, prostălău, « calcă ’n străchini », într’o ureche. C. P. liotonioc (pl. ~moăce), s. a. Fălmătuc de cârpe care înfăşoară ceva, — multe obiele pe picior (de nu încap în opincă). C.P. liotopfiuz (haitopeaz), s. [Nu dă sensul]. N. T. hotorâc (pl. -'-race), s. a. Blana groasă ce stă de-a-lungul (şi de-asupra) parapetului unei săli, sin. vântura sălii. C. P. liotrclă, s. f. Ragilă. I. N. hrăii. Valea Vezi: hercuş. lireâllSO, s. f. pl. Poame în general. D. E. lirebău, s. a. Vas de lemn în care se culeg afine. M. I. (Maram.). liremui, vb. trans. IV. A incomoda. C. G. liroâjbă, s. f. Babă, femeie bătrână. C. V. 2 liruban. [Nu dă sensul]. C. V. 2. liubâv, s. m. (adj.). Om cu figura palidă, bolnăvicioasă, anemică. Ş. V. huciu-marginca (adv.). A umbla ~ = a bate poteci lăturalnice, a da dosul. Ş. V. hudicăi, vb. trans. IV. A striga tare la nişte porci, la oameni, a huidui. E. I. lllldubâie, s. f. Pasăre mare răpitoare, — (ceva mare — fiinţă — care iese din comun, şi femeie mare şi urîtă (nătăvă-loasă). C. P. hudubăţ, s. adj. (D. o femeie) mare şi grasă. C. V. 2. hudublââjă, s. f. (Poreclă pt.) femeia mare şi urîtă (proastă). C. P. lllldudill, s. m. (adj.). Nătântoc, zăpauc, « într’o dungă ». C. P. lllldură, s. f. (adj.). (Femeie-) om nebunatic. C. V. 2. huilă, s. f. Nume de ocară. C. V. 2. huhură, vb. intrans. I. A tremura de frig. B. N. huidumu, s. f. (adj.). Vezi : uidiimă. C. P. lmjdlllă, s. f. Colibă, bojdeucă. F. liulpil, adj. Lacom, flămând. F. G. hulubă, s. f. Casă veche (edijiciuri). C. V.2 ; uluci mari şi late, (fig.) picioare lungi (mari) de femeie. C. P. liullişr, s. m. — de mălaiu = paiul de porumb (după ce i s’a cules fructul) ; (cotorul se mai chiamă -*-). Criştelu-Sălaj. Hunchcr sau Unchiav-Salahoriu, ce au ridicat pe Măria-Sa Grigorie Ion Vodă dela Galaţi. M. G. hunic, s. f. Vasul de lemn dela povarnă care serveşte drept pâlnie pentru deşertarea ţuicii din un vas în altul (are forma de vadră) ; (adv.) grădina e ~ = cu gardurile complet rupte. C. P. hurdubăic, s. f. Vas mare, butie largă. F. G. hurdubâce, s. Piatra cea mai mare din cele cinci, cu care se joacă copiii, aruncând-o în sus ( : —bfecclc trebue să fie greu şi bine rotunzii). Ş. V. hurdubujlliţă, s. f. Femeie mare şi disproporţionată. F. G. liurdubeleu, s. f. Belea mare, bucluc. C. P. hurdu-biîrdu (adv.).'Părul stă în cap ~ = vâlvoiu, ca pus cu furca. C. P. hurduiâlă, s. f. Mâncare cu sos prea mult şi fără grăsime suficientă, afumată sau rău pregătită. (N. B. cf. liordăială. C.P.). B. N. hurduit, adj. (D. om) cu gură mare, răstită ; zăpăcită (cicălitor), năbădăios. C.P. hurul (a se), vb. refl. IV. A se obosi cu lucrul. C. I. huruiâlă, s. f. Lucru mult ; (<*- de om, d. un om foarte ocupat). C. I. şi D. E. huruit, adj. Obosit. D. E. huşclli, vb. intrans. IV. A fugi repede : huşcheşte-o ! Şterge-o ! Fugi repede ! M. S. hlîşti, s. f. pl. Colibe pe hotar. B. S. huştupă (pl. -~tiîp«), s. f. Zarvă mare în lume, revoltă, fierbere socială, nenorocire ce se abate asupra lumii. C. P. www.digibuc.ro 42 PETRE COMAN 104 Illltlichl, vb. trans. IV. A bate pe cineva până a-1 culca la pământ (a-i trage o bătaie soră cu moartea). Ş. V. lllltupa, vb. intrans. I. A mânca ca porcii. C. G. buţupân, s. m. Flăcău, clăcaş cu iţari şi opinci. E. I. ; locuitor din satul Tâlhăreşti. (Sc'utelnici aduşi acum 60 de ani de M-tirea Dobrovăţ din Bucovina, ca muncitori) ; om grosolan, necioplit la vorbă, opincar. B. N. hllţupciu, s. Clacă de tors; furcărie—seara— de fete şi femei a căror muncă se înapoiază « pe ajutate ». E. I. Iluzăr, s. m. Partea de dinapoi a plutei, (şezutul omului), (d. p. Ion nu-i nici de dălcăuş, căci pune pluta cu •«'zărul în chiciu). Ş. V. I (î) ialac, s. Teică — («troc» în Teleorman) — din care pasările beau apă. I.A. Idli-ngasi, s. m. Şeful statelor creştine numit de Turci controlor la aprovizionări alături de un subaşa controlor turc. M. G. lan varie, s. m. Ianuarie. (Cf. Ionuar, C.P.). S. G. iarniâ, s. f. uruială (urluială) de cereale (măcinate) pt. animale. I. A. iariiiuliic, s. a. Manta. I. A. ib(g')iv, adj. (D. o băutură sau mâncare) cu gust bun, înviorător, care prieşte bine. C. I. ibl, vb. (in)trans. IV. A-i prii ceva. (în 7agra; în loc de a (se) iubi se zice şi-şi dragi, niciodată « se iubesc >). A ibi = a(-i) prii şi a (se plăcea); îi ibeşte mâncarea (d. om), locul arinos (d. plante), căldura, ploaia, etc. ; se ibesc = se înţeleg, se sufere unul pe altul ; nu-l ibeşte (să meargă la nuntă) = nu-i admite, nu-l rabdă. C. I. (Cf. « Grecii nu iubesc să vadă Marea Moartă ». Bolintineanu, Călătorii, I, pag. 189). ic, s. m. Copil mădărit. C. V. 2. idolos (f. ~dousă), adj. Vezi : inimă iclişte, s. f. (Goliciune, desbleuială) : casa a rămas în ~ = fără adăposturi, bătută de toate vânturile ; fără pereţi, acoperiş, etc. C. P. (Cf. vielişte. Codin, O s. c.). iepşune, s. f. Termen de batjocură pentru femeia grăsuţă, căreia îi arde de joacă : sare ca o ~ ; (viţea frumoasă) ( — afară de sensul « iapă tânără şi grasă »). C. P. ieşniţă, s. f. Scrob, mâncare din unsoare cu ouă. H. ieşti (a se). (Prez. III. -'tcşte) vb. refl. şi trans. IV. A (se) împreuna (d. cai). C.P. igă, s. f. Plug. C. V. igriţil!, adj. înăcrit la figură : băiatul a fost toată seara ~ nu ştiu de ce. Ş. V. îmbălăciiini. Vezi: înbălăciiini. îmbalansâ (prez. -<'8cz), vb. trans. I. A amâna un lucru, a lăsa cam încurcat, a nu rătunji deplin cu o chestiune, lucru -'Sat = lăsat cam baltă, neisprăvit, nehotărît. C.P. îmbârliţă (a se) vb. refl. I. (D. un animal). A se poticni la drum, în jug sau în ham. (D. Rădulescu, Rudari-Dolj). iinbăşină (prez. ~ncz), vb. trans. I. A-i trage o bătaie cuiva, a-1 forţa cu repezeală (a-1 repezi) pt. a-1 pune pe lucru. C.P. îmblcdcri (prez. I ~resc), vb. trans. IV. A împleti în mod grosolan (un gard de nuiele), a îngrădi numai de formă. C. P. Cf. mai sus : bledărău. îmbogliiuu (a se) (prez. ^nfez),vb. trans. I. A sta cu capul plecat supra unui lucru, a ţinea capul •«'nit. C. P. ; (Cf. boaghe «moalele capului » D.A). Vezi : îm-bonghiua. îmbomborât(ă), adj. Vezi: bomborâtă. îmi) ou glii ni, vb. I. Id. îmboghina (de mai sus). C. R. www.digibuc.ro GLOSAR DIALECTAL 43 TOS fmbubiţă (prez. I. /«-biţ), vb. trans. I. A(-l) îndârji pe cineva, a(-l) îndemna la lucruri nepotrivite. N. E. îinblllî, vb. (in)trans. IV. A toarce rău. Sălicea-Cluj. Cf. mai sus : buli. îmbutuşi (a se), vb. refl. IV. A se îmbrânci : s’au grămădit atâţia oameni de mai să-şi frângă coatele ~şin jcrcult, adj. \ vb. jercul. C.P. jcrcuitiiră, s. f. I jghebită (pl. '-bite), s. f. Jghiab mic (în care curge apa printr’o ţeavă într’un jghiab mai mare) la care se adapă vitele I. D. jidău, s. Terasă de pământ. C. G. (cf. mai jos : jidoghină). Jidogllina, s. f. Nume de deal (în Hăş-maşul d. j.). C. G. jigân, s. m. (adj.). Om vârstnic, mare şi tare (la salut : e, bătrân fi-amu-i ~ !). C. G. jiganic, s. f. Animal mic, neînsemnat (insectă, goangă). F. G. jighiiiţă (pl. ~iiţc), s. f. Jurebie mică. (Cf. şi formele : jăghiuţă, jghiuţă, gighiuţă, jăbiuţă, jărghie, jărbiută). T rans. jigni (a se), vb. refl. IV. A se râncezi, a se strica (untura sau carnea stătută sau rău preparată, căpătând un miros şi gust stricat). F. G. jinărs, s. a. Vinars, rachiu (de bucate). H. V. şi B. S. 1. jipcllişcllî, vb. intrans. IV. A ţâşni, a musti (lichidul printre doagele vasului) a curge câte puţin : -~cll«şclie vinul printre doage. C. G. jipoiă (prez. I. ~poiu), vb. trans. I. A jupui. C. P. jlrcă I s. f. (adj.). (D. om) slăbănog şi jarcă J înalt. F. G. jirloăic, s. a. pl. Urmele ce le lasă şiroaiele apei de ploaie care vine torenţial dela munte. Alex. jitie, s. f. Boală, suferinţă (mai mult la animale). C. P. joădă, s. f. (adj.). Cuţit sau secure care nu taie, stricat. F. G. joăngllină, s. f. (adj.). Vacă slabă, costelivă (: ~ de iapă, de scroafă, ~ de vacă). B. N. www.digibuc.ro 46 PEl'RE COMAN j oieri, s. m. pl. Cunoscut numai în versurile populare : Joieri mici mari-a venit Şi din mare mărginare Şi ne-aduce plăvişoare... C. P. jordă i iordcâ 1 s‘ f‘ Fată înaltă. C. V. 2. jordilăl ?iF-G- . jucuială, s. f. Execuţie. C. V. 2. (Cf. mai jos : juguială). jugalete, s. Nuia verde, sucită ce serveşte la susţinerea ştrejei (lanţului) în care trag caii înaintaşi la plug. (El se leagă de gâtul cailor dela roată). C. R. jughiui (a se) (prez. jugliin), vb. refl. IV. A se scărpina aspru (om sau animal) : şi unde nu începe ase ~ :jughea,jughea ! de gândeai că-şi rupe pielea ! C. P. juglău (pl. ~glâie), s. a. Jujăul (ce se pune la gâtul porcilor pt. a nu intra în grădini). C. P. jugul, vb. trans. IV. Vezi: juguială. C. P. juguiălă, s. f. Muncă servilă (şi excesivă) în toate părţile împrăştiată, pt. oricine şi oricând. C. P. julău, s. a. Instrument de tăiat varza — ce se pune la murat — prin despicarea ei în două şi scoaterea cotoarelor. C. Drăganu, Băiţa-Hunied. jlimăros, adj. (D. un copil care mănâncă puţin) lineal1, scarandiv, năzuros pt. orice mâncare. (N. B. cf. Jumărea, poreclă. jC. P., Suslăneşti). C. E. juravdl, s. Dans. P. T. jutrui (a se), vb. refl. IV. A se sili, a se forţa. N. T. K kildm, s. Greutate, greu) : cine poate duce ~16mu’ ăsta de pământ? Sapa e ~ de grea. F. G. L lăbăşcl, s. (a) Tigaie mică de lut în care se pregăteşte mâncarea. Ş. V. 10S lăbăşică, s. f. Dimin. fem. din lăbăşel- ş- v. lâboş, s. a. Copaie, troacă de pâine. M. M. (Cratiţă). lăbunoăic (?), s. a. pl. Scânduri negeluite pe margini (pe unde se mai află coajă de copac). (N. B. lătmioaie). B. G. 1. lâbu-popii, s. La ~ (piciorul « dealului-popii ») se află rămăşiţe de vase ale omului preistoric. C. G. lăcătui (a se), vb. refl. şi trans. IV. A (se) alcătui bine, a se îmbina exact (d. p. scândurile, doagele...). C. P. l&cră, s. f. Obiect de ţinut brânza. B. G. 1. lacre, s. f. pl. Porţiuni mici în care se împarte câmpul de cosit. N. I. lâ-ge : mă duc ~ Ion, la alde. M. N. Lacuri (la -~), s. a. pl. Nume topic (o parte de hotar). (Cuv. lac(uri) nu e uzual ; el e înlocuit cu tău : tău-lacului). C. G. lăiă (a se), vb. refl. şi trans. I. A se spăla pe cap (a la, în alte părţi) ; Idiu, lăidi, lăidt, lăind, etc. C. P. laji, s. m. pl. Locuitori de prin Sinope şi Trapezunt. (La Schele se întâmplau dese certuri între crujii laji de prin Sinope şi Trapezunt cu cărăuşii Moldoveni). M. G. lăşcăni, vb. trans. IV. A pălmui pe cineva. C. G. lase0V (f. ~ă), adj. (Om) bun la inimă. S.I.3. laspatoriţă, s. f. Sculul de scos pe răschi-tor. Găneşti-Covurlui. lăstari, vb. trans. IV. A rări ceva, a îndepărta unul de altul (d. p. cuiele înfipte în ceva...), a ~ scândurile prea apropiate, parii dela un gard ; a ~un vârf (căpătâiu) de băţ de lemn (crăpându-1 în mai multe părţi...). C. P. ldşte, s. pl. Tăieţei (din aluat tăiat mărunt). C. 1.1. laştioără, s. f. Uşă (la casă, la odăi). Satu-Mr. lăturaşi, s. m. pl. Oameni străini care umblă prin oraş fără căpătâiu (ori www.digibuc.ro 109 GLOSAR DIALECTAL 47 ascunşi prin sate, sau aşezaţi prin slobozii). M. G. lâu (ind. prez. vb. a la) numai cu sensul de « spăl haine ». D. E. lâură, s. f. (adj.). Epitet celor leneşi şi nesimţiţi : eşti o ~ de om ! C. R. Iăzărct, s. a. Şi-a făcut '•'rctul = timpul (de zăcere) ; i-a trecut ~ rctul = toiul, epoca, timpul critic. C. P. şi C. R. leafă, s. f. în locuţ. : a-i da ~ = a bate pe cineva. F. G. ; a-i da de cheltuială, a-i da o chinzină (o chinzenică) ; (leafă = partea lată care taie (a toporului, a cuţitului...). C. P. Icâp, s. Ştiulete de cucuruz : ce ~ de cucuruz. Vaşcău-Bihor. Ic&pă, s. f. Mămăligă moale : ce ~ de mămăligă ! C. P. leăsă, s. f. A face (d. un lan de grâu în care au intrat vitele şi l-au încurcat). C. R. lcaurd (pl. ~duri), s. a. Iaurt. C. P. Icaurdăr, s. m. Cel ce face iaurt. C. P. Icbcrneu, s. a. Haină scurtă. C. P. Tâm.-Mică. lebeşă, s. f. Mâncare îngroşată. D. V. Ificiu, s. Haină udă şi noroioasă. C. V. 2. lefârgăios, adj. Clevetitor, mincinos. (N. B. cf. lefârgău, id. Paşca, Gl.) C. V. 2. legă : a ~gură, legarea firelor din ţeavă de mudurariul de dinainte. O. A. ; a ~ gură pânzei, a începe, a (se) porni pe un lucru : abia am legat şi eu gură pânzei, abia am început (ceva). C. P. lchcr (pl. ~ ri), s. f. Un instrument prin care se piaptănă câlţii, lâna ş. a. (ra-gilă). C.P. leliţa, s. f. (D. un) bărbat cu apucături femeieşti. C. V. 2. Iciun, s. a. Cosciug ( : să-i fac un ~ lui bietu I. că muri.. .). F. G. şi C. P. IGninc, s. a. pl. Copaci, arbori, pomi. H. V. Icinnuş (pl. -~nuşc, ~nuşuri), s. a. Băţul subţire dela suveică, pe care se învârteşte ţeava cu firele. C. P. Icmnuşc, s. a. pl. Chibrituri. M. I. (Moţii). Icnţeturi (lanţHuri), s. a. pl. Un fel de îngrădituri (de şipci) — în jurul casei. B. S. leoarcă, s. f. Mâncare de proastă calitate. C. V. 2. Icoârţă, s. f. Cf. leoarcă. F. G. leş, s. a. Corpul omului : şi-a’nnecat leşul, d. cineva care a mâncat desătul la o pomană sau nuntă. C. R. leşcioâră, s. f. Uşiţă, la grădini, făcută de regulă, dintr’o leasă. C. I. Icspczău, s. a. Lespede mare. în descântecul de muşcătura şarpelui : Şarpe, şarpe, şerpălău, Ce stai sus pe Icspăzău. .. C.P. lespezi (a se), vb. refl. IV. A se ~ de foame, a scădea pântecele ca o lespede, ca o blană. (N. B. cf. vitele sunt blană de flămânde. C. P.). C. I. ' adj. (Pronţ. leciu, lecios). Aluătos let'iu la mâncare (se face ~ în gură), Iei'ios fără apetit (aluat) dar nu prea . greţos. C. I. Icţuri, s. a. pl. Scândurile dela poartă. C-Filip, Doiceşti-Putna. Icucaş, adj. (D. un om) care merge strâmb, într’o parte : păcat că-i chipeş dar merge Ş. V. Icunât. adj. Copil ~, într’o dungă, scrintit la cap. C. E. Icurdă (leurghiş) (pl. ~'Z. Creangă, Har. Alb). C. R. masă, s. f. Cleştele dela sobă. G. mâşnice, s. f. pl. Plăcinte cu bostan. I. Cimfoeş, Galileşti-Ismail. mâţă, s. f. Pirostii. B. S. 1. măţăgâiu (pl. -'goăic), s. a. Maţ lung. C.P. mătcâlă, s. f. Sin. tiribic. P. T. mâţe, s. f. (Fig.). Coadele fetei. C. P. mâţe : ~ acre, răutăcios ; ~ fripte, sgâr-cit ; ~ pestriţe, rău la suflet. C. E., C. R. mât6c, s. m. (adj.). Mârlan, cotoiu ; copil plângăcios. C. V. 2. mâţ6s, adj. Lincav, gingaş la mâncare. (N. B. cf. * pisicos ». C.P.). C. V. 2 ; lacom, mâncăcios. Ş. 1.1. mâu, s. a. Vezi: venitul (şi: lua), măzărăr, s. în expres. : mărunt cum e ~râru(l), e ca ~raru(l), zdrobit, făcut fărâme (d. p. un obiect spart în mii de bucăţele). C. P. măzărât, adj. împestriţat, colorat diferit. C. G. mâzgă, s. f. Inima socului. F. G . mâzgâri (mai rar: mâzgoărc), s. f. pl. Murdării, necurăţenii (d. p. la vaci după fătare), materii cleioase, mucoase. C. P. mâzgul (a se), vb. refl. IV. A se muia pământul, a se face mâzgă (noroiu alunecos), brazda se •«■gllăştc. C. R. măci, adv. (adj.). Ud meci, lioarcă. M. I. (Năsăud) ; opaiţ. C.V. mâcu, s. (adj.). Om mărunt. C. R. mâjdia, s. f. Vezi: ţcd. mClă, s. f. (adj.). (D. femei) negospodine, care ţin murdar prin casă. C. R. ; nă-tântoală. M. I. (Alimăneşti-Olt). rnâlcinc, s. f. (adj.). Un soiu de prune dulci. A. Şiara, Regh. Săsesc, Mediaş, mcllc, s. a. Nărav, obiceiu, tic (d. p. vaca are ~ = dă cu piciorul, omul are <•' = vine beat acasă). C. P. www.digibuc.ro H3 GLOSAR DIALECTAL SI menzilgMşa, s. m. Căpitanul de poştă. M. G. mcnzilhancâ, s. f. [Nu dă sensul]. [N. B. cf. turc. menzilhane «staţie de poştă»]. M. G. mcrcil, s. f. Mereaua comunei = teritoriul, ţarina. I. A. mereu, s. a. Ruptoare de spate (de « mijloc o), care te înţepeneşte : mi s'a pus un ~ în spate... (cf. merinde). C. P. mesa, adv. A cădea a fi victima unei întâmplări, a cădea în bucluc, a-1 paşte ghilotina: cazi tu ~’n pumnii mei! C.P. mesărniţă, s. f. Căsăpie. H. V. mcsclfiu, s. a. Bidinea. B. S.l . mescli, vb. trans. IV. A spoi. Târn.-Mc. mcşclic i mcşilic > s. Tufiş (tuferiş), lăstari. I. A. mişilie I mcştcldu (pl. ~16ic), s. a. Băţ scurt şi gros ( ~ de sfoară). C. P. mcştclî, vb. trans. IV. A mogoşi la ceva, a migăli (încet şi cam pe ascuns). C.P. met6u, adv. Este la d. cineva căruia singur i se lasă greul unei afaceri. C. R. miei, vb. trans. IV. A micşora ceva. C. I. (şi C.P., Mediaş). mieroşî, vb. trans. IV. A face pe ’ndelete un lucru, a migăli. F. G. Micuţul, s. m. Dracul. M. I. mieaua Iui Roman : îşi caută în pungă ca d. cineva predispus unei boli. C.R. mijgurâ (prez. mîjgură), vb. intrans. I. A ploua sau ninge încet (a cerne ploaia). P. — Vezi: mizguî. mindilică, s. f. Femeie mică (şi răutăcioasă). F. G. (N. B. cf. mindiliche, id. Rucăr-Muscel). millGiu, s. a. Mânerul cuţitului. (Făgăraş). Illiuoc, s. a. Vânturătoare. P. T. Minunea, s. f. Dracu. H. V. minunie (pronţ. minun'ie), s. f. Vorbă de ocară. D. E. IO* miriirc : Nu-i ~ ! N’aveţi de ce mulţumi! M. I. (Sângeorz-Năsăud). mirare (pronţ. mn’irare), s. f. Vorbă de ocară. D. E. mirătură, s. f. Vezi: crucitură. mişcorî (prez. ~rfeşic), vb. intrans. IV. (D. vietăţi). A mişca încoace şi încolo. L. V. (Topa-Cluj). mişc 0 tei, s. m. pl. Viermi « neadormiţi », — care mişcă fără încetare. (Cf. mişunei, id. Rucăr-Muscel). C.P. mişt5, adv. Ceea ce e plăcut, «fain », bine executat : a făcut casă mişto ; şi-a luat o nevastă ~ ; eşti ~ = bine (aranjat). C.P. mistr6ţ, adv. Se uită ~ = cu mândrie, desmierdat (dar nu despreţuitor, nici simpatic), ceva întrecăciune; sătă —streu-ţă = nici prea deasă, nici prea rară. C.I. mitârcă (pl. -'•tarei), s. f. Mânătarcă ; (d. cineva moale, fără energie : este ca o ~). C.P. miţir, s. Urzeală de ~ (fire de urzeală). (Văşad-Sălaj). mitrică, s. f. Extract de naştere. P. T. mizdrigăli (prez. I : --lese), vb. trans.IV. A lucra ceva încet, cu întortocheri (d. p. râuri de cămaşe), a scrie încâlcit şi neglijent (a executa ceva migălos). C.P. mizg, s. (adj.). Om mărunţel. Sin. cim-purus, cioropchie. C. G. mizgaiu, s. a. Mulţime de copii: bietul om are ~ de copiii S. 1.1. mizguî, vb. intrans. IV. începe a ~ = a ninge încet, schimbându-se vremea cu ploaie şi ninsoare, în ceaţă. (N. B. cf. mîzguie, id. Selişte-Turda). C. E. — Vezi: mijgurâ. moălfă.s. f. (adj.). Om slab, fricos. C. V. z. moânga, s. f. Soarta, veacul vieţii : aşa î(i mănânci ~ cu el! C. R. mocârţă (bocârţă), s. f. (adj.). Expresii cu care se ocărăsc (în glumă) fătuţele mici. C. G. www.digibuc.ro 52 PETRE COMAN 114 moci, vb. trans. IV (prez. I ■~,cesc). A morfoli o haină, o rufă în apă, încercând s’o spele, a o spălăci în halbe. C. P. mocioll, vb. trans. IV. A uda, a murdări. C. V. 2. mocirlă, s. f. Se zice mocirlă în loc de ceaţă sau pâclă. E. I. mocncălă, s. f. (adj.). Femeie leneşe. C. V. 2. mocoroănţc, s. f. pl. Poame uscate în cuptor. L. V. (Topârcea-Sibiu). IllOilă, s. f. Bonetă ce o poartă femeile pe cap, sub salincă. P. T. n)0(l(‘l (f. ~ lă), adj. Coloare roşietică (— deschisă). C. P. modolănc, s. f. pl. Caise. L. V. lliodrigăll (prez. I. ■~'lcştc), vb. trans. (şi refl.) IV. «Tortul de cânepă se —-leşte cu cenuşă şi se pune grămadă, apoi se spală în apă rece şi se pune în leşie ». (Banat). modrogouic, s. a. plur. (Eufem. pt.) testiculele copilului. C. P. Iliofolog (moşolog), s. (adj.). (D. un om) prostuţ şi cu mers urit. F. G. lliogăl, vb. intrans. IV. A umbla încet. Gh. Dobrescu-Beşteloaia. inognit(ă), adj. Stricat, cu gust rău (d. alimente). D. E. molccâg, adj. D. un om ~ (încet la treabă), ţuică ■~’CCăgă = puţin tare. C.P. molcn, s. (Polen ?). în versurile populare : « Brazi înalţi şi ’ncrucişafi Cu molcn amestecaţi. . . ». C. P. molomcnt, s. a. Monument. C. P. vb. trans. IV. A-l ghionti pe momârci cineva, a-l burduşi pe cel mormăitei căzut jos, îndesându-1 şi lo-vindu-1 cu piciorul. F. G. moinculcu (s. f.), adv. In locuţ. : e prost momealcă (e o ~ de om, stă ca o ~), d. cineva care nu ştie ce să facă şi ce să grăiască. C. P. momcntoâsc. [Nu dă sensul]. C. G. mordic (murdie), s. f. Vreme posomorită. C. G. mormânci, vb. IV. Vezi la : momârci. morocoâşc, s. f. Pantă (?) de fier pusă (undeva) la cai. (N. B. în alte părţi morcoşe « bleau la capul osiei »). C. V. 2. moscoli (a se), vb. trans. (şi refl.). IV. (prez. ■~lcştc). A (se) mişca, a nu se astâmpăra. P. T. rnoşgeâlă, s. f. Musteală de usturoiu pisat cu apă caldă pt. friptură. M. I. (Bran-Braşov). (Cf. miljdai (must-de-aiu) > mnjdcală > mojdeala). moşioâcă, s. f. Un drug de lemn (perpendicular la capătul fusului ce poartă lanţul fântânii) — care are la capete două greutăţi, în care sunt fixaţi doi fuştei de care se învârte cu mâna. S. Miclea, Buteni-Arad. mostofâlcă, s. f. O grămăjuie de cârpe, un ghimotoc, o motălcă. F. G. motoaşlc, s. f. pl. Şvilţe (şuviţe) de păr smulse din capul femeii. Târn.-Mc. moţoclllnă, s. f. Spicul cu sămânţă al firului de in sau cânepă. C. R. niotollăliţă, s. f. (adj.). Femeie urită, rău îmbrăcată. C. V. 2. motolioiu, s. m. (adj.). (D. om) tăcut, nesociabil (care se decide greu la vorbă), singuratic. (N. B. Cf. şi lliătălniic. C. P.). B. N. motojl, vb. (in)trans. IV. A lucra slab, prost, a spăla rău. C. V. 2. motovi, vb. (in)trans. IV. A măsura cu motovelnicul. Chiştelniţa-Orheiu. motrfnc(i), s. m. Mică legătură de bumbac, scul (mic). A. Roman, Mus-teşti-Arad. motrosălu, s. f. Lucrare înceată, anevoioasă. C. V. 2. mov, adj. Coloare de o nuanţă cafenie-bălană. C. P. mucaesca 1 mucacsi J [Nu dă sensul], M. G. mnşcăieşcc (N.B. mucăeşte ?),vb. prez. IV. Piatra ~ la împistritul poalelor ; lu-cră’ncet, nu grăbeşte, îi pică mucul din nas. N. E. www.digibuc.ro IIS GLOSAR DIALECTAL 53 mucăr (pticăr), s. m. Credincios din secta pocăiţilor. C. P. (Braşov), muchcrâi, s. m. pl. Lemne rotunde de brad cioplite simetric pe două părţi. Ş. V. muciug, s. a. Usuc de oaie. R. Dărăban, Voiniceni-Mureş. mudilrâriu, s. Vezi: lega. muhăiu (pl. «-băiuri), s. a. (în batjocură). Căciulă mare urîtă : cătai '•-baiul şi-a pus în cap ! C. P. mubonie (mohonic), s. f. (adj.). Femeie grozav de urîtă mai ales la cap, ca muma pădurii. C. P. muliumât, s. Muniţiune, provizie. M. G. muia, s. f. A-l duce cu cu « zăhărelul », a-1 momi, a-l miglisl (pt. a-l decide să primească ideea) : l-am dus cu ~ până mi-a împrumutat plugul. — C. P. (Cluj), mulă, s. f. adj. Femeie, fată proastă. C. V. 2. rnurculi (a se), vb. trans. (şi refl.). IV. A (se) scrinti (o mână, un picior). C. V. 2. murdic. Vezi: mordic. miirgu-dă-cu-sară, s. m. Vezi: rnânzu-dă-cu-sară. mufucli, vb. trans. IV. Vezi: murculi, id. murui, vb. trans. IV. A tăvăli un straiu. H. muşâni, vb. (in)trans. IV. A lucra încet şi mărunt: toată ziua muşănez prin casă. N. E. muştlic, s. a. (fig.). Gură (de om) : te lovesc peste ~ de-fi sar măselele! (cf. şi expres. : îţi rup muzicuţa). C. P. musurli, vb. (in)trans. A căuta mirosind (cf. a mâşâi, id. C. P.). C. G. muter, s. a. Şurub. C. V. mut OS, adj. Cel care are membre mari. C. V. 2. niutiiligă (pl. ■«•ligi), s. m. Vezi: limbut, mulurlui, s. m. în versurile (către copilul din leagăn) : Dragu' mamii muţurlui Cum-i şade dibla 'n cui Şi arcuşu căpătâiu... C. P. muzicânţă, s. f. (Fig.). Gura omului. (N. B. muzicuţă. C. P.). F. G. Cf. mai sus : muştuc. N năcârcăli, vb. intrans. IV. Vezi: jlăcârli. n&cârli (şi năcârcăli), vb. intrans. A lucra fără tragere de inimă, în bătaie de joc. (N. B. cf. a cârcăli). F. G. năcubi (a se), vb. refl. şi trans. IV. A (se) revărsa apa, a împândăra (d. p. o turmă), a copleşi. C. I. nădăniţa, s. f. Nadă, partea falsă de păr ce se adaogă la coadele fetelor. N. E. nălâcâi (prez. I. ~-fâcâi), vb. intrans. IV. A umbla greu prin noroiu : ndfâc! năfâc! abia am ieşit din noroiu. C. P. năîrămujă dc grumazi, s. f. Cravată. D. V. natt(ă), s. Gaz, petrol. D. M., B. G. 1., M. B. nătulănă (ncluîănă), s. f. adj. Proastă (d. femeie), neînţelegătoare, neterează, nătăraică, prostănacă (şi acră Ia fire). C.P. năgăbuiu, s. m. (adj.). Prost care face lucrurile pe dos (om de condiţii sociale inferioare), năbârgeac. C. P. (Cf. « na-cabău», prostănac. Codin, O s. c.). năgârciu (năgărcea), s. m. (adj.). Nătărău, om de neînţeles, năgăbuiu. C. P. năglâd, s. a. Lut galben (pentru oale, ţigle, ş. a.). M. I. (Medeşfalău-Tg. Mureş), năglâg, s. a. Acelaşi năglad (de mai sus). Cluj. (« Comoara Sat. » (Blaj). I. Nr. 2, p. îs, în Notă). Nahftblţclli, s. m. Scaraoschi. L. V. 1. nălăucă, s. f. (adj.). Femeie proastă, nemernică. D. E. nâlduri, s. a. pl. Sin. hodrangi (hlădani, haldani). Năsăud. nămăcbiu, s. (Despre cusătură) pe muche, (Banat). nănailă, s. (adj.). (Poreclă pt.) gângav. C. V. 2. www.digibuc.ro 54 PETRE COMAN 116 nanalău, s. m. Perciune evreiesc, ciucure. C. V. 2. nanîe, s. f. adj. (D. un om) mic de stat disproporţionat, monstruos, cretin. B. N. ; lucru de nimic, fleac, drăcie: ce ~ o mai fi şi asta ! Ce faci ~ia asta de cuţit ? Abstract : ei ~ia naibii ca asta, parcă n’ar fi citov !. .. C. P. llâp, s. m. sfeclă. C. P. (Feleac-Cluj). năpiirţ (f. ~pârţă), s. m. (adj.). Om mare şi prost, nătărău. C. P. năproşnic (năprojnie), s. f. Un fel de prescură cu golurile dintre cornuri umplute. (Cf. năpuroşnie. Codin, O s. c.). C.P. năptişte (N. B. năpişte), s. f. Loc semănat cu napi, sfecle. C. V. 2. nărtos, adj. (D. un om) ţâfnos, arogant. Ş.V. nas, s. a. Nări. M. M. născodl, vb. trans. IV. A izvodi, a scorni ; a iscodi (ceva în sens bun), a născoci (ceva în sens rău). I. Golescu, C. I. năsoci, vb. intrans. IV. A merge greu prin noroiu, prin fân (când e mare), prin grâu, etc. F. G. uăsotea, s. m. adj. Om cu nasul mare (: eşti un ~). C. P. năsulin (năsurliu), adj. Obraznic, neruşinat, îndrăzneţ, («îngroaşe din nas », «îşi vâră nasul unde nu-i fierbe oala »).C. P. năsvlâg, s. adj. Bădăran, necioplit, năvleg. (N. B. nevleg şi nebleg. C. P.). nătăbâz, s. m. (adj.). Nătărău, neblesnic. C.P. nătâng, s. m. (adj.). Cel ce nu ştie de glumă. D. E. nătra, s. f. A da a trage cuiva o ure-chială : să vezi cum te mai dau ~ ! C. P. nătriiiu, s. m. (adj.). (D. un om) prostănac : măi, da ce ~ eşti şi tu ! C. R. nătârc (f. ~că), s. m. adj. Cel (cea) ce nu poate vorbi bine, cu scăderi de ale mersului şi auzului, năbârgeac. C. P. năv6d, s. m. Câine mare. (N. B. zăvod, id. C.P.). C.V. 2. neălcoş, adj. Mândru, fălos. D. V. nebleţuri, s. a. pl. Lucruri fără rost, prostii. R. I. neberez (f. ~rcuză), s. f. (adj.). Nebunatic, năbădăios şi prost. C. P. Ncchemâtu(I), s. m. Dracul. M. I. Nechipârcca, s. m. Dracul. (Sin. Chipu-caprii, Ăl-din-râpă, ş. c. 1.). C. P. ncch(i)urdu, s. f. (adj.). (D. o femeie) « pierdută de cap ». C. G. nc-dus-la-biscrică (adj.). D. un om cu care nu te poţi înţelege, cam într’o dungă, « şuchiat o. C. E. Neglliuţă, s. m. Dracul. M. I. ncgrâciu, s. m. adj. Cel care e brunet. M. I. (Alimăneşti-Olt). negură, vb. trans.IV. A certa, a demonstra («a molesta ») pe cineva : nu mă mai ~ atâta ! C. G. neminţos, adj. Zăpăcit, aiurit. F. G. ncmiri (pronţ. ncmn'iri) (ase), vb. refl.IV. A se înrudi : Ion se ~reşte cu tot satul. Ş. V. ncmlecîtă, adj. (N. B. neîmblătită). «Funia să fie de orz sau de săcară ~ ». (A. Tomici, Cult. Albin., p. 55). ncmn'işug, s. a. Rudenie, nobilime. C. V. 2. (Cf. nemeşug, id. Candrea-Adam., Dicţ. Encicl.). năne, s. m. Tată. R. I. ne-ogârlăn, adj. Sărac, clăcaş. (E ironia răzeşilor către oamenii din satul vecin). E. I. neslârmit, adj. Cucuruz ~ , nesdrobit, necurăţit. C. G. Nespălatul, s. m. Dracul. M. I. nestâşnic, adj. (D. porc sau alt animal) nesăţios, lacom. D. P. nevleg, s. m. (adj.). Vezi: năsvlcg, id. C.P. nevâic, s. f. Stropşeală. H. V. neznrîcă, s. f. Vezi la : niczurică. ni! Interj. Prin care faci atent pe cineva să se uite : ni! mă, ce-ţi arăt ! B. S. 1. nicăl, vb. intrans. IV. [Neprecis]. în expres.: ce tot nicăi în zător ? N. E. www.digibuc.ro n7 GLOSAR DIALECTAL 55 nicăirc, s. f. îndrăgostire (exagerată). N. E. nicări (= nicăieri). Vezi Ia : rânsăn. nicerene : să nu-i fie de de-ochiu. D. E. — Din nu-i Sie rene > nu-ş-să-rene. nicidlă, s. f. (adv.). Cu anevoie, în silă (se lucră cu N. E. nici-ca-cuui, adv. Deloc, nicidecum. D. Drăguşanu, Drăguşeni-Fălticeni. niiă / Interj, cu care se alungă câinii: niia, jigodie ! C. P. nicclad, s. Lemn gros ; (fig.) om greoiu. N. T. şi N. O. nicjât, s. Cerumenul din urechi. C. Pascu Gherman-T. Torontal. nicrcdba, s. f. Eul, impulsul intern, răutatea : <•* lui, l-o îndemnat la lucru ăsta ! N. E. Iliezură (niezurică), s. f. Lână de proastă calitate. L. V. 1. iligaios, adj. Migălos, cu multă casnă. H. Mihăescu, Uideşti-Suceava. n'ilvan, adv. în expres. : l-am spus ~ = hotărît, precis. (Puţin uzual). C. E. n'im&ră, adv. într’o grabă, pe nimereală. C. V. 2. Ilîniu, s. a. Interes, nevoie : nu era în ~ meu, nici în al lui. L. V. niniului I pron. nedef. Nimănui. C. P. nimurui / nimuruş, s. Semn, vignetă. C. V. 2. ninge : ninge să nu degere, a da peste un necaz fără să-i producă supărare ( : mi-a nins să nu-mi degere). C. R. ; îi şi-i plouă, d. cineva care e tot trist. E. I. ; sunt de când a nins în căruţă, de foarte demult, născut cu vremea. C. R. ninii (a se), vb. refl. IV. (D. flăcăi şi fete). A se pupul, a se încânta unii pe alţii, vorbind gură ’n gură : toată ziua-i văd : ni-ni-ni ! şi ni-ni-ni ! C. P. nisfiâlă, s. f. Ruşine ; muncă. N. E. niţuveri (sing. niţuvâră, nu e uzual), s. f. pl. Gâcitori, o brânduşe de toamnă şi de primăvară». (Colchium autumnale L.). (Cf. miţuvclc, id. Candrea-Adam., Dicţ. Encicl.). nitvcglli, s. (Insectă) cocoana-chiftiriţa (co-ropişniţă). B. I. nizgubăn, s. m. Nătărău mare. Almaş-Arad. nodjă, s. f. (adj.). Cuvânt de ocară pentru vite. D. E. nojiţă, s. f. Gaură de opincă. C. V. 2. nora ’n-blidc, locuţ. pop. : Vezi, de n’a da iar •«'dclc dela bucătărie ! — când cineva nu umblă cu băgare de seamă cu vasele. Ş. V. novele, s. f. pl. Ziare. R. I. 1. nucă, s. f. Fes. B. G. 1. numeriză, vb. trans. IV. A numerota. C. G. - numi : o numeşte sus, se zice d. cineva care se socoteşte superior, care se mândreşte fără motiv. C. R. O oala-mălăiului: se păzeşte sau se teme de ~, îi e frică să nu fie înşelat. (E vorba de a se împrumuta de mălaiu cu oala, a cărei capacitate trebue bine observată ca la înapoierea împrumutului să nu înşele prin forma ce o are). C. R., C. P. oară, s. f. pl. Cârd de pasări, orătenii ; (în sens peiorativ : păduchi). I. D. oardă, s. f. ~ rea = neam rău : rea ~ e omul acesta, mâncată-l-ar fire, cine l-o văzut ! C. G. oăşdă, s. f. (adj.). Ceea ce e noroios (d. p. om, loc, haină), gunoios. C. V. 2. obârlic, s. Un loc al sobei în care se pun diferite obiecte. C. Lazea, Arieşeni-Turda. obavlenie, s. f. Anunţare. P. T. obidi (pronţ. oghidl), s. a. Plapomă, saltea, mindir. M. B. oboron, s. Locul unde se pune fân pe patru stâlpi rotunzi bătuţi în pământ (un acoperiş care se ridică în sus prin borfi din cornuri legate de o prăjină). H. www.digibuc.ro 56 PETRE COMAN obrcj(i), s. pl. Terasă. (Săcel-Maram.) ; nume de hotar şi de persoană. C. G. obrcjlt, adj. împrejmuit, îngrădit slab. C. V. 2. obriţâr, s. Carte de lucru ce trebue s’o aibă fiecare minier pentru a intra în serviciul minei. N. O. ocară, s. f. Femeie necinstită. C. V. 2. Ot'ilic, s. a. Mănunchiu (legătură) de fire de pânză de ţesut (nume de capră). D. E. Octâmbri, s. m. Octombrie. S. G. odombc, s. m. (adj.). Om care are un mers caracteristic : asvârle din picioare, când merge. C. R. odoreilie, s. f. Terminarea unui fel de muncă, în special arătura. M. I. (Ali-măneşti-Olt). odovanie, s. f. Exterminare, nimicire, pieire (: bou-sur a căpătat numele de zimbru, care s’a păstrat în limba noastră până la odovania lui). C. G. ogărlân. Vezi: nc-ogârlan Ogârşît, adj. (D. om) prăpădit, slăbit, de nimic. C. P. Târn.-Mr. Vezi : Ogrijit. Ogl, vb. intrans. (şi refl.). IV. A (se) plânge într’una pe acelaşi ton (copiii mici se ogesc = plâng încontinuu). C. R. Ogl «Inie, adj. Bolnăvicios, anemic, pipernicit (închircit) : aşa a fost el de mic, ogidnic. Ş. V. Ogilît, adj. Trist, tăcut (bolnăvicios : de mult stă ~ bietul ista ! (Se mai zice şi de puii de găină ce stau cu aripele lăsate, când sunt bolnavi). Ş. V. Oguiu, s. a. Un fel de joc cu mingea ; liniştire. C. V. 2. Ogâvlu, adv. Mai cu ~, mai încet. I. N. ogr&c, s. Curte, ocol. (Banat). Ogrijit, adj. (D. om) slab, pipernicit, ne-desvoltat : ce eşti aşa de ~ ! ? Ş. V. ogrinjâs, adj. Fân ~, sare ~joasă,— mare, nesdrobit(ă) bine. C. P. oicgOS, adj. Drum gheţos. (N. B. alunecos). C. V. 2. olăr, s. m. Parul în care se pun oalele sparte. S. I. nS olăriţa, s. f. Cârpa cu care se iau oalele dela foc. P. T. olcâţă, s. f. Ceaşcă. M. M. olicări, vb. IV. [Nu dă sensul]. F. G. oltouănit, adj. Altoit, bătut. C. V. 2. omeneasca! Interj, cu care se alungă găinile străine din ogradă. C. P. ometen, s. Poreclă pentru cel mincinos. D.E. OlUintî, vb. trans. IV. A reţine pe cineva dela lucru. M. N. omotrill, s. m. Om mare, o mamniţă de om. C. G. Din om + suf. -otciu. (Cf. fag■. făgoteiu, râncoteiu < răncă). C.P.). ondrăni (hondroni), vb. IV. A hondrării. C. R. opălcă, s. f. Sin. răptug (cf. mai jos). P. T. opintiri, s. m. pl. Un fel de bureţi ce ies toamna, ghebe. Ş. V. orjâtclc: merge (umblă) d’a ~, fără să ţină socoteală de ceva (d. p. de curăţenia unei camere, unde intră murdar,— de iarba mare pe care o calcă în picioare de colo până colo, etc.). C. P. orliştc, s. f. Locul de pe care s’a secerat grâul. F. G. oroiâlă, s. f. Risipire de deal. (N. B. surpare). C. V. 2. oşcăit (hoşcăit, f. •~'tă), adj. (D. vite). Slăbit(ă), bolnav(ă). Z. T. oşcăitură, s. f. Vezi: oşcăit. Z. T. OStăvî (a se), vb. refl. IV. A repauza, a înceta : nu te mai ~veşti cu lucru. N. E. ostcnitdr (pl. '•-ţâri), s. m. Oamenii cedau ajutor la mesele mari dela nunţi. Ş.V. ostreţ, s. Vezi: fuştcc. OStromcnî (a se), vb. refl. IV. Ase folosi; a se mângâia (a se consola). C. G. ostromite, adj. f. pl. Alinate. C. G. ostrov, s. a. (Fig.). închisoare, parchet (d. cineva: a înfundat •~'V ui!). S. G. 08ug, s. a. Vezi : ustug. 0fel11 (f. -~tli), adj. (fig.). Beat, geaca r,. călit. C. P. ozdrele, s. f. pl. Ţanduri. Ci G. www.digibuc.ro GLOSAR DIALECTAL 57 119 P pâcă, s. f. Mădăreala fetelor şi copiilor. C. V. 2. pâciu, s. m. (Eufem.)-Ţap. (Cf. şi locuţ. : a se da de-a c. . . pariului, a se da peste cap). C. P. padmetcă, s. f. Pingică. P. T. păduricios (pădureţ), adj. (D. om) nesociabil, fire închisă, care nu iese în lume. C. P. pâllâi, vb. (in)trans. IV. A face să răsufle (o bubă coaptă, un cartof copt), a face SĂ pâhâc, a răbufni. C. P. paluiţă (pl. ~luiţ(‘), s. f. Bucată mică de pânză ce se pune subţioară la mâneca cămăşii. C. Z. pâică, adv. Parcă. F. G. şi C. P. păi-dacă-nu(sau: dacă-nu, dacă-nu-cum, cnm-nu), adv. Da, sigur, fireşte. C. P. paiele, s. f. pl. îndemnuri de a mustra sau batjocori : nu-i mai da ~ că-i destul de pornit ! Ş. V. palangî, vb. trans. IV. A fura enorm fără temere : fură de ~g£ştc ! (N. B. cf. fură de svântă, de stinge ! C. P.). C. R. pălcăcă (pclcâcă), s. f. Bâzdoacă (de lemn) pentru bătaie : când ţi-oiu da cu '•'lcâca asta v’o două ! C. P. Vezi : pălcată. păleâtă (pălete), s. f. Bucată scurtă de lemn cu care se aruncă prin pomi după fructe. F. G. Vezi şi: pălcacă. păliciu, s. a. Frig cu vânt şi ploaie, (timp favorabil formării chiciurii sau chidei). C. P. palimă, s. f. Pomeneală : nici ~ nu e de ploaie. I. N. pâlşu (s. m.). Merge ca ~ = pe furiş, se strecoară pe lângă noi ca F. G. palul, vb. trans. IV. «A deşfăca »cucuruz ; (a vântura, în ciur, boabele de cucuruz pt. a înlătura pulberea şi pleava). C. I. păinânte, s. a. pl. Pământuri (d. p. <* cultivabile). C. G. păinătuji, vb. trans. IV. A da cu pămă-tuful (a vărui) ; cu alt sens : am scăpat de durerea de gât fiindcă m'am ~jH bine ; mai HfeştC cel cuptor că prea-i încălzit! Ş. V. panair, s. a. Târg : mă duc la ~ cu boarfe I.A. panca, sf. Nătăfleţ, merge ca o ~. C. P. (Cf. mai jos : poancă şi tancă). panchioănă, s. f. (adj.). Chiambaură, femeie ce umblă «într’o ureche o, « calcă’n străchini», «cu un ochiu la slănină şi cu altul la făină ». C. P. pâncui (prez. III. pâ’ncue), vb. intrans. IV. (D. un bolnav). A zăcea lung, dormitând : a mai •-■Cuit aşa câteva săptămâni păn’a murit... C. P. pandor, S. m. Cantonier. D. V. pangar, s. a. Venitul bisericii din vânzarea lumânărilor. Ş. V. pani. Vezi la : boghi. panln, adj. Ponciş, pieziş (om ~ ; ce te uiţi Nu sta ~ că te doare gâtul, mijlocul... !). C. P. panţ, s. a. Bucata de fier ce se pune pe lângă vergeaua casei ca să nu se rupă. [N. B. cf. sbanţ. C. P.\ F. G. pantă Iii 1 s. f. pl. (Apucături), furii, nă-pantarălc / bădăile celui necăjit. F. G. pânză-dc-groasă : A da pe a vinde repede ceva ( : l-am dat pe ce l-am dat, pe '■'), a scăpa de un lucru rău, tre-cându-1 în seama altuia, a vinde pe nimica toată... C. P. papacidc, s. (a.). Pahar de rachiu : pe toată ziua îl vezi cu ~ci6cul în nas ! Ş.V. _ păpălugă, s. f. Fată, femeie înaltă. Ş. V. păpuşă, vb. trans. I. A strâmta, a îngusta un lucru, a-i reduce volumul : a ~şât opinca, de nu mai încape. C. P. păpuşoiu, s. m. (în corn. Ciubanca nu îns. cucuruz, ci) legătura sau mănunchiul de pănuşi prin care creşte cucuruzul. C.G. paradau, s. a. în înjurătură. C. P. www.digibuc.ro 58 PETRE COMAN IZO paraoâch(i)c, s. f. (adj.)- (D. O fată, femeie) toantă, proastă, într'o dungă: uite la ea, e ca o ~ ! C. E. paraplâu (pl. ~pUuri şi ~pl6ie), s. a. Umbrelă ; pălărie mare ; (haină care împiedecă la mers). C. P. pnrascov6nic, s. f. O înjurătură (nu prea serioasă). C. P. Pârâşu, s. m. Dracul. M. I. părătiire, s. f. Ţol pe laiţă, ori pe păreţi. B. G. 1. paraulă, s. f. A sta la ~ — la întrecere, în rând cu cei mari, a se egala cu. . . (d. cei mai mici sau mai inferiori din diferite puncte de vedere). C. P. parazol, s. a. Umbrelă. I. G. părea ni, vb. trans. IV. A înjgheba o masă, o uşă, etc. (înfundată cu cruci şi cu ochiuri, ori blănită cu scânduri). Tr. Purşa, Ciceu-Hăşmaş (Someş), pardăf (pl. ~(liifuri), s. a. I-a mers -•'dăful, d. un obiect sdrobit complet, ţăndărit, stricat ; (şi în ameninţarea : te trântesc de-ţi merge ~dâfu’ !). C. P. pârdălnic, s. a. Foc, pară (de foc). în expres. : « Toarce, furcă, caieru’ « Toarci-te-ar [ardi-te-ar] pârdalnicu ! C.P. pârgălît(ă), adj. Fărină ~lită în unsoare, din care se prepară un fel de sos. C. G. pariătcă, s. f. (D. un om care) ştie multe că-i de demult, vechitură. Ş. V. pătlăgică (parlagică), s. f. (adj.). (Poreclă pt. o) femeie sau fată scurtă şi groasă. (Pentru trecerea grupului tl > rl cf. şi : gârlej (pt.gâtlej), corlon (pt. cotlon) etc. C. P. pârlău, s. «Pârlău i ăla în care pârlăio flienderele o (= hainele). V. Literat, Luţa-Făgăraş. (Cf. « cadă de ţinut leşie». Philippide, Orig. Rom. I, pag. ,736). pârlu, adj. (Coloarea) cenuşie ; (animal năpârlit). C. P. pnrnăjâc, ş. a. Saltea. B.S. 1. părpăgnn, s. m. în balade pop.: «A venit un Turc bătrân « Cu barba de părpăgân ». G. S. pârpâit, s. m. (adj.). Cel care vorbeşte repede şi neînţeles. C. P. pârpălăc, s. a. Carne bătută şi lăţită cu ciocanul, se întăreşte şi se frige pe grătar. Ş. V. ' părpălicuri (numai la pl.), s. Rămăşiţe de crengi sau surcele (unde s’au cioplit lemne), crenguţe uscate, care ard repede. (N. B. cf. pârpăluri, id. C. P.). C. Z. pârpăriţă, s. f. Femeie ; gură de râjniţă. C. V. 2. pârşe (f), s. f. (Eufem.). Pâine. C. P. parşivi, vb. trans. IV. A murdări : ţi-ai ~Vlt pestelca de sos ! Ş. V. pârşti 1 Interj, cu care se strigă iepurele. F.G. pârţioânc, s. f. pl. Porţiuni mici din ceva (d. p. din holdă, din săpătură, fânul se coseşte pe ~ şi se adună pe ~), parcelare de pământ, etc. C. P. partita, s. f. Haină de cerşetor. C. G. păruştăţ, s. m. Par mic : îl croi pe spinare cu un ~ dela gard. . . Ş. V. pâş, s. m. Om cu căutătura pe subt sprâncene, tăcut dar îndrăcit ( : cu un ~ ca el nu te poţi întovărăşi) ; s. a. un adaus la un dulap care-i prea scurt. Ş-_v._ pâsăiălă, s. f. Tăcere, oprire... C. V. z. păsălui, vb. refl. IV. Vezi la : fugălui. păsărici, s. f. pl. (D. un om la beţie se spune că are -*'), arţag, furie. C. R. păşcăl&u (pl. -*'lăi), s. m. (Termen glumeţ pt.) flăcău (flăşcău). C. P. pâşituri, s. f. pl. împunsături rare de ac (sau de altceva), ici şi colo. C. P. pasoş, s. a. Bilet de vite. B. S. paşovcâla, s. f. O anumită lucrătură a trestiei de pe casă («se calcă în o parte şi alta apoi se împlăteşte »). B. S. pastfleă, s. f. Şorţ. P. T. păstiîră, s. f. Faţă. B. S. 1. www.digibuc.ro 121 GLOSAR DIALECTAL 59 păsui, vb. trans. IV. A potrivi două bucăţi de lemn una lângă alta. Ş. V. pătăcllic, s. f. Ciomag, prăjină cu care baţi pe cineva (sau ceva). C.P. păţău, s. a. în expres. : Numai eu ştiu de / C. R. patic, adj. Scurt de picioare. Ş. V. pâţiăno, s. f. pl. Foi uscate ce învelesc druga cucuruzului. M. I. (Năsăud). pătrăulă, s. f. Trasul de seară al clopotului (şi clopotul care se trage). B. E. patronic, s. m. Monedă (de argint) de 15 parale (20 patronici = un galben). M. G. pătulăt(ă), adj. Culcat(ă), aşternut(ă) la pământ (d. iarbă, holdă, ş. a.). C. V. 2. pătură, s. f. Pliu (la cusătură). Trans. păus, s. sg. Lumânare specială pentru mort, făcută din ceară curată (de lungimea mortului) în formă de spirală, şi arde tot timpul cât stă mortul în casă. C- Z. pazăr, s. a. Târg (de vite) ( '.facem ~zâ-rul ? = târgul). I. A. păzmă, s. f. Un mănunchiu de 30 fire de tort. C. V. 2. pecete, s. f. Citarea la judecătorie ori la altă autoritate. Al. Vlad, Mag.-Sibiu. păcia-popii, s. f. Bucata de colac ce o ia popa la biserică. D. Cutoveanu, Fân-tâna-Ban. (Dolj). pclchdriţă, s. f. Came « cu peliţe » (N. B. « peliţoasă ». C. P.). C. V. 2. pelincă, s. f. Cârpă cu care se înfaşe copilul. P. T. pclîţili : îşi trage ~ = e gata să moară (d. muribund). C. P. penâriu, s. m. Liliac (planta). B. S. 1. p6nc, s. f. pl. Flori. R. 1.1. pfipc, s. f. Urâciune, goangă, insectă. C. V. 2. pepenăşi, s. m. pl. Castraveţi. P. T. pGpeni, s. m. pl. Castraveţi. M. B. ; cf. şi expres. : a ieşi (a o scoate) la ~ — a ieşi rău — cu pagubă mare — într’o afacere. C. P. pepoşe, s. f. Un joc — (pentru fete) — cu cinci pietre sferice. F. perdă, s. f. Id. «perdea» de mai jos. D.S. 1. perdea, s, f. Saivanul (din bârne şi scânduri) pt. adăpostirea oilor («la perdea >) pentru a fi exportate la Stambul. M. G. perc-niături : umblă după după nimica, zădărniceşte vremea. C. G. perghel, s. a. Joc copilăresc numit şi « de-a-mingea călare ». C. P. pcriniţa, s. f. Danţ popular în câte doi. C.P. perlipsis, s. a. Rezumatul de acte şi documente (uric). M. G. pcruştc, s. f. pl. Pere. B. S. 1. pezevdnchiu, s. m. (adj.). Om glumeţ. R. I. pic, s. a. Vreme ploioasă şi neguroasă, friguroasă, cu fulgi de zăpadă şi vânt : ne-a apucat un ~ pe muscel de gândeai că. . . ! C. P. picătură, s. f. Locul din dreptul streşinii unde cade ploaia ; prune de **', acelea care cad înainte de scuturare. C. P. pichirisit(ă), adj. supărat(ă), indispus(ă): ce stai tot ~ ? Ş. V. picloănă, s. f. Făină luxoasă de grâu. P. T. picurăt(ă), adj. Lovit(ă). C. V. 2. pieluşine, s. f. (în glumă). Piele (lungă şi) subţire. C. P. picptliş, s. Cojoc ce se încheie pe laturi, pe umere şi subsuoară. B. S. pierdură, s. f. Cânepa mică de pe marginea cânepiştii, — bobirci. C. R, piftii (pronţ. pipcii). N. E. pila: a linge a îndura, a duce lipsa unui lucru : lingeţi voi pila, când n’o mai fi mama ! C. P. pilduri, s. f. pl. A bate d. cineva, a vorbi semnificativ, « bate şeaua să priceapă iapa 1). C. P. pi lin dric, adj. Mic, numai o ţâră. Ş.I. pilit (pronţ. pt'ilit), adj. Slăbit. C. V. 2. (N. B. ameţit de băutură. C.P.). www.digibuc.ro 6o PETRE COMAN 122 pilug, adj. Gol, săraG, calic. C. V. 2. pipărat, adj. Scump ; rău de gură. C. V. 2. pipic, adj. Mic. C. V. 2. pipotos, adj. (D. copil) plângăcios şi supărăcios. C. R. pircotl, vb. intrans. IV. A piroti de somn. F. G. şi C. P. ' pirg, s. a. Ciocâlteu de lemn — de 2 palme — ascuţit la un capăt, pentru a face gaură în pământ, unde să se pună firul de usturoiu, etc. D. Cutoveanu, Fântâna-Ban. (Severin). pişcliiric, s. m. (adj.). Copil mic de tot. C. G. pisilica, s. f. Mângâietor pt. pisică. C. P. pişonlcă, s. f. Apă căldicică ori sălcie, — sărată ; ţuică slabă. F. G. — Cf. mai jos: pnşourcă. pişorcă, s. f. (adj.). (D. un om) care nu-şi poate ţinea udul. C. P. piştări, s. m. pl. Vezi: biştari. piţă, S. f. (Termen de mângâiere pt.) capră (căpriţă), după cum se şi strigă : pt’ţă-piţ(ă)! C. P. piţâgă, vb. (in)trans. I. A pişcă de limbă. C.P. (Turda). pitite] (pronţ. pichichel), adj. Micuţ. C. G. pitrăşcă, s. f. Porumb. (Vezi la : sarmale), pitroşâl, s. m. Pasăre mică ce trăieşte mai mult prin garduri (de nuiele). C. P. piua. (Fig.). Harnic, iute ca ■— (în sens ironic), plin de lene, care nu se clinteşte din loc. C. P. piură (pronţ. pciurâ), vb. intrans. I. (D. pui), a piui de foame. D. P. plăiâş, s. m. Servitorul comunal. B. S. pl&iu, s. a. Plumbină. D. V. ; drum prin pădure. T. N. plămădeală, s. f. (Fig.). Femeie, om slăbănog. C. V. 2. plămânzi, s. m. pl. Plămâni. C. P. plăncorc, s. a. Făină de grâu cu drojdii, « aluoţel» (se amestecă cu apă şi lăsat moale ca plămădeala pusă la dospit şi coaptă în grăsime). D. S. I. plânge (pământii’ subt el), d. cineva tară îndemn la muncă şi veşnic trist. C. R. ; plânge cu patru şiroaie de lacrimi, ca suspin, cu sughiţuri. M. I. (Alimăneşti-Olt). ^ plăşcăll (pl. -*-căi), s. m. (Termen glumeţ pt.) flăcău (flăşcău), (cf. păşcălăli, mai si's). C. P. plat (pl. platuri), s. a. Jghiabul de lângă puţ pt. adăpatul vitelor. C. P. (Copşa-Mc. în Târn.-Mr.). plâta-kuniţci, s. f. Darea ce se plătea pt. vitele strânse la iernatic în aşteptarea desprimăvăratului. M. G. plăvişoârc, s. f. (adj.). Vezi la : Joieri. plcăşcă, s. f. (adj.). (în sens ironic). Pălărie « blegoşată », urîtă, învechită. C.P. ple&snă : a-l lua pe cineva în a-1 ze-flemiza, a-l ironiza, a-l lua « în ciocu-opincii ». C. P. plâghclă, s. f. Plivirea grâului. C. I. I. plcoăţă, s. f. (adj.). Femeie depravată. F. G. plcşcă, s. f. Cap, schelet. C. V. 2. plcscâniţă (pl. ~ căniţi), s. f. Părţile lemnoase ale paielor de cânepă, rămase în fuior, după meliţat. C. P. plcvâs (privas), s. a. Creion,plaivas. C. 1.1 . plczări, vb. trans. IV. A răni, a lovi. M. I. (Năsăud). plczcrlst, s. m. Un călător de plăcere. M. I. (Bucureşti). pliliţui, vb. trans. IV. A lovi cu palma udă (care « plinţuie »). F. G. plltcă, adj. Slabă, ruptă. F. G. pliurd, adj. Zăpăcit, uituc ( : Gh. e un -»-). Ş.V. ploaie, s. f. (Grămadă de) alice foarte mici pt. vânat păsări («ploaia ţ4r. 9. e bună pt. sitari»). Ş.V. Cf. mai jos: ploiclc. plociontî (a se), vb. refl. IV. (D. un pom). A se apleca şi a i se rupe crăcile. F. G. plodăn, s. m. (adj.). Copil, fată grasă. C. V. 2. www.digibuc.ro 123 GLOSAR DIALECTAL 6l ploifilc, s . f. pl. Alice mai mari decât «ploaia ». Ş. V. — Cf. mai sus : ploaie, plopon, s. Plapomă. M. M. {s. f. Mămăligă moale care — răsturnată din căldare — se întinde. F. G. ponge, s. f. Lână aspră, fără păr ; lână pogită, încâlcită, bătută. N. E. poale ’n brâu, s. f. pl. Plăcinte cu brânză ţ {foaia de aluat în care e pusă brânza). Ş. V. ; poală {multă) = « sorocul » femeilor. C. P. poăncă, s. f. (adj.). (D. un om) neghiob, prostănac (ironic : cocoana lu — !). C. P. — Cf. mai sus : pancă. poc, s. a. Pachet. H. V. pocânie, s. f. Păţanie. C. V. 2. poedt, adj. Lovit. C. V. 2. poccrcş, s. (N. B. Sens neprecis). « Urmă de copii». D. E. poclicc, s. Vezi : potic. C. G. pochcrî, vb. trans. IV. A fugări. C. G. poclii,vb. trans. IV. A lovi drept, a nimeri. F. G. ; (N. B. cf. a popi pe cineva = a-l ponta, a-1 pune la punct, a-1 nimeri la pont ; «a-i face pe pielea lui». C.P). poellinzerii, s. m. pl. Cuscrii. M. I. (Gorj). pocliinzorcăsă, s. f. Femeia care stă pe lângă mireasă, în timpul nunţii. F. G. poclaş, s. a. — de nuiele deasupra vetrei. B. G. 1. pocnctu, s. în expres. : Dă-l în pocnetu’ că nu-i bun de nimic ! Ş. V. pocruţ, s. a. Covor mare, lat. B. G. 1. pocsie, s. f. Mânie, ură: nu ţin — cu vecinul deşi m'am înjurat ! Ş. V. podcăc (pl. ■—(leacuri), s. a. Pod mic (punte) ; ~ de aţă = aţă lângă aţă pt. un petec. C. P. podilăraş, s. a. Portmoneu de piele. C. I. (Cf. mai jos : pogbilăraş). podişor, s. a. Bucată de pânză ce se dă de pomană la înmormântări. P. T. podinol, s. a. Un fel de « supâretc » lângă uşa dela intrarea în casă. D. S. podnoji, s. f. pl. Lemnele pe care se calcă cu picioarele la războiul de ţesut. T. N. podovăgliC, s. f. (pl.). Sarcini. C. G. pogârciu, s. a. Rămăşiţă de strugure în vie. F. poghiiărâş, s. a. Portmoneu. V. S. — Cf. mai sus : podilăraş. poicu, s. [N. B. imprecis]. A luat —. C. G. poidghe, s. f. Mulţime (— de oameni, de păduchi, ş. a.). C. G* poitra, s. f. — lu Sf. Gheorghe = a doua zi după Sf. Gh. (24 Apr.). C. P. poiu, s. a. Sămânţa uşoară de cânepă. Chiştelniţa-Orheiu. pojgârn'ic, sf. Mulţime [ ?’. D. E. s. (adj.). (D. un loc) neted la marginea unui deluşor ( : e numai o ţâră de deal, încolo e —) ; pantă prea lungă a unui drum. F. G. polfăl, vb. (in)trans. IV. A mânca lacom şi cu gura plină, a cefăi (ca purcelul). C. P. polcajcn polejcn poli imperiali 1 s- m- Un fel de monede poli ruseşti ( ruseşti. M. G. polisman (pl. —meni), s. m. Poliţist. C. P. (Târn.-Mc.). polmân, s. a. Pulpana mantalei. V. Copilu-Cheatră (Iara-Turda). ponolioc, s. m. Larvă din metamorfoza broaştei. E. Postatny, Vicovul d. s.-Rădăuţi. ponojii, s. f. pl. Sforile ori beteliile care ajută la schimbarea iţelor de ţesut. F. G. — Cf. mai sus : podlioji. pontă, vb. trans. I. Vezi la : pochi. C. P. popa, s. m. Stâlpul de subt meşter-grindă ; snopul din vârf. C. V. 2 ; deal stufos între hotarele com. Ciubanca şi Ciu-băncuţa. C. G. popârştâu, s. m. (adj.). (D. un) om înalt, ieşit din comun, şi prost. C. R. popi, vb. trans. IV. Vezi la : poclli. C.P. popşoi, s. m. Păpuşoiu. B. G. 1. www.digibuc.ro 6 2 PETRE COMAN 124 r s. Cânepa mai mică de pe porl)0isi I margjnea cânepiştii. Boziaş-P°rSici I Năsăud. porlojcnic (pl. -'jdnii), s. f. Glumă, povestire (glumeaţă). C. P. (Târn.-Mr.). poropăni (a se), vb. refl. şi trans. IV. A se vorbi în taină (pt. a pune la cale ceva), a-1 momi pe cineva, a-l duce cu şoşele cu mamele, a-l şutuli ( : toată ziua se —năse, când se întâlnesc...). C. P. poropăncălă, s. f. Vezi: poropăni. C. P. porţîic, s. f. (Măsură de băut) decilitru C. V. (Blăjel—Târn.-Mc.). porumbiăl, adj. (Cal '-). Vezi la : baltă ’n fier. C.P. poşadic (pl. —dicuri), s. a. (Sens colectiv). Băieţi şi mai ales fete mici, scunde şi nedesvoltate, ieşite la horă. (Cf. paşîndic, id. Codin, O s. c. şi poşidic în Lungianu t In Sărbătări > P- 74)- posicll (a se), vb. refl. şi trans. IV. (D. un prosop, o haină) a (se) murdări de prea mult jeg şi unsori ; (1 te posicleşti stând degeaba. .. » /). C. P. posoăcă, s. f. Terciuială, sdrobire (d. p. perele moi se fac ~ căzând la pământ). D. P. posoc (f. -•'Soâcă), adj. (şi s.). (D. rufe, haine, prosop sau altceva) soios, jegos, împâslit de murdărie. C. P. posoci, vb. trans. IV. A face prea soios de murdărie groasă. C. P, poşomoc, s. m. (adj.). Om mic, scurt în picioare (ce merge împiedecându-se), un moşulică. C. P. poşovuică, s. f. Vezi la : vârdăie. poştă, s. f. Scândură. M. I. (Năsăud). poştnlău, s. m. Factor, poştaş. D. V. postocbic, s. f. Perină umplută cu paie. G. posuz, s. a. Forţa, puterea toată depusă pt. îndeplinirea unui lucru : se pune cu -•'Suzul pe carte, ş. a., cu toată puterea până la a răzbi. C. P. — Cf. mai jos : topuz. potânţău, s. m. (adj.). Nemcritos, care e cel dintâiu la toate petrecerile şi adunările. F. G. potcani, s. pl. [N. B. neprecis]. Poţoci. C. V. potdrşi, s. m. pl. Bulumaci (de lemn). F. G. potic, s. Pripor. C. G. (Buru-Someş). potinji, vb. trans. IV. A cârpi. C. G. pot mol, s. a. Pământul care serveşte pt. umplutură de jur-împrejurul tălpilor unei case de lemn, ca să nu intre frigul. T. Adam, Arpaşul d. s.-Făgăraş. poţoălă, s. f. (Termen glumeţ). Ţânc, puştan : '-ţoala te taie cu vorba ! C. P. (Târn.-Mr.). potrăcân 1 (potrăcan) > s. m. Avocat. B.S. 1. potroâcăr I potroacă, adj. Vezi: potroci. C.P. potroc, s. a. A băga în a ascunde ceva adânc (pt. păstrare) spre a nu mai da de el. C. P. potroci, vb. trans. IV. A face bucatele potroacă, a le săra excesiv. C. P. potrohos, adj. Burtos, pântecos. C. V. 2. potromoşit, adj. Stricat ; ascuns, furat. C. V. 2. potvâr, s. Toc la gheată. P. T. povlşcă (pl. --vlşti), s. f. Citaţiune (de chemare la judecată). S. G. pozrnă (pl. pozmc), s. f. (Mai mult la plur.). Nuiele ce se pun pe claia de fân. C. V. 2. probalăll, s. m. Om care probează. C. V. 2. prăbuşălă, s. f. Munca ce se face, la încolăcind viţei altoite pe loc. F. G. prăcllt, s. m. Dracu. Ift. Hortensia, M-rea Humor (C. Lung-Mold.). prahăghiţă (s. f.), adj. Puhav, fraged ( : pătlăgelele erau ca —hăglliţa, numai bune de bulion). Ş. V. ’ praştie, s. f. Cosoroaba casei. F. G. piâstoriţă, s. f. Pămătuf de stropit (cu vârf ; ce tot îi dai cu ~riţa = cu clanţa, cu gura). C. P. www.digibuc.ro 125 GLOSAR DIALECTAL 6? prăvălit, adj. Lapte ■»•, acrit şi strâns (fiind pus la fiert). N. E. prâzliţa, s. f. Instrument de tors. E. Lipovan, Nicoliuţ-Caraş. prâzni, vb. intrans. IV. A strănuta. C. G. preâtcă, s. f. (A băut de) a trecut peste ~ = peste limita (puterilor). C. P. prelestit, adj. închircit, slab, rămas cu crescutul. C. V. 2. prcnictcă (pl. ~telc), s. f. Bidinea de spoit ; (fig. : a-i da cu «-tcaua = cu clanţa, a spori din gură). C. P. prcpăt, s. Căldură mare şi zăduf de te aprinde. C. I. prcpiciu (pronţ. prcpcîciu), s. a. Zidul vetrei ce se continuă până la perete. C. I. preşcli, vb. trans. IV. A plisa. Satu-Mr. pretl, vb. (in) trans. IV. A preti o vână, o tendoană, a sări dela locul ei cu revenire la loc, (a (se) scrinti, (cf. chirurg. distorsiune). C. I. prcucăna. Vezi: unghilia. prigavor, s. a. Petiţia Gălăţenilor pt. dreptate adresată de un cinovnic către un dvorian. M. G. priliodiştc, s. f. Deal. M. B. prilfgiu (prilej), s. a. Pericol. (în Ciu-banca şi jur). C. G., C. V. 2. priniân, s. m. Şcolar începător. Târn-Mc. prindillC, s. (adj.). Fată, copil mic, ager. C. V. 2. prinitcă, s. f. Unealtă de prins peşte. P. T. prinsătură, s. f. Cusătura («prinderea») a două bucăţi una de alta. Trans. pripăg, adv. (adj.). Urgent, grabnic : e ~ de lucru. N. E. prisăcă, s, f. Vale îngustă, seacă. C. V. 2 ; a jucat pe surcele că s’a făcut F. G. prislopi,vb.IV.La imperat. :prisIopcscc != lasă urmă! (Prislopci = gropi de hotar). D. E. prita, s. f. Policioară (la cuptoarele ţărăneşti) ; (fig. : buzele (groase) ca -~). C.P. priznillC, s. m. Cel ce se învârte ca un fus. C. V. 2. prizvâr, s. Gang. C. P. (Blăjel-Târn.-Mc.). proăvă (pl. proâve), s. f. (Ironic) mişcări de gimnastică, grimase triviale (d. p. fetele fac proave cu băieţii la şezătoare ; (a (nu) asculta la proavele cuiva). C. P. probozi (a se), vb. refl. IV. A se schimba la coloare, a se îngălbeni (codrul se ~z6şte la 6 Aug.). Ş. V. prâcoiţă (pl. procoiţe), s. f. Procoviţă. C.P. procordd (pl. ~r6zi), s. m. Procuror. C.P. proistă, vb. trans. I. A plănui, a proiecta : aşa a «-stăt-o el, cum i-a plecat capuL C. R. prologăr, s. m. (adj.). Om sărac, proletar- C. V. 2. prosănie, s. f. Cerere. P. T. prospătă, vb. trans. I. (Fig.). A-l certa : l-ant -'-pătat un pic, «i-am spus buchile ». C. I. prostăciune, s. f. (adj.). Cel (cea) care e prost de tot: o <•- de om. C. V. 2. prostomol, adv. Cu -«-molul, cu grămada. F. G. proţăc, s. Batistă. C. V. 2. prullă, s. (adj.). Rachiu ~. C. G. ptrua ! Interj, cu care se mână oile undeva. D. E. plicăr, s. m. Vezi la : mucăr. (în Rucăr-Muscel îns. «prost»). C.P. (Braşov), pucllinisit, adj. Mic, îngrămădit (d. scrisul care abia se poate ceti). Ş. V. puclliu, s. Pată mare : masa e toată numai un ~ de cerneală. Ş. V. pucului, vb. trans. IV. A împacheta. C. P. (Târn.-Mr.). puhocr, s. m. Pasăre mică ce prevesteşte venirea puhoaielor. Ş. V. pui6dea, s. m. Personaj fictiv, simbolizând vechimea timpului : ăsta-i de când cu «născut cu vremea într’un ceas » ; (lucru foarte vechi, d. p. «urmele de arături pe munte »). L. V. www.digibuc.ro «4 PETRE COMAN 126 puiuc, s. m. Puiuculmesei = sertar. B. G.l. piijdină, s. f. Mulţime de copii. C.P. pujlă, s. f. (adj.). Javră, câine mare. M. B. puillg'i, s. m. pl. Bumbi. C. V. pungi, vb. trans. IV. A coase urît şi din repezeală (cu «păşiturile » (= împunsăturile rare), cu încreţituri ca la pungă. C.P. pun g6s, adj. încreţit (d. o pânză sau pănură). C. V. 2. plini, s. m. pl. Pumni. Feresuariu, Baia-Fâlticeni. puns, perf. vb. pune : am ~ mâna. (M. P.) ; (cf. punese. C.P.). pup, s. Trestie pusă grămadă, pănuş. C. V. 2. pupăr, adj. Harnic, aspru, amar. C. V. 2. (în alte părţi : purav). pupăza, s. f. (Fig.). Femeie guralivă,— murdară; (fig.) ţine-ţi ~ / = nu mai grăi. (C. V. 2.) ; brânză de ~ = mâncare proastă. (C. P.). pupăză (a se), vb. refl. I. A i se ~ văzul, a i se slăbi vederea (de bătrâneţe, sau spus numai ironic) «a da în orbul găinilor ». C. P. pupuţârc, s. f. înfrumuseţare, sulemenire, gătare (N. B. împopoţonare). C. V. 2. purccallv, adj. Cam îndrăzneţ, obrasnic, grosolan. C.P. Purdâlnicu, s. m. Dracul. M. I. purăccl (pl. '—cei), s. m. «Râuri > mărunţi la cămaşe. C.P. purccâs, adj. Nărăvos. C. V. 2. puricei, s. m. Mâncarea (copiilor) cu miez de turtă peste untura din tigaie. F. G. puritoarc, s. f. Răcăstauă «Schleusen ». M. I. (Bocşa-Mont.-Banat). purii. Vezi la : uşchi. punic (pl. ~nici) (pronţ. ~rusi), s. m. Ţiitorile dela un gard (« Gelănder »). O. A. puşoureă, s. f. Aliment de rău gust şi miros ( ~ de tutun, ~ de rachiu), ceva ordinar. B. N. (Cf. mai sus : pişoalcă). puteă : i s’a putut lui aşa... = i-a venit arţagul, mânia ; (i s’a putut pe mâncare, că nu e bună, şi a trântit-o de pământ.. .). C.P. putnă, s. f. Vadră. I. G. put6u, s. Vas de lemn ce se poartă în spate. C. V. 2. puţului, vb. trans. IV. A curăţi (ghetele), a lustrul ; (a se dichisi, C. P. (Târn.-Mr.). R râeâiălă, s. f. Arătură, spărtură slabă. C. V. 2. rncăli, vb. trans. IV. A împrăştia. C. G. racamcte, s. m. Soldăţoiu fricos, răcan (în sens ironic). C. P. (Târn.