www.digibuc.ro ACADEMIA ROMÂNĂ MEMORIILE SECŢIUNII LITERARE SERIA III, TOMUL VII MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI IMPRIMERIA NAŢIONALĂ DEPOZITUL GENER CARTEA ROMÂNEAS B-DUL ACADEMIEI, 3—5 BUCUREŞTI >934 — 36 www.digibuc.ro o > CUPRINSUL Pag- ONISIFOR GHIBU. Contribuţii la istoria poeziei noastre, populare şi culte . i v' MARCU BEZA. Trei săbii moldoveneşti din vremea lui Ştefan-cel-Mare . 37 MARCU BEZA. Biblioteci mănăstireşti la Muntele Athos................ 41 * N. CARTOJAN. Poema cretană Erotocrit în literatura românească şi izvorul ei necunoscut.................................................... 83 „ G. MURNU. România şi Elada..........................................161 v AL. MARCU. Simion Bămuţiu, Al. Papiu-Ilarian şi Iosif Hodoş la studii în Italia....................................................... 173 v MARCU BEZA. Biblioteci mănăstireşti în Epir, Rodos şi Păros.........§37 v ARTUR GOROVEI. Elementul popular în literatura cultă................243 >< AL. CIORĂNESCU. Alexandru Depărăţeanu...............................267 www.digibuc.ro CONTRIBUŢII LA ISTORIA POEZIEI NOASTRE, POPULARE ŞI CULTE DE ONISIFOR GHIBU Membru coresp. al Academiei Române Comunicare făcută în şedinţa dela 23 Noemvrie 1932 I Cercetând prin unele biblioteci publice din Transilvania chestiuni care privesc specialitatea mea, o întâmplare norocoasă m’a făcut să dau şi peste unele lucruri, care depăşesc preocupările mele obişnuite şi care pot interesa într’o oarecare măsură atât pe istoricii noştri literari, cât şi pe oamenii noştri politici. Astfel, am descoperit în biblioteca Liceului evangelic săsesc din Sighişoara, printre altele, o cărticică românească veche de un interes deosebit, care cuprinde cele dintâi poezii lumeşti tipărite în limba noastră. Cărticica are următorul titlu: KINTYETS KIMPENYESTY Ku GLAZURI RUMUNYESTI Fekutye gye-un Holtyej Kimptyiân Pintru vojâ Fetyilor, Nyevesztyirol, S. tselora kuj sze potriveszk, si ku âltzi-sze izbeszk Tipirt in ânyi Domnuluj omnyije, septye-szutye, sase-zets, si vopt. 1 1 A. R. —• Memoriile Secţiunii Literare. Seria III, Tom. VIL www.digibuc.ro 2 ONISIFOR GHIBU 2 După exemplarul original s’au făcut două exemplare fotografiate, din cari unul este în posesiunea Academiei Române, iar al doilea în posesiunea autorului prezentei comunicări. In primele ei 22 de pagini, cărticica cuprinde 14 poezii româneşti, tipărite cu litere latine, iar în ultimele 10 pagini, patru poezii ungureşti. Contrar obiceiului timpului, toate cântecele au titluri proprii şi anume: 1. Cântecul celui ce zace de dragoste, 2. Hora fetei bătrâne x), 3. Hora nevestei tinere, fetiia spominind, 4. Făptura unuie, 5. Ia ziua bună dela drăguţă, pornind de-acasă, 6. Celuia cine îi cu drăguţa într’un sat, 7. Cântec după ibovnica scăpată, 8. Hora nevestei, trăind rău cu bărbatu, 9. Celuia cine se’nsoară pentru avuţie, nu pentru că îi dragă, 10. Celuia care se plânge pentruce s’a ’nsurat, 11. Cărora le plac fetele şi Rumâncile, 12. Mutând cortelu, 13. Cine scapă vecin bun, 14. Văietatul femeii aducându-şi aminte de fetiie. Poeziile ungureşti au următoarele titluri: 1. Egy magyar ânek ugyan olâh notâra (Un cântec unguresc tot pe melodie românească), 2. Mas Enek Magyar notâra mellyben a’ Legeny butsuzik, a’ Leâny vagy Aszszony marasztya, egy mâsnak felelven (Alt cântec, pe melodie ungurească, în care feciorul îşi ia ziua bună, J) Hora fetei bătrâne o găsim, cu un titlu aproape identic, dar cu un conţinut diferit şi expresiuni, pe alocurea triviale, în colecţia Rigi magyar inekek is elegyes dalok — XVI-ik, XVII-ik is XVIII-ik szdzadbeli eredeti kiziratokbdl es rigi szetszort nyomtatvdnyokbâl, egybegyujtâtte s jegyzetekkel ellâtta Thaly Kdlmdn, Pest 1864, voi. II, p. 173. www.digibuc.ro 3 CONTRIBUŢII LA ISTORIA POEZIEI NOASTRE 3 iar fata sau femeia, îl opreşte, răspunzând unul altuia (adică, în formă dialogică, N. A.). 3. Magyar Enek, keserves Magyar notâra, mellyben a’ki az, sirassa magât (Cântec unguresc, pe melodie ungurească jalnică, în care, cine e (întristat), să-şi plângă necazul) şi 4. Sziv eleszto orvossâg (Doftorie înviorătoare de inimă). Atât cântecele româneşti, cât şi, mai ales, cele ungureşti, sunt de dimensiuni destul de mari; unul e de 6 strofe, fiecare de câte 4 versuri; două sunt de 8 strofe, un altul de 9 strofe, opt de câte 10 strofe, unul de 11 şi unul de 16 strofe. întreaga cărticică conţine cu totul 532 versuri româneşti. Cântecele ungureşti au: primul 17 strofe, al doilea 19 strofe de câte 7 versuri, al treilea 10 şi al patrulea 9; cu totul 271 versuri. Strofele nu sunt numerotate, nici despărţite prin spaţiu; în schimb primul vers este tipărit cu un centimetru mai în afară de cele trei, care urmează. Poeziile se numesc, când cântece (I, VII), când hore (horja) (II, III, VIII), când cu un titlu care exprimă ideile cuprinse în cântec. Niciodată însă poezia nu este intitulată cu cuvintele din primul vers, cum este obiceiul timpului şi cum este cazul în colecţiile de poezii maghiare ale secolului. Cântecele îşi aveau melodia lor, care însă ne-a rămas necunoscută. Probabil că melodiile n’au fost făcute anume pentru aceste poezii, ci au fost aplicate pur şi simplu melodii populare cunoscute. După cât putem deduce din prefaţa autorului, poeziile nu se cântau pe câte o singură melodie, ci se puteau cânta pe mai multe melodii. Pe melodii româneşti se cântau şi unele cântece ungureşti, ca d. ex. primul dintre cele patru cuprinse în broşură. Tiparul cărţii este latinesc, ortografia ungurească. Limba este, relativ, populară, dar se resimte o anumită influenţă a limbii maghiare, atât în lexic, cât şi în gramatică şi în sintaxă 1). b Exemple de ungurisme: fie pe ei blăstămare (II,ii); că m’am bucurat eu www.digibuc.ro 4 ONISIFOR GHIBU 4 II Cărticica nu indică cu numele nici pe autorul cântecelor, nici pe tipograf, nici localitatea unde s’a tipărit, nici tipografia. Cercetările făcute până în acest moment cu ajutorul câtorva istorici literari şi bibliografi români şi unguri, de a stabili persoana autorului, n’au dus la niciun rezultat. Nici chiar naţionalitatea autorului n’am putut-o stabili în mod neîndoielnic. întrebarea dacă poetul a fost Român sau Ungur rămâne încă deschisă. In orice caz, tiparul latinesc şi ortografia ungurească foarte severă, care merge până la pronunţarea tipic ungurească a limbii române, ne-ar putea face să credem, mai curând, că avem de a face cu un poet român de naţionalitate maghiară. Dacă mai adăugăm şi împrejurarea că o treime din cuprinsul volumaşului este unguresc şi că poeziile ungureşti sunt mai desăvârşite şi ca fond şi ca formă, ipoteza unui autor ungur pare a avea mai multe probabilităţi. In ce priveşte locul apariţiei, am putut stabili că acesta este Clujul. Tipografia este cea a Universităţii de sub conducerea Ordinului Iezuiţilor. După 1780, cărticica a mai apărut în o ediţie, dar nu la Cluj, ci probabil la Buda, în tipografia Universităţii. Această ediţie s’a tipărit cu litere cirilice şi cuprinde numai 7 din cele 14 poezii româneşti ale primei ediţii (1, 2, 3, 5, 7, 8, 9), fără poeziile ungureşti, şi cu oarecare modificări atât în titlul cât şi în textul versurilor 1). Cărticica ne dă unele indicii destul de concludente cu privire la regiunea în care a trăit şi a lucrat poetul şi care este Câmpia Ardealului. însuşi titlul cărţii: Cântece câmpeneşti, cred că vrea să însemneze: cântece de pe Câmpie. Ele au fost făcute, cum se spune mai departe, de « un holteiu câmpean », adică de pe Câmpie. Versurile dela începutul cântecului Nr. VII: ţie (VI, 7); şohan nu l-am îndrăgit (VIII, 5); sătuli’s cu supărare (VIII, 11); plin şi bogat cu certare (VIII, 11); dar vernică’s pe acela (VIII, 11); iarna şi vara ar chizlăşi (IX, 9), etc. J) Dr. A, Veress, Bibliografia româno-maghiară, voi. II, p. 120. www.digibuc.ro Onisifor Ghibu, Contribuţii la istoria poeziei noastre, populare şi culte Planşa 1 âtii ..»■ .• î . yFelcutye gye -un Holtyej Kiniptyi4a' Pintru voii • . ■ . Fetyilor, Nyevefztyirol, î.; $• tselort knj fze potrivtfzk» fi ku âltzi- ' ' fze izbefzk. * Tipirt in ânyi Domnuluj. . OMNYIJfî., SEPTYE- SZUTYE, SASE* * ; ZETS, fi VOPT. ‘ Foaia de titlu a cărţii A. R. — Memoriile Sec/iumi Literare. Seria III, Tom. VII. www.digibuc.ro www.digibuc.ro 5 CONTRIBUŢII LA ISTORIA POEZIEI NOASTRE s D’ângă apa Someşului, Către Valea Mureşului, — ne dau chiar precizări apropiate în chestiune. Vorbind despre ediţia II a cărţii, apărută, probabil, la Buda, d-1 Dr. A. Veress (care nu cunoaşte şi prima ediţie, despre care vorbim în aceste pagini) emite următoarea părere în legătură că autorul poeziilor şi cu locul lor de origină: « După felul de a se exprima în limba românească, ungu-rismul titlului poeziei a cincea şi dialectul bănăţean al cântecelor, autorul acestor poezii trebue să fie fără îndoială vreun ofiţer ungur al regimentului ilir-român din Banat, care iubin-du-se cu o Româncă, i-a scris aceste poezii, fiind mutat într’o altă garnizoană; limba lor arătând şi ceva dialectal de prin Sătmar-Sălaj. Aceste poezii (cântate totodată pe româneşte) s’au lăţit aşa de mult, încât cele româneşti au fost retipărite şi cu cirilice ». Dacă în ce priveşte profesiunea civilă a poetului, am putea eventual accepta părerea d-lui Veress, — că, adică, poetul ar fi putut fi un ofiţer de origină ungur, — în ce priveşte regiunea, refuzăm categoric de a admite că ar fi fost Banatul sau nordul Ardealului si ne menţinem afirmatiunea de mai sus. ) J i III Să vedem, cum se prezintă cuprinsul cărţii. Până acum, se cunoştea o singură poezie de dragoste scrisă în româneşte înainte de apariţia poeţilor Văcăreşti. Această poezie a fost aflată de d. G. Alexici într’un codice din biblioteca liceului reformat din Cluj (Codicele de Petrova). Ea a fost publicată, la 1912, în « Revista pentru Istorie, Arheologie şi Filologie » din Bucureşti (voi. XIII, p. 278 ş. u.) x). Această poezie era un fel de traducere din limba maghiară, într’o formă greoaie şi fără nimic românesc într’însa. Părerea d-lui G. Alexici, că autorul, respectiv traducătorul ei ar fi fost J) V. şi «Gazeta Transilvaniei», Braşov, 1911, Nr. 202. www.digibuc.ro 6 ONISIFOR GHIBU 6 un oarecare Român calvinizat, deşi prezintă oarecare probabilităţi, nu este dovedită prin nimic şi, cercetările care se vor face în viitor, îmbrăţişând şi materialul pe care-1 aducem noi acum în discuţie, vor putea ajunge, eventual, la alte concluziuni. In orice caz, dela acest Kentek Rumenyeszk de dragoszte szcrisz (la 1670) şi până la colecţia descoperită de noi nu se mai ştie de alte cântece de dragoste, nici în manuscris şi, cu atât mai puţin tipărite. Cântecele noastre se prezintă în condiţiuni de anumită originalitate. Autorul lor ne-o spune categoric: Eu le-am făcut, eu le-am şi pus în scrisoare, La dragoste pe când eram în prinsoare. Cu alte cuvinte, autorul, prins în mrejele dragostei, şi-a cântat în aceste versuri, simţimintele proprii, iubita proprie. Cu toată această mărturisire însă, cântecele vorbesc despre multe alte stări şi frământări, străine de ale poetului însuşi. Ele cântă amorul tuturor naufragiaţilor sorţii, cari încrezân-du-se prea mult în statornicia dragostei, au ajuns la suferinţe amare, la urît şi la bănat, de care nu mai pot scăpa în niciun fel. Astfel, se perândează în faţa noastră, cu toată povara sufletului lor: fete bătrâne, care au aşteptat zadarnic peţitorii cari să le încredinţească, — femei măritate după bărbaţi pe cari nu-i iubesc, — bărbaţi cari s’au însurat de dragul bogăţiei şi cari duc o vieaţă de nesuferit, — tineri cari trebue să plece în locuri străine şi să-şi părăsească iubitele, — holtei pe cari alesele inimii lor nu-i mai iubesc ş. a. m. d. Se pare că autorul a ţinut să fie anume cântăreţul dragostei nenorocite a altora şi mângâitorul lor, prin versuri şi melodii. Culegerea avea, de fapt, un astfel de scop, care şi este mărturisit în titlul cărţii, unde se spune că versurile sunt făcute « pe voia fetelor, nevestelor şi celora cari se potrivesc şi cu alţii se iubesc ». Totuşi, în câteva poezii regăsim şi sentimentele, dorurile şi suferinţele poetului însuşi. Fără să fi fost frământat de o pasiune proprie, evident, el nici n’ar fi putut înţelege sufletul altora şi n’ar fi putut cânta dureri străine. www.digibuc.ro Onisifor Ghibu, Contribuţii la istoria poeziei noastre, populare fj culte Planşa II «Tfir 'tT 'V . *"*' tX> tX? Foartye multz kc izcn turâre ’S: peminye nu me lovare Fijc pe Jej ble&temire La kulkâc k la fckolire Naptye kinyi kind o letrat Agye&eorj mim gydtyeptat # 1 tuiyicm mnyam kam increptat Ic-, du pe jcj ăm istyeptit. Vin gingyem fze me petzilîke Ha ti f/emen kregyintzdfzkc N iu Inyime krc^ym>afzke Duninyezcu fze lyc pletyafzke. Penam folzt plm gyavu.t7.ije_ Me tscrka fi fztrejinyije Kezioduro li fzeretsije Szint lelVâte oumdj mnyije Akurn prets^p fije tsinyc l.i kregyifltzit kc nu vmye îco kurtyenyit pintru nunyc l)âr fze trjdke urjeme b.nye. Gyc r»r4gof/.tyc kie im zckut K im vim ibjit *s. nuvrm plckut Si norokul gye voj trckut -Kije kum ku minat? f fekut Biter kc fzint fzuperite Si gye Lume lepedâte Id îfzpite re begiţe Kaute fze rebd kefz tsertitţ. Nufz gvio toartse putyernyike Me tzij gyiicltyc vernyike Ai ■ «fra-’S Pagina 3 a cărţii A. R.—Memoriile Secţiunii Literare. Seria 111 Tom. VII. www.digibuc.ro www.digibuc.ro 7 CONTRIBUŢII LA ISTORIA POEZIEI NOASTRE 7 Deşi influenţat, fără îndoială, de poezia lumească maghiară a epocii, — poezie care circula în manuscrise şi despre care avem cunoştinţă din numărul destul de mare de colecţii care se găsesc prin diferite biblioteci ardelene, — şi cu toate că, adesea, resimţim şi influenţa literaturii populare române, — cântecele în totalitatea lor, ne lasă convingerea că sunt opera unui singur autor, destul de meşter în mânuirea versurilor româneşti. t IV Vom da câteva exemple despre aceasta. In prima poezie, Cântecul celui care zace de dragoste, sufe rinţele acestuia sunt exprimate în versuri ca următoarele: De hodină n’am nici un loc, Zac fierbinte, ca plin de foc, Ca lumina mă gat, mă coc, N’am vârtute, ca secul soc. Fata rămasă nemăritată se plânge: Păn’ am fost plin’ de-avuţie, Mă cerca şi străinie, Dar căzând la sărăcie, Sunt lăsată numai mie. Nevasta tânără, care îşi aduce aminte de vremurile fericite, când era fată, şi le compară cu cele de acum, când trebue să-şi trăiască vieaţa cu un bărbat pe care nu-1 iubeşte, se tângueşte în acest fel: Tânără m’am măritat, Multe lacrimi am vărsat, Acum văd cât cu bărbatu, Mai bine cu furca ’n satu. www.digibuc.ro 8 ONISIFOR GHIBU 8 Şi, drept încheiere: N’am hodină, nici răcoare, N’am senin, n’am nice soare, Tremur ş’ zac ca de lingoare, Pân’ la moarte ’s în prinsoare. Pe de altă parte, câtă gingăşie în zugrăvirea iubitei, care este o simplă fată dela ţară: In trup mândră şi grăsuţă, Ca ghiocu îi albuţă, Cu degete cam lunguţe Şi cu şele rotunduţe, Cu păr în sbiciu împletită, Pe la frunte netezită, In două scorzi îi sucită, Ş’ lung pe spate slobozită. Vai, o ţară că plăteşte, Pe norocul meu trăeşte. Trupu-mi mi se mai topeşte, Când de mine se lipeşte. In traiul ei, ce păcate A făcut, fie-i iertate, Fie toate deslegate, Şi la judeţ nejudecate. Când poetul pleacă de-acasă şi îşi ia ziua bună dela iubita sa, nu se poate răbda să nu-i mărturisească durerea amară, pe urma căreia: îmi fac ochii vale şi părău, Nu se ’nceată a curge mereu, Drept consolare o asigură pe iubită: ' Voiu purta cămăşi de jele, Lacrimi hainele să-mi spele. Mai fericit cel ce trăieşte cu iubita în acelaşi sat, căci nu este supus la chinurile despărţirii: Cine-i cu drăguţa ’n sat, Cu dobândă-i încărcat, Firea nu-1 fură departe, Nu trimite nici o carte. www.digibuc.ro 9 CONTRIBUTH LA ISTORIA POEZIEI NOASTRE 9 Cel ce şi-a pierdut iubita, se jură că alta nu va iubi şi că vieaţa lui întreagă va căuta-o pe cea pierdută: Oiu căta, de-oiu mai trăire, De-oiu fi viu şi n’oiu perire, De mi-a fi de ea de ştire, Altă ’n lume n’oiu iubire. Ce tristă e vieaţa nevestei, care trăieşte rău cu bărbatul: De plânsoare pier şi răiesc, Tot de jale cânt şi grăesc, Lacrimile ’mi stau, se sleiesc, Aş mai muri, ca să trăesc. Tot astfel se tânguie cel ce s'a însurat pentru avuţie şi a fost osândit să trăiască o vieaţă chinuită, care-1 duce la hotărîri disperate ca acestea: Voiu ţinea post, ca să moară, M’oiu mântui de ea doară, Vină, moarte, de-o oboară, S’o văd pusă în comoară. Tristeţea femeii, care n’a avut noroc de căsnicie fericită şi care-şi aduce aminte de anii ei de fetie, găseşte versuri ca acestea: Plânsoarea nu mi se ’nceată, De supărări că’s călcată, Cu rele ’s împresurată, De lacrimi sunt tot udată. Când purtam în cap petele, Şi în degete inele... Când îmi vin aminte ele, îmi fac ochii fântânele. Intr’un codru câţi mugurii, Sunt în aluni, câţi ciucurii, Intr’o vară, câţi fluturii, Mă strică mai mult gândurii www.digibuc.ro IO ONISIFOR GHIBU io Cel păţit pe urma însurătoarei nenorocite, din cauza bogăţiei după care a lăcomit, dă la toată lumea sfatul, atât de tardiv pentru el: Ia-ţi una, care să-ţi placă, Nu te uita, că-i săracă, Care pe voie să-ţi facă, Dacă-i grăeşti, ea să tacă. In schimb, poetul este entusiasmat pentru Românce: Cât îi ţara ungurească, Nu-i ca fata românească... După fata de Românu, Dorul mă strică şi chinu, Iubitu-Ie-am şi le-oiu iubire, Mi-au plăcut şi le-oiu omenire, ' In lume cât oiu trăire, De ele nu m’oiu ferire. — Dragostele tinerele, Nu se fac din miere, ele, Da. din buze subţirele Şi din grumazi cu mărgele. Şi, când soldatul care a stat un timp oarecare în cortel la casa cu fată frumoasă, pleacă în « străină ţară », el pleacă cu sufletul înfrânt de puterea dragostei şi hotărît să se întoarcă din nou la iubita sa. Tânărul nostru ştie că: ) Batăr cine ce grăeşte, Altu, alta îndrăgeşte, Cât despre el însă, ţine să liniştească pe iubita sa: Sluguţa ta, cât trăeşte, Tot de tine voroveşte, Şi o asigură că fără de ea, nu-şi găseşte liniştea: Nu mă ’ncet de văietat, Ca băiatu ’nfăşiat Dela ţâţă înţărcat, Fie batăr legănat. www.digibuc.ro 1 X CONTRIBUŢII LA ISTORIA POEZIEI NOASTRE II Nespus de frumos îşi cântă poetul vecina sa, la care, oricând, şi pe ger şi pe ploaie, găsea hodină şi care, acum, l-a lăsat: Vântul bată cât de rece, Şi văile batăr sece, Lacrimile cât mă ’nnece, Dorul vecinii nu-mi trece. Toată ziua-1 pomenesc, Pentru ea mor şi trăesc, Tot de jele cânt şi grăesc De dorul ei mă topesc. Şi asigurarea: Peştii când or alergare, Pietre când or înnotare, Traiul când mi-oi înmutare, Eu atuncea te-oiu uitare. Din versurile citate, afirmaţiunile pe care le-am făcut cu privire la calităţile poetului, credem că sunt suficient dovedite. V După cum reiese din mai toate poeziile, autorul lor a fost un holteiu, care a ţinut să rămâie sau a trebuit să rămâie hol-teiu. In puţine poezii este cântat amorul ideal, care-1 determină pe poet la orice suferinţe şi la orice lupte în vederea dobândirii pentru totdeauna a fiinţei iubite. In cele mai multe, întâlnim numai amorul comun şi comod, amorul de toate zilele, care vede în femeie fiinţa menită să asigure holteiului o plăcută petrecere de vreme. Idealul poetului este exprimat, de cele mai multe ori, prin versuri ca acestea: . Am drăguţă o câmpeană O nevăstuţă (frăteană) săteană, Ii frumoasă ca o pană, Ai gândi că-i o cătană. www.digibuc.ro 12 ONISIFOR GHIBU 12 Dobândisem o vecină, Aveam la ea prânz şi cină, Ger ori ploaie batăr, vină Trăiam la ea cu hodină. Vai sufletul meu (Irină) Savină, Pentru tine n’am hodină, In braţul badei şezi, vină, Şi rămâi cu mine la cină. Şi, tot acolo, vorbind de fetele de Român: Le-am iubit şi le-oiu iubire, Mi-au plăcut şi le-oiu omenire. La atâta pare a se reduce amorul poetului: traiu bun cu fetele şi nevestele altora, iubire şi omenire. încolo ■— nimic. Pe nici-una din iubitele cântate, poetul n’arată că ar vrea s’o ia tovarăşă legiuită pentru întreaga vieaţă. Nu e aproape nimic, ca fond, din poezia noastră populară, care cântă iubirea, idealizând-o. VI Am spus, la locul său, că volumaşul nostru conţine şi zece pagini de poezii ungureşti şi că aceste poezii sunt chiar mai frumoase decât cele româneşti. Lăsând istoricilor literari maghiari să se ocupe mai de aproape de valoarea estetică a acestor producţiuni, şi de autorul lor, — care după toată probabilitatea, este identic cu cel al poeziilor româneşti, — noi ne vom opri un moment asupra importanţei culturale şi sociale a fenomenului însuşi pe care cărticica noastră îl pune în lumină. www.digibuc.ro Onisifor Ghibu, Contribuţii la istoria poeziei noastre, populare şi culte Planşa III ■ . ' MAGYAR knek ugyan ou NOTÂRA. SOk lHer.ektt tifztelhct _ Ncklk. lnncpct fzeotclhct • Aldozatokat cmtlhc". ,, ' Ki |6 U nl/cxl Alzf/ont -tibet. Szomfaedsaţa kn?l'>cvel ; ’S kcdves Napok tr.lt^tvcl, Mint Pyrawus Ţhişbt-jevcl El tif/ra ei’ye^^uvcl. Sok Irfeiet b:ir .f>irolrl|a Efzteivîejotbfir vifgsia De ha fottjg mind meg a ia Icen kevonek talalja. A’ kitol-is cUvâlişAt Sok iv ftovxoMwv », nici păstori cu turmele lor, nici văcari cu cirezile. împăratul Leon înţeleptul a întărit şi el această poruncă de *) To "Ayiov ’Ogog, Athena 1903, pp. 21, 25. *) M. Gedeon, ’O "Adcog, Constantinopol 1885, p. 315. J A. R, — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. VII. www.digibuc.ro 2 MARCU BEZA 42 oprire la 911. Măsura, totuşi, nu s’a păzit cu rigoare. Pe îndelete Vlahii au început a se furişa la Muntele Athos, cu soţii şi cu fete, cari, în slujba-le de păstoriţe stră-băteau chiliile, ispitind pe călugări şi îndemnându-i la păcate; încât împăratul Constantin al IX-lea Monomahul, 1042—1054, a fost nevoit să-i alunge pe Vlahi. Acum, însă, bună parte a monahilor gustaseră din farmecile neîngăduite şi din bunătăţile de lapte şi brânzeturi, şi cari trăseseră câştiguri din întreprinderile negustoreşti cu Vlahii, au prins a-i dori ei înşişi înapoi la Athos pe Vlahi şi a se plânge făţiş, că nu mai puteau vieţui fără de Vlahi. Toate aceste întâmplări ni se înfăţişează clar de un manuscris grecesc al mănăstirii Sfântului Pantelimon cu titlul Scandalurile petrecute la Athos prin anul 1088: IJsqI xcdv ovfijldvxcov axavddlcov ev xcg ogei xaxă x6 exog ani]: 1088: ’Enl xfjg fiaodelag ’Alel-tov Kofivrjvov ’laaaxiov Saug ij3aollevoe xaxă x6 exog 108l, âygi xov 1118 xai exgdxrjoe xrjv fiaodetav ygovovg 37' eig xovxov xăg f]fiegag ol fddyoi xovxţofilayoc fiooxol ngoŞdxcov xal alycov ngoyoigijoavxeg eloeŞrjoav elg xâ ogog xfj eldfjoei S/icog xov fjyovfievov xfjg Aavgag ojg drjlcodfjoexai eneixa' xal ififîdoavxeg xă notfivia avxcov ene-Şrjoav xal yvvaia ev âvdgaiqj oyfjfiaxc, xal nollal âoelyeiai xal âxadagotai eyivovxo vifiovxeg xă notfivia ev âvdgtcg oyfjţiaxi' odev oi fiovaypl xov ogovg ăvexpigOrjoav ngog xov jlaodea ’ Alei; iov, xal eduby6i]oav ânoxofimg. ’AIXă fiexă x6 ănolvOfjvai xă ţcba xal (D.dyovg ex xov ogovg, ăvxl xov evyagioxfjoai xovg fiovayovg xov Oeov, xad’ oxi eţeZXev 6 Kvgiog ogyfjv fieydX.rjv xal oX.eOgov, xal ixadaglodrj xo ogog ev a> fjfiăg rjvdoxrjoev 6 Kvgiog xaxoixeiv, xoxe fiăXlov exdaiov ol âcpgoveg' xal fjxov xonexog fieyag elg x6 ogog, xal ol ţiev e| Alyvnxov qivyovxeg, ifiifivvvxo xgeăv, lyOvoiv xal Xoinwv' ol de fiovayol enodovv xrjv fioyOrjgtav xcov fiXdywv evdvjuovfievoi, xă ydXaxa, xvgta, fiaXlta, ovfinooia, ngayfiaxetag ngog aXX.fjX.ovg ngayfia-xevdfievoi, xal xăg olvonootag aîtiveg vcrxegov icpdvrjoav. ElafjX.Oe yăg o Zaxavăg elg xăg xagbiag xcov fiXdyow, xal eîyaoi xăg yvvaixdg xcov fie ăvdgdmg crxoXăg ojg noi/ieveg, xal xâ ngofiaxa Şooxovxeg, xal xoig fio-vayoîg ev xoig fiovaoxrjgtoig âovX.evovxeg' xal cpigovoai elg avxovg xvgovg xal ydX.axa, xal fiaXX.ta, xal eţvficovav ăgxovg elg xăg navrjyvgeig xcov fio-vaycbv' xă de vn avxcov yivoţieva aloygov eoxl xal X.eyeiv fj âxoveiv. nxffv voxegov xal avxol ol noQovvxeg xă xoiavxa aloygot, xi)v ăfiagxtav /uofjoavxeg xal fiexavofjoavxeg, xă ocpdXfiaxa avxcov ediogOcooav' dioxi ov fiovov ol evdgexoi evgioxdfievoi xoxe, xal eyxXeioxoi, xal oxvXixai ţiaQovxeg xă xaxă xavxa et-f\yyed,av xal elnov avxă âl).ă xal ngâg xov naxgidgyrjv ndvxa eygacpav, oxi ol (lldyoi flooxovoag yvvaixag ţcoa eiyaoiv' negi de xojv /ddycov xfjg ănofioX.fjg, xal fiailov xcov ftovaycbv dirjyfjooftai' evgcbv www.digibuc.ro 43 BIBLIOTECI MĂNĂSTIREŞTI LA MUNTELE ATHOS 3 yăg 6 aaravăg ogyava rfjg xaxiag, vnsŞaXev sîg xovg [iova%ovg )v ovx exofiev, ovxs âvdnavoiv, eneibfj xaî xovg (B.dyovg biMxofisv' ă> xfjg fiMgîag! xaî 8xi svoxoi xov beo/iov yivo-fisda' sţijgxovxo ovv oi fiovaxoi X°6°h X°6°h %o.găv xov baifiovog. •pjaav bs oi fîldxoi xpafislîai xsxgaxooiai' xovg onoîovg 6 fiaoiXsvg xaxoiva xov naxgidgxov slvai slsysv' âllă bsxaxiag lafifidvsiv nagă xmv fildxMV rifiovlriQr} 6 naxgidgxqg, bio xaî savyxMgrjas'P avxovg avWfsodai sîg xo ogog îva bsxdxag lafifidveiv, nlffv biă xovg âgxovxag snxorjdrj xovxo noifjoai, îva firi snifiagă/oi xă fiovaoxijgia' eţfjWov ?.omov nlfjdog fiovaxoiv âfiovdxMV fie xovg fildyovg' xaî tfxov vă filsnr} xig xăg fiovăg fidvov ano xvxplovg, XMlovg, xaî yigovxag qjvlaxxofisvag. Tovxmv bs ovxm ysvoftsvMV, ‘PjîSsv fj sogxfj xmv Xgioxov yevvcov, xaî ovvaxOevxsg ânavxsg xaxă xo sdog sîg xrjv Aavgav xmv Kagvcov’ ngo/xov fisv âvadsftdxioav xovg brjfioydgovxag' slxa ovvdţsMg yevofidvrjg, eţels-ţavxo âvbgag ftsoosfSeZg xgsîg, xov ryyovfievov Baxonsbiov ’lMdvvrjv, xaî xov ryyovfisvov Kagaxdllov Zv/iemv, xaî xov xov KaoxafiMvîxov ryyov-fisvov Nixrjipdgov, ovyysvfj ovx a xov fiaoilsMg ’AÎ.eŞîov, xaî bvo enixr/-grjxăg xov T'Qdvov, xaî xov 0aXaxgov, xaî ânsaxsO.av avxovg ngog xov Ba-oilea, ygdtpavxsg xaî enioxoXfjv, ovxMg s%ovoav. Asonoxa rjfiMV ăyis, yvMOxâv soxm xm xgdxsi oov, oxi rj evxolf] xov naxgidgxov x6 vă svgCoxovxai oi fildyoi sîg x6 ogog, eţdyxrjosv olov xo ogog, xaî bsdfisda xm xgdxsi oov, îva Ivor] xrjv svxoXrjv xavxrjv oxi ndvxsg ânol-XvfisOa' ev yăg xfj vfisxsga yahjvr} xaî fjfieig rjge/iov xaî fjovxiov /Stor bid-yMfiev, x?n. Tavxa âvayvovg 6 fiaoilsvg xaî âxovoavxsg oi xfjg Zvyxhrytov Şovkfjg, elnov xâ> (iaaileî îva xaleor] xov naxgidgxw 6/3eTv xaî ânoXoyfjoaodai' 6 bs (iaoikevg bi evlafisiav ovx fjOsî.rjoe xovxo noifjoai, âlVănsaxeike xovg fiova%ovg ngog avxov ygdipag Ovxm oxi fj evxohj oov iţijî.eiipe xo ăyiov ogog' &gioov ovv eksvOegov avxo slvai In. ’Âvayvovg bs 6 naxgidgxrjg âvxsygaipe xâ> (iaaileV nlrjv eneibfj ov ovx vnsygayjag, rf evxolf) fisvei âvîoxvgog xaî ei boxei xm &sm evdgeoxov, xgd-xvvov xovxo fSaau.ixfj eţovoîa, îva firjxsxi fi/.dxovg eiodţovoiv ev xm Sgsi1). Traducerea sună astfel: «In zilele lui Alexie Comnenul, care a domnit timp de treizeci şi şapte ani, din 1081 până la iii8, Vlahii Cuţovlahi, păstori de oi şi capre, înaintând au pătruns în Athos, după ştiinţa însă a egumenului x) Nr. 5788, 281, pp. 69—72. www.digibuc.ro 4 MARCU BEZA 44 Lavrei, cum se va spune mai târziu. Şi cu turmele au pătruns şi femei în arătare bărbătească; şi mult desfrâu şi spurcăciuni au săvârşit, mânându-şi turmele în haine de bărbaţi; încât monahii Athosului s’au întors către împăratul Alexie, şi-au fost îndată izgoniţi. Insă, după ce s’au dus vitele şi Vlahii din Athos, în loc să mulţumiască lui Dumnezeu monahii, că a ridicat mare pierzanie şi urgie, de s’a curăţit Muntele, în care ne-a învrednicit să trăim, ba mai de grabă plângeau nesăbuiţii. Şi era mare jelanie în Athos; şi, pe când fugarii Egbipetului simţiau lipsa cărnii, peştelui şi altora, monahii râvniau după stricăciunea Vlahilor, amintindu-şi de laptele, brânza, lâna, petrecerile şi schimburile negustoreşti ce făceau împreună, şi de beţiile, care mai pe urmă s’au arătat. Că intrase diavolul în sufletele Vlahilor, de-şi ţineau femeile în podoabe bărbăteşti ca ciobani şi păşteau turmele şi slujiau călugărilor în mănăstiri şi le duceau brânzeturi, lapte şi lână, şi le frământau pâinea la zile de praznic. Iar cele săvârşite de ei ruşinos este a le spune şi a le auzi. « Numaicât doritorii de asemenea lucruri, pocăindu-se, şi-au îndreptat greşelile; căci mârşavii, ca şi virtuoşii călugări, aflând de relele acestea, le-au spus tare, şi patriarhului încă le-au scris, cum că Vlahii au femei păscătoare de turme. Ci de plecarea Vlahilor, mai mult a călugărilor, să povestim; căci, găsind necuratul unealtele răutăţii, a insuflat monahilor drept pricină oarecum binecuvântată porunca patriarhului de a sta Vlahii în Athos. Şi acum izgonindu-se, călugării se făceau vinovaţi câtre sufletele lor după moarte. Şi, auzind acest cuvânt, mulţi din ei s’au turburat foarte — monahi şi pustnici, cari timp de cincizeci ori şeaizeci de ani se luptaseră cu diavolul şi din chilii nu clintiseră, acum eşiau plângând în chip nerod, zicându-şi unii-altora, că de azi înainte traiu nu avem, nici hodină, deoarece am izgonit pe Vlahi şi ne-am călcat un legământ. Oh, nebunia lor! Cârduri-cârduri eşiau întru bucuria diavolului. « Şi erau Vlahii patru sute de familii, pe turmele cărora a vroit patriarhul să pue zeciuială şi n’a lăsat pe arhonţi s’o facă, spre a nu se îngreuna mănăstirile. Au ieşit cu Vlahii o mulţime de călugări, cât vedeai mănăstirile păzite numai de orbi, ologi şi bătrâni. Şi astfel întâmplându-se lucrurile, a venit sărbătoarea Crăciunului şi s’au strâns toţi după datină în Lavra Cariesului. Au afurisit întâi pe dimogheronţi, apoi sobor făcându-se, au ales trei bărbaţi evlavioşi: pe Ioan, egumenul Vatopedului, şi pe Simeon, egumenul Caracalului, şi pe Nichifor, egumenul Constamonitului, o rudă a împăratului Alexie, şi pe doi supraveghietori, de i-au trimis la împărat, scriindu-i şi carte: sfinte Despot al nostru, cunoscut este împărăţiei tale, că porunca patriarhului de a sta Vlahii a golit Athosul şi ne rugăm să ridici această poruncă, deoarece ne pierdem cu toţii şi sub a ta seninătate ducem şi noi o viaţă liniştită. « Cetind acestea împăratul, a luat şi sfatul Curţii, care şi-a dat părerea să-l cheme pe patriarh. împăratul, însă, din evlavie n’a făcut-o, ci a www.digibuc.ro 45 BIBLIOTECI MĂNĂSTIREŞTI LA MUNTELE ATHOS 5 trimis pe monahi la patriarh, scriindu-i doar că ordinul acestuia golit-a Muntele Athos. Iar patriarhul a dat răspuns împăratului: întrucât n’ai iscălit, porunca rămâne fără putere şi este vrerea lui Dumnezeu să ţie Athosul sub împărăţească stăpânire, spre a nu mai intra Vlahii ». La întâia pagină manuscrisul are o notă: « Egumenul La-vrei, Ioanichie Valmâs, cunoscut de împărat şi de patriarh, a fost începutul şi rădăcina relelor săvârşite de Vlahi, fiindcă a scris ca din partea patriarhului în chip mincinos şi a iscălit cu mâna sa, cum că patriarhul a poruncit să intre Vlahii, spre a lua brânzeturi, lapte, lână şi altele»1). Apoi: « O carte întreagă exista înaintea revoluţiei despre cele petrecute în Athos, care acum nu se vede » 2). Reiese din aceste rânduri, cât si din întrebuinţarea termenului de Cuţovlahi, că manuscrisul datează din veacul al XlX-lea; dar el foloseşte, şi în mare parte reproduce, textul unui alt manuscris din veacul al XlV-lea. Se află în biblioteca mănăstirii Ivirului şi l-am descifrat cu ajutorul d-lui Ioan Vlahoghiani, directorul arhivelor statului în Athena, căruia i-aduc aci mulţumiri. începe manuscrisul: « Zicea monahul acesta Ioan Trahaniotul, că cele întâmplate dintru început la Sfântul Munte, înainte şi după porunca patriarhului, nu numai episcopul Leontie, ci şi mulţi dintre sfinţii părinţi le-au scris, şi-au luat astfel de ştire, că în urma izgonirii vitelor şi Vlahilor din Athos, în loc să mulţumiască lui Dumnezeu monahii, că a ridicat o periculoasă urgie şi a curăţit muntele sfânt, unde ne-a învrednicit să trăim, mai mult se plângeau; şi era jelanie mare în Athos...» Urmează scrisorile schimbate între Alexie Comnen şi patriarhul Nicolae al III-lea, zis Grămăticul, trăitor din 1084 până la mi, scoţându-se la iveală purtările amăgitoare ale Vlahilor faţă de călugări: «Precum Madineii îşi gătiau femeile şi le aduceau înaintea poporului Iudeu, spre a-1 conrupe şi a-1 îndepărta de Dumnezeu, tot astfel *) 'O fiyovfievog rfjg Aavgag ’Iaiawixiog BaX/tăg yvwgi/jog âv rov /HaocXăaig xai rov nargidgxov eytvev fj ăgxh xaL 8%a r<*,v xaotăvi ră>v ev râ> oqei ovjtfldvtiov ăn6 rovg fiXdxovg- diori eygayiev cos ăx ngoadmov rov mjzQidgxov yevâătg iâlq. rov jcetgl xa^ vnoyQdipag firi 6 narQidQxVS engioraţe xai eloiXOwoiv oi ftXdxoi. diâ vă ănoXanfidvji ydXara tvqovq, fiaXMa xai ăD.a. ’) BlŞMov ăXâxXrjQov eocofero ngâ xfjg enavaordoeaig negi rătv roiovraiv avfifldvzcov ev râ> Sqel, vvv dă ov (palvetai. www.digibuc.ro 6 MAR CU BEZA 46 şi diavolul a intrat în sufletele Vlahilor, de-şi împodobiau soţiile şi fetele în strae bărbăteşti, ca să-i piardă pe aceice vroiau a trăi evlavios ...» Dau textul întreg al originalului ce are titlul Povestire istorică a scrisorilor împăratului Alexie şi Patriarhul Nicolae în diferite vremi: Aiijyr)cug iorogtxrj rmv iniorolmv ’AAsŞlov /3aoîkimg xal NixoMov nargidgyov ysvdfisva xară dlarpogovg xaigovg. "Eleyev 6 fiovayog ovrog ’ Im. o Tgayavimrrjg Sxi ră xară rov 'Ayîov ”Ogovg yevo/ieva mg ăvmdsv xal e| ăgyfjg ră ngo rfjg Evrolfjg rov nargidgyov xal fisră rrjv ivrohjv, ov fiovov 6 fiovayog Asovnog 6 inîoxonog, ăllă xal Tropot rmv ăytmv narigmv ovvsygdxpavro xal eyovoiv ovrmol ti gog Eidrjoiv’ 811 /aEră ro ănE’kaoQslvai ră ţma xal rovg fildyovg and ro "Ayîov "Ogog, ăvrl rov Evyagiorsioai rm fism ori iţsiAsv ogyrjv xaivrjv (?); xal oUOgiov ori EJiioxonrjv insoxixparo rjfiâg 6 'ttsdg xal ixaBaglodrf ro ăyiov ogog" ro ogog 8 Evâoxrjosv 6 ‘deog xaroixsiv iv avrm, fiâllov sxXaiov xal ixonrovro’ xal rjv ev rm ăyîm ogsi xonETog fiiyag aiyvnnaxog" xal ixstvoi fisv rrjv aiyvnriaxrjv ifiEfivr\vxo rgorprjv, ră xgerj xal rovg Mfirytag' et 1 de xal xgo-fiva xal oxogda xal ninmvag. Oi 6i ăyiogslrai fiEfivrjvrai ră rmv filaymv, 80a xal oîa slg rfdovifv rjoav, rjroi rd rs yaiara, xal ră rvgîa, xal ră fia-Ua‘ ră avfinoaia xal avvaVkdyfiara' xal răg ngay/iarslag răg ngog âlhf-lovg, oî fildyoi liym fisră rmv fiovaymv' rdg ie fiESvoîag răg diafiohxag, aînvsg îcpdvrjaav iv vorigm' EÎofjXBs yăg 6 didfiolog slg răg xagdiag rmv filaymv, xal sîyov xal răg yvvalxag avrmv, fiEd’iavrmv, (pogovoag ăvdgia mg niorixol, xal sfiooxov ră ngo fiara, xal ră fiovaorrjgia idovlevov xov-fiaXovoai slg avrovg ră rvgîa ră ydXara xal ră fiaXia' noiovoai xal ră ţv-fimră eig răg nagaxlrjosig rmv fiovaorrjoîmv xal ânlmg sinsiv mg dovlo-nagoixoi xal nsiOrjvol rjoav roTg fiovayoîg' ră di vn avrmv ysvdfiEva alaygov ionv xal Xeysiv xal ăxovsiv' 8/umg oi nadovrsg xal rrjv ăfiagrîav fuorj-oavrsg, avrol xal ră orpdlfiara diogdmoavro' xal ov fiâvov rjovyaarăg xal rov nargidgyrjv xvg vixoXaov ndvra iyygdxpmg iţjidmxav xal 8u ol fiXdyoi răg yvvalxag avrmv iyovoi fiooxovg' 80a di di avrmv ingarsv 6 didfioXog ov fisfirig rjv ygaiprj nagadovvai, nl.rjv ovx ion xgvnrov 8 ov yvmodijosrai xal slg cpavsgov ăldrj' âXX.ă ravra fiiv vorsgov' nsgl di rmv filaymv, fiăXXov di rmv fiovaymv, rrjv ixfiolrjv diryyrfoofiai, xal 80a ingdydrjoav rors' iţsXgs ovv ogyava inirrjdsia 6 irpsvgirrfg rfjg xaxîag, 6 iŞdvardsv cpdovrjaag rrjv rj/iErigav ţmrjv xal iţjogîorovg rjfiâg nonqoag, xal ano fisov xgvnrsoOai xal rov •ddvarov xsgdaîvsiv, etpOaos xal iv rcg ăykg ogsC xal inefiaXsv eîg rovg ăyîovg yigovrag ngorpdosig dfjdsv Xoyovg 8n ivroXrjv idmxsv 6 na-rgidgyrjg, xal iăv ănoddvm/iEV mds, yEVOfiEda aîrtoi rfjg yjvyfjg r\fimv' xal iipdvrjoav mool ifjgog ră gr/fiara avrmv, fiaklov di (pgsvolsixpîag ăvd-fiEora’ xal rovrov rov Âoyov âxovoavrsg oi noD.oî, ov fiovov 6 ăgyvrmdrjg www.digibuc.ro 47 BIBLIOTECI MĂNĂSTIREŞTI LA MUNTELE ATHOS 7 (avgcpermdrjg ?) Xaog, ăXlă xai noXXol xmv eXXoyifimv ăvdgmv xai ijyov-fiivmv xai rjovxaoxmv exagdyfir]aav' o îxiveg moXefirjoav fiexă xmv dai-fiovmv nevxijxovxa xai eţryxovxa exr], xai ovx îayvaav avxovg ixfiaixîv ivno xăg xeXag avxmv. Tore de xoxe fjv Ideiv fiiya fteafia xai noXXov •&gr]vov ăi-iov' ânrjgxovxo xoivvv xXaiovxeg 6 ijov%aoxi/g ngog xovg rjov%dţovxag llymv avxovg Saa nagă xmv daifiovmv ediddyfir], ofioimg xai 6 rjyovfisvog ngog xovg ryyovfiivovg Mymv Sxi ano xov vvv mde ovre ţmijv Syo/uev ovre âvdnavoiv. ’ Enovgavim fiaoiXei xai •&em' fivr]adr)xi xvgie mg enogevdrjv evumiov oov fiex ăXrfiewig ev xagdia xeXeig, xai xă âgeoxă evumiov oov enoirjoa' rjfieTg de ndXiv mg exo/iev xai diaxeifieBa ngog oe Xeyo/iev 8xi oi evXoyovvxeg oe eăXoyrj/iivoi, oi de xaxagmţievoL oe xai xaxijgavxai' xai âl-imoai oe xvgiog o fieog xfjg fiegidog xmv ăyimv xai fiaoiXemv fieydXmv davld xai eţexiov' xai nXrjoiov xov ev ăyioig xmvoxavxivov evgedrjoexai o iXgovog oov' xai fieră xmv ăyimv âyyeXmv eoei evcpgaivofievog, evumiov xov fteov elg almvag almvmv' xai %aXge xai eggmoo ev xvgim navoixei' xavxa Xafimv mi X£ÎQaQ o fiaoiXevg i]fimv âXel-iog, xai o Xov x o naXdxiov xai fj ovyxXrjxog âxovoavxeg xavxa yagăg mXrjodrjoav ănavxeg" xai xm fiaoiXel avvefiovlevov, xov naxgidg%r)v eXOelv xai ănoXoyrjoaodai' 6 de fiaoiXevg di evldfieiav ovx rjOeXrjoe xovxo noifjoai, âXX eygaxpe ngog aer ov xavxa' ăneoxeiXe xai avxovg xovg âneoxaX/ievovg fiovaxovg . . . ano xov fiaoiXixov nixxaxiov: Ilaxeg ăyie xai olxovţievixe naxgidgxa' oldag oxi evxoXrjv edmxev o fteog xm ngondxogi r]ţimv ev xm nagadeiom, xai ovde fiiav dXrjv rjfiegav, xdxa de ovde xgelg mgeg ecpvXaţev' xai Idov f) ivxoXtj oov eţijXeitpe xo ăyiov ogog, fii] vnoxel/ievov xfj ofj eţ-ovoia, âXXă vno xcov fiaodemv xaxă diadoxi]v xovxo edeonioav xai ovx vno ăXb]g eţovoiag' âXX’ mgiaav eXevdegov xovxo elvai ano năorjg enrjgeiag, âXXă xai avxovg xovg ăgxovxag xcov magximv firjde/iiav fieroxi]v exeiv ev xm âyicp ogei' xai yăg eym avxog noXldxig ijfiov-Xrfirjv dexaxiav miBfjvai xoîg fildxoig, â)2ă xăg ev xăg xcov naxegcov edv-oconov/irjv' xai diă xovg ăgxovxag xcov enagxicov, îva fii] nXeovexxcooiv xă fiovaoxr]gia, mg exo/iev ndvxeg xo nXeovexxixov, xai îva fii] xaxayivcb-oxcooiv xovg fiovaxovg, xovxo ovx enoirjoa' xi de ooi, năxeg âyie, ânogco, i/iov fii] ‘&£h]oavxog oXcog xâv ţidvov âxovoai xo âneXaodfjvai xă Ceda; ăXXă xai oi firjxgonoXlxai xov ogiofiov oov âvxeXeţav' avxo d-eog exxioe Xeyovxag elg fiexdXr]xpiv, xai ndvxa vnexal-ev vno xdxco xcov nodedv avxov’ oftoicog xai xcov ryyovfievcov noXXoi' xa^Qe xaL eggmoo ev xvgicg: f. Tavxa 6 naxgidgxxjg deţdfievog xai âvayvovg xă xov fiaoiXemg ygdfifiaxa, âvxe-dr]Xmoev xm fiaoiXei xavxa: xaXmg einag, deonoxd fiov ăyie, oxi oi) 6 exmv xijv eţovaiav xai xijv vnodeoiv ovx vneygaxpag' oi firjxgonoXlxai ovx i]de-Xrjoav, âXXă fiăX.Xov âvreXeţav mg nagdvofiov x6 yevdţievov' xmv fiovaoxrj-gîmv oi rjyovfievoi nXeov ndvxmv eragdxfirjoav' xai eym nmg elyov xovxo noifjoai, âXXă diă xăg xaxovgyiag xmv filaymv xai xăg xeXeoiovgyîag avxmv ideţdfirjv xi noxe' dioxi fieya ijv xo deivov xai oXeOgiov' &oneg yăg oi fia-divaioi enoiovv xai exaloniţov xăg yvvavxag avxmv xai ecpegov evumiov xov Xaov xmv lovdaimv, îva nogvevor] 6 Xaog xai ănooxgacpfj avxovg 6 âedg avxmv, oiixmg xai 6 didfioXog eîofjXOe elg xăg xagdiag xmv fiXaymv, xai www.digibuc.ro 8 MARCU BEZA 48 iozdXiţov zăg yvvăîxag avzcov xal răg ’&vyazeqag oxfjjua ăvâQiov îva xaza-ozqerprj zovg evaefiăg ’&iXovzag ţfjv' xal elxov avzăg ăoneq (iooxovg fieff eavzojv' ăXXă xal slg răg dovXeîag zojv juovaozrjqicov nâaag avzăg elxov oi fiovaxoi i£vnrjqezovoag' ză de vn avzojv yivdfieva aioxqăv iozlv zov Xeyeiv xal yqdcpeiv xal âxoveiv' oi ovv nadovzeg xal zijv ăţxaqzîav ţu-arjaavzeg, avzoî /noi dedoxav zavza /xev neql zăg xaxiag zojv âvooiojv xal aloxQ&v fiXaxwV âzi evqedrjoav d6X101 xal ânazsojVEg' neql de zfjg ivzoXfjg, ori i£rjXeirpe zâ ăyiov oqog, xal Szi olxeîa XslQl vneyqaipev 6 nazqidqxrjg, cprj/xî’ âvaozdvzeg /101 /uâqzvqeg âdixoi, ă ovx eyiyvmoxov r/qojzojv /noi' ăXXcog ze de' ov avzăg 6 excov zrjv i£ovo(av, ovx vneyQarpeg' rj ovvodog zojv naziqojv ovx vneyQarpe' xal eyd) ţxovog elxov vnoyqdrpai olxeîa xelQh‘ ăXXă ăvexezai 6 ’&eog 7} ai ovvodoi zojv ăyîojv naziqojv âvăg /udqzvqog vno-yqacptfv; d>g eyqarpe xal ineacpqdyiae, ţiij naqadexdfjvai nori evog fidq-zvqog /uaqzvqîav, xâv năoav zi)v oocpîav zov xdo/uov inîozazai; rjxovoa/iev naqă zov XQiar°v xal ’ăsov rj/nojv dtaXeyo/ievov zolg lovdaîoig, âzi dvo ăvdqcânojv rj /uaqzvqîa mozrj ioziv’ Szi ano zfjg •deocpdoyyov cpmvfjg zovzo rjxovoa/nev, ză /ut] naqadexeodai yqacpijv fj /uaqzvqîav evog ăiOqojnov xăv â oocpcozeqog zojv ăvdqcânojv vndqxsi, xâv avzăg vndqxi! o zaneivăg vixo-Xaog xal nazqidqxrjg xojvozavzivovnoXeojg' xal idov /.taqzvqovoiv ai fteiai yqacpal ozi ovx ixeL ivzoXijv ză ăyiov oqog, ăXXă naqayyeXtag /uovov xal inizi/irjoeig, îva fxf\ i/xndoojoiv flXdxovg eig xazoixîav ev ztp ăyîoj oqeC neql de ză eavzojv nqofiaza xal xzrj/uaza, eig ză xazaXvţuaza zov oqovg exeiv zăg xazoixiag djqîoaţuev' ori ii ova ta v ixovaiv oi âqxieqeîg imzi/uăv, xadcbg xal rj ăyîa ovvodog, d>g zov deo/ueîv xal Xveiv zijv i£ovo(av naqă •ăeov eiXrjcpozeg’ xal iăv o âqxieqevg naqă zăv oxonăv zov •ăeov iniziţxrjoei ovx Snezai avzcp ză •ăeiov, Szi ovx ăxoXovQeV xal Idov evqîoxezai rj ini-zîfirjoig âXoyog‘ diă zovzo xal ăvîaxvqog" eide doxel rqj •ăecp xal evdqeozov avzcp, dvvd/ucooov zovzo xal fSaoiXixfj i£ovoîa‘ îva fxrjxaîzoi fiXdxovg elod-iovoiv nconoze ev zqj ăyicp oqei eig zăv alâjva.'. ivzavda ţrjrei zijv âxoXov-diav zov Xoyov, Sv icpaveqcvoev 6 îXeăg ini ză xqdzog zfjg fiaoiXeîag avzov. deZ oăv eineZv xal neql zovg iieXdovzag ană ză ăyiov oqog xal iijeqxo/ievovg, Szi ovx inoîrjoav ză zov zonov, xal o zonog diwxei avzovg’ neql de zojv zoiovzcvv elnev o xvqiog' âcpeze avzovg vndyeiv, zvcploî eiot‘ zvcplăg de zvcpXăv iăv odrjyfj, ăjupdzeqoi eig fjodvvov neoovvzaC ovg de ovx icpvzevoev o nazfjq juov 6 ovqdviog ixqi£a)Qrjoovzai xal diă zov nqocpfjzov‘ ovx eyvmoav ovde ovvfjxav iv oxozei dianoqevovzai‘ xal ovx rfiehjoav evXoyîav zov evkoyrjjuivov zonov xal fiaxqvvdfjoovzai an avzov, oi de igeqxdjuevoi zov ăyîov oqovg rjqcvzojvzo vnă zojv pirjzqonohzcov xal imoxoncov, ’&eXovzeg piadeZv zijv alzîav di rjv ixzqanivzeg zov oqovg âoxoncog i£eq%ovzai xal eleyov ăzi 6 nazqidqyrjg edcoxev ivzoXijv ănav ză ăyiov oqog, xal diă zovzo âyavaxxfjoavzeg î£eqxd/ueda' nqocpaoi£6fievoi nqocpdoeig iv ăjuaqziaig' ixeZvoi de zijv ivzoXijv âxovoavzeg xal fiij yivcooxovzeg zijv ăxqîfieiav zov nqdyfiazog, ovx rjvdoxovv avzoZg ză yivdjuevov' zd ze ocvzrjqta cpdqjuaxa ’ piij iniozdjievoi xal ză ţarfjg qrjfiaza fiaxqăv •ăijuevoi, zijv năoav âoxoXîav xal fiiqi/Livav eig zăg zojv yevrjjudzcov eioodovg noiov/uevoi xal zojv âXXoov eidâjv' zojv de yrvxcov zojv nqooeqxo/uevojv avzolg cpqovzlg ovdejuîa ineidij www.digibuc.ro 49 BIBLIOTECI MĂNĂSTIREŞTI LA MUNTELE ATHOS zovg fSMxovg xal ză ţwa ixfidXovoiV âXXă xal o nazgidgxrjg ăXov x6 ogog idea/urjas, xal ră £vXa xal ră vagă' rj/ielg de nolav xoivcovlav ăxofrev ev zcg ogei zcg ăytcg; olfiai, ovâe/ilav' roze drj roze fjv îdeiv oxto/iaza xal naga-ovvaycoyăg xază zonovg' xal laoavvăyxag xal XaonXdvovg‘ xal zo, neîdeiv fiăXXov fjv nelBeodai’ xal ygacpixcog ebieîv edevzo elg ovgavov zo ozd/ia avzcov' xal rj yXcoooa avzcov difjXBev iul zfjg yfjg' xal log ăanibcov vno ză yeLXr) avzcov xază zov Aavld’ Szi, zl dodelrj ooi xal zl ngoozeOelr] ooi ngog yXcbooav doXlav' xal ză ndvza iţcbyxcoaev ă xaigog exeivog" i^rjgxovzo yăg fiexă zcov pXaxcov ănav zo nXfjdog zcov fiovaxcov, elg zov âgxovza zov xoa/ioV xal tj Xvnrj nenXrjgcoxev ‘fjficov zăg xagdîag’ ori ov fiovov ol daljuoveg exaigov, ăXXă xal ol fiovaxol zo avzo' zgiaxooiai yăg cpafuXiai jjaav ănavzeg ol pXâxoi' 6 de [aoiXevg xazovvav eXeyev elvai zov nazgiagxrjv‘ coaze xal dexazlav noXXdxig rjflovXrjOr] elg avzovg âfjvai' diă de zovg âgxovzag zcov inagxicov zovzo ovx fjdeXrjoe yeveadai, îva firi inifiagcooi ză ftovaozrjgia, xazayivcbaxovai de xal zovg juovaxovg' xal ă fiev zcov [Xdxcov ăgid/iog xazddrjX.og yiyove. Tcov de fiovaxcov ovx "Pjv ăgiB/iov diaygdrpaodai xal euielv ză ăneigov nXfjdog ixeîvo’ xal c5 zov nagaboljov •ăav/iazog Xeyovzeg, ou o ffavxaţcov ev zcgde zcg zoncg, 6 âxovozog xal cpofiegog zoîg daifioaiv fieză zov delva avve^egx^tai fHXdxog' xal 6 delva ‘fjyov/ievog, fieză zovde zov rjyov/ievov avvel-egxovraC âfioicog xal ză Xomă fiovaozrjgia fieză zcov eavzcov cplXcov ovve^egxovzai [Xaxcov ănavzeg navoixel’ ■Pjv de idelv ză •ăeo-xziaza xal ■âeocpvXaxza fiovaozrjgia vnâ (xcoXcdv ?) xal zvcpXcov yegovzcov cpvXazzd/ieva’ xal ovzcog xazrjycovîaazo ă âgxcov zov xoo/iov ă vorjzog 6zsQa ret jXEQrj ini zov legcozdrov jutjZQOTioXÎTov rfjg Bla%îa<;» 3). — aşa că niciodată nu se întrerup legăturile românimii cu Muntele Athos, crescând bine înţeles după întemeierea Principatelor Dunărene. Deşi Vlad Călugărul şi Radu cel Mare ajută mănăstirea sfântului Pan-telimon la 1487 şi 1496, cucernica prinţesă a Serbiei, Angelina, scrie Marelui Cniaz Ivanovici în 1509: « Unele din mănăstiri au de patron şi protector pe Ţarul Iberiei, altele pe Voevodul Valahiei; dar Sfântul Pantelimon n’are decât pe Inălţimea-Voastră » 4). Cât priveşte Moldova se credea, că nu avuse relaţii cu Athosul înainte de Ştefan cel Mare. Dar, iată că la Zografu dau acum de hrisovul daniei lui Alexandru cel Bun din 1429. După treizeci şi şapte de ani vine Ştefan Voevod cu ajutorul de o sută ducaţi şi apoi cu cinci sute de aspri anual serviţi, cum spune un hrisov, « mănăstirii noastre din Sfântul Munte, unde este hramul sfântului şi slăvitului marelui mucenic şi purtător de biruinţi Gheorghe, numită Zografu ». O icoană trimisă la 1502 înfăţişează pe acelaşi sfânt, care odată se arătă în vis lui Ştefan, îngrijorat de tăria oastei vrăjmaşe, şi-l îndemnă să nu se teamă, că Dumnezeu era să-i vie într’ajutor. Piatra cu inscripţia clădirii trapezei, tot de Ştefan, se află în mănăstire — nici egumenul nu ştie unde, ci-mi făgădueşte s’o caute; iar înăuntrul arsenalei Zografu, asupra unei uşi ascunse, desleg slovele: *) Smirnachis, 1. c., pp. 20,21, 35, 92, 43. *) Ades de Zographou, publifis par W. Regel, E. Kurtzet et B. Korablev, Pe-tersburg 1907, pp. 70, 93, 119. s) Ibid., p. 113, *) La Question du Couvent de St. Pantelimon par Un Ami dela Veritfi, Constan-tinople 1874, p. 23. www.digibuc.ro SI BIBLIOTECI MĂNĂSTIREŞTI LA MUNTELE ATHOS II Bine credinciosul şi de Hristos iubitorul Io Bogdan Voevod a zidit acest turn în numele sfântului mucenic Nicolae. In anul 7025. In biblioteca mănăstirii am găsit şi Evanghelia lui Ştefan cel Mare din 1495. Fără scoarţe şi puţin ruptă, are la sfârşit inscripţia: Această tetravanghelie a cumpărat-o Domnul Io Ştefan Voevod, fiul lui Bogdan Voevod şi al Oiţei, şi-a aşezat-o întru ruga sa în hramul Adormirii Preasfintei Stăpânitoarei noastre Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Marii în biserica din Borzeşti de pe Trotuş, ca sâ-i fie lui pomenire neschimbată cât stă acest hram. Iar cine va strica şi va clinti această pomenire, sau episcop sau popă sau oricine, aceluia să-i fie protivnică Sfânta Născătoare de Dumnezeu în ziua înfricoşatei judecăţi a lui Hristos. Iar anul domniei lui 38 curgători. In anul 7003, luna Noem-vrie 3 zile. După o sută treizeci şi doi de ani o altă mână scrie în adaus câteva rânduri: Această tetravanghelie a înoit-o -şi a legat-o binecinstitorul şi de Hristos iubitorul Domn Io Miron Barnovschi Moghila Voevod, Domn al Ţării Moldovei, pentru sufletul... şi pentru sufletul lui... şi a mamei lui, Elisabeta, şi a dat-o la biserica... hramul Preasfintei Stăpânitoarei noastre Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Marii în satul Borzeşti pe Trotuş, ca să-i fie pomenire să se pomeniască la fiece slujbă... cum se pomeneşte şi răposatul Domn, Io Ştefan Voevod, fiul lui Bogdan Voevod şi mama lui Oltea. Iar cine va strică şi va clinti dela biserică această pomenire cât stă acest hram al Adormirii Născătoarei de Dumnezeu, sau episcop sau popă sau oricine, aceluia să-i fie protivnică Sfânta Născătoare de Dumnezeu în ziua înfricoşatei judecăţi a lui Hristos. Amin. In anul 7135 luna August 16 zile. O a doua evanghelie cu frontispiciu de împletiri colorate ne spune într’o lungă însemnare, că fu scrisă la mănăstirea Bistriţa pentru Jupanul Ioan, mare vistiernic, egumen fiind Chir Onufrie, anul 1544. A treia evanghelie, tot slavonească, asemuitoare cu aceea a lui Ştefan cel Mare, poartă inscripţia din 1563: Această carte numită sfânta tetravanghelie a cumpărat-o jupan Neagoe, mare ban al Craiovei, şi jupaniţa lui Anca, şi-a aşezat-o în hramul sfântului Arhiereu şi Făcătorului-de-minuni al nostru Nicolae, în satul Coieni, ca să lucreze pentru sufletele părinţilor şi copiilor în sfântul hram. www.digibuc.ro 12 MARCU BEZA 52 In zilele binecinstitorului şi de Hristos iubitorului nostru Domn, Io Petru Voevod, fiul preabunului Io Mircea Voevod, în anul JOJI, luna Ghe-narie II zile. Pe lângă Zografu a existat de mult şi mănăstirea Hiliandar. Ştefan Nemania, despotul Serbiei, părăsindu-şi domnia, vine de îmbrăţişează shima călugărească şi înfiinţează Hiliandarul, unde şi moare — ceeace înalţă prestigiul mănăstirii şi atrage numeroase danii ale Domnilor noştri. In decursul veacului al XVI-lea, precum reese din hrisoave, şi Radu dela Afumaţi şi Vlad-Vintilă şi Petru Şchiopul şi Mihnea Turcitul dau Hiliandarului obroace anuale, variind între cincisprezece mii şi trei mii de aspri. Doamna Matei Basarab îi dărueşte şi o icoană a Sfintei Marii, având coroană de aur cu nestimate şi rânduri de mărgăritare sub aureolă. « Sunt în biserică şi câteva candele cu stema românească »— aşa mi-a spus un călugăr ardelean slujitor al mănăstirii. Dar când să le caut, părintele arhondar într’adins i-a făcut drum pe câteva zile. Aceeaşi teamă bănuitoare am întâlnit-o la mai toate mănăstirile. Dacă te interesezi de anume lucruri, monahii îsi în-chipue, că te miri ce intenţii ascunse nutreşti. Adaug la aceasta neştiinţa lor şi fanatismul de rasă, care împreună explică dispariţia ori prefacerea atâtor inscripţii române la Athos. Au stăruit numai câteva în piatră, cum este pomenirea lui Ştefan cel Mare din 1496 la arsenaua mănăstirii Vatoped, unde iarăşi mi se arată hrisoave ale generozităţii voievozilor noştri. Intre alţii Vlad-Vintilă orândueşte la 1533 un obroc de zece mii aspri; iar Alexandru Lăpuşneanu îi trece o cher-văsărie de şeaizeci şi cinci mii de aspri la 1560, când e adus în Moldova capul Sfântului Grigore de Nazianz — cap ce se păstrează şi azi într’un chivot dăruit de « Maria Doamna lui Şerban Voevod Cantacuzino şi Maria lui Constantin Bă-lăceanu, 1709 ». O icoană a sfintei Marii, ferecată în aur, poartă jos, pe chenarul stâng, însemnarea ce se referă de sigur la un Român macedonean: Nicolae giuvaergiu din satul Nicoliţa, într’anul i6go 1). ') NixâXaoq %Qvoo%6oţ; ix %cogas NtxoXhţas ini hovq a%f. www.digibuc.ro 53 BIBLIOTECI MĂNĂSTIREŞTI LA MUNTELE ATHOS 13 Biblioteca mănăstirii se află în turnul ridicat de Neagoe Basarab, şi cu paraclisul acestuia, aşa de frumos. Pe o evanghelie cu data de 1309 găsesc însemnarea grecească: «In ăst an au intrat Catalanii în Vlahia»; aiuri: «La 1591 a venit ‘ Ştefan Voevodul în Bucureşti»; iar pe un volum, Dogmatichi Panoplia, din veacul al XlV-lea, următoarele rânduri în litere slavone : Adecă să ştii că am scrisu eu robul lui Dumnezeu anume Costandin, cari au fostu venet cu părintile popa Zahariă la sfânta mănăstire la Sfântagoră şi cene va ceti aceasti sfinţi scripturi să aibă a pomene acestu ticălosu nume Costandin, ca să-l pomenească şi pe sfenţia sa Dumnezeu, în April 20 de zele, leat 7206. Alături e şi semnătura grecească a unui ieromonah Ioasaf * *). Iau aminte aici şi la o pânză votivă (36 X 38) ce a suferit de incendiu: înfăţişează pe Vasile Lupu şi Ion Golia, ţinând în mâini modelul bisericii ieşene. De amândouă părţile chipurilor cetesc în greceşte numele: Iwavvrjg Baodeiov B B. Icoavvrjg Tpcohag AoyoOhrjg Datează cred din 1650, fiindcă atunci, printr’un hrisov, Domnul Moldovei închină Goliei satul Clişconţii, din ţinutul Hotinului, împreună cu loc de iaz şi moară. Din Vatoped pe un drum de vreo două ore ajung la Esfig-meni. In 1813, stăreţind aci Theodorit, care ne-a lăsat însemnate note după manuscrise, s’a închinat mănăstirii moşia Floreştii prin mijlocirea mitropolitului Veniamin al Moldovei. Mi se aduce la vedere actul acestei danii, un hrisov al lui Petru Rareş din 1546, precum şi un patrahir al aceluiaşi Domn. Mai frumos e un alt patrahir românesc al mănăstirii Xenofont, înfăţişându-se pe marginea de jos chipurile donatorilor, Neagoe Basarab şi Doamna Elena. Iau la Esfigmeni şi fotografiile celor două inscripţii care ne privesc 2). La Dochiariu e mormântul Mitropolitului Moldovei, Teo-fan3). Pe vremea păstoriei sale, Alexandru Lăpuşneanu 1) Nr. 162, p. 16. *) Le-a reprodus după Smirnachis d-1 N. Iorga în Analele Academiei Române, Seria II, tomul XXXVI, p. 478. *) Inscripţia pietrii de pomenire în greceşte cât şi traducerea le dă d-1 N. Iorga în Portretele Domnilor Noştri la Muntele Athos, Academia Română, « Memoriile Secţiei Istorice », Seria III, Tomul IX, 1928, pp. 3—4. www.digibuc.ro i4 MARCU BEZA 54 durează în 1568 catholiconul mănăstirii, potrivit inscripţiei deasupra uşii. Tot Lăpuşneanu adaugă la hrisovul daniei sale din 1626 şi un chivot de argint, (32 X 23), ca o evanghelie. Când îl deschizi, de o parte-s moaşte sfinte, de alta —■ cruce, având jos ca stemă un vultur, împrejurat de literile Iw. M. I. V. B. B; pe din afară citeşti inscripţia: A fost argintat acesta la 1779 cu ajutorul şi cheltuiala prea-strălucitei Doamne Ralii şi fiică a lui Ipsilanti în Bucureştii Vlahiei.. -1). După moartea Lăpuşneanului, Sultanul Selim scoate în # vânzare proprietăţile Dochiariu. Atunci, ne mărturiseşte un act al mănăstirii, călugării «jelind această mare lipsă şi nenorocire, şi, neavând încotro să-şi încline capul şi întinde mâna, s’au întors iarăşi cu inimi îndurerate si cu lacrămi către mult cinstitul si milostivul Domn, ortodoxul si luminatul Bogdan, Voievod a toată Ungrovlahia şi către mama lui Roxanda 2). Şi în urma rugăminţii, printr’un hrisov cu trei peceţi — a Ruxandei, a mănăstirii şi a lui Teofan episcopul — se donează în 1570 lui Dochiariu, spre a-şi răscumpăra proprietăţile, nu mai puţin ca o sută şaizeci şi cinci mii de aspri». In biblioteca lui Dochiariu se află şi un manuscris împodobit ce poartă titlul: Cartea miazănopţii, tălmăcită în limbă simplă spre folosul evlaviosului şi de Dumnezeu ocrotitului Domn al nostru, Io Vasile Voevod a toată Moldovlahia 3). Autorul, un ierodiacon din Iaşi, Meletie Mihalopulos, însoţeşte daru-i cu o scrisoare, în care spune, că, faţă de atâtea binefaceri ale Domnului Moldovei, el nu are ceva mai bun şi mai preţios să-i prezinte decât această traducere a sa: Tâ) ixXajUTZQOzdzco xal 0EO IlQÎyxtjm xal Avdevzrj ndorjq Moldofila%la<;, xvqîo) xvqÎo) ’lcodvvrj Baot/.EÎu) Bo'ivfiovba r\juezeqw Aeonozr] xal EvsQyezr], *) *) Reprodusă după ’EnetrjQig ezaiQelag (Svţavuvwv anovâwv şi în Revista Istorică, Anul al XlX-lea, Iulie-Sept. 1933, p. 310: ’ÂQyvQOjdrj râ tzoqov xaxâ r6 qyio&" Siâ avvâQO/xrjq xal iţââov rfjq ixXa/MiQordrrjq A6/xvrjq ’PaXovq xal &vyazQoq ' YyirjXdvzov iv BovxovqsotIw zfjq BXayJaq. . . *) Codice Nr. 1. *) Tâ fxeaovvxzixâv, /xerarpQaaOâv elq xoivr\v yXmooav jzqoq xjyfjoeig zmv al ânolai Soov negioooxegov diafidţovzai, zooov xagnogpogovoi xaXXimzega zov xagnov zfjg ovvzgiflfjg xal xazavvijemg fie zo pteoov zmv onoîmv ăva-Şaîvei â vovg ngog zîjv viprjX.fjv xazavorjoiv zmv fivozrjgîmv zov ■Seov, Snov zo iniOv/iă rj evoefleoxdzr] oov ngoaîgeoig' ' H de ydgig zov enovgavîov BaoiXemg vă oxenrj zfjv exXafingdzrjzd oov mg xogrjv ocpdaX/uov xal vă diazrjgfj zo evdeov xgdzog zfjg avdevzîag oov ezmv noXXmv negiodovg âvenageaozov elg mgpeXeiav xal xavyrjoiv zov yâvovg zmv xgioziavmv. ’Afifjv. 3 Ev riaoîcp xază zo ayXg ezog zfjg omzrjgiag ev [itjvl Eenxefiftgim x. zfjg ’ ExXa/ingozrjzog 2ov dovXog fiixgog MeX.hiog ' Iegobidxovog 6 MiyaXonovXag www.digibuc.ro i6 MARCU BEZA 56 Apropiindu-se zilele Paştelui, am coborît la Caries, unde stau reprezentanţii mănăstirilor şi unde în biserica Protatu am auzit pomelnicul generoşilor voievozi, un şir lung de nume ce le-am desprins şi dintr’un vechiu diptih consacrat în parte « Blaylag, Mnoydavlag, Ovyxgtag». începe cu Ştefan Voievod şi cu Bogdan fiul, care a zidit aci nartexul şi catehumenele, în 1508. Inscripţia doveditoare a pierit1). Am fotografiat doar locul, unde fusese. Şi crucea cunoscută dela Protatu, în filigran, cu nestimate încrustată şi cu citaţii din imnuri pe greceşte şi slavoneşte 2), tot lui Bogdan Voievod e datorită — aşa cred eu, luându-mă după tradiţie şi după acel caracteristic Ico dedesuptul inscripţiei. Văzută de departe iMnăstirea Ivirului are aspectul unei cetăţui la mare. Din largul apelor a sosit cândva în chip miraculos o icoană a Sfintei Marii, pentru adăpostul căreia s’a înălţat o biserică, zugrăvită cu cheltuiala Domnului Şerban Cantacuzino la 1683 3). De o parte, în nartex, se vede portretul lui Teofan, arhiepiscop a toată Moldovlahia. Dar şi alţi voievozi români înaintea lui Cantacuzino şi-au arătat grija pentru Ivir. Un hrisov de largă danie a lui Mihnea Turcitul e datat în 1590. Apoi, un Ieromonah Eremia, stăreţind în Ivir la începutul veacului al XVII-lea, ne spune următoarele în preţioasele sale însemnări: « Din porunca Domnului Radula Voevod, stareţul Grigorie a mers în Valahia şi a zidit sfânta Troiţă cu sprijinul şi cheltuiala Domnului şi a dăruit şi sate şi odoare şi alte locuri în pomenirea sa veşnică la anul 7121, iar dela Hristos 1613 4) ». De aceea în catholiconul Ivirului stau zugrăvite chipurile stareţului Grigorie şi Radului Mihnea, ţinând o cruce, şi dedesupt fiul său în vârsta copilăriei. Şi acesta mai târziu, la 1626, închină Ivirului mănăstirea Slovacioc dimpreună cu toate satele, ocinele, ţiganii, morile de apă şi viile. *) Vezi G. Millet, J. Pargoire et L. Petit, Recueil des Inscriptions Chretiennes du Mont Athos, Paris 1904, p. 1. *) Ibid., pp. 5—6. *) Inscripţia pe uşă nu corespunde celei date în colecţia lui G. Millet, J. Pargoire şi L. Petit, Paris 1904, p. 83. Pasajul privitor la noi sună: < ăvaĂibftaot rov iv Blaylaq avOâvzov EeQpăv Kavzaxovţivov ». ■* *) M. I. Gedeon, 'O “Abcog,, Constantinopole 1885, p. 177. www.digibuc.ro 57 BIBLIOTECI MĂNĂSTIREŞTI LA MUNTELE ATHOS 17 In biblioteca mănăstirii găsesc — pe lângă manuscrisul asupra Vlahilor, de care am vorbit la început ■— un Chi-riacodromion cu frontispiciu şi mari iniţiale frumoase, având la sfârşit însemnarea, că s’a fost transcris « la mănăstirea Gol-gota, care-i un metoh al lui Meteora », anul 1648, stăpânind Domnul Matei Basarab *); şi ua manuscris de interpretare a Psalmilor din 1262, la urma căruia o persoană ce-şi zice Daniil al Seresului a tras rândurile: Această comentată Psaltire o trimit prea evlaviosului şi prea vestitului şi prea luminatului, cât şi prea creştinului Domn a toată Moldo-vlahia, Io Vasile Voevod ; 1643, luna Februarie 2). Legenda Caracalului, aşa cum mi s’a povestit mie, o dă şi călătorul englez Robert Curzon în cartea sa Visits to Mo-nasteries in the Levant. Voievodul Petru a trimis pe spătarul său la Sfântul Munte să întemeieze o mănăstire, dându-i si bani în acest scop. Dar spătarul a cheltuit numai puţini cu zidirea unui turn la mare, restul i-a pus în buzunar şi s’a întors acasă. Atunci voevodul, de supărat ce-a fost, a poruncit să i se taie capul; ci spătarul i-a căzut cu rugămintea să-şi păstreze capul şi să clădească el însuşi din banii săi mănăstirea Caracalu — ceeace s’a şi făcut. Mai pe urmă atât voevodul cât şi spătarul au venit aci, de s’au călugărit sub acelaşi nume de Pahomie. » Adevărul este, că Petru Rares a durat fortăreaţa cu turn 7 1 t dela arsenaua Caracalului. Inscripţia spune clar: ’lcoâvvrjg nhgog fîoefîodag, 1534. De asemenea a existat şi un spătar, că locu-i de schivnicic lângă mănăstire se cheamă până astăzi în greceşte 0j10.T0.Qy16; iar la stânga intrării bisericii ni se înfăţişează în haine stă-reţeşti, alături de un altul îmbrăcat la fel, sub lămurirea: Ctitorii noui ai acestei sfinte mănăstiri Pahomie şi Pahomie s). J) * iv fiovaattjQiov roXy 60a, oneg iariv /ietoxiov tov Metewqov. . . avdevrevomS rov ExXagtgoxdxov xal evoefieaxmov Kvgtov ’lcodwov Matair) fioefioda naorjg Ovyygo-fiXaxtag t. ■ a) *T6 nagov i^rjyr/Tov WalxnQiov nijuuo ng&q rov evoepeoxazov xal tvdoţixazav-y.ai ixXafxjigixarov djia de xal x.QLOZLavLii6}xazov avdevxrp’ ndoig MoXdoPXaxlag xvgt&v xdgtov ’IwdwTjv BaolXeiov fioefioda' ax/ty firpl 0evgovagtov. . . Tijg ixXa/uigoxrjxag avrov IXXdxioxog evxEXtjg AavixjX Heggcov». *) t Oi vioi xrrjxogeg xfjg ăylag ţiovrig xairtTjg Ilaxu)/iiog xal Ilaxcofiiog». 6 A. H. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. VII. www.digibuc.ro i8 MAR CU BEZA 58 Nu conţine inscripţia cuvântul de Petru, cum se dă în colecţia franceză a lui G. Millet, J. Pargoire et L. Petit 1). Al doilea Pahomie cred că este domnitorul Lăpuşueanu, care şi el a fost un mare binefăcător al mănăstirii. Are Ca-racalu în bibliotecă şi un firman al Sultanului Suleiman din 1535, care între altele scrie: « Către înalta mea Poartă a venit carte, cumcă dintru început ctitorii mănăstirii Caracalu dela Muntele Athos se trag din Voievozii Moldovlahiei şi pe vremuri înoirile dânşii le-au făcut. încât şi acum, aceste noui clădiri preschimbându-se în grămezi de ruine ce-au trebuinţă de înoire, din partea pomenitelor raiale, cei zişi Ioan şi Petru, ne aduc la ştiinţă şi ne cer a face înoiri pe vechile temelii...». E vorba de Petru Rareş. Cât priveşte menţiunea de mai sus a două persoane, încurcătura s’ar explica prin aceea că Turcii şi Grecii luau pe Io al nostru drept Ioan. Cobor apoi în Lavra, mai veche şi mai întinsă dintre mănăstiri, spre care s’au îndreptat bogăţii nenumărate ale Domnilor noştri. Părintele arhondar îmi deschide întâiu ceeace se cheamă K(t>di]£ xtitSqcdv, unde citesc numele: Vasile Voe-vod, Theodosia Doamna, Maria Domniţa, Roxana Domniţa, Alexandru Voevod2)... Pomelnicul, e de sigur nou; căci, fără a mai aminti de Neagoe Basarab, avem în 1533 pe Domnul Vlad-Vintilă cu zece mii de aspri anual acordaţi Lavrei; şi încă mai înainte pe Vladislav, care trimite cunoscuta-i icoană a Sfântului Athanasie Lavriotul. E pusă în speteaza jilţului episcopal al catholiconului, având inscripţia despre Vladislav, scris BlavtLoMfioQ, « autocrat », la stânga şi la dreapta — Ana voevodeasa, « autocrată » a toată Moldovlahia. Acum se aduc din altar şi mi se aşează la rând înaintea ochilor atâtea odoare ce ne privesc: Un chivot de tămâiere, lucrat măiestrit în smalţ, cu pietre scumpe, darul Voevodului Matei Basarab şi Doamna Elena, 1644, precum spune inscripţia3); * *) *) Ibid., p. 101. *) Nr. 696, p. 79. ’) Dată şi de N. Iorga în Analele Academiei Române. Seria II, tomul XXXVI, PP- 492—493- www.digibuc.ro 59 BIBLIOTECI MĂNĂSTIREŞTI LA MUNTELE ATHOS 19 Mâna lui Ioan Gură-de-aur, racla-i fiind împodobită de Constantin Brâncoveanu la 1691; Capul Sfântului Mihail Mărturisitorul. Despre acesta e şi un hrisov al lui Brâncoveanu din 1696, că trimise de-1 aduseră în Ţară şi cu acel prilej donase Lavrei şase mii de aspri anual. Mai târziu şi Nicolae Mavrocordat aminteşte într’un hrisov de acelaşi cap sfânt; cum pe vremea sa, în 1729, fusese iarăşi purtat în Valahia şi multe minuni săvârşise. Atunci şi el se milostivise faţă de Lavra cu o sută de groşi pe an. Sfântul Mihail Mărturisitorul se vede şi pe o pagină de zugrăveală, cu mâinile întinse a binecuvântare deasupra chipurilor Voevodului Matei Basarab şi Doamnei Elena. Amândoi ţin o Evanghelie dăruită Lavrei, după însemnarea în slove greceşti capitale: Această dumnezeiască şi sfântă evanghelie s'a făcut de prea evlaviosul şi prea luminatul nostru Domn, Io Matei Basarab Voevod şi de prea evlavioasa Doamnă a sa Elena şi s'a dăruit sfintei Lavre din Athos întru harul şi binecuvântarea Sfântului Mihail, episcopul Sinadelor, Mărturisitorul. Şi s'a dat, când au adus în Valahia sfântul său cap la 1641 cu cheltuiala cinstitului proegumen Iosif, 1643 x). Evanghelia e de pergament, mărimea 22 X 20 şi cuprinde 222 file, scrise pe două coloane. Tot lui Matei Basarab se datoreşte şi o liturghie (21 X 15), de 89 file, lipsindu-i câteva la început, cu scoarţele de lemn. Scrisă de ieromonahul Anthim Ianiotul în 1641, a fost adusă Lavrei de acelaşi proegumen Iosif, amintit mai sus. Pagina dela urmă aduce lămurirea: Această liturghie s'a dăruit Lavrei din partea mult evlaviosului şi mult strălucitului Domn, Io Matei Voevod, a toată Ungrovlahia întru *) *Tâ nagâv &eîov xal legdv evayydXiov eyym/uaaOrj nagă roii evoe^eardrov xal ixXa/mgorduov fjfiiăv avdhrog xvqCov ’laidwov MarBalov Mnaoagă Boiflovâa ovv rrj evoeŞeatâtfl Nrâ/iva avrov xvgta ’EXeva xal ăipiegtbdrj elg rrjv ’Aylav Adflgav roii ”AOco âiă %dgiv xal evXoylav roii ev âyloig naxgmg 7)fi(bv Miyar\X, emaxânov Ewdâcov roii âfioXoryrftoii• inedcodrj yoiiv avră> orav ijtpegav ti)i> rifitav avrov xdgav elg rrjv BXa-Xiav ev hei ţgva âiă ovvâgofirjg âe roii navamandzov ngor/yov/uevov xvglov hoorjrp, ivâ■ la1». 6• www.digibuc.ro 20 MARCU BEZA 6 o pomenirea lui veşnică; şi cine s’ar încumeta s’o instrăineze dela mănăstire, să fie judecat cu Iuda 1). Românească e şi o mare evanghelie de neobişnuită frumuseţe. O pot dovedi ca atare, după factura ei: mult asemuitoare chivotului lui Matei Basarab, în smalţ, cu medalioane şi cu numeroase pagini inluminate. întâiul epitrop al mănăstirii, Părintele-doctor Spiridon Lavriotul, îmi dă şi o revistă ’O "Adus cu un articol al său, în care scrie despre această evanghelie: < 'Qqaiov elve xal ro Bla%ixov Evayyihov fxrjxovq 0,55 X 0,40 nkâxovq nenoixikfjLevov diă fxiktmv . . . >. In biblioteca Lavrei simt o deosebită plăcere, când dau încă de o liturghie (25 X 18), cu frontispiciu şi iniţiale roşii, a episcopului de Buzău, Luca, şi când cetesc la sfârşit însemnarea pusă de însăşi mâna caligrafului. Un manuscris de interpretare a Cântării lui Solomon conţine la pagina 161-a ceeace se întitulează '’Aofia 'Aofiărcov relhlvix6-fila%iy.o — o tălmăcire a Cântării-Cântărilor,care începe: Sârute-mâ dela sărutările guri(i) lui, căci mai bune-s gi(n)gi(i)le tale decât vinul. Şi mirosul mirurilor tale mai mult decât toate miroasele... Şi continuă aşa în treizeci şi trei de pagini pe două coloane ■— greceşte şi româneşte. Câteva rânduri la urmă spun, că traducerea s’a făcut la 1755 de Ioan Nicolau Poştei. (Postelnic?), în Iaşi, mănăstirea Barnovschi. In curtea Lavrei se află Paraclisul Sfântului Mihail, zidit de Matei Basarab; cum, însă, a fost înoit mai târziu, s’a dus cu desăvârşire fresca ce reprezintă pe ctitor cu Doamna Elena, aducând prinos această biserică Sfântului Mihail Mărturisitorul 2). A rămas, totuşi, neatins în vechimea sa cimitirul mănăstirii Lavra ce-i legat de numele Voevodului Neagoe Basarab. *) *) «’H nagovoa Xenovcyla ăcpiegwdrj elg zrjv Adflga. nagă zov evoefleazdzov xal ixXa/AJtgozdxov avOevzâg xvgiov la> Mazirj Borjfloâa ndorjg QvyxgoflXayJag elg fivtj-fidowov avzov akoviov xal omog ŞovĂrfifj vă zâ ănoţevwoi ăjio zâ iiovaazrjgi vă xgL-vezai zâv ’Iov6a>. *) Vezi Millet, Pargoire, Petit, l. 3., p. 127 şi N. Iorga, l. c., pp. 491—492. www.digibuc.ro 6i BIBLIOTECI MĂNĂSTIREŞTI LA MUNTELE ATHOS 21 Mănăstirea Dionisiu trăieşte încă sub vălul de legendă al Patriarhului Nifon — câte s’au petrecut după moartea sa şi în relaţie cu Radu-cel-Mare. Aici bogăţiile româneşti au curs din prisos. Cum intri, la dreapta se înalţă turnul durat de Neagoe Basarab la 1520; la stânga, trapezăria cu frumoase uşi sculptate în lemn şi cu bogate fresce, zidită de Lăpuş-neanu; la mijloc, întreg catholiconul făcut şi zugrăvit de Petru Rareş, la 1547, cum vădeşte inscripţia deasupra intrării şi portretele din perete, înfăţişând pe Rareş Voievodul şi pe trei fii ai săi: In Hristos Dumnezeu evlaviosul şi credinciosul Domn a toată Ungro-vlahia şi ctitor al acestei sfinte mănăstiri ; împreună cu prea evlavioşii săi fii1) . Iată şi racla, trimisă de Neagoe Basarab, asupra căreia nu stărui. Au vorbit de ea şi N. Iorga2) şi Balş3) şi Părintele Nic. Popescu în studiul biografic asupra lui Nifon4). Rămâne fără îndoială unul dintre cele mai însemnate odoare, nu numai în Athos, ci în toată creştinătatea ortodoxă. Ba încă, Robert Curzon ne spune, că în împletirea liniilor e « de un straniu model gotic, neasemuitor cu nimic în Europa. Un monument de veche artă cu totul minunat şi preţios, produsul unei ţări aproape necunoscute, bogat, fin şi original în desemn şi execuţie» 5). Dacă-i deschis capacul, se arată în partea dinlăuntru Sfântul Nifon şi Domnul Neagoe, având coroană pe cap. Acesta din urmă a mai dăruit şi mâna Sfântului Ioan, împreună cu chivotii-i în aur şi argint, pe care se deosebesc Patriarhul Nifon si Dionisie, întemeietorul mănăstirii, iar la mijloc Sfântul Ioan întraripat, semănând unei icoane trimise bisericii de Lăpuşneanu şi Doamna Ro-xanda în amintirea fiului Constantin. De mare interes îmi pare să fie prin vechimea sa un cadru colorat ce atârnă în arhondaric, reprezentând pe Neagoe 1) «* *Ev XQiotco roi &eă> evoepTjg xal maroQ av6hizi]<; naorjQ Mol&ofilaylac, xal xzhwQ rrj; âytag p.ovfj<; ravzrjQ- aitv rol; evoefteordvrois vioi; avrov *. a) L. c., p. 472. s) Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice pe 1913, p. 39- *) Analele Academiei Române, Seria II, Tomul XXXVI, 1914, pp. 790—791. s) Visits to Monasteries in the Levant, Londra, Ed. 1916, p. 395. www.digibuc.ro 22 MARCU BEZA 62 Basarab cu fiul său Teodosie; iar manuscrisul întreg al Invă-ţurilor... pe greceşte, datând din veacul al XVII-lea, se află iarăşi aici în bibliotecă — ceeace spulberă ideea, că le-ar fi scris altul decât Domnitorul Ţării-Româneşti. Are drept început titlul: <1 Tov kxlajxngoxdxov xal evoefleaxdxov avdsvxov ’lcodvvov Ndyyos fieydlov fioefioda xal avxoxgdxogog fieydlrjg Ovyygo$la%iag loyog âi-âaxxixog negi ăydmjg ■&eov ngog xov rjyamjjuevov avxov vlov Geodooiov xal ngog exegovg avOevxag xal ăgyovxag naxgidgyag xe xal ăgyisniaxdnovg xal nlovoîovg xal nevrjxag » 1). Dar în biblioteca Dionisiu avem şi evanghelia lui Mircea Ciobanul — nu cunoscută deajuns; cu strălucite coperţi în argint: de o parte răstignirea, de alta naşterea Prodromului, şi dedesubtul acesteia o inscripţie slavonă pomenitoare de Mircea, de Doamna Chiajna, de fiica Stana, de fiul Petru, ale căror patru chipuri răsar clar dintre sfinţi şi flori. Mănăstirea Grigoriu a fost mistuită de incendiu la 1761 şi mai toate actele au pierit. Dar călătorul Barski, care vizitase mănăstirea înaintea acestei date, mărturiseşte de nişte hrisoave ale lui Ştefan-cel-Mare şi de înoirea lui Grigoriu din partea lui Alexandru-Vodă la 14972). Faptul e întărit şi de alţii. Exista deci o tradiţie românească de ajutare a lui Grigoriu, care ar fi putut merge până la Alexandru-cel-Bun. Considerând tot odată contactul Moldovei cu Bizanţul în acea vreme, înclin a crede, că Doamna, pomenită pe o icoană trimisă în dar — Maria Asanina Paleologhina, Doamna Moldovlahiei, nu e decât soţia lui Alexandru-cel-Bun. Au dispărut şi dela Sfântul Pavel urmele generozităţii lui Ştefan-cel-Mare, stăruind numai turnul ridicat de Neagoe Basarab şi fiul Teodosie la 1522, cu inscripţia în marmoră deasupra intrării. Un turn al aceluiaşi Domn se înalţă şi la mănăstirea Cut-lumuş, care şi-a atras atenţia binevoitoare a Voevozilor J) « Al prea luminatului şi prea evlaviosului Domn Io Neagoe, marele voevod şi de sine stăpânitorul marei Ungrovlahii, cuvânt didacticesc despre iubirea lui Dumnezeu către iubitul său fiu Teodosie şi către alţi Domni şi arhonţi, patriarhi şi arhiepiscopi, şi bogaţi şi săraci * *. *) Millet, Pargoire şi Petit, /. c., p. 175. www.digibuc.ro 63 BIBLIOTECI MĂNĂSTIREŞTI LA MUNTELE ATHOS 23 români încă de mult înainte. Un hrisov al lui Vlădut stator> niceşte hotarele satelor Cireşul, Călugăreni şi Maricini, aparţinând Cutlumuşului. Oare, nu din vremea lui Mircea cel Bătrân ? Al doilea hrisov, mai de grabă ordin al lui Mihai Viteazul, datat 1594, confirmă Cutlumuşului bălţile dela satul Romoleţ, date Mănăstirii de Basarab Voevod. Nu ştiu, care anume Basarab: Neagoe sau vreun altul ? Apoi răsfoiesc evanghelia în pergament, pe care a împodobit-o Doamna Elisa-beta lui Ieremia Moghilă. Se adaugă la pagina 201 nota, cum că s’au încredinţat unui chirigiu pentru Cutlumuş în 1605, afară de evanghelie, şi un potir sacru şi două cruci în argint aurit x). Xeropotamul are în arhiva sa numeroase documente româneşti. Părintele bibliotecar îmi arată pateriţa episcopală în chihlibar, dăruită de Vodă Duca la 1685; şi un manuscris al lui Constantin Daponte, căruia mănăstirea-i datoreşte nespus de mult. Ii zice Meyalwâgia şi la pagina 112 b dă o icoană monohromă, lucrată în cerneală, cu inscripţia jos: « Eixd>v rfjg ev Bovxovgecrclcg eîg xo aagavxâgi •&av/uaxovgyfjg elxovog. ’ EţioygayrjQr) nagă 71 emgyîov ev erei mpv&: jui]vî voe/jfigîov » 2). Biserica Sfântului Pantelimon are deasupra intrării o inscripţie, recunoscând drept ctitor pe Scarlat Calimachi: « Avrjyegdrj ix fiddgwv xaBwg xal anaua rj isgă xal oefiao/iua avrrj fiovrj emleyo/uerri Pmaaixrj vno xov evoefieoxaxov Hye/uovog naarjg Mo?.6o-fUayiag Zxaglaxov Ka/.Xifiayri. . . » 3). Găsesc şi o stampă din acel timp a mănăstirii. Caut apoi hrisoavele mai vechi, ale Domnilor Vlad şi Radu-cel-Mare, şi fotografiez în bibliotecă, pagină de pagină, manuscrisul unui lexicon grec, aromân şi albanez, în slove greceşti. II dau aci: « xal nmrjQiov h>a vă XrjzovQyovaiv jJ isQrjg xal aravQovg 6lo oXa âai/xevTja xal lialaiiazofiba^ . . t. a) « Icoană după icoana făcătoare de minuni în Sarandarii Bucureştilor. S’a zugrăvit de Gheorghe la anul 1759, luna Noemvrie ». 