-Mr.). răcăstauă, s. f. Vezi la : puritoaro. racilă, s. f. A sta ~ de cineva, a se ţine scaiu, a sta lipea. C. I. raclă, s. f. Parcelă de curechiu ; partea de deasupra a cosciugului. S. G. râclo, s. f. pl. Lemne din plute mai mici decât grinzile. Ş. V. răciute, s. f. pl. (dimin.). Lemne din plute mai mici decât raclele (folosite mai mult pt. căpriorii casei). Ş. V. răcoros, adj. Ceea ce te bagă în răcori, producător de groază, fioros. C. P. rafia, adv. Gata : l-am dat ~ la joc. Ş. V. ruîtin, s. Partea de deasupra a zidăriei unei clădiri terminată din roşu. Ş. V. ragă (lui, vb. (in)trans. IV. A îngădui pe cineva. Alex. ; a poposi, a odihni, a trage undeva, după un drum lung. C. P. rageu, s. Buruiană. C. V. 2. ragyc, s. Fonta din care se fac cuptoarele. Z. T. râjncţ, adj. Răscăcărat (cu picioarele ~n6ţc, obădate). C. P. râjuiţă, s. f. (Fig.). Gura omului. C. V. 2. râlă, s. f. Defaimă, minciună ; (nemernic). C. V. 2. răiniguri, s. f. pl. Rămurele mărunte şi uscate căzute din pomi. F. G. (Pentru suf. -ig, cf. mai jos : zăniig). www.digibuc.ro 127 GLOSAR DIALECTAL 65 rână, s. f. Hrană: numai e de ~, ceea ce nu mai e susceptibil de îndreptare (d. p. un animal). C. P. râncă, s. f. (adj.). (D. un om) mincinos. C. V. 2. râncalău, s. m. Bărbat depravat, june. C. V. 2. râncău (rancău), s. m. (adj.). Bou castrat de un testicul, bou rău, tăureac. C. I. (Zagra), B. N. râu (le, s. a. pl. Rânduri. F. G. rânjit, adj. (D. un om) antipatic. P. T. rânsăn, s. (In colinde, rânsănul dela pinten) : Noaue ape te-au trecut Nicări nu te-am udat Num’on corn de căpeneag Ş’on rânsăn de la pinten. C. G. rânvoci (a se), vb. refl. IV. A i se deschide o poftă cuiva (d. p. de a pleca undeva), ■ (a se excita). C. P. rânză, s. f. Stomac ( : se răstoarnă <•< = stomacul). M. I. (Năsăud), C. P. runzos, adj. Mânios, furios. M. I. (Năsăud) ; « râzitor », batjocoros. C. P. răpâgă, s. f. (pl. ~păgi). Copil mic (şi plângăcios) care supără. C. P. rnpngău, s. Joc nebunatic. C. V. 2. rnpnndulă, s. f. (adj.). Femeie depravată. ^ C. V. 2. răpi, s. f. (Numai la pl.). A veni, a fugi în răpite ăli mari = în fuga mare, la goană (d. om şi mai ales d. animal). C.P. râptiţă, s- f. Haină blănită şi roasă, uzată. B. N. răptug, s. Sacul din care mănâncă caii (sin. opalcă). P. T. Tăpuşie, s. f. A veni pe ~, pe vrajbă. C. G. răsări (vb. IV). « Când merge pe beregată se zice că t-a —rit». C. I. râşcăi, vb. intrans. IV. iFrăţânii cu încălţăminte gurguiată... râşcă în răgălie să trudească un druţ de pită». Copilu-Cheatră. «Lanuri». Mediaş, an. IV (1936), Nr. 1, p. 46. răşlâr (pl. ~îăre), s. a. Cratiţă, laboş (fără picioare). C. P. (Braşov), răşlui, vb. trans. IV. A lua cu de-a sila, cu hapşa (d. p. pământ). Ş. V. ' s. a. Pilă mare. (N. B. l'ăşpăl (1) ~ de ras, la cizmărie (P.), raşpnlău (2) înşelare, tundere (2). răşpil (3) C. V. 2 ; (3) I. G.; (1). C. P. Răstoacă, s. m.Nume-simbol pt.celprost: Nebunu’ lu Răstoacă Tot el cântă, tot el joacă... F. G., C.P. răstrânţio, s. f. Rest(anţă), porţiune (d. p. din mâncare, din holdă, ş. a.). C. P. raţă : a-i băga o — ’n traistă, a-1 speria pe cineva cu o veste (în glumă). C. P. rătân (pl. -~'tâni), s. m. (adj.). (Vorbind cu supărare d. un ) copil mic ( : ce ştie el, e un rătan până acum !). C. P. ratcs. Vezi la : bicigaş. rătâz, s. a. Lemnul care închide poarta. Ş.V. ratij, s. a. Clanţă. M. M. răii ni, s. f. pl. Crengi lungi şi rămuroase (ce te împiedecă), târşdiuri. C. P. rătinâs, adj. Crenguros, cu rătini multe. C.P. râură, vb. I. în vers pop.: Şi d’o ploaie râurară. C. P. râură ni: (ironic : a încărca de ~) a trage cuiva o bătaie bună. C. P. răvocî, vb. trans. IV. (Prez. I <~câsc). A umbla prin diferite lucruri încurcân-du-le, a le desordona (d. p. lucruri dintr’o cutie, fânul ce e grămadă ş. a.). C. P. răzâiă, s. f. Cuţit pt. retezatul stupilor. C. Pascu, Gherman-T. Torontal. râzâlâc, s. a. Batjocură : nu mai faceţi ~ cu moşul cel supărăcios ! Ş. V. râzână, s. f. Gumă de şters. D. M. răzmâ (= rezema): razmi că-ţi fac eu totul (= crezi, sperezi), razmi într’o că-maşe. C. P. răzoâie, s. f. Vezi la : gardul ~zoâiei. 11 A. R. — Memoriile Se.ji-nii Li.erate. Seria III. Tom. IX. www.digibuc.ro 66 PETRE COMAN 128 rcbej (pl, —bGje ~bejuri), s. a, Refec grosolan la o haină (aţă groasă şi nodo-roasă : ce faci cu ~beju'-ăla ?). C. P. rcfcnclliu, s. a. A lua la a cere socoteală cuiva pt. cele vorbite (N. B. a-l lua la refec, id, C. P.). F, G. reiz(i), s. m. Şeful antreprenor (al şantierului de construirea ■ corăbiilor, la Galaţi) însărcinat şi cu transportul za-herelei pe corăbii şi cu primirea înalţilor oaspeţi împărăteşti. M. G. rcuc : nu se ~ = de deochiu. D. E. Cf. mai sus : niccreue. rcpes (ripes) : m'am ~ = repezit. V. Literat, Luţa-Făgăraş şi C. P. rcr | s. a. Frigătoare, rolă (cuptor pt. rcrn J fripturi), mandoacă. L. V., P. resteu’ : a umbla tot cu ~ = cu cicăleala, cu vorbe răstite şi cu supărare. C. P. rctc&cănă, s. f. (adj.). Claie nevârfuită. F. G. rcţipişă, s. f. Recipisă. C. P. (Cluj), rigăl, s. Vezi la : ştafăl. righil (pl. righili), s. m. (Mai mult la plur.), Grinzi mici (bârne) pe care se prinde pardoseala caselor sau a grajdurilor. C. P. rigi, s. m. (adj.). Cal de coloare galbenă. B. S. rigle, s. f. pl. Lemne de brad tăiate în fabrică în formă prizmatică, Ş. V. rigolă, vb. trans. I. A săpa adânc pentru plantarea viei. F. rioără, s.- f. în versurile populare : Să coboară trei rioară Jos mai jos că să lăsară Loa apşoară 'n gurişoară Pietricele’n gingiclc... C. P. ris, s. Parte (la treierat). R. I. 1. ristavoiu, adv, A sta nepristan, în permanenţă, la dispoziţia cuiva, vista-■coiu. C. P. rizcâsca, s. f. Danţ ţărănesc cu lăutari. C. P. robăş, s. m. Cel celucreazăpământul.N. I. rochie: a sta mare dă ~, a sta, ţeapăn, îngâmfat, « împăunat d, popândău, măreţ. C. P. roituri la şterguri, s, f. pl. Franjuri, ciucuri. M. I. (Maram,), rojlleie, s. a. pl. Vergelele de fier de pe dinafara ferestrei ce apară de hoţi. B. S. rolfl, s. f. Cuptorul maşinii de gătit (unde se poate coace pâinea). D. M. role, s. f. pl. Ghizdurile (căptuşeala) puţului. C. P. (Mediaş-Tâm.-Mr.). ropiştă, vb. intrans. I. A sări în joc. C. V. 2. rost, s. a. Un fier ce se pune în « sparhat * ca focul să aibă curent. B. I. roştciu, s. a. Grătarul pe care se frige carnea. C. I. —Cf. mai sus; rojddc. rotogoueţ, adj. Rotund, sferic. C. P. (Contamin. rotfund -f g]ogonef), rot6t, s. Paparudă. M. M. rubiGlc, s. f. pl. Monede turceşti. în versurile : Zece pungi de irmilici Opt de rubide mici Şi vre-o trei de venetici... M. G. rugău, s. Coardă. C. V., R. 1.1. rup (pl. rupi), s. m. Subdiviziune a cotului de măsurat. Ş. V. rupi, s. pl. Foile florilor de trandafir, fierte pt. a face dulceaţă. Ş. V. rupta 1 s. a. Tocmeală cu cu ghiotura, ruptu f cu toptanul. M. G., C. P. rupt oare, s. f. ~ de mijloc, durere de şale, « mereu » (meriu). C. P. ruptură, s. f. « Cusătură în urma acului». (Trans.). rupturiţă, s. f. (dimin.). Ajur. (Trans.). TUSmături, s. f. pl. Biruri indirecte. M. G. S (Ş) şabăc (pl. '•'bace), s. a. Opinci cu ~, cămaşe cu anumită împletitură sau cusătură care dă două feţe. C. P. găcudit, adj. Uscat,însetat, neuns. C.V. 2 ; şi săcădi sau săcăli (intrans.) = a şchiopa un animal. (Trans.). www.digibuc.ro 129 GLOSAR DIALECTAL 67 sâcâiu, 3. m. Lucru mic de neîntrebuinţat. Ş.V. „ „ - rs. a, Letcă, rotan (sucală). P. T. C J şi C. Vlas, Sadova-Lăpuşna. şicarac \ (cf cicârăCi Dicţ Acad )_ şâc(i)cră, s. f. Zahăr. Covin-Banat-Ju-goslav. — Cf. mai jos : şcchcr. şăchcic, s. f. Briceag. C. P. (T. Măgurele). Saciâp, s. a. Locul gol — la straşina casei— între cosoroabă şi grinzi. T. Oprea, Beceni-Buzău. sădit. Vezi: sîclit. sădii, vb. intrans. IV. A slăbi, a da îndărăt, a sărăci. F. G. Sâcrct, s. Loc pustiu, nelocuit, ruină (şi în expres. : mânca-te-ar ~critul ! = pustiul). C. I. sâcreţi, vb. intrans. IV. A deveni secret. C.I. sădcchiu (pronţ. săg'Ccliiu), s. a. Crâng de sălcii. C. I. L sddină (pl. sădini), s. f. Prăsadă groasă de salcie — ca un par — bătută în pământ pt. « a se prinde ». C. P. şăică, s. f. Un vas de tinichea (blcah) pt. adus apă. H. saioc-saioc ! Onomatopee ce imită mersul iepurelui (sau al altui animal ce merge sărind). C. P. sălătrnc, s. a. O cotitură de drum. (N. B. nume topic: Valea Sălătrucului, în M-ţii Muscelului. C. P.). C. G. şalău, s. « Grajdi» mare. B. G. 1. şalăucă, s. f. Scândură subţire. P. T. salceâg (sălceag) (pl. —ceăguri), s. a. O anumită formaţie la casă: partea dintre calcan şi straşina (poala) şiţei, lată de 2—3 palme. C. P. Sălcioăra, s. f. Danţ ţărănesc cu lăutari. C. P. Sâlllă, s. f. Zână de pădure. C. V. 2. şalinca, s. f. Broboadă groasă. P. T. — Vezi la : modă. Sălinăjâcuri ţ s. a. Mindire, saltele de (sormojocc) f paie.—Someş. sâlţâie, s. f. (N. B. Momâie ?). Sta ~ în lumina lămpii (d. cineva). B. N. sămădâş, s. a. Socoteală. C. I. 1. Sainaluc, s. Adăpost pt. fân în timpul iernii. Găneşti-Covurlui. {adv. « A bună samă », sigur : cu ochii mei l-am văzut ! C G şăneălău, s. a. (Ironic). Şanţ lung. C. P. şancalăie, s. f. pl. (Numai la plur.). Glume, proave cam exagerate, trivialităţi. C. P. Sândac, s. a. Coşul căruţei. G., I. A. şaudrâc (pl. ~dr6curi), s. a. O şatră mai mică — şandramâ — pe un cârnp pt. adăpostire. C. P. Sănia (a se), vb. refl. I. A se da cu sania, a aluneca, (a-şi schimba locul : blana s'a -«'liifit într'o parte...). C. P. Sănie, s. f. Tablaua mare de aramă pentru colivă. Ş. V. şantalie, s. f. Femeie cu corp urit (cu picioarele subţiri, degetele lungi, etc.). F. G. şănti, adv. (Şi-)apoi. P. T. santim, s. a. (Propriu: centimă). Clipă, moment, pas (d. p. : nu-ţi dau voie niciun ~ să faci ce vrei!). C. P. şapcă, s. f. Căciulă. B. S. 1. săpet, s. a. Coş. P. T. Sapin, s. a. Târnăcopul de săpaf pivniţa. (N. B. propriu: ţapin). T. Adam, Arpaşul d. s. sărănaie, s. f. Curcubetă. D. V. sărăoaic, s. f. Vezi la : lumpău. şăl'atăucă, s. f. Un fel de trior [ ?j. P. T. Sărătură, s. f. Rovină, mlaştină, afundă. C. V. 2. şărfă, s. f. Şal, fular, D. M. Sârgă, s. f. Străduinţă, hărnicie. C. V. 2. sârgină, s. f. (adv.). Cu (cu) sfială. N.T. sarmale, s. f. pl. Porumb, (Vad-Maram.), şi pitraşcă (în alte sate din Maram.). T. Utan, Vad-Maram. 11* www.digibuc.ro 68 PETRE COMAN 130 sârnic (pl. ~nici, pronţ. ~niăi), s. m. Chibrit. O. A., D. M. şârpoăie, s. f. Funie groasă. C. I. sarsailă (plur. ~năle), s. f. învăţat cu ~nâua, hârşit cu necazul, cu greul (cu un lucru repetat însoţit de răbdare şi încordare grea). Cf. şi expresia ironică : Cavaler gândac Sarsana briceag... C. P. Sârt, s. a. Ia-o pe ~ în sus = pe deal. I. A. şăştină (pl. şăştini), s. f. Adâncitură [ ?]. C. R. şâtău, s. a. Vasul în care se bagă la copt cânepa toarsă. (Ban.). • Sâtişcă (pronţ. Sâlişcă), s. f. Strecurătoare. M. I. (Năsăud). B. G. 1. şatrăngă (pl. ~ trungc, şătrăngi), s. f. Anumită cusătură la iile ţărăneşti. (Cf. «Pe dânsul avea... un lat brâu sau omofor, semănat cu matostaturi în şa-trangc ». Odobescu, D. Chiajna, Bibi. pt. toţi Nr. 406—406 bis, p. 80). C. P. Sbalţ, s. a. Sbanţ. F. G. Sbârgâiu, s. a. Vânt iute, vârtej, uragan. B. N. sblencăi (a se), vb. refl. IV. Ugerul vacii se sblencăie, se înmoaie când suge viţelul. F. G. sbocotl, vb. (in)trans. IV. A sbate, a lovi violent şi repetat: -~tcşte inima de spaimă, pulsul de friguri, viţelul la ugerul vacii. (N. B. a SIDOCOti (viţelul). C. P.). C. I. Sbor, s. a. Un fel de iarmaroc pt. hramul unei biserici. (N. B. sobor). I. A. sborşi (a se), vb. refl. IV. Smântână s’a ~şit, a fermentat. Ş. V. sbrotnci (vb. refl. şi) trans. IV. A (se) bălăci (în) apă, împroşcând-o în toate părţile. C. I. Scaciţa, s. f. Vasul în care se pisează usturoiu. L. M., B. N. scai, s. (a.). Dulap. E. Iosif, Ştefăneşti-Cet.-Albă. Sculăm, s. m. Dracu. M. I. scăinâr, s. Vezi la : şlilit. scăpară / (Imperat. vb. scăpărd). Se zice d. cineva care e gata să fugă, impacient. C. V. 2. scârc, s. a. Scripetele puţului cu zale. E. scârlMcă, s. f. [Nu dâ sensul]. B. G. scârmoci, vb. intrans. IV. A fi neliniştit, a se tot mişca. F. G. (Cf. ase scârciumi = a se da în scărcium, a se dălnăl. C. P.). scarăg, adj. Sfarog, uscat până la a se sdrobi. C. P. scarpăţi (şi carpeţi ; sg. scarpete e neuzual), s. m. pl. încălţăminte de postav de forma sandalelor. C. P. scârtogl (prez. I. -~g§SC), vb. trans. IV. A cârpi opincile (« scârtoagele »). C. P. scâtăli, vb. trans. (şi refl.). IV. « Sămânţa de cânepă se -~16ştc cu ciurul». C. V. 2. scatoâlfă (pl. -•'toăllc), s. f. Lăbuirea cuiva pe o parte şi alta a obrazului. (Cf. scatoalce, id. Rucăr-Muscel). C. P. scătuică scătuie s. f. Cutiuţă (cutie). C. 1.1., scătuică B. G. 1, M. M., M. G. scătălşcă Scaun, s. a. Judecătorie. D. V. sccăpuri, s. a. pl. Bucăţi de lemn. D. E. — Cf. mai jos : ştcap. schilintău (pl. ~tăic), s. a. O tăietură în iaz ce reprezintă o stavilă. M. N. Schilămb (chilomb), adj. Lemn strâmbănog, rău cioplit şi diformat. C. P. schiopotâna, s. f. (adj.). Poreclă pt. o femeie, fată şchioapă. C. P. schirnăv (f. ~noâvă), adj. Un lucru schimonosit în toate sensurile, schilomb. C. P. schirnovă (prez. I. -~văz), vb. trans. I. A strâmba rău un lucru. (Vezi: BChir-nov). C. P. BClăl, s. a. Porţiune de pădure defrişată de curând, curătură, tăietură. C. Se-bastian, Arad. scoăbă, s. f. (adj). (Fig.). (D. o vită, femeie) slabă. C. V. 2. www.digibuc.ro GLOSAR DIALECTAL 69 131 Scoăcă, s. f. Lapte acru încălzit. C. V. 2. scoăcc, vb. trans. III. Brânză SCOaptă, făcută din lapte grosciorit, acru amestecat cu dulce ; o mâncare se scoace la soare, se prăjeşte, — fermentează. C. I. şcourlc, s. f. pl. încălţăminte uscate, deteriorate, neîngrijite. B. N. Scocliină (pl. scocliini), s. f. Groapă adâncă sau mâncătură de pământ cauzată de scurgerea apelor. (P. ext. cavităţi sferoidale adânci în pământ, în copaci, în măsele, ş. a.). C. P. SCOÎfâ (a se), vb. refl. I. A se strâmba o blană în lat, nu în lung. (N. B. a se scovărda, id. C. P.). F. G. şcolcriu, s. m. învăţător. M. B. SCOluarlă, s. f. Mol, noroiu mare. C. V. 2. Sc6mşe, s. f. (adv.). Lucrul e cu cu socoteală, cu cumpătare. C. P. SCOnât, adj. Iscusit, isteţ (ironic : «grozav »), d. p. : te făceai tu mai ca el... I C.P. scoromnic, adj. (D. un copil ce anticipează lucruri mari), precoce, desvoltat înainte de vreme (porumb ~, fasole •~nică...). C. P. şcotuie, s. f. Cutie. — C. (Vezi şi: scă-tuie). scrii(lă, adj. Uscat, sfarog (fasolea s'a făcut ~). F. G. scrâncin, s. a. Scârcium (scrânciob). S. I. scrândiţă, s. f. Scrânghiţă, crântiţă, crimpiţă (corect: crâmpiţă). B. Marcov, Rezina-Orheiu. scrijcl, adj. Slăbănog. F. G. SCrivâlă, s. f. Un instrument cu care se fac funii. (Compus din un fus cu o măciucuţă la un capăt, care opreşte să nu iasă nişte lopăţele ce învârtesc firul în jurul fusului fixat într’o bortă pt. a nu se mişca. ..). B. G. SCrollCte, s. m. Culcuşul iepurelui. F. G. SCrupit, vb. trans. I. A scoate boabele de porumb, a (s)iiicură. F. G. SCllipat-d, adv. Aidoma, leit, «licit». C. R. (sd-. Vezi: zd-). sdrăngulâi, s. m. pl. Clopoţei la cai. F. G. Sdrugăll, vb. trans. IV. A freca (sdrugă-lese un purece între degete). F. G. Sei 1 Interj, cu care se asmuţă câinii. (Cf. mai jos : 80 !). F. G. şcalhău, (s. m.), adj. Şmecher, înşelător. D. E. (Cf. mai sus : SClllllill). şcchcr, s. Zahăr. I. A. (Cf. mai sus : şâc(i)oră). şcchcrlîc, s. f. Nume de cafea dulce, gingirlie (potrivită). M. G. şcici, s. f. pl. Vezi la : volico. Sdcildcri, s. m. Stâlpi de lemn la un gang. B. G. 1. selhuiu, s. m. (adj.). Nebăgător de seamă. D. E. — Cf. mai sus : scalhău. şelpăriu, s. a. Curea, şerpar. C. I. 1. Sernbc, adv. Vis-a-vis. R. I. 1. scmlc, s. a. Control. R. 1.1. şeştaraic, s. a. pl. (Sg. şeştărău e puţin uzual). Picioare lungi şi goale: dă-[i ~ rai li ’ncolo ! C. P. şctau, s. Buştean. C. G. Sfâra (şi sferă), s. f. A umbla în cuiva, în duldura, după treaba lui. C. P. sfârâiuc, s. Sgomotul ce-1 face în apă fierul înroşit ; lucru de nimic : tot ce face el la fierărie e numai un Ş. V. şlărăric, s. f. Şfară. Ş. V. slârciov, adj. (D. un om), uscăţiv, supt, slab. N. E. sfărd(g)c, s. f. Aşchie lungăreaţă şi ascuţită (ce intră în picior). C. I. slârd(g)i (a se), vb. refl. IV. A se crcpa, a se desface în sfărd(g)i. C. I. SÎârghie, s. f. O ~ de scândură, blană subţire. C. P. (Târn.-Mc.). — Cf. mai sus : slard(g)c. sfărgtiş, s. în versul pop.: Ş’un sISrgoş dela poloş. C. G. Sfârlă, s. f. în expres. : T-a mers norocu ’n C. G. Sfârlcăză, s. f. (Fig.). Femeie subţire, uşoară la mers. Z. T. www.digibuc.ro 7o PETRE COMAN 32 sfârloâgc, s. f. pl. Vezi la : târşoâgp. Sfârtoâgc, s. f. pl. Cizme slăbuţe. C. G. (Cf. mai sus : scârtogî. . .). şfcbelc, s. f. pl. Chibrituri. M. I, (Nă-săud). şffchiuri, s. a. pl. Cele mai subţiri (şi rotunde) lemne din exploatarea pădurilor de brazi. (N. B. vârfurile cele mai fine de rămurele. C. P. ). Ş. V. sforgnlău, s. m. Torcăldu (torcător). S. Pavelea, Runcu-Salvei (Năsăud). Sgaibă (zg-), s. f. («Spurcăciune» de) copil mic şi urît, secăturos, se suie ca o ~ în pomi. C. P. SgSră 1 s. (adj.). Om rău ; sgârcit : ce ~ Sgârcă j de om ! C. P., D. E. Sgârvă i s. f. Coaja de dovleac (sco-Sgârvoăce > fleaje) ce serveşte la luarea Sgârvoăic 1 cenuşei. F. G. Sghcvoliirîe, s. L Drăcie, obrăznicie, năzbâtii (de-ale copiilor). Ş. V. _ Sgllihârdă, s. f. (adj.). (Vorbă de ocară d. fete, femei). Tânără, mare la trup şi. neîndemânatecă la treabă. Ş. V. sgripţuri, s. f. (Numai la pl.). Sgârieturi, scrijilări (un fel de aşchioare ce înţeapă la mână) de pe o blană tăiată la fi-răstrău. C. P. sgripţuros (f. ~roâsă), adj. Cu sgripţuri. C.P. Şlba, s. f. Prăjina dela cumpăna puţului de care se atârnă g|lcata. B. S. şică-şi(că) ! Interj, cu care se strigă oile. (Cf. mai jos : Siiguleţ !). C. P. şicâriîc, s. a. Vezi la : şâcârâc. sicllt, adj. Mânjit cu o materie unsuroasă ce se curăţă greu. Ş. V. — Cf. mai sus : posiclit. şîclu, s. Murdărie ce se depune pe sticle, oale etc. C. V. 2. Sictemvro (Sictemvrie), s. m. Septemvrie. C.P. şiecârt (pl. -~cârtc), (şiocârtliri), s. a. B. S. (Cf. mai sus : ciocârţ). sighiartău, s. m. Curelar. D. V. şill6iu (ţuhâiu, pl. ~hoiuri), s. a. Şivoiu (şuvoiu) de apă. C. P. şing, s. Şină. R. I. 1. şirgău, 8. Telegramă. C. şirimbbiu (pl. ~bosHc, —boiuri), s. a. Lanţ gros şi neregulat de râuri la că-maşe. C. P. sirifă, s. f. (adj.). Oaie ~ = cu lapte. M. I. (Alimăneşti-Olt). şiritric, s. a. Şiretlic. C. P. ŞÎrta, s. f. Unitatea de io prăjini de măsurat pământul. N. I. şişic, s. f. Un fel de brâu din mărgele. F. G. şişieâlă, s. f. Se zice celui ce vorbeşte des. F. G. şitâr, s. Băţul cu care se lăţeşte aluatul. P. T. şiuhal, s. Sac de cinci puduri. P. T. şivie, s. f. Cuiul dela roata trăsurii care opreşte să nu iasă leuca şi roata. B. S. şhinuri (de brad), s. pl. Lemne. M. G. slăbtiriu, adj. (D. un om) bolnăvicios, pipernicit ( < suflet puţin >). C. F. slâiu (pl. Slăiuri), s. a. Şipcul ce se bate în stâlpii (« popii >) casei, formând — cu altul — un scoc în care se bagă capetele bârnelor. C. P. ; blana ce leagă cele două capete ale patului. F. G. slava. Vezi la : boghi. şleâmpătă, s. f. Femeie care merge cu hainele neiegate bine. F. G. Sl6der, s. a. Sflcder. D. V. Slcglll (a se), vb. refl. IV. A se desumfla : abia ra'ani ~nil « câta » la foaie. N. E. şlt'id, s. f. Trăgători care ţin pantalonii. I. G. şlcilcri, s. a. plur. Opinci făcute de maeştri. B. S. şlifeă, s. f. Smântână bătută cu zahăr şi făcută puhavă (« cremă ’>). [N. B. cf. frişca]. Ş. V. şlillt, s. a. Şurub, scăniar (custură ce ia scama de pe scânduri). B. G- L şlingărăi, s. Brodărie. (Cf. mai jos: şlingui). Hunied. www.digibuc.ro t33 GLOSAR DIALECTAL 71 şiingui, vb. trans. IV. A broda. Hunied. şlip, s. a. ~ la moară. M. I. (Năsăud). Slobozilor, s. a. Gilău mare; D. V. Slodun, s. m. Stejar tânăr ; (fig.) om inactiv* leneş, trândav, şade ca un B. N. şluc (pl. ^curi), s. a. înghiţitură de apă. Târn.-Mc. Smfitie (zmetie), s. f. Nuia lungă de bătut, vlestie : acu te iau c’o C. P. Sinocotl, vb. (in)trans. IV. Viţelul —'te(şle) la ugerul vacii, sbate. (Cf. mai sus : sbocoti). C. P. Şncămut, s. a. închisoarea de lemne făcută în timpul puhoaielor de plutele risipite pe baltă. Ş. V. SO ! (şo! suo ! şuo !). Interj, cu care se asmuţă câinii. (Cf. mai sus : sca). C. P. şoâlă (f), s. f. (Surată), verişoară. C. P. şoâlda, s. f. A umbla cu cu fofârliga, cu minciuni. C. P. şoână (pl. şoănc), s. f. Glumă, haz. F. G. şoândră, s. f. Babă, femeie. C. V. z. şoavn, s. f. Vale strâmtă şi adâncă. Alex. SOCrl, vb. trans. IV. A cicăll (ca o soacră), a sfădi. C. R. şofllă, s. f. Făcui cămaşa numai şofile = bucăţi. F. G. SOgoăla, s. f. Mestecarea aluatului de pâine. D. E. şohâiu, adj. Strâmb pe o parte : stălpu e N. E. şoimănit, adj. Opăcit, stricat, bolnăvicios. F. G. şoiuăll, vb. intrans. IV. A regreta, a-i părea rău. C. P. (Cluj). s6H, s. pl. Tălpi (pingele). I. G. şolocăn, s. m. Copil voinic, bine făcut. B. N. şolocâtsc, s. f. pl. Obloanele de lemn ale ferestrelor. I. Iacob, Arad. SOlodz6ţ (pl. /~dz6ţc), s. a. Beţişor subţire de sânger pe care se pune ţevea în euveică. C. Z. şomârdouie, s. f. pl. Gropi pe un drum, care îngreuiază mersul carului. F. G. şomoldouic, s. f. pl. Sin. şomârdoale (gropi şi muşuroaie ce te împiedecă). C. P. şongoi (înşongoi), vb. trans. IV. A îmbrăca pe cineva cu haine groase, când nu e frig : ce-l ~ aşa ? A-l înfofoli. C. E. şontit, adj. Stricat, desfigurat : am ~ vulpea toată, când am tras cu puşca! Ş. V. (N. B. cf. ciunti) şopăcăi, vb. intrans. IV. Vezi la: domăni. şopârlâiţă, s. f. Tuse cu un sunet caracteristic «în grumazi». C. I. şopârlău, s. a. Lâna se bagă în Dum-brava-Cluj. sorbâcâi, vb. (in)trans. IV. A sorbi cu sgomot. F. G. sorgoş, adj. (adv). Iute, repede, grabnic. D. E. . şorlă, s. f. (D. un om) leneş : stai ca o F. G. sorpăn, s. a. Săpun. M. M. şorţ : a face cuiva ~ = a vorbi de rău (mai ales pe fete). N. T. şoş, s. m. Stâlp. C. V. 2. Soţclli, s. m. Vornic. N. I. Soţie, s. f. Denumirea ce femeile dela ţară dau bărbatului. Ş. V. ; (organ genital femenin la animale. C. P.). şolroâpă, s. f. Babă urită. C. V. 2. şovârnog, adj. (D. un animal) şontorog (din genunchiu) ; N. B. -cf. dor de picioare. C. P. — Cf. mai jos : ştiopâr-nog. SOViturds, adj. Neastâmpărat, secăturos, care se leagă de toată lumea. A. Stancfu, Surdila-Gr. (Brăila). Spăc61, s. Piepţii cămăşii femeieşti. C. G. şpaimoc, s. m. Poreclă. M. I. (Năsăud). spâldării, s. f. pl. Pozderii (lemnoase) de cânepă ce cad jos la meliţat. C. P. spancilit, adj. înfipt; mofturos (: stai aşa de ~ !). Ş. V. spârcâiâlă, s. f. Scuipat mare ; scârnă moale de găină. C. P. www.digibuc.ro 72 PETRE COMAN 134 şparcrt (1) 1 s. a. (1) Maşină de fiert, şparhăt (2) J B. S. ; (2) plită. I. G. Spărgănie, s. f. Cameră foarte mare (şi goală). B. S. spârni, vb. intrans. IV. A (se) pomi cu gura mare, cu gălăgia. C. £. spătări, s. f. pl. Cele două scânduri care astupă strunga (ca o uşă cu 2 canaturi), ce se deschid şi închid. D. S. 1. şpfilt (pl. i-turi), s. a. Ac de păr ( « Haar-nadel ») pt. fete. C. Z. spcmăţ, s. Aţă. B. S. 1. şperlă, s. f. Distrugere completă, praf, zob ; totul s’a făcut M. I. (Năsăud), M. B. spicniţă, s. f. Fustă (pt. femei). H. — Cf. mai jos : spiniţă. spiniţă, s. f. Fustă. I. G. — Cf. mai sus : spicniţă. Spirlă, s. f. Spuza (de paie) ce se ridică în sus şi cade în vasul ce fierbe. S. I. şpirlac, s. a. « Lacul» ce dau cizmari pe ghete pt. a le face « strdlucoase » (oglinditoare). C. P. şponţuri, s. a. pl. Bucăţi netrebuincioase de came, ce merită a fi aruncate : casapul ţi-a dat numai ~ / Ş. V. sporojl, vb. (in)trans. IV. A spune multe fi mărunte, a îndruga la vorbe. C. R. şporoli (şpuruli), vb. trans. IV. A economisi, a păstra. C. 1.1. şprăngă, s. f. Funia de sârmă ce o leagă plutaşul de « cazac o (= ţăruş). Ş. V. spuliclll, vb. intrans. IV. A pleca pe negândite (cu nepusă masă) : da' repede ai mai ~lichit-o, mă! Ş. V. Spune : a spune verde ’n faţă, verde ’n limbă (în alte părţi: verde ’n ochi). C. R., C. P. şpurius, s. a. Presimţire clară, viziune : afa am eu un ~ că am să câştig jocul! Ş. V. Stnblon, s. a. Scândură lată de-a-lungul unui perete (aşa ca o jumăt. să rămână către camera de locuit şi cealaltă către târnaţi). I. Cardaş, Pomi-Satu-Mr. ştăf&l, s. Lemn subţire tăiat în moară, rigăl. B. G. 1. Stăghie (stadie), s. f. « Aşezământ » pe care stă focul faurului şi pe care se pune piua de pisat seminţe de bostan. C. G. stâică, s. f. Tijghea. P. T. Stălăjă, s. f. Obiect pe care stau vasele. B. G.l. Stâng§r, adj. Despărechiat, d. boul din stânga rămas fără soţ se spune că e ~gcrit în mişcările sale. C. I. Stănu, s. Cămaşă. M. I. (Maram.). stăoină, s. f. Locul unde a fost târlă şi pe unde a crescut iarba grasă (din bălegarul oilor). C. P. St&răgni, vb. trans. IV. A tărăgăna pe cineva, purtându-1 cu vorba. F. G. stârc, adj. (Om) mic, stârcit, cocoşat. F. G. ştărghie, s. f. Palmă trasă cuiva : i-am tras câteva ştărghii /... Ş. V. Stărmin, s. a. Un deal pietros, o stâncă mare, un munte drept ; o piatră foarte mare. F. G. stărmincâlâ, s. f. înclinarea acoperişului casei. T. Oprea, Beceni-Dimieni (Buzău). stătute, s. (La jocul de-amingea) locul unde stau copii şi până unde fug e însemnata cu o piatră numită C. I. ştcâjcr, s. m. A i se scurta funia la ~ = a i se apropia sfârşitul (vieţii). C. R. (Cf. a ajunge funia la ~, id. C. P.). ştcap, s. m. Bucată mare de mămăligă sau de pâine (codru). Ş. V. — Cf. mai sus : sccapuri. ştearsă, s. f. Sin. ştărghie. Ş. V. ; (fugă : am dat o ~ până ’n grădină ; vizită în treacăt : am dat o ~ şi pe la rude... C. P.). Ştecăll, vb. trans. IV. A broda. (Ban.). — Cf. mai jos : şticărai. Stei (a se), vb. A nu se mai putea păstra ceva : nu se mai steieşte nimic de copii!.. (a se stăvi). C. P. ştempăl, s. (a.). Timbru. C. V. 2. www.digibuc.ro 135 GLOSAR DIALECTAL 73 sfârpu, s. a. Traheea arteră, (mâncarea a apucat pe ~). C. P. şti : a nu şti ce urlă ’n tobă (a nu ~ ce-i în tobă), a fi în necunoştinţă de cauză despre un lucru. C. P., C. R. ştiămătă, s. f. Urmă. N. T. şticărâl, s. vb. şticui. (Satu-Mr.) şticcri, s. m. pl. de brad. M. G. stichiu, s. a. A pune a face să nu se mai atingă nimeni de un lucru, a-1 ascunde, a înceta de a-1 mai folosi ( : am pus ~ să nu vă mai atingeţi de dulce...). C. P. şticuî, vb. trans. IV. A broda. Satu-Mr. (Cf. mai sus : ştcclăli). ştim, s. a. Fânul ce se face sus la munte ; iarba deasă, scurtă şi tare la cosit. N. T. ; lâna mică, scurtă, de oaie (mioare), rămasă în urma scărmănatului. C. P. ştimă, s. f. Presimţire : am eu o ~ că azi plouă ! — Ş. V. Stinghie, s. f. Partea trupului, în formă de jgheab, unde picioarele se îmbucă cu coapsele. Ş. V. ştiâb, s. a. Ciubăr în care se toarnă apa după ce s’au spălatrufe le. H., C. V. 2. şti6că, s. f. Teslă. C. V. 2. ştiopârnog, adj. (Animal) şchiop, damblagiu. (Sin. şovârnog). Cor. Martin, Arad. ştiri (a se), vb. refl. IV. A-şi strica puţin coardele vocale de strigat, de o vorbire mai ridicată. Ş. V. ştiubăroc, s. a. Un fel de fântâniţă dintr’o butură găunoasă vârîtă în pământ. I. Lucuţa, Arad. ştiubdiu, s. a. Vas pentru zolit rufe. P. T. ştiulboână, s. f. Bulboană, ştioalnă de apă. . Ş\Y’ ştiulglliuc, s. Băţul cu care se bate subt malul apelor pt. a răscoli peştii. Ş. V. s. m. (adj.). Om lacom : îtn-bucă ca un ~. Alex. ; nătăfleţ A (-ce ştofleac al lu tureac !...). ştof c C Ştofleci = tuleie ascuţite ce rămân după cositură. C. P. stoghi. Vezi: boghi. ştoill, s. a. Pasăre de noapte. F. G. ; (membru viril. C. P.). ştos, s. a. Grămadă de scânduri. C. V. 2- Străcură, s. f. Străcurătoare. C. I. Străghiăţă, s. f. Smântână laptelui de oaie. C. G. Strămiţă, s. f. Căpătâiu de aţă dela ţesătură. F. G. ştraport (pl. ~poârte şi ~p6rturi), s. a. Transport. (Cf. şi expres. : nu sânt de -'Portul tău! = de a nu fi purtat de colo până colo, Ia dispoziţia cuiva). C.P. şi F. G. Străvcrc, s. f. Şedere, întârziere : ce atâta — de tine ! ? N. E. ştri'âl, s. a. Umblă ca un d. o femeie cotruţă căreia nu-i dă a sta ; (d. o vacă fără stare la păscut şi bate grădinile).C.V. Strc(a)jio, s. f. Lanţul de care trag boii înaintaşi la plug. C. R. Stridiei', s. f. Butoiul nu dă nicio — = nicio picătură. F. G. strenţu. Vezi la : unghilia. Striculiciu, s. m. (adj.). Copil obraznic, stricător, neastâmpărat. B. N. Strimboriţa. Vezi la : unghilia. Strină, adj. Coloare de o nuanţă vânătă-roz. C. P. Stroiobât ştrulibâtic ştrulubâtic Struci (prez. Btrit, pârtie, vb. Strivi (: m’am strit). C. P. ştroâlă, s. f. Copilă mică (care şchioapă) : du-te, că eşti numai o ~ !. C. E. adj. Sprăhuit, nebunatic, uşuratic. C. G. ; iubitor de lupte, neastâmpărat, pot-caş. E. Colceriu-CIuj. —cdşte), vb. trans. IV. A sdrobi (zobi), vreascuri sau altceva asemănător. (Ban.). Strug, s. a. Cuţitoaie. P. T. Strumăn, s. m. « Omul pe care stau hainele întinse ca struna ». C. G. struţ (pl. struţe, Struţuri), s. a. Cozonac. C. P. (Blăjei-Târn.-Mc.). Stil (16llt, s. m. (Om cuminte), deştept. D. V. www.digibuc.ro 74 PETRE COMAN 136 S'.lbiintii, vb. trans. I. A suvrinta. C. G. Silea, s. f. Hachiţa, dorul, năravul ( : iar l-a pălit ~ pe Ion de umblă numai beat !). ş;y- şucâtă (şucăţeâ), s. f. Bucată mare de carne, halcană, halcălea. C. P. Sud, s. a. Judecată : am să te dau la ~. S. G. Şllfăii, vb. trans. IV. A lua din dreptul cuiva ( : până nu m’am —rit, nu mi-a dat banii j ?J. Ş. V. şuîleândă, s. f. Saltar. I. G. şuflGndcriţă, s. f. Porecle ce se aplică orăşencelor (mai ales când descind la sate). C. P. Sllflenghcr, s. a. (în glumă pt.) suflet : îi iese suflengheru', d. p. unei păsărele sugrumate de copii. C. P. sugaci (prez. ■«-clise), vb. trans. IV. A bea mereu (şi câte puţin) băuturi alcoolice, (a-i trage o -«găceâlă. bună = o băuturică). C. P. şugliiiă (prez. I. şugliiiliz), vb. trans. I. A subţia ceva, « a săbiă > (d. p. o bucată de lemn, de piele, ş. a.). C. P. sugule(ţ) ! Interj, cu care se strigă oile. C.P. Sligulina, s. f. Termen de mângâiere (şi chemare) pt. oaie. C. P. Slilii, vb. trans. I. A mânia pe cineva : i-a suhat = i-a stârnit mânie. C. G. şui-şi-ţui, locuţ. pop. Copiii au făcut (merele) ~ = le-au folosit pe necumpătate, cum au nimerit. C. P. Şliiu, s. m. Bolnav de astm ; adj. şuios (f. —Oiisă) (mai mult în batjocură pt. cei ce tuşesc), ofticoşi. M. N. (Cf. « ni ai lăsat de râsul unui şuiu ca loan... ». Creangă, Ivan Turbincă). şuli(-şuli !). Exclamaţie (în glumă) de starea cu totul rea a unei haine : ■«- ce cămaşe ! C. P. şulicăr, s. Căciulă. C. G. Slimeţi (a se), vb. trans. IV. A se încrede ( : se sumete (să cumpere pt.) că e bogat /)• C.P. sumuţâ (prez. I. ~-niuţ), vb. trans. I. A strânge ceva prea mult făcându-1 pungă, a strâmta, a păpuşa (o haină, o opincă). (Cf. « îl strânge de nas şi-l sumuţă, ca să nu se deoache odorul ! 0. Creangă, PoV. porcului). C. P. Supăretc, s. Vezi la : podmol. şupclniţc, s. f. pl. Un fel de canaluri în care nu înghiaţă apa niciodată. (Târ-nave). — M. I. (din Ax. Sever, Răsp. la cartea neagră, Braşov, 1897, p. 288). supre, prep. Spre : a mers ■«- el (e mai mult decât «spre », dar nu e nici « asupra »). C. I. surcel. Vezi la : Yrighini. Slirchidi (prez. I ~d£z), vb. Tefl. şi trans. I. — A (se) măsura cu palmele strânse un băţ de către copiii jucători de ghiulă, ţurcă etc. C. P. şuri nuri, s. pl. Lemnele de plută mai mici decât răcluţele. Ş. V. şurlill, vb. trans. IV. A spăla podelele. C. 1.1. şuşâlă I şuşâlcă | surzucchiu, s. Rabat. Vaşcău-Bihor. (pl. —ş61p), s. f. Sdreanţă de cămaşă (ruptă de copii, de porci, etc.). C.P. suşâiu (şuşuiu), s. m. Copil în faşe (mai ales în braţele tinerelor). C. P. şuştori, s. pl. Fălcile meliţei. Marpod-Sibiu. şuşumete (pl. —mfiţi), s. m. Codru sau goangăn de mămăligă sau pâine. C. P. şuştini, vb. intrans. IV. A vorbi cu un copil mic, a-i dondăni, a-1 juca. F. G. Slltâţie, s. f. Situaţie. C. P. şuvâiu, s. Pământ uşor, alburiu. C. V. 2. svânţipi, s. m. pl. Monede nemţeşti. M. G. svârdină, s. f. Furca fântânii. C. V. 2. svârdon, s. Scrânciob ; pârghie cu braţe egale pe care se învârtesc copiii. D. V. T (Ţ) ţa! Interj, cu care se alungă caprele : ţa 'ndără(t) ! — C. P. tabac, s. Dovleac. P. T. www.digibuc.ro 137 GLOSAR DIALECTAL 7i> ţâburcâiâlă, s. f. Picurare de apă (cu încetul şi câte puţin) : toarnă cum se cade, cum faci tu e curată ~ ! — Ş. V. (âca, s. m. Tata. (Cf. mai jos : tuta). P. T. jr * 4 f ţâca, s. f. Un joc cu mingea. C. V. 2. ' s. f. Un lucru rău, o sapă mică şi stricată ; barbi-ciocul unor oameni.(N.B. «popă», în sens ironic (i). C. P.). F. G. ţăcălă ţăcălie (i) tăcunâlâ, s. f. Covată. C. V. ţăcăni : ţăcăne lumea după lapte = caută de zor şi nu găseşte. C. P. ţăcănit, adj. Necăjit, înfruntat. C. V. 2. tacită, s. f. Tărăboanţă. I. G. tâlloxic, s. t. Plata ce se cuvine preotului, când umblă cu botezul (6 Ian.). Hidiş-Turda. ţăî (pl. ţăfuri), s. a. Furca de tors : aruncă ţăfu din brâu, că-i Vineri! Joc copilăresc: dc-a ţăfnl (în care se scot, cu băţul, glii mici de pământ dela gaura celui ce e trimis să aducă «ghiula > (furca) aruncată de ceilalţi). C. P. ţâţa, s. f. Lut galben, mai ales uscat. F. tătâlcă, s. f. Buccea cu peticărit, mo-dâlcă, legătură [cu aţe şi petece]. Ş. V. ţâfli, vb. intrans. IV. A răcni, a vorbi tare şi ascuţit. M. B. ţâgără, s. f. (adj.). (Soiu de) oaie ~ ; fată sau femeie. C. V. 2. ţâgărit, adj. Slăbuţ, puţinei, uscăţiv. B. N. ţâglă, s. f. Aşchie de lemn de brad. B. I. ţâgFul, s. Denumirea dealului mai înalt decât cele din jur. S. I. 3. lăiă (vb.). Face cum îl taie capu = cum se pricepe, cum «îi cântă». C. R., C. P. ; a-i tăia molia = a-i lua mau' (d. p. croznia de lemne mi-a tăiat molia), a-i lua apa dela moară (a-i înfrânge îndrăzneala) ; a-i tăia dc un-ghişoară = a-i face de petrecanie (d. vieaţa cuiva). C. P. ţâgâra, s. f. Vârcolacul (ce mănâncă luna). Sălaj. talaghîri, s. m. pl. (Uzual la pl.). Şezutul (: nu-şi mai putea ridica ~gllirii de jos /). Ş. V. (N. B. cf. tamburi, id. C. P.). talânţ, s. (Fără pl.). Talanţul lu Sf. Petre, sărbătoare băbească când nu se lucrează pentrucă e rău de jigănii ; se ţine ~ = şir, d. câini, materii cleioase, sau mucoase ş. a.). C. P. taleeiu, s. a. Grădină. I. Iacob, Arad. tămădău, s. a. în înjurături puţin grave. C. P. taman, s. a. Un ~ la o casă, la un zid = o potriveală, o netezeală a unui zid (cf. şi tăman, id. Gh. Smedu, Arpaşul d. j. — Făgăraş), adv. tocmai. C. P. tainanel, adv. (Dimin. dela taman). Tocmai. P. T. tăinbă, s. f. Viţel molâu, jigărit şi trist ; (fig.) nătăfleţ : ce ~ de om ! C. P. tămbăli, vb. intrans. IV. A umbla a lene, a lucra fără rost (N. B. cf. a tândăli, id. c p.). c. v. 2. ţainbercle, s. f. pl. Stofe din Stambul. M. G. _ ţâmboiâtc, adj. f. pl. (D. ţâţele vacilor nemulse) « înţăpoşate », pline de lapte. F. G. ţambruş, adj. m. îmbrăcat luxos. C. V. 2. tambur, s. (m.). Vezi la : limburi, tâmga, s. f. Pecete. M. G. tâmposi, vb. intrans. IV. A îmbulzi, a năpusti, ( : m'a —-sit o vreme de perit). C. G. ţămpnreşi, s. pl. Rămăşiţele păioaselor din pământ după secerat. (Partea rămasă pe bucium — la tufă — se numeşte « ţăpuşe »). N. E. tână (f), s. f. Bunică, mamă bătrână. C. P. tanaboăţă (pl. ~boâţc), s. f. Bucluc, năzbâtie (: sluga numai azi mi-a fă. ut o sumă de -»-boitţ(“ !). C. P. ta nanii, adj., (adv.). Plin, umflat să plesnească (d. vitele sătule). C. P. tananică, s. f. Un joc al Ţiganilor nomazi. S. I. 3. ’ www.digibuc.ro 76 PETRE COMAN 138 t&ncă, s. f. (adj.). (D. un om) neghiob, năgăbuiu : merge ca o —, e un tanca-panca. C. P. (ancă, s. f. Locul până la care trebue să fugă copiii, când joacă mingea. Ş. V. ţâncoăic, s. f. Poreclă ce se dă celor mici la stat, ca un câine sau « ţânc » domnesc. D. E. ţandâc (pl. -'-(lacuri), s. a. Bucată plesnită (sau sărită) dela un tuciu, o oală ş. a. C. P. tandaluţă, s. f. Scândurică (de lăţimea pânzei) prevăzută la ambele capete cu câte un vârf de cuiu cu care se fixează pânza in stative ca să nu se strângă. O. A. tândăvi, vb. intrans. IV. A îngăima, a rămânea perplex: când da sd spună adevărul, tot tândăveâ. . . Ş. V. tănicr, s. a. Farfurie. B. S. tâlljăr(i), s. m. Băţ, beldie, târş, ( : când te-oiu croi c'un — pe spinare!). D. Ş. 1. tapaj (pl. —pajuri), s. a. Bucluc, necaz, supărare ( : ce de — am tras până ne-am împărţit /). C. P. ţâpc (ţăpuliţe), s. f. pl. Opinci foarte subţiri. C. P. jăpucu, s. m. Poreclă celui cu mutră de ţap. D. E. ţăpură, adj. Cu privirea —, fixă, ţanţoşă, ţintă. C. R. ţăpuriu, adj. (D. albină). Cu acul —, scos afară şi gata de înţepat. F. G. târ : — ’nainte, — ’napoi = cât înainte şi înapoi. M. N. ţarallftill, s. m. (Peiorativ pt.) ţăran. C. P. (Mediaş-Târn. Mr.). ţârâi. vb. trans. IV. A cârpi ciorapi. (Mld.) taraivănît, adj. Neregulat, desordonat, (lucruri —nite). C. R. tărăjnec (tărăşnec, terejnec, tereşnec), s. m. (adj.). Natăfleţ (scurt la statură şi cam prost). C. P. tărâmb, s. a. Pă tărâmbu-ăllant = pe cealaltă lume, tărâm ; un oarecare timp : până deseară mai e un — de vreme. C. P. — (Pentru epiteza unui -b cf. şi (s)chi-lomb (pt. (s)chilom). C. P., şi ţintirimb (pt. ţintirim) (în Hidiş-Turda). tărăşel, s. a. Nume de danţ cu lăutari. C.P. ţârău (pl. —râie), s. a. Şipot, scoc, cioroi. M. I. (M-ţii Apuseni), tarbâc, s. a. O operaţie de pârghii pt. a sălta o grindă sau altceva greu. C. P. tarbacâ, s. f. (Nacafa, bucluc), încurcătură, « socoteală » ( : ia tu una, eu alta şi terminăm —cana de aci /...). C. P. tărbăci (a se), vb. trans. IV. A se buimăci, a se ameţi : de somn, de băutură, ş. a. C.P. tărboâcă, s. f. A căzut în — = i s’a înfundat, a căzut în laţ ; ceată de roiu ce-şi ia răspunderea [?j. F. G. (urcă, s. f. Lână colorată, toarsă subţire. Trans. tărcăgitliră, s. f. Lucru tărcat, urît, ceea ce nu « te prinde » ( : ce te îmbraci cu —tura asta de rochie ?). Ş. V. tărcăzău (tercdzd'u), s. a. Terciu în cantitate mare (şi de proastă calitate). C. P. târcoâvă, s. f. Femeie depravată, urîtă, prăpădită (în alte părţi din Muscel : târcoaba). C. P. târcol, s. Vezi la : tarpcl. târli oală, s. f. Femeie neglijentă cu îmbrăcămintea şi bucătăria. C. P. tarjan, s. Cotorul ce rămâne dela o mătură prea uzată. Vad-Maram. ţârloict, adj. Ridicat în sus. C. V. 2. târmoâcă (târmoceală), s. f. Noroiu (în care se scaldă porcii), mocirlă. C. P. târnă, s. f. Coş larg, mare ; un fel de torţe («târne») ale nuntaşilor (care pleacă dimineaţa chiuind şi cântând). C. R. tâmaîes, s. a. Boală de strănut. C. P. (Cf. mai jos : tcgncîcs). târnoâţă, s. f. Femeie de moravuri uşoare, <1 târâitură ». B. N. tarpei, s. a. O repetare a unui lucru : mai dă un — de ploaie (repede) ; <1 rând 0 : www.digibuc.ro 139 GLOSAR DIALECTAL 77 mai vine un ~ de var peste cel vechi ; (vitele) mai trag un ~ de mâncare (după muls)... C.P. (Cf. şi tcrpcl. Codin, O s. cuv. ; şi târcol, F. G.). târpi (prez. I. ~pcsc), vb. intrans. IV. A nu mai putea suporta traiul conjugal : nu mai poate ~ cu bărbatul, cu soacra, etc. C. P. (Cf. tcrpi, Dicţ. Encicl., Candrea-Adam.). târşăiuri, s. a. pl. Târşuri subţiri de foc (cu frunză veştedă). C. P. lârşit, adj. Desbrăcat în nud, aproape gol ( : ce te-ai ~şit aşa, nu ţi-e ruşine ?). Ş. V. târşiţă, s. f. Sapă. N. T. târşoâgc (sfârlodge), s. f. pl. Opinci rupte ce mai au a fi purtate. F. G. târţă, s. f. Oaie tânără. C. G. t&rţa-părţa. Vezi la : cocârţa. tartară, s. f. Un fel de dovleac. P. T. târtâi, vb. intrans. IV. A încerca să spună ceva : a început să târtâie.. . C. V. 2. tartâjc, s. f. pl. Scoarţe (de carte). D. M. (N. B. trătaje). ţârţaiăi, s. m. pl. Ţurţuri de poleiu. B.S. 1. tartălfiţ, adj. A fi ~ cu lumea, guraliv, vorbăreţ. C. P. tartari eiu, s. m. Copil neastâmpărat, umblă ca un ~ prin pomi, pe garduri...; Dracul. C. P. tartoş (f. -•''toşe), adj. Nesimţitor, tare ’n piele. L. V. ; (d. om, femeie) scurtă şi ’ndesată. C. P. ; (d. om) slab, hodorogit. Ş. V. tasemcc, s. f. pl. Şireturi. I. G. taşmăn (taşmăg), s. Ciomag gros (pt. bătaie). Ş. V. ţâşpoâeă, s. f. Vin prost, bulearcă. Ş. V. (Vezi : ţişpoacă). ţâşt (ţuşt), s. m. Copil, puşt(an), ţânc. C.P. tâşt6c, s. m. Puiul de iepure. F. G. ţâţa, s. f. Tavă. D. M. ţâtâi, s. Zara laptelui oţeţită mai mult ia numele de D. S. 1. ţâţăică, s. f. Scârciom improvizat de copii — atârnat de o cracă — în care « se dălnăesc ». F. G. tău (pl. ţăuri, ţcc), s. a. Un lemn ca semn de hotar între două livezi (unde iarba nu trebue păscută) ; nuia cu care se măsoară ţuica în butoiu. F. G. ţâu, s. Oţet acru cumu-i ţâu’ ! C. G. tău’-lacullli, s. a. Se numeşte un teren aşezat ca un fund de lac. taucciu, s. m. Găinar dela Tauc, (turc. « tauc » = găină, fost uzual în vechime). I. A. ţăvlca (pl. ~vlele), s. f. Ulucă subţire, crăci de salcie. F. G. tăvii, vb. intrans. IV. A ţipa, a sbiera, a răcni. C. V. 2. ţfivilă, s. f. Supărare ce vine repede cuiva. (N. B. cf. ţâfnos «supărăcios, ţăndăros ». C. P.) ; extremitatea coloanei vertebrale la păsări. F. G. tâvsă, s. f. Tortoţel. C. V. 2. teacă : a se pune pă a sta supărat, a căta rău. C. P. (Vezi : teapă). tcâcăr 1 s. m. Nătărău, prostălău, te-tccărău / chergheu, (poznaş). C. P. tcâpă, s. f. Supărare : n'am să mă puiu în ~ pt. nimica ! C. R. (Cf. mai sus : teacă). tcbeică (pl. ~bâici), s. f. Viţel prăpădit (: cutii, —beica naibii!). C. P. tebesel I s‘ (adj0, Scurt(ă) şi gros , J (groasă), merge ca un ; viţel tcbcşică \ prăpăd.t c p tccăr&u, s. m. Vezi la : tcacăr. tcchcrgllâu, s. m. Ciovorgău, derbedeu, nătărău. C. V. tccşca, s. f. Capul buruienii ce iese după cosire. F. G. tccuş (pl. ~euşuri), s. a. Pieptar mic, prăpădit, cocoloşit. C. P. ţcd, s. a. (N. B. Rând, (la) hotar). « Casele spre uliţă se pun la aşa zisul ţed, ceea ce e mejdia ». B. S. www.digibuc.ro 7» PETRE COMAN 14a tfcî (pl. teiaii), s. a. Râtul porcului, «teflu >. C.P. tcfelcgos, adj. Sdrenţuros, ca un calic ( : ce umbli aşa ~ ?). Ş. V. tcfcrcâgă, s. f. Terciuială groasă (de mămăligă cu lapte) ; noroiu. C. P. tpitcr, s. Condică. AI. G. tcfui, vb. trans. IV. A mânji cu teful (o haină), a râma (porcul). C. P. tei-bclit. în expres. : Te-ai topit cu se ameninţă cineva (în glumă) pt. o faptă ; parcă eşti pus pă ~ = pe aşa lucru (drăcos), pe stricăciuni. C. P. ţclcnc, s. Cimitir. C. P. (Mediaş-Târn. ’ Mr.). tolerează (pl. ~reze), s. f. (Poreclă pt. o femeie) proastă, neterează, năbârgeacă (plină de răutate). C. P. tcliucă, s. f. Rochie subţire : cu ~linca asta ai să îngheţi ! Ş. V. tclpcci, vb. (in)trans. IV. A câştiga. C. G. tcmbclic, s, f. « XJspăţ» cu muzică. C. G. ţcmbrcili, s. Toată alcătuirea din scânduri a unei fântâni. Cireş-Storojineţ. ţÎMichiu, s. a. Nivelul vinului dintr’un vas. Ş. V. torturi, s. a. pl. A umbla după după petreceri (de noapte) : baluri, la cârciumi, clăci ş. a. C. P. tcrctcăcă (m. —tee), s. (adj.). (Poreclă pt.) proastă, acră la fire. C. P. tcrfc, s. f. pl. încălţăminte. C. G. teşulă I s. f. Spărtură din mirişte care tcşcală l te înţeapă. C. R. tcşcâiu f s. a. Terciu (lung şi subţire), tcşcălău l C. P. tcşcălău, s. a. Coş de pus raţe, gâşte îndopate. C. V. 2. tcşehcrca, s. f. Pungă de piele pentru hârtii. Ş. V. teur, s. Cursă. (Trans.). t'iâră, s. f. Tortul de pe războiu. C. V. 2. t'iărfu, s. f. Vezi: cearfă. C. V. 2. tibricuri, s. a. pl. Chibrituri, focurele. G. M. ticăzi, vb. IV. Vezi t ckicăzi. ticăzui (a se), vb. refl. IV. A-l trece nă-duşelfle (la urcarea unui deal). C. P., Tâm.-Mc. tickileân, adj. A fi mai mai cilibiu, îngrijit, regulat, mai curat (cu ale casei). C.P. ţicuiu, s. a. Muche de deal, vârf de munte. C. P. (Târn.-Mc.). tidarâc (pl. ~răcuri), s. a. Tot felul de instrumente necesare unei meserii (d. p. la tâmplărie). G. t'iclct'icu, s. Un coş \corfă) de purtat gunoiul pe două roţi (sau pt. încărcat cucuruz). N. T. şi Vlad (Mag-Sibiu). {icrc-dc-mintc (s. f.). Memorie, aducere aminte. Ş. V. t'icun, s. m. (adj.). Nebun, smintit. N. T. tiglăzăll, s. a. Maşină de călcat. C. I. 1. tiglăzi, vb. trans.IV. A călca rufele. C. 1.1. ţigric, s. f. Desime, grămadă (mulţirrie din ceva, d. p. prunele stau ~ în prun). N. E. tillâică, s. f. Căciulă rea, de aruncat, (•' dracu ’n sprâncenele lui! F. (N. B. Cf. tune! id. Ard.). tuicş, adj. Slab de minte. C. G. tuiungii, s. m. pl. Copii de casă. M. G. ţuleniulră (pl. —lendre), s. f. (Mai mult la pl.). Haine vechi şi rele, bulendre, ţoale (luate în cârca). C. P. ţulcup, si m. Ţăruş.-I. Iacob, Arad. tulhcni, s. m. pl. Rămăşiţele tuleilor de cucuruz ce rămân în ieslea vitelor. C. G. tun-pc-scnin : nu mi-a făcut tiiciun ~ = nimic, nicio ispravă. C. P. tupuStl, vb. trans. IV. A ascunde. C. G. ţurăi, vb. intrans. IV. Ţurăe ploaia pe acoperiş, sau banii de metal (producând un sgomot special). C. V. 2. tfirbă, s. f. Femeie fără ruşine. C. V. 2. turcă, s. f. Femeie neruşinată şi îmbrăcată nepotrivit; femeie fără minte. C. V. 2. turchcoz, adj. Coloarea albastru-vânăt ; (fig.) beat. C. P. turchczi (prez. I. ~zesc) (a se), vb. refl. IV. A se ciacărî, a se pili de băutură. C. P. turcclt, adj. Bătut greu. C. V. 2. Juri(ă)! (ţurib, ţbriâ !). Interj, cu care se asmuţă câinii. C. P. turiş, s. a. Drumul te-1 fac oile până la locul frunzariului (pt. a-1 mânca). C. G. (N. B. cf. torişte, turişte = locul unde stau oile pt. a-1 îngrăşa. C, P.). 12 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. IX. www.digibuc.ro 82 PETRE COMAN 144. turnată, s. f. Pleavă. C. V. 2. turş, s. m. în ghicitoarea : Ce e mai greu : a fărâma un turş cu pumnul, ori a beli un zimbru cu unghia ? C. G. ţurţulăi, s. m. pl. Decoraţii la haină ; ploaie îggheţată [ ?]. C. V. 2. (Cf. mai sus : torţol). turtâşc (s.) adj. pl. Mere turtite. C. V. 2. turturuş (pl. ~ruşo, ~ruşuri), s. a. Obiect mic (de pământ) de formă sferică, prevăzut cu o gaură prin care se bagă banii (monede) pt. a se economisi. C.P. tutu, s. f. (adj.). (Către câinii ce zac toată ziua în paie), şarle, jigodii. C. P. ; femeie leneşă (o ~ de femeie). M. I. (Alimă-neşti-Olt). tuta, s. m. Tată [tătuţă], P. T. tutelca, s. f. în expres. : a luat-o ~ = a fugit fără ştire. C. E. (Cf. mai sus : tiutiuca). ţuti, adv. A duce ~ (în spate) pe copiii de Ţigum» de către mamele lor. C. G. tutiîc, s. (adj.). Naiv, prostuţ. C. V. 2. ţuţur, s. Izvor. F. G. ţuţuroiu, s. a. O apă care curge încet pe o ţeavă. F. G. t'uzoşi, s. m. pl. Părtaşi. R. 1.1. U Ucigă-l-crucca (C. P.) Ucigă-l-mânia (Rucăr-Muscel) Ucigă-l-pictrcle (M. I.). s. m. Dracu. Ucigă-l-tămâia (M. I.). Ucigă-l-toaca (C.P.) Ucigă-l-vcdcrca (M. I.) ududoiu, s. a. Vale adâncă. F. G. uit), s. a. In ~ = în contră, în ciuda cuiva : cântă în uibttl meu, în credinţa că nu e înţeles. F. G. uiduniă, s. f. (adj.). Om mare şi prost, « rupt ca din mal», din berechet: câtă uluia de om ! C. R. ; (cf. şi huidumă, d. o femeie urîtă şi mare, hidoasă, altă arătare... C. P.). uimă, s. f. (adj.). Copil slab, degenerat. F. G. (Cf. şi expres. : te bat de te las ~. S. Pop). uiuş, s. a. Mintean. B. S. 1. 11 Iuti, vb. trans. IV. A sfădi pe cineva, a-i zice vorbe. C. G. uleiul, s. Un vas făcut, în scobitură dintr’un lemn. F. G. ulicărcţ, s. (adj.). Uliţarnic, haimana. M. I. (Năsăud). ulplt (hulpit), adj. Lacom. F. G. umblă CU plosca (a <~), a nu-şi ţine gura pt. un secret, umblă cu plosca pe la toţi, se destăinue la lume. C. R., C. P. umflă, vb. trans. IV. Umflă din greu la lemne, ridică din greu. C. V. 2. Unchiav-salahoriu. Vezi la : Hunchcr. uugllilia, s. Un joc cu degetele, ce constă în cuvintele : Uugllilia ciuchilia Ciuchicana preucana Renţu strenţu suliţa Poc strimboriţa. — C. G. unghişoâră, s. f. Boală de unghii la vite. C. P. Vezi la : tăia. uni. Vezi la : boghi. firă, s. f. Un soiu de măzăriche. C. V. 2. urciuri, s. a. pl. în expres. : Ia postoroncii şi-i aruncă la urciuri! M. D. urjinăt. [Nu dă sensul], V. C. 2. urjumă, s. f. (adj.). Femeie urîtă şi rea, hidoasă, cu părul « hurdu-burdu ». C. P. urina şi bănu’ : îi c se zice celui leneş. C. R. (Cf. urma (pasul) fi b.. . ., d. cel ce se ţine scaiu după cineva (la un mers repede), mănz după iapă. C. P.). ursesc, adj. (Soiu de) măr D. P., C. P. urşi (a se), vb. refl. IV. A se sătura de bine. Ş. V. (Cf. a se înzdrăveni şi îngrăşa ca un urs, prinzând putere. C.P.). ursişdr, s. m. Boţ de mămăligă cu brânză. Ş.V. urvi (a se), vb. refl. IV. S’o urvit, a murit, s’a prăpădit. N. E. uşchi-purli: eşti un ~ = un venit şi adunat. C. G. www.digibuc.ro ^45 GLOSAR DIALECTAL 83 uşci, s. pl. Tărâţe de făină (de grâu) udate în apă rece şi fierte pt. a face borş. I. Matheescu, Săveni-Ialomiţa. llsmet. în expres. : e dat d. un om recunoscut ca prost, incapabil de ceva. C. R. tistug(osug), s. a. Usuc de oaie. A. Muntean, Boziaş - Tâpi.-Mc. usturoiu, s. m. Meiu. M. B. uţiipi (a se), vb. refl. IV. A se căzni să ridice o greutate (d. p. o piatră mare). F. G. uţlîţ, s. Scrânciob. D. V. lltlltuiu, s. (adj.). Zăpăcit, « într’o parte >. , ?■V- uzmîl, s. f. Bucată lată din spărtura de fag. F. G. uzmi, vb. trans. IV. A-şi încerca în zadar puterile să ridice o greutate. F. G. V Tacsolog, s. m. (adj.). Om de nimic. T. N. vâgâi, vb. (in)trans. IV. A încerca [a dibui] pe întunerec să descuie cu cheia o uşă sau un lacăt. F. G. "Vai, s. a. Acoperişul unei coşniţe făcut din secară sau fovar, ce fereşte de intemperii. C. Pascu Gherman (Timiş-Torontal). văierâtă, s. f. (adj.). Poreclă ce-şi aplică femeile, una alteia, la ceartă. D. E. "Vaiscris (vascris), s. a. în înjurături. F. G., C.P. Vâj lli, vb. intrans. IV. A sdârnăi, a svâcni, a smuci (d. coada securii care, lovită cu maiul, sdârnâie la mână şi te doare). F. G. "vălântâc (pl. ~tf»ce, ~tâcuri), s. a. Sul (cam neregulat) de hârtie, de pânză, sau de altceva în cantitate mai mică. C. P. s.f. Toponimic imaginar, TÂIca-lU-Bad arătând locul de baştină Vulea-Iu-Suflă al nătărăilor : nebuni de pe ~. C.P. vâlva-cusii, s. f. Femeia e conducătoarea întregei gospodării. Seb. Ciapa, Rimetea-T urda. vâlvărâic, s. f. vălvărău, s. a. Limbă puternică de foc ; foc mare şi iute. C. P. vandaiâcu, s. a. A se da de-a de-a rostogolul, de-a berbeleaca. Ş. V. vândaldj, s. Cânepa scurtă de pe marginea cânepiştei. N. Munteanu, Ludoş-Sibiu. vâligii, s. f. Şezuta omului (lângă capătul şirei spinării). C. P., F. G. văngănău, s. a. Derivat < vangă, id. C.P. vangăr, s. a. Grămadă de cărţi. F. G. văngău, s. a. O vale adâncă. M. S. Vântră, s. f. Partea cea mai bună a unui loc. F. G. vântureşcă, s. f. Unealtă de vânturat grâul ş. a. C. I. vârcă, s. f. Şopârlă ; fată. C. V. 2. vârdâc, s. a. Un loc în care ocoleşte apa. N. E. vârdăica, s. f. A-l duce cu ~ = cu minciuna. N. E. vârdăie, s. f. A umbla cu = cu minciuna, cu poşovaica să pună piedecă, să mintă. N. E. vâr di ! Interj, cu care se asmuţă câinele : vârdi-vârdi ! pă el ! C. R. vârfoărc, s. f. Bucată de dimie (obială) pt. învelit degetele picioarelor, iarna. F. G. vârloruri, s. pl. Vârfurile cele mai subţiri ale târşurilor. C. P. vardşe, s. f. Oaie cu pete gălbui pe fălci şi bot. C. G. ; Varoşă, nume de vacă. D. E. vartă, s. f. A fi în ~ cu o afacere — a sta în duldura ei, a fi în toiu, în putere (d. p. o nuntă) ; ceartă, gălăgii, ofense : am tras o ~ cu vecinul, un tapaj. C.P. vărzâică, s. f. O plantă similară volburei. N. E. vâşcâi (a se), vb. refl. IV. A se mişca încet, a foşni (d. p. : nimeni n’a mai ~câit de frică). Ş. V. ' www.digibuc.ro 84 PETRE COMAN 146 vascris. Vezi: vaiscris. vâşui, vb. intrans. IV. A svâcni, a tâcâi, a da din mâini şi din picioare. F. G. vatră : a da pe ~ = a naşte (d. femeie în «tare de lehuzie) ; a sta pe ~ = a sta încontinuu acasă, pe vătraiu (d. un bărbat ; cf. şi îşi mânca traiu’ cu vătraiu'). C.P. vazăn, s. a. Vas pentru flori. P. T. s. g. Timp hotărît pt. achitarea unei datorii : la Sânzieni se apropie ~dena banilor ; timp hotărît, mărginit, termen : vaca a trecut peste vcdfi. O. A. vcdfirc, vb. Infin. lung. dela vedea (ca şi lire) : nu i s'a dat a C. G. vederoi s. m. pl. Vizitatori, cercetători. C. V. 2. vejic, s. f. Tuleiu, cocian de cucuruz. Vad-Maram. vejii, s. f. pl. Pănuşi sau voave. C. G. venetici, s. m. pl. Vezi la : rutiiele. venit: a-i lua -'-nitu’ = vlaga, mau’, puterea, bunul, avutul (pomul nu are ~= umezeală). C. P. . vcnitul-kaminci, s. a. Produsul Vel-Că-minarului. M, G. verde pc la urechi ; expres, pt. un copil cu fapte de matur. C. E. V creţ că, s. f. Aşternut din cânepă pentru cuptor. P. T. verigă \ a da de ~ = a termina definitiv un lucru, a-1 răzbi. C. P. veruiţă, s. f. Locul unde se fierbe ţuica, cotlon. C. V. 2. (N. B. povcruită. C. P.). vcrveil, s. Mânerul în zig-zag al rodanului, (Sin. vimein). Mateiaş-Târn. Mr. vfişcă, s. f. Femeie slabă. C. V. 2. v6ţcă, adv. Da.—H. Vctcu, s. a. Urzitoare. D. Macrea, Lupşa-Târn.-Mr. vică, s. f. Gălăgia, larma de muşte (sau albine la stup). C. Pascu, Gherman-T. Torontal. vieluri, s. a. pl. Vălătuci de lemn. B. S. vics, s. a. Vacs. V. S. vi dâră, s. f. yas mare de pleu. B. G. 1. vigavor, s. a. Mustrare aspră : i-am tras un ~ să mă pomenească ! Ş. V. vigrc(-haitău), s. m. Executor. C. V. viir, s. a. O afunzime în care « rotează » apa râului. N. E. vimein, s. a. O parte a sucalei. Târn. Mr. viueţău, s. f. pl. Viţele viei uscate. C. V. i. villtriş, adj. Şchiop, cotonog (d. animal). J. Someş. viţă-păvSămânţu : a căuta pe ~ un lucru ce nu se mai află, a căuta de zor şi cu minuţiozitate. C. P. vizduri, s. pl. Rândurile de bolovani din interiorul puţului şi dela guta lui. F. G. (Cf. gkizduri, id. C, P. ). vizinirtic, s. a. Nivelă. D. V. vlăgui (prez. ~gn6sc) (a se), vb. refl. IV. A se exersa, a se hârşi (la o muncă multă) ; a (nu) fi folosit (d. p. uşile nevlăguite scârţâie). C. P. vlânsc, s. f. pl. Vâslele bărcii. C. I. 1. vlăşî, s. f. pl. Vietăţi microscopice în apă. N. E. vlâştoăgă, s. f. Lâna — ca o pătură — tunsă de pe oaie. C. P. vlăvii, pL Fiinţe ca şi moroii. D. P. vloâgă, s. f. Sin. vlâştoagă. C. P. voâvc, s. f. pl. Vejii puse subt pâinea de copt pt. a feri de lipirea cenuşei. C. G. vocşi (voşcotl), vb. (in)trans. IV. A vorbi în şoapte, a şopăcăl : numa voşcote încet în poartă ; umblă în voşcote prin sat. C. G. voldină, s. f. Nume de capră. D. E. volice, s. pl. în versurile : Galioane şi volice La Galaţi n’au ce se duce Borozane şi dulamale Şi s’a ’nchis această carte (Iar) şeici şi ceamuri din Beci Parcă n’au mai fost de veci. — M. G. volnic, s. m. (adj.). Om, întreg, viguros, sdravăn, care poate fi luat Ia oaste. Ş.V. vedă vede na www.digibuc.ro 147 GLOSAR DIALECTAL 85 vologi (vălogi), s. m. pl. Cânepa măruntă din cânepişte.—Trans. Volonăţ, s. m. (adj.). Voinicuţ, d. p. : ţi-e mai mare dragul de aşa copil Ş- V\ . .. voloşinani, s. m. pl. Aleşii satului. D. V. vorî, vb. IV. Voi. D. p. : nu te voreşte D-zeu şi pace I C. R. vornic, s. m. Un slujbaş al primăriei (care împarte corespondenţa, chiamă oamenii la diferite adunări, bătând toba şi strigând . . .). N. I. VOI'Otlc, s. La timp potrivit, lucru la rostul lui, la vremea sa : nu mă cctărî de cap că-mi cunosc eu ~ticul trebii! Ş. V. voşcoti, vb. IV. Vezi la : vocşi. VOtru, s. m. Codoşă (— parte bărbătească). Alex. V0viză, s. f. Struguri care provoacă incontinenţă fecală. F. vrădini-sitini! Expresie răstită şi ameninţătoare către copiii ce-ţi stau în cale când ai o grabă: ~ acu-ţi dau vo-două ! C.P. vrajniţă, s. f„ Poarta ocolului. A. Cosma, Supurul d. s. — Sălaj, vrănglliţă, s. f. (D. uşi şi ferestre) a (le) lăsa ~ = deschise de tot, vraişte. C. P. vrăniţă (pl. vrăni(i), s. f. Poartă (veche) cu o singură aripă ; poartă mare a curţii pentru căruţe. I. D., Z. T. vrighini, vb. trans. IV. A învârti mereu cu un sfredel spre a răzbi o gaură ; (a învârti mereu cu un stfrcel într’o scorbură). F. G. Vuică, n. pr. (imaginar). Ironic : Veniţi cu toţii ca la pomana lu ~ ! C. P. Vuscoiu, s. m. Dracu ; în descântece de strâns : Vuscoiu în caru' cu fân... C. P. Z zăbtibă, s. f. Mai am numai un bob ~ = numai o clipă, un moment de aşteptare. C. P. {s. a. Nevoie neprevăzută : mă ajunse zoborul şi prin satul Dvs. ! F. G. zăblău (pl. ~blai), s. m. Câne mare şi rău. Ş. V. zăblăug, a. m. (adj.). Om mare ce umblă fără rost. E. I. zăbullcă, s. f. Haină scurtă şi necăldu-roasă. Ş. V. zăcăll, vb. intrans. IV. A boli, a zăcea. C. V. 2. zăc&ni, vb. trans. IV. A lovi, a hurduca. C. V. 2. zăghît, s. O parte de hotar în Ciubanca (« dar însemnăt. cuvântului nu se cunoaşte decât atunci când se rosteşte răsădit »). C. G. zăgnătă, s. f. Gustare de dimineaţă. S. I. 3. zăgrăî, vb. trans. IV. A zăhăi, a deranja. C. G. zăhăi, vb. IV. Vezi la : zăgrăî. zăică, s. f. « Recălfeştit pentru femei » . B. G. 1. zaicin, s. a. Un fel de oloiu din sămânţa de in. N. E. zaini, s. m. Conac al şoimului. M. G. zălăr, s. (« Crâşmarul Badiu a fost legat de Turci cu frânghie de mătase») : De zălarul coşului De văpaia focului. . . M. G. zalimă, s. f. Aliment apătos. I. N. zăltăt, adj. Scos din fire, unit, scrintit la cap. C. P. zambilă, s. f. Căluşul ce se pune în gura iezilor ca să nu sugă. F. G. zârnboc, s. a. Sfârc (de ţâţă) ; chiotoarea de piele dela cojoc. F. G. zămicliişc, s. f. Brânză de vacă. C. I. (Cf. să-măchişă, id. Candrea-Ad., Dicţ.Encicl.). zămig, s. a. Pâine muiată în zeamă. F. G. (N. B- Pentru suf. -ig cf. mai sus : rămiguri). zână (uzual la pl. zanălc), s. f. Prăvălii, şetre multe cu mărfuri diferite (hale, bazare). C. P. www.digibuc.ro 86 PETRE COMAN 148 zâllă, s. f. Pastrama, (oi tăiate de ** = de pus la mtirătoare, pt. pastrama, carne de ~). M. N. zangarâle, s. f. pl. Podoabe multe şi nevaloroase. Ş. V. zângloâvă, s. f. (adj.). Puşlama, om de nimic, un prăpădit, umblă ca o ~ degeaba. C. P. zăpădur, s. m. Munte cu (gheţuri) zăpezi permanente (în Zănoaga din Valea Brebului pe lângă iezere. Muscel). M. I. (An. Soc. Turişt. Rom., X (1912), p. 126). zupuzuică I s. f. Zăpadă puţină, un fluş-zâpâzuîc \ caiu. C. P. zărâldă, s. f. A lua în ~ = în râs. Ş. V. zărâncit, adj. (vb. zăiunci). Pipernicit, gărgăricit (d. puii de animale). C. P., Alex. zarâr, s. a. Daună, n’are » = nu e nicio stricăciune. G. ZĂratic, s. a. Mâncare slabă şi fără gust. C. V. 2. zât! (zăt /). Interj, cu care se alungă pisica. C. P. zătoilî, vb. trans. IV. A strâmtora pe cineva, — a îndesa prea tare. C. E. zătreâlă, s. f. Pierdere de timp. N. E. zăvârni, vb. IV. Vezi: zăvornî. zăvoi, vb. trans. IV. A deschide loc nou. C. V. 2. zăvorul (zăvârni), vb. intrans. IV. A scăpata (soarele), a trece peste o muche de deal, scăpând vederii. F. G. z&zdull, s. a. A vorbi în —■ = în zadar, necugetat, în vânt. C. P. zbârcc, adj. (D. un om) răutăcios, bătrân. C. V. 2. zbârnuit, adj. Nebun. C. V. 2. zborşi (a se), vb. refl. (şi intrans.). IV. A se uita urit ; a fermenta (laptele), ridicându-se brânza deasupra. Ş. V., S.I.3. zbrânea, s. f. Risipire, irosire : totdeauna dă ~ în lucrurile lui ! Ş. V. zdrăbnri, s. a. pl. Resturi de oale sau pahare sparte (în cădere). Ş. V. zdrnhân, s. m. Copil voinic : ce~ de fată s’a făcut I.! Ş. V. zdrnncanâle, s. f. pl. Fiare ce fac sgomot (la mersul căruţei). F. G. ; obiecte ce atârnă cuiva : zale, curele, sforicele, etc. C. P. zdrăvălău, s. a. Un obiect de lemn pentru sdrobitul cânepii topite. A. Indre, Gu-ruslău-Someş. zdrobalău, s. a. Sin. zdrăvălău. A Mosora, Mănăştur-Cluj. zdrdbură, s. f. Fărâmă mică de pâine. N. E. zdruburds, adj. Sfărâmicios. N. E. zdumpănî, vb. intrans. IV. Zdumpănc pământu’ subt el, sună, dlidue, se zgudue. N. E. zâciuri, num. (s.). în versurile : Pă d’afară [a casei] ZCCiuri scrise, Păn’ năuntru mese ’ntinse.. . C. P. zcmczdrît, adj. (D. un om) mic şi subţire, slăbănog. C. G. zcprucllit, adj. Debil, anemic, prăpădit, (sin. zemezdrit). C. G. zcvedi (prez. I. '-dese), vb. trans. IV. A face un lucru trainic, a întări, a împăna (d. p. o putină ca să nu mai curgă, un scaun pt. a nu se mişca, ş. a.). C.P. zevcdic, s. a. Instrumentul vânătorilor pentru strigat câinii. C. G. zgâibă : Vezi: sgaibă. zgăieă, s. f. O crustă, pieliţă, coaja subţire de pe rana cicatrizantă. M. I. (Galaţi, Tecuci, Bârlad, Iaşi), zgămă, s. f. Pocitanie, nagodă. — Alex. zgărcina, vb. I. Uzual în vorbele : — Ce faci : macini ori zgârcini? — Ba,nu macin,numaX^ÎTCia.— C.G. zgârgcrc, s. f. Aţă răsucită de sine. N. E. zgarit, adj. Uscat. B. N. KvSâic ) s- f- Coaja dovleacului zgârvoăcc I copt. F. G. www.digibuc.ro 149 GLOSAR DIALECTAL 87 zgliminci, s. m. pl. Copii mulţi şi mărunţi. C. V. z. Zgrcbeni (a se), vb. refl. (şi trans.). IV. A se întinde, a se juca (fete şi băieţi) pe uliţă. C. P. zgribcc, adj. Sărac, golan. C. V. z. zgripţuri. Vezi: sgripţuri. zimbroslâv (Muntele ~slăvii, în M-ţii Borşii-Maram.). C. G. zlamac, s. în expres. : l-a bătut de l-a făcut Ş. V. Zlllăcit, adj. Nărăvos, restit. C. V. z. zmârcăr, adj. (s.). (Copil) mucos, nespălat. C. G. zmicrcăni, vb. trans. (şi refl.). IV. A face să mierloie o pisică, a ** fetele pe uliţă, ciupindu-le. C.P. Zinolit, adj. Ofelit la faţă, palid. C. G., C. V. z. ZlUugă, s. f. Apa miroase â Geamăna-Turda. znâgă, s. f. Obiceiu rău, viţiu, pataramă : omu ăsta are ~ rea ! C. G. zoboloc (pl. alocuri), s. a. Mărunţişuri din ceva : vreascuri, surceluşi, de cartofi, ~ de mere. C. P. ZOÎle, s. f. pl. (N. B. Zoaie?). « Zoile » se păstrează într’un ciubaraş de lemn numit sciob sau budăeţ. D. S. 1. ZOlnic, s. a. Ştergar de masă. P. T. zontic, s. a. Umbrelă. P. T. zopoclli, vb. trans. IV. A îmblăti handuri. C. G. zotoâră, s. f. pl. Ugerul dela ţâţele scroafelor. F. G. (Cf. zătoarc, id, Candrea-Ad., Dicţ. Encicl,), zotolînă, s. f. Femeie gălbenicioasă, anemică. I. N. zubăn, s. a. Haină femeiască vătuită. P. T. (N. B. zăbnn). zuitoc, s. m. Cel care uită uşor. N. E. (N. B. uituc). zupăi, vb. (in)trans. IV. A cădea, a lovi, a bate. C. V. z. Zlirgu, s. [Neprecis], « Nume din bătrâni ». C. V. z. zurlîu, adj. Smintit, aiurea, într’o ureche, zăltat. C. P. zvâlţăî, vb. intrans. IV. A ieşi mereu pe uşe. F. G. zvardină. Vezi: svârdiiiă. zvilţă, s. f. Şuviţă de păr. F. G. — Cf. mai sus : sbilţă. www.digibuc.ro www.digibuc.ro SIMBOLURILE LUI EMINESCU DE D. CARACOSTEA MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE Comunicare comemorativă făcută în şedinţa solemnă dela 16 Iunie 1939 Pentru contemplarea creaţiunii lui Eminescu, calea cea mai dreaptă este evocarea trăită a acelor imagini centrale, care sunt simbolurile lui. Iată de ce, azi, când Augustul nostru Suveran, elita intelectuală şi întreaga obşte românească suntem întruniţi în acelaşi cuget de pioasă reculegere pentru a comemora o jumătate de veac dela adormirea poetului, se cuvine să actualizăm şi, pe cât se poate, să desvăluim semnificaţia simbolurilor eminesciene. Prin ele, ne vom întruchipa însăşi icoana lui ca figură reprezentativă. La răspasul acesta de timp, putem măsura covârşitoarea însemnătate a revelaţiei lui artistice, ceea ce aduce el nou şi etern pe lume: tipul de artă proprie către care tinde, potrivit geniului limbii, destinul poetic al neamului românesc. Dacă dintre toate aspectele expresiei alegem simbolurile, este pentrucă acestea sunt cele mai cuprinzătoare. Fireşte, după cum orice cuvânt, tot astfel şi toate acele celule ale expresiei, imaginile, pot fi privite ca simboluri. La fel, orice poezie. Dar nu la sensurile acestea, unul prea restrâns, celalt prea larg, ne vom opri. E vorba de acele icoane, figuri omeneşti, aspecte din natură, în care poetul a întipuit o valoare deosebit de scumpă. Cristalizând în jurul lor o întreagă crea-tiune, ele au un caracter central si sunt deci chemate să dea intuiţia esenţei poetului. Cum ne oprim înaintea unui iconostas, tot astfel vom privi imaginile iubite ale poetului pentru a săvârşi apoi jertfa înţelegerii la acea icoană în care el a pus mai multă semnificaţie obştească: icoana conducătorului, a voievodului. i • 13 A. R, — Aiemoi iile Secţiunii TA'.erare. Seria III. Tom. IX. www.digibuc.ro I Un fapt izbitor: obişnuit, în centrul poeziilor lui Eminescu, stă un simbol reprezentând o tipică valoare ideală. Nu se va iniţia în tainele acestei poezii cine nu va vedea cum, în jurul acestor valori, elemente constante ale poeziei lui, gravitează întreaga lui creaţiune. Prima poezie de larg răsunet, Venere şi Madonă, e dominată de evocarea acestor două largi simboluri: imaginea tipică a frumuseţii antice si icoana ideală a frumuseţii creştine. Dela » * » » înălţimea acestor valori, se deslănţue şiragul de invective ale desamăgitului, pentru ca, în final, un moment de înduioşare să înalţe din nou fiinţa iubită pe piedestal: tu eşti sfântă prin iubire... Un conflict între înalta valoare întipărită adânc în suflet şi realitatea care o desminte, fără să poată întuneca icoana preamărită a întruchipărilor ideale. Conflictul acesta va rămânea în inima întregii lui creaţiuni. Epigonii nu s’a putut cristaliza în jurul unei largi imagini centrale. Dar partea întâia, acea entuziastă preamărire a înaintaşilor, este de fapt un simbol colectiv. Conflictul este opoziţia schilleriană dintre naiv şi sentimental. Tot sufletul poetului stă alături de tipul uman reprezentat prin înaintaşi. Iar explozia de sarcasm care izbucneşte, când oda cedează satirei, vine din constatarea dureroasă că, în noua fază, a poeziei călăuzite de critică, vechile avânturi nu mai dăinuesc. Pentru epigoni, raţiunea, analizând, pulberizează ceea ce pentru poet rămâne totuşi sus şi atât de iubit. Dramatismul poeziei sociale a lui Eminescu stă în conflictul figurilor reprezentative. Demonul revoluţionar din înger şi demon ar vrea să coboare totul pentru a stârni furia norodului şi distrugerea. Titanismul acesta având frecvente corespondenţe în literatura universală, poate fi urmărit www.digibuc.ro 153 SIMBOLURILE LUI EMINESCU 3 comparativ. Dar când, neştiut şi bolnav, demonul se stinge pe patul proletar, negura este împrăştiată de arătarea aevea a fetei de împărat. Din prăpastia de ură, ochii titanului înfrânt se înalţă recunoscători spre acest simbol luminos al liberării prin milă şi iubire. In sinteza poeziei sociale, împărat şi proletar, icoana împăratului, meditând pe maluri sdrumicate de aiurea mării, apare ca centrul de unde se desvăluie sensul veşnicelor frământări * sociale, cu atât mai dureroase cu cât schimbă faţa, dar nu şi esenţa lucrurilor. In strofa finală, modul major şi accentul din acest neîntrerupt crescendo: de dregi oricât ai drege în lume — înalţă din nou privirile în sus. In acest ansamblu, ultimele versuri: te oboseşte eterna alergare şi imaginea vieaţa este un vis nu cad ca o concluzie de teoremă, ci sunt ritmic o clausulă, iar ca semnificaţie un catharsis al conflictului. Cu împărat şi proletar, această nouă faţă a titanismului revoluţionar, suntem la 1874. In trăsăturile ei fundamentale, poziţia artistică a lui Eminescu începuse a se aşeza. Dar după doi ani, în Melancolie, izbeşte o imagine sumbră, o biserică dărăpănată. Este prima formă pe care o ia la el poezia nocturnă a ruinelor. Prin natura însăşi a motivului, prin cerinţele lui tehnice, tabloul acesta dezolant excludea ceea ce până acum apărea ca un nelipsit termen eminescian: avântul spre un simbol purtător de valoare. Dar cu tot aspectul dezolant, ruina este totuşi o biserică, icoană a propriului suflet, azi numai conture triste, odinioară plin de credinţă. Va trebui să meargă cineva până la Rugăciunea unui Dac din 1879, ca să mai întâlnească o poezie de pură negaţiune. Şi nu este o întâmplare că, privite genetic, ambele sunt fragmente dintr’o viziune dramatică în care, prin prăbuşirea eroilor, se afirmau anumite valori. Cât de mult a iubit Eminescu valorile vieţii, se vede si din numeroasele sale idile. Fie scene de interior ca în Noaptea şi Singurătate, fie cadru de natură pentru scene de iubire, cum sunt cele mai multe, în centru stă icoana fiinţei iubite: o preamărire în plan absolut. In mintea tuturor rămân neşterse dulcea minune din Floare albastră, crăiasa din poveşti în ochii qăreia toate basmele s’adună, visul de fericire din Dorinţa, 13* www.digibuc.ro 4 D. CARACOSTEA 154 vraja îmbietorilor codri de fagi şi icoana îndrăgostiţilor în Făt Frumos din teiu, reluată în Povestea teiului. In fruntea tuturor idilelor stă Călin. Aici se poate urmări şi cum plăsmuia Eminescu, direcţia procesului creator care ducea la preamărirea marilor valori ale vieţii, Din complicata reţea de întâmplări ale peripeţiilor unui basm, poema s’a liberat treptat de orice balast. Din izvorul primitiv, n’a mai rămas decât mireasma fabulosului, din care răsare acea minune de frumuseţe fizică şi morală: fata de împărat. Ca într’o sinfonie se împletesc temele: patimă şi suferinţă, şi apoi apoteoza de mit din final: la nunta în codru, întreaga natură preamăreşte iubirea credincioasă. Cu cât căpătâiul era mai aspru, cu atât imaginile ideale se întruchipau mai splendid. Se poate obiecta că idilele nu sunt concludente pentru direcţia imaginilor. Dar iată poema imediat următoare. S’ar zice că, după luminoasele imagini din Călin, ca o compensaţie, apar figurile sumbre din Strigoii. Privite însă de aproape, ele se încadrează în chip firesc în galeria de figuri eminesciene. In centru stă destinul celor doi îndrăgostiţi: Arald şi Maria. In pornirea lui de năvălitor, barbarul este oprit de acea întrupare a veşnicului feminin, Maria, regina dunăreană. Instinctul puterii sale este biruit de acel al iubirii. Cum Ifigenia lui Goethe umanizează pe barbarul rege Thoas, tot astfel Maria, pe Arald. Dar când soarta-i desparte prin moartea iubitei, pornirea lui vrea să treacă dincolo de hotarul veşnic. Prin magie, iubita moartă e smulsă stihiilor. Şi ea revine, dar sub singura formă posibilă: acea de strigoi. Acum însă, iubirea care surpase hotarele morţii, nu se pleacă nici poruncii de înapoiere înainte de faptul zilei. In nesăţioasa cursă nocturnă pe caii fantomă, cei doi încremenesc şi, uniţi în moarte, deasupra lor se pece-tlueşte pe veci mormântul. Privind comparativ în literatura lumii tipologia sumbrei poezii a strigoilor, nu se va găsi pereche acestor figuri: Arald şi Maria, în care absolutul iubirii este afirmat atât de puternic si dincolo de hotarele morţii. > » Există la Eminescu şi un număr redus de poezii fără un simbol central. Şi nu este o întâmplare că în fruntea lor stă www.digibuc.ro SIMBOLURILE LUI EMINESCU 5 155 Rugăciunea unui Dac, cea mai pesimistă pagină a lui. Privită însă genetic, ea este un fragment dintr’un poem byronian, în care regele dac Sarmis, înnebunit de durere, apare la nunta logodnicei necredincioase cu fratele care-i răpise tronul. Prăbuşirea tragică a idealurilor surpate prin egoism, îl duce la blestem şi la pornirea de a nimici în el, prin suferinţă, setea de vieată. » După cum, în dramele schilleriene, nu poate fi pesimism suferinţa provocată de căderea eroilor, tot astfel, la Eminescu, accentele de negaţiune ale Dacului, privite genetic, sunt reversul unei mari iubiri. Cu cât înainta spre Zenit, cu atât privirile se aţinteau spre imagini mai înalte: icoana asemănătoare pururi verginei Marii din Atât de fragedă, imaginile sonetelor publicate de el, codrul din Revedere, icoana din O, mamă... Ultimele creaţiuni, cele patru Scrisori şi Luceafărul, minunile iconostasului, apar ca feţe deosebite a ceea ce el priveşte ca singura realitate: lumea mea, în hotărîtă opoziţie cu lumea cea aevea. Ca într’o nebuloasă, cea mai veche dintre Scrisori, aceea care a devenit Scrisoarea a Il-a, cuprindea elementele din care au crescut tuspatru scrisorile. Se confirmă şi pe calea aceasta că motivul primordial: poziţia nefericită a poetului în societate, este axa creaţiunii eminesciene. O sentimentalitate, neîntocmită, un flux şi reflux de amărăciune şi revoltă îşi căuta zadarnic expresia. Numai când i s’au luminat figurile centrale: marele dascăl, marele conducător, apoi când s’a asociat icoana ideală a înamoraţilor, s’a născut scânteia acelui dinamism creator care a însemnat ieşirea din amorf, organizarea capodoperelor. Din câte figuri a creat poetul, niciuna n’a deşteptat un mai larg răsunet în sufletele româneşti decât icoana ideală a conducătorului: Mircea cel Bătrân, înălţându-se măreţ deasupra apelor putrede ale actualităţii biciuite. Departe de a fi întipuit o ideologie politică, scrisoarea aceasta este triumful viziunii organice în poezia noastră. Pentru a încadra monumental, crează un spaţiu estetic de o amploare mitică. Visul profetic www.digibuc.ro 6 D. CARACOSTEA 156 al Sultanului nomad se realizează aevea, culminând în năprasnicul Baiazid. In opoziţie cu aceasta, cealaltă întrupare: spaţiul nostru, pământul acesta în care Voievod, oştire, codru, râu, ram, sunt un singur suflet, un tot nebiruit. Urgisirea prezentului, fiind un reflex al acestei table de valori, înalţă si mai sus măreaţa icoană a lui Mircea. > » Este cunoscut crezul politic al lui Eminescu: neamul nu este produsul unor programe sau al unei ideologii, cum credeau moraliştii politici dela 1848, ci rezultanta unui larg proces organic. El nu poate fi înţeles şi condus decât ca un organism. Matcă şi roiuri vorbitoare sunt imagini care-i apar spontan. Intuiţia aceasta adânc trăită îl duce la o filozofie proprie a istoriei noastre, la afirmarea principiului de monarhie ereditară ca matcă a destinului românesc. Partidul atunci dominant i se părea o primejdie, pentrucă se întemeia pe o clasă suprapusă, deci pe o clasă necrescută organic. Din aceste experienţe adânc trăite, s’a născut Scrisoarea IlI-a. O primejdie însă o pândea. Manuscrisele arată la început o descărcare de sentiment atât de violentă, încât lua forma invectivelor personale, câteodată cu expresii care n’ar putea fi citate. Moment fericit de inspiraţie a fost când, în acest clocot de sentimente, i-a apărut figura lui Mircea. Numai astfel, punând în opoziţie ceea ce iubea pătimaş cu ceea ce ura cu patimă, a fost posibilă atenuarea expresiei violente şi totodată izbucnirea ei, fără ca să ne turbure receptivitatea estetică. Pentru larga viziune organică, este de relevat cum figura lui Mircea, ca să capete tot relieful, este integrată într’un moment al istoriei lumii. O asemănătoare nevoie a simţit primul mare poet înainte de Eminescu, Budai-Deleanu, când a vrut să-şi reliefeze eroul, pe Vlad Ţepeş; dar el şi-a încadrat povestirea numai în situaţia vremii, zugrăvind ce se întâmpla la Constantinopol şi în Apus. Eminescu, cel deprins cu un spaţiu estetic nemărginit, a creat o asemănătoare viziune în timp, evocând întreaga creştere a puterii otomane, văzută nu numai ca un fenomen istoric, dar mitic, având parcă ceva din deslănţuirea de neînlăturat a unei forţe ^ destinului, www.digibuc.ro 157 SIMBOLURILE LUI EMINESCU 7 Aici, o altă primejdie. Zugrăvirea creşterii otomane cu elemente istorice, ar fi rămas străină de cititor şi ar fi putut să alunece spre discursiv. Tehnic, mai era posibilă o altă cale: concentrarea unei lumini intense asupra unui singur erou otoman, Baiazid. Dar aceasta, fiind un pendant la Mircea, ar fi dat procedeului ceva de şablon. A fost o inspiraţie genială aceea de a zugrăvi creşterea otomană prin visul profetic. Izvorul este cunoscut: visul lui Osman, povestit de Iosef von Hammer în Geschichte des osmanischen Reiches. Ceea ce nu este cunoscut este că această legendă a originei a avut o largă circulaţie. Intre altele, se află şi în Histoire de la Turquie de A. de Lamartine. Ea are un fond folcloric străvechiu şi aparţine legendelor despre origini. Lăsând la o parte elementele specific otomane, luna şi Ţarigradul, miezul legendei este copacul-simbol care se întinde uriaş deasupra împărăţiei şi a apelor care o împrejmuesc. Mărginindu-mă la cadrul tradiţiilor arice, amintesc aici legenda naşterii lui Kiru, la Herodot, care mărturiseşte că a cunoscut 4 variante. Regele Mezilor, Astiage, a văzut în vis cum din fata lui a ieşit un izvor de a acoperit toată Asia. In legenda otomană, părţii acesteia îi corespund fluviile şi mările împărăţiei. Astiage, dând în căsătorie pe fiica sa după Cambise, a mai avut un vis: din pântecul ei a crescut o viţă care a cuprins întreaga Asie. Părţii acesteia îi corespunde, în izvorul lui Eminescu, arborele cu ramurile uriaşe. Substratul folcloric poate fi urmărit şi în domeniul ghicitorilor. E ştiut cum stărue orientalul în amănunte menite să sporească iscusinţa termenilor de comparaţie într’o ghicitoare. Motivul a pătruns şi în legendele biblice şi de aici în iconografia creştină chiar şi în aceea de pe catapeteasmă. Dar deşi, prin răspândirea ei, legenda stetea la îndemâna tuturor, ea rămânea ascunsă ca într’un bloc de marmoră o statuie, până ce Eminescu i-a scos la iveală puterea expresivă. Prin el, alegoria viselor şi a prevestirilor a devenit expresivitate largă, simbol. Este la el o rară măestrie de a înfăţişa feluritele fete ale unui t 3 r motiv, aşa încât să spună tot ce este necesar. După ce copacul www.digibuc.ro 8 D. CARACOSTEA 158 uriaş a fost evocat vizual, impresia acustică, prin natura ei mai impresivă, îl actualizează cu atât mai viu cu cât face una cu dinamismul motorie: Vulturii porniţi la ceruri pân’ la ramuri nu ajung; Dar un vânt de biruinţă se porneşte îndelung Şi loveşte rânduri, rânduri în frunzişul sunător, Strigăte de Allah! Allah! se aud pe sus, prin nori. Sgomotul creştea ca marea turburată şi înaltă, Urlete de bătălie s'alungau după olaltă; Insă frunzele-ascuţite se îndoaie după vânt Şi deasupra Romei nouă se înclină la pământ. Ca frunzele arborelui gigantic, se mişcă şi fraza. In evocarea creşterii otomane, o primejdie ar fi pândit pe un alt scriitor: înşiruirea discursivă. Aceasta ne-ar fi scos din vraja mitului, care e mai adânc decât istoria. înlăturând discursivul numelor şi al amănuntelor, poetul a ştiut să obţină un efect sporit printr’unele repetări, menite să deştepte viziunea creşterii nu în amănunte, ci în esenţa lirică: Visul său se ’nfiripează şi se ’ntinde vultureşte, An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte, Iară flamura cea verde se înalţă an cu an, Neam cu neam urmându-i sborul şi sultan după sultan; Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid... Pân’ în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid... Amploarea frazei prelungeşte ca un ecou sonor repetările cuvintelor, care toate au vocala accentuată a de larg răsunet admirativ. Iar vocalizarea ultimului vers: Pân’în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid... cu vocale umbrite de nasală este încărcată de întunerec, ca un nor de furtună. Cum în poemul muzical al lui Ciaikowsky « 1812 », fanfarele victorioase ale lui Napoleon sunt întâmpinate, la început numai prevestitor, de motivul etnicului rusesc, care în urmă creşte biruitor, tot astfel, în toiul revărsării otomane, apare prevestitor motivul spaţiului românesc. www.digibuc.ro 159 SIMBOLURILE LUI EMINESCU 9 Tot spaţiul poemei este un pervaz imens pentru a încadra figura lui Mircea. înainte de faptă, o măsurare în cuvânt. Fraza emfatică a sultanului, retorică şi cu acumulare de podoabe, contrastează cu exprimarea simplă şi stăpânită a Voievodului: mireasmă arhaică, prevedere, cumpănire, demnitate. Două tipuri umane stau faţă în faţă. Acela care, când vorbeşte, se uită cum se oglindeşte în alţii, căutând efectul, în opoziţie cu acela care ascultă numai imperativul demnităţii. Pentrucă se ştie întruparea organică a tuturor, prin el vorbeşte ceva mai presus de el. Acel ce e scris şi pentru noi este nu resemnare în faţa soartei, ci garanţia supremă a izbânzii: înălţarea imperativului moral deasupra succesului sau insuccesului. In centrul vorbirii lui Baiazid stă eu, în centrul cuvintelor lui Mircea stă noi. Iar când, în final, apare răspicat eu, dobândeşte un relief deosebit: cap de vers, e reliefat prin neobişnuita pauză a cesurii, şi tot ce urmează după această silabă, subliniază subordonarea faţă de un tot. Deplasarea neobişnuit de mobilă a cesurii în acest context este un mijloc de relief: Eu ? îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul.. . Şi de-aceea tot ce mişcă ’n ţara asta, râul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este; Duşmănit vei fi de toate făr’ a prinde chiar de veste, N’avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid Care nu se ’nfiorează de-a ta faimă, Baiazid ! Spaţiului socotit vital de cuceritorul pe care lumea nu putea să-l mai încapă, i se opune spaţiul organic românesc. Şi bătrânul se poartă cum i-a fost cuvântul. Tipul de luptă zugrăvit de Eminescu nu e cel obişnuit de încleştare divizată, individuală. Nu vezi aici eroi în poze teatrale. Acel tot organic, în numele căruia vorbea Voievodul, săvârşeşte acum fapta. Intr’un singur vers Mircea este amintit, către sfârşitul luptei: Mircea însăşi mână ’n luptă vijelia ’ngrozitoare, Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare. Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi, Printre cetele păgâne, trec rupându-şi large uliţi. www.digibuc.ro IO D. CARACOSTEA 160 Voievodul dispare oarecum în acea deslănţuire de forţe elementare, în care parcă n’ai putea distinge fapta omului de izbucnirea naturii. Ca într’un poem simfonic, după furtună vine înseninarea. O încununare de glorie cu atât mai măreaţă, cu cât sbuciumul a fost mai mare. Măsurat faptei, imaginile au ceva din măreţia apoteozelor naturii: Pe când oastea se aşează, iată soarele apune, Voind creştetele 'nalte ale ţării să ’ncunune Cu un nimb de biruinţă: fulger lung încremenit Mărgineşte munţii negri în întregul asfinţit, Pân’ ce izvorăsc din veacuri stele una câte una Şi din neguri, dintre codri, tremurând s’arată luna. înseninarea aceasta e un mijloc de a încheia spaţiul etnic şi totodată pregătire pentru un nou şi necesar plan de rezonanţă: scăderilor vieţii intime din partea de satiră, li se opune o icoană a purităţii din trecut. Din elemente folclorice, e întruchipată imaginea domnescului fecior, zâmbind de o amintire şi scriind carte mândrei la Argeş. înălţarea aceasta a privirii către imaginea idealizată a conducătorului, nu este un unicum la Eminescu. Cel care, în articolele politice, vorbea de ordinul sfintei cânepe, era firesc să încheie Scrisoarea IlI-a cu evocarea lui Ţepeş. Când, după simbolul conducătorului, a plăsmuit simbolul creatorului, al poetului, prima imagine plastică de caracterizare a acestuia este tocmai aceea a conducerii: Pe mişcătoarele cărări corăbii negre duce. . ., după cum este şi ultima: călăuzind singurătăţi de mişcătoare valuri. Iar în acea cupolă centrală care este vorbirea lui Dumnezeu, ultima perspectivă înfăţişată de Demiurg este iarăşi o viziune de conducere: Iţi dau catarg lângă catarg, Oştiri spre a străbate Pământu ’n lung şi marea ’n larg, Dar moartea nu se poate,., www.digibuc.ro 161 SIMBOLURILE LUI EMIKESCU 11 Aici, imaginea vizuală face una cu cea auditivă, prin opoziţia lor, fonemele se organizează într’un simbol acustic. Ultima imagine creată de Eminescu înainte de prăbuşirea din 1883, este tot un simbol de conducător. Deasupra sfâşietoarei elegii etnice din Doina, pluteşte sus icoana mântuitoare a lui Ştefan, prea adânc întipărită în inimile noastre, ca s’o mai cităm. . www.digibuc.ro II Străbătând iconostasul eminescian, am învederat cum, aproape pretutindeni, în centru stă icoana unei valori preamărite, chiar atunci când purtătorii ei cad sau sunt dureros desminţiţi de lumea cea aevea. Proza lui artistică: figurile din Făt frumos din lacrimi, Sărmanul Dionis, Cezara, confirmă această intuiţie. Pesimism ? Cine pe o astfel de poezie anină eticheta comodă de pesimism, procedează ideologic, nu artistic, şi priveşte numai spuma şi sfărâmăturile dela ţărm, nu nemărginitul din larg, marea, cu avânturile mereu reînnoite. Dacă, în afară de operă, încercăm o privire în alatarul personalităţii lui, ne încredinţăm că forma lui statornică de a vibra în atingere cu vieaţa, este de o fiinţă cu esenţa poeziei lui. Atât amănuntele biografice, cât şi portretele morale zugrăvite de contemporanii cari au vrut să-l înţeleagă, se întregesc într’o icoană unitară. Astfel, după ce am contemplat unitatea simbolurilor lui, putem să-l privim pe el însuşi ca tip uman reprezentativ şi apoi ca simbol al creativităţii noastre. Este o imagină cu totul deosebită de aceea a unui palid tovarăş al ideilor eterne. Atât prin vitalitate, cât şi prin întregul fel de a fi, Eminescu, îa ce avea mai adânc, se caracteriza printr’un nemărginit elan de afirmare a vieţii, în toate domeniile. Este tendinţa către nemărginit, titanismul sădit în fiinţa lui puternică. O stare de suflet eminesciană este un sentiment care s’a deslănţuit atât de viu, încât a vrut să cuprindă mai mult decât stă în rostul firesc al vieţii. Cu rari excepţii, care pot fi lămurite, simbolurile lui Eminescu sunt tot atâtea feţe, tot atâtea valori ale unui elan spre www.digibuc.ro 163 SIMBOLURILE LUI EMINESCU 13 absolut. Reversul este sbaterea, amărăciunea, revolta şi nega-ţiunea, însă totdeauna în numele acelei table înalte de valori. Nu numai imaginile totalizante, simbolurile, dar şi celelalte imagini, celulele expresiei poetice, confirmă că aceasta este poziţia eminesciană. Privind aspectele acustice, trăsătura cea mai caracteristică este modul său, cum se mai zice, tonul. Ca în muzică, el poate fi minor, adică tângăios, feminin, sau major, bărbătesc. Aproape toate poeziile lui Eminescu sunt străbătute de un viguros ton major. In accentele versurilor iniţiale, acolo unde privirile se îndreaptă spre simboluri, lucrul este uşor de simţit: Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este. .. Când privesc zilele de-aur a scripturilor române... Dar în finalurile ades meditative, spuma gândurilor concentrate sentenţios acoperă pentru mulţi realitatea totală a expresiei. Nimic mai dezolant decât versul final din Epigonii, de pildă: Toate-s praf... Lumea-i cum este şi ca dânsa suntem noi. Integrată însă acustic în strofă, sentinţa are o altă vibraţiune, e altceva decât o concluzie de teoremă: apare luminată de reflexele simbolului colectiv. Iar în sfâşierele accentelor finale, tonul major colorează şi aici semnificaţia. La fel, în finalurile din cele mai multe poezii. Ultimele plăsmuiri confirmă cum, imprimat dela primele acorduri, tonul major rămâne o constantă. Nici nu s’ar putea explica enorma deslănţuire de energie pornită din versurile lui, dinamica eminesciană, fără această tonalitate majoră, reflexul acustic al valorilor înfăţişate în simboluri. Dintre toate pornirile spre absolut, acea care-i asigură veşnica prezenţă în conştiinţele noastre, este rostirea lui puternică şi de o fiinţă cu însuşi geniul limbii româneşti. Sunt forme proprii nouă, a căror virtualitate şi farmec el ni le-a desvăluit. www.digibuc.ro 14 D. CARACOSTEA 164 Dintre toate darurile lui, deosebit de reprezentativ este tipul formal supraindividual creat de el. Nu s’a lăsat dus de necontenitele porniri spre nemărginit, ci, stăpânindu-le, le-a încleştat svâcnirile într’o formă închisă, de o severă disciplină clasică. La fel, limba noastră stăpâneşte străvechile avânturi traco-ilirice ale acestui pământ în tipare romanice. Această concordantă între forma eminesciană si structura limbii este ' > un semn al destinului sub care stă toată cultura noastră: sinteza proprie românească între seva Răsăritului şi disciplina Apusului. Pentru a ilustra puterea de stăpânire, suverana concentrare eminesciană, aleg un motiv care, prin natura lui, pare anume făcut să-şi asocieze numeroase desvoltări. Este motivul neîntreruptei prezenţe în cuget a fiinţei iubite: tot ce se întâmplă în natură şi în propria conştiinţă este străbătut de amintirea ei. Printre poeziile lui G o e t h e, una din cele mai gustate, Die Năhe des Geliebten, este un lied pe tema amintirii fiinţei iubite. Impresionat de caldele accente dintr’o poezie pe aceeaşi temă a unei scriitoare cunoscute, a fost urmărit de ritmul si frumuseţea motivului. Dar, în acelaşi timp, a fost izbit de în-şirarea neîntocmită a multiplelor accente. Instinctul formal al lui Goethe nu putea fi îndestulat de prelungita diagonală a unor momente impresionante, dar neorganizate. De aceea, păstrând măsura şi chiar unele tipare sintactice ale izvorului, a creat o poezie proprie, pe care o dau în traducere: Gândesc la tine, când a soarelui sclipire Din mare străluce, Gândesc la tine, când licărirea lunii Se oglindeşte ’n izvoare. Te văd, când pe ’ndepărtatul drum Se 'nalţă praful; Când în adâncul nopţii, pe cărare Tremură drumeţul. Te-aud, când colo cu vuet surd Se ’nalţă valul; In tăinuitul crâng ades’ mă duc s’ascult Când toate tac. www.digibuc.ro SIMBOLURILE LUI EMINESCU 15 165 Eu sunt cu tine. Şi-oricât de departe, Aproape-mi eşti! E în amurg, îndat’ or luci stele. De-ai fi aici! O traducere credincioasă, poate prea credincioasă, vrând să păstreze, pe cât posibil, ordinea cuvintelor şi structura sintactică a originalului. Pentru cine ar vrea să aibă şi impresia ritmului, el e redat în ultima strofă. In centru stă acel gândesc la tine, variat în fruntea strofelor următoare prin te văd, te aud, sunt cu tine, pentru ca, în final, să izbucnească acel O, de-ai fi aici! Lăsăm la o parte întrebarea dacă soarele, luna, drumul, praful, valul, crângul, se organizează într’un tot, şi dacă amănuntele sunt străbătute de prezenţa fiinţei iubite, ca şi cum ar face una cu ea, îmbinându-se într’un simbol colectiv de tot atâtea corespondenţe. Ci, fără nicio critică, să citească cineva neprevenit cântecul Şi dacă. . ., expresia eminesciană a aceluiaşi motiv. Şi dacă ramuri bat în geam Şi se cutremur’ plopii, E ca în minte să te am Şi ’ncet să te apropii. Şi dacă stele bat în lac Adâncu-i luminându-1, E ca durerea mea s’o ’mpac Inseninându-mi gândul. Şi dacă norii deşi se duc, De iese ’n luciu luna, E ca aminte să-mi aduc De tine ’ntotdeauna. N’ai putea clinti sau adăuga nimic fără să strici poezia. Observaţi bunăoară cum, în strofa a doua, aspectul acustic întunecos al versurilor neperechi şi căderea tonului sunt ca un fond pe care se reliefează accentele luminoase ale versurilor perechi. www.digibuc.ro l6 D. CARACOSTEA 166 Cu greu s’ar putea o concentrare mai mare şi o mai stăpânită formă închisă pentru atâta putere de sugestie şi orizont spre nemărginit. Cât de sus era şi cât am pierdut se poate vedea din aceste simple date: când a alcătuit liedul citat, Goethe avea 46 de ani, pe când Eminescu îşi curmase la 33 de ani cântul cel etern. Şi totuşi, în aproape tot ce a scris, fiecare lectură îţi desvă-lue noi farmece, aşa încât ai mereu impresia că d’abia începi să-l descoperi. In fiecare vers al lui este ceva care trece dincolo de marginile expresiei. Şi dela imaginile largi până la cele mai mici amănunte, accente şi opoziţii de sunete, totul este străbătut de o spiritualitate unică. Ca în cântecul amintit, Eminescu este atotprezent în conştiinţa noastră. După cum aceste simboluri, care sunt cuvintele limbii materne, spontan ne vin pe buze în orice situaţie a vieţii, încât fără ele nici n’am putea concepe sufleteşte existenţa, tot astfel versurile poetului ne însoţesc pretutindeni. Poezia lui este o continuă actualitate, semn că împlineşte nu numai o funcţiune estetică şi socială, dar şi una vitală. www.digibuc.ro III Preamărind amintirea lui, Academia Română preamăreşte semnificaţia cea mai înaltă a chemării scriitorului. Iată de ce, acum, când comemorăm o jumătate de veac dela adormirea lui, privindu-1 şi ca simbol al creativităţii româneşti, gândul ne duce şi spre viitor, la obştea de mâine şi la cei ce vor sta aici după o altă jumătate de veac şi de-a-lungul secolelor. A scoate însă din trecut directive de viitor, a face ceea ce se chiamă istorie pragmatică, poate duce la grele erori. Pe de altă parte, a da norme este o concepţie perimată. A lua însă poziţie, este nu numai modern, dar şi necesar. Creativitatea este altceva decât acel trebne al esteticei normative. Presupunând darul de sus — fără de care nu se poate nimic — şi lăsând la o parte toate deosebirile de epocă, de generaţie, de direcţie, şi evocând pe toţi fruntaşii scrisului românesc câţi se odihnesc în pământul ţării şi dincolo de hotarele ei, dela Palermo până la Lemberg şi mai departe, se cuvine, în reculegere, să ne punem întrebarea: ce imperative ne grăiesc din atâtea mari morminte şi mai ales din acela care se înalţă deasupra tuturor ? Cum într’o celebră pânză a lui Rembrandt, se ridică Moise în toată vigoarea, înălţând deasupra capului matur tabla de legi, tot astfel, deasupra generaţiilor, se ridică din jertfa lui Eminescu poruncile veşnice ale scrisului românesc. Cea dintâi poruncă din crezul generaţiilor este: rădăcinea-ză-te adânc în sufletul neamului tău. Şi, pentrucă bunurile sufleteşti supreme trăiesc pentru noi în această minunată faţă a vieţii care este limba românească, cultul, înnobilarea şi desăvârşirea ei să rămâie nestrămutatul nostru cuget. Valoarea unei literaturi este determinată întâi de caracterul şi geniul limbii materne. Şi dacă Turghenief, după o fază de www.digibuc.ro i8 D. CARACOSTEA 168 restrişte, mărturiseşte că ceea ce l-a mântuit de îndoială a fost limba lui, tot astfel noi, după ce am adâncit paginele lui Eminescu şi ne-am pătruns de ce minunat instrument de expresie este limba noastră, suntem îndreptăţiţi să zicem: în zile de îndoială, ceea ce-mi susţine credinţa în destinele viitoare ale poeziei neamului meu, şi prin aceasta a întregii lui culturi, eşti tu, limpede ca cerul Italiei şi bogată ca pământul pe care trăim, sfântă limbă românească. Dumnezeu când îţi dă ţie, celui vremelnic, harul unei firi alese, creează posibilitatea unui destin căruia trebue să-i rămâi credincios. Nimic nu caracterizează mai mult decât conştiinţa despre propria menire, felul cum ştii să te identifici cu imperativele destinului pentru care te simţi creat. Al treilea stâlp de credinţă: păzeşte-te de primejdia originalităţii cu orice preţ a celui care crede că poate fi o glorie să devii neom prin singularizare. Numai viziunea totală şi adâncă a lumii te poate înălţa pe marile piedestaluri. Cuvintele obşte şi obştesc, în care au crezut înaintaşii şi care azi par învechite, sunt mai presus de modă. Vieaţa fiind mai presus de artă, nu estetiza; panestetismul este moartea poeziei. Destinul poetului nu poate fi mărginit la un simplu joc. Rămâi străin de deşărtăciunea succeselor. Gloria nu vine la cine o caută, căci cine aleargă după ea, aşteptând aplause, se uită la alţii, nu în adâncul lui. Eminescu făcea totul ca şi când ar fi avut de trăit o sută de ani şi, prin poezia lui, ştia că vorbeşte ceva mai presus de el. Aceasta este porunca lui de dincolo. Toţi mucenicii scrisului nostru şi-au susţinut încrederea printr’o neîntreruptă pregătire. Niciunul mai mult ca el. Conştiinţa menirii poate înălţa şi pe cel mai urgisit; numai prin ea poţi rezista unei lumi de duşmani, căci prin ea vorbesc tăriile. Un alt imperativ, şi dintre cele mai grele, este ca, fiind mereu tu, să te desmărgineşti, sporind fiinţa ta cu tot ce este trainic pe lume, un spor nu eclectic, ci însuşit organic. Nu uita însă că vremea ta îşi are drepturile ei şi că drumul poeziei nu se opreşte niciodată: cel mai mare duşman al www.digibuc.ro SIMBOLURILE LUI EMINESCU 19 169 lui Eminescu, privit ca simbol de creativitate, este emines-cianismul, spiritul de imitaţie. Tehnica nu se învaţă, se creează odată cu fiecare solie şi cu fiecare plăsmuire; şi numai cine stărue până la capăt în solia lui, acela poate fi mântuit. Dus de puterile acestea, te opreşti acolo unde destinul tău, al neamului şi al umanităţii fac un tot nedespărţit, şi-ţi dai seamă că, împotriva tuturor puterilor destrămării, ai fost făuritorul unei opere nepieritoare. Acestea sunt glasurile de consolidare care se ridică din mucenicia lui Eminescu. Bunurile dobândite prin ele nu pot fi plătite cu nimic şi impun mari îndatoriri criticii şi publicului. Pe marmora acestor stâlpi se va înălţa cupola vârstei de aur a literaturii româneşti. Pe lângă opera lui, adâncirea acestor porunci mai presus de generaţii garantează şi pe calea creativităţii eterna prezenţă a lui Eminescu în inimile si minţile româneşti. > > a www.digibuc.ro www.digibuc.ro PROBLEME ROMÂNEŞTI DE ARTĂ ŢĂRĂNEASCĂ DE G. OPRESCU MEMBRU CORESPONDENT AL ACADEMIEI ROMANE Şedinţa dcla 2 Iunie 1939 Arta ţărănească este una din formele cele mai misterioase ale manifestărilor omului în societate. Mai toate întrebările pe care ni le punem asupra originii ei, asupra condiţiilor ce pot întări sau slăbi impulsiile ce-i dau naştere, asupra împrejurărilor în care apar, se perfecţionează şi se transmit, atât tehnicele de care se servesc ţăranii, cât şi motivele adoptate pentru decorarea obiectelor uzuale, asupra valorii magice sau simplu ornamentale a acestor motive, asupra, mai ales, a chestiunii aşa de controversate a raportului dintre arta satelor şi cea cultă, au rămas până astăzi fără un răspuns hotărîtor. Pricina trebue căutată nu numai în faptul că mai fiecare cercetător dă acestor fenomene explicaţia singură care-i este mai familiară, ignorând pe celelalte sau neţinând seamă de ele, dar şi pentrucă, pe de o parte, atunci când e vorba de arta populară, lucrăm cu noţiuni nu deplin lămurite, a căror sferă este încă destul de elastică, iar, pe de alta, obiectele ce ni s’au păstrat, cele ce mai pot fi studiate, sunt relativ foarte recente. Nu trebue încă să pierdem din vedere împrejurarea că un examen al acestor obiecte, un studiu al lor sistematic si corn-parativ, în timp şi în spaţiu, nu s’a întreprins decât de puţină vreme şi în mod cu totul sporadic. 15 A, R. — Memo) iile Secţiunii Litera,e. Seria III. Tom. IX. www.digibuc.ro 2 G. OPRESCU 172 Lumină nu se va face decât cu încetul şi după anchete din cele mai migăloase. Ce se poate afirma de pe acum este că problemele, toate, sunt complexe, încâlcite şi adesea susceptibile de mai multe interpretări, încât rare sunt acele care să admită o singură soluţie, cu excluderea altora. Cei ce îşi imaginează altfel situaţia riscă să întunece uneori aspectele cele mai interesante ale fenomenelor, să reducă în mod arbitrar câmpul în care ele se pot urmări. De aceea, în această delicată materie, atitudinile extreme sunt deopotrivă de nesatisfăcătoare şi chiar primejdioase. N’am intenţia, în comunicarea de faţă, să reiau de-a capul analiza nici uneia din problemele mai sus enumerate, deşi ele îmi par esenţiale pentru priceperea artei noastre ţărăneşti. Aş vrea să mă opresc însă la două chestiuni mai speciale, privind în primul rând producţia unor regiuni destul de bine limitate, dar, la rigoare, cu aplicaţiuni mai vaste şi mai îndepărtate : 1. Care este locul pe care-1 ocupă broderia sau alesătura pe cămaşa ţăranului sau pe iia ţărancei şi dacă această dispoziţie a ornamentelor ne este proprie dintru început, sau apare si la alte neamuri ? $ 2. Cum se explică originea a două din cele mai curioase repertorii de motive şi a tehnicelor prin care ele se execută, unele în ceapsele sau căiţele, adică în găteala de cap a femeilor din Banat şi din regiunile ardelene învecinate, altele în cusăturile pe muchia cutelor, care apar curent în Haţeg şi chiar în preajma Sibiului, cusături adoptate spre a permite trecerea dela o făşie largă de stofă, cum ar fi o mânecă sau un piept de cămaşă, la o bentiţă de mânecă, la un guler, la un volan din jurul gâtului sau dela extremitatea de jos a mânecii. Dacă prima parte a comunicării este menită să ne arate legătura ce a putut exista, în trecut, între regiuni destul de depărtate între ele, cea de a doua va arunca, sper, o oarecare lumină asupra chestiunii, de o importanţă capitală pentru cine studiază originea artei poporului, a raportului dintre producţia anonimă si colectivă, ieşită din colaborarea tuturor celor ce locuesc în mediul sătesc, si arta mare, adică cea ieşită din mâinile unor artişti cultivaţi, care se cunosc pe nume, sau cea www.digibuc.ro 173 PROBLEME ROMANEŞTI DE ARTĂ ŢĂRĂNEASCĂ 3 provenită dintr’o modă trecătoare, urmată într’o anumită epocă, de târgoveţi, modă care a dispărut la aceştia, dar s’a menţinut încă multă vreme la sate, chiar departe de locul unde ea luase naştere 1). Cămaşa ţăranului şi, mai ales, iia ţărancei este partea principală a costumului lor de toată ziua. La bărbat ea este, natural, de o formă mai simplă şi numai în mod excepţional împodobită cu broderii sau alesături. In orice caz, chiar şi atunci, cusătura e mult mai discretă, mai redusă decât pe iia nevestei. In costumul acesteia iia tine însă loc de fustă si de * > bluză, îndeosebi vara. O fotă, dintr’o bucată sau din două părţi separate — în acest caz de forma unor şorţuri şi purtând numele de opreg sau de vâlnic —, o maramă sau o « cârpă » pe cap, un brâu sau nişte bete, care strâng mijlocul, iată în rezumat portul zilelor de lucru. Variaţi în colori, în puncte şi în motive dela o regiune la alta —, ceea ce ne îngădue să determinăm cu destulă preciziune provenienţa unei cămăşi brodate — râurii, mai ales în trecut, când lumea era mai păstrătoare de tradiţie, sunt aşezaţi mereu în acelaşi loc: pe piept, adică de-a-lungul bustului, unde ocupă o suprafaţă întinsă şi unde apar motive de un desen riguros şi bătător la ochi; în jurul gâtului, pe guler, şi de-a-lungul gurii cămăşii; pe umeri (în grupe transversale), însoţite la partea de sus a mânecii de o bandă de coloare deschisă si de un desen mai strâns, deseori în tonul chiar al stofei iei (încreţul); de-a-lungul mânecilor, uneori mai largi în spre extremitatea lor inferioară, alte ori strânse printr’o bentiţă; jos, la poalele cămăşii, adică deasupra glesnei, ridicându-se puţin, printr’un motiv apropiat, la dreapta şi la stânga, pe cusătură, aşa încât partea înflorită să se întrezărească, în mers, printre cele două vâlnice. *) Aceste chestiuni la noi au fost discutate de d-1 Prof. I o r g a în: l'Art populaţie en Roumanie. Gamber, Paris, 1923; de mine în Peasant Art in Roumania, London, 1929 şi în l'Art du petiple roumain, Bucarest, 1937; de d-1 Al. Di ma într’o teză de doctorat, încă nepublicată, susţinută la Facultatea de litere a Unitersi-tăţii din Bucureşti, în 1938: Conceptul de artă populară în lumina cercetării contemporane. In Apus cele mai multe lucrări în atingere — e drept ceva cam îndepărtată — cu acest subiect au fost publicate în Germania. *5* www.digibuc.ro 4 G. OPRESCU 174 De unde vine oare obiceiul de a împodobi rufa, de a coase pe ea acele ornamente aşa de ingenios îmbinate, aşa de potrivite fiecare pentru locul ce ocupă ? De ce, mai ales, s’au ales acele părţi spre a fi brodate şi nu altele ? Este evident că ne găsim astăzi în faţa unei vechi tradiţii, de sute, poate chiar de mii de ani, care n’a variat decât foarte puţin în decursul timpului. D-l prof. Iorga o crede tracă. Puţinele documente ce ne-au rămas dela aceşti depărtaţi strămoşi ai noştri îi permit, în VArt populaire en Roumanie 1), să conchidă că ei sunt la originea multor forme ale artei ţăranului nostru, în deosebi a broderiilor de caracter geometric sau naturalist puternic stilizat. Azi aria ocupată în Europa de locuitorii care n’au părăsit cutotul cămaşa cusută cu flori este mult mai redusă. Este sigur însă că în trecut ea era mai întinsă. Un desen de Jean Etienne Liotard (1702—1789), artist din Elveţia franceză (Geneva), care a şezut o bucată de vreme şi în ţara noastră, la curtea Domnului Moldovei Constantin Mavrocordat, înfăţişa în expoziţia portretului francez, de curând închisă, la Muzeul Toma Stelian, o ţărancă din Elveţia 2). Această ţărancă era îmbrăcată cu o cămaşă cu râuri, la umeri şi la gât, al căror model, dispoziţie, punct chiar — atât cât se putea distinge, — erau identice cu cele de pe iile Oltencelor. Dacă ne întoarcem privirea mai departe în timp, şi ne oprim la evul mediu, imediat după răspândirea creştinismului, în acea perioadă în care relaţiile dintre Orient şi Occident pe de o parte, dintre Orientul apropiat, balcanic, şi regiunile învecinate, asiatice sau african-egiptene pe de alta, erau aşa de strânse; în care, pe multe tărâmuri, asistăm, dela neam la neam, la influenţe şi împrumuturi, care ni s’ar părea imposibile pentru acele vremuri de comunicaţii dificile, dacă documentele nu ne-ar confirma aceasta în chip neîndoios, vom fi 9 Cf. N. Iorga, op. cit., în prefaţă şi în introducere, p. XII. Cf. de asemenea Vasul din Kerci (Rusia), pe care sunt reprezentate câteva scene din vieaţa Sciţilor. Sunt probabil cele mai vechi imagini autentice ale costumelor bărbăteşti din părţile noastre. Locul broderiei, după cum se vede, nu e altul de cât cel ce se întâlneşte până azi în cele mai multe din satele noastre (cf. N. A. Constantinescu: Albumul Istoriei Românilor, pl. i. Bucureşti 1927. 2) Desenul purta Nr. 66 în catalogul expoziţiei. El aparţine Luvrului. www.digibuc.ro 175 PROBLEME ROMÂNEŞTI DE ARTĂ TÂRĂNEASCĂ 5 uimiţi să constatăm cât de departe de regiunile Europei, unde s’a mai păstrat astăzi costumul ţărănesc, se întindea atunci acest obiceiu de a broda în colori vii diversele părţi ale veştmintelor şi, în primul rând, cămaşa. Un asemenea port este numit astăzi « naţional ». Epitetul este de sigur justificat prin aceea că fiecare popor a ajuns la costumul sau costumele lui actuale, modificând după anume norme proprii, aşa încât să corespundă gustului său, un model primitiv, care nu mai există astăzi, şi pe care ne e greu să-l reconstituim. Pe vaste întinderi în Europa, găsim încă, la neamuri deosebite, opregul, cojocul, marama, brâul, opinca, cămaşa brodată, purtată pe deasupra pantalonului, deşi forma lor, croiala, felul în care sunt îmbrăcate nu sunt totdeauna aceleaşi. Această unitate apare uneori chiar în anume detalii semnificative, ceea ce este încă mai elocvent pentru a dovedi întinderea de odinioară a costumului ţărănesc de astăzi. Astfel sper să arăt imediat că cel puţin în ce priveşte broderia pe muchia cutelor, care azi nu se mai află, pe cât ştiu, decât numai în câteva regiuni ale Ardealului şi în Spania, ea se întindea în veacul al XVI-lea până în cele mai depărtate regiuni ale Europei Occidentale, în Spania, evident, apoi în Anglia, în Franţa, în Elveţia, în Italia şi probabil aiurea. Iar în ce priveşte broderia pe cămăşi, ea ne întâmpină, sub forme foarte asemănătoare cu cele dela noi, la Copţii din Egipt, nu numai în ce priveşte punctul în care este executată şi stilul dela care se inspira cine a cusut-o, dar încă, ceea ce este mai important, locul chiar, unde este aşezată. Să începem cu această ultimă chestie. întâmplarea a făcut, într’una din vizitele mele la Muzeul Cincuantenarului din Bruxelles, să descoper într’o vitrină o cămaşă coptă aproape intactă, care oferea o surprinzătoare asemănare cu cele dela noi şi care, în acelaşi timp, poate fi considerată ca tipică pentru o largă categorie de astfel de obiecte din regiunea africană unde fusese găsită. Broderii copte, în stare fragmentară, există mai în fiecare muzeu mare, într’o destul de apreciabilă cantitate. Cămăşi întregi, care să se poată studia în croiala lor, în proporţiile lor, în aspectul lor general, sunt însă cu mult mai rare. Iată de ce am considerat ca o adevărată www.digibuc.ro 6 G. OPRESCU 176 fericire ocazia de comparaţii utile ce mi se oferea în chip aşa de neaşteptat la muzeul din Bruxelles. Săpături întreprinse în Egipt, în ultimele decenii, au dat la lumină, pentru epocele în care morţii încetaseră de a fi mumificaţi, după moda pământului, sau arşi, după cea romană, o mulţime de stofe, în care cadavrele erau învelite înainte de a fi înmormântate. Mantii si vestminte, cămăşi, fete de perne, fragmente de stofe vechi, unele chiar de pe vremea lui Alexandru cel Mare, cu care erau îmbrăcate cadavrele şi umplute spaţiile goale dintre trupul mortului şi un fel de înveliş exterior de papură împletită, au năpădit muzeele. Aceste stofe, acoperite cu ornamente variate ca înfăţişare şi coloare, denotând o tehnică admirabilă, ale cărei secrete, multe au pierit odată cu autorii lor, apar în epoca Pto-lemeilor (sec. IV înainte de Cristos) şi se menţin până prin sec. al Xll-lea după Cristos. Ele sunt cunoscute sub numele de ţesături sau tapiserii copte, după numele sectei religioase creştine, din ale cărei morminte au fost la început scoase la iveală 1). Denumirea este destul de improprie şi mult prea restrictivă. Ea se aplică la obiecte aparţinând unei întregi culturi şi nu numai produselor unei secte anumite. Pe de altă parte, într’o epocă atât de plină de peripeţii şi de influenţe, ca cea în care trăeşte Egiptul în primul mileniu după Cristos, diferenţele dela o perioadă la alta sunt aşa de numeroase şi de categorice, încât deşi răspunzând unei aceleiaşi tendinţe, ornamentele aparţin la stiluri variate, pe nedrept înglobate sub un singur epitet. Nu o mică cauză de diferenţă între diversele broderii este şi faptul că, într’o ţară de mari contraste sociale, găsim alături, în aceeaşi necropolă, stofe purtate de bogătaşi, de mari demnitari religioşi şi civili, şi tunici ori cămăşi de ale poporului de rând, sărac si nenorocit. x) A se consulta, cu privire la ţesăturile copte: M. Gerspach, Les tapisseries coptes. Paris, Quantin, 1890. Raymond Cox, Les soieries d’art depuis les origines jusqu'ă nos jours. Paris, Hachette, 1914. Cataloagele textilelor muzeelor engleze, în special cele deja Victoria and Albert Museum sau British Museum, www.digibuc.ro 177 PROBLEME ROMÂNEŞTI DE ARTĂ ŢĂRÂNEASC 7 Cele mai interesante, din punctul nostru de vedere, sunt cele din urmă. Pe lângă că au păstrat, în ce priveşte ornamentaţia, un caracter mai tradiţional ca primele (mult mai supuse modelor), mai au pentru noi avantajul că sunt destinate unei populaţii trăind în condiţii materiale nu prea deosebite de cele ale ţăranilor noştri. Aceste asemănări nu sunt întâmplătoare între tapiseriile copte şi cele dela noi, mai ales, în ce priveşte opregele şi alesă-turile. Ele sunt mai evidente încă, dacă luăm în consideraţie nu numai ce s’a publicat cu privire la Egipt, prin albumuri, unde se alegeau motivele rare, mai elaborate, mai neobişnuite ca subiect, mai bogate ca înfăţişare şi ca material întrebuinţat, ci fragmentele banale, comune, des întâlnite şi neglijate în genere de istoricul de artă, cele pe care C o x le numeşte «cu decor de artă indigenă » 1). Aceste modele indigene, cele mai vechi, au persistat în popor, chiar după ce moda impusese claselor aristocratice, rând pe rând, decorul clasic roman, cu ghirlande de flori şi genii, decorul bizantin sau ornamentele sasanide. Ele s’au transmis din generaţie în generaţie, până la dominaţia Arabilor. In timpul cuceririi acestora temele din vechiul fond autohton egiptean s’au răspândit în întregul teritoriu supus dominaţiei musulmane, au trecut mai departe în Africa, s’au întins până în Maroc, după cum se vede din anume exemple de mantale din această regiune, azi în Muzeul de Ţesături din Lyon, prezentând şi acestea asemănări neaşteptate cu anume broderii dela noi. Prin muzee se întâlnesc rareori obiecte complete. Vremea care a cruţat partea ornamentală, mai rezistentă, a măcinat stofa nelucrată. Alte ori — mai adesea — nu s’a oprit de posesorul de azi, din ceea ce ajunsese până la noi, decât ce era acoperit cu broderie, restul considerându-se fără valoare şi aruncându-se. In muzeul Cincuantenarului se păstrează însă o cămaşă întreagă. Ea este împodobită cu broderii şi nu cu alesături, ceea ce-i ridică valoarea din punctul nostru de vedere. Provine din colecţia dăruită muzeului de d-na » *) Cf. Planşele i şi 17 din opera lui Cox, citată. www.digibuc.ro 8 G. OPRESCU 178 Isabelle Errera, şi figurează în catalog sub Nr. 338, cu următoarea descripţie: « Tunică de in, decorată cu motive albastre, roşii şi negre. Lucrare egipto-bizantină-arabă (secolul VII sau VIII)1). înălţimea 0,93, lărgimea 1,12. Provine din săpăturile din Egipt » 2). Puţin lucru deosebeşte această cămaşă de cele dela noi. » > > Croiala e aproape identică, afară de forma mânecii, mai strâmtă ca la iile noastre, deşi în Basarabia, în vremea mai veche, s’a putut întâlni o mânecă mai scurtă şi destul de îngustă, aproximativ de forma celei din muzeul belgian. Broderia — şi acest lucru mi se pare esenţial — e dispusă în acelaşi loc ca la noi: la guler şi în jurul gurii cămăşii, de-a-lungul mânecii, la bentiţa de jos, sus, pe umăr, de-a-curme-zişul. Chiar şi cei doi cpcoşi stilizaţi şi medalionul cu motivul ca un pandantiv, care termină broderia, în faţă, se întâlnesc adesea, primii prin Bucovina, cel din urmă pe cămăşile bătrâne, bărbăteşti, din Ardeal. In Ardeal şi în regiunea Banatului, la ceapsele de zi de lucru sau la broderii de cămaşă, se observă adesea şi modelul din jurul gurii cămăşii 3). Cum se face că impresia, lăsată de acest important rest al civilizaţiei din valea Nilului, este confirmată de două alte cămăşi copte, una în Kaiser-Friedrich Museum, din Berlin, alta din Muzeul artelor decorative, dela Luvru, din Paris ? întâmplarea singură nu poate explica atâtea asemănări de croială, de tehnică, de dispoziţie a ornamentelor. Este de sigur voită de o tradiţie şi de un obiceiu, care erau comune nouă şi celor din Egipt şi, probabil, celor dintre ţara noastră şi malurile Nilului. De aceea mi se pare îngăduit să conchid că, cel puţin în epoca căreia aparţin vestmintele copte mai *) Prezenţa mătasei în broderie ne arată că e vorba de un obiect aparţinând cel mai de vreme sec. al VlI-lea şi cel mai târziu sec. al VlII-lea. înainte de sec. al VlI-lea mătasea nu era întrebuinţată, iar după sec. al VlII-lea ea devine rară în astfel de cusături. Denumirea de bizantino-arabă vrea să spună numai că ornamentele din tapiseriile copte, din această vreme, sunt în genere produse sub aceste influenţe. In realitate ornamentul de pe cămaşa descrisă are o înfăţişare mult mai arhaică, provine din vechiul fond tradiţional al regiunei. 2) Cele mai multe ţesături s’au găsit la Antinoe. 3) G. Oprescu: l’Art. du Paysan Roumain, planşele LXXVII, LXXIX şi LXXX. www.digibuc.ro 179 PROBLEME ROMÂNEŞTI DE ARTĂ ŢĂRĂNEASCĂ 9 sus analizate, teritoriul în care cămăşile, această atâta de importantă parte a îmbrăcămintei, se purtau lucrate cu râuri şi de o anumită croială, se întindea mult mai departe spre Sud şi Est, decât chiar am admite, dacă am considera că ele erau comune tuturor triburilor trace, aşa cum, pe dreptate, afirmă d-1 Prof. I o r g a. # * * Ceapsa, căiţa sau conciul este găteala capului Bănăţencelor, mai ales din regiunea muntelui, şi a femeilor din ţara Haţegului, învecinată. Mai pretutindeni la noi, în celelalte regiuni, se poartă marama sau cârpa. Numai acolo lumea a rămas credincioasă acestei împodobiri bizare, căreia i se dă o atenţie cu totul deosebită, şi a cărei confecţionare reclamă din partea celor ce o execută o fineţă de ochiu, o îndemânare, şi cunoştinţe care nu se mai pot aplica aiurea, cu excepţia benţilor lucrate în aceeaşi tehnică, din partea de sus a opregelor. Pe un fel de gherghefuri portative, cu fire de mătase, pe urzeală subţire de in sau de cânepă, se execută acele minunate figuri geometrice, rareori cu câteva aluzii naturaliste, care mai toate se pot reduce la nişte sisteme romboidale. In vremea veche erau numai si numai de mătase, de nuanţe care se armonizau în jurul unui roşu plăcut, în felul celui ce se chiamă în franţuzeşte «vieux rose ». Cu timpul galbenul şi-a făcut din ce în ce mai mult loc, până a devenit coloarea dominantă. Mai târziu acest ton a fost detronat la rândul său de firul de aur sau de argint, care s’a strecurat printre celelalte, întâi cu discreţie, apoi mai insistent, până ce a luat locul principal şi a eliminat aproape cu totul firul de mătase. Tehnica de care se servesc ţărancele când « aleg » motivele este cea cunoscută sub numele de tehnica gobelinului. Desenul apare numai pe faţă, şi este rafinat ca ţesătură şi destul de complicat, pornind, cum am spus, dela un sistem de romburi, înăuntrul cărora se amestecă motive cum ar fi un fel de S ori chiar ceva aducând cu svastica, motive care, la origine, au putut avea o însemnare magică, pe care însă au pierdut-o cu timpul. Pe dos, firele se încâlcesc între ele, dau impresia unei ţesături destul de neglijent efectuate, în timp ce pe faţă www.digibuc.ro IO G. OPRESCU 180 ritmul după care se succed figurile geometrice, combinaţiile la care ele dau naştere, sunt din cele mai plăcute. S’ar putea chiar merge aşa de departe încât să se afirme că nicio altă ţesătură, alesătură sau broderie, ieşită din mâna ţărancei, nu se poate compara ca strălucire, fineţă şi ingeniozitate a decorului cu crâmpeiul de stofă, rectangular şi cu o limbă lungă — de care vom vorbi în curând—, destinată să înconjure gâtul şi să se vadă în faţă, limbă care împreună cu cealaltă bucată de stofă constitue ceapsa. Aceste foarte elaborate bucăţi alese servesc la noi pentru confecţionarea ceapselor, dar şi pentru benţile care se cos pe deasupra şorţului aşa de specific Banatului, de care atârnă ciucuri şi pe care femeile îl leagă la spate. Ceapsele sunt, în genere, căptuşite, ca să nu se vadă dosul stofei, unde se întretaie firele de mătase în toate direcţiile. Au apoi un fel de tiv lat de catifea, în faţă, iar în spate nişte ciucuri lungi, de ibrişim de mătase, de toate colorile, care formează un ornament viu, mobil şi bogat. Aceiaşi ciucuri se repetă în marginea inferioară a limbii, din aceeaşi stofă ca şi ceapsa, la drept vorbind o prelungire a acesteia, care înconjură gâtul şi vine să cadă în faţă, peste umăr. In afară de acest « ecou », « rappel », cum se spune în limbaj de pictor, al stofei din ceapsă, în banta din opregul din spate, nu există, în toată arta noastră ţărănească, niciun fel de asemănare între vreo stofă oarecare tesută sau lucrată, în Banat sau aiurea, şi tehnica de ţesere a ceapselor. Există însă mari asemănări, de tehnică şi de stil al ornamentelor, care, accentuez, sunt deosebite de toate celelalte ce apar la noi, în afară de mici excepţiuni în anume broderii din jurul Hunedoarei şi Sibiului, cu anume stofe ce se fabricau în Europa occidentală după anul 1200, adică în plină perioadă a artei romanice, până către finele evului-mediu. De mai mulţi ani remarcasem în sacristia catedralei din __ t Toledo, unde se găseşte una din cele mai preţioase colecţii de stofe religioase, din câte sunt pe lume, un felon (une cha-suble) cel mai vechiu din acea colecţie, dintr’o stofă care, prin tehnica ţeserii, prin stilul ornamentului aşa de deosebit de toate celelalte, prin caracterul său dedus din figuri romboidale, prin armonia colorilor, având la bază acel «vieux www.digibuc.ro i8i PROBLEME ROMÂNEŞTI DE ARTĂ ŢĂRĂNEASCĂ II rose », de care vorbeam, era absolut asemănătoare cu cea din ceapsele bănăţene. Data acestui felon nu era indicată decât aproximativ: al XlV-lea sau al XV-lea secol. O apropiere între haina episcopală din Toledo, de mari dimensiuni, şi bucata mică de stofă din bonetele femeilor din Banat, mi se părea puţin probabilă, din pricina depărtării în timp şi în spaţiu, cum şi prin faptul că stofa din Toledo se prezenta ca un exemplar izolat, poate unic, o fantazie de călugăriţă medievală ingenioasă şi foarte îndemânatică la ţesut. Un articol însă, publicat în Burlington Magazine din Septemvrie 1938, mi-a atras atenţia asupra unei întregi categorii de stofe, care toate se aseamănă între ele şi, în acelaşi timp, cu felonul din Toledo şi cu ceapsele şi conciurile bănăţenceior noastre. Unele se găsesc la Viena, în Osterreichisch.es Museum, altele la Londra, în Victoria and Albert Museum 1). Legătura dintre stofa văzută la Toledo şi modestele produse ale ţărancelor noastre căpăta deodată o confirmare neaşteptată. Pentru a obţine detaliile de care aveam nevoie m’am adresat atunci » secţiei de textile a marelui muzeu londonez si am obtinut * » * o serie de lămuriri din cele mai preţioase, asupra obiectelor ce se păstrează acolo 2). Mă voiu mărgini să copiez indicaţiile cuprinse în notele ce mi-au fost trimise de d-1 G. F. Wingfield Digby, unul din funcţionarii secţiei de textile a muzeului. «... avem mai multe exemple de astfel de lucrări în colecţiile noastre şi multe altele de aiurea au fost publicate şi reproduse în diferite cărţi asupra textilelor. Acest stil de broderie era cultivat în deosebi în vecinătatea oraşului Halber- » stadt (între Prusia şi Saxonia, în centrul Germaniei) »... După ce mă informează că odăjdii de stofe similare, brodate sau ţesute, se găsesc la Lyon, la Muzeul de Ţesături, la Sens, natural la Viena, la Danzig şi în Suedia, adaugă: « concluziile 1) Melanie Pollak: The Vienna «Gosser ornat» and a stole and tieo maniples in London: Burlington Magazine, Sept. 1938. Cf. de asemenea scrisoarea publicată de G. F. Wingfield Digby în Burlington Magazine din Mai 1939 (pp. Z43—Z44) asupra articolului Melaniei Pollak. 