3) « S’a ridicat din temelie, precum şi toată această sfântă şi cinstită mănăstire, zisă rusească de prea evlaviosul Domn a toată Moldovlahia Scarlat Calimachi... *. www.digibuc.ro 24 MAR CU BEZA 64 A go)fiaiixa fi}.d%ixa ălfic.vîxixa ’AWăs yyovjuevov TjyXOVllEV ăydXia ăvâqya yxavxd}.e ăyanâ) P°*l vx ova ăyyeXog âyysXou eyys21 ăyyeiov pdaov ev a uyyîaxgi yXQETlOV yXQETC dyeldâa fidxa ).iona ăyioţ od/LlXOV OOIEVX ăyxddi 0XLV0V yXLETC ăyxdXxj fingdxCa TZOVOaxlfJ. ăyyovqi xaoxgafiixCov xgaaxapkxg dyxtbvag xoxov fin aXXîovX dyvâvxta xaqooi xovvxqe âyogâ xovfinqqdqE xq/inXieţi uyovgîâa ăyogiâq yxqeooxa uygiog ăyqov fjeyxaq ăytbyi ăyojyE xvqă ăy&vag âycoviofjqe xţaXaooxîoyia ădsia âdsis yxe ăâstog yxoXov r^ţjmgdJ^qx ddsXq>og (pgdxs PqXd ădgaxxi * (povoov JU7Z00X deqag âflds Xafiă derog oxmodvve cpaCxova ărjdâvi ftmXfinijXXiov fmdfinlX aî/ia aavxCe yxiăx aloyvag aha ytaixq ăxeqatog VTQEyXO V jjxdga uxoXovdog vxovnm aoaxdqo v vxiixqo ăx6fir\ vixa ide ăxovţimCofiai f(Evxoqjcaqqov (lOXEXEfl ăxovco ăfivrov vxayţxoC uxga fiagxCevE âva uxgiftog OXOVfMJlOV rjooxgexxa dxgida yxov2.ovfj.ovax a xagy.a2.dcC âxxlva gdxCq gi.Ce ălag adge xgiovna uXiOco fidvxţevov n2uovay ălEL(p(0 oyxov Xiovsy alergi fXEOOLOV nXiovag âXsvgi (paqiva fueX dh'fieia dlrfixs ŞagxisrCq www.digibuc.ro biblioteci mănăstireşti la muntele athos 25 65 Qco/uauxa PM%ixa ăXfiavîxixa ălrjofiovo) ăyxagooiEoxov yagoy âXXdaaai âXXaţioxov vxagoy âXlog âXxov xiExag ăXoyov y.dXov xdXs âXovnov /? ovhte dsXTiaga âXcâvi ăgye XAfia. ă/xâţi xega xtsggs ăţiagxia ă/Liagxie (pai aţjaa%ăh] oovfiooâga aiEXOvXa o-m xă 7iâ) ăfjLfjiot; an lv a cnovg âjucovt ăfimve xovâaga aţinili yivvie fSgEOOza âfxvyâaX.ov fivydaXa jUTtayiâ/LiE ăvăyxrj ăvâyxE vofioyia ăvâgag tanagf.inaxov fjinovgq âve/Liog jttvxov eoa âveyjiog VE710XOV vbt mdgamog OflOV vvsgl ăvTEQOV fxaxţov ţogga ăvx ţa Tcovhta. novXna. ăţiyyi OEOV did/xa âţiog ăţiov ■ rjCoxi oJiaXog [ioAIe Yjfxnovxq fbit'81 yxogxCou vxdgda. ânXog âjtXo /uovxl âgădu âgdda gidoxa âgyog ă/Liavaxogov Yjfxqvovafi ăgiaaco ăgsoEoxov naXxisy âgidfxog vovjusgov vovjuovg ăgxsxog vEfiâlo ■rjoaxâoi/Li âgxovâa. ovgoov âggi ăgjua ăgfia xovgdXis âgjuvgdda vaagaxovga xghtyia ăgvovţiai ăgvrjoEoxov ăgvio âgvl vvleXov xisyxE ăond^u) âgdxiov gafmsy âggafi âjvag rjaol^ofxaxa za/jjiXiova/j. âgoEvixog /xâoxovgov /idaaxovX a-QXl ăgxLafxa vioyia âQxîdi xoXXiov XsgdE ăgyovxag ăgyovxov fxnovyăg aoijLti aOLfÂE âgyîavx ăoxl fiazaXâxov xazţsx www.digibuc.ro 26 MARCU BEZA 66 ga)jiauxa ăonqog doxa^og âoxQcbiza) ăaxqov âzţaXog avyrj avyov avdsvz rjg avXdxi avXrj avţdva) avQiov clvtI avzog ătpivu) ătpqog â%a/Livog ă%VQOV ăyjiBîa QCD/Ltauxa pddog padgaxog pdXaa/jov pava) pamiţa) pdqpaQog pdgxa pdgog fidoavog p aoiXdag paozdţa) pdcpa) pipaiog peXdivrj peqya Pfixas p(a Pid? pXdnxa) pXd%ixa dXjjmov dozând oxcbiEQov axido ăxţaXov vxijjviaxţa (OOV vzojxvov ZQcbxov o/unoQov XQEOXOV fldvE ovqexXXe âxţsXov Xdoov OTtovjxa dzvyov ndXXiov âyjîOs B pXd%ixa (povvvxov jmqodaxa imdXaajxov jXTidyxov naxEvxţov pdQpaqov XdvvxovQa yxQEdzţa jxatâE/Lio âfiriQd noQXov /LmorjOEOxov aXEQEOOLZOV dxov pidgyxa XOVOE yi£ xovxbioxa ţvvioioxov âXpavizixa fjfZTzdQdq axayovg oxQEnaxly ovXX r/vziovQq fiavyyiEayia Pe ‘ £ Peh°> Şgovr?j Şg6%og Şgiofia $vp fi&Xaxag /inX.qaxi/iqxdgov fiivTov futoov ârCovrov fiigiov nsxovgdgov lag/ma jXOVXOV fiovla flOVVXE finovxe q>OVVXOOEOXOV OVflXOV aidga xig/mov ofuâva fmgâxţov f}ga%aoioxov ovvxov linovfmovvix^ăgov Xdxţov finovxoâgE xţtxţa ţfSaiXâgov vâfigo 0010x xă vxix yXOQEV xovXoxag fxnăg ve/uetC viovxiovg fidXXi Pd& q>ovvxoa yxidXjia fimgdfia ţiey' jLtJtgixa Xdgga Xiaxaaoy Xiayxaaoy fjmovfjmovXifj. Xiax xiEXfiJiaaîga o(oq nXXrjo r gcofiauxa yaEidagog ydXa ydfiog ya/ifigog yagyaXlţco ydaxga ydxa yavyîţa) ydigva> ydvva) ysiotpvgi yEtxovaq yeXâ) yEfiiţoL) pXdyixa yov/iaggov Xouxxe vov/ixa VxţlVEQE yxavxiXLxov novxţq xqxovooa yxqgvvsoxov /xniXiaxov vxvţfiioxov novvxE fiixţivov aggdvxov ovfmXov ăXŞavLxixa yxo/iăg xiovfiqoox vxdofia ddvxag yxovvxovXla novîxţa /LiaxţE Mx Ql&JX CPâoo ovga tpxlvv XIEOO [jmovaa www.digibuc.ro z8 MARCU BEZA 68 gcoptaiixa f}M%ixa ălfiavhixa ysvea cpdga od'C yeveiov jXTidgjXTta ţiiExaga ysvvâj (phov msX yegdxi yegaxlva yyEgaxiva yigvco ooovzţov nagysX ysgovzag ăovoov nhdx ysgog oqvaxooov rjooqvxdooq yevofiai xâcpxov yyâgTt ra loxov dai yfiqag ăovooăxExov nXisxiqgi yivoţiai jjiscpâxov f.md%£(x yleicpM Myxov Xaniy yXvxvg vzovXzţs xâfxfxnha ylvazgoj âqqqxîooov oxiăo yXvzdovzo axdnov oonaxoy yl&aoa XijÂ/jLnq yyiov%a yvaqisag xovimaxo *.> xaţÂTiax yvw/urj /.UVXE jXEVX yvcoQÎC (o xcovcboxov VVL0% yoyyvţui yoyyvţeoxov TUzţaXoy yovag vzţsvovx/Mov yxiov yovdi âfidvE XaŞăv yovgovvi nogxov vxsqq yqala jxoăooa 7i?.idxa ygâcpco axgîov ooxgovay ygodsa ooovjxnov yxgovoox ygoixâj XELXaOEOXOV xovnaxoy yvali xeaxe XtsXxiE yvjxvog vzionoXXidzov xofieooqz yvvaixa fiovXXidqs yxgova yvgev co xâxpxov xqgxoy yvgog Pqggqyxiovzţov xtsgdaXlfi yvyjog vxpov âXzţl ycovia xioooa XIOOOLE A gcojuatixa f}Xd%ixa. ălfiavizixa Aadl vzţdvzq Tciooq dal/uovag vzgdxov ziăX âdxgvov Xdxgq/ua Xidz daxxvUdi veXov ovvdţa www.digibuc.ro 69 BIBLIOTECI MĂNĂSTIREŞTI LA MUNTELE ATHOS 29 goiţiaiixa ŞX.dyixa ălflavvtLxa dajudfo dafiâoxrjvov âaveîţco 6 doxalog 6d 6ixdgi 6oxijurj 6olog 6ovxi 6d£a 6oţjdgi 6ov?.svoj dgsndvi dgoaog 6vvafug 6vo 6u>gov vdo Şdxa TlQQOVVa fingovfiovxâvxţov 6doxalov vx aqjijva fXEQLVVXe xţlva onovvov vxţaxţs novhdvov 6ehp(vov lâyxov ăofinoQE vxsQidjixa xiaZs findxov âooxinxov vxţshdxov 6yioŞaodoxov vxgdxov 6idxa ăliyxov âiafxdvxa 6l6aţ;£OXOV vxdov rtigiicxov (}?.dxov vxoxmlov xiodyxa 6Loxov otdxE ăyxovvioxov noxava 6oxiju(e 6o?.ov VXLVXE dog a CLQXOV loVXQEVXţoV OldxţEQE gdo ŞaQXOVXO vxo'C nEooxEooa igs bona xovnjjmovXa yovay 6aaxal vxacprjva Gd/uga vxdgxa vxaqjxoy 6iExa oxdjt 6sX(piv U6 xk xidBxa Xixovga eeăy ^ rjxagaxoy xţdgxao diafiăo xqex£ 6idxa Cyyi6 âia/uăvx 6i6d(; v cuc rjvxQEixa juQsCCia rj/niovoaifi yELflTlE Slox atxia 6noy xgă (iiCyxlfi f/.ag6ă 6dfm didfivx yăQX^ novvoy vxgdjiag fisa a cpovxl vxiov dovgtfi www.digibuc.ro 3° MARCU BEZA E Qco/xaă'xa fîXd%ixa ăXflavixixa ' Ef}do/j,dda 0E7zxafxq.va yidpPq ef!dofJ.fjvza ooaJiXE-ţăxţi oazaxqdisiq iyâ) EOV ovva edu> aoă xaxov eBvoq yxivvxa fllXlEX eixova EÎxoava XOQd eîxoat yiyyixţi vviţex el/iai E0X0V yiăfA eÎQijvr} ElqrjVE naxxi ixaxâv oovxa xlvvx exeX ăxoXo 9 . \ ax ie ixxXtjoia fmaoiaQixa xiooa eXa yîvo yiaxa iXdhjfiog &vga •Ovala oxXXltpovQa Xâla fior] 'defieXXiov vtov/iverţâ oaţeQaQe Xiâfiga ’Xdx’Qov drjdjxovov %qţvâ XOVXQOVjUTlOVQOV xovfinis Xagveoxov oxâfivov XlXXe Ovfudfia vq.QQq.fiQE ovooa XOVQj.L7lO.VE Qcofxaiixa iaxgog Idgonag îoiog toxiog [oxoQia I fiXdxtxa yidxQov OOVVXOOLQE VXIQ^TZXOV âovjUTiQq loxoQia Qcofiaftxa Kafiddi xafialdQTjg xdfiovgag xdyyeXov xaOaQog xadsvag xaOrjjUEQivă xdBojxai XadQETZXTjg fiXdxtxa xaTiXM/nă yxaX.dgov xafiovQOV TlOQjldxOV anaoxQLXov xaOeovvov vXExadEVxţovq aalvxov X.qyls âXfiavhixa axiovgpovQ ovyyi vxova ’&e/j.eXX TiEQavxl xoqyia eQe Xiăx <ţ>EfiqQ Xdt,vq xovpfiTiovX XOVjUTZE ovooxiey ooxdjiji finlyia XEjl Xvâqv'm VXEQq xoVQfmăv ăXfiavtxixa yjEXifi vxÎQoa rjvXQilxq XÎai ^ 10X0QI âXfiavhixa xanafiă xaX.iovaQ yxaqoQ naQfiăx fjXlEQOVajJ, xovoovxo yxavxlx qqI naaxiovQ www.digibuc.ro 73 BIBLIOTECI MĂNĂSTIREŞTI LA MUNTELE ATHOS 33 qcofiauxa , xaivovqyiog xaiqog xaia> xaxafh xaxog xaXadi xaXa/ndqt xalâ/u xaXog xaXovni xaXvţh xaXd> xafiăxi xa/naqa xa/urjXavxt xa/ifjh xăfivo} xajmâva xd/mia xăfÂJiog xafiTzovQTjg xavd(3t xavaxa xavEig xavioxi xavioxqi xavâvag xavxrjXa xajzrjXog XOJILOTQI xajtvog xajtovi xaqafh xaqfiovvov xaqdta xaqnog xaqTEqă) xaqvdi xaqtpl xaoiXa xaotda xaoxavov xdoxqov xaxayvtă fiXayixa vaov Cq/uavE aqvxov xqh’xaţJE qqaov xaXaQa xqXafiaqov xovxovxa finovvov xalovTtE xaXvfSa xXXifiov xqjidxov xqixdqq xqţiqlavXE yxqixr\ka (paxov xqfindvq ovvvLvxa TiaVXE yxovâovqaxov xdvETiq xavaxa xţiVEfiă xavioxov xqvtoxqa xavova xavvxYjlq fmqxaXd xqjiEOxqov (pov/nov xqnovov xaxqEyov xaqjiuiovvE YjVEfiq tpqovxxov ăoxinxov vovxa Tzsqova OXpEVVXOVXE xaotda yxaoxdvvE xţixaXE xaxaxviE 7 ăXfiavtxtxa rjqtd xo%q vxiâyx xovoi Tjxaâxi oonoqxa xaXafiaq xdlqţi rjjtuQa xaXovn xolvfinE (pxoy (ptoovvidq xa/uaqE xajLtrjXavx vxe(3e junay xovfinovq difiyta (povootq rjyxaq/ÂOVviovv xdqn Xtayyiv âovvid xatpaXtdxq xavtoxqa xavov xavdfjXE fxnaxăX nantoxaX XtOVfl xanov yxEfii (payyll tejuaqa (pqiovx vxaXidy dqqa TiEqova aqxa xdqa xaooxivvtq xaXtE fiUyxovXa 7 A. R, — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. VII. www.digibuc.ro 34 MARCU BEZA 74 QOifiauxa pXdxixa ăXfSavdxixa xarefiaivco JUEVXE710VV0V CflTlQEO xaxţaQog vxaqooiXJidzov XlflEOOEg xarţâ/oigog dqixţov daa. doa. xaxovqco ţAExiooiov TlOQfUEQ xaxa> vyxiooov noooxa xax&yi xaxwyE xiXiăq xazcotpXi nqiăyxov nqăx xavxl oxâ(pa xovna xav%(h(iai jUEaXdfivTov fiaXqoaxoxBfx xă\pa XOQOOQE Pduiq xddqog VxCoVVlduilVE Pyydvia XEixojiai vzţdxov yxezţ xeXXI Z^EXfjE XElXXl xevxă> XlVVXrjOEGXOV XEVVXrjG xsQa/uîdi zCovQovvvîvza zidyxovXa XEQaOl xţEQidooq xtsqool xdqazov xoqvov (mql xdqdog âfuvzdqe (pixlfi xeq'l zţsdQq xeiqI xeQxdh xagzdXXiov qd^E XEQVCO Z0QQ0V xdsy xegpdXi xăjiov xqiovE xdtpaXog xdqiaXov xdgpaX xe%qI fiiXXiov fidXX XTjfioVQl xrjftovQE xrj^ovq xfjnog yxaqvx^va xonooxa xlvdvvog TIEQÎXOVX xivdvv xîzQivog yxdlfmsvov rjfidqdq. xXadl vzqdfiq vzdyxa xXaîo) nXdyxov xiăy xXâvo) (171EG0V niEqd xXeiSI xXXide xiovvzţ xXetzzco (povqov jufhsd xXorţiă xXoz£a aaxdXXfi xXovfil xacpdoa xacpăg xXwdo) oovzţov vzqsâ xXoiooaQia. xXwx£q Gxioxa xiXCa năvxExov juTzdqx xoifiovjiai vx âq/Ltov cpXd xoivog xoivo t]yxidayxi'yaai/t xoirâţu) flOVZQEOXOV fiaazqdy xoxxaXov ooov xooxa xoxxivog qqoooiov r\xovxi xâXaxag VZE^WlQVXaiOQOV XiaixazovaQ www.digibuc.ro 75 BIBLIOTECI MĂNĂSTIREŞTI LA MUNTELE ATHOS 35 gcofiauxa xoXXco xoXoxvdi xoXovva xoXvftnw xo/xni XOVEVOJ xovră XOVXOLQl xovxiXi XOVTOQ xonddi xonavîţaj xoneXa xonog xongîa XOTITOJ xogaxag xogda XOQTj XOQfli xogviaxxog xogvq>r) xogqpog xoaxivov xoofiog xoxţuniâa xovfiaXxo xovfiăgi xovdovvi xovxl xovxxog xovxovfiâyia xovxovXi xovxovvâgi xovXovgt xov/uegxi xovymovgi XOVVU) xovna pXâyixa ăXixioxov xovvxioeoxov angoâne xovrâgov xovxîXXiov ooxovgxov xonfje /inâxov xoneXa xonooov xongde x aXXiov xog/xnov xogvrrjâo (piâxq. xgovnov novXţinege xgiâoorivxov ocvov x ţrjgov hq. fioXîxţa nogxov yxXXAfiov xXonoxov xpao xovxxov xovxov/hâc» xovxovXe juaggovXa xovXâxov xovfiegxe xovfÂTiovge Xiâyxavov xovna xaX.xov âXfîavixixa vyylx xovyxovX ooxiovXa juvoxoy oovţinovXX xovxîo âqpag fiavţxgăx xovxîXX rjooxovgxag yxgiyye xognov xogdqljq xţovna rgovn nXXiovg xixaXia yyi ooioooia vxovvviă xevxa [xnay Xiăfioo xqfinoga findBa xovxie xovxovfidîxq. xovxov/xdXie /xaiixv XOVQTtJ xovgovva xovxdXj. xovxţog xovxţovgov xovq>og xovcpioţ xocpivi xgdţco xgiBdgi XQOjUjUvSl XQOVOJ xgvdâa XQvfico xgvaxdXi gcu/uauxa XovXovdi Xovgl Xvxog Xvjitj Xvga Xvmdţco Xvyvoq XcoXâg gojfxaiixa Mayaţl juayagîţco /udyeigag jidyos pXdyixa xovgre xţodgga Xivyxovgq aXXionov xovrţovgov aovgvxov yxoX.ov xaXdda oxgîyxov fisgvxţov yivov xţdvov xdgve jidxov aovgnov omvxţovgov ogxţov vxţovvxixov xţidnq ăyxovvxsoxov gxodga âaxovvvxov yxXXtxţov A fiXdyixa XiXrj x£a oovyxXXixţdge xovggdo Xovnov v^egvdge vxţdvyxaggq x govfjmov aaavvxdvov ţovggov M pXdyixa /xqxqţq nqvyxqveaxov dyxţi] fiayiaxgov ăXftavhixa xovgx aogga Xiovyxa rjaaxienag xagxţov rjooovgâqg rjţ/Migdţq xoxpiv §aggea Xidxga (lega /xnăy filaa aagăxd ggqCoy vfiăg eXji yyiovxoy xibiq /mile fiovoxov juovozdzţa /uovazov Cvzgov /tmdzixov /meX/mlgov xoxdov ooovnXiaxq /i/mEgdooEoxov Xrjyxov /mgdzţov juavzovq /tovaaxq fioăga. /lovxa /ivgov fivazgÎB vdgs Tidaq fjmgsvrra /uavzEju juavzdcpovq. [idzq juoXa juova'C nogoaiz vvl TjfldyxqXX r/fidyxgXX xovPqvvzoy VÎOEjU Xaa/idy raXlx xovgfiăg nXiov/i/xn r/fiha/i juovida vyytovsy pizC /viagigoy /iniyy fiovoxa. X&ooz/u XaLVzd/x [iovatdxE /wvaaz xîy > agvoy /msg/iTiEg vzo/mizţ aaiovnXidxa yxazţagdy vyyovXX xgdxq zgov /xvt,q juovXXl xiovggs /ivgo /ivozgl Xovvvza www.digibuc.ro 79 BIBLIOTECI MĂNĂSTIREŞTI LA MUNTELE ATHOS 39 N gcofialixa ^Xdyixa ăXfiavttixa vavXog vavXov vavla veq6v âjza ovyia VGVQOV (Uvq. vrei VE(pQÎ aQQixXktov piooyia vrjniQv vr\n%iov (pOOOVVE VtjOt vrjats vrjal VrjOTEVO) avxţovvov ayyEQoy VlpCO . Xdov hăy vlxrj vixrjafjQs /lodvvxta vofra ayayys, axaaeXXsrj xvqă oaxanioa vdflOg vd/iov von vonoq raCsov x aţi voazifioQ vdaujuov xooiooin voxtă voxie yiovţi vovg [livre /IEVVX vvxxa VOQJTXE vâx a vv/upr) vfhăaxq. VOVOE VV%1 odvyxXXe fioda Qmfiaăxa pXaxixa ălpavîxixa £avdog QOVOOV qovo £svog ţ-EVOV xyovaX ţ-EQVât po/iov P y& t-EOXÎţo) CLQQOVnoV yxqio ţscpavzwvw (pdxov ţecpxq xals/i $1]7lâC(0 r^qxtrjaeaxov aaaaxia, tqe/j,uti $r)Qog ovoxâxov rfidxa mi novooxa ovdovXa i-ofmh lOVQVEXa yiovqvsx ivXov Xi/ivov vxqov Şvqdxpi oovqâxpe fuiqLOxq £i5ft> OQQ&VTOV yxaqqovavv £vo) oxăqxivov yxQoday 0 Qco/iatixa. f}Xd%ixa ălflavCtLxa ’Oydovxa ofinvxţdxţi TErqdiErq oyhriyoQog XOVQQOVVVTOV i)aanâ'ixq www.digibuc.ro 40 MAR CV BEZ'A 8o qco/nauxa pidyixv âlfiavLXLxa odovxi VXLVXE 6 a fi fin âxvsvco vviohdvs naqxây OXxd) 07ZX0V xsxa olaxsgog vxqsyxov rjxdga oliyog novxţivov rjjcâxa olog xoxov yyidg 6/ÂOtog OflOlOV rjvyxtdooifi O/LITZQOOră VXEVO.VXE naqnaqa SVEIQOV yioov âvvxdqa ovofÂa vovfiq Efiaq 6ti(ou> VXEVqJlOTj nqdna ogyvia fiTiggxCăxov năoo ogyrj vagggfjgE Xidavlfj, âgdivîa ogdivts fiEOxlxyig ogeyoficu ogsţiioxov fia avxexa ogdog vxig&Ttxov ooxoqdoa oqxog xţovgdxov fmâ ogvida yxalllva novliE dqxixi ooxovgxiţa TioxTzoldooxq oqcpavdg oăqtpavov fj^dgtpgg ogyjdi xolhov yigds oonqiov %Eqxovqa ţdoa ovgavog xţâgov xx dl oyevxqa vandqxtxa VETidqxxa 0%l voi) 10 n qcojuauxa fildyixa âlfiavLXLxa naytda xţdgxov xţăgx-yxgdxţrjq. nayog yxllexţov dxovl naycbvi naovvov Tialova naţdgi Tiqţăgs Tiaţăg nadaîva) Tiâxov 7tgady naidevco 7ZCU()£V0£0X0V fiovvvxoy natdl (pixţogov xidha naiţio vxCoxov hovay n aXalfiio alovnxov loxxoy Tialaiog fisxlltov rjPyietag Tialdfir] Tidlfia TialdfjLfjLTtg TcalăxL Tialdxe Ttalăx Tzalrjxdgi vxţovE xgl/i Tidhv vqjiâî naqoaqi Ttalovxi năqov %ov www.digibuc.ro 8i BIBLIOTECI MĂNĂSTIREŞTI LA MUNTELE ATHOS 41 gofial'Cxa fildyixa ălfiavîxixa navrjyvQi navrjyvgov navrjyvgi navi Tidvvxţa nhovxovga 71 dVTQEVO) /xagîxov ţiagroy naţifiădi noţifidda TlsţlflăB nanăg TtQECpXOV ngUpx nojilojfia tovgyxâvov yiogyăv Tlduznog 7ZOJ17ZOV yyiovoo Tumovxţi nqjiovxţa xcmovxţa nagadeiaog nagddsioov 71 agadsig 71 agdivog Şeîgyigov Pigyig Tidaxga onăorga onaorga 7iaord)va) naorcooEOxov naaxagiioy Tiaxâgag rara ar Tiărog cpovvvrov (povvvr nară) xdhtov a axei Tidyog yXQEOfj/LLE ra fiaCjx nă%vr} jLMQOV/Lia fmgxovfia Tisţdg nsvxdaxgov xd/bi/UTiaa naiva cpoâfura ovg * i engleză a poemei, Mavrogordato propune o nouă sursă: tragedia lui Luigi Grotto: Hadriana (1578), care are afinităţi şi cu Romeo « Jw/zeZa 5). După rezumatul pe care-1 datorez amabilităţi d-lui Claudiu Isopescu, profesor la universitatea din Roma, fiindcă opera lui Grotto nu se găseşte în bibliotecile noastre, în afară *) AaoyQatpla, I, 1909, pp. 19—70. 2) Op. cit. p. 78. 3) Ibidem p. 90. *) Vber die Quelle des Erotokritos în Byzantinische Zeitschrift, 1925, pp. 313—321. 6) The Erotokritos by John Mavrogordato, M. A. With an Introduction by Stephen Gaselee, M. A. Oxford University Press, London, Humphrey Milford, 1929, pp. 55 59- www.digibuc.ro 89 POEMA CREŢ ANĂ EROTOCRIT IN LITERATURA ROMÂNEASCĂ 7 doar de pasiunea contrariată, ea n’are nicio legătură cu Eroto-critul 1). De altfel d-nii Kampanis de o parte şi Vutierdis2), funcţionar la Biblioteca Academiei şi a Universităţii din Atena, de altă parte, în cele mai recente publicaţii ale d-lor de istorie a literaturii neogreceşti, rezumând ultimele cercetări, rămân pentru domeniul italian şi francez la Puici, Boiardo, Ariosto, Tasso, Boccacio şi Amadas. In comunicarea de faţă îmi propun să dovedesc că sursa principală a poemei cretane, neaflată până acum, este un roman francez cavaleresc dela sfârşitul evului mediu: Paris et Vienne. Romanul a fost tipărit pentru întâiaşi dată la Anvers în 1478, dar el a circulat cu mult înainte în copii-manuscrise, dintre care cea mai veche datează din 1432. In introducerea acestui manuscris, ni se spune că romanul ar fi fost «escript en langaige provensal, qui fut extraits d’ung aultre livre escript en langaige cathalain ». Originea provensală este probabilă, cea catalană n’a fost dovedită până acum3). Romanul a fost tradus în limba franceză de un *) Titlul operei este: La Hadriana. Tragedia nuova di Luigi Grotto Cieco d'Hadria. In Vinegia. Appresso Domenico Farri, 1637. Eroii sunt: Hadriana, fiica regelui Sabinilor şi Latino, fiul regelui Latinilor, cari se iubesc, deşi neamurile lor se vrăj-măşesc. Intr’o luptă dintre Sabini şi Latini, Latino ucide pe fratele Hadrianei, pe care nu l-a cunoscut. Hadriana ascultă vaetele mamei, dar, când află că iubitul a fost în legitimă apărare, se simte şi mai mult atrasă spre el. Părinţii vor să o mărite cu un prinţ care să se urce apoi pe tronul Sabinilor, dar cu toate ameninţările părinţiloi, ea refuză. Dela un mag primeşte un praf care o adoarme timp de mai multe ore, astfel că pare moartă. Părinţii o înmormântează. Scrisoarea, trimisă de fată mai înainte lui Latino ca să vie să deschidă mormântul şi să o ia, n’ajunge la timp în mâna logodnicului. Acesta, aflând în răstimp de moartea iubitei sale, vine la mormânt şi în culmea desnădejdii ia un venin puternic şi moare. Hadriana deşteptată din somnul ei, consumă restul veninului şi moare şi ea. a) Cf. şi Kafinăvrjs "Agunog, 'IatOQÎa N eoeW.Tjvixrjg Aoyotexvlac, ’Ev ’A&tjvacg 1933, P- 67 — 72. ’HXia II. Eovtieglârj, Zvvro/irj 'Iaropia tijg N eoekXrp’txrjg Aayoteyvlag fiooo—1930), ’Ev ’A#rjvaig, 1933, pp. 188 şi 195 198. Cf. acelaşi 'IaroQla T-rjg N eoeU.rjVixfjg AoyozEyylag ănd tcov peomv tov te' ahbvog p&XQ1 xSn> vecotătaiv xqovcov. ’Ev ’Afrrjvcug, 1924, p. 173—181. 3) Romanul era cunoscut la începutul secolului XV în Spania, căci este amintit în 1405, în unele versuri ale lui Micer Francisco Imperial. Cf. textele la Kaltenbacher, op. cit., p, 42—43. Menendez, y Pelayo în Origenes de la Novela. Tomo I, Introduccion, Madrid 1905, pag. CXLIV, amintind versurile şi romanul, consideră totuşi «la Historia de Paris y Viarta, libro de origen provenzal, traducido al francăs en 1487 y del francăs al castellano *. Pentru textele spaniole cf. ibidem în nota 1. www.digibuc.ro 8 N. CARTOJAN 90 marseillez, Pierre de la Cypede: « Et c’il vous plaist savoir qui je suis: de Saint Pierre j’ay prins le nom, de la Cypede pour surnom». Tipărit la sfârşitul secolului al XV-lea, romanul a avut o soartă destul de norocoasă; un exemplar s’a găsit trecut în inventarul de bijuterii din 1474 al contesei de Montpen-sier; un al doilea se afla în biblioteca Charlottei de Savoie, soţia lui Ludovic al Xl-lea, un al treilea în aceea a ducelui de Savoie, la Chambery (1498) 1). De altă parte a fost retipărit între 1487—1596 în cel puţin 11 ediţii franceze şi a pătruns, încă din veacul al XVI-lea, în nouă literaturi 2). La acestea urmează să se adaoge acum, după cercetările noastre, şi prelucrarea grecească, făcută mai târziu, împreună cu traducerea ei românească. PARIS ET YIENNE ŞI EROTOCRITUL Din capul locului subliniem între originalul francez şi între prelucrarea grecească un paralelism în ceea ce priveşte numărul eroilor, juxta-punerea lor şi distribuţia rolurilor. In « Paris et Vienne » eroii sunt de-o parte: Godeffroy de Lanson, Delfinul Vienei, soţia sa Dyanne şi fiica lor Vienne; iar de alta: vasalul Delfinului Aretusa — înţelegându-se, prima cu prietena ei nedespărţită Ysabeau, cealaltă cu doica ei Frosina, dau o întâlnire iubitului. întâlnirea are loc noaptea la palat. Vienne şi Paris, Aretusa şi Erotocrit, îşi pot astfel destăinui iubirea prin gratiile de fier ale ferestrei, până în revărsatul zorilor. In ambele opere, fără ca textele să se suprapună, fiindcă Erotocritul nu este o traducere — scenele acestea de o iubire plină de frăgezime, sunt zugrăvite cu o fină pătrundere psihologică. Perechile de îndrăgostiţi se întâlnesc astfel în mai multe nopţi, până când în cele din urmă—Vienne într’o parte, Aretusa în cealaltă — îşi sfătuiesc fiecare iubitul să trimită pe tatăl lui la al ei ca să le ceară mâna. Paris şi Erotocrit, învioraţi de speranţe, împărtăşesc părinţilor dragostea lor; aceştia îşi dau seama de greutatea situaţiei, dar neavând încotro, îşi împlinesc solia. Şi împăratul Atenei şi Delfinul Franţei se înfurie de îndrăsneala vasalului, şi, pentru a-1 pedepsi, hotăresc exilarea eroului. Urmează o ultimă scenă de întâlnire între tineri. Paris şi Erotocrit aduc vestea tristă a despărţirii. Este o scenă de suspine şi de lacrimi. Vienne şi Aretusa jură iubitului credinţă veşnică, îl asigură că nu vor primi ca mire niciun alt bărbat si-i dăruiesc un inel ca simbol al logodnei lor. www.digibuc.ro 12 N. CARTOJAN 94 In romanul francez, Vienne pune la cale chiar fuga din casa părintească, dar în drumul spre Aigues-Mortes, surprinşi de o furtună şi ajunşi din urmă de cavalerii Delfinului, sunt nevoiţi să se despartă. Vienne se întoarce acasă, iar Paris pleacă singur spre Genova. In Erotocrit — fuga este înlăturată. Eroul condamnat la exil de regele Atenei, pleacă în insula Eubeea. In acest timp, părinţii fetelor se străduiesc să urgenteze căsătoria lor. Delfinul crede că a găsit în fiul ducelui de Bergoigne un viitor ginere, regele Atenei, în fiul împăratului din Bizanţ. Ambii părinţi stăruesc din răsputeri pe lângă fiicele lor ca să le convingă la căsătorie, dar şi Vienne şi Aretusa refuză cu îndărătnicie. înfuriaţi, în nădejdea că le vor putea abate din ho-tărîre, ambii părinţi le aruncă într’o temniţă întunecoasă, însoţite: Vienne de Ysabeau, Aretusa de Frusina. Din exilul lor, Paris şi Erotocrit se interesează de soarta iubitei prin prietenii lor Edoardo sau Polydor. Suferinţele eroilor ating astfel punctul culminant, dar evenimentele se precipită şi desnodământul se apropie. Liniile intrigii, care până acum, cu mici excepţii, au mers paralel, de aci înainte apucă drumuri diferite, pentru ca, în partea finală, să se apropie din nou. Romanul francez ne povesteşte că Paris, desnădăjduit de ştirile pe care le primea, pleacă în Bizanţ şi de-acolo în Tauri da, unde învaţă limba maură, îsi lasă barbă si se îmbracă în haine orientale. In vremea aceea, Papa Saint-Ygnocent pusese la cale o cruciată împotriva necredincioşilor şi însărcinase cu conducerea ei pe regele Franţei. Acesta, cu sfatul baronilor săi, trimite pe Delfin, care singur se oferise, să spioneze travestit în pelerin, drumurile spre Ierusalim. Dar sultanul Babiloniei, care întreţinea spioni în ţările creştine, îl prinde si-1 închide într’o temnită din Alexandria. Pe când tatăl > > Viennei zăcea astfel în închisoare, Paris plecase să se închine la Sfântul Mormânt şi ajungând, la întoarcere, în cetatea sultanului, intră în serviciul acestuia, după ce îi vindecase şoimul favorit. El se găsea astfel în serviciul sultanului, când află, întâmplător, dela nişte călugări, de nenorocirea Delfinului şi, cuprins de milă, se hotăreşte să-l scape. Obţine www.digibuc.ro 95 POEMA CRETANĂ EROTOCRIT ÎN LITERATURA ROMANEASCĂ 13 dela sultan învoirea de a se duce în Alexandria însotit de un i călugăr, fiindcă nevoind să-şi descopere identitatea faţă de tatăl Viennei şi pretinzând că nu cunoaşte altă limbă decât saracina, are nevoie de un tâlmaciu. Paris şi călugărul îmbată în timpul cinei garda, liberează pe captiv; se duc în port şi, îmbarcându-se pe o corabie creştină, ajung în cele din urmă la Aigues-Mortes. De acolo se îndreaptă spre curtea din Vienna. Supuşii, cari aflaseră vestea fericită, ies înaintea suveranului lor, plângând şi sărutându-i mâinile. Desnodământul acesta din romanul francez nu se putea însă încadra — din motive pe care le vom examina îndată mai pe larg — în acţiunea poemei greceşti. De aceea prelucrătorul, inspirându-se din tradiţiile populare greceşti, a plăsmuit alt final, mai în conformitate cu restul poemei. Iată cum ne înfăţişează poema grecească, această parte iniţială a desnodământului: Trecuseră trei ani de când Erotocrit petrecea în exil, când într’o zi, regele Atenei este atacat de regele Vladistratos al Vlahilor, care ajunge cu ostile sale până sub zidurile Atenei. Lupta este sângeroasă; victoria şovăeşte de ambele părţi, când deodată intervine în luptă un erou necunoscut. Este Erotocrit, care, aflând din pribegia sa cele ce se petreceau şi cuprins de dragostea Aretusei şi de nostalgia ţării sale, se hotărî să intre în vălmăşagul luptei. Dela o vrăjitoare bătrână dobândise două sticluţe cu apă miraculoasă: una prin care putea să devină negru ca un arap, alta prin care putea să-şi cureţe negreala şi să-şi recapete înfăţişarea şi frumuseţea lui obişnuită. Cu ajutorul primei sticluţe, Erotocrit îşi înegreşte faţa şi porneşte întins spre Atena. îşi alege un loc ascuns sub un copac bătrân, departe de oraş şi de câmpul de luptă, şi de acolo, în revărsatul zorilor, când auzea sunând cornul de luptă, se avânta în tabără; intra în primele rânduri şi da vâlvă mare oştirilor ateniene, punând vrăjmaşii pe fugă. Nimeni nu-1 cunoştea, deşi toţi erau curioşi să afle cine este. Când soarele apunea după culmi, se retrăgea în grabă din tabără şi se întorcea neştiut la locul său tăinuit. Regele Vladistratos, înspăimântat de ravagiile pe care le făcea în oştirile sale acest necunoscut, hotăreşte să reînceapă www.digibuc.ro 14 N. CARTOJAN 96 a doua zi lupta, înainte de revărsatul zorilor, prin surprindere. Atenienii, atacaţi pe când erau încă cufundaţi în somn, sunt înfrânţi. Regele însuşi şi Polidor cad grav răniţi; zarurile armelor păreau hotărîte, când deodată intră în luptă eroul misterios. El se repede vijelios în ajutorul regelui Ira-clie şi împrăştie armata inamică. Vladistratos este în primejdie şi dă semnalul de retragere. Polidor se retrage în cortul său să-şi îngrijească rănile. Erotocrit rămâne singur cu regele Iraclie şi acesta, recunoscător că l-a scăpat dela moarte, voieşte să-i cedeze jumătate din regatul său, ceeace Erotocrit refuză. Urmează un armistiţiu, în cursul căruia soseşte «o% zfjv Oqayxian (din Francia), în tabăra lui Vladistratos, viteazul său nepot, Aristos. Văzând că nu poate cuceri Atena, regele Vlahilor, pentru a pune capăt măcelului, propune ca soarta armelor să fie hotărîtă printr’o luptă dreaptă între nepotul său — pe care-1 credea invincibil — şi între cel mai bun războinic din oştirea vrăjmaşe. Regele Atenei era în mare desnădejde, neştiind pe cine să aleagă, când viteazul strein se oferă singur să intre în lupta care este crâncenă. Aristos cade în cele din urmă, fără suflare, dar şi Erotocrit este rănit. Dus în palatul regelui şi aşezat în camera şi pe patul Aretusei, este îngrijit cu multă atenţie. Erotocrit nu vrea să se destăi-nuie, ci spune că se numeşte Kristidis, că şi-a părăsit căminul părintesc, fiindcă moartea i-a răpit iubita şi că de atunci, desnădăjduit, colindă lumea, petrecându-şi vremea în lupte şi în vânători. Iraclie, umilit în fata celui ce-i mântuise viata si tara şi plin de admiraţie pentru vitejia lui fără seamăn, îi oferă coroana, dar Erotocrit nu primeşte şi cere un singur lucru: mâna Aretusei. De aci înainte, intriga poemei se apropie din nou de intriga romanului. înainte însă de a urmări ultimele fire ale încheierii, subliniem chiar în partea desnodă-mântului pe care am expus-o mai sus, câteva izbitoare asemănări: Erotocrit, ca şi Paris, se travesteşte; îşi lasă barba să-i crească şi-şi înegreşte faţa ca să pară un adevărat maur. El nu se destăinuie tatălui iubitei sale, ci lăsându-1 să creadă că ar fi un strein, îl mântuie din primejdia de moarte. Când www.digibuc.ro 97 _____POEMA CRETANĂ EROTOCRIT IN LITERATURA ROMÂNEASCA acesta, recunoscător, îi oferă tronul, el îl refuză, cerând o singură răsplată: mâna iubitei. Finalul este identic în ambele opere, cu excepţia unor mici complicaţii pe care le aduc în romanul « Paris et Vienne», situaţiile create anterior. » Astfel în întrevederea lui Paris cu Vienne, îndrăgostitul, care, îmbrăcat în haine maure, nu voieşte încă să se dea pe faţă, este însoţit de călugăr, care-şi păstrează mai departe rolul de tălmaciu. La acesta, se adaogă episcopul de Saint-Vincent, pe care-1 trimite Delfinul ca să pună toată autoritatea lui pentru a convinge fata la căsătorie. Episcopul aduce în temniţă, din partea tatălui, mesagiul de împăcare şi stărueşte pe lângă ea ca să primească de soţ, pe cavalerul maur, povestindu-i cum Delfinul îi datorează acestuia vieaţa. Călugărul, la rândul său, o încredinţează că, deşi cavalerul poartă haine maure si nu vorbeşte altă limbă, este totuşi creştin si « chevalier de hault affayre ». Vienne amână răspunsul pe a doua zi, când, nebănuind cine este streinul venit să-i ceară mâna, mărturiseşte că şi-a dat inima altuia şi că e hotărîtă să părăsească lumea « pour estre au service de Dieu ». Paris, deşi înduioşat, totuşi nu se destăinuie, ci îi trimite prin călugăr inelul cu diamant pe care ea i-1 dăruise în clipa despărţirii. Fata, cercetând inelul, după plecarea streinului, îl recunoaşte, şi crezând că iubitul ei este mort, se sbate de durere. Paris, intrând din nou înăuntru singur şi auzind-o suspinând: « O Paris, fleur de toute chevalerie, oures estes vous mort, et je suis en vie. Male fut pour moy et pyre pour vous l’eure que nous nous entreregardames premierement», este mişcat de lacrămile ei: « elle ploiroit si tendrement que il n’est au monde cuer, tant soit felon, s'il l’eust oy, qu’il n’en eust piti£» şi ne mai putând rezista, începe să-i vorbească « en langue latine», dându-se pe faţă. După primele ţipete de bucurie, Vienne cade leşinată. Episcopul şi călugărul intră înlăuntru spre a da ajutor. Fata îşi revine în simţire. Se recunosc cu toţii şi pornesc — împreună cu Edoardo, care află şi el vestea fericită — la Delfin. Acesta recunoscându-şi gre-şala este cuprins de « molt grant piti£ » şi cu lacrămile în ochi, luîndu-şi copiii de mână, îi binecuvintează. www.digibuc.ro i6 N. CARTOJAN 98 In Erotocrit desnodământul se înfăţişează ceva mai simplu, fiindcă lipsesc călugărul şi Episcopul. Ca şi Paris, Erotocrit refuză coroana împăratului şi singurul lucru pe care-1 cere şi el este mâna Aretusei. Regele, ştiind îndărătnicia fiicei sale, se întristează şi caută să-i smulgă gândurile dela ea, dar Erotocrit voieşte ca şi Paris să vorbească el însuşi cu cea urgisită. Este introdus în temniţă. Aretusa nu vrea să ştie de nimic si atunci Erotocrit, întocmai ca Paris în romanul francez, îi trimite, nu prin călugăr, ci prin doică, inelul. Tânăra prinţesă la vederea inelului rămâne înmărmurită. Nu ştie ce să mai creadă; cheamă pe strein şi-l roagă să-i spună de unde are inelul. Erotocrit amână însă răspunsul pe a doua zi. A doua zi. intrând din nou în temniţă, încearcă — spre deosebire de Paris — o ultimă ispitire, povestindu-i cum a primit inelul în Egipt, dela un tânăr, sfâşiat de fiare, pe care l-a găsit dându-şi sufletul: «Aceste mâini, pe care le vezi, încheie el povestea — i-au săpat mormântul şi l-au îngropat ». La auzul acestor cuvinte, Aretusa isbucneşte în lacrimi, regretând că n’a fost la căpătâiul iubitului ei, ca să-l însoţească în călătoria spre lumea cealaltă. Mişcat de statornica ei credinţă, Erotocrit îşi spală negreala feţei şi astfel poema grecească se încheie şi ea prin căsătoria îndrăgostiţilor. INTERMEDIAR ITALIAN Din cele expuse, reiese, cred, destul de clar că asemănările dintre intriga celor două opere duc la concluzia că Eroto-critul este o prelucrare a romanului francez Paris et Vienne. Pe ce cale a ajuns însă romanul francez de la începutul sec. al XV-lea în Creta veacului al XVII-lea ? Să fi cunoscut oare poetul grec romanul courtois în originalul francez ? Nu ar fi exclus, întru cât fusese imprimat în secolul al XVI-lea, după cum am spus, în numeroase ediţii: 1500 şi 1520: Paris, Jehan Trepperel; Lyon, Claude Nourry; 1530: Paris, Al. Lotrian; 1530 sau 1540: Lyon, Jacques Moderne dict Grand Jacques; I554: Lyon, Franţois et Benoist Chaussard; I595: Lyon Ben. Rigaud x) ş. a. *) *) Dr. Robert Kaltenbacher, Der altfranziisische Roman Paris et Vienne, Erlan-gen, 1904, p. 21—22. www.digibuc.ro 99 POEMA CRETANĂ EROTOCRIT IN LITERATURA ROMÂNEASCĂ 17 Este însă mai probabil că prelucrătorul grec, care era familiarizat cu Puici, Bojardo şi Ariosto şi care are în opera sa italienisme, a utilizat romanul francez, printr’un intermediar italian. Paris et Vierme a intrat în literatura italiană încă din secolul al XV-lea prin două traduceri: una făcută în 1476 în dialectul toscan de către Carlo di Piero del Nero, care-şi făcuse studiile în Montpellier, după cum mărturiseşte însuşi; alta făcută de către Antonio de’Folcholieri da Pistoia. Romanul, în forma italiană, a fost tipărit pentru întâiaşi dată la Treviso în 1482, sub titlul: La historia de li nobilissimi amanţi Paris et Vienna şi a avut, se pare, în Italia o vitalitate mai mare decât în Franţa, fiindcă a fost continuu tipărit în cursul veacurilor al XV-lea, al XVI-lea şi al XVII-lea, în nenumărate ediţii — se cunosc până acum vreo 22 — la Venezia, Milano, Verona şi Trevigi şi în multe alte oraşe din Italia. Ea se tipăreşte şi în vremurile noastre ca o carte populară. După aceste traduceri în proză, s’au făcut două prelucrări în versuri — nu trei sau patru, cum susţine Kalten-bacher printr’o confuzie de texte1)—întâia de Mario Te-luccini, care-şi începe activitatea pe la 1543 şi a cărui 2) operă 1) Kaltenbacher, Der altfranzosische Roman Paris et Vienne, pp. 26-27. Ediţia trecută sub Nr. 2 a. cu titlul: * Amori di Paris e Vienna, racconto in ottava rima del Pastore Poeta, zu Florenz bei Salani, 1873, 160. Brit. Mus. 11.436. a. este identică cu aceea trecută sub Nr. 3 a.» Roma 1626, bei Lod. Grignani eine andere Bear-beitung in Oktaven von Angelo Albano di Orvieto: Innamoramento di doi fidelis-simi amanţi. 120 fiindcă Angelo Albani di Orvieto este aceeaşi persoană cu Pastor Poeta, (Vezi şi rectificarea făcută la sfârşit de Kaltenbacher, p. 392: « Nachtrag und Berichtigungen * după o ediţie tipărită la Modena, fără dată). Iată de altfel şi titlul ediţiei din 1794, necunoscută lui Kaltenbacher: «Innamoramento di due fedelissimi amanţi Paris e Vienna composto in ottava rima da Angelo Albani Orvietano detto il Pastor Poeta diviso in otto canti con li suoi argomenti. Nuova-mente stampato, con diligcnza corretto ». Bassano, 1794. Afirmaţia aceluiaşi: « Vielleicht gehort auch hierher der bei Melzi angegebene Roman: La notabile et famosa historia del felice innamoramente del Delfino di Francia (Titlul nu este complet la K. Trebueşte adăogat: & di Angelina Lona, nobile Siciliana. Novamente ritorvata et dall'antica) lingua normanna traditta (nu: tra-dotto) nella commune italiana, da Giulio Philoteo di Amadeo Siciliano, Veneţia Tramezzino 1562 * trebueşte şi ea rectificată. Poema nu are, după cum m’am putut încredinţa din titlurile de capitole şi din extrasele pe care le datorez amabilităţii d-lor P. Zorzanello, Bibliotecarul Marcianei, şi Agosto D’Este, nicio legătură cu romanul Paris et Vienne. Intre cele 104 capitole ale romanului este şi unul care se referă la ţinuturile noastre: Cap. 101, «Che le Reine, & il Re Tamerico, o Principe, & le donzelle si posero in viaggio per la via del Regno di Appolonia & che, furon albergati honoratamente dai Re di Transilvania » 2) Cf. Giulio Bertoni în Giornale Siorico della Letteratura Italiana, XCIV (1929), p. 277 şi nota 7. 9. A. R, —Memoriile Secţiunii literare. Seria III Tom. Vil www.digibuc.ro i8 N. CARTOJAN IOO a fost tipărită la Genova, în 1571, în tipografia lui Antonio Bellone; a doua în 8 cânturi, de Angelo Albani di Orvieto, supranumit II Pastor Poeta, sub titlul: Innamoramento di due fedelissimi amanţi Paris e Vienna, publicată la Roma în 1626, la Lod. Grignani *) şi republicată apoi în diferite ediţii populare până în timpul nostru. Dintre aceste două poeme Teluccini—judecând după excerptele pe care le datorez amabilităţii d-lui Claudiu Isopescu —se îndepărtează în unele părţi de textul francez. Opera lui, dedicată « alli due illustri essempi di virtu: il Signor Iacopo de’Negri et la Signora Lelia sua dignissima consorte», introduce în acţiunea cântului al 8-lea pe un Giambattista Negri, după cum de altfel ne înştinţează şi argumentul: Quindi vedrem, ne men comme proveggia Un Giambattista Negri, in dar soccorse, A Paride, a cui fa gran cortesia Che disperata se ne va in Turchia. Angelo Albani se ţine însă, după cum m’am putut încredinţa dintr’o ediţie recentă (1865 Volterro* 2), strâns de textul în proză şi deci de originalul francez, a cărui acţiune o concentrează uneori. Dar fiindcă nu toate textele italiene ne stau la îndemână nu putem cerceta acum amănunţit întregul proces de remaniere, urmat de poetul grec. Lăsând la o parte chestiunile de detaliu, care deschid câmpul liber controverselor, putem totuşi desluşi din întreaga structură a poemei greceşti unghiul de vedere în care s’a aşezat remaniatorul, pentru a construi din materialul epic al Occidentului o poemă în limba sa. PROCEDEELE DE REMANIERE Dela o privire cât de superficială se poate vedea că intenţia care a călăuzit pe poetul grec a fost să dea operei sale un colorit naţional, localizând acţiunea în ţinuturile greceşti. *) Dr. Robert Kaltenbacher, op. cit., pp. 23—27. 2) Ediţia mi-a fost pusă la dispoziţie de «Biblioteca Nazionale Centrale Vittorio Emanuele * din Roma, prin Directorul Institutului de Cultură Italiană din Bucureşti, d-1 Manzone, căruia îi aduc mulţumirile mele şi pe această cale. www.digibuc.ro JOI POEMA CRETANĂ EROTOCRIT IN LITERATURA ROMÂNEASCĂ 19 Delfinul Viennei, Godeffroy deLanson, a devenit în poema greacă Iraclie, împăratul Atenei; eroul principal Paris a luat numele de Erotocritos (din j xovgxpă x.Xscpxă xrjv ndxaoos xov "Egin rj-odvvtj. "Onoto xgayovdt xg ijgsos rpitavE x îjygacpiv xo, 443 idtdgEtE, ţavaOcdgstsv xo, Şsoxrjyov juddatviv xo. To ovdspta xov xgayovdiov xal xov oxonov rj ylvxoxtj . ioxla/HatvE ovgyovXtoxă xgl xogaoăg xt) vtdxij. Taytă xaytă orjxâtvovvxo, ngl vă Şvnvtjaov oi-ăXXot, xt o loytoftog xgt pgîoxsxo oi natdojfirj ftsydhj. 430 Tov vnvov xgt xg âvdnaipsg xijv ogdtvtd, nov xgdxst. nov voxsgtj vă otjxatdfj r)xov ix x6 xgs^dxt, jjtprjxE, div xgl OeIei finito, x sîg ăllsg iyvoisg finaîvst xal (paivExaî xg rj-ăygvnvtă xrj dgitpst, xt)v nayatvsi. 'H Niva div iloytaţs, nutg văfînrj ’g noOov odvvrj, 433 xal xovxrj xrjv xalrj xagdtă vă naîgvrj xt)v ătpîvEt, hat xt avxrj oăv xonslJ.iă dtgiysxo v’ăxovrj, div syvatdE xt 6 “Egatxag ovyvtă xgl xaxaxgovst, xt ă div xrjv svgrj gvnvrjxrj, vă xov xo nfj vă nrjaîvrj, oro devxego xaxdxgovofta âvoîyst xov xal finatvst. 460 M’ ăyxovosg, fi âvaoxevafiovg inigva vvxxa ftiga, xal di dtvgEÎ, ndtg fjxovs ’voitg Pfjya Ovyaxiga, vă firjv ăcprjorj 6 loyio/tâg ixsîvog vă giţdrorj, vă xove dtâtţrj vă diafiij, vă firjv xrjvs ngodioorj, âfi fjcprjx.E x inhrjQvvs rj Idfiga 0x6 xaftîvt, 463 xt ano fttă anida und/taxgrj (pontă fisydXtj yîvrj. www.digibuc.ro 123 POEMA CRETANĂ EROTOCRIT IN LITERATURA ROMÂNEASCĂ 41 nu tacă cântăreţul. Când împăratu ajunge la acastă pohtă pentru cântece, dară Aretusa, ticăloasa x), cum socoteşti că va fi ascultatu aceli cântece! O ce rău, ticăloasa, că nu închide ochii toată noapte până la o vreme, ascultând cântecile şi apoi tălmăcind cuvintele ce noimă au; şi apoi gândeşti cine să fie acel ce cânta şi arată cu atâta jali patimile lui. Acasta gândeşti culcându-să; acasta sculându-să; şi începe a doa oră să auză cântăreţul, nesocotind că atâtă lucruri mari dintru acasta. Nu ştie primejdie dragostei că li iaste urzala dulci şi nr bătătura amară otravă. Ave lângă dânsa nelipsit pentru pază pe doica ei care îi di dese ţâţă, fămei foarti cu minte şi cu socotială, ce o chema Frosini; de mulţi ani acastă jupăneasă în palatul împăratului cu cinste ei de la împăratul şi de la împărătiasa. Şi-i era Aretusii încredinţată supt a ei purtări de grijă, avându-o şi Aretusa întocmai ca o mamă. Şi între alţi vorbe ce ave cu dânsa, adesi aduce Aretusa vorbă pentru cântăreţ si cântecele câţi le cântasă Erotocrit, fiindcă le scrisesi. Aretusa le lua, le cânta, le cite. In scurtă vorbă, începe pohtă şi dorinţa a prindi rădăcini; începe dragoste a răzbi la inima copilii şi o răneşti, după obiceiul ei. începe să asculte cântecile mai cu dragoste; şi aşa dulcaţa viersului şi nostimada * 2) cuvintilor o răne 3), sămţând inima Aretusii ace desăvârşită dragoste. Ah! ah! ah! blestemată dragoste, cum nu-ţi fusă milă de acastă floricică si o furaşi, fără de a sămti, în cursili tale au pohtitu să te scalzi, şi în laţurile aceştia iată că ţi s’au supus, mitiutica, cu totul. Oh de trei ori, ticăloasă Aretuso, de ai şti şi de ai cunoaşti ce foc ai începutu, mult ai fugi de dulcaţa acestui glas şi de frumuseţa acestor cântici. Aretusa era cari să culca înainte tuturoru şi să scula pă urma tuturor. Aretusa acum să culcă mai târziu şi nu doarmi toată noapte; şi să mănică înainte tuturor; lasă celi copilăreşti, intră la griji şi la gânduri; şi pari că ace neodihnă o îngraşi şi o foloseşti. Frosina doica, încă netrecându-i prin minte la ce poati să să înfundeze lucru, nu o opre de ascultare cântecilor, *) Ticăloasa are aci sensul de nenorocită. 2) Grec. voori/idSa—* savoarea. 3) în ms.: fără nesămţănd. www.digibuc.ro 42 N. CARTOJAN 124 '0 Pfjyag filă ânâ xgl noXXeg rfieXrjoe vă fidOrj, noiâg siv avxâg, noi) xgayovdsî xfjg igcoxiăg xă nâdr) exoi yXvxiă nai vdaxifia, noi) xaig ăXXo dsv £%et, x ijUdXdrjxe vă xove dfj xal vă xove xaxsyrj, 470 xal fuăv rjfiiga xdXsofia rjxa/ie oxo IlaMxi, S-Eipdvxoioi ano x6 xayy &g x6 jUgadiiv ixgdxsi, x iXoyiaoE fie xgi noXXovg, nov ’oavE xaXsofiivoi, nwg văgdfl xi o xgayovdiozrjg, xal fii %agă ăviţiEvsi exeXvo, noi) hai yXvxiă xă (idoavd vxov Xsysi, 475 onoi) xâv ăOgoono xivă fii xo oxonâ vă xXaîyrj' aţi rjarpaMv xov o Xoyio/uâg yiă xoxsg, xal xofincbOt], xi ovă’ iva, ’g xEiva novgxiosv, ocpeXog dsv idodrj, yiaxl noxi o Pmxoxgixog di di vă xgayovdrjojj axă Exai firjdi v’âvavxgavîljrj. Tă fidxia vxov xaţiiă tpogă oxaviâ vxov ovvxrjgovoa 485 axâv xânov, onoi) figîoxovvxov x ijxov rj- Agexovoa, xi 800 xgl xpEvyEi xgl qxoxiăg, xooov xal nhă aifiwvsi, cbgEg Ceoxog ino/iEVE, xi rjxa xgl vvxxag xâv xgayovdiaxrj, nov ’dsXa vă xaxEyo) • ^95 xei nov ’dsXa vă isyvoiaaxco, nXsioxEgrjv eyvoiav E%a>. ’EOwgEiEV xovg x eygoîxav xovg exei, noi) xgayovdovoa, fi ănâ xol vvxxag xâ axonâ noXXă fiaxgă xgaxovoa. 'R- Agsxovoa xdOovvxo oro nXai xov xvgov xgi, xi oaov iygoîxa xooo nXiă rj/Have fisa’ oro vovv xgi 500 xgl vvxxag xâv xgayovdiaxrj, yiaxl xiavslg ds owvei (boăv ixEivov vă xâ nfj, ovds vă xov oifiwvjj. MsrydXrj xaXoOiXtjai oro Xoyioftâ xivăxo, x exeÎvov xov xgoyovdiaxij xgl vvxxag idvfiăxo. www.digibuc.ro 125 POEMA CRETANA EROTOCRIT IN LITERATURA ROMANEASCĂ 43 socotind că, ca o copilă să înglindisască, *) nu strică. Şi au începutu gândurile a o săgita. Deci au începutu copila nişti deosăbiti ohtaturi cu suspinuri dintru adâncul inimii. Au pierdutu înţălepţeasca socotială, cumcă iasti fiica | împăra- iotului şi trebue să nu să lasă a să stăpâni de acestu feliu de gânduri. Au uitat cânticile, îi plac pă cântăreţi; doreşte să-l, ştie şi acastă dorinţă îi amestecă toati minţile. împăratul încă au întratu la o perierghie 2) cum de ar pute să afle şi să cunoască pe acel ce cânta frumos şi cu atâta artă ale dragostei lucruri, şi numai decât deti poroncă de ziafet3) să facă la curte împărătiască de dimineaţă până în noapte şi slobozenie să vie şi bătrâni şi tineri, şi mari şi mici, fără de oprială. Au adus totu feliu de zicături. Şi pune | i2r-împăratul totu feliul de sălinţe ca cu acestu mijloc să afle pre cântăreţi şi să-şi mulţămiască perierghie. Aretusa şide întru cafas 4 *) făcut cu meşteşug de privia la toţi şi nu să vide de nimeni, dar la inima ei era îndoitu. Dar să cunoască pre cântăreţi nu au putut împăratu nimică să isprăviască cu acestu mijloc, că Erotocrit îşi purta minte cu săne şi nu va nici să o de în ştiri cum că au cântat vreodată să-şi piarză eglengioa 6) nopţăi, ce şide de o parte cu prietinul său Polidor şi câte odată, pre supt cumpăt, îşi aruncară niştii ochi la locul undi şide Aretusa. Au început dar toţi cântăreţii pe rând | să i2r-cânte cu toţii. Şi şadi împăratul cu mari luări aminte, ca să cunoască pre cântăreţi, dar ticăloasa Aretusa, că-ş deşchisasi urechile inimii şi ale minţii, ascultându, ca doar va pute afla pre cel ce toată noapte cântă, şi o pedepseşti; şi zioa nici cum nu o slăbeşti, dar vede că nici unul nu să asămăna nimic cu acel de noapte cântăreţ. Au venit vreme de s’au răsipit toţi, fieşcari pe acasă. III. Au rămas împăratul cu oareşcari mâhniri, cum de nu s’au pututu dovedi acel cântăreţ al nopţii şi intră la alte gânduri şi mai mulţi să nu fie. ') Cuvânt turcesc: să petreacă, să se distreze. a) Grec. nEQiigyeia (rf) = curiositate, 3) cuvânt turcesc: oaspăţ. 4) cafas = balcon închis, cu gratii. *) desfătarea. www.digibuc.ro 44 N. CARTOJAN 126 *Hnaxpev fj ţecpdvxaooi, efigadeuioev rj-ojga, 303 xal xaBevelg cno onlxiv zov inrjyev elg xij Xcoga. III. 'O Prjyag {3avei XoyLopo, noXXă fiadiă xov mdvei, elvxd ’vai xi 6 xgayovdioxrjg xgl vvxxag 6ev ecpdvrj, xal păXXo xgono fidXdrjxe, noiog elvai vă xaxdyrj, xi woxe vă pddr) xal vă dfj, nXeioxegrjv eyvoiav eyei- 310 xal xgdţei piăv âgyaxivrj dexa ano xîjv AvXrjv xov, onov nlsgdovovvxav xaXă vă {SXenovv xo xoqhlv xov, Xesl xcog, «Ilidaxs t’ ăgpaxa ycooză xal pi) piXfjxe, xi apere oe nagdycooxo xono xal cpvXaxxfjxe, xi âg egdrj avxog, nov xgayovâel xal nalţei xo Xayovxo, 313 y/.r'jyoga vă xov cpegexe elg xo UaXdxi xovxo ». Kivovv xal ndoi x6 ţipio x ol âixa âgpaxcopevoi, xadevag xov xgayovdicnf] rjoxexe xi âvipevei. Elg wgav oX.iyovxoixtj, onov ’oave ycoopevoi, 6g vă xovg yvwgioov, yiaxl eiyav eig xo ngooomo yeveddeg xa(io)(ieveg, 575 xal xad’ âgyă rgl jSdvaoi (taxgeg ţje%ovqdiofiEveg, xal dev epmdgeiev ăOgomog noxe vă rgl yvorgiorj• noXIeg fiokeg rj fiaoxogiă evlxrjoe x7} qpvoi. THoave vioi dgooegol axă xpoqov olrjpega, xal xad’ âgyă oxoXiţovvxa ipojpaxivă xă yiga. 580 ’Exovxa xă xofincofiaxa ixdvaoi xă yiveia, 7iov fidvav eig xă ngooomo x oi dvo xă ipo/naxivia. Trj dvvajuiv xcog oi-âxxd) ygoixovoi ncbg i%dQr/, fuoosvyov, epevyovv ano xei, fir/v rg’ evgovv xi ăXXa nddrj. ’Exoxeg 6 P onoxgixog xov epiXov ovvxv%aivei, 385 ave ygoixă XajSoj/uaxid, năg figioxexai, năg nrjaivei, Xeei xov, nOAYADPOZ Ai (xov ’yyiigaoiv sloi xiavivav xono, /ud ’xo> fxeyai.t] xovgaoi, ygoixă fxeyd/xjv xono, xi âg noqnaxovţxe yXrpyoga, xi âg nd/xev eig xrjv xXivrj, xal x6 xa/.o fiag qiţixdv rjxa/uev o xi ’yivrj, 590 (iă ’yă dev xwXniţa noxe exovxo, nov ’da x(bga, oăv it](iegăor] Oeg ygoixăg, eîvxa fiilov oxij Xăga. nOIH'THZ Kal fii xă £dXa oiyavă oxo onixiv xojg yiayeqvov, xal x6 xayv ăXXoi xov Ptjydg xaxă fiavxăxa cpegvov, Xeoiv xov. « Ol dexa, nov ’nexpeg, exaxaX.afiajdfjxa, 595 xal oxoxuifievovg dvd ăn avxovg noXXă âoxiyia evgrjxa ». '0 Prjyag OiXei x6 ţifiid vă (idOrj xdOe ngă/xa, xal năg enrjev 7) (iahă x>) vvxxa, x’ eîvxa xd/xa. www.digibuc.ro POEMA CRETANĂ EROTOCRIT IN LITERATURA ROMÂNEASCĂ 49 a aduci vesti la împărăţie ta. Cine au fostu nu i-am pututu cunoaşte, una că era întunerecu, şi al doile că avea chipuri străine la obraz. POETICUL: ’) IV. Aretusa toate aceste le auzie si să făce în inima ei ca nişte » » copaci cu temeinici rădăcini, de să înfăşură, şi fiica unde până acum socote cântăreţ că poate a fi un sămnu de bine, acum aude şi darul vetejiei cu atâte laude ce-i fac ostaşii, şi să răneşte de toată isprava la dragoste cântăreţului. Nu să poati aşiza; o săgeta gândurile rănindu-o la inimă. Să miera ce să facă, ticăloasa; apucă nişti izvoadi cu cântice; cum le apuca, aşa le lăsa. Nu-şi găse locu, ca să-şi poată afla uşurinţa durerei. Apuca să citiască pă cărţi, gândind cu minte oari ce eşti; deschide o cârti, deschide alta, — nu-i plăce nici una. Le lăsa [pe toate]; la cântăreţ gânde şi să tope. *) Poetul. ii. A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria lll, Tom. Vil. www.digibuc.ro 50 N. CARTOJAN 132 Avo ’nrjya x stnaoiv xov xo and xgl novEjudvovg, x idcogsiEV xovg 6 BaotXtog ăaxrj/ia ).afia>/t£vovg' 600 ixgdxEiEV xo ytă ddfiao/ia bvo vă /tnogeoovv xooa, xal ă/J.ovg iorj/tabeijiaoi, xi ăXXovg idavaxcooa, Xiotv xov, ZOANTAAOI 5Atpivxrj, xdxE'/E o x’ stda/usv ăndxpE, â juăgs neijjrjg junXto ixsi, xrjv XEtpaXrj /iag xoips, xi avxâvog 6 xgayovbtoxrjg, xi avxog 6 Xayovxdgtg 605 sîvai fisydJ.rjg bvva/ug, elvat /isydXrjg %dgtg, xi o xi yXvxoxrj xi o/togtpiă sîg xo xgayovbt Servei, xooo cpagjidxi xal tparxiă /.ie xo onadîv xov giyvst. Zdyag’ siv’ xo xgayovbtv xov, xal xo onadîv xov Xdgog, xg âXrjdstsg tpavEgurvo/tE, xal /irjv xo ndgrjg fidgog. 610 ' Qaăv ă’ixog ânhsxo, xal xo onadîv xov sxgdxEt, figovxi/ ’xovs xo %kgiv xov, xi cbg ăoxganrj xo /taxi, ifidgioxE oxr) jută /tsga, x enXrjyorve oxrjv ăXXrj, xt ano fiaxgăg xov cpaîvovvxa xfjg ăvxgstâg xă xdXdrj. Asxa ’fiaoxsv x exeivoi bvo, n âvdds/ta xrjv & ga, 615 0X01 "yE^EVxioxiqxa/iE ’g xgl yEtxovisg oxr/ Xtoga. notai ’v xovxot biv xaxeyojiE, 8ev ^Evgo/tE /irjbt Sva, xavîoxta juăg ibdrxaotv ngtxtă tpag/iaxe/ieva' noXv oxoxEÎâtv ¥jxove, xal jiovo xco onadtăv xa>g xrj Xajintgdba /Ulena/tE, xt o%t xo ngdoornov xa>g. 620 IV. JIOIHTHZ 'H- Agsxoîioa xd ’xovyE xavx’ oXa nov /uXovoa, xal oă dsvxgă xpvxsvyovvxa /tio’ oxrjv xagâtd, xt âdovoa, x snEgt/tnXixav ol fiXaoxoî, xă otodtxd xţt ntdva, x sîg syvota /lEyaXvxsgrj xal naiba xrjv i/Hdva, ră fiddrj xov xgayovbtoxrj, notog slvai vă xaxkyrrj, 625 dn ihotsg %dgeg xt âgsxig x sxota yXvxoxrjv e%ei. ’ EnXrjdatvsv rj naiba xţt x rj nsigaţi t£ rj xoorj, x rjnaoxEV Soov xo /tnogei xrjv naiba v âXatpgdtorj, www.digibuc.ro 133 POEMA CRETANĂ EROTOCR'T IN LITERATURA ROMANEASCA 51 vă ovnjtpigr) 6 Xoyio/uog, onov rr'jvs neigdţei, vă dgooegeytr) xijv xagâid, nov oăv xa/tuvi {tgdţei. 630 Kt JjQsg ytildrrjZEg ţjofinhutv iydţaivev fj xogvj, xi utgeg rut (pgdvLfxut ididfiaţe xi idutgei, x fjnaoxev ooov rd junogei vă rgl Povrflrjo’ ij yvâtot, vă ndytrj o novog rgl xagdiăg xi o vovg rgi vă fiegwor]' fia ovde ră ţofinha r âxgifid, /irjâe ytdort]g ygdftfia 635 ălăcpgutoiv elg ro xaxov, onov ’ye, 8ev rgi xdfia. www.digibuc.ro ANEXA II ABONAŢII LA „NOUL EROTOCRIT“ AL LUI DIONISIE FOTINO. Lista abonaţilor la < Noul Erotocrit » constitue un interesant document cultural. Ea ne arată pe de o parte ecoul pe care l-a avut în societatea românească prelucrarea lui Dionisie Fotino, iar pe de altă parte cât de răspândită era la noi limba greacă pe la începutul veacului trecut. In original numele sunt scrise în caractere greceşti. Le transcriem în caractere latine. CATALOGUL SUBSCRIITORILOR IUBITORI DE FRUMOS ŞI DE MUZE ) DIN BUCUREŞTI: Nr. Nr. exem. exem. n Prea strălucitele Beizadele: Barbu Văcărescu J Grigore Sutzu I Iosif V. Vistier. I Grigore Ghica I Boierii mari Vornici: Constantin Caragea b㬠Gheorghe Golescu I trânul (6 yegcovj. 2 Gheorghe Slătineanu I Boierii mari Bani: Grigore Filipescu n Grigore Bălianu I Grigore Brâncoveanu 5 Dimitrie Racoviţă I Grigore Ghica i Constantin Balacianu 2 Constantin Filippescu 5 Constantin Dudescu I Constantin Cretulescu f i Mihail Mânu I Radu Golescu. 2 Alexandru Nenciulescu I Boierii mari Vistieri: Dimitrie Hrisosculeu. I Grigore Romanitis 2 Boierii Hatmani: Ioan Moshu 3 Grigore Rali I *) Kazd/.oyog nov tpu.oy.adxov xai qpdo/xovacov £wdQOfitjrwv. www.digibuc.ro 135 POEMA CRETANĂ EROTOCRIT IN LITERATURA ROMÂNEASCĂ 53 Nr. Constantin Golescu i Constantin Caridis Chipriotul. i Boierii mari Logofeţi: Alexandru Filipescu 5 Gheorghe Filippescu 2 Mihail Racoviţă 1 Nicolae Golescu 1 Scarlat Grădisteanu 1 y Ştefan Beliu. 2 Boierii Agi: Constantin Razi 1 Nicolae Filippescu 1 Nicolae Sutzu. 1 Prea nobilii: Alexandru Cretulescu 1 > Alexandru Ghica Scarlat 1 Alexandru Ghica Dimitrie 1 Alexandru Bengescu 1 Gheorghe Văcărescu 1 Dimitrie Druganescu 1 Ioan Văcărescu 1 Ioan Ralet 1 Ioan Filipescu 1 Ioan Bengescu 1 Ioan Rahtivani 1 Ioan Slătinianu 1 Constantin Cornescu 1 Constantin Cantacuzino 1 Constantin Ralet 1 Constantin Creţulescu 1 Nr. Constantin Câmpineanu 1 Mihail Cornescu 1- Manuil Florescu 1 Martirakis Sevastian 1 Barbu Ştirbei 4 Nicolae Văcărescu 1 Ştefan Lăcustianu 1 Şerban Grădisteanu. 1 Prea nobilele boieroaice: Elena Dudeasca 1 Catinca Fărcăsanca 1 > Prea distinşii Doctori: » Rali arhiatros 1 Silvestros 1 Constantin Caracas 1 1 Mihail Hristaris. 1 Boierii Cluceri: Alexandru Niculescu 3 Alexandru Vilara, sames vistier 1 Gheorghe Deşliu (AeoXfjg) 2 Dimitrie Polizu 1 Ioan Fălcoianu 1 Nicolae Glogovenu 1 Boierii Paharnici: Anton Papazoglu 1 Dimitrie Niculescu 1 Manuil Coridaleu 1 Nicolae Balacianu 1 www.digibuc.ro 54 N. CARTOJAN 136 Nr. exem. Nr. exem. Boierii Căminari: Alexandru Caragea 1 Alexandru Vilara 1 Ioan Cocorescu 1 Chiriac Hristopulos 1 Constantin Mânu Bondis 1 Filip 2 Boierii Stolnici: Voicu 1 Grigore Mavrudoglu 2 Dimitrie Ştefănică 1 Ioan Mavrudoglu 1 Ioan Lahovari 1 Constantin Buris 1 Manolache Rali 1 Polizachi Dimitriu 1 Răducanu Voinescu 1 Spiridon Barţu Chipriotul 1 Ţani Orăşianu 1 Ştefan Theodoru 3 Boierii Serdari: Gheorghe Apionis 1 Dimitrie Greceanu 1 Ilie Recutos 1 Ioan Voinescu 1 Constantin Saitzis 1 Constantin Paraschivescu 1 Marin Butculescu 1 Marcu 1 Mihail Darvaris 1 Nicolae Trăsnea 1 Nicolae Lipănescu 1 Pândele Cotruti 1 t Boierii Medelniceri: Alecu Hina 1 Dirtianu 1 t Ioanită 1 » Nicolae Buescu 1 Stanciul 1 Boierii Slugeri: Alecu Mincu 1 Athanasie Carambulias 1 Alecu Petrescu 1 Gheorghe Porumbaru 1 Gheorghe Ştirbei 1 Nicolae Crimbu 1 Hristo duios 1 Boierii Pitari: Velcea 1 Ioan Apionis 1 Ioanită Bascovanu 1 r * Constantin Bombescu 1 Boierii Logofeţi: Athanasie August 1 Theodor Filip 1 Lambru Resu 1 Nicolae Bascovanu 1 Logofătul Mitropoliei 1 Boierii Vătafi: Gheorghie Baltianu 1 Nicolae Pardalos 1 Tzanakis 1 www.digibuc.ro 137 POEMA CRETANĂ EROTOCRIT IN LITERATURA ROMANEASCĂ 55 Nr. excm. Nr. excm. Prea cinstiţii: » Gheorghe Pappa i Gheorghe Riga Pelopone-sianu 2 Dimitrie Triha i Dimitrie Duca i Diamandis Dedu i Eustathie Pencu i Eustratie Ioanu i Theodor Vrana i Ioan Scufa i Ioan N. Mimi i Ioan Dimitrios i Ioan Nicolopulos i Ioan Caripoglu i Constantin Nazlimi i Mihail Bălăceanu i Nicolae Triandafilu i Pascal Savvopul i Pândele Vasiliu i Panaiot Spahi i Ştefan Gutzula i Ştefan Meitani i Triandafil x) Porfiriu din Piteşti i > Domnii: Gheorghe Tzakeroglu i Gheorghe Stupi i Dimitrie Pappazoglu i Evghenie Predescu i Manuil Vlahidis i Nicolae al lui Papa Fotie al sfintei « Episcopii » « Preotul» Buzăului2) i Prea învăţaţii: Vasile Nicolau i Gheorghe Mundaniotis i Gheorghe Filipupolitis i Dimitrie Fotilas i Constantin Nicolaidis Vizantios i Panaiot Kuritzopulos i Prea instruitul în muzică, Marcakis, Protopsaltul Curţii i f DIN IAŞII MOLDAVIEI: Nr. exerrt. Boierii Mari Logofeţi: Dimitrie Sturdza i Constantin Bals. i > ‘) Poate fi şi Trandafir. a) NixâXaoq Ilajinâ 0cotîov tov âyiov Nr. excm. Boierii Vistieri: Gheorghe Roset Răşcovanu i Constantin Păşcanu. i Mnovţaiov. www.digibuc.ro 56 N. CARTOJAN 138 Nr. exem. Nr. Boierii Vornici: Gheorghe Balş 1 Şerban Negel. 1 Boierii Agi: Alexandru Beldiman 1 Dimitrie Peloponesianu 1 Costachi Bals. 1 t Boierii Spătari: Gheorghe Draghici 1 Gheorghe Balş 1 Gheorghe Bucşănescu 1 Dimitrie Beldiman 1 Teodoraşcu Balş 1 Teodorascu Sturza 1 t Nicolae Răşcovanu 1 Petrachi Cazimir. 1 Boierii Căminari: Gheorghi Hermeziu r Mihalachi logofătul Vistieriei Moldovei. 1 Boierii paharnici: Grigoraşcu dela Vistierie 1 Dinul Negrutzi. 1 Boierii: Serdar Costache Katzikis 1 Stolnicul Sandulachi Katzikis 1 Grămăticul Gheorghe Lascaris Peloponesianul 1 Postelnicul Dimitrie Plaghino. 1 Prea cinstiţii: Constantin Radovici 1 Panait Dioghenidis 1 Stavru Radovici. 1 DIN CONSTANTINOPOL: Nr. exem. Nr. exem. Prea ilustrul Mare Dragoman al Puternicei împărăţii Otomane Mihail Su- t tzu Prea nobilul domn Mare Postelnic Iacov Rizu cu cei patru fii ai săi Alexandru, Constantin, Gheorghe şi Dimitrie 5 Prea nobilul domn Căminar, Ioan Mânu 1 www.digibuc.ro POEMA CRETANĂ EROTOCRIT lN LITERATURA ROMÂNEASCĂ 57 >30 DIN VIENA: Nr. txem. Nr. cxem. Prea nobilul domn Simon Gheorghe Şina, Cavaler1) de Hodos si Kisdia 1 > > Baronul domnul Constantin Beliu 1 Prea cinstitul domn Serghie D. Galatis 1 Prea cinstirii domni Rali 1 Filelenii englezi: Prea distinsul Conte domnul North Gilfordos 2) 1 Siefeldos 1 Glembervis 1 *) In textul grecesc ăQ%(Ov; avea însă titlul nobiliar de cavaler. Cf. Victor Pa-pacostea, Câteva note despre familia Şina. (1788—1876) în Revista macedo-romănă voi. 2 nr. 1 (1930) p. 78—83. Cf. şi o scrisoare a lui Cuza către el ibidem p. 109. 2) ]Voq& rdqpâQâoQ. www.digibuc.ro www.digibuc.ro CUPRINSUL Pag. Poema cretană Erotocrit în literatura românească şi izvorul ei necunoscut . i Discuţii asupra isvoarelor................................................ 4 Paris et Vienne şi Erotocritul............................................ 8 Intermediar italian...................................................... 16 Procedeele de remaniere ................................................. 18 Concluzii ............................................................. 24 ANEXE: ANEXA I: TEXTE: Originalul francez: Paris et Vienne ..................................... 28 Versiunea italiană: Angelo Albani Orvietano detto il Pastor Poeta, « Inamo- ramento di due fedelissimi amanţi Paris e Vienna ».............. 29 Prelucrarea grecească, Erotocrit ........................................ 38 Versiunea românească ms. 3514 din Biblioteca Academiei Române .... 39 ANEXA II: Abonaţii la Noul Erotocrit al lui Dionisie Fotino...................... 52 www.digibuc.ro PLANŞE: Ms. 3514 al Bibliotecei Academiei Române, copiat în 1787 de logofătul Ioniţă din Bucureşti, are 132 de ilustraţii colorate făcute de Petrache Logofătul. Reproducem aci: I. Erotocrit. II. împăratul, invitând la ospăţ muzicanţi iscusiţi, îşi dă «tot felul de silinţe* ca să distingă pe cântăreţii misterioşi. III. Erotocrit şi Polidor în luptă cu garda palatului. IV. Aretusa destăinuind doicei sale, Frosina, dorinţa de a cunoaşte pe cântăreţul misterios. V. Aretusa cu mama şi cu doica sa se duc să viziteze pe tatăl lui Erotocrit, întremat după boală. VI. Erotocrit, după întoarcerea din pribegie, îşi alină prin cântece focul dragostei. VII. Haridimos, Domnul Cretei, luptând în «tournoi ». VIII. Fiul împăratului din Bizanţ intrând în arena luptelor. IX. Erotocrit, învingător în luptă, primeşte coroana de aur din mâinele Aretusei. X. Erotocrit după biruinţă, cu coroana pe cap, este petrecut cu alaiu împărătesc. XI. Lupta Grecilor cu Vlahii. XII. împăratul Iraclie, binecuvântând pe tineri, le cedează tronul. www.digibuc.ro I N. Cartojan. Poema creţ ană Erntocrit în literatura românească ţi izvorul ei necunoscut. B. A. R. ms. 3514, î. 3 v. Erotocrit. sl. Ji. — Memoriile Secfintui Lturare, Sena III. Tom. VII. www.digibuc.ro www.digibuc.ro II N. Cartojan, Poema cretană Erotorrit in literatura românească şi izvorul ei necunoscut. nfiWAfirir: ^> motuv mo -MtCnAA^o «Mtav» t v < ' 0» ■«ov VAJtk 4 (U J^iTtzvCâJ Qmş/H U*ţ_ “V" -c, . . ■ a» f/ttt* a****/■&* 4*™+ * T * v* «mmm iptÂjLoh—IU fam teta 0+4 f. &, J ww m **4* a^,* ţy»> vfaoiK» ^ ^2* £ty»/ au _^o p** 4 6 ) 0 l*o X*/ \U■>/ $t*£* iki*i*i/n'm*met ***" of ^ , & ^ tniOî &-* Iy* * **J tr* Jlu-u4 -işm j 'i ■% ^ V •*i» A >» O» IV. B. A. R. ms. 3514, f. 31. Aretusa cu mama şi cu doica sa se duc să viziteze pe tatăl lui Erotocrit, întremat după boală. A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria [II. Tom. VII, www.digibuc.ro www.digibuc.ro VI N. Cartojan. Poema cretană Erotocrit în literatura românească şi izvorul ei necunoscut. B. A. R. ms. 3514, f. 42. Erotocrit, după întoarcerea din pribegie, îşi alină prin cântece focul dragostei. www.digibuc.ro A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Sena III. Tvm, VII. www.digibuc.ro VII N. Cartojan. Poema cretnnă Erotocrit în literatura românească şi izvorul ei necunoscut. B. A. R. ms. 3514, f. 81 v. Haridimos, Domnul Cretei, luptând în «tournoi ». A. R.— Memoriile Secţiunii Literare. Seria Iii. Tom. VII. www.digibuc.ro www.digibuc.ro N. Cartojan. Poema cretană Erotocrit în literatura românească şi izvorul ei necunoscut. VIII B. A. R. ms. 3514 f. 58 v 59 r. Fiul împăratului din Bizanţ intrând în arena luptelor. A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. VII. www.digibuc.ro www.digibuc.ro IX N. Cartojan. Poema cretană Erotoerit în literatura românească fi izvorul ei necunoscut. B. A. R. ms. 35*4 E 88 Erotoerit, învingător în luptă, primeşte coioana de aur din mâinile Aretusei. A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria UI. Tom. VII. www.digibuc.ro www.digibuc.ro N. Cartojan. Poema cretană Erotocnt în literatura românească şi izvorul ei necunoscut. X B. A. R. ms. 35*4 f- 8gv,—90. Erotocrit, după biruinţă, este petrecut cu alaiu împărătesc. Ă. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. VII. www.digibuc.ro www.digibuc.ro N. Cartojan. Poema cretană Erotocrit în literatura românească şi izvorul ei necunoscut, XI B. A. R. ms. 3514 f. 158 v— 159. Lupta Grecilor cu Vlahii. A. R. Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. !7www.digibuc.ro www.digibuc.ro XII N. Cartojan. Poema cretană Erotocrit în literatura românească şi izvorul ei necunoscut. B. A. R. ms. 3514. f. 214 v. împăratul Iraclie, binecuvântând pe tineri, le cedează tronul. 4 4- R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria UI. Tom. VII. www.digibuc.ro www.digibuc.ro ROMÂNIA ŞI ELADA DE G. M U R N U MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE Şedinţa din 15 Noemvrie 1934 L'helUntsme restc la plus belle, a plus nuancee, la plus vivante des cultures humaines, celle qui demne d Vesprit Viquilxbre et Vharmonie d'un temple. E. HERRIOT Orientul european trăieşte zile excepţionale de vădită primenire şi întremare spirituală şi morală. In aceste momente de continuă sguduire, îndeobşte stăpânite de sentimentul unei deprimătoare nelinişti şi îngrijorări, când ordinea stabilită e subminată de nesocotite si iscusite uneltiri si oculte mobilizări * * de forţe protivnice, suntem bucuroşi că putem aplauda o faptă de o reală şi deosebită semnificaţie şi amploare politică: încheierea pactului balcanic, întâia serioasă şi trainică apropiere şi în-mănunchere amicală contractuală a trei dintre statele balcanice, la care este alăturată şi ţara noastră; ceea ce, după impresia generală, însemnează înfiriparea unui front de mare putere, ridicarea unui zăgaz de hotărîtoare reacţie împotriva strategiei subterane de răsturnare a măreţei opere constructive datorite jertfelor supraumane ale celui mai crâncen răsboiu care a însângerat pământul. Un asemenea eveniment, date fiind multiplele şi durabilele-i consecinţe binefăcătoare ce le poate avea pentru consolidarea noastră naţională prin legăturile contractate de guvernanţii noştri cu naţiunile respective, cred că e logic şi firesc să aibă o repercusiune şi în incinta de pură spiritualitate şi obiectivitate 12 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. VII. www.digibuc.ro 2 G. MURNU 162 a Academiei Române care, ca instituţie culminantă a conştiinţei româneşti are, mai mult decât oricare alta, datoria de-a îmbrăţişa şi promova interesele de vieaţă şi propăşire ale neamului nostru. M’am gândit cu acest prilej, în primul rând, la legătura noastră istorică cu o ţară străveche, cu Elada, la raporturile noastre cu ea din trecutul cel mai îndepărtat şi până astăzi şi, ca o concluzie, la condiţiile impuse de unanimitatea împrejurărilor date în vederea înfăptuirii celor mai bune şi, pe cât se poate, mai trainice înţelegeri între cele două naţiuni înrudite şi împrietenite. Procedând tot astfel şi faţă de celelalte trei popoare federate, studiind şi găsind modalităţile unei asemenea finalităţi, sunt convins că legăturile cu ele vor cuprinde tot mai multe laturi de conlucrare, se vor împleti şi adânci tot mai vârtos, constituind treptat o structură organică viabilă şi vitală pentru interesele legitime ale fiecărei părţi constitutive. Tema ce mi-am propus poate lua proporţii vaste. Dar întru cât timpul disponibil mi-este restrâns şi poate nici nu e momentul şi locul de a-i da desvoltarea cuvenită, am căutat a o rezuma pe cât e cu putinţă tratând-o în liniamente generale, mai mult sugerând decât precizând în amănunte anumite chestiuni şi consideraţii cu precădere de ordin cultural. A fost o lungă şi fericită perioadă de timp, epoca începutului de gestaţie care da naştere poporului român şi neogrec, când Grecia şi patria străbunilor noştri, lăţindu-se peste întreg teritoriul dintre Mediterana, Adriatica şi Marea Neagră erau o singură ţară, când amândouă constituiau aşa numita Romania, statul cezarilor de răsărit cu reşedinţa imperială pe malurile Bosforului, care devenise acum Urbs, polis, şi era fruntea cea mai splendid înstemată a cetăţilor de pe pământ. Aveam astfel o Românie continuă dela Carpaţi până la capul Matapan, unde poporul greco-latin era despărţit numai de peretele Balcanilor, de munţii meridionali ai Moesiei inferioare şi superioare, adică ai Bulgariei şi Serbiei de azi. Ce era dincolo era elenic, ce era dincoace era o pânză de seminţie traco-ro-mană. Cultura unitară străveche împreunase amândouă rasele şi plămădise o civilizaţie unică, iar semănătura dragostei creştine, www.digibuc.ro ROMÂNIA ŞI ELADA 3 163 care străbătuse întreaga împărăţie, netezise toate asprimile centrifugale şi înfrăţise aspiraţiile şi idealurile lor de vieaţă creştinească şi umanitate pură. Apropierea şi contopirea culturală şi morală erau aşa de înaintate, încât poporul elen, cel mai cult şi conştient din lume, cel mai mândru de fiinţa sa si de moştenirile sale strălucite — se leapădă de ilustrul său apelativ şi adoptă numele poporului roman; devine nu numai civis romatms, ci şi Roman, Romaios, care în forma sa ulterioară neogrecizată Romios e, aproape de două milenii, adevăratul nume de moştenire istorică a neoelenismului întreg. De aceea şi tradiţia imperială romană domină Bizanţul; de aceea şi el, în toată vieaţa şi structura sa administrativă, politică şi militară, e roman, e continuitate de arhitectură romană, şi însăşi istoriografia bizantină, chiar atunci când imperiul e cu totul elenizat, purcede nu dela regii şi arhonţii Eladei clasice, ci din Roma de glorioasă memorie a lui August şi Traian. Dar, din nenorocire, contingenţele unei fatalităţi inexorabile aduc presiunea irezistibilă a neamurilor primitive nordice, provocată de invazia hoardelor aziatice de origine ural-altaică şi imperiul bătrân, sguduit în temeliile lui şi incapabil să ţie piept îndelung, la urmă e năpădit şi cotropit de puhoiul năvălitorilor. Lupte crâncene seculare smacină şi subţiază pătura deasă a populaţiei indigene şi dau prilej barbarilor, şi mai cu seamă maselor slavone, să se infiltre în mai toată Dacia şi peninsula balcanică şi, în chip simţitor, să le altereze caracterul global greco-latin. Ruptura spaţială dintre elementul roman şi cel elen a fost în cea mai mare parte definitivă; ba chiar însăşi vieaţa lor etnică a fost ameninţată şi grav primejduită; Traco-Romanii s’au adăpostit pe văile şi podişurile masivilor mari, iar Grecii, într’o mare măsură, prin insule şi în cetăţile maritime. împăratul Constantin Porfirogenetul din sec. al X-lea constată faptul dureros că în interval de câteva secole înaintea lui, într’o epocă de întunecare şi decădere bizantină, după însăşi celebra sa expresie, «toată Elada a fost slavizată ». De aceea şi găsim încă din acea vreme o ţară a Slavinilor, Slavinia, întinsă nu numai până în Macedonia, ci chiar şi în inima Eladei, în Peloponez. www.digibuc.ro 4 G. MURNU 164 Pericolul s’a agravat în deosebi când Bulgarii turanici, trecând Dunărea, au smuls din corpul imperiului provincia nordică Moesia, întemeind o Bulgarie devenită mai târziu slavă, un stat cerbicos, agresiv şi turbulent, care şi-a împins hotarele mai târziu până în Tesalia şi-a ocupat cea mai mare parte din nordul peninsulei. Un noroc pentru elenism a fost reacţia viguroasă ulterioară de fază elenizantă a imperiului bizantin, care subt energicul basileus Tzimiskes şi Vasilie Bulgaroctonul, doborînd domnia de acaparare mongolică a Bulgarilor, au distrus această teribilă excrescenţă exotică din sânul peninsulei după vreo trei sute de ani de înstrăinare totală a provinciilor nordice. Grecia e mântuită, elementul elen îşi recapătă forţele pierdute, şi parte înlătură, parte asimilează în decurs de secole îndesitele infiltraţii şi aluviuni slavone, a căror mare însemnătate numerică o ilustrează până astăzi neştearsa mărturie aşa de compact întipărită în toponimia Eladei. Cu mult mai îngreuiată şi expusă era starea poporului daco-roman în noua sa ipostasă de vlah; el e asediat acum şi risipit de mulţimea cotropitorilor. Dar înzestrat cu o minunată putere de adaptare şi rezistenţă ancestrală, se strecoară cu masele-i principale prin toate tribulaţiile şi vicisitudinile vremii creându-şi posibilităţi de existenţă, care par o minune, dacă se ţine seamă de extrema gravitate a împrejurărilor vitrege în care s’a găsit. Infailibilul său instinct de agregare şi conservare îl sileşte să se concentreze dincoace de Dunăre înspre Carpaţi şi prej-metele Carpaţilor şi, cu o rară energie expansivă, să reocupe aproape tot patrimoniul teritorial daco-roman, de unde desfundă elementul slavon, ale cărui resturi sporadice sunt absorbite de el. Dar contactul intim şi îndelungat cu slavo-bulgarii n’a rămas fără influenţă vădită în mentalitatea de atunci ca şi în genere în fizionomia graiului latin al Românilor. Nevoi şi interese comune au apropiat şi întovărăşit pe slavo-bulgari şi Români; astfel s’au născut cele două «imperii bulgaro-române», din care unul a fost opera hoardei barbare dela Volga, iar al doilea o creaţiune neaoşă românească datorită în primul rând Asa-neştilor, adică masei de Români, care pe atunci, roind dela Nord, inundaseră cu câteva veacuri înainte amândouă versantele www.digibuc.ro l6ş_____________________ROMĂNIA ŞI ELADA _________________ 5 Balcanilor. Această promiscuitate cu Bulgarii, impusă de mediu şi de raţiuni devieaţă în luptă cu Bizantinii — şi, pe lângă asta, interpunerea Bulgarilor între noi şi Bizanţ, ne-au îndepărtat tot mai mult de Elada si în cele din urmă ne-au înstrăinat su- 1 fleteşte cu totul de poporul elen. N’au rămas decât două mari grupări de Români în continuă atingere nemijlocită cu elementul grec, aceea din munţii Hemos si din Pind: două ramificaţii româneşti deosebite, despărţite de distanţe mari şi lipsite de coheziune organică între ele; cea dintâi de aceeaşi nuanţă cu Daco-românii, cum arată rămăşiţele nomenclaturii balcanice precum şi capacitatea ei de-a alcătui o unitate politică, iar cealaltă, de asemenea originară tot dela Nord şi din aceleaşi motive şi tot în acelaşi 'timp coborîtă şi aşezată în regiunile muntoase ale Epirului şi Tesaliei — singura dela care se mai păstrează la faţa locului progenitura răzleaţă, câtă vreme marea mulţime a Vlahilor balcanici, greşit socotită ca bulgarizată, s’a retras, după înfiinţarea Statului româno-bulgar în ţara sa de baştină, cu care niciodată n’a pierdut legătura şi comunitatea tradiţiei. A fost o bucată bună de vreme, de aproape peste un secol şi jumătate, dela căderea primei domnii bulgăreşti şi până la revoluţia Vlahilor din Balcani, când relaţiile acestora cu Bizanţul se netezesc şi devin paşnice, aşa încât fac cu putinţă o convieţuire pe câmpiile Traciei împânzite de puzderia de turme româneşti. 1 înmulţirea şi prosperitatea acestor Vlahi vine repede ca urmare a înfloririi industriei lor casnice, capabilă să aprovizioneze armata şi centrele bizantine — caz analog cu ceea ce s’a petrecut sub stăpânirea Turcilor. Era vremea când avangarda populaţiei muntene înaintează colonizând şesul de sub poalele munţilor Balcani şi apropiindu-se de aşezările greco-bizantine. De aici, din rândul acestor Vlahi — cum am arătat într’o comunicaţie făcută congresului bizantinist ţinut acum câţiva ani în Bucureşti — după sigure date contemporane, se trage familia Comnenilor, care dă imperiului una din cele mai strălucite dinastii. Mărturia rabinului Beniamin din Tudela despre românitatea Comnenilor nu lasă nicio îndoială. Numai aşa se explică protecţia de care se bucură populaţia. Vlahilor din partea împăraţilor www.digibuc.ro 6 G. MURNU 166 Comneni şi ca urmare starea lor de «societate privilegiată» cum o caracterizează d-1 N. Iorga printr’o intuiţie fericită. Dar lucrurile se schimbă cu totul sub noua dinastie de extracţie curat bizantină. Isac Anghel, nevrednicul ei întemeietor, urăşte pe Români şi-i despoaie de drepturile câştigate (mai ales sub raportul militar), ba chiar îngădue agenţilor săi fiscali brutali -zarea şi jăfuirea lor pentru mărirea fastului căsătoriei sale imperiale. Prin aceasta deşteaptă furia unanimă a celor împilaţi şi provoacă una din cele mai cumplite şi sângeroase revoluţii. Deaci lupta pe vieaţă şi moarte de o parte şi alta. Năvălirea Vlahilor cu ajutorul hoardelor cumane preface în jalnice mormane de cenuşă si «în adăposturi de fiare si arici» oraşele si satele din Tracia, ţara cea mai grecească, mai bogată şi civilizată din Europa de atunci. Asaneştii, identificându-se cu cauza bulgară/ si setosi de a răsbuna suferinţele si umilinţele din trecut — * * ti» continuă cu înverşunare neîmpăcată lupta de stârpire şi înlocuire a rasei bizantine. Cel mai de seamă istoriograf contemporan al Bizanţului Nicetas Acominatos, ne vorbeşte de « ura nemuritoare a Vlahilor moştenită din tată în fiu împotriva Grecilor » şi plânge din tot sufletul într’o eremiadă scrisă în cel mai autentic stil biblic «Iliadele de amaruri» suferite de neamul său; şi, dacă înfierează faptele nemaivăzute şi auzite ale barbarilor năvălitori, dar biciul învinuirii lui cade îndeosebi asupra conducătorilor Bizanţului, pe care îi şi consideră răspunzători de dezastrul naţional. > Şi pe bună dreptate, căci autocraţia despotică centralizase toată puterea Statului în capitala imperiului şi lăsase administraţia şi întreaga soartă a provinciilor la discreţia micilor tirani şi a celor mai neomenoşi şi hrăpăreţi exploatatori ai maselor. Din cauza aceasta nu sufereau numai Vlahii şi Bulgarii, ci toţi supuşii imperiului deopotrivă cu însăşi naţiunea din care guvernanţii făceau parte. Fenomenul se repetă identic şi în Vlahia Mare, adică la Românii din Epir şi din Tesalia. Caracteristic este «tumultul» lor (6 fwvhcoq) încă din jumătatea veacului al Xl-lea, răsvrătirea înfricoşată stârnită de măsurile excesive fiscale ale harpagonului de pe tronul constantinopolitan, prototipul domnului fanariot, Constantin Duca. Beniamin din Tudela ne comunică în colori drastice relaţiile încordate de www.digibuc.ro 167 ROMÂNIA SI ELADA 7 violentă şi agresivă duşmănie dintre Megalovlahiţi şi populaţia indigenă a Grecilor. Dăinuia în această ţară o necurmată stare de asediu. Românii erau ca şi retranşaţi în cetatea inexpugnabilă a munţilor locuiţi de ei. Aici erau stăpâni la ei acasă şi-şi apărau din răsputeri şi cu toată energia lor oţelită autonomia până târziu subt Turci. « Niciun rege nu i-a putut domoli» ne zice rabinul spaniol care a trecut pe la hotarele lor. Cerbicia lor de rasă n’a înfrânt-o decât numai biserica şi şcoala grecească începând din secolul al XVII-lea, când, mulţumită unei hărnicii exemplare şi mai ales comerţului întins cu străinătatea, — în frunte cu Italia şi Austria — centrele lor de căpetenie înfloresc şi devin focare de cultură elenică şi de conspiraţie activă şi eroică împotriva «păgânului», duşmanul comun al creştinismului. Ce au jertfit ei pe altarul neo-elenismului, ce cantitate şi calitate de material omenesc au dat ei pentru ridicarea şi strălucirea Eladei moderne, aceasta constitue un capitol, care e unul din cele mai impresionante şi glorioase din istoria renaşterii neoelenice. » Contribuţia continuă şi astăzi esenţială. Pretutindeni în Statul neogrec ei deţin şi astăzi locuri de frunte şi joacă un rol din cele mai onorifice si binefăcătoare. Cu toate acestea — o » spunem cu durere — oficialitatea greacă aşa de tolerantă astăzi, n’a fost niciodată recunoscătoare, ba a fost o vreme — înainte de cucerirea Macedoniei — când antagonismul naţional (susţinut de patriarhia panelenistă din Fanar şi de comitetele revoluţionare) a împins-o la măsuri indirecte de vrăjmăşie şi ofensivă făţişă care a degenerat pe alocuri şi în deplorabile convulsii de încăerare fratricidă. Dar mai întâi răsboiul balcanic, apoi răsboiul mondial care a schimbat esenţial o parte bună din suprafaţa fizică a Europei, a rectificat hotare şi a spălat lacrimile şi sângele nedreptăţilor milenare, a surpat stăvilarul nedrept şi nefiresc dintre noi şi Grecia şi a adus preînnoiri sufleteşti şi morale, a făcut să se uite rănile trecutului, ne-au apropiat şi împrietenit gândurile, ne-au împletit mâinile şi ne-au arătat, că tăria şi mântuirea stă în unirea sincer acceptată şi devotată a celor două naţiuni înrudite. Ultimele evenimente care în modul cel mai fericit s’au încheiat cu pactul balcanic garantat şi împuternicit cu www.digibuc.ro 8 G. MURNU 168 asentimentul Iugoslaviei şi Turciei au consacrat definitiv legătura noastră indisolubilă. Ceea ce eminenţii noştri oameni politici au pus la cale conduşi de raţiuni superioare de stat şi de imperativul intereselor comune e un cadru admirabil înlăuntrul căruia acum se poate desăvârşi apropierea dintre noi şi consolidarea prieteniei sub toate raporturile, dar mai ales sub cel spiritual care trebue socotit ca un corolar al acestui acord diplomatic salutat cu aceeaşi însufleţire de amândouă părţile. Prin aceasta vedem înzorind lumină nouă la orizontul veşnic tulbure şi înnegurat al orientului nostru; sunt zorile ce prevestesc o luminoasă şi mult aşteptată eră de pace şi deplină înţelegere, o eră de destindere şi înnălţare, de împuternicire şi înflorire a virtuţilor constructive, de trainică izbândire şi întemeiere a marilor imponderabile, acele nepreţuite bunuri culturale şi morale care, în ultima instanţă, condiţionează şi legitimează pretenţiile de vieţuire liberă şi demnă a indivizilor ca şi a popoarelor. Iată dar cum împrejurări extraordinar de prielnice şi fericite ne-au ajutat ca să putem relua firul tradiţiilor străvechi, moştenirile greco-latine întrerupte de aproape douăsprezece secole! Salutăm din tot sufletul zorile acestor zile nouă care ne deschid o mai vastă şi mai promiţătoare perspectivă de viitor. Din ruina Bizanţului greco-oriental răsare nou Fenix Elada de astăzi, Grecia mare, ţara martiră care s’a sbuciumat şi a pătimit nu mai puţin sângeros decât patria noastră, şi care prin origină şi prin voinţă continuă, după o prăpastie imensă de timp, Elada clasică şi începe a inaugura faza modernă a spiritului elenic. De acum nimic şi nimeni nu ne mai împiedecă să ne îndreptăm privirile lăuntrice spre îndoita şi prea-mărita Eladă, să preînnoim relaţiile strânse de odinioară şi, fideli frumoaselor datini străbune, să punem bazele temeinice ale unei vieţi de spornică şi binecuvântată prietenie pe timp de pace, de tovărăşie sigură şi ireductibilă în vârtejul zilelor grele. Statul român a dat cel dintâi un exemplu de altruism aproape necunoscut în raporturile dintre două popoare şi a acceptat un considerabil număr de excepţionale concesii la cererea guvernanţilor din Atena în favorul conaţionalilor lor din România. » * www.digibuc.ro ROMÂNIA Şl ELADA 9 169 El n’a cerut în schimb nicio contravaloare pentru interesele noastre din Grecia, fiind de bună credinţă şi convins că Statul grec o va face din iniţiativă proprie. Graţie acestor privilegii Grecii din ţară se bucură astăzi de o desăvârşită libertate în viaţa lor materială şi culturală şi se simt în mijlocul nostru ca la ei acasă. Tot aşa ar trebui să se simtă şi Românii în Grecia, chiar atunci când ei cugetă şi simt româneşte. E drept că şcolile şi bisericile noastre din această ţară funcţionează libere ca nicăieri în P. Balcanică. O recunoaştem cu plăcere, dar aceasta nu e destul. Aceste scoli sunt foarte reduse ca număr si rău » * întreţinute, iar bisericile sunt şi mai sporadice şi servesc un număr neînsemnat de Români, nici măcar a zecea parte din numărul lor total. Grecia ştie bine că n’are astăzi absolut nimic de pierdut, dacă ar acorda deplină libertate culturală tuturor supuşilor ei români. Ba mai mult, ar fi o frumoasă pildă de mărinimie şi gratitudine pe lângă dovada cea mai sigură şi peremptorie de împăcare făţişă şi lipsită de orice gând nemărturisit cu Statul şi poporul român, dacă ea ar recunoaşte printr’un act oficial existenţa naţională a românimii din provinciile ei, mai ales din Tesalia şi Epir, unde populaţia românească e mai deasă şi mai bine păstrată, şi dacă ar ajuta cu mijloace proprii aşezămintele culturii româneşti ca o compensaţie minimă pentru sacrificiile seculare inapreciabile ale acestor Români pentru binele Greciei. Ar fi aceasta nu numai un act de înaltă dreptate, ci şi o măsură care ar face să dispară orice umbră de neîncredere dintre cele două naţiuni, dând poporului macedo-român putinţa de conservare şi liberă desvoltare naţională. Intensificarea prieteniei noastre s’ar putea urmări în felurite chipuri. Iniţiativa revine în primul rând « Societăţii amicilor Greciei» din Bucureşti în înţelegere cu «Societatea amicilor României» din Atena. Sunt de preconizat o mulţime de mijloace de apropiere şi comunicaţie şi de strângere a relaţiilor prieteneşti dintre cele două ţări. De cel mai mare folos ar fi de bună seamă organizarea unor excursii de studii pentru tineretul şcolar, manifestaţiile culturale şi artistice, schimbul de profesori şi conferenţiari, editarea unor publicaţii de interes comun, supravegherea presei care provoacă şi întreţine conflictele, înfiinţarea unui organ consacrat www.digibuc.ro IO O. MURNU 170 acestui ideal şi în genere o asiduă activitate de cercetare şi cunoaştere reciprocă. O încoronare a acestor tendinţi de coordonare a sforţărilor de unificare a gândurilor noastre trebue să fie grabnica întemeiere a unei şcoli române în Atena, pentru care a şi fost achiziţionat un teren propriu cu banii unui generos fiu al Pindului, Vom avea astfel prilej să satisfacem un îndoit interes naţional. Nu ne vom apropia numai naţiunea elenă câştigând concursul ei preţios în lupta noastră cu acei cari ne subminează existenţa, ci şi totodată ne vom familiariza cu mirifica lume antică şi ne vom pătrunde tot mai mult de necesitatea contactului nostru viu şi de aproape cu sufletul nemuritoarei Elade, Vom peregrina spre templele’i sacre de nevestejită marmură pariană şi pentelică, ne vom adăpa la fântâna Castaliei, la veşnicul, nesecatul şi bogatul isvor taumaturgic al vindecării şi inspiraţiei înalte, al sevelor de însdrăvenire şi întinerire, despotmolire şi purificare, cumpănire şi echilibrare a • eului nostru, exaltare şi fecundare a geniului creator. Căci acum, mai mult decât orişicând, negreşelnica virtute terapeutică a eternei Elade e neapărată pentru desotrăvirea sufletului nostru bolnav, bolnav nu de boală proprie endemică datorită greutăţii anilor şi decrepitudinii fireşti, ci de boala Occidentului infectat de corozive inoculaţii hibride, de molima groaznică ce ne bântue fiinţa noastră colectivă tânără şi viguroasă în giulgiul unei agonii ruşinoase de vieaţă netrăită ca de o năpastnică brumă încremenită în primăvăratica-i înmugurire şi pârguire, în prima-i prometeică şi orfeică avântare. Ca moştenitori ai marilor străbuni din Roma ne vom călători i spre Elada, neînstrăinată patrie a inimii, neclintită piatră unghiulară de întemeiere a sanctuarului august şi majestuos al culturii şi disciplinei spirituale europene. Nu Elada materială şi materialistă, aşa cum apare unui profan, unui banausos, unui Zoii şi Efialt al vremilor de mărire, întinsă câmpie de năruituri şi paragini, anacronică idolatrie scolastică, ci Elada cultului tuturor fiilor de frunte ai omenirii, Elada înălţimilor vertiginoase ale poeziei symposionului platonic, Elada unicului tezaur de frenezie ditirambică şi de întruchipare plastică, delicii de fantome vii şi radioase ale unei lumi ideale şi legendare www.digibuc.ro ROMÂNIA SI ELADA 171 11 creată si însufleţită de cea mai fastuoasă si triumfătoare 1 » 1 fantazie şi sensibilitate demiurgică ce a înflorit vreodată în-tr’un fericit şi rodnic ungher de pe faţa pământului, miracolul neasemuitelor splendori de supraumană frumuseţe şi măreţie, care e cel mai mare şi mai statornic titlu de glorie, cea mai strălucită diademă neîntunecată a civilizaţiei noastre. La poalele sfinţite ale Acropolei, în vestibulul sonor al Pro-pyleelor, pe treptele de marmură aurie ale Partenonului, ne vom încovăia genunchii umili şi cucernici, vom uni glasul fierbinte al rugei noastre de iperboreeni cu melodia peanului unanim al Greciei de astăzi intonat de noul Pindar al ei Costis Palamas, vom preînnoi cultul zeului profetic de strălucire solară precum şi al zeiţei înţelepciunii suverane ivită din focarul inteligenţei supreme, vom invoca binevoitoarea lor ocrotire ca să înlocuim, sub părinteasca şi indestructibila lor egidă, neantul elucubraţiei cerebrale de astăzi, creaţie factice si individual voluntară, nevertebrată şi reptilă, cacofonică şi stridentă, anarhic dizolvantă şi negativă, cu acea salutară orhestrare superior umană de ierarhizare şi etichetare sigură a eternelor valori de vieaţă organic constructivă pe care, adâncit şi contopit cu sufletul creştin, ne-o poate insufla duhul Heladei genial-plămăditor de lucrare echilibrată, deplin armonioasă, magic euritmică şi impregnată de înaltă spiritualitate şi solidaritate colectivă. In aceste vremuri de cumplită desorientare, ucenici însetoşaţi de vis şi de lumină, de cultul frumuseţii, vom cerceta şcoala Eladei, Elada şcoala omenirii, slăvită şi pururi înfloritoare tovarăşă scumpă tutelară a cugetului şi inimilor noastre, ca din nou să ne înduhue, din nou să întraripeze sburătorul desaripat al fiinţii noastre firave si sbuciumate ca să se înalte din adâncul prăpastiei de înjosire şi orbecăire din zilele de astăzi spre culmile eterate ale Olimpului, spre regiunile iluminate şi inaccesibile ale cetăţii divine, sediul puterilor de avânturi generoase şi sublime, limanul orbitoarei străluciri de idealuri călăuzitoare unei omeniri conştiente şi demne, pentru care moartea e preferabilă reptilismului animalităţii monstruoase, brutale si inerte. i www.digibuc.ro www.digibuc.ro SIMION BĂRNUŢIU, AL. PAPIU ILARI AN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII ÎN ITALIA — CU DOCUMENTE INEDITE — DE ALEXANDRU MARCU PROFESOR UNIVERSITAR Şedinţa dela io Mai J935 I 1. Bărnutiu student la Viena » I-a fost scris, pe cât pare, lui Simion Bărnuţiu, să rămână student mai toată vieaţa, până târziu, după cei 46 de ani ai unei existenţe de frământări şi sacrificii. Intr’adevăr, «profesorul » dela Blaj învăţase carte nu numai acolo, dar la Cărei, Şimlău, Sibiiu, Viena şi la Pavia, din copilărie, până târziu, după 1854 1). îndepărtat din învăţământ la Blaj, nu şovăise a coborî iarăşi pe banca de învăţăcel, la Sibiiu, în atari împrejurări surprinzându-1 revoluţia din 1848—49, care avea să dea prilej acestui modest «student», să întruchipeze aspiraţiile unei întregi Naţiuni şi să îmbogăţească istoria oratoriei româneşti cu Discursul dela Blaj 2). Discurs pe care ar fi bine să învăţăm a-1 socoti nu numai drept expresia conştiinţei naţionale a Românilor transilvăneni în lupta cu celelalte naţionalităţi, dar şi drept expresia revoltei româneşti împotriva 1) G. Bogdan-Duică, Viaţa şi ideile lui Simion Bărnuţiu, Bucureşti, Academia Română, 1924; vezi şi T. Latişu, Panegiriculu, în broşura Funerariile lui S. Bărnuţiu, Iaşi, 1865, p. 2i. 2) Românii şi Ungurii, editat, cu un bogat comentariu, de G. Bogdan-Duică (Cluj, 1924). Pentru unele precizări, vezi şi V. Motogna, Trecutul Ardealului românesc, etc., în Cartea Urtirei, Bucureşti, 1929, pp. 84 urm. 13 A, R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. VIL www.digibuc.ro 2 ALEXANDRU MARCU 174 federalismului cosmopolit, atât de ameninţător pe la 1848 1). In cuvântarea dela Blaj pot fi surprinse, ciocnindu-se, două lumi: Europa carbonară şi cosmopolită, a unui Mazzini, în Occident, ori a unui Bălcescu, în «ţară»; şi, împotriva acestei Europe, naţionalismul refractar, xenofob, energic şi dârz al lui Simion Bărnuţiu. Intre cei doi antagonişti, oportunismul lui Kossuth. Momentul acesta mare din vieaţa învăţăcelului dela Sibiiu trecuse totuşi prea repede. Nu mult în urmă îl vom găsi pribegind, noaptea, prin zăpadă, slăbănog şi bolnăvicios cum era de tânăr, cu puţini tovarăşi, prin păsurile din Carpaţii Oltului, peste Râul Vadului (Martie 1849)2). Arestat la R.-Vâlcea, după ce i se dădu drumul, prin Severin, Galaţi, iar de acolo pe mare, prin Bosfor, avea să se îndrepte pentru prima oară către acel Triest italian (pe atunci «austriac»), spre care îl vom întâlni coborînd, de bună voie, câţiva ani mai târziu. Dela Triest la Viena, unde ajungea, de data aceasta, în vara anului 1849. Drumul într’acolo şi înapoi în Ardeal, trebuia să-l bată de mai multe ori, între acel an şi 1852. Sunt anii de truda punerii în valoare, pe lângă împărăţia Habsburgică, a jertfelor româneşti, pentru împărăţie, în Revoluţie. Iar atare trudă nu se isprăvea pentru Bărnuţiu, atunci când s’a văzut răsplătit (în 1850) cu marea cinste a unei decoraţii împărăteşti: « Crucea de aur cu coroană, pentru merite » 3); deoarece, până în momentul plecării sale în Italia (toamna anului 1852), avea să ia parte, cu tot sufletul, la străduinţele celorlalţi corifei români, pe lângă cei în drept, la Viena. Iar Bărnuţiu, în acest răstimp nu era măcar sănătos. II chinuiau acele dureri « reumatice » 4), care se iviseră încă dela Sibiiu 5), înrăutăţite din pricina pribegiei prin nămeţii Carpa-ţilor, în 1849. Din care pricină, s’a văzut nevoit să-şi caute *) Precum am arătat, în ce ne priveşte, în Conspiratori fi conspiraţii în epoca Renaşterii politice a României, Bucureşti, Aşezăm. I. C. Brătianu, 1930. 2) G. Bogdan-Duică, Viaţa, etc., pp. 124 urm. Apoi Notiţa biografică din cursul lui Bărnuţiu, Dereptulu publicu, etc.. Iaşi, 1867, p. XXIII. *) Decretul e publicat în «Amiculu Familiei*, 1890, nr. 2, p. 23. Pentru devotamentul lui faţă de Austria, vezi şi «Transilvania*, XVI, 1885, nr. 13—14, pp. 101 urm. *) V. Pârvan, în «Convorbiri Literare,*, XXXVII, p. 176. 9 «Amiculu Familiei*, 1890, nr. 2, p. 21. www.digibuc.ro 175 s- bârnuţiu, al. papiu ilarian şi iosif hodoş la studii In italia 3 de sănătate, pe la locurile de cură din împrejurimile Vienei * *), într’o vreme în care se străduia şi la învăţătură, ca student al Facultăţii Juridice din Viena, audiind acolo prelegerile în decurs de trei semestre (1851—52) 2). In felul acesta, Bărnuţiu găsea, în studii, un refugiu, atunci când începea să-şi dea seama — precizează cineva care-1 cunoscuse la Iaşi 3) — « că nu poate face să triumfeze drepturile Românilor». Devenea iarăşi student, «vediundu ca reaptiunea triumfeza in tote părţile » 4). Poliţia nu-1 cruţa însă cu prea multă deferenţă, ba îl şi pofti să părăsească Viena; până ce s’a învrednicit să-l lase a se înscrie printre studenţii « ordinari», în urma înnoitei declaraţii de « fidelitate » faţă de Austria, pe care Bărnuţiu se grăbea s’o întărească iarăşi5). înscris regulat abia la 5 Mai 1851 (fiind prins până atunci cu «lucrurile cauzei naţionale, ca deputat»), nu se simţea totuşi bine. Se gândea din ce în ce mai stăruitor să-şi poarte studenţia postumă prin alte părţi. Poate mai prielnice decât Viena, împrejurărilor vitregi în care-i era dat să înveţe carte si să dobândească în sfârsit un . . * ' * titlu academic mai înalt. 2. Dela Viena la Pavia (Octomvrie 1852) Din motive pe care le vom cerceta, Bărnuţiu, hotărînd să-şi continue studiile în Italia, înainte să plece într’acolo luase informaţii şi chiar scrisori de recomandare către profesorii din Pavia, dela unii cunoscuţi italieni din Viena, precum era un Vincenzo Chiesa, «redactor al Legilor imperiale»6). Datele cu privire la călătoria dela Viena la Pavia ne sunt relatate, cu precizie, de însuşi Bărnuţiu7), în felul următor: părăsind Capitala Austriei în seara de 11 Octomvrie 1852, ajungea (prin Miirzuschlag-Steinbruck) la Triest (13 Octomvrie), cercetând apoi, în treacăt, Veneţia (a doua zi), Verona ’) Precizări în Notiţa la Dereptulu publicu, etc., ed., cit., p. XXIII. a) « Amiculu Familiei *, /. cit., p. 23. s) G, Mărzescu, Discursul funebru, în broşura Funerariile, etc., p. 15. ') Notiţa din Dereptulu publicu, etc,, pp. XXIII urm. l) Precizări biografice, din G. Bogdan-Duică, Notes-ul de însemnări al lui S. Bărnuţiu (1849—1863), în «Anuarul Institutului de Istorie Naţională», Cluj, II, I923> PP- 205 urm., 214. *) G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., p. 223. ’) G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., pp. 222 urm. rj * www.digibuc.ro 4 ALEXANDRU MARCU 176 (15 Octomvrie), unde-1 întâlneşte pe transilvăneanul Tomuţ, ofiţer în armata austriacă, despre care va fi vorba mai târziu x), Milano (17 Octomvrie), iar de acolo, cu « malposta », la Pavia, unde-şi făcea intrarea în ziua de 18 Octomvrie 1852 * 2). In Gazeta Transilvaniei din acel an 3) s’au publicat mai multe «scrisori din Italia», rar de interesante, în care se descrie tocmai o călătorie dela Viena la Milano, în toamna lui 1852 şi pe care, dacă unele nepotriviri de date nu ne lasă a le atribui de-a-dreptul lui Bărnuţiu, le vom folosi aci ca ale unui Ardelean, care a văzut aceleaşi locuri, în aceeaşi vreme, cu aceiaşi ochi ca şi celălalt. «Jurnalul» acesta de călătorie îmbogăţeşte de altfel, prin sine, capitolul călătorilor români în Italia, la jumătatea veacului trecut. Pornind spre Triest prin « Cilii», drumeţul nostru ajungea pe malurile Adriaticei noaptea, fără să poată admira deci «mareti’a panorama susu dela obeliscu spre marea », mulţu-mindu-se cu «magica vedere» a portului luminat. Popasul i-a plăcut să-l facă la « cel mai elegante » hotel din Triest, spre a se bucura de aceeaşi vedere asupra mării. După o zi de plimbare prin port, în tovărăşia unui prieten milanez, pleca a doua zi, dis-de-dimineaţă, spre Veneţia, pe ploaie, cu vaporul «Istria ». Furtuna şi urmările ei neplăcute pentru călătorii de pe vapor, sunt însemnate cu destul simţ plastic: « Cei ce mai stau pre petiore si se incercau a paşi, erau ca pruncii candu se inveti’a a amblâ, tienenduse de totu ce potea prende cu man’a...». Cât despre drumeţul nostru, se ţinea bine de « marulu divanului... se nu lunecu ne fiendu dedatu cu atari leganature de candu eram pruncu ». Mărturisire care, singură, înlătură presupunerea că acest « ziar » de călătorie este scris de Bărnuţiu, întru cât se ştie că acesta umblase pe mare, dela Dunăre la Triest, după revoluţia din 1849. Scăpat cu bine de furtună, urmează anonimul, ieşind pe punte din « ca-iuta », în faţă îi apărea viziunea Veneţiei de pe mare, « ca o alata Venere esita dein spumele marei». Intre timp, tovarăşul *) Despre această întâlnire vorbeşte Bărnuţiu şi în scrisoarea din ms. 4583 (8 Nov. 1852) dela Academia Română. 2) Pentru această dată, vezi şi Bogdan-Duică, Viaţa şi ideile lui S. Bărnuţiu, p. 13^2. s) Nr. 75, p. 1; 76, p. 1; 85, p. 1; 86 p. 333. Semnalate de G. Bogdan-Duică, în « Societatea de Mâine *, Cluj, II, 1925, nr. 32—3, p. 581. www.digibuc.ro 177 S. BĂRNUflU, AL. PAPIU ILARI AN ŞI IOS1F HODOŞ LA STUDII IN ITALIA S milanez îi arăta, punct cu punct, minunile arhitectonice ale Veneţiei. Vaporul s’a oprit între Dogana şi Palatul «regal», dând putinţă drumeţului ardelean să exclame: « Salute dein Italia, dein vechiulu nostru pamentu, de unde sumu de atati secuii esilati, catu fraţi pre fraţi nu ne mai cunoscemu, atat’a ne amu uitatu unii de alţii, atat’a ne amu stramutatu, — si io inca sunt numai in marginea Italiei, ca inca n’am pusu petiorulu pe acelu pamentu sacru, ci numai l’am vediutu depre Adria şi depre Turnulu dein plate’a Stului Marcu...»1). Nu este uitată originea Veneţiei, « pre care nu mana omenesca se pare a o fi potutu redica, ci numai Neptunu cu divinitatea lui». Prietenul milanez l-a instalat la «Ospetari’a franciuzesca » de sub Procuratiile Sf. Marc. Numaidecât, abia găzduit, intră în Bazilică, cercetează « Piazza », Arsenalul dela Giardini. Seara, din nou Piazzetta, « ce strălucea tota ca o besereca de o mie de lampe de gazu », în vreme ce mulţimea forfotea pe la cafenelele de sub Procuraţii, ascultând cântăreţii din chitare şi viori. A doua zi vizita Palatul Ducal, Biblioteca Marciana (cu cărţile « straportate » în Palat), « puntea suspinuriloru », Canal Grande, unde surprinde, cu ochi de romantic, înainte de Emi-nescu, palatele «plangandusi ore cum vechile tempuri de gloria care nu se voru mai intorce; tristu spectaclu de neconstanti’a sortei omenesci». Nu este uitat Ponte di Rialto, bisericile mai puţin cercetate de străinii grăbiţi (în ziua de 1/13 Septemvrie 1852 Ardeleanul era tot în Veneţia), insulele din împrejurimi, Lido, « minunatu locu de scalda de mare», dar, mai ales, aşezarea Armenilor dela S. Lazzaro (unde cercetează biblioteca, face o listă de cărţi si exclamă: «Unde suntemu noi romanii, * > # ' carii avemu mai multa independentia politica decatu Armenii si pote si mai multe midiloce, cu scole, monastiri avute, barbati invetiati, etc., pe langa aceşti monaci ?.. Anim’a se rumpe, candu vede cineva, ca inca si Armenii ne intrecura in starea literaria»). Familiarizat cu frumuseţile Veneţiei, a început să-i vadă « decadenţi’a » şi să asemene strigătul negustorilor de pe stradă cu acela al precupeţilor din Bucureşti2). La teatru nu s’a putut ') Campanilul din Piaţa S. Marco. 2) Această aluzie şi altele la fel, ni-1 amintesc de aproape pe Dinicu Golescu, călător in Italia. www.digibuc.ro 6 ALEXANDRU MARCU 178 duce *), intimidat de acel «labirintu de caii strimte şi tortuose, unde un cane pre usioriu pote sari de pre o ferestra intr’alt’a preste cale»; apoi teatrele de operă era închise, iar «proza» nu-1 atrăgea. Plecând din Veneţia (2 Septemvrie 1852), fără popas la Padova, se îndrepta către Vicenza, impresionat pe drum, ca şi Dinicu Golescu odinioară, de frumuseţea câmpului, mai bine zis a « grădinilor, si inca ce grădini!». La Verona (unde a ajuns cu trenul, în seara de 3 Septemvrie) 2) se grăbeşte să vadă Arena, «maretia ruina, grandiosa pan’ la spaimantare». Iar seara, la « Teatro Văile », unde se reprezenta opera « mel-lodramatica buffa » Don Procopio 3). Dorea să audă « cantareti actori cura tu italici», nu ca la Viena. Şi apoi, la 4/16 Septemvrie, către amiază, cu «carulu de vapore », se pornea la Mantova. Pe drum « cu ochii cercam se vediu fagii lui Virgiliu si citisulu pentru capre, ci au ca erau numai ficţiune poetica, au si ei au peritu, astadi numai vedi decatu plopi si muri fragari». Interesul pentru teatrul italian nu e absent nici de data aceasta, declarându-se chiar superioritatea actorilor italieni faţă de cei « germani », datorită temperamentului « infocatu », preciziei şi volubilităţii în dicţiune, dar, mai ales, sonorităţii elegante a limbii lor. Prin Brescia şi Bergamo (drumul îl face în tovărăşia «unuia dein cei mai invetiati barbati ai Italiei»4), ajungea în sfârşit la Milano în ziua de 6/18 Septemvrie 1852, pentru a declara, dela început, că «neci Domulu dein Milan numi respunse ideei ce mi o fecusem», cu toate că-1 interesează «ferestrele de vetru picturate», ori clopotele ce se trag din biserică, « cu machina », sunând armonios, nu « monotonu au confusu ca ale nostre ». Spectacolul de operă (cu trupa dela «Scala») la Teatrul Canobbiana şi anume, melodrama « semiseria » Florina 5), i-a ’) Vezi « Gazeta Transilvaniei *, /. c., nr. 85, p. 330. *) Vezi « Gazeta Transilvaniei *, l. c. 3) Este un « centone * al lui Carlo Cambiaggio, dat întâia oară în Teatrul din Triest, la 6 Sept. 1844. 4) Vezi « Gazeta Transilvaniei », l. c. nr. 86, pp. 333 urm. 6) Fiorina o la Fanciulla di Glaris a lui Carlo Pedrotti, reprezentată prima oară la Verona, în 1851, Vezi G, Albinati, Piccolo dizionario di opere teatrali, etc., Milano, Ricordi, [1912], p. 100. www.digibuc.ro 179 s- BĂRNUTIU, al. papiu ilarian şi iosif hodoş la studii In italia 7 displăcut într’atâta, că a părăsit sala, spre a fi mai odihnit când avea să cerceteze manuscrisele şi incunabulele din Biblioteca Ambrosiana (a admirat manuscrise ale lui Petrarca, Torquato Tasso, Leonardo da Vinci şi a căutat zădarnic vizitatori români în registrul dela intrare). In sfârşit, mai înainte să părăsească Italia pe altă cale — după cum mărturiseşte — călătorul nostru ţinea să cunoască şi împrejurimile Milanului, în deosebi Monza şi Lacul Como, de unde se întorcea la 9/21 Septemvrie 1852, cu «cea mai deliciosa aducere aminte». «Nu ca noi nu amu ave asemenea puncte măreţie, pentru esemplu pre cursulu Muresiului pan’ la Aradu, ci celebritatea locului e decan tata in tota Europa » 1). In loc să părăsească Italia, Bărnuţiu, puţin timp în urmă, cobora spre Pavia, oraşul ales pentru continuarea studiilor universitare. De ce părăsise Viena şi înfruntase atâta depărtare, spre a se răzleţi, necunoscut, în acel orăşel din Lombardia? 3. De ce s'a dus Bărnuţiu la Pavia? Cauzele, căci nu poate fi vorba de una singură, au fost arătate, întâmplător, în parte de biografi, în parte de Bărnuţiu însuşi. Ele trebuiau să fie, de sigur, hotărîtoare şi grave, deoarece « Bătrânul», după ce la 23 de ani ajunsese profesor la Facultatea Filosofică din Blaj şi după ce coborîse iar pe banca de şcolar la Sibiiu, înnălţat pe amvonul redeşteptării naţionale în 1848, se în voia acum, spre bătrâneţe, să redevină student, cu toată celebritatea de acasă. Primul sacrificiu, în 1846-47, îl făcuse, poate, din aceeaşi convingere: «Armatu cu sciintile juridice se pota folosi mai bine neamului seu » 2). Resemnarea şi râvna cu care se apucase de studii la Sibiiu, cât şi lipsurile cu care a luptat acolo, erau cea mai bună ucenicie la şcoala perseverenţei şi a răbdării, din anii şederii sale în Italia 3). Mergerea într’acolo ne-am aştepta să fi fost provocată, în primul rând, de nostalgia de-a vedea odată Patria 1) Pentru felul cum se călătorea cu diligenţa în acei ani dela Milano la Padova, vezi descrierea din G. A. Cesena, Ricordi di un giornalista. Milano, 1890, p. 78. 2) «Amicul u Familiei», XIV, 1890, nr. 2, pp. 21 urm. s) Pentru anii dela Sibiiu, vezi G. Bogdan-Duică, Viaţa fi ideile lui S. Bărnuţiu, pp. 67 urm. www.digibuc.ro 8 ALEXANDRU MARCU 180 străbunilor Romani. G. Barit aminteşte de altfel x) sl această cauză, printre altele. Nu se dovedise Bărnuţiu, încă de prin 1842, un înfocat adept al Şcoalei Latiniste şi un mare admirator al lui Petru Maior ? 2). Iar în 1848, nu se întrebase el, perorând la adunare : «Nu puteau merge Românii la învăţătură la Roma şi ca neuniţi, acolo, unde merg Sineni şi Japoni, Judei şi Protestanţi, Mahomedani şi Păgâni»?3). Românii, care «sînt viţă de sub cerul cel blînd al Italiei» 4). Că Bărnuţiu, mergând în Italia la învăţătură, va fi suferit şi înrâurirea acelui curent care se formase, spre această direcţie, în tineretul românesc către 1855—60, nu ni se pare, întru cât studenţii care se vor duce la Torino—mai ales—mergeau acolo, din Principate în primul rând, sub alte auspicii 5). Printre cauzele personale, mai greu de amânat, vom aminti apoi alte câteva. Ştim6) că în vara anului 1852 se depuneau mari stăruinţe pe lângă împăratul Austriei să le dea Românilor Transilvăneni dreptul de a deschide o Facultate Juridică Filozofică proprie, cerută încă din 1850, prin Şaguna, Ion Maio-rescu, Iancu, Bărnuţiu, alţii. Iar Bărnuţiu, cunoscând ascendentul moral de care se bucura, în plus, de când lăsase catedra dela Blaj, îşi dădea seama cât de uşor i-ar fi fost să ocupe un loc de profesor la noua Facultate românească, dacă ar fi avut, mai repede, titlul de doctor în Drept. Iar ca să atingă acest scop mai nestingherit, după cum vom arăta, s’a dus la Pavia 7). La Viena, unde se dusese tot cu gândul să-şi treacă doctoratul, i se punea în cale o piedică în plus: « nespusa » greutate de a trece examenele în limba germană, după cum mărturiseşte *) In « Observatoriulu », Sibiiu, 1881, nr. 72, pp. 289 urm. *) Vezi Săborul cel mare al Episcopiei Făgăraşului, în « Foaia pentru minte », etc., 1843, nr. 4, p. 26. “) Vezi Discursul dela Blaj, ed. Socec, Bucureşti, 1909, p. 99. 4) Ibid., p. 213. Vezi apoi pp. 248 urm. Pentru admiraţia pe care o arăta după 1860 aceloraşi înaintaşi latinişti, cât şi pentru avântul cu care discuta problema descendenţei noastre dela Roma, vezi Dereptulu Publicu Romanu, Iaşi, 1867, pp. 39, 43. S1. 74 urm. 5) Vezi N. Iorga, Istoria învăfămîntului românesc, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1928, p. 320. ‘) Vezi G. Bogdan-Duică, o. cit., p. 132. ’) Date cu privire la Facultatea (« Academia ») românească şi la fondurile strânse în acest scop, vezi şi în N. Bănescu-V. Mihăilescu, Ioan Maiorescu, Bucureşti, 1912, P- 3°5- . www.digibuc.ro 181 S. BĂRNUŢIU, al. papiu ilarian şi iosif hodoş la studii in italia 9 G. Bariţ *); de altfel acelaşi lucru se deduce dintr’o scrisoare (inedită) a Părintelui Balint către Papiu-Ilarian, din 25 Septemvrie 1853 2), în care le dă de ştire celor din Italia, că pricina pentru care Ii se refuza acordarea burselor din Ardeal, era tocmai faptul că renunţaseră la buna intenţie de a sta la Viena, unde puteau învăţa limba germană. Pe de altă parte, în măsura în care deprinderea cu aceasta i se părea lui Băr-nuţiu mai greoaie, îl atrăgea uşurinţa cu care ar fi izbutit să înveţe italieneşte, ceea ce i-ar fi fost de mare folos şl pentru îndeletnicirile filologice. La toate aceste cauze trebuesc apoi adăogate necazurile cu Poliţia din Viena, mai ales în urma apelului lansat, cu Ioan Maiorescu, pentru colectarea fondurilor necesare Academiei româneşti 3). Cât despre întrebarea ce ar putea naşte, firească, cu privire la preferinţa acordată Paviei, faţă de alte centre universitare italiene, vom preciza că Bărnuţiu avea tot interesul să rămână între graniţele Monarhiei, trebuind deci să aleagă între Pavia, Milano, sau Padova (cele trei Universităţi din Italia austriacă pe atunci). Şi, în dorinţa lui de a trece cât mai neobservat, s’a dus la Pavia, unde n’avea să se teamă că autorităţile poliţieneşti austriace îl vor ţine prea din scurt. Se ştia destul de bine intenţionat faţă de împărat şi Monarhie, iar pe Italieni, studenţii şi mulţi dintre profesorii dela Pavia mai ales, nu prea compromişi faţă de aceeaş stăpânire, în urma mişcării revoluţionare din 1848-494). De nu altceva, aceşti semeţi patrioţi italieni urmăreau totuşi alipirea provinciei lor la Piemontul apropiat, din motive invocate ca fiind de ordin economic. Considerente pe care, dela Viena, Bărnuţiu nu le va fi bănuit. Precum n’a bănuit, de sigur, nici asprimea climei dela Pavia, iarna. Cu toate acestea, se hotărîse a părăsi Viena şl din cauza aerului neprielnic stării tot mai rele a sănătăţii lui. «... Mi-au sfătuit Doctorii — îi scria, într’adevăr, Bărnuţiu unchiului său la 8 Ianuarie 1853 5) — că să învăţ aici în Italia până ce voiu *) In ♦ Observatoriulu * Sibiiu, 1881, nr. 70, pp. 289 urm. *) Academia Română, ms. 4585. 3) Precizări în «Transilvania*, XVI, 1S85, nr. 13—14, p. 101. 4) Dovada în R. S6riga, II bienttio 1848—49 in Pavia, în « Bolletino Societâ Pavese di Storia Patria», XIX, 1919. 5) In. C. Suciu, Corespondenţa Ioan Maniu-S. Bărnuţiu, Blaj, 1929, pp. 20, 196. www.digibuc.ro IO ALEXANDRU MAR CU 182 gata pentrucă aerul din Viena e prea aspru pentru plămânile mele cele slabe, si asa am fost silit să viu aici...». Care mai mult, care mai puţin, aceste cauze l-au hotărît pe Bătrân să se despartă de toţi prietenii şi tovarăşii din Viena, în toiul luptelor naţionale, spre a se aşeza, pentru doi ani, în orăşelul de provincie din marginea Lombardiei. 4. Aşezarea lui Bârnuţiu la Pavia (Octomvrie-Noemvrie 1852) Străbătută de Ticino, râul aducător aminte de Mureşul transilvănean; dominată de silueta masivă a catedralei de cărămidă, în cel mai expresiv stil gotic-lombard; aducând aminte de portalele dela San Zeno veronez, prin acelea dela San Michele; cu aerul său vetust şi podul acoperit cu olane, de peste apă; străjuită până azi, ca toscanul San Gimignano, de turlele medievale ale diferitelor palate de feudatari îmbogăţiţi din îmbelşugarea câmpurilor din preajmă; păstrând azi, necum pe la 1850, modesta înfăţişare a unui târg studenţesc, cu case vechi şi gazde ieftine; năpădită de nămeţi iarna şi vara dogorită de arşiţă, ca părţile lui Simion Bărnuţiu, Pavia — celebră pentru Certosa din apropiere — putea fi locul cel mai potrivit din câte ar fi dorit Bătrânul nostru, pentru continuarea, discretă şi sigură, a studiilor universitare 1). însemnat centru al civilizaţiei longobarde în Evul Mediu, orăşelul acesta, cu străzi paşnice şi înguste, l-a cunoscut, de mult, pe un Boeţiu (pare că şi-a scris acolo Consolaţia lui), pe un Petrarca, dar, mai ales, pe Sfântul Augustin, al cărui mormânt îşi doarme somnul de veci în S. Pietro in Ciel d’Oro. La câţiva chilometri de oraş, răsărită din iarba câmpului, se înnalţă din marmoră şi aurării Certosa, una din cele mai bogate biserici din câte a fost în stare să împodobească Renaşterea italiană. f Amintiri ilustre deci şi monumente impresionante îl întâmpinau, din capul locului, pe Ardeleanul nostru, făcân-du-şi intrarea în Pavia. Dar nici în primele momente, nici * 1932 *) Un ghid recent al oraşului a publicat E, Travaglini, Pavia e provincia, Milano, 1932, 204 pp. www.digibuc.ro 183 s. BĂRNUŢIU, al. papiu ilarian şi iosif hodoş la studii In italia II mai târziu, semne că l-ar fi impresionat întru câtva, nu avem 1). Din chiar mărturiile lui Bărnuţiu aflăm 2) că, odată ajuns cu bine, se instalase la un hotel, de unde însă, din motive de economie, se grăbea să se mute la o gazdă, care stătea în casa cu numărul 1080, plătind pentru odaie 5 f.c.m. pe lună. Cercetări întreprinse de mine la Pa via acum nouă ani (în 1926), mi-au îngăduit, nu fără greutate, să identific această casă, în urma investigaţiilor făcute în vechile catagrafii ale Primăriei 3). Locuinţa studentului transilvănean se găsea în « Contrada di Santa Mostiola», corespunzând cu actuala «Via Luigi Porta », no. 7. Este unul din cele mai retrase şi mai pitoreşti colţuri ale târgului, unde locuia pe vremea lui Bărnuţiu şi «celebrul» profesor Porta. Impresionant este însă faptul că locuinţa Ardeleanului se găsea chiar sub una din cele mai vechi şi înalte turle medievale, care au dat, totdeauna, nota caracteristică oraşului de pe malurile Ticinului. Detaliu menit să fi impresionat pe oricine. Nu pe Bărnuţiu, care, şl de data aceasta, se fereşte de orice efuziune sentimentală, fie chiar în scrisorile pe care le trimetea din Pavia 4 * 6). «Civitas turrigera, civitas centum turrium» i se spusese odinioară. Iar pe la 1850 partea cea mai bine păstrată, din acest punct de vedere, era tocmai uliţa dosnică în care-şi descoperise Bărnuţiu gazda de care avea nevoie. Potrivită cu sărăcia lui, dar şi cu firea. Cu înfăţişarea lui chiar, aşa cum o surprinsese, încă din 1848, un Sion, în ale sale Suvenire contemporane b)\ «.. .Acest om avea un aer de tot comun; vorba lui îngăimată, natura lui timidă, manierele lui ordinare, fizionomia lui liniştită, nu exprimau mai nimica; din contra părea a fi o jumătate *) Pentru lipsa de preocupări artistice la Bărnuţiu, vezi Pedagogi'a sa (Iaşi, 1870, p. 107), unde vorbeşte de educaţia artistică, dar nu găseşte loc pentru exemple din arta italiană (dovadă şl de compilaţie, în afara experienţei personale). In legătură cu aceeaşi lipsă de preocupări artistice, vezi şi I. Lupaş, Contribuţiuni la istoria ziaristicei româneşti ardelene, Sibiiu, Astra, 1926, p. 106. 2) G. Bogdan-Duică, Notes-ul etc., o. cit., p. 223. s) Pentru îndrumările date cu acest prilej, cât şi pentru unele indicaţii bibliografice, ţin să-i aduc mulţumirile cele mai cordiale d-lui A. S6riga, Director al Muzeului Civic din Pavia. 1) Pentru celebritatea turnurilor din Pavia, vezi G. Natali, Pavia e la sua Cer- iosa, Pavia, 1925, pp. 100 urm. 6) Bucureşti, 1915, p. 229. www.digibuc.ro 12 ALEXANDRU MARCU 184. de om, o fantasmă ce ar fi abandonat Purgatorul, ca să se mai întoarcă odată pe lume. Dar după ce ne mai lipirăm de el, recunoscurăm un bărbat în adevăr superior ». Intre acest portret şi cel schiţat mai târziu de G. Panu («...Vedeam pe la orele două pe un bătrân slab, cu o figură blândă, cu un aer foarte modest, în spate cu o pelerină cenuşie, furişându-se printre elevi şi intrând în cancelarie...») x), se strecoară umbra aceluiaşi Bărnuţiu, strângându-şi peste umeri aceeaş pelerină sură, pe sub straşinele uliţelor din Pavia, în acea toamnă,, necunoscut de nimeni, frământat de multe griji. Prudent, potolit, învăţat de nevoi cu oportunismul; dârz însă, modest, mărinimos uneori, preocupat totdeauna de atitudinea morală _ 5. La Universitate Cel dintâi gând, odată de bine de rău aşezat, i-a fost să se înscrie printre studenţii dela Drept ai Universităţii din Pavia. Cum însă nicio formalitate de felul acesta nu se putea face fără prealabila autorizaţie de «liberă petrecere » din partea autorităţilor austriace (din Milano), îl vom vedea grăbindu-se cu înaintarea unei « supplica... colla quale implora il permesso » de a putea locui în Pavia, « per conţinuarsi i suoi studi legali » în anul şcolar 1852/53. In această cerere, redactată în limba italiană (corectitudinea ortografică indică ajutorul unui Italian)* 2), sunt amintiţi acei « parecchi anni» de studii de Drept la Sibiiu şi Viena, pentru care adusese cu el şi atestate. Cererea, adresată Locotenenţei pentru Lombardia, implora aprobarea liberei petreceri în Pavia, pentru un an şcolar. In favoarea sa, Bărnuţiu invoca de altfel autorizaţia prealabilă de a veni acolo a Poliţiei din Viena, cât şi paşaportul. Dar, oricât de întemeiate şi drepte, atari cereri nu erau degrabă soluţionate de precauţia vigilentă a Poliţiei Imperiale, în paza căreia stătea siguranţa vastului Imperiu, mai ameninţat ca oriunde în Italia. Aşa că, deocamdată, bătrânul student ardelean se va fi mulţumit să se apropie, furiş, de gangul *) Amintiri dela Junimea, Bucureşti, 1908, voi. I, pp. 13 urm. 2) Textul în C. Suciu, Corespondenţa lui I. Maniu-S. Bărnuţiu, Blaj, 1929, P- 195- www.digibuc.ro 185 S. BĂRNUTIU, AL. PAPIU ILARIAN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII IN ITALIA 13 Universităţii din centru, poate uneori să cuteze a intra într’o sală de curs. Faţada edificiului universitar din Pavia, vastă dar inexpresivă, n’ar lăsa a bănui interiorul, cu cele cinci cortiluri în stil Renaştere, cu galerii şi statui de marmoră, evocând străvechile glorii ale celei mai îndătinate Universităţi din lume. Aşa cum se vedea pe la 1850, drept este, ea data numai din sec. XV, după ce fusese mărită în vremea Măriei Tereza. Unică prin continuitatea din epoca romană până azi şi revendicând meritul de a fi cea dintâi şcoală de Stat care a instituit diploma de «laureat» ca titlu academic, Universitatea din Pavia este prototipul acelei « Universitas », din care s’au desvoltat cu timpul Universităţile lumii x). Intr’adevăr, la curtea Regilor longobarzi din « Papla » (cum i se spunea oraşului), se găsea, recunoscută oficial ca atare, încă de prin anii 825, o şcoală («studium»), cu maeştri celebri în ale Retoricii, Filozofiei, Dreptului (mai ales pentru Dreptul comparat longobardo-franco-roman), şcoală din care aveau să iasă celebrităţi ca Paolo Diacono ori Pietro di Pisa, la rândul său maestrul lui Carol cel Mare * 2). Astfel că înainte de Renaştere, încă de prin 1360, acest centru era celebru în Europa, ca Parisul, Bologna, Oxfordul, sau Montpellier. In epoca Umaniştilor3), când faima Ateneului Ticinez era servită de un învăţat ca Grisolara, se numărau acolo peste trei mii de studenţi (printre ei, poate, Cristofor Columb), atraşi, în decursul veacului următor, de reputaţia unor maeştri ca G. Cardano, ori de prezenţa unor discipoli ca Leonardo Da Vinci. Mai mult ca orice interesează însă faptul că de timpuriu această Universitate atrăgea mulţi studenţi străini, « ultramontani», şi anume: francezi, englezi, spanioli, germani, flamanzi, suedezi, *) Pentru istoricul acestei Universităţi, vezi G. Natali, o. cit., pp. 125 urm. Dar mai ales: Memorie e documenti per la storia deU’Universită di Pavia, Pavia, 1877—78; Statuti e ordinamenti delVUniversitâ di Pavia dall’a. 1361—1859, Pavia, 1925; Contributo alia storia deU’Universită di Pavia, Pavia, 1925; L’Universită di Pavia e i suoi istituti, Pavia, 1925. 2) Pentru toate datele, vezi D. Spadoni, Cenno storico deU’Universită di Pavia, în publicaţia festivă Universitatis Ticinensis Saecularia Undecima, Pavia, 1925, pp. 1 urm. 3) Pentru care vezi art. lui P. Vaccari, în o. cit., pp. 12 urm. www.digibuc.ro 14 ALEXANDRU MARCU 186- greci şi chiar unguri (în 1439) *), cu rectorul lor, cu căminurile colegiale, capelele, cimitirele, societăţile goliardice şi privilegii legale. Decăzută în timpul dominaţiei spaniole, Universitatea din Pavia avea să-şi recapete, cât de cât, strălucirea sub Austriaci, mai ales sub domnia Măriei Tereza, când avu şi norocul să-i ilustreze faima ştiinţifică maeştri ca Lazzaro Spallanzani — mare naturalist al secolului XVIII, călător, în această calitate, prin-părţile noastre 2) — ori ca Alessandro Volta el însuşi (marea invenţie avea să iasă din laboratoarele acestei Universităţi, în 1800), ca Abatele Boscovich — om de ştiinţă şi călător, deopotrivă, în Principate3) —sau ca enciclopedistul G. D. Romag-nosi. In felul acesta, Universitatea la care se pregătea să se înscrie Simion Bărnuţiu în 1852, continuase a fi celebră în lume în tot decursul timpului şi, ceea ce este mai important pentru tradiţiile ei în părţile Austriei şi ale Transilvaniei, încă de prin 1783 se înfiinţase acolo un « Collegio germano-unga-rico », frecventat un timp de studenţi din împărăţie 4). Mergând acolo, studentul nostru urma deci şi o tradiţie locală, poate chiar una ardeleană. Cât despre vieaţa studenţească în sine, la care Bărnuţiu, şi prin firea lui retrasă, şi prin strâmtorarea în care se găsea între străini, va fi participat mai degrabă puţin, această vieaţă ne este evocată de un martor contemporan, ziaristul G. A. Cesana 5), în felul următor: «...Pe vremea mea [tocmai prin 1850] studentul era o fiinţă sui generis, pe care oricine o putea recunoaşte dela o poştă şi, în unele cazuri, s’o şi evite. Neglijent îmbrăcat, cu o bleandă de pălărie haiducească pe cap, cu luleaua de lut în gură, cu un băţ gros în mână, cu aerul provocator, sau de om care nu se sinchiseşte de nimic, gălăgios de parcă toată lumea ar fi fost numai a lui, nepoliticos, ba uneori chiar trivial cu sexul frumos, provocant — ') L. C. Bollea, Gli studenţi ultramontani nell’Universită di Pavia, în o. cit., pp. 29 urm. l) Vezi Alexandru Marcu, Romanticii italieni şi Românii, în *Anal. Acad. Rom,», secţia lit., 8. III, t. II, mem. 2, Bucureşti, 1924, indice. -) Ibid. *) L. C. Bollea, /. cit. 5) în Ricordi di un giornalista (1821—1851), Milano, Bortolotti, 1890, voi. I, pp. 61 urm. www.digibuc.ro 187 S. BĂRNUTIU, AL. PAP1U 1LAR1AN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII IN ITALIA 15 atunci când putea, fără frică de pedeapsă — cu sexul tare.. . Iată studentul de pe acele vremuri... Rarele excepţii nu stricau regula. Duceam vieaţă aparte, mâneam în birturi ale noastre, frecventam cafenele anumite; la teatru ne duceam numai pentru a face gălăgie, adesea chiar în mod scandalos; evitam societatea burgheză care... ne detesta, iar pe la baluri dansam servitoarele... ori şi mai rău. Nu vreau să spun că nu ne ocupam cât de cât şi cu politica; ne ocupam însă când ni se oferea prilejul; dar era o politică de alt gen, o politică fără mănuşi, mai potrivită cu felul nostru de-a ne îmbrăca şi de-a trăi, în general: ştiam să luăm la bătaie un vardist, să ne apucăm la harţă prin cârciumi cu soldaţii austriaci, să le mânjim uniforma albă cu o pompă plină de cerneală, să dăm jos stemele imperiale de pe la autorităţi şi alte isprăvi asemănătoare... O suverană hotărîre îi oprea pe studenţi să poarte barbă şi, mai ales, mustăţi. Doar Ungurii şi Croaţii făceau excepţie dela regulă...»* 1). Cât despre cursuri, pe lângă alte mărturii contemporane pe care le vom invoca, e bine să amintim că ele se reduceau, adesea, la simple exercitări ale memoriei, şi din partea celor care le predau, şi a celora chemaţi să le audieze 2). In felul acesta, studenţii puteau să se consacre mai ales activităţii patriotice, dat fiind că Pavia era, către 1850, unul din cele mai agitate centre, din punct de vedere al reacţiunii împotriva reîntronării dominaţiei habsburgice. In acest sens ar fi destul să amintim că acolo era un cunoscut centru carbonar şi mazzinian, unde locuia cunoscuta familie de patrioţi revoluţionari a Cairoli-lor 3). De altfel, încă din perioada napoleoniană studenţii acestei Universităţi îşi făcuseră o bună educaţie la şcoala luptelor naţionaliste, alături de unii maeştri ai lor 4). Putem deci uşor înţelege starea de spirit a tineretului italian, atunci când un împărat ca Francisc I, în chiar Aula Mare a Universităţii, «îi avertiza pe profesori şi pe studenţi că lui nu-i trebuiau nici literaţi, nici studioşi, ci supuşi devotaţi *) Pentru mediul studenţesc din Pavia, vezi şi L. Fasso, G. B. Bazzoni, Cittâ di Castello, 1906; A. Scalvini, La mia pipa, Roma, Perino, 1885. *) In acest sens, vezi G. Solitro, Maeştri e şcolari dell’Universită di Padova, etc., Venezia, 1922, p. 32, n. 3. 3) G. Adamoli, Da San Martino a Mentana, Milano, Treves, 1892, ed. II, pp. 1 urm. *) R. S6riga, L’Universită di Pavia nei primordi del Risorgimento italiano, în Universitatis Ticinensis, etc., p. 57. www.digibuc.ro i6 ALEXANDRU MARCU 188 Casei lui». Rezultatul, firesc, trebuia să fie tocmai contrariu aşteptărilor dela Viena: ură crescândă împotriva « străinului» şi îndepărtarea studenţilor dela cursuri, dar pentru a se deda agitaţiilor conspiratoare, iar la nevoie, ca în 1848-49, pentru a muri pe baricade 1). Cu atât mai mult, cu cât Pavia, prin situaţia sa geografică, nu departe de graniţele Piemontului liber şi italian, servea de centru de răspândire a literaturii politice clandestine, care pătrundea în împărăţie prin opera contrabandiştilor mazzinieni si a studenţilor dela Universitate. 1 r * * Dar cu privire la mediul politic din Pavia, pe vremea când îşi făcea apariţia acolo fostul revoluţionar din Câmpia Libertăţii, este bine să invocăm următoarea mărturie a patriotului italian Cadolini 2): «In cei doi ani care-au urmat după 1849 în Lombardo-Venetoi Universităţile au fost ţinute închise. Tinerii erau obligaţi să înveţe prin capitalele de provincii, cu profesori particulari, anume autorizaţi de Guvern şi apoi să treacă examenele la Universitatea respectivă, la finele lui Iulie. La începutul anului şcolar 1851—52, în sfârşit, Universităţile (cu excluderea, dacă nu mă înşel, a Facultăţii de Drept) au fost redeschise. .. Studenţii trebuiau să aibă la mână un document de « siguranţă », eliberat de autoritatea locului de origină. Odată ajunşi la Pavia, erau obligaţi să se ducă la biroul Siguranţei Publice, unde comisarul, după ce le lua zisul document, le elibera un altul, chemat « foaie de liberă petrecere », în care sta scris că era formal oprit de a lipsi din Pavia fără o specială învoire a Poliţiei. Nici nu era o interdicţie de luat în glumă, deoarece, dacă vreunul din noi s’ar fi dus la Milano, ajungând la porţile acelui oraş, se pomenea că-i cere foaia, care era retrasă de agentul Poliţiei. Pentru a o avea înapoi, trebuia să te duci în persoană, înainte cu douăzeci şi patru de ore, la Siguranţă, unde era dus de-a-dreptul, cum sosea, cine n’ar fi avut documentul în regulă. Dar vexaţiunile nu se sfârşeau aici.Pe puţinele drumuri de fier care existau pe atunci, stătea un personal volant al Siguranţei şi care, pe când trenul era în mişcare, intra în compartimente şi cerea tuturor călătorilor documentul. Acest sever control se făcea metodic, de mai multe ori în acelaş tren; şi vai de cine n’ar fi avut la el paşaportul. Atâta supraveghere totuşi n’a împiedecat cumva să călătorească, adesea, în voie, cei ce conspirau împotriva acelui regim. La Pavia consemnarea foii de liberă petrecere în *) P. Ciapessoni, II R. Collegio Ghislieri, etc., o. I. cit., pp. 34 urm. *) în Memorie del Risorgimento, dai 1848 al 1862, Milano, Cogliati, 1911, pp. 168 urm. www.digibuc.ro 189 s. BĂRNUŢIU, AL. PAPIU ILARIAN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII IN ITALIA 17 mâna studenţilor se făcea cu o pompă solemnă, de către Comisarul Superior. Când mi-a venit rândul, am fost introdus, cu mulţi alţi tovarăşi, la domnul Comisar (un oarecare Confalonieri), care ne-a dăscălit bine şi ne-a atras în mai multe rânduri luarea aminte să nu ne ţinem de politică, ameninţându-ne cu severe măsuri împotriva celor ce ar fi cutezat să-i iasă din cuvânt. După aceea, le-a înmânat tuturor tovarăşilor mei respectivele foi şi i-a trimes acasă...» Transilvăneanul Simion Bărnuţiu, pripăşit în Italia dela Viena, unde avusese de-a-face cu Poliţia în mai multe rânduri, nu putea fi scutit de toate acele formalităţi, spre a se înscrie la Universitate. Iar formalităţile, vom vedea, nu se puteau îndeplini prea uşor. Pe de o parte nesiguranţa în care se găsea la Pavia, în primul moment, din acest punct de vedere; iar pe de altă parte, speranţa unui ajutor din partea prietenilor dela Viena, îl făceau să fie tot mai îngrijorat (la 26 Octomvrie 1852) de tăcerea lui Ioan Maiorescu x) şi cu atât mai bucuros de grija ce-i purta Al. Papiu Ilarian, fostul său elev şi tovarăş de luptă, care, în aceleaşi zile de răstrişte, îi procurase 50 de florini * 2), după ce Bătrânul i se plânsese din nou de tăcerea lui Maiorescu3) (la 8 Noemvrie 1852). II 1. Papiu Ilarian student la Viena Papiu Ilarian se găsea într'acestea la Viena, adus acolo ca student al Facultăţii Juridice, încă din 1850, de însuşi Bărnuţiu, fostul profesor şi tovarăş de luptă, pe care discipolul îl venera. Chiar înainte de Revoluţie, legăturile dintre cei doi naţionalişti fuseseră atât de strânse, încât Bărnuţiu influenţase *) G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., I. cit., p. 230. Pentru legăturile dintre Bărnuţiu şi I. Maiorescu, anterioare acestei date, vezi între altele: N. Bănescu şi V. Mihăilescu, I. Maiorescu, Bucureşti, 1912, p. 130; I. Lupaş, o. cit., pp. 88, 46 urm.; G. Bogdan-Duică, Viaţa ţi ideile lui S. Bărnuţiu, p. 107; «Transilvania», XVI, 1885, nr. 13—14, pp. 101 urm. Pentru atitudinea lui Titu Maiorescu faţă de acelaşi Simion Bărnuţiu, vezi articolul Contra Şcoalei Bărnuţiu (în « Convorbiri literare», 1868) din Critice, Minerva, Bucureşti, 1908, voi. II, pp. 185 urm. 2) G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., I. cit. p. 224. 3) Scrisoarea dela Academia Română, ms. 4583. 14 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. VII. www.digibuc.ro i8 ALEXANDRU MARCU 1QO până şi lecturile discipolului; iar în marea zi dela Blaj, Papiu pregătise, chiar asigurase în bună parte, succesul profesorului, a cărui înrâurire (prin anii 1844, petrecuţi în acelaş Blaj, ca elev), fusese hotărîtoare pentru formaţia spirituală a celui care acum îi era tovarăş şi colaborator x). S’ar părea că Papiu îl chemase pe Bărnuţiu la adunarea dela 15 Mai; şi tot el îl înfăţişase poporului. Destoinic ca un adevărat luptător, deplin format sufleteşte la douăzeci de ani, cancelistul din Murăs-Oşorhei se dovedise vrednic de învăţătura primită, când striga: « .. .Să nu dăm de ruşine numele roman, să-l facem cunoscut în toată lumea, să-l facem iarăşi nume de glorie şi teroare barbarilor din secolul XIX»* 2). Şcoala o începuse totuşi cu puţini ani în urmă, întâi la Murăş-Oşorhei, apoi un an de «Filosofie» la Blaj (unde-i fusese dascăl tânărul pe atunci Simion Bărnuţiu), iar în urmă la liceul din Cluj, ajungând să se mândrească (în 1847) cu titlul de «jurist absolut de Transilvania » 3). Râvna de afirmare şi-o arătase de timpuriu, în anii studiilor dela Cluj, prin încercarea de a publica acea revistă literară, dar şi de retrezire naţională a Românilor la cultură, acele Zori (Diorile, Cluj, 1845)4), în care se întrevede şi altă tendinţă romantică: spre exotismul căruia va să-i atribuim traducerea unei anonime IstorVa Neapolitana (f. 17 v.), a unei serii de anecdote traduse tot din italieneşte (f. 25 v.) de A. Pop, acelaşi care dădea chiar pagini din Cortigiano lui Baldassar Casti-glione (f. 34 v.). .. A Astfel, omul care mai târziu, după anii de învăţătură în străinătate, avea să se învrednicească, fată de conştiinţa Neamului, de a merita « să fie pus la catapeteasmă » 5), când se va porni mai mult nevârstnic spre Viena, ca de acolo să coboare *) I. Raţiu, în « Unirea», Blaj, 1902, nr. 43, pp. 366 urm. Pentru aceleaşi legături (în 1848), vezi şi G. Bogdan-Duică, Viaţa şi ideile lui S. Bărnuţiu, pp. 85, 109. 2) V. Pârvan, Activitatea politică a lui Al. P. Ilarian, în Prinos lui D. A. Sturza, 1903, PP- 375 urm. Vezi şi « Neamul românesc literar », II, 1910, pp. 157 urm.; N. Hodoş, S. Balint, Bucureşti, 1913, pp. 109 urm. E) I. Raţiu, l. cit. *) Vezi la Academia Română ms. S53 (exemplar de mână). s) N. Iorga, în « Neamul Românesc *, 9 Dec. 1930; vezi şi aprecierile lui I. Clopoţel, în «Societatea de Mâine», VII, nr. 7, p. 128. Apoi: I. Bianu, în «Revista Nouă», 1888, nr. 10, p. 361; «Albina Carpaţilor », I, 1877, p. 119. www.digibuc.ro 191 s. bArnuţiu, al. papiu ilarian şi iosif hodoş la studii in italia 19 către «ţara străbunilor», va fi pregătit şl cărturăreşte, dar, mai ales, cu sufletul, prin cutezătoarea faptă săvârşită de tineretul românesc un an abia în urmă: Revoluţia. Pe Ilarian îl întărise sufleteşte şl prin altceva: tatăl său, preotul greco-catolic Popu (de unde Papiu) din Budiul de Câmpie, fusese spânzurat de Unguri la Turda 1), iar maică-sa, după ce le arseseră casa părintească 2), din cinstită preoţească, ea însăşi fiica preotului Hodosiu de pe Mureş3), ajunsese fugară din sat în sat, cu două copile în seamă. « .. .Până în ziua de astăzi — mărturisea Papiu în toamna lui 1849 4) — în cea mai mare sărăcie, mişe-letate, golăciune, cu featele sale îşi plânge gelnica sa stare ». îndemnat de Bărnuţiu (şi de alte motive pe care le vom arăta), să-şi potolească durerea pentru cei lăsaţi în urmă prin străini, după ce însuş abia se întorsese din pribegie, în dorinţa de a continua studiile şi a merge la Universitate, Papiu îşi dădea dimisia din « dregătoria de inspector al cercului Blaj », spre a putea pleca la Viena 5), împreună cu vărul său Iosif Hodoş şi cu Simion Bărnuţiu (în toamna anului 1849) 6). Bizuindu-se şl pe purtarea din timpul Revoluţiei, şl pe suferinţele îndurate apoi din pricina ei, Papiu adresa într’acestea împăratului o cerere de ajutor, pentru ai săi şi pentru sine, la studii, sub formă de bursă. Prezentată la începutul anului 1850, această cerere i-a fost satisfăcută, acordându-i-se bursa dela Blaj, având astfel putinţa să-şi înceapă studiile la Viena sub auspicii oarecum favorabile 7). Sigur este că în primăvara anului 1850 Papiu se găsea înscris în registrele Facultăţii de Drept din Viena (14 Februarie 8)—12 Martie) 9), ducând vieaţa de student transilvănean, închinată studiilor, dar şi rosturilor naţionale, părăsite acasă. Pentru *) I. Raţiu, /. cit. 2) I. Bojoru, Al. P. Ilarianţi, Tg.-Mureş, 1930, pp. 60 urm. 3) Vezi Panteonul lui I. Vulcan, Buda-Pesta, 1869, pp. 125 urm. 4) Citat de V. Pârvan, Din viaţa lui P. Ilarian, în * Convorbiri literare », XXXVII, 1903, P- 54; 5) I. Bojoru, o. cit., pp. 60 urm. ') I. Raţiu, /. cit., p. 422. 7) V. Pârvan, /. cit. *) Pentru înscriere şi foaia de cursuri, vezi la Academia Română mt. 996, f. 94. •) V. Pârvan, /. cit., p. 55. *4* www.digibuc.ro 20 ALEXANDRU MARCU IQ2 sfârşitul acelui an, împăratul, în marea-i clemenţă, pregătise o surpriză Românilor: decorarea celor care se distinseseră, prin fidelitate faţă de Austria, în Revoluţie. Printre alţii (S. Bărnuţiu), şl Papiu Ilarian 1). După cum se ştie însă, atare răsplată nu-i putea mulţumi pe luptătorii români, care au primit cinstea cu supărătoare şovăire 2). îndreptăţiţi se credeau să aspire la recunoaşterea unor drepturi naţionale, cu mult mai presus de satisfacerea unei vanităţi personale, chiar dacă decorarea se decretase pentru 60 de tribuni şi legionari transilvăneni 3). Cât despre Papiu, decretul pentru decorarea lui cu Crucea de argint cu coroană, poartă data de 21 August 1850, astfel că până în primele zile ale anului următor (când avea să aibă loc în public solemnitatea decorării), putea să se facă şl el ecoul curentului de refuz, afirmat printre Românii dela Viena, sfatuindu-şi în acelaşi sens prietenii 4). Vom înţelege astfel atitudinea tânărului student, convocat împreună cu colegii în ziua de 9 Ianuarie 1851 5) în sala festivă a Universităţii, pentru ca, de faţă cu profesorii, decanul să-i înmâneze decoraţia6). Acceptarea condiţionată a lui Papiu şi, mai ales, aluziile nefăţarnice la nemulţumirea Românilor (care « degeră în cenuşa bordeelor arse ») 7), făcute de el în alocuţia rostită cu acest prilej 8), precum şi declaraţia că avea să poarte îndoliată decoraţia, « până când Românilor nu li se va acorda meritatele şi promisele drepturi şi libertăţi»9), nu puteau decât să-i crească prestigiul faţă de connaţionali, dar, în aceeaşi măsură, să-i creeze atmosferă neprielnică în cercurile Poliţiei vieneze. Deocamdată continua (împreună cu vărul său Hodoş) să primească bursa de 300 fl. m. c. pe an, din fondul Ramonţianu ') I. I. Nistor, Decorarea lui Avram Iancu şi a camarazilor săi, în «Analele Academiei Române », mem. secţ. ist., s. III, t. XI, mem. io. 2) Pentru Avram Iancu şi Bărnuţiu, vezi G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., I. cit., pp. 213 urm. *) I. Raţiu, în «Unirea*, /. cit.; de acelaşi, Al. Papiu Ilarian şi decoraţiile dela 1850, în «Luceafărul», 1903, nr. 1, p. 4. 4) Cfr. o scrisoare către G. Bariţ (28 Sept. 1850), în I. Raţiu, Al. Papiu Ilarian şi decoraţiile, etc., I. cit. b) V. Pârvan, Din viaţa lui Al. P. Ilarian, l. cit. *) Iosif Popescu, în «Albina Carpaţilor *, III, 1879, nr. 24, p. 372. ?) I. Clopoţel, în « Societatea de Mâine *, VII, 1930, nr. 7, p. 128. 8) Textul la Academia Română, ms. 1061, ff. 346, 348. *) Iosif Popescu, l. cit. Vezi şi întâmpinarea lui V. Pârvan, din « Luceafărul *, 1903, nr. 4, pp. 62 urm. www.digibuc.ro 193 S. BĂRNUŢ1U, AL. PAPIU ILARIAN ŞI lOSIF HODOŞ LA STUDII IN ITALIA 21 dela Blaj 1), cu toate că procesul pendinte nu se isprăvise, ceea ce avea să provoace suspendarea, oarecum valabilă, a bursei, odată cu trecerea lor în Italia. Rezultatul studiilor lui Papiu la Institutul Therezian, cât şi materialul strâns de pe la cunoscuţi, îi dăduseră prilejul să publice, în vremea studenţiei dela Viena, cele două volume ale Istoriei (la publicarea lor îl ajutase mult vărul Hodoş)2), care, dacă îi sporeau şi mai mult prestigiul de «tânăr excepţional », îi aduceau neplăcerea suspendării bursei (1852) 3 4), cât şi duşmănia multor Români de acasă. Iată unul din motivele care, alături de îndemnul lui Băr-nuţiu dela Pavia, îl vor determina pe Papiu să plece din Viena, spre a-şi continua studiile la Padova, luându-1 cu sine şi pe nedespărţitul Iosif Hodoş. Cu ce mijloace băneşti ? Poate cu banii de pe la rude, mai ales cu banii trimeşi de Popa Balint, ori din câştigul realizat cu vânzarea Istoriei*). 2. Iosif Hodoş student la Viena Cu douăzeci si unu de ani mai tânăr ca Bărnutiu si numai > * > cu unul mai nevârstnic decât Papiu Ilarian, Hodoş 5), fecior şi el de preot cu oarecare dare de mână, învăţase carte pe la Târgul Mureş, Blaj (acolo îi fusese profesor Bărnuţiu) şi apoi, în 1845, când cu scandalul ştiut, la liceul «regesc» din Cluj, unde îşi căpătase cu distincţie « absolutoriul» în vara anului 1848 6). Timpuria legătură sufletească şi nedespărţita prietenie faţă de Papiu Ilarian, datorită căreia va înfrunta deopotrivă primejdiile studenţiei în Italia, fuseseră mărturisite, dela început, prin colaborarea la acele Zori ale lui Papiu, în care Hodoş făcea să apară o serie de anecdote traduse din *) Date despre încurcăturile cu acest fond, în G. Bariţ, « Observatoriulu », Sibiiu, 1881, nr. 71, p. 285, Vezi şi V. Pârvan, în « Luceafărul *, 1903, p. 149. 2) I. Raţiu, în « Unirea » l. cit. 3) V. Pârvan, în «Luceafărul *, 1903, p. 149. 4) I. Raţiu, în « Unirea », /. cit. 5) G. Bariţ, Momente din vieti’a lui dr. Iosifu Hodosiu, în « Observatoriulu *, Sibiiu, 1881, nr. 70, pp. 281 urm. *) G. Bariţ, în «Observatoriulu», /. cit.; vezi şi Panteonul lui I. Vulcan Buda-Pesta, 1869, pp. 143 urm. • www.digibuc.ro 22 ALEXANDRU MARCU 194 italieneşte (ceea ce ni-1 arată cunoscător al acestei limbi, încă de prin anii 1844—45) x). După ce luase parte la Revoluţie (avea 19 ani şi i se dăduse rangul de « vice-prefect »); după sbuciumul pribegiei prin Bucureşti, abia întors în Ardeal, Hodoş ascultase de îndemnul lui Pap iu şi al lui Bărnuţiu de a-şi continua studiile la Viena, în vederea ocupării unei slujbe* 2). In primăvara anului 1850 (5 Aprilie) îl vom găsi într’adevăr înscris la Facultatea Juridică de acolo3), urmând cursurile cu oarecare regularitate, până în primul semestru al anului 1852, când grijile mutării la Padova nu i-au mai îngăduit s’o facă. Ca şi Papiu, beneficiase în acest timp de bursa Consisto-riului din Blaj (pe care se îndurase s’o împartă şi cu Ion Raţiu) 4), ocupându-se, pe lângă studiile juridice universitare, cu acelea literare, deprinzând bine limba franceză şi italiană5). Mult mai timid decât vărul, sau chiar decât fostul său profesor> înfruntând riscul şi ameninţările Austriacilor, care îi notau rău pe tinerii din Monarhie, ce ar fi cutezat să meargă în Italia, necum să se ducă la Universităţile de acolo (« .. .Celoru ce mergeau in Itali’a, ori in Franci’a, li se dicea, in facia sau in dosu: «Ţîne minte!»)6), Hodoş a găsit curajul necesar să-l urmeze pe Papiu la Padova, bine ştiind că la alte încurcături avea să se adaoge pierderea bursei. 