2) Profit de ocazie spre a mulţumi călduros d-lui G. F. Wingfield Digby pentru preţioasele indicaţii ce mi-a procurat în această ocazie şi pentru fotografiile trimise. www.digibuc.ro 12 G. OPRESCU 182 mele din exemplele pe care le-am obţinut, sunt că acest tip de ornament era curent în broderia secolului al XlII-lea, chiar mai mult în sec. al XlV-lea, în particular în regiunea Halberstadt. Se pare că au supravieţuit în perioada Renaşterii, cum se vede în cărţile de modele din Suedia. O seamă din aceste broderii par să fie incontestabil din secolul al XV-lea ». Pentru un observator experimentat, caracterul acestor ornamente n’are însă nimic comun cu stilul gotic. El este fără îndoială o prelungire a stilului romanic, a acelor « entrelacs », a căror depărtată origine se găseşte în sistemul de ornamentaţie orientală, trecută însă printr’un creier din Europa apuseană, reţinută de Irlandezi, şi practicată de ei cu o fantazie, cu o ingeniozitate, cu o frenezie chiar şi cu o persistenţă ne mai întâlnite. Ceea ce ne-a rămas, în ornatele mai sus citate, sunt ecourile acestui stil, care se prelungea, după cum ne spune d-1 Digby, până în Renaştere, în Germania şi în ţările de sub influenţa culturală a Germaniei. Cum a ajuns până la noi nu este greu de închipuit, după cum vom vedea în curând, atunci când vom vorbi despre broderia pe muchiile cutelor. Cum este adesea cazul cu ceramica ardeleană, această modă orăşenească a străbătut fără îndoială la clasele medii din Ardeal, de unde a trecut până la ţărancele noastre. Mai conservatoare, ţărancele au menţinut o tehnică şi un sistem ornamental, care dispăruse de mult în jurul lor, le-au păstrat cu modificările de material şi de stil, pe care le indicam mai sus. In ele supravieţuesc un sistem ornamental şi o atitudine, care erau destul de comune în Europa apuseană a Evului mediu. « Exemplele reproduse în cartea d-tale, adaugă d-1 D y gb y, (este vorba de câteva planşe din l’Art du Paysan Roumain) sunt surprinzător de asemănătoare cu broderiile de G 6 s s şi celelalte broderii eclesiastice, ca şi cu benţile ţesute din Evul mediu. Concluziile d-tale cu privire la originile ceapselor bănăţene par foarte sănătoase ». Un caz aproape identic de persistenţă în arta populară a unei tehnice şi a unor motive ce existau în moda claselor burgheze din vremea de demult, tehnică şi motive răspândite în mai tot Occidentul, ni-1 oferă broderia pe muchia cutelor, www.digibuc.ro PROBLEME ROMANEŞTI DE ARTĂ ŢĂRĂNEASCĂ 13 183 întâlnită astăzi în regiunea Haţegului până în împrejurimile Sibiului. Ea era în trecut mult mai întinsă. Intr’unul din cele mai rare şi mai preţioase documente asupra portului ardelenesc, azi la Academia Română1), Trachten Cabinet von Siebenbiirgen, din 1729, broderia pe muchia cutelor apare în cele mai multe din costumele ţărancelor reprezentate. Este vorba de o broderie de un gen aşa de particular, încât prezenţa ei la noi şi aiurea nu poate constitui o simplă întâmplare şi nici rezultatul unei producţii spontane, în mai multe regiuni deodată, cum e cazul cu anume puncte foarte simple sau cu anume tehnici, ce nu reclamă o îndemânare deosebită. Pentru a trece dela o bucată de stofă mai lată, la una mult mai îngustă, fără ca să se înădească cele două bucăţi şi fără să se taie din cea mai lată până se ajunge la dimensiunea celei înguste, se procedează în chipul următor: se fac o serie de cute egale, care se strâng unele lângă altele şi se cos între ele, pe muchie. In chipul acesta se formează o suprafaţă mult mai redusă, dar pe care se poate uşor broda un motiv geometric, care ascunde cutele de dedesubt, si în care linia muchiei cutelor formează punctele de reper, aşa cum firele urzelei şi bătăturii formează puncte de reper în suprafaţa unei pânze obişnuite. Se procedează la desenarea, cu un fir negru, a unor motive geometrice, în care linia în zig-zag şi pătratul joacă un rol precumpănitor. întâmplarea a făcut să am în colecţia mea de ţesături un astfel de model, în care schema motivului este încă aparentă 2), aşa încât putem uşor urmări evoluţia broderiei, din momentul în care autoarea ei a procedat la fixarea cu lână neagră a conturelor, până ce fiecare parte a fost definitiv umplută cu păr de capră, cu lână sau cu mătase de diverse colori, toate aceste trei materiale fiind întrebuinţate, după cum reclamă partea în care apare broderia, sau natura desenului. *) Trachten Cabinet von Siebenbiirgen, 1729. Manuscript cu miniaturi, în special paginele 94, 95, no, 115, 119. Secţia de stampe, cota: Albu, III, 511. 2) Cf. cartea mea: l'Art du paysan roumain, planşa LXXXII, atât pentru punerea în evidenţă a schemei motivului, cât şi pentru aspectul broderiei pe muchia cutelor, atunci când este terminată. www.digibuc.ro 14 G, OPRESCU 184 Această tehnică şi aceste ornamente, cu stilul lor special, le întâlnim însă mai pretutindeni în Occident, în secolul al XV-lea şi al XVI-lea. Oricare din noi care s’a uitat mai cu atenţie la un portret femeiesc sau bărbătesc — ceea ce este mai curios este frecventa acestei broderii în costumul bărba- » tului — a remarcat fără îndoială că rufele, cămaşa ce apare în deschizătura hainei, deasupra gulerului sau la extremitatea inferioară a mânecii, este adesea împodobită cu o astfel de broderie. In Italia, în Elveţia, în Germania, în Ţările de Jos, în Anglia, în Franţa şi, de sigur şi aiurea, tablourile timpului ne oferă admirabile specimene. O Madonă de Gaudenzio Ferrari în muzeul Brera din Milano (277), Diirer într’unele din portretele sale, chiar şi în cel propriu din Madrid (Prado), Elisabeth T u c h e r, din Muzeul din Kassel, aşa numitul H a n s I m h o f f, tot din Prado, H o 1 b e i n cel Bătrân, H a n s Holbein cel Tânăr şi fratele său Ambrosius în portretele lor din Basel poartă singuri cămăşi, unde această broderie apare în chip evident. Chiar şi celebrul burgmaister Mayer în tabloul din Darmstadt ori târgoveaţa din Basel, în desenul din muzeul din acest oraş, au gulere brodate în acest chip. Pieter Aertsen1) reprezintă adesea burghezi sau ţărani mai cu stare având rufe cu broderii pe cute, în timp ce ţăranii mai săraci au râuri îri puncte de cruce. Din Occident, unde era ceva comun, sistema aceasta de broderie, probabil prin Saşii din Ardeal, a trecut la noi, unde s’a menţinut până în zilele noastre. Evident, cum am văzut, în trecut ea se întindea la regiuni mult mai vaste, din care a dispărut astăzi. Ambele aceste constatări, atât cea a originii motivelor de pe conciurile bănăţene, cât şi cea a originii broderiei pe muchia cutelor, aruncă o lumină vie asupra raportului dintre arta cultă şi arta ţărănească. Sunt cercetători care nu sunt de loc dispuşi să admită persistenţa unor motive existente odată în arta cultă şi dispărute azi, în lucrările ieşite din mâna ţăranilor. Pentru alţii, din contra, arta populară nu este decât o artă cultă întârziată şi degenerată, un rest căzut dela masa bogatului, ridicat şi păstrat mai departe de ţărani. Şi unii şi alţii *) Cf. Familia de ţărani făcând clătite, din muzeul din Bruxelles. www.digibuc.ro PROBLEME ROMÂNEŞTI DE ARTĂ ŢĂRĂNEASCA 15 185 dintre autori vin cu argumente destul de puternice în susţinerea teoriilor lor, în genere exclusive. Adevărul este însă cu mult mai nuanţat. El se găseşte, ca în atâtea alte împrejurări, la mijloc. Simptomatic este că, oridecâteori ne dăm osteneala să cercetăm dincolo de aspectul actual al formelor artei populare, ni se întâmplă adesea să dăm peste forme ale artei culte, care se găsesc fără umbră de îndoială la originea fenomenului popular. După cum spuneam în introducerea la lucrarea mea VArt du paysan roumain, numai fiindcă nu cunoaştem de ajuns datele unor probleme ni se pare că avem dreptul să conchidem la independenţa desăvârşită a artei ţăranului, faţă de cea a oraşelor. Când cercetătorul pe terenul etnografiei este dublat de un istoric, el ajunge de multe ori la concluzii surprinzătoare şi cu totul diferite. Aşa este cazul cu d-1 Prof. Iorga, în lucrarea sa VArt populaire en Roumanie 1). In luminoasa sa introducere ni se arată că notele mai vii de coloare şi mai bogate, îşi au originea, în Muscel şi Argeş de pildă, în faptul că aci se găsea capitala şi aici se întâlneau cortegiile bogate ale curtenilor, pe hainele cărora străluceau broderiile de purpură şi de aur. La lumina unor cunoştinţe vaste şi adânci, multe fenomene capătă un alt înţeles; iar originea orăşenească a unor aspecte — nu zic a tutulor, — ale artei populare devine dintr’odată plauzibilă. Gravurile ţărăneşti nu-şi au oare începutul în cele răspândite de biserică? Compoziţia scoarţelor noastre, nu este ea de multe ori influenţată de covorul oriental, văzut la curte ? Dar felul de a purta marama, ori stofa însăşi ? Dar croiala dulămilor din regiunile mai bogate dela munte ? Dar tronurile din casele muntenilor, care perpetuează, până astăzi, anume mobile gotice ? In orice caz, am convingerea că cele două exemple pe care am cercat să le lămuresc astăzi şi care arată legătura dintre arta Apusului şi arta ţăranului român, la o epocă destul de veche a existenţei sale, întăresc în fiecare din noi presupunerea unei legături trainice între producţia oraşului şi a mediilor cultivate şi cea ieşită din mâinile ţăranilor, cel puţin într’o întreagă categorie de manifestări ale artei populare. *) Cf. p. VIII şi următoarele. www.digibuc.ro G. Oprescu, Probleme româneşti de artă ţărănească. PI. I. I. E. Liotard: Ţaranc& din Elveţia (Muzeul Luvru). /}. R. Menim iile Secţiunii Literare. St'tio III. Tom. IX, www.digibuc.ro G. Oprescu, Probleme româneşti de artă ţărănească. PI II. Tunică coptă, (Muzeul Cincuantenarului, Bruxelles). A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Scrin IU. Tom. IX. www.digibuc.ro G. Oprescu, Probleme româneşti de artă ţărănească. PI. III Tunică coptă (detaliu), (Muzeul Cincuantenarului, Bruxelles). .1. R. — Mi moi HL Secţiunii Literare. Seiia III. Tom. IX. www.digibuc.ro G. Oprescu, Probleme româneşti de artă ţărămască. PI. IV. Tunică coptă (mâneca), Muzeul Cincuantenarului, Bruxelles), A. R. — Mc vio) iile Secţiunii Li te un e. Sciia 111. Tom. IX. www.digibuc.ro G. Oprescu, Probleme româneşti de artă {Hrănească, PI. V. lîtolă (omot'or) şi manipulc (rucaviţe) din Sec. XlII-Iea. Muzeul Victoria and Albert (după Burlington Magazine). • i. R. MtmoniU Secţiunii Lila are. Soia III. Tont. IX. www.digibuc.ro G. Oprescu, Probleme româneşti de artă ţărănească. PI. VI. Ceapse din Banat (Col. G. Oprcscu). Ceapsă din Banat. (Col. G. Oprescu). .1. li. — Mtmoiiile SLCjimlii Lirei are. Sci io III. Tom. IX. www.digibuc.ro www.digibuc.ro Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. IX. Partea de sus a unui opreg din Banat. (Col. G. Oprescu). , Probleme romaneşti de arta ţărăneasca. www.digibuc.ro Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. IX. Broderie pe muchia cutelor. (Col. G. Oprescu). Probleme româneşti de artă ţărănească. PI. VIII. www.digibuc.ro Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. IX. Broderie pe muchia cutelor. (Col. G. Oprescu). . Oprescu. Probleme româneşti de artă ţărănească. www.digibuc.ro SCRISORI INEDITE ALE LUI I. HELIADE RĂDULESCU cAtre PREOTUL COSMA MOŞESCU DIN BRĂILA INTRE ANII 1857—1872 PUBLICATE DE EMIL VÎRTOSU Şedinţa secţiunii literare dela 31 Martie 1939 PREFAŢA Despre vieaţa şi activitatea lui I. Heliade Rădulescu mai rămân încă multe de spus şi de cercetat. Interesul în această direcţie este constant, căci numai cunoscând vieata si activitatea lui, cunoaştem, în mare măsură, spiritul public românesc din primele trei sferturi ale veacului al nouăsprezecelea şi, prin aceasta, spiritul culturii româneşti de atunci, opera în cea mai mare parte a lui Heliade. Activitatea lui literară şi politică a fost studiată în bună parte, în măsura în care materialul documentar tipărit a îngăduit-o. Materialul documentar pe care îl publicăm acum ne arată un aspect cu totul ignorat, şi anume un Heliade ca publicist didactic, pedagog şi autor de manuale pentru şcoa-lele primare. El pune de atunci problema unificării manualelor şi se arată gata s’o aducă la îndeplinire, compunând şi tipărind totodată manuale de aritmetică, gramatică, istorie, geografie, religie, etc., lucrări încă neidentificate de cercetătorii şi bibliografii heliadişti. Planurile îi sunt grandioase, fabuloase chiar, pentru vremea în care Statul român tocmai se înfiripa, iar învăţământul primar devenise obligatoriu de abia din 1864. j6 A, R, — Memot iile Set fi un ii Literme. Set ia III. Tom. IX, www.digibuc.ro 2 EMIL VÎRTOSU 18 Astăzi, când abecedarul unic este, în sfârşit, o realitate, e cu atât mai interesant de cunoscut ce gândea Heliade despre aceeaşi problemă, acum 60 şi mai bine de ani, deşi părerile lui sunt exprimate sporadic, numai spre a-şi convinge pe unul din adepţii săi, preotul Cosma Moşescu din Brăila, de posibilităţile de vânzare a acestor cărţi şi a altora, literare, politice. Despre corespondentul acesta al lui Heliade avem ştiri preţioase în autobiografia pe care o dăm mai departe împreună cu scrisorile trimise lui de Heliade. Preotul Cosma Moşescu, fiu de ţăran din jud. Buzău, comuna Tăbărăştii Noi, născut în anul 1822, Iunie 25, învaţă carte în epoca înfiinţării seminariilor şi ajunge preot la Brăila, unde trăieşte până la sfârşitul celor optzeci de ani, adică până la 29 Iunie 1902. El este unul din modeştii şi activii sprijinitori ai operei heliadiste, îndeplinindu-şi în acelaşi timp, cu stăruinţă, rolul de traducător de cărţi religioase, din franţuzeşte şi din greceşte, ca şi acela de autor de manuale didactice primare. Ştiinţa de limbă franceză este rodul năzuinţei lui de a învăţa, nu rodul şcoalei, căci în seminarii nu se preda această limbă. In treacăt, notăm că Brăila are o importanţă deosebită pentru Heliade, căci aici, între alţii, el a mai avut un preţios susţinător, pe advocatul Marcu N. Duilie, colportor al tipăriturilor heliadiste şi partizan al ideilor sale politice şi literare, între anii 1844—1869 1). Admiraţia preotului Cosma Moşescu pentru Heliade mergea până la idolatrie. Iată un fapt semnificativ. întors din exil, Heliade, în drum spre Bucureşti, poposeşte la Brăila. Aici regăseşte pe advocatul Marcu N. Duilie, heliadist vechiu şi încercat. Iar într’o seară, Heliade dă întâlnire, la o cafenea, tuturor Brăilenilor cari îi preţuiau scrierile şi directivele politice. Aceştia au, astfel, prilejul să-l cunoască personal, să se lase vrăjiţi de verva satirică, de imaginaţia şi de cultura lui Heliade. Intre admiratori era şi preotul Cosma Moşescu. Impresia produsă asupra tuturor va fi fost 9 Corespondenţa lui Heliade cu Marcu N. Duilie este publicată la I. Heliade Rădulescu, Acte şi scrisori adnotate şi publicate de Emil Vîrtosu, Bucureşti, 1928 (Aşezământul Cultural Ion C. Brătianu, V). www.digibuc.ro SCRISORI INEDITE ALE LUI I. HELIADE RĂDULESCU 3 189 extraordinară. Şi atunci, după plecarea lui Heliade din Brăila, preotul Cosma Moşescu răscumpără dela cafegiu canapeaua pe care îşi odihnise Heliade visele şi entusiasmul, în seara aceea, spre a o păstra apoi cu devoţiune până la sfârşitul vieţii, ca un titlu de mândrie si obiect de veneraţie, asa cum numai provincialul ştie s’o facă până la potenţa maximă. Scrisorile de faţă, în afară de interesul deosebit ce-1 prezintă pentru cunoaşterea lui I. Heliade Rădulescu, pun în lumină activitatea culturală a preotului Cosma Moşescu, a cărui figură va trebui, cândva, scoasă din uitare. Autobiografia sa este preţioasă şi pentru istoria şcoalelor din Ţara Românească, la începutul veacului al nouăsprezecelea. Ea pare să fie scrisă prin 1883, cu scopul precis de a figura în volumul publicat de N. B. Locust6nu: Ion Heliade Rădulescu, Scrisori din exil..., Bucureşti, 1891. De altfel, în acest volum (p. 743) se dă o scurtă notă biografică asupra preotului Cosma Moşescu, heliadist de frunte, cu făgăduinţa că biografia mai pe larg se va da «la reîmprimarea tuturor scrierilor din Heliade, când se va face şi vieaţa acestui mare apostol al românismului » (ibidem, p. 744), lucrare rămasă neînfăptuită. Manuscrisele originale, al autobiografiei şi ale scrisorilor lui Heliade, ne-au fost puse la dispoziţie de d-1 inginer Agripa Popescu, directorul Aşezămintelor Brâncoveneşti, descendent din preotul Cosma Moşescu. Tot d-sa ne-a comunicat şi întâmplarea cu canapeaua cafegiului din Brăila. Publicându-le, ortografia lor a fost modificată în sensul unei apropieri de ortografia actuală, după criteriile folosite în transcrierea scrisorilor lui Heliade către Marcu N. Duilie (I. Heliade Rădulescu, Acte şi scrisori adnotate şi publicate de Emil Vîrtosu, Bucureşti, 1928, Aşezământul cultural Ion C. Brătianu, V). Sublinierile din text aparţin lui Heliade, în afară de titlurile de cărţi şi reviste. Iar febrilitatea în care acesta îşi trăia existenţa l-a făcut să aibă nenumărate lipsuri de litere în cuvinte, completate de noi în parenteze < >. 16* www.digibuc.ro i. BIOGRAFIA PREOTULUI COSMA MOŞESCU DIN BRĂILA Preotul Cosma, fiiul lui Iordache Eliă Moşescu şi al Ilincăi — fiica lui Dumitru Cap-Bun—, s’a născut la anul 1822, Iunie 25, în satul Tăbărăşti Nuoi din jud. Buzeu, plasa Câmpul. Tatăl tânărului C. Moşescu nu ştia carte, dar ardea de dorinţa de a învăţa pe fiiul său, fiindcă-1 avea numai el ca băeat; însă, pe timpul acela, şcoalele erau rari şi slabe1). După ce cercă el şcoalele şi dascălii ce se aflau prin unile sate vecine, fără folos, în fine încredinţă pe fiiul său cumnatului său, Preotul Gre-gore de la Biserica Banul din oraşul Buzeu, unde învăţă băeatul a citi, a scrie, şi oarecare începuturi de musica bisericească, cu care făcea acum pe dascălul la biserica satului său. La anul 1836, înfiinţându-se scoale pe la sate de către Domnul Alexandru Ghica Voevod, tânărul Moşescu se numi candedat la şcoala satului său, şi urmă cu învăţătura la şcoala din capitala judeţului, numită normală şi domniască, unde se preparau toţi candedaţii satelor din judeţ. La 1840, lăsă candidaţia şi intră în Seminarul de la Buzeu, ca extern şi cu cheltuiala părinţilor; căci ca interni avea drept şi era priimiţi numai feciorii de preoţi. Aici se dete cu totul la învăţătură şi se destinse între ceilalţi seminarişti din clasa sa. 1. Nottă. — Familia Moşeştilor, după spusele bătrânilor, se trăgea din ostaşii ce au luptat în vechime pentru ţară şi cărora li s’a dat pământ spre moştenire. Moşia sau partea de pământ ce li s’a dat lor se afla în jud. Buzeu, plasa Câmpul, şi se numea Moşasca. Ea începea din stânga râului Buzeu, dela satul numit până astăzi Moşieştii sau Moşeşti, trecea râul şi înainta pe lângă satul numit Vizirenii. Această moşie s’a perdut pe la sfârşitul veacului al XVIII-lea, în chipul următor: Unul din fraţii moştenitori din urmă, anume Stan Moşescu, a fost luat rob de Turci, cari cereau, pentru răscumpărarea lui, o pungă de bani, sau 500 lei de pe timpul acela. Fraţii, neavând bani, s’au înprumutat dela un boier din oraşul Buzeu, anume Taut, şi au pus amanet coşnifa *) sau documentul moşiei, şi au răscumpărat pe fratele robit; dar în urmă, din relele împregiurări, neputându-se înlesni ca să scoată amanetul, împrumutătorul s’a făcut stăpân pe moşie, cumpărând pe la anul 1840—4Z şi alte hârtii privitoare la moşie, ce se mai aflau pe la urmaşii moştenitori. Satul Moşieşti sau Moşeşti există şi astăzi cu acest nume, în partea stângă a râului Buzeu din acelaş judeţ, în apropiere de satul Găvăneştii. Documentele aflate la moştenitorii boierului Taut ar da toată lămurirea şi ar arăta cum s’au deposedat cei mai mulţi din vechii moştenitori şi posesori de moşii (Nota C. M.). *) Cf. Coajnice = documente, hrisoave, scrise pe piele = pergament. Documentele moşiei Moşeşti se găsesc la Arhivele Statului, Episcopia Buxâu, pach. 49. www.digibuc.ro SCRISORI INEDITE ALE LUI I. HELIADE RĂDULESCU 5 191 Pe lângă lecţiile claselor seminariale, el se ocupa în parte şi cu învăţătura limbei franceze, după cărţi, şi cu lectura de cărţi instructive. Intre scrierile de predilecţiune, pe care le citia cu multă ardoare, erau Curierul Românesc şi Curierul de Ambe Sexe, ale lui I. Eliade, pe care şi le procura de la profesorul seminarului, Gabriel Munteanu 1). După terminarea cursului seminarial, Chesarie, prea sfântul episcop de Buzeu, hotărî a-1 trimite la Athena, împreună cu alt seminarist, ca să studie teologia; dar, în toamna aceluiaş an, episcopul Chesarie încetă din viaţă2), şi hotărîrea lui căzu, iar seminaristul Cosma Iordache, neavând mijloace de a continua cu învăţătura, luă postul de candidat la satul Padina sau Macovei din judeţul Buzeu, proprietate cumpărată de curând de domnul ţării, George Bibescu. Şi aici, tânărul Cosma Iordache, cum se numia şi era scris în matricola seminarului, nu încetă din ocupaţiunile sale studioase, cu speranţa în vreo ocasiă priincioasă scopului său. După trecere de trei ani de candidăţie, perzând orice speranţă de a continua cu învăţătura, se căsători şi fu herotonit preot pe numele Bisericii St. Spiridon din oraşul Brăila, 1847, Mai 21, unde rămase nestrămutat 3). însurat, şi ca preot, el tot nu se lăsă de studiu, ci, după ce-şi termina serviciile preoţeşti, lua cartea şi începea a conjuga la verburi, când franceze, când greceşti, şi a se ocupa cu traducţii. Prea s. episcop Filoteiu al Buzeului, de a cărui eparhie ţinea pe atunci jud. Brăila, aflând de ocupaţiunile pr. Cosma, îi conferi rangul bisericesc de catihet. La 1861, când principele Gregore Brâncoveanu înfiinţă câte o şcoală de fete prin capitalele judeţelor, preotul Moşescu se presentă la concurs şi luă postul de catehet la şcoala de fete din Brăila. Apoi, când aceste scoale trecură la Stat, i se dete cl. Il-a la aceeaşi şcoală 4). Cu înlăturarea preoţilor de la şcoalele de fete, trecu la cl. I şi Il-a unite de la Şcoala No. 2 de băeţi, apoi la cl. IlI-a de la Şcoala No. 1 de băeţi, unde, după încetarea din viaţă a directorului şcoalei, i se încredinţă directoratul şcoalei şi cl. IV-a, şi rămase aci până la finele anului 1891, luptân-du-se necontenit cu greutăţile şcoalei şi ale bisericii, şi cu plăcutele sale ocupaţiuni studioase. In anul menţionat, împlinind 30 de ani de *) Profesorul Gavrilă Munteanu dela Seminarul din Buzău. 2) Episcopul Chesarie moare în Noemvrie 1846. 3) Este aici o confuzie de date. Dacă tânărul Cosma Moşescu intră în « candidăţie » în iama anului 1846, înseamnă că, pentru a fi hirotonit preot în Mai 1847, nu puteau trece trei ani de « candidăţie», ci numai câteva luni. Date mai sigure avem despre căsătorie. Ea are loc la 6 Octomvrie 1846. Soţie avea să-i fie Voichiţa, născută la Cilibia (Buzău), la 6 August 1832. Copii are doisprezece: Caliope, Constantin, Ana, Grigore, Iuliu, Elena, Mihai, Alexandru, Aurelia, Anghel, Aureliu, Jean. Iar soţia sa Voichiţa trăieşte până la 27 Decemvrie 1911 (Comunicat de Ing. Agripa Popescu). 4) Pentru funcţionarea preotului C. Moşescu la Externatul Brâncovenesc de fete din Brăila, vezi la Arhivele Statului, Ministerul Instrucţiunii, dos. 881/1862. Era plătit cu lei 300 lunar, în calitate de « catechet ». www.digibuc.ro 6 EMIL VÎRTOSU <)2 serviciu în învăţământ, se retrase şi trecu la pensie, rămânând numai cu biserica. La anul 1883, Măria sa Carol, Regele României, îi conferi gradul de cavaler al Ordinului Coroana României, ca vechiu institutor. In tot cursul acestui timp, preotul Moşescu n’a încetat din ocupaţiune. El a compus şi a tipărit, cu spesele sale, mai multe elaborate, unile aprobate de on. Minister al Instrucţiei Publice, ca: Prescurtare de Istoria sacră pentru şcoalele primare de ambe sexe, ajunsă la a 7 <-a> ediţie, şi Geografia jud. Brăila, ajunsă la a 6-a ediţie; altele aprobate de prea s. episcop Melchisedec, ca: Cărticica Sărbătorilor, cu învăţături morale şi religioase; un mic Catehism pentru scoale, un Manual de explicaţia St. Liturgii, aprobat de Sf. Sinod al Bisericii Române Ortodoxă. Pentru literatura bisericească mai multă, a tradus şi tipărit: Predicile şi Panegiricile părintelui Eliă Meniate, şi scrierea intitulată: Hsus Hristos şi reforma sa socială, opere de mare valoare intrânsecă şi care probează gustul ales al traducătorului. O broşură mică întitulată: O mică colecţiune religioasă, a tipărit-o în amintirea răposatului institutor la cl. IV, Şcoala primară No. 1 de băeţi din Brăila, Ştefan Sona, cu care era în legături de amiciţie. Prea s. episcop diocesan Melchisedec, văzând nestătuta activitate a pr. Moşescu, în a se lumina şi a lumina, îi face următoarea laudă şi mărturisire, în una din scrisorile ce i-a adresat: «Părinte Moşescule, ... te-am iubit ca pe un rar fenomen între preoţii noştri, ca pe unul ce te-ai devotat ştiinţei şi le-ai distins printr’o bună conduită şi prin dragostea către biserică şi către misiunea apostolică. Iţi voiu păstra din parte-mi suvenire plăcută ». Apoi, printr’o depeşă telegrafică, îi propune protopopia jud. Brăila (1868); el, însă, preferind mai mult liniştea sufletească şi plăcutele sale ocupaţiuni, a declinat această onoare, spre marea mirare a chiriarhului. Pe urmă a fost onorat cu rangul bisericesc de mare econom. Afară de aceste tipăriri, are tradusă, în manuscris, cartea: Consideraţii asupra stării eclesiastice de la C. G. de la Luzerna, episcop de Langres, şi a ţinut multe oraţii funebre la înmormântări de cetăţeni în urbea Brăila, din care una tipărită. Pe la anul 1858, cînd se reînturnă răposatul I. Eliade din exiliu, după răscularea Românilor la 1848, îi fu trecerea prin Brăila; atunci pr. Moşescu făcu cunoştinţă personală cu dânsul, şi de aci fu în corespondenţă neîntreruptă în privinţa propagării scrierilor sale în localitate, până la încetarea lui din viaţă. La 40 de zile după moartea acestui mare luptător pentru limba şi naţionalitatea română, preotul Moşescu luă iniţiativa de i se făcu de cetăţenii brăileni un serviciu religios, la care el ţinu o cuvântare funebră foarte călduroasă, în care a zis: «Cel mai majestos monument ce ar putea ridica Românii lui I. Heliade Rădulescu nu va putea egala cu monumentul cea lăsat Heliade, Românilor, în scrierile sale. De aceea, scrierile lui ar căta a fi tipărite şi retipărite în mai multe ediţii şi în diferite www.digibuc.ro 193 SCRISORI INEDITE ALE LUI I. HELIADE' rADULESCU 7 formate, ca ideile şi simţămintele lui să se înrădăcineze în inima fiecărui Român ». Din relaţiile din viaţa sa, el posedă scrisori de la mai multe persoane însemnătoare din ţară şi afară din ţară, precum: de la I. Heliade Rădu-lescu, relative la propagarea tipărirei Biblii, Biblicelor, Issacharului, etc., din care una s’a tipărit în cartea: Scrisori din exiliu ale Ini I. Eliade, pag.... 1); de la Christian Teii, fost ministru şi membru în Locotenenţa domnească la 1848; de la d-1 N. Rucăreanu, fost deputat în Divanul ad-hoc; de la prea s. episcop Melchisedec; de la prea s. Ios:f Georgian, fost metropolit primat al României, care, între altele, îi zice aceste cuvinte măgulitoare: «Voiu citi cartea ce mi-ai trimis, cu toată luarea aminte, precum am citit toate lucrările s. voastre, de la care m’am folosit sufleteşte. Să vă păstreze Dumnezeu îndelungaţi ani, spre cinstea şi lauda clerului român, şi să facă a vă urma, pe această cale evangelică, toţi fraţii preoţi, pentru edificarea poporului»; de la d-1 Florian Aron 2); de la d-1 Esarc; de la Carol comite de Rossetti; de la d-1 Emanoil Gră-dişteanu, preşedintele înaltei Curţi de Compturi; de la d-1 I. M. Rîu-reanu, autorul preţioasei colecţiuni pentru educaţia şi desvoltarea tine-rimei române de ambe sexe; de la d-1 N. B. Locusteanu, senator; de la rev. sa N. Popea,1'"arhimandrit şi locot. de metropolit, la Sibiu; de la protosinghelul Filaret Musa 3) profesor la seminarul din Caransebeş; de la^d-1 Vasiliu Mangra, profesor de teologie în Arad, şi de la alţii. Scrisă de Pr. C. Moşescu. *) Scrisoarea aceasta e publicată la N. B. Locustdnu, Ion Heliade Rădulescu, Scrisori din exil..., Bucureşti, 1891, pp. 486—487, şi republicată de noi sub nr. 1 (p. 13). *) Florian Aaron. 3) Filaret Musta. www.digibuc.ro 2. BIBLIOGRAFIA LUCRĂRILOR PREOTULUI COSMA MOŞESCU Această bibliografie nu este completă, deoarece nici Biblioteca Academiei Române, nici bibliotecile din Brăila, nu au toate lucrările preotului Cosma Mosescu. > t t Cu vremea, de sigur, va putea fi întregită. i. MOŞESCU (Pr. C.), , în Naţionalul, Bucureşti, i8co, nr. 48 din 28 Mai. Republicat în Acte proprii a contribui la mărirea conduitei politice a D. I. Eliad Râdulescu, Părintele Naţiunei Române, Bucureşti, 1859, PP- 3° 34- 2. MOŞESCU (Pr. Cosma), < Raport către Dionisie Romano, datat: 15 Fevruarie 1860 >, publicat la I. Ionaşcu, Material documentar privitor la istoria Seminarului din Buzău 1836—1936. Cu o introducere, note şi 42 planşe. Bucureşti, 1937, p. 151. Preotul C. M. arată relele purtări ale unor preoţi din Brăila, cari vor să înlocuiască pe protopop, deşi el este «om progresist, franc, blând şi neinteresat. Este unul dintre cei cari au suferit pentru principiile dela 1848... Eu unul sunt pentru dânsul, cât el va fi pentru progres...». 3. MOŞESCU (Preotul Cosma), < Scrisoare către P. Grădişteanu, datată: Brăila, 23 Martie 1861 > în Proprietarul Român, Bucureşti, supliment extraordinar la nr. 22 din 30 Martie 1861. 4 4. MOŞESCU (Pr. C., catichetul scholei de fete din Brailla), Predicile şi panegyricile Părintelui Helie Meniate Episcopul Cernicei şi Calabrytei din Pelopones. Traduse şi typărite de.. . , Voluminile I—II. Brailla, 1 ip. « Unirea », 1863 —1864. <1= XIX+ 298 p. + 1 pl. — portretul lui Elia Miniat; 11 = 334 p.> . ... . Prefeţele sunt scrise cu ortografia nouă, heliadistă, textul cu ortografia şi alfabetul chirilic de transiţie. Voi. II, pp. 309—334, are un «vocabular de vorbele radicale usitate în Predicele şi Panegyricele Părintelui Helia Meniate ». www.digibuc.ro SCRISORI INEDITE ALE LUI I. HELIADE RADULESCU 9 195 Pe coperta din urmă este următoarea: «înştiinţare. Dacă această operă va fi îmbrăţişată de publicul amator pe cât merită, sânt dispus a imprima şi un Manual de Dicţionar de Theologie, extras din Dicţionarul de theologie al abatelui Bergier, cât priveşte pe biserica noastră ortodoxă, din care am şi tradus parte. Sub presă: Rugăciunea St. Ambiosyu, Epis-copu Mediolanului, necesară preoţilor când au să ministreze oficiul divin (St. Leturgie), şi Epistola St. Ioanu Chrysostom către Episcopul Cyriarcu »... 5. MOŞESCU (Pr. Cosma), Mica colecţiune religioasă făcută în resuvenirea reposatului Stephan Sonna Institutorul superior al schoalei publice de băeţi din Brăila, mort la i864Aprilie 20. Tipărită de... Brăila, Tip. Unirea, 1864; 48 p. Cuprinde: « Rugăciunea St. Ambrosyu Episcopul Mediolanilor », destinată a se citi de preot înainte de celebrarea st. leturgii şi de communicare. Tradusă din latineşte de Stephan Sonna, 1862». « Epistola St. Ioan Chrysostom scrise din Cucuso, unde se afla exilat, către episcopul Cyriecu que era asemenea exilat. Argument analyticu al Homeliei în favorul lui Eutropiu. Homelia St. Ioanu Chrysostom în favorul lui Eutr opiu. « Vanitatea vanităţilor, toate sunt vanităţi». Traducere din limba franceză după E. Sommer de Pr. C. Moşescu». 6. MOŞESCU (Pr. C., institutor la schola publică de fete din Brailla), Prescurtare de istoria sacra a testamentului vechiu şi nuou pentru scholele primare de ambe-sexe de... Autorisată de Onor. Consiliu Permanent de Instrucţiune. Brailla, Tip. Unirea, 1868; 109 p. Cu o prefaţă a autorului, către «Domnii Institutori şi Institutrici... Spre a ajuta pe copii la nararea lecţiilor de istorie, .. .am ajuns a mă convinge că modul cel mai nemerit de a propune istoria cu bun succes este de a nara şcolarilor de două tiei ori, în formă de basm, lecţia ce au să înveţe...». 7. MOŞESCU (Pr. C., institutor la schola No. 1 de fete din Brailla), Manual de explicaţia sântei liturgii precesă de alte cunoscinţe biseri- cesci şi urmată de rugăciunile sântei liturgii, combinat dupo mai mulţi explicatori ecclesiastici şi approbat de Prea S. S. Episcopul Dunărei de jos. Typărit de... Brailla, Tip. Triangul, 1870; 96 p. Cu o « dedicaţie prea sânţiei selle Domnului Domn Melchisedec episcopul eparchiei Dunărea de jos », datată 13 Octomvrie 1863. 8. MOŞESCU (Pr. C.), Prescurtare de istoria sacră... ediţiunea a do-a coresă. Brailla, Tip. Dacia, 1872; 115 p. Cu aceeaşi prefaţă ca la ediţia I. 9. MOŞESCU (Pr. C., institutor la schoala No. 1 de fete din Brailla), Catechismul bisericei chreştină orthodoxă pentru usul scholelor primare de ambele sexe. Veţlut şi approbat de Prea Sânţia Sa Părintele Melchisedech Episcopul Dunărei de jos. Combinat şi typărit de... Brailla, Tip. Dacia, 1872; 63 p. www.digibuc.ro o EMIL VÎRTOSU 96 10. MOŞESCU (Preotul C.), Oraţia funebră , în Biblioteca populară, Autori editori: I. C. Lerescu, Iordan Demetru. Brăila, Tip. Dacia, 1872, făscioara III, pp. 157—168. 11. MOŞESCU (Pr. C.), Primele cunoscinţe de istoria Româniloru combinate pe scurţii dupo Istoria D-lui I. Heliade Radulescu approbată de fosta ephorie a schole-lorii şi de On. Ministerii şi typărite pentru scholele primare de ambele sexe de... Brailla, Tip. P. M. Pestemalgioglu, 1873; 116 p. 12. MOŞESCU (Pr. C.), Cărticica Serbătoriloru bisericii chreştine orthodoxă cu învăţături moralo-religiose adăogate la fie care ţii de serbătore. Typărită cu binecuvântarea Prea Sânţii Salle Părintelui Melchisedech Episcopul Dunărei de jos, pentru scholele primare de... Brailla, Tip. I. G. Poppescu, 1874; 106 p. Această lucrare, împreună cu cele dela nr. 13, 14, 16 şi 17, a fost semnalată şi în bibliografia întocmită de N. C. Istrati, însemnări bibliografice privitoare la Brăila..., în Analele Brăilei, Brăila, III (1931), pp. 213—214 şi IV (1932), pp. 43—44 şi 141. 13. MOŞESCU (Pr. C.), Catechismul bisericei chreştină orthodoxă... ediţiunea a doa. Brailla, Tip. I. G. Poppescu, 1874; 48 p. La p. 48 se află « vorbele radicale din acest catechism». 14. MOŞESCU (Pr. C., institutor la schola Nr. 1 de băeţi din Braila), Prescurtare de istoria sacră... ediţiunea a treea coresă. Braila, Tip. P. M. Pestemalgioglu, 1878; 96 p. Prefaţa dela ediţiile precedente lipseşte. 15. MOŞESCU (Pr. C.) şi P. MOYSESCU (institutori la scholele primare Nr. 1 şi Nr. 2 din Brailla), Geographia judeţului Brăilla conform programei în vigore pentru scholele primare făcută de... Cu planul Braillei. Ediţia I. Braila, Tip. P. M. Pestemalgioglu, 1879; 36 p. Cu o prefaţă a autorilor asupra metodei de predare a acestei geografii. Menţionăm că P. Moisescu este ginerele preotului Cosma Moşescu. 16. MOŞESCU (Pr. C., institutor la schola Nr. 1 de băeţi din Braila), Primele cunoscinţe de istoria Românilor. Combinate după Istoria D-lui I. Heliade Radulescu, typărite pentru scholele primare de ambele sexe de... Brăila-Constanţa, Tip. P. M. Pestemalgioglu, 1880; 64 p. Cu o prefaţă istorică a autorului. 17. MOŞESCU (Pr. C.), Prescurtare de istoria sacră... ediţiunea a patra. Brăila, Tip. P. M. Pestemalgioglu, 1881; 96 p. www.digibuc.ro 197 SCRISORI INEDITE ALE LUI I. HELIADE R.AdULESCU 18. < MOŞESCU (Pr. C.) >, Preotul înveţâtor poporului < După Luzerna Episcop Langrei >, în Biserica Orthodoxă Română, III (1883), pp. 181—186, 235—239. Vezi şi Autobiografia. 19. MOŞESCU (Cosma), Bilete de săptămână pentru scolele primare. ( ?). Menţiune pe coperta lucrării: (< Cuvântă despre Consciinţa minciunosă »... 20. MOŞESCU (Economul C., institutor la classa a IV-a şi Directorii al Scolei No. 1 de băeţi din Brăila), Cuventu despre Consciinţa Minciunosă. Tradusu după L. Bourdaloue şi Tipărit de... Brăila, Tip. Progresul, 1884; 39 p. Traducătorul are o scurtă prefaţă. 21. MOŞESCU (Cosma), Manual de rugăciuni pentru scolele primare. Galatz, 1886. înregistrată sub cota A. 5251, la Biblioteca Academiei Române. Acum, lipsă. 22. , Religiune şi atheie. Braila, Tipo-litografia G. Bălăşescu, 1888; 16 p. Se publică si două scrisori ale lui N. B. Locustenu, «aceste doâ răspunsuri ale elevului gloriosului Heliade». 23. MOŞESCU (Pr. C.) şi P. MOISESCU, Geografia judeţului Brăila conform programei în vigore pentru clasa a Il-a Primară Urbană şi pentru clasa IlI-a primară rurală de ambele sexe. Făcută de... Aprobată de onor. Minister al Instrucţiunei Publice. Ediţia VI revSŞută şi întocmită după noua împărţire a Judeţului. Brăila, Anteia Tipo-Lithografia Pericle M. Pestemalgioglu, 1892; XII + 72 p. Cu o prefaţă a autorilor, aceeaşi ca la ediţia I. 24. MOŞESCU (Pr. Cosma, fost institutor şi director al scolei primare No. 1 de băeţi din Braila), Iisus Christos şi reforma sa socială. Scriere tradusă dup5 Julien Ville-crose şi tipărită în limba română pentru prima oră de... Cu o prefaţă de N. B. Locustenu. Braila, Tip. «Universala »-Const. P. Nicolau, 1894; XIII—220 p. ' Din prefaţa lui N. B. Locusteanu: «Dacă îndrumarea oamenilor pe calea binelui prin cărţi e menirea scriitorului, venerabilul preot Cosma Moşescu a ştiut să-şi împlinească pe a sa, dotând literatura'romănă religioasă cu scrieri ca aceasta, proprii a îndulci multe amărăciuni »... « Urmaşii noştri vor vedea o lume nouă, o societate nouă. Aceasta va fi « Santa Cetate », cântată de Heliade, «Noua Ierusalime » anunţată de Salvatorul». www.digibuc.ro 12 EMIL ViRTOSU Iţ)8 Lap. 218, C. M. notează: a Această carte s’a tradus şi tipărit în anul al y2-lea al etăţii traducătorului, prin urmare credem scusabile erorile ce s’au putut strecura. Observaţiunile drepte vor fi primite tu recunoştinţă ». 25. , încă odată. Potriveală între un turc şi un neamţ, în Adeverul, Bucureşti, 1895, nr. 2086 din 14 Ianuarie. , Articol nesemnat, atribuit după scrisoarea inedită nr. 44 a lui N. B. Locustenu către C. Moşescu (în colecţia ing. Agripa Popescu). www.digibuc.ro 3. SCRISORILE LUI I. HELIADE RĂDULESCU TRIMISE PREOTULUI COSMA MOŞESCU DIN BRĂILA, INTRE ANII 1857—1872 I Constantinopole, 1857, Aprilie 29(14. « Credinfa ce ai te va mântui o. Apostolul. Domnul meu şi părinte, Cu mulţumire am priimit epistola sânţiei tale din 6 Martie1). Zici cum că crezi că sunt trimis de la Dumnezeu. Este prea adevărat !! Insă ca să fiă şi mai adevărat, cată să mai adaogi la această credinţă, spre a o împlini, că toţi oamenii sunt trimişi de la Dumnezeu, şi că n’am nici o diferinţă de dânşii, decât în ceea ce m’am nevoit şi mă nevoiesc de a uita tot ce am învăţat de la oameni, din cărţi şi de la dascăli, şi să mă iau numai după aceea ce am de la Dumnezeu, adică după mintea ce fiăcare om are ca şi mine. Nimic nu e mai sigur că mintea o avem de la Creator şi, cu toate acestea, cei mai mulţi iasă ce le zice mintea, şi se iau după cele ce aud de la muritori sau din cărţi, ce nu fac decât a perverti pe om. De mă consideri astfel cum te exprimi, şi-mi faci onoare, causa este că nu te iei după oameni, ci după ceea ce-ţi zice mintea. Şi mintea, iar, nu-ţi poate spune de bine despre mine, decât în cele ce afli că sau adevărul e în mine, sau eu în adevăr, şi unde mă aflu în adevăr e numai acolo ce n’am aflat de la oameni, ci de la mintea ce mi-a dat-o şi mie, ca şi la ceilalţi oameni, fără excepţie. Dumnezeu e drept şi nepărtinitor, şi la tot omul dă aceeaşi minte, spre a vedea că doă şi doă nu fac decât patru. Crede, părintele meu, că sunt trimis de la Dumnezeu ! Mai crede, iar, că toţi oamenii sunt trimişi de la dânsul; mai crede, iar, că, câte îţi zice mintea liberată din lanţurile doctrinelor umane, îţi zice însuşi Dumnezeu, şi credinţa ta te va mântui, şi vei avea darul d’a dreptul de sus de a mântui pe tot cel ce te va asculta ! *) Nu cunoaştem această scrisoare. www.digibuc.ro 14 EMIL VÎRTOSU 200 Iar o mai repet, mi-a făcut o mare plăcere scrisoarea sânţiei tale! Eşti fiiu al naturei, şi cu cât mai mult cineva se apropie de natură, cu atât mai mult devine fiiul adevărului şi prin urmare al lui Dumnezeu: pen-trucă natura este ceea ce este, şi numai ceea ce este e adevăr. Ceea ce nu există, este minciună. Şi adevărul este Dumnezeu. Aşa îl numeşte şi Moisi, zicându-i Iehovah, adică Cel ce este sau El-El. Fiă adevărul cu noi! Şi fiă ca, de nu ne vom mai întâlni în viaţă, să ne aflăm cu toţii dincolo, înaintea adevărului. Al domniei tale cu totul devotat, I. Eliade') II Bucureşti, j<§59, Iuniu 15. Venerabile părinte Cosma, Cu mulţumire am riceput scrisoarea sânţiei tale din 5 ale aceştia. Ocupându-mă a termina articoli din Issachar 2) pe Iuniu şi Iuliu, sau mai bine aşteptând d’a eşi din tipar, ce merge cam încet, întârziai de a răspunde, având înainte de a-ţi trimite răspunsul, dinpreună cu expediţia acelor articole. De când am plecat din Paris, tiparul Bibliei3) merge foarte încet. De când eram în Brăila, Pentateucul era terminat şi chiar în Brăila am făcut corectura tipografică a ultimei coaie şi, când aşteptam broşurele, tipograful îmi trimite o altă corectură, scriindu-mi că n’a priimit pe ceea ce i-o trimesesem din Brăila. Aceasta din urmă am trimis-o la 28 April, cu plecarea d-lui Gr. Grădişteanul, sunt deja aproape doă luni. îmi scriu că îmi pornesc broşurele prin care se împlineşte Pentateucul; cum şi din Biblie, de la paginea 65 până la 112 sau 120, luai scrisoare că s’au pornit din Paris la 4/16 Iuniu. De vor veni prin Brăila, sunt 8 lăzi, dela no. 1 până la 8. Roagă, din parte-mi, pe d. Minovici, a le priimi şi expedia. Abonaţii la Bibliă sunt rugaţi a lua în consideraţiă că această faptă pretutindeni şi totd’auna s’a terminat prin soţietăţi de mai mulţi bărbaţi şi prin fonduri foarte mari. « Societatea Biblică» din Londra, ce ') Această scrisoare lipseşte din colecţia preotului C. Moşescu şi o reproducem după N. B. Locustdnu, Ion Heliade-Rădulescu, Scrisori din exil, cu note de... Bucureşti, 1891, pp. 486—487, unde poartă şi menţiunea: « Părintelui Cosma Moşescu, la Brăila ». a) Equilibru între antithesi sau spiritul şi materia, Bucureşti, 1859—1869. Titlul interior este: Issachar sau Laboratorul. 3) Biblia sacra que coprinde Vechiul şi Nuoul Testament tradusă din hellenesce dupo a Quellor Septedeci, Paris, Tip. Preve şi Comp., 1858; 272 p. Despre traducerea Bibliei v. şi I. Heliade Rădulescu, Acte şi scrisori adnotate şi publicate de Emil Vîrtosu, Bucureşti, 1928, pp. 86—90 (Aşezământul cultural Ion C. Brătianu, V). www.digibuc.ro 201 SCRISORI INEDITE ALE LUI I. HELIADE RĂDULESCU IS are în disposiţia sa milioane, cu 9 luni înaintea mea a întreprins de a da în rumăneşte versiunea după ebraică, şi abia până acum a scos Genese şi a sărit acum la tipărirea Psalmilor, traduşi de d. Aristia x). Eu, părintele meu, sunt singur în toate, fondurile mărginite şi, de ajutători — abia cu a zecea parte — îmi sunt numai abonaţii; într’un an de zile — cu toate pedicele de la tipografiă — am dat Pentateucul întreg, adică mai a patra parte din Biblia. Dacă dd. abonaţi cred că aci e o chestiă de comerciu, adică de a-şi da banii şi a lua marfa, sunt în tot dreptul să fiă supăraţi; iar dacă vor lua în consideraţiă natura faptei şi nobila d-lor susţinere, şi că toţi pun, uni umărul şi alţii degitul, spre a duce la un capăt, noi — nişte pigmei —, în mai puţin timp, ceea ce oameni tari în fonduri o duc cu zeci de ani, atunci vor fi consolaţi cu ideea că sunt între contribuitori şi că, cel de la care aşteaptă fapta, e fără preget. De voi vedea că tipărirea merge tot aşa cu încetul, sunt determinat a mă mai duce la Paris şi, sau să mai şed acolo înadins până ce voiu termina fapta, vreo 9 luni, sau să cumpăr aceleaşi litere, să le aduc în Bucureşti, şi să continuu aci tipărirea, fără a eşi cartea pestriţă. Bine făceam de nu mă luam după invitările patrioţilor, de a veni în ţeară, şi de şedeam până acum în Paris: fapta era să fiă aproape de termin, şi eu eram să fiu mântuit de atâtea tentaţiuni! A-ţi mulţumi pentru scrisoarea ce ai publicat prin Naţional, era ca şi când a împuţina meritul faptei celei bune. Toţi oamenii de onoare şi de principe au aplaudit-o, toţi te-au binecuvântat îndoit: şi pentru causa ce ai apărat şi pentru onoarea ce faci clerului sau bisericei lui Crist. Filii, însă, ai minciunii şi ai peirii, s’au înfuriat mai mult2). Al sânţiei tale, cu totul devot, I. Heliade 1 1) C. Aristia, Biblia sacră. Psalmi. Din ultima ediţiune ellenică recorrectată supra Ebraiciloru Archetipi, tradusă de..., Bucureşti, 7859. Cu cheltueala Societăţi lero-grafice Bretanice fi streine spre propagarea sfântului cuvântu în Bretania fi la alte naţiuni. I. Genesis. II. Isaia. III. Psalmi. s) Scrisoarea prin care preotul C. Moşescu ia apărarea lui Eliade şi arată meritele acestuia pentru cultura românească, e datată: Brăila, 22 Mai, şi apare în Naţionalul, nr. 48 din 28 Mai 1859. E republicată apoi în Acte proprii a contribui la mărirea conduitei politice a D. I. Eliad Rădulescu, Părintele Naţiunei Române, Bucureşti, 1859, pp. 30—34. Scrisoarea reprezenta răspunsul unuia din heliadişti la criticele vehemente publicate de «Românul» lui C. A. Rosetti şi de * Ţânţarul», împotriva « părintelui naţiunei române ». Faţă de acuzaţiile ce i se aduceau, că a suprimat « Curierul Românesc » după ce a încasat abonamente pe care nu le mai restitue, Heliade cere dela prietenii din ţară să-i ia apărarea şi să subscrie o scrisoare de protest adresată ziarului « Naţionalul». Ciorna acestei scrisori e dată la Emil Vîrtosu, I. Heliade Rădulescu, acte fi scrisori inedite, Bucureşti, 1928, pp. 80—81. www.digibuc.ro i6 EMIL VÎRTOSU 202 III Bucureşti, 1859, Oct. 22. Venerabilul meu părinte, La re’nturnarea mea, văzui Ia dd. Râureni scrisoarea sânţiei tale, prin care le scrii a-ţi trimite zece exemplare de Issachar şi Biblice 1). Cu prima ocasiă ce aflai, nu întârziai a le trimite şi a-ţi mulţumi, ca tot-d’auna, pentru simţimentele ce îmi conservi şi pentru buna voinţă ce ai avut a te însărcina şi cu propaganda acestor scrieri. Dacă bărbaţi drepţi cu inima, ca sânţia ta, aprobă nişte asemenea opere, este singura recompensă pentru mine, căci ceea ce place oamenilor drepţi place şi Iui Dumnezeu, căci dreptatea adevărată una este. Peste câteva zile ajunge şi broşura a patra din Biblice, cu care se închie Exodul. Sub tipar se află, din Biblie: Iesus-Nave şi Indicii. De aci înainte şi Biblia şi Biblicele se vor tipări în Bucureşti, în tipografia companiei între mine şi dd. Râureni, şi va merge lucrarea mai răpede, cum să se împace mai bine abonaţii şi acţionarii. Ce se va aduna de la abonaţii la Biblice şi Issachar, te rog a se da la d. Duiliu 2) sau d. Tetorian, pe comptul meu, şi a mă scădea cu aceea sumă din ceea ce le sunt dator, până după aşezarea şi începerea tipografiei, când voi trimite şi restul datoriei. Peste curând încep şi partea a II din Issachar. Cordialemente si cu recunoştinţă îti strâng mâna, * • • * • * * * ® A sânţiei tale devot amic, I. Heliade IV Bucureşti, 1860, Aprilie 2. Venerabihd meu pări1e, Am riceput cu mulţumire scrisoarea sânţiei tale, din 11 Marti, însă cam târziu, la începutul săptămânei corete, şi altă zi de expediţia n’avui, decât cea de astăzi. Pachetul l-am preparat din zioa d’ântâi. Biblicele sau notitii historice pkilosophice, religiose şi politice asupra Bibliei, Paris, Tip. Preve şi Comp., 1858; XII + 192 p. Vezi şi anunţul-reclamă pentru Biblice şi Issachar în « Naţionalul», Bucureşti, 1859, nr. 33. -) Marcu N. Duiliu sau Duilie. Corespondenţa lui Heliade cu acesta începe în 1844 şi ţine până la 1869 (publicată Ia Emil Vîrtosu, I. Heliade Rădulescu, acte şi scrisori, adnotate şi publicate, Bucureşti, 1928, pp. 50—85). www.digibuc.ro 203 SCRISORI INEDITE ALE LUI I. HELIADE RĂDULESCU 17 Eată dar că trimit: 10 exemplare Biblice, dela paginea 105 până la 144; şi din Issachar asemenea zece exemplare, partea a doa, patru numere vechi şi alte doă numere ce eşiră ieri. Cu aceste se împlinesc inclusiv cele zece exemplare ce le-aţi luat dela dd. fraţi Sâgârceni. Despre cele 15 exemplare ce scrieţi că aţi priimit prin d. G. Budescul, nu ştiu dacă Biblicele sunt complecte până la paginea 144, şi Issachar nu ştiu iar până unde ajunge, dacă adică vine până la no. 20 ce se arată jos la pagine (şi care în terminii tipografici se numesc semnătura coalei). Trimit, dar, neştiind bine, deocamdată continuaţia, ce mai eşi, adică semnătura 21 şi 20, în 15 exemplare. Scrie-mi, te rog, dacă mai trebue, spre a le complecta. D. Minovici scrie iar că i s’a trimis 20 exemplare Biblice şi Issachar, pentru care mi<-a> şi desfăcut banii. Insă toate aceste trimiteri s’au făcut în lipsa mea, când mă aflam la Paris, şi de la înturnare-mi, ocu-pându-mă cu aşezarea tipografiei şi spre a repara paralisia în care mă adusese începere şi încetarea Curierului Român 1), încetai cu Issachar şi Biblice, cugetând a-1 reîncepe în stabilimântul nostru. Aşa, nu ştiu (căci s’au amestecat multe scrisori, cu mutarea, şi, ca să le pui la locul lor, nu mă lăsa de scurt nuoele ocupaţiuni), nu ştiu, zic, dacă acele 20 exemplare de la d. Minovici sunt altele de cele 25 de la sânţia ta. Inţelege-te, dar, cu d. Minovici şi scrie-mi de se cuvine a trimite, după cutrimesei acum, aceste doă numere nuoă din Issachar, adică: 20 la d. Minovici, 15 la sânţia ta (de la d. Budescul), 10 idem (de la d. Sâgârceni) ? Acestea pentru Issachar şi Biblice. Mai eşi încă din Biblie, de la paginea 217 până la 272. Această din urmă fasciculă să se alăture în cea precedende, unde se înseamnă no. 3 şi 4. Trimiţ sânţiei tale 60 exemplare pentru o acţiă. Am văzut, părintele meu, la d. I. Râureanul, scrisorile sânţiei tale, cum şi din tracţiunile cu care te ocupi, şi m’am bucurat mult. Am pus la cale să le citim cu d. Râureanul, în Sărbători, şi să le confrunt cu originalul. Ai început bine de la Acatist, că e o poesie din cele mai frumoase ale stilului bizantin. Mi-a părut bine auzind că vei veni p’aci. Atunci vom vorbi mai pe larg. Strânge mâna, din parte-mi, amatului şi predilectului meu amic, d. Duiliu, cu un adevărat: Cristos a înviat! Fac urări să petreceţi sântele zile cu bine. Al sânţiei tale devot amic, I. Heliade *) *) Guvernul, prin Ion Ghica, suprimase « Curierul Românesc » la 17 Decemvrie 1859. 17 A. R, - Memoriile Secţiunii Literare, Seria III, Tom. IX. www.digibuc.ro i8 EMIL VÎRTOSU 204 V Venerabilul meu domn, Bucureşti, 1860, Iuniu. Am riceput scrisoarea sânţiei tale, din 20 Iuniu, şi eată că repar eroarea ce s’a comis la Issachar: mai trimit încă şease exemplare. Poliţa de opt ducaţi am riceput-o şi am trecut aceşti bani la partita (sic) cuvenită. Cu expediţia aceasta veţi avea cu ce închia volumul întâi de BibliotecăJ) complect şi veţi avea alte trei libresoane de Poesie. Pestre (sic) vreo zece zile vine rândul a citi, dinpreună cu d. I. Râu-reanul şi cu textul elenic, manuscrisele trimise 2). Mi-a părut rău din suflet (în interesul nostru, ortodoxilor) pentru trecerea din moarte la viaţă a fericitului părintelui nostru Farmacide 3). In adevăr, o stelă mai puţin, după cum zici, în orizontele atât de obscur ar (sic) Ortodoxiei. Era vechi, fericitul, şi era blând ca un copil şi sapient ca un Hrisostom, şi nu mai putea, sub nici un cuvânt, mai sta între noi cei tari şi ciomagul la spinare. Dumnezeu să accepte sufletul lui şi eterna lui suvenire, între liberatorii şi luminătorii Greciei! Peste curând vă voi trimite trei numere din Biblice, ce tractă despre sacrificăm. Până atunci, o strânsură de mână din inimă. La revedere, I. Heliade P. S. Strânge mâna, din parte-mi, d-lui Duiliu, şi spune-i că îi mulţumesc mult pentru câte m’a înştiinţat. De n’aş avea şi astfel de amici, ca să cunoască multe adevăruri, aş începe şi eu a crede calomniele despre mine. îmi vine de multe ori a crede că, dacă nu e lumea nebună, apoi eu sunt nebun ! VI Bucureşti, 1860, Oct. 11. Mult reverete părinte, ■ Am riceput cu mulţumire scrisoarea din 7, dinpreună cu lista de acţionari la Asociaţia Agricolă*). J) I. Heliade Rădulescu, Literatura. Critica, Bucureşti, 1860; XXXII + 276 p. (Biblioteca Portativă, voi. I). s) Traducerea predicelor lui Ilie Miniat. Vezi bibliografia şi, mai departe, scrisoarea VI. 8) Despre Farmacide mai vorbeşte Heliade şi altă dată; cf. Emil Vîrtosu, I. Heliade Rădulescu, acte şi scrisori, p. 89. 4) Prospectul pentru Asociaţia Agricolă e publicat la I. Heliade Rădulescu, Bibliotecă portativă. Diverse. Volumul II, Bucureşti, 1860, pp. 123 — 134. Preotul C. Moşescu ia o « acţie », M. N. Duiliu, două (ihidem, pp. 142 şi 143 ; tot aici e dată şi lista tuturor acţionarilor). www.digibuc.ro SCRISORI INEDITE ALE LUI I. HELIADE RĂDULESCU 19 205 Listele abonaţilor la Issachar şi Biblice s’au îndreptat, şi prin urinare trimiţ încă 6 exemplare pentru sânţia ta şi alte 4 pentru d. Minovici. întreprinderea cu traducţia marelui predicator Miniat şi ’naintarea ce ai făcut în travaliu m’a bucurat mult. Ducându-mă la prea sânţia sa părintele Mitropolitul, ca să-mi iau zioa bună (pentru că plec pentru vreo trei săptămâne), i-am spus despre respectatele sânţiei tale ocu-paţiuni. La înturnare, îţi voi scrie, ca să facem ceva şi pentru tipărire ’). Grăbindu-mă expediţia, termin, salutându-te din inimă. Al sânţiei tale cu totul devot amic, I. Heliade VII Bucureşti, 1861, April 7. Reverentul meu domn, Am riceput doă scrisori ale sânţiei tale, una din 2 Marti şi alta din 23, prin d. Foxăneanul, dinpreună cu zece galbeni în comptul Biblicelor. Am citit precuvântarea şi, tot ce am zis şi d-lui Foxăneanul, crez că citaţiunile ar fi mai bine să se puiă jos în notiţe, căci stilul întârzie cu dânsele, unde altmintrele devine mai natural şi mai vivace. Ştiu că, după modul celor vechi, aşa se punea; însă astăzi se cam emancipă oamenii de scolastica lor2). Crez că la concurs te-ai arătat, şi aşteptăm de acolo resultatul atât al sânţiei tale, cât şi al d-lui profesor Tomescu; ce depinde de mine, pentru amândoi, voi face datoria 3). Am auzit că acolo au vrut câţiva a-şi da votul pentru mine, la alegeri. Mulţumesc celor ce au votat, şi mulţumesc lui Dumnezeu că nu m’am ales, căci încă n’a venit timpul unei adunări generale de oameni cari mai mult să facă decât să vorbească! Acum e Camera şi, cine întră în-tr’însa, cată sau să insulte, sau să fiă insultat: acum e timpul certelor. ') Cartea apare sub titlul: Predicile şi panegyricile Părintelui Helie Meniate Episcopul Cernicei şi Calabrytei din Pelopones. Traduse şi typărite de Pr. C. Moşescu . Voluminile I—II, Brăila, Tip. Unirea, 1863—1864. Voi. I = XIX + 298 p. + i pl.; II = 334 p. Pentru Heliade, Miniat era o veche cunoştinţă, căci tradusese pe vremuri patru din cuvântările sale, şi le rostise în biserica Colegiului Sf. Sava. Ele sunt publicate sub titlul: I. Eliad, Cuvănte ale Episcopului Ilie Miniat, Bucureşti, 1839; 104 p. Şi în Moldova găsim traduceri din Miniat, între care şi Predicile: Didahii sau cuvinte de învăţătură la Duminicile sfintei Paresime şi la sărbătorile înpărăteşti, Ale lui llie Miniat. . . din orânduirea înalt prea-sfinţitului mitropolit al Moldavei şi arhipiscop al Sucevei D. D. Veniamin Costachi, , Iaşi, 1837. a) E vorba de precuvântarea la traducerea predicelor lui Ilie Miniat. Cf. scrisoarea precedentă'cu notele respective. 3) Preotul C. Moşescu candida pentru postul de catihet la externatul de fete pe care Aşezămintele Brâncoveneşti intenţionau să-l deschidă la Brăila, şi este în cele din urmă, recomandat pentru acel post (scrisoare inedită a lui Aaron Florian, directorul Aşezămintelor Brâncoveneşti, către preotul C. M., din 12 Iunie 1861, în colecţia Inginer Agripa Popescu). •7' www.digibuc.ro 20 EMIL VÎRTOSU 206 Să lăsăm pe morţi să-şi îngroape morţii şi, câţi sunt vii în Domnul nostru, să labore pentru adevărata viaţă. Chiemarea noastră nu este de a ne certa, ci de a ne face datoriele ! Strânge mâna, din partea mea, d-lui Duiliu. Zelul domniei sale şi al sânţiei tale mi-au împrospătat inemicii. Fiă ei cu ura şi noi cu dragostea ! La revedere, I. Heliade VIII Respectabilul nostru părinte, Cu mare bucurie am priimit scrisoarea sânţiei tale; îmi pare bine că vă aflaţi sănătoşi. Din inimă mi-a părut rău de anunţul d-lui Aaron *) şi de rătăcirea brâncovenească. Şi ca să fiu sinceră, iată de ce m’a întristat aşa demult: nu pentru venerabilul părintele Cosma, ci pentru elevele ce vor fi lipsite de un astfel de catichet! Din toate esternatele brâncoveneşti, numai şcolarile ce avea norocul să ia lecţii de la sfinţia ta se putea crede că îşi vor cunoaşte misia lor, ca ortodoxe, mame, soţii şi cetăţene. Părintele Cosma nu va seri fără acest mic salariu, dar vai şi de aceste scoale! Vai si de acei ce se conduc de calomniatori si dau ascultare in> t t t * » vidiosilor ! * Heliade, cu tot respectul, vă sărută mânile. Mă rog, arată respectul meu doamnei, soţiei sfinţiei tale. Vă mulţumesc pentru aducerea aminte: atât poate fi bună, marinata! Masa noastră a făcut parată (sic) cu această garnitură. Priimeşte, venerabilul meu părinte, amicia şi afecţia Marii Heliade Bucureşti, 1861, Iunie 25. IX Venerabile părinte, Bucureşti, T862, Ianuar 3. Doă scrisori ale sânţiei tale am priimit. In cea din urmă văzui scandaloasa purtare a iscusitului de inspector. Pe cât ortodoxi are încă buni şi zelatori soldaţi, ca Brăilenii şi alţii, pe atâta îi lipsesc căpitani sau generali, în lupta ce îi dau eterodoxii. Indolenţa este la cap şi pare că, d:n sistemă, lasă a se întinde şi a cuteza propagandiştii. *) Florian Aaron, directorul Aşezămintelor Brâncoveneşti, cerea preotului Mo-şescu ca, în calitatea de catihet al Externatului de fete din Brăila, să nu mai activeze în cadrele niciunui partid politic (scrisoare inedită din 12 Iunie 1861, a lui FI. A. Către C. M., în colecţia Ing. Agripa Popescu). www.digibuc.ro 207 SCRISORI INEDITE ALE LUI I. HELIADE RĂDULESCU 21 Cetăţenii din Bucureşti, având de exemplu pe Brăileni, făcură o asemenea adresă către (sic) mulţumitoare Eforiei1) şi Chiriarhului; aceste autorităţi însă pare că sunt triste de asemenea simtome, ce le compromite pe la locuri mai înalte. Din causa aceasta şi din altele, nu mă mai duc pe la Eforie de vreo doă luni; a arăta scrisoarea sânţiei tale, ar semăna că persecut şi acuş din sistemă, când în adevăr apostolii papis-mului propagă şi atacă din sistemă. Aşa e lumea: unii au drept să atace, şi hoţii de păgubaşi n’au voie nici de a se apăra. Ce zici ? Să comunic scrisoarea sânţiei tale, Eforiei ? In prima scrisoare îmi scrii că ai auzit că ar fi rămas împrumutul bibliofil. N’a rămas încă jos, ci numai s’a întârziat şi s’a reformat pe acţii. Acum fac ultima încercare şi mă adres la Românii zelatori în genere, printr’o foaie tipărită ce o voi da peste câteva zile2), şi la Brăileni în parte, cu această scrisoare adresată la Municipalitate3). Te rog a te înţelege cu dd. Duiliu şi Minovici, cum şi cu dd. Dumitreşti şi Grădinarul. Trimit sânţiei tale aceste 50 acţii, despre care vorbesc în scrisoare. Te rog a le împărţi la arătaţii domni, câte 10 sau 12, rugându-i — de vor putea — să le aşeaze pe la din amicii zelatori. Scrisoarea către Brăileni, te rog a pune spre a se copia în doă-trei exemplare şi a se da pe la cei ce vor binevoi a lua iniţiativa de subscripţiă, ca să o poată citi pe la acţionari. Câte din 50 de acţii vor rămânea nedate, mi se vor trimite înapoi. Iar dacă Municipalitatea singură va voi să puiă ceva fonduri pe acest procent de 25 la sută şi va fi necesitate de mai multe acţii, atunci mi se vor cere şi altele. Fiindcă voi să reîncep tipărirle în luna asta, vă rog pe toţi ca, cu primii bani ce se vor putea aduna, să mă întâmpinaţi cât de curând, ca să pot face comisiuni de hârtie. Cred că Dumnezeu va binecuvânta întreprinderile mele şi-mi va ajuta, prin oameni, a le termina până a nu muri. La revedere, I. Heliade X Bucureşti, 1862, Ianuar 12. Venerabiltd meu părinte, Sunt nevoit a-ţi scrie şi a te ruga ca, dacă se vor fi putut aduna ceva bani după acţii, să faci a mi se trimite, de se poate, însuşi prin ştire telegrafică, cum să-i am aci la 19 Ianuariu. Am atunci nevoie mare şi, cine *) *) Eforia Şcoalelor. a) împrumutul Bibliofil, reformat sub forma de Asociaţia Bibliofilă, pentru tipărirea tuturor operelor lui Heliade, prin cumpărarea de « acţii ». Vezi, anexa II, textul imprimatului contemporan lansat de Heliade la 6 Ianuarie 1862. s) N’o cunoaştem, deşi pomeneşte de ea şi într’o scrisoare către Marcu N. Duiliu (cf. Emil Vîrtosu, I. Heliade Rădulescu, acte fi scrisori, pp. 82—83). S’ar putea să aibă acelaşi conţinut ca scrisoarea adresată Municipalităţii Capitalei, prin care, în 1862, cerea să fie ajutat la tipărirea operelor sale, prin cumpărarea de « acţii » la Asociaţia Bibliofilă (vezi, mai departe, anexa III). www.digibuc.ro 22 EMIL VÎRTOSU 208 îmi va trimite bani, mă scapă de o mare tentaţiă. îmi stă, de vreo 20 zile, 300 galbeni întocmai ca untul-de-lemn al păcătosului. Mi se oferă, spre a-mi mânji capul şi inima. Am putut a-i refusa. Nu ştiu, însă, câtă putere voi avea la 19 Ianuariu, când am plăţi cu termin. Grea e viaţa! De puteţi, scăpaţi-mă, Brăilenii, de această tentaţiă ! La revedere, I. Heliade XI Optzeci galbeni am priimit prin d. Dumitrescul, trimişi de părintele Cosma, pentru opt acţii la Asoţiaţia Bibliofilă. I. Heliade 1862, April 18, Bucureşti. XII Bucureşti, 1862, August 30. Venerabile părinte, După o adunare sau încasare de vreo 50 acţii ce depus cu încetul la un banchier, realisându-se pe la începutul lui Iuliu 500 galbeni (cu cei 80 galbeni trimişi de sânţia ta), luai din nou curagiu a reîncepe tipărirea, şi ultimele doă luni ajunsei a termina de tot: I period Curierul de Ambe Seses (sic = sexe) IV period idem, şi III period mai are două coaie. Din Biblioteca Portativă s’au terminat: I Critica x) II Diverse 1 2) III Diverse şea[se] coaie, mai rămâind trei, IV Morala întreagă. V Poesii Diverse, volumul întreg 3). In trei săptămâni sunt gata cu aceste opt volume, terminate de tot şi legate, se (sic) a se da în vânzare. Trimiţ cu aceasta ocasiă zece exemplare din periodul întâi: Curierul de Ambe Sexe. Prefaţa către cititori arată care a fost misia acestei scrieri4). Câţi din dd. acţionari vor avea această operă şi vor voi să o aibă, te rog a le da acest prim volum, şi peste trei săptămâni voi trimite şi perioadele III şi IV din această a doa ediţiă B). De vor fi nerăbdători şi vor voi 1) Literatura. Critica. Bucureşti, 1860; XXXII + 275 p. (Biblioteca Portativă, voi. I. 2) Diverse. Volumul II. Bucureşti, 1860; 504 p. Bibliotecă Portativă. 8) Poesii inedite. Bucureşti, 1860; 315 p. Biblioteca Portativă. LXV. 4) Curier de Ambe Sexe. Periodul I. Dela 1836 până la 1838. A doa ediţiă. Bucureşti, 1862. °) Periodul III (anii 1840—1842) şi periodul IV (anii 1842—1844), ediţia a Il-a, apar în 1862. www.digibuc.ro 209 SCRISORI INEDITE ALE LUI I. HELIADE RÂDULESCU 23 îndată a avea şi perioadele II şi cinci, scrie-mi, să le trimiţ din câte va restara ale primei ediţiuni. Tot asemenea peste trei săptămâni voi trimite şi cinci volume întregi legate din Biblioteca Portativă, a le împărţi la dd. acţionari ce vor voi să le aibă, şi le vor computa toate scăzându-le din preţul acţiei cu rabat de 25 la sută, adică scăzân a patra parte din preţul lor fixat. Cu restul din 500 galbeni şi cu ce-mi va veni din vânzare acestor cinci volume, voi reîncepe tipărirea Bibliei, cu Dumnezeu înainte, şi perioadele II şi V x) din Curierul de Ambe Sexe. De voi avea mijloace mai întinse, voi reîncepe în paralel şi o serie de articole importante în Issachar; de unde nu, voi mai aştepta până în primăveară, când voi termina zisele doă perioade şi când cu Biblia voi ajunge cel puţin până la Isaia. Dă, te rog, şi alăturatele doă scrisori, una la d. profesorul Sona2 3) şi alta la d. Grădinarul. Domnul Duiliu strânge cordialemente mâna din partea mea, şi la ai sânţiei tale arată respectuoasele mele complimente. Al sânţiei tale cu totul devot amic, I. Heliade XIII Bucureşti, 1862, Noembre 14. Reverentul meu domn, Am priimit epistola sânţiei tale, din 12 Octombriu, şi profit de această ocasiă a-ţi trimite alte zece exemplare din periodul IVs) cum şi câte un exemplar întreg din Bibliotecă4). Te rog a le face cunoscute la dd. acţionari Ia Asoţiaţie Bibliofilă, şi câţi nu le vor avea şi vor dori să le aibă, te vor însărcina a-mi scrie ca să Ie trimiţ; cu acea ocasiă voi trimite şi alte 10 exemplare din periodul III. Te rog a binevoi să întrebi pe d. Sona dacă a putut şi d-Iui recomanda Curierul de Ambe Sexe pe la învăţătorii de sate, după cum s’a urmat şi în alte judeţe. Câmpul-Lungul şi Târgovişte îmi scriu că între învăţătorii de acolo s’au priimit cu mare bucurie până la entusiasm, şi toţi s’au suscris în unanimitate: la Târgovişte, 150 exemplare şi la Câmpul-Lungu, 100. De se vor cere pe jumătate din alte părţi, nu cred să ajungă ediţia de 2000 exemplare. D-Iui Sona trimesei cu această ocasiă 50 exemplare periodul I. Te salut cu respect, reverentul meu domn, şi te rog a strânge mâna, din partea mea, demnului amic, d. Duiliu. Al sânţiei tale cu totul devot, I. Heliade *) Ediţia a Il-a. Periodul V apare în 1862 (anii 1844—1847), iar periodul II (anii 1838—1840) apare de abia în 1864. *) Ştefan Sona, institutor la Şcoala primară Nr. 1 de băieţi din Brăila. Era colportorul lucrărilor lui Heliade printre învăţătorii din jud. Brăila. 3) Curierul de Ambe Sexe, ediţia a II-a, periodul IV. 4) Biblioteca Portativă. www.digibuc.ro 24 EMIL VÎRTOSU 210 XIV Bucureşti, 1862, Decembre 16. Reverentul meu domn, Prin dd. Tetorian, am trimis sânţiei tale un pachet cu zece exemplare Curier de Ambe Sexe, periodul IV, cum şi din Biblioteca Portativă. Am trimis asemenea şi d-lui profesor Sona, un pachet cu 50 exemplare Curier, periodul I. Nu ştiu dacă le-aţi priimit. Prin această ocasiă îţi trimiţ încă 10 exemplare, periodul III, spre a se da pe la dd. acţionari bibliofili. Te rog să binevoieşti a da această scrisoare d-lui Sona şi a-1 ruga să-mi răspundă la scrisorile mele. Nu ştiu ce va fi făcut cu circulara ce i-am trimis. De prin alte judeţe mi-au venit răspunsuri satisfăcătoare, învăţătorii de sate au priimit Curierul de Ambe Sexe cu mulţumire până la entusiasm. Eu, de Sărbători, sper să vă dau un proiect nuou de Casă de schimb. Zic Casă şi nu Bancă, pentrucă sistema mea este nouă şi diametrale-mente opusă de sistema băncelor. Casa este acoperemânt, refugiu, în casă e mama-alăptătoarea, averea adevărată, temeiul neclintint (sic), căminul încălzitor. Banca e bani, altarul viţelului de aur, cultul lui Moloh, vampirul cu milioane de gure ale uşurei sau cametei, ce suge averea, ce ruină proprietatea. Casa cu un cuvânt este casă şi banca este bancă1). Te salut, reverentul meu domn, din inimă, şi îţi urez sărbători voioase şi anul nuou cu bine. Al sânţiei tale cu totul devot, I. Heliade Am plătit portul pachetului, 7,32. *) Titlul proiectului: Pace sau însoţire între averea nemişcătoare şi între bani, sau casă de credit reciprocu. Bucureşti, 1863; 36 p. «Preţul de dece lei este destinat spre întreţinerea unei salle de adunare a societarilor şi alte spese ». Lucrarea prezintă un interes deosebit pentru amintirile din copilărie şi maturitate, pe care Heliade le presară de-a-lungul paginelor acestui proiect plin de visurile multilaterale ale activităţii sale. Despre bancă, Heliade publică articole pretutindeni. Aşa, găsim un articol: Despre bancă, în Actualitatea, Bucureşti, 1865, nr. 2—12—42 (Septemvrie); un articol: Casa de credit reciproc sau antibancă, în Sentinella Română, Bucureşti, 1865, nr. 35, 37, 47. Un text în acelaşi sens se regăseşte în Equilibru între aniiikesi sau spiritul şi materia. Bucureşti, 1859 —1869, sub titlul: Avere-a stabile. — Avere-a instabile. Cassa Pensiunilor. Cassă de credit reciproc (pp. 385—400). www.digibuc.ro 2 11 SCRISORI INEDITE ALE LUI I. HELIADE RĂDULESCU 25 XV Bucureşti, 1863, Iattuar 17. Reverenţele meu domn, Am riceput scrisoarea sânţiei tale, din 31 Decembre, şi mi-a părut bine că aţi trecut cu bine peste epidemi<,i>le ce şi pe aci am suferit cu toţii. Cu ocasia de astăzi vă trimit un pachet no. 2, marca C. M., cuprinzător de: 10 Critice 10 Diverse I 10 Poesie inedite 10 Morală 5 Prima parte din scrierea Pace x), etc. Am mai trimis din acestea, 25 exemplare, d-lui Sona, şi îi scriu a se înţelege cu sânţia ta şi cu dd. Duiliu şi Minovici. Citiţi, studiaţi şi fiţi propagatori numai de convicţia ce vă va putea inspira această nuoă ştiinţă, pre care în a doa parte o numesc Ctematonomie soţtală* 2). Totul stă la multul acţionarilor, căci fondatori cu moşii se află deajuns. Această casă de credit reciproc va fi ca o fortăreaţă nepumnabile (sic), în care se va depune, spre sicuranţă şi mântuire, şi averea nemişcătoare şi banii. Cu o asemenea tărie se vor putea alunga de aci înainte străinii, de a ne lua moşiele. Cred că acţionarii ce au răspuns acum doi ani la articolul intitulat: Hoţii! Hoţii!3), vor răspunde cu mai mare convicţiă acum, şi sicuranţă, când acţiile le vor lua şi banii vor depune e> pe fonduri nemişcătoare şi de valori foarte mari. Suscrierea, pe alăturata foaie, sau de acţionar, sau de fondator soţietar, nu are altă îndatorire decât a ne şti unul pe altul şi de a putea apoi, după venire tutulor semnăturelor din toate părţile, forma o listă generală, spre ştiinţa tutulor. Semnătura definitivă va fi în statutele desbătute şi aprobate. N’am priimit scrisoarea de la d. Grădinarul, şi doresc să ştiu foile ce îi lipsesc; roagă-1, din parte-mi, a-mi trimite numărul paginii din urmă de la fiăcare scriere, şi a o împlini îndată. Sub tipar se află Curierul, periodul II, şi Diverse II, din Bibliotecă. Voi începe peste curând, după eşirea părţii II din Ctematonomia socială, voi începe cu Issachar, de unde încetatese (sic), şi voi tractata (sic) diada: Travaliul şi Lăboarea, astfel cum iera cadru a se tracta în primele articole ale broşurei ce vi se trimite. *) Pace sau însoţire, etc.; cf. scrisoarea precedentă. 2) Tratat de ctematonomie. Partea II. Apare această a doua parte'în Tipograful Român, Bucureşti, 1870, nr. 17. Hoţii! Hoţii! Săriţi! Hoţii!, articol publicat în Biblioteca Portativă. Diverse. Volumul II. Bucureşti, 1860, pp. 358—366. Articolul apare şi în Proprietarul Român, nr. 5 de Joi 12 Ianuarie 1861. www.digibuc.ro z6 EMIL VÎRTOSU ZIZ Foaia volantă din Curierul de Ambe Sexe este ca un anuţiu şi probă după cum s’a anotat pe unde şi unde, această a doa ediţiă. Se împarte, ca toate anuţiurile, gratis. Salută cordialiamente, din parte-mi, pe d. Duiliu, şi zi-i să facă şi acum ceea ce totd’auna a făcut, când a fost convins. Al sânţiei tale devot amic, I. Heliade P. S. Plata portului la poştă, pentru cărţi, se va trece la comptul meu. XVI Bucureşti, 1863, Februar 27. Venerabilul meu părinte, Am priimit, prin d. Tetorian, suma de lei 450, ce mi-ai trimis prin d. Tetorian, cu şi scrisoarea din 18 Februar. In urma acestei scrisori, trimit sânţiei tale pachetul alăturat no. 1, marca C. M., cu foile următoare: Periodul I, de la paginea 137 până la fine; Periodul III, de la paginea 215, în care începe Căderea Dracilor 1), iar până la fine. Periodul IV, de la paginea 193 până în capăt iar. Tot asemenea trimiţ şi din Biblioteca Portativă: Morală, de la paginea 217 în sus, şi din Diverse, de la p. 289 2). Despre portul pachetului, rog pe d. Sona să-l treacă în comptul meu. Fiind, însă, că nu îmi însemnezi câte exemplare să trimit de fiăcare, mă luai după registru vechi, unde este partita d-lui Grădinaru, şi tri-mesei câte 20 exemplare din fiăce volum din Curier de Ambe Sexe ; iar Biblioteca fiind însemnată cu câte 40 exemplare, trimesei din aceasta de astă dată, spre a se complecta, numai 20 exemplare, căci nu ştiu de s’au desfăcut câte 40. Mă rog să mi se explice. Cele cerute de d. Stănescul s’au alăturat asemeni, într’un pachet însemnat anume. Am văzut câte îmi scrii despre abonamente nuoă. Nici n’am făcut altele, decât pentru Biblie, Biblice şi Issachar. Curierul de Ambe Sexe nu se dă prin abonamente, ci fiăcare răspunde preţul la priimirea cărţii — pe cât priimeşte; asemenea şi cu Biblioteca Portativă, fiăcare a plătit pe ce a priimit. Iar pentru casa de credit reciproc, aceasta nu e un abonament, ci o instituţiă de mântuirea proprietăţilor de resbelul ce le dă banii sau Mamona. Am zis, şi păcat nu mai am ! Eu am chieltuit şi timp de a labora 1) S’a strecurat eroare la tipar în numerotaţia paginelor, fără să lipsească din text nimic (Nota I. H. Ii.). 2) In acest volum iar s’a strecurat eroare la numerotarea coaielor (Notai. H. R.). www.digibuc.ro 213 SCRISORI INEDITE ALE LUI I. H EL IADE RĂDULESCU 27 şi bani de a tipări şi expedia în toată ţeara; de se codesc oamenii, pentru binele lor, de a se lumina în cestia averilor, şi de a da câte zece lei, nu pentru o carte ce îi va lumina la multe, ci pentru spesele unei sale de adunare, fiă după voiea cocoanei de lene sau de codire 1). Din Biblice, Leviticul este terminat, după cum poţi compara versetele după text: cap. XXVI este comentat până la versetul 18, şi nu mai rămâne din Levitic decâ versetele de la 18 până 46, şi cap. XXVII întreg, de 34 versete. Aceste comentarie neţinând loc nici de o pagine, rămaseră a trece în coala 25, unde încep şi se continuă Numerii. îmi propui a mă adresa la vre un librar-editor, spre a da din manu-scrie, spre a le edita. In crisea de bani de astăzi, sunt în mai bună stare eu decât librarii. Şi de aş avea eu fonduri pentru tipăriri nuoă, ca istoria şi toate operele mele în prosă şi poesie, le-aş pune, spre a termina cele începute deja, ca Biblia şi celelalte2); de aş avea, iară, îndoit fond, şi pentru unele şi pentru altele, îmi lipseşte timpul material a mă ocupa cu corectura tipografică la atâtea opere deodată. Astăzi nu pot face mai mult decât a continua cu ultimele doă volume din Curier de Ambe Sexe, cu al cincilea volum din Bibliotecă, ce este aproape de terminat, şi, venindu-mi banii de pe la judeţe, să reîncep, cum zici, câte o coală pe lună, cu Issachar şi cu Biblicele, până la terminarea Pentateucului întreg. Atâta pot face în anul acesta. Şi apoi îmi rămâne a termina Biblia, din fondurile ce îmi vor veni după cele terminate 11 opere. Te salut din inimă, venerabilul meu domn, şi doresc să ne vedem sănătoşi şi în zile mai ferici. Al sânţiei tale devot amic, I. Heliade Iţi mulţumesc mult de banii trimişi, Ia care n’aveam drept să mă aştept. Veniră ca din partea provedinţei, ce îngrijaşte şi de câte noi nici nu ne ocupăm ! XVII Bucureşti, 1863, Decembre 9. Venerabilul meu domn, In urma scrisorii sânţiei tale din 14 Noembriu, cu ocasia venirii d-lui Duiliu, trimit sânţiei tale, pe lângă mulţumirile mele despre cercetare, şi cărţile următoare: 1 Issachar | 1 Poesie > pentru d. Opran. 1 Morală I *) *) Preţul lucrării Pace sau însoţire, de lei zece, era destinat închirierii unei, săli pentru adunarea acţionarilor. Cf. scrisoarea XIV. a) Pentru reluarea tipăririi Bibliei, cere un ajutor de 3000 galbeni, Aşezământului Dositei Filittis, poate pe la 1867, dar nu i se acordă (cf. Emil Vîrtosu, I. Heliade Ră-dulescu, acte şi scrisori, pp. 86—90). www.digibuc.ro 28 EMIL VÎRTOSU 214 Critica şi Diversele le voi trimite cu altă ocasiă, fiindcă nu am legat, şi nu pot eşi din casă nici până jos în magazie, din causa unui reumatism ce mă turmentă de vreo 40 zile. Mai trimit 10 exemplare din Issachar: Votul şi Râsvotul. Mai trimit încă 25 exemplare din Vot şi Râsvot, tipărite în a doa ediţiă, în broşure mice *), cum şi 25 exemplare: Historicul Instituţiunilor României, de la Trajan până în zilele noastre * 2). A treia broşură ese în săptămâna viitoare, ca conclusiă şi remediu la cele de faţă, cu principele unei Constituţiuni naţionale, trase din instituţiunile ce am avut, cu care — ca şi Elveţii — putem trece în ochii Europei de conservatori, iar nu de inovatori. Aceste broşure trimise, adică 50 exemplare peste tot, de se vor căuta, dă-le cuiva, a la da la vreo mazie de neguţători, a se vinde, nu le împărţi sânţia ta. Preţu, a primei este 60 parale, a celei de a doilea 90 parale. Nu pot răspunde nimic despre Miniat, căci nu pot eşi din casă. N’am speranţă decât, poate, la Ştefan Rasidescul3). Urez toate fericirile de Sărbători, sânţiei tale şi la toţi câţi te încongiură. Al sânţiei tale devot amic, I. Heliade Sânţiei sale Părintelui Cosma Moşescu, la Brăila. XVIII Bucureşti, 1865, Ianuar. Reverentisimul meu domn, Ocupaţiuni grele şi peripeţii diverse m’a ţinut în tăcere până acum, fără a răspunde la câte scrisori. Acum în urmă, priimii şi patru broşure din Literatura sacră, şi m’am bucurat şi de aducerea aminte şi de alegere ce ai făcut în această mică colecţiă, şi de limba corectă, de ortografia ortă sau dreaptă; iar ceea ce caracterisă inima caritabilă a preotului şi a amicului, m’a făcut a vărsa o lacrămă, că nişte asemenea scrise sau veghieri le-ai consacrat în comemoraţia răposatului Ştefan Sona. Da, părinte, să nu-i uite ministru lui Dumnezeu pe bărbaţii travaliului şi onoarii, nici însuşi când îi sunt necunoscuţi! Ai trăit cu dânsul, l-ai cunoscut, şi binecuvântate să-ţi fiă aducerea aminte şi vegherile lăudabili! *) Apărut întâi în Issachar sau Laboratorul (titlul interior al lucrării este: Equilibru între antithesi sau spiritul şi materia. Bucureşti, 1859—1869); apoi şi separat, ca ediţia II, sub titlul: Votul — Resvotul. Bucureşti, 1863; 58 p. 2) I. Heliade R., Instituţiunile României. Tabel historicu de la Trajan până în zilele noastre. Bucureşti, 1863; 281 p. 3) Tipografia Rasidescu. www.digibuc.ro 215 SCRISORI INEDITE ALE LUI I. HELIADE RĂDULESCU 29 Cu ocasia aceasta îţi trimiţ un prospect destinat a se împărţi cu periodul V al Curierului de Ambe Sexe, ce va eşi peste curând. S’a depus un capital deajuns, pre a face a eşi la timp câte patru volume pe an, în care se promite un curs întreg de literatură generală: i° viaţa adică şi analisea tutulor autorilor mari, antici, moderni, ai tutulor popolilor; 20 operele sau poesiele mele, complect, cu regulele sau legile corespunzătoare sau respective de poesie şi versificaţia; 30 legile sau regulele literaturei întrege, după ordinea alfabetică. Aştept răspuns la scrisoarea ce trimesei d-lui profesorului, dacă se încarcă cu desfacerea a 50 exemplare din periodul II, pe la cei ce au luat de la răposatul Sona perioadele I, III şi IV, şi cu acea expediţiă de cărţi să trimit şi sânţi ei tale câte exemplare se va cuveni, şi a le împărţi pe la dd. acţionari ce au plătit câte 10 galbeni pentru a lua cărţi. In vara trecută, fiind la Câmpina, am priimit o scrisoare dela sânţia ta, în care îmi cereai, pentru vreo doi acţionari, cărţile ce au eşi şi, din causa ducerii şi veniri, am negligiat această cerere. Acum, mă rog, scrie-mi din nuou câte cât exemplare să-ţi trimit din cărţile deja tipărite, şi acum din periodul II, cum şi din periodul V (peste curând), spre satisfacţia acţionarilor amatori. Materialul literariu din perioadele VI, VII şi VIII, cum şi al poe-sielor mele complecte, cu legile lor, cum şi ai cursului de iiteratură, după ordinea alfabetică, este deja, cum se zice pe slavenie, gata; fondurile sunt deja depuse pentru hârtie şi tipar, tipografia merge iute, şi sper să eşim în capăt cu toate, de vom fi sănătoşi, cu capătul anului acesta. Din procentul apoi ce va eşi din câte se vor tipări în acest an, se va pune la cale a se termina şi Biblia şi Issachar, căci manuscrisele iar sunt gata. De voi mai trăi, voi provedea şi pentru volumele de Historia Universale, şi atunci, împlinindu-mi misia, voi putea, fără teamă, a pronunţa cu inima deschisă: «Acum desleagă pe servul tău, Doame, în pace. .., că au văzut ochii mei mântuirea ta ». Te salut din inimă şi fac urări pentru anul curent, a-1 petrece în bucurie şi fericire, după cum sunt sigur că îmi doreşti. Al sânţiei tale devot amic, ' j Heliade R P. S. Alăturata scrisoare, te rog a o da d-lui profesorului ce este în locul răposatului Sona, sau care, astă veară, a făcut a se desface la Municipalitate, pentru premiuri, câteva cărţi; nu-i cunosc numele. XIX Bucureşti, 1865, Marte 25. Reverentul meu domn, Cu ocasia venirii d-lui Vrăbiescul, profit a vă trimite acest pachet cu 10 exemplare Curier de Ambe Sexe, câte cinci volume de fiăcare, de la I până la V, cum şi coala I din al VI, ce s’a tipărit deja până la coala 8-a, www.digibuc.ro 3° EMIL VÎRTOSU 216 Din aceste 10 exemplare, unul este al aducătorului d. Vrăbiescul, ce l-a şi plătit la d. Budescul, pe care te rog a i-1 da. Cestelalte noă exemplare vor rămânea pentru nuoii subscriptori, ce s’ar face la sânţia ta şi la d. Butoianul. Cât pentru cererile dd-lor acţionari de mai nainte, voi trimite un pachet cu poşta, după lista ce mi-ai trimis. Sper în anul acesta a termina, până la al X period, cursul de Historia literatură, urmând cu fiăcare autor, cum se vede în Eoopa, cum şi un volum din Biblioteca Portativă. De aci înainte, uşurat şi cu travaliu şi cu corecture şi cu spese, ajutat şi cu bani ce îmi vor aduce câte zece perioade ale Curierului, voi reîncepe tipărirea Bibliei, a Biblicelor şi a lui Issachar, de care — vrând Dumnezeu — mă voi scăpa în anul viitor, de îmi va mai dărui viaţă. Mi-a părut bine că aveţi de gând a da o nuoă ediţiă a fabulelor răposatului Ţichindeal. Cât pentru mine, eu n’am nici un drept, nici voie, asupra acestei opere. Când s’a dat a doa ediţiă, aceast s’a făcut de răposatul Iosif Romanov 1), fără a cere voie de la nimeni, căci autorul n’are, cred, moştenitor, şi cartea a intrat în dominiul public. Atunci Romanov m’a rugat să-i fac acea prefaţă, şi moştenitorii acestui editor autocefal n’au nici un drept asupra drepturilor publice, şi cu atâta mai puţin asupra prefaţei mele. Crez, dară, că puteţi tipări. De va fi nevoie ca să revăz prefaţa, trimeteţi-mi-o, căci eu n’am nici un exemplar. Cât pentru ortografie, astăzi nu mai e putinţă a se mai tipări în tipo-grafiele noastre cu literele bizantine, unde figură w, r\, 0, Qj, etc., cum a tipărit răposatul autor. A se tipări cu literele mixte de astăzi, sau cum s’a tipărit în a doa ediţiă, mi se pare o profanaţiă, căci va2) ajunge a nu se mai respecta nimic ale răposaţilor. Crez, dară, că este cu dreptul sau a se tipări ca prima ediţiă, în care a făcut corectura răposatul, adică întreg cu literele bizantine, ce rău s’au zis slavone; sau, dacă aceasta nu se mai poate, să se facă o ecuaţiă între cele bizantine sau greco-romane şi între cele pure romane de astăzi, adică: a = a, e = b, 0 = th, yj = e, u = y, i; = x,

,Ruge şi morala ev angelică pentru clasea I primăria. III. Bucureşti, 1861; 63 p. Cf. şi Noul Curier de Arnbe Sexe, Bucureşti, 1893, pp. 319—323. www.digibuc.ro 217 SCRISORI INEDITE ALE LUI I. HELIADE RÂDULESCU 31 A respecta, dar, pe răposat, este a-1 edita cu propria lui şi a antena-ţilor noştri ortografie, iar nu cu ortografia inoranţilor {sic) profanatori! Te salut din inimă şi fac urare de reuşirea întreprinderii lăudabili. Al sânţiei tale cu totul devot amic, I. Heliade R. P. S. D. Vrăbiescul, cu care eram a trimite pachetul, a plecat şi şi-a luat exemplarul sau volumele ce i se cuvenia; prin urmare, rămân câte zece exemplare la sânţia ta. XX Bucureşti, 1865, April 25. Referentul meu domn, Prin d. Pizu, am trimis sânţiei tale 10 exemplare Curier de Ambe Sexe, din care unul pentru d. Vrăbiescul, plătit la d. Budescul. După cum îţi scriam, eată că îţi trimit şi cărţile cerute de dd. acţionari bibliofili, după lista trimisă, şi încă câte trei exemplare din broşurele date în anul trecut. Am priimit volumul II din Miniat şi cu vreo zece coaie ce avui mai nainte din voi. I, în Păresimele acestea, şi la Vinerea Patimelor toată familia mea şi-a avut lectura cuvenită unui creştin şi s’a cuminecat şi a făcut Pastele împăcată ca niciodată. Ministerul Instrucţiunii s’a abonat, pentru Bucureşti, la toate perioadele, câte 50 exemplare, spre a se împărţi la examen pe la studenţi, drept premiuri, motivând că opera este din cele mai neofensive şi din cele mai instructive pentru literatura română, morală şi educaţiă. Dacă poate d. profesor Butoianul, îl rog prin sânţia ta ca să facă cum a făcut şi an, sau domnia sa sau prin comitetul de instrucţiă, a se abona şi Municipalitatea tot pentru această destinaţiă, adică la câteva exemplare întrege şi la cele de an numai la perioadele II, V, VI, VII, etc., ca să le aibă premianţii de an, întrege. Acum cred că cele patru broşure de an — din cari trimiţ acum câte trei — nu vor fi atât de pericoloase celor ce le vor posede, cu toate că şi an, aci în Bucureşti, au fost neatinse, dar n’am voit a le trimite pe afară, ca să nu expui oameni mai debili, acolo unde funcţionarii vrea să fiă mai catolici decât Papa, ca să se arate cu serviri. Te salut, domnul meu, din inimă şi fac urări pentru fericirea sânţiei tale. Al sânţiei tale cu totul devot amic, I. Heliade R. P. S. Părintele locotenentul de episcop Ghenadiu, când a fost acum în urmă prin Bucureşti, mi-a făcut mulţumirea a prânzi de doă ori la mine. In ambele rânduri am avut vorbă de sânţia ta, şi l-am văzut că ştie a te preţui. Mi-a părut mult bine că ai scăpat de fatalităţi pedante. www.digibuc.ro 32 EMIL VÎRTOSU 218 XXI Bucureşti, 1866, April 2. Domnul meu şi părinte, Cât am fost subt liberalismul sublimului de Cuza, numele meu a fost combătut în toate alegerile şi pretutindeni în România şi prin toate modurile. Subt liberalismul de astăzi, al sublimilor actuali şi fiitori, văz asemenea persecuţiă, cu mai mare învierşunare. Nu trebue să vă miraţi! Cuza a fost din şcoala celor de regimul actual, şi de aceea a fost calificat cu numele de sublim; ei au fost şi sunt maeştri acestei scoale. Speţia aceasta de oameni sunt tot de o natură, şi de s’au încăierat între sine, causa a fost biata vaca de ţeară. Lupii de o natură fiind, deşi îmblă în cârd, se sfişie însă şi se ucid, când ajung la biata vacă. Lupii nu pot suferi pe câinii ce apără turma; oile nu pot apăra pe câine, când tabără pe dânsul lupii în grămadă. Azi dimineaţă avui visita, foarte amicală, a prefectului de poliţiă ’), ce mă rugă foarte amicalmente, cu lacrăme în ochi, şi-mi declară positiv că nu fuge de lângă mine până când nu mă voi duce împreună la primărie şi nu voi suscrie numirea principelui străin, Carol I, de domn al Românilor. Am văzut până la care grad este astăzi libertatea, şi însuşi câtă împilare este astăzi de din afară pe amicii noştri cei mai leali. Nesemnătura mea nu poate împedica principele străin, de vor fi cabinetele Europei în învoire şi decise; semnătura mea nu poate contribui spre a robi ţeara la străini, dacă nu vor voi cabinetele. Am suscris, ca să să facă vreun scandal şi să se întâmple câte s’au întâmplat la Moldova * 2). Dacă este cu putinţă a mai face ceva bine, încai în Constituantă, faceţi cum să fiu ales între deputaţii acestui judeţ 3). Arată această scrisoare amicilor Duiliu şi Zosima (dacă mai este aci) şi dă-le pe cea închisă. *) Prefectul Poliţiei Capitalei este R. D. Rosetti. 2) In sensul celor de mai sus, Heliade publică, la 10/22 Aprilie 1866, o # declaraţia » pentru Principele Carol I (Legalitatea, I (1866), nr. 1, p. 8), precum şi articolul # Plebiscitul » (ibidem, nr. 3). Iată pe de altă parte declaraţia subscrisă de I. Heliade R., la plebiscitul din 1 Mai 1866: « Declară, pentru ultima oară, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor, că voinţa nestrămutată a Principatelor Unite este de a rămâne pururea aceea ce sunt, o Românie una şi nedespărţită, sub domnia ereditară a unui principe străin, luat dintr’una din familiile suverane ale Occidentului, şi că principele ereditar al României una şi nedespărţită este Principele Carol Ludovic de Hohenzollern Sigmaringen, pe care şi Adunarea la rândul său îl proclamă sub numele de Carol I ». . . « Ca mandatar al naţiunii, împlinesc. » (Arhivele Statului, dos. 8oji866 al Adunării Elective a României). “) Afirmaţie cu atât mai interesantă cu cât în Sentinella Română din 4 Martie 1866 (nr. 8), I. H. R. publica o scrisoare prin care declară că nu se prezintă la alegeri, nici ca alegător, nici spre a fi ales. www.digibuc.ro 219 SCRISORI INEDITE ALE LUI I. HELIADE RĂDULESCU 33 La revedere, în zile mai bune decât la 3 August *). Terori mul azi e mai mare decât atunci. I. Heliade R. XXII Venerabile domn, Bucureşti, 1869, Oct. 24. Priimind epistola sânţiei tale, mă grăbesc a trimite cerutele 20 exem-pla, de la pag. 253 în sus. Trimit încă doă exemplare întrege pentru amatori nuoi, se < = dacă = si latin> se va cere, şi desfăcându-se sau mai cerându-se altele, te rog a mă înştiinţa. Sunt sub tipar acum tre volume de poesie, ce se tipăresc în paralel, adică voi. II şi III partea epică, şi volumul IV partea dramatică. Poe-siele diverse au rămas a se tipări într’un al V-lea volum, pentru că partea epică — eşind pre mare — s’a despărţit în doă volume: unul epopeele antice şi altul cele moderne. Acestea sper a se termina până la Mart viitor, de voi fi sănătos * 2). După acestea, intră sub tipar periodul VI şi VII al Curierului de Ambe Sexe, în care se coprinde istoria literaturei grece şi latine, cum şi a popolilor moderni. După acestea va veni rândul Bibliei, care cere spese mai mari. Cu această ocasiune, te rog a agreda încredinţarea despre distinsa mea consideraţiune, cu care sunt al sânţiei tale devotat amic, I. Heliade R. P. S. Strânge mâna, din partea mea, bunului şi scumpului meu amic Duiliu. *) La 3 August 1865, în timp ce Domnitorul era plecat la băi, la Ems, izbucneşte la Bucureşti o mişcare de stradă pentru răsturnarea lui Vodă Cuza. Mişcarea devastează Primăria, aflată în Piaţa Ghica, dar e înăbuşită îndată de generalul Florescu, iar Ion Brătianu este arestat pentru o scrisoare publicată în Sentinella Română din i August, din care se vădea că nu era străin de mişcare. (Vezi A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza Vodă, II, p. 32 şi urm.). Au fost suprimate atunci foarte multe ziare: Sentinella Română, Românul, Libertatea, Convenţiunea, Nichipercea, Buciumul, etc. Vezi şi la Arhivele Statului, Mr. Interne, Ad., dos. 1613 şi 1624/1865. Apare aici şi un D. Spirescu zis Brătianu. Pentru starea de spirit de atunci din Principate, informaţii preţioase la General R. Rosetti, Un document inedit asupra mişcării dela 3 August 1865, publicat la Academia Română, Mem. S. Ist., t. XV, pp. 93—106. 2) Planul amănunţit al operelor sale complecte, Heliade îl arată într’o scrisoare către G. Bariţ, mentorul cultural al Ardealului (cf. Emil Vîrtosu, I. Heliade Rădulescu, acte fi scrisori, pp. 42—43). 18 A. R. — Memoiiile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. IX. www.digibuc.ro 34 EMIL VÎRTOSU 220 XXIII Bucureşti, 1870, Mart 12. Reverentisime domn, In prezioa de a stabili o librărie naţională centrală, cu sucursalele sale în fiăcare urbă, trimiţ de astă dată sânţiei tale cărţile următoare: Exemplare io Echilibru, a 12 romanaţi; » 30 Curs de Poesie, voi. I, a 12 romanaţi; » 30 idem, voi. III, a 7 romanaţi; » 50 Cântarea Cântărilor 1), a 3 romanaţi; » 50 Christianismul şi catholicismul2), a 2 sfanzigi. Cu expediţia viitoare, spre complectare, voi trimite alte 30 exemplare Curs de Poesie, a voi. II, a 8 romanaţi, ce se află la legător, dinpreună cu alte 3 coaie ce urmează după Cântarea Cântărilor, cu care împreună fac un mic operat sub titlu de Romania. Cu a doa expediţiune voi trimite asemenea o înştiinţare despre librărie, pe basile expuse în Tipograful Român din no. viitor 3), cum şi o listă de subscripţiuni la cărţile ce sunt deja sub tipar, împărţite la cinci tipografii, până la Sept. viitor. Te rog, şi pe sânţia ta şi pe fratele Duiliu, a împărţi circularele despre librărie şi a îndemna pe din aproapea voştri a lua această misiune profitabilă şi pentru dânşii în parte şi pentru naţiune în genere. Vedeţi a se stabili o sucursală şi în Galaţi. La revedere cu sănătate, I. Heliade R. XXIV Bucureşti, 1870, Iulie 9. Reverentul meu domn, De când avui perderea nereparabilă 4), n’am putut scrie la nimeni, nici a răspunde, până la începutul lunei acesteia. De atunci mai eşiră de sub tipar, spre complectarea celor dinainte, cărţile următoare: Curs de Poesie, volumul II, din partea epică Anatolida (evul de aur sau edenian); Historia României; Historia Institutiunilor României; *) I. Heliade R., Cântarea Cântărilor la MM. LL. Carol I şi Elisabeth, Bucureşti, 1870; 27 p. In legătură cu aceasta cf. scrisoarea lui Al. Papiu Ilarian către Bariţ (Neamul Românesc Literar, II (1910), pp. 348—349) (publicată de N. Bănescu). 2) I. Heliade R., Christianismul şi catholicismul, Bucureşti, 1870; 80 p. a) In Tipograful Român, nr. 9 din 25 Februarie 1870: Librăria naţională română. *) Moartea soţiei sale, Maria Heliade. www.digibuc.ro 221 SCRISORI INEDITE ALE LUI I. H EL IA DE RĂDULESCU 35 Romania, ca poemă, în care intră şi Cântarea Cântărilor. Es de sub tipar, în două săptămâne cel mult: Volumul VI din Biblioteca Portativă (Tractat de educatiunea fetelor) ; Dante (Infernul, cu 50—70 gravure). Vor eşi de sub tipar până la 1 August, pentru scoale: Abecedar, Lectură* 1) şi Ruge, Historia saci ă, Aritmetică, Principe de geometrie, Geografie, Gramatică, Historia Instituţiunilor României. Se pun sub tipar, de la 1 August: Continuaţia Bibliei şi a Biblicelor ; Historia Greciei, a Romei, a civilisaţiunei, a literaturei, Paralel între idiomele romane, Ariosto, Tasso, Pythonida epopee profetică (vezi oracolul la România în istoria ei); Michaida, terminată; Proscrisul2), Nuoa Apocalipsâ. Acestea vor fi terminate cu capătul anului curent 1870, anul per-sursor (sic) al secolului XX. Toate judeţiele s’au organisat sau s’au căpuit cu librărie naţionali, cu propaganda adevărului, ştiinţei, conştiinţei naţionali, cunoştinţa bunului, frumosului şi sublimului; numai Brăila, Galaţii şi Ieşii stau locului, nici scrisori n’am de p’acolo. Pare că nu sunt locuite de Români !... Nu ştiu ce să fac în aceste judeţie, cu cărţile ce mai eşiră şi au să easă, căci nu cunosc soarta celor trimise. Mă adresai astăzi şi la d-ni profesorii acestor urbe. Te rog, înştiinţează-mă, s’a putut însărcina încai vreun Grec cu cărţile trimise ? Dacă vezi pe d. Duiliu, arată-i cordialile mele salutări. La revedere cu sănătate şi te rog, reverentul meu domn, a agreda încredinţarea despre stima şi distinsa mea consideraţiune cu care sunt al sânţiei tale devotat amic, I. Heliade R. XXV Bucureşti, 18JO, Iuli 22. Reverentul meu domn, Trei urbe avem de port, şi nici o librărie încă. Aci m’am adresat la sânţia ta. Zelul ţi-1 cunosc, nu ştiu, însă, şi până unde îţi este scrupulul de caracterul sacerdotal, de se înfioară, adică, conştiinţa, de a vinde, cum se zice, ceva, şi acel ceva să fiă carte, cuvânt, adevăr. Infioratu-s’au Apostolii, să se facă sau pescari sau vânători, când şi una şi alta presupune omor, distrucţiune ? Eu, în apelul meu din 25 Marti, zic: autorii cugetă şi scriu, tipografii tipăresc, librarii însă nu lasă lumina subt obroc, ci sunt propagatorii ei. J) Cunoaştem la Biblioteca Academiei Române (cota 5474) Lectura pentru clasa I Primăria. Lecţiuni preparatorie. II. Bucureşti, Tipografia Heliade şi asociaţi, 1861; 64 p. (fără niciun nume de autor, dar vădit a lui Heliade). 2) Souvenirs et impressions d’un proscrit, Paris, 1850. îs* www.digibuc.ro 3& EMIL VÎRTOSU 222 Cred că era deajuns o măciucă la un car de oale, şi îndată să-mi propui sânţia ta a însărcina cu Brăilenii. Nu mi-ai propus! Acum, în, propui eu, şi s’o luăm mai mult decât de la rădăcină, de la germine, de la scoale, de la pruci. Vei vedea scrisoarea confindenţială (sic) ce scriu Ministrului Instrucţiuni, sau mai bine lui Exarcu. Vezi ce am cugetat încă de la început de returnarea mea în ţeară, când am luat asupră-mi a face Abecedarul şi Historia Patriei. Astăzi, cărţile pentru primele clasi de începători mi s’au încredinţat a le elabora, cum să se unifacă însemnământul (sic) şi în sistemă şi în metod şi în limbă şi în scris, ca într’un cuget cu toţii să mărturim. 500.000 Abecedare sunt subt tipar. Şi akt>e câte atât cărţi de exerciţiu la citit, din care fără bătaie de cap ese pruncul şi cu primele noţiuni de gramatică foarte clare. Idea (sic) e ca sămânţa şi capul omului ca terra. Aruncă sămânţa bună, şi se desvoltă singură! Pune — fără simtă că-i pui—în capul copilukui>, singură şi numai singură ideea simplă şi bună, şi lasă-1 în pace, nu-1 mai tortura cu sistema sau cu doctrina! Crede-mă că am făcut si băeti si fete, numai cu vorbele enumărate într’o coală de hârtie, a deveni singuri grămătici mari. Astfel sunt S. Căpăţineanul, Gr. Pleşoianul, N. Lăcusteanul, şi surora mea şi fetele mele. In atâtea mii de exemplare vin Ragele, apoi Aritmetica, Geografie, Historia sacră, Catechise, Historia patrie, Cosviografie, Gramatica şi Elemente de geometrie. In patru ani, săracului i se dau atâtea idee cât să poată singur deveni Socrat şi Aristotel şi Platon şi Homer şi Ippocrat. Crede-mă că aceia n’au fost hirotonisiţi de nimeni şi n’au posedat nici o plăcintă de patentă, care poate că e de pele (sic) or de hârtie, de se zice şi diplomă. Doamne fereşte, de oficialism şi de oameni oficiali! Hei, bine ! Ruşine e, bărbat cu familie, cu o misiune onorabilă şi sacră, să împartă asemenea cărţi ? Şi numească-se or vânzător de cărţi, or bi-bliopol, or cărturar, or librar, că eu îi voi zice apostol! Nu te mai codi, părinte, şi sumete-ţi mâine şi fă-ţi cruce ! Prăvălie n’ai să deschkzi>, cu paraoa la teşghia şi cu dramuri ori cu măsura, n’ai să vinzi! Cărţi de şcoală, la începutul anului scolastic, să pui un copil să împartă în primele doă săptămâne. « O ! ce uşoară e sarcina mea», zice Domnul nostru, şi cine o poartă ajunge să nu se mai fărâme cu firea despre mâine, decât numai despre vitorul moral al copiilor săi, al turmei sale 1 Cărţile ce dau eu publicukui>, considerându-le ca marfă, sunt marfa cea mai curentă. Pe an, se pot desface mai mult decât de 30 mii galbeni, şi eată pentru propagator 10, fără chin, ci cu fruntea senină şi în profesiunea cea mai onestă si utilă! Scrie-mi un da, şi îndată să-ţi trimit câte 20 mii exemplare de toate cărţile didactice. Celelalte vor fi pentru amatori, pentru avuţi şi de minte şi de pungă, şi pentru premieri la exameni. www.digibuc.ro 223 SCRISORI INEDITE ALE LUI I. HELIADE RĂDULESCU 37 Pune-ţi mâna şi să ne ajutăm unul cu altul! Fără bărbaţi ca sânţia ta, cată să renunţ, căci am nevoie mai mult decât de 300 galbeni pe săptămână, cu patru tipografie şi hârtie cu milioane de topuri: 500 mii abecedare cer 1.000.000 de topuri. Răspuns curent. Iţi sărut mâna ferbinte1). XXVI Bucureşti, i8yo, August 19. Reverentul meu domn, Scrisoarea sânţiei tale, ce atât o aşteptam, am riceput-o cu mulţumire. Şi fiindcă nimeni nu ştie cum şi unde strânge pe Român, cisma, ca Românul însuşi, nu pot să-ţi mai fac nici o observaţiune la cuvinte lui ce îmi pui înainte. Fiă voiea ta ! îmi e de mare necesitate, însă, a stabi

  • o librărie în Brăila. De nicăiri n’am luat nici o ştire, decât în 12 August ricepui o scrisoare de la un domn George H. May, d’aci din Brăila, ce scrie că este comerciant în Brăila, cu articole de librărie. Scrisoare mi se pare de la un om serios şi inteligent, şi nu mi-ar displăcea să fiu în relaţiuni cu asemenea comercianţi. Te rog să mă informi atât despre fondul cât şi forma persoanei, dacă o cunoşti; iar de nu, întreabă pe ce îl cunosc mai bine; să nu afle, însă, că ne informăm despre dânsul. De ce naţiune este ? Român ? Grec ? Căci de firma aceasta nu s’a întâmplat s’auz ? Intâlneşte-te, te rog, şi cu d. Budescul, întreabă dacă a riceput răspunsurile la scrisorile ce mi-a trimis. Iţi mulţumesc de scrisoarea ce mi-ai trimis-o şi care, din distracţiune, s’a strecurat în plicul sânţiei tale. Ai aflat, adică, doă, sau că s’a trimis una la unul şi alta la altul, adică pe când a de la Caracal călătoria prin Brăila, cea de la Brăila a fi călătorind prin Caracal. Nu ştiu, comic sau tragic ar fi o asemenea jucărie a distracţiunii? De s’a lipit doă coaie una lângă alta, nu face nimic, mai vârtos c’a intrat în mâna sânţiei tale. Aş dori să viiu să vă văd în toamna asta, până nu se strică timpul. La revedere cu sănătate. Al sânţiei tale cu totul devotat amic, /. Heliade R. P. S. Micele observaţiuni ce îmi faci, îmi plac, fiindcă văd că provin din inimă naivă, (sic) cum au fost şi observaţiunile mele cu cari te-ai ales. Hei! ce să zici ? Cât trăieşte omul, tot s’alege cu ceva ! Nu mi-ai scris nimic despre Christianism şi catholicism 2). O fi iar din distracţiune că nu ţi-am trimis nici un exemplar! 1) Scrisoarea este nesemnată. 2) I. Heliade R., Christianismul şi catholicismul, Bucureşti, 1870; 80 p. www.digibuc.ro 38 EMIL VÎRTOSU 224 XXVII Bucureşti, 1870, Sept. 2. Referentul meu domn, Am priimit scrisoarea sânţiei tale, din urmă, şi îţi mulţumesc de cura ce ai avut întru a te informa despre un librar. îmi mai place şi mie cel pe care mi-1 recomanzi. Celalalt, după scris, după maniere, nu-mi venea nicidecum a crede că e un om serios. întâi, că unul scrie şi altul suscrie o culoare roşie ca purpura sau sângele, să bată la ochi. Al doilea, că la un răspuns foarte clar ce i-am dat despre condiţiuni, îmi scrie că nu m’a priceput şi să mă explic mai clar. I-am răspuns şi mai clar, şi l-am rugat să înceteze cu întrebările. Prin urmare, te rog, ia vorbă cu d. Dimopul şi arată-i această pagine în care se coprind condiţiunile ce am cu toate librăriele sucursale. Eu am doă specie de cărţi, ce pui la disposiţiunea librărielor, adică cărţi didactice — cerute şi aprobate de Minister — şi cărţi de înaltă literatură. Cele dintâi, ca marfă curentă, nu se pot da decât cu bani trimişi înainte, scăzându-se câte 33 la sută rabat, cum voi explica la vale, aplicând teoria la prima expediţiune ce se poate face îndată după priimirea banilor. ' Cele de al doilea, nefiind pentru şcolari, ci pentru amatori mai avuţi şi cu anii şi cu mintea şi cu punga, se pot da fără numerar, îndată, ci în comisiune, cu rabat numai de 10 la sută. Cărţile didactice le împart în trei expediţiuni: prima acum, după cum se arată, a Il-a la 10 Sept., IlI-a la 20 Sept. Prima expediţiă 1000 Abecedare, a 10 romanaţi.......................sau lei nuoi 100 500 Ortografia1), a 80 romanaţi ..................» » » 400 1000 Lectură, noţiuni gramaticali, a 20 romanaţi . . » » » 2000 100 Historia Românilor2), a 1 % romanaţi...........................150 100 Tractat de educaţiunea fetelor, a 4 romanaţi...................400 50 Christianismul şi catholicismul, a i1/? romanaţi.................. 75 (sic) 3725 Aceşti 3725 romanaţi se împart în trei: prima parte de 1245 romanaţi se reţin ca drept al librarului, iar doă părţi = 2490, se trimit prin poştă, şi îndată se expediă cărţile. l) I. Heliade Rădulescu, Principie de orthographiă română, Bucureşti, 1870; 20 p. *) I. Heliade R., Prescurtare de historia Românilor sau Dacia şi România, Bucureşti, 1861; 200 p. www.digibuc.ro 225 SCRISORI INEDITE ALE LUI I. HELIADE RADULESCU 39 A doa expediţiă, la io Sept. 1000 Lectură sau noţiuni enciclopedice, a 25 bani.................2500 1000 Cărţi de rugă, a 30 bani.....................................3000 500 Gramatice, a 4 romanaţi.....................................2000 500 Geografie, a 3 romanaţi.....................................1500 1000 Historia Sacră, a 3 romanaţi.................................3000 100 Historia Românilor, a 1% romanaţi........................... 150 12.150 Din aceştia, 4050 se reţin în folosul librarului şi 8100 se trimit mie, spre a trimite cărţile. A treia expediţiă, la 20 Sept. 1000 Aritmetice, a 3 romanaţi.....................................3000 500 Elemente de geometrie, a 4 romanaţi.........................2000 500 Cosmografie, a 3 romanaţi...................................1500 1000 Catechisi, a 2 romanaţi......................................2000 8500 Şi tot aşa, o terţă se reţine, doă se trimit. Cărţi în comisiune > 10 Biblie, până la pag. 272, a 16 romanaţi........................... 160 10 Biblice, a 10 romanaţi............................................ 100 20 Equilibru între antithesi, a 12 romanaţi.......................... 240 20 Curs de poesie, voi. I, a 14 romanaţi............................. 280 20 idem, voi. II, a 15 romanaţi ..................................... 300 20 idem, voi. III, a 7 romanaţi...................................... 140 20 idem, Dante, cu 50 gravure, a 40 romanaţi......................... 800 10 Curier de Ambe Sexe, în 6 volume, a 6 romanaţi volumul . 360 20 Biblioteca Portativă, în 8 volum, a 4 romanaţi................. 640 30 Romania, a 3 romanaţi.............................................. 90 20 Fă-mă, tată, să-ţi seamăn, a 2 romanaţi............................ 40 20 Religia şi viaţa lui Mahomet, a 2 romanaţi......................... 40 30 Historia Instituţiunilor României, a 4 romanaţi................... 120 5 Moliere, în 2 volume, a 3 romanaţi ............................... 30 5]Homer, a 10 romanaţi.......................................... 50 10 Sur Ies Principautds, a 5 romanaţi............................. 50 344° Din aceştia, la trimiterea banilor câţi se văd, se reţin 10 la sută= 340. Şi de va voi şi de aceste cărţi în comisiune, cu rabat de 10 la 100, vei da, după cerere, din câte se află la sânţia ta. Câte vor lipsi, le voi împlini eu. www.digibuc.ro 40 EMIL VÎRTOSU 226 Scrisoarea mea, deşi lungă, n’ar fi complectă, dacă n’aş răspunde la observaţiunile d-lui Budescul. Ca să-i pot satisface dorinţa, mi se cere un timp material numai de scris de 3 luni, ceea ce nu pot face acum: se cere un tractat anume şi aparte. D-lui voieşte istoria alfabetului, pentru care, de nu voi pune a turna litere înadins, cititorul nu mă va pricipe, de-1 voi trimite după documente tipărite în Venţie, Lipsea, Viena, etc., etc. Spre exemplu, eată fac o lecţiune specială amicului d-lui Budescul, de paleografie. Să probee cu documentul că alfabetul Europei, după formarea ideografiei şi a ieroglifelor, în litere feniciane sau siriace sau ebraice, în elenice arcaice, de la dreapta spre stânga, apoi bustofredon1, ş’apoi de la stânga spre dreapta, întâi antice ale secolului de aur, apoi alexandrine, apoi moderne, şi în aces istoric să intre, în paralel, şi cele latine — care sunt tot acele, apoi să viiu la manuscrise din I, II, III, IV, V, VI, VII, VIII şi al IX-lea secol; apoi la ediţiuni tipărite, de texturi elenice, latine, germane şi romane, până să venim la baptesarea Slavilor de Methodiu şi Cyril, cari, ca romani de Ecclesia Răsăritului, cată să scrie cu literele greco-romane sau bizantine. Să trimit vr’o 5000 de galbeni, să cumpăr pentru preţiosul amic al d-lui Budescu, să cumpăr: i° manuscrisul evangelielor din secolul I scris: Koupcî) lxe Roma papală au dotat pe Poloni şi Bohemi! D. Budescul mai bine m’ar fi întrebat de când au lăsat Românii ortografia clasică cu cvaaaEK şi au început a cacografia silaba, cu eeoaorie, cacografiind teologie, ca Toma, ca *) Adică «bustrofedon » = alternativ dela stânga spre dreapta, şi dela dreapta spre stânga. :) Traducere: « In vremea aceea a intrat Iisus »,. . www.digibuc.ro 227 SCRISORI INEDITE ALE LUI 1. HELIADE RADULESCU 41 teatru, etc., şi atunci voi răspunde: de la 1836, încă de când au eşit Sarsailii. Poate iar să mă întrebe, cari sunt bărbaţii cari au contribuit să pătrunză lumina în literatura română şi în popularisarea cunoaştem limbei şi de profani, pe când era cunoscută numai în biserică ? Şi atunci voi răspunde: Dositheii, Cantemirii, Yăcăreştii, Roşii (sic), Iorgovicii, Boiangi, Maiorii, Şincaii, Lazării, Potecii, Heliadii, Negulicii, Lă-custen, Râurenii, etc., etc., şi poate şi d. Budescul, şi atunci, înaintea d-sale, părintele Popa Cosma Moşescul! Hai, ce zici ? Aceaste opuscule, nu de faticat, şi n’ar face o coală bună de tipar, tipărită în 5000 exemplare, câte un romanat, 5000 de romanaţi ? Sărut mâna, tată, şi, te rog, îmbrăcişază pe d. Budescul, din partea mea şi roagă-1 să nu mai facă întrebări d’ale lui Sganarel, car zice că a văzut pe o poartă scris collegium, şi el a devinat că va să zică colegiu, şi că el de ar şti scrie el însuşi, ar întreba pe toţi sapienţii, să spuiă de ce când e zioă nu e noapte, şi de ce când e noapte nu e zio ? Cum i s’ar fi părut Grecului din Atena, când l-ar fi întrebat să spuie de când au început Grecii să scrie cu litere elenice ? La revedere. Al sânţiei tale devotat amic, I. Heliade R. P. S. Despre sistema ce şi-a impus Librăria Centrală, de a nu expedia cărţi didactice fără doă părţi din trei a valoriilor venite înainte, este că aceste cărţi, tipărindu-se în sume foarte mari, ca să fiă pentru România întreagă, e necesitate de mari fonduri. Spre exemplu, abecedarele s’au tipărit în număr de 500 de mii, fiind de o coală, şi la mia de coaie ce-rându-se două topuri hârtie, la 500 mii este necesitate de un milion de topuri a 14 lei, şi prin urmare 14 milioane lei numai hârtia. Cu ce, dară, începe cineva cărţile de lectură, etc., etc., dacă s’ar da cărţile pe aşteptare ? S’ar cere un capital de 500 de milioane, ce nu-1 are nici Vistieria, de şi-ar da librăria contra, cărţile, pe aşteptate. Prin urmare, d. Dimopolul are să-şi fixeze suma de fiăcare speţie, valorile să le adune, să reţiiă în folosul său o terţă, şi doă terţe să le tri-miţă, şi să ia cărţile. XXVIII Bucureşti, 1870, Sept. 17. Reverentul meu domn, Nu ştiu dacă se vor fi putut desface pe undeva din cărţile ce ţi-am trimis. Crez, însă, că cel puţin profesorii vor fi făcut a se desface din cele didactice. Mare dificultate este în Brăila, şi nu ştiu de ce din profesori nu se află nici unul ca în alte judeţie. Nu ştiu, iară, de ce zişii librari nu-şi www.digibuc.ro 42 EMIL VÎRTOSU 228 cunosc interesul cu cărţile didactice ! Sau nu vor să mai cunoască decât exclusivamente interesul lor propriu, cu dauna celorlalţi ? Oricum va fi, însă, eu cată să es în capăt cu complectarea tutulor cărţilor didactice. Peste vr’o trei zile expediez şi Noţiuni gramaticali, cum şi Noţiuni enciclopedice, Ruge, Gramatică şi Geografie, şi-mi trebue cu miele galbenii pentru hârtie. De aceea, te rog ferbinte, ca dacă se vor fi desfăcut ceva din cărţile trimise, să se mai facă un împrumut prin amicii ce mă cunosc, ca dd. Duiliu, Budescul şi Minovici, cu toţi împreună să se realise 100 napoleoni, cu termin de o lună, până se vor desface din cărţile didactice. Sper să viiu şi eu acolo peste vreo săptămână, şi să trec şi la Galaţi. Au eşit de sub tipar şi 15 cânturi din Dante, cu 32 de tabele sau figure fotografice. De va voi, sau de-şi va cunoaşte interesul, Demopul, va realisa el aceşti 100 napoleoni şi-i voi trimite cărţile următoare: 1000 Abecedar, a 10 bani...............................lei nui 100 1000 Noţiuni gramaticali, a 15 bani................................ 150 1000 idem enciclopedice, a 20 bani................................. 200 1000 Geografie, a 2 fr.............................................2000 1000 Gramatice, a 3 fr.............................................3000 1000 Ruge, a 30 bani .............................................. 