3. De ce s'au dus la Padova? G. Bariţ, în răspunsul la cuvântarea academică a lui Papiu Ilarian despre Vietia, operele si ideile lui G. Sincai7), vorbind despre sacrificiul de « dille si nopţi, bani si sanetate », pe care-1 făcuse Papiu, din tinereţe, spre a cunoaşte şi studia trecutul Patriei, aminteşte de mergerea în Italia, « adeca in acea tierra, *) Vezi la Academia Română ms. 553, f. 32 v. Notez aci că n’am putut cerceta hârtiile lui Hodoş din mss. 994 şi 995 ale Academiei Române, fiind printre cele dela Moscova, 2) G. Bariţ, I. cit, 3) G, Bariţ, I. cit., nr, 72, pp, 289 urm, *) I, Georgescu, Dr. loan Raţiu, Sibiiu, 1928, p, 20, 6) Panteonul, l. cit, •) G, Bariţ, l. cit. 7) Bucureşti, 1869, p, 64. www.digibuc.ro 195 s- BĂRNUTIU, al. papiu ilarian şi iosif hodoş la studii In italia 23 pe allu cărei pamîntu luasse si Georgiu Sincai aspiratiunile...». Cu alte cuvinte, şi pentru Papiu Italia era «pamentulu celu sacru alu strabuniloru noştri»1), iar rostul mergerii unui Român acolo, acelaşi ca rostul lui Gh. Şincai, odinioară; al acelui Şincai pe care-1 preamărea drept « geniu nemuritoriu », care «ne-ai redatu consciinti’a de noi insine; sementi’a neperitoria a latinităţii in noi tu o-ai reinviatu... »2). Hotărînd să părăsească, neisprăvite, studiile dela Viena, atât Papiu cât şi Hodoş ascultau, aşa dar, de chemarea conştiinţei de latinitate, trează în sufletul lor de convinşi latinişti, în plin secol romantic. Cu toate că, faţă de Bărnuţiu, reprezentau altă generaţie: cea nouă. Ascendentul fostului lor profesor dela Blaj era însă neştirbit prin anii 1852, astfel că a fost deajuns hotărîrea lui Bărnuţiu să se ducă la Pavia, pentru ca şi cei doi şcolari să-l urmeze în Italia3). Le surâdea apoi, şl celor tineri, perspectiva ca, odată pusă în sfârşit la cale «Academia » românească din Transilvania, să ajungă acolo profesori; iar întru aceasta, să se grăbească cu luarea diplomei de doctor4), de care aveau nevoie şi pentru a putea practica advocatura. Din punct de vedere al limbii de predare a cursurilor, în nicio altă parte a împărăţiei Transilvănenii noştri nu şi-ar fi putut lua diploma cu mai multă uşurinţă ca în Italia5); în schimb, limba de predare dela Viena le făcea aproape cu neputinţă continuarea studiilor acolo 6), mai ales că nici de carte nu prea aveau timp să se ţină, prinşi cum erau, fie cu scrierile istorico-politice, fie cu nesfârşitele intervenţii pe la autorităţile imperiale, în vederea punerii în dreaptă valoare a sacrificiilor făcute de Români în vremea Revoluţiei 7). Ţinând seama, în sfârşit, şi de faptul că « din cause politice, în Viena nu mai erau în siguranţă», mai ales de când cu refuzul *) Din o scrisoare a lui Papiu către S. Balint (13 Noemvrie 1852) în ms. 4585 dela Academia Română. *) A. Papiu Ilarian, Vieţi’a, operele si ideile lui G. Sincai, l. cit., pp. 60—61. 3) Pentru acest ascendent, vezi V. Pârvan, art. cit., în Prinosul Sturza, pp. 381, 383; N. Hodoş, 5. Balint, p. iii. 4) G. Bogdan-Duică, Viaţa şi ideile lui S. Bărnuţiu, p. 132. *) Scrisoarea lui Papiu către Balint (nedatată), la Academia Română, ms. 4585. *) V. Pârvan, în « Luceafărul *, 1903, p. 149, n. 5. 7) V. Pârvan, Anul 1830 şi studenţii români ardeleni din Viena, în « Luceafărul *, 1903, nr. 5, p. 89. www.digibuc.ro 24 ALEXANDRU MARCU 196 decoraţiei şi cu apariţia cărţii lui Papiu 1), credem a fi amintit motivele care i-au îndemnat şi pe cei doi studenţi transilvăneni să plece în Italia, spre a-şi continua studiile la Universitatea din Padova. Nu la Pavia, unde se găsea Bătrânul, pentru ca nu cumva strângerea lor acolo să trezească şi mai mari bănuieli. Căci, în primul rând, se duceau în Italia cu gândul curat şi numai cu acela, de a învăţa carte şi a lua diploma de doctor. Departe de ei orice amestec în frământările politice ale Italiei carbonare, atât de prezentă totuşi în conştiinţa tineretului dela noi, ca din întreaga Europă, către 1850, 4, Papiu Ilarian la Padova, urmat de Iosif Hodoş După o mărturie proprie, Papiu a părăsit Viena în ziua de 1 Noemvrie 1852 2), în vreme ce Bărnuţiu dela Pavia începuse demersurile pentru admiterea ca student la acea Universitate. O scrisoare pe care i-o adresa lui Papiu3), ne relatează în amănunt aceste demersuri: « ,, .Pene in 2 Nov, n’am fostu la nimene, in 2 Nov, mam {sic) 4) dusu la Cancellariulu Universităţii, iam aretatu testimoniale din Sabiniu si din Vienna, mi au disu ca voiu debea se făcu esame din studiale care leam ascultatu in Viena, si din care n’am facutu esame, dar se dau o petitiune la Direptiunea Studialoru politico-legali; danduo in man’a Direptorelui dopa mediadi acesta mi au disu ca mai anteiu semi scotu permesu dela ufeciulu politicu, apoi se vin cu petitiunea, in 3-a la 11 ore am fostu la ufeciulu politicu pentru permesu de a put£ invetia in antiquissima et celeberrima Univ, Ticinensi, mai antei mi au cerutu Nationalulu 5 *), l’am scrisu in casa la Protocollistulu, acesta miau disu se vinu peste una ora, m’am dusu, atunci miau spusu ca dee semi scotu facultate din Mediolanu ®) dela Locutenintia ca se invetiu in Pavia, i’am refletpatu ca in passulu 7) mieu din Vienna sta espressamente facultatea de a invetia in Pavia, m’au chiamatu la Comandantele *) I. Raţiu, în «Unirea», 1902, nr. 52, pp. 438 urm. a) Scrisoarea lui către Galint (13 Noemvrie 1852), Academia Română, ms. 45&5- 3) La 8 Noemvrie 1852; Academia Română, ms. 4583. 4) Notăm, odată pentru totdeauna, că vom reproduce în ortografia lor originală fragmentele din aceste scrisori inedite. *) Declaraţia de naţionalitate. •) Milano, de care depindea Pavia. 7) Paşaportul. www.digibuc.ro 197 S. BĂRNUTIU, AL. PAPIU ILARIAN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII IN ITALIA 25 locului in traptulu din... (?), care e uficiariu militarescu, acesta miau disu ca « er geht nicht», dee se’mi ceru permesu dela Luogo-tenenzia din Mediolanu, mi au datu o carta de permanentia *) pe 15 dile, asta o am alaturatu langa celelalte documente, testimonii, intre care am pusu si scrisoria dela Wolgemuth care mio scrie ca la Professor pentru decoratiune...». Peste două zile (4 Noemvrie 1852) Bărnuţiu, intrat la grijă, s’a dus, de dimineaţă, iarăşi la Politie, să vadă ce hotărîre se luase cu privire la autorizaţia din Milano * 2). Tot din acea zi datează prima scrisoare pe care i-o adresa lui Papiu ofiţerul ardelean Tomuţ, din armata austriacă, cu garnizoana în Italia de Nord şi căruia studentul nostru îi dăduse de ştire că se vor întâlni. Tomuţ, în rândurile pe care i le trimetea din Treviso (la 4 Noemvrie 1852)3) şi în care îşi exprima aceeaşi dorinţă, face unele destăinuiri, foarte expresive pentru starea de spirit din Italia: «... Amiciţia intre officiali militari şi Italienii nu e pre mare — in cele mai multe locuri nici că essiste de cumva socoti ca um-blandu cu mine te vei compromite nainte studentiilor — care nici io nu ti-o-asiu dori — pentru acesta intimplare apoi socotu se ne damu la Bahnhof rendevous — unde descallecandu vom devorbi celelalte ». Papiu avea să ajungă la Padova a doua zi, la 5 Noemvrie 18524), spre a-1 întâmpina acolo o scrisoare ca aceasta, nu prea încurajatoare pentru vieaţa nouă în care intra: compromiţător pentru Tomuţ, ofiţer «austriac», să stea de vorbă, pe stradă, la Padova, cu studentul Papiu; dar compromiţător şi pentru acesta, faţă de noii colegi italieni. Bătrânul, la rândul său, tot pe la Poliţia din Pavia, după răspuns 5). Iată de ce nu va fi împărtăşit cu mult entusiasm gândul lui Papiu de a intra în legături epistolare cu « Piemontezul» G. Vegezzi Rus-calla dela Torino, căruia Papiu, din prima zi a sosirii în Italia, *) Foaie de liberă petrecere. 2) Scrisoarea lui către Papiu (8 Noemvrie 1852), Academia Română, ms. 45^3- 3) Academia Română, ms. 2242, f. 231. 4) Mărturia lui Papiu, în scrisoarea către Balint, la Academia Română, ms. 45^5- 5) Scrisoarea lui către Papiu (8 Noemvrie 1852), la Academia Română, ms. 4583. www.digibuc.ro 26 ALEXANDRU MARCU 198 s’a gândit să-i trimeată, prin Bărnuţiu (Pavia fiind la graniţa Piemontului), un exemplar al Istoriei sale 1), Mai ales că îndemnul întru aceasta îi venise sl dela Iacob Muresianu, din * » ' Braşov 2): «...Te rogu, ca daca n’ai cunoscintia cu literatul italianu Ve-gezzi-Ruscala (sic) dein Turinu, se i te adresedi cu unu esemplaru dein istoria dtale, ca doresce multu in interesul nostru a deveni la cunoscintia asemeniloru opuri, după cum mi se rugă...». Luat cu astfel de griji, Papiu nu va fi avut nici el răgazul să cerceteze mai întâi acea Padovă « pre-vechia, ale cărei fundamente anca Antenore le puse » 3), în care îi era dat să trăiască, doi ani, zilele cele mai mulţumitoare ale vieţii. Preocupat cu studiile juridice; încolţit de nevoile materiale; dedat lecturilor literare şi filologice, nici Papiu (ca şi Hodoş) n’a acordat cuvenita atenţie frumuseţilor naturale, mai ales artistice, ale oraşului în care se găsea. Ori, cel puţin, n’a crezut de cuviinţă să-şi consemneze impresiile, din acest punct de vedere, în scris. In lucrările sale, în epistolele din Italia, nici urmă de aşa ceva: nimic despre II Santo (faimosul sanctuar al popularului Sant’Antonio di Padova), sau despre Capela degli Scrovegni, cu afrescurile lui Giotto; nimic despre Universitate (ea însăşi monument de artă), despre străzile cu «porţiei », despre celebra cafenea studenţească Pedrocchi, despre Piazza delle Erbe, ori biserica Eremitanilor, cu neuitatele afrescuri ale lui Mantegna, spre a nu mai pomeni de Dona tello, cu falnicul « Gattamelata », de serbările populare din Prato della Văile, sau de excursiile, atât de potrivite cu gustul şi firea unui tânăr de pe la 1850, spre Colinele Euganee, prelungite până la Arquâ, în faţa mormântului lui Petrarca. Abia ajuns la Padova, gândul lui Papiu a fost să ia contact cu Bărnuţiu 4), care, la rându-i, îi adresa la 8 Noemvrie 1852 *) Alexandru Marcu, Un prieten uitat: G. V. Ruscalla, în « Convorbiri Literare *, Sept. 1927, p. 17 (extras). 2) Scrisoarea lui către Papiu (22 Septemvrie 1852), la Academia Română, ms. 2242, f. 106. s) Scrisoarea lui către S. Balint (13 Noemvrie 1852), la Academia Română, ms. 4585. 4) I-a adresat o scrisoare la 8 Noemvrie 1852; vezi G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., I. cit., p. 230. www.digibuc.ro 199 S. BÂRNUTIU, AL. PAPIU ILARIAN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII IX ITALIA 27 o lungă şi amănunţită scrisoare 1), în legătură cu împrejurările în care se găsea la Pavia. Din această scrisoare vom reţine următoarele : Bărnuţiu începe prin a se bucura că prietenul său ajunsese cu bine la Padova (Hodoş era poate pe drum), fără a i se face vreo dificultate cu « passulu ». Relatează apoi asupra tratativelor cu autorităţile din Pavia pentru înscrierea la Facultate, ajutat fiind întru aceasta chiar de un profesor de acolo, botanistul Santo Garovaglio, la care (ne informează în altă parte Bărnuţiu)2) îl recomandase Vincenzo Chiesa, «redactor al legilor din Viena». Celebru în toată Europa pentru studiile sale criptogamice şi de Patologie Vegetală, Garovaglio (1805—1882) era pe atunci în deplinătatea reputaţiei, în calitate de director al Grădinii Botanice, al Laboratorului de Botanică Criptogamică (de el înfiinţat) şi de profesor la Facultatea de Medicină3). In ce priveşte raporturile lui cu Bărnuţiu, este interesant să menţionăm că Poliţia din Pavia îl socotea pe Garovaglio un om « onest», care avusese mult de suferit de pe urma Revoluţiei din 1848-49, datorită «dreptelor sale principii»; cu alte cuvinte, era unul din puţinii profesori italieni bine văzuţi de Austriaci 4). «...Sambata sera—relatează Bărnuţiu—au venitu la mine D. Dr. Garovaglio si miau spusu, ca e decisu ca se nu mai ceru facultate din Mediolanu, ca me laşa se continuu numai se punu esame; Sambata, si Dumineca nu mamu dusu la Cancellariulu, pene astadi la 10 ore; mi au datu decretulu Direptiunei in care sta ca după ce au ascultatu si pe Collegiulu profesoriloru studiului politico-legale 5), « potrâ il Petente essere inscritto presso questa I. R. Universitâ e compiervi il corso legale, voltache assista alle lezioni sul regolamento delle dogane e privative dello Stato; del * 21 9 La Academia Română, nu. 4583. Notez că nu am putut vedea ms. 993, conţinând scrisorile către Bariţ (1839—1861), fiind Ia Moscova. a) G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., pp. 223 urm. a) Vezi La storia dell'Universită di Pavia. Memorie e documenti, Pavia, 1878, pp. 21, 416; L. Montemartini, Tra le piante, în voi. Universitatis Ticinensis, cit., p. 17. 4) R. S6riga, II biennio 1848—94 in Pavia, etc., în « Bollettino della Societâ Pavese di Storia Patria *, Pavia, 1919, p. 10 (extras). f) Consiliul profesoral al Facultăţii de Drept. www.digibuc.ro 28 ALEXANDRU MARCU 200 Diritto Mercantile e del diritto Marittimo, sostenendo a suo tempo sopra queste due materie i relativi esami; e sostenga inoltre gli esami per le cattedre giâ da lui frequentate della Statistica, del diritto Ec[clesiasti]co, del diritto feudale, del diritto Cambiario, del codice delle gravi trasgressioni di Polizia e della Procedura Notările». Aste su conditiunile subtu care me primescu ». Cursurile din care era obligat să treacă examene ţinând două semestre, nu mai putea trece acele examene până în primăvara următoare, mai ales că «testimoniul» din Blaj nu era luat în consideraţie (în schimb era recunoscut cel din Sibiiu). Şi apoi: «.. .Acum candu capetai scrisorea, togma compuneamu o rugăminte către Direptiune ca se nu me constringa acum cu depunerea esaminiloru din studiale nesubtrase» *), dându-i răgaz până la finele semestrului. Ocupându-se apoi de chestiuni mai « de acasă » şi anume de « refutarea » Istoriei lui Papiu, Bărnuţiu demasca amestecul «Canonicilor» dela Blaj, între-bându-1 pe Papiu ce anume nu le făcea plăcere într’ânsa şi îndemnându-1 să-i ceară explicaţii întregitoare lui Kovacs. Apoi: «.. .Cărţile lui Vegezzi anca nu leamu tramisu, ca n’am cutezatu cu tote ca su cârti tipărite in Viena, pentruca Pavia b chiaru in marginea Piemontului, si m’am temutu ca va socoti Policia ca nu sciu ce correspondintie am cu Piemontesii, apoi fiindu nou aici anca n’am sciutu cum si de unde se ieu lucru, se potu tramite si de aici inainte». In schimb, Papiu să facă bine să-i trimeată cartea lui Des-prez, împreună cu Gazeta (pe care, la rândul său, o ceruse din Ardeal): circumspectului Tomuţ îi venea peste mână ! Bărnuţiu îl credea totuşi « omulu nostru » şi îl îndemna pe Papiu să-i mai trimeată un exemplar din Istorie, deoarece, într’o seară, din nebăgare de seamă, ofiţerul arsese o parte dintr’ânsa la lumânare! întâmplarea îl caracterizează definitiv pe Tomuţ. In legătură cu aceeaşi Istorie, Bătrânul aproba faptul că Papiu i-o lăsase spre vânzare, cu jumătate preţ, librarului. Gerold; căci Raţiu le-ar fi dat cu mult mai greu. *) Nesubliniate în această scrisoare. www.digibuc.ro 301 <*. BĂRNUTIU, AL. PAPIU ILARIAN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII IN ITALIA 29 «.. .De bani acum n’am lipsa, ca am 15 galbini, dar fiţi economi pe catu se pote, ca daca voiu ave lipsa, se me puteti ajuta, ca aici n’am dela cine cere neci unu ajutoriu. Precum vam scrisu aici anca b mai scumpu decatu in Viena, si panea, si mancarea in ospe-taria. Pe cvartiru dau pe luna 15 zwangi cu servitiu cu totu, asta e rubrica cea mai eftina ». Era dorit de veşti din Transilvania, de veşti despre Şuluţiu *), Avram Iancu şi Gh. Bariţ1 2). Cât despre Mureşianu şi Mun-teanu, Papiu trebuia să-i asigure « si din partea mea ca’i voiu ajuta si eu dela Ticinu cate cu unu articulu după ce me voiu asedia aici, asecura-i si despre intentiunile nostre, ca n’am venitu in Italia numai ca se invetiamu corpus juris, si il codice austriaco, ci afara de acestea se vedemu cu ochii nostrii si monumentele marimei strabuniloru noştri, ca se putemu aduce si noi de aici cate unu surcelu la vetrele nostre d’in Dacia, si se tienemu foculu Natiunalitatii nostre ca se nu o stingă borea getica si sarmatica ». In zilele următoare (12 Noemvrie 1852), pe când Papiu primea această lungă epistolă dela Bărnuţiu şi îi dădea de ştire lui Balint că «betranul Simeone» izbutise să se înscrie la Universitate3), acelaşi dădea veşti despre sine prietenilor Iancu şi Major dela Viena 4). Cât despre Hodoş, aflăm din epistola lui Papiu către Balint 5) — preotul cel cu parohia în Roşia, nu departe de Budiul tatălui lui Papiu, îndemnat şi de acest considerent să-i ajute pe « băieţi» la carte prin străini — aflăm despre Hodoş că sosise într’a-cestea la Padova (în ziua de 13 Noemvrie 1852 se afla acolo), cu toate că Papiu încă nu se aşezase « cum se cade ». Căci îl aştepta pe profesorul Francesco Nardi, Abatele cu care se 1) Vezi C. Suciu, Corespondenţa I. Maniu, etc., pp. 15, 121, 123, 124, 125, 135. 179, 207, 360, 363. 2) Vezi « Tribuna Poporului *, VII, 1903, nr. 43. s) Academia Română, ms. 4585 (13 Noemvrie 1852). 4) G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., p. 230. 6) Despre aceasta: [Nerva Hodoş], Simeon Balint, Bucureşti, 1913; N. Buta, S. Balint, în «Ţara noastră*, Cluj, V, 1924, nr. 35, p. 1123; N. Bănescu-V. Mi-hăilescu, I. Maiorescu, ed. cit., p. 532 (indice); E. Hodoş, S. Balint, Sibiiu, Tip. Arhidiecezană, f. a. www.digibuc.ro 3° ALEXANDRU MAR CU 202 cunoscuse la Viena, după publicarea Istoriei. Iar la acea dată Nardi se găsea într’o călătorie de studii în «împărăţia Otomană », mai bine zis de-a-lungul Dunării, urmând să publice apoi chiar «ziarul» acestei călătorii, cu importante date referitoare la Principatele Dunărene1). Abatele («profesor de Padua », cum îl nota Papiu la Viena, pe lista persoanelor cărora le dăduse Istoria) 2) avea faimă de mare erudit, nu numai în domeniul specialităţii sale (Dreptul Canonic şi Statistica, pe care le profesa la Facultatea de Drept din Padova) 3), dar şl în acela al Geografiei, fiind unul din neobosiţii cercetători ai Europei vremii sale, cu legături de prietenie prin mai toate ţările. Faptul acesta ne va explica şi împrietenirea cu studenţii transilvăneni, care veneau acuma să-i ceară sprijin în Italia, nefiind exclus ca Papiu ori Hodoş să-i fi pus la îndemnână ceva date privitoare la Principate, pentru acele Elementi di Statistica europea (voi. I), publicate la Padova, în 1851 4). Papiu şi Hodoş, aşa dar, aşteptau întoarcerea profesorului Nardi ca să-i ajute, cum făcuse Garovaglio pentru Bărnuţiu, la înscrierea în Facultate. Deocamdată se plâng de lipsa veştilor de acasă, noi cum sunt de loc si izolaţi. Papiu vrea să ştie apoi dela Balint dacă se vindeau exemplarele din Istorie, pe care i le trimesese în acest scop din Viena. II lăsau jandarmii să le distribue pe la oameni ? Oricum, să-i fi trimes grabnic bani, «ca sunt in mare lipsa»: el, Hodoş şi Bărnuţiu (ceea ce nu era adevărat). De unde să ceară pe acolo, n’ar fi avut. In aşteptarea banilor din Transilvania, a lui Nardi şi a înscrierii în Facultate, studenţii noştri îşi petreceau timpul, ne-lăsând să treacă aproape zi fără a-şi da de veste unul altuia 5). ') Ricordi di un viaggio in Oriente (fatto nel Danubio nel 1852), în « Letture di Famiglia», Trieste, I, 1852, pp. 25 urm.; pentru care cf. N. Iorga, în «Revista Istorică», XVIII, 1932, nr. 1—3, pp. 14 urm. 2) Lista în ms. 4586, la Academia Română. 3) Date biografice în Elogio funebre di mons. Francesco Nardi, per Girolamo Pio Saccheri, Roma, Tip. di Roma, 1877, 47 pp. (cu o bibliografie a operelor lui Nardi). J) Padova, Bianchi, 1851, 404 pp. Date despre noi şi în voii. următoare. s) Tot în ziua de 13 Noemvrie 1852 Bărnuţiu primise o scrisoare dela Papiu şi îi răspundea chiar atunci. Vezi G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc. p. 230. www.digibuc.ro 203 S. BĂRNUTIU, AL. PAPIU ILARIAN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII ÎN ITALIA 31 5. Vieaţa la Padova Din primele zile ale sosirii la Padova, Pap iu ştia şi afirma x) că Universitatea de acolo «este cea mai vechia si cea mai celebre»2), deşi nu-1 impresiona faptul — pe care pare de altfel a nu-1 fi cunoscut — nu numai că înnaintaşul pe această cale îi era Stolnicul Cantacuzino, dar că însăşi originile învăţământului superior românesc, erau de căutat şi acolo3). «Cea mai veche » Universitate nu; deşi acea « Universitas studiorum », menită să dea ospitalitate profesorilor şi studenţilor plecaţi ostentativ dela Bologna, datează la Padova încă din 1222. Chiar dacă unii istoriografi coboară începuturile acestei instituţii până la Tit-Liviu, ori Carol-cel-Mare, spre a nu mai vorbi de şcolile ecclesiastice şi laice înfloritoare la Padova prin sec. IX—X. Faptul care merită însă menţiune, este acela că, dela început, această Universitate italiană a atras mulţi studenţi străini (în sec. XV pe polonezul Copernic), organizaţi în « naţiuni» (din cea « germanică », în sec. XVI făceau parte şi « Transilvanii »), mare fiind mai ales numărul Orientalilor şi al Polonezilor (ceea ce este foarte important pentru pătrunderea — indirectă — a culturii italiene la noi). Iar dacă este să evocăm momentele cele mai semnificative din vieaţa celebrei Universităţi, nu trebue de sigur omisă trecerea pe acolo, ca profesor, a lui Galileo Galilei 4)_ Pe vremea studenţiei lui Papiu şi Hodoş (deşi sub ocupaţie habsburgică, trecând pragul Universităţii intrau pe sub aripile întinse ale Leului veneţian, care străjueşte până azi statuia Zeiţei din bolta gangului de intrare, în « cortilul» sansovinesc al stemelor nobilitare), pe vremea studenţiei lor domnea la Padova, mai straşnic ca oricând, sistemul « disciplinei» de fier al Poliţiei austriace, cu specială supraveghere a vieţii universitare : a studenţilor «liberali» şi a unora dintre profesori (ceilalţi fiind trecuţi în rândul « spionilor » împărăţiei) 5). Ca *) Intr’o scrisoare către Balint; la Academia Română, ms. 4585 (13 Noemvrie 1852). *) Pentru Universitatea padovană şi istoricul ei, vezi Antonio Favaro, L'Uni-versită di Padova, Venezia, 1922. 3) Cfr. N. Iorga., Comemorarea a 250 de ani dela întemeierea unei Facultăţi de Litere la Bucureşti, Bucureşti, 1928; pentru care cfr. Alexandru Marcu, în « Giornale di Politica e di Letteratura *, Roma, Februarie, 1929, pp. 256 urm. 4) Date complecte în Favaro, o. cit. *) G. Solitro, Maeştri e şcolari, etc, Venezia, 1922, pp. 4 urm. www.digibuc.ro 3 2 ALEXANDRU MARCU 204 mediu politic deci, Padova era destul de suspectă şi de suspectată, mai ales din pricina Universităţii. Ca orice oraş italian, era, deopotrivă, centru de comitete secrete, cele mai multe afiliate mişcării mazziniene 1). încă de prin 1841 Padova îşi avea reputaţia bine stabilită ca loc de răspândire clandestină a cărţilor oprite de cenzură, precum şi aceea de « cuib» de spioni, ca să nu mai vorbim de nenumăraţii « conspiratori» 2). In toate aceste frământări, studenţimea padovană avusese rol atât de activ, încât pe la 1852, când se duceau acolo să-şi ia doctoratul cei doi Ardeleni, Universitatea era iremediabil compromisă în faţa autorităţilor din Viena. Vom spune deci, din capul locului, că nu mic le-a fost curajul. După cum ne vom explica astfel şi greutăţile cu care aveau să lupte, datorită tocmai prezenţei lor la Padova. După 1848, întru cât studenţii italieni luptaseră pe vieaţă şi pe moarte în acea încercare insurecţională, răzbunarea Austria-cilor nu mai cunoştea limite : mulţi profesori destituiţi; Universitatea un timp închisă; furia lui Radetzky la culme; emisarii mazzinieni urmăriţi cu înverşunare; într’un cuvânt, atâta teroare poliţienească şi reacţionară, încât între 1850—54 (perioada care ne interesează), profesorii şi studenţii padovani au fost nevoiţi să se complacă într’o «cuminţenie» care dădea de gândit. Cu toate acestea, vigilenţa austriacă nu se lăsa înşelată, astfel că între 1850—59 autorităţile imperiale au făcut tot chipul, spre a împiedeca afluenţa studenţilor la Padova. Ceea ce adaogă un amănunt interesant, în legătură cu ai noştri 3). Sigur este apoi că, închisă după Revoluţie, Universitatea aleasă de ei pentru continuarea studiilor, abia fusese redeschisă de un an şi ceva, dar pusă sub continua şi vexatoria supraveghere poliţienească (împinsă până acolo, că profesorii şi studenţii, neavând voie să poarte barbă şi mustăţi — spre a nu se confunda cu « revoluţionarii» — în caz de boală, chiar *) Ibid., p. 42. 2) Ibid., pp. 51 urm. Vezi şi R. Barbiera, Ricordi delte terre dolorose, Milano, Treves, 1918, pp. 70 urm. 3) G. Solitro, o. cit., pp. 58 urm. www.digibuc.ro 305 s. bărnutiu.’al. papiu ilarian şi iosif hodoş la studii în italia 33 cei mai «austrofili» dintre profesori, erau nevoiţi să ceară autorizaţie specială autorităţilor din Veneţia, spre a nu se rade un timp). Această stare de lucruri, interesantă pentru istoria Risorgi-mentului italian şi, indirect, pentru formarea celor doi Ardeleni, era cu totul neprielnică studiilor, degenerate către 1852 într’o adevărată parodie. Contemporanul Cesana, a cărui mărturie x) a mai fost invocată, citează, în legătură cu uşurinţa de a continua studiile la Padova, următoarea replică a unui profesor dela Pavia: « Toţi cei ce n’au chef să înveţe carte, se duc la Padova, să urmeze anul trei de Drept». Până şi Poliţia ajunsese să se plângă de indulgenţa cu care se treceau examenele dela acea Facultate, mărindu-se astfel afluenţa studenţilor, atraşi la Padova de pretutindeni 2). Poate că niciodată nu s’au făcut mai dureroase glume şi aluzii acolo, ca în acei ani, în legătură cu vechea denumire a Universităţii, « il Bo », aducător aminte de acel « Bue » (bou) de pe firma ospătăriei, în locul căreia s’a înnălţat în sec. XVI edificiul Universităţii. Aparent, vieaţa studenţească era atât de disciplinată şi morală, încât înscrişii dela toate Facultăţile aveau obligaţia, fără excepţie, să asiste Dumineca şi sărbătorile la slujba (urmată de predica unui profesor anume rânduit) din Biserica Eremitanilor3). In realitate însă, de pomină au rămas în analele vieţii italiene dela jumătatea veacului trecut, isprăvile « goliarzilor » padovani, colegii necăjiţilor noştri studenţi. De altfel, îi mâna spre aceasta o îndătinată tradiţie, în virtutea căreia puneau la cale manifestaţii cu scandaluri, chefuri în oraş ori la câmp, glume, adesea crude, pe care le făceau paşnicilor cetăţeni ori cetăţence, procesiuni mascate, totul fără niciun scrupul moral 4). Nu pierise încă din amintire « Societatea secretă a Sălbaticilor », pusă la cale de studenţii padovani către 1817 şi «care profesa că omul trebue să fie brutal în tovărăşia fiarelor, să se îmbrace în sdrenţe murdare de pe 4) Ricordi di un giornalista, Milano, 1890, pp. 77 urm. z) G. Solitro, o. cit., p. 56. s) Prospetto degli studii delVImperiale Regia Universitâ di Padova per Vanno scolastico 1852—1853, Padova, G. Antonelli, 1853. 4) G. Solitro, o. cit., p. 45. 15 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. VII. www.digibuc.ro 34 ALEXANDRU MARCU 206 maidane, să-şi potolească setea cu sânge şi să mănânce carne crudă, chiar şi de om!» * 1). Preocupările politice nu-i distrăgeau pe tineri dela vieaţa destrăbălată, care găsea bun orice pretext pentru petreceri: licenţele, comemorate la « Cavalletto »; întâlnirile prin cârciumile şi cafenelele repartizate între studenţii italieni pe «regiuni»; scandalurile «patriotice» dela Teatrul Concordia, sau Duse; bătăile provocate de aceiaşi studenţi, cu cetăţenii zişi «i pace ». Ca atare, rectorul din anii 1845-46 se văzuse nevoit a cere Guvernului Imperial luarea grabnică de măsuri şi, în primul rând, închiderea de vreme a cârciumilor si localurilor de noapte, precum şi obligativitatea pentru studenţi de a merge regulat la biserică! Pentru a nu mai aminti de aceea să-l salute pe rector şi pe profesori 2). Mai presus de orice totuşi, curaj civic şi înaltă conştiinţă patriotică, la aceşti tineri care au făurit, în aparenta lor neseriozitate, independenţa Patriei. Provocările la adresa Poliţiei austriace, cu grave riscuri, luau cele mai variate forme: pălării «all’italiana », oprite; refuzul de-a fuma ţigările de foi ale « Monopolului», spre a pufăi, în nasul poliţiştilor, din pipe de lut, în formă de cizmă (simbolizând Italia); subscripţii imediat acoperite, pentru martirii cauzei naţionale, comemoraţi în public, sub ameninţarea baionetelor necruţătoare 3). Unul din locurile de întâlnire al tinerilor «patrioţi», mai ales al celor care se fereau de excese grosolane, formând elita intelectuală a Universităţii, era celebra cafenea din centrul oraşului, rămasă aidoma până azi şi cunoscută sub numele de « Caffe Pedrocchi » 4). In deaproape supraveghiată de Poliţie drept suspectă, această cafenea se găsea la câţiva paşi de gangul Universităţii, ceea ce ne va explica asiduitatea profesorilor (aveau masa lor rezervată), alături de studenţi şi de intelectualii ’) O. cit,, p. 48. 1) cit., pp. 53—56. s) O. cit., p. 68, *) Pentru istoricul şi rostul ei în cultura timpului, vezi D. C. Pedrocchi, II Caffe Pedrocchi. Memorie edite ed inedite, Padova, Prospsriri, 1881; G. Mazzoni, L’Ottocento, Milano, Vallardi, ed, I, voi, II, p. 972; «11 Marzocco *, Firenze, 1923, nr, 46, p, 2. www.digibuc.ro 207 S. BĂRNUTIU, AL. PAPIU ILAR1AN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII IN ITALIA 35 oraşului, peste zelul cotidian al cărora plana zâmbetul înţelegător şi complice al patronului, bătrânul Pedrocchi (mort în 1852). La aceste mese fusese hotărîtă Revoluţia din 1848, pe canapelele acestei cafenele îşi odihniseră inspiraţia lirică (mai ales patriotică), poeţi ca Prati, Fusinato, Nievo, ori Aleardi 1). Vor fi trecut vreodată pragul acestei cafenele ai noştri, circumspecţi cum erau şi cu gândul la necazurile de acasă ? Impresii ori mărturii directe ne lipsesc. După cum ne lipsesc pentru eventuala frecventare, timp de doi ani, a spectacolelor dela Teatrul Nou, a cărei deschidere fusese impusă de autorităţile austriace după 1849, spre a nu spune Italienii că erau persecutaţi. Spectacole pe care însă « patrioţii » tocmai de aceea se fereau să le frecventeze 2). Din cele relatate mai sus cu privire la mediul politic dela Padova, se poate constata că lui Papiu nu i-ar fi lipsit prilejul, în acea Italie conspiratoare şi carbonară, de a-şi continua activitatea politică, începută cu destul succes acasă. Aşa că mai mult oportunismul, sau grija de a-şi termina studiile cu bine, îl vor fi îndemnat, ca şi pe cei doi colegi, să se abţină dela manifestaţiile politice ale colegilor italieni. Din acest punct de vedere, nu împărtăşim părerea lui V. Pârvan, care afirmă3): «...Dacă în tot timpul cât a stat în Italia, dela 1852, Noemvrie, la 1854, Ianuarie, ... nu s’a arătat în vreun act de politică de acţiune, e că n’avea unde, n’avea cu cine şi n’avea pentru ce ». Pentru întregirea acestui cadru, pe care se vor proiecta anii de învăţătură la Padova a celor doi Ardeleni, vom adăoga în sfârşit câteva date cu privire la profesorimea de acolo. Datele acestea, culese din relatările contemporane italiene, nu sunt, din capul locului, favorabile prestigiului de care se bucura către 1850 faimosul Ateneu padovan. Ce să mai vorbim de unii profesori bătrâni, purtând încă peruca goldoniană şi prizând tabac dela studenţi; sau de unii profesori complet * *) x) C. Cimegotto, A. Fusinato, Padova, Drucker, 1898, pp. 1—77. Pentru mediul literar padovan, vezi şi G. Solitro, o. cit., pp. 50 urm. *) B. Brunelli, I teatri di Padova, dalie origini alia fine del sec. XIX, Padova, A. Draghi, 1921, pp. 357 urm. •’) Art. cit., în Prinos lui D. A. Sturza, p. 387. *5* www.digibuc.ro 36 ALEXANDRU MARCU 20$ infirmi, care ţineau cu sfinţenie cursuri, în faţa sălilor pustii? x). Prestigiul maeştrilor era apoi greu pus la încercare şi prin felul vexatoriu cum erau trataţi de Poliţia austriacă: puteau fi lăsaţi pe drumuri, dacă nu se conformau ordinului de-a nu purta barbă şi de-a nu se îmbrăca « all’Italiana » 2). In schimb, cel mai umilitor spectacol îl ofereau aceia care se făceau, din oportunism, delatorii colegilor, ba chiar ai studenţilor, în folosul autorităţii despotice 3). Cât priveşte valoarea în sine a acestor profesori, iată câteva nume: Alessandro Racchetti (« Preside » al Facultăţii de Drept pe vremea lui Papiu şi Hodoş), profesorul de «Procedură », care, împreună cu Cristoforo Negri (cel de Economie Politică), i se părea unui martor contemporan singurul demn de misiunea sa, din toată Universitatea4). In schimb, «...cu predarea Dreptului Civil — mărturisea acelaşi contemporan, student la Padova 5) — era însărcinat profesorul Cicogna, un fost hirurg de Marină. Cel puţin aşa se spunea la Padova; eu cred însă că era multă răutate în această afirmaţie şi că fusese răspândită, pentrucă Cicogna explica şi comenta Codul mai mult ca un hirurg decât ca un jurist. Intr’adevăr, citea un paragraf şi pe urmă adăoga: « Dară sensul prezentului paragraf a fost modificat de o suverană notificare posterioară ». Şi nu mai spunea nimic... Se poate înţelege ce pramatii de advocaţi eram meniţi să ajungem noi, datorită lecţiilor profesorului Cicogna ». Mult mai distins, în schimb, era de sigur acel Abate Lodovico Menin, autor al unei considerabile Istorii Universale (11 costume di tutte le nazioni e di tutti i tempi, descritto ed illustrato..., Padova, Minerva, 3 voii., 1833—43), în care, de altfel, se întâlnesc multe pasagii, compilate, privitoare la vieaţa poporului nostru6). Abatele Menin, « il bel pretone », cum i se spunea, cu reputaţia de « cinic de prima forţă », mai mult decât lecţii obişnuia să ţină apreciate conferinţe, în faţa unui public foarte variat, în care se rătăceau prea puţini studenţi, neputând trage niciun 1 1) G. Solitro, o. cit., p. 37 şi nota. *) Ibid., pp. 34 urm. s) Ibid., p. 38. *) G. A. Cesana, Ricordi di un giornalista, Milano, 1890, p. 84. ') Ibid., p. 80. •) Au fost semnalate de mine, în Romanticii italieni şi Românii, cit., (indice). www.digibuc.ro 209 "3. BÂRNUTIU, al. papiu ilarian şi iosif hodoş la studii in italia 37 profit din atare lecţii 1). Dar, mai ales, pentrucă Menin era compromis încă din 1848 în faţa studenţilor padovani, pentru atitudinea lui puţin patriotică2). Trebue să observăm apoi că Menin era profesor la Facultatea Filozofică, având numai unele cursuri comune la cea Juridică. Dreptul Natural, atâta de apreciat pe vremea lui Bărnuţiu şi Papiu, era predat la Padova de Giampaolo Tolomei, al cărui tratat de Drept Natural (Corso elementare di Diritto naturale o razionale, Padova, per Bianchi, 1855, 2 voii., in-8°) tocmai apăruse în fascicole, când veneau în Italia ai noştri 3). In scrisorile lor, vom vedea, se plâng de chinul cu care-i ascultau prelegerile, iar între cărţile lui Hodoş, cumpărate în Italia 4), se găsea şi tratatul aceluiaşi Tolomei, care, e bine să menţionăm, preda mai multe discipline, dintre cele fundamentale: în 1852—53, cursul de Introducere Enciclopedică la studiul politic-legal, acela de Drept Natural Privat şi Public, acela de Drept şi Procedură Penală, suplinind, totodată, catedrele de Drept Roman, Statutar şi Feudal5). Rectorul Magnific, Giuseppe De Menghin (dela Facultatea Juridică) trecea drept spion austriac şi era de fapt magistrat, introdus ca supranumerar în învăţământ, pentru merite politice « speciale » 6). Să adăogăm, în fine, că Decan al Facultăţii Juridice era Angelo Rinaldini, precum merită să-l amintim, poate, pe Zambelli, profesorul de Drept Comercial, pe Lanfranchi (Dreptul Civil), pe Antonio Valsecchi (scos din învăţământ în 1854, pentrucă avusese o polemică ştiinţifică cu juriştii austriaci) 7), sau, mai ales, pe Meneghelli, despre care avem unele mărturii foarte expresive: era preot, trecut de şaptezeci de ani, «înalt, uscat, deşirat, cu peruca albă. Nu-i lipsea decât codiţa între umeri, ca să semene leit cu notarul din comediile lui Goldoni. Era *) G. ,A. Cesana, Ricordi di un giontalista, cit., p. 84. *) G. Solitro, Maeştri e şcolari, cit., p. 59. 3) Mai târziu (1863), acelaşi jurist publica un tratat de Drept Penal, iar în 1874 un Diritto e Procedura penale, ecc., Padova, Sacchetti, 1 voi. 4) Vezi inventarul lor, la Academia Română, ms. 4760. ’) Vezi Prospetto degli studii, etc., cit. *) G. Solitro, o. cit., pp. 28, 33. ’) lbidem, p. 33. www.digibuc.ro 38 ALEXANDRU MARCU 210 aproape orb şi tare de ureche... Făcea apelul în toate zilele şi-i interoga pe studenţi adeseori asupra materiei. De cele mai multe ori striga apelul la începutul lecţiei şi atuncia noi, care stăteam afară, sub galeria de colonade din curte, intram cu toţii grămadă în sală. Pe măsură ce fiecare era strigat, ţipa cât îl lua gura prrrresente!, ca să-l audă profesorul şi pe urmă, stânga ’mprejur marş!, se întorcea din nou la soare, când era. Astfel, isprăvind de strigat catalogul, sala rămânea goală ca la început» 1). Sau poate, sfioşi, de treabă, rămâneau într’un ungher mai nevăzut, cei doi studenţi ardeleni. Spre a întregi lista profesorilor dela care au învăţat carte în Italia, vom pomeni în sfârşit numele lui Pietro Canal, profesorul de Filologie Clasică, de Literatură Italiană şi Latină (studii de care s’a ocupat la Padova, de plăcere, mai ales Hodoş), cu mari succese printre studenţii chiar dela alte Facultăţi (era profesor la Litere) 2); iar, cel din urmă, căci ne este cunoscut bine prin Pap iu şi Hodoş încă dela Viena, Francesco Nardi (cel cu călătoria pe Dunăre), profesor de Drept Canonic şi suplinitor al catedrei de Statistică. 6. Intre Padova şi Pavia (1832, iarna) Intr’acestea, continua cea mai frăţească şi neîntreruptă corespondenţă între Bărnuţiu şi Papiu-Hodoş. Astfel, la 13 Noemvrie 1853 Bătrânul le adresa o lungă epistolă3), drept grabnic răspuns la alta, pe care tocmai o primise din Padova. Cu privire la înscrierea în Universitate, Bărnuţiu nu ştia cum să-i sfătuiască mai bine: nici el nu era înscris; i se dăduse numai autorizaţia de liberă petrecere, şi aceea condiţionată. «... Joi — preciza Bărnuţiu — am datu suplica la Luogotenenza din Mediol. ca senii dee permessu de a put& invetia aici, oara datu in man’a Comandantului locului care s’au promisu ca o va co-monica la locotenentia, acum asceptu pana va sosi permesulu. Testimonii din Filosofia nu mi-au cerutu ». *) G. A. Cessna, o. cit., p. 84. *) G. Solitro, o. cit., p. 66. s) Academia Română, ms. 4583. www.digibuc.ro 211 S. BĂRNUŢIU, AL. PAPIU ILARIAN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII ÎN ITALIA 39 Profesorului Garovaglio, care-1 ajutase la Facultate cu înscrierea, îi fusese prezentat, prin scrisoare, de prietenul comun Chiesa, dela Viena. « Dr. Garovaglio dicea ca aici le au venitu nu demultu ordina-tiune dela Ministeriu ca se nu’i iee pe cei ce vinu dela Universităţi nemtiesci si din Viena pana nu voru face esameni din cele ce n’au facutu sub libertatea invetiamentului». Dacă Papiu şi Hodoş ar fi fost cercetaţi la Poliţia din Padova asupra motivului venirii lor în Italia, aveau să declare — îi învaţă Bătrânul — că veniseră să audieze cursuri nefăcute la Viena şi să înveţe limba italiană. Mult mai bine, de sigur, i-ar fi putut sfătui profesorul Nardi, dacă ar fi fost acolo. In orice caz, să-i fi scris, spre a-i spune că «ati ajunsu necunoscuţi la omeni cu totulu necunoscuţi». Să-i fi recomandat deci unui prieten dela Padova, mai ales că aveau să le ceară şi o garanţie că erau în stare să se întreţină la studii (lui Bărnuţiu nu-i ceruseră încă atare garanţie; îi ceruseră numai un «testimoniu de subsistenţă», pe care i-1 procurase Ioan Maiorescu şi de care, deşi netimbrat, se putuse folosi). Dela asemenea griji studenţeşti, Bărnuţiu mai trecea şi la cele literare, rugându-i pe «Padovani» să-i scrie din nou lui Iacob Mureşianu în chestia colaborării lui Bărnuţiu la Foaia: dacă nu va avea timp pentru moment, îi va trimete totuşi articole din Italia. De altfel, tocmai lucra la un lung studiu relativ la Academia (Universitatea) Transilvană (studiu despre care ne vom ocupa imediat), pe care avea să-l trimeată în curând: conform obiceiului său, mai întâi celor din Padova, ca să-l vadă, să-l întregească, să-l copieze şi apoi să-l trimeată mai departe, acasă. Luat iar de grija înscrierii la Universitate, Bărnuţiu adăoga apoi că înfăţişase şi certificatele dela Blaj (nu au vrut să ţină seama de ele!), şi pe cele dela Sibiiu (acestea bune). Cât despre Maiorescu, « leneş » la scris, nu-i răspunsese la epistolele din urmă. Cu Tomuţ, ofiţerul, se văzuse şi el, primind aceleaşi sfaturi oportuniste: «... Dicea ca acum lu lassa pe ori care R[omân] se vinia aici, dar ’i numera toti passi, sii însemna tota vorb’a, de aceea deve www.digibuc.ro 40 ALEXANDRU MARCU ZIZ sene purtamu după dat’a nostra ca in tempuri critice, cu nesce omeni, carii nu... invetiati a precipită lucrurile ». Din aluziile cuprinse în scrisoarea aceasta a lui^ Bărnuţiu, relative la proiectul înfiinţării Academiei Transilvănene, se constată, aşa dar, că abia sosit la Pavia, cu toate greutăţile ce-1 întâmpinaseră la Universitate şi la Poliţie, pe lângă o intensă corespondenţă, Bătrânul găsea timpul şi starea de spirit necesară, pentru a se ocupa cu redactarea unui întins memoriu în această privinţă. Deşi, la Viena fiind, aflase că împăratul nu aprobase proiectul (hotărînd să fie o Universitate pentru toate trei « năciunile ») x), Bărnuţiu nu înţelegea să renunţe atât de uşor la un proiect pe care-1 înfăţişase a-lor săi, în momentul solemn dela 1848 * 2) şi care, în Ardeal, avea o tradiţie cu mult mai veche, de prin anii 1811—12 3). Gândul lui Ţichindeal găsise astfel un aprig sprijin în fapta lui Şaguna şi a lui Avram Iancu 4), acela care, cu încredinţarea că naţionalismul românesc avea să se întărească, şi-a lăsat toată averea, încă din 1850, pentru înfiinţarea mult doritei Academii româneşti de « Drepturi » 5). Bărnuţiu, în 1852, se întâlnea deci la gând nu numai cu atari tovarăşi de luptă şi ideal scriind memoriul amintit, dar şi cu prietenul I. Maiorescu, acela care tocmai atunci adresa o epistolă « Cătra romanii dela Brasiovulu a. 1852 in cause naţionali» si în care se citeşte aceeas cerinţă 6). Cât despre Cuventulu unui studente despre necesetatea Academiei la Romani, cum se intitulează memoriul redactat de Bărnuţiu la Pavia, el a fost publicat târziu 7), după manuscrisul dela Academia Română 8). Urme ale faptului că a fost compilat în Italia se găsesc prea puţine, datorită împrejurării că Bărnuţiu abia se aşezase ’) Cfr. G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., pp. ziz urm., Z17. 2) Discursul ţinut în catedrala din Blaj, etc., în Biblioteca Românească Enciclopedică, Socec, Bucureşti, 1909, p. 157.} 3) N. Iorga, Istoria învăţământului românesc, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 19Z8, p. iz6. *) O. Ghibu, Universitatea Daciei Superioare, în volumul festiv Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul, Bucureşti, 19Z9, II, pp. 850 urm. s) I. Georgescu, Dr. Ioan Raţiu, Sibiiu, 19Z8, p. zo. •) « Epistola * lui I. Maiorescu, în « Transilvania », XVI, 1885, nr, 13—14, p. 101. ’) în i Amiculu Familiei*, XIV, 1890, nr. 14, pp. 197 urm. e) Ms. 4583. www.digibuc.ro 213 s. BĂRNUTIU, AL. PAPIU ILAR IAN ŞI IOS1F HODOŞ LA STUDII IN ITALIA 41 acolo; se poate însă observa că titulatura Facultăţilor este influenţată de cea italiană (Facultatea «legilor », sau Facultatea « medica »), în vreme ce autorii citaţi ca autoritate în argumentare, sunt cei dela Viena ori dela Blaj: un Hegel, Sf. Toma Aquinatul, Aristotel. Pe ici pe colo, comparaţii plastice, vrednice de reţinut. Pentru Bărnuţiu poporul care nu se îngrijeşte de cultura superioară a fiilor, « vrendu a’i trece preste unu riu mare, le face punte numai pana la mediloculu riului, si candu ajungu la capetulu punţii ’i arunca in apa, ca se invetie de odata si nuotulu, si se esa la tiermure, fora se fie invetiatu a nuotâ mainainte, seu numai prin bălti». Tot aşa, Naţia care are Universitate naţională, i se pare atât de întărită, încât « unesce ap’a si foculu la un scopu, si duce o suta de carre mai incarcate de catu a le carausiloru brasioveni asia catu nu fugu ci sbora...». Din punct de vedere stilistic, pe lângă inevitabilele latinisme, se observă lipsa totală a italienismelor, care vor inunda peste puţin scrisul lui Bărnuţiu. In vreme ce le trimetea celor din Padova memoriul, spre a-1 revedea şi îndruma mai departe, Tomuţ, ofiţerul dela Treviso, îi dădea de ştire lui Papiu (la 15 Noemvrie 1852) * *) că aflase dela Bătrân de sosirea lui la Padova. Bucuria îi era atât de mare, încât hotărăşte să-l viziteze; căci «suntemu numai una ora departati — firesce prin drumulu ferrecatu ». Ii propune deci pentru Dumineca apropiată un « rendez-vous » (sic) în gara Mestre, spre a merge împreună la Veneţia. Dintr’o scrisoare posterioară a aceluiaşi Tomuţ 2), facem cunoştinţă însă cu o primă «trădare» a acestuia: s’a dus la Veneţia singur, a vizitat «magnificulu palastu alu Dogeloru», dar la Padova n’ar fi putut merge, căci îl reţineau la Treviso grijile serviciului: tocmai îl înlocuia pe Şeful de Stat Major al Corpului. In realitate se sfiia să apară pe străzile unui oraş italian, în tovărăşia unui student, şi suspect — fiind străin — pe lângă toate. ') Academia Română, ms. 2242, f, 227. *) Datată totuşi 30 Septemvrie 1852. Academia Română, ms. 2242, f. 228. www.digibuc.ro 42 ALEXANDRU MARCU 214 Intre timp, Bărnuţiu însemna în carnetul său de toată ziua, la 17 Noemvrie 1852: « Am fost chemat încă de eri cu scrisoare, la poliţie, dela 1—2 după pr. M’au tot întrebat, până mi-am descris toată biografia: şi în urmă mi-au zis comisarul, că mâne va veni la mine » x). De altfel, găsim confirmarea acestui amănunt interesant pentru auto-biografia lui Bărnuţiu (cercetările întreprinse acum câţiva ani la Pavia nu m’au putut duce la niciun rezultat în această direcţie), găsim, repet, confirmarea acestui amănunt şl în scrisoarea lui Bărnuţiu către « Padovani», dela 24 Noemvrie 1852 1 2): «...astadi e septeman’a [17 noemvrie] am fostu chiamatu la politia de m’au intrebatu, seu mai apriatu [ ?], m’au benignizatu despre tote dela diu’a nascerii pana acum, unde am fostu, ce am fostu, cum Iau chiamatu pe tata si pe mam’a, si au scrisu mai bine de o diumetate de cola, la urma mi au spusu ca in ceea ţii vine la mine. . .». Din precizarea dela urmă, că « au scris mai mult de o jumătate de coală », deducem însă că avenă de-a-face cu un obişnuit interogatoriu poliţienesc, lipsit de interes deosebit, spre a deplânge prea mult necunoaşterea lui. Toate acestea se petreceau la Pavia, târziu, către iarnă, pe când starea sănătăţii Bătrânului era atât de rea, încât, precum singur nota la 20 Noemvrie 1852 3), se scălda în râul Ticino, ca să scape de emoroizii« care i se suiau la cap şi nu putea să înveţe ». In această stare îi vor fi făcut mult bine răvaşele cu veşti de pe acasă, primite dela Ioan Maiorescu din Viena (la 22 Noemvrie 1852), ori dela devotatul Papiu (a doua zi) 4). Acestuia din urmă Bărnuţiu îi răspundea la 24 Noemvrie, pe larg 5), trimetându-i si textul memoriului în chestia Academiei: » j «.. .ca selu copiaţi, si selu spediti mai incolo. La inceputu l’am fostu scrisu numai in forma de articlu de Gazeta, ma candu eram catra finitu, mi s’a parutu ca mai semena a oratiune decatu articlu, 1) G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., I. cit., p. 224. 2) Academia Română, ms. 4583. 3) G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., p. 224. 4 G. Bogdan-Duică, o. cit., p. 230. 4 Academia Română, ms. 4583. www.digibuc.ro 215 s. BARNUTIU, al. papiu ilarian şi iosif hodoş la studii in italia 43 pentru aceea iam datu form’a asta cu atatu ma (sic) virtosu, ca n’am vrutu se aiba importantia mai mare de catu lucrulu unui studente, care se incerca la Ritorica; dein contra se asi fi inceputu a insirâ argumintele intrunu tonu catedraticu mai seriosu, mai grave, lesne ar crede cineva, ca mi amu propusu se unescu leii, si tigrii, si cumca speru ca voiu plecă pe Saguna ca se pună petr’a din capulu anghiului, si Sulutiu cunun’a pe coperisiulu Academiei, quod absurdum esset; asiadar nu l’amu scrisu pentru alţii decatu pentru studenţi, ca se culega cate o idea, si cate o frase d’in densulu, si se se indemne. Legetilu, si daca veţi află ce nu se cuvine, mai schimbaţi descriindulu... ». Mai departe, Bătrânul cere să-i trimeată şi lui, urgent, scrisoarea dela Raţiu 1), iar, totodată, să-i scrie Papiu cuiva dela Blaj (cuiva de încredere), spre a afla părerea lui Şuluţiu despre « carte » (Istoria lui Papiu) şi despre « discursulu cea eccle-siastica » (sic). Preocupat de chestia burselor 2) şi, oportunist cum se dovedea, găseşte că părerea lui Şuluţiu « noue near fi de lipsa pote pentru îndreptarea si orientarea nostra >>. Iar în altă ordine de idei, foarte interesantă pentru noi, adăoga pentru cei din Padova: «... Bine faceţi ca insemnati cuvintele italienesci care semena cu ale nostre, io anca insemnezu, facetive unu protocolu anume pentru acestu scopu, ca apoi la capetulu anului sele adunamu la unu locu si cele de pe acolo, si ceste de pe aici cate le vom afla in cârti, vocabulare (mai insemnati alioquin, afara de cele obvie) si in gura poporului mai cu sema; pene atunci anca le pote tramite omulu la Gazeta, dar la urma totu va fi de lipsa ca sase tiparesca intrunu locu ca se le aiba fiecare intrunu locu ». Cu alte cuvinte: Hodoş, foarte probabil, se şi apucase de studii de Dialectologie Comparată; ba, ar fi vrut să publice în Gazeta primele rezultate. Bărnuţiu îl împiedică însă, poate din oarecare gelozie, dar, mai degrabă, din grija de a întregi atari studii cu anchete orale, pe care avea să le şi întreprindă în tot timpul şederii în Italia. Ceea ce constituie o precizare importantă, în capitolul influenţei italiene asupra Filologiei româneşti din secolul trecut. *) Pentru legăturile acestuia cu fruntaşii Revoluţiei dela 1849, cfr. I. Georgescu, ■o. cit., p. 16. *) Cfr. şi C. Suciu, Al. Papiu Ilarian, câteva inedite, în « Societatea de Mâine * *, Cluj, IV, pp. 564 urm. www.digibuc.ro 44 ALEXANDRU MARCU 2I& In aceeaşi scrisoare Bărnuţiu dădea apoi alte amănunte, în legătură cu vieaţa lui dela Pavia: permisul Poliţiei nu-i sosise încă, deşi l-au cercetat acasă, spre a-1 pune să semneze «benignul» (în urma instrucţiunilor dela Milano). Fără permis nu se putea înscrie Ia Facultate. Dar fusese la unele lecţii de deschidere: «...amblu la preleptiune din Diritto mercantile, professor Dr_ Volpi1), care e totudeod. si Rector Magnificus, esplica mai bine decatu Spr. si mulţi din Vienna, indesertu se tienu Viennensii, ma pe Dr. Volpi nulu intrece neci unulu, am mai fostu la o preleptiune a unui betranu din jus civ. era bine 2 *); am fostu de doe ori a casa la Rector mag., bine m’au primitu, indata mi au datu o carte de Handelsrecht a lui Soulecthad [?], ca se legu din ea, eri am fostu adoa ora la elu de iam dusu si io unu Tentamen Crit. s) ca se lega despre limb’a nostra dacalu va interessâ, iau parutu bine, iam spusu ca noi ne numimu Romani, numai străinii ne numescu Vlachi, Blachi etc. ma si asta anca insemnezu Italianu, asiadar, dice elu, suntemu patrioţi, Istori’a 4) nu io dau pentruca vine si persona nostra pre de multe ori, si nu vreu se scia, ca mu fostu asia tare mestecatu in lucruri, cruce scie ca am 5) m’au gratulatu, cartea 6) i oiu da catra capetulu anului de oiu fi pe aici». Cu alte cuvinte, putem preciza, pe baza acestei scrisori, că « studentul» Bărnuţiu a avut de timpuriu legături de oarecare prietenie cu Rectorul Universităţii din Pavia, profesorul Volpi, legături bazate şl pe grija Italianului de a se lua bine cu un « supus » foarte devotat împăratului (devotat şi decorat pentru aceasta), şi pe grija Ardeleanului de a-şi ascunde cât mai bine trecutul revoluţionar. Peste acest oportunism, şi de o parte, şi de alta, într’o măsură oarecare al vremurilor, se ridică însă orgoliul lui Bărnuţiu de a se şti Român, înfrăţit cu Italianul, sub auspiciile latinităţii celor două graiuri: « Românul şi Italianul se recunoscură fraţi » 7). *) Lămuriri despre acest profesor, care l-a ajutat mult pe Bărnuţiu, voiu da ulterior, vorbind de toţi profesorii cu care şi-a trecut doctoratul, în 1854. Vezi aci, p. 122. s) Bătrânul profesor de Drept Civil Austriac, era Agostino Reale. Va fi vorba şi despre el. Vezi aci p. 121. s) Cartea lui Laurian apăruse la Viena, în 1840. 4) Cartea lui Papiu Ilarian. 5) Aluzie la decoraţia împărătească. . *) Lui Papiu. ’) însemnarea lui Bărnuţiu, în Bogdan-Duică, o. /. cit., pp. 223 urm. www.digibuc.ro .217 S. BARNUTIU, AL. PAPIU ILARIAN $1 IOSIF HODOŞ LA STUDII IN ITALIA 45 La primirea scrisorii lui Bărnuţiu, cei din Padova îi răspunseră şl la 27, şl la 29 Noemvrie, cam odată cu Maiorescu dela Viena. Intr’acestea, anume la 24 Decemvrie 1852, Papiu primea cele dintâi scrisori în Italia, din partea inimosului şi darnicului Popă Balint, din Roşia. Papiu îi scrisese din Padova la 13 Noemvrie, iar acum primea entuziastul răspuns, început cu vorbe de îndemn şi încurajare pentru pasul făcut x): «... Cu toate că de o parte ne întristăm pentru atâta depărtare . de noi, de alta ne bucurăm, că sânteţi în pământul străbunilor noştri, şi veţi avea ocaziunea a face cunoscută acelor de acolo o plasă a ginţilor aruncată în valurile lumii, spuindu-le că noi aici inscripţiunile de pe mormintele străbunilor lor şi ai noştri în toată ziua le cetim...». Balint îi da apoi lui Papiu veşti în legătură cu Istoria, din care vânduse până la acea dată 35 de exemplare: luate de oameni, dar neplătite; ceea ce nu-1 împiedeca pe Balint să-i trimeată banii, punându-i «pe delegianţ ». «Că de cumpărat le cumpără, dar când e la soluţie, îs cam morosi oamenii». După ce adaogă şi că acei bani nu-i va trimete în aur (era scump), căci « .. .ştiu că nu-i puneţi pe dungă », dă veşti despre Avram Iancu şi cele dintâi semne ale nebuniei sale, în legătură cu vizita împăratului în Ardeal şi cu opunerea de a se înscrie la fisc pădurile Moţilor. Corespondenţa între Pavia şi Padova se urma într’acestea cu aceeaşi râvnă prietenească, dintr’o parte şi alta, cu toată neregularitatea poştelor italiene, de care se plângea Bărnuţiu în epistola dela 11 Decemvrie acelaş an* 2). Veşti dela « Padovani» nu mai primise în timpul din urmă, nici nu ştia dacă le-a ajuns acolo manuscrisul articolului cu -<ic). O amici nullus amicus! ». Trei zile după acest răvaş, Bărnuţiu îi adresa lui Papiu o lungă relatare în legătură cu sărbătorile Crăciunului, petrecute în străini 1 2). Aceste pagini mărturisesc odată mai mult religiozitatea din sufletul chinuitului Ardelean, preot celibatar încă din 1840 3) şi admirator al cuvioşiei primitive a clerului românesc de odinioară4). De data aceasta le împărtăşeşte «Pado-vanilor» unele ştiri privitoare la datinele de Crăciun la Italieni. Nimic de seamă, 1) Pentru care, cfr. Dr. Radu Iacob, Episcopul Vasile Erdelt, extras din Istoria Diecesei româno-unite a Orăzii, Oradia Mare, IV/1926, nr. 2—14. 2) Academia Română, ms. 4583. s) C. Suciu, o. cit., pp. 180—181. ■ 4) Vezi articolul Iui Bărnuţiu Săborul cel mare al Episcopiei Făgăraşului, în « Foaie pentru Minte», etc., 1843, nr. 4, pp. 26 urm. 16 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria IU. Tom. VIL www.digibuc.ro 5° ALEXANDRU MARCU 222 « decatu ca si aici punu pe focu butuculu Crăciunului in preser’a Crăciunului câ pe Ternavi, colinde n’au; făcu si colaci la Craciunu, care’i numescu « panetoni» ma unde nu făcu colaci la Craciunu, afora de Norvegia ? ». La acestea, adaogă impresii dela slujba din Dom, începând prin a declara că dela sosirea lui în Pavia fusese de trei ori la predica Episcopului, a cărui sobrietate în gesturi este lăudată. Căci iată cum obişnuia să predice: «.. .Domnulu Episcopu după ce se sue in catedra petrecutu de doi Capitulări carii stau unulu de drept’a, altulu de a steng’a lui in catedra, petrecutu si de alţi preoţi concelebratori, pentruca catedra b larga de potu incape si 12 intrens’a, unulu dein Canonici i pune in nainte o carte cum este Archieraticulu in folio, in cartea acest’a e pusa predic’a domnului Episcopu, si Santi’a sa o spune dein carte, adeca o lege, inse acestu metodu, care’lu urmeza si predicatorii Angliloru, nu micusioreza nimica puterea, si impres-siunea care o face inventiatur’a domnului Episcopu in animile ascultatoriloru ». Nu va înşira conţinutul predicei, spusă «in limb’a lui cea clasica»; tendinţa era însă practică, cu pilde nemerite din Vieaţa Sfinţilor, în stare să dea putere de vieaţă vie Bisericii, prin fapta unor Sfinţi îndrumători, precum fusese Carlo Bor-romeo. A doua zi, continuă Bărnuţiu, se dusese să vadă «II Pre-sepio », Ieslea cu Naşterea Domnului, făcută din păpuşele de pământ: « Câ cei avuţi se invetie de acolo umilintia, era cei imbracati in panuri grose si rupte se iee coragiu spre purtarea sortii loru, mai vertosu celoru avuţi tare leau legatu de sufletu si eri câ se ofere, ca fiacare după fortun’a sa la repararea catedralei. Asia domnulu Episcopu pene acum nu s’au desputatu neci cu Evreii, neci cu Protestanţii in predicele sele cu tote ca subtaltariulu e plinu de reliquii; daca voru fi predicandu asia si alţi Episcopi dein Italia atunci sunt mai bigoţi mulţi superintendenti decatu preoţii Italiani, si daca’i voru fi indemnatu asia si alţi Episcopi pene acum pe Italiani atunci nu b minune ca vedi atate Institute si opere de arte in Italia. « Candu ascult amu aceste predici mi veni in minte, ce lucru frumosu arfi candu siaru indreptâ si Episcopii nostrii predicele mai multu spre partea cea prapteca, si candu ar pune la o parte www.digibuc.ro 223 s- BĂRNUTIU, AL. PAPIU ILARIAN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII IN ITALIA 51 disputele cele scolastece in contra ereticiloru, si a schismaticiloru, care acum n’au neci unu intielesu, si candu iaru indemnâ pe credincioşi la redicarea instituteloru, fora de care opulu crescerii nu pote inaintâ de locu, atunci aru produce mai multe frupturi invetiaturele loru )>. In legătură cu asemenea preocupări, Bărnuţiu nu uita să laude fapta Episcopului de Oradia, care tocmai publicase (în nr. 94 al Gazetei Transilvaniei) un îndemn către cler şi popor, spre a da cuvenitul ajutor culturii naţionale româneşti. Fapta fiind cu totul rară, după Bărnuţiu, în istoria culturii noastre, o epocă nouă începea, aşa dar, în vieaţa sufletească a Ardealului, chiar dacă îndemnul n’avea să dea imediat roade. Spiritul nou, asemeni celui din Italia, îl interesa şi satisfăcea deocamdată. Păcat că Blăjenii nu se înduplecau şi ei la atari fapte! Gazeta nicăieri n’avea mai puţini cititori ca în clerul unit. Vina, indirect, o purta un anumit procedeu al lui Petru Maior, în sensul următor: « Sciţi ca P. Major au censuratu in istoriile sele amenestratiunea Episcopului I. Bobu cu care au trasu asuprasi ur’a Maimariloru Clerului, care apoi s’au intinsu nu numai la cărţile lui, ce fura traptate la Blasiu ca o contrabanda pene in anii ceşti mai dein urma, ci afora de acest’a au fundatu o presumtiune sinistra si asupra altoru produpte literarie esite dela barbati insufletiti de acelaşi spiretu natiunale; pote ca acesta persecutiune preliminare va fi avutu influintia si asupra Gazetei de nu oau imbraciosiatu cu mai multa căldură Clerulu unitu ». Bărnuţiu crede, fireşte, că şi alte cauze au împiedecat sau oprit dragostea de cultură la Români: persecutarea unor scriitori ca Maior, Şincai şi Klein. In locul lor, cine să se fi îndemnat a scrie pentru luminarea poporului ? «Culp’a va zacea pe sufletulu aceloru ce ridica resbellu asupra cartiloru si a scrii-toriloru ». Iată de ce era, mai ales, bine venită fapta Episcopului de Oradia. Clerul nu numai nu va persecuta cultura naţională, dar se va strădui întru răspândirea ei în popor. In felul acesta se putea nădăjdui mai temeinic în apropiata înfiinţare a «Academiei », prin colecte făcute de cler. Iar când Naţia va avea « institutele » culturale de trebuinţă, > 7 www.digibuc.ro 52 ALEXANDRU MARCU 224 « atunci va ave nunumai pentru cine se scria ma si cine se scria, pentruca scriitorii natiunali nu crescu in păduri, ci in institute natiunali». In cea din urmă zi a anului 1852 Bărnuţiu îi adresa lui Papiu (Hodoş) o nouă lungă epistolă 1), în care începe prin a-i da sfaturi celui dintâi cum să răspundă la critica adusă Istoriei, datorită felului cum înfăţişase rolul diferitelor persoane în Revoluţia din 1848-49. Printre alţii îi scrisese în acest sens un Şandor, arătând cum « Crişanii» erau cei mai vehemenţi în a ridica proteste. Să le răspundă — observa Bătrânul — că scriind Istoria n’a făcut regionalism, n’a făcut deosebire între Crisani, Maramuresani, ori alţii. Toţi fiind Români! Acele denumiri regionaliste le folosise numai spre mai mare claritate. Cât despre atitudinea lui Iacob Mureşianu în aceeaşi chestie (în legătură cu un articol din Gazeta), Bărnuţiu o socoteşte ireparabilă. De aceea îi şi trimete lui Papiu o ciornă de răspuns (în felul acesta se vede până unde i se substituie la nevoie), îndemnându-1 să ceară explicaţii pentru atacul din Gazeta, fie chiar şi pe ton prietenos; arătând că în cartea lui, Papiu avea doar două atitudini mai evidente: credinţa către tron si • i «amorea catra naţiunea nostra». Puteau fi atacate valabil aceste sentimente ? Destui duşmani avea doar Papiu, din pricina acelei Istorii; de ce s’ar fi adăogat acum şi Mureşianu, spre a găsi ceva « bătător la ochi»? In altă ordine de idei, Bărnuţiu precizează că scrisoarea cu impresiile de Crăciun dela Pavia, nu era un articol pentru Gazeta, ci o « circulară », de trimes « mai încolo », netipărită, în Ardeal (nu şi la Blaj), «la orecare, ca se amble pe acolo », iar numai după ce va colinda peste văi şi dealuri, să ajungă şi la Blăjeni! Neuitând apoi de studiile filologice, la care-i îndemna deopotrivă pe «Padovani», Bărnuţiu dă în această scrisoare unele informaţii de preţ în legătură cu studiul lui Carlo Cattaneo, asupra paralelismului dintre limba italiană şi română. 9 9 Academia Română, ms. 4583; vezi şi G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., p. 230. Bărnuţiu i-a scris în acea zi şi lui Avram Iancu. - - www.digibuc.ro 225' s- BĂRNUŢIU, AL. PAPIU ILARIAN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII IN ITALIA 53 Acest studios italian, economist, om politic şi filolog, una din cele mai expresive figuri ale publicisticei italiene de pe la 1850, tipărise încă din 1837 în periodicul Gli Annali di Statistica un lung şi documentat studiu, intitulat Del nessofra la lingua valaca e Vitaliana, retipărit apoi (1846) în Alcuni scritti del dr. Carlo Cattaneo, la Milano x). In felul acesta, Cattaneo îşi înscrisese de timpuriu numele printre numeroşii publicişti italieni, care s’au ocupat de Români într’un fel sau altul, în tot decursul epocii romantice, din motive pe care le-am precizat cu alt prilej. De data aceasta ajunge să stabilim că, odată ajunşi în Italia, Ardelenii s’au interesat de studiul lui Cattaneo, descoperind chiar, în unele afirmaţii ale sale, inadvertenţe, pe care le vor combate. îndemnaţi de Bărnuţiu, se hotărîseră, într’adevăr, să le rectifice printr’un studiu amănunţit, sub formă de confutatio, redactată în limba latină (căci italiana n’o puteau încă poseda suficient), de către Iosif Hodoş, în colaborare cu Papiu Ilarian. Astfelîn scrisoarea de care ne ocupăm, Bărnuţiu le dădea îndrumări în vederea redactării definitive a răspunsului şi, anume, în privinţa obiecţiunii lui Cattaneo că Românii n’aveau o literatură propriu-zisă, ci numai opere gramaticale, dovedind un exces filologic fără precedent. Bărnuţiu era de părere să i se dea dreptate Italianului din acest punct de vedere, observându-se totuşi că şi ţara sa trecuse prin aceeaşi stare de confuzie filologică, până să ajungă la unitate linguistică, de altfel destul de imperfectă pe la 1850, nici definitivă, nici unanim aprobată (Bărnuţiu invoca aici autoritatea lui Fornasari, din Gramatik, ed. IX, Viena, 1840). In al doilea rând, Românii trebuiau desvinovăţiţi de acuzaţia că n’aveau literatură naţională, arătându-se că Heliade, Gr. Alexandrescu, Bolliac, Sion, Rosetti, ori Andrei Mureşeanu nu erau filologi, autori de gramatică, ci poeţi. Prilejul ar fi fost de altfel bine venit, spre a se provoca, prin Gazeta, o anchetă în rândul scriitorilor români, cu privire la deplânsă lipsă a literaturii naţionale, propunându-se chiar *) Date complecte, în studiul meu Romanticii italieni şi Românii, indice, (în special pp. 49 urm., unde se dă rezumatul scrierii lui Cattaneo). www.digibuc.ro 54 ALEXANDRU MARCU 226 premii pentru cele mai bune răspunsuri în această arzătoare problemă, pusă categoric şi dureros de către scriitorul italian. In acest loc, scrisoarea lui Bărnuţiu este întreruptă de o criză a bolii care-1 chinuia din ce în ce mai înteţit: « .. .Numai potu scrie ca mi vine la capu, si cautu se stau... ». Reluând-o peste câteva zile, schimbă totodată şirul ideilor: polemica în jurul Istoriei; posibilitatea de a trece la Universitatea din Padova examene, după doi ani dela ultimul (în această privinţă Papiu avea să-l întrebe pe Abatele Nardi); eventuala publicare a articolului cu impresiile de Crăciun în Gazeta, în care scop ar fi fost bine să i-1 trimeată lui Raţiu la Viena; cât despre surprinderea celor din Padova că-1 lăudase în articol pe Episcopul Erdely, nu trebuiau să uite că fusese astfel redactat, încât să nu se ştie cine-1 scrisese din Italia (!), totul fiind să se simtă înduplecat Episcopul, căci absurd ar fi să persecuţi cărţile şi, totodată, să îndemni la citit. Bărnuţiu nu se sfiia de altfel să-şi pună mai bine în evidenţă oportunismul, exprimându-şi încredinţarea că s’ar fi născut confuzie cu privire la provenienţa articolului: Pavla ori Padova! Rău nu i-ar fi părut, dacă « meritul» de a fi scris acel articol le-ar fi fost atribuit celor din Padova. Se va fi spus despre ei că erau în stare să-şi expună gândurile, iar răspunderea ideilor aveau s’o împartă cu Bătrânul. Cu atare nădejde încheia acesta lunga sa epistolă, cea din urmă pe care o vom cita din anul 1852, atât de nesigur şi plin de griji pentru studenţii noştri. III 1. O polemică cu C. Cattaneo (Ianuarie 1853) Printre hârtiile celor dela Padova, păstrate azi la Academia Română (ms. 4585), se găseşte şi o lungă « disertaţie », datată din Padova la 1 Ianuarie 1853 şi semnată de Papiu Ilarian, cu toate că deasupra acestei semnături se vede acum, scris cu litere îngroşate, numele lui Iosif Hodoş. Scrisul este tot al acestuia. Ceea ce înseamnă că Hodoş, mai târziu,, după plecarea lor din Italia, fiind deţinătorul documentului despre care e vorba, a crezut bine să restabilească adevărul: el, nu Papiu www.digibuc.ro 287 s- BARNUŢIU, AL. PAPIU ILARIAN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII In ITALIA SS ascultase de îndemnul lui Bărnuţiu de a redacta răspunsul la observaţiile lui Carlo Cattaneo. i Fapt pe care îl confirmă de altfel şi confruntarea scrisului lui Hodoş cu alte manuscrise şi epistole ale sale, din aceeaşi grupă de documente. Ceea ce nu exclude, fireşte, colaborarea dintre el şi Papiu Ilarian. Cât despre acel « Vir clarissime » căruia îi este adresată dizer-taţia Ardelenilor, deşi rămâne nenumit, avem suficiente motive — şi vor fi arătate — să-l identificăm în persoana Abatelui Nardi, călătorul din Principatele noastre, profesor al celor doi colaboratori la Padova. Din context se deduce că aceştia discutaseră în prealabil cu Italianul ideile cuprinse în scrierea lui Cattaneo şi că acum se ţineau de făgăduiala de a prezenta în scris obiecţiile lor (fie şi într’o latinească imperfectă, datorită neştiinţei, ori grabei). Lucrarea începe astfel cu constatarea (eronată) că unul din meritele lui Cattaneo era acela de a se fi ocupat, singur, de problema limbii şi culturii româneşti, în Italia. Păgubitoare ignoranţă din partea filologilor italieni! Deoarece, pentru înţelegerea problemelor filologice italiene, studiul limbii române este de mare folos (mai ales în privinţa formelor arhaice, comune celor două limbi). Precum multe sugestii le puteau veni celor care se ocupau cu discutatele — pe atunci — origini ale limbii italiene, din cercetarea împrejurărilor în care s’a format cea daco-română. Cu acest prilej, bine înţeles, nu se omit afirmaţiile cu privire la continuitatea elementului latin în Dacia, încercându-se, totodată, convingătoare explicaţii asupra diferenţei de progres cultural dintre domeniul romanic de Apus şi cel al nostru, răsăritean. La tot locul, exemple bine alese, fie din graiul sau folklor-ul românesc, precum şi din autorii latini ori italieni. Sunt astfel invocate obiceiurile populare care datau de pe vremea Romanilor (în legătură cu naşterea, cu moartea ori cununia, cu răpirea « Sabinelor », cu portul, etc.). Se insistă asupra caracterului năvălirilor barbare în părţile dunărene şi se explică tenacitatea romanităţii prin izolare şi inadaptabilitate. In felul acesta se va lămuri « puritatea » latinităţii Românilor din punct www.digibuc.ro 56 ALEXANDRU MARCU 228 de vedere al sângelui, al moravurilor şi al graiului. Unii filologi străini, din rea credinţă ori ignoranţă, au căutat să discute ori să nege, integral, această latinitate. Bine înţeles, atari filologi, mai ales unguri, dar şi unii germani, sunt combătuţi de Ardeleni, după ce se explică, omeneşte, patima acestora şi se face un simtit apel Ia oamenii de stiintă din Italia si Franţa, să restabilească adevărul. Francezii, ba chiar şi Englezii îşi făceau datoria în această privinţă. Italienii ? Hodoş şi Papiu, alături de Bărnuţiu, dovedesc aci că auziseră despre Enea Silvio Piccolomini, despre Callimachus, Bonfini şi alţi umanişti italieni, care se ocupaseră cândva de problema latinităţii noastre *). Dintre numeroşii filologi şi istorici ai epocii lor, nu-1 citează însă decât pe Grisellini şi pe Cattaneo. Alături de acest merit al studiosului acesta, nu puţine erori, constatau ai noştri, se strecuraseră în opera sa asupra « paralelismului », erori pe care-şi vor lua osteneala ei să Ie emendeze. In prealabil declară că, spre a dovedi gratitudinea Românilor pentru fapta lui Cattaneo, prezenta dizertaţie avea să fie rezumată şi în româneşte, spre a însoţi traducerea studiului filologului italian, care trebuia să apară astfel în Gazeta Transilvaniei. Ca atare, capitol cu capitol, se trece în revistă expunerea lui Cattaneo, începând cu « nomenclatura dacoromână » (paragraful II din ms.): fenomenul nazalizării; numele de « rumâni » şi acela de «valachi». AI treilea paragraf este consacrat, în schimb, « originii limbii române o, combătându-se rezervele Iui Cattaneo faţă cu afirmaţiile unor scriitori, ca Sasul transilvănean Topeltin (fost el însuşi student Ia Padova), că daco-româna ar fi cea mai asemănătoare, dintre limbile romanice, cu italiana. In această privinţă se discută cu destulă îndemânare problema dialectelor italice, prin raportare Ia limba vorbită de Români. Nu se omite chestiunea articolului « iile » şi altele asemănătoare, spre a se dovedi că limba italiană, împreună cu daco-româna ar fi cele mai vechi graiuri romanice, faţă de celelalte, toate. Dovada apropiatei lor înrudiri. Iar particularităţile dialectale italice (din documente ca «Tablele Eugubine»), nu s’ar putea lămuri fără ajutorul daco-românei. ’) Date complecte în studiul meu Riflessi di storia rumena in opere italiane dei secoli XIV e XV, în Ephemeris Dacoromâna, I, 1923, pp. 338 urm. www.digibuc.ro 7.29 S. BĂRNUŢ1U, AL. PAPIU ILAR IAN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII IN ITALIA 57 Dela preocupările filologice se trece (în paragraful IV) la cele istorice, în legătură cu «origina gintei române»: colonizarea faţă de populaţiile autohtone şi faţă de Slavi x); aceeaş « puritate » a sângelui roman, constatată şi în privinţa graiului; grija de a rectifica datele eronate, în ce priveşte configuraţia etnografică a Românilor pe la 1850, surprinse în studiile tipărite şi în cursurile profesate la Universitatea din Padova de acelaşi Nardi; imposibilitatea retragerii peste Dunăre a tuturor legionarilor ; aberaţia descendenţei din Daci; rectificarea importanţei de atribuit înrâuririi slave; înstrăinarea poporului de această înrâurire cultă; ingrata aşezare geografică şi totuşi, una din cele mai interesante istorii din întregul Răsărit. Fără prea multă sistematizare, se revine la probleme filologice, pentru a se discuta (în paragraful V) « vocabularul limbii daco-române » (Cattaneo, p. 173): din acest punct de vedere, limba italiană şi a noastră nu ar reprezenta decât două dialecte ale aceluiaşi graiu; afară de sunetele nazale, pronunţarea lor se identifică; asemenea gramatica, ca şi terminaţiile, ori trecerea lui o la u, etc. Din punct de vedere al gramaticii (paragraful VI), aceeaşi identitate: concordanţă în reguli şi excepţii; declinare prin prepoziţii sau postpoziţii; formarea pluralului şi a diminutivelor; la fel, conjugările. Nu se omite, în sfârşit, nici delicata problemă a «literaturii » româneşti (paragraful VII), asupra căreia rezervele lui Cattaneo fuseseră mai categorice. Falşă, în orice caz, pentru Ardelenii noştri afirmaţia lui că n’ar fi existat o literatură românească pe la 1850. Atare afirmaţie putea să dovedească, cel mult, ignoranţa Occidentalilor în ce ne privea. Cu acest prilej se dau precizări destul de interesante în legătură cu mişcarea cărturărească ardeleană din sec. XVIII şi cu raporturile dintre Catolicism şi scrierile corifeilor Şcoalei Latiniste. La urmă, aluzii la starea culturală a Românilor către 1850, fără a se omite arătarea raporturilor de dependenţă — dăunătoare — faţă de Rusia şi Turcia, iar în Ardeal faţă de Austria şi Unguri, ceea ce nu excludea nădejdea în apropiatele şi multiplele progrese ’) Cu acest prilej se citează Statistica Abatelui Nardi in aşa fel, incât se confirmă impresia că dizertaţia aceasta a fost redactată de studenţii ardeleni pentru folosinţa lui. www.digibuc.ro 58 ALEXANDRU MARCU 23° ale neamului românesc; îndreptăţite, mai ales, de faptul că Românii, mulţi la număr, alcătuiesc, la poalele munţilor, un grup etnic compact şi unitar sufleteşte, în stare să izoleze insulele de Unguri şi Saxoni. Trecutul îşi are, de sigur, păcatele lui faţă de latinitatea şi puritatea romană a acestui neam; dar cea mai mare vină o va purta depărtarea de Biserica Romei, care a îngăduit împe-striţarea culturii şi a graiului românesc cu elemente slave şi bizantine. Salvarea va veni însă dela unitatea sufletească, de nimic întreruptă ori compromisă de-a-lungul veacurilor, a tuturor Românilor, oricare ar fi stăpânirile vremelnice care-i subjugă. Iată, în linii mari, care erau ideile expuse de Papiu şi de Hodoş, la îndemnul lui Bărnuţiu, în răspunsul dat lui Carlo Cattaneo, la studiul său asupra paralelismului dintre română şi italiană, răspuns de care s’ar fi folosit Abatele Nardi în studiile de Statistică şi de Istorie Orientală. 