350 1000 Aritmetice, a 3 romanaţi......................................3000 1000 Historia Sacră, a 3 romanaţi..................................3000 11.800 Din aceştia, 4000 romanaţi îi rămân folos, şi 8000 mi se vor cuveni mie, şi pe temeiul lor ar putea căta 100 napoleoni, spre a mi-i trimite. In fine, vezi ce se poate face. La revedere pe curând şi cu sănătate. Al sânţiei tale, devotat amic, I. Heliade R. XXIX Bucureşti, 1870, Decembre 27. Reverentul meu domn, Fac urări pentru anul nuoi (sic) 1871, spre sănătatea, fericirea şi prosperitatea sânţiei tale, şi te rog ferbin de pietate creşină şi de misericordie, rumpe tăcerea şi pune-mă în stare să ştiu ce să cred de câţi v’aţi însărcinat cu cărţile ce v’am trimis, ca să trec de vociferaţiunile calomniatoare şi asupritoare ale oamenilor poştei, cari strigă că librarii îi împins, prin tentaţiunea lor, a cădea în culpa de a reţine cărţile şi a le trimite apoi a vinde pe comptul aceste infernale companie. La început se da d’oparte grupurile cu bani; la Prefectura de Ilfov, grupul cu 170 romanaţi trimişi de controkor>ul Gr. Manolescu, după www.digibuc.ro 229 SCRISORI INEDITE ALE LUI I. HELIADE RĂDULESCU 43 cum ţi-am scris — mi se pare — până astăzi stă acolo, neremis, deşi a mărturisit prefectul că l-a priimi. Asemenea fapte s’au întins, după spusa celor ce ştiu, întru a fura grupuri până la valori de 20 mii romanaţi. Deochindu-se în aceasta, începură a reţine pachetele cu cărţi ce vi le trimit, şi a le vinde însuşi în Capitală, pe la buchinişti şi pe la alţi ce fac concurenţă celor din judeţe. Asemenea fapte începând a se da pe faţă, şi văzând că vor fi chiemaţi la judecată, a da cuvânt, începură a-şi prepara tărâmul spre a trage simpatia lumi, a o aduce în eroare a crede calomnielor, şi asfel a-şi puţina pedeapsa, împărţind cu inocenţi, pe carii îi asupresc cu calomniele. Acuma zic că librari nu le mai sunt complici, ci le-au fost şi provocatori, îndemnându-i ei neîncetat a intra în această cursă. Eu scriu librarilor, aceştia tac. Numai Rucăreanul avu simţire de onoare, că îmi trimise listă de câte cărţi a priimit, şi în loc de 20 mii romanaţi — cum sunt înscris în registrele şi după cum atestă chitanţe poştei, îmi arătă numai de 2000: aceasta e o probă. Mih. Petrescul din Târgovişte se sculă singur şi veni să-şi ceară onoarea; eu i-am scris că i-am trimis cărţi de 25 mii romanaţi, şi el veni s’arate că n’a riceput nici una. Ii arătai registru cu data expedi-ţiunii, cu numărul cărţilor, cu chitanţele de la poştă, de numărul pachetelor, de greutatea fiecăruia, de valoarea cărţilor; şi eată încă un auxiliar spre a scoate masca ladronilor, pe cari i-aţi încuragiat cei cari tăceţi. Mă crede, părinte Cosma, că turmentele marelui martir de astăzi, Ştefan, mi se par puţin şi scurte pe lângă ale mele. Las că au încercat ladronii în trei rânduri să mă asasine, dar să ajung a crede prin tăcere că aţi înbrăcişat astă meserie, când după scrisori rog pe toţi să-mi tri-meată, nu bani, ci comptu, şi de aţi priimit sau nu cărţi ! Te jur, aibi bunătate şi trimite o listă de câte cărţi ai riceput şi de câte au rămas. Am văzut că sânţia ta nu te poţi încerca. Vorbeşte cu alţii, chiar şi cu May, ce că poate nu ştie condiţiunile din urmă ce didesem la toţi. Am dat la dracul de viţel de aur, tratele şi poliţele, şi le-am zis că capătul fiecăria luni să trimeată comptu şi din bani să reţiiă o parte şi să-mi trimită doă, oricât va fi. Aceasta mai seamănă însărcinare definitivă, ci comision, din care fără răspundere să ia câte 33 la sută. De priimeşte May această condiţiune, dă-i cărţile câte ai, căci cu toate că oameni cei întrebaţi nu prea mi-au vorbit bine de dânsul. Ce va face, însă, dacă nu-şi va ţine cuvântul? In prima şi a doa lună, voi scrie să-mi trimită cărţile, şi pace bună! Mai ’nainte de toate, însă, scrie-mi şi trimite-mi o listă de cărţile ce ai riceput, sa spune ca Petrescul, că n’ai priimit nimic. Aibi pietate şi mă scapă de aceste turmente! Al sânţiei tale devotat amic, I. Heliade R. www.digibuc.ro 44 EMIL VÎRTOSU 230 XXX Bucureşti, 22 Iun. 1872. Venerabilul nostru părinte spiritual, De am întârziat atâta spre a veni a vă aduce profundele noastre mulţumiri pentru omagele şi sincerile regrete ce ne-aţi exprimat pentru pierderea iubitului nostru părinte, precum şi pentru simpatia ce revărsaţi asupra noastră, causa este amorţeala în care zăcurăm după o aşa dureroasă lovitură! Pentru noi, filii săi, durerea este nemărginită, infinită; ea este multiplicată cu durerea de Români, căci n’am pierdut numai pe bunul şi blândul nostru părinte, ale cărui tinere mângâieri înlocuiau la noi toate plăcerile vieţei, dar am pierdut şi pe acela ce din mica noastră copilărie ne-a insuflat, prin exemple sublime de ab-negaţiă, amorul adevărului, binelui şi frumosului, de unde resultă amorul patriei! II ascultam de mai multe ori puindu-ne la picioarele lui şi absorbind cu deliciu tot ce emana din acel spirit şi imaginaţiă excepţională. Adesea nu ne puteam opri de a lacrima, gândindu-ne că va veni o zi când el va lipsi dintre noi, când suava-i şi melodioasa-i voce va înceta d’a mângâia auzul nostru. Zioa fatală a sosit, şi eată, eternitatea ne desparte de el! Temerea de atunci, acum este teribilă realitate ]). Şi dacă nu ne permitem a ne abandona unei juste disperări, este că, cel puţin în zioa morţii sale fisice, am văzut că naţia română nu este ingrată, ci ştie — când voeşte — a se ridica la cea mai mare înălţime, recompensând într’o zi, în câteva ore, travaliu gigantic, sacrifice, lupte eroice, ce în curs de 54 de ani părintele nostru iubit a întâmpinat. Satisfacţia a fost mare, consolaţiă, însă, nu va fi pentru noi niciodată: golul ce a lăsat nu se poate împlini! Singura noastră mulţumire este de a convorbi, de aproape sau de departe, cu amicii adevăraţi ai părintelui nostru, aceia despre care adesea l-am auzit vorbindu-ne cu consideraţiă şi stimă, şi care nu l-au amărît în viaţa sa. Sf. voastră sunteţi unul din puţinii aceia, şi amicia sf. voastre, de vei binevoi a ne-o conserva şi noă, fiilor, va fi totd’auna de mare preţ pentru noi. Dacă în vacanţe veţi visita Bucureştiul, vă rugăm să nu ne uitaţi, sacrificându-ne câteva ore. *) In acelaşi an murea Anica I. Mânu, căreia Heliade îi dedicase, pe vremuri, Sburătorul. Bolnavă, « ea nu înceta, prin fiică-sa Elencuţa Cornescu, de a vizita şi consola pe ilustrul paţient în lunga sa agonie » (Archiereul Ghenadie, fost episcop de Argeş, Discurs funebru... la îmmormăntarea răposatei Anichei I. Mânu..., Bucureşti, < i8y2>, f. 3 verso). Şi Elenei Cornescu îi dedică Heliade, versuri, la 1859, publicate în ediţia a doua a Curierului de Ambe Sexe. Versurile autografe: La Helena, se află înscrise în interesantul album al Elenei Cornescu, acum în colecţia d-lui Al. Rosetti, profesor universitar. Portrete ale Anicăi Mânu sunt date la C. G. Mano, Documente din secolele al XVI-lea —XlX-lea privitoare la Familia Mano..., Bucureşti, 1007, passim. www.digibuc.ro 231 SCRISORI INEDITE ALE LUI I. HELIADE RÂDULESCU 45 D-nu Râureanu ne trimise invitaţia pentru serviciul funebru ţinut la Brăila, în comemoraţia de patruzeci de zile a părintelui nostru. Azi, datoria noastră de recunoştinţă către sf. voastră creşte prin astă nouă manifestare de dragoste şi regret. Dumnezeu să asculte ragele aduse pentru el, şi să-l recompense în ceruri, pentru multele suferinţe ce a îndurat pe pământ! Azi citirăm, în Trompeta, discursul d-lui Lerescu şi o mică parte din discursul părintelui archimandrit Gogu. Sunt foarte bine simţite. Rugăm pe sf. voastră a fi interpretul nostru pe lângă părintele archimandrit şi d-1 Lerescu, arătându-le simţimentele noastre de recunoştinţă. Aşteptăm cu nerăbdare discursul sf. voastre, ce este anunţat că va apărea în viitorul număr. Doream a vă trimite, prin astă ocasie, fotografia părintelui nostru, însă, cu şederea noastră afară din oraş, n’am fost la timp a o lua de la fotograf. Cu a doilea ocasiă ne vom face o plăcere a v’o trimite. Despre ceea ce s’atinge de Prescurtarea Istoriei Române a sf. voastre, am şi vorbit cu fratele nostru care, fiind prea ocupat acum cu nişte afaceri foarte importante ale familiei, vă roagă respectuos să-l scusaţi că nu poate scrie tot prin astă ocasiă, dar speră că în doă trei zile să fie liber, şi ’ndată îşi va împlini astă scumpă datorie. Terminând, vă rugăm, venerabilul nostru părinte spiritual, a agreda expresiunea simţimintelor noastre de stimă şi 'naltă consideraţiă. Eitfrosina şi Virgilia Heliade Rădulescu P. S. Am dori mult a avea trei invitaţii din cele tipărite pentru serviciul funebra, şi broşura a IlI-a a Bibliotecei Populare redactate de d-nu Lerescu; de nu vă aduce supărare, rugăm pe sf. voastră a binevoi să ni le trimiteţi J). Adresa noastră este: Piaţa Moşilor, Grădina Heliade. * I. ') Bibliotheca Populară e publicată de I. C. Lerescu, la Brăila. Făscioara III, apare la 1872, şi cuprinde, pp. 136—174, « cele petrecute cu ocaziunea oficiului religios ţinut în comemoraţiunea de 40 zile a răposatului I. Heliade Rădulescu ». Parastasul are loc în ziua de 11 Iunie, la Biserica Sf. Nicolae. Ţin discursuri preotul C. Moşescu (publicat în Bibliotheca Populară, III, Brăila, 1872, pp. 137—168); I. C. Lerescu (ibid., pp. 168—173) şi arhimandritul Gr. Gogu, dela Biserica Comunităţii Greceşti din Brăila (rezumatul discursului ibidem, pp. 173—174). Intre alte manifestări la moartea lui Heliade notăm: o poezie scrisă de Mihail Emi-nescu (Opere, I. Ediţie critică îngrijită de Perpessicius, < Bucureşti, IQ3Q>, pp. 261— 262 (Fundaţia pentru literatură şi artă « Regele Carol II») ; o poezie de G. Cretzianu (Societatea pentru invetiatura poporului roman, Bucureşti, 1872 (II), nr. 6 din Fevruarie, pp. 441—442); un discurs biografic al lui C. Esarcu (ibidem, pp. 431—440); precum şi publicarea unui portret în peniţă datorit lui C. Stăncescu (ibidem). www.digibuc.ro www.digibuc.ro ANEXE I Dreptate Frăţie Nr. 86j, Avgust. 18, 1848. Onorabilei Locotenente Domneşti Conform instituţiilor celor nouă, ce chiamă pe toţi cetăţenii la aceleaşi drepturi către adevăr şi lumină; Incredinţatu Ministeriul Instrucţiei Publice că, până nu vom avea cetă<ţe>ne bune, soaţe şi mume bune, nu vom avea nici generaţiile fiitoare mai bune; Acest ministeriu face cunoscut onorabilei Locotenenţe Domneşti şi cere a se decreta ca, de la 1 Septemvrie viitor, cu începerea anului şco-lariu, să se înceapă învăţătura egal şi paralelu pentru amândouă sexele, şi cel puţin deocamdată să se facă începutul pentru clasele primare. Prin urmare, cere împuternicirea: 1. Ca pe lângă Şcoala de fete a Doamnei cetăţenei Ştirbei să se mai înfiinţeze în Capitală alte patru scoale, de fiecare despărţire câte una. 2. Prin judeţe aflându-se scoale de fete numai în Craiova, Slatina şi Ploieşti, să se înfiinţeze şi în celelalte judeţe câte una. 3. In Bucureşti, deocamdată, neaflându-se până la St. Dumitru case de închiriatu pentru aceste scoale, să fie invitate mănăstirile St. Spi-ridon Nuou, Şerban, Episcopia Râmnicului, a binevoi spre a cede încăperile cuvenite. Ministeriul va da programa învăţăturelor şi bugetul cheltuielelor. Salutare şi frăţie.*) *) Raportul acesta, nesemnat, este în ciornă, scris de mâna lui I. Heliade Rădu-lescu, la Arhivele Statului, Ministerul Instrucţiunii, dos. 1476/1848. Din acelaşi dosar se vede că Locotenenţa Domnească, prin decretul nr. 453/19 August 1848, aprobă aceste propuneri întocmai, iar decretul este semnat de N. Golescu, I. Eliade şi Hr. Teii. Pentru ideile largi ale lui Heliade în ceea ce privea educaţia femeilor, vezi şi articolul lui: Femeile sau Cugetul acestii foi în Curier de Ambe Sexe, period I (1837), nr. a. www.digibuc.ro 48 EMIL VlRTOSU 234 II Asociaţia Bibliofilă In primii doi ani dela returnarea mea în patrie, s’a realizat un stabiliment tipografic şi s’au tipărit cele următoare: Din Biblie, o a treia parte, Din Issachar, pe jumătate, Din Biblice, trei cărţi, Din Curierul de Ambe Sexe, trei volume, Din Biblioteca Portativă, cinci volume aproape. Acestea, pentru cei cari sunt competenţi în ale tipografiei şi ale scrisului, se pot vedea că au costat în timp, travaliu, şi în bani, spese mai presus de puterile unui om singur. In anul trecut, tipografia a fost ocupată cu tipărirea Proprietarului Român şi cu mai multe sute de mii de coaie din cărţile didactice, la a căror elaborare mi s’a ocupat mult timpul, şi la a cărora tipărire s’a depus un înseninător sacrificiu pentru un particular. Cu anul acesta voiu reîncepe tipărirea celor deja începute şi ’nain-tate, şi voiu începe publicarea atât a Historiei Universale cât şi a tutulor operelor complecte de prosă şi poesie, câte am putut eda după timp şi câte sunt încă inedite. Acestea, însă, ceru spese mari, ce trecu peste puterile unui omu singur. Ca totd’auna dar, viiu a mă asocia cu toţi amatorii de citit şi de des-voltarea morală a naţiunii. Eu depuiu resultatul vegherilor mele, adică manuscrisele operelor arătate, şi atât partea mea din stabilimentul tipograficu, cât şi coaiele tipărite ale operelor arătate mai sus, care însumă un capital de mai multe mii de galbeni. Românii doritori sunt invitaţi a depune câte un micu capital, şi din micele părţi a realisa fondurile necesarie spre terminarea acestora. Spre aceasta, pe basea fondurilor depuse în stabiliment şi în sutele de mii de coaie tipărite deja, dau afară acţii de câte zece ducaţi fiăcare. Doritorii de a se asocia, pot fiăcare lua câte una sau mai multe acţii; pot iară a se uni mai mulţi şi a realisa suma unei acţii de zece ducaţi. Aceşti bani vor fi puşi spre tipărirea cărţilor arătate, cu termen de trei ani, şi fiăcare îşi va lua partea înapoi, sau în cărţi sau în bani, cu folos de 25 la sută. Folosul va fi îndoit pentru fiăcare: şi moral (pentru că vor contribui spre cele de folos), şi material (pentru că vor lua înapoi capetele, cu un procent însemnător). Aceste doă foloase sunt positive, pentru că sunt văzute; tipărirea operelor arătate este deja înaintată, şi fiăcare îndată poate şi lua din cărţile dorite. ’ ’ www.digibuc.ro 235 SCRISORI INEDITE ALE LUI I. HELIADE RĂDULESCU 49 Câţi din abonaţii deja la Biblie sau Issachar, sau Biblioteca Portativă, vor dori a lua acţii de câte zece galbeni, li se vor computa banii daţi deja şi vor răspunde restul. Se pune înainte îndoitul folos, şi moral şi pecuniar, spre ştiinţa celor ce vor depune sume mai mari, luând mai multe acţii, ca d.d. librari şi alţii; căci aceştia nu-şi pot închide sume mari fără perspectivă de folos material; iar celor ce vor depune sume numai pentru cărţi de care vor avea necesitate, acelora recompensa va fi înzecită şi însutită, ca şi obolul văduvei. Aceste mici capitale reunite vor însuma fondul necesariu; depunătorii acestora vor avea bucuria drepţilor, pentru că din micele lor sume vor putea dota limba cu atâtea opere destinate a forma din mai mulţi popoli omogeni o naţiă luminată, moralisată şi ştiitoare a distinge adevărul din mi ciună, şi binele din rău. Singure diadele din Issachar, singur Echilibrul între atâtea antithesi ce sbucină astăzi lumea, vor fi în putere d’a readuce societatea în starea normală, a împăca interesele diverse, a respecta opiniunile ca şi libertăţile fiecăruia, şi a realisa aceea ce oameni înţelegu cu uniune sau unire, când cu atâta dor aspira la dânsă. Fără uniune nu va fi na<ţ>iiă, şi fără respect către opinia, credinţele şi interesele altora, fără respect, cu un cuvânt, către ceea ce se zice şi este propriu al omului în parte, al popolului şi cetăţii în comun, nu este unire. Cu pretenţiuni exclusive, nu putem ajunge decât cu mari lupte, greutăţi şi violări de drepturi şi de libertăţi, la unitate. Şi unitutea (sic) este mama despotismului sau monarhic sau anarhic. Din apelul către simţimăntul de naţionalitate, spre a lua acţii la realisarea unei dote literarie şi naţionale, ajunserăm iar la chestia dia-delor echilibrăte; şi de nu vom ajunge acolo prin studiul şi cunoştinţă fiecăruia objet despre care tractăm, nu va fi unire nici pace şi ţăriă (sic), şi prin urmare nici progres; căci haosul în elemente nu se poate numi şi creaţiă. Doritorii de a lua acţii vor binevoi a suscrie în alăturata listă, numele, numărul acţiilor, suma banilor ce au depus, şi a lua biletele ade-veritoare de suma depusă şi susemnată. Asemenea bilete se depun şi la libreria d-lui Danielopulu. 1862, Ianuraie (sic) 6. I. Heliade l) III Onorabilei Municipalităţi a Capitalei Biblia tradusă în limba patriei, în timpii lui Matheiu Basarab, Şerban şi Constantin Brâncoveanul Basarab, ne-a consolidat limba şi ne-a mântuit naţionalitatea. *) Arhivele Statului, Primăria Municipiului Bucureşti, dos. 41/1862. Imprimat 19 X 23 cm., în două foi şi textul pe două coloane. Foaia a doua este rezervată pentru « lista pentru câţi vor lua parte Ia Asociaţia Bibliofilă ». 19 A. R, - Memoriile Secţiunii Literare. Seria III, Tom. IX, www.digibuc.ro 5° EMIL VÎRTOSU 236 Astăzi, tradusă după adevăratul original al Celor Şaptezeci, care este al Bisericei Răsăritului, misia ei este de a ne mântui ortho xia de diversele propagande antinaţionali şi mai mult decât farisiane. Aceste propagande au insuflat temeri foarte vii în toată ţeara, şi cei mai mulţi locuitori notabili din Bucureşti şi Brăila luară iniţiativa a-şi arăta temerile, pe de o parte, şi recunoştinţa pe de alta, către luptătorii spre apărarea orthodoxiei, care este religia naţională de la descălicătoare. Adresele acestor pietoşi locuitori se vădu în no.... a Proprietarului Român. Eu mi-am făcut datoria: am lucrat şi cheltuit atât cât au lucrat mai mulţi bărbaţi în prima ei traducţiă, şi cât au ch eltuit trei domni. Biblia s’a tipărit până aproape de jumătate, cum şi trei cărţi din Biblice şi alte opere destinate a lumina opinia, a consolida limba şi a duce pe Români pe calea mântuirii — care este orthodoxia, ce singură duce la adevărata libertate. Spre a putea veni la capăt cu o faptă aşa de mare, mă adresaiu în fine la naţiă, dând afară acţii câte zece galbeni fiăcare pe temeiul fondurilor de mai multe mii galbeni, depuse deja în cele tipărite, ce asi-cură încincit suma micelor părţi ale fiăcărui acţionar. Cu onoare alătur şi onorabilei Municipalităţi apelul ce fac spre această, şi care se arată condiţiunile Asociaţiunii Bibliofile. A lua şi onorabila Municipalitate câteva acţii, va da o probă că a corespuns la dorinţele alegătorilor ei, ce figură în adresa arătată mai sus şi publicată prin no.... al Proprietarului Român. Aci este o faptă de un princip din cele mai importante şi, pe de altă parte, banii după acţiile luate nu vor fi bani perduţi, ci sume depuse cu folos pecuniar, fără a mai calcula foloasele morali. Căci nişte asemenea fapte sunt din cele binecuvântate de Dumnezeu, ce prin mici chieltuiele aducu foloase în nemărginit, consolidând religia, credinţele, aspiraţiunile şi limba tutulor popolilor chiemaţi de provedinţă spre a forma o singură naţiă. I. Heliade ’) 1 1) Arhivele Statului, Primăria Municipiului Bucureşti, dos. 41/1862; autograf I. Heliade. Primăria Municipiului se înscrie cu două « acţii », care se află depuse la dosar. Intru cât aceste imprimate (20x10 cm.) sunt destul de rare, dăm aici textul unei acţii cu Ortografia originală: No. 207 Associatio Bibliophila D. Onorabila Municipalitate a Capitalei a răspuns galbeni zece, împrumutare spre ajutorul tipăririi Bibliei, Biblicelor, Bibliotecii Portative, Curierului de Ambe Sexe — în şease perioade, a Operelor complecte de prosă şi poesie ale jos însemnatului, cum şi a trei perioade din Historia Universale. Aceşti bani se vor răspunde domniei sale în termin de trei ani, sau în numărar sau în cărţile tipărite ce îşi va alege. Bucureşti, 1862, Ianuarie 31. I. Heliade www.digibuc.ro 237 SCRISORI INEDITE ALE LUI I. HEL1ADE RĂDULESCU 5 IV Lipsea, 10/22 Septembre 1862. Cuvioase părinte Cosma, în Hristos frate şi conlucrătorule ! Stimabila făţii tale epistolă, de la 15 Iuniu încetat, am primit-o prin d-1 Angel Dimitrescu, şi din coprinderea ei nu puţin m’am bucurat, văzând zelul şi dorinţa ce frăţia ta ai de a te instrui în venerabila dar greaoa şi penibila misiune a preoţiei, pe care, din lipsa de ştiinţă, cea mai mare parte a clerului nostru o priveşte mai mult ca pe o meserie lucrativă şi mijloc de a se putea sustrage de la lucru, spre a vieţui ca acele insecte ce se chiamă trântori. Preoţii, însă, nu sunt de vină, căci de la cel ce i s’a dat puţin, puţin se şi cere; şi preoţii noştri, carii cea mai mare parte sunt făcuţi din grămătici, şi chiar şi cei eşiţi din seminarele care abia merită numele de scoale primare, au primit prea puţin, şi prin urmare nimenea nu este în drept a cere dela dânşii mai mult decât li s’a dat. Spre a putea neştine stima şi apreţui o peatră scumpă, trebue mai în tăi să o cunoască. Spre a putea, dar, şi preoţii noştri, de la vlădică până la opincă, stima şi apreţui preoţia, se cade mai întăi prin studiu să o cunoască, şi atunci desigur că nu o vor mai arunca în picioarele porcilor. Dar, spre a ajunge la scopul acesta, trebue peştele să se despuţă de la cap. La rugăciunea ce-mi faci, de a-ţi recomanda ceva cărţi religioase, cu bucurie mă grăbesc a-ţi satisface dorinţa. De ai fi cunoscut limba germană, aşi fi putut a-ţi recomanda un mai mare număr de cărţi de toată mâna; dar fiindcă pe aceasta nu o cunoşti, mă mărginesc a-ţi însemna cărţile cele mai corespunzătoare la trebuinţa frăţii tale, în limba francesă, pe care zici că o cunoşti: 1. Histoire de l’ancien et da nouveau Testament, et des juifs, par Dom Calmet, 5 voi. in-12. 2. Histoire du christianisme et de la societe chretienne, par J. Matter, seconde edition, 4 voi. in-8°. 3. Dictionnaire de theologie, par Bergier, edit. par Gousset, 6 voi. in-8°. 4. Dictionnaire apostolique, par Montargon, nouvelle edition, 10 voi. in-8°. 5. Bibliotheque choisie des peres de l’Eglise Grecque et Latine, ou cotirs d’eloquence sacree, par Guillon, 26 voi. in-8°, nouvelle edition. 6. Cathechisme de perseverance,par J. Gaume, y-me edition, 8 voi. in-8°. 7. Trăite de la predication, ă l’usage des seminaires, par un superieur de seminaire, 2-me edition, 1 voi. in-8°. 8. L'Evangile medite, par l'abbe Duquesne, nouvelle edition, 4 voi. in-12. 9. L'annee apostolique, par l’abbe Duquesne, 12 voi. in-12. 10. Introduction ă la theologie orthodoxe, de Macaire, traduite par un Russe, 1 voi. in-8°. 11. Theologie dogmatique orthodoxe, par Macaire, traduite par un Russe, 2 voi. in-8°. /p* www.digibuc.ro 52 EMIL VÎRTOSU 238 12. Homelies ou sermons de St. Jean Chrysostome sur l'Evangile de St. Mat., traduits par Paul Antoine de Marsilly, 3 voi. 13. Homelies ou sermons de St. Jean Chrysostome sur l'Evangile de St. Jean, traduits par Le Merre, 4 voi. 14. Homelies ou sermons de St. Jean Chrysostome sur Ies Epîtres de St. Paul, traduits par Fontaine, 7 voi. 15. Oraisons funebres de Flechier, de Mascaron, de Bourdaloue et de Massillon, 2 voi. in-18. 16. Oraisons funebres par Bossuet, 2 voi. in-12. 17. Les oeuvres de Bourdaloue, 3 voi. in-8°. 18. Sermons sur divers textes de l'Ecriture St., par Jaque (sic) Saurin, nouvelle edition, 12 voi. in-8°. 19. Commentaire litteral sur tous les livres de l'ancien et du nouveau Testament, par Dom Augustin Calmet, 3-me edition, 9 voi. folio. 20. Dictionnaire historique, critique, etc., par Dom Aug. Calmet, avec des illustrations, 4 voi. folio. La studiul acestor cărţi s’ar cuveni, după părerea mea, a procede întâi de la Introducţia şi Dogmatica de Macarie, spre a avea de normă doctrina bisericei noastre, şi apoi a păşi la studiul Bibliei întrege, prin ajutorul comentarului lui Calmet; căci spre a deveni neştine predicator bun, trebue să cunoască Biblia afund şi, spre a înţelege Biblia cum trebue, se cade să cunoască dogmatica bisericei sale, spre a o avea de normă la înţelesul Sacrei Scripture; căci pe acelaşi text al Bibliei, altfel îl interpretă Ebreul monoteist, altfel catolicul papist, altfel protestantul luteran, altfel protestantul calvinist, şi altfel noi, catolicii ortodoxo-răsăriteni. Cât pentru a predica, noi trebue să urmăm forma homi-letică a St. Ioan Chrysostomul, care e adevărata formă a predicaţiei apostolice. Al cuvioşiei tale în Christos frate, şi de amândouă fericirile doritor, Archimandritul Genadie Cepoşu (Scrisoarea originală în colecţia Ing. Agripa Popescu). y Iată titlurile unora din cărţile foste în biblioteca preotului Cosma Moşescu: 1. Cuvintele unui credincios de A. F. de Lamennais. Tradusă din Franţuzeşte, dată la lumină şi închinată Popolului Român de un Chenovit din Monastirea Neamţului. Bucureşti, Tip. Iosif Copainig, 1848; 108 p. 2. I. Eliade, Epistole şi acte alle omenilor mişcării romane din 1848. < Paris, Tip. Preve et Comp., 1851 >; 75 p. 3. Saltareanu (N.R.), Lumea. Epistole. Bruxelles, Imprimerie de Cosse et G. Haguinie, rue Christine 2, 1857; 80. p. www.digibuc.ro 239 SCRISORI INEDITE ALE LUI I. H EL IADE RĂDULESCU 53 Pe coperta exterioară este acelaşi titlu, dar data: 1858. Cartea începe printr’o prefaţă de patru pagini, datată: Saltareni, 1857, Brumar 3. Primul Capitol Voia Liberă. I Antifonă. Iar în notă (p. 7): Traducţiă de la Ch.F, credem Ch. Fourier. La p. 65, nota traducătorului N. R. Sal-tareanu are următorul cuprins: « Armonia e societatea nouă în care vom întră eşind din civilisaţiă, ea e către civilisaţiă ceea ce paradisul este către infern, lumina către întunerec, adevărul către minciune, Dumnezeu către Satan. Civilisaţiă e iadul, haosul, confusia; armonia e raiul, despărţirea dementelor şi aşezarea lor pe legile matematice, e Cetatea Sântă, Noul Ierusalime. Armonia e societatea promisă de Crist». Comparaţia cu un text scris de N. B. Lăcusteanu, în 1894, este revelatorie. Intr’o prefaţă scrisă la o traducere a preotului Cosma Mo-şescu (Iisus Christos şi reforma sa socială. Scriere tradusă după Julien Villecrose.. . Brăila, 1894), Lăcusteanu încheie: «Urmaşii noştri vor vedea o lume nouă, o societate nouă. Aceasta va fi « Santa Cetate », cântată de Heliade, « Noua Ierusalime » anunţată de Salvatorul». Se pare deci că între traducătorul « Liberului Arbitru » al lui Fourier, din 1857, şi între N. B. Lăcusteanu, prefaţatorul de la 1894, este oarecare legătură. Iar o ipoteză ingenioasă: Săltăreanu = Sauterelle = Lăcusteanu (propusă de D. Popovici în: I. Heliade Rădulescu, Opere, ediţie critică, cu introducere, note şi variante de D. Popovici. Tom. I. Bucureşti, 1939, p. 39. Fundaţia pentru literatură şi artă «Regele Carol II». Scriitorii români moderni) ni se pare concludentă pentru a atribui traducerea din 1857—1858 lui N. B. Lăcusteanu. Adăugăm şi faptul că un exemplar din această lucrare se găsea în biblioteca preotului Cosma Moşescu din Brăila, bun prieten cu Lăcusteanu, şi amândoi partizani devotaţi ai lui Heliade. 4. < Valentineanu (I. G.) >, Biografiea oameniiloru mari skrisă de unu omu micu. 1859, Paris; 138 p. 5. <1. Heliade Rădulescu >, Acte proprii a contribui la mărirea conduitei politice a D. I. Eliad Rădulescu. Părintele Naţiunei Române... Bucureşti, 1859. VI Portretul lui Heliade este reprodus în lucrarea de faţă (fig. 1) după o litografie contemporană aflată la Arhivele Statului, provenind din hârtiile lui C. D. Aricescu. Acesta, de altfel, a adăugat cu propria-i mână tot textul ce urmează după semnătură, aceasta singură figurând şi în litografie. întrucât exemplarul de la Arhivele Statului este deteriorat, lipsindu-i data, imprimeria şi autorul, datarea o facem după notiţa de mai jos, aflată pe o copie în peniţă a acestui portret, făcută de At. Bassarabescu, în Fevruarie 1850 (Academia Română, Stampe, portrete A. CVII, 30): « La 1848, Ioan Heliade Rădulescu s’a dus la Lipsea (Germania), spre a-şi procura diferite maşini pentru tipografia sa proprie; cu această www.digibuc.ro 54 EMIL ViRTO.SU Z40 ocasiune aflându-se într’un mediu de scriitori şi poeţi germani, care toţi se purtau raşi la acea epocă, pentru a corespunde cercului ce fre-cuenta, şi-a ras şi el mustaţa, iar ca amintire s’a fotografiat chiar atunci, trimiţând un singur portret familiei sale, în Bucureşti, după care a fost executat acest tablou în peniţă». Notiţa aceasta nu e semnată, dar are într’un colţ, de altă mână, iniţialele G. B. şi este scrisă pe o hârtie aparte, anexată la copia portretului. Ştiind, însă, că Heliade călătoreşte la Lipsea în 1846, iar nu în 1848 (v. G. Bogdan-Duică, Istoria literaturii române moderne. întâii poeţi munteni. Cluj, 1923, p. 102), datăm portretul 1846, nu 1848. Un al doilea exemplar după această litografie se găsea până de curând la Comisiunea Monumentelor Istorice, dar cu mutarea colecţiilor şi revizuirea lor, nu mi-a fost cu putinţă să-l regăsesc, spre a completa datele ce lipsesc la exemplarul Arhivelor Statului. După copia lui At. Bassarabescu, acest portret a fost reprodus la: Ioan Eliade-Rădulescu, Scrieri literare. Ediţie comentată de George Baiculescu. Cu o prefaţă, o introducere, note şi variante. Craiova, 1939, p. XXXII. (Clasicii români comentaţi), şi a fost datat tot 1846. Vorbind de portrete, ţinem să amintim că cel mai expresiv portret al lui Heliade, şi cel mai artistic, desenat de Aug. Strixner, la 21 Mai 1859, în casa Anicuţei I. Mânu, a fost publicat încă din 1928, în lucrarea: I. Heliade Rădulescu, Acte şi scrisori adnotate şi publicate de Emil Vîrtosu, Bucureşti, 1928 (Aşezământul cultural Ion C. Brătianu, V). Publicarea s’a făcut în optime condiţii, după desenul original aflat în colecţia d-lui Al. Rosetti, profesor universitar, care îl are de la Elena Comescu, fiica Anicuţei Mânu. In lucrarea recent apărută şi de care am amintit mai sus: I, Heliade Rădulescu, Opere. Ediţie critică cu introducere, note şi variante de D. Popovici. Tom. I, Bucureşti 1939 (Fundaţia pentru literatură şi artă «Regele Car ol II». Scriitorii Români Moderni), se republică acest portret, împreună cu o notiţă explicativă (p. 637), fără a se arăta-, însă, că portretul a fost publicat pentru prima oară în lucrarea menţionată mai sus. www.digibuc.ro INDICE Este general, iar titlurile operelor şi ziarelor s’au tipărit cursiv. A Aaron, Florian, 7 şi n., 19 n., 20 şi n. Abecedar, de I. H. R., 35, 36, 38, 42. Abecedarul, despre tipărirea lui, 2, 35. Academia Română, 8, 11,33 n., 35 n., 53. Acatistul, 17. Acte proprii. . la mărirea conduitei po~ litice..., de I. H. R., 8, 15 n., 53. Acţie, ii, = acţiune = titlu bancar, 17, 18 n., 21 şi n., 22, 23, 25, 48, 49, 50 şi n. Actualitatea, 24 n. Adevărul, 12. Agreda, a, 33, 35. Amat, 17. Ambrosyu, v. Rugăciunea. . . Amicalmente, 32. Analele Brăilei, 10. Analisea = analiza, 29. Anatolida, de I. H. R., 34. Anotat = adnotat, 26. Antenaţi, 31. Aplaudit = aplaudat, 15. Arad, 7, 30 n. Ardeal, 33 n. Arhivele Statului din Bucureşti, 4 n., 5 n., 32 n., 47 n., 49 n., 50 n., 53, 54. Aricescu, C. D., 53. Ariosto, traducere de I. H. R., 35. Aristia, C., 15 şi n. Aristotel, 36. Aritmetică, e, de I. H. R., 35, 36, 39, 42. Arnăuţi, 40. Aşezămintele Brâncoveneşti, 3, 19 n., 20 n. Aşezământul Cultural Ion C. Brătianu, 2 n., 3, 14 n., 54-Aşezământul Dositei Filittis, 27 n. Asociaţia Agricolă, 18 şi n. Asociaţia Bibliofilă, 21 n., 22, 23, 48, 49 n., 50 şi n. Atena, 5,41. B Baiculescu, George, 54. Bălăşescu, G., tipo-litografie, 11. Bancă, despre, 24 şi n. Bănescu, N., 34 n. Banul, biserică, Buzău, 4. Baptesarea = botezarea, 40. Bariţ, G., 33 n., 34 n. Bassarabescu, At., 53, 54. Becicherecul Mic, 30 n. Bergier, 9, 51. Bibescu, Gheorghe, Voevod, 5. Biblia, studiul ei, 42. Biblia, traducere de I. H. R., 7, 14 şi n., 1 s, 16, 17, 23, 26, 27 şi n., 29, 30, 33. 35. 39. 48. 49. 5° Şi n.; traducere de C. Aristia, 15 şi n. Biblice, de I. H. R., 7, 16 şi n., 17, 18, 19, 26, 27, 30, 35, 39, 48, 50 şi n. Bibliopol = librar, 36. Biblioteca Populară, la Brăila, 10, 45 şi n. Biblioteca Portativă, de I. H. R., 18 şi n., 22 şi n., 23 şi n., 24, 25 şi n., 26, 27, 30, 35. 39. 48. 49. 5° n. Bilete de săptămână..., de C. M., it. Biserica ortodoxă română, 6, 9. Biserica Ortodoxă Română, 11. Biserica Răsăritului, 40, 50. Bizantine, litere, 30, 40. Bogdan-Duică, G., 54. Bohemii, 40. Boiangii = Boiagi, scriitorul, 41. Bossuet, 52. Bourdaloue, L., 11, 52. Brăila, biserica comunităţii greceşti, 45 n.; judeţul, 5, 6, 10, 11, 23 n.; municipalitatea, 21, 29, 31; oraşul, 2, 3, 4. 5. 6. 8, 9, 10, 11, 14 şi n., 15 n., 19 n., 28, 35, 37, 41, 45 şi n., 50, 53; planul, 10; preoţi, 8; şcoale, 5 şi n., 6, 8, 9, 10, 11, 19 n., 20 n., 23 n. Brăileni, 2, 6, 20, 21, 36. www.digibuc.ro EMIL VÎRTOSU 242 56 Brâncoveanu, Constantin, Voevod, 49; Grigore, principe, 5. Brătianu, Ion, 33 n. Bretania = Anglia, 15 n. Bruxelles, 52. Buchinişti, 43. Buciumul, 33 n. Bucureşti, scrisori şi cărţi datate sau tipărite la, 2 şi n., 3, 8, 12, 14 şi n., 15 şi n., 16, 18, 19, 20, 21, 22 şi n., 23, 24 şi n., 25 şi n., 26, 27, 28 şi n., 29, 30 n., 31, 32, 33 şi n., 34 şi n., 35 Şi n-. 37 Şi n., 38 şi n., 41, 42, 44 Şi n-. 45 n., 47, 5° ?i n., 52, 53, 54; capitala, 43, 47; municipalitatea, primăria, 21 n., 33 n., 49 şi n., 50 şi n. Budescul, G., 17, 30, 31, 37, 40, 41, 42. Bustrofedon, 40 şi n. Butoianul, din Brăila, 30, 31. Buzău, episcopia, 4 n.; judeţul, 2, 4 şi n., s; oraşul, 4 n.; râul, 4 n.; şcoala normală şi domnească, 4; seminarul, 4, s n., 8. C Cacografia, a, 40. Căderea Dracilor, de I. H. R., 26. Calabryta, în Peloponez, 8, 19 n. Calmet, Dom Augustin, 51, 52. Camera = Adunarea legiuitoare, 19, 32. Câmpina, 29. Câmpul, plasă în jud. Buzău, 4 şi n. Câmpul-Lungul, 23. Candidat, şi candedat = învăţător, 4, 5. Candidaţia, 4, 5 şi n. Cântarea Cântărilor..., de I. H. R. 34 Şi n-> 35-Cantemirii, 41. Căpăţineanul ,S., 36. Cap-Bun, Dumitru, 4. Caracal, 37. Caransebeş, 7. Carol I, domnul, apoi regele Românilor, 6, 32 şi n., 34 n. Cărticica Sărbătorilor, de C. M., 6, 10. Casa de credit reciproc, de I. H. R., 24 n., 26. Casă de schimb, de I. H. R., 24. Catechise, de I. H. R., 36, 39. Catechismul bisericei creştină. . ., de C. M., 6, 9, 10. Cei Şaptezeci, Biblia tradusă de, 14 n., 50. Cepoşu, Ghenadie, arhimandrit, 52. Cernica, în Peloponez, 8, 19 n. Cestia = chestia, 27. Chesarie, episcop Buzău, 5 şi n. Chrysostom, v. Hrisostom. Christianismul fi Catolicismul, de I. H.R., 34 şi n., 37 şi n., 38. Cilibia, comună, jud. Buzău, 5 n. Cluj, 54. Coajnice = documente, hrisoave, scrise pe pergament, 4 n. Comisiunea Monumentelor Istorice, 54. Comisiune = comision, cumpărături, 21, 38, 39. 43- Computa, a, 23, 49. Consideraţii asupra stării eclesiaslice. . . traducere de C. M., 6. Constanţa, 10. Constantinopole, 13. Constituantă, 32. Constituţiune, 28. Convenţiunea, 33 n. Copainig, Iosif, tipograf, 52. Coraistic = dela filologul grec Corai, 40. Coresă = corectată, 9, 10. Cordialemente, şi cordialiamente, 16, 23, 26. Cornescu, Elena, 44 n., 54. Coroana României, ordinul, 6. Cosmografia, de I. H. R., 36, 39. Coşniţa, v. Coajnice. Cosse, imprimerie de, 52. Craiova, oraşul, 54; şcoală de fete, 47. Cretzianu, G., 45 n. Crisea = criza, 27. Critica, de I. H. R., 22, 25, 28. Ctematonomie Socială, de I. H. R., 25 şi n. Cucusd, localitate, 9. Cura = grija, îngrijirea, 38. Curierul de Ambe Sexe, de I. H. R., 5, 22 şi n., 23 şi n., 24, 25, 26, 27, 29. 3°. 3i. 33. 39. 44 n-> 47 n-> 48, 5° n. Curierul Românesc, de I. H. R., 5, 15 n., 17 şi n. Curs de poesie..., de I. H. R., 34, 39. Curtea de Compturi, 7. CuvSntU despre consciinţa mincitmoasă. . ., traducere de C. M., 11. Cuza Vodă, domnitorul, 32, 33 n. Cyril, sfântul, 40. D Dacia, 38 n. Danielopolu, librar, 49. www.digibuc.ro 243 SCRISORI INEDITE ALE LUI I. HELIADE RADULESCU 57 Dante, Infernul, traducere de I. H. R., 35» 39» 42. Devină, a, = a ghici, 41. Devot = devotat, 15, 16, 17, 19, 23, 24, 26, 27, 28, 29, 31, 33. Diada, e, 25, 49. Dimitrescu, Anghel, 51. Dimopol, şi Demopol, librar din Brăila, 38, 41, 42. Dionisie Romani, locotenent de episcop, 8. Divanul Ad-Hoc, 7. Diverse, de I. H. R., 18 n., 22 şi n., 25 şi n., 26, 28. Dominiul = domeniul, 30. Dositeii = Dosoftei, mitropolitul Moldovei, 41. Ducaţi, monetă, 18, 48. Duiliu sau Duilie, Marcu N., heliadist din Brăila, 16 şi n., 17, 18 şi n., 20, 21 şi n., 23, 25, 26, 27, 32, 33, 34» 35, 42. Duquesne, abbă, 51. Dumitrescul, şi Dumitreşti, 21, 22. E Ecclesia Răsăritului, v. Biserica Răsăritului. Ecuaţia, 30. Eda, a, = a edita, a tipări, 48. Edenian, 34. Eforia Şcoalelor, 21 şi n. Elaborate = lucrări, 6. Elemente de geometrie, de I. H. R., 36, 39, v. şi Principe de geometrie. Eliade, v. Heliade. Elisabeth, doamna, apoi regina României, 34 n. Elveţii, 28. Eminescu, Mihail, versuri despre I. H. R.» 45 n. Ems, băile de la, 33 n. Englesii, 40. Epistola St. Ioatiu Chrysostom. . ., de C. M., 9. Epistole şi acte..., de I. H. R., 52. Equilibru între antithesi. .., de I. H. R., 7, 14 şi n., t6, 17, 18, 19, 23, 24 şi n.» 25, 26, 27, 28 şi n., 29, 30, 34, 39, 48, 49- Eterodoxi, 20. Essarcu, C., 7, 36, 45 n. Europa, şi Eoropa, 28, 30, 32, 40. Eutropiu, 9. Exclusivamente, 42. Exiliu, 6, 7. Exodul, comentariu de I. H. R., 16. Externatul Brâncovenesc, din Brăila, 5 n., 19 n., 20 n. F Fă-mă, tată, să-ţi seamăn, de C. Bălă-cescul, publicat de I. H. R., 39-Farmacide, 18 şi n. Faticat = obosit, 41. Femeile sau cugetul acestii foi, de I. H. R.» 47 n. Fiitori = viitori, 32, 47. Filii = fiii, 15, 44. Filoteiu, episcop Buzău, 5. Flăchier, 52. Florescu, general, 33 n. Fontaine, 52. Fourier, Ch., 53. Foxăneanul, 19. Fundaţia pentru literatură şi artă * Regele Carol II i), 45 n., 53, 54- G Galaţi, 11, 34, 35, 42. Galbeni, monetă, 19, 22, 23, 27 n., 29, 36, 37, 4°, 42, 48, 49, 50 Şi n. Gaume, J., 51. Găvăneşti, sat în jud. Buzău, 4 n. Geografia, de I. H. R., 35, 36, 39, 42. Geografia jud. Brăila, de C. M., 6, 10, 11. Germania, 53. Germanii, 40. Ghenadie, fost episcop de Argeş, 44 n. Ghenadiu, locotenent de episcop, 31. Gheorghian, Iosif, mitropolit primat, 7. Ghica, Alexandru, Voevod, 4. Ghica, Ion, suprimă «Curierul Românesc », 17 n. Gogu, Gr., arhimandrit, 45 şi n. Golescu, N., 47 n. Gousset, 51. Grădinarul, din Brăila, 21, 23, 25, 26. Grădişteanul, Emanoil, 7; Gr., 14; P., 8. Gramatica, e, de I. H. R., 35, 36, 39, 42. Grămătici = scriitori, 36, 51. Grec, i, 35, 37, 41. Grecia, 18. Gregore, preot, unchiul preotului Cosma Moşescu, 4. Grupuri = gropuri de bani, 43. Guillon, 51. Gutemberg, 40. www.digibuc.ro 5» EMIL VlRTOSU 244 H I Haguinie, G., 52. Heliade, Eufrosina, fiica lui I. H. R.', 45; Grădina, 45; Maria, soţia lui I. H. R., 20, 34 şi n.; Tipografia, 15, 16, 17, 20, 22, 23, 25, 27, 28, 29, 30 n., 34, 35 n., 36, 37; Virgilia, fiica lui I. H. R., 45; I., se întoarce din exil prin Brăila, 2, 3, 6; proiecte finan-ciare-bancare, 24 şi n., 25, 26, 27; opinii despre libertate, 33; despre educaţia fetelor, 47 şi n.; reeditarea fabulelor lui Ţichindeal, 30 şi n.; despre ortografie şi paleografie, 30, 31, 40, 41; pedagog şi autor de manuale pentru şcolile primare, 1; cărţile sale didactice, 35, 36, 38, 42; cărţile literare, 34, 35, 39; proiect de librărie pentru întreaga ţară, 34, 35, 36, 37, 38, 41; tipărirea cursului de litera- tură generală, 29, 30, 33, 34; cărţi şi bani sustraşi la poştă, 42, 43; despre institutori, 23, 24, 41, 42; Santa Cetate şi Noua Ierusalime, 53; despre traducerile din Miniat şi felul cum trebuesc publicate, 17, 19 şi n., 28, 31; candidatură pentru depu- tăţie, 19, 20; plebiscitul pentru Ca* rol I, 32; moartea soţiei, 34; despre elevi şi admiratori, 5, 11, 15 n., 36; portretul dela Lipsea, 53, 54; serviciu funebru la Brăila, la 40 zile după moarte, 6, 10, 45; modalitatea transcrierii scrisorilor heliadiste de după 1848, Hcliadii, 41. Heliadişti, 15. Historia civilisaţiunei, de I. H. R., 35. Hisloria Greciei, de I. H. R., 35. Historia, şi Historicul, Instituţiunilor României..., de I. H. R., 28 şi n.; , 34». 35» 39- Historia literaturei, de I. H. R., 30, 35- Historia patriei, de I. H. R., 36. Historia României, de I. H. R., 34. Historia Românilor, de I. H. R., 38, 39; v. şi Prescurtare din. . . Historia Romei, de I. H. R., 35. Historia Sacră, de I. H. R., 35, 36; 39, 42. Historia universală, de I. H. R., 29, 48, 50 n. Homer, traducere de I. H. R., 36, 39- Hrisostom, sfântul, 18, 52. Ieşii = Iaşii, 35. Iesus-Nave, traducere de I. H. R., 16. Iisus Hristos şi reforma sa socială, traducere de C. M., 6, 11, 53. Ilfov, prefectura, 42. Imperiul Rus, 40. împrumutul Bibliofil, 21 şi n. Indicii = Numerii, traducere de I. H. R., 16. Inemici = inimici, 20. Infernul, v. Dante. Inoranţi = ignoranţi, 31. Insemnământul = învăţământul, 36. Insemnător = însemnat, 48. Instituţiunile României..., v. Historia Instituţiunilor. . . Ionaşcu, I., 8. Iordache, Cosma, zis şi Moşescu, 5; v. şi Moşescu; Eliă, tatul lui C. M., 4. Iordan, Demetru, tipăreşte Biblioteca Populară, 10. Iorgovicii, 41. Ippocrat, 36. Issachar, v. Equilibru între antithesi. . . Istrati, N. C., 10. L Laboarea, 25. Labora, a, 20, 26. Lăcusteanu, şi Locustenu, N. B., 3, 7 şi n., 11, 12, 14 n., 36, 53. Lăcustenii, 41. Ladroni, 43. La Helena, versuri pentru Elena Cor-nescu, de I. H. R., 44 n. Lamennais, A. F. de, 52. Langres, 6, 11. Lazării, 41. Lectura noţiuni gramaticali, de I. H. R., 38. Lectura pentru cl. I primară..., de I. H. R., 35 şi n. Lectură sau noţiuni enciclopedice, de I. H. R., 39. Legalitatea, 32 n. Le Merre, 52. Lerescu, I. C., 10, 45 şi n. Leviticul, comentariu de I. H. R., 27. Libertatea, 33 n. Librăria naţională, despre, 34, 35,. 41. Librăria naţională română, de I. H. R., 34 n- Libresoane = livresoane = fascicule, 18. Lipsea, 40, 51, 53, 54. www.digibuc.ro 245 SCRISORI INEDITE ALE LUI I. HEL1ADE RADULESCU 59 Literatura. Critica, de I. H. R., 18 n., 22 n. Literatura Sacră, de C. M., 28. Locotenenţa domnească, dela 1848, 7, 47 Şi n-Londra, 14. Luzema, C. G. dela, episcop de Lan-gres, 6, 11. M Macaire, şi Macarie, 51, 52. Macovei sau Padina, sat jud. Buzău, 5. Maiorii, scriitorul, 41. Mangra, Vasiliu, profesor, 7. Mano, C. G., 44 n. Manolescu Gr., controlor, 42. Mânu, Anicuţa I., 44 n., 54. Manual de explicaţia Sf. Liturghii, de C. M., 6, 9. Manual de rugăciuni..., de C. M., 11. Marsilly, Paul Antoine de, 52. Mărturi, a, = a mărturisi, 36. Mascaron, 52. Massillon, 52. Matei, sfântul, 52. Matei Basarab, Voevod, 49. Matter, J., 51. May, George H., librar, 37, 43. Mediolan, i, 9. Melchisedec, episcop Dunării-de-Jos, 6, 7, 9, 10. Methodiu, sfântul, 40. Mica colecţiune religioasă. . ., de C. M., 6, 9. Michaida, de I. H. R., 35. Miniat, şi Meniate, Ilie, traducere de C. M., 6, 8, 18 n., 19 şi n., 28, 31- . .. . Ministerul Instrucţiunii Publice, 5 n., 6, 10, 11, 31, 36, 38, 47 şi n. Ministru = servitor, oficiant, 28. Minovici, I., 14, 17, 19, 21, 25, 42. Moisescu, P., ginerele lui C. M., 10, 11. Moldova, 19 n., 32. Moliere, traducere de I. H. R., 39. Montargon, 51. Morală, de I. H. R., 22, 25, 26, 27. Moşasca, moşie în jud. Buzău, 4 n. Moşeşti, şi Moşieşti, sat, moşie, 4 n.; documentele, 4. n.; familia, 4 n. Moşescu, Alexandru, fiul lui C. M., 5 n.; Ana, fiica idem, 5 n.; Anghel, fiul idem, 5. n.; Aurelia, fiica idem, 5 n.; Aureliu, fiul idem, 5 n.; Caliope, fiica idem, 5 n.; Constantin, fiul idem, 5 n.; Elena, fiica idem, 5 n.; Grigore, fiul idem, 5 n.; Jean, idem, 5 n.; Ilinca, mama lui C. M., 4; Iuliu, fiul idem, 5 n.; Mihai, idem, 5 n.; Stan,4 n.; Voichiţa, soţia lui C.M.,5 n. Moşescu, Cosma, autobiografie, 4—8; studiile, 4—5; căsătoria, 5; preot şi institutor la Brăila, 5; traduceri şi lucrări proprii, 6; bibliografia lucrărilor, 8—12; aprecieri despre Heliade, 6; primeşte scrisori dela Heliade, 13—45; ia apărarea lui Heliade, 15; legăturile lui sociale, 7; concurează pentru un post la Externatul Brân-covenesc din Brăila, 19, 20; trimite lui Heliade traducerea din Miniat, în manuscris, 18, 19; i-1 trimite pe Miniat tipărit, 31; vrea să editeze fabulele lui Ţichindeal, 30; refuză să devină librar, pentru Heliade, 35—37; face serviciu funebru după moartea lui Heliade, 6, 45; scrisoare dela arhimandrit G. Cepoşu, 51—52; cărţi din biblioteca lui, 52—53. Munteanu, Gabriel, profesor la Buzău, 5 şi n. Musta, Filaret, protosinghe), 7 şi n. Musulmani, 40. N Napoleoni, monetă, 42. Naţionalul, 8, 15 şi n., 16 n. Neamţul, mănăstirea, 52. Neamul Românesc Literar, 34 n. Negulicii, 41. Nepumnabile = inexpugnabil, 25. Nichipercea, 33 n. Nicolae, sfântul, biserică în Brăila, 45. Nicolau, Const. P., tipograf, 11. Noţiuni enciclopedice, de I. H. R., 42. Noţiuni gramaticali, de I. H. R., 52. Noul Curier de Ambe Sexe, de I. H. R., 3° _n. Noul^Ierusalime, 11, 53. Numerii, comentariu de I. H. R., 27. Nuoa Apocalipsă, de I. H. R., 35. O Objet = obiect, 49. Occidentul, 32 n. Omage, 44. Operat = operă, lucrare, 34. www.digibuc.ro 6o EMIL VlRTOSU 246 Operele complecte. . ale lui I. H. R., 5° n. Opran, din Brăila, 27. Orafiă funebră la parastasul lui I. H. R., de C. M., 10, 45. Orizontele = orizontul, 18. Ortă = dreaptă, 28. Ortodoxi, 18, 20. Ortodoxia, 18, 50. P Pace sau însoţire. . de I. H. R., 24 n., 25 şi n., 27 n. Padina sau Macovei, sat în jud. Buzău, 5. Papa, 31. Papismul, 21. Papiu Ilarian, Al., 34 n. Parale, monetă, 28. Paralel între idiomele romane, de I. H. R-> 35- Parată = paradă, 20. Paris, 14 şi n., 15, 16 n., 17, 52, 53. Partita = partida, 18. Paul, sfântul, 52. Pelopones, 8, 19 n. Pentateucul, traducere de I. H. R., 14, tS, 27. Perpessicius, 45 n. Persursor = percursor, 35. Pestemalgioglu, P. M., tipograf, 10, 11. Petrescul, Mih., din Târgovişte, 43. Piaţa Ghica, 33 n. Piaţa Moşilor, 45. Pizu, 31. Platon, 36. Plebiscitul, de I. H. R., 32 n. Pleşoianul, Gr., 36. Ploieşti, şcoală, 47. Poesie, i, de I. H. R. şi alţii, 18, 22 şi n., 25, 27. Polonesii, 40. Popea, N., arhimandrit, 7. Popescu, Agripa, inginer, 3, 5 n., 12, 19 n., 20 n., 52. Poppescu, I. G., tipograf, 10. Popol, i, 29, 49, 50, 52. Popovici, D., 53, 54. Potecii = scriitorul, 41. Predicile şi panegiricile. . ., v. Miniat. Premiuri, 31. Preotul învăţător poporului, traducere de C. M., 11. Prescurtare la historia Românilor, v. His-toria Românilor. Prescurtarea istoriei române, de C. M., 45; v. şi Primele cunoştinţe... Prescurtare de istoria sacră, de C. M., 6, 9, 10. Preve et Comp., tipografie la Paris, 14 n., 16 n., 52. Primele cunoscinţe de istoria Românilor.. ., de C. M., 10. Principatele Unite, 32 n., 33 n. Principe de geometrie, de I. PI. R., 35; v. şi Elemente de geometrie. . . Principie de ortografiă română, de I. H. R., 38 şi n. Proprietarul Român, 8, 25 n., 48, 50. Proscrisul = Souvenirs et impressions d’un proscrit, de I. H. R., 35. Psalmii, traducere de C. Aristia, 15 şi n. Pungă = măsură de monetă = 500 lei, 4 n- a Puţina, a, = a împuţina, 43. Pythonida, de I. H. R., 35. R Rabat, 23, 38, 39. Râmnic, biserica episcopiei, 47. Rasidescul, Ştefan, 28 şi n. Râureanul, I. M., 7, 17, 18, 45. Râurenii, fraţii, 16, 41. Religia şi viaţa lui Mahomet, de I. II. R-. 39- Religiune şi atheie, de C. M., 11. Restara, a, = a rămâne, 23. Reverent, 18, 19, 23, 24. 25, 29, 3i 34. 35. 37, 38, 41. 42. Reverentisim, 28, 34. Revoluţia din 1848, 6 , 8, 52. Riceput = primit, 14, 16. 18, 19, 25 37. 43- Roma, 40. Romanaţi = monetă, 34, 38, 39, 4i 42, 43- Român,i, 6, 7, 10, 21, 32, 33 n., 35, 37, 40, 44, 48, 50. Romania, de I. H. R., 34, 35, 39. România, 32 şi n., 35, 38 n., 41. Romanov, Iosif, tipograf, 30. Românul, 15 n., 33 n. Rosetti, Al., 44 n., 54. Rosetti, C. A., 15 n. Rosetti, Carol, comite de, 7. Rosetti, R. D., 32 şi n. Rosetti, R., general, 33 n. Roşii, 41. www.digibuc.ro 247 SCRISORI INEDITE ALE LUI I. HELIADE RĂDULESCU 6i Rucăreanu, N., 7, 43. Rugăciunea Sf. Ambrosyu, de C. M., 9. Ruge şi morala evangelică, de I. H. R., 30 şi n., 35, 36, 39, 42. S Sacra Scriptură, studiul ei, 52. Sacrificiuri = sacrificii, 18. Săgârceni, fraţii, 17. Saltareanu, N. R., 52, 53. Saltareni, 53. Santa Cetate, de I. H. R., 11, 53-Sânt =Ţsfânt, 17. Sânţia = sfinţia, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 33, 34, 35» 36, 37. 38, 39. 4i. 42. 43-Sapient, ţi, 18, 41. Sarsaili, 41. Sava, sfântul, colegiul, 19 n. Saurin, J., 52. Sbucină = sbuciumă, 49. Sburătorul, de I. H. R., 44 n. Şcoala, la sate, 4. Scolastica, 19. Scrisori din exil..., de I. H. R., 3, 7 şi n., 14 n. Se = dacă = si latin, 33. Semnătura = signatura coalei, 17. Sentinella Română, 24 n., 32 n., 33 n. Şerban Cantacuzino, Voevod, 49. Şerban Vodă, mănăstirea, 47. Seulescu, G., paharnic, 19 n. Sfanzigi = zwanzig, monetă, 34. Sganarel, 41. Sibiu, 7. Sicuranţă = siguranţă, 25. Sigmaringen, 32 n. Simtome - simptome, 21. Şincaii, 41. Sinodul, 6. Slatina, şcoală la, 47. Slavenie, 29. Slavi, 40. Slavone, litere, 30. Slavoni, 40. Societatea Biblică, din Londra, 14-Societatea Ierografică Bretanică, 15 n-Socrat, 36. Sommer, E., 19. Sona, Ştefan, institutor din Brăila, 6, 9, 23 şi n., 24, 25, 26, 28, 29. Soţietăţi, 14. Souvenirs et impressions d'un proscrit, v-Proscrisul. Speţie = specie, 32, 41. Spese, 6, 24 n., 27, 30, 48. Spiridon, sfântul, biserică în Brăila, 5. Spiridon Nou, sfântul, mânăstire, 47. Stabilimânt, 17. Stăncescu, C., 45 n. Stănescul, din Brăila, 26. Ştefan, martirul, 43. Stelă = stea, 18. Ştiitoare = ştiutoare, 49. Ştirbei, Doamna, Şcoala de fete, 47. Strânsură = strângere, 18. Strixner, Aug., pictor, 54. Suceava, 19 n. Sur Ies Principautes, 39. Surora = sora, 36. T Tăbărăşti Nuoi, sat în jud. Buzău, 2, 4. Ţânţarul, 15 n. Ţara Românească, 3. Ţârgovişte, 23, 43. Tasso, traducere de I. H. R., 35-Taut = boier din Buzău, 4 n. Ţeara = ţara, 27, 32, 36. Teii, Hr., 7, 47 n. Testament, Vechiul şi Noul, 14 n., 51, 5Z-Tetorian, fraţii, 16, 24, 26. Ţichindeal, D., 30 şi n. Tipograful Român, 25 n., 34 şi n-Tomescu, profesor, 19. Tracta, a, = a trata, 18, 25. Tractat de educaţiunea fetelor, traducere de I. H. R., după Fănelon, 35. 3®. Traducţie, i = traducere, 5, 19. 5°-Traian, împăratul, 28 şi n. Travaliu, 19, 25, 28, 30, 44, 4®-Trompeta Carpaţilor, 45. Turci, 4 n. Turmenta, a, = a chinui, 28. U Unifacă, să se = să se unească, 3*>. Urbă, 2, 34. 35- V Văcăreştii, poeţii, 31. Valentineanu, I. G., 53. Vechi = bătrân, 18. Veneţia, 40. www.digibuc.ro 62 EMIL VÎRTOSU 248 Veniamin, Costachi, mitropolitul, 19 n. Verburi = verbe, 5. Viena, 40. Villecrose, Julien, 11, 53. Vîrtosu, Emil, 2 n., 3, 14 n., 15 n., 16 n., 18 n., 21 n., 27 n., 33 n., 54. Vistieria, 41. Vizireni, sat în jud. Buzău, 4 n. Votul şi răsvotul, de I. H. R., 28 şi n. Vrăbiescul, din Brăila, 29, 30, 31. X Xenopol, A. D., 33 n. Z Zelatori = zeloşi, 20, 21. Zossima, Gr., 32. www.digibuc.ro CUPRINSUL Pag. Prefaţă......................................................................... i 1. Autobiografia preotului Cosma Moşescu..................................... 4 2. Bibliografia lucrărilor preotului Cosma Moşescu ............................ S 3. Scrisorile lui I. Heliade Rădulescu trimise preotului Cosma Moşescu din Brăila, între anii 1857—1872............................................... 13 Anexe...........................................................................47 Indice ............................•.........................................55 ILUSTRAŢII 1. I. Heliade Rădulescu, la 1846. După o litografie contemporană din colecţia Arhivelor Statului. 2. Preotul Cosma Moşescu, între 1880—1890. După o fotografie din colecţia Ing. Agripa Popescu. 3—4- Casele lui I. Heliade Rădulescu din Câmpul Moşilor, devastate de trupele streine de ocupaţie după 1848. Reproducere după revista «Ilustraţia », Bucureşti, XIII (1924), nr. 99. 5. Casa preotului Cosma Moşescu, din Brăila, clădită pe la 1850, După o fotografie din colecţia Ing. Agripa Popescu. www.digibuc.ro www.digibuc.ro Emil Vîrtosu, Scrisori inedite ale lui I. Heliade Rădulescu. PI. 1. i. I. Heliade Rădulescu la 1846 După o litografie contemporană din colecţia Arhivelor Statului A. R. — Memoiiiie Secţiunii Lila are. Seria III. Tom. IX. www.digibuc.ro www.digibuc.ro Emil Yîrtosu. Scrisori inedite ale lui I. Heliadt Rădulescu. PI. II. 2. Preotul Cosma Moşescu, între 1880—1890. După o fotografie în colecţia Ing. Agripa Popescu A. R. — Memoriile Secţiunii Lite. ui e Set i 1 III. Tom. IX. www.digibuc.ro www.digibuc.ro Emil Virtosu, Scrisori inedite ale lui I. Heliade Rădulescu. PI. III 3. Casa lui I. Heliade Rădulescu din Câmpul Moşilor, devastată de trupele streine de ocupaţie după 1848. Vedere din faţă. 4 4. Casa lui I. Heliade Rădulescu din Câmpul Moşilor. Vedere asupra amânduror corpurilor de case. .4 R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. IX. www.digibuc.ro www.digibuc.ro Emil Vî tosj, Scrisori inedite ale lui I. Heliade Rădulescu. PI. IV. 5. Casa preotului Cosma Moşescu, din Brăila, Bulevardul Ca;ol nr. 13, (fost nr. 5), clădită pe la 1830. După o fotografie în colecţia Ing. Agripa Popescu A. R. — Memoriile Secţiunii Literate. Seria 111. Tom. IX. www.digibuc.ro www.digibuc.ro CINCIZECI DE ANI DELA MOARTEA LUI ION CREANGĂ DE M. SADOVEANU MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE Comunicare făctită în şedinţa publică din 12 Ianuarie 1940 La 31 Dechemvrie 1939, s’au împlinit cincizeci de ani dela moartea lui Ion Creangă. Cu acest prilej s’a făcut slujbă religioasă şi pomenire în locul unde şi-a trăit el viaţa de scriitor, adică la bojdeuca din strada Ţicău Nr. 4, în Iaşi. Au luat parte unii dintre intelectualii localnici; m’am aflat şi eu printre ei. După versetele pătrunzătoare ale textelor sfinte, am ascultat vorbe omagiale bine întocmite, deşi Ion Creangă nu mai are nevoie de argumentare. Geniul lui e unanim recunoscut. Botul de humă dela Humulesti n’a fost numai însufleţit, ci şi divin inspirat. Fiinţa lui artistică trăieşte în noi toţi, aşa cum ţărâna lui s’a adaos pământului care l-a produs şi ne-a produs. Am putut să verific şi de astădată o afirmaţie a venerabilului nostru coleg d-1 A. C. Cuza, că Ion Creangă şi-a dat obştescul sfârsit aici în Ţicău si nu în debitul de tutun din strada Golia, cum arată actul oficial de deces. Creangă se afla bolnav în acea zi de 31 Dechemvrie 1889. Convocat fiind la o primire a unui personagiu oficial, Teodor Rosetti, mi se pare, pe-atunci ministru, scriitorul nu se poate duce. Totuşi biograful e nevoit să accepte că a ieşit şi a făcut un popas în debitul de tutun din strada Golia; acolo ar fi căzut, dându-şi sfârşitul. Aceasta, pentru a stabili o concordanţă cu constatarea actului de deces. De altminteri şi debitul de tutun din strada Golia era un domiciliu al lui Ion Creangă, căci brevetul fusese acordat pe numele său. 20 A, R, — Memoţiile Secţiunii Lite taie. Sena III. Tom. IX. www.digibuc.ro 2 M, SADOVEANU 252 Se spunea altădată de cătră unii megieşi că sicriul cu ră-măşiţile lui Ion Creangă n’a putut fi scos pe uşă; a trebuit, pentru această lucrare, să fie desfăcută o fereastră. Intr’adevăr, bojdeuca are dimensiuni mici, tinda e foarte îngustă; complicaţia însă nu a putut fi imaginată. Dintre localnicii care au fost chiar acum la pomenire, unul, om respectabil de 63 de ani vârstă, a afirmat, fără să fie cercetat anume, că, în sara aceea de sfântu-Vasile, a venit cu tovarăşi (dintre care unii mai sânt în viaţă) să ureze cu pluguşorul la domnu’ Creangă. Ţinea Vartic, îngrijitoarea povestitorului, le-a dat colăcei şi nuci şi le-a spus să nu mai facă zarvă, căci « bătrânul» e bolnav, în pat. A doua zi, copiii au venit « cu sămănatul». Creangă se afla mort, în casă.- Deşi cercetările de felul acesta au o însemnătate relativă, am socotit că e bine să opun actului oficial mărturiile ce s’au produs. Aşa cum am socotit că trebue să aduc şi altă mărturie, acea privitoare la anul naşterii lui Creangă. In 1877, Creangă scrie şi subscrie cu mâna lui în dosul unei fotografii că ar fi în vârstă de patruzeci şi doi de ani. Documentul se află în posesiunea Academiei. La 1877, Creangă nu mai avea nevoie să arate — pentru interese anumite — că ar fi mai tânăr cu doi ani. Anul 1835 se armonizează mai bine decât 1837 cu «Amintirile» şi, mai ales, cu aventurile catiheţilor. Cu faptele dela Folticeni se potriveşte mai bine vârsta de şaptesprezece ani decât cea de cincisprezece. Aduceţi-vă aminte de fata popei dela Folticenii-Vechi, căreia Ionică i-a luat năframa, si de crâsmărita cea frumoasă, fiica vornicului dela Rădăşeni, şi altele. La cincisprezece ani un ţăran e încă un copilandru. Isprăvile dela Folticeni sânt isprăvi de flăcău. Cum în ultimul timp, cu prilejul sărbătoririi de o sută de ani dela naşterea Humuleşteanului, s’au scris lucruri interesante, încununate de o bună biografie, datorită d-lui G. Căli-nescu, cred că e potrivit să contribuim la luminarea câtorva puncte obscure. Pe lângă observaţiile acestea două, mai am una, privitoare la părintele Vasile Grigorescu, zis şi « părintele Catihetu », dela Folticeni, care încă trece drept fost profesor al lui Creangă. Am cunoscut mai de aproape pe părintele Vasile Grigorescu — în vremea când am trăit la Folticeni www.digibuc.ro 253 CINCIZECI DE ANI DELA MOARTEA LUI ION CREANGĂ 3 (1906—1918)— şi umblam pe urmele lui Creangă. Atunci am descoperit casa lui Pavăl Ciubotariu şi a lui Vasile Fie-rariu (în aceasta am locuit şi eu), şi bordeiul lui moş-Bo-drângă, şi grădina unde Trăsnea se năcăjea cu gramatica lui Măcărescu, ş. a. Pe părintele Vasile Grigorescu îl ştiam încă din 1900, pe când eram elev la Iaşi şi veneam la Fol-ticeni, împreună cu Nicuşor Beldiceanu, care era rubedenie cu bătrânul preot. Atunci numele lui Ion Creangă era cu totul necunoscut părintelui Catihet. D-l Artur Gorovei, care s’a ocupat special de această chestie, a dat îndestulătoare dovezi că părintele Vasile Grigorescu nu poate figura în biografia lui Creangă. Acest preot foarte cum se cade, însă incult şi de o vanitate naivă, a putut fi uşor convins mai târziu că ar fi fost profesor lui Creangă. De altminteri autorul amintirilor nu vorbeşte decât de protoiereul Conta. Bojdeuca din Ţicău durează încă. Un comitet ieşan, subt prezidenţia de onoare a d-lor Meissner şi Cuza, condus de d-l Fmil Ciaicovschi, avocat şi fost deputat, a salvat-o dela ruină completă şi risipire, adunând în cele două chilioare câteva rămăşiţi, fotografii şi portrete. Sărăcuţ muzeu, pe o margine de râpă. O furtună sau un puhoiu îl poate duce la vale, amestecându-1 cu gunoaiele unei mahalale mărginaşe. E de mirare cum a putut sta până astăzi acolo acest adăpost şubred, în care a sălăşluit puţini ani în trecătoarea viaţă un fiu genial al oamenilor dela munte. E o clădire de bârne şi de vălătuci, acoperită cu şindrilă. Păreţii coşcovi, lemnăria ruinată de cari şi putreziciune. E tipul adăpostului nedurabil. In răsărit, dincolo de valea Ţicăului, se ridică dealurile pleşuve a Şorogarilor şi Ciricului, după care urmează alte dealuri moldoveneşti dincolo de Prut spre Nistru, şi de-acolo înainte deschizându-se spre fundul necunoscut al spaimei — pustia sarmatică. Din cerdacul de din dos al bojdeucei, Creangă nu putea contempla decât tristeţa peisagiului de stepă. In Maiu, dealul înverzeşte în pripă. In Iunie şi Iulie iarba se calcinează subt un soare copleşitor. Vânturi puternice usucă plantaţiile; re-diurile abia vegetează. In vremea iernii toate se schimbă deodată pentru ochiul uimit; feeria palatelor din poveşti, a 30* www.digibuc.ro 4 M. SADOVEANU 254 podurilor de pietre scumpe, a crângurilor de argint se înşiră pe unde era o râpă rău-mirositoare şi unde se înălţau dealuri sărace. Dar odăiţile sânt strâmte, ferestrele dau puţină lumină; crivăţul suflă din spre pustie cu modulaţii sinistre. Dacă, vara, cărturarul trăitor aici trebue să se cufunde în-tr’un poloboc cu apă, ca să se răcorească şi să iasă apoi în cerdac să asude ca într’o muncă silnică; apoi în vremea iernii e nevoit să se acopere cu şube, să-şi înfăşure picioarele în poclăzi şi să se ghemuiască la o mesuţă scundă în preajma ferestrei. Viforniţa spulberă afară cu larmă de valuri. In sobă, focul arde fără întrerupere. După ce se domolesc vijeliile lui Ianuarie, pe omătul cu reflexe violete de pe dealuri, în lumina lunii, se înşiră lupii, urlând. Cât de departe au rămas în spaţiu şi în timp imaginile încântate ale copilăriei! Casa tihnită dela Humuleşti, unde toate erau bine întocmite şi înţelept cumpănite, Ozana cea limpede curgătoare, pădurile de brad, viaţa de sat de munte călăuzită de datini. Aici, în strada Ţicău No. 4, nu era numai o margine umilită de târg, cu năcazuri şi lipsă de confort; era mai cu samă un exil. Exilat de împrejurările vieţii se afla aici Ion Creangă în calitatea lui de cărturar; mama sa îi hotărîse în dragostea ei o soartă mai bună decât a ţăranilor de rând si untraiumai * » uşor; rezultase pentru el o ieşire definitivă din mediul părinţilor şi bătrânilor lui şi o oprelişte definitivă de a se mai întoarce îndărăt. Rezultase o viaţă care nu era legată nici de a societăţii bogate şi cultivate ieşene •— reprezentată, să zicem, prin « Junimea ». — Dealtminteri, prin natura lui intimă, Creangă era refractar oraşului. Redus la un fel de convieţuire mediocră cu o lume mică şi robită celor trupeşti, autorul lui «Moş Nichifor Coţcariul » se afla într’o poziţie falsă. « Junimea » făcea haz de el fără a-1 trata ca pe un egal. Părintele Enăchescu şi tovarăşii nu puneau niciun preţ pe prostiile pe care le putea scrie un colaborator puţin serios al Metodei de scriere şi cetire; după trecerea lui din viaţă se indignau neînţelegând cum persoane sus puse laudă atari lucruri fără valoare, ba vorbesc chiar de busturi şi statui pentru un om care e departe de a fi fost mai breaz decât alţii. www.digibuc.ro 255 CINCIZECI DE ANI DELA MOARTEA LUI ION CREANGĂ 5 De tagma preoţiei se lăsase; nu-şi simţea pentru ea nicio chemare, nici râvnă pentru un compromis farisaic. Intr’o viaţă liniştită de familie nu se putuse fixa, deoarece şi în împrejurarea lui se repeta o dramă tipică: soţia, târgoveaţă, nu accepta pe ţăranii dela Humuleşti. Vor fi fost şi alte pricini care s’au adaos ca să-i distrugă căsnicia; duşmănia aceasta între două lumi a contribuit în cea mai mare măsură la desfacerea totală. Din aceste împrejurări a rezultat o primă decădere — un concubinaj cu Ţinea Vartic — şi a doua decădere: un dispreţ al Humuleştenilor lui pentru răspopit. N’aş vrea să fiu rău înţeles în ce priveşte convieţuirea unui om ca Ion Creangă cu o persoană care i-ar fi plăcut şi care i-ar fi dat un sprijin sufletesc şi moral în desele năcazuri ale vieţii lui. îşi luase însă lângă el mai mult o slujnică decât o tovarăşă. I-ar fi trebuit o fiinţă egală cu el. Ţinea Vartic din nefericire contribuia să-i trivializeze viaţa. Acest loc de exil, bojdeuca din Ţicău Nr. 4, n’avea să fie luminat decât de apariţia lui Mihail Eminescu. A fost pentru Creangă o binefacere în preocupările lui artistice. Eminescu îi aducea înţelegere şi reconfort. Insă trecerea poetului pe la Ţicău a fost de puţină durată. Creangă îl chema necontenit dela Bucureşti cu scrisori calde; se simţea, fără Eminescu, lipsit de marea binefacere a prietiniei. Eminescu era şi el un singuratic, un om fără situaţie socială statornică. Deşi cu mai multă cultură şi cu sufletul mai complicat, se simţea bine în tovărăşia Humuleşteanului. Creangă s’a simţit şi mai legat de poet după ce acesta a fost lovit de suferinţa crudă care i-a adus sfârşitul. Cam la aceeaşi vreme a fost > > încleştat şi el de un rău ascuns; după 1885 epilepsia an cu an şi-a sporit accesele, copleşindu-1. Eminescu a căzut vara; Creangă la sfârşitul aceluiaşi an. In 1909, iarna, a avut loc la Humuleşti o pomenire de douăzeci de ani dela moartea lui Creangă. Locuiam atunci la Fol-ticeni; am participat şi eu, în calitate de inspector al cercurilor culturale. Au venit câţiva intelectuali dela Iaşi; învăţători din judeţele Neamţu şi Suceava. A fost o manifestare de pietate cărturărească; ţăranii din Humuleşti au fost participanţi din curiozitate. Am stat de vorbă cu unii din ei; fără www.digibuc.ro 6 M. SADOVEANU 256 îndoială, le era greu să înţeleagă motivele care adunaseră atâta lume străină la pomenirea unui om plecat din satul lor, care nici nu era îngropat acolo şi care se făcuse faimos printr’o scandaloasă ieşire din cinstitul cin preoţesc. Poate să fie, rugăciunile şi praznicele acestea, nişte rugăciuni şi praznice spre a cere milostivire dela Dumnezeu pentru păcatul săvârşit. Neştiutorilor de carte nu li se putea pretinde să aibă cunoştinţă de opera scriitorului; absolvenţii şcolilor nu se puteau îndeletnici cu nişte scrieri care erau cu totul în afară de gustul şi putinţa lor de înţelegere. Chiar dacă le-ar fi aflat în biblioteca unei şcoli primare, «Amintirile » şi « Poveştile », opere eminamente artistice, nu puteau solicita interesul lor. Lectura omului cu instrucţie puţină e «Alexandria » sau « Epistolia ». « Moş Nechifor Coţcariul » se află la polul opus. Sentinţa obştei, dată cu ani în urmă, era condamnarea acelui înstrăinat şi răspopit diacon Ion al lui Ştefan sin Petrea Ciubotariul, căruia i s’a mai spus şi Creangă. Intr’un sat cu bună rânduială morală nu s’ar fi putut nimeni singulariza cu o altă părere. Neamurile plecau fruntea, şi ele destul de ruşinate. Dealtminteri aceste neamuri tinere, care locuiau în casa veche unde copilărise povestitorul, se grăbeau să ne arate, cu mândrie, înnoirile pe care le săvârşiseră şi mobilele de târg pe care se învredniciseră să le cumpere şi să le aşeze în locul laviţelor antice si a lăzii de zestre a Sma- » » i randei Creangă. Erau încredinţate că ieşim încântaţi de toate prefacerile ce constatam. Ce interes mai avea aşa-zisul Creangă — când se aflau ei în viaţă ? Şi mai ales când se aflau în neamul lor adevăraţi oameni de ispravă şi gospodari cu bun nume? Eram în acea vreme tânăr şi destul de naiv. încredinţat că pot să restabilesc în satul său de baştină bunul renume al unui mare înaintaş din năcăjită noastră breaslă, am luat cuvântul în biserică, la sfârşitul sfintei slujbe, şi am desvoltat propoziţia: « Proroc în patria lui cinste nu are ». Am vorbit cu entusiasm si am căutat să lămuresc că Domnul Dumnezeu > a pus un dar sfânt în alesul său Ion Creangă dela Humuleşti. Acuma sânt bine încredinţat că n’am convins pe nimeni dintre cei ce trebuiau convinşi, măcar că muierile suspinau www.digibuc.ro 257 CINCIZECI DE ANI DELA MOARTEA LUI ION CREANGA 7 din când în când cu mâna la gură şi-şi ştergeau lacrimile. Au mâncat după asta colivă şi au uitat de alesul lui Dumnezeu. Situaţia singuraticului care se chinuia în bojdeuca din Ţicău era ca cea dintr’o anecdotă pe care o spun uneori vânătorii noştri munteni. > Povestitorul arată că s’a întâlnit c’un urs tocmai când voia să treacă o punte peste o prăpastie. Armă n’avea de niciun fel; dă înapoi; când colo, la celălalt capăt de punte, al doilea urs. Dedesubt prăpastie înfricoşată. — Şi ce-ai făcut ? întreabă cu uimire ascultătorii novici. — D’apoi ce puteam să fac, oameni buni? răspunde c’o logică blândă povestitorul; n’am făcut nimica; m’au mâncat dihăniile. Intr’o situaţia identică, însă nu de anecdotă, a fost Creangă. Putea şi el spune că l-au mâncat fiarele. Din pricina situaţiei lui false în oraş, a fost nevoit să ducă, cu nişte oameni meschini si mici, o viată coborîtă în care mâncarea si băutura ocupă locul principal. Asta a fost prima dihanie ce l-a sfâşiat. Din «Amintirile» lui se vede în ce lumină de paradis pierdut îşi pune satul. Acolo ai săi nu-1 mai puteau cunoaşte, căci nu mai era al lor. Ţara noastră e patria străveche a acestor băştinaşi dela descălecătoare, dela Traian, dela Daci şi de mai demult, care s’au fixat cândva într’o civilizaţie respectabilă, ale cărei vestigii le constatăm în datini. împrejurările catastrofale ale istoriei i-au forţat să se închidă în legea lor veche ca într’o scoică; astfel au rezistat invaziilor si dominaţiilor străine; neînduplecaţi în conservatismul lor au biruit timpul şi restriştile, ajungând până în evul modern, când s’a alcătuit statul nou. Statul acesta nou, moştenire dela voievozi si refăcut de boierii si cărturarii veacului trecut, se orientează cătră civilizaţia apuseană de azi. Orice element de valoare din ţărănime, intrat în curentul de viată nouă al lumii, se desparte de baştina sa nu cu distanţa dela oraş la sat, ci cu o distantă de un mileniu. Satul trăieşte în civilizaţia sa arhaică, valabilă încă subt raport moral; desrădăcinatul e purtat brusc înainte în civilizaţia modernă materialistă si mecanică. Cum 1 > s’ar putea crea o simbioză între patrimoniul nostru vechiu moral şi civilizaţia mecanică plină de scăderi şi primejdii a www.digibuc.ro 8 M. SADOVEANU 25 8 lumii de azi — e o problemă ce interesează viaţa noastră de stat şi care urmează să fie rezolvată. Deocamdată, notarul şi plotonierul major rămân nişte hibrizi care au pierdut pe Dumnezeul părinţilor lor şi nu înţeleg nimic din cultură. Valorile reale, personalităţile ce-şi însuşesc cultura nouă, nu mai au nimic comun cu ţărănimea de unde au ieşit. Incer- » ) cările lor sentimentale de a se întoarce cătră părinţii abandonaţi sânt zădarnice. Copilul e trecut de fapt «pe celălalt tărâm»; e ca si mort. Formularea aceasta schematică e exagerată; cuprinde însă adevărul, mai cu samă dacă o raportăm la stările de lucruri din România veche; în ea se înglobează şi drama vieţii lui Ion Creangă. Desfacerea totală de ai săi e a doua dihanie care l-a sfâsiat. » Izgonirea lui din raiul Ozanei s’a făcut în spre al douăzeci şi cincilea an al vieţii. Ştefan a Petrei Ciubotariul a răposat de tânăr, în 1858, la Prigoreni, moşie de câmp, fostă odinioară a marelui vornic Ion Neculce, lăsând o văduvă năcăjită şi îndatorată, cu mulţi copii. Pe urmă, nu târzie vreme s’a petrecut din viaţă şi Smaranda Creangă. Mai crunt lovită decât de moarte ar fi fost Smaranda dacă ar fi ajuns să vadă visul său lepădat şi batjocorit. Desfacerea lui Creangă de Humu-leşti şi de Ozana a fost agravată şi de această împrejurare a vieţii lui — părăsirea preoţiei. Cu amândouă capetele de punte blocate, Ion Creangă s’a retras ca să moară în acest refugiu mizerabil care e bojdeuca din Ţicău. Acolo a suspinat şi a asudat, dând literaturii noastre o operă nepieritoare. După cincizeci de ani, locul păstrează încă mâhnirea de umilinţă si izolare a desrădăcinatului. » » www.digibuc.ro LIMBA ROMANA IN IZVOARELE ISTORICE MEDIEVALE DE G. POPA-LISSEA.NU MEMBRU CORESPONDENT AL ACADEMIEI ROMÂNE Memoriu prezentat in şedinţa dela 26 Ianuarie 1940 PREFAŢA In volumul al XV-lea din colecţia noastră de «Fontes histo-riae Daco-Romanorum », prezentând, într’un studiu introductiv, lucrarea lui Procopius «De aedificiis», am lăsat anume netratate chestiunile de limbă ce se desprind, într'un aşa de mare număr, din textul acestui autor grec. Şi am procedat astfel din dorinţa ce am avut de a separa problemele istorice de cele filologice şi de a nu introduce în chestiuni de pură istorie, chestiuni de limbă, pentru care ne găsim într'un domeniu nu de realităţi sigure, ci pe un teren şubred şi alunecos, pe un teren plin de ipoteze. In acelaşi timp, am ţinut ca problemele de limbă ce ni le sugerează Procopius să fie coroborate, în afară de datele ce ni le procură, în această privinţă, ceilalţi doi istorici medievali, cercetaţi de noi, Priscus si I o r d an e s, si de cele ce ni le » ' > • > pun la îndemână cronicarii bizantini T h e o phy l ac tus Simocattes, Theophanes Confessor şi alţii, cari au scris în epoca de formaţiune a limbii române. Şi,precumnoinuavempretenţia,după cum am spus-o şi altădată, să resolvăm, noi înşine, marile probleme ale istoriei noastre si A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. IX. www.digibuc.ro 2 G. POPA-LISSEANU 260 naţionale, ci numai să procurăm materialul necesar viitorilor istorici ca, întemeiându-se pe acest material, să ajungă ei la deslegarea acestor probleme, tot astfel şi acum, în ce priveşte limba română, noi nu pretindem să soluţionăm, noi singuri, marile probleme de limbă, ci numai să le enunţăm, aşa precum ele rezultă din izvoarele istorice studiate de noi, si să ne arătăm şi convingerile la care noi am ajuns. De aceea, în acest studiu al nostru, în deosebi, se vor întâlni, pe lângă fapte sigure, mai multe chestiuni de limbă prezentate subt formă de ipoteză, deşi bazate şi ele pe texte necontestate. Cetitorul îşi va da uşor seama că noi ne-am călăuzit mai ales de pilda poetului Marţial: Sunt bona, sunt quaedam mediocria, sunt mala plura, Quae legis hic; aliter non fit, Avite, liber 1). Cercetarea aceasta a noastră am mărginit-o numai la câţiva dintre autorii medievali, în special bizantini. Atragem însă atenţia tinerilor istorici şi filologi asupra însemnătăţii ce prezintă aceste studii pentru lămurirea trecutului nostru şi pentru cunoaşterea limbii româneşti în epoca ei de formaţiune. *) Martialis, Epigr. I. 16. www.digibuc.ro LIMBA ROMANA IN IZVOARELE ISTORICE MEDIEVALE EPOCA DE FORMAŢIUNE A LIMBII ROMÂNE înainte vreme, şi chiar acum patruzeci de ani, pe când Ovid Densusianu îşi publica monumentala sa operă « Histoire de la langue roumaine », în care se spunea ultimul cuvânt privitor la formarea limbii româneşti şi care a servit apoi ca normă şi îndreptar pentru toţi cercetătorii graiului nostru, se mai credea că limba română este o limbă nouă, ieşită ce e drept din latina vulgară, dar o limbă cu totul alta decât limba latină. Aceasta din urmă era socotită pe atunci, ca o limbă moartă, ca şi limba elenă, iar nu ca o limbă vie. Studiile de lingvistică ce s’au produs în ştiinţă de atunci încoace au dus la alte concluziuni. Ele au ajuns la încheierea că limba română, ca şi celelalte limbi romanice sau neolatine, nu este o limbă nouă, ci că ea este însăşi limba latină în evoluţia ei 1). Limbile romanice, formate din limba latină numită în deobşte vulgară sau rustică ce se vorbea de marea majoritate a populaţiunilor vastului imperiu roman — de altfel, pe lângă limba clasică a autorilor latini mai exista şi o limbă de conversaţie, o limbă familiară a oamenilor culţi dela Roma, care limbă nu era aceeaşi cu limba ce o constatăm bunăoară în discursurile lui Cicero ori în poezia lui Vergilius — aceste limbi romanice s’au desvoltat, fiecare în mod separat, sub înrâurirea idiomelor locale, în Franţa sub influenţa idiomului celtic, în Spania a celui iberic, şi aşa mai departe, iar la noi sub influenţa idiomului traco-iliric. Nu se poate deci fixa un timp anumit, când a luat naştere limba română. Se pot cel puţin determina epocile, *) *) După A. Rosetti, Istoria limbii romane, I, p. 25: « Limba română este pur şi simplu transformarea potrivit împrejurărilor a limbii latine ». 21* www.digibuc.ro 4 G, POPA-LISSEANU 262 când aceste influenţe s’au produs spre a modifica limba latină. Dacă, prin urmare, limba română este însăşi limba latină în evoluţia ei firească şi în spaţiul ei vital din regiunea peninsulei Balcanilor, a Dunării şi a Carpaţilor, atunci nici nu se poate pune chestiunea, când se ivesc cele mai vechi urme de limbă românească. Acestea se găsesc în însăşi latina vulgară, în însăşi latina populară şi diferenţierea mai pronunţată a acesteia de latina clasică este, de sigur, şi primul moment al creerii limbilor romanice, fiecare în spaţiul ei vital. Şi, tot atunci, prin această diferenţiere din ce în ce mai accentuată dintre graiul cult, graiul scris, şi dintre graiul popular, graiul nescris, s’a produs şi transformarea caracterului sintetic al limbii latine în caracterul analitic al limbilor neolatine. Cu cât un graiu este mai puţin fixat —şi fixarea lui se face şi, mai ales, se susţine prin opere literare scrise ■— cu atât dl este mai expus influenţelor externe şi deci mai susceptibil de modificări. Şi limba latină populară nefiind susţinută de lucrări scrise, a fost silită să se supună acestor influenţeJ, pe câtă vreme latina clasică, susţinută de o puternică literatură, a rămas aproape neschimbată în decursul veacurilor, a primit prea puţine modificări. ' Şi, spre deosebire de regiunile din apus, unde, după căderea imperiului dela Roma, s’a menţinut, paralel cu limba latină vorbită, şi limba latină scrisă, fiind reprezentată de scriitori de mare valoare literară, în regiunile din răsărit ale imperiului, limba latină vorbită a primit o mai largă întrebuinţare şi o mai mare desvoltare, aci limba latină clasică fiind înlocuită cu limba grecească. In acelaşi timp, influenţa te în Occident a exercitat latina clasică asupra latinei populare vorbite, în Orient această influenţă n’a mai existat 2). Privind deci astfel limbile romanice, ca fiind însăşi limba latină vie şi dinamică în evoluţia ei, în timp şi în spaţiu, *) *) Sext. Puşcariu, Dacoromania, VII, p. 335 atribue « transformarea limbii latine în limbă română rusticizării populaţiei romane, după încetarea civilizaţiei romane dela Dunărea de Jos *. . • ’) M e y e r-L ii b k e, Rumănisch und Romanisch, în An, Ac, Rom, III, V. 1. a. 1930 cf. şi Sext. Puşcariu, Dacoromania, VII, p. 489 şi VIII, p. 331. www.digibuc.ro 263 LIMBA ROMANĂ IN IZVOARELE ISTORICE MEDIEVALE 5 credem că filologii noştri de odinioară aveau dreptate când susţineau că, bunăoară, acel faimos secodo auctor segnai din tabla cerată din anul 160 d. Chr., descoperită la Roşia Abrudului, este unul din primele monumente de limbă română, constatate în teritoriul de formaţie al neamului nostru, segnai pentru signavi şi secodo pentru secundus şi că, după cum prea bine observă Al. P h i 1 i p p i d e, în filologie nu totdeauna ce este mai nou este în acelaşi timp şi mai bun x). De aceea, socotim că O. Densusianu se însală când con,-sideră pe acel « segnai» de mai sus ca un element de latină vulgară, iar nu şi, în aceeaşi vreme, un element de limbă română primitivă. De asemenea, credem că O. Densusianu n’are dreptate nici atunci când socoteşte drept elemente de latină vulgară, iar nu ca elemente de limbă românească, contrar celor susţinute în această privinţă de Aron Densusianu părintele său, unele date ce ni le procură istoricii bizantini de mai târziu, Procopius din secolul al Vl-lea, Theo-phylactus Simocattes din secolul al Vll-lea, Theophanes Confessor din secolul al VUI-lea şi începutul secolului al IX-lea, precum şi bilbiotecarul papal Anastasius, traducătorul lui Theophanes dela sfârşitul veacului al IX-lea, precum şi ceilalţi scriitori bizantini 2). In adevăr, dacă cercetăm cu de-a-mănuntul cele 825 numiri de localităţi ce le întâlnim în ediţia noastră3) a lui Procopius, De aedificiis nu putem să nu rămânem surprinşi de marele număr de numiri latine, având un caracter românesc, constatate de acest scriitor grec. t Căci, din cele 825 numiri de cetăţi şi de castele — câteva din ele sunt, fără îndoială, dublete — câte se constată în regiunea romanizată a peninsulei Balcanice, găsim vreo 180 numiri latine, fie că ele sunt redate în latina clasică, dar cu J) A 1. P h i 1 i p p i d e, Originea Românilor, p. 507. , s) Aron Densusianu, Istoria limbii şi literaturii române, p. 51. • 3) In ediţia noastră a lui Procopius, De aedificiis am reprodus numai datele ce ni le procură acest scriitor asupra clădirilor ridicate de împăratul Justinian în regiunea din jurul Mării Negre şi din Peninsula Balcanică, lăsând la o parte, ca neinteresând prea mult istoria noastră, clădirile ridicate la Constantinopol, în Asia şi în Africa. www.digibuc.ro 6 G. POPA-LISSEANU 264 caractere greceşti, fie că ne sunt redate în limba populară ce se vorbea pe atunci în imperiul roman de răsărit, fireşte, tot în caractere greceşti. Din analiza oricât de sumară a acestor numiri de localităţi se desprinde o serie întreagă de constatări sigure, dar, în acelaşi timp, şi o întreagă serie de presupuneri, de ipoteze, asupra graiului popular de pe atunci. Acest graiu popular era graiul românesc ce tocmai aproape se formase până spre sfârşitul veacului al Vl-lea şi începutul celui al VH-lea. Era graiul localnic, limba ţării, limba părintească — rj kmy&pwc, yXfakrcja sau vj TOXxpcoa cpcovt]— ce se vorbea în teritoriul romanizat al peninsulei Balcanice, ca şi, de sigur, în teritoriul numit, pe această vreme, « Bar-baricum », dela stânga Dunării, regiune care a fost totdeauna în contact, mai ales comercial şi bisericesc, cu regiunile din dreapta Dunării şi de cari era numai vremelnic separat, în timp de mari primejdii a). 1. ARĂTĂRILE LUI PRISCUS Acest graiu localnic este acelaşi pe care îl vorbeau locuitorii din Dacia, despre cari istoricul P r i s c u s ne spune, la anul 448, aproape două sute de ani după părăsirea Daciei, că ni se aduceau de prin sate ca hrană, în loc de grâu, mălaiu (meiu), în loc de vin, mied, numit astfel în graiul locuitorilor indigeni — 6 piSoţ £7UXCi>pt.coţ xaXoupevoţ2) Este acelaşi graiu cu limba Ausonilor, despre care tot Priscus ne vorbeşte în trei pasagii de ale sale, deşi pe Romani el nu-i numeşte decât sau ca Romani orientali sau ca Romani occidentali, iar niciodată Ausoni sau Latini. Iată aceste trei pasagii: 1. « Hunii — zice el — fiind o amestecătură de diferite popoarele lângă limba lor barbară —7tpoţ xţ) (jcpexepa Pap(3apcp yXd)(Jcrjf] — se silesc să înveţe şi pe cea a Hunilor, a Goţilor si a Ausonilor si anume aceia cari au de a face cu *) Cf. P a t 8 c h, Die Vâlkerbewegung an der unteren Donau in der Zeit von Dio-kletian bis Heraklius, pp. 22—23, în Sitzungsberichte d, Wiener Akad. a. 1928. Cf. şi Sext. Puşcariu, Dacoromania, VII, p. 504. *) Font. Hist. Dacorom., VII, p. 47. www.digibuc.ro 265 LIMBA ROMANA IN IZVOARELE ISTORICE MEDIEVALE 7 Romanii. Greceşte ştiu numai aceia cari sunt prizonieri de războiu de prin Tracia şi de prin Iliricul maritim ». Din acest pasagiu al lui Priscus rezultă că el considera cele trei limbi: hunică, gotică şi ausonică, ca limbi barbare şi că cele trei populaţiuni a căror limbă o aminteşte — în imperiul Hunilor erau şi alte mai multe neamuri — se văd silite să înveţe aceste limbi, prin urmare şi pe cea a Ausonilor, când au de a face cu Romanii, nu însă şi pe cea grecească. Limba latină a autohtonilor din Barbaricum, regiunea dela nordul Dunării sau din Scitia, cum după tradiţie se mai numeau ţinuturile norddunărene, nu putea fi, în faţa scriitorilor greci, cum era şi Priscus, decât o limbă barbară, o limbă scitică x). 2. La banchetul din palatul lui Attila veni şi bufonul Z e r c o n care — zice Priscus — « amestecând în graiul Ausonilor vorbe de ale Hunilor şi Goţilor, a produs veselie şi i-a făcut să izbucnească în hohote de râs ». 3. Mirându-se Priscus că Attila a desmierdat numai pe cel mai mic dintre fiii săi, unul dintre barbari care şedea lângă mine şi care cunoştea graiul Ausonilor — zice Priscus — dându-mi cuvântul că nu voiu destăinui nimic din ceea ce îmi va comunica, îmi spuse că nişte ghicitori ar fi prevestit că neamul lui Attila se va prăpădi şi că nu va fi restabilit decât prin acest copil». Giaiul Ausonilor nu putea fi, fără îndoială, decât graiul autohtonilor, constatat ca un graiu aparte de Priscus, la anul 448 d. Chr. II. ARĂTĂRILE LUI IORDANES Nu avem, în afară de inscripţii, nicio lucrare care să ne dea o dovadă despre existenţa acestui graiu popular. Dar, x) Că limba latină era considerată într’o vreme, în imperiul roman de răsărit, ca o limbă barbară şi scitică rezultă şi din scrisoarea adresată depapaNicolae împăratului de Bizanţ, M i c h a e 1, scrisoare în care se spune: La cele mai însemnate festivităţi, voi amestecaţi în vorbele voastre greceşti cuvinte din limba latină pe care o socotiţi ca barbară şi scitică, ca şi cum n’ar fi spre cinstea voastră să vă folosiţi în întregime de această limbă — în praecipuis festivitatibus inter Graecam linguam veluti quiddam pretiosum, hanc (Latinam) quam barbaram et Scythicam linguam appellatis, miscentes, quasi minus decori vestro facitis, si hac etiam bene ac ex toto intellectu in vestris obsequiis ac officiis non utamini. Cf. Du Cange, Glossarium: Obsequium, cf. şi Ar. D e n s u s i a n u, op. cit., p. 63. www.digibuc.ro 8 G. POPA-LISSEANU 266- din cele două opere istorice ale goto-alanului ‘Jordanes, dela mijlocul secolului al Vl-lea, «Romana» şi «Getica», ne putem da seama întru câtva de evoluţia la care a ajuns limba latină în desvoltarea ei. El însă, deşi era un om de cultură — ajunsese la rangul de episcop — şi deşi avea pretenţia că scrie limba clasică a lui Cicero şi a lui Vergilius -1), totuşi scrie o latinească ce se apropia foarte mult de graiul popular. Dăm numai câteva exemple din « Getica » din cari să se vadă cât de mult evoluase limba latină şi cum se pregătea drumul, prin pierderea desinenţelor, spre limbile romanice, lipsite de cazuri şi declinări: Romano iurae, în loc de iure; utriusque generi, în loc de generis; foedus inito, în loc de initum; cum paucis satelli-tibus et Romanos, în loc de Romanis; a Lupicino Maxi-moque Romanorum ducum, în loc de Romanorum ducibus; ob decorem, în loc de ob decus; ob nimium frigorem, în loc de frigus; gaudium feliciorem, în loc de felicius; desinet> în loc de desinit; dolum quod, în loc de qui; fluvium quod,. în loc de qui; flumine qui, în loc de quod; in Ravena, în loc de Ravennae; omnisque genera tormentorum, în loc de omnia genera; longo per tempore, în loc de longum per tempus; de origine actusque Getarum, în loc de actibusque Getarum; dum, în loc de cum; pos, în loc de post, etc. 2). III. ARĂTĂRILE LUI PROCOPIUS Dar, dacă Priscus nu face decât să ne amintească despre existenţa unui graiu popular şi localnic şi dacă Jordanes nu face decât să ne arate până la ce grad evoluase limba latină scrisă, Procopius, în « De aedificiis », deşi nu ne dă decât numiri de localităţi, ne pune în situaţie să înţelegem în special modificările fonetice ce a suferit limba latină. 1) Vezi în Fontes hist. Daco-Rom., voi. VIII, p. 9 influenţa ce a avut Vergilius asupra lui Iordanes. s) Vezi amănunte în Mort. Ger. Hist. Iordanes, ediţ. Mommsen şi în Pauly-Wissowa, Real Encycl., sub voce, studiul lui Kappelmacher. Cf. şi Font. hist. Daco-Rom., voi. XIV, p. 9. Prefacerea lui o în u este la Iordanes un fenomen foarte frecvent: custus, în loc de custos, cupia în loc de copia, fabulusae în loc de fabulosae, urbs în loc de orbis, etc. www.digibuc.ro 267 LIMBA ROMÂNĂ ÎN IZVOARELE ISTORICE MEDIEVALE 9 înainte însă de a arăta aceste modificări de graiu, aşa cum ele rezultă din datele lui Procopius, să indicăm mai întâi, în ordine alfabetică, cele aproximativ 180 de numiri de localităţi ce le întâlnim în regiunea romanizată a peninsulei Balcanice. CETĂŢI ŞI CASTELE IN TERITORIUL ROMANIZAT Adrianium>Hadrianus, Macedonia. Almus > Alirius,LomPalanca,Moe-sia Infer. Altina > Altinus, Oltina, Scitia Minoră. Amantia> Amantius, Epirul Nou. Antoinum > Antoninus, Haemi-montus. Apis>apis, Epirul Nou. Aques > aquae, Ad Aquas, Vidrovaţ, Moesia Super. Ardeia > ardea, tinutul Cabetan. ' > _ ) Argentares > argentarii, ţinutul A-quae. Aria >area, Dardania. Arina > arena, Moesia Infer. Armata > arma, Moesia Super. Asilva>ad silvam, Moesia Infer. Augustas > augusta, Tracia Augusta > augusta - Ogost, Moesia Infer. Aureliana> Aurelianus, ţinutul A-quae. Barbaries > barbaries, ţinutul Ser-dica. Basternas > Bastarnae, Moesia In-fer. Bononia >Bonus, Vidin, Moesia Super. Burgonovore > burgus novus, Moe-s a Super. Burgual um > burgus altus, Moesia Super. Calventia > Calventius, regiunea Naissus. Candida>candida, Macedonia. Candidiana > Candidus, Doini Ra-hova, Moesia Infer. Capomalva > caput +malva, Dardania. Capud boes> Caput bovis sau fos-sae, Moesia Super. Carmina > carmen, Epirul Vechiu. Cassia > Cassius, regiunea Naissus. Castellium > castellum, regiunea Naissus. Castellium > castellum, Dardania. Castello bretara > castellum Brito-rum, Dardania. Castellum > castellum, Epirul Vechiu. . Castellonovo > castellum novum, Moesia Infer. Castellonovo > castellum novum, regiunea Aquae. Castelona > castellum, Dardania. Castina> Castinus, Epirul Vechiu. Castra Martis > castra Martis, Moesia Infer. Castrazarva> castra+... Tracia. Cavotumba > cava tumba, Haemi-montus. Celleriana > celer, Dardania. Cesiana > Caesius, Dardania. Clementiana > Clementianus, Epirul Nou. Clisura x) > claudo, Haemimontus. q O Clisura ni se citează şi Ia Termopile şi alta în regiunea Trebizondei. www.digibuc.ro IO G. POPA-LISSEANU 268 Constantiana > Constantius, Sci-tia Minoră. Crispas > crispus, dublet, Florentina, Moesia Super. Cumarciana>Comargus, Macedonia. Cunae>cunae, ţinutul Cabeţan. Dalmatas > Dalmatae, ţinutul Re-mesian. Ducepratum > ducis pratum, Moesia Super. Duliares > doliarii, ţinutul Naissus. Eraria > aeraria, ţinutul Naissus. Editio > editus, Dardania. Erculente > Hercules, Moesia Infer. Esimontu >... mons, Haemimon-tus. Exanta prista > sexaginta pristae, Rusciuc, Moesia Infer. Fasciae > fasciae, Macedonia. Florentiana > florens, reg. Aquae. Fossatum>fossa, Moesia Infer. Frerraria>ferraria, regiunea Re-mesiană. Gemellomuntes > gemelli montes, Moesia Infer. Gemenus >geminus, Epirul Nou. Germas > germanus, regiunea Ger-menia. Gesilafossatum >... fossatum, Hae-mimontus. Getistraus > Getae strava, Haemi-montus. Gombes > cumbae, Moesia Super. Graecus > Graecus, regiunea Re-mesiană. Grandetum > granatetum, regiunea Naissus. Halicaniburgu >... burgus, Moesia Super. Hercula > Hercules, regiunea Naissus. Iuliovalle > Iulius vallis, reg. Aquae. Iustiniana Prima > Iustinianus, Dardania. Iustiniana Secunda > Iustinianus, Dardania. Labellus > labellus, Epirul Nou. Labutza > labes, Dardania. Laccoburgo > lacus -{-burgus, Moesia Super. Lapidarias > lapidariae, Moesia Inferioară. Literata > litterata, Bmiţa, Moesia Super. Longiana > longus, regiunea Reme-siană. Longiniana > longus, Moesia Super. Lucemariaburgu > lucemaria burgus, Moesia Infer. Lupofantana > lupus -{-fontana, regiunea Remesiană. Lutzulo > Luciolus, regiunea Remesiană. Marcellina > Marcellus, Dardania. Marcerota > Mărci rota, Moesia Inferioară. Marcerota > Mărci rota, Haemi-montus. Marciana > Marcianus, Epirul Vechiu. Marcianum > Marcianus, Haemi-montus. Mărci petra > Mărci petra, regiunea Serdica. Mareburgus > mare burgus, Moesia Super. Mariana > Marius, Dardania. Marmarata > marmorata, Epirul Vechiu. Martios>Martius, Epirul Vechiu. Martis>Mars, Epirul Nou. www.digibuc.ro 269 LIMBA. ROMÂNA. ÎN IZVOARELE ISTORICE MEDIEVALE XI Mauro văile > mauros +vallis, Sci-tia Minoră. Maxentiu > Maxentius, Moesia Inferioară. Medeca > medicus, regiunea Cabe-ţană. Mediana > medius, regiunea Nais-sus. Meridio > meridies, regiuneaAquae. Marioponteda>meridies, pons, regiunea Aquae. Metalla > metallum, Moesia Infer. Miletes > milites, Dardania. Monteregine > mons Regini, Scitia Minoră. Murdara > Murdara, Epir. Vechiu. Mutzianicastellum > Muciani ca-stellum, regiunea Naissus. Nogeto > nucetum, regiunea Scas-setană. Nono>nonus, Sdtia Minoră. Novae>Novus, Moesia Super. Novas>nova, Sdtia Minoră. Noveiustiniana > Nova Iustiniana, Moesia Infer. sau Scitia Minoră. Novos>novus, Moesia Super. Octavum>octavus, Moesia Super. Palatiolum > palatum, Moesia Inferioară. Palmatis > palmatus, Moesia Infer. Paretium > paries, Epirul Nou. Paulimandra > paulimandra, Moesia Infer. sau Scitia Minoră. Petroniana > Petronius, Epirul Vechiu. Piscinae>piscina, Epirul Nou. Placidiana > Placidius, Macedonia. Poliscastellum >... castellum, Moesia Infer. Pontes>pons, Moesia Super. Ponteserium > pons serius, Moesia Infer. Potamu castellum > potamos castellum, Tracia. Presidio > praesidium, Moesia In-fer. sau Scitia Minoră. Primiana > primus, regiunea Reme-siană. Primiana > primus, Macedonia. Probinu>Probinus, Haemimontus (de 2 ori). Pulchra Theodora > pulchra...Moesia Infer. sau Scitia Minoră. Putedis > putidus, Moesia Infer. Quartiana > Quartianus, regiunea Aquae. Quintodemu > quintus decimus, Moesia Infer. Quintum > quintus, Moesia Infer. Quintu > quintus, Dardania. Ratiaria > ratiarius, Arciar, Moesia Super. Reginocastellum > Reginus castellum, regiunea Germenia. Romaniana > Romanus, regiunea Serdica. Romuliana > Romula, regiunea Aquae. Rubusta > robusta, Scitia Minoră. Salebries > salebra, regiunea Serdica. Saltupurgus>saltus-(-burgus, Moe sia Infer. Sarmates > Sarmatae, regiunea Naissus. Sarmathum > Sarmatae, Haemimontus. Sceptecasas > septem casae, regiunea Aquae. Scumbro > scomber, regiunea Re-mesiană Securisca > securus, Moesia Infer. Siclae > siculae, Macedonia. Spelunca > spelunca, regiunea Re-mesiană. www.digibuc.ro 12 G. POPA-LISSEANU 270 Stiliburgu > ...+burgus, Moesia Super. Stramentias > stramentum, regiunea Serdica. Struas > strues, regiunea Serdica. Susiana > Sosius, Moesia Super. Tillito > tilietum, Moesia Infer. sau Scitia Minoră. Titiana>Titianus, Epirul Nou. Tramacarisca>Trans Marisca, Turtucaia, Moesia Infer. Tredetitilius>tredecim tiliae, regiunea Aquae. Tzertzenutzas > circinus +uceus, regiunea Remesiană. Tzitaetus>civitas vetus, Haemi-montus. Tugurias>tugurium, regiunea Serdica. Tulcoburgo> ...+burgus, regiunea Remesiană. Turicla >turricula, regiunea Cabe-ţană. Turibas > turres, regiunea Aquae. Ulivula > oliva, Epirul Nou. Ulmitum > ulmetum, Scitia Minoră. Ulpiana > Ulpius, Dardania. Ucu>uncus, Haemimontus. Valentiniana>Valentinianus, Moesia Infer. sau Scitia Minoră. Valeriana>Valerius, Moesia Infer. Valvae > valvae, regiunea Cabeţană. Variana>Varus (Varius), Moesia Infer. Veriniana>Verinus, Dardania. Via >via, Haemimontus. Vicanovo>vicus novus, regiunea Aquae. Victoriana > victoria, Dardania. Victoria > victoria, Dardania Viculea > viculus, regiunea Naissus. Vindimiola>vindemiola, regiunea Aquae. Vineus > vinea, regiunea Cabeţană. Virginaso > virgina > aceus, Moesia Infer. sau Scitia Minoră. Zanes>Diana, regiunea Aquae. Zetnucortu >... cort, Moesia Infer. Multe din localităţile enumerate până aci se pot verifica prin numirile ce le întâlnim în inscripţiile descoperite în aceleaşi regiuni, inscripţii consemnate în C. I. L. III. Astfel avem pentru Caesiana — Caesianus Celleriana — Celerianus şi Cele-riana Victoriana — Victorianus Mariana — Marianus şi Mariana Veriniana — Verinus şi Verina Castellobretara — Brittus, Brita-nicus Marcellina — Marcellinus şi Mar-cellina Ulpiana — Ulpianus, azi Lipljan Romaniana — Romanianus Barbaries — Barbarus, Barbara Germas — Germanus Calventia — Calventius Primiana — Primianus Lutzulo — Luciolus Florentiana — Florentius Romuliana — Romulianus Aureliana — Aurelianus Quartiana — Quartianus Zanes — Diana Mare burgus — Mare, dela mas. Sosiana — Sosianus www.digibuc.ro LIMBA ROMANĂ ÎN IZVOARELE ISTORICE MEDIEVALE 13 371 Bononia — Bononia Variana — Varianus Iatron — Medeca (în 1. latină) Candidiana — Candidianus Probinu — Probinus Exanta prista — Sexanta reptarr\ţ Virginatzo — Virga — virgultum Tillito — tilietum Clementiana — Clementianus Amantia — Amantius Murciara — Murcius Castina — Castinus Priniana — prinus, Tipivoc Placidiana — Placidianus Clisura — claudo CARACTERELE GRAIULUI POPULAR (LOCAL) *) I. ARTICOLUL a, l (Iu) şi le Atât articolul feminin a, la singular, şi le, la plural, cât şi articolul masculin l sau lu, la singular, se întâlnesc, după părerea noastră, în numirile de localităţi ce ni le procură Procopius. Astfel în Dionoia, castel în Epirul Nou şi în Tusudeaa, grecizat Tusudeaas, din ţinutul Cabeţan, avem probabil articolul feminin a. In numirile Lutzulo, castel în ţinutul Remesian, în Cus-culi, din Moesia Inferioară şi în grecizatul Cusculis din Ro-dope, precum şi în Cobencile, castel în Dardania, întâlnim — pare-se — articolul l, lu, la masculin şi le, la feminin, în plural * 2). Lutzulo este forma articulată a lui Lutzul, din Lucius, în latina clasică pronunţat Lukius. Cusculus, care n’ar putea fi un diminutiv, cum s’a crezut, dela Cuscus, deoarece găsim şi forma xoucrxov, fem. xouuxava, are articolul l sau lu. In Cobenciles, cobenci, cobeancă — adâncata — am avea articolul feminin postpus la plural le, cobencile şi grecizat, prin adăugirea unui 5 final: Cobenciles. De asemenea, în numirea Turules, castel în Moesia Inferioară, unde întâlnim şi numirea Turus, şi mai multe alte *) Cei cari, împreună cu O. D e n s u s i a n u, fac o deosebire precisă între limba latină vulgară şi limbile romanice sau neolatine, şi cari, prin urmare, nu consideră limba română şi surorile ei, limbile neolatine, ca fiind limba latină chiar, în evoluţia ei, nu admit prefacerile ce le constatăm în limba vulgară ca fiind fenomene de limbă română. 2) Articolul prepus JireCek în Romanen in den Stădten Dalmatiens, p. 20 îl constată mai întâi în numele insulei Issa, articulat Lissa, la care noi am putea adăuga L-Istria, din Epirul Vechiu, Procopius, De aedif., p. 54, ediţia noastră. www.digibuc.ro 14 G. POPA-LISSEANU 27* turnuri, pare a avea articolul le, urmată de sufixa greci-zantă s 1). 2. MODIFICAREA SUNETELOR ŞI TRANSCRIEREA LOR a) Vocala a pronunţată ca ă şi â. Romanii, ca, de altfel, şi Grecii, neavând în alfabet caractere pentru toate sunetele, scriitorii lor steteau nedumeriţi la îndoială, când se găseau în situaţia de a transcrie un sunet pentru care nu aveau la dispoziţie caracterele necesare 2). De aceea, de multe ori, pentru anumite sunete se vedeau siliţi să întrebuinţeze numai literele ce le aveau la îndemână. Câte odată sovăiau între două caractere, sau erau nevoiţi să redea sunetul printr’un caracter dublu, să africa-tizeze, cum se exprimă unii filologi. Astfel, la Procopius, cetatea Remesiana, reşedinţă de episcopat, din regiunea Naissului—Niş, o găsim transcrisă 'Pouţuatava—Rumisiana, iar, pe de altă parte, la acelaşi Procopius, găsim cetatea Romuliana, transcrisă cu litera y: 'Pto-[xuXiava. De asemenea, castelul Lupofantana, dela lupus şi fontana, ne este redat prin AouTCoepavTava cu a în loc de o. De sigur, atât în Rumisiana cât şi în Romuliana, ca şi în Lupofantana, sunetul de după p, se pronunţa ca un â sau ă gutural, întocmai ca şi în latinescul clasic maximus-maxumus. Tot astfel, se pare că Procopius a voit să ne redea sunetul ă sau â transcriind numirile: Bu pata—Byrsia, din ţinutul Cabeţan IlevT^a — Pentza, din Dardania IlepSuXa— Pervula, din Tessalia Steveţ — Stenas — sau Stane, din ţinutul Sardica * *) ’) AronDensusianu, Istoria limbii fi literaturii române, p. 58. Philip-p i d e, Origina Românilor, I, p. 473. Cf. şi I. S b i e r a, Contribuiri istorice, p. 274. Sbiera mai adaugă şi numirea Tarsandala, Tarsânda, în Rodope. Cf. şi studiul lui Sext. Puşcariu, în Zeitschr. f. rom. Philolog., LVII, an. 1937, p. 240 asupra articolului postpus şi prepus în limba română. Puşcariu nu se declară pentru balcanismul articolului postpus. *) T a c i t u s, Annales, XI, 14, ne informează că încă de timpuriu, în epoca imperială, împăratul Claudius spre a evita acest inconvenient a încercat să reformeze alfabetul latin, Introducând noui litere pentru sunetele pentru cari nu existau în alfabet caractere proprii. www.digibuc.ro 273 LIMBA ROMANA IN IZVOARELE ISTORICE MEDIEVALE *5 Zaveţ — Zanes, din ţinutul Timocului Zepvvjţ — Zernes, din ţinutul Timocului. b) Vocala o pronunţată ca u. Tocirea vocalei o în u este frecventă la Procopius. Astfel avem, în loc de 'PoifJucnava-'PoufJucnava — Rumisiana, în regiunea Naissului 'Po^ouCTTa-'Pou^oucTTa — Rubusta, în Moesia Inferioară re(j(.eXXo(j(.6vTeţ-re(j(.eXXo(j(.ouvTeţ — Gemellomuntes, în Moesia Inferioară ’OAtgouÂa-OuAtgouÂa — Ulivula, în Epirul Nou KaAgopovTco-KaAgofJiouvTco — Calvomunto (Muntele Pleşuv), în Haemimont, la Theophylactusx) c) Diftongarea lui o în oa pare că o întâlnim în numirea localităţii KoccTeAAcova — Castellona, din Dardania, transcrisă cu 6). d) Consonanta c = c. Prefacerea consonantei guturale c (pronunţat k) în pala-tală c, înainte de vocalele e şi i, ca în românescul cer, cină, o întâlnim, fiind redată în scris prin tz sau z, în următoarele numiri de localităţi: 1 MouT^tavtxacTTeAAov — Mucianicastellum, în ţinutul Scas-setan MouT^t7rapa — Mucipara, în ţinutul Aquae Aout^ouXo — Luciulo, — Luciul, în ţinutul Remesian IleTpt^Tjv — Petriceni, în Dardania Ko^eyxiAeţ— Cobencile, în Dardania. Cu toate acestea, întâlnim sunetul c (k) nealterat, transcris în Ihaxtvou — Piscinae, în Epirul Nou Oacrxiat — Fasciae, în Macedonia *) *) Theophylactus Simocattes, II 15, pag. 98, ed. Bonn. Cf. Priscus, Ambasadele, pag. 48: Promutus în loc de Promotus. Numele generalului lui Iustinian Bunus, îl găsim transcris Bâvog sau Bwvoc sau Bovvog. www.digibuc.ro i6 G. POPA-LISSEANU 2T4 MapxtTOxpa — Mărci petra, în Dardania • KeXXtpiava—Celleriana (Celer), în Dardania ■ Aouxepvapia£oupyou—Burgul Lucernaria, de lângă râul Vid, deşi nu urmează numai decât că aceste numiri nu s’ar fi pronunţat cu un c alterat x). e) Consonanta g = g. De asemenea prefacerea sunetului g (pronunţat gh) în g, înainte de vocalele e şi i, ca în românescul ger, ginere, o întâlnim, foarte probabil, în următoarele numiri de localităţi: Tsv^ava — Gentana (Genţiana), în Dardania Ntoyexo — Nucet, în regiunea Scassetană Tepţiaţ — Germas, în regiunea Germenna BipyivaCTto — Virginaso, în Moesia Inferioară recriXacpoCTCTaTov — Gesilafossatum, în regiunea Haeminont ' PeyivoxacrreXXov —Reginocastellum,în regiunea Germenna, etc. In studiul său asupra palatalizării sunetelor velare c şi g înainte de vocalele e şi i slavistul S k o k ajunge, în această privinţă la aceeaşi concluziune ca şi noi, că adecă în veacul al Vl-lea Slavii, la venirea lor în Balcani, au găsit exprimarea velară a lui c şi g * 2). Dar, mai adaugă, în acelaşi timp, că pa-latalizarea acestor sunete, în limba românească, s’ar fi făcut după venirea Slavilor şi că ea ar fi avut loc numai după distrugerea centrelor latinităţii orientale. Faptul, după părerea noastră, nu rezultă din ceea ce ne spune acest învăţat slavist şi pare a fi în contrazicere şi cu arătările lui Proco-pius, constatate aci de noi. f) Consonanta t = ţ. Prefacerea sunetului t în t înaintea vocalei i urmată de * altă vocală, ca în românescul naţie, şi redat în scriere prin Cf. J i r e 6 e k, Die Romanen in den Stădten Dalmatiens, p. 20. 2) S ko k, Zeitschrift fur rom. Philologie, XLVI, an. 1926, p. 398 « Die Slaven haben auf den Balkan zur Zeit ihrer Ankunft (VI. Jahrh. am friihesten) velare Aus-sprache von c'.i ge,i angetroffen *. www.digibuc.ro 275 LIMBA ROMANA ÎN IZVOARELE ISTORICE MEDIEVALE tr £ sau o întâlnim în foarte multe numiri de localităţi. Fenomenul acesta este, de altfel, foarte frecvent şi în latina populară, nu numai la Procopius. ’Axpev^oc— Acrenţa, în Dardania Ilpe^oupfei;—Preţuries, în ţinutul Remesian — Editio (Editium, loc ridicat), în Dardania II6vx£a<; — Ponţas (Punţi), în regiunea Aquae Aagoux^oc — Lăbuţă, în Dardania Aaux£ove<; — Lauţoni, în ţinutul Scassetan T^uetScov — Ţiidon, în Tracia, etc. x). Faţă de acest t alterat în ţ, întâlnim pe t şi nealterat: rsnmavov — Gentianum, în Macedonia KaXgsnmoc — Calventia, în ţinutul Scassetan OXopsnmavoc — Florentiana, în ţinutul Timocului deşi nu urmează numai decât că ele în graiu nu s’ar fi pronunţat alterat. g) Consonanta d = z. Dentala d prefăcută şi redată în scris de Procopius prin z o întâlnim de mai multe ori în numirile de localităţi. Zaveţ — Zâne (Diana), în ţinutul Aquae Zspvei; — Zârne * 2), în ţinutul Aquae Zyjxvouxopxou — Zetnucortu (cortul lui Zitnu), în Moesia Inferioară IIs&ov — Pezion — Pedion, în Epirul Vechiu IIa8£t,ava — Badziana, în ţinutul Cabeţan BiS^co — Bidzo, în ţinutul Cabeţan ZSegpyjv — Zdevrin, în Haemimontus 3). In acelaşi timp, întâlnim pe zneprovenind dintr’un d alterat în ZaXSaîra sau ZeXSaîra, identificat cu Bazargicul actual 4). *) De remarcat este transcrierea numelui cetăţii Ratiaria, azi Ar£ar din Bulgaria: la Procopius, 'PatCapia, la Hierocles, din acelaşi timp, 'Paî^ipioc. 2) Cf. Romanica noastră, p. 245. 3) Observă şi numirile Hbnţot în Dardania, Iliv^oţ în Rodope, B£p£ saeculum, periclum > periculum. *) *) Philippide pune la îndoială origina lui Rubusta din Robusta (robur). *) Philippide, loc. cit., p. 473 ne citează ca dovezi probabile şi pe Gom-bes > cumbae şi pe Scumbro > scomber. www.digibuc.ro 281 LIMBA ROMÂNĂ ÎN IZVOARELE ISTORICE MEDIEVALE 23 3. Consonantele guturale c şi g urmate de vocalele e şi i se palatalizează. Dovadă numirile Lutzulo — Luciul din ţinutul Remesian şi Virginaso din Moesia Inferioară. 4. Consonanta t înainte de vocala i urmată de o altă vocală se «assibilează» în ţ. Dovadă numirea Prezuries din ţinutul Remesian. , 5. Consonantele m şi 5 finale dispărând la sfârşitul cuvintelor, acestea au rămas terminate în u (cele grecizate în o), după care s’a adăugat, ca determinativ articolul. Dovadă despre aceasta avem numirile Burgualtu, castel în Moesia Inferioară şi Stiliburgu, în aceeaşi regiune (şi grecizatul Carso > Carson > Carsum, etc. 6. Consonanta dentală d, urmată de i, se preface în z. Dovadă avem numirile Zanes şi Zernes, castele refăcute de împăratul Justinian în Moesia Superioară. 7. Cuvinte româneşti se întâlnesc în câteva numiri de localităţi. Astfel în Mareburgus, întâlnim adjectivul românesc « mare », Burgul cel mare x), localitate în Moesia Superioară. In Sculoburgus, castel din aceeaşi regiune, se recunoaşte radicalul românesc sculta* 2) (ascultare); în Ulmetum, castel în Dobrogea, azi Pantelimonul de Sus, se recunoaşte românescul Ulmet, ţinutul cu ulmi 3), iar în .Tillito > tilietum, castel în regiunea interioară a Dobrogei, se recunoaşte românescul teiu, ţinutul cu tei 4). 8. Grupul de consonante sc din Sceptecasas, Scemnas, Fasciae şi alte câteva numiri, reprezintă foarte probabil sunetul ş 5). In această privinţă, iată ce spune Philippide: «Faptul n’ar fi imposibil, întrucât diftongarea lui e în ea a putut fi gata la mijlocul secolului al Vl-lea, iar prefacerea pe *) Skok, Zum Balkanlatein în Zeitsch. f. rom. Philologie, L, p. 530 nu crede că acest mare ar fi adjectivul românesc « mare », derivat din « mas *. 2) Vezi şi mai jos, pag. 41. 3) Philippide, op. cit., p. 275 adaugă între faptele pozitive de limbă şi pierderea consonantei v între două vocale, dând ca exempla Caput boes — caput bovis — noi am admis părerea lui Lit2ica, caput fossae — apoi Tzitaetus, dacă este format din t civitas vetus * şi Gestristans, dacă este cuvântul format din Getae strava. Pierderea acestui v intervocalic este de altfel un fenomen frecvent în limba latină populară. *) Skok, ibidem, p. 450. 5) Cf. şi I o r g a, Istoria Românilor, II, p. 228. www.digibuc.ro 34 G. POPA-LISSEANU 282 . teritoriul românesc a lui s -f- i în ş a putut să aibă loc deja de pe atunci, deoarece această prefacere este atât de veche, încât niciun element străin nu participă la dânsa 1)». Cele mai multe din fenomenele de limbă constatate mai sus se întâlnesc şi în limba latină populară şi sunt atestate mai ales de inscripţii. Şi, se înţelege dela sine că şi alte fenomene, mai ales fonetice, s’au putut petrece în limba latină, fără ca aceasta să se poată vedea din scrisul lui Pro-copius, care, păstrând tradiţia, a transcris numirile, pronunţate deosebit de cum se cunoşteau în limba clasică, cu caracterele ce le avea la îndemână. Dar, în afară de numeroasele numiri de localităţi, cu un caracter latin, indicate de Procopius, în « De aedificiis », şi reproduse de noi mai sus, un pasaj din acelaşi autor grec, însă din opera sa « Războiul cu Goţii » ne dă o informaţie care aruncă o vie lumină asupra graiului popular şi ne arată extinderea lui pe acele vremuri. Cineva din neamul Antilor, Slavi cari trăiau pe atunci prin Moldova şi prin sudul Rusiei, s’a dat drept un strateg trac, căzut într’o expediţie (pe la 545) împotriva Sclavinilor. Faptul a părut plausibil, fiindcă omul ştia latineşte xodrap ngv te Aaxlvcov âcpiEVxa cpcovrjv 2) Slavii aceştia, 2sp£Xoi3), cum îi numeşte mai târziu Por-phyrogenitus, purtau acest nume, fiindcă erau supuşii împăratului Romanilor—xaux7]V Se xt)v E7rcovupuav ’iajov ol SspgXot, Sta to SouXot, ysvsCTOoa xou (3acnXsco<; ' Pcopioucov, adică de aceea poartă această numire, fiindcă slujesc împăratului Romanilor4). Constatăm deci că un străin din părţile norddunărene ştia latineşte. Şi de sigur nu va fi fost singur. Era o ambianţă latină şi în stânga Dunării, un leagăn sau o vatră a unei populaţii romanice în mediul rural din Dacia. * *) *) Philippide, op. cit. pag. 475. a) Procopius, De Bel, Goth., III, 14 •) Porphyrogenitus, De adm. imp., p. 152, ed. Bonn. *) In Serbii vedem articolul românesc postpus, constatat în aromâna li, în dacoromâna i. Cf. şi mai jos pag. 45. www.digibuc.ro 283 LIMBA ROMANĂ ÎN IZVOARELE ISTORICE MEDIEVALE 25 Această limbă a Latinilor dela nordul Dunării este, credem noi, una şi aceeaşi cu limba Ausonilor, de care ne vorbea mai sus Priscus si care nu este aceeaşi cu limba latină clasică a Romanilor. Căci istoricul Priscus, de câte ori ne vorbeşte despre Romanii din răsărit ca şi de cei din apus, îi numeşte întotdeauna, după cum am arătat-o şi mai înainte, numai Romani şi niciodată Ausoni sau Latini. 'H > vyj (Jxpi£oova— scribon (scribo) Tyj ÂaTtvtSt. (poovyj3) StGTpta — distria — măciuci tţ] 'Poopouoov (poovyj xXstaoupa—clausura tţ] 7caTptw (poovyj *) Cf. şi A. Densuşianu, op. cit., p. 61. a) Cuvântul equus din latina clasică a dispărut din limba română şi a fost înlocuit prin caballus, cal. 3) Theophylactus, Hist., p. 323, ed. Bonn: oamenii de jos au obiceiul să-i spună: < scribona *. www.digibuc.ro 299 LIMBA ROMANĂ In IZVOARELE ISTORICE MEDIEVALE 41 Sculca — e un cuvânt popular şi însemnează straje — ex-cubiae — şi se întâlneşte în numirea compusă Sculco-burgus, localitate în regiunea Timocului. «Este acelaşi cuvânt, zice Philippide, cu ital. scolta, gardă, spân. escucha, gardă, derivat imediat dela ascultare. Sculco din Procopius şi sculca din Theophylactus sunt probabil stâlcituri greceşti, în loc de sculto-sculta » 1). Acelaşi sculca îl întâlnim mai târziu şi în Phorphyrogeni-tus 2), în cuvântul derivat sculcator—axouXxaxopcov -yjptov — per excubitores 3) nostros, adică prin străjerii noştri. Tuldon 4 *) este de asemenea un cuvânt din graiul popular şi însemnează «impedimenta exercitus*, bagaj, grec aaypapta. Tuldon a dispărut din limba noastră şi s’a păstrat numai echivalentul său sagmaria — sămar. Scribon, cuvânt derivat din scribo, scriu, precum şi di-stria, măciucă, au dispărut din graiul românesc. Cleisura, dela claudo, închid, s’a păstrat în numirea localităţii Vlacho-Clisura. » Acelaşi Theophylactus ne mai relatează un fapt pe care nu putem să-l trecem cu vederea: In timpul domniei lui Mauricius, generalul Priscus, fiind înlocuit prin Petrus, un frate al împăratului, acesta a fost trimis la armată care cantona la Marcianopolis, metropola regiunei din Balcani. O mie de soldaţi plecând de aci, au întâlnit în drumul lor o bandă de 600 Sclavini încărcaţi de prăzi pe care le luaseră, jefuind Zaldapa — Bazargicul, Aquae — Vidrovaţ şi Scupi—Uskub. Barbarii, zărind pe Romani şi neîndrăznind să dea lupta cu ei, se baricadară în mijlocul carelor lor pe cari le-au aşezat, după obiceiul barbarilor, în formă de cerc. Dar, fiindcă Romanii se temeau să nu le prăpădească mai ales caii, dacă s’ar lupta în jurul baricadei, prefectul Alexandru îi îndemnă în limba lor părintească 6) J) P h i 1 i p p i d e, op. cit., p. 430, cf. şi Sext. Puşcariu, Etymol. Wdrter-buch der rum. Sprache, sub voce. *) Phorphyrogenitus, De adm. imp., p. 247, ed. Bonn. 3) Numirea latină de excubitor, străjer, o întâlnim şi în textul grecesc al lui Procopius, De Bel. Vandal, II, 2, p. 460 ed. Bonn. *) Cf. Du Cange, Glossar. sub voce. 6) Theophylactus, Chronographia, VII, 1, p. 272. ed. Bonn. www.digibuc.ro 42 G. POPA-USSEANU 3°o 7raTpiq> tojv 'Pcopaicov qicdvyj. Această limbă este limba autohtonilor romanici din împrejurimile munţilor Balcani. De notat mai este şi faptul că în acest pasaj al lui Theo-phylactus, Sclavinii sunt numiţi Geţi, « căci numele cel vechiu al barbarilor acesta era»— toic, Yi^cnc, touto yap toic, {3ap£apou; to 7rps — tribuno prin xop,7)Ti3) etc. ÎNCHEIERI 1. Din cele expuse mai sus rezultă neîndoios că procesul de formaţie al limbei române, ca limbă diferenţiată de limba latină, dar totuşi ca fiind aceeaşi limbă, a început deodată, cu cucerirea teritoriilor traco-ilirice şi s’a terminat aproape în întregime la sfârşitul secolului al Vl-lea. 2. Limba română, în procesul ei de diferenţiare de limba latină, s’a constituit mai întâi ca un graiu local, ca un graiu popular, având mai multe vetre de formaţie, de o intensitate diferită în diferitele regiuni, şi ca atare s’a desvoltat organic,, ca o limbă neolatină aparte, neinfluenţată de latina cultă, căreia i-a luat locul, în părţile imperiului roman de răsărit,, limba elină. 3. Limba română s’a desvoltat nu cum se spune de unii, în peninsula Balcanică şi la nordul Dunării, iar de alţii la nordul Dunării şi în peninsula Balcanică, ci, în acelaşi timp, pe ambele părţi ale acestui mare fluviu şi, deodată, pe un *) Anna Comnena, Alexiadis lib. I, p. 151, ed. Bonn: \ xolvt] Sid&eXTOţ. *) Anna Comnena, Ibidem, p. 395, ed. Bonn. s) Cf. Zachariae von Lingenthal, loc. cit., p„ 446. www.digibuc.ro 3°S LIMBA ROMANĂ ÎN IZVOARELE ISTORICE MEDIEVALE 47 teritoriu foarte extins, în peninsula Balcanilor, la Dunărea de Jos şi în regiunea Carpaţilor. 4. Din cercetarea atentă a izvoarelor rezultă apoi că acest graiu popular ce în dreapta Dunării a luat naştere în sânul limbii latine pe cale de transformare şi care este constatat de izvoarele bizantine ca 7) e7u/topiOi; yk&GGa. sau 7raTpaia cpcov/), este acelaşi graiu cu cel din stânga Dunării, numit de localnici—eTU/topiot,,'—graiu al Ausonilor sau al Latinilor, 7) Auctovgjv sau tj Aaxtvtov cptovtj. 5. Toate fenomenele de limbă caracteristice graiului românesc se întâlnesc în scrierile istoricului Procopius şi fac dovada că limba noastră, la această epocă, secolul al Vl-lea, deci, înainte de aşezarea Slavilor, îsi desăvârşise, în cea mai mare parte, unitatea sa, unitate la care au contribuit, de sigur, mult şi admigraţiunile. Această concluzie a noastră este de altfel în concordanţă şi cu încheierile la cari au ajuns, în această privinţă filologii noştri Philippide, Sext. Puşcariu şi alţii x). 6. Limba slavonă n’a influenţat structura limbii române care 1 a rămas latină 2), ci numai lexicul şi întru câtva fonetica ei 3); iar părerea acelora cari cred că se găsesc elemente slave în toponomastica din Dacia, în timpul dominaţiunii romane, ni se pare cu totul inadmisibilă. Această părere a putut lua naştere, după credinţa noastră, numai din cauză că până astăzi încă nu s’au studiat în deajuns influenţele trace asupra limbii române. 