2. închiderea Universităţii din Pavia (Februarie 1853) In primele zile ale anului 1853, în vreme ce Papiu îi adresa Bătrânului o nouă epistolă x), acesta se plângea că încă « pa-timesce de bol’a lui cea vechia » * 2), fapt care nu-1 oprea totuşi să-si continuie activitatea universitară si să întreţină aceeaşi > » > ) neîntreruptă corespondenţă cu Ardealul, prin «Padovani» mai ales. Astfel, din aceeaşi scrisoare a lui Papiu către Balint (4 Ianuarie 1853), aflăm că la acea dată Bărnuţiu îi răspunsese lui Balint la epistola despre Avram Iancu, prin mijlocirea lui Papiu, adăogând şi rugămintea « ca forte tare doresce scrisoria dela Janculu ». Scrisoarea lui Papiu începea însă propriu-zis « de unde me dore si ne dore mai tare »: aveau grabnică nevoie de bani, fie şi cei încasaţi pentru Istoria lui. N’au primit încă bursele dela Blaj, pentru care li se făceau 4 adeverate dificultăţi absurde ». Să nu întârzie apoi Balint cu *) Semnalată în G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., p. 230. 2) Afirmaţia e a lui Papiu Ilarian, într’o scrisoare dela 4 Ianuarie 1853, către Popa Balint. Vezi la Academia Română, ms. 4585. www.digibuc.ro *31 S. BĂRNUŢIU, AL. PAPIU ILARIAN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII IN ITALIA 59 scrisorile, pe care Pap iu le păstra « cu scumpetate ca documente istorice despre starea presente », mai ales că o parte din ele îi serveau pentru compilarea volumelor următoare ale Istoriei. Dar, cu un îndemn cât se poate de expresiv, să nu lase treaba de azi pe mâine, « pan’ce arde lumin’a la degetu ». Din ziua de 6 Ianuarie acelaşi an putem semnala mai multe epistole: una a lui Papiu către Bărnuţiu, alta a acestuia către Ioan Maiorescu, alta a lui Major din Viena către Bărnuţiu x) şi, în fine, o scrisoare a lui Bărnuţiu către Papiu Uarian 2). Din aceasta aflăm că Bătrânul, în calitatea lui de mentor, le cerea învăţăceilor dela Padova ştiri despre o scrisoare pe care o primiseră dela Şuluţiu (21/9 Decemvrie 1852) şi prin care acesta le pretindea o declaraţie, al cărui rost Bărnuţiu nu-1 înţelege. Ii ţinea de rău că trecuseră în Italia ? Credea poate că veniseră acolo fără de « espressa personale licenţia » de-a se înscrie la altă Universitate ? Doar au scos şi « passu» în regulă! Iar altă formalitate ştiau că nu se cerea în «ordonanţa Mareşalului t i i Radezky ». Cât despre burse, aveau să răspundă că dacă plecaseră în Italia înainte de « deslegarea » acestei chestiuni, o făcuseră spre a nu pierde termenul de înscriere la Padova, urmând ca bursele să le vină acolo. Cu toate că în testamentul ramonţian se specificau «institutele » unde puteau să urmeze cursurile eventualii bursieri, credeau, pe drept cuvânt, că specificarea nu era limitativă, întru cât şi la Padova puteau să realizeze acelaşi scop: să fie folositori « Statului », Patriei si Naţiei « noastre ». Doar în Universitatea italiană se «propuneau» aceleaşi materii ca la Viena, iar ei ţinuseră a vedea cum se predă acolo, spre a face mai bună practică « pedagogică ». Mai mult, îi îndemnase grija să capete mai repede dreptul de-a profesa advocatura, căpătând titlul de doctori. Bărnuţiu (care, cu multe abilităţi, se desvinovăţea pe sine, învăţându-i pe cei doi în ce fel să ticluiască răspunsul către Şuluţiu) îi sfătuia apoi să adaoge că Hodoş, înainte să plece din Viena, îl căutase pe Episcop ca să-i dea toate aceste şi alte explicaţii, dar că nu-1 aflase. *) G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., p. 230. *) La Academia Română, ms. 4583. www.digibuc.ro 6o ALEXANDRU MARCU' 232 De altfel, se hotărîseră în ultimul moment să se mute în Italia, aflând de ordonanţa lui Radezky pentru redeschiderea Universităţii din Padova si Pavia. • > Să-i fi lăsat deci să-şi isprăvească cu bine studiile începute acolo, că doar « nu suntem cei mai de pre urma in sirulu celoru ce au suferitu pentru esistentia » « Statului ». Să facă deci bine Şuluţiu, împreună cu « Capitolul», să prezinte suplica lor Guvernului. In aceeaşi scrisoare, pe lângă aceste instrucţiuni precise,. Bărnuţiu dă tot felul de ştiri în legătură cu şederea lui la Pavia în acel timp: nu avea nicio ştire despre « passu », căci Maiorescu şi Major, sfiindu-se — crede — să corespundă cu cei din Italia, nu-i mai dăduseră niciun semn de vieaţă până la acea dată (de fapt, scrisorile se încrucişaseră pe drum). Se adăoga apoi sfatul de-a se adresa şi lui Dobranu în chestia burselor,, dacă sprijinul lui Şuluţiu n’avea să fie de ajuns. Ţinând seama de faptul că «Blăjenii» nu s’au împăcat niciodată cu ideea că Papiu şi Hodoş învăţau în străinătate: « sciţi ca Blasiulu nu s’au pututu impaca neci odata cu cei invetiati pentru aceea neci nu iau ajutatu bucurosu, ci mai bucurosu leau pusu pedici pe unde au pututu ». Veşti, indirecte, despre necazurile lui Bărnuţiu, în acest răstimp, putem avea şl din epistola lui Tomuţ (din Treviso, la 7 Ianuarie 1853) x) către Papiu, din care vedem că «.. .D. Bar... anco nu-i asiediatu! Cattiva sorte.. ! ». Aceasta, în loc de oarecare ajutor pe lângă autorităţile austriace, la care Tomuţ putea avea atâta trecere. Dacă intervenţia în favoarea unor studenţi «suspecţi» nu l-ar fi compromis iremediabil. Dovada acestei temeri o vedem clară: Tomuţ îl ruga pe Bărnuţiu să nu-i scrie direct, ci prin mijlocirea lui Papiu, evident mai puţin cunoscut decât Bătrânul dela Pavia. In ce priveşte traiul prietenului dela Padova, ca şi al « vărului» Hodoş, nici el nu trebue să fi fost mai puţin chinuit; căci iată ce adăoga Tomuţ: «.. .Nu-ţi aplica mintea de totu — mai piano piano tote si au tempulu seu... apoi pote si odaia-camera-stanza-casa sau cum sei mai zicu, anco ti rece ? ». La ’) La Academia Română, ms. 2242, f. 234. www.digibuc.ro .233 S. BĂRNUŢIU, al. papiu ilarian şi iosif hodoş la studii Int ITALIA 61 sfârşit, o nouă dovadă a oportunismului ofiţerului transilvănean : să nu-i mai trimeată ziare româneşti «politice», ca Gazeta şi Telegraful, plăcere făcându-i cel mult cele « literare ». Din 8 Ianuarie 1853, pe lângă o scrisoare a lui Papiu către Bărnuţiu x), putem semnala alta a acestuia către unchiul său, parohul din Bocşa Română l 2), în care explică încă odată motivul mergerii în Italia (sfătuit de doctori, aerul la Viena fiind «prea aspru pentru plămânile mele cele slabe») şi, nu uită să adaoge, că «io tot în năcazuri mari am trăit». Prin scrisoarea lui Bărnuţiu către Papiu dela 11 Ianuarie3), ni se întregesc ştirile în legătură cu «targulu Blasianiloru », aflând şi despre un proces al Episcopiei de acolo, în care fusese amestecat Bărnuţiu; în sensul că scosese copii de pe unele documente, pe când se găsea la Blaj, la « restauratiune », în toamna anului 1848. Din faptul că se interesa apoi de regulamentul Facultăţii din Padova, în ce priveşte posibilitatea de transferare a unui student cu o parte din examene trecute (informaţia trebuia căpătată prin Abatele Nardi), deducem că la acea dată Bărnuţiu se mai gândea încă la eventualitatea mutării lui, împreună cu ceilalţi doi prieteni, la Padova. Cât despre Istoria lui Papiu, despre care acesta îi va fi scris, în legătură mai ales cu nemulţumirile pe care le trezise, Bătrânul ţinea să declare: «... au capetatu coragiu vedendu pornela asupra istoriei, ma gurile odata voru tac6, era istori’a va remanâ si nu va tace neciodata». Revenind la polemica cu Cattaneo, Bărnuţiu arată apoi cât de lesne îi venea oricui, chemat ori nechemat, să se ocupe cu chestiunile filologice («ortografice »), fără cea mai mică răspundere. De aceea toate sistemele ortografice adoptate de Români erau greşite; de aceea, scriitori ca italianul Cattaneo puteau deplânge lipsa unei literaturi româneşti, întru cât toate forţele naţionale se pierdeau în luptele filologice, de aproape şapte decenii. l) Cfr. G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., p. 230. *) Cfr. C. Suciu, o. cit., p. 196. 3) La Academia Română, ms. 4583-, cfr. şi G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., p. 230, unde se semnalează o altă scrisoare a lui Bărnuţiu către Major din Viena. www.digibuc.ro 62 ALEXANDRU MARCU 23* Astfel, Bărnuţiu aproba conceptul dizertaţiei celor dela Pa-dova, ca răspuns la observaţiile lui Cattaneo, cu rezerva unor pasagii în care fuseseră poate prea tăioşi cu erudiţii italieni^ aceştia trebuind, în orice caz, să fie trataţi cu menajament şi prudenţă. Intr’acestea însă (la 15 Ianuarie 1853), iată că Gazeta Transilvaniei aducea ştirea oficială a confiscării Istoriei lui Papiu, mai ales a volumului al doilea, cu toate că nu era vorba de o înlăturare cu totul din circulaţie, cel puţin clandestină 1). Nu ştim dacă în scrisorile pe care i le adresa Papiu şi Hodoş lui Bărnuţiu la 20 şi 28 Ianuarie acelaşi an 2), vor fi fost unele aluzii la acest nou necaz, ivit în vieaţa lor de studenţi cu rosturi mai mari decât simpla grijă a învăţăturii. Sigur este că la 29 Ianuarie 1853 Bătrânul le adresa o lungă epistolă 3), în care declară, dela început, că aflase din ziarele italiene (Gazzetta di Milano) că autorităţile imperiale porniseră o adevărată campanie contra cărţilor suspecte, pe care le con-fiscau fără multă cercetare. Iată, într’un cuvânt, explicaţia confiscării Istoriei lui Papiu, care nu putea fi deci socotită drept o măsură îndreptată numai împotriva lui. Deocamdată, sfătuia Bătrânul, bine făcuseră « Padovanii» disculp ându-se faţă de Şuluţiu, în speranţa că le va da bursele în Italia; iar de unde nu, mai bine să se întoarcă la Viena,, decât să râdă cei de acasă de dânşii, că au umblat fără rost la învăţătură. Fără doctorat, aveau să rămână «intr’o classe cu zapciii si cu pomosnicii», fără a putea ajunge şi ei magistraţi ori advocaţi, să aibă cine-i apăra pe Români. Atare îndeletnicire practică (fără de care « omul remane sempre numai unu meta-fisicus »), nu i-ar fi îndepărtat dela preocupările literare. Totul era însă cum să capete bursele, spre a-şi asigura putinţa de învăţătură mai departe. Nici Bărnuţiu nu era mai liniştit; căci «passulu » din Ardeal încă nu-i venise, bun pentru Pavia. Noroc de rectorul Volpi, care-1 încuraja, cu încredinţarea că, până la urmă, se vor ’) V. Pârvan, în «Luceafărul», 1903, nr. 9, p. 159. La 25 Ianuarie vestea ave» să apară în « Gazzetta di Venezia * *. *) Notate în G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., p. 230. ') La Academia Română, ms. 4583; cfr. şi G. Bogdan-Duică, op. I. cit., unde se aminteşte, la aceeaş dată, de o scrisoare a lui Papiu către Bărnuţiu. www.digibuc.ro 235 S- BĂRNUŢIU. al. papiu ilarian şi iosif hodoş la studii In italia 63 îndura să-l lase acolo; ba chiar îl înscrisese în catalogul Facultăţii, astfel că, adăoga mai liniştit bătrânul nostru student, « acum me striga si pe mine impreuna cu ceilalţi». Intre timp, l-a mai lăsat şi durerea fizică: hemoroizii nu i se « mai sue asa tare la capu », astfel că poate citi şi merge la cursuri. Bani însă abia de mai are pentru o lună. Ce se va face apoi ? Nu ştie nici el. Iar ca o complectare a acestui tablou destul de mohorît, epistola sfârşeşte cu o dureroasă întrebare: făceau foc cei dela Padova ? La Pavia îngheţa noaptea, iar ziua era negură şi ploaie. Două zile mai târziu (1 Februarie 1853), în vreme ce-i venea Bătrânului o scrisoare dela « băeţii » din Padova !), le răspundea el la aceea dela 28 Ianuarie 2), în primul rând spre a-şi mai arăta odată nedumerirea pentru confiscarea Istoriei, pe care o socotea, în întregime, o «apologia a Austriei asupra tendin-tieloru separatistice unguresci». Nu va fi fost oare de vină citarea poeziei « dela pagina 176 », în care se vorbea despre «căderea tronuriloru »?. In altă ordine de idei, comunicându-le «Padovanilor» că Maiorescu şi alţi prieteni din Viena îl sfătuiau să se mute şi el la Universitatea din Padova, Bărnuţiu, deşi obiectează că era tocmai la jumătatea semestrului, se arată destul de nehotărît în această privinţă, mai ales că nici clima dela Pavia nu-i suferea de loc: de când venise în Italia, n’a avut parte decât de negură şi ploi, iar umezeala aceea rece îi dăuna plămânilor săi prea şubrezi, precum îi spusese un doctor cu care s’a sfătuit («de aceea mi se sue si sângele catra capu, ca fiindu slabe plamanile nu se pote ossida sângele cum deve, remane venosu si reu»). De învăţat avea destul, căci s’a înscris la multe materii pentru examenele apropiate, spre a nu-1 mai apuca iar pe acolo negurile şi frigul, din pricina cărora evitase Viena, unde nu s’ar mai fi întors cu nici un preţ, spre a nu da iar peste «cuiburile cele puturose», unde aerul «e saturatu cu pulbere de granitu ». *) ’) G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., I. c. *) Academia Română, ms. 4583. www.digibuc.ro 64 ALEXANDRU MARCU 236 Sfatul lui Papiu şi Hodoş de a se lăsa de carte din cauza stării sănătăţii, nu făcea decât să-l înciudeze; căci nu putea rămâne fără «diplomă», acum că era aproape să-şi ajungă scopul. In orice caz, mai bine sar fi mutat şi el la Padova, astfel că cere să-i dea lămuriri în această privinţă. Poate că în felul acela ar fi scăpat, în parte, şi de grijile băneşti, cu care lupta acuma singur x). Bolnav, aşa dar, fără bani, chinuit de gândul de-a pleca din acel loc neprielnic sănătăţii sale şubrede, tolerat de autorităţi, istovit de grija examenelor, obsedat de rolul de conducător spiritual al tineretului de acasă, din Viena şi chiar dela Padova; mai hotărît ca oricând să facă orice sacrificiu, dar măcar să se întoarcă din străini cu diploma de doctor, Bărnuţiu avea să trăiască la Pavia, în acel început de primăvară, zile şi mai chinuite. Din cauza unei răscoale mazziniene, care avea să ducă, drept primă şi eficace măsură, la închiderea Universităţii. Cu alte cuvinte, în timp ce Bărnuţiu se găsea în Italia, în unul din cele mai îndârjite centre ale agitaţiei revoluţionare şi naţionaliste din câte a cunoscut Risorgimentul, izbucnea o mişcare, la care fostul agitator din Câmpia Libertăţii transilvănene ar fi putut lua parte, dacă nu altfel, măcar sufleteşte. Iată de ce ni se pare nimerit a da unele precizări în plus, când este vorba de acest episod, menit să fixeze odată mai mult şi ideologia politică a lui Simion Bărnuţiu, şi firea omului, în anii bătrâneţii lui premature. Pavia, încă dela începutul secolului XIX, era un cunoscut centru de conspiratori şi agitatori politici, în dauna stăpânirii austriace, studenţii Universităţii sale neînţelegând să renunţe la orgoliul de a putea scrie «una din cele mai strălucite pagini de glorie în istoria Risorgimentului italian»2). Către 1850, anii şederii lui Bărnuţiu acolo, atare agitaţii, folosite de Partidul Mazzinian, erau în accentuată creştere. Astfel că de îndată ce se simţeau oarecare semne de noi agitaţii undeva, autorităţile *) In acele zile (4 Februarie 1853), Bărnuţiu îi adresase o scrisoare lui Major, la Viena. Cfr. G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., p. 230. *) R. Rampoldi, Gli studenţi della Umversitâ di Pavia nel Risorgimento italiano, în voi. Universitatis Ticinensis, Pavia, 1925, pp. 55 urm. www.digibuc.ro 237 s- BÂRNUŢIU, AL. PAPIU ILARIAN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII IN ITALIA 65 austriace începeau prin a trimete acasă pe studenţii din Pa via, cunoscut şi temut cuib de «Jacobini» încă de prin 1799. Oraşul ales de Bărnuţiu, pentru continuarea studiilor! Iată de ce Poliţia nu cruţa cele mai mici abateri, nu rare fiind victimele printre studenţii compromişi încă din 1848, când « cele mai puternice mişcări de răzvrătire au pornit din acea Universitate » din apropierea Milanului, dar, mai ales, a frontierelor Piemontului totdeauna liber 1). Aşa că, îndată după 1821, studenţii aceia păreau mai mult voluntari decât tineri Studioşi, mai mult contrabandişti de arme si de manifeste mazziniene, decât mânuitori de coduri şi pandecte. Iar alături de studenţi, unii dintre profesori erau încarceraţi pentru «italienism excesiv », sau participare la diferitele societăţi secrete carbonare. Dintre toţi însă, cei mai aprigi luptători s’au dovedit membrii familiei Cairo li, strâns legaţi de Mazzini şi de « La Giovane Italia ». După 1848, datorită crudelor represalii la care se de-daseră Austriacii, studenţimea paveză trăia cu ura în suflet şi cu dorinţa răzbunării, în aşteptarea unui nou prilej de provocare a «tiraniei», care împiedeca unirea Lombardiei cu Piemontul. Nu degeaba Mazzini, care de altfel în acei ani şi-a făcut apariţia la Pavia, spusese că din şcolile ei « a ieşit cel dintâi strigăt de războiu împotriva Austriei» 2). Sub conducerea unui Benedetto Cairoli, între 1849 şi 1859 — sunt anii care ne interesează aici — patriotismul pavez se limita la un grup de inimoşi mazzinieni, la nevoie soldaţi şi conspiratori, profesori şi colegi de Universitate ai Transilvăneanului 3), căruia, în împrejurări personale atât de neprielnice, i-a fost dat să trăiască la Pavia zilele unei serioase mişcări revoluţionare, izbucnită la 6 Februarie 1853 4). Foarte interesant ar fi, de sigur, să putem preciza că Simion Bărnuţiu ar fi participat, cu fapta sau măcar cu gândul, la *) Cfr. şi R. S6riga, Pavia nel Risorgimento italiano, Pavia, Fusi, 1925. s) Pentru propaganda mazziniană printre studenţi, cfr. Giov. Cadolini, Memorie del Risorgimento, Milano, 1911, cap. IV. s) R. S6riga, XII lettere di G. Mazzini a cittadini pavesi, în « Bollettino della Societă Pavese di Storia Patria», XVI, 1916, pp. 91 urm. 4) Relatarea împrejurărilor, în G. Visconti Venosta, Ricordi di gioventu, Milano, Cogliati, 1904, ed. II, pp. 229 urm. 17 A. R. — Memoriile Secjiumi Literare, Seria III. Tom. VII. www.digibuc.ro 66 ALEXANDRU MARCU 238 mişcarea mazziniană, în anii şederii sale în Italia, tocmai în cel mai agitat mediu şi moment al Risorgimentului. Unele convingeri ale sale, surprinse mai târziu, în cursurile dela Iaşi *•), precum ar fi« naţionalismul republican », prigoana contra despotismului, independenţa Patriei, federalizarea Principatelor sub un « duce » comun, ori antislavismul, deşi comune cu ideile preconizate de agitatorul italian, făceau de fapt parte din marele program romantic în general, neputând constitui dovezi pentru un cât de vag mazzinianism bărnuţian. De altfel, în aceleaşi scrieri patriotul transilvănean a ţinut să ia atitudine împotriva celui mai eficace mijloc de propagandă folosit de Italian: societăţile secrete * 2). Dacă este însă a găsi adevăratul punct de despărţire, să nu uităm că Mazzini, expresie a cosmopolitismului romantic, susţinea federalizarea tuturor popoarelor din Orient, deci şi a Ungurilor, contra despotismului rusesc şi, mai ales, austriac 3). Ceea ce nu-i putea conveni lui Bărnuţiu, nici din punct de vedere practic, nici ideologic. In general, acesta se dovedea un xenofob, declarat anticosmopolit şi antisemit, în încordatul sau naţionalism, dus până la neacceptarea unui domnitor străin4). Am arătat cauzele personale care l-ar fi oprit pe Bărnuţiu să participe, ca student străin şi suspectat din Viena, la mişcările subversive din Pavia mazziniană, unde îl adusese numai gândul să ia diploma de doctor. Dar mai era şi alt motiv: în discursul din Câmpia Libertăţii, Bărnuţiu făcuse punct de onoare din a lupta contra uniunii cu Ungurii aceluiaşi Kossuth, cu care lupta alături, tocmai prin 1853, italianul Mazzini. Iată de ce putem afirma, cu toată încrederea, că mişcarea dela 6 Februarie nu numai că nu l-a atras, dar l-a necăjit cel mult, amărît şi bolnav cum era, depărtându-1—prin închiderea Universităţii — dela ajungerea mai repede a scopului şi *) Dereptulu Publicu alu Romaniloru, Iaşi, 1867, pp. 41, 50, 82, 92, 319, etc. Revăzând corecturile, am luat cunoştinţă de apariţia studiului d-lui Petre Pandrea, Filosofia politico-juridică a lui S. Bărnuţiu, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă « Carol II », 1935. 2) Cfr. Dereptulu Naturale Publicu, Iaşi, 1870, p. 63; Dereptulu Publicu, cit., p. 104. ’) Dovezile în lucrarea mea Conspiraţii ţi conspiratori, etc., indice. *) Cfr. Dereptulu Publicu, etc., pp. 65, 86, 99, 106, 140, 156 urm. www.digibuc.ro 239 s. BĂRNUTIU, al. papiu ilarian şi iosif hodoş la studii In italia 67 îndreptându-1, cel mult, după cum vom arăta, spre studiile predilecte de Filologie şi Literatură. Mai ales că reacţiunea austriacă, după acele încercări revoluţionare — de altfel neizbutite— a fost din cele mai necruţătoare x), măsurile contra studenţilor compromişi fiind luate de acord cu rectorul Universităţii, Volpi, prieten al Austriei şi al Transilvăneanului nostru. Căruia, drept răsplată a cuminţeniei arătate în acele împrejurări, i s’a recunoscut chiar în ziua de 7 Februarie dreptul să se prezinte la întâiul examen «riguros»* 2); de altfel, în aceeaşi zi — tulburările erau în toiu — le adresa prietenilor « padovani» o scrisoare 3), în care nu vom surprinde cea mai mică aluzie la acele evenimente. In schimb, nu omite să-l sfătuiască pe Papiu de a face recurs contra opririi Istoriei, prin Dobranu dela Viena, cu toate că-1 ştiau legat de Şuluţiu, care era «tare interessatu ca se fia oprita Stori’a». Ca de obiceiu, Bărnuţiu nu omite să indice ideile pe care să le cuprindă protestul, mai ales în legătură cu meritele Românilor faţă de Imperiali în timpul Revoluţiei. In acest loc, epistola cuprinde unele afirmaţii, pe care se cuvine a le reda întocmai: « Naţiunea romana care au tienutu cu Imperatulu, si aştepta câ se o apere cineva in contra atacuriloru, care leau suferitu dela inceputulu miscariloru pentruca au tienutu cu Imperati’â, si sufere si acum. (Aci deve se spui pe largu cu citate cum descriea Ungurii pe Austria inaintea Romaniloru, si cum’ii mortifica si astadi intrebandui: ce ati dobanditu pentruca ati tienutu cu Imperatulu ?), Asiadar cum ca scopulu tiau fostu câ dandule dreptate ca au tienutu cu Imperatulu se’i animeri câ se stea tari in estu spiretu de aderintia, după acest â se espui ca prin oprirea cârtii se da mare argumentu celoru ce nu voescu binele Austriei, si’i infrunta pe Romani care au tienutu cu Austria, prin urmare ca prin asta oprire Austriei nu se adauge neci unu folosu, ci numai bucuria celoru ce mai nutrescu sentieminte in contra ei etc». Natural, întreprinzând acea acţiune, s’ar fi cuvenit să dea dovadă de toată prudenţa, folosind protestul numai în cazul ') G. Romano, Provvedimenti di Polizia in Pavia e provincia nell'anno 1854, în « Eollettino della Societâ Pavese di Storia Patria», XIII, 1913, pp. 389 urm. 2) Precizare care se găseşte în documentele identificate de mine în Arhiva Universităţii din Pavia şi pe care le folosesc cronologic, la partea referitoare la data de 6 Iunie 1854. Vezi aci, p. 118. L) La Academia Română, ms. 4583; cfr. şi G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., p. 230. www.digibuc.ro 68 ALEXANDRU MARCU 240 că l-ar fi cercetat Poliţia din Padova, spre a nu adăoga şi alte urmări la confiscarea cărţii. > In restul acelei scrisori, Bărnuţiu se interesează de chestiuni literare (ar vrea să citească începutul dramei Mihulu, publicată de Istrati în Gazeta Transilvaniei şi pe care o socoteşte « minunată», din cât citise), sau, în legătură cu planul strămutării sale la Padova, vrea să ştie dacă pe acolo era râu de scăldat vara şi apă bună de băut, cu toate că, de-ar fi avut bani, deocamdată ar fi preferat să se ducă «intralte parti». Dorinţă pe care, vom vedea imediat, şi-o va mulţumi totuşi, mergând să-l viziteze pe filologul italian Pietro Monti, într’o localitate de pe Lacul Como. 3. In căutarea filologului Pietro Monti din Brunate (Februarie 1853) Aflându-1 strâmtorat, ca totdeauna, « Padovanii » se grăbiseră a-i trimete Bătrânului bani (40 florini) x), mai ales că aflaseră de închiderea Universităţii din Pavia. Evenimentele în » legătură cu acest fapt îl îngrijoraseră mult pe Bărnuţiu, iar starea sufletească i se poate deduce din scrisoarea dela 14 Februarie, către aceiaşi 2), din care transpiră panica, deşi nu pomeneşte fătis de revoluţia mazziniană. Sigur era că studenţii « sunt menati acasa toti pene la altu avisu », astfel că şi el ar fi trebuit să părăsească Pavia. Unde să meargă? Ce făceau ei, «Padovanii»? Nenorocirea era cu atât mai mare, cu cât afară ningea şi nu se putea porni la drum, « reumaticosu si ofticantu » cum se simţea. De aceea îşi propunea să se roage mai degrabă de cei dela Poliţie (care îl aveau în ochi de bun, drept austrofil ce era), spre a-şi amâna plecarea până la îndreptarea vremii, când avea să întreprindă, nesupărat de nimeni, o excursie «ştiinţifică» spre Lacul Como3). * *) *) Anunţaţi prin scrisoarea lui Papiu dela 8 Februarie 1853. Cfr. G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., p. 230. *) La Academia Română, ms. 4583. a) In acel timp (18 Februarie 1853) autorităţile imperiale întreprindeau cercetări în legătură cu Istoria lui Papiu, în Transilvania (la Arad). Vezi ms. 1016, f, 238, la Academia Română: lămuririle date la Poliţie de Dr. Atanasie Şandor. La 19 Februarie acelaşi an, Papiu îi adresa lui Bărnuţiu o scrisoare. Cfr. G. Bogdan-Duică, Notes-ul, p. 230. www.digibuc.ro 241 Ş- BĂRNUŢIU, AL. PAPIU ILARIAN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII IN ITALIA 69 Poate nu atâta atras de pitorescul locurilor, cât de faima Abatelui Pietro Monti din Brunate, pe care am găsit prilejul a-1 mai prezenta odată în legătură cu Bărnuţiu x), dar, mai înainte, şi în legătură cu activitatea sa de hispanist 2). Afirmat încă din 1835 ca erudit cunoscător al literaturii spaniole, printr’o serie de Saggi in verso e in prosa di letteratura spagnuola dalVorigine della lingua sino al secolo XIX; citit mai ales ca traducător al lui Calderon, al Romancer-ului (1838) şi al culegerii de Romanze storiche e moresche (1850), însoţite de un erudit studiu introductiv, Abatele Monti se bucura de mare prestigiu către 1853, când avea să-l cerceteze la Brunate filologul ardelean. Nu numai pentru renumele lui de profund cunoscător al literaturii spaniole — şi atare merit nu era de trecut cu vederea, în anii exotismului romantic — dar şi pentru reputaţia lui de filolog, specializat în probleme de Dialectologie; căci Pietro Monti, pentru Bărnuţiu al nostru, era mai ales autorul unui Vocabolario dei dialetti della cittâ e diocesi di Como. Appendice. Saggio di vocabolario della Gallia Cisalpina e Celtico (Milano, Classici Italiani, 2 voii., 1845 şi 1856) 3), precum şi a altor opere similare mai mărunte. Ca mulţi scriitori şi studioşi italieni din epoca romantică, Abatele Monti avea ştiinţă de limba românească şi de problemele pe care le punea analogia ei cu italiana 4). Iată adevăratul motiv pentru care l-a cercetat Bărnuţiu în Brunate, mai sus de Milano, profitând de faptul închiderii Universităţii din Pavia. După cum aflăm dintr’o scrisoare către Papiu (dela 22 Februarie 1853) 5), dintr’o alta către Cipariu (din Pavia, la 10 Decemvrie 1853) 6), precum şi din unele fragmente de studii filologice ale lui Bărnuţiu, publicate postum în Amiculu Familiei7), îl cercetase pe «pop’a Monti» spre a putea discuta *) In Omagiu lui I. Bianu, Bucureşti, Cultura Naţională, 1927, pp. 251 urm. *) In lucrarea La Spagna ed il Portogallo nella visione dei Romantici italiani, în Ephemeris Dacoromâna, II, 1924, pp. 66 urm. 3) Opera este folosită de Bărnuţiu şl la Iaşi, în Dcreptulu Publicu, etc., Iaşi, 1867, p. 69, n. 72. *) Pentru interesul Romanticilor italieni în această direcţie, cfr. lucrarea mea Romanticii italieni şi Românii, cit. *) La Academia Română, ms. 45^3- *) Publicată în « Arhivu filologicu * 1867, nr. 9, p. 179. 7) XIV, 1890, nr. 8, p. 125. www.digibuc.ro 70 ALEXANDRU MARCU 242 cu el unele probleme de Dialectologie italiană, în legătură cu limba română, bine înţeles, aflând la învăţatul italian o mulţime de vocabulare ale dialectelor italice, pe care Transilvăneanul, coborînd dela Como la Milano, se şi grăbea să le cumpere, spre a i le trimete lui T. Cipariu, prin I. Maiorescu, dela Viena. Darul acesta era însoţit şi de sfatul, pentru Cipariu, de a nu omite să-l cerceteze pe Monti, dacă ar mai fi trecut prin Como, unde Bărnuţiu notează şl o impresie de altă natură, foarte rară în scrisorile sale: «baserec’a dein Como in vervulu dealului». Cât despre scrisoarea către Papiu, din ea aflăm câte ceva în plus pentru Monti (care pricepea limba română, deşi n’avea cărţi româneşti, afară de scrierea lui Grisellini despre Banat 1), în care era şi o listă de cuvinte româneşti). De altfel filologul italian considera daco-româna un dialect italian, de care nu se putea dispensa nimeni, când era vorba să studieze comparativ dialectele italice. Constatare menită să confirme felul de a proceda al lui Bărnuţiu şi al tuturor filologilor ardeleni din vremea sa, printre care, alături de Cipariu, se număra Laurian, profesor la Iaşi, de care Bărnuţiu se interesa încă din 1853, făcând să i se trimeată din Milano unele studii de Linguistică. După o lipsă de puţine zile din Pavla, îl vom regăsi pe Bărnuţiu iarăşi acolo, ceea ce înseamnă că avusese destulă trecere la Poliţia Imperială, spre a nu fi trimes la urma lui, împreună cu studenţii italieni. Faptul ne este confirmat de el însuşi, prin scrisoarea pe care i-o adresa lui Papiu, din Pavla, la 24 Februarie 1853 2), confirmându-i primirea a încă 40 florini3) şi arătând constant interes pentru Istoria lui Papiu, nu numai în ce priveşte soarta primului volum, dar şi pregătirea celui de al doilea, pentru care îi dădea instrucţiuni cum să procedeze (colectare de material prin Negruţiu dela Cluj). 1) Pentru care cfr. Romanticii italieni şi Românii, indice. !) La Academia Română, ms. 4583; cfr. şi G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., p. 230 (semnalează două scrisori la această dată). 3) Din însemnările lui Bărnuţiu (G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., p. 224), aflăm acelaşi lucru. Laurian îi trimesese şi el 20 galbeni imperiali. Cât despre Papiu, în acel timp primise dela Popa Balint, în contul Istoriei, 100 de florini. Vezi la Academia Română, ms. 4583 (Scrisoarea lui Papiu către Balint, din 8 Martie 1853). www.digibuc.ro 243 s- BĂRNUTIU, AL. PAPIU ILARIAN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII ÎN ITALIA 71 Răgazul nevoit, prin închiderea Universităţii din Pavia (unde în acele zile era tot frig şi zăpadă), pe lângă drumul la Milano şi Como, îi îngăduise lui Bărnuţiu să redacteze un studiu mai mare, sub formă de epistolă, asupra dramei lui N. Istrati, Mihulu *) şi pe care, tot la 24 Februarie, îl trimetea celor dela Padova, să-l revadă şi, eventual, să-l trimeată la Gazeta, unde Bărnuţiu făgăduise că va colabora. Ceea ce «Padovanii » au şi făcut, trimeţând însă impresiile lui Bărnuţiu la Foaia, unde s’au publicat o lună mai târziu* 2), însoţite de măgulitoare aprecieri ale redacţiei, care le considera model de stil curat românesc şi «neafeptatu». Articolul, ca toate cele destinate de Bărnuţiu să fie publicate prin tinerii săi prieteni dela Padova, are aerul unei scrisori cu caracter intim (la nevoie era bine să se poate invoca acest caracter, spre a evita cine ştie ce mustrări); este datat « dein Italia» (aceeaşi prevedere), la 24 Februarie 1853 şi începe « Fratiloru ». Ne găsim în faţa unui document din cele mai interesante, când este vorba de configuraţia culturală a lui Simion Bărnuţiu şi, în ce ne priveşte, el este menit să întregească aspectul personalităţii sale, în anii şederii în Italia; ani în care, pe lângă cultura juridică ori filologică, şi-a însuşit-o pe cea literară, fie că era vorba de celelalte literaturi clasice, occidentale, fie că era vorba de cea italiană. Punctul de plecare îl oferea drama scriitorului moldovean, la care laudă alegerea subiectului, din istoria naţională. Ceea ce ni-1 arată pe Bărnuţiu, din capul locului, un convins partizan al şcoalei romantice. In privinţa stilului, meritele nu erau mai mici, căci « .. .în ghirland’a sa cea frumosa impletesce si cate o flore de sperantia italica pe langa nadesdea sauromatica», aluzie la formele italice, întâlnite alături de cele slave. Căci rostul poeziei — după credinţa lui Bărnuţiu — era să purifice limba de străinisme, apariţia unui Homer, Virgiliu, Dante ori *) Este vorba de scriitorul moldovean Nicolae Istrati (1818—1862), care publica poezii în « Foaia pentru minte * către 1840, pe lângă drama Mihulu (1850), o culegere de satire şi diferite scrieri politice. Cfr. D. R. Rosetti, Dicţionarul contemporanilor, Bucureşti, 1898, p. 105. Vezi şi I. Lupaş, Contribuţiuni la istoria ziaristicei româneşti ardelene, Sibiiu, « Astra », 1926, p. 10. 2) «Foaie pentru minte, anima şi literatura», nr. 11—12, 25 Martie 1853, pp. 81 urm. www.digibuc.ro 72 ALEXANDRU MARCU 244 Schiller neputându-se explica, în literaturile naţionale respective, mai înainte de acest proces de purificare. Căci « dereptulu primatului limbei nostre in contra barbarismiloru e neinstrainaveru, eternu si nemuritoriu precum este si numele celu frumosu alu gintei nostre, care n’are neci o asemenare cu barbarismulu strainiloru ». Altfel, limba românească va fi «ca o fetă de principe in cârpe de cerşetoria, ca madonn’a lui Rafaelu unsa cu colori mestecate de piptorii dela Nicula ». In această epistolă, care din multe motive ar merita să figureze în antologia prozei bărnuţiene, se găsesc şi unele precizări în legătură cu literatura italiană, care ne fac dovada că în anii şederii sale la Pa via Bărnuţiu a cultivat-o în aşa măsură, încât să-l cunoască destul de bine pe Dan te şi alţi clasici. Iar pentru ceea ce va trebui să fie cândva istoria soartei lui Dante în România, este bine să semnalăm aici în ce măsură se apropiase ardeleanul Bărnuţiu de Divina Commedia. Din aluziile surprinse în scrisoarea de care ne ocupăm, se constată, fără îndoială, că nu vorbea de opera Florentinului numai din auzite, ci în urma unor atente lecturi, fie şi limitate, până în primăvara anului 1853, la cânturile de început ale Infernului. Iată, în-tr’adevăr, cum ştie să transpună Bărnuţiu atmosfera din primele două cânturi ale Poemei, în aceste impresii ale sale: «...Poesia la Romani se afla anca in demanetia la resarit’â sorelui, unu coru de genii au plecatu odata cu diorile câ se se sue susu pe culmea muntelui, unde sesi inaltie monumentulu nemuririi, care se vorbesca la generatiunile viitorie cum vorbesc Uiad’a lui Omeru, si Eneid’â lui Virgiliu. ..». Atâta numai că pe drumul înnălţării spre mântuirea lor şi a neamului, poeţii români sunt întâmpinaţi de piedici înfrico-şetoare, asemeni fiarelor întâlnite de Dante în pădurea rătăcirilor : «. . .ma le ese in cale limb’â câ o pantera maculata cu culori multe x), si’ii impedeca de nu potu inaintâ, li se mai arata anca si *) *) Este «lonza... che di pel maculato era coverta» din Infernul dantesc {Inf. c. I, vv. 32—33). www.digibuc.ro 245 S. BĂRNUŢIU, AL. PAP1U 1LAR1AN Şl IOSIF HODOŞ LA STUDII lN ITALIA 73 cate unu ursu, cate unu leu, si cate o luponia 1), care’i face de tremura dein tote medularile 2), scadu cu anim’a, si perdu spe-ranti’â se ajunga pe culmea dorita...». Scăpare de atari fiare (simbolice şi la Bărnuţiu: străinismele din limbă!), poeţii români n’aveau să afle decât alegându-şi, ca Dante, un «duce», un maestru, ca Virgiliu pentru Florentin, « fontana nesecata dein care curgu riuri de elocintia si astadi ca inainte de doe mii de ani, elu este lumin’a si onorea poetiloru si astadi ca pe tempulu lui Dante » 3), Virgiliu făcând «nume si onore » poeţilor români, cu stilul său cel frumos, « numai se’i invetie carte cu studiulu si cu amorea lui Dante ». îndreptaţi, aşa dar, de stilul cel curat «de tota rugin’a străină» al unui scriitor ca Virgiliu, iar pe de altă parte de studiile filozofice (este vorba de Filozofia «Naturii», în care excelase Schiller), poeţii români aveau să înainteze fără teamă spre culmile perfecţiunii, cântând « minunile viitoriului de auru si virtuţile eroiloru romanesci». Ajuns aci, Bărnuţiu continuă a se arăta obsedat de reminiscenţele danteşti, căci adaogă, vorbind de poetul român, intrat pe calea perfecţiei şi aclamat de întreaga lui Naţie, «de s’ar sui in ceriu, cu cantarea sa va storce aplausulu celoru ceresci, de va descinde la iadu, acolo anca’i va deschide porţile iadului cu respeptu Cerberu canele celu cu trei capete 4) si Plutu lupulu celu turbatu i se va inchina ca unui Virgiliu si Alighieri » 5). Atari aluzii la un text literar precis ne arată îndrumarea spirituală a studentului nostru în Italia, mai ales că la asemenea lecturi, făcute în scopul primordial de a colecta material lin-guistic comparativ, se vor adăoga, numeroase, altele. ') La Dante nu este vorba decât de trei fiare: pantera, leul şi lupoaica. -) Este evidentă reminiscenţa din Inf., c. I, vv. 46 urm. J) Este parafrazarea vv. 79 urm. din c. I al Infernului: « Or se’ tu quel Virgilio e quella fonte che spandi di parlar si largo fiume?»... « O degli altri poeţi onore e lume, vagliami il lungo studio e ’l grande amore. . . Tu se’ lo mio maestro e ’l mio autore... 4) înfăţişat de Dante în cântul VI din Infern. e) Vezi Dante, Inf., c. VII. www.digibuc.ro 74 ALEXANDRU MARCU 246 4. Iarăşi preocupări filologice (Martie-Aprilie 1853) «In urma evenimenteloru din lun’a trecuta », îi scria Papiu lui Balint la 8 Martie 1853 *), Universitatea din Pavla era tot închisă, ceea ce mărea neliniştea lui Bărnuţiu în ce priveşte putinţa de a-şi termina studiile cât mai repede, însă îi dădea răgazul necesar să se consacre studiilor de Linguistică, Istorie şi Literatură, ale căror urme le vom surprinde în documentele pe care le vom invoca din acest răstimp. Starea sufletească a celor trei Ardeleni, porniţi de capul lor la studii în Italia, se mai îmbunătăţise şi ea între timp, mai ales în urma ştirilor primite de acasă, fie în legătură cu banii ce li se trimeteau de unul şi de altul, fie cu atitudinea Episcopului în chestia burselor. Ba chiar I. Faur din Blaj îi scria lui Papiu la 3 Martie 1853 2), spre a-i da veşti bune în chestia strămutării bursei în Italia, adăogând: «.. .Atâta am sciutu ca M. Sa Episcopul e multumitu cu mergerea vostra la Itali’a, si se bucura forte, ca aveţi occasiune ai face cunoscuţi mai de aproape pre Românii dein Transilvania cu Fraţii Italiani»3). Lucru de care Papiu se şi grăbea să-l anunţe pe Bărnuţiu, în scrisoarea ce-i adresa la 4 Martie. O altă veste bună, sosită la Padova câteva zile mai târziu, îl privea pe Hodoş: cu ordinul nr. 1723/145, Ministerul Instrucţiei din Viena îi îngăduia (la 8 Martie 1853) să treacă examenele la Universitatea padovană 4). Dacă Papiu, la aceeaşi dată, scriindu-i Popii Balint5 б), se arăta oarecum tot îngrijorat, o făcea poate mai mult spre a nu-şi schimba atitudinea faţă de generosul lor sprijinitor şi apoi, deoarece chestia burselor (pe care « cu nedreptate si cu preteste absurde vreu se ') Academia Română, ms. 4585. Notăm că la 24 Februarie 1853 adresa lui Hodoş la Padova era: Piazza de’ Frutti, nr. 519. а) Academia Română, ms. 2242, ff. 52 urm. 8) Documentul este folosit şi de V. Pârvan; cfr. art. cit., în «Luceafărul», 1903, nr. 8, p. 150. Pentru suspendarea bursei lui Papiu, cfr. şi A. Viciu, Al. Papiu Ilarian stipendiat din Blaj, în « Unirea *, Blaj, 18 Septemvrie 1900, nr. 38, p. 312. 4) Precizare găsită în documentele de şcolaritate ale lui Hodoş, aflate în Arhiva Facultăţii de Drept din Padova şi folosite în acest studiu pentru data de 10 Ian. 1854. б) Academia Română, ms. 4585, scrisoarea dela 8 Martie 1853. Hârtia înfăţişează, în culori, faţada Sf. Marc din Veneţia. www.digibuc.ro 247 S. BĂRNUTIU, al. papiu ilarian şi iosif hodoş la studii In ITALIA 75 ni le iea») tot nu se lămurise, mulţumită «inamiciloru din depărtare» care şi acolo «cerca a ne face şicane ». Intre timp Bărnuţiu suspendase regularitatea cu care le scria, aproape zilnic, celor din Padova, deoarece dăduse peste o carte interesantă, pe care citind-o, extrăgea cu râvnă material pentru problemele ce-1 pasionau mai mult. Acea carte era L'Italia avanti ii dominio dei Romani a lui Micali şi Bărnuţiu tocmai se pregătea să trimeată o dare de seamă despre ea la Gazeta, când cei din Padova îi trimeseseră un număr din Telegraful, cu un articol despre «neologisme». Citindu-1, Bărnuţiu întrerupea lectura lui Micali, spre a răspunde la acel articol, care cuprindea păreri menite să atingă unele din punctele cele mai sensibile ale convingerilor sale. Odată răspunsul redactat, îl trimesese, ca de obiceiu, la Padova, pentru ca Papiu şi Hodoş să-i aducă modificări de detaliu, să-l corecteze din punct de vedere ortografic la copiere, să introducă fie chiar şi adaosuri. Toate aceste precizări le găsim într’o scrisoare a lui Bărnuţiu către « Pado-vani», dela 16 Martie 1853 1), în care ni se indică alte opere de ale filologilor italieni cu care se ajuta în acel timp, pentru precizarea părerilor sale, ba ni se indică şl alte legături personale cu acei filologi, pe lângă cele cu Pietro Monti din Brunate. In prima categorie intra dicţionarul dialectului milanez, recent apărut la Milano, al lui Giuseppe Banfi, ca şi un altul al dialectului pavez, ambele puse pe fişe pentru Ioan Maiorescu. In a doua categorie, a legăturilor personale, intra eruditul Carlo Gambini, autorul acelui dicţionar 2), pe care, mărturisea Bărnuţiu, avea putinţa să-l cerceteze acasă, discutând împreună asupra problemelor de Dialectologie. Este deci cazul să-l înfăţişăm în câteva cuvinte pe acest al doilea filolog italian, cu care Bărnuţiu a strâns relaţii de prietenie, în timpul şederii sale la studii în Italia. Magistrat din Pavla (unde s’a născut în 1799), Carlo Gambini trece astăzi drept un filolog şi un jurist de puţină însemnătate, fiind oarecum socotit printre precursorii lui G. I. Ascoli, întru cât luase parte la luptele pentru unificarea limbii italiene ’) La Academia Română, ms. 4583. 2) Vocabolario pavese italiano ed italiano pavese, Pavia, Fusi, 1850; prima ediţie din 1829. www.digibuc.ro 76 ALEXANDRU .MARCU 248 şi la polemicile manzoniene, în legătură cu aceeaşi problemă 1). Compromis în urma Revoluţiei din 1848 şi condamnat în anul următor de Austriaci, după ce obţinuse graţierea se mulţumea să facă pe profesorul de latineşte în Pavia, unde, în atare împrejurări, avea să-i facă cunoştinţa Bărnuţiu. Apreciat printre filologi încă din 1829, când publicase dicţionarul dialectului din Pavia 2) — operă modestă, dar folositoare, după cum dovedesc cele trei ediţii pe care le-a avut — Gambini şi-a continuat variata lui producţie juridică, filologică şi literară, până către sfârşitul secolului trecut 3). In studiile sale de Dialectologie Comparată, Bărnuţiu s’a folosit mult de luminile acestui Gambini, fie prin convorbirile ce au avut la Pavia 4), fie prin folosirea dicţionarului pavez, dat fiind că acel dialect îi era mai familiar şi îl invoca de predilecţie, când era vorba să fixeze puncte de reper în paralelismul dintre italiană si română. Revenind însă la scrisoarea pe care le-o adresa celor din Padova la 16 Martie 1853, aflăm că Bărnuţiu, mai liniştit despre partea banilor acum (primise şi dela Laurian), nu putea folosi îndestul răgazul cu închiderea Facultăţii, căci îl supărau tot mai des « congestiunile ce mi se aduna la capu ». Preocupat, întru câtva, se arăta apoi şi de eterna chestie a burselor, cu care « vedu ca e lucrulu dracului», sfătuindu-i chiar pe ceilalţi doi să plece din Padova, înapoi la Viena, dacă bursele ar continua să le fie refuzate si dacă n’ar avea încredinţarea că t > pot trece examene acolo. La această scrisoare se găseşte anexat şi acel lung studiu intitulat Neologismulu Telegrafului Romanu5 6), de care am amintit mai sus. In el se cuprind cunoscutele teorii bărnuţiene în privinţa purismului său moderat şi denotă, în orice caz, cât de predilecte au rămas pentru autorul lor îndeletnicirile filologice în anii şederii în Italia, când nu s’a depărtat de atari ’) G. Mazzoni, L’Ottocento, Milano, Vallardi, ed. I, voi. I, p. 337. 2) Dizionario domestico pavese-italiano e italiano-pavese, Pavia, Bozzoni, 1829. 3) Date care-1 privesc, în A. Corbellini, Per una nuova nomenclatura di vie in Pavia, în « Bollettino della Societâ Pavese di Storia Patria», XIX, fasc. 1—4, 1919, P- H4- 4) Atestate în documentul publicat în « Amiculu Familiei», XIV, 1890, nr. 8, p. 110, unde este vorba şi de discuţii filologice directe, şi de « corespondenţă literariă *. 6) Academia Română, ms. 4583 (sub data respectivă). www.digibuc.ro 249 S. BĂRNUTIU, AL. PAPIU ILARIAN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII ÎN ITALIA 77 preocupări, ci, dimpotrivă, a folosit prilejul de a-şi perfecţiona teoria cu ajutorul ştiinţei italiene (pe care, de sigur, o punea la contribuţie în compilarea unor studii ca acesta pe care îl semnalăm aici) şi în care sunt numeroase exemplele din limba italiană, căci din Italia «au venitu părinţii nostrii». Ca şi acest studiu, toate cele întreprinse la Pavla în primăvara anului 1853, abundă în dovezi că Bărnuţiu cerceta cu mare răbdare studiile filologilor italieni, textele de limbă veche italiană mai ales, spre a-şi lămuri problema originilor comune şi a găsi astfel îndreptăţirea introducerii de termeni italici, în locul străinismelor slavo-maghiare. Atari dovezi se pot găsi şi în documentul amintit din Amiculu Familiei (XIV, 1890, nr. 8, pp. no urm.), unde Bărnuţiu discută în amănunt particularităţile fonetice asemănătoare dialectului pavez şi daco-românei, spre a trece apoi la dialectul milanez, studiat după dicţionarul lui Giuseppe Banfi, pe care dovedeşte a-1 fi cercetat, vorbă cu vorbă, din scoarţă ’n scoarţă (el, sau ciracii dela Padova, puşi de el). Pe lângă autoritatea lui Pietro Monti, este invocată apoi aceea, mult mai discutabilă, a unui Giulio Perticari 1), drept dovadă că Bărnuţiu nu selecţiona cu prea multă scrupu-lozitate izvoarele; fapt care, de altfel, nu i se poate imputa numai lui, fie chiar şi în Italia, într’o epocă în care studiile filologice abia începeau să se îndrumeze, prin Biondelli mai ales, către un program ştiinţific bine definit. Un postulat se impunea tot mai categoric pentru Bărnuţiu, ca şi pentru filologii italieni: studierea reciprocă a celor două graiuri, deplângându-se chiar că această convingere şi-a făcut drum în conştiinţe prea târziu, cu toată străduinţa Latiniştilor români din sec. XVIII, cu studiile desăvârşite la Roma. In cercetările filologice pe care le-a întreprins la Pavia, Bărnuţiu s’a ajutat mult cuPapiu şi Hodoş, pe care, îndrumându-i, îi punea sistematic la treabă, fie să-i facă extrase din cărţi, fie să-i copieze şi să-i îndrepte, ca stil, articolele trimese pe la revistele din Ardeal. O dovadă în acest sens o găsim şi în scrisoarea trimeasă « Padovanilor » la 17 Martie 1853 2), împreună * *) *) In opera căruia am surprins vagi preocupări în legătură cu româna. Vezi Romanticii italieni şi Românii cit., indice. *) La Academia Română, ms. 45&3- www.digibuc.ro 78 ALEXANDRU MARCU 250 cu un manuscris pentru Gazeta', epistolă în care, pe lângă nelipsitele sfaturi în chestia burselor, se adaogă aprecieri ca acestea, la adresa poeţilor din Transilvania: « .. .Poesia nu pre merge pe la Blasiu, ar fi bine ca se studieze pe poeţii dein tera româneasca si dein Moldova, ca sesi capete orecare înlesnire in limb’a poetica, ca limba Blasiului e numai de teologia si de predice la morţi». Alt grup de scrisori inedite ne îngăduie însă a deduce şi vieaţa celor doi studenţi dela Padova, în răstimpul în care am ajuns. O atare scrisoare îi era adresată lui Papiu de către Popa Balint la 22 Martie 1853 x), spre a-i da de ştire, între altele» consternarea generală provocată în Ardeal, cu excepţia a doi «trădători», de confiscarea Istoriei. Ca să-i ştie mai liniştiţi la carte prin străini, şi Balint, cu toate că era « omu pucinu » ca influenţă, pusese o vorbă bună în vederea acordării burselor în Italia, pentru care aveau a dovedi «che cu voia si passu dela Guvernu vaci dusu; vi se va da; care lucru — cuteza să observe Balint — totu de risu vrednicu; cha când dein una Patrie in alta teai pute duce cha la crisme»; căci, voia să înţeleagă, nevoia de paşaport fiind presupusă, nu ar mai fi fost obligaţi să facă nicio dovadă în acel sens. Totul era însă, după această nouă confirmare a lui Balint, că «cei din Blaj» ar fi vrut ca ei să înveţe acolo, nu în Italia. Dar Papiu nu primea în acest timp scrisori numai din Ardeal, ci şi din Italia, fie dela prietenul Tomuţ, fie dela unii prieteni italieni, pe care, asemeni lui Bărnuţiu, ştie să şi-i facă în timpul şederii sale la Padova. Spre deosebire însă de Bărnuţiu, era în stare mai mult de prietenia colegilor italieni de Universitate» precum trebue să fi fost un Andrea Petri, cu care îl găsim în corespondenţă în primăvara anului 1853. O scrisoare a acestuia, datată 22 Martie acel an* 2), din Pinzano, ne îngăduie, prin atare precizare, să deducem că era de loc din părţile oraşului Udine, venit pentru studii la Padova, unde se împrietenise cu Papiu şi cu Hodoş, dovedind şi preocupări politice, în legătură cu Orientul din care-i ştia veniţi. ') Academia Română, tus. 4583. 2) La Academia Română, ms. 2242, f. 293. www.digibuc.ro 2şi S; bărnuţiu, al. papiu ilarian şi iosif hodoş la studii In italia 79 Căci Papiu, mărturiseşte Italianul în această epistolă, îi trezise interesul « di meglio studiare lo stato attuale di quelle nazioni... Ed ora piu che mai penso al come puo darsi tanta ignoranza nella massima parte dei dotti italiani, del tuo paese, della tua nazione, e dei paesi e nazioni vicine». Tovarăş de plimbări la Veneţia cu cei doi studenţi ardeleni şi de discuţii la Padova, în cămăruţa lor din Piazza dei Frutti, de lângă Cafeneaua Pedrocchi, acest Petri îşi încheia scrisoarea cu accente de indignare împotriva imperialismului moscovit (şi se simte aci înrâurirea liberalismului mazzinian), căci tocmai aflase din ziare despre eventualitatea intrării Ruşilor în Principate. Schimbul de scrisori cu acest corespondent italian nu se limita numai la atâta *); întâmplarea face să avem şi copia răspunsului lui Papiu Ilarian, în formă de concept, databil prin aluziile pe care le cuprinde * 2) şi pe care, spre a ne da seama şl de felul cum a ştiut să-şi apropie limba italiană, îl reproducem aici: «Amico! «Ieri sera ricevetti la tua lettera. Io l’ho letta con gran soddis-fazione, vedendo quanto t’interessi per la causa orientale, ed in specie per (şters : la nostra nazionale) quella di nostra nazione che (şters: la prudenza) collocata all’estremitâ della civilizzazione (şters: orientale), che costituisce l’avantgarda (sic) della (şters : Europa) cultura europ. contro la barbarie asiatica. Mi stimo felice se le nostre conversazioni, che per me erano [tanto] preziose, t’avranno forse dato un’ maggior spinta ed interesse allo studio di questa causa in confronto colla quale, nessuna delle cause europee ha, secondo mio părere che tante volte te l’ho esternato, maggior influenza sulla sorte generale d’Europa,. nessuna che darebbe maggior pena agii uomini di stato attualmente e finatan-toche non sarâ decisa definitivamente, e secondo quel p[rinci]pio di libertâ nazionale che h il fondamento di tutte le libertâ. Tu sei felice potendo occuparti con cose tanto attraenti, mentreche io son costretto tutto il giorno divertirmi colle paglie (?) del Tolomei; n6 potrb quest’intiero anno studiar altre cose oltre le scolastiche. *) Cfr. în acelaş ms., f. 295, o altă scrisoare, dela 29 Martie 1853. 2) L-am identificat în pachetul cu scrisori ale lui Papiu dela Academia Română (ms. 4585); pe dosul conceptului se citeşte o ciornă de petiţie către Facultatea de Drept din Padova, în chestia examenelor ce aveau de trecut. www.digibuc.ro 8o ALEXANDRU MARCU 252 Con. Mold. ...e prob[abile] potrâ verificarsi che mi scrivi; la causa della malattia di quel ottimo p[rinci]pe (?) non te la potrei imaginare (sic), ne io te la posso scriver con quest’occasione. Quella causa che pochissimi la conoscono (sic) fuori del rispettivo paese, e (şters: che io) in conoscenza della quale in questi giorni son venuto, ti dară una chiave molto interessante per poter di («c) giudicar l’indole del protetto russo (?) sui paesi protetti. In Padova siamo quasi noi soli; ci annojiamo orribilmente. « Nei giornali niente d’interesse (sic). Scrivimi anche qualche volta, e vive felice (sic) ». Reţinând şi de data aceasta râvna cu care Pap iu şi Hodoş ştiau să profite de şederea lor în Italia, spre a atrage atenţia acelora cu care veneau acolo în contact asupra problemei naţionale a Românilor, vom relua firul, întrerupt o clipă, al corespondenţei lui Bărnuţiu. Acesta le scria, într’adevăr, la 23 Martie 1853 *), spre a reveni asupra chestiei neologismelor, în legătură cu articolul din Telegraful, ca să întărească odată mai mult afirmaţia că se impunea « reîmpatriarea cuvintelor vechi latineşti», înlăturate de străinisme, în decursul vremii. încolo, Bărnuţiu făcea alte rectificări de detaliu la articolul de răspuns trimes «Padovanilor», cu toată discreţia cuvenită. Căci—adăoga « oare n’ar fi bine a trămite neologismul la oarecare de n Blaju, ca de acolo să i-1 trămită lui Iacobu, copiindu-1, ca să nu ştie nici Braşovenii că e făurit în Italia; cu atât mai vârtosu că-s mai mulţi neologisti...». O altă scrisoare dela Bărnuţiu (2 Aprilie 1853) 2) ne duce iar spre lumea de griji mărunte, dar de toată ziua, a celor din Italia: Maiorescu nu-1 ajută destul pe Bărnuţiu; prin Major Şuluţiu se plânge că au plecat din Viena, fără a-i cere consim-ţimântul; de acasă, dela Moţi, veşti rele: le-au luat pădurile, astfel că, de disperare, «îşi vor lua lumea în cap »; Avram Iancu, «cam betegosu », stă la Vidra; Crainic, liberat din închisoare, e la Orăştie, orb şi bolnav, « ca vai de capulu lui ». Blăjenii, din răzbunare, vor să le ia cu orice chip bursele; dar cei doi din Padova sunt sfătuiţi de Bătrân să nu se lase, spre a face * l *) Academia Română, ms. 4383 (cu slove chirilice). l) La Academia Română, ms. 4583. Cfr. şi G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., p. 230, unde, pe lângă această scrisoare, semnalează una a lui Bărnuţiu către I. Maiorescu. www.digibuc.ro 253 S. BĂRNUŢIU, AL.PAPIU ILARIAN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII IN ITALIA 81 jocul «blestematiloru »: să părăsească chiar Italia, dar să nu renunţe la burse; să se întoarcă la Viena, chiar de ar avea bani din altă parte. De bine de rău, şederea în Italia tot le folosise: au învătat limba italiană, câtn’ar fi învătat toată vieata la Viena; iar, ca filologi, acest lucru era indispensabil. Şi apoi « ati intratu in literatura italiana, care ve va prinde bine daca veţi avâ tempu câ se stati de cultivarea limbei nostre, cu asta’o se’i intreceti pe toti carii n’au modu seu voia a inveti’â in Italia, si vigorose si alte secaturi diplomatice anca aveţi tempu se faceţi, pe care noi, spuindu adeverulu numai pentru aceea punemu ceva pretiu si momentu, câ se ne putemu vârî la o pusetiune, de unde se folosimu mai multu Romaniloru, cum e procuratur’a ». Dacă totuşi ar fi rămas la Padova şi ar fi avut de-a-face cu rectorul Universităţii de acolo, sau cu alţi reprezentanţi ai autorităţilor imperiale-austriace, să nu se fi înfăţişat fără decoraţia dela împărat («crucea»), sfat din care trebue dedus umilul devotament fată de Austria al lui Simion Bărnutiu. > i Ceea ce este deosebit de interesant pentru a preciza caracterul lui Al. Papiu Ilarian şi ceea ce-1 deosebea, din acest punct de vedere, de maestrul său Bărnuţiu, este faptul că scrisoarea de care ne ocupăm, în dreptul rândurilor de mai sus, poartă următoarea apostilă: « Me rogu de ertare, dar asta nu va fi neci decatu » 1). Declaraţia aceasta, cu atât mai preţioasă în ce priveşte sinceritatea, cu cât nu era destinată a ajunge la cunoştinţa cuiva, capătă mai mare relief sufletesc, cu cât aflăm cât de amărît era tocmai atunci Papiu, din cauza încurcăturilor cu bursa şi cât de justificat i-ar fi putut părea lui Bărnuţiu oarecare oportunism. Despre necazurile lui Papiu — şi ale vărului său Hodoş — luăm cunoştinţă din scrisoarea pe care i-o adresa Popii Balint ') La 2 Aprilie 1853 îi scria lui Papiu şi Tomuţ (avansat căpitan), spre a-i da de ştire că se muta cu garnizoana din Italia, la Briinn. Vezi la Academia Română, ms. 2242, f. 237. La 3 Aprilie 1853, Bărnuţiu dela Pavla îi scria lui Eudoxiu Hur-muzachi la Viena. Cfr. G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., p. 230. La 4 Aprilie 1853 îi scria lui Papiu prietenul italian Andrea Petri, tot dela Pinzano, spre a-i mulţumi pentru iniţierea în problemele orientale şi pentru sprijinul ce i-1 acorda la Padova. Vezi la Academia Română, ms. 2242, f. 297. 18 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. VII. www.digibuc.ro 8z ALEXANDRU MARCU 254 la 6 Aprilie 1853 1). O veste rea le venise de curând : « Blăjenii» scoseseră hotărîre contra lor dela Viena, cu toate că invocarea testamentului ramonţian nu era nimerită, întru cât nicio dispoziţie dintr’însul nu se opunea la continuarea studiilor în Italia. Argument peste care Episcopul trecuse fără multă vorbă. Pe lângă aceasta, ceruseră încă din Ianuarie la Ministerul Instrucţiei dela Viena aprobarea să treacă examene la Padova; şi nicio rezoluţie nu se luase încă. Apoi, confiscarea Istoriei, pentru a nu mai adăoga la aceste necazuri mari «lucrurile si miseriile de acasa, si alte o miie », în care se întrevăd cele mai dureroase amintiri: tatăl său ucis în 1849, casa părintească arsă, maică-sa cu două fete pe la rude, ţinute de milă; iar el la Padova, chinuindu-se cu pregătirea examenelor, de al căror rost nu ştia încă nimic. împotriva oricăror necazuri însă şi, mai ales, împotriva sfaturilor Bătrânului dela Pavia, cu orice preţ, «de aici totu nu ne miscamu, pentruca miscandu-ne amu perde unu anu scumpu intregu». Vor rămâne deci în Italia, cu oricât de puţini bani, să-şi treacă examenele. Ştiau că, printre alţii, Balint n’avea să-i lase neajutoraţi (aici Pap iu îi făgădueşte să-i ia apărarea în scris bietului preot, contra unui atac «pe catu de nedereptu pe atata de magarescu », întru cât şi-ar fi arogat dreptul să reprezinte Naţia românească în faţa împăratului, el, care, cu Moţii lui, o reprezenta totuşi mai « espres-sivu decatu doi episcopi», fie aceştia chiar Şuluţiu ori Şaguna. Sfătuindu-se şi cu Bărnuţiu, Pap iu făgăduia să trimeată răspunsul la acel atac prin « altucineva ». In restul scrisorii se citesc amănunte în legătură cu Avram Iancu şi cu primele semne de demenţă, despre care cei din Italia aflaseră prin Balint 2). Papiu are grija să-l sfătuiască pe * *) ’) I.a Academia Română, ms. 4585, *) V. Pârvan, art. cit., în Prinos luiD. A. Sturza, p. 377; N. Bănescu, scrisori publicate în Neamul Romanesc Literar, II, 1910, p. 187; N. Hodoş, S. Balint, Bucureşti, I9I3> PP- 104 urm., 113; pentru ajutorul bănesc dat de Avram lui Bărnuţiu, pe când acesta era student la Sibiiu, cfr. G. Bogdan-Duică, Viaţa şi ideile lui S. Bărnuţiu, p. 69; pentru vremea Revoluţiei, pp. 77, 82, 102; pentru legăturile cu Papiu, p. 105; vezi apoi studiile speciale asupra lui Avram Iancu: I. Lupaş, în «Anuarul de Istorie Naţională », Cluj, III, 1926, pp. 1 urm.; S. Dragomir, Avram Iancu (rec. G. Bogdan-Duică, în «Societatea de Mâine», Cluj, I, 1924, nr. 29, p. 58); N. Buta, Avram Iancu şi epoca sa, Cluj, 1924; I. Tolan, Date ungureşti despre moartea lui Avram Iancu, în «Societatea de Mâine», VII, 1930, p. 196; C. Suciu, o. cit., p. 139. www.digibuc.ro 255 s- BĂRNUŢIU, AL. PAPIU ILARIAN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII IN ITALIA 83 acesta să se poarte bine toţi cu dânsul şi să nu scrie nimic la Viena despre starea lui Ian cu, dat fiind că acolo sunt mulţi Români «buni si rei amestecaţi», nefiind nimerit să se cunoască «tote părţile nostre si bune si rele ». Grijă din care deducem cât de sus trăia Avram Iancu în sufletul generaţiei dela 1848, încât şi o calamitate ca demenţa să fie socotită o ştirbire a prestigiului său şi a Naţiunii româneşti. Nici chiar Maiorescu nu trebuia să ştie că bietul Iancu înnebunise, « pentruca se nu se latiesca vorbe rele, ca or si cumu dar b ruşine pentru toti, pentruca noi toti impreuna facemu numai o persona, si durerea si patima, si onorea si ruşinea unuia, este durerea si onor ea tuturoru ». « Padovanii» nu ştiau că, după atâtea necazuri, curând avea să le vină sl cea dintâi veste mai bună: Ministerul Instrucţiei 1 > din Viena, cu ordinul nr. 2890 din 8 Aprilie 1853, aproba ca atât Papiu cât şi Hodoş să fie admişi a trece examene la Facultatea de Drept din Padova *). Faptul îl bucura şi pe Băr-nuţiu dela Pavia, care le scria în această privinţă la 11 Aprilie 1:853 * 2), nu mai puţin bucuros; căci în aceeaş zi în care le scria, se dăduseră dispoziţii pentru redeschiderea Universităţii din Pavia. Cu aceasta, se adunau iarăşi oarecare griji asupra Bătrânului: trebuia să se prepare de examene şi n’avea cărţi. Le cerea deci «Padovanilor» (printre altele o Statistică de Nardi). La acestea se adăogau unele lămuriri în chestia sfatului dat lui Papiu de a purta decoraţia (probabil că Papiu nu se sfiise a-i replica!), în sensul că Bătrânul se gândise la eventualitatea prezentării la rectorul din Viena. La Padova însă, dacă nu-1 obliga Poliţia Imperială s o poarte, n’avea decât să se lipsească. Acelaşi oportunism îl îndemna apoi pe Bătrân să-l sfâtuească pe Papiu în chestia bietului Balint: Papiu să-şi fi văzut de treabă, mai bine să nu se fi amestecat ei în acea polemică, neştiind cum stăteau lucrurile, într’o chestie atât de delicată ca aceea a vizitei împăratului în Ardeal. Deşi Bărnuţiu pregătise — rugat de Papiu — două răspunsuri la amintitul ') Cfr. documentele lor de şcolaritate din Arhiva Facultăţii de Drept din Padova; cfr. şi G. Bariţ, în « Observatoriulu», 1881, Nr. 72, p. 289. 2) Academia Română, vis. 4583. tS www.digibuc.ro 84 ALEXANDRU MARCU 256 atac împotriva lui Balint, era de părere să se lase mai degrabă păgubaş. Pap iu, lucru surprinzător, deşi era atâta de îndatorat faţă de Balint, avea să asculte de atare îndemn, asupra căruia Bărnuţiu revenea şl în scrisoarea dela 14 Aprilie 1853 1), arătând încă odată ce bine ar fi făcut, dând dovadă de prudenţă şi espectativă. La acestea se adăoga sfatul pentru Papiu de a nu se încrede în Dobranu în chestia confiscării Istoriei, acela fiind omul lui Şaguna; tot mai sigură era calea prin Maiorescu. In altă ordine de idei, dă amănunte asupra scrisorii pe care Bărnuţiu i-o adresase cu o zi mai înainte lui Crainic2). Din ea aflăm care erau îndeletnicirile Bătrânului în acel răstimp al şederii sale la Pavia. Intr’adevăr, îi scrisese lui Crainic « despre economia de aici, cum ara, cum făcu pergolato de viia, despre fabric ’a casiului formaggio lodi3) seu di grana dein Colum-barone 4 *) iam insemnatu la urma si orecate cuvinte Etrusce, Osce, Sabine, Volsce cum le am aflatu in LanziB) reu mi pare ca n’am datu de estu scriitoriu la inceputulu vacantiei eşti trecute ca e minunatu. Literaţii nostrii anca nu sciu nimicu mai multu decatu ce se afla in scriitorii latinesci, candu voru intra in literatura Italiana, voru lege pe Vermiglioli6), Dempster (esta credu ca b Holandezu 7), Lanzi, Marini, Lami 8), etc. voru av& alte idei, o lume noua ortograficale, si Gramaticale, atunci o se vedi diserta-tiuni si Articuli, neci Sinkai, Major, Klein nu Iau lesu pe Lanzi ca si au datu opulu 1789 in Roma candu veniseră ai noştri de acolo, si n’au mai avutu nexu cu Romani ». Aşa dar, griji în legătură cu apropiatele examene la Drept, dar şi constante preocupări filologice, dovedind râvna de a ') Academia Română, ms. 4583. 2) La 13 Aprilie 1853 Bărnuţiu îi scrisese într’adevăr lui Crainic, la Blaj. Cfr. G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., p. 230. s) Localitate în provincia Milano, renumită pentru brânzeturile sale. *) Loc necunoscut mie. 6) Operă capitală: Saggio di lingua etrusca, 2 voii., Roma, 1789 (ed. indicată de Bărnuţiu). *) G. B. Vermiglioli din Perugia, celebru etruscolog, autor al unei culegeri de Iscrizioni perugine (1833). Cfr. G. Mazzoni, L’Ottocento, Milano, Vallardi, ed. II, voi. I, p. 487. 7) In realitate este scoţianul Th. Dempster (1579—1625), mort în Italia; citat aici pentru studiile sale de Etruscologie şi Antichităţi Italice. 8) Autor al unor Lezioni di antichită toscane e spezialmente dslla cittă di Firenze, Firenze, Bonducci, 1766. www.digibuc.ro 257 s. bărnuţiu, al. papiu ilarian şi iosif hodoş la studii In italia 85 strânge cât mai mult material lexical comparativ, de prin opere italiene, pe care Bărnuţiu le răsfoia cel dintâi. Alături de atari preocupări intelectuale, stăruia în mintea lui Bărnuţiu gândul cu polemica lui Balint, pentru care îi scria din nou lui Papiu, la 19 Aprilie 1853 *). După o mai adâncă gândire, Bătrânul credea că hotărîrea putea fi luată: Balint mai bine să tacă, neavând ce răspunde fără putinţă de replică; mai ales că reaua credinţă a «frico-şiloru » (pentru care Axente era « magariu », iar Iancu «ne-bunu»), s’ar fi bucurat, văzându-1 compromis şl pe bietul Balint, eroul dela 1849, «pe care nu l’au pututu bate ostile unguresci». Aceasta fiind părerea lui Bărnuţiu, totdeauna ascultat când era vorba de treburile politice de acasă, Papiu îi putea scrie lui Balint la 21 Aprilie 1853 2) că, după multe discuţii, se hotărîseră a-1 sfătui să nu răspundă nimic la acel atac; căci, după spusa lui Bărnuţiu, «Eroulu dein munte se nu se lase nici decum a se trage. dein pusetiunea sa, la siesu, la certe si cincufuri ». Cât despre discreţia recomandată în privinţa lui Avram Iancu, ea ar fi fost inutilă, căci la Viena tot se răspândise într’acestea zvonul despre boala lui. Deocamdată (21 Aprilie 1853), venise şi la Pavia învoire ca Bărnuţiu să fie înscris printre studenţii regulaţi ai Facultăţii Juridice 3), câteva zile mai înainte să sosească aceeaşi învoire şl la Padova, pentru Iosif Hodoş 4). In felul acesta vedeau deslegându-se cu bine una din problemele cele mari, cu care luptaseră cei trei neobişnuiţi studenţi ardeleni, mai bine de şapte luni. Astfel că se puteau gândi mai temeinic la studii şi nu numai la cele în legătură cu examenele, dar şl cu Istoria sau Filologia, pentru care le venea îndemn din Ardeal. Este cazul lui Papiu, căruia Iacob ’) Academia Română, mss. 4583; cfr. şi G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., p. 230. Cu o zi mai înainte, Bărnuţiu primise o scrisoare dela Major din Viena (cfr. ivi). La 17 Aprilie 1853 Locotenenţa din Veneţia, cu ord. nr. 7859, comunicase Facultăţii de Drept din Padova, că lui Iosif Hodoş i s’a admis să se înscrie la examene acolo. Vezi documentele de şcolaritate în Arhiva Facultăţii de Drept din Padova. :) Academia Română, ms. 4585. :) Cfr. G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., pp. 223 urm. La 23 Aprilie, Bărnuţiu primea o scrisoare dela Papiu (ivi, p. 230). *) G. Bariţ, în ♦ Observatoriulu », Sibiiu, 1881, nr. 72, p. 289. www.digibuc.ro 86 ALEXANDRU MARCU 258 Mureşianu dela Braşov îi scria la 25 Aprilie 1853, printre altele: « .. .O paralela intre limb’a poporului italian si a nostra near placea a citi dela Dvoastra, dar a poporului agricultoru».1). Această tendinţă a punerii în paralelă a celor două graiuri italice, preconizată cu mult înainte de Italieni, spre a fi reluată în Principate de Ion Heliade Rădulescu, după cum se vede, era încă de actualitate în revuistica românească de după 1850. 5. Cele dintâi examene în Italia (Mai-Iulie 1833) Pe când Ioan Maniu, nepotul lui Bărnuţiu, învăţa spre a se prezenta cu bine la examenul de maturitate, nu alta făcea la Pavia, unchiul său «cel bătrân», în primăvara anului acela 2). Cât despre «Padovani», ei erau în şi mai mare înfrigurare, căci la 6 Mai Consiliul Facultăţii îi admisese pe amândoi să se prezinte la cel dintâi «riguros»3). Noroc că la Pavia nu se gândea încă nimeni la examene, căci închiderea Universităţii întârziase cursurile. Bărnuţiu era suferind (8 Mai 1853)4), lucru de care-i înştiinţa pe «Padovani »: « Nu v’am scrisu demultu pentruca dela 25 Prieru m’au cuprinsu o durere de siele, incatu abia me puteam miscâ, cu temperatur’a primaverei miau venitu si reumatismulu in piciore si aici nu & baia de vapore, eri si alaltaeri m’au atacatu si friguri reumatice, astadi su mai serinu, durerea de siele au mai ingheduitu, frigurile nu m’au fertu asta nopte câ eri nopte ». Cu toate acestea, nu a omis a citi Gazeta şi Foaia, pe care i le trimeseseră, căci tocmai apăruse « Cuventulu studentului », articolul său deci, în chestia Academiei transilvănene, 1) Academia Română, ms. 2242, f, 109. s) Scrisoarea lui Ioan Maniu din Blaj, dela 3 Mai 1853, în C. Suciu, o. cit., pp. 107 urm. Tot atunci Balint, cu nobilă resemnare, îi scria lui Papiu în chestia polemicii cu Telegraful. Vezi scrisoarea dela 4 Mai 1853, la Academia Română, ms. 4585. 3) Cfr. documentele de şcolaritate în Arhiva Facultăţii de Drept din Padova . împreună cu deliberarea Consiliului profesoral dela 6 Mai 1853, am găsit şi o cerere a lui I. Hodoş, prin care solicită să fie admis a trece examenele acolo, fixându-i-se ş i materiile. Rezoluţia, pe lângă rezumarea examenelor ce trecuse la Cluj şi la Viena , specifică examenele de diferenţă. 4) Academia Română, ms. 4583. www.digibuc.ro 259 S. BĂRNUTIU, AL PAPIU ILARIAN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII IN ITALIA 87 cu modificări însă, care nu-1 mulţumeau, după cum nu-1 mulţumea prezentarea redacţională x). Ii poftea deci pe «Padovani» să scrie la redacţie, cerând să se arăte că unele lucruri se cule-seseră din greşală, iar acele «lucruri» se refereau la delicata chestie a raporturilor dintre limba naţională românească şi celelalte limbi oficiale din împărăţie, capitol în care Bărnuţiu credea nimerit să fie cât mai cuminte. Ceva mai mult: de l-ar fi atacat cineva pe această chestie, ar fi dezavuat redacţia! Că adaosul cu pricina nu era al lui, trebuiau să-l înştiinţeze şi pe Raţiu dela Viena. Deocamdată însă «Padovanii» aveau altă grijă: pregătirea apropiatelor examene. Ce folos însă că Bătrânul nu mai afla pace, din pricina « adaosului» la articolul cu Academia şi al prezentării, în care era atât de mult lăudat, încât îi ruga să protesteze; căci modestia lui suferise prea din cale-afară şi pe viitor n’ar fi dorit să se mai repete cazul; protestarea aceasta, sinceră, luminează caracterul lui Bărnuţiu din altă parte. Iată ce scria ei, textual: «... nu’i multiamescu necidecatu pentruca m’au pusu in foia de deunadi intre Romanii cei mari, ajungea sesi arete complacerea catra stilu daca iau placutu, cu tote ca neci acest’a nu era de lipsa, laudele numa pentru cei ambiţioşi sunt bune câ sele stempere setea, si câ surogatu pentru cei ce siedu in scaune si nu le implu, intre amici su ciarlateneria, câ motivu nu su praptece, fiindcă pentru cei cesi cunoscu detoriile, sunt deprisosu, pe ambiţioşi anca mai de multeori iau impetritu in rele decatu iau indreptatu, numa descepta invidia, si vetema ambiţiunea altora, asia ne arata speriinti’a »* 2). Nemulţumit era încă Bărnuţiu şl de ecoul pe care-1 avusese în Ardeal articolul în chestia Academiei Româneşti, opusă celor două, maghiară şi săsească, la Sibiiu, împotriva dorinţii Braşovenilor. Despre atare gânduri, cât şi spre a le da de ştire tinerilor săi prieteni că, în sfârşit, sosise un « dispaciu » dela *) Lista articolelor trimese de Bărnuţiu din Pavia la « Foaie pentru minte, etc. », în G. Bogdan-Duică, Viaţa şi ideile lui S. Bărnuţiu, pp. 135 urm. 2) In această scrisoare, la urmă, Bărnuţiu îl ţine de rău pe Balint că a protestat totuşi, fără ştirea « lor ». Am găsit şi textul acestui protest, cu litere chirilice, în pachetul cu scrisorile lui Bărnuţiu dela Academia Română (ms. 45^3)> după scrisoarea dela 14 Mai 1853. www.digibuc.ro 88 ALEXANDRU MARCU 260 Ministerul din Viena, prin care i se îngăduia şi lui să treacă examene la Pavia, le adresa Bărnuţiu două scrisori la 23 Mai 1853 1), din care nu lipseau alte precizări în legătură cu materiile de studiat, cu taxele, ori alte griji mai mărunte. In plus, apar aci unele preocupări politice, în deosebi pentru evenimentele din Orient, a căror deslegare n’o putea întrezări, influenţat mai ales de presa italiană, în ce priveşte Rusia 2). Dar la Padova, în dimineaţa zilei de 1 Iunie 1853, la ora zece, Papiu trecea primul său examen «riguros », din următoarele materii, cu profesorii şi notele însemnate în dreptul lor 3): Statistica—examinatorul a lipsit; Dreptul Natural şi Criminal—prof. Tolomei, cu «valde bene»; Dreptul Canonic— prof. Nardi, la fel; Dreptul Roman—examinatorul «impedito»; Dreptul Civil—prof. Cicogna, cu «valde bene»; Dreptul Co-mercial-Financiar, cu prof. D. Muschetti, la fel; Ştiinţele şi Legile Politice, la fel; iar examinatorul de Procedură Civilă «impedito». Decanul Rinaldini acordând şi el nota «valde bene », rezultatul final era din cele mai măgulitoare: «pieni voti con lode », observându-se că i se recunoşteau candidatului examenele de Drept Maritim şi Financiar Austriac, precum şi acela de Procedură «Notariale», pe care le trecuse la alte Facultăţi. » înştiinţat imediat, Bătrânul dela Pavia se grăbea să-şi felicite imediat fostul învăţăcel, observând că, în ce-1 privea, examenele de acolo aveau să mai întârzie, poate chiar până la toamna următoare (scrisoarea lui Bărnuţiu dela 6 Iunie 1853) 4). Intre timp însă trecea întâiul « riguros » şl Iosif Hodoş, în după amiaza zilei de 8 Iunie 1853, la aceleaşi materii, cu aceiaşi profesori, dar cu rezultate mai slabe ca vărul său Papiu: trei de « bene » şi cinci « sufficiente » 5); aprobat însă şi el, cu menţiunea «pieni voti», cu aceeaşi observaţie în privinţa examenelor trecute la alte Facultăţi. Astfel că amândoi puteau *) La Academia Română, ms. 4583. 2) Nu lipsesc din această scrisoare unele răutăţi la adresa lui Şaguna (ca « filolog a!) şi a lui Iacob Mureşeanu. 3) Cfr. documentele de şcolaritate din Arhiva Facultăţii de Drept din Padova. 4) La Academia Română, ms. 4583. In acea zi Bărnuţiu i-a scris şi lui I. Man, la Blaj. Cfr. G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., p. 230. 5) Cfr. documentele de şcolaritate, in amintita Arhivă. www.digibuc.ro 261 S. BĂRNUŢIU, AL. PAP IU ILARIAN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII IN ITALIA 89 să-i scrie în acele zile bunului Părinte Balint, sprijinitorul la învăţătură: «.. .Atata de norocoşi am fostu ca din rigorose capetarumu gradulu de « voturi unanime cu lauda », care sen-tentia e cea mai onorifica la rigorose »1). In vara anului 1853, fără a cuteza să plece undeva, în Italia, mai la răcoare, cei trei studenţi ardeleni au profitat de libertatea ce le-o acorda vacanţia, spre a relua cu râvnă activitatea lor filologică şi istorică. Ne-o mărturiseşte o lungă scrisoare (împestriţată la tot pasul cu fraze italieneşti), pe care o adresa Bărnuţiu lui Papiu şi Hodoş, la 15 Iunie 1853 2). După stăruitoare sfaturi de a trimete imediat la Blaj certificate cu rezultatul examenelor (pentru ca « măriile » de acolo să vadă cu cine aveau a-face!), urma o serie de indicaţii cu privire la îndeletnicirile celor doi studenţi pe timpul verii: să-i caute în presa italiană ştiri şi articole în legătură cu problema orientală; să-i facă extrase de prin cărţile, de el arătate, la bibliotecă şi de care spunea că are nevoie spre a le trimete lui Maiorescu şi Laurian, după cum făgăduise, în legătură cu studiile de Dialectologie Comparată. Bărnuţiu începuse lucrul; îl «petrecuse » pe Lanzi, Vermiglioli, Dempster, Muratori, Cittadini 3), dar nu mai putea să continue, căci avea de învăţat pentru examene şi apoi, i se tot urca sângele la cap. Astfel că Hodoş, mai ales, era ţinut să facă extrase din Muratori (volumul V), spre a identifica « poesii rozze », texte vulgare din vechea italiană, bine înţeles acele versuri care ar semăna cu limba română. Cât despre Papiu, el trebuia să-şi ia grija de a-1 cerceta pe Lanzi, celebrul autor pe care Bărnuţiu îl considera fundamental pentru studiile de Filologie Comparată şi pe care, ţine să declare, nu-1 cunoscuse niciun studios român până la dânsul. Ca să se încredinţeze că «Padovanii» n’aveau să piardă vremea de geaba, extrasele erau aşteptate fără întârziere, pentru ca, apoi, investigaţiile să fie extinse la opera unui Passeri 4), *) La Academia Română, ms. 4585. 2) La Academia Română, ms. 4583. 3) Celso Cittadini, autor a unor studii ca Trattato della vera origine e del processo e nome della nostra lingua, etc., Venezia, 1601; Origini della volgar toscana favella, Siena, f. a. *) Autorul operei Linguae oscae specimen singulare. www.digibuc.ro ■90 ALEXANDRU MARCU 262 Chierico, Marini, Bianconi x), ori Lami. Şi apoi o precizare de evidentă importanţă, în legătură cu preocupările de Topono-mastică italică ale lui Bărnuţiu: « Anca ve mai refleptu la una: legundu scriitori italiani, vechi, noi, Gazete, vocabulaire, calendarie etc. italienesci aveţi grigia daca veţi afla nume de ale sateloru, paduriloru, locuriloru nostre, ca vreu se făcu unu micu vocabulariu de sate etc. care au nume italice: cum sunt p. e. Bratej, Borsa, Bistra, Calata, Clusiu, Desiu, Losna, Gherla, Borgo, Panada, Mosna, Feldru, Fratta etc. am aflatu mai multe de 60 pene acu. « Cu observatiunei asta nu ve ocupaţi fora numai candu nu veţi av£ altu de lucru, o veţi vrb se schimbaţi» * 2). După cum vom vedea, «Padovanii», foarte ascultători, se vor aşterne curând pe lucru 3), liniştiţi despre partea examenelor. Mai era, drept este, chestia burselor şi, eventual, a altei surse, până la încheierea termenului şederii lor în Italia. Dar le rămânea o speranţă şi un refugiu: Popa Balint. Ca să-i încerce buna dispoziţie, îi adresa Pap iu o lungă epistolă la 16 Iunie 1853 4), în care, fireşte, se interesa de atitudinea Blăje-nilor în chestia bursei lor, mai ales în urma trecerii cu bine a examenelor. Dacă însă aceia n’aveau să le facă dreptate, « nu ne remane alta de câtu «se-i tienemu minte». Dar atâta ? Iată de ce Papiu cutează a-1 întreba pe Balint, dacă nu s’ar găsi cineva în tot Ardealul, care să-i înlesnească, cu oricâtă dobândă, banii de care mai aveau nevoie; căci «ni s’ar despica inim’a se lasamu lucrulu pe jumetate », acum că erau « mai la meta ». Totul se reducea la suma de 400 florini, fără de care s’ar fi făcut de ruşine în fata Italienilor, « cari ar vede ca numai doi romani veniră aici, si aceştia se intorsera din caus’a...». Aluzia era prea directă, iar bunătatea lui Balint prea lesne de înduioşat, pentru ca tâlcul scrisorii să rămână ascuns si fără urmare. » ') Citat pentru De antiquis littcris Hebraeonnn et Graecorum libellus, Bologna, 1748. 2) In pachetul cu scrisori bărnuţiene dela Academia Română (ms. 4583), după scrisoarea dela 23 Mai 1853, găsesc un ms. intitulat Ludi saeculares, cu slove chirilice, de altă mână. 3) O primă dovadă: la Academia Română, ms. 4586, se păstrează un articol politic (La Turchia ed il protettorato cristiano), copiat de Hodoş, din «II Crepu-scolo #, nr. 25—26, Iunie 1853. 4) La Academia Română, ms. 4585. www.digibuc.ro 263 s. BĂRNUŢIU, AL. PAPIU ILARIAN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII IN ITALIA 91 De bani avea mare nevoie şi Bătrânul, căci era tocmai vorba să se admită o sesiune de examene în vară şi n’avea cu ce să plătească taxa: 53 de florini. Se adresa deci «Padovanilor» (la 26 Iunie 1853) 1), care, printre alte rosturi faţă de dânsul, îl aveau şi pe acela de a procura bani cu împrumut. Sărmanul Bărnuţiu! Aproape nici haine nu mai avea pe el «ca n’am numai 30 f. cu care me ajungu anca intr’o luna, hainele anca mi s’au roşu de nu su de a le purta neci in San Pedar necum in Pavia. Nu masi intorce bucurosu de aici pana naşi pune esaminile rigorose, scriemi indata daca ai sperantia de a mi pute mediloci ajutoriu spre acestu scopu ». Pe lângă ajutor bănesc, cerea dela Papiu şi unele cărţi pentru examenele la care se pregătea, neputând, din această cauză, să le trimeată un « raport» despre dialectul pavez: învăţătura şi multipla corespondenţă nu-i îngăduiseră a-şi orândui încă însemnările, iar autorii de consultat erau foarte mulţi, vechi şi noi. Acel raport voia totuşi să-i fie trimes, odată şi odată, lui Laurian dela Iaşi, despre care Bărnuţiu, prin Papiu, începe să se intereseze tot mai mult, pregătindu-şi astfel mergerea ca profesor în Capitala Moldovei 2). In vreme ce singura distracţie a « Padovanilor », rămaşi la muncă în bibliotecile pustii şi încintate de soarele torid, erau poate scrisorile prietenilor italieni — nelipsite cele dela Andrea Petri, studentul agricultor, atâta de potrivit ca fire şi mentalitate cu Transilvănenii3)—, ca o uşurare a grijii banilor, le venea la 7 Iulie 1853 răspunsul dela Popa Balint4): se va ocupa de bursele « băieţilor », mai ales că la Sibiiu se spunea că nu Ie vor mai fi ţinute; iar de unde nu, Balint va umbla din om în om să le facă rost de bani. Dela el, mai slabă nădejde ca totdeauna: mare sărăcie în tara Moţilor, cu «băile» care mergeau prost şi cu potopul de dări apăsătoare. Totuşi, ceva bani ) Academia Română, ins. 4583. La 19 Iunie 1853 îi adresa o scrisoare Ioan Maiorescu. 2) Din Notes-ul bărnuţian (cfr. G. Bogdan-Duică, /. cit., p. 230), aflăm că Bărnuţiu îi scria lui Laurian la 1 Iulie 1853; în aceeaş zi, lui Major, la Viena. 3) La Academia Română, ms. 2242, ff. 299, 301, 303, se găsesc scrisorile acestui student italian, datate 27 Iunie, 6 şi 15 August 1853. ‘) La Academia Română, ms. 4585. www.digibuc.ro 92 ALEXANDRU MARCU 264 i-a trimes lui Bărnuţiu, prin I. Maiorescu. In viitor, «eu cu tote puterile me voi stredui aci a procura catu voi pute »-In scrisoarea pe care Bărnuţiu o adresa la 14 Iulie 1853 lui Papiu şi Hodoş 1), drept răspuns la un evident protest al acelora împotriva pretenţiilor Bătrânului de a cerceta operele scriitorilor vechi italieni, găsim o pagină din cele mai expresive, când este să determinăm locul lui Bărnuţiu în mişcarea filologică românească a veacului trecut, mai ales în ce priveşte meritul său special de a fi fost primul care să preconizeze studiul ştiinţific al paralelismului dintre d. rom. şi dialectele italice2). Iată această pagină: « Dreptu aveţi ca n’am devă se amblamu după copite de caî morţi candu avemu atatea lucruri dein t[im]pulu presente care striga după lucratori si nu se afla. Cio non ostante suntemu costrinsi a adoperâ tota antecetatea ori in care parte o aflamu buna pentru desmortirea presintelui. Pentru acestu scopu vam fostu provoca tu câ se insemnati totu ce ve vine inainte asemine limbei si datineloru nostre, ca Istori’a anca nu s’a inchisu si limb’a este unica istoria, dein teinpurile betrane ale natiunei nostre, totu cuventulu este unu monumentu, si daca e preţuita o inscriptiune de pe petra, di ce se n’aiba pretiu in gur’a ominiloru. Identitatea si analogia limbei nostre cu cea Italiana ă cunoscuta, si traptata de mulţi, ma nu e esausta ca nimene n’au comparato cu dialeptele italice pro merito, fiind aceste multe tare, si fiindu cu neputintia a le invetiâ. Totuşi nu mise vede lucru de prisosu ai provoca pe literaţii nostrii a se apucă de studiulu limbei italice pentrucâ se ne pota intielege limb’a bine, mai alesu pe aceia carii vreu se stee inainte câ Dăscăli ai limbei, si imputa altora ca nusciu limba ». Revenind apoi la desbaterea problemei dialectelor la Italieni, Bătrânul observa că din studierea lui Lanzi făcuse constatarea că şi acolo existaseră mai multe sisteme ortografice regionale, ceea ce merita să fie adus la cunoştinţa studioşilor români, spre a-i feri mai departe de « confusiunea dela turnulu babilo-nului» şi a-i convinge că nu se poate concepe o singură ortografie pentru toată «lumea ». Citind deci mai multe « ortografii din dialecte », * *) *) La Academia Română, ms. 4583. *) In aceeaşi scrisoare, diferite veşti mărunte: dintr'o scrisoare dela Maiorescu aflase veşti din Principate (urcarea lui Ghica pe tron), despre Axente, Iancu, Academie, etc. www.digibuc.ro 265 s. BĂRNUŢIU, AL. PAPIU ILARIAN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII IN ITALIA 93 « miau venitu in minte, ca ar fi bine câ se urmamu si noi orto-grafi a, seu mai bine puntuatiunea in totu loculu unde se pote « notate bene » unde se pote, si se pote in multe fora se ne perdemu originalitatea nostra ortografica, fiindcă alt’a n’avemu. p. e. noi anca putemu scrie e, amă câ Italianii ». La sfârşit insistă asupra paralelismului toponomastic surprins în Lanzi, Gambini, Monti ori Banfi, în ce priveşte numele de locuri din Italia şi acelea ale satelor ardelene, precum: Ardelu, Balla, Borla, Bistra, Bela, Buja, Bojanu, Berso, Calata, Clusiu, Cosia, Esi, Fogora, etc. Cu toate că la 3 August 1853, în plină vară, începându-se în sfârşit examenele şi la Pavia, Bărnuţiu era tare «cuprinsu», găsea răgazul necesar să-i mai întreţină pe ceilalţi doi despre chestiunile filologice, dar, în altă ordine de idei, să le dea de ştire că acuma era el în stare să le întoarcă o parte din banii împrumutaţi *): primise dela Balint şi dela Ioan Maiorescu, dela primul 100, dela al doilea 14 florini * 2). Cu toate că «.. .in Clusiu vorbescu Ungurii ca Professorii dein Blasiu tienu correspondentia cu «Italianii», cum li se zicea deci, cu suspiciune, studenţilor noştri pe la începutul lui August 1853 3). Istovit de învăţătură, pe Bărnuţiu îl aflăm bolnav în acel răstimp, după propria-i mărturisire (10 August 1853) 4): « Asta nopte si mie mi’a fostu reu, ca mi se sue emoroidele la capu, si candu incepu se adorm, me descepta indata, si greu potu se invetia de patima asta. « Durerea de capu vine dela stricarea stomachului, medicin’a e ca so iei purgatiune pentru prevenirea friguriloru. Bine e in tota demanetia pe ne mancate a b& un pahariu de apa rece, prospetu asta e cea mai buna medicina si pentru cei sanitosi anca de mare folosu ». Deocamdată nu se mulţumea numai cu astfel de sfaturi de higienă, ci, din toată sărăcia lui şi învrednicirea altora, le *) Academia Română, ms. 4583. 2) Cfr. G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., p. 224, pentru data de 24 Iulie 1853. Maiorescu luase banii dela D. Sturza şi Dr. Câmpeanu. Ivi, p. 230: Bărnuţiu, în aceeaş zi i-a scris lui Balint. 3) Din scrisoarea lui I. Faur din Blaj, către Papiu. La Academia Română, ms. 2242, f. 60. 4) Academia Română, ms. 4583. www.digibuc.ro 94 ALEXANDRU MARCU 266 trimetea celor dela Padova, din banii împrumutaţi, 50 de florini1). La bucuria aceasta se adăoga pentru Papiu şi Hodoş invitaţia, din partea lui Andrea Petri, să petreacă o parte din vacanţie la el, la ţară, în Alpi 2). Binemeritată recompensă; căci munciseră toată vara, cu râvnă, citind nenumărate opere literare şi istorice. Drept mărturie, ne stă în faţă caietul lor de însemnări. 6. Caietul de însemnări al lui Papiu Ilarian (1853) Intre scrisorile găsite la Academia Română (ms. 4585), s’a păstrat şi materialul de lucru al lui Papiu Ilarian, adică un caiet cu însemnări (folosit în decursul şederii sale în Italia, dar început în 1853), pe lângă multe fişe, alte caiete mici şi liste de cărţi. » Sunt însemnările variatelor şi multiplelor lecturi, cu rezumate făcute, de cele mai multe ori, în limba italiană, pe care deducem şi în acest fel că o scria curent; alte însemnări sunt chiar bi-lingue, în româneşte şi italieneşte. In general, citea şi rezuma tot ce-i cădea sub ochi, dela articolele politice de actualitate, la etimologii italo-române, dela inscripţii etrusce, la maxime şi versuri din Scribe. La contribuţie nu erau puse numai cărţile, ci şi presa timpului, italiană, franceză (mai ales), germană şi română. In general însă, predominantă este tot preocuparea filologică, în care Papiu nu dădea totuşi dovadă de niciun sistem şi nicio ordine. Poate că se îndeletnicea cu atari studii, în primul rând spre a asculta de îndemnul Bătrânului dela Pavia, pentru care făcea extrase de « vechituri», fără a se neglija pe sine, când era vorba să-şi satisfacă nevoia de a se iniţia în cultura modernă europeană. Nu totdeauna apoi aceste însemnări sunt simple rezumate impersonale, căci, pe alocurea, se citesc observaţii ale lui Papiu, mai ales când este vorba de analogia dintre italiană şi română. Iată în acest sens un exemplu, care este, în acelaş timp, un preţios punct de reper în idealismul naţional iredentist al studentului nostru. Citim, într’adevăr, între două însemnări filologice, în acest caiet de * *) ') La 22 August 1853. Cfr. G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., p. 224. *) Academia Română, ms. 2242, f. 305. www.digibuc.ro 267 s. BĂRNUTIU, al, papiu ilarian şi iosif hodoş la studii in italia 95 studii al lui Papiu: «II n’y a plus des Pyrenees, dise Ludovicu XIV; candu vomu dice noi... des Carpathes?». In acelaşi pachet se păstrează şi multe foi volante, fişe, cu tot felul de însemnări disparate, foarte multe din ele referin-du-se la Istoria lui Papiu, pe atunci în pregătire şi constituind schemele, chestionarele cu răspunsuri pentru compilarea celui de-al doilea volum. Tot acest material dovedeşte, dacă nu spiritul strict ştiinţific de care se călăuzea Papiu în studiile sale, o impresionantă hărnicie. După cum am amintit, cea mai mare asiduitate era îndreptată către studiile filologice, urmărite fie în general (sensul filozofic al vorbirii; Toponomastica şi Geografia; Dialectologia italică; Epigrafia; Romanistica, dusă până la spaniolă şi portugheză; paralelismul între limba literară italiană şi vorbirea din Ardeal), fie urmărite în detalii (etimologii — uneori de felul acesta: « addobbare = îndopa; colpire = ciopli; rotolare = rotogolu »). Cât despre autorii — în deosebi italieni—citiţi în vederea culegerii de material analogistic, pe lângă Micali (UItalia avanti il dominio de' Romani, voii. II şi III) şi Lanzi (Saggi di lingua etrusca, ed. 1789), impuşi ca lectură de bază de Băr-nuţiu, se găsesc citaţi în caietul lui Papiu următorii autori — mai toţi oferind material în legătură cu vechea italiană — pe care îi vom înşira în ordine alfabetică: Amaduzzi (etruscolog şi clasicist în genere); Bardetti (vechea ital.); Beaufort; Ber-gier; Burguy; Chevallet; Clerc; Cluverio; D’Auvergne La Tour; D’Auville; Dempster; Di Arezzo Guido; Diez; Du Merii; Durandi; Guarnacci (Origini italice); Giunta (Şcoala Siciliană); Gori (etruscolog); Hervas; Heyne; Lami; Leibnitz; Sc. Maffei; Marini; Mazzocchi(etruscolog); O. Miiller; Mura-tori; Olivieri (etruscolog); Passeri (la fel); Rossini; Scaligero; Vermiglioli; Volpi, sau, în fine, Vossio. Nu lipsesc apoi, mai puţine, textele literare. Astfel, se citează, dintre italieni, fragmente din: Alfieri, Fatti di Enea, Goldoni (în dialect), Machiavelli (cu trei citate, din care unul în limba franceză), Petrarca, N. Tommaseo (pentru culegerea de versuri dalmatine Iskrice), sau Verri (fără specificare dacă este vorba de Pietro sau de Alessandro). www.digibuc.ro ALEXANDRU MARCU 268 96 Dintre francezi: Corneille, M-me de Stael (teoria romantică), Lamartine, Moliere, E. Renan (din presa timpului), ori Scribe. Iar dintre clasici: Horaţiu şi Juvenal, după care urmează o serie de scrieri politice, în deosebi problema orientală, văzută de publicişti francezi (scrieri sau articole de gazetă). Studiile juridice, care reprezentau totuşi specialitatea lui Papiu, sunt aproape inexistente. Din aceste însemnări deducem cu prisosinţă felul cum îşi întrebuinţau timpul, în vacanţa anului 1853, studenţii noştri « padovani». Că Bărnuţiu dela Pavia nu arăta mai puţină râvnă din acest punct de vedere, ne-o dovedeşte cu rândurile pe care i le adresa lui Ioan Maiorescu la 1 Septemvrie 1853 x), în care, pe lângă grija examenelor («...amu asteptatu si amu invetiatu pe caidurile cele mari in Augustu candu muria ominii de căldură ca se fiu gata pe i-u 7-brie ma facultate * 2) n’au venitu ») şi pe lângă lamentarea lipsei de mijloace, pentru el şi « Padovani », nu omite să anunţe pe Maiorescu că a dat dispoziţii librarului Fusi din Milano, să-i trimeată la Viena unele cărţi (Biondelli în deosebi), atât pentru el, cât şi pentru Laurian ori Cipariu. Papiu şi Hodoş nu se îndeletniciseră însă numai cu atari lecturi, în paguba studiilor universitare. Căci în ziua de 1 Septemvrie 1853 s’au prezentat amândoi la al doilea examen « riguros », din următoarele materii 3): Papiu Ilarian (dimineaţa): Statistica—profesorul absent; Dreptul Natural şi Criminal—profesorul scuzat; Dreptul Canonic, cu Abatele Nardi, «bene»; Dreptul Roman şi Feudal—profesorul scuzat; Dreptul Civil, cu prof. Cicogna, « bene »; Dreptul Mercantil şi Financiar, prof. Muschetti, «bene»; Ştiinţele şi Legile Politice, cu « valde bene »; Procedura Civilă, cu « bene », iar nota decanului Rinaldi « valde bene ». In totul, un rezultat bun, mai puţin strălucit însă decât cel dintâi « riguros » din vară. ') Publicate de T. Maiorescu în « Convorbiri Literare *, XXXVI, 1902, pp. 994 urm. Cfr. şi G. Bogdan-Duică, Viaţa şi ideile lui S. Bărnuţiu, p. 133. 2) Aprobarea ministerială dela Locotenenţă, de a depune examene Ia Pavia. 3) Cfr. documentele de şcolaritate din Arhiva Facultăţii de Drept din Padova. www.digibuc.ro 269 s. BĂRNUŢIU, AL. PAPIU ILARIAN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII IN ITALIA 97 Hodoş a trecut examenul în după amiaza aceleiaşi zile, la aceleaşi materii şi profesori, obţinând un singur « bene » (dela « prietenul» lor, Abatele Nardi), iar restul de note «sufficiente ». Ceea ce nu-i împiedeca să-i scrie, a treia zi, lui Balint x) că trecuseră examenul tot aşa de bine ca primul, trimeţând despre aceasta atestat la Blaj * 2). Ca să impresioneze însă dărnicia bunului Părinte Balint (căruia Papiu îi şi făgăduia să-l «în-condeeze » în volumul următor al Istoriei sale, drept un mare Român), îl încredinţa că în «ajutoriele omeniloru buni» le era nădejdea, dându-şi seama că, evident, « câtu vomu fi in Padua, din fundatiune nimicu nu vomu capeta ». Ajutorul îl aşteptau, bine înţeles, sub formă de împrumut, pe care să-l plătească la întoarcerea acasă, când n’aveau să mai fie aşa de «miserabili in tre’a baniloru, cum suntemu acum». De nu pentru altceva, le trebuia de taxele de examen (al treilea), « si io n’am niciunu creitariu ». Ca « dein fundulu pamentului » ceruse bani şi celor dela Yiena, dar îi ştia pe toţi nişte «ticăloşi », care tot lui Balint îi vor cere. Ca atare, el să le trimeată, din banii luaţi despăgubire din vremea Revoluţiei, fără a-i divulga faţă de cei de acasă. îndemn în acelaşi sens, de a găsi cu orice chip bani, le venea « Padovanilor » şi dela Bărnuţiu, prin scrisoarea dela 10 Septemvrie 1853 3), în care le dădea îndrumări în chestia unu articol, trimes de aceia în concept. Din el desprindem aci unele observaţii, care întregesc concepţia bărnuţiană despre limba naţională: j «Inse intr’o epoca de nobila emulatiune candu se intrecu toti a adauge ceva la cultura limbei, lesne putemu retaci in probele nostre, detori'a fiecăruia este a invenţia limb’a bine dela poporu si dela scriitorii aprobaţi, vechi, si noi, si a paşi inainte cu sciintia.. . « Candu va intră limb’a nostra in beserec’a sciintieloru si a artiloru frumose, candu va intra in tote ramurile vieţii publice, atunci se va pută cultiva si ea dimpreună cu naţiunea, fiindcă limb’a este naţiunea, cultur’a limbei este cultur’a natiunei insesi, precum s’a disu de multe ori». ') Academia Română, ms. 4585. 2) La 4 Septemvrie 1853 Bărnuţiu primea o scrisoare dela Papiu; cfr. G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., p. 230. 3) La Academia Română, ms. 4583. ■ 19 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. VI . www.digibuc.ro 98 ALEXANDRU MARCU 270 încurcat din pricina întârzierii autorizaţiei de scutirea unui termen pentru depunerea primului examen «riguros », Bărnuţiu, deşi declara că nu mai avea bani cu ce să se ţină şi să plătească taxele, se hotăra să facă drumul la Como, unde se împrietenise cu Abatele Monti. Dintr’o însemnare a sa *) ştim, într’adevăr, că între 12—21 Septemvrie 1853 lipsise din Pavla, mergând la Como şi Milano, unde cumpăra II saggio sui dialetti gallo italici al lui Biondelli (primele două volume). La rândul lor « Padovanii» se pregăteau să facă şl ei o escapadă, spre a petrece, stăruitor invitaţi, câteva zile la bunul lor prieten Andrea Petri dela Pinzano, mai sus de Treviso şi Ta-gliamento, unde, precum le scria la 15 Septemvrie 1853 1 2) « non avrete divertimenti da cittâ, ma un amico, dei passeggi attraverso delle belle colline e torrenti, un'aria libera ed aperta » 3). Lipsiţi de bani, sau ţinuţi de studii la Padova, Papiu şi Hodoş n’au putut merge însă la prietenul lor, cu toate stăruitoarele şi repetatele lui invitaţii 4). Cât despre Bărnuţiu, odată reîntors la Pavia, aşternea un adevărat raport filologic, drept rezultat al investigaţiilor ce făcuse în drumul la Como şi Milano, spre a-1 trimete lui Ioan Maiorescu (la 27 Septemvrie 1853) 5). Datele se mărginesc mai ales la dialectul pavez, dar ele fac dovada întinselor cunoştinţe ale lui Bărnuţiu în domeniul Dialectologiei italice şi, prin mărturia că umblase să viziteze pe cei mai renumiţi reprezentanţi de pe atunci ai Filologiei italiene, ne arată până unde mergea grija lui de documentare. Date în legătură cu asemenea probleme comparatiste, se pare că-i fuseseră în prealabil cerute de Maiorescu, iar Bătrânul, din atâtea şi atâtea motive, nu-i putuse împlini voia decât acum. Mai ales că multipla varietate a dialectelor şi subdialectelor italice, presupunea o vastă erudiţie, în care nimeni nu 1) Din Notes-ul publicat de G. Bogdan-Duică, l. cit. pp. 223 urm., 227. 2) Academia Română, ms. 2242, f. 309. La 8 Septemvrie le scrisese (f. 307) de moartea prietenului comun Verzignasi. 3) Din ce aprecia Petri în natură şi din alte atitudini ale sale, îl deducem un romantic. Astfel, când era sătul de vieaţă, «... prendo il Dante e viaggio seco lui per lo Infemo » (scrisoarea dela 26 Septembrie 1853, f. 311). *) Scrisorile dela 8 Octomvrie 1853, ff. 313, 315 şi 317 din acelaşi ms. *) Cfr. « Convorbiri Literare *, /. cit., pp. 994 urm. www.digibuc.ro 271 s. BĂRNUŢIU, al. papiu ilarian şi iosif hodoş la studii In italia 99 excelase până atunci în Italia mai mult ca Bernardino Biondelli, eruditul din Milano, autor al citatului Saggio sui dialetti gallo italici, tocmai atunci în curs de publicare (ed. Bernardoni, Milano, 1853), cunoscut personal de Bărnuţiu şi recunoscut astăzi drept unul din iluştrii precursori ai lui G. I. Ascoli, întemeietor al Glotologiei ştiinţifice italiene 1). După spusa lui Bărnuţiu în scrisoarea către Maiorescu, acela care « deschide unu campu largu celoru ce dorescu a se ocupa cu studiulu dialepteloru italice»2); înainte de mulţi învăţaţi italieni chiar, Transilvăneanul nostru si-a dat seama deci de valoarea stu- > diilor biondelliene, ceea ce nu poate fi decât spre meritul său3). In restul scrisorii sale, Bărnuţiu insista asupra importanţei şcolii comparatiste dialectale italiene, expunând cu multă bogăţie de exemple teoria lui Biondelli, dar şi a unui Monti, Cattaneo, sau Perticari, spre a ajunge la concluzia, că după cum din etruscă plus latina vulgară s’a ajuns la dialectul toscan, la fel din traco-daca noastră, plus aceeaş latină vulgară, s’a ajuns la vorbirea Românilor de sub Carpaţi. De aci şi marele interes, pentru filologul român, de a studia şi cunoaşte limba italiană, cu dialectele ei, din punct de vedere istoric; după cum filologul italian — şi aci este invocată, cu un citat, autoritatea lui Pietro Monti — nu se poate lipsi de cunoaşterea celorlalte limbi romanice apusene, «cui aggiungo volentieri la valacca ». Aşa că « de sine urmeza ca neci Romanii anca nu voru pute neglege studiulu celei italienesci, si alu suroriloru, daca voru vre se faca studia intemeate in limb’a nostra romanesca» (p. 998). In ’) Amintim câteva din operele lui Biondelli: Atlante linguistico D'Europa, Milano, Chiusi, 1841; Studii sulle lingue furbesche, Milano, Civelli, 1846; Sunto di alcune lezioni sulle antichită americane, Milano, Valentini, 1853; Studii linguistici, Milano, Bernardoni, 1856; alte studii de Numismatică, Arheologie sau culegeri de vechi texte lombarde. -) După ce a atras atenţia asupra lui Biondelli, Bărnuţiu i-a creat reputaţie de maestru printre învăţaţii români de după 1860. Câteva dovezi: Ar. Densusianu, Istoria limbii şi literaturii române, Iaşi, 1894, ed. II, p. 7; Laurian, scrisoarea din « Amiculu Familiei», 1890, nr. 2, p. 24; Academia Română posedă exemplarul cu însemnarea ♦ Ex libris A. Papii Ilariani » (în Sala de Lectură). Pentru un studiu în legătură cu Românii din Transilvania, la care pare a fi lucrat Biondelli, cfr. Alexandru Marcu, Romanticii italieni şi Românii, p. 132. 3) In urma propunerii lui Al. Odobescu, în şedinţa dela 7 Septemvrie 1871 Academia Română l-a ales pe Biondelli, profesor şi Director al Muzeului de Antichităţi din Milano, membru onorar al ei. Preşedinte era Laurian, secretar I. Hodoş, iar printre membrii prezenţi, Al. Papiu Ilarian. ■>#* www.digibuc.ro IOO ALEXANDRU MARCU 272 restul scrisorii se dă un amănunţit rezumat, capitol cu capitol, al cărţii lui Biondelli, spre a se adăoga, sub formă de concluzie la teoriile de mai sus, o listă de « cuvinte si diceri care semena cu ale nostre », culese din cele mai variate texte italiene (spre care îl îndrumase şi filologul Gambini din Pavia, personal cunoscut de Bărnuţiu, ca şi însuşi Biondelli, cercetat la Milano de curând, dar pe care Bărnuţiu l-a aflat plecat, de vacanţie, la ţară) (p. 1003). Accentuata prietenie dintre Maiorescu dela Viena şi Bărnuţiu dela Pavia în acest răstimp, nu putea fi decât binevenită, cel puţin pentru speranţa că Maiorescu, prin cunoştinţele sale, avea să stăruie pentru rezolvarea chestiei bursei celor dela Padova, despre care dădea veşti cât se poate de rele Părintele Balint, la 28 Septemvrie 1853 * 2), drept răspuns la scrisoarea anterioară a lui Papiu. înduioşat de starea lor în Italia, bunul Părinte nu pregetase a se duce la Sibiiu, încă din August, unde aflase însă cât de rău fusese încondeiată cererea lor, datorită faptului că se duseseră în Italia, dar, mai ales, datorită intrigilor, din pricina cărora Balint nu îndrăznea să facă o colectă în Ţara Moţilor, spre a căpăta bani pentru dânşii2). Atari veşti de acasă nu-i descurajau însă pe «Padovani». In ziua de 5 Octomvrie 1853 treceau cu bine şi al treilea examen « riguros », Papiu Ilarian, ca de obiceiu, dimineaţa şi cu notarea «bene», iar vărul său Hodoş cu aceea de « sufficiente ». Materiile şi profesorii examinatori, ca la examenele precedente 3). Bărnuţiu în schimb îşi vedea de studiile lui filologice, găsind chiar răgazul să redacteze două studii pentru Gazeta Transilvaniei, pe care, ca de obiceiu, le trimetea, spre revedere ortografică şi copiere pe curat, celor din Padova, la 5 Octomvrie 1853 4). « Studiile » acestea, intitulate Statistica şi Educaţiunea romana, socotite de însuşi Bărnuţiu «di poco rilievo », sunt ‘) Academia Română, vis. 4383. 2) Pentru întregirea listei corespondenţei lui Bărnuţiu din acest răstimp, notez scrisorile adresate din Pavia: la 29 Septemvrie 1853 lui Aron Florian la Viena; la 30 Septemvrie lui Ion Babeş, tot acolo; la 1 şi 2 Octomvrie lui Ioan Maiorescu; cfr. Bogdan-Duicâ, Notes-ul, etc., p. 230. • a) Cfr. documentele de şcolaritate din Arhiva Facultăţii de Drept din Padova. 4) Academia Română, ms. 4583; cfr. şi G. Bogdan-Duicâ, Notes-ul, etc., p. 229. www.digibuc.ro 273 S. BĂRNUŢIU, AL. PAPIU ILAR IAN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII ÎN ITALIA IOI declarate simple traduceri de prin manualele de şcoală italiene, ori cel mult compilaţii făcute cu scopul de a pune în paralelă felul de gospodărie la Italieni şi la Români; căci asemeni preocupări de ordin practic rural a avut Bărnuţiu constant în Italia. Alături de atari preocupări, revine însă la cele filologice, predilecte, în legătură cu Biondelli mai ales, arătând tot entusiasmul cu care lua tocmai cunoştinţă de opera sa. (Aceasta cu toate rezervele pe care i le exprimase Monti, relativ la felul cum împărţea Biondelli dialectele). De altfel, aceleaşi preocupări formau şi obiectul celei de-a treia scrisori « filologice », pe care i-o adresa Bărnuţiu lui Ioan Maiorescu, la 6 Octomvrie 1853 x), « continuare la Ortografia Italiei», prin care-şi informează prietenii ardeleni asupra ultimelor cercetări şi studii filologice apărute în Italia, dovedind cât de strâns urmărea ultimele rezultate în domeniul Lingui-sticei Comparate, obţinute de învăţaţii italieni. Interesat de data aceasta mai ales de problema alfabetului italian şi romanic în general, Bărnuţiu rezuma — sau, mai bine zis, copia rezumatul făcut de Papiu Ilarian —amintitul studiu al lui Micali, aglomerând observaţii personale peste idei luate din cele mai disparate surse şi domenii: Guarnacci, Lanzi, Monti, Carlo Porta, De Brosses, Biondelli sau Cattaneo, pentru date privitoare la Etruscologie, Tablele Eugubine, «labirintul incurcat de sisteme ortografice » din Italia (ceea ce era o uşurare pentru Transilvănean), Fonetică («.. .In dialeptulu Paves este... ă ca la noi... Am ascultatu bine si pe popor si am aflat că este ă romanescu... »). Cât despre găsirea unui sistem ortografic unitar, preconizat pentru Italia de Biondelli prin stabilirea unor sunete fixe (« ca si in Italia inca mai atatea ortografii sânt, cati scriitori in dialepte, ca si la noi»), Bărnuţiu suggera ideia înfiinţării unei Academii filologice, cu Cipariu, Laurian şi I. Maiorescu, care să lucreze în vederea acestei unificări ortografice. Suggestie care avea să ducă nu peste mulţi ani la înfiinţarea Academiei Române. Căci, adăoga Bărnuţiu, «io voiu fi multiamitu cu oricare [sistem ortografic], numai să avemu odata o ortografia in locu de o mie». *) Publicată în «Convorbiri Literare», l. cit., pp. 1127 urm. www.digibuc.ro 102 ALEXANDRU MARCU 274 De altfel, această lungă scrisoare « filologică » era continuată două zile mai târziu (8 Octomvrie 1853) 1), printr’un alt raport către Maiorescu, în care se ocupă în deosebi de arzătoarea problemă a paralelismului dintre italiană şi română, considerat de Bărnuţiu nu la fel cu un Heliade ori Cattaneo, ca analogie între cele două limbi literare, ci, mult mai convingător, între dialectele italiene şi vorbirea poporului dela noi. Scopul nu putea fi decât acela să arăte că « Românii suntu poporu de Itali’a ». In acest scop se anexează şi la scrisoarea de acum o listă de cuvinte paralele, găsite de Bărnuţiu (şi de « Padovani », ceea ce omite să menţioneze) în dialectul milanez, toscan şi în limba română. In felul acesta ştia Bărnuţiu să satisfacă dorinţa prietenului său dela Viena, care îi ceruse tot felul de informaţii filologice, studii şi dicţionare dialectale, îndată ce-1 ştiuse pe Bărnuţiu în Italia. Căci Maiorescu lucra în aceeaşi direcţie prin anii 1853-542)- Curios cum tocmai în acest răstimp, când Bătrânul aştepta să-şi treacă în sfârşit examenele de Drept la Pavia, găsea mai multă vreme ca oricând pentru îndeletniciri filologice şi pentru aşternerea pe hârtie a unei noi serii de articole pentru revistele din Transilvania, pe care le trimetea lui Papiu spre revedere3). Acesta, ca de obicei, se zbătea să găsească bani, pentru toţi trei; şi, ca de obicei, i se adresa lui Balint (la iz Octomvrie 1853) 4), spre a-i da de ştire că « noue ne merge reu, reu preste tota intipuirea»; că fără ajutorul lui ar fi rămas cu taxele de examen neplătite, făcând astfel bucuria «blestematiloru »; că se angajau să restitue, până la un ban, sumele primite şi, mai ales, că-1 rugau pe Balint « se se publice prin tiera starea nostra », să se ducă deci vorba că cei trei studenţi se ţineau în Italia » » cu bani ceruţi la unul şi la altul. Cât de activ fusese în acel sfârsit de toamnă Bărnuţiu la f » Pavia, stau dovadă, pe lângă celelalte, articolele trimese pentru ') L. cit., p. 1137. *) Dovada în scrisoarea lui I. Maiorescu către Bărnuţiu, publicată în « Amiculu Familiei », XIV, 1890, nr. 8, p. 109. La 9 Octomvrie 1853 Bărnuţiu îi trimetea acel material; cfr. G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., p. 229. 3) La 10 Octomvrie 1853 îi trimetea articolul Corona Sf. Ştefan-, cfr. G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., p. 229. ‘) Academia Română, ms. 45S5. www.digibuc.ro 275 S. BĂRNUŢIU, al. papiu ilarian şi iosif hodoş la STUDII In ITALIA 103 Gazeta la 14 şi 15 Octomvrie 1853, prin I. Maiorescu *) şi Papiu* 2); care însă apăreau, cel puţin unele, în Foaie pentru minte din acelaş an3), sub titlul de Observatiuni statistice despre cultivatiunea pământului Europei, denotând — fie şi prin traducere din italieneşte — preocupări în legătură cu buna stare şi emanciparea ţăranului român, al căror ecou avea să se întâlnească până mai târziu în opera lui Simion Bărnuţiu şi anume, în cursurile universitare dela Iaşi 4). Toată corespondenţa lui Bărnuţiu dela sfârşitul anului 1853 este plină de aluzii la astfel de preocupări, pe care le împărtăşea, în tot felul, numeroşilor săi corespondenţi, dar mai ales celor din Padova, cărora le trimetea până şi reţete medicale practice, între două etimologii, sau sfaturi cum să determine pe Blăjeni să le acorde bursa 5). Bărnuţiu, după un an de şedere în Italia, era mai dispus ca niciodată să împărtăşească cititorilor din Transilvania cât mai mult din ştiinţa sa, sub formă de articole, simple compilaţii sau adaptări de prin revistele şi cărţile ce găsea la îndemână în Italia, în cele mai variate domenii. Pe lângă cele amintite, iată-1 trimeţând lui Papiu la 3 Noemvrie 1853, cu rugămintea de a-1 prelucra şi publica, un extras din scrierea politică a lui Fr. Bouvet despre problema orientală şi Turcia, apărută atunci la Paris; sau, ceva mai târziu, un alt studiu despre îngropăciunea Romaniloru (datat din Pavia, 14 Noemvrie 1853) 6). Prins cu astfel de studii mai atrăgătoare, Bătrânul nu se putea apuca de pregătit examenele, mai ales că nici bani de taxe nu avea şi nici aprobarea dela Viena nu sosise. *) Articolul Cuventu dein Dacia la sate-, cfr. G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., p. 229. 2) Urmarea la articolul despre Statistică, cu o scrisoare. Academia Română, ms. 4583 ?i G. Bogdan-Duică, o. cit., p. 229. а) 21 Octomvrie 1853, pp. 320 urm. şi Septemvrie 1854. 4) Dereptulu Publicu alu Romaniloru, Iaşi, 1867, pp. 131 urm. (împroprietărirea ţăranilor). б) Vezi de ex. scrisoarea dela 21 Octomvrie 1853 (la Academia Română, ms. 4583 şi G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., p. 229), prin care trimetea lui Papiu urmarea la studiul statistic; iar lui I. Maiorescu urmarea la articolul filologic. 6) Primul articol însoţea scrisoarea dela 3 Noemvrie 1853. Academia Română, ms. 4583. In acel timp (21 Oc. — Nov. 1853) Papiu începea să primească asigurări că li se va acorda bursa. Cfr. ms. 2242, ţţ. 117 şi 135 urm., la Academia Română. www.digibuc.ro 104 ALEXANDRU MARCU 276 Noroc de o veste bună, pe care le-o dădea «Padovanilor » la 8 Noemvrie 1853 I. Raţiu dela Viena: avea să li se plătească bursele, ba chiar şi din trecut x). Neştiind nimic despre atare hotărîre de necrezut, bine înţeles, Papiu îşi făcea datoria să ceară iar bani lui Balint (la 8 Noemvrie 1853) * 2) pentru taxele de examen, de diplomă şi de drum, la întoarcerea acasă, pe care o prevedeau cu putinţă pe la Anul Nou. In vreme ce Bătrânul dela Pavia, care sosise cel dintâi în Italia, nu se învrednicise a trece nici primul examen, aprobat de Poliţia de acolo tocmai în ziua de 10 Noemvrie 1853 3); căci fără «passulu» dela Poliţie (cum se numea pe atunci foaia de liberă petrecere), n’ar fi putut să mai stea în Italia; şi i se acordase prelungire pe încă şase luni. Despre aceasta se grăbea să-i înştiinţeze pe cei dela Padova (la 15 Noemvrie 1853) 4), adăogând şi obişnuitele observaţii cu privire la articolele trimese spre publicare, prin ei, la Gazeta lui Iacob Mureşianu, ţinut de rău pentru « scandalu » cu ortografia pe care o introducea ca un « cameleone », fără a ţine seama de ortografia autorilor. Totodată şi poate în legătură cu activitatea academică profesorală, la care îşi dădea seama că vor fi chemaţi toţi trei după terminarea studiilor în Italia şi întoarcerea acasă, Bărnuţiu le propune să compileze împreună, fiecare câte o serie de capitole, mai multe « cârti despre obieptele iuridice politice ». « Am face o epoca in literatur’a nostra, le amu dâ Romaniloru de invetiatu, si iamu abate pe mulţi dela caii ratecite; am face respeptu limbei si inaintea Romaniloru carii nu credu in limba nostra, si amu dâ prob’a prima ca avemu limba si pentru sciinti’a, totudeodata amu proba si diferinti’a, care este, si va fi intre cei ce invetia in scola sasesca, si intre cei ce invetia in scola italiana, pe literaţii nostrii anca iamu mai mişca dela ABC câ sa merga mai incolo ». *) V. Pârvan, art. cit. în « Luceafărul », 1903, pp, 149 urm. 2) Academia Română, ms. 4585. ’) După cum rezultă din actele de şcolaritate ale lui S. Bărnuţiu, din Arhiva Facultăţii de Drept din Pavia. *) Academia Română, ms. 4583; cfr. şi G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., p. 230, de unde se vede că la 10 Noemvrie îi scrisese lui Man la Blaj, iar la 12 Noemvrie lui I. Maiorescu. www.digibuc.ro 277 s- BARNUŢIU, al. papiu ilarian şi iosif hodoş la studii IN ITALIA i os Planul mergea chiar mai departe, la compilarea unei adevărate Enciclopedii româneşti, cu mulţi colaboratori şi răspândire în toate ţinuturile româneşti, cu tipografie proprie, românească, printr’o asociaţie naţională, «ca se nu platimu procente la Nemţi». Pe lângă această propunere, cât se poate de interesantă pentru istoricul iniţiativelor naţionale bărnuţiene, scrisoarea de care ne ocupăm cuprinde şi o apreciere de natură estetică, în legătură cu obiectul poeziei, pe care e bine s’o cităm pentru precizarea fizionomiei sale şi din acest punct de vedere: « Cine e Delianu ? bine o mena, de s’ar incerca si la alte obiepte nu numa totu de amore ca e tema pre ordenaria, candu s’ar incerca a descrie eroi si bătălii, tirani, si tiraniti, cum ei prindu, seu mai bine cum ei venera pe şerbii dein africa, si cum ei traptau pe iobagi in seclulu iobagiei si altele asemene, ma ar deve sa fia fostu si poetulu iobagu câ sa scie ce au fostu iobagi’a. » 7. Studii şi examene, în iarna anului 1853 (Noemvrie-Decemvrie ) Sub îndemnul atâtor iniţiative bărnuţiene, cei dela Padova, pe lângă râvna pe care-o arătau în a-1 ajuta şi seconda în multe, puneau la cale realizări proprii. Intre altele, Papiu se apucase, mai de mult, de-o gramatică româno-italiană, de care îl întreba la 19 Noemvrie 1853 prietenul său Tomuţ x), dar ale cărei urme nu le-am putut identifica nici măcar în fişele şi însemnările lui Papiu * 2). Spre atari îndeletniciri le dădea curaj şi ne-mai-întâlnita bunătate a lui Balint, care iarăşi nu se desmintea. Cu toate că sărăcia în Ţara Moţilor era cumplită în toamna anului acela (25 Noemvrie 1853) 3), căci băile de aur erau «forte sterpe» !) Academia Română, ms. 2242, f. 239 v. 2) Din scrisoarea pe care i-o adresa acestuia Bămutiu la 20 Noemvrie 1853 (Academia Română, ms. 45&3), nu reţinem decât amănunte relative la chestiuni băneşti (din sărăcia lui Bătrânul i-a trimes nepotului Ion Maniu dela Blaj, ştiindu-1 bolnav, 10 florini) şi la chestia examenelor. 3) Scrisoarea lui Balint (la Academia Română, ms. 4583), ca răspuns la cererea de bani a lui Papiu, dela 8 Noemvrie 1853. www.digibuc.ro io6 ALEXANDRU MARCU 278 (de 12 săptămâni « stiampurile » nu mai umblaseră), avea să le trimeată banii ceruţi pentru examene şi pentru diplomă, ca să-i vadă întorşi odată acasă, cu bine. « Acumu — sfârşea epistola bunului Părinte — fie cie ce va fi absolutis absolvendis exacte et genuine, redite in patriam ducatis vitae sociam, — alte nu amu ce ve scrie dinu monti de câtu de o nespuse miserie, si mulctele x) cele multe care le platescu mocii* 2) pentru che esi taie lemne de focu fere taxe, spunu ce saru fi suitu peste 25 mif. Avram totu ca vai de-elu, dupe alte incefu si bolnavu trupeşte ». Luându-şi angajamentul să aibă grijă mai departe şi de Bărnuţiu, cu toate că aflaseră de acordarea bursei (când s’ar fi întors la Viena), « Padovanii», nerăbdători, îl rugau din nou pe Balint să le trimeată măcar 200 de florini (el le scrisese că greu ar fi găsit 20, în toată Ţara Moţilor), în scrisoarea lor dela 2 Decemvrie 18533). Bani, puţini, le trimesese şi Iacob Mureşianu din Braşov; îi ceruseră apoi lui Maniu dela Blaj, dar nădejdea şi-o puneau tot în Balint, care primea noi asigurări că-şi va vedea, odată şi odată, banii înapoiaţi. Ca să-l înduioşeze mai mult, adăogau apoi că le rămânea doar să amaneteze ultimele lucruri, dacă nu le-ar fi trimes grabnic banii ceruţi; dar dela el, nu din «colepte», căci «n’avemu lips’a de mila». Şi tot în scopul de a-i atrage atenţia lui Balint asupra stării lor la Padova, ţineau să adaoge: « .. .Noi nu putemu face focu in odaie pentruca Italianii avendu erna nensemnatu n’au cuptorie in casa, pentru aceea de abe potu purta pen’a de frigu » 4). La aceste supărări, se adăogase însă una tragică: lui Iosif Hodoş îi murise tatăl, în vreme ce feciorul era la studii, prin străini. ‘) Amenzile. 2) Moţii. a) La Academia Română, ms. 4585, La aceeaşi dată Ioan Maniu din Blaj îi mulţumea lui Bărnuţiu pentru banii trimeşi, ca să-şi îngrijească de sănătate; cfr. C, Suciu, o. cit,, pp. 202 urm. 4) Dintr’o scrisoare a lui I. Faur din Blaj, trimeasă lui Papiu la 3 Decemvrie 1853 (Academia Română, ms. 2242, f. 62), se vede că la acea dată mergerea lor în Italia îndemna pe mulţi tineri dela şcolile din Blaj să facă acelaşi lucru, ştiind că limba de predare era mai uşoară ca la Viena. La f. 63, se relatează despre un proces din Ardeal, pentru o scrisoare trimeasă din Italia de I. Hodoş. www.digibuc.ro Z79 S. BĂRNUTIU, al. papiu ilarian şi iosif hodoş la studii In ITALIA 107 Pentruca «baetii» dela Padova, aflaţi în asa de mare încurcătură, să primească banii mai repede, Părintele Balint se pornise pe drum de iarnă, până la Alba Iulia, spre a le mai trimete, prin I. Maiorescu dela Viena, încă 108 florini pentru taxe (la 7 Decemvrie 1853) *), iar cu restul — denotând din partea Părintelui, pe lângă osteneală şi sacrificiu, bună voie şi voioşie — « .. .se beci cate unu pocul de vinu de bono grano lacrima Christi — apoi unu toestu pentru sanatatea mea, di-candu eviva nostro amico Simeone». Intre timp se lămurise situaţia lui Bărnuţiu la Universitate: în ziua de 6 Decemvrie 1853 se putea în sfârşit înscrie la întâiul examen «riguros » * 2), pe care îl şi trecea în seara zilei următoare, răspunzând italieneşte, iar nu latineşte, cum ar fi dorit3). Materiile din care a fost examinat, profesorii şi rezultatele, le-am identificat, ca şi pentru cei dela Padova, în documentele de şcolaritate din Arhiva Facultăţii de Drept din Pavia: G. Zuradelli, decan şi Statistica; P. Barinetti, Dreptul Natural şi Criminal; Fr. Beccali, Dreptul Roman şi Feudal; Abatele Pertile, Dreptul Ecclesiastic; Ag. Reale, Dreptul Civil Austriac; A. Volpi, Dreptul Comercial, Maritim şi Finanţe; A. Zambelli, Ştiinţele şi Legile Politice; L. Gennari, Procedura Civilă şi Notariat. Ce reprezentau ca personalitate şi activitate ştiinţifică aceşti profesori — dintre care mulţi erau suplinitori — vom arăta atunci când vom relata despre examenul de doctorat al lui Bărnuţiu. Pentru moment, observăm că la acest examen parţial obţinuse toate notele «valde bene », fiind admis « per unanimia cum applausu ». Vestindu-i pe cei din Padova despre acest rezultat, Bărnuţiu îi adresa totodată o scrisoare de condoleanţe lui Hodoş, pentru moartea părintelui său (la 9 Decemvrie 1853) 4), scrisoare din care desprindem acest expresiv fragment, spre a întregi cu un aspect mai puţin obişnuit, cel sentimental, personalitatea lui Bărnuţiu; deplângând soarta lui Hodoş, pe care tatăl său *) La Academia Română, ms. 4585. 2) Cfr. G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., p. 223. ’) Ivi, p. 223. 4) La Academia Română, ms. 4583; cfr. şi G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., p. 230. www.digibuc.ro io8 ALEXANDRU MARCU 280 n’a apucat să-l vadă măcar « laureatu », adăoga, într’adevăr, că cei vii se vor bucura în locul morţilor j «si campi’a va prinde augurii noue de lietiseme sperantie, vediendu ca resaru preste ea luminile Clainiloru, si Maioriloru; cum n’am dori câ sa ne veda progresele moşii si părinţii, carii au doritu câ sa nu fia mai invetiati decatu noi pe delurile, si valile nostre, ma noi nu le putemu muta cele ce le-au statoritu ursit’a cu decretu absolutu, si cu putere nestrămutata, numai atata putemu câ sa luminam cu sciintiele nostre mormintele parintiloru, si daca nui putemu nici imbucurâ nici ajutâ pe cei morţi, sa’i ajutamu pe cei vii câ Advocaţi si Invetietori, si sa facemu si noi ceva pentru glorificarea tempului nostru, de unde se pota luâ indemnu viitorii cum luamu si noi dela mai marii nostrii cei ce au stralucitu ore-candu in patri’a nostra cu sciinti’a, si cu virtuţile loru.» Ca o compensaţie pentru această nouă durere ce se abătuse asupra «Padovanilor» (Hodoş, oricât de îndurerat, se pregătea de ultimul « riguros »), în primele zile ale lui Decemvrie 1853 le venise ştirea îmbucurătoare, prin Cipariu, însărcinat de Consistoriul din Blaj, că li s’au acordat bursele Ramonţiane, care însă, după cererea lor înşile, avea să le fie plătite la Viena (unde trebuiau să plece curând). Cel puţin aşa îi declarau lui Balint *•), adăogând: «...Nu mai putemu de dorulu patriei si a tuturoru amiciloru noştri». Bărnuţiu dela Pavia, scăpat de examene, îşi relua între timp corespondenţa sa filologică, de data aceasta cu Timoteiu Cipariu, căruia îi adresa la 10 Decemvrie 1853 un lung raport2), similar celor trimese lui Maiorescu. Pretextul era cererea lui Bărnuţiu de a-i procura un certificat că funcţionase ca profesor la Blaj, precum şi sfaturile necesare cum să procedeze Cipariu la alcătuirea gramaticii, la care Bărnuţiu aflase că tocmai lucra. Prima grijă trebuia să-i fie în legătură cu ortografia, pentru care este citat la tot pasul cazul Italienilor şi a unor filologi ca Biondelli (în primul rând), Cattaneo sau Monti (autorităţi recunoscute în studiul comparativ al limbilor, de mare actualitate pe atunci în Italia), cu care Cipariu bine ar fi făcut să ') Intr’o scrisoare datată numai Dec. 1853. Academia Română, ms. 4583. s) Publicat apoi de Cipariu în « Archivu pentru filologia şi istoria #, Blaj, 1867, nr. 6, pp. 117 urm; nr. 9, p. 179. Cfr. şi G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc. p. 230. www.digibuc.ro 281 s. BĂRNUŢIU, al. papiu ilarian şi iosif hodoş la studii in italia 109 intre «in comerciu literariu », dacă ar mai fi trecut vreodată prin Milano. Alături de aceşti filologi, nu sunt omişi, bine înţeles, autorii clasici, ca Muratori, Lanzi (fără de care Cipariu nu trebuia să cuteze a-şi publica gramatica!), ba chiar şi Dante (pentru ideile şi constatările din De Vulgari Eloquenlia). In felul acesta ne dăm seama, într’adevăr, cât a contribuit de mult Bărnuţiu, în timpul şederii sale la studii în Italia, cu sila uneori, la promovarea şcolii filologice ardelene de pe vremea lui Cipariu, în direcţia Filologiei şi a Dialectologiei italiene. Căci, declara textual Bărnuţiu, «e neaparatu, ca se intrată catu de afundu in literatur’a italiana, si pentru aceea ca se coregeti unele opiniuni ratecite ale scrietoriloru italiani despre romani, care le tienu dela nemţi mai cu sama », dar şi pentru că «limb’a nostra ori cumu e un dialectu italianu, si precum nu se pote cunosce totulu.fora cunoscinti’a fon-damentale a partiloru, asia nece partea nu se pote tracta fora cunoscienti’a totului»1). Dacă acesta era conţinutul scrisorii adresate de Bărnuţiu lui Cipariu, dintr’o alta, către «Padovani» (dela 16 Decemvrie 1853) 2), desprindem o pagină de autobiografie, expresivă nu numai pentru ceea ce ne poate interesa în prezentul studiu: «Sa credi frate ca nu este lucru asia usioru a fi studente candu au trecutu peste tine 45 de erni grele, masi fi multiamitu cu ju-risprudentia dein Sabiniu, ma precum v’am fostu scrisu mainainte, m’au totu pascutu speranti’a, ca dora dora o voru scote cumva si ai nostrii câ sa avemu si noi scole de legi, si atunci asi fi fostu si io de ceva ajutoriu, ma si daca nu vomu ave scole de aceste, lips’a anca va fi mai mare câ se facemu si noi ceva in literatur’a nostra, ca Romaniloru numa asia vomu folosi ceva daca vomu raspandi sciinti’a intre densii toti de tote părţile cata vomu pute, altmintrele de amu fi chiaru domni la [. . ..] numa noe neamu folosi, natiu-nalitatea nostra tota numa pe bes[. . ]rti’a va resimâ câ inainte de 1848, sciu io ca o sente astâ totu Romanulu a caruia anima bate 1) In revista « Amiculu Familiei * * din 1890 (nr. 7, p. 94) se găseşte publicat răspunsul lui Cipariu la această scrisoare a lui Bărnuţiu; răspuns (datat din Blaj, la 15 Decemvrie 1853), din care se deduce că Cipariu folosea materialul italienesc semnalat de Bărnuţiu, dar că nu împărtăşea în totul vederile sale, în privinţa raporturilo r dintre italiană şi română. •) La Academia Română, nis. 4583; cfr. şi G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., p. 230. Totodată Bărnuţiu îi scria lui Balint, lui Major şi Stoia, la Viena. www.digibuc.ro I IO ALEXANDRU MARCU 282 caldu pentru gintea sa, pentru acestu scopu m'am supusu si io la aceste obligaţiuni scolastece, care cu atatu mi cadu mai grele, ca ve sunt si D-vostre spre nespusa greutate, ma ve promitu ca de voiu ave dile ca sa potu merita si io ceva după ostenelele mele, cea d’antei mi va fi a ve reintorce spesele care le faceţi cu mine »x). La greutăţile proprii cu studiile universitare, se adăogase atunci o nouă grijă pe capul bietului Bătrân: « Padovanii», în preziua trecerii doctoratului lor, îi trimeseseră subiectele, ca să le compileze el, fără cărţile respective măcar, aşa zisele «teze ». Dată fiind natura prieteniei şi a colaborării dintre cei trei studenţi în timpul şederii în Italia, Bărnuţiu s’a supus, iar dovada o avem în scrisoarea sa dela 16 Decemvrie 1853 * 2) către Papiu. In adevăr, le dădea prin această scrisoare, punct cu punct, soluţii pentru fiecare problemă în parte, ba pe alocuri le redacta, în italieneşte, contextul, adăogând indicaţii cum să procedeze spre a compila de prin cursuri părţile care lipseau, el fiind prins cu învăţatul, cu frigul de afară şi cu « congestiu-nile ». Să fi fost tot atâtea scuze, spre a evita obligaţia de a redacta tezele «Padovanilor» în întregime, cum poate aceia trăgeau nădejde ? 3). Citind o nouă scrisoare pe care le-o adresa Bătrânul la 23 Decemvrie 1853 4), n’ar fi avut însă motive să se mai îndoiască, aflând că trecuse tocmai atunci un nou examen parţial de diferenţă (Istoria Austriei) 5), că o ducea greu cu iarna rea (casa era cu lespezi pe jos — ca toate din Italia — şi fără « cuptoriu », ci numai cu vatră), fiind mai mult « inflamatu de recela ». Trist Crăciun la Pavia pentru Bărnuţiu, după cum se întrevede şl din scrisoarea dela 25 Decemvrie 1853 6), odată cu care le mai trimetea «Padovanilor» noi întregiri pentru tezele lor (Dreptul Canonic, în latineşte). *) Reţinem din aceeaş scrisoare durerea lui Bărnuţiu, aflând că starea sănătăţii lui Avram Iancu se înrăutăţise; dădea sfatul—prin Balint—să facă băi de aburi şi reci, la Viena. La Pavia ningea tare, ca în Ardeal. 2) La Academia Română, ms. 4583. 3) Notez că la data de 22 Decemvrie 1853 îl băteau gândurile şi pe Ioan Ma-iorescu să se ducă în Italia, pentru studiile lui filologice. Vezi în acest sens o scrisoare a lui către Balint, la Academia Română, ms. 4584. 4) La Academia Română, ms. 4583; cfr. şi G. Bogdan-Duică, Notes-ul. etc., p. 223. 5) Pentru Istoria Universală — din care nu dăduse examen nici la Viena (căci « nici nu gandiamu la Doctoratu *) — trebuia să aducă certificatul doveditor că predase acea materie, ca profesor, la Blaj. *) La Academia Română, ms. 4583. www.digibuc.ro 283 S, BĂRNUTIU, AL, PAPIU ILARIAN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII IN ITALIA III Aceştia erau, într’adevăr, peste fire de ocupaţi — îi scriau lui Balint la 28 Decemvrie 1853 x) — căci « avemu de a deslega in scrisu cate o intrebare din tote sciintiele; afara de acesta avemu de a tipări cel pucinu 3 intrebari (thesis) din fiecare sciintia. Din 3 avemu de a tiene disputa publica ». Iar tezele fiind la tipar şi taxele de diplomă neplătite, « Padovanii », bine înţeles, mai aşteptau 200 de florini dela bunul Părinte. Iată care era starea sufletească a studenţilor noştri la Pavia 4 4 şi la Padova, în cele din urmă zile ale anului 1853, după încordate lupte cu nevoile şi greutatea studiilor, gata să se vadă ajunşi — după spusa lor — la « meta ». IV 1. Doctoratul lui Papiu şi Hodoş; plecarea lor din Padova (Ianuarie — Aprilie 1854) La ştiinţa lui Bărnuţiu ajunsese într’acestea (la 1 Ianuarie 1854) că un poet «romanescu», din Roma deci, Domenico Francesco Vallardi (cu totul necunoscut în istoria literaturii italiene din sec. XIX) 2), scrisese versuri în care era vorba despre Români. Iar pentrucă « una ca asta pote ca-i va indemna pe unii si pe alţii a mai lege si itlaienesce, vediandu ca scriu mai cu simpatiea Italianii de noi decatu Nemţii», Bărnuţiu tradusese acele versuri în româneşte, trimetându-le celor din Padova care, oricât de ocupaţi cu examenele — ca şi Bărnuţiu — ar fi găsit răgazul necesar să le copieze, să le îndrepte şi să le trimeată lui Iacob Mureşianu pentru Foaie 3). Rămas iar fără bani de examene (căci cheltuise şi pentru dicţionarele trimese lui I. Maiorescu, fără a fi despăgubit), Bătrânul se îngrijea în primele zile ale lui Ianuarie 1854 de plecarea « Padovanilor » către Viena, după luarea doctoratului, dându-le sfaturi fie pentru găsirea unui loc de practicanţi (la ’) La Academia Română, vis. 4585, :) Nu-1 menţionează Guido Mazzoni, în Ottocento său. s) Academia Română, ms. 4583. www.digibuc.ro 112 ALEXANDRU MARCU 284 un advocat italian din Viena, prin Abatele Nardi), fie pentru drumul până acolo, peste mare, prin Triest. Şi apoi 1): «Io acu n’am ce se ve mai scriu, numa ca’mi pare reu ca ve duceţi dein Padova, ca pene candu eraţi aici, gandiamu ca sunteti numa in celalaltu capu de satu, acum remane Italia numa pe mine singuru ». Bătrânul avea dreptate să se grăbească cu atari sfaturi, căci Papiu şi Hodoş, mai norocoşi ca dânsul, treceau al patrulea examen «riguros» în ziua de 7 Ianuarie 1854 (la materiile şi profesorii ştiuţi, Papiu cu toate notele « valde bene » şi cu aprobarea «a pieni voti con lode»; Hodoş cu «sufficiente », dar aprobat şi el «a pieni voti »)2), pentru ca trei zile mai apoi, la 10 Ianuarie 1854, ora 12 ziua, să aibă loc examenul lor de doctorat, cu tot ceremonialul obişnuit în Universităţile occidentale, de faţă fiind, pe lângă public, comisia alcătuită din profesorii Cicogna (înlocuindu-1 şi pe directorul Facultăţii), Nardi, Tolomei, Zambelli, Delluschich şi decanii tuturor celorlalte Facultăţi, pe lângă Rectorul Magnific. Ca de obicei, şedinţa festivă a avut loc în sala Senatului Academic, candidaţii fiind prezentaţi de Abatele Nardi — constant prieten al studenţilor noştri — după care, depunând jurământul în regulă şi fiind în prealabil distribuite exemplare din tezele de doctorat tipărite (oponenţii lui Papiu fuseseră Cicogna, Nardi şi Zambelli, iar la Hodoş Cicogna îşi cedase locul lui Delluschich, ambii candidaţi răspunzând «con soddisfazione»), li se decernase titlul de « dottore in ambe le leggi». Pentru susţinerea tezei propriu-zise, fiecare candidat era ţinut să pregătească o serie de şapte chestiuni din toate materiile, aşa zisele «tesine », pe care le-am găsit în manuscris, însoţind documentele de şcolaritate din Arhiva Facultăţii de f > f Drept din Padova. Redactate curent în limba italiană (fiindu-le, de sigur, revăzute), subscrise de candidaţii noştri, aceste «tesine » (în manuscris) privesc chestiuni de Drept Comercial, Roman, Natural, Ştinţele Politice, Statistică, Drept Canonic si Drept Civil Austriac. ’) Scrisoarea din 6 Ianuarie 1854. la Academia Română, ms. 45S3. *) După cum rezultă din documentele lor de şcolaritate din Arhiva Facultăţii de Drept din Padova. www.digibuc.ro 285 s. BĂRNUTIU, AL. PAPIU ILARI AN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII IN ITALIA 113 Cât despre textele propriu-zise, ele fuseseră cu anticipaţie tipărite (la Padova); se reduc de fapt la o simplă înşirare schematică a diferitelor probleme alese a fi tratate oral, la Dreptul Natural, Privat, Public şi la Codul Penal Austriac; la Statistică; la Jus Canonicum; la Dreptul Roman şi Feudal; la Dreptul Comercial, Cambiar şi Maritim; la Dreptul Civil Austriac; la Ştiinţele Politice şi la Procedura Civilă şi Notariat. In Biblioteca Academiei Române se păstrează câte un exemplar din aceste «teze » ale lui Pap iu şi Hodoş 1), intitulate lTesijch.elAlessand.ro Papiu2)jâ\ Transilvania/si propone difendere nella publica (sic) sua promozione/al grado di jDot-tore in ambe le leggi/nella Imp. Regia/Universită di Padova/Gen-najo 1854/Pado va/Dalia Tipografia Bianchi/al Santo / 8 pp. 3). Pentru întregirea materialului documentar din prezenta lucrare, public în apendice textul tezei lui Pap iu. Diplomele de doctorat sunt eliberate la io Ianuarie 1854, dată după care s’au grăbit să părăsească Italia, ducând cu ei, pe lângă ştiinţa de carte sporită, ca şi experienţa linguistică, multă oţelire sufletească în lupta cu nevoile prin străini, precum şi câte o ladă cu cărţi italiene, care vor constitui multă vreme tezaurul enciclopedic al celor doi viitori academicieni 4). Mai vagă, amintirea despre frumuseţile artistice ale Padovei sau Veneţiei, din care Papiu reţinuse, cu adevărată încântare, mai ales « frumosa biserica monumentale dein Venezia[San Marco], acarei asemine n’am mai vedutu anca, nici nu voiu vede ». Oraş cu vechi tradiţii universitare medievale, Padova cu-noaste până azi — cunoştea deci pe vremea studenţiei lui Papiu şi Hodoş — obiceiurile goliardice în legătură cu obţinerea titlului de doctor, fie în sensul burlesc al poeziilor satirice *) Pe a lui Papiu se citeşte dedicaţia: «Al chiarissimo Sgr. Prof. Dre. Emilio Reci in segno di grato animo, e di profonda stima il suo discepolo Dr. A. Papiu ». 2) Cealaltă « Giuseppe Hodosiu ». s) Teza lui Papiu este semnalată şi de G. Adamescu, Contribuţiune la Bibliografia Românească, Bucureşti, Cartea Românească, 1921, voi. I, p. iot. 4) In ms. 4586 dela Academia Română se găseşte un alt carnet de note al lui Papiu, cu extrase din autori italieni, ca Muratori (Della perfetta poesia italiana, etc.), Plutarc (în ital.), Dante (linguistică), Vincenzo Filicaja (copiază sonetul « Italia, Italia, o tu, cui diă la sorte, Dono infelice », etc.), sau iarăşi Dante, dar prin A. De Musset (« Nessun maggior dolore. . . »; Inf., c. V). Pentru preocupări similare la Bărnuţiu în acest timp, cfr. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., p. 229 (poetul italian Mazzotti şi filosoful P. Galuppi). 