7. In afară de cuvinte izolate, întâlnim în izvoarele istorice medievale şi expresii româneşti cu înţeles deplin, întâlnim pe « retorna » şi «torna », «fratre » la Theophylactus şi la Theophanes, precum şi la traducătorul în latineşte al acestuia din urmă. 8. Aceste expresii sunt resturi de limbă aşa numită stră-română şi nu pot fi termeni de comandă militară. *) *) Sext. Puşcariu, Dacoromania, VIII, p. 348: «înrâurirea slavă nu e la începutul, ci la sfârşitul epocii de formare a limbii române». a) A. R o s e 11 i, Istoria limbii române, I, p. 25. *) O. D e n s u s i a n u, op. cit., p. 243: « Din punct de vedere fonetic acţiunea, slavă asupra limbii române se reduce la puţin lucru. www.digibuc.ro 48 G. POPA-LISSEANU 306 Cercetarea aceasta a noastră am mărginit-o, numai la câţiva autori medievali, la cei mai importanţi. Semnalând însă publicului acest vast domeniu de exploatat, după pilda lui Vergilius : Verum haec ipse equidem spatiis exclusus iniquis, Praetereo atque aliis post me memoranda relinquo 1) lăsăm altora după noi sarcina de a continua aceste studii fructuoase şi puţin cercetate. • *) Vergilius, Georg. IV, 147—148. www.digibuc.ro TEXTELE LUI THEOPHYLACTUS, THEOPHANES ŞI ANASTASIUS PRECUM ŞI TRADUCEREA LOR 24 A, R. Memoriile Secţiunii Literare, Seria III, Tom, IX. www.digibuc.ro www.digibuc.ro THEOPHYLACTUS 15. ’Enel de xavxa o yigmv xfj ixxh/oîq ivf/%ei xă gf/paxa, iţmnvgei xo nlfjdog xal nagdtxgvve ngog nagăxaţiv, xmv /nev flelxîaxmv ăxadixnovg xăg icpioeig noiovpievog, xmv de vaidgoxigmv ola jlidoxiyi xm loym xivî dia-vvxxa>v nmg xal pexanlâxxmv xo ăvavdgov. fior/ de nollf/ ix xfjg fiovlf/g ixexîvr/xo^ xal xaZg evcpr/fiiaig xaxexeXâdovv xo ftiaxgov ăya/ievoi xfjg pteyalovoîag xov oxgaxidrxr/v xov yi.govxa. nagaygfjpa d5 ădelxpă xfjg iav— xmv yvdi/ir/g ov/Mpgovf/oavxeg, ânavxeg xf/v fiovlf/v dialvoavxeg ig navo-nlîav ixginovxo. xaxfjgav xoivvv xov Aî/nov ini Kalffofiovvxig xal Aifh-dovgyov nole/ur/oeîovxeg, xal xov Xayâvov eloogmoiv oii nâggm nov dia-' xgîfiovxa, âll* dig ano or/peîmv xexxdgmv ăneqifiegîfivmg xăg oxr/văg ovp-nr/ţâ/ievov, axe dfj xfjg ixeîvov nhr/Qvog avă năoav ix%edeîor/g xf/v Ogâxr/v. diaxoopf/oag yovv o Ko/xevxiolog xo oxgăxev/ua xal ig xăţiv pîav ovvxăţag ffadîljeiv eîa- xal ngog xr/v 5Aoxixf/v %mgeZv diaxâxxexai xf/v xe vvxxa diă (pvlaxrjg e%eiv ngoonînxeiv xe xfj voxegaîa xm Xayâvm laîlanog dîxr/v xal piyioxov (povov diă xfjg optilîag nagiyeodai. ălP edoţe xvyr/ xivl naga-yagâxxeiv xfjg oxgaxr/yîag xovg yvdi/iovag• xr/cprjvog yăg dîxr/v xovg xfjg evfiovUag ol/ifflovg r/ipăvioe xal ola peMxxr/g xivog xov oxgaxr/yov xovg ndvovg Xr/îţexai. xov yăg f/lîov xăvmxa xfj oxvdgmnm vvxxl nagedeîţavxog, xal xfjg negixaXXovg xal (pmocpogov Xa/unâdog xo cpaidgov negioxeilapivr/g xal naga%mgovor/g xgâxei vvxxegivqi, iv xi xmv vnoţvyîmv xov inixeî-pievov naganiggiipe Cele două scrieri ale sale, curat filosofice, scrierea germană din tinereţe şi lucrarea de logică de mai târziu, fără să poată revendica o radicală originalitate —prima foloseşte teme her-bartiene si idei esenţiale de ale lui F e u e r b a c h; din cea de a doua se strevăd înrâurile lui Drobisch, Kant şi Stuart Mill—conţin însă amândouă, din loc în loc, pe canavaua ideilor împrumutate şi unele arabescuri fine cu caracter personal. Dar mai presus de toate impresionează forma în care au fost turnate, —aceasta efectiv şi autentic maioresciană —: la tratatul de logică o formă organică minunată, care face din ansamblul eclectic al ideilor, o adevărată unitate, perfect închegată în toate articulaţiile sale; la scrierea germană o formă concretă şi literară, pe care Herbart, www.digibuc.ro 33i LA CENTENARUL LUI TITU MAIORESCU 7 inspiratorul, n’a avut-o nicio dată, aşa că am putea spune — păstrând evident proporţiile —că scrierea lui Maiorescu, în marginile ei restrânse, a putut avea pentru difuzarea ideilor herbartiene, ceva din rolul pe care I-a jucat mai târziu Schopenhauer cu stilul său artistic pentru difuzarea ideilor lui Kant. Să menţionăm de asemeni că aşchii de pătrundere filosofică, admirabil redactate, în concisiunea lor lapidară, ne oferă şi multe din aforismele lui Titu Maiorescu, anexate la ediţia completă a Criticilor sale. Dar osebit de măsura în care s’a realizat în scris, în ordinea filosofică, Maiorescu ne apare ca un adevărat filosof, atât prin exigenţa permanentă de a-şi lega toate cunoştinţele între ele şi a privi lucrurile dela înălţime, cât şi prin pasiunea problemelor ontologice, temperată însă de o educaţie pozitivistă, care reclama controlul faptelor şi contactul cu ştiinţa. Când şi-a făcut studiile la Universitatea din Berlin, era o epocă de depresiune speculativă. Hegel se prăbuşise, Schopenhauer încă nu se impusese, iar Kant părea perimat. De aceea, în primul moment, Maiorescu s’a adăpat cu filosofii mai sfioase şi mai circumscrise la domeniul faptelor—cum erau Herbart şi Feuerbach —cei doi gânditori cari alimentează cu deosebire scrierea sa germană, în care nu vedem citat pe Kant măcar o singură dată, iar pe Schopenhauer numai o singură dată, şi asta într’o chestie secundară. Când însă puţin după aceasta, Maiorescu a cunoscut temeinic pe Schopenhauer şi printr’însul a ajuns Ia Kant, temperamentul său de metafizician l-a făcut să-si schimbe zeii săi filosofici, desfăcându-se de Herbart şi Feuerbach, până la punctul de a-i omite din expunerea selecţionată a filosof iei germane, la cursul său universitar. Trecerea dela Feuerbach la Schopenhauer —ca convingere şi lagăr filosofic —îmi aminteşte de evoluţia spirituală aluiRichard Wagner, care după ce şi-a redactat sub inspiraţia lui Feuerbach, textul alegoric al tetralogiei sale, Inelul Nibelungilor, descoperind ulterior pe Schopenhauer şi entuziasmându-se de el, a dat aceluiaşi text o cu totul altă semnificaţie, una pesimistă, transformând înţelesul unui final, care trebuia să exprime înlocuirea unei lumi învechite, prin www.digibuc.ro 8 I. PETROVICI 332 alta mai bună —însă tot pământească —transformându-1 în-tr’un cuget de nimicire totală a existenţei, cu definitiva intrare în Nirvana. Elanurile metafizice ale lui Maiorescu, care au rămas în amintirea fermecată a ascultătorilor săi dela curs, erau însă înfrânate dela orice lansare în absurd, de latura pozitivistă, excelent hrănită de cunoştinţe ştiinţifice, întinse si enciclopedice. îmi amintesc bunăoară de lecţii universitare în care Maiorescu dădea studenţilor săi —pentru înţelegerea mai exactă a expunerii —noţiuni de calcul diferenţial sau ne introducea în tainele fizicei şi chimiei, cu o competenţă uimitoare (dela el am aflat cel dintâi inovaţiile moderne care au descompus atomii în ioni şi electroni), ca să nu mai vorbesc de excursiile în fiziologie, ştiinţă căreia îi atribuia o importanţă particulară în economia cercetărilor filosofice, mai-mai să împărtăşească punctul de vedere al lui Claude Bernard, care spusese într’o împrejurare memorabilă următoarele: « Fiziologia este o ştiinţă intermediară care îşi înfige rădăcinile în ştiinţele fizice şi îşi înalţă crengile până la ştiinţele spiritului, la ştiinţele filosofice. Ea pare destinată a fi trăsătura de unire între două ordine de ştiinţe, având sprijinul în primele şi oferind suportul celorlalte ». Maiorescu a avut chiar o epocă—aşa după cum reiese din al doilea volum al însemnărilor sale zilnice, apărute de curând, o epocă în jurul anului 1880, când se ocupa cu o pasionată stăruinţă de studii de fiziologie, cu speranţele pe alocuri iluzorii ale multor pozitivişti, —cam aceeaşi perioadă în care se silea să adâncească fenomenele de telepatie şi de hipnotism, acestea poate cu alt scop, anume pentru a sparge prin ele perdeaua inpenetrabilă care desparte cunoştinţa normală a simţurilor, de adevărurile ultime, către care veşnic ne mână înclinările noastre metafizice. împins de aceleaşi adânci trebuinţe, Eminescu, nu se da înapoi, pentru a ne scoate din făgaşul cunoaşterii normale, condamnată la superficial, să facă apel la îndeletniciri oculte: la magie şi astrologie. Maiorescu, spirit mai pozitivist, se gândea să recurgă la fenomene excepţionale, cu un caracter straniu şi rar, însă în orice caz luate din câmpul experienţei pozitive. www.digibuc.ro 333 LA CENTENARUL LUI TITU MAIORESCU 9 N’am vrea să lăsăm acum impresiunea că ştiinţa enciclopedică a lui Maiorescu se mărginea numai la ramurile menţionate şi să uităm mai cu seamă istoria universală, care a constituit specialitatea debutului său de profesor la Universitatea din Iaşi, când a izbutit să capete laudele scrise ale mult dificilului Hasdeu; sau ştiinţa linguistică, de care ne poate con^ vinge oricând studiul său întins despre «Scrierea limbei române», minunat pentru epoca de rătăciri şi confuzii în care a fost scris, stăpân pe teoriile ştiinţifice respective şi înţelept prin toată prezentarea şi aplicaţiile făcute la limba noastră. E interesant că deşi Academia avea filologi de specialitate, de câte ori s’a pus, în timpul vieţii lui Maiorescu, problema ortografiei, l-a ales pe dânsul raportor, ceea ce era un testimoniu constant adus priceperii sale în materie, pricepere evident combinată cu simţul său particular de alegere justă şi cu chibzuinţă sa superioară, însuşiri pe care aşa de puţini le mai aveau! Intorcându-ne la silueta filosofică a lui Titu Maiorescu, nu putem întârzia să punem accentul pe una din laturile cele mai impresionante ale acestei personalităţi: calitatea sa de profesor de filosofie, de difuzor al ideilor filosofice din cea mai spaţioasă sală a Universităţii, totdeauna prea mică să încapă năvala unui public lacom să-l asculte, —studenţi şi lume străină, niciodată sătuli de vorba magistrului şi de învăţăturile lui. Căci arta unei prelegeri perfecte, era secretul personal al lui Titu Maiorescu, care ştia —cu un dozaj ireproşabil — să concentreze si să destindă, să instruiască si să înalte, să-ti dea fiorii infinitului si să te coboare în concretul vieţii, ilustrând teoriile cele mai abstracte prin exemple nemerite, prin corelaţii neaşteptate, prin analogii de interes actual şi veşnic cu poantă morală! Nu ştiai ce să admiri mai tare: înălţimea ideilor sau meşteşugul aplicaţiilor practice, deghizat, dar permanent educative! Şi toate aceste corăbii încărcate, cu comorile gândirii şi bogăţiile vieţii lăuntrice, veneau aduse de fluviul majestuos al unei elocinţe captivante, a cărei solemnitate nu avea nimic artificial, ci era perfect adecuată oficiului său, după cum glasul vibrant al unor perioade ascendente nu avea nimic decla- www.digibuc.ro IO I, PETROVICI 334 matoriu, ci păstra conformitatea cea mai naturală dintre emoţie si accent! * > # # Minunate opere organice au fost aceste lecţii ale lui Titu Maiorescu! In sfera lor au fost poate tot aşa de preţuite, ca şi celebrele prelegeri ale lui J u 1 e s L a c h e 1 i e r, la Şcoala Normală Superioară din Paris, prelegeri de mare răsunet, care s’au păstrat în caiete îngrijite, deşi autorul lor a lăsat cu limbă de moarte să nu se tipărească niciodată. A avut poate conştiinţa elementelor vremelnice legate de actualitatea pasageră, dar care contribuiau într’o măsură însemnată la farmecul lecţiunii, poate şi sentimentul unui destin specific, care stăpâneşte prelegerea orală (nepublicată la timp), asemănător întru câtva aceluia al poeziei populare care circulă anonimă şi se preface prin adăogirile altora, desvoltându-şi dela o zi la alta forma iniţială. Acest lucru e de natură să ne consoleze de risipirea lecţiunilor lui Maiorescu —rămase în memoria ascultătorilor, trecători şi dânşii, numai sub forma de idei răzleţe şi aceea a unei delectări generale, —lecţiuni care cu toată bunăvoinţa nu se mai pot reconstitui niciodată în arhitectonica lor unică şi absolut personală. * * * Ajungem acum la partea covârşitoare a operei lui Maiorescu, aceea care l-a integrat în evoluţia culturii noastre cu rolul de pilot desăvârşit, într’o epocă de ameţeală şi într’o atmosferă turbure de tot felul de confuziuni. Lui Maiorescu i se acordă îndeobşte titlul de mare critic si mai des acela de critic * » literar. Este drept că el a scris şi critică literară, după cum este adevărat că avea gustul fin şi ochiul deosebit de ager să descopere fără zăbavă ceea ce era frumos sau ceea ce vătăma armonia într’o scriere literară. E tot aşa de exact că el avea pasiunea artei, până la un grad care mă face să mă întreb dacă nu cumva arta n’a fost pasiunea maximă a lui. Oaspeţii cei mai bine veniţi în casa lui erau scriitorii, orele de distracţie le consacra mai cu seamă lecturilor literare, obligând şi pe alţii la aceasta în reuniunile lui intime, conferinţele sale din străinătate au fost de estetică, iar scrierea sa germană « Eini-ges philosophische » cu toate că din alt domeniu, e necontenit www.digibuc.ro 335 LA CENTENARUL LUI TITU MAIORESCU 11 întreruptă de citaţii literare, în limbi felurite, dela Horaţiu la Dante, dela Lessing la Goethe, la Schiller şi la Klopstock, dela Corneille la Heine şi la Victor Hugo. Probabil că Maiorescu a văzut în contemplarea frumosului — pe care o extindea şi la priveliştile naturii, împrospătate de veşnice călătorii —leacul suveran de degajare din sfera brutalităţilor vieţii. Poate chiar dragostea lui de prelegeri şi, în general, plăcerea de a vorbi la tribună n’au fost străine de pasiunea de artă, căci pentru dânsul acesta era cu deosebire modul său de a fi mare artist. Ne putem întreba dacă şi dragostea de filosofie nu era în legătură cu împătimirea de artă, —fiindcă nu se mai întreabă nimeni dacă îndeletnicirea de critic literar nu presupune la bază aceeaşi pasiune, critica literară nefiind, în rostul ei normal, decât o formaţie auxiliară a literaturii, pusă în serviciul acesteia şi pentru promovarea ei. Cu toate aparenţele lui olimpice, Maiorescu a fost în fond un sentimental, lucru pe care n’au făcut decât să-l confirme revelaţiile însemnărilor sale zilnice, de unde pentru unii a răsărit imaginea unui Maiorescu nou, dar pentru alţii numai o întărire a unor presupuneri pe care le făcuseră de mai multă vreme. Dragostea de frumos şi de artă se afla deci în legătură cu întreg sentimentalismul său natural şi poate singura cale larg deschisă, care îi rămânea la dispoziţie, după comprimările pe care şi le impusese, într’o disciplinare severă la care voinţa lui puternică făcuse minuni. Dar oricum, deşi a făcut şi excelentă critică literară, Maiorescu a îmbrăţişat, în analiza sa nemiloasă si multilateral îndrumătoare, întreaga cultură românească, secondat de societatea «Junimea» dela Iaşi şi folosind organul «Convorbirilor literare » care a depăşit astfel şi dânsul rolul de îndrep-tariu curat literar. Această operă critică, alternativ negativă şi constructoare, încununată de-o frumoasă izbândă, este aceea care constitue în primul rând originalitatea lui Titu Maiorescu. Evident nu este vorba de originalitatea principiilor întrebuinţate şi puse la temelie, ci de originalitatea îmbinării şi www.digibuc.ro 12 I. PETROVICI 336 folosirea lor. Maiorescu nu făcea operă speculativă, ci de aplicaţie pe teren, nu era în această împrejurare teoretician abstract, ci, mai presus de toate, chirurg. Iar la o operă de chirurgie —era vorba de extirparea unei infecţii periculoase în tânărul organism al culturii noastre —n’am să mă întreb de originalitatea teoriilor care au stat la baza operaţiunii, ci voiu aprecia arta, talentul, precizia şi norocul cu care a fost executată. Teoriile au putut fi împrumutate, dar tehnica a fost autentic maioresciană şi fără contestare, de un rang superior. Sau, pentru a folosi o altă comparaţie, criticile lui Maiorescu au fost maşini de războiu, cu tragere precisă, şi nu mă va interesa atâta pe ce date teoretice s’au întemeiat, ori cine a fost pe vremuri descoperitorul acestor date, ci voiu aprecia invenţiunea «tehnică » în sine, forţa şi eficacitatea ei pe teren, precum şi pe autorul ei ca atare. S’ar putea tăgădui valoarea scrierii lui L e s s i n g « Hambur-gische Dramaturgie », care combătea puternic anumite modele dramatice, recomandând alte izvoare de inspiraţii, pentru motivul că făcuse dense împrumuturi dintr’o scriere similară a lui D i d e r o t, sau că faimosul manifest romantic, din fruntea dramei Cromwell a lui Victor Hugo, îşi pierde însemnătatea sa memorabilă, din cauză că îsi însusise multe idei teoretice din August-Wilhelm Schlegel? Nu oricine posedă meşteşugul acestor montări tehnice, cu toate că formula care le stă la bază zăcea nefolosită, de timp îndelungat, şi cu toate că era cunoscută şi de alte capete, dar care n’au ştiut ce face cu ea. » In vremea când şi-a început « Junimea » lucida şi rodnica ei activitate, domnea pe meleagurile noastre o mare ameţeală si confuzie de noţiuni, o învălmăşeală de criterii care amestecau laolaltă adevărul cu fantazia, ştiinţa cu pretenţiunea, arta şi contrafacerea, progresul cu aparenţele sale. Chiar şi cuvintele erau adesea folosite — tocmai acolo unde ar fi trebuit să domnească precizia şi claritatea —fără cunoaşterea exactă a înţelesului, după sonoritatea amăgitoare a silabelor, în împerecheri şi aglomeraţii fără sens. Nu-i vorbă, se mai întâmplă şi astăzi, astfel de împerecheri bizare, de sigur în cercuri ceva mai modeste, dar unde totuşi n’ar trebui. îmi amintesc că www.digibuc.ro 337 LA CENTENARUL LUI TITU MAIORESCU 13 acum 12—13 ani, într’o inspecţie ministerială pe care o făceam în tovărăşia neuitatului meu prieten şi coleg Octavian Goga, —la marginea unei bogate comune de munte, unde ne aşteptau sătenii, am fost întâmpinaţi de un tânăr şi falnic învăţător, ale cărui pretenţii culturale îi stăteau scrise pe frunte, cu o lungă cuvântare pregătită, care a început cu vorbele următoare: « Domnilor Miniştri: Vă salutăm cu dra- j goste şi cinism! ». Dar pe vremea tinereţelor lui Maiorescu împerecheri verbale aproape la fel se practicau şi în sfere mai înalte, pe buza sau pe condeiul unor personagii care dedeau tonul în cultură, —şi împotriva acestora Maiorescu a scris faimoasa « Beţie de Cuvinte ». Ce mare trebue să fi fost desiluzia unui tânăr foarte inteligent, cu studii foarte temeinice, cu noţiunile clare şi bine aşezate în spiritul său ponderat, întorcându-se dintr’o lungă şedere în lumea civilizată, şi dând de pseudo-cultura şi de desorientarea dela noi! Prin străinătăţi mai umblaseră si alţii, însă mulţi dintr’însii se reasimilaseră repede, întorcându-se în mediul lor autohton. Chiar astăzi câţi nu admiră bunăoară în străinătate ordinea şi acurateţa, dar le uită îndată ce trec frontiera noastră înapoi, aruncă iarăşi cocoloaşe de hârtie pe acolo pe unde aiurea n’ar fi îndrăsnit s’o facă, în sfârsit îsi conformează comportarea cu ceea ce face toată lumea. Maiorescu însă n’a cedat valului reasimilator, având si norocul să găsească la Iaşi o pleiadă de prieteni tot aşa de rezistenţi, n’a voit să renunţe la niciunul din bunurile sufleteşti câştigate şi —vorbim evident la figurat —a continuat să se servească de un ceasornic de precizie într’un mediu în care se măsura timpul după stele (care pot fi şi acoperite cu nori) sau de un cântar exact, acolo unde încă se cântărea în palmă şi după norme părtinitoare. S’ar zice, la prima vedere, că înălţimea de pe care îşi privea înconjurimea şi armele lui superioare, îl destina la o izbândă lesnicioasă, în lupta pe care a întreprins-o curând după stabilirea sa la Iaşi. Eroare! Nu se înving uşor prejudecăţi îndătinate şi mai ales atitudini comode care dădeau putinţa fără mari sacrificii şi fără cine ştie ce pregătire, să fii savant, poet sau conducător de oameni! www.digibuc.ro 14 I. PETROVICI 338 Titu Maiorescu a plătit scump un şir de ani, neconformismul lui cu mentalitatea societăţii, a părut un îndrăsneţ nesocotit care îşi închipue că are mai multă dreptate de cât toată lumea, un Galileo Galilei al ţinutei, care sfidând opinia generală, trebuia lovit, persecutat şi scos din circulaţie! Maiorescu a răbdat cu cel mai nobil stoicism loviturile, înscenările, şi insultele care plouau din toate părţile. Nu s’a descurajat şi nu s’a încovoiat, fiind sigur că triumful va trebui să vie. Ca şi întemniţatul dela Florenţa îşi şoptea: E pur si muove ... si triumful în adevăr a venit. * După un număr de ani, în care adversarii, pe lângă luptele piezişe, au încercat zadarnic şi bătălii în câmp deschis, rezistenţa a început să slăbească, rândurile să se împrăştie, în timp ce în lagărul « Junimei » răsunau cântece de biruinţă . . . A venit un moment în care niciun om serios n’a mai putut susţine şi urmări înlocuirea limbii româneşti arhaice şi populare, cu un absurd jargon latinizant (în această privinţă lupta dârză a lui Maiorescu a fost discret sprijinită de un alt spirit superior al timpului, pătruns şi dânsul de legile naturale ale limbajului: Domnitorul şi apoi Regele Carol I); a venit de asemeni momentul când lumea a început să deosebească între ştiinţa adevărată şi o erudiţie deşartă, adesea improvizată şi teatrală; a venit apoi şi vremea când nu se mai confunda orice gângureală rimată, sau orice declamaţie retorică, cu adevărata poezie, izvorîtă dintr’o simţire sinceră şi cu expresia proaspătă, neobişnuită. Poetul prigonit o vreme atâta cât şi Maiorescu, fiindcă fusese de-a-capul relevat de către el, ajunge după o perioadă de furioasă contestare, obiectul unei admiraţii nemărginite. Este vorba, neapărat, de Mihail E m i n e s c u, pentru care, după ce contemporanii îi imputaseră lui Maiorescu faptul de a-1 fi aşezat cu mult prea sus, generaţiile mai noi, —fascinate de geniul poetului —îl învinuesc pe critic de-a fi fost, din contra, prea sfios în laudele sale. In orice caz Maiorescu a înscris dela început poezia eminesciană — deşi abia pornise să picure —pe drapelul «Noii direcţii », iar nuanţa de moderaţie se explică fie din faptul că s’au văzut adesea virtualităţi admirabile care la un moment se întrerup, cât mai ales din aceea, că un om cu atâtea www.digibuc.ro 339 LA CENTENARUL LUI TITU MAIORESCU iS duşmănii ca Maiorescu, angajat într’o luptă atâta de grea, era nevoit, în interesul izbândei, să practice strategia prudenţei şi să evite pe cât posibil poziţiile controversabile, anevoie de susţinut, în momentul acela, cel puţin cu toată tăria logică si asa fel ca să izbească în ochii tuturor. > » Oricum, critica sa a biruit, nu de îndată, dar nici din cale-afară târziu. După 15 ani, unul din focarele de ostilitate în contra criticii maioresciane, «România Jună» din Viena, trimetea următoarea telegramă la Iaşi: « România Jună » serbând victoria luminii ce aţi făcut în literatura noastră, vă urează mulţi ani şi vă roagă să spuneţi acelei valoroase « Junimi », astăzi bătrână prin fapte, că Junimea română din patru părţi o admiră şi o urmează ». Telegramă elocventă, dar mai ales simbolică. Intru cât cazul « României June » din Viena se repeta de nenumărate ori pe • toată întinderea pământului românesc. Tabăra literară care avusese dreptatea de partea ei, dela început, pe când masa numerică se găsea la adversari, acum primea aderenţi din toate părţile. E cazul să aplicăm o anecdotă cu Doamna de Stael, o anecdotă pe care îmi amintesc că a folosit-o şi Petre Carp într’o ocaziune, bine înţeles cu totul în alt scop şi în altă ordine de idei. Un prinţ era odată aşezat la o masă între Doamna de Stael şi o doamnă foarte frumoasă, dar pare-se complet mărginită. Prinţul se adresează D-nei de Stael şi-i spune: « Je me trouve entre l’esprit et la beaute», la care scriitoarea franceză îi răspunde: « Si je suis la beaute que reste-il â ma voisine ? ». Aşa şi aci: dacă ideile Junimii aveau şi forţa numerică de partea lor, ce le mai rămâneau adversarilor ? Un singur lucru! Să se înroleze şi dânşii sub baniera Junimii, ceea ce au şi făcut-o, cel puţin unii dintre dânşii, începând a colabora zelos la « Convorbirile literare ». Cu aceasta războiul era oarecum sfârşit! Dar o biruinţă nu rămâne definitivă niciodată şi poziţiile câştigate se păzesc cu luare aminte, dacă nu faţă de o resurecţie a celor învinşi, însă de alte ameninţări care pot veni de aiurea. Fără a mai milita în aceeaşi măsură, Maiorescu a continuat să supravegheze câmpul literar, semnalând pri- www.digibuc.ro l6 I. PETROVICI 340 mejdiile noi, stimulând şi câteodată intervenind în persoană. Din punctul acesta de vedere trebue să notăm opoziţia sa neclintită în contra teoriilor critice ale lui Taine — autor care voia să explice genetic opera literară din mediul în care s’a produs —opoziţie împinsă poate prea departe. Lucrul se explică totuşi dacă ne gândim că această teorie putea să aducă o nouă perturbare în jurul noţiunii de frunos, abia limpezită în lumea noastră literară, în orice caz la faptul că opera de valorificare estetică nu poate fi prea mult ajutată de criteriul genetic şi că abuzul de explicare psihologică ameninţă să amestece iarăşi laolaltă ceea ce e realmente valabil cu ceea ce este mai puţin, ceea ce e adevărat, cu ceea ce e greşit. De asemenea simţul estetic al lui Maiorescu protesta împotriva nivelării exemplarelor de elită —podoabă efectivă a omenirii—înnecate în acel «mediu», căruia i se atribuia acum un rol prea mare la izbucnirea creaţiilor de artă. Pentru aceste motive Taine nu i-a fost un gânditor simpatic lui Titu Maiorescu, deşi ca concepţie politică de pildă, ar fi putut perfect să se întâlnească. Din când în când, măcar sub forma de rapoarte academice, Maiorescu continua să-şi dea părerea autorizată asupra scriitorilor noştri meritoşi, insistând asupra operelor individuale, mai mult decât o făcuse în tinereţe, când se conforma obiceiului « Junimii» de a nu se ataca sau evidenţia un om izolat (literat sau om de ştiinţă) ci o grupă întreagă, pentru a se afirma un curent sau a se lovi într'altul. Acest sistem — ne spune Gheorghe Panu în «Amintirile» sale—îl inaugurase însuşi Maiorescu (de altfel iniţiativele spirituale porneau în genere dela el), fiind semnificativ de altfel pentru preocupările lui generale, de-a risipi o atmosferă şi întrona o alta. Nu mai scria în genere studii lungi, —dar totuşi valoroase prin pătrundere şi caracterizare, ca şi printr’o uşoară îmlădiere a principiilor estetice, pe care în aprigele lupte ale tinereţii, din necesităţi de strategie, fusese poate nevoit să le prezinte într’o implacabilă rigiditate. Oricum, chiar o pagină, două, scrisul critic al lui Maiorescu se citea cu lăcomie atât pentru autoritatea lui necontestată, cât şi pentru farmecul unui stil, care îşi atinsese perfecţia www.digibuc.ro 341 LA CENTENARUL LUI TITU MAIORESCU 17 de mult, din tinereţele autorului, stilul acesta neînvechit nici astăzi, de o rară proprietate de termeni, cu fraza largă, deşi concisă ca cuprins, limpede, elegantă, cu o admirabilă cadenţă, ca să nu zic de-o minunată muzicalitate. Şi fiindcă am vorbit de creaţiile sale originale, cred că nu trebue uitat că Maiorescu şi-a făcut singur acest stil, cum s’ar spune «de toute piece», într’o vreme când îi lipseau modelele, ba se scria mai de grabă într’o proză noduroasă, cu neologisme netopite, fără precizie şi fără ritm. El este de fapt creatorul limbajului nostru ştiinţific, destinat abstracţiunilor, un limbaj fluent, precis şi adecuat, pe care l-a îmbogăţit cu toate acele însuşiri literare, care nu încurcă şi nu alterează sobrietatea ştiinţifică. Toţi scriitorii noştri stiin- j » » ii ţifici, de sigur cu nuanţele lor proprii, folosesc un stil românesc care e moştenire dela Maiorescu, chiar dacă nimeni nu-1 poate avea în sclipirea sa de oţel şi cu eleganţa sa netransmisibilă, produs natural al armoniei ideilor, al temperării fiecărei idei răzleţe de ansamblul în care se află inserată, al pendulării tuturor gândurilor în jurul unei axe de echilibru ideal. N’au trebuit prea mari sforţări acestui stil limpede şi cadenţat, cu o dialectică a cărei însufleţire echivalează adesea cu o căldură comunicativă, să fie adaptat povestirii istorice, ba chiar să apară ca un veşmânt cât se poate de corespunzător. Cu un spor neînsemnat de vioiciune, de concret şi de coloare, lucru care izvora şi din natura materialului, ni s’a putut oferi un model de istorisire, în care chiar evenimente mărunte, chiar epoci mediocre, apar pline de interes. Maiorescu ne-a dăruit în legătură cu discursurile sale parlamentare, o istorie politică a României dela venirea principelui Carol până la începutul secolului al XX-lea. Opera sa istorică ne destăinu-eşte o pătrundere adâncă a înţelesului evenimentelor, o privire liniştită şi cuprinzătoare a desfăşurării lor, arătându-ni-se şirul cauzelor complete, osebit de faptul că ele sunt şi judecate, plecându-se dela criterii ferme şi senine. Mai ales că evenimentele pe care ni le povesteşte nu sunt prea îndepărtate, ba au un nemijlocit răsunet în prezent şi consecinţe neistovite în viitor, —aprecierea sau condamnarea lor e dela sine reclamată, pentru a se trage calea orientărilor viitoare. www.digibuc.ro i8 I. PETROVICI 34* Să mai spunem în legătură cu opera sa istorică, că fără a avea o paletă prea bogată de colori, Maiorescu ne-a lăsat portrete istorice vii şi excelente, pricepându-se să scoată mereu în evidenţă trăsăturile esenţiale ale unui personaj. Lascăr Catargi, Dimitrie Sturdza, Beizadea Mitică, Gheorghe Panu şi alţii alcătuesc o frescă istorică vie, cu caractere principale magistral reliefate şi cu nuanţe accesorii interesante, pe care în lipsa unei fantazii pitoreşti, i le procura în schimb ironia sa muşcătoare, veşnic inventivă şi prezentă la apel. Filosoful francez Victor Cousin —alături de mulţi alţii — socotea pe Descartes ca întemeietorul prozei franceze. « Când citeşti pe Descartes, spune Cousin, îţi pare că auzi pe Cor-neille vorbind în proză ». Şi la Maiorescu parcă ai, tălmăcită în proză, forma stilistică a unui mare rapsod, pe care n’aş putea să-l determin cu aceeaşi preciziune, dar pe care l-aş aşeza parcă între Eminescu şi Alecsandri. Ne-a rămas, pentru a încheia, să zugrăvesc pe Maiorescu şi ca om politic. Academia, precum bine se ştie, nu face politică; însă a vorbi de evenimente şi formaţii politice dispărute, înseamnă a face istorie, şi Academia face istorie. Nu voiu insista peste măsură asupra lui Maiorescu, ca orator parlamentar. Cine nu ştie că a fost fruntaş între fruntaşii tribunei, că ziua când urma să cuvânteze era zi festivă pentru parlament ? Sunt încă destui în vieaţă, din aceia cari au avut norocul să-l asculte, şi să urmărească logica de fier cu care îsi înlănţuia ideile, ce se succedau fără hiaturi si fără nicio fisură. Câtă deosebire de cuvântările altora, mult mai slab înlănţuite, încât pentru Maiorescu era o joacă să le surprindă inconsecventele si să le denunţe contrazicerile, el care avea aptitudinea să simtă defectarea logică numaidecât. Desperaţi adversarii să-i poată găsi vreodată o eroare în raţionament au recurs la o singură ieşire: să-i conteste exactitatea premiselor, ori măcar să găsească în ele vreun mic rotocol vulnerabil, ca pe umărul neînvinsului Siegfried. Fără comparaţie mai însemnată este încă chestiunea atitudinii politice a lui Maiorescu, ţinuta sa morală pe acest teren alunecos. Nu vom da iarăşi o excesivă importanţă faptului că Maiorescu — diferind de majoritatea cetăţenilor de www.digibuc.ro 343 LA CENTENARUL LUI TITU MAIORESCU 19 atunci —n’a fost naţional-liberal, ci a preferat să guverneze mai puţin, cu partidul conservator, de care îl apropiau mai tare anumite convingeri filosofice: ideea spenceriană că progresul se face lent şi deslipirea de trecut nu trebueşte bruscată, — sau ideea schopenhaueriană că nu aranjamentele raţiunii şi preschimbările formale alcătuesc elementul primar al vieţii, aşa că adevăratele prefaceri nu se pot realiza numai cu ele. Va fi vorba, în primul loc, despre atitudinea sa de etică politică — domeniu unde a depăşit considerabil mediul vremii sale, luat în generalitatea lui. Ce departe a fost omul acesta, în domeniul politic de orice preocupare interesată, şi în ce măsură nebănuită a practicat abnegaţia şi desinteresarea! Ajuns ministru de instrucţie publică, în 1873, a refuzat să repare nedreptatea ce i se făcuse de ministrul precedent — care îl înlăturase abuziv din învăţământ —deşi reparase fără întârziere aceeaşi nedreptate, făcută altor tovarăşi de prigonire. I s’a părut probabil că gestul de a se reintegra pe sine, putea să pară suspect, şi a preferat omul aşa de îndrăgostit de dăscălie, să renunţe mai bine de un deceniu la îndeletnicirile lui şcolare şi să recurgă la altă profesiune, aceea de avocat. Ca ministru de justiţie, a vrut să interzică, printr’o lege, titularilor acestui departament, să profeseze cinci ani avocatura, după ieşirea lor din minister. Proiectul de lege, care lovea în atâtea interese, n’a putut trece prin parlament, dar Maio-rescu a socotit că pe sine proiectul îl angaja cât şi o lege sancţionată şi, părăsind ministerul, a demisionat îndată din barou. Pentru o riguroasă consecvenţă morală şi-a astupat singur un izvor de venituri, devenind deodată un om cu mijloace materiale cât se poate de modeste. Dar osebit de această impresionantă desinteresare, mai trebueşte să semnalăm neapărat în activitatea politică a lui Maiorescu, moderaţia civilizată a atacurilor care contrasta cu trivialităţile polemice ale timpului, lipsa lui de sectarism, care îl făceau gata să întindă mâna adversarilor, unindu-se pentru a face binele. www.digibuc.ro 20 I. PETROVICI 344 Un om superior ca dânsul şi de severă ţinută morală şi-a dat foarte bine seamă că cetăţenii unei ţări si încă ai unei i i » ţări ameninţate, în loc să pună ostentativ accentul pe partea în care se diferenţiază, ar purea mai de grabă să-l pună pe partea în care gândesc la fel. Căci oricare ar fi diferenţele de concep-ţiune, în faţa unor probleme determinate, nu e cu putinţă ca minţile sănătoase să n’aibă şi o largă parte de vederi comune. Foarte curând, mai înainte ca junimiştii să se fi avântat în vieaţa politică—ceea ce s’a petrecut mai târziu, după ce s’au afirmat mai întâi în literatură — în « Gazeta de Iaşi» apărută într’un an cu « Convorbirile literare » (în 1867), Maiorescu şi alţi câţiva membri ai Junimii, cari scriau aproape regulat, inspirând chiar Gazeta, au preconizat dela început, un armistiţiu între partide şi chiar desfiinţarea lor, lăsând cel mult poarta deschisă pentru alte grupări politice, în cazul când ele vor naşte printr’o diferenţiare evolutivă, ulterioară. Această atitudine, de largă comprehensiune, de înţeleaptă moderaţie, de patriotism luminat şi de frumoasă ţinută etică, chiar dacă a găsit câţiva admiratori răzleţi, n’a avut totuşi răsunet pe atunci în mase, aşa că putem să spunem că activitatea politică a lui Maiorescu, n’a fost încununată cu acelaşi succes, ca activitatea sa de critic cultural si literar. Nu numai că a purtat ca tânăr acest steag de înnoire politică, izbindu-se de rezistenţa bătrânilor, dar îl găsim ca bătrân, purtând aceeaşi flamură în mână, tot aşa de neînţeles de generaţiile mai nouă, care se adaptaseră şi ele vechilor clişee mai comode şi mai producătoare poate de avantagii personale. Cu părul alb, şi dânsul, şi mănunchiul său de amici, reprezentau —în contra altora mai tineri —lozinca viitorului, lozinca zilei de mâine, arătând încă odată că prospeţimea spirituală nu este în funcţie totdeauna de anul în care te-ai născut. Cu toate că om disciplinat din fire şi fără veleităţi personale de şefie, a trebuit să se despartă de partidul conservator oficial, care înţelegea să urmeze vechile făgaşe şi să păstreze neştirbită arhiva de prejudecăţi sectare. Neputând fi învinuiţi de mobile meschine, Maiorescu şi prietenii săi junimişti, au fost acuzaţi de orgoliu ambiţios, care i-a determinat www.digibuc.ro 345 LA CENTENARUL LUI TITU MAIORESCU 21 să părăsească bătrâna casă conservatoare cu patină tradiţională, pentru a se instala într’un cort pretenţios de mătase. Cine citeşte astăzi aceste caracterizări polemice, nu poate să nu-şi spună că junimiştii politici —care au fost în unele privinţe adevăraţii precursori ai zilelor noastre —nu se mutaseră în cortul acela din mândrie, ci pentru că coproprietarii vechii locuinţe se împotriveau cu îndărătnicie la unele reparaţii şi deparazitări. Cât despre aşa zisa mătase, ea nu era în fond decât o pânză curată, căreia îi dădeau numele de mătase, optica acelor deprinşi să nu se primenească niciodată. Un om cu atâtea însuşiri si cu asa adâncă seriozitate ca ii t Titu Maiorescu, a guvernat personal puţin. A trebuit o conjunctură aproape neverosimilă, ca să poată veni, abia la sfârşitul vieţii, la adânci bătrâneţi, în fruntea unui guvern. In această calitate a prezidat cu strălucire în 1913 Conferinţa dela Bucureşti, care a pus capăt războiului balcanic, şi a dat putinţa României să-şi rectifice frontiera dobrogeană dela Sud, care «în drept» nu fusese niciodată precis stabilită, fiindcă declaraserăm a doua zi după războiul independenţei, că ne mulţumim momentan c’o demarcaţie provizorie, care nu închide însă chestia pe viitor. Cine vrea să cunoască dibăcia cu care Maiorescu a pilotat corabia ţării pe aceste vremuri turburi şi delicate, contopindu-se la perfecţiune şi cu gândurile Suveranului său, nu are decât să citească acea « Carte Verde », care s’a publicat atunci îndată şi unde se pot urmări succesiv, demersurile lui inteligente, toate culminând cu un memoriu înaintat marilor puteri, care îşi oferiseră'mediaţiunea, recunoscând în principiu dreptatea revendicărilor noastre. Acel memoriu, redactat personal de Maiorescu este o capodoperă de construcţie şi argumentare. Cele mai fericite scrieri ale lui Maiorescu —din epoca lui cea mai rodnică — nu întrec în nicio privinţă această operă luminoasă şi adânc convingătoare. Dacă această chestie externă, a rectificării graniţei noastre dela Sud n’ar fi avut niciun rezultat altul în avantajul României, decât acela de a fi dat prilej lui Maiorescu să elaboreze aceste pagini minunate, ei bine, am putea chiar atunci să spunem, că ea n’a www.digibuc.ro 22 I. PETROVICI 346 fost de prisos şi că a rămas ceva de preţ după dânsa în patrimoniul nostru naţional. După atâtea consideraţii, al căror număr îl justifică bogăţia vastă a omului, e timpul să încheiu. Filosoful Leibniz a spus că Dumnezeu mai înainte de a crea lumea, a întocmit diferite modele de lumi posibile, după care a ales pe acea mai armoniasă, şi a fixat armonia ca lege supremă a fiinţării. De sigur era vorba de armonia ansamblului, care nu exclude disonanţe locale, dar tot Leibniz ne spune că acea lege universală trebue să constitue idealul oricărui exemplar individual, în râvna lui de perfecţiune. Titu Maiorescu a fost peste tot o armonie, —în faptă, în vorbă şi în scris. Alţi oameni de cugetare îl vor fi depăşit probabil în descoperiri de ordin concret, material, —dar ca privelişte armonică, dânsul a fost fără egal, căci cel puţin pe tărâmurile noastre, nimeni n’a încarnat mai bine, ceea ce filosoful german a socotit ca lege supremă a universului. Se rezervă de obiceiu titlul de geniu acelor care descoperă noi adevăruri materiale; smulgându-le ca minerii din întu-nerecul profunzimii. Dar o cunoştinţă valabilă nu are numai un conţinut, ci si o formă, o aşezare. De ce ar exista genialitate numai în domeniul conţinutului cunoaşterii şi nu şi în acel al formei sale ? Este drept că valul unui dinamism perpetuu stăpâneşte domeniul conţinutului şi acolo se află cu deosebire tărâmul înnoirilor şi al descoperirilor. Insă şi armonia ansamblului, fără a fi susceptibilă în aceeaşi măsură de înnoiri, este aşa de greu de menţinut, e într’un echilibru atât de instabil, încât acel care o poate menţine la perfecţie se face demn de cele mai înalte atribute. • Osebit de tot ce a realizat în cultura şi în vieaţa românească, T. Maiorescu a avut geniul armoniei desăvârşite, cu jertfirea a tot ce putea s’o turbure, la nevoie chiar cu jertfa lui însuşi. www.digibuc.ro BIBLIOTECA DELA ROTOPÂNEŞTI A LUI NECULAI ISTRATI DE ARTUR GOROVEI MEMBRU CORESPONDENT AL ACADEMIEI ROMÂNE Memoriu prezentat în ţedinţa dela J Aprilie 1940 Rotopăneştii este un sat mare, din judeţul Baia. A fost moşie Cantacuzinească, şi apoi a devenit proprietatea lui Neculai Istrati, despre care ştim puţine lucruri, deşi vieaţa sa a fost destul de svânturată. Duşman al Unirii Principatelor, a candidat la deputăţie, în alegerea din 1858, şi nu a fost ales, la judeţul Suceava; drept răzbunare, a pus de i s’a făcut o statuie, reprezentând Moldova care plânge pe mormântul Unirii, pe care a aşezat-o în faţa bisericii din sat, biserică zidită tot de el, unde statuia aceasta există si astăzi. Neculai Istrati a fost om distins, şi cei de astăzi nu-1 cunosc. A fost şi scriitor, dar ceea ce l-a deosebit de restul oamenilor, a fost dragostea pentru sătenii de pe moşia lui, pe care şi-a pus în gând să-i « civilizeze ». In acest scop, salonul cel mare dela al doilea rând din castelul lui, a fost transformat într’o sală de teatru; a făcut un conservator de muzică şi declamaţie, aducând profesori specialişti din Iaşi, a făcut o pinacotecă, adunând diferite tablouri, din care unele de valoare, şi a făcut o bibliotecă. Ţăranii învăţau muzica, învăţau arta dramatică, şi pentru a-i face să priceapă rostul acestor ocupaţii, Neculai Istrati a organizat o serie de reprezentaţii teatrale, care au fost jucate 27 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. IX. www.digibuc.ro 2 ARTUR GOROVEI 348 în Rotopăneşti. Teodor T. Burada spune următoarele despte acest teatru: « Postelnicul şi Cavalerul Neculai Istrati, pe lângă şcolile elementare, una de băieţi şi alta de fete, făcute de el cu a sa cheltuială pe moşia sa Rotopăneşti, din judeţul Suceava, înfiinţează, în primăvara anului 1860, şi o şcoală de muzică şi declamaţie. Profesori la acea scoală erau Petru Mez- * j z e 11 i la clasa de principii de muzică, Maestrul G a 1 e a la clasa de canto, si actorul dela Teatrul National din Iaşi M i h a i 1 G a 1 i n o, la clasa • de declamaţie. Ei dădeau lecţie câte două ore pe zi, şi erau plătiţi câte cu zece galbeni pe lună, afară de Mihail Galino, care avea 15 galbeni pe lună. « Sala de teatru era întocmită în curţile boiereşti, scena era cu gust aranjată şi îndemânatică, decorurile erau zugrăvite de Joseph F i c h t n e r din Sviţera, dascăl în casă la copilul său Titus. Acest Fichtner era şi pictor şi se pricepea în arta decorativă. « Costumele pentru piesele naţionale erau lucrate în casa lui Neculai Istrati, de elevele şcoalei elementare, sub privigherea profesoarelor pentru lucru de mână, Sevastia, soţia lui Neculai Istrati şi Elena, soţia preotului Costachi Milu. « După vreo cinci luni de un studiu conştiincios, cam pe la începutul lunii Noemvrie 1860, elevii acelei şcoli au fost în stare să reprezinte mai multe piese de teatru şi cântecele comice, din care enumerăm următoarele: Doi ţărani şi cinci cârlani, Cinel-Cinel, Fluerul fermecat, Scara-mâţei, Baba-Hârca, Paul Iohn, Margo, Herşcu Boccegiu, Mama Angheluşa, Şoldan Viteazul şi altele. « Reprezentaţiile se dădeau de două ori pe săptămână, Joia şi Dumineca. Cupletele de vodeviluri şi corurile, erau acompaniate cu violina de Petru Mezzetti. Intre acte, cânta corul de muzică vocală a scolii. > « La fiecare reprezentaţiune sala era ticsită de boieri, proprietari şi posesori de pe moşiile învecinate, cari se minunau de felul cum fiecare elev îşi interpreta rolul său. www.digibuc.ro 349 BIBLIOTECA DELA ROTOPĂNEŞTI A LUI NECULAI ISTRATI 3 « De multe ori venea la acel teatru şi fostul Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, Calinic Miclescu, care pe atunci era Arhiereu egumen la mănăstirea Slatina, precum şi Arhiereul Iosif Râşcanu dela mănăstirea Râşca. Pe lângă aceştia se mai adunau un public numeros, nu numai din judeţ, ci şi din oraşul Suceava, precum şi din alte părţi ale Bucovinei. Fiecare elev căuta să-şi înveţe rolul cât se poate de bine, ştiind că aveau în faţa lor pe aceşti doi Arhierei şi mulţimea de străini, veniţi de peste hotar. « După insistenţa multor boieri, aceşti elevi au dat, în vara anului 1861, vreo câteva reprezentaţiuni şi în Folticeni, în grădina lui Iancu Botez Topor. Piesele ce au reprezentat atunci au fost: Fluerul fermecat, Cinel-Cinel, Scara Mâţei şi Baba Hârca. « De multe ori, între acte, soţia lui Neculai Istrati, Sevastia, cânta duete cu elevul Costachi Rotopan. Câte odată elevele Nastasia Tofan, Luţa Rotopan şi elevul Ioan Savin, tenor, executau câte un solo de canto. « Neculai Istrati vroia să ducă pe aceşti elevi la Iaşi, ca să dea câteva reprezentaţii la Teatrul Naţional, dar săvârşindu-se din vieată, la i Noemvrie 1861, această dorinţă a lui nu s’a îndeplinit, şi nu mult după aceea acea şcoală s’a desfiinţat» x). Burada nu .pomeneşte nimic despre marele nostru artist Matei Millo, care ar fi jucat la Rotopăneşti. Totuşi, în lucrarea « Matei Millo », d-1 Ioan Massoff, publică « Memoarele » lui Millo, cele câteva pagine pe care le-a scris în Neapol, în Decemvrie 1891, şi în « Sumariu » găsim numai două cuvinte: « Reprezentaţia Horodniceni » (pagina 432), ceea ce e suficient pentru a ne face convingerea că Matei Millo a jucat şi el la teatrul lui Neculai Istrati din Rotopăneşti, măcar o singură dată; altfel nu ar fi intitulat acel capitol din « Memoarele » lui numai cu aceste două cuvinte: « Reprezentaţia Rotopăneşti». Ce va fi jucat Millo acolo, la Rotopăneşti, nu se ştie; dar, în programul indicat de Burada, fiind trecut şi cânticelul l l) Istoria Teatrului în Moldova, voi. II; Iaşi, 1922, pagina 178. a;* www.digibuc.ro 4 ARTUR GOROVEI 35» « Herşcu boccegiul», este mai mult decât probabil că acest cânticel a fost executat de Matei Millo. Despre Biblioteca lui Neculai Istrati, dela Rotopăneşti, nu se ştie nimic. Academia Română a publicat, în trei volume, « Catalogul manuscriselor româneşti», întocmit de Ioan Bianu (volumul I), de Ioan Bianu şi R. Caracas (voi. II), de Ioan Bianu şi N. Nicolăiasa (voi. III). In totalul de 1061 numere de manuscrise, din acele 3 volume, sunt 16 manuscrise indicate că au făcut parte din Biblioteca dela Rotopăneşti a lui Neculai Istrati. Despre manuscrisele lui Neculai Istrati, în Prefaţa volumului I, Ioan Bianu scrie: «In întâia jumătate a secolului XIX, Nicolae Istrati adunase o bogată culegere de manuscripte la Rotopăneşti, şi profesorul Gh. Săulescu la Iaşi, dar niciun catalog nu ne-a rămas despre ele; după moartea celor doi distinşi cărturari, manuscriptele lor au fost împrăştiate. Multe dintr’însele au fost cumpărate de d-1 D. A. Sturdza şi dăruite Academiei, dinpreună cu frumoasa colecţiune de manuscripte a tatălui său Alexandru Sturdza Miclăuşanu, cuprinzând mai ales cronicari moldoveni». Dela cine să fi cumpărat D. A. Sturdza manuscrisele lui Neculai Istrati ? Nu ştim. Bănuiesc, însă, că la 1 Noemvrie 1861, când a murit Neculai Istrati, şi când au început a se irosi colecţiunile pe care le adunase, cu sacrificii, prinţul G. Suţu, dela Şasea, moşie vecină cu Rotopăneştii, cunoscând pasiunea de lucruri vechi şi de valoare a cumnatului său — prinţesa Elena Suţu era sora lui D. A. Sturdza — a luat toate manuscrisele si le-a dăruit cumnatului său. Ce s’au făcut celelalte cărţi din bibliotecă, si sumedenia de lucruri preţioase din colecţiile lui Neculai Istrati, nu se ştie. Eu am un binoclu, foarte frumos, împodobit cu argint cizelat, şi am avut şi un tablou în oleiu, pe care l-am pierdut, cu ocazia unui eveniment petrecut în familia mea. Manuscrisele din biblioteca lui Neculai Istrati, sunt următoarele : www.digibuc.ro 3Si BIBLIOTECA DELA ROTOPĂNEŞTI A LUI NECULAI ISTRATI 5 1. Ms. 69. Faptele şi epistolele Apostolilor în limbile slavă şi română, întocmit aşa că fiecare propoziţiune sau şi numai câteva cuvinte sunt scrise slavoneşte şi urmate de traducerea lor românească. 1652. (Volumul I, p. 165). Pe întâia faţă a foaiei 1, pe margine, sub text, este scris: « Din colecţia bibliotecii mele din Rotopăneşti, aflat în turnul Mănăstirii Bisericanii, şi hărăzit mie de Arhimandritul Nifon Egumenul acei Mănăstiri la 1845. N. Istrati». 2. Ms. 86. Hronograf den începutul lumi. (Secolul XVII). Pe dosul foaiei 147 v. — într’un spaţiu pătrat, lăsat alb de scriitorul volumului — se află nota următoare: «Această hronologhie scrisă de Petraşco Danovii — cu dreptul se poate preţui ca o antică română — fiindcă numai de când s’au isprăvit de mano-scris de cătră Gavriil Dieaco sânt 150 ani; prin urmare acest manuscris este cel mai antic din câte am văzut în lumea Românilor. N. Istrati. 1838 ». Urmează o însemnare a « păcătoasei şi nevrednicei » Olim-biada Shim. Hereasca, nepoata Arhiereului Dositheiu Herescul ce au fost la Rădăuţi, şi pe aceeaşi pagină este scris: « Din biblioteca mea dela Rotopăneşti. 1846. N. Istrati ». Pe foaia I este scris iar numele « N. Istrati». (Voi. I, p. 184). 3. Ms. 125. Letopiseţul Moldovei. (Sec. XVIII). Pe foaia 6 dela început este subscrierea lui « N. Istrati», iar pe foaia 6, tot de mâna lui este scris: « Din biblioteca mea dela Rotopăneşti. 1850. N. Istrati». (Voi. I, p. 284). 4. Ms. 180. Istoria ţării rumâneşti, de când au descălecat pravoslavnicii creştini. (Sec. XVII). Pe prima foaie nenumerotată, este scris: « Din biblioteca mea dela Rotopăneşti. 1843. N. Istrati». (Voi. I, p. 415). 5. Ms. 256. Răsboaiele lui Traian cu Dacii şi Istoria Moldovei până la războiul lui Vasile Vodă cu Ştefan Gheorghe, de Grigore Ureche şi Miron Costin (Sec. XVIII). Adnotaţia autorului: « Fost în colecţia lui N. Istrati şi apoi în a lui M. Kogălniceanu ». (Voi. I, p. 558). 6. Ms. 268. Descălecatul dintâi al Moldovei de N i c o 1 a e Costin, şi letopiseţul lui Grigorie Ureche, până la a doua domnie a lui Aron Vodă. (Sec. XVIII). www.digibuc.ro 6 ARTUR GOROVEI 352 Adnotaţia autorului: « A fost întâi în posesia lui N. Istrati (la 1842), apoi în colecţia lui M. Kogălniceanu». (Voi. I, p. 608). Pe a treia foaie nenumerotată dela începutul manuscrisului, e această însemnare: «Hronograf de pe a lui Urechi. Din biblioteca mea dela Rotopăneşti, 1842. N. Istrati ». (Voi. I, P- 613). 7. Ms. 354. Letopiseţul ţârii Moldovei, începând dela zidirea lumii până la moartea lui Ştefăniţă Vodă, feciorul lui Vasile Vodă, cu predoslovia de Neculai Costin vel Logofăt. Adnotaţia autorilor: « A fost întâi în colecţia lui T. N. Istrati, apoi într’a lui M. Kogălniceanu ». Adnotaţia aceasta este greşită, deoarece pe foaia dela început, nepaginată, este această însemnare: « Din biblioteca mea dela Rotopăneşti 1841. N. Istrati», şi imediat vine însemnarea: « Titus N. Istrati 1864». (Voi. II, p. 69). 8. Ms. 401. Cartea dintăiu di neamul Moldovenilor din ce ţară au eşit strămoşii lor. (Sec. XIX). Adnotaţia autorilor: «A făcut parte din colecţia lui N. Istrati ». (Voi. II, p. 77). 9. Ms. 437. Elisaveta sau cei surguniţi în Siberia. Piesă de teatru în 3 acte. (Tradusă de Al. B e 1 d i m a n). (Sec. XÎX). Adnotaţia autorilor: «A făcut parte din biblioteca N. Istrati ». (Voi. II, p. 137). 10. Ms. 438. Alexandrie a marelui împărat Alecsandru Ma- chidon, acuma într’acestaş chip scrisă în zilile prea luminatului nostru Domnu Io Costandin Nicolae Voevod, — Mitropolit fiind a toată ţeara chir Neofitu, — cu toată cheltuiala Dimii Stolnic dela dum. vel Ban, la leat 7255. Scris de Costandin, copil din casă totu dela dum. vel Ban, fecioru Stoicăi. S’au început la Fev. 1 dni şi s’au sfârşit la Fev. 1 dni dela Hristos 1746. (Col. II, p. 138). . . 0 , Adnotaţia autorilor: « Dăruit Academiei de D. A. Sturdza la 1885. Mai înainte a făcut parte din biblioteca lui N. Istrati dela Rotopăneşti (însemnare pe foaia 6 v.). Pe acest manuscris, pe verso foii 123, este următoarea însemnare: « Să să ştii de cându m’am dus de acasă, în anu www.digibuc.ro BIBLIOTECA DELA ROTOPĂNEŞTI A LUI NECULAI ISTRATI 7 oS3 1826, Mai 30, de reul cucoanii şi m’am înstrăinat pin lumi şi pără astăzi străin sânt. Petrachi Istrati ». (II, p. 140). Alte însemnări de ale lui Neculai Istrati: « Aciastă Alicsăndrie este a me cumpărată şi cine va îndrăzni a o lua fără voe sau ştire me, să-i fii în cap blestemul Sfinţilor apostoli şi să se discopere furtişagul acestui nebun păcătos. Neculachi Istrati » (f. 11 v). « Pe foile 12, 47 şi 55 se găsesc câteva versuri, scrise de N. Istrati, iar pe foile 79 şi 122, câteva însemnări mai mici, ale aceluiaşi: 9 « Cerule înalte şi înfocaţi planiţi, Toţi cu grozăvie vă împotriviţi. Eram în sinurile morţii după a ta dispărţire, Şi mă aflu şi acum străin şi în pătimire. Să mă rog o bunătate, ' Răspunde-mi de sănătate ». « Să să ştii că în zioa de Paşti am în cit. 7 tl. la 2 April 1833 ». « Să să ştii că sânt vinit în Iaşi la Noemvrie 26 zile 1832. N. Istrati ». (Voi. II, p. 140, 142, 143). 11. Ms. 440. Prin cheltuiala dumisale slugerului Alecsandru Voinescu aciastă carte ce să zice Letopiseţ care cuprinde în sine vieţile şi petrecerile domnilor ţării Moldaviei, fieştecare domnu cu cine şi ce războae au făcut, şi ce izbânde, cum şi alte fapte ale lor: zidiri şi mănăstiri, începând dela descălecarea Maramo-ruşului, după cum s’au aflat în leatopiseţul ce este în 2 tomuri al dumisale Păh. Petrache Cazimir, începând dela Laslău, craiul ungurescu, care au răsipit pe Tătarii ce cuprinseră această ţară şi o au făcut lăcuită de alte neamuri, după cum înnainte să vede scris, şi merge înnainte arătând pe toţi domni ce s’au început dela descălecătoare, pe fieştecare cu ale sale întâmplări, până la moartea lui Ştefănită Vodă feciorul lui Vasile Vodă. (Sec. XIX). ’ Adnotaţia autorilor: « Dăruit de D. A. Sturdza, la 1885. Mai înainte a fost în posesiunea lui C. Racliş, şi, prin 1852, a lui N. Istrati ». (II, p. 145). 12. Ms. 467. începutul osmoglasnicului cu stihiri din psaltirea lui Davidu, psalom 129. (Sec. XVIII, sfârşitul). www.digibuc.ro 8 ARTUR GOROVEI 354- Adnotaţia autorilor: «Dăruit de D. C. Sturdza-Şcheianu. A făcut parte din biblioteca lui N. Istrati ». Pe foaia i e această însemnare: « Din Biblioteca dela Roto-păneşti. N. Istrati ». (Voi. II, pp. 200—201). 13. Ms. 508. Letopiseţul Ţârii Moldovei de Miron C o s t i n. Adnotaţia autorilor. «Pe la 1850 făcea parte din biblioteca, lui N. Istrati dela Rotopăneşti ». (Voi. II, p. 254). 14. Ms. 673. Catastihul unei bresle nenumite din Suceava, întărit în 1673 (7181) Ghenarie, de Mitropolitul Moldovei (Dosoftei) si reîntărit de Mitropolitii Misail (1702—8) si Ghedeon (1708—23). (Sec. XVII şi XVIII). ’ Adnotatia autorilor: «Din biblioteca lui N. Istrati dela * Rotopăneşti (Suceava) ». (Voi. II, p. 429). 15. Ms. 731. Copii din cronicile moldoveneşti: a lui M i r o n Costin, a lui Neculai Costin şi din cronica lui Grigori Ureche, cu adnotările lui N. Costin. (Sec. XLX). Pe fila 7 v. stă scris: «Din biblioteca mea dela Rotopăneşti, 1850. N. Istrati». (Voi. III, p. 4). ... 16. Ms. 761. Svânta şi dumnăzăiasca Evanghelie, începân-du-se den slăvită duminecă a pre luminatei învierii Domnului şi Dumnezăului nostru Isus Hristos. (1736). « La fila 6 e o însemnare din 1887 April 20, a lui Gh. Todi-cescu din satul Mihăeşti, jud. Suceava, arătând că acest manuscript a fost găsit de el în podul bisericii din acel sat». (HI, p. 35)- .......................... Că manuscrisul acesta a fost tot în biblioteca lui N. Istrati, este faptul că satul Mihăeşti face un singur sat cu Rotopăneştii, este aceeaşi moşie, a fost şi Mihăeştii ai lui N. Istrati, şi va fi fost împrumutat de el bicericii, în podul căreia s’a găsit. In aceste cataloage se mai găsesc nişte însemnări cu privire la Neculai Istrati, pe care cred necesar să le arăt, pentru înlesnirea acelora cari se vor ocupa, mai de aproape, cu vieaţa acestui distins bărbat. Neculai Istrati a întreţinut o întinsă corespondenţă, cu diferite personalităţi marcante în vieaţa noastră socială; unele www.digibuc.ro 355 BIBLIOTECA DELA ROTOPĂNEŞTI A LUI NECULAI ISTRATI 9 din aceste corespondenţe sunt în biblioteca Academiei Române, şi indicate în cataloagele manuscriselor ei. Aşa, în Ms. 878: « Copii de acte, cele mai multe moldoveneşti, din sec. XVII, XVIII şi XIX », sunt scrisori adresate de Neculai Istrati lui G h. B a r i ţ (Voi. III, p. 104). In Ms. 1004: « Corespondenţă diversă din anii 1837—1850, primite de Gh. Bariţ ş. a. », este o scrisoare din 14 Aprilie 1847, adresată de Neculai Istrati din Mălinei. Acest « Mălinei » este o greşeală; trebue să fie Mălini, sat foarte aproape de Rotopăneşti, moşia lui Neculai Istrati (III, p. 208 şi 211). In « Indice »: dela 6 August 1843 până la 23 Februarie 1848, Neculai Istrati adresează lui Gh. Bariţ, 14 scrisori, din Humor, Iaşi, etc. (HI, p. 364)- Tot în «Indice»: dela Ianuarie 1847 până la Decemvrie, corespondenţă primită de Gh. Bariţ dela Neculai Istrati din Mălini (III, p. 434). Din alte însemnări se vede o parte din versurile pe care le-a publicat Neculai Istrati. In Ms. 987: « Literare diverse, 1837—1892 », este însemnată « O zi de Iulie », versuri de N. Istrati. Esăi, 18 Iulie 1840 (m, P. 190). . ’ . . . In Ms. 788: « Filipescu-Dubău: Articole de ziare şi colecţie de versuri extrase de prin publicaţiunile periodice din anii 1832—1851. Voi. II. Din diverse publicaţii», Neculai Istrati are o poezie: «Cântec militar sau ostenesc» (III, p. 63). In Ms. 786: «Filipescu-Dubău: Scrisori economice şi diverse», indică: «Luntraşul dela Dunăre», de Neculai Istrati, publicat în «Steaua Dunării», la Decemvrie 1855 (iii, p. 56). In Ms. 787: «Filipescu-Dubău: Articolele de ziare, şi culegere de versuri. Voi. I. Bucăţi poetice de autori diferiţi scoase din diferite publicaţiuni periodice din anii 1832— 1851 », este « Cântec ostăşesc, dedicat prinţului D. Sturdza, de Căminar Neculai Istrati», publicat în «Arhiva Românească» (III, p. 60), iar din: «Alte poezii culese din diferite publicaţii», este « Cântec militar dedicat prinţului D. Sturdza» (III, p. 60). ’ www.digibuc.ro IO ARTUR GOROVEI 35& In Ms. 460—461: « Cântece de lume scrise de Nicolae Pau~ letti, fiind poet. Anu 1834, luna Dechemvri », găsim: «Istrati (Neculai) dela Iaşi: La......: ca tine frumosu-i delirul fericirei. « Cătră dânsa (Foaia pentru minte, inimă şi literatură, 1841 Nr. 22): « Un secret (Idem, 1842, Nr. 4). «Proţesul unei momiţe (fabulă). (Idem, 1842, Nr. 3). (II,. p. 189). In Ms. 21: «Poezii vechi şi noue », găsim: «Moldova în 1857. Jurământul. M. S. O parodie făcută de N. Istrati (tipărit) ». (I, p. 75). In acelaşi manuscris: « O scenă din Iad (Neculai Istrati (I, p. 76).’ www.digibuc.ro MEMORIILE SECŢIUNII LITERARE SERIA III TOMUL I, (1923—24): Lei 120 I. C. NEGRUZZI. Autografe române .............................Lei 6 I. C. NEGRUZZI. Ioan Bogdan, Al. Vlahuţă, Al. Xenopol şi manuscripte ale lor.................................................... * S ANDREI BÂRSEANU. Catechismul luteran românesc................. » 5 RAMIRO ORTIZ. Leopardi e la Spagna I-IV ...................... * 15 DRAGOŞ PROTOPOPESCU. Unkonown Congreve, a sheaf of poetical scraps..................................................... * 13 G. BOGDAN-DUICĂ. Gheorghe Lazăr............................... * 4° RAMIRO ORTIZ. Leopardi e la Spagna V-VII...................... * 4° TOMUL II, (1924—25): Lei 175 AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI. O operă de mare valoare.................Lei 8 ALEXANDRU MARCU. Romanticii italieni şi Românii................ * 40 Dr. IACOB RADU. Doi luceferi rătăcitori........................ * 4° TH. CAPIDAN. Elementul slav în dialectul aromân................ * 3° ŞTEFAN CIOBANU. Dimitrie Cantemir în Rusia .................... * 5° CONSTANTIN I. KARADJA. Despre lucrul apostolesc al lui Coresi . * 8 TOMUL III, (1925—27): Lei 200 Dr. A. VERESS. Cântece istorice vechi ungureşti despre Români . ■ . Lei 15 AL. VICIU. Suplement la « Glosar de cuvinte dialectale din graiul viu al poporului român din Ardeal......................................* 10 N. CARTOJAN. Legendele Troadei în literatura veche românească . . * 30 PER. PAPAHAGI. Numiri etnice la Aromâni.............................* 15 G. POPA-LISSEANU. Un manuscris al gramaticei româneşti a lui I. Eliade- Rădulescu ..................................................... * 8 Pr. V. URSĂCHESCU. Psaltirea slavonă (i577—1380)................... * 12 S. PUŞCARIU. Dicţionarul Academiei................................. * 15 RAMIRO ORTIZ. Goldoni e la Francia................................. * 40 AL. MARCU. V. Alecsandri şi Italia................................. * 8j Dr. A. VERESS. Note şi scrisori Şincaiane.......................... * 15 TOMUL IV, (1928—29): Lei 250 ION COLAN. Vieaţa şi opera lui Ion Barac............................Lei 45 N. CARTOJAN. * Fiore di virth * în literatura românească............ * 60 ŞTEFAN PAŞCA. Glosar dialectal alcătuit după material lexical cules de corespondenţi din diferite regiuni...............................» 32 I. A. BASSARABESCU. Două epoci din literatura română................ * 6 Dr. ANDREI VERESS. Vechi istorici unguri şi saşi despre istoria Românilor (1760—1787).................................................. * 50 N. IORGA. Note istorice asupra editării operei poetice a lui M. Eminescu * 6 Dr. CARLO TAGLIAVINI. Despre « Lexicon Marsilianum *................ * 15 Dr. ANDREI VERESS. Pictorul Barabăs şi Românii...................... * 40 TOMUL V, (1930—31): Lei 330 W. MEYER-LUBKE. Rumănisch und romanisch.............................Lei 20 RAMIRO ORTIZ. Per la fortuna del Petrarca in Rumania (1783—1928) > 20 IOAN BIANU. Inscripţii în limba gotică şi în caractere runice descoperite lângă Folticeni.................................................. • 20 Dr. ANDREI VERESS. Istoricul marele serdar Gheorghe Saul (1743—1785) * 18 N. N. CONDIESCU. Istoria lui Alţidalis şi a Zelidiei................ * 40 G. F. CIAUŞIANU. Glosar de cuvinte din jud. Vâlcea.................. * 75 ARTUR GOROVEI. Contribuţiuni la biografia lui Constantin Stamati . . * ia ION GHERGHEL. Goethe în literatura română .......................... * 130 www.digibuc.ro