20 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare, Seria III. Tom. VII. www.digibuc.ro 1X4 ALEXANDRU MAR CU z86 schimbate de studenţi între ei şi aduse la cunoştinţa publicului prin afişare, fie în sensul laudativ, al «odelor» improvizate. Colegii italieni, între care ai noştri, precum am arătat, se bucurau de simpatie !), au folosit în cazul lor acest din urmă mijloc, spre a le sărbători doctoratul; iar întâmplarea face să pot semnala aici chiar textul a două omagii închinate lor. Unul pare a fi redactarea unui afiş mural: «Ad Alessando Papiu e Giuseppe Hodosiu Transilvani, cui la nobiltâ dello spirito e l’ampiezza delle dottrine sommamente distinguono, in questo di faustissimo dell’alloro legale affinche la ricordanza di essi resti fra noi cara ed illustre e la patria li accolga e li onori quali degni suoi figli. Gli amici sconfortati della partenza votano. Padova, nel gennajo 1854 » 2). Al doilea document, încă nesemnalat de cineva, este o odă, închinată de un improvizator necunoscut, cu acelaş prilej, studenţilor noştri 3). Iată acest text, destul de expresiv şi pentru ceea ce era conştiinţa intelectualităţii italiene despre Români, în preajma războiului Crimeii şi a Unirii Principatelor: ODE O Romani qual nobile desio Vi condusse all’Italico mio ciel ? Al sorriso anelate almo di Dio Senza nubi perenne e senza vel ? A questa terra memori nepoţi Un omaggio veniste ad iterar ? Alia scienza alia storia devoti Cercate forse il tempio, il sacro altar ? Dai momento che all’Aquile romane Troncaro i fati il glorioso voi, Quale memoria tra di voi rimane Di questo grande ed infelice suol ? ’) Intre hârtiile din ms. 2242 dela Academia Română (ff. 325, 327 şi 329) se păstrează scrisori dela colegii lor padovani, după plecarea lui Papiu la Viena (Ianuarie 1854). *) Text publicat de I. Raţiu, în «Unirea», Blaj, işoz, nr. 5Z, p. 438. 3) Am găsit-o între scrisorile rămase dela Papiu, la Academia Română, ms. 4585. Este o foaie volantă autografă. www.digibuc.ro 287 s. bărnutiu, al. papiu ilarian şi iosif hodoş la studii In ITALIA 115 Alia Donna che spinta alia ruina Da stranie genţi e da suoi figli ancor.., E scaduta si chiama una reina, II saluto portate dell’amor? La mestizia che il volto vi colora DeU’anima rivela a me il sospir,..! O generoşi — questa sia l’aurora Annunziatrice di un limpido awenir...! Questo mio sol che placido scintilla V’educava o Romani — pell’allor... Doni a quello un tributo la pupilla — E poi la speme vi riscaldi il cor. O figli della Dacia un santo amplesso Noi dobbiamo fratelli ricambiar... Peroche (sic) un sangue ed un linguaggio istesso Le nostre vene e l’animo infiammar 1). Nimeni (poate nici chiar Papiu şi Hodoş), nu se bucura însă mai sincer într’acestea de succesul lor, ca bunul Părinte Balint din Roşia Montană, care le şi adresa o epistolă, ultima din timpul şederii lor în Italia — îi va mai fi găsit la Padova ? — la 21 Ianuarie 1854 2), spre a le arăta cât de fericită avea să fie întreaga Naţie românească, de titlul înalt ce căpătaseră, « de cari — adăoga Părintele cu nebănuit simţ poetic — ei mai însetate Naţiunea nostre, decât cerbu celu prigonitu 3 dile prinu pustie de isvoru apei cei limpede ». Cu privire la data când au părăsit Italia «Padovanii», putem preciza că Hodoş n’a plecat odată cu Papiu, după cum pe rând sosiseră în Italia, poate spre a deruta oarecum bănuelile asupra unui plan bine aranjat mai dinainte. Sigur este că la 22 Ianuarie 1854 Hodoş îl vestea pe Bărnuţiu că Papiu plecase la Viena 3), unde se întâlnise cu Ioan Maiorescu; şi aducându-i la cunoştinţă acestuia că se găsea în Italia doctor în Drept, 1) Pe verso un Sonetto, copiat de altă mână. începe: Avvinto ed oppresso da feodal ritorte 2) La Academia Română, ms. 4583. 3) G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., p. 230. La aceeaşi dată Bărnuţiu primea 300 lire dela Balint; cfr. ivi, p. 224. 20* www.digibuc.ro ALEXANDRU MARCU 288 116 într'atâta îi trezise si lui Maiorescu dorinţa de a se duce acolo, încât îi scria la 24 Ianuarie 1854 din nou lui Balint, să-i ceară bani, până ce avea să izbutească a-şi transfera bursa în Italia. Intre scrisorile lui Papiu dela Academia Română *), am găsit şi acest bilet al lui Maiorescu către Balint, prin care putem stabili cât de hotărît era primul să urmeze calea pe care apucaseră, cu Bărnuţiu, Papiu şi Iosif Hodoş. « Jo sum resolutu — scria Maiorescu — deve seme ducu la Ital. cu ori se ce pretiu la ori si ce intemplare, se trasneasca se fulgere. Asta daca nuo potu face tota viatia isu ne multiumitu cu mine, si cu tota lumea, pentruca isu pre mari interessele care le perdu decumva nu me potu duce, de catu se se mai pota recapeta vro data ». In ce-1 priveşte pe Papiu, avem certitudinea că la 29 Ianuarie 1854 ajunsese de o săptămână cu bine la Viena, căci îi scria de acolo lui Balint 2), căruia îi arăta că nu putea primi generoasa ofertă de a renunţa la banii împrumutaţi în timpul studiilor lor în Italia; tot în acele zile, abia ajuns deci la Viena şi în căutarea unui loc de practicant la un advocat, Papiu avusese totuşi grijă să-i mai trimeată Bătrânului dela Pavia ceva bani (50 de florini) 3), pe care acela îi şi primea la 30 Ianuarie 1854. Cu atât mai bine veniţi, cu cât la 2 Februarie 1854 primea încuviinţare dela autorităţile poliţieneşti să se prezinte şi el la al doilea examen «riguros»4), pe care l-a şi trecut, cu bine, în ziua de 7 Fevruarie 5), la aceleaşi materii şi cu aceiaşi profesori ca la întâiul examen parţial, obţinând la toţi « valde bene », astfel că-1 aprobau « per unanimia cum applausu ». Bani îi trimesese Bătrânului, iarăşi, deopotrivă şi Balint (scrisoarea lui către Papiu, dela 21 Fevruarie 1854) 6), cu tot *) Ms. 4584. a) Academia Română, ms. 4585. s) G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., pp. 224, 230. 4) Cfr. documentele de şcolaritate ale lui Bărnuţiu, în Arhiva Facultăţii de Drept din Pavia. La 6 Februarie 1854 Bărnuţiu primea o scrisoare dela Major din Viena (cfr. G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., p. 230) şi tot în aceeaş zi îi scria el lui I. Popp, profesorul dela Blaj (cfr. C. Suciu, op. cit., p. 204) şi lui I. Maniu (ivi, p. 205). 5) Cfr. documentele menţionate; însemnare şi în G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., p. 223. •) La Academia Română, ms. 4583. ■ www.digibuc.ro 289 S. BĂRNUŢIU, AL. PAPIU ILARIAN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII ÎN ITALIA 117 amestecul lui Ioan Maiorescu, gelos oarecum şi interesat, precum am văzut, să fie el ajutat cu bani de generosul preot, la studii în Italia. Că Balint se supărase pentru atare purtare a lui Maiorescu, avem dovada tocmai în această scrisoare, în care îl învinueşte de «metode » deprinse poate «in codicele Comunistiloru »; căci nu-1 recunoştea drept « dispensator peste averea » sa şi, mai ales, nu-i îngăduia să uneltească împotriva lui Bărnuţiu. Căci, «eu adeveratu — mărturisea Balint — sunt unu pope de pe sate, cumu se dice prostu, nu ştiu nici potu strebate in Diplomaţii, si politica cei adânce a viacului de acuma, si ase cu ideile mele cele săteşti nici cumu se potu combina, neste apucaturi ca a D[omnului] M[aiorescu] » x). Apărat cu atâta devotament şi ajutat cu atâta statornicie de Balint, Bătrânul îşi putea îngădui într’acestea să părăsească Pavia, spre a se duce la Milano pentru un timp, ca să mai schimbe — cum însuşi spunea — « l’aria buffa del Ticino »: se plictisise la Pavia, în aşteptarea celorlalte examene * 2). Din ce în ce, Bătrânul se simţea în Italia ca într’o « pustietate » şi abia aştepta să-şi regăsească prietenii la Viena, spre a relua planul cu publicarea bibliotecii enciclopedice. Deocamdată nu mai putea fi la curent nici cu ziarele; căci, neavând bani cu ce să plătească «limonada » prin cafenele, nu le mai citea şi nici dela Padova nu-i mai erau, fireşte, trimese. Pe lângă aceasta, era tot mai încolţit de gândul că, odată terminate studiile în Italia, n’ar fi ştiut de ce să se apuce şi unde să se stabilească. Atâta numai că desele întrebări ce adresa prietenilor despre Laurian dela Iaşi, ne fac să întrezărim calea pe care avea s’o urmeze în curând3). ') Odată plecat din Padova, Papiu îşi uitase de prietenii săi italieni, chiar şi de Andrea Petri. Se deduce aceasta din scrisorile pe care i le adresa la 21 Februarie şi la 4 Martie 1854 (Academia Română, ms. 2242, ff. 331, 333), din care aflăm şi despre un proiect de căsătorie a lui Papiu la Padova. 2) Scrisoarea lui dela 8 Martie 1854, către Papiu (la Academia Română, ms. 4583); tot atunci îi scria lui Maiorescu (cfr. G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., p. 230). Dintr’o scrisoare a nepotului Ioan Maniu din acelaşi răstimp (3 Martie), aflăm că şi el învăţa italieneşte, voind a-şi continua apoi studiile în Italia. Cfr. C. Suciu, o. cit., pp. 204 urm., 218 (intenţia de a-1 trimete în Italia era de fapt a Iui Bărnuţiu). £) Notăm că la 9 Martie 1854 Ioan Maiorescu, poate faţă de refuzul lui Balint, se mai depărtase de gândul de a merge în Italia. Cfr. la Academia Română, ms. 4584. www.digibuc.ro n8 ALEXANDRU MARCU 290 Deocamdată se îndeletnicea cu compilarea de articole de cultură generală, menite să trezească interesul asupra ţărănimii româneşti, ca acela publicat în Foaia lui Mureşianu din Braşov *). Şi, bine înţeles, nu uita de examene, spre a-şi realiza cu un ceas mai de vreme idealul de-a obţine în sfârşit titlul de doctor în Drept 1 2). Aşa că la 5 Aprilie 1854 îşi trecea al treilea « riguros », cu rezultatul excelent dela cele anterioare (« appro-batus per unanimia cum applausu »)3), având chiar putinţa de a « doctoriza de totu » peste alte două luni, cum îi scria lui Balint la 6 Aprilie 18544), dacă acela i-ar fi trimes, fireşte, bani pentru taxe, pe care Bătrânul se lega să-i dea înapoi. Iar de cei douăzeci de galbeni pe care îi trimetea în acel timp (19 Aprilie 1854) Laurian dela Iaşi, era cu atâta mai bucuros, cu cât vedea interesul pe care i-1 purta şl pentru alt ajutor, acela 5). Altă uşurare îi venea tot atunci din partea autorităţilor academice italiene: scutirea de examenul de Istoria Universală, în urma prezentării certificatului că fusese profesor de acea materie la Blaj 6). 1) Un astfel de articol, în care se făcea descrierea unei şcoli săteşti din Italia, îi era trimes lui Mureşianu, cu o scrisoare, la 24 Martie 1854 (cfr. G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., pp.229, 230). Articolul a apărut în «Foaie pentru minte» la 7 Aprilie 1854 (pp. 65 urm.) şi este intitulat O scola sătească din Italia. Pare o traducere, în scopul de a stimula îndrumarea şcolii româneşti spre mai multă preocupare sufletească. In ziua de 27 Martie prietenii Andrea Petri şi Policretti îi scriau lui Papiu cea din urmă scrisoare, impresionaţi de ingratitudinea lui, după plecarea din Padova. (La Academia Română, ms. 2242, f. 335). 2) La 2 Aprilie 1854 A. Florian şi Ioan Maiorescu îi oferiseră un loc de advocat la Satu-Lung. Dar Bărnuţiu îl refuzase, până la obţinerea titlului academic.. (Cfr. G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., pp. 223, 230). s) Cfr. documentele de şcolaritate din Arhiva Facultăţii de Drept din Pa via. *) Academia Română, ms. 4583. Cfr. şi G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., p. 230. La sfârşitul scrisorii, Bărnuţiu apare indignat de servilismul prelaţilor transilvăneni faţă de Austria. La aceeaşi dată se semnalează (ivi) o scrisoare a lui către A. Florian. La 8 Aprilie, către Iacob Mureşianu. La 9 Aprilie, către Ioan Maiorescu, Major, Oroş şi Papiu (aceasta, la Academia Română, ms. 4583), care, se vede din scrisoare, începuse practica de advocat la Viena, împreună cu Hodoş. 6) Cfr. G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., pp. 224, 227 (însemnări filologice, pentru paralelism, cu citarea lui Carlo Cattaneo, Del nesso della lingua valacca, etc , citat din Annali di statistica, voii. 133—140. “) La 26 Aprilie 1854. Cfr. G. Bogdan-Duică, o. cit., p. 223. La p. 230» o scrisoare către I. Maiorescu, la 29 Aprilie 1854. Acela îi scria lui Balint la 23 Mai (Academia Română, ms. 4584), despre doctorul Pascu, dela care luase lecţii de germană « faimosulu » Canova, sculptorul italian. www.digibuc.ro 291 s. BĂRNUTIU, al. papiu ilarian şi iosif hodoş la studii In ITALIA i 19 2. Doctoratul lui Bărnuţiu; plecarea din Pavia şi tratative pentru mergerea la Iaşi (Iunie — Iulie 1854) Admis în ziua de 5 Iunie 1854 la al patrulea examen parţial (cu toate notele « valde bene ») x), a doua zi, la opt de dimineaţă * 2), îşi susţinea doctoratul, în faţa comisiei dela Facoltâ Politico-Legale presso l’I. R. Universitâ di Pavia, cu ceremonialul obişnuit şi cu prealabila susţinere orală a celor patru «tesine », identificate de mine (manuscrise) în documentele de şcolaritate dela Facultatea de Drept din Pavia şi tratând, în formă de compilaţii nepersonale după manuale şi cursuri, chestiuni de «Politică», de Drept Roman, de Drept Civil Austriac şi de Drept Natural. Teza de doctorat propriu-zisă (deşi foarte modestă ca proporţii şi conţinut: 7 pagini), fusese tipărită în prealabil (la tipograful Fusi din Pavia) şi a fost reprodusă de G. Bogdan-Duică (cu greşeli de ortografie), în anexele studiului său despre Bărnuţiu 3). Aşa fiind, vom stărui mai mult asupra unui alt aspect al acestei importante împrejurări din vieaţa tribunului ardelean şi anume, asupra personalităţii profesorilor cu care şi-a trecut doctoratul. După mărturia contemporanilor şi după documentele oficiale pe care le vom pune aici la contribuţie, putem spune, dela început, că tabloul nu va fi prea măgulitor pentru buna reputaţie a ilustrei Universităţi Ticinese, datorită şl împrejurărilor politice, cu totul excepţionale, în care s’a desvoltat timp de câteva decenii, sub auspiciile Poliţiei austriace. «împăratul Francisc I, vizitând în 1825 Universitatea din Pavia — observa un martor ocular 4) — le spusese profesorilor, care-1 omagiau: — Domnilor, eu nu doresc să-mi faceţi savanţi, doresc să-mi faceţi buni supuşi ai Austriei. Iar profesorii nu s’au prăpădit prea mult cu firea şi au satisfăcut prima dorinţă a Maestăţii Sale; păcat numai că n’au izbutit să i-o împlinească şi pe a doua! ». Cât despre epoca de care trebue să ne interesăm în primul rând, observăm — prin acelaşi martor — că în vreme ce *) Cfr. documentele citate. 2) După cum nota însuşi Bărnuţiu, în G, Bogdan-Duică, Notes-ul, etc,, p. 223. 8) Viaţa şi ideile lui Simion Bărnuţiu, cit., pp. 242 urm. 4) G. A, Cesana, în Ricordi di un giornalista, cit., pp. 65 urm. www.digibuc.ro I 20 ALEXANDRU MARCU 292 Facultăţile de Medicină şi Ştiinţe erau la înălţimea reputaţiei lor din trecut prin profesori iluştri, Facultatea de Drept « nu era alcătuită decât din nulităţi», de tipul unui Giuseppe Zuradelli, care «preda Statistica: nu numai că-şi înflorea stilul, dar se mulţumea să ne citească zece-douăsprezece pagini din tratatul de Statistică europeană al lui Schnabel, tradus şi tipărit în italieneşte, iar pe urmă — adaogă acelaşi Cesana, fostul lui student x) — ne interoga pe rând asupra celor citite. Ii răspundeam cum ne pricepeam şi noi, căci pentru el tot una era». Şi totuşi, acest Zuradelli, care în 1838 fusese rector, era însemnat de Poliţia Imperială drept un inimos patriot, « fanatic pentru revoluţia din 1848 », organizând batalionul studenţilor2); iar în ce priveşte activitatea sa ştiinţifică, era autorul unui Saggio di una teoria della scienza statistica (Pavia, Fusi, 1823). Pe vremea studenţiei lui Bărnutiu, Zuradelli era decan si profesor de Statistică. Abatele G. B. Pertile, profesor de Drept Ecclesiastic (între 1841—1858) 3), despre care Poliţia Imperială credea că « non apparterebbe alia casta dei piu cattivi preti moderni » 4), având o activitate publicistică cu totul modestă, apare în memoriile studenţilor de prin anii lui Bărnuţiu, drept un om simpatic, dar ca profesor foarte «indigest», întru cât pretindea să se ia însemnări la curs, astfel că la examene « a trebuit să digerăm o jumătate tonă de hârtie scrisă şi, vai!., scrisă de noi»5). Luigi Lanfranchi, despre care Poliţia avea cele mai bune păreri, drept un om perfect « onest » 6), fost profesor de Ştiinţele Politice şi de Drept Comercial Austriac, retras în 1845 din cauza bolii de piept de care suferea, în 1854, pe vremea lui Bărnuţiu deci, bătrân de 72 de ani, era totuşi Directorul Facultăţii de Drept 7). |) o. cit., p. 73. ... s) Cfr. R. S6riga, II biennio 1848—49 in Pavia, seconda una inchiesta riservata del Governo austriaco, în « Bollettino della Societâ Pavese di Storia Patria t, XIX, 1919, fasc. I—II, Pavia, 1920, pp. 148 urm. 3) Cfr. Memorie e documenti per la storia dell’Universitâ di Pavia e degli uomitti piu illustri che v’insegnarono, Pavia, Bizzoni, 1878, p. 300. 4) R. S6riga, o. I. cit. *) G. A. Cesana, o. cit., p. 75. •) R. S6riga, o. I. cit. 7) Cfr. Memorie e documenti, etc., p. 298. www.digibuc.ro 293 S. BĂRNUŢIU, AL. PAPIU ILARIAN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII IN ITALIA 121 Cavalerul Pietro Barinetti, profesor suplinitor, l-a iniţiat pe studentul nostru în Dreptul Natural şi Criminal, în acea ramură a Dreptului deci, care l-a interesat în aşa de mare măsură pe Bărnuţiu, în cursurile dela Iaşi. Dar Barinetti nu era specialist în Dreptul Natural. Advocat la Milano până în 1852, i se dăduse acea însărcinare provizorie, pentru ca în 1854 să fie numit profesor de Drept Roman, în direcţia căruia şi-a publicat lucrările 1). Nu mai fericit putuse fi Bărnuţiu în studiile sale de Drept Roman la Pavla, încredinţate tot unui profesor suplinitor, advocatul Francesco Beccali (între 1847—1854), excelând prin obscuritate 2). Una din materiile fundamentale, Dreptul Civil Austriac, era predat în schimb de profesorul Agostino Reale, blajin slujitor al intereselor austriace3), autor a peste douăzeci de lucrări de specialitate (între anii 1829—1853), din păcate prea bătrân în anii studenţiei lui Bărnuţiu şi mai având numai un an până la moarte (născut în 1790, în 1854 avea deci 64 de ani) 4); în orice caz, una din cele mai proeminente figuri ale Universităţii din Pavia. Alături de Reale, nu mai puţin ilustru şi respectabil se arăta nobilul Andrea Zambelli, profesor de Ştiinţe şi Legi Politice, «glorie» a acelei Universităţi pe la 1850, autor a unsprezece opere istorico-politice, din care unele fundamentale pentru disciplina pe care a ilustrat-o până la 1861 (în 1854 era şi el bătrân), cu «l’acume dell’ingegno » şi «la vastitâ del sapere » (după cum îl elogiază marmora din curtea interioară a Universităţii sale). Maestru într’adevăr iubit şi respectat, avea reputaţie de savant în ştiinţa istorică şi sociologică, .rămânând până astăzi citat pentru opera sa (neterminată) Differenze politiche fra i popoli antichi e moderni5). Procedura Civilă şi Notariatul, de care Bărnuţiu, cu gândul să se facă advocat practicant, trebuia să se intereseze în mod *) Ivi, p. 300. 2) Ivi, p. 300. 3) R. S6riga, o. I. cit. *) Memorie e documenti, etc., p. 299. 6) Ivi, p. 299. www.digibuc.ro 122 ALEXANDRU MARCU 294 special, era încredinţată profesorului Leonardo Gennari, foarte activ, ca publicaţii de specialitate, către 1850 1). In sfârşit, Cavalerul Antonio Volpi, profesor de Drept Comercial, Cambiar, Maritim şi Financiar, de protecţia şi prietenia căruia s’a bucurat tot timpul studentul nostru, excela prin devotamentul său « exemplar » faţă de Austria 2), ceea ce va fi strâns şi mai mult această prietenie între Italian şi Transilvănean. Ca activitate publicistică, inexistent, deşi în 1854 era în ultimii ani de profesorat (început în 1838 şi încheiat în 1859)3). a .. a . . In rezumat, se constată că în anii în care şi-a trecut Bărnuţiu doctoratul în Drept la Pavia, Universitatea aceea în general şi Facultatea Juridică în special, se găseau într’o gravă criză, de care se face menţiune în istoria lor, ca de una din cele mai obscure epoci pe care le-au trăit vreodată. Aceasta datorită mai ales faptului că profesorii cei mai distinşi erau compromişi prin atitudinea lor patriotică în Revoluţia din 1848 şi refugiaţi în apropiatul Piemont, rămânând numai «austrofilii», cei mai mulţi bătrâni. j Oricum ar fi fost, de bine, de rău, Bărnuţiu îşi luase doctoratul şi chiar a doua zi, Miercuri 7 Iunie 1854, se pornea şl el spre Viena, cu o ladă de cărţi italiene, cu multă experienţă filologică în formă de însemnări şi manuscrise, dar, mai ales, cu diploma care să-i deschidă calea învăţământului academic4). Drumul l-a făcut prin Milano, cu un scurt popas, folosit totuşi spre a-1 cerceta pe filologul Biondelli, cu care a avut o nouă discuţie în legătură cu origina romană a Românilor, pe care Italianul nu voia să-i socotească altfel decât Daci romanizaţi, spre marea surprindere a Transilvăneanului. Căci Biondelli, cu o rară intuiţie istorică şi filologică pentru acele vremuri, susţinea principiul imposibilităţii de-a anula o naţie şi un graiu printr’o cucerire, mai ales sporadică, precum fusese cea romană în Dacia. De aceea îl sfătuia pe Bărnuţiu să continue cercetările sale în legătura cu origina limbii vorbite la ') Ivi, p. 299. 2) R. S6riga, o. loc. cit. 3) Memorie e documenti, p. 299. 4) Data plecării din Pavia, însemnată chiar de el. Cfr. G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., p. 223. www.digibuc.ro 295 S. BĂRNUTIU, AL. PAPIU ILARIAN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII JN ITALIA 123 poalele Carpaţilor, folosind textele scrise dar şi limba vie a poporului, spre a afla, după eliminarea străinismelor recente, forme vechi « dace ». Iată în ce fel tempera latinismul excesiv al Transilvăneanului ştiinţa filologului italian, care-1 sfătuia totodată pe cel dintâi să renunţe la prejudecăţi în cercetările sale linguistice, în care trebuia să primeze numai adevărul istoric, chiar dacă s’ar fi ajuns la constatarea că Românii nu ar fi Latini puri, ci Daci latinizaţi, precum Italienii puteau fi Latini celtizaţi, înrudiţi deci cu Dacii dintr’o epocă pre-ro-mană x). Din această convorbire filologică dintre Biondelli şi Bărnuţiu, în trecerea acestuia prin Milano, trebue să reţinem, de sigur, pentru istoria Filologiei româneşti, rara intuiţie a eruditului italian, în ce priveşte criteriul de apreciere a problemei fundamentale în legătură cu originele daco-românei, pe care Bărnuţiu va continua să le caute într’un paralelism mai de suprafaţă, între graiul poporului său şi dialectele italice. Plecat din Milano, în toiul verii, Bătrânul se oprea în drum la Verona (8—9 Iunie 1854) * 2), profitând şi de acel popas pentru îmbogăţirea experienţei sale în altă direcţie: a economiei rurale; căci îl vedem cercetând acolo Academia Rurală, condus de profesorii De Betta şi Manganotti, cu care « am vorbit de un plan cum se facemu si noi, in Ardeal, o scola de agricultura » 3). Continuându-şi drumul prin Brescia (de unde îi scria lui Papiu să-i caute, cu Maiorescu, o « stanza » la Viena, spre a evita cheltuiala unui « albergu ») 4), Bătrânul « doctor » în Drept, îşi făcea intrarea în Viena la 13 Iunie 1854 5 6), îndeletni-cindu-se în cursul acelei veri cu întregirea diferitelor articole *) Ideile lui Biondelli sunt rezumate de Bărnuţiu insuşi, în Notes-ul publicat de G. Bogdan-Duică, p. 227. 2) G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., p. 223. 3) Notez că Bărnuţiu, mereu preocupat de ridicarea ţăranilor noştri, nu s’a dezinteresat nici în timpul şederii sale la Pavia de astfel de probleme agronomice. In Notes-ul său (la pp. 226 urm.) se citesc observaţii despre starea agricolă din Lombardia, notându-se şi manuale speciale de Chimie Agrară. Atari preocupări, ■care ar fi dus la înfiinţarea unei Academii Agronomice, se întâlnesc şi în cursurile dela Iaşi. Cfr. de ex. Pedagogi’a, Iaşi, 1870, (curs litografiat), pp. 308 urm. *) Academia Română, vis. 4583. 6) Cfr. G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., p. 223; Viaţa ţi ideile lui S. Bărnuţiu, P■ 133- www.digibuc.ro 124 ALEXANDRU MARCU 296 începute în Italia, spre a i le trimete lui Iacob Mureşianu pentru revista braşoveană *). întors din Italia, Bărnuţiu era foarte nedumerit asupra căii pe care s’o apuce, deşi înclina tot mai sigur către profesorat, fie chiar şi la «Academia» din Sibiiu, dacă nu l-ar fi reţinut excluderea limbii româneşti ca limbă de predare. Atât în privinţa nesiguranţei lui Bărnuţiu, cât şi în aceea a demnităţii sale patriotice, ne apare deci cât se poate de elocvent următorul crâmpei din scrisoarea pe care i-o adresa la 18 Iulie 1854, din Viena, Părintelui Balint2): « Acum me gandescu ce sa făcu, si anca nu vedu nici o cale in cotro sa pornescu. Asi face concursu la professura in Sabiniu ma sunt puse nesce conditiuni de care nu me potu legă, ca afora de altele se cere sa faci preleptiuni nu numai nemtiesce, ma anca si unguresce! numa de limb’a romanesca nu e nici o lipsa, firesce ca cu atari conditiuni vreu sa ne inchida calea noe Romaniloru dela deragatoriele aceste, ca sciu ca nu ne putemu legă fora mare scandalu inaintea lumii a prelege chiaru si in limb’a lui Kossuth cu renegarea limbei nostre, si a dreptului nostru. Pentru Advocati’a se cere practica de vr’o trei ani, si io n’am neci subsistintia neci tempu sa mai făcu de acum inainte praxis de trei ani, asia nu sciu ce sa făcu, aici nu potu sta ca e scumpete mare; in tier’a rom.3) si Moldova sunt Ruşi; vedi in ce împrejurări me aflu, si catu sunt de strimtoratu; ’ti voiu scrie daca me voiu determina la ceva ». Din atare încurcătură avea să-l scoată Ioan Maiorescu, începând tratative cu Laurian, pentru chemarea lui Bărnuţiu ca profesor la Universitatea ieşeană (20 Iulie 1854)4); aceste tratative, duse apoi direct între cei doi interesaţi, au durat în tot decursul verii şi toamnei anului acela 5), cu observaţia că la un moment dat Maiorescu îi oferise să rămână în Viena, la « Redacţia Legilor », unde lucra şi el 6). *) In Notes-ul publicat de G. Bogdan-Duică se menţionează (p. 229) articolul Progresul şi Congresele ştiinţifice (apărut în « Foaie pentru minte, etc.», 8 Septemvrie 1854, p. 193). *) La Academia Română, ms. 4583. 8) Muntenia. 4) G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., p. 223. s) Ivi, scrisoarea lui Bărnuţiu către Laurian, dela 4 Septemvrie 1854. •) Ivi, p. 223 (17 Septemvrie 1854). www.digibuc.ro 297 s- BĂRNUŢIU, al. PAPII1ILARIAN ŞI 1QS1F HODOŞ LA STUDII IN ITALIA I2Ş Intr’acestea, Iosif Hodoş, cel de-al treilea student, se întorsese acasă, cu gândul să se apuce de advocatură, destul de suspectat şi de compromis, prin simplul fapt că se întorcea din Italia 1). 3. însemnările lui Papiu despre încercările de asasinat la vieaţa lui Bârnutiu si plecarea acestuia la Iaşi, urmat de primul ' ’ (1854—55) ’ In caietul cu însemnări al lui Papiu, început încă de pe când se aflase la Padova şi identificat acum între hârtiile sale dela Academia Română 2), intercalate între extrasele şi notiţele celor mai disparate lecturi cu putinţă, sub data de 1 August 1854, deci după întoarcerea din Italia, se citesc mai multe «însemnări despre Barnuţiu », de cel mai mare interes pentru vieaţa şi firea acestuia, după ştiinţa noastră nepuse încă la contribuţie de biografi 3). Ele tratează despre o serie de atentate la vieaţa lui Bărnuţiu, cu ani în urmă, încă de prin 1834—1842 4) şi din simpla consemnare a lor în notiţele lui Papiu, putem deduce înrăutăţirea legăturilor sale de prietenie cu Bătrânul, după întoarcerea din Italia. In orice caz, reproducem aici însemnările: ■ «Istori’a, dice, nu se pote scrie, la acesta s’ar cere câ istoriculu sa cunosca deplinu pe agenţi, patimele, motivele, chiaru si cugetele loru cele mai intime — aceea ce & cu neputintia. — Acesta mi o spunea a sera, vorbindu despre procesulu densului cu ep[isco]pulu Lemenyi. . . «’Mi vorbia a sera despre Consiliariulu Mehefy, si Fiscalu V. Direptorulu D...., aceştia facea petitiunile lui Klein si Greg. Major. Acesta a scrisu o-data catra Greg. Major: « Carissime fiii, pater Gregori. fiindu anca calugaru. Acestu Direptoru fiscalu, datu fiindu in susi de catra Romani câ espilatoriu (?), in apararea sa (care s’a perdutu cu aptele din lada lui B.) făcu o istoria intrega *) G. Bariţ, în « Observatoriulu », Sibiiu, 1881, nr. 72; cfr. şi Panteonul, BudaPesta, 1869, pp. 146 urm. 2) Ms. 4585 (# însemnări din Micali »). 3) In anii dinaintea morţii sale, i-am comunicat aceste însemnări profesorului G. Bogdan-Duică. 4) Povestite, de altfel, şi în notiţa biografică din voi. lui Bărnuţiu Dereplulu ublicu al Romaniloru, (curs), Iaşi, 1867, pp. XII, XXI. La asemenea încercări de asasinat din partea Ungurilor şi Saşilor (socotite însă « scornituri infame »), face aluzie şi G. Bariţ (cfr. « Amiculu Familiei», XIV, 1890, nr. 1, p. 4). www.digibuc.ro 126 ALEXANDRU MARCU 29& bisericesca a Romaniloru: suptu Unitari, calvini, catolici etc. si dîce: « perversissima ista gens » aceste fapte se afla resumpte in protestulu profesoriloru asupra Strigoniului. « La 34. Se făcu din Prof. de Filosofia, Notariu de Consistoriu; episcopulu i trase plat’a profesorale din serii (?). Mai tardi’u denumindu-se unii de Canonici, B. câ Notariu le lese Diplomele in biserica. Ratiu veni la densulu si vru-a-i admanuâ unu onorariu de doi galbini. B. nu-i primi, dîcandu « aceea am facutu din oficiu, nu-su... ci dati-mi plat’a» care i se si dede. «La 36. Merse cu ep[isco]pul câ secretariu la diet’a din Sab. nu vru mai multu a-i fi secretariu. « După cinci ani câ Notariu, in care tempu multu avu a se luptâ in Consistoriu cu canonicii si episcopii, la 41. se fece (sic) Prof. de filosof. « La 42 scrise in Vasarnapi Ujsâg. erna « Szborna » (aptikar in fora). « Avea visuri grele inainte de a veni hoţii noptea asuprai. Numai o-data dice, m’am speriatu in vieti’a mea. In acea nopte candu, in casa lui Boer Canonicu, am vedutu strangurile. «In 42 vara in Septembre (eram si io in Blasiu, chiaru atunci sosisem in Blasiu). Sera catra 10. ore lu atacara a dou ora hoţii in piati’a Blasiului. Io dîce strigâm, era hoţii mi dice câtinelu «taci taci ». Candu, dîce, ajunsei langa port’a casei mele, fiindu adunaţi mai mulţi, io am strigatu « hoţi sunteti si voi, dar mai mare hotiu & ep[isco]pulu care v’a tramisu ». Cipariu anca me audî din fe-restr’a lui, si-improbă mai tardiu » *). Dar să revenim la împrejurările în care Bărnuţiu, la Viena fiind, după ce respinsese propunerea lui Ioan Maiorescu de a primi « dregatoria austriaca », «fu provocatu de Ministerulu Instruptiunei publice din Moldov’a spre a primi catedr’a de filosofia in gimnasiulu academicu dein Iaşi» (29 Septemvrie 1854) 2). De fapt, mergerea lui Bărnuţiu în Capitala Moldovei corespundea cu un întreg curent, prielnic dascălilor ardeleni şi datorită căruia însuşi Papiu Ilarian avea să-l urmeze pe aceeaşi *) Intre hârtiile din acelaş ms. 4585 am identificat şi un caieţel-inventar al cărţilor cu care se întorsese Papiu din Italia, pe lângă manuscrise şi tăeturi de ziare. Lista de cărţi italiene cuprinde: Tolomei (Drept Natural); Gritti (Fabule); Zam-belli (Proposta); Nardi (Dialectologie); Romagnosi (Costituzioni); Nardi (Statistica)-, Cantu (Letteratura); Al. Manzoni (Promessi Sposi)-, Sofocle (Edipo Re, în italiană); Calendare Friulane; Machiavelli (II Principe)-, apoi Paralelismul (sic) lui Heliade; dicţionar al dialectului veneţian; altul latin-italian; altul italian-francez (Alberti); Petrarca; («in totalu 31 opere»), 2) Notiţa biografică cit., pp. XXIII urm. I se oferea leafă de 200 galbeni pe an. Cfr. şi G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc,, p. 223. www.digibuc.ro 299 S- BĂRNUŢIU, AL. PAPIU ILARIAN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII lN ITALIA 127 cale, alături de un Stoica, Suciu, Micle, ori Zaharia Columb. Cât despre Treboniu Laurian, el se găsea la Iaşi încă din 1852, patronând oarecum acest curent 1). Dacă postul găsit la Viena de Maiorescu nu i se părea lui Bărnuţiu compatibil cu trecutul său naţionalist, nici în Ardeal nu putea să-şi întemeieze speranţe mai mari, compromis cum era, după întoarcerea din Italia 2). Astfel că răspundea afirmativ invitaţiei dela Iaşi (la 3 Octomvrie 1854)3), urmând ca, în prealabil, Guvernul Austriac să-şi dea învoirea cuvenită, Bărnuţiu ne-înţelegând să se sustragă obligaţiei de bun cetăţean « austriac » 4). De altfel învoirea i s’a dat (la 21 Decemvrie 1854) 5). Aşa că, de Crăciunul aceluiaşi an, prin Cracovia şi Lemberg, Bătrânul se pornise către Iaşi6), unde îşi începea foarte curând (în Ianuarie 1855) activitatea de profesor de Logică, la «Gimnaziul Academic»7). In curând, prin prestigiul său de mare naţionalist, prin asiduitatea cu care-şi ţinea cursurile şi prin ascendentul faţă de colegi, avea să impună în atenţia Guvernului Moldovei nevoia unei Facultăţi Juridico-Filosofică, la care Bărnuţiu a şi ocupat catedra de Drept Natural, creind un adevărat curent în această direcţie (dovadă poate fi editarea postumă a cursurilor sale), cunoscut sub denumirea de «şcoala» Bărnuţiu, contra căreia avea să ia atitudine feciorul lui Ioan Maiorescu^ Din punct de vedere naţional, cursurile Ardeleanului au avut mai ales răsunet prin faptul că ele puneau bazele ştiinţifice ale Dreptului Public Românesc, luând ca punct de plecare Dreptul Natural, expresie a ideologiei romantice. Profesor model, celebru pentru meticuloasa îndeplinire a datoriei, sărac, dar ajutând din sărăcia lui studenţii mai săraci — în amintirea apropiatelor zile dela Pavia — bolnăvicios, Bărnuţiu muncea până la istovire, spre a întemeia învăţământul *) N. Iorga, Istoria învăţămîntului românesc, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1928, pp. 299 urm. Pentru grija lui Laurian de a învăţa limba italiană, vezi R. Rosetti, Censura în Moldova, IV, 71 (gramatica limbei italiene—în nemţeşte —a lui Fornasari). *) G. Bariţ, în « Observatoriulu », Sibiiu, 1881, nr. 72. 3) G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., p. 223. 4) Se considera atare şi la Iaşi, până târziu. Cfr. Marin Popescu-Spineni, Insti- tuţii de înaltă cultură, Vălenii de Munte, Datina Românească, 1932, p. 120, n. 1. 6) G. Bogdan-Duică, Notes-ul, etc., p. 223. *) Ivi; C. Suciu, o. cit., p. 24. 7) G. Mârzescu, Discursul funebru, în broşura Funerariele lui S. Bărnuţiu, Iaşi,. 1865, p. 15; cfr. şi Notiţa biografică, din Dereptulu, etc., pp. XXIV urm. www.digibuc.ro 128 ALEXANDRU MARCU 300 academic al Moldovei, ajungând să predea următoarele materii: Logica, Psicologia, Metafizica, Estetica, Pedagogia, Etica, Istoria Filozofiei, pe lângă cursurile de Drept x). Nemilos cu el însuşi, când era vorba să fie corect cu alţii, abia ajuns la Iaşi, Bătrânul s'a învrednicit să ajute cu bani pe Papiu rămas la Viena, în căutarea unei situaţii şi cu gândul să plece iarăşi în străinătate pentru studii ştiinţifice, care să-i asigure un loc tot la Universitatea ieşeană (scrisoarea lui Băr-nuţiu, din Iaşi, la 19 Ianuarie 1855) * 2); de altfel, ca în Italia în tovărăşia lui Hodoş, care însă preferase să se retragă deocamdată în Ardeal, ca practicant de advocat la un Ungur din Abrud 3), continuând să se ocupe cu multă râvnă, mai mult ca Bărnuţiu şi Papiu, de literatura italiană, pentru care arătase încă dela Padova preferinţe deosebite. Ne-o dovedeşte (pe lângă studiile speciale pe care le-a publicat în această direcţie şi de care ne vom ocupa), un caiet de însemnări, mai bine zis un inventar de cărţi, datat 3 Iunie 1855 şi pe care l-am găsit printre hârtiile din ms-ul 4760 dela Academia Română. Majoritatea cărţilor sau revistelor notate sunt italiene, chiar dacă este vorba de traduceri din literatura universală în această limbă (precum este cazul următorilor scriitori: Milton, Virgiliu, în traducerea lui Annibale Caro; Homer, în traducerea lui V. Monti; J. J. Rousseau, Biblia, tradusă de G. Diodati; Thiers, V. Hugo; Byron, în traducerea lui Nicolini; Eschil). Cât despre autorii italieni, se menţionează: Ariosto (Orlando Furioso, în 5 voii.); Dante (La Divina Commedia); F. D. Guerrazzi (L'Assedio di Firenze); Manzoni (I Promessi Sposi); V. Gioberti (Del Primato)\ Muratori (Della perfetta poesia italiana)’, U. Foscolo (Ultime lettere di Iacopo Ortis); C. Cantu (Letteratura italiana); Gritti (Favolette); Petrarca (Rime)’, V. Alfieri (Tragedie)’, la care se adaogă antologii, studii juridice, dicţionare, gramatici, puţine studii filologice (dialecte) şi diferite opere cu caracter politic-social sau istoric (dintre aceste cărţi nelipsind Spontoni, cu Istoria della Transilvania (Venezia, 1638). *) Notiţa cit. 2) La Academia Română, ms. 4583; în acelaş sens şi scrisoarea lui Bărnuţiu, dela 29 Ianuarie 1855. 3) G. Bariţ, în « Observatoriulu», 1881, rr. 72. www.digibuc.ro 301 S. BĂRNUŢIU, AL. PAPIU ILAR IAN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII IN ITALIA 129 De altfel şl corespondenţa lui Hodoş din acest răstimp se face ecoul acestor asidue preocupări de literatură italiană, nelipsind chiar citatele din poeţii italieni, când era vorba să-şi împodobească scrisul; aceasta, bine înţeles, în afara italienismelor din stilul său, de atribuit şl tendinţei ardelene, în general x). Papiu Uarian, la rândul său, chemat profesor la Universitatea ieşeană într'acestea, pentru catedra de Drept Penal, apoi pentru aceea de Drept Roman şi Statistică * 2), nu omitea, fie şi prin astfel de studii juridice, să pună la contribuţie convingerile sale despre raporturile dintre italiană şi română, afirmând, în cursul inedit despre Statistica generală a Europei3), că dintre limbile romanice «limb’a italiana si cea romana pa-straza mai fidelu de catu celelalte tipulu celu anticu alu limbeloru celoru primitive ale Italiei. Si anume limb’a romana espurgata de sunete barbare reproduce in marginea resaritena a Europei spiritulu si cugetarea italiana » (fila 142). Astfel de afirmaţii apar drept rezultatul experienţei filologice făcută în timpul studiilor din Italia 4) şi ele se întâlneau cu atenţia pe care continua s’o acorde studiilor de Filologie Comparată, dela Iaşi, Simion Bărnuţiu, cu toate multiplele lui griji profesorale. 4. Italia mereu prezentă în activitatea celor trei Ardeleni (1855—1880) Permanenţa preocupărilor filologice în activitatea lui Bărnuţiu, preocupări în general trecute cu vederea de ultimii săi biografi 5), se constată însă chiar şi indirect, prin stilul adoptat ') Intr’o scrisoare a lui Hodoş către Balint, datată Viena, io Ianuarie 1853 (la Academia Română, ms. 4583), voind să consoleze de moartea unei tinere fete, după ce invoacă Parcele, continuă cu aceste versuri italiene: il dl che omarle Dovea le membra d’Imeneo la veste, Bruno la circondb drappo funebre. 2) N. Iorga, o. cit., pp. 299 urm.; cfr. şi I. Bianu, în « Revista Nouă », 1888, nr. 10, p. 361; apoi N. Bănescu, în «Neamul Românesc Literar», 1910, pp. 171 urm. (dă anul 1858 pentru mergerea lui Papiu ca profesor la Iaşi). 3) La Academia Română, ms. 207. *) Cursul acesta este o compilaţie după cele folosite ca student la Padova, autorii italieni (printre care şi Petrarca, alături de Balbi) fiind mereu folosiţi. 5) Cfr. totuşi: O. Densusianu, Şcoala latinistă în limba fi literatura română, în «Noua Revistă Română», 1900, pp. 17 urm.; B. Kanner, La Societe litteraire Junimea de Jassy, etc., Paris, 1906, pp. 18, 69, 84 urm. In schimb, G. Bogdan-Duică vorbeşte numai în treacăt, în Viaţa fi ideile lui S. Bărnuţiu, p. 133. 21 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. VII. www.digibuc.ro 13® ALEXANDRU MAR CU 302 în scrierile ori cursurile dela Iaşi, dar şl direct, prin unele studii de Filologie, pe care le-a întreprins în acea epocă a activităţii sale. Dintre cele trei curente linguistice care-şi disputau întâietatea în cultura românească pe la 1850—65 şi anume: direcţia Latiniştilor extremişti — a lui Laurian — ; aceea anarhică — a scriitorilor din Muntenia lipsiţi de program doctrinar—; şi, în sfârşit, direcţia istorică latinistă moderată — a lui Cipariu — Bărnuţiuîi rămăsese fidel acesteia din urmă x), întrebuinţând un vocabular pe cât latinizant, pe atâta italienizant* 2), convins, ca şi Heliade Rădulescu, că fiind vorba să se înlăture străinismele compromise din limba românească, înlocuirea cea mai fericită s’ar fi făcut prin termeni adaptaţi din limba italiană 3). Cerând deci înlăturarea străinismelor eteroclite, care duceau la desna-tionalizare românismul, Bărnutiu susţinea4) nevoia de a nu se ajunge la «una limb’a despărţită de a poporului cu cuvinte neromane »; neologisme deci, însă «romane», sau, mai bine zis, «italiene». De fapt, din acest punct de vedere Bărnuţiu continua după 1850 o tradiţie adânc şi de mult pătrunsă în conştiinţa filologilor ardeleni, de pe vremea lui Maior şi, mai cu seamă, după ce Heliade îi dăduse nou răsunet 5), convins că « cu cât înaintăm spre italiana veche, cu atâta asemănarea ei cu a noastră este mai izbitoare ». Doctrină filologică, al cărui substrat na-ţionalist-politic se integra perfect în atmosfera ideologică a Romantismului. Cu toate că se formase în Italia din punct de vedere filologic şi cu toate că acolo a putut lua cunoştinţă de opera câtorva susţinători ai tezei paralelismului dintre italiană şi română — *) Cfr. «Amiculu Familiei», XIV, 1890, nr. 5, pp. 65 urm.; A. Densusianu, Istoria limbei fi literaturei române, pp. 201 urm.; G. Panu, Amintiri dela Junimea, Bucureşti, «Adevărul», 1908, I, pp. 20, 161. 2) La sfârşitul prezentului studiu se găseşte o listă alfabetică de italienisme, găsite în unul din cursurile dela Iaşi ale lui Bărnuţiu. Se notează aci că şi alt curs, Pedagogi'a (Iaşi, 1870, publicat postum), abundă în neologisme italiene, mai ales ca termeni tehnici. s) Pentru preferinţa aceasta a lui Heliade, faţă de limba franceză, cfr. P. V. Haneş, Desvoltarea limbii literare româneşti în sec. XIX, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1927, p. 115. 4) De ex. în Pedagogi’a, Iaşi, 1870, pp. 220 urm. 6) Cfr. O. Densusianu, Istoria literaturii române, I, pp. 56, 170; pentru Maior, G. Paşcanu, Părerile lui P. Maior, în ♦ Anuarul de Istorie Naţională », Cluj, I, p. 109. www.digibuc.ro 303 S, BĂRNUŢIU, AL. PAPIU ILARIAN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII IN ITALIA 131 cel mai de seamă fiind Carlo Cattaneo — Bărnutiu nu a căzut 1 în excesele italienizante ale lui Heliade, căci după 1850 experienţa acestuia era făcută şi făcută fără succes. Astfel că Ardeleanul s’a mulţumit să rămână între curentul latinist si cel italienizant, încercând o cale de mijloc. Aci stă şi nota sa personală. Că a păstrat până la urmă, dela Iaşi, contactul cu problemele filologice şi, ca punct constant de plecare, cu cele deprinse în Italia, dovada o fac studiile pe care le-a compilat prin anii 1855, publicate abia după moartea sa 1). Aşa era dizertaţia Aperarea principiului romanităţei în limbă, în care-şi propunea să răspundă la grava şi arzătoarea întrebare dacă literaţii români puteau introduce în scrierile lor elemente străine, sau trebuiau să desvolte graiul numai în spiritul tradiţiei naţionale. Bine înţeles, considerentul naţional, politic, ca şi cel al romanizării limbii cu orice preţ, erau cele impuse. Iar în susţinerea acestei teze, foloseşte la tot pasul nu numai ştiinţa sa de limbă italiană, dar şi autoritatea filologilor italieni, între care-1 distinge acuma şi pe un Vegezzi Ruscalla 2). Oricum ar fi fost, desvoltarea limbii române, readucerea ei la matca latinităţii, trebuia făcută în «armonie perfectă cu originea, cu formele, cu sintaptica şi cu eufonia sa cea italiană ». Iar în ce priveşte programul autohton, odată această limbă naţională reîmprospătată, trebuia adusă în mijlocul poporului, pe care trebuia să-l trezească la vieaţă nouă cultura şi libertatea naţională. Dacă mai rămânea o greutate, promovarea culturii superioare în această limbă nouă naţională, după credinţa lui Băr-nuţiu nu neînstare de atare străduinţă, greutatea putea fi înlăturată prin adoptarea neologismelor necesare, a terminologiei ştiinţifice, din limba italiană, menită să desvolte si să susţină principiul sacro-sanct al romanităţii. Deoarece, după afirmaţiile lui Bărnuţiu, limba românească, simplu dialect italic, nu afla ]) De ex. în revista «Amiculu Familiei», XIV, 1890, nr. 5, pp. 65 urm. 2) Pentru îndeletnicirile filologice ale cunoscutului filo-român, cfr., pe lângă studiul meu Unfedele amico dei Rumeni: G. V. Ruscalla (din « Giornale di politica e di letteratura », Livorno, 1926, q. VIII), precizările din V. Alecsandri şi Italia, Bucureşti, Academia Română, 1927, mem. secţ. lit,, indice. www.digibuc.ro 133 ALEXANDRU MARCU 304 asemănare cu nicio altă limbă romanică în aceeaşi măsură: » ' fiind apoi într’o fază critică de dezagregare, limbii româneşti de pe la 1850 trebuia să i se impună un model unitar — cel italian — sperându-se ca în felul acesta să se producă revirimentul dorit, în sensul apropierii noastre de romanitatea occidentală. Iată de ce, oricare Român ar fi aspirat la un grad mai înalt de cultură, trebuia să înveţe limba italiană, preconizată de Bărnuţiu drept limba cultă a Românilor, precum fusese odinioară latina în Italia însăşi. Fiind italiana «si cultă destulu, si mai frumosa decâtu tote limbile de pre pămentu » (p. 84). îngrijorat totuşi de căderea în excesele teoriei heliadiste, Bărnuţiu introducea la sfârşitul studiului său corectivul că, în orice caz, folosirea limbii italiene nu putea trece de rolul unei simple limbi subsidiare, fără a se disconsidera evoluţia firească a limbii româneşti. 1 • In afară de această importanţă hotărîtoare pe care o dădea Bărnuţiu limbii italiene, nu trecea cu vederea în cursurile sale dela Iaşi nici Istoria Italiei 1). Iar pentru ca anii petrecuţi la studii în Italia să-i pară mai aproape şi — totodată — spre a nu se desminţi în interesul părintesc purtat celor ce-1 însoţiseră acolo, Bătrânul se gândise a-1 aduce la Iaşi nu numai pe Papiu, dar şi pe Iosif Hodoş. Acesta însă prefera altă soluţie: să se însoare cu fata Popii Balint, inimosul lor susţinător la studii în Italia (1857) 2). Din păcate însă, nu numai că trinitatea lor nu s’a putut desăvârşi în Moldova, dar relaţiile dintre Bărnuţiu şi Papiu au suferit o gravă criză (prin anii 1860), acesta din urmă renunţând de a mai crede «toate şi orbeşte » — ca în anii din Italia — când era vorba de prietenia lor. Iată un dureros prilej pentru Papiu să-şi amintească, în atari împrejurări, de o J) Invocată în discursul pentru inaugurarea Facultăţii Juridice din Iaşi (1856) (cfr. « Amiculu Familiei *, 1890, nr. io, p. 170), cât şi în cursuri (cfr. Dereptulu Publicu, etc., pp. 167, 178, 184, 186; Pedagogi’a, p. 30). 2) Despre propunerea de a merge şi el la Iaşi, în Panteonul lui Vulcan, Buda-Pesta, 1869, pp. 146 urm. Pentru căsătoria cu fata lui Balint ( mamă a lui Ion Gorun şi a Iui Nerva Hodoş), cfr. E. Hodoş, S. Balint, p. 9. Observ că în acei ani (1857) Iosif Hodoş, cu toate că mai pierduse din îndemânarea de a scrie corect italieneşte din punct de vedere ortografic, se folosea de acel mijloc spre a scrie o adfesă omagială pentru o « Altezza imperiale » (cfr. la Academia Română, ms. 4760 — conceptul lui Hodoş). www.digibuc.ro 305 S. BĂRNUTIU, AL. PAPIU ILARIAN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII IN ITALIA 133 vorbă a Bătrânului, trimeasă dela Pavia: «Amice, nullus amicus » x). Mai liniştit în modesta vieaţă de advocat practicant pe la Abrud, Hodoş se îndeletnicea într’acestea cu traducerea lui Alfieri, ca un anacronistic ecou al faimei de care se bucurase printre Români tragiculpiemontez, în epoca celor dintâi redeşteptări* 2). Atare interes pentru cultura italiană, constant şi mereu sporit, era cu atâta mai măgulitor cu cât, între timp, prestigiul Iui Iosif Hodoş în Ardeal era din ce în ce mai mare, până la a fi ales secretar — cel dintâi — al Asociaţiei sibiene, preşedinte apoi al Societăţii pentru înjghebarea unui teatru românesc în Ardeal şi, câţiva ani în urmă, printre cei dintâi membri ai Academiei Române 3). In timp ce Papiu Ilarian (a cărui trecere prin Italia nu-1 putuse împăca cu politica de înfrăţire a Ungurilor cu Românii sub auspicii mazziniene, chiar atunci când recunoaşterea alegerii Principelui Cuza atârna de participarea lui la cunoscuta conspiraţie a lui Cavour-Kossuth-Klapka-Principele Napoleon)4); *) Dintr’o scrisoare a lui Papiu către Iacob Mureşianu (datată Iaşi, 13/25 Martie 1858), publicată de N. Bănescu în « Neamul Românesc Literar t II, 1910, p. 171. Cfr. şi I. Raţiu, în * Unirea », Blaj, 1903, Nr. 6, p. 60. 2) Am găsit această precizare în scrisoarea inedită a lui Hodoş către un « re-daptore* (dela «Foaia» ?), datată Abrud, 23/4 1859, la Academia Română, între nuî-ele necatalogate (acum trei ani), rămase dela N. Hodoş — 1923 Febr. Iosif Hodoş anunţa trimeterea tragediei alfieriene Virginia (pe lângă două studii de Drept). In acelaşi an, Bămuţiu dela Iaşi, poate pentru nevoile cursurilor de acolo, cerea cărţi italiene nepotului său Ioan Maniu, pe atunci student la Viena (cfr. C. Suciu, o. cit., p. 239). 3) Calendarul Minerva pe anul 1903, Bucureşti, Minerva, 1903, pp. 72 urm. *) Problemă căreia i-am consacrat studiul Conspiratori şi conspiraţii în epoca Renaşterii politice a României, Bucureşti, Aşezământul Ion. C. Brătianu, 1930. Intre hârtiile lui Papiu dela Academia Română (ms. 219, f. 7), am găsit o copie de pe Memoriul Comitetului Naţional Maghiar, datat Torino, 15 Sept. 1860. Memoriul, adresat de Papiu lui Cuza, spre a combate punctul de vedere maghiar, a fost publicat în «Revista pentru Istorie, Archeologie şi Filologie», Bucureşti, I, 1883, pp. 133 urm. Pentru amestecul lui Papiu în aceste tratative cu emisarii unguri veniţi la Iaşi, cfr. şi «Românul», 10 Nov. 1868, 2—3 Dec. 1868. Pentru vizita pe care i-a făcut-o în 1863 Tiirr, pe când Papiu era ministru în Guvernul Kogâlniceanu, spre a-1 îndupleca să adere la punctul de vedere al conspiratorilor, cfr. V. Pârvan, art. cit. în Prinos lui D. A. Sturza, p. 388. Intre hârtiile lui Papiu dela Academia Română (ms. 219) găsesc şi o copie de pe o scrisoare a lui I. A. Vaillant (Paris, 27 Nov. 1861), către Garibaldi (« veteranulu filo-româniloru *), în care-1 sfătueşte să nu-i sprijine pe Unguri, în ipoteza plănuitei Confederaţii Danubiene. In aceeaşi privinţă apărea şi cunoscuta broşură a lui Papiu Ilarian, în Italia (traducerea îngrijită de G. V. Ruscalla; cfr. lucrarea mea citată, p. 5). Era intitulată Independenţa constituţională a Transilvaniei şi apăruse, în parte, în « Foaie pentru minte *, etc., 1861, nr. 26 şi urm. Apoi în broşură (Iaşi, 1861); în traducere franceză (Bucureşti, 1861), germană (Breslau, 1862) şi italiană (Torino, 1862). Cfr. şi V. Pârvan, art. I. cit. www.digibuc.ro 134 ALEXANDRU MARCU 306 în timp ce Papiu Ilarian, prins tot mai mult cu studiile istorice şi culegerea de documente prin bibliotecile străine, se depărtase de Iaşi (în anii 1860-61 era la Berlin) !), Bărnuţiu îşi continua activitatea de profesor şi de propagator, în orice fel, al convingerii sale că « despărţirea nostră de Italia totu-de-a-una a fostu fatală pentru noi; la alte naţiuni mai culte decâtu noi potemu afla sciinţa, dar’ mediatori a unirei cu poporele latine ele nu ne potu fi decâtu Italia » * 2), ajungând până la a susţine, pentru o eventuală federalizare a celor trei Naţionalităţi din Transilvania, ca «in adunările comuni se vorbesca fiecare in limb’a sa deca nu se voru pote invoi, ca se adopte una limb’a comune pentru discusiunile si negotiale comuni pentru esemplu pre cea Italiana » 3). Astfel de afirmaţii, care ni-1 prezintă pe Bărnuţiu categoric în italienismul său ca însuşi Heliade, erau făcute în anii din urmă ai marelui său prestigiu, atât în Ardeal — unde i se oferea candidatura de Episcop la Gherla 4) — cât şi la Iaşi — unde personalitatea sa exercita o adevărată fascinaţie asupra tinerilor elevi, izbutind să aibă «o influenţă aşa de irezistibilă asupra studenţilor şi elevilor lui, încât îi ipnotizase, le inculcase în cap fanatismul ideilor lui » 5 6). Veneau, din păcate, anii răi de boală şi apoi anul morţii — 1864 —, după care, drept semn al aceleiaiş afecţii admirative din partea discipolilor, apăreau, postume, cursurile universitare din anii 1860—63, dintre care Dereptulu Publicu alu Romaniloru (Iaşi, 1867) era prezentat de editori ca « fruptulu *) Academia Română, mss, 948, 949. 2) Dintr’o scrisoare a lui Bărnuţiu către Vegezzi-Ruscalla, cu care era în corespondenţă la 2 Septemvrie 1861; cfr. « Amiculu Familiei», 1890, nr. 4, p. 54. 3) Dintr’o scrisoare a lui Bărnuţiu (Iaşi, 27 Septemvrie 1861), în anexele la Dereptulu Publicu alu Romaniloru, Iaşi, 1867, p. 440. Pentru raporturile epistolare dintre Papiu şi Vegezzi-Ruscalla în 1862, cfr. lucrarea mea cit., pp. 19—23 (scrisori inedite). Pentru culegerea de documente istorice în arhivele străine în acest răstimp, cfr. N. Iorga, Adunarea şi tipărirea izvoarelor, etc., în Prinos lui D. A. Sturza, 1903, pp. 53 urm. Apoi prefaţa la Hurmuzachi, Documente, p. I, voi. X; pentru Papiu ca istoriograf, cfr. apoi şi I. Lapedatu, Noui condiţii de desvoltare a istoriografiei româneşti, în «Anuarul Institutului de Istorie Naţională», Cluj, 1921, voi. I. *) In 1863; cfr. C. Suciu, în « Cultura Creştină », Blaj, 1926, nr. 10, pp. 291 urm. 6) G. Panu, Amintiri dela Junimea, Bucureşti, «Adevărul », 1908, voi. I, pp. 13 urm. Pentru lupta de mai târziu contra « şcolii » bămuţiene, pornită de T. Maio-rescu, cfr. şi I. Negruzzi, Amintiri din t Junimea », în «Convorbiri Literare», LII, 1920, nr. 3—4, p. 167. www.digibuc.ro 307 S. BĂRNUTIU, AL. PAPIU ILARIAN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII IN ITALIA 135 seu mai bine resultatulu laboriloru intregei lui vieţi» 1). In ce ne priveşte şi ca o încheiere a străduinţelor lui Bărnuţiu de a-şi apropria şi apoi divulga cunoştinţele de cultură şi limbă italiană, vom semnala din aceste cursuri ce poate să dovedească atari preocupări 2). Dacă din anii studiilor în Italia nu se trezeau în sufletul Bătrânului decât vagi amintiri despre înfăţişarea pitorescului italian — pe care îl trecuse şl atunci cu vederea — indicând ca teme de Retorică descrierea din « natură » a Etnei ori a Vesu-viului3), nu omite să facă tot felul de aluzii la vieaţa poporului italian, în trecut şi prezent, faţă de meritele sale în civilizaţia omenirii, notând caracterele Italienilor, mari improvizatori4) şi iscusiţi diplomaţi (citând ca exemplu pe Dante, Petrarca, Bo-caccio (sic), Guicciardini şi Machiavelli) 5). Date fiind calităţile de altă natură ale acelui popor şi, mai presus de orice considerent, faptul că erau cei mai apropiaţi de noi dintre Latini, Bărnuţiu, intransigent în naţionalismul său xenofob faţă de orice amestec de populaţii străine, susţinea totuşi înfiinţarea de colonii italiene (franceze şi chiar spaniole, în al doilea rând), în legătură cu nevoile îndrumării vieţii româneşti spre industrie şi alte îndeletniciri de care era lipsită 6). In compilarea cursurilor sale, deşi — precum s’a amintit — juriştii germani aveau precăderea, nu lipsesc cei italieni, precum un Alberico Gentili, Lampredi 7), Machiavelli el însuşi, Martini, Sismondi, Galliani, Beccaria, Filangieri, Romagnosi8); *) Prefaţa la ed. 1867, p. III, Iaşi, Tip. Tribunei Române. Se formase şi o asociaţie a admiratorilor lui Bărnuţiu, pentru publicarea manuscriselor sale. 2) Trebue observat totuşi că, în afară de aluziile întâmplătoare la cultura italiană, baza de informaţie şi spiritul cursurilor de Drept ale lui Bărnuţiu, cu toată trecerea lui prin Italia, rămâneau tratatele germane, austriace. Cfr. în acest sens G. Bogdan-Duică, în «Convorbiri Literare», 1924, p. 433; şi apoi P. Marcu-Balş, Izvoarele doctrinei lui Bărnuţiu, în « Revista de Drept Public ». Bucureşti, III, 1928, nr. 2, pp. 370 urm. 3) Pedagogi’a, Iaşi, 1870, p. 264. *) O. cit., p. 266. 6) Dereptelu Naturale Publicu, Iaşi, 1870, p. 227. Despre legământul Italienilor cu pământul Patriei, care-i face să semene cu Românii, cfr. Pedagogi’a, Iaşi, 1870, p. 179. •) Cfr. Dereptulu Publicu, etc., p. 93. La p. 321 numai lucrători italieni. Astfel de propuneri făcea pe atunci şi M. A. Canini, pentru care cfr. Romanticii italieni şi Românii, indice. 7) Dereptulu Naturale Publicu, pp. 225, 360; pentru ceilalţi, pp. 2, 24, 360. ') Dereptulu Naturale Privatu, Iaşi, 1868, pp. 93, 108—9. www.digibuc.ro 136 ALEXANDRU MARCU 308 Grisellini, Mamiani, Vico (în traducerea lui Michelet), Albini, Ortolani, Vallardi, Angelo Mai, P. Monti (printre jurişti) x); Fabri, Galletti ori Facciolati* 2). Se observă, în orice caz, faptul că citarea acestor autori italieni rămâne cu totul întâmplătoare, faţă de a celor germani (sau chiar francezi şi englezi), aceste cursuri ale lui Bărnuţiu reducându-se la traducerea, prescutarea şi rareori modificarea manualului de Drept al lui Karl von Rottek3). Dar, alături de jurişti, îşi au locul lor, drept este, tot modest, scriitorii italieni: dela Muratore (sic) şi Giovane Pico de Mi-randol’a (sic) (citaţi pentru fenomenala lor memorie)4), la Galilei (sic) (episodul întemniţării sale presupuse fiind oferit ca temă de compoziţie literară model) 5) şi, mai ales, la Ma-chiavelli (citat printre marii istorici ai lumii) 6) şi apoi 7) ca autor al Principelui, fiind cel dintâi care a despărţit ideea de Drept de Morală, învăţându-ne « că de cate ori voiesce unu dominatoriu se ajunga vre unu scopu, se nu caute in mesurele sale la dereptu, la detoria si la onore, ci se caute numai la aceea daca acele promitu resultate seau nu ». Citându-se şi părerea unui Alberico Gentili, spre a se justifica, istoriceşte, imoralitatea doctrinei machiavelliste, autorul nostru ţinea să adaoge: «Inse veri care a fostu scopulu lui Macchiavelli (sic), atatu e certu că elu desemna in acesta opera imaginea cea trista a societăţii si a dereptului publicu, care era in Europ’a in secululu 16, unu abisu de coruptiune », care reclama grabnica apariţie a unui reformator, în stare să « puia termenu acestui flagelu morale » 8). Elogiul literaturii italiene, chiar când era vorba de celelalte literaturi romanice, nu este omis din aceste cursuri, în care J) Dereptulu Publicu alu Romaniloru, pp. 39, 58, 68, 69, 146, 159, 168, 169, 438. 2) Pedagogi’a, pp. 231, 260. s) G. Bogdan-Duică, Viaţa şi ideile, etc., p. 161. Cfr. şi studiul aceluiaşi, Cantiani români, in < Sămănătorul * II, 1904, p. 81. *) Psicologi’a empirica si Logica, Iaşi, 1871, p. 35; cfr. şi Pedagogi’a, p. 94 nota. 6) Pedagogi’a, p. 285. •) Pedagogi’a, p. 236. ’) In Dereptulu Naturale Publicu, pp. 2 urm., 233. ") Aluzii la literatura italiană, într’o foarte stranie ordine cronologică sau după valori, în Pedagogi’a, p. 11: Petrarca, Bocaccio (sic), Dante, Ioan de Ravenna (sic), Lorenzo de Medici (sic). www.digibuc.ro 309 S. BĂRNUTIU, AL. PAPIU ILARIAN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII IN ITALIA 137 Bărnuţiu găsea prilejul să ceară învăţarea limbilor străine, romanice -1), a itaîienei chiar înaintea limbei franceze, care ar fi contribuit la «corumperea» limbii noastre; căci «limb’a italiana a fostu cea de antaniu, carea s’a perfeptiunatu in poesia si in prosa; operele ei intrecu pre tote operele cele contem-purane ale Galiloru si Britaniloru. Ea a fost totudeun’a in legatur’a cea mai intima cu music’a » 2). Dacă acestea erau preocupările din urmă despre Italia ale lui Bărnuţiu, cel dintâi student român la Pavia; şi dacă, în acei ani Papiu Ilarian, ajuns la un moment dat ministru de Justiţie la Bucureşti, se simţea tot mai atras de cercetările pur istorice, în legătură cu Tesaurul său, în care Italia nu putea avea rol precumpănitor 3); în schimb cel de-al treilea tovarăş la studii în Italia, Iosif Hodoş, tocmai când i se făcea deosebita cinste ca, împreună cu alţi puţini aleşi, să reprezinte Ardealul în noua Academie Română (1866), dovedea încă odată constantul său interes pentru literatura italiană, pe care o cunoştea mai bine şi mai complect decât ceilalţi doi, publicând un Dis-cursu despre istori'a literaturei itcdiene (în Familia din 1866) 4), citit în adunarea generală a Asociaţiei Transilvănene dela Alba Iulia, ţinută în acel an. Din atare conspect, poate cel dintâi încercat de un scriitor român, se deduce că Hodoş era în măsură a oferi bune informaţii despre limba şi literatura italiană, cunoscute din experienţă proprie în anii petrecuţi la Padova, dar şi în cei următori, în Transilvania 5). Având caracterul evident al unei compilaţii, acest conspect nu este lipsit pe alocurea de vederi proprii şi de observaţii sintetice asupra celor mai reprezentativi scriitori italieni, dintre care se menţionează, mai însemnaţi, cu rezumatul operelor: Dante, Petrarca, Boccaccio, Villani, Pedagogi'a, pp. 307, 311, dar mai ales 243 urm. ’) Notez în aceste cursuri multe italienisme, dacă nu chiar intercalări de cuvinte italiene propriu zise. De ex. în Dereptulu Publicu, pp. 11, 17, 19, 23, 33, 161, 164, 174, 209, 226, 243. La p. 69 (notă), toponomastică italiană, comparată cu cea română. 3) Papiu avea totuşi legături politice cu Italienii, putând dispune de ospitalitate în unele ziare din Italia, pentru cauza românească din Ardeal. Cfr. N. Bănescu, Corespondenţa lui Bariţ, în «Neamul Românesc Literar*, II, 1910, pp. 199 urm. *) Pp- 340—344. 352—357, 364—368, 378—379. 5) O nouă dovadă se poate găsi în versurile italiene cu care i se părea nimerit să încheie cuvântarea funebră pentru G. Popa din Brad, la 23 Aprilie 1867. Cfr. « Albina *, Viena, II, 1867, nr. 49, p. 156. www.digibuc.ro i3§ ALEXANDRU MARCU 310 Lorenzo Dei Medici, Ariosto, Machiavelli, G. B. Guarini, A. Caro, T. Tasso, A. Tassoni, Galileo Galilei, Muratori, Beccaria, Parini, Baretti, Metastasio, Alfieri, Monti, Foscolo, Pinde-monte, Leopardi, Pellico, Manzoni, Tommaseo, sau Cesare Cantu, ultimul până la care credea nimerit să ajungă, dintre contemporani. Nume, multe din acestea, pentru prima oară semnalate pe atunci publicului românesc, într’o înşirare de fapte istorice nelipsită de expresie, când se încearcă precizarea fizionomiei specifice a epocilor literare şi a marilor capodopere. In orice caz, date preţioase pentru îmbogăţirea capitolelor privitoare la soarta acestor scriitori în Romantismul nostru. De altfel, Hodoş avea prilejul să-şi mai pună în evidenţă ştiinţa despre marea civilizaţie italică şi în comunicarea intitulată Litteratura si belle-arti, pe care o făcea la Academia Română, (în toamna anului 1868) *), în care îşi exemplifica observaţiile despre evoluţia literaturii şi artei umane, mai ales prin evocarea marilor glorii ale Renaşterii toscane, dela Dante, Petrarca şi Boccaccio, la Cimabue şi Giotto, Ariosto, Tasso, Raffaello, Michelangelo, Tiziano sau chiar Coreggio şi Caracci * 2). Erau cele din urmă semne ale unei întregi cariere de propovăduitor al entusiasmului pentru limba şi literatura italiană, din partea celui mai modest dintre cei trei studenţi ardeleni în Italia, prin străduinţa cărora programul lui Heliade Rădulescu se perpetua dincolo de 1860, trăindu-şi cele din urmă momente. Cu Bărnuţiu, până în 1864; cu Papiu Ilarian până în 1877; cu Iosif Hodoş mai târziu, până în 1880. Gândindu-ne la ce putea reprezenta această întreită străduinţă din partea unora din cei mai de seamă fruntaşi ai ideologiei noastre romantice în Ardeal, putem vedea în grija lui Bărnuţiu, Papiu şi Hodoş de a îndruma limba, cultura şi sufletul naţional către matca italică, cel din urmă moment al marelui act inaugurat în cultura românească, sub auspiciile aceleiaşi tradiţii italice, de către marii dascăli ai Şcolii Latiniste, aproape cu un secol mai de vreme. *) Cfr. Anualele Societatei Academice Romane, s. I. t. I, Bucureşti, 1878, pp. 173 urm. A fost publicată şi în «Archivu pentru filologia, etc.», 20 Octomvrie 1868, pp. 375 urm. 2) In discursul de recepţie la Academia Română al lui Papiu Ilarian (1869), Vieţi’a, operele si ideele lui G. Sincai (Bucureşti, 1869), abia dacă se găsesc întâmplătoare aluzii la Italia; se citează: Del Chiaro (p. 5), Raicevich (id.), Muratori (p. 56). www.digibuc.ro APENDICE I IITesi/cht/Alessandro Papiu/di Transilvania/si propone difendere nella publica (sic) sua promozione/al grado di/Dottore in ambe (sic) le leggijntWdi Imp. Regia/ Universitâ di PadovalGennajo 1854/Padova/ Dalia Tipografia Bianchi/al Santo/de 8 pp.// Diritto Naturale Privato, Pubblico, e Codice Penale Austriaco 1. Le successioni ereditarie non trovano appoggio nel Diritto ra-zionale privato: ciocche e della massima importanza per le consequenze si nel Diritto civile dello Stato, e nel Diritto delle Genţi. 2. I poteri della sovranitâ trovano il loro fondamento e la lor o es-tensione nella stessa natura della costituita societâ, e del fine che essa propone. 3. La massima: rubrica legis non est lex, non regge nel Codice Penale Austriaco. 4. II Codice Penale al § 2 lett. g., dicendo che non sono da imputarsi a crimine le azioni ed omissioni quando il fatto e conseguenza d’una forza irresistibile, comprese sotto questa espressione anche qualche caso di morale violenza. 5. La donna maritata, che acconsente di essere răpită, puo rendersi correa del crimine di ratto. Statistica 6. La popolazione e ben lontana dai crescere nel medesimo paese in proporzioni uguali, in intervalli della medesima durata. 7. La causa principale che Germania scarseggia di canali si b il suo minuto spartimento politico. 8. La mescolanza delle stirpi in nessun paese europeo e maggiore che in Transilvania. www.digibuc.ro 140 ALEXANDRU MARCU 312 Jus Canonicum 9. Celebratio Synodorum diocesanarum, jure ac more antiquo, nou sine considerabili Ecclesiae damno hodie negligitur. 10. Patriarchae et Metropolitae hodierni antiquis Patriarcharum et Metropolitarum juribus minime gaudent. 11. Episcopi dioeceses suas jure proprio et ordinario regunt atque gubernant. 12. Bona fides nil confert ad validitatem matrimonii, sed juvat at legitimandam prolem. Diritto Romano e Feudale 13. II figlio nato maturo, anche vivendo un solo istante, e capace di diritti, sia o non sia vitale. 14. La istituzione del peculio castrense mirava a destare il valore della romana gioventii. 15. La sostituzione quasi pupillare non puo aver luogo se non nel caso che esista un unico ascendente. 16. I figli nati fuori di matrimonio, ed entrati in famiglia pel susse-guente matrimonio, possono succedere nei feudi in mancanza di figli legittimi. Diritto Commerciale, Cambiario e Marittimo 17. L’ingerenza governativa e necessaria nell’istituzione delle societâ commerciali anonime e delle accomandite per azioni. 18. Meglio awisando alia funzione economica anziche all’origine storica delle cambiali, saggiamente la nuova Legge Cambiaria austriaca non richiede la diversitâ fra il luogo della tratta e quello del pagamento. 19. Coll’abbandono della nave e del nolo gli armatori sono liberaţi da ogni responsabilii derivante dai contratti conchiusi dai capitano. Diritto civile austriaco 20. La buona o mala fede del possesso acquistato dall’incapace col mezzo del suo legittimo rappresentante, si giudica dalia buona o mala fede di quest’ultimo. 21. La limitazione al diritto di testare del prodigo, contenuta nel § 568, pare che non sia ordinată che in favore degli eredi legittimi ai quali si devolve la porzione riservata, e non anche in favore del Fisco. 22. Quando il testatore abbia annichilata o espressamente rivocata la disposizione posteriore scritta, la precedente, sebbene nuncupativa ma giudiziale, riacquista la sua validitâ. www.digibuc.ro 313 s. BARNUTIU, AL. PAPIU ILARIAN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII IN ITALIA 141 Scienze Politiche 23. Gli inconvenienti economici della piccola proprietâ agricola si potrebbero togliere mediante l’associazione. 24. Nella grande produzione industriale il lavoro e a considerarsi come principale agente, e non come mercanzia. 25. La mezzadria in agricoltura h l’associazione del lavoro col capitale. 26. La conversione della publica (sic) rendita e convenienţe econo-micamente e politicamente, ed h giusta. Procedura Civile e Notariato 27. La confessione e indivisibile riguardo a tutti i fatti influenţi nella decisione d’uno stesso punto di controversia. 28. La restituzione in intiero puo chiedersi e accordarsi anche contro la scadenza di quei termini che non ammettono proroga. 29. II Notajo non puo ricevere un atto che contenga disposizioni in favore di una persona a lui congiunta in forza dell’adozione. II ITALIENISMELE LUI BĂRNUŢIU identificate în « Dereptidu Publicu alu Romanilorti», Iaşi, 1867 (curs universitar) * A abandonare, pp. 52, 53 ; abitantii, p. 215 ; abitate, p. 314; abundante, p. 39; acomodata, pp. 246, 254, 279, 322; (le) acomodau, pp. 29, 144, 146; (va) adoperă, pp. 164, 235; amă'(it. amare), pp. 50, 152; ambigue (f. pl.), p. 53 ; amore, p. 156; anarchia (neart.), p. 94; animale (adj.), p. 134; antico (dat.-ei), pp. 15, 32, 70, 72, 233, 257; * Unele latinisme folosite de Bărnuţiu în discursul dela Blaj, se pot identifica şi cu forme italienizante, datorite stilului latinist al epocii. Cfr. Discursul ţinut la Catedrala din Blaj, în Biblioteca Românească Enciclopedică, Bucureşti, Socec, 1909: (se) adoperă, pp. 67, 141, 213; amă (it. ama, iubeşte), pp. 133, 167, 201); (vor) amira, p. 167; anuă (it. annua, anual), p. 139; aratrul, pp. 73, 213; (atari) augurie, p. 69; (un) banc (it. il banco, banca), p. 31; campana (de moarte), p. 25; catene, pp. 39, 45, 203; cente (de ani, sute de ani), pp. 25, 33, 39, 53 77, 127, 159, >95, 205, 243; (casa) colonului (ţăran), pp. 73, 75; comitat, p. 47; cornucopia, p. 117; (vor) custodi, pp. 153, 213; dechiară, pp. 57, 59, 63, 69, 205, 217, 219; deve (să ne, trebue), pp. 39, 43, 45, 71, 155, 157, 173, 177, 183, 185, 193, 199; domesticii (servitorii), p. 109; (se pot) gloria, pp. 61, 189, 213; milioni, pp. 183, 213; muri (ziduri), pp. 125, 149, 207; patrele (padre-le, pater, preot), p. 91; pulvere, p. 49; subordinată, p. 69. www.digibuc.ro ALEXANDRU MARCU 314 I4Z anualmente, p. 213; anuariu (it. annuario, pe fiece an), p. 214; anue (it. annuo), p. 34; arbitrariamente, p. 23; (a) archivului (it. archivio), p. 204; ardore, p. 309; arlechinii, p. 160; arte (sing.), pp. 43, 103; artea, pp. 175, 188, 190; artile (it. le arti), pp. 42, 54 n., 427- B bacinale (geogr.), p. 86; base-ea (it. la base), pp. 84, 92, 181; basu (adj. it. basso), p. 258; Belgii, p. 186; bene (subst.), pp. 32, 42, 51, 53, 83, 173, 174, 176, 177, 180, 189, 198, 201, 232, 237, 258, 269, 279, 289, 298, 303, 318, 320, 421; benefica (adj.), p. 29; bracia, p. 137; braciale (pl. art.), pp. 107, 136, 162, 271; bracie, p. 159; brutale (adj. sing.), p. 182. C calat’a (coborîrea), pp. 195, 235; cali-ile (căi), pp. 13, 137; capace, p. 291; capaci (adj. pl. mase.), p. 226; capitale (subst., capitală), p. 58; capoluogo, p. 69 n.; caristia, pp. 137, 140; cassa, Anexe p. 422; casualmente, p. 1; catene, p. 183 ; cede (it. cedere), pp. 4, 215; celebra (ind. prez., IlI-a pl., it. celebrare), p. 72; cena (cină), p. 170; cente (de ani), pp. 75, 165, 239; (a) cercundatu (înconjurat), p. 240; certe (it. certe, alcune, unele), pp. 22, 28, 211, 224, 250; (e) certu, pp. 232, 264; Cesare, p. 222; cesarea-o (adj.), pp. 34, 232; cetu (it. il ceto, clasă), p. 194; chiare (strălucite), p. 166 (lămurite), p. 236; civile-i, pp. 5, 28, 56, 105, 130, 174, 178, 225; clasi (it. pl. classi), pp. 13, 17, 19, 39, 82, 88, 118, 206, 210; cliente, p. 206; codici-i, pp. 21, 23, 41, 42, 150; colonie (colonii), pp. 45, 53, 57, 120, 215, 223; colonii (coloniştii), pp. 33, 48, 80, 84, 98, 108, 120, I25> T35> 139, 163,188; a combină (potrivi), p. 237; comerciale (sing.j, pp. 84, 141; competente, p. 281; competuesce (it. competere), p. 2 n.; complesu (it. complesso), p. 23; completa, pp. 1, 2, 10, 17, 189, 201; comune (adj. sing.), pp. 25, 77, 80, 137; comune (subst. sing., comună), pp. 84, 124; comunemente, pp. 26, 41, 101, 124, 177, 211, 214, 222, 225, 242, 280; comunistico -e, p. 15; conforme, pp. 2, 106; consensulu (publicului), p. 37; consentite, p. 9; consiste -ea (it. consistere), pp. 1, 17, 25, 37, 100, 143, 263, 286; consule (acuzativ sing.), p. 230; (se va) conteni (it. contenersi, a se stăpâni), p. 174; (au) contenitu (it. contenere), p. 198; coorte, p. 208; (a) corege, p. 28; corporale, p. 110; costuose (adj. fem. sing. şi pl.), pp. 75, 164, 210; (se) crea (se creiază), p. 308; creature (subst. pl., creaţii politice), p. 175; credentiari, p. 225; crescendu, p. 174; cultivabile, p. 16; cititorii (artiloru), pp. 83, 107; (o) custodiau, p. 125. D decorulu (it. decoro), p. 193 ; demonstrata (it. (valore) demonstrata), p. 46; denegau, pp. 208, 213; dependenţi, pp. 94, 119; deve, deveau, devut, pp. 42, 43, 49, 57, 98, 114, 117, 161, 169, 173, 183, 185, 186, 199, 204, 208, 211,218, 221, 224, 237, 240, 252, 281; diecesi, p. 59; dificile (sing.), p. 175; dinasti (subst.), pp. 183, 186; diregă, diregea, diregu (it. dirigere), pp. 2 n., 10, 222; dis-pendiose (sing.), p. 164 ;(l’au) disuasu (it. disuadere), p. 33 ; doganali, www.digibuc.ro 31S S. BĂRNUTIU, AL. PAPIU ILARIAN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII IN ITALIA 143 pp. 283, 289; doganarie, p. 269; dogane, p. 161; (le) dona, p. 186; (au) donatu, p. 74; donuri, pp. 46, 232; Ducatulu, p. 254. £ egoistica -ticu, pp. 15, 41, 131, 282; emeriţi (pl.), p. 64; enormi (adj. f. pl.), p. 55; (a) eră (it. errare), pp. 123, 254; eredii, p. 64; ereditaria, p. 143; (n’a) ereditatu, p. 174; eronea (adj. f. sing.), p. 239; (n’ar) esauri, p. 180; esclusivamente, p. 324; esenţiale, pp. 13, 70, 176, 190, 235; esenţiali (pl.), pp. 34, 95; esentialmente, pp. 9, 75, 78, 311; esiliatiloru, p. 205; esiliu, pp. 54, 206; esiste, pp. 104, 105, 157, 158, 183; esperimente, pp. 175, 177; espresamente, pp. 8, 211, 219, 290, 316; esterna, pp. 2, 36; esternamente, p. 212; estor-siunea, p. 139; estraordinariamente, p. 228; evangeliu, p. 191; evidente, pp. 155, 159, 200, 294. F fachinii, p. 160; faci’a, pp. 163, 305, 406 \ fade (pl. it. faccia), pp. 13» 35» 73» 186; facilitau, p. 190 ■, fatale (sing.), pp. 86, 98 \favore, p. 51; favoriau (imperf. pl. III), p. 63 ; federale (adj. mase. sing.), p. 295; feodale (sing.), p. 75; feudalistica, pp. 109, 137; finale, p. 1; firmu (it. fermo), p. 27; fondiaria, p. 108; fontane -le (izvoare), pp. 17, 24,27, 37, 38, 40, 182, 217, 220, 251 ■, fortun'a, p. 55; fortunate (adj. fem. pl.), p. 183 ;francesca (adj.), pp. 75, 160, 193 ; fundamentale (adj. sing.), p. 91; funerali (adj.), p. 23. G (s’a) garantitu, p. 296; generale (adj.), pp. 15, 42; genţi, pp. 180, 196; ^ pp. îo, 106, 126, 171, 203, 213,214, 253, 255, 308; gradinata, p. 69 n.; grandiosa, pp. 90, 126; gravi (adj. fem. pl.), p. 166; (limb’a) greca, pp. 37, 42, 186. I ideale (adj. f. sing.), p. 89; imaginaria, pp. 85, 165; impostele (impozitele), pp. 170, 224; incivilite (adj., civilizate), p. 181; (au) incivilitu, p. 196; indiferente, p. 162; individuu -o, pp. 6, 12, 13» I5» 75» 97» 98! individui (pl.), pp. 75, 94, 131, 185; industriale (sing.), pp. 84, 141; inferiore, p. 55; infernale, p. 160; inglese, pp. 137, 138; inquilina, Anexe, p. 422; intensa, p. 286; interesante, p. 162; interesii (subst. mase. {sic!), pp. 97, 107, 134, 135, 169, 177, 184, 277, 289, 290, 303, 312; internaţionale (mase. sing.), p. 184; intestine (adj., lăuntrice), pp. 175, 178; Ispani'a, pp. 170, 178, 240; Italianele, p. 71; Italianii, pp. 27, 160, 181, 223, 233, 254; italica (adj.), p. 43. L legali -e, p. 19; legalmente, p. 250; (se) lega, lege, legea, (it. leggere, a citi), pp. 35, 218, 219, 237; leguleju, p. 7; liberalmente, p. 310. M ma (dar), pp. 142, 145, 175, 216, 221, 224, 226, 227, 230, 233, 237, 302, 306, 310; magiara, Anexe, p. 428; mani (subst., mâini), p. 103; manifesta (adj. f. sing., vădită), p. 312; Marchesi (pl.), p. 100; (se) memora -are, pp. 20, 22, 63, 67; memorabile (sing.), pp. 44, 100, 201; (a) mentitu, p. 237; (a) mercateloru, p. 213; (una) merce, mercile (mărfurile), pp. 186, 279; meridiunale, p. 251; (unu) milione, p. 44; Minoreniloru, p. 210; mir abile, pp. 43, 98; miseria (neart.), p. 177; morale, pp. 10, 11; moralea (subst. art.), pp. 185, 186; moralmente, pp. 253, 298; morbu, p. 72; monarchica, www.digibuc.ro 144 ALEXANDRU MARCU 316 p. 145; montanistica, p. 310; municipale (sing.), p. 222; muri (ziduri), p. 121. N Napoleone, pp. 157, 285, 286; napoleonistica, pp. 75, 90; natiunal-mente, pp. 99, 105, 109, 328; naturale (sing.), pp. 4, 5, 7, 36, 78, ISS> IS^> 181, 184, 276, 277, 327, 329; naturalmente, pp. 162, 193, 281, 310, 312, 323, 324; necesariamente, pp. 78, no, 198, 279; nemice, nemici, nemiciloru, nemicu, pp. 77, 109, 168, 175, 196, 198, 206, 301, 317; nemiceşte (it. nemicare), p. 10; nobile (adj.), p. 32; notitie (it. notizia), pp. 18, 229; novelele, p. 21; nulla (it. nulla), P- 3?3- . . 7. O ocasiunalmente, p. 20; ocidentale, p. 170; Ocidente, p. 161; oligarchi, p. 110; ordina, ordinau, ordinată, ordinaţi (it. ordinare, a orândui), pp. 17, 27, 43, 85, 121, 190, 194, 196, 298, 314; ordine (subst.), p. 118; ordini (pl.), p. 26; (a) organa, organata, pp. 168, 270; orientale (adj.), pp. 37, 59, 239, 253, 298; Oriente, pp. 36, 37, 130, 145, 159, 161; originaria, p. 17; oscura (adj. fem.), p. 202, 271; ostile (adj. sing.), p. 132. P palesa, p. 313 ; parentela, p. 208;parenti, pp. 42, 109, 228; parisina (it. parigina), p. 170; partitulu (it. partito), p. 200; paşi (it. passo, intervenţie), p. 226; patriarcale (adj. fem. sing.), p. 79; penale, p. 20; (se) perdure (să dureze), p. 307; pericolosa, p. 94; permanente (sing. mase.), p. 313; perpetua, p. 140; personale (adj. sing.), p. 175; personalmente, p. 295; peruchiarii (it. parrucchiere), p. 169; (au) pervenitu (it. pervenire, a ajunge), p. 306; piramide, p. 301; politicului (subst., om politic), pp. 83, 87, 88, 114, 116, 145, 146, 153, 164, 188, 198, 199, 257, 292, 293; (a) portă, p. 250; posibile (adj. fem. sing.), p. 73; (a) postulă, p. 131; patenti (adj.), pp. 124, 131, 183; potere, poterea, poteri, pp. 17, 31, 35, 85, 115, 150, 214;pratulu (it. prato), Anexe, p. 406; preda (subst.), p. 129; presedea, presiedutu (it. presedere), pp. 248, 284; presidele, pp. 45, 46, 49, 223, 224, 225, 226; pretende, pp. 13, 52, 62, 104, IS7> 165, 196; primatulu (it. primato), p. 58; principale -i (adj. sing.), pp. 32, 58; principeschi (adj.), p. 115; probabile, pp. 161, 219; probabilmente, pp. 48, 99, 203, 232, 241; (se) proceda (it. procedere), p. 25; profana, p. 11; program’a, Anexe, p. 427; (a) proibi, proibiau, proibitu, pp. 73, 103, 246, 315 ; propositu (impuls, hotărîre), p. 101; propriamente, pp. 22, 29, 34, 112, 184 312, 427; (a) provedl, p. 274; puntele, puntu, (it. punto), p. 189, 282, 323. R raţiune (it. ragione, motiv), pp. 26, 224, 232; reale (adj. f. sing.), p. 89; recuperata, p. 52, 55; referisce, (si) referescu (it. riferirsi), pp. 6, 20; regente, pp. 148, 292; religiose (adj. fem. sing.), p. 72; (a) renuntia, pp. 156, 174; reordina, p. 92; resiede, p. 170; resiste, p. 41; (au) resuscitat'o, pp. 128, 186, 196; (se) revela, p. 41; una rivale, p. 58. S salutari (adj. pl.), p. 81; salute -a, pp. 1, 2, 6, 46, 81, 90; santa, (adj.), pp. 87, 125; sânte (subst.), pp. 11, 156, 157, 213, 405; www.digibuc.ro 317 S. BARNUTIU, AL. PAPIU ILARIAN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII IN ITALIA 145 santiloru, p. 68; santifice, pp. 185, 190; santita (adj.), p. 72; santitate, p. 195; sartorii (it. sarto, croitor), p. 326; scaturiginea, p. 302; (au) scaturitu (it. scaturire), p. 271; scientifice, p. 287; seculariu (it. secolare [eccles.]), p. 251; semplicemente, p. 290; sente, sentit'o, sentiu (it. sentire), pp. 24, 58, 133, 134, 178, 193; sepulcrali (adj. fem. pl.), p. 69; sepultura, p. 221; (va) serba (it. serbare, a păstra), p. 128; servile, pp. 15, 16, 240; sinioroti (it. signorotto), p. 90; sistema, pp. 86, 117; situlu (subst., it. sito), p. 86; soci, pp. 142, 215; sociale (adj. sing.), pp. 80, 81, 106, 109, 170, 174; sorgenti, pp. 75, 271; speciale (sing.), pp. 141, 220; specialmente, pp. 33, 213, 220, 280, 282, 309; in specie, in specia (mai ales), pp. 92, 146, 174; specie (fel), pp. 17, 34, 37, 109, 157, 163, 210, 233, 283; spese (it. spesa, cheltuială), pp. 268, 274; spirituale (adj. fem. sing.), pp. 81, 303; spiritualmente, p. 193; splendore, p. 109; stemperata (adj.), p. 146; stirpea, stirpile, pp. 63, 117, 160; strade (ferecate), p. 162; straplantati, p. 239; subor~ dinati, pp. 202, 208, 226, 232; sucesore -ele (subst.), pp. 174, 175, 232; superflue, p. 169. T (au) tentatu (it. tentare), p. 124; teritoriale (adj. sing.), p. 84; teşi (sing.), p. 142; tiene (it. tenere), p. 9; tute (it. tutte), p. 308. U ulteriore, p. 25; Unii (Hunii), pp. 248, 298; universale (sing.), pp. 53, 96, 115, 173, 226; universalmente, pp. 30, 176. Y valore (bravură), pp. 33, 46; variabili (adj. fem. pl.), p. 75; (a) vende, p. 127; venerabili (adj.), pp. 32, 181; (s’au) verificata (s’a dovedit), pp. 85, 164; vigili’a, (it. vigilia, ajunul), p.72; vili (adj. fem. pl. it. vile, josnic), p. 311; viola (it. violare), p. 174; violente (adj. fem. sing.), p. 56; vitale, p. 139; voii'a (it. voglia), pp. 2, 307. 42 A, R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III, Tom, Vii, www.digibuc.ro RIASSUNTO Identificando nell’Archivio delPAccademia Rumena di Bucarest un carteggio inedito, non ancora messo a contributo dagli storici della letteratura rumena, l’A. ha la possibilitâ di ricostruire la vita menata glorno per giorno, fra il 1852—54, quali studenţi delle Universitâ di Padova e di Pavia, da S. Bărnuţiu, Al. Papiu-Ilarian e I. Hodoş, tre insigni esponenti della rivoluzione dei Rumeni Transilvani del 1848—49. Simion Bărunţiu, giâ professore a Blaj (rinomato centro culturale di quella Provincia), all’etâ di 44—5 anni, tormentato dai patimenti fisici e morali; convinto pero che «armato delle scienze giuri-diche potrâ meglio giovare al suo popolo » e spinto inoltre dalia « nostalgia di vedere finalmente la Patria degli avi Romani » (cit., p. 7), si recava per primo in Italia (da Vienna, dove aveva seguito per alcuni anni i corsi di quella Facoltâ Giuridica), passando per Trieste, Venezia, Verona e Milano, per stabilirsi (il 18 ott. 1852) a Pavia, colPintento di iscriversh alia Facoltâ Giuridica. Intanto, Papiu Ilarian e Iosif Hodoş si trovavano ancora a Vienna, per le stesse ragioni di studio. Ma seguendo l’esempio e l’impulso del loro maestro Bărunţiu, costretti, in parte, anche da motivi politici, Papiu per primo si recava a sua volta in Italia, a Padova, dove era giâ arrivato verso i primi di novembre 1852 e dove il suo primo pensiero fu di prendere contatto con Bărnuţiu (il quale, per poter far fronte alle tante formalitâ richieste dalia Polizia Imperiale, si giovava del benvolo appoggio del prof. Santo Garovaglio), i Transilvani iniziando cosi il loro copioso « carteggio italiano ». Iosif Hodoş si trovava anch’esso a Padova il giorno 13 novembre 1852. Dove, insieme al suo compagno e parente Papiu, aspetterâ il ritorno (da un viaggio lungo il Danubio) dell’ab. prof. F r. N a r d i, che li doveva aiutare nell’adempimento delle stesse complicate formalitâ. Chiusa in seguito alia Rivoluzione, l’Universitâ padovana, scelta dai due Transilvani, appena era stata riaperta da un anno e piu, ma lasciata sotto la continua sorveglianza della Polizia austriaca (p. 32), la cui severitâ non riusciva per6 a frenare gli eccessi dei giovani patrioţi italiani, dei goliardi padovani soprattutto, che si davano convegno al celebre Caffe Pedrocchi. Per ci6 che era poi dei professori> www.digibuc.ro 319 S. BĂRNUŢIU, AL. PAP1U ILARIAN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII lN ITALIA 147 ai tempi dei Noştri, pochi — secondo la testimonianza del contem-poraneo G. A. Cesana — erano all’altezza della loro missione. Fra questi, lo stesso ricorda un Alessandro Racchetti, Cristoforo Negri, ma specialmente, l’ab. Lod. Menin (P- 35)- ... . II piccolo gruppo di studenţi rumeni venne presto accresciuto da un certo Tomutz, di Verona, ufficiale transilvano dell’esercito austriaco, il quale per6, cauto e troppo devoto agPImperiali, non manteneva con i tre studenţi, ottimi patrioţi, se non rapporti di prudente, non sempre aperta amicizia. I Noştri invece continuavano la loro corrispondenza, la loro colla-borazione anzi, fra Padova e Pavia. In attesa di potersi iscrivere alia Facoltâ, Bărnuţiu attendeva alia compilazione di vâri articoli, che in-viava poi alle riviste transilvane (fra altri studi di quest’epoca, un rile-vante progetto per la fondazione, eventuale, di una « Accademia » (Uni-versitâ) rumena in Transilvania), nonche alle ricerche glottologiche, in rapporto alle analogie fra il rumeno ed i vâri dialetti italici (in tali ricerche si faceva molto aiutare dai due « Padovani»). Infatti, sotto l’impulso venutogli da Pavia, Iosif Hodoş aveva cominciato le sue ricerche di Dialettologia Comparata. Ma, pur-troppo, assai presto la borsa di studio, regolarmente pagata a Vienna ai due Transilvani (Papiu e Hodoş), fu sospesa, perche si erano recati in Italia: in quei tempi le autoritâ imperiali temevano, evidentemente, l’influsso dell’irredentismo italiano nella Transilvania e «la diffusione, per mezzo della gioventii studiosa, delle idee di M a z z i n i (p. 46). A sua volta, Bărnuţiu, che non trascurava mai gli studi glottologici, dava ai «Padovani» preziose indicazioni relative al noto saggio di Carlo Cattaneo, Del nesso fra la lingua valacca e Vitaliano. Non mancava pero di scoprire in alcune affermazioni dell’Italiano, delle inawertenze che, aiutato dagli altri due, si proponeva di combattere. Credeva di dover dar retta a Cattaneo, per cio che riguardava la sua affermazione che i Rumeni, verso quell’epoca, mancavano di una vera e propria letteratura, ricchi, piu che altro, di opere grammaticali; osservando per6 che anche l’Italia aveva conosciuto lo stesso momento di confusione filologica; inoltre, i Rumeni, accanto ai « grammatici », avevano anche i loro poeţi, quali l’H e-liade, Gr. Alexandrescu, Bolliac, Sion, Rosetti o A. Mureşeanu (p. 53). ' Che i due « Padovani» abbiano accolto la spinta di Bărunţiu verso tali studi, ci sta quale evidente prova la lunga « dissertazione » (in latino), conservata oggi nell’Archivio delPAccademia Rumena (ms. 4585), fin’ora sconosciuta e compilata a Padova (x genn. 1853) da Papiu-Ila-rian e da I. Hodoş (in primo luogo), indirizzata, secondo tutte le probabilitâ, all’ab. N a r d i, il maestro padovano dei noştri studenţi. Tale dissertazione, in cui le affermazioni di Carlo Cattaneo sono largamente discusse e assai spesso combattute, presenta esempi 221 www.digibuc.ro 148 ALEXANDRU MARCU 320 assai bene scelti, della lingua e del folklore rumeni, cercando di spie-gare in tutti i modi la persistenza della românită in Dacia, coll’iso-lamento e l’inadattabilitâ. Capitolo per capitolo, i tre collaboratori a questa risposta al saggio dell’Italiano, esaminano da vicino tutti i problemi, dalia « nomenclatura » daco-romana, al fenomeno della « nazza-lizazione », dall’origine stessa del rumeno, alia storia del loro popolo, ma, soprattutto, ai problemi filologici in rapporto al vocabolario rumeno, che i Transilvani vogliono considerare semplicemente come il vocabolario di un dialetto parallelo a quelli d’Italia. Ma intanto Bărnuţiu era stato iscritto, provvisoriamente, fra gli studenţi dello Studio Legale di Pavia, dovendo ci6 al personale inter-vento dell’austriacante Rettore V o 1 p i. La sua permanenza in Italia si faceva, nonostante ci6, sempre piu precaria, dato lo stato della sua salute, non buona, la mancanza di mezzi materiali, il clima rigido di Pavia e l’improwisa chiusura dell’Universitâ, in seguito al tentativo di rivoluzione (mazziniana), in cui gli studenţi locali, istigati dai C a ir o 1 i, avevano avuto una parte rilevante (p. 64). Col poco danaro inviatogli dai «Padovani», Bărnuţiu anche se minacciato di dover lasciare presto l’Italia per mancanza di mezzi materiali, andava a visi-tare il glottologo Pietro Monti (di Brunate), il celebre ispanista, per discutere personalmente intorno ai problemi di Dialettologia italica, tanto piu che il Monti «considerava il daco-rumeno un dialetto italiano, di cui nessuno poteva fare a meno, trattandosi dello studio comparativo dei dialetti d’Italia» (p. 70). Tornato presto a Pavia, Bărnuţiu approfittava delle obbligatorie vacanze, per darsi allo spoglio del celebre libro di M i c a 1 i, L’Italia avanti ii dominio dei Romani, senza trascurare i rapporti personali con altri glottologi italiani del tempo, quali per es. un C a r 1 o Gam-b i n i. Alia loro volta, piu modeşti, Papiu e Hodoş stringevano rapporti di amicizia (ed epistolari) con alcuni dei loro colleghi italiani (fra i quali ricorderemo un Andrea Petri), che erano riusciti ad interessare alle aspirazioni nazionali dei Rumeni, ai tempi della Guerra di Crimea. Mentre a Pavia l’Universitâ era ancora chiusa, il 6 maggio 1853 ve_ niva, finalmente, concesso ai « Padovani» di fare i primi esami « rigo-rosi». Venti giorni dopo, tale attesa facoltâ veniva concessa anche a Bărnuţiu. Papiu passava cosi i suoi primi esami a Padova (giugno 1853), con «pieni voti e lode », seguito (il giorono 8), da Hodoş. Dopo che, mentre Bărnuţiu si accingeva a preparare i propri esami, lasciava ai due « Padovani » le sue cure filologiche e la lettura di antichi testi italiani (M urători, Lanzi, Passeri, Marini, Bianconi, o L a m i) (p. 90), per scoprire le eventuali analogie di vocabolario col rumeno. Ai protesti dei due discepoli, i quali, in un primo tempo si rifiu-tarono di percorrere tali opere, Bărnuţiu rispondeva « con una pagina, che ci permette di determinare il suo posto nella storia della Glottologia www.digibuc.ro 321 S. BĂRNUTIU, AL. PAPIU ILARI AN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII IN ITALIA 149 rumena del secolo passato e, soprattutto, di precisare il suo merito di aver richiesto fra i primi lo studio del parallelismo fra il rumeno ed i dialetti italici» (p. 92). Infatti, e di quell’epoca il « vero e proprio rapporto filologico » (p. 98), che Bărnuţiu inviava al suo amico transilvano Ion Maiorescu (di Vienna), intomo alle investigazioni fatte anche direttamente sul dialetto pavese. Tali preoccupazioni intendeva giustificarle, affer-mando che « siccome i filologi italiani non possono fare a meno delle altre lingue romanze, cui aggiungono volentieri la valacca», cosi, va da se, « ne i Rumeni potranno trascurare lo studio dell’italiano e delle altre lingue sorelle, se intendono fare studi fondamentali nella nostra lingua rumena» (p. 99). Ed in rapportto al tentativo di «trovare un sistema ortografico unitario, preconizzato in Italia da un Biondel.li (il geniale glottologo, con cui il Transilvano, suo vivo ammiratore, ebbe anche rapporti personali), il Nostro suggerisce l’idea di fondare, con i connazionali Cipariu, Laurian e I. Maiorescu, un’ Accademia (filologica); suggerimento dai quale, non molti anni dopo, doveva sorgere l’attuale Academia Română (p. 101). In realtâ, tutte queste preoccupazioni (alle quali, massime per i « Pa-dovani», si aggiungevano quelle letterarie propriamente dette, in rapporto alia letteratura italiana, da Dante e gli altri classici, ai Romantici), volevano dimostrare che «i Rumeni sono un popolo d’Italia », mentre il parallelismo fra le due lingue non era per Bărnuţiu, come per H e 1 i a d e o per Cattaneo, semplice analogia fra esse, bensi analogia fra «i dialetti d’Italia e la favella della nostra gente » (p. 102). Rimasto indietro con gli esami, Bărnuţiu, studente in Italia a 46 anni, passava intanto i primi appena il 7 dic. 1853, per essere ammesso « unanimia cum applausu ». Gli altri due, saputo finalmente che le borse dovevano essere loro pagate di nuovo, sia pure a Vienna e dopo tanti disperaţi interventi, si accingevano a lasciare l’Italia, non appena consegnata la laurea. II che aweniva il giorno 10 genn. 1854: presentati dai loro protettore l’ab. prof. N a r d i, i due Transilvani furono dichiarati pubblica-mente « dottori in ambo le leggi» (p. 112). Rilasciati 1 rispettivi diplomi lo stesso giorno, si affrettarono a lasciare l’Italia, portanto con loro, « oltre il piu ricco sapere, una cassetta di libri italiani, che costituirâ per molti anni il tesoro enciclopedico dei due futuri accademici rumeni» (p. 123). Non presto dovevano essi dimenticare, s’intende, anche la festa che, con i soliţi manifesti murali, prepararono in loro onore i colleghi padovani («Ad Alessandro Papiu e Giuseppe Hodosiu Transilvani, cui la nobiltâ dello spirito e l’ampiezza delle dottrine sommamente distinguono, in questo di faustissimo dell’alloro legale, affinche la ricordanza di essi resti fra noi cara ed illustre e la patria li accolga e li onori quali degni suoi figli. Gli amici sconfortati della partenza votano. Padova, nel gennajo 1854»), www.digibuc.ro ALEXANDRU MARCU 323 ISO o anche l’ode (questa pure inedita), che dedicava loro un improwisa-tore anonimo. Bărnuţiu, rimasto ormai solo, passava (il 5 giugno 1854) l’ultimo esame «rigoroso» e subito dopo consegnava anch’esso la laurea in Legge, dopo la discussione pubblica delle quattro tesine, identificate dall’A. nell’Archivio della Facoltâ di Legge di Pavia. L’indomani, Bărnuţiu lasciava a sua volta 1’Italia, recandosi a Vienna, dopo una sosta a Milano, per salutare B i o n d e 11 i. Tornato in Transilvania, Bărnuţiu, doveva essere presto chiamato come professore all’Universitâ di Iassi, (Moldavia), allora recentemente creata. E sempre a Iassi, tre anni dopo, doveva venire come professore, alia stessa Universitâ, Al. Papiu Ilarian. Solo Iosif Hodoş, piu giovane, verso quell’epoca praticante presso un awocato ungherese di Abrud (Transilvania), continuava ad occuparsi, con piu metodo ed entusiasmo ancora degli altri due, della letteratura italiana (traccian-done anche una completa storia), per la quale aveva dimostrato fin da Padova speciali preferenze (p. 128). Fedeli cultori della lingua e della letteratura italiane, alle quali si erano awicinati con tanto amore e tenacia, i tre studenţi di Padova e di Pavia dovevano lasciare, in tutte le opere che illustrarono la loro attivitâ dopo il ritorno in Patria, i segni incancellabili di quella cultura, tanto profondamente assimilata. Ecco perche, alia fine del presente studio (accanto al testo della teşi di laurea di Al. Papiu-Ilarian), si dâ, sotto forma di appendice, l’elenco alfabetico degli «italianismi» di Bărnuţiu, identificaţi nel corso di lezioni tenute a Iassi nel 1867, intorno al Diritto pubblico dei Rumeni. www.digibuc.ro INDICE A Abrud, pp. 128, 133, 133 n. 2. Academie Agricolă în Transilvania (proiectată), p. 123. Academia din Sibiiu, p. 124. Academia Română, pp. 22 n. 1, 27 n. 1, 4°. 54. 94. 99 n. 2, 3; 101, 113, 116, 125, 128, 133, 133 n. 2, 4; 137, 138, 138 n. 2. Academia Rurală din Verona, p. 123. Academia Transilvană (proiectată), pp. 8, 8 n. 7, 23, 39, 40, 42, 43, 45, 48, 51, 86, 87, 92 n. 2, 109, 127. Actori austriaci, « germani *, p. 6. Actori italieni, p. 6. Adriatica, pp. 4, 5. Adunarea din Câmpia Libertăţii (Blaj), pp. 8, 18. Africa, p. 105. Agronomia lui Bărnuţiu, pp. 84, 101, 103, 123. Alba Iulia, pp. 107, 137. Alberti, p. 126 n. 1. Albini, p. 136. Alcuni scritti del Dr. Carlo Cattaneo, P- 53- Aleardi A., p. 35. Alexandrescu Gr., p. 53. Alfieri V., pp. 95, 128, 133, 133 n. 2,138. Alpii, p. 94. Amaduzzi, p. 95. Ambrosiana (vezi Biblioteca). Amiculu Familiei, pp. 69, 77. Anglicanii, p. 50. Annali (Gli) di Statistica, pp. 53, 118 n. 5. Antenor, p. 26. Antislavismul lui Bărnuţiu, pp. 66, 71. Antologia prozei bărnuţiene, p. 72. Apărarea principiului romanităfei In limbă (art. de Bărnuţiu), p. 131. Arad, pp. 7, 68 n. 3. Ardealul (vezi Transilvania). Ardelean (Anonim), pp. 4, 5. Ardeleni (vezi Transilvăneni). Ardelu (vezi Transilvania). Arena din Verona, p. 6. Arhiva Universităţii din Padova, pp. 74 n. 4, 83 n. 1, 85 n. 1, 86 n. 3, 88 n. 3, 5; 96 n. 3, 100 n. 3, uz, uz n. 2. Arhiva Universităţii din Pavia, pp. 67 n. 2, 104 n. 3, 107, 116 n. 4, 118 n. 3, 119. Ariosto L., pp. 128, 138. Aristotel, pp. 41, 49. Armata austriacă, pp. 4, 25. Armenii dela S. Lazzaro (Veneţia), p. 5. Arquâ, p. 26. Arsenalul dela « Giardini * (Veneţia), p. 5. Arta italiană, p. 11 n. 1. Ascoli G. I., pp. 75, 99. Asociaţia admiratorilor lui Bărnuţiu (Iaşi), p. 135 n. 1. Asociaţia Sibiană, p. 133. Asociaţia Transilvăneană, p. 137. Assedio (L’) di Firenze, p. 128. Augustin Sf., p. 10. Austria, pp. 2, 2 n. 3, 3, 14, 20, 48, 57. 63, 65, 67, 81, 110, 118 n. 4, 119, 122, 127. Austriaci, pp. 14, 15, 20, 22, 27, 32, 65. 66, 76. Avram Iancu, pp. 8, 20 n. 1, 2; 29, 40, 45, 48, 49, 52 n. 1, 58, 80, 82, 82 n. 2, 83, 85, 92 n. 2, 106, 110 n. 1. Axente, pp. 85, 92 n. 2. , B Babeş Ion, p. 100 n. 2. Balbi, p. 129 n. 4. Bălcescu N., p. 2. Balint S., pp. 9, 21, 23 n. 1, 5; 24 n. 2, 25 n. 4, 26 n. 3, 29, 29 n. 5, 30,31 n. 1, 45, 48, 58, 58 n. 2, 70 n. 3, 74, 78, 81, 82, 83, 84, 85, 86 n. 2, 87 n. 2, 89, 90, 91, 93, 93 n. 2, 97, 100, 102, 104, 105, 105 n. 3, 106, 107, 108, 109 n. 2, 110 n. 1, 3; iii, 115, ”5 n. 3, 116, 117, 117 n. 3, www.digibuc.ro ALEXANDRU MARCU 324 IS2 118, 118 n. 6, 124, 129 n. 1, 132, 132 n. 2. Balla (localit.), p. 93. Banat, p. 70. Banfi G., pp. 75, 77, 93. Bardetti, p. 95. Baretti G., p. 18. Barinetti P. (prof. Pavla), pp. 107, 121. Bariţ G., pp. 8, 9, 20 n. 4, 22, 27 n. 1, 29. 47, 125 n. 4. Bărnuţiu S., pp. 1, 2, 3, 4 n. 1, 7, 8, 9, 10, 11, 11 n. 1, 12, 14, 16, 17 17 n. 1, 18, 18 n. 1, 19, 20, 20 n. 1, 2; 21, 22, 23, 24, 25, 25 n. 2, 26, 26 n. 4, 27, 28, 29, 30, 30 n. 5, 37, 38, 39, 4°, 4i, 42, 43, 44, 44 n- 1, 45, 46, 47, 48, 49, 49 n. 4, 50, 51, 52, 52 n. 1, 53, 54, 55, 56, 58, 59, 60, 61, 61 n. 3, 62, 62 n. 3, 63, 64, 64 n. 1, 65, 66, 67, 68, 68 n. 3, 69, 69 n. 3, 70, 70 n. 3, 71, 72, 73, 74, 75, 76, 77, 78, 80, 80 n. 2, 81, 81 n. 1, 82, 82 n. 2, 83, 84, 84 n. 2, 85, 85 n. 1, 86, 87, 87 n. 1, 2; 88, 88 n. 4, 89, 90, 90 n. 2, 91, 91 n. 2, 92, 93, 93 n- 2, 94, 95, 96, 97, 97 n. 2, 98, 99, 99 n. 2, 100, 100 n. 2, 101, 102, 102 n. 2, 103, 104, 104 n. 3, 105, 105 n. 2, 106, 106 n. 3, 107, 108, 109, 109 n. 1, 2; 110, 110 n. 1, iii, 112, 113 n. 4, 115, 115 n. 3, 116, 116 n. 4, 117, 117 n. 2, 118, 118 n. 2, 4; 119, 119 n. 2, 120, 121, 122, 122 n. 4, 123, 123 n. 1, 3; 124, 124 n. 5, 125, 125 n. 4, 126, 127, 128, 128 n. 2, 129, 130, 130 n. 2, 131, 132, 133, 133 n. 2, 134, 134 n. 2, 3; 135, 135 n. 1, 2; 136, 137, 138, 141, 141 n. 1. Beaufort, p. 95. Beccali Fr. (prof. Pavla), pp. 107, 121. Beccaria C., pp. 135, 138. Bela (localit.), p. 93. Belgienii, p. 142. Bergamo, p. 6. Bergier, p. 95. Berlin, p. 134. Bernardoni (editor în Milano), p. 99. Berso (localit.), p. 93. Bianchi (tipograf în Padova), pp. 37, 113, 139- Bianconi, pp. 90, 90 n. 1. Biblia, p. 128. Biblioteca Ambrosiana (Milano), p. 7. Biblioteca Marciana (Veneţia), p. 5. Biondelli, pp. 77, 96, 98, 99, 99 n. 1, 2, 3; 100, 101, 108, 122, 123, 123 n. 1. Biserica Romei, p. 58. Bistra (localit.), pp. 90, 93. Blachi, p. 44. Blaj, pp. 1, 2, 7, 8, 18, 19, 21, 22, 23, 28, 39, 41, 43, 47, 51, 52, 58, 60, 61, 74, 78, 80, 82, 84 n. 2, 86 n. 2, 88 n. 4, 89, 90, 93, 93 n. 3, 97, 103, 104 n. 4, 105 n. 2, 106, 106 n. 3, 4; 108, 109 n. 1, 110 n. 5, 116 n. 4, 118, 126. « Bo * (II) (Padova), p. 33. Bobu I. (Episcopul), p. 51. Boccaccio G., pp. 135, 136 n. 8, 137, 138. Bocşa Română, p. 61. Boeţiu, p. 10. Bogdan-Duică G., pp. 119, 125 n. 3, 129 n. 5. Bojanu (localit.), p. 93. Bolliac C., p. 53. Bologna, pp. 13, 31. Bonfini, p. 56. Borgo (localit.), p. 90. Borla (localit.), p. 93. Borromeo (San) Carlo, p. 50. Borsa (localit.), p. 90. Boscovich (Abatele), p. 14. Bosfor, p. 2. Bou vet Fr., p. 103. Brad, p. 137 n. 5. Bran (prietenul lui Bărnuţiu), pp. 48 n. 1, 49. Braşov, pp. 26, 40, 41, 47, 80, 86, 87, 106, 118, 124. Bratej (localit.), p. 90. Brescia, pp. 6, 123. Britanii, p. 137. Brunate, pp. 68, 69, 75. Briinn, p. 81 n. 1. Bucureşti, pp. 5, 22, 133 n. 4, 137. Budiul-de-Câmpie, pp. 19, 29. Buja (localit.), p. 93. Burguy, p. 95. Bursele lui Papiu-Ilarian şi I. Hodoş, pp. 9, 19, 20, 21, 22, 43, 46, 58, 59, 60, 62, 74, 74 n. 3, 76, 78, 80, 81, 90, 91, 100, 103, 103 n.6,104, 106,108. Byron, p. 128. C Cadolini, p. 16. Cairoli Benedetto, p. 65. Cairoli (familia), pp. 15, 65. Calata (localit.), pp. 90, 98. Călători români în Italia, p. 4. Calderon, p. 69. www.digibuc.ro 325 s. BĂRNUŢIU, AL. PAPIU ILARIAN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII IN ITALIA 153 Calendare Friulane, p. 126 n. 1. Callimachus, p. 56. Calvinii (în Transilvania), p. 126. Cambiaggio C., p. 6 n. 3. Campanilul din Piaţa S. Marco (Veneţia), p. 5. Câmpeanu, dr., p. 93 n. 2. Câmpia Libertăţii, pp. 16, 64, 66. Canal Grande (Veneţia), p. 5. Canal Pietro (prof. Padova), p. 38. Canini M. A., p. 135 n. 6. « Canonicii * din Blaj, p. 28. Canova, p. 118 n. 6. Cantacuzino (Stolnicul), p. 31. Cantii, C., pp. 126 n. i, 128, 138. Capela «Degli Scrovegni * (Padova), p. 26. Caracci, p. 138. Carbonari, pp. 2, 15, 24, 35, 65. Cardano G., p. 13. Cărei, p. 1. Caro A., pp. 128, 138. Carol cel Mare, pp. 13, 31. Carpaţii, pp. 2, 95, 99, 123. Casa de Austria, p. 16. Castiglione B., p. 18. Caiolicism, pp. 57, 126. Crftra romanii dela Brasiovulu a. 1852 in cause naţionali (I. Maioiescu), pp. 40, 40 n. 6. Cattaneo C., pp. 52, 53, 54, 55, 56, 57. 58, 61, 62, 99, 101, 102, 108, 118 n. 5, 131. Cavalletto » (cafenea studenţească la Padova), p. 34. Cavour, p. 133. Cerber, p. 72. Certosa (din Pavia), p. 10. Cesana G. A., pp. 14, 33, 120. Chevallet, p. 95. Chietico, p. 90. Chiesa Vincenzo, pp. 3, 27, 39. Chinezi (« Sineni *), P- 8. Cicogna (prof. Padova), pp. 36, 88, 96, 112. « Cilii *, p. 4. Cimabue, p. 138. Cipariu T., pp. 47, 69, 70, 96, 101, 108, 108 n. 2, 109, 109 n. i, 126, 130. Cittadini, pp. 89, 89 n. 3. Clerc, p. 95. Clerul catolic, p. 50. Clerul românesc, pp. 50, 118 n. 4. Clerul unit, p. 51. Cluj, pp. 18, 21, 70, 86 n. 3, 90, 93. Clusiu (vezi Cluj). Cluverio, p. 95. « Collegio germano-ungarico » (la Pavia), p. 14. Colonii franceze în Principate, p. 135. Colonii italiene în Principate, pp. 135, I35..n- 6- . . . . Colonii spaniole în Principate, p. 135. Columb Cristofor, p. 13. Columb Zaharia, p. 127. Columbarone (localit. în Italia), pp. 84, 84 n. 4. Comitet Naţional Maghiar (Torino), p. 133 n. 4. Como (Lacul), pp. 7, 68, 70, 71, 98. Confalonieri (comisar din Pavia), p. 17. Confederaţia Danubiană, p. 133 n. 4. Consistoriul din Blaj, pp. 22, 108. Consolatione Philosophiae (Boeţiu), p. 10. Consulul Rusiei la Iaşi (1852), p. 47. Contrabandişti (mazzinieni), pp. 16, 65. Contrada di Santa Mostiola (Pavia), p. 11. Contrada Sal Vecchio (Padova), p. 46. Copernic, p. 31. Coreggio, p. 138. Corneille, p. 96. Corona Sf. Ştefan (art. de Bărnuţiu), p. 102 n. 3. Corso elementare di Diritto naturale o razionale (G. P. Tolomei), pp. 37, 37. n- 3- Cortigiano (II) (B. Castiglione), p. 18. Cosia (localit.), p. 93. Costituzioni (G. D. Romagnosi), p. 126 n. 1. Costume (II) di tutte le nazioni, etc. (Ab. Lod. Menin), p. 36. Cracovia, p. 127. Crainic, pp. 80, 84, 84 n. 2. Credinţa lui Bărnuţiu faţă de Austria, PP- 3. 9. S*. 60, 63, 81, 118 n. 4, 127, 127 n- 4- Crepuscolo (II), p. 90 n. 3. « Crişanii *, p. 52. Croaţii, p. 15. Cultura naţională românească, p. 51. Cuventu dein Dacia la sate (art. de Bărnuţiu), p. 103 n. 1. Cuventulu unui studente despre necese-tatea Academiei la Romani (art. lui Bărnuţiu), pp. 40, 45, 48, 86, 87. Cuza Al. I., pp. 133, 133 n- 4- D Dacia, pp. 29, 55, 103 n. 1, 115, 122. Dacii, pp. 57, 122, 123. Daco-româna (limba), pp. 55, 56, 57, 7°. 77. 99. 123. www.digibuc.ro ALEXANDRU MARCU 326 154 Dante Alghieri, pp. 71, 72, 72 n. 1, 73, 73 n. 1, 4; 98 n. 3, 109, 113 n. 4, 128, 135, 136 n. 8, 137, 138. D’Arezzo Guido, p. 95. D’Auvergne La Tour, p. 95. D’Auville, p. 95. Da Vinci Leonardo, pp. 7, 13. De Betta (prof. din Verona), p. 123. De Brosses, p. 101. Decoraţia lui Bărnuţiu, pp. 2, 25, 44, 44 n. S- Decoraţia lui Al. Papiu-Ilarian, pp. 20, 24, 81, 83. Dei Medici Lorenzo, pp. 136 n. 8, 138. Dej, p. 90. Del Chiaro, p. 138 n. 2. Delianu, p. 105. Delluschich (prof. Padova), p. 112. De Menghin G., p. 37. .Dempster, pp. 84, 84 n. 7, 89, 95. ,De Muset, A., p. 113 n. 4. Densusianu Ar., p. 99 n. 2. Dereptulu Naturale Privatu (Bărnuţiu), P. 135 n. 8. Dereptulu Naturale Publicu (Bărnuţiu), pp. 66 n. 2, 135 n. 5, 7; 136 n. 7. Dereptulu Publicu alu Romaniloru (Bărnuţiu), pp. 2 n. 2, 3 n. 1, 8 n 4, 66 n. 1, 4; 69 n. 3, 103 n. 4, 125 n- 4. 134. 134 n. 3, 135 n. 6, 136 n. 1, 137 n. 2, 141. Desprez, p. 28. De Stael (M-me), p. 96. De Vulgari Eloquentia (Dante), p. 109. Dialecte italiene, pp. 56, 70, 92, 95, 98, 99, 101, 102, 109, 123, 128. Dialectologie Comparată, pp. 43, 48, 69, 7°, 75. 76, 85, 89, 92, 95. 98, 99, 101, 109. Dialectul milanez, pp. 48, 75, 77, 102. Dialectul pavez, pp. 48, 75, 76, 77, 91, 98, 101. Dialectul toscan, pp. 99, 102. Dialectul veneţian, p. 126 n. 1. Dieta din Sibiiu, p. 126. Diez, p. 95. Differenze politiche fra i popoli antichi e moderni (A. Zambelli), p. 121. Diodati G., p. 128. Diorile (Zorile) (revista lui Al. Papiu-Ilarian, 1845), pp. 18, 21. Di Pisa Pietro, p. 13. Diritto e procedura penale (G. P. To-lomei), p. 37 n. 3. Discursu despre istori’a literaturei italiene (I. Hodoş), p. 137. Discursul lui S. Bărnuţiu (la Blaj), pp. 1, 2, 8, 66, 141 n. 1. Divina Commedia, pp. 71, 128. Dizionario domestico pavese-italiano e ita-liano-pavese (C. Gambini), pp. 76, 76 n. 2. Dobranu, pp. 60, 67, 84. Dogana (Veneţia), p. 5. Dominaţia spaniolă în Italia, p. 14. Domul din Milano, p. 6. Domul din Padova, p. 46. Domul din Pavla, pp. 10, 50. Donatello, p. 26. Don Procopio («centone» de C. Cam-biaggio), p. 6. Dreptul (comparat vechiu), p. 13. Dreptul Public Românesc, p. 127. Du Merii, p. 95. Dunărea, pp. 4, 30, 38, 57. Durandi, p. 95. E Edipo Re, p. 126 n. 1. Elementi di Statistica Europea (F. Nardi), PP- 3°. 57 n. 1, 58, 83, 126 n. 1. Eminescu M., p. 5. Enciclopedie românească (proiectul lui Bărnuţiu), pp. 105, 117. Eneida, p. 72. Englezii, p. 56. Episcopul de Oradia, pp. 51, 74, 82. Erdely V. (Episcopul), pp. 49, 54. Eremitani (biserică din Padova), pp. 26, 33. Eschil, p. 128. Esi, p. 93. Etna, p. 135. Etruscologie, p. 101, Euganei (colinele de lângă Padova), p. 26. Europa, pp. 2, 7, 13, 24, 27, 30, 79, 103, 129, 136. Evrei, p. 50. Evul Mediu, p. 10. Exotism (in lit. românească), p. 18. Exotism romantic, p. 69. F Fabri, p. 136. Facciolati, p. 136. Facultatea de Drept din Padova, pp. 30, 33. 36, 37, 46, 61, 79 n. 2, 83, 83 n. 1, 85 n. 1, 86. . www.digibuc.ro J27 S. BĂRNUTIU, AL. PAPIU ILARIAN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII lN ITALIA 155 Facultatea de Drept din Pavia, pp. 12, 16, 27, 39. 44, 46. 63, 76, 84, 85, 102, 119, 120, 122. Facultatea de Medicină din Pavia, pp. 27, 120. Facultatea de Ştiinţe din Pavia, p. 120. Facultatea Filozofică din Blaj, pp. 7, 8. Facultatea Filozofică din Padova, pp. 37. 38.................................. Facultatea Juridico-Filozofică din Iaşi, pp. 127, 132 n. 1. Facultatea Juridică din Viena, pp. 3, 17, 19, 22, 44. Facultatea Juridică-Filozofică românească (proiectată) (vezi Academia Transilvană). Familia (revistă), p. 137. Fatti di Enea, p. 95. Faur I., pp. 74, 93 n. 3, 106 n. 4. Favolette (Gritti), p. 128. Federalism romantic cosmopolit, pp. 2, 66, 134. Feldru (localit.), p. 90. Filangieri p. 135. Filicaja, V., p. 113 n. 4. Filologia românească, pp. 43, 53, 123, 13°- Filozofia, pp. 13, 73. Florina o la Fanciulla di Glaris (melodramă de C. Pedrotti), pp. 6, 6 n. 5. Florian Ar., pp. 100 n. 2, 118 n. 2, 4. Foaia pentru minte, inimă şi literatură, PP- 39, 7i, 7i n. 1, 86, 87 n. 1, 103, iii, 118, 133 n. 2, 4. Fogora (localit.), p. 93. Fonduri pentru «Academia Transilvană *, pp. 8 n. 7, 9, 51. Fonetica, p. 101. Fornasari, pp. 53, 127 n. 1. Foscolo U., pp. 128, 138. Francisc I (împăratul Austriei), pp. 8, 9, 15, 19, 20, 40, 44, 45, 47, 67, 81, 82, 83, 119. Franţa, pp. 22, 46, 56. Fratta (localit.), p. 90. Fusi (librar din Milano şi Pavia), pp. 96, 119, 120. •Fusinato A., p. 35. G Galaţi, p. 2. Galii, p. 137. Galilei G., pp. 31, 136, 138. -Galletti, p. 136. Galliani, p. 135. Galuppi P., p. 113 n. 4. Gambini C., pp. 75, 76, 93, 100. Garibaldi, p. 133 n. 4. Garovaglio S., pp. 27, 30, 39. Gattamelata, p. 26. Gazeta Transilvaniei, pp. 4, 28, 43, 45, 47, 48, Si. 52, 53, 54. 56, 61, 62, 68, 7i, 75, 78, 86, 100, 103, 104. Gazzetta di Milano, p. 62. Gazzetta di Venezia, p. 62 n. 1. Gennari L. (prof. Pavia), pp. 107, 122. Gentili Alberico, pp. 135, 136. Germani (filologi), pp. 109, iii. Germania, p. 139. Gerold (librarul), p. 28. Gherla,pp. 90, 134. Ghica Alex. Gr. (Principele Moldovei), pp. 47, 80, 92 n. 2. Giardini (Veneţia), p. 5. « Gimnaziul Academic » din Iaşi, pp. 126, 127. Gioberti V., p. 128. Giotto, pp. 26, 138. Giovane (La) Italia, p. 65. Giunta, p. 95. Goldoni C., pp. 35, 37, 95. Golescu Dinicu, pp. 5 n. 2, 6. Gori, p. 95. Gorun I., p. 132 n. 2. Grădina Botanică din Pavia, p. 27. Gramatica lui T. Cipariu, pp. 108, 109. Gramatica româno-italiană (proiectată de Papiu-Ilarian), p. 105. Gramatik (Fornasari), p. 53. Grisellini, pp. 56, 70, 136. Grisolara, p. 13. Grit«i, pp. 126 n. 1, 128. Guarini G. B., p. 138. Guarnacci, pp. 95, 101. Guerrazzi F. D., p. 128. Guicciardini F., p. 135. H Hegel, p. 41. Heliade-Rădulescu I-, pp. 53, 00 102, 126 n. 1, 130, 130 n. 3, : 131, 132, 134, 138. Hervas P- 95 Heyne, . P- 95- Hodoş Iosif, PP- 19- 20, 21, 22, 22, n. 1 , 23, 24 ., 26, , 27, 29, , 3°: . 31, 32, 33, 35. 36, 37, 38, 39, 41, 42, 43, 44, 45. 46, 47, 48, 49, 52, 53, 54, 55. 56. 57, 58, 59, 60, 6l, , 62, 63, www.digibuc.ro ALEXANDRU MARCU 328 156 64, 67, 68, 71, 74, 74 n. 1, 4 ; 75, 76, 77, 78, 79, , 80, 81, 83, 85, 85 n. 1 , 86, 86 n. 3, 87 , 88, 89,9 0, 90 n. 3 , 91, 92, 93, 94 , 96, 97,9 8, 99 n. 3 , 100, 102, 103, 104, , 105, 106, 106 n. 4, 107, 108, 109, IIO, in, 112, 113, 113 n. 2, 114, 115, 116, 118 n. 4, 125, 128, 129, 129 n. 1, 132, 132 n. 2, 133, 133 n. 2, 137, 138. Hodoş Nerva, pp . 132 n. 2 , 133 n. 2. Hodoş Vasile (tatăl lui Iosif), pp. 19, 19 n. 3, 46, 106, 107. Hodosiu (bunicul), p. 19. Homer, pp. 71, 72, 128. Horaţiu, p. 96. Hugo V., p. 128. Hunii, p. 145. Hurmuzachi Eud., p. 81 n. 1. I Iaşi, pp. 3, 47 n. 3, 66, 69 n. 3, 70, 91, 103, 117, 118, 119, 121, 123 n. 3, 125, 126, 127, 127 n. 4, 128, 129, 129 n. 2, 130, 130 n. 2, 131, 132, 132 n. 2, 133 n. 1, 2, 4; 134, 134 n. 3. Iliada, p. 72. iile (art.), p. 56. împărăţia Habsburgică, pp. 2, 9, 12, 14, 15, 16, 22, 23, 31, 34, 64, 67, 87. împărăţia Otomană, p. 30. împroprietărirea ţăranilor, p. 103 n. 4. încercări de asasinate la vieaţa lui Băr-nuţiu, pp. 125, 125 n. 4. Independenţa constituţională a Transilvaniei (Papiu-Ilarian), p. 133 n. 4. Infernul (Dante), pp. 72, 72 n. 1, 73 n. 2, 3, 4, 5; 113 n. 4. Influenţa slavă în Principate, pp. 57, 58. îngropăciunea Romaniloru (art. de Băr-nuţiu), p. 103. Institutul Theresian (din Viena), p. 21. Iobagi, p. 105. Iredentism italian, p. 46. Iskrice (N. Tommaseo), p. 95. Istoria, în concepţia lui Bărnuţiu, p. 125. Istoria della Transilvania (Spontoni), p. 128. Istoria Filologiei româneşti, p. 92. Istori’a Neapolitana (Al. Papiu-Ilarian), p. 18. Istori’a Romaniloru din Daci’a Superiore (Al. Papiu-Ilarian), pp. 21, 24, 26, 28, 29, 30, 43, 44, 44 n. 4, 45, 47, 48, 49, 52, 54, 58, 59, 61, 62, 63, 67, 68, 70, 70 n. 3, 78, 82, 84, 95, 97. Istrati, N., pp. 68, 71, 71 n. 1. « Istria * (vaporul), p. 4. Italia, pp. 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 12, 17, 19, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 29, 30, 34, 35, 37, 38, 39, 4°, 43, 44, 45, 46, 50, 5i, 53, 54, 55, 56, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 66, 71, 73, 74, 75, 76, 77, 78, 80, 81, 81 n. 1, 82, 86, 89, 90, 93, 94, 99, 100, 101, 102, 103, 104, 106 n. 4, 108, 109, 110, 110 n. 3, 113, 115, 116, 117, 117 n. 2, 3; 118 n. 1, 124, 125, 126 n. 1, 127, 128, 129, 130, 131, 132, 133, 133 n. 4, 134, 135, 135 n. 2, 137, 137 n. 3, 138, 138 n. 2, 143. Italia (La) avanti il domittio dei Romaniy (Micali), pp. 75, 95. Italia, Italia, o tu, cui die la sorte (Fi-licaja), p. 113 n. 4. Italienii, pp. 9, 25, 35, 44, 49, 50, 56, 74, 90, 92, 93, 101, 106, iii, 123, 135, 137 n. 2, 143. Italienismele lui Bărnuţiu, pp. 41, 130, 130 n. 2, 137 n. 2, 141, 141 n. i- Italienismele lui I. Hodoş, p. 129. Iudei, p. 8. J Jacobini, p. 65. Japonezi, p. 8. Juvenal, p. 96. K Klapka, p. 133. Klein S., pp. 51, 84, 108, 125. Kogâlniceanu M., p. 133 n. 4. Kossuth, pp. 2, 66, 124, 133. Kovacs, p. 28. L Laboratorul de Botanică Criptogamică din Pavla, p. 27. « Lacryma Christi » (vinul), p. 107. Lacul Como (vezi Como). Lamartine, p. 96. Lami, pp. 84, 84 n. 8, 90, 95. Lampredi, p. 135. Lanfranchi (prof. Pavla), pp. 37, 120. Lanzi, pp. 84, 89, 92, 93, 95, 101, 109. Latina vulgară, pp. 99, 123. www.digibuc.ro 329 S. BĂRNUŢIU, AL. PAPIU ILARIAN ŞI IOSIFHODOŞ LA STUDII IN ITALIA 157 Latini, pp. 123, 135. Latinismele lui Bărnuţiu, pp. 41, 123, 130, 141 n. 1. Laurian A. T., pp. 47, 70, 70 n. 3, 76, 89, 91, 91 n. 2, 96, 99 n. 2, 3; 101, 117, 118, 124, 124 n. 5, 127, 127 n. 1, 130. Lazzaro (San) (Veneţia), p. 5. Legionari transilvăneni (1848—1849), p. 20. Leibnitz, p, 95. Lemberg, p. 127. Lemenyi (Episcopul), p. 125. Leopardi G., p. 138. Letteratura italiana (C. Cantii), pp. 126 n. i, 128. Lido (Veneţia), p. 5. Limba etruscă, p. 99. Limba franceză, pp. 22, 130, 137. Limba germană, pp. 9, 23. Limba italiană, pp. 6, 9, 12, 22, 23, 39, 43» 46, 5°, 53, 56, 57. 7», 77, 79, 81, 89, 94, 99, 102, , 106, 107, I IO, 11 7, 127, 129, 130 , »3», 132, 132 n. 2, 134, »35. »37, , 138. Limba latină, pp. 53, 55, 110, 132. Limba portugheză, p. 95. Limba română, pp. 53, 57, 69, 70, 72, 73. 81, 87, 92, 97, 99. 102, 104, 109. 122, 123, 124, 129. 130. 13». »32, 137- Limba spaniolă, p. 95. Literatura italiană, pp. 72, 81, 84, 109, iii, 128, 129, 136, 136 n. 8, 137, 138. Literatura română, pp. 53, 57, 61, 72, 73. 78, 109. Literatura spaniolă, p. 69. Litteratura si belle-arti (I. Hodoş), p. 138. Lodi (localit. în Italia), pp. 84, 84 n. 3. Loggia della Gran Guardia (Padova), p. 46. Lombardla, pp. 7, 10, 12, 65, 123 n. 3. Lombardo-Veneto, p. 16. Longobarzi, pp. 10, 13, 48. Losna (localit.), p. 90. Ladi saeculares (manuscris în chirilice), p. 90 n. 2. Ludovic XIV, p. 95. Luogotenenza di Milano, pp. 12, 24, 25. 38, 46, 96. Luogotenenza di Venezia, p. 85 n. 1. Luptele filologice (la noi), p. 61. M Machiavelli N., pp. 95, 126 n. i, 135, 136, 138. Maffei Sc., p. 93. Mahomedani, p. 8. Mai Angelo, p. 136. Maior Gr., p. 125. Maior Petru, pp. 8, 51, 108, 130, 130 n. s. Maiorescu Ion, pp. 8, 9, 17, 17 n. 1, 39, 4°, 42, 45, 47, 49, 59, 60, 63, 70, 7s, 80, 80 n. 2, 83, 84, 89, 91 n. 1, 92, 92 n. 2, 93, 93 n. 2, 96, 98, 99, 100, 100 n. 2, IOI, 102, 102 n. 2, 103, 103 n. 5, 104 n. 4, 107, 108, 110 n. 3, iii, 115, 116, 117, 117 n. 2, 3; 118 n. 2, 4, 6; 123, 124, 126, 127. Maiorescu Titu, pp. 17 n. i, 96, n. 1, 127, 134 n. 5. Major (prietenul lui Bărnuţiu), pp. 29, 45, 47, 48 n. 1, 49, 59, 60, 61 n. 3, 64 n. i, 8o, 85 n. i, 91 n. 2; 109 n. 2, 116 n. 4, 118 n. 4. < Malposta *, p. 4. Mamiani, p. 136. Man I., pp. 88 n. 4, 104 n. 4. Manganotti (prof. din Verona), pp. 123. Maniu Ion, pp. 47, 86, 86 n. 2; 105 n. 2, 106, 106 n. 3, 116 n. 4, 117 n. 2, 133 n. 2. Mantegna, p. 26. Mantova, p. 6. Manzoni, Al., pp. 76, 126 n. 1, 128, »38. Maramureşeni, p. 52. Marciana (vezi Biblioteca). Maria Teresa, pp. 13, 14. Marini, pp. 84, 84 n. 8, 90, 95. Martini, p. 135. Mârzescu G., p. 3 n. 3. Mazzini G., pp. 2, 46, 64, 65, 65 n. 2, 66, 68, 79, 133. Mazzinieni, pp. 15, 16, 32, 64. Mazzocchi, p. 95. Mazzoni G,, p. m n. 2. Mazzotti, p. 113 n. 4. Mehefy, p. 125. Meneghelli (prof. Padova), p. 37. Menin Ab. Lod., pp. 36, 37. Mestre, p. 41. Metastasio P., p. 138. Micali, pp. 75, 95, ioi, 125 n. 2. Michelangelo, p. 138. Michelet, p. 136. .Micle, p. 127. Mihulu (drama lui N. Istrati), pp. 68, 71, 7» n. 1. Milano, pp. 4, 6, 7, 7 n. i, 9, 12, 16, 24, 25, 27, 38, 44, 46, 48, 53, 65, 69, 7°, 7», 75, 84 n. 3, 96, 98, 99, www.digibuc.ro alexandru marcu 330 158 99 n. 3, 100, 109, 117, 121, 122, 123. Militari ardeleni în Italia, pp. 4, 49. Milton, p. 128. Ministerul Instrucţiei din Moldova (1854). P- 126. . . Ministerul Instrucţiei din Viena, pp. 74, 82, 83, 88. Mirandola (Pico della), p. 136. Moldova, pp. 78, 80, 124, 126, 127, 128, 132. Moliăre, p. 96. Monarhia Austriacă (vezi împărăţia Hab-sburgică). Monti Pietro, pp. 68, 69, 70, 75, 77, 93. 98, 99. 101, 108, 136. Monti Vincenzo, pp. 128, 138. Montpellier, p. 13. Monza, p. 7. Moscova, pp. 22 n. 1, 27 n. 1. Mosna (localit.), p. 90. Moţii, pp. 45. 80, 82, 91, 100, 105, 106, 106 n. 2. Miiller O., p. 95. Munteanu, p. 29. Muntenia, pp. 2, 78, 124, 130. Murăş-Oşorhei, p. 18. Muratori, pp. 89, 95, 109, 113 n. 4, 128, 136, 138, 138 n. 2. Mureşianu Andrei, p. 53. Mureşianu Iacob, pp. 26, 26 n. 2, 29, 39, 48, 52, 80, 85, 88 n. 2, 104, 106, iii, 118, 118 n. 1, 4; 124, 133 n. 1. Mureşul, pp. 7, 10, 19. Miirzuschlag, p. 3. Muschetti (prof. Padova), pp. 88, 96. Muzeul de Antichităţi din Milano, p. 99 n. 3. Muzeul Civic din Pavîa, p. 11 n. 3. Muzica (Bărnuţiu), p. 137. N Napoleon Bonaparte, p. 144. Napoleon J6râme, pp. 15, 133. Nardi Francesco, pp. 29, 30, 38, 39, 54. 55. 57. 57 n. 1. 58, 61, 83, 88, 96, 97, 112, 126 n. 1. Naţionalismul lui Bărnuţiu, pp. 2, 29, 52, 66, 73, 83, 109, 124, 127, 130, 131. 135. Naţionalităţile din Transilvania, pp. 1, 4°. 134- Negri Cristoforo, p. 36. Negruţiu, p. 70. Neologismulu Telegrafului Romanu (art. de Bărnuţiu), pp. 75, 76, 80. Neptun, p. 5. Nesso (Del) fra la lingua valaca e Vltaliana (C. Cattaneo), pp. 53,^53 n. 1, 118 n, 5. Nicolini, p. 128. Nicula, p. 71. Nievo Ip., p. 35-Norvegia, p. 50. O Observaţiuni statistice despre cultiva-ţiunea pământului Europei (art. de Bărnuţiu), p. 103. Occidentul Europei, pp. 2, 55, 57, 132, 144. Odobescu, Al., p. 99 n. 3. Ofiţeri ardeleni în Italia (vezi Militari). Olivieri, p. 95. Oltul, p. 2. Oradea, p. 51. Orăştie, p. 80. Orientul Europei, pp. 53, 57, 66, 78, 79, 81, 88, 89, 96, 103, 144. Originea latină a Românilor, pp. 5, 7, 8, 8 n. 4, 18, 22, 44, 45, 55, 56, 57, 58, 77, 102, 114, 122, 123. Originele limbii italiene, pp. 55, 77. 123. Orlando Furioso, p. 128. Oroş, p. 118 n. 4. Ortolani, p. 136. O şcoală sătească din Italia (art. de Bărnuţiu), p. 118 n. 1. Oxford, p. 13. P Padova, pp. 6, 7 n. 1, 9, 21, 22, 24, 25. 26, 27, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35. 36, 37. 38, 39, 41. 43. 45. 46, 47. 48, 49, 54. 55. 56, 57, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 68, 71, 74, 74 n. 1, 75, 76, 77, 78, 79, 79 n. 2, 80, 81, 81 n. 1, 82, 83, 85, 85 n. 1, 88, 94, 97, 98, 100, 103, 104, 105, 106, 107, iii, 112, 113, 114, 115, 117, 117 n. 1, 118 n. 1, 125, 128, 129 n. 4, 137, 139- Palatul Ducal (Veneţia), pp. 5, 41. Palazzo della Ragione (Padova), p. 47. Pamfilie (seminarist la Blaj), p. 47. Panada (localit.), p. 90. Pandrea P., p. 66 n. 1. Panu G., p. 12. www.digibuc.ro 331 S. BĂRNUŢIU, AL. PAPIU ILARI AN ŞI IOSIF HODOŞ LA STUDII IN ITALIA 159 Paolo Diacono, p. 13. « Papla » (Pavla), p. 13. Papiu-Ilarian Al., pp. 9, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 23 n. 1, 24, 24 n. 2, 25, 25 n. 2, 4; 26 n. 2, 27, 28, 29, 30, 30 n. s, 31, 32, 33, 35, 36, 37, 38, 39, 4i, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 49, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 58 n. 2, 59, 60, 61, 62, 62 n. 3, 63, 64, 67, 68, 68 n. 1, 68 n. 3, 69, 70, 70 n. 3, 71, 74, 74 n. 3, 75, 76, 77, 78, 79, 79 n. 2, 80, 81, 81 n. 1, 82, 82 n. 2, 83, 84, 85, 85 n. 3, 86, 86 n. 2, 87, 88, 89, 90, 91, 92, 93 n. 3, 94, 95, 96, 97, 97 n. 2, 98, 99 n. 3, 100, 101, 102, 103, 103 n. s, 6; 104, 105, 105 n. 3; 106, 106 n. 4, 107, 108, 109, 110, iii, 112, 113, 113 n. 1, 3, 4; 114, 114 n. 1, 3; 115, 116, 117 n. 1, 2; 118 n. 1, 4; 123, 125, 126, 126 n. 1, 128, 129, 129 n. 2, 132, 133, 133 n. 1, 4! 134, 134 n. 3, 137, 137 n. 3, 138, 138 n. 2, 139. Paralelism între ital. şi rom., pp. 43, 52, 55, 56, 58, 69, 70, 73, 76, 77, 86, 89, 9°, 92, 93, 94, 95, 98, 100, 102, 108, 109, 109 n. 1, 115, 118 n. s, 126 n. 1, 129, 130, 131, 132. Parcele, p. 129 n. 1. Parini G., p. 138. Paris, pp. 13, 47, 103, 133 n. 4. Pârvan V., pp. 35, 74 n. 3. Pascu Dr. (profesorul lui A. Canova), p. 118 n. 6. Passeri, pp. 89, 89 n. 4, 95. Pavla, pp. 1, 3, 4, 7, 8, 9, 10, 11, 11 n.3, 12, 13, 14, 15, 15 n. 1, 16, 17, 21, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 33, 38, 40, 42, 44, 45, 47, 5°, 52, 54, 58, 60, 62, 63, 64, 65, 66, 67 n. 2, 68, 69, 70, 72, 74, 75, 76, 77, 81 n. 1, 82, 83, 84, 85, 86, 87 n. 1, 88, 91, 93, 94, 96, 96 n. 2, 98, 100, 100 n. 2, 102, 103, 104, 108, 110, 110 n. 1, iii, 116, 117, 119, 120, 121, 122, 122 n. 4, 123 n. 3, 127, 133, 137- Pedagogi'a (lui Bărnuţiu), pp. 11 n. 1, 123 n. 3, 130 n. 2, 4; 135 n. 3, 4; 136 n. 2, 4, s, 6, 8; 137 n. 1. Pedrocchi, p. 35. Pedrocchi (II Caffă) (Padova), pp. 26, 34, 35, 47, 79-Pedrotti Carlo, p. 6 n. 5. Pellico, S., p. 138. Perfetta (Delta) poesia italiana (Mura-tori), pp. 113 n. 4, 128. Perticari G., pp. 77, 77 n. 1, 99. Pertile G. B. (prof. Pavia), pp. 107, 120. Perugia, p. 84 n. 6. Petrarca F., pp. 7, 10, 26, 95, 126 n. 1, 128, 129 n. 4, 135, 136 n. 8, 137, 138. Petri Andrea, pp. 78, 79, 81 n. 1, 91,. 9i n. 3, 94, 98, 98 n. 3, 117 n. 1, 118 n. 1. Piazza delle Erbe (Padova), p. 26. Piazza de’ Frutti (Padova), pp. 46, 47, 74 n. 1, 79. * Piazzetta * din Veneţia, p. 5. Piccolomini E. S., p. 56. Piemontul, pp. 9, 16, 25, 26, 28, 65, 122, 133. Pindemonte I., p. 138. Pinzano, pp. 78, 81 n. 1, 98. Pirinei, p. 95. Plutarc, p. 113 n. 4. Pluton, p. 73. Poezia lirică (obiectul ei), p. 105. Policretti, p. 118 n. 1. Poliţia Austriacă, pp. 3, 9, 12, 16, 17,, 20, 25, 27, 28, 31, 32,33,34, 35,36, 39, 4°, 42, 44, 45, 47. 48, 49, 62, 64, 65, 68, 68 n. 3,70,83, 104,116, 119, 120. Polonezi (studenţi la Padova), p. 31. Ponte dei Sospiri (Veneţia), p. 5. Ponte di Rialto (Veneţia), p, 5. Pop A., p. 18. Popa G. (din Brad), p. 137 n. 5. Popp I., p. 116 n. 4. Popu (tatăl lui Papiu-Ilarian), p. 19, 29, 82. Porta Carlo, p. 101. Porta Luigi (prof. Pavia), p. 11. Poşta italiană (sec. XIX), p. 45. Prati G., p. 35. Prato della Văile (Padova), p. 26. Preocupări artistice la Bărnuţiu (lipsa de), pp. 11, 11 n. 1, 70. Presepio (II), p. 50. Prieteni italieni ai lui Bărnuţiu şi Papiu, PP- 3, 4, 5, 6, 12, 78, 112, 114, 114 n. 1, 117, 137 n. 3. Primăria din Padova, p. 46. Primăria din Pavla, p. 11. Primato (Del) (V. Gioberti), p. 128. Principatele Dunărene, pp. 8, 14, 30, 55, 66, 79, 86, 92 n. 2, 114. Principe (II) (N. Machiavelli), pp. 126 n. 1, 136. Procuratiile Sf. Marc (Veneţia) p. 5. Progresul şi Congresle ştiinţifice (art. de Bărnuţiu), p. 124 n. 1. Promessi (I) Sposi, pp. 126 n. 1, 128. Proposta (Zambelli), p. 126 n. 1. www.digibuc.ro i6o ALEXANDRU MARCU 332 Protestanţi, pp. 8, 50. Psicologi’a empirica si Logica (Bărnuţiu), p. 136 n. 4. Purgatoriul, p. 12. Purismul lui Bărnuţiu, pp. 71, 72, 73, 76, 77, 80, 123, 130, 131. R Racchetti, A., p. 36. Radetzky (Mareşalul austriac), pp. 32, 59, 60. Raffaello, pp. 71, 138. Raicevich, p. 138 n. 2. Râmnicul-Vâlcea, p. 2. Ramonţian (Testamentul), pp. 20, 59, 82, 108. Raţiu I., pp. 22, 28, 43, 43 n. 1, 54, 87, 104, 126. Râul Vadului, p. 2. Ravenna (Ioan de), p. 136 n. 8. Războiul Crimeei, p. 114. Reale Agostino (prof. Pavla), pp. 44 n. 2, 107, 121. Reci Emilio (profesor italian), p. 113 n. 1. Regionalism (Bărnuţiu), p. 52. Religiozitatea lui Bărnuţiu, p. 49. Renan E., p. 96. Renaşterea italiană, pp. 10, 13, 138. Retorica, pp. 13, 43, 135. Revoluţia dela 1848—49 (în Italia), pp. 16, 27, 32, 35, 37, 65, 76, 120, 122. Revoluţia dela 1848—49 (în Transilvania), pp. 1, 2, 3, 4, 7, 9, 17, 19, 20, 22, 23, 4°, 43 n. 1, 52, 60, 61, 67, 82 n. 2, 83, 85, 97, 109. Rime (Petrarca), p. 128. Rinaldi (Decan Facultatea Drept Padova), p. 96. Rinaldini Angelo, pp. 37, 88. Risorgimento (II), pp. 33, 64, 66. Roma, 8, 8 n. 4, 77, 84, iii. Romagnosi G. D., pp. 14, 126 n. 1, 135. Romancero, p. 69. România, p. 72. Romanii, pp. 8, 13, 18, 19, 23, 29, 44, 45, 55, 57, 58, 75, 122. Românii, pp. 5, 8, 18, 23, 36, 39, 44, 51, 52, 53, 55, 56, 57, 58, 61, 62, 72, 80, 84, 87, 90, 97, 99, 101, 102, 104, 109, iii, 114, 115, 122, 123, 132, 133, 135, 135 n. 5. Românii Transilvăneni (vezi Transilvăneni). Romanticii italieni, p. 69 n. 4. Romantism (tendinţe la Al. Papiu-Ila- rian şi Bărnuţiu), pp. 18, 71, 127. Romantismul românesc, p. 138. Romanze storiche e moresche (trad. P. Monti), p. 69. Rosetti C. A., p. 53. Roşia Montană, pp. 29, 45, 115. Rossini, p. 95. Rousseau J.-J., p. 128. « rumâni », p. 56. Ruscalla (vezi Vegezzi G.). Rusia, pp. 57. 88. Ruşii, pp. 66, 69, 80, 124. S Sabinele, p. 55. ... Săborul cel mare al Episcopiei Făgăraşului (art. de Bărnuţiu), p. 49 n. 4. Saggi di lingua etrusca (Lanzi), p. 95. Saggi in verso e in prosa di letteratura spagnuola dall’origine della lingua sino al secolo XIX (P. Monti), p. 69. Saggio di una teoria della scienza statistica (Zuradelli), p. 120. Saggio di vocabolario della Gallia Cis-alpina e Celtica (P. Monti), pp. 69, 69 n. 3. Saggio sui dialetti gallo italici (B. Bion-delli), pp. 98, 99, 100. « Salone * (II) (Padova), p. 47. Sănătatea lui Bărnuţiu, pp. 2, 9, 10, 42, 46, 48, 54, 58, 61, 63, 64, 66, 68, 76, ' 86, 93, 110, 134. San Gimignano (Toscana), p. 10. San Marco (Veneţia), pp. 5, 74 n. 5, 113. San Michele (din Pavla), p. 10. San Pedar, p. 91. San Pietro in Ciel d’Oro (Pavla), p. 10. Sansovino, p. 31. Sânt’ Antonio (di Padova), p. 26. Santo (II) (Padova), p. 26. San Zeno (din Verona), p. 10. Saşii, pp. 58, 87, 104, 105, 124, 125 n. 4. Satu-Lung, p. 118 n. 2. Scala din Milano, p. 6. Scaligero, p. 95. Schiller, pp. 72, 73. Schismaticii, p. 51. Schnabel, p. 120. Scribe, pp. 94, 96. Scrisori din Italia (1852), p. 4. Seminario (II) Vecchio (Padova), p. 46. Sibiiu, pp. 1, 2, 7, 7 n. 3, 12, 24, 28, 39, 82 n. 2, 87, 91, 100, 109, 124, 133. Sion G., pp. 11, 53. Sismondi, p. 135. www.digibuc.ro 333 s. bArnuţiu, al. papiu ilarian şi iosif hodoş la studii In ITALIA 161 Sistemele ortografice (la noi), pp. 6i, 92, 93, 101, 104, 108. Slavii, pp. 57, 58, 66, 71, 77. Sofocle, p. 126 n. 1. Soriga A., p. 11 n. 3. Soulecthad ( ?), p. 44. Spallanzani L., p. 14. Spania, pp. 14, 143. Spontoni, p. 128. Statistica generală a Europei (Papiu-Ilarian), pp. 129, 129 n. 4. Statistica şi Educatiunea romana (art. de Bărnuţiu), pp. 100, 103 n. 2. Steinbriick, p. 3. Stilul gotic-lombard, p. 10. Stoia, p. 109 n. 2. Stoica, p. 127. Studenţi români la Torino, p. 8. Studenţi străini la Padova, p. 31. Studenţi străini la Pavia, pp. 13, 14. Sturdza D., p. 93 n. 2. Suciu, p. 127. Suvenire contemporane (G. Sion), p. 11. ş Şaguna, pp. 8, 40, 43, 82, 84, 88 n. 2. Şandor Atanasie, pp. 54, 68 n. 3. Şcoala Bărnuţiu, pp. 127, 134, 134 n. 5. Şcoala Latinistă, pp. 8, 8 n. 4, 57, 77, 138. . . . Şcoala Siciliană, p. 95. Şimlău, p. 1. Şincai, G., pp. 22, 23, 51, 84. Şuluţiu, pp. 29, 43, 47, 48, 59, 60, 62, 74, 80, 82. T «Tablele Eugubine », p. 56, 101. Tagliamento, p. 98. Târgul-Mureş, p. 21. Târnavele, p. 50. Tasso T., pp. 7, 138. Tassoni Al., p. 138. Teatrele din Veneţia (1852), pp. 5, 6. « Teatro Văile * (Verona), p. 6. Teatrul Canobbiana (Milano), p. 6. Teatrul Concordia (Padova), p. 34. Teatrul Duse (Padova), p. 34. Teatrul din Trieste, p. 6 n. 3. Teatrul italian, p. 6. Teatrul Nuovo (Padova), p. 35. Telegraful Român, pp. 61, 75, 76, 80, 86 n. 2. 23 Tentamen Criticum (Treb. Laurian), pp. 44, 44 3- Teologia, p. 78. Tesaurul (A. Papiu-Ilarian), p. 137. Theresian (vezi Institutul). Thiers, p. 128. Ticino (râul), pp. 10, 11, 42, 117. Tit-Liviu, p. 31. Tiziano, p. 138. Tolomei G. (prof. Padova), pp. 37, 37 n. 3, 79, 88, 112, 126 n. 1. Toma d’Aquino (Sf.), p. 41. Tommaseo, N., pp. 95, 138. Tomuţ (ofiţer în armata austriacă), pp. 4, 25, 28, 39, 41, 47, 48, 49, 60, 78, 81 n. 1, 105. Topeltin, p. 56. Toponomastică, pp. 90, 95, 137 n. 2. Torino, pp. 8, 25, 26, 133 n. 4. Tragedie (V. Alfieri), p. 128. Transilvăneni, pp. 1, 3, 8, 20, 21, 23, 31, 40, 52, 67, 74, 81, 99 n. 2, 114, 124, 125, 126. Transilvania, pp. 2, 9, 14, 18, 22, 23, 28, 29, 3°, 4°, 45, 46, 49, 5i, 52, 57, 58, 62, 68 n. 3, 74, 77, 78, 82, 83, 85, 87, 9°, 93, 95, 102, 103, 106 n. 4, 108, 110 n. i, 113, 123, 127, 128, 133, 134, 137, 137 n. 3, 138, 139. Treviso, pp. 25, 41, 47, 6o, 98. Tribuni transilvăneni (1848—49), p. 20. Trieste, pp. 2, 3, 4, 112. Turcia, pp. 57, 9°, i°3-Turda, p. 19. Turnul Babilonului, p. 92. Turnul Severin, p. 2. Tiirr, p. 133 n. 4. T Ţăranul român, pp. 103, 118, 123. Ţichindeal, p. 40. U Udine, p. 78. Ultime lettere di Jacopo Ortis (U. Fos-colo), p. 128. Umaniştii italieni, pp. 13, 56. Ungurii, pp. 14, 15, 19, 57, 58, 63, 66, 67, 77, 85, 87, 93, 124, 125 n. 4, 133, 133 n. 4, 143. Unirea Principatelor, p. 114. Uniţii, p. 126. Universitatea din Iaşi, pp. 124, 128, 129. 23 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria 111. Tom. VII. www.digibuc.ro ALEXANDRU MARCU 33+ 162 Universitatea din Padova, pp. 24, 26, 30, 31, 31 n. 2, 3; 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 46, 54, 57, 59, 60, 63, 74, 78, 81, 112, 113, 139. Universitatea din Pavia, pp. 12, 13, 14, 15, 16, i7, 24, 27, 29, 39, 40, 44, 48, 49, 58, 60, 64, 65, 66, 67, 68, 69, 71, 74, 83, 86, 107, 119, 120, 121, 122. Uniiersitatea din Viena, pp. 20, 39. Universităţile italiene (sec. XIX), pp. 16, 22. V Vaillant I. A., p. 133 n. 4 . « Valachi », p. 56. Vallaidi D. F., pp. iii, iii n. 2, 136. Valsecchi, Antonio, p. 37. Vasal napi Ujsag, p. 126. Vegezzi Ruscalla G., pp. 25, 26, 28, 131, t3l n. 2, 133 n. 4, 134 n. 2, 3. Venera, p. 5. Veneţia, pp. 3, 4, 5, 6, 31, 33, 4*> 74 n. 5, 79, 85 n. 1, 113, 128. Veneto, p. 47. Vermiglioli G. B., pp. 84, 84 n. 6, 89, 95- Verona, pp. 3, 6, 6 n. 5, 123. Verri Pietro-Alessandro, p. 95. Verzignasi (prieten cu Papiu şi Hodoş), p. 98 n. 2. Vescovado (stradă în Padova), p. 46. Vezuviu, p. 135. Vicenza, p. 6. Vico G. B., p. 136. Vidra, p. 80. Vieaţa Sfinţilor, p. 50. Vieaţa studenţească în Italia (1840—60), pp. 14, 15, 25, 31, 32, 33, 34, 65, 67, 68, 70. Viena, pp. 1, 2, 3, 4, 6, 7, 8, 9, 10, 12, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 27, 28, 29, 30, 32, 38, 39, 40, 41, 42, 44, 44 n- 2, 45, 46, 47, 48 n. 1, 53, 54, 59, 61, 61 n. 3, 62, 63, 64, 64 n. 1, 66, 67, 70, 74, 76, 80, 81, 81 n. 1, 82, 83, 85, 85 n. 1, 86 n. 3, 87, 88, 91 n. 2, 96, 97, 100, 100 n. 2, 102, 103, 104, 106, 106 n. 4, 107, 108, 109 n. 2, no n. 1, 5; iii, 114 n. i, 115, 116, 116 n. 4, 117, 118 n. 4, 122, 123, 124, 126, 127, 128, 129 n. 1, 133 n. 2. Vietia, operele si ideile lui G. Sincai (Papiu-Ilarian), p. 22. Villani, p. 137. Virgiliu, pp. 6, 71, 72, 73, 73 n. 3, 12S. Virginia (V. Alfieri), p. 133 n. 2. Vlachi, p. 44. Vocabolario dei dialetti della cittă e dio-cesi di Como. Appendice. Saggio di vocabolario della Gallia Cisalpina e Celtica (P. Monti), pp. 69, 69 n. 3. Volpi A. (prof. Pavia), pp. 44, 44 n. i, 62, 67, 95, 107, 122. Volta Alessandro, p. 14. Von Rottek (Karl), p. 136. Vossio, p. 95. W Wolgemuth, p. 25. Z Zambelli A. (prof. Padova), pp. 37, 112, 121, 126 n. 1. Zambelli (prof. Pavia), p. 107. Zorile (revista lui Al. Papiu-Ilarian) (vezi Diorile ). Zuradelli G. (prof. Pavia), pp. 107, 120. www.digibuc.ro CUPRINSUL CAPITOLUL I Bărnuţiu student la Viena, pp. i—3; Dela Viena la Pavia (Octomvrie 1852)» pp. 3—7; De ces’a dus Bărnuţiu la Pavia?, pp. 7—10; Aşezarea lui Bărnuţiu la Pavia (Octomvrie—Noemvrie 1852), pp. 10—12; La Universitate, pp. 12—17. CAPITOLUL II Papiu Ilarian student la Viena, pp. 17—21; Iosif Hodoş student la Viena, PP- 21—22; De ce s’au dus la Padova?, pp. 22—24; Papiu Ilarian la Padova, urmat de Iosif Hodoş, pp. 24—30; Vieaţa la Padova, pp. 31—38; Intre Padova şi Pavia (1852, iarna), pp. 38—54. CAPITOLUL III O polemică cu C. Cattaneo (Ianuarie 1853), pp. 54—58; închiderea Universităţii din Pavia (Februarie 1853), pp. 58—68; In căutarea filologului Pietro Monti din Brunate (Februarie 1853), pp. 68—73; Iarăşi preocupări filologice (Martie-Aprilie 1853), pp. 74—86; Cele dintâi examene în Italia (Mai-Iulie 1853) , PP- 86—94; Caietul de însemnări al lui Papiu Ilarian (1853), pp. 94—105; Studii şi examene, în iarna anului 1853 (Noemvrie-Decemvrie), pp. 105—iii. CAPITOLUL IV Doctoratul lui Papiu şi Hodoş; plecarea lor din Padova (Ianuarie-Aprilie 1854) , PP- in—118; Doctoratul lui Bărnuţiu; plecarea din Pavia şi tratative pentru mergerea la Iaşi (Iunie-Iulie 1854), pp. 119—125 ; însemnările lui Papiu despre încercările de asasinat la vieaţa lui Bărnuţiu şi plecarea acestuia la Iaşi, urmat de primul (1854-55), PP- 125—129; Italia mereu prezentă în activitatea celor trei Ardeleni (1855—1880), pp. 129—13S. APENDICE I.—Teşi che Alessandro Papiu, etc, (pp. 139—141). II.—Italienismele lui Bărnuţiu (pp. 141 —145). RIASSUNTO (pp. 146—150). INDICE (pp. 151—162). www.digibuc.ro www.digibuc.ro BIBLIOTECI MĂNĂSTIREŞTI IN EPIR, RODOS ŞI PĂROS DE MARCU BEZA MEMBRU CORESP. AL ACADEMIEI ROMÂNE Şedinţa dela ii Octomvrie 1933 In lunile din urmă mi-am întins câmpul cercetărilor în Epir, în Rodos şi în Păros. Nu voiu aduce înaintea Academiei toate descoperirile făcute; ci numai câteva din ele, cari mi se par mai însemnate. La mitropolia Ianinei se păstrează o evanghelie de mâna iscusitului caligraf Matei al Mirelor, egumen al mănăstirii Dealu, sub Radu Mihnea. Are 325 de pagini, mărimea de 0,42 X o,27) iniţiale aurii şi, pe lângă icoanele evangheli-ştilor, nişte frontispicii măestrit zugrăvite, vădind o netăgăduită înrîurire apuseană. La sfârşit inscripţia spune: Mâna presbiterului şi monahului Matei din Pogo-niana vechiului Epir a scris această carte dumnezeiască x). In biblioteca gimnaziului Ianinei, se sub conducerea d-lui H. I. Şuii, el însuşi cunoscut cercetător, am dat peste un manuscris de muzică, datând din 1783 şi cuprinzând la pagina 382 rândurile greceşti: Această carte a luat sfârşit de mâna mea, Calist Ieromonahul, muzicant, fiind domn în Ungrovlahia preacinstitul Io Constantin Brâncoveanu Voevod. 1 1) JlQEnflvTEQOv yetQ xai fiovayov Maz&aCov IJcoycoviaviji; ex na?.aiăt; ’Hxeioov iyoaxpe zavztjv zr\v Peojivevozov fSifiXov. 34 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. VII. www.digibuc.ro 2 MARCU BEZA 2ş8 De asemeni în aceeaşi bibliotecă am găsit un exemplar din pravila lui Vodă Caragea 1), purtând cu litere slavoneşti însemnarea: Dela logofeţia mare a ţării de sus, această pravilă a pomenitului s'au dat adistătoare la sfânta episcopie Buzeu ca să urmeze giudecâţile dupe dânsa, precum i de măria sa prea înălţatul nostru domn s'au poruncit. Şi spre a fi ştiut să nu să înstreineze de câtre nimeni o adeverezu cu iscălitură. 1818 August 12 (ss) Vâc(ârescu) vel vornic. (ss) Râducan sărdar. Din Ianina, însoţit de d-1 Şuii, mă îndrept spre mănăstirea Ziţa, cântată de Byron în Childe Harold's Pilgrimage. Se ştie, că această mănăstire avea drept metoh la Bucureşti biserica sfântului Ioan, pe care a clădit şi a înzestrat-o la începutul veacului al XVII-lea Andrea Vistierul. Ginerile său, Preda Banul Buzescu, a contribuit la îmbogăţirea bisericii. Un hrisov de închinarea ei la mănăstirea Zita l-a > dat Duca Vodă în 1675, întărindu-1 peste douăzeci şi doi de ani Constantin Brâncovanu 2) — de unde legăturile strânse cu Valahia şi numeroasele daruri păstrate la Ziţa. Pomenesc două: O cruce de altar, preţioasă, din vremea când Dosofteiu Filiti nu ajunsese încă mitropolit. Iscripţia grecească sună: A lui Dosofteiu, Arhimandrit la Sfântu Ioan, dăruită Profetului Ziţei, anul 1776. O altă cruce de lemn, migălos sculptată, în felul cum se obişnueşte la Muntele Athos, a episcopului Buzăului Co-standie din 1806, cu inscripţie românească. *) Nofto&eota, tipărită la Viena, 1918. *) Amândouă hrisoavele în traducere grecească le dă I. AafinotSrji;: « ’Hnet-QConxă Melexr)t,iata », Atena, 1888, pp. 6i—64. www.digibuc.ro ■239 BIBLIOTECI MĂNĂSTIREŞTI IN EPIR, RODOS ŞI PĂROS 3 Apoi, într’un pomelnic, trimis din Valahia Sfântului Ilie al Ziţei, se citesc numele: Alexandru Voevod, Ruxandra Doamna, Scarlat Voevod. La un ceas depărtare de Zi ţa cu piciorul se află mănăstirea Sfinţilor Părinţi, căreia Matei Basarab i-a închinat la 1635 Sărindarii Bucureştilor. Lăsată acum risipei, are numai un diptih vechiu, în care, sub titlul de Vlahia, îs amintiţi: Ioan Tulla (?) Voevoda şi Alexandru Voevoda. Drumul mă duce înainte spre mănăstirea Mo?.vŞâoayJnaarog, acoperita-cu-plumb, tocmai la hotarul dintre Epir şi Albania. Foarte pitorească şi în părăsirea-i de astăzi, cuprinsă între ziduri şi chiparoşi bătrâni. Am găsit aci o icoană frumoasă cu însemnarea: _ S’a zugrăvit această icoană cu cheltuiala şi cu truda cinstitului arhon Panu Arsenie şi a fratelui său Teodor. Amândoi fraţii, trăitori în Valahia, au ridicat şi Sfinţii Apostoli din satul apropiat Dipaliţa. Cum intri, pe zidul stâng al bisericii, sunt zugrăviţi în calitatea-le de ctitori şi în bogate strae boereşti. Data e 1646. Adaug, că din satul Dipaliţa se trăgea şi Ghiorma Banul, care a clădit la Bucureşti mănăstirea Grecii. » Tot un Epirot, aşezat în Valahia, Ioan Simota, cu ajutorul fraţilor săi Chiriţă şi Emanoil, a durat şi mănăstirea Sosini, de lângă târgul Pogdoriani sau Vlahopogdoriani, locul naşterii mitropolitului Dosoftei Filiti. O frescă a bisericii ni-i înfăţişează pe câte-şi trei fraţii; iar în dosul altarului cetim Ţ>e o bucată de piatră inscripţia grecească: Ruga robidui lui Dumnezeu Ioan Simota... Rândul al doilea e ciocănit. Pomenea cuvântul de Valahia ce nu-1 puteau suferi călugării Greci după secularizare. 24* www.digibuc.ro 4 MARCU BEZA 240 Poate nu se ştia până astăzi, că şi la Rodos există o ctitorie valahă: mănăstirea Sfintei Marii a lui Alexandru Ipsi-lanti. Cică Voevodul, călătorind odată pe mare spre Va-lahia, fusese prins de o cumplită furtună. Şi-ar fi pierdut viaţa, dacă n’ar fi căzut în genunchi şi nu s’ar fi rugat Prea Milostivei Fecioare. Drept recunoştinţă i-a închinat pe înălţimea zisă Calopetra, dinaintea mării cu pricina şi nu departe de oraşul Rodos, o strălucită mănăstire. Chiliile si celelalte încăperi se află astăzi năruite. Parte din biserică mai rămâne; şi deasupra intrării o cruce cu data şi iniţialele: 17 84 AA EA Y¥ BB MA AB cari înseamnă Alexandru Voevod Ipsilanti Moldovlahia. Urmează inscripţia ce spune de ctitor: Ipsilanti Alexandru, Principele Valahiei, plin de teama lui Dumnezeu... o dau pe toată în greceşte: | YWIIAANTHZ AAE3ANAP0Z 0 HTEMON BAAXIAZ 11 I1AHPHZ 00BO Y TOY &E0Y K. I1AZHZ EniZTHMHZ E1Z POA. I A0IKOMENOZ TA X1A1AEIITAK0Z1A ZYN OTAOHKONTA AYZI XP0N01Z AnO KYP10Y K. AOPON AITIZAMENOZ nAPA nAP&ENOY KOPHZ AnEA&EIN AYQE1Z TA AYTOY KAI [EniTYXQN TOY nOOOY nPOZ XAPIN THZ OEOnAIAOZ ANEKOAOMHZA TOIKON ZYN TOIZ KEAAIOIZ TAnAZIN ON EA EI TOIZ ZYN0YZ1 KAAAINIKOY niMEAElA TOY QE10Y 1EPAPX0Y TOYTON AAON 1QYN0NT0Z nPOZ MONAZ ZQH0OPOYZ [E1Z TEAOZ AE3E nEPAZE EniZTATHZAZ TOYTOIZ YIOZ AAYIA 0 T1M10Z 0 KYP nA YAHZ THN KAHZ1N AAA’ EYMENQZ THN nPOZ0OPAN AEXQEIZA n AN Ar IA TON KTHTOPA KAYTON OIKON 0POYPE1 [EN EY . . .TYXIA 0YAATTE ANENOXAHTON EnHPlQN TOY 00ONOY [nPEZ , , . TAYTHZ KYP1E K. n ANTON TON Ar ION AYTO ZYZYTO K. . . .TOIZ nEnONHKOZI A00ONOZ EniXOPHTON TA GYA . . . www.digibuc.ro 241 BIBLIOTECI MĂNĂSTIREŞTI IN EPIR, RODOS ŞI PĂROS 5 .. .TA TE ETKOZMIA Ar AGA K. YI1EPK02MIA 20 Y [EN ni I1E . . . AlIJAPQ THE GYAS BASIAEIAS AEION AIIEPTASA . . . I1ASII TH OIKHA. Răscolesc înăuntrul bisericii printre lucruri şi găsesc: Un disc de aramă, în mijlocul căruia e bătută scena păcatului dintâi cu Adam şi Eva; o icoană a ospătării îngerilor de către Avraam; şi o altă icoană, foarte ştearsă, ce vrea să reprezinte legenda înfiinţării mănăstirii. Păros trăieşte sub amintirea binefăcătorului Nicolae Ma-vrogheni. Trei fântâni îi poartă numele de-a-lungul străzii ce duce la mănăstirea Ecatontapoliani. Legenda a ridicat pe aceasta la treapta faimei unei biserici ca Sfânta Sofia din Stambul. Pe lângă icoanele Mavrogheni, cunoscute din lucrarea lui Theodor Blancard *), deosebesc o cruce românească în argint ce poartă steaua şi iniţialele Voevodului şi o evanghelie. Nu e manuscris, ci dintre cărţile tipărite în Valahia; are însă coperţile în aur, luxos împodobite, potrivit vechiului tip de legătorie. Intr’un codice al mănăstirii, dintre anii 1769—1845, citesc rândurile următoare, datate 1786: « A dăruit bisericii Ecatontapoliani Preaînălţatul Domn a toată Ungrovlahia Nicolae Mavrogheni şapte veştminte sfinte, pe cari le-am primit». Pe câteva din acestea le găsesc: Un sacos lucrat în aur, o nebederniţă şi un patrahir ce are printre podoabe pe evan-ghelişti şi jos inscripţia greacă: Mâna lui Ioasaf Arhiereu. Stărue încă la Păros membri ai familiei Mavrogheni, mândri de numele strămoşului ajuns Voevod în Valahia. La unul din ei am văzut şi originalul pânzei: «înscăunarea lui Nicolae Mavrogheni », după care s’au luat cunoscutele copii, una la Academie si alta la Patriarhia Ortodoxă din Stambul. » *) Les Mavroyini, tom. I., Paris 1909. www.digibuc.ro www.digibuc.ro ELEMENTUL POPULAR IN LITERATURA CULTĂ DE ARTUR GOROVEI MEMBRU CORESP. AL ACADEMIEI ROMANE Şedinţa dela i Noemvrie 1935 La toate popoarele, şi în toate timpurile, literatura populară a exercitat o mare influenţă asupra literaturii culte şi, uneori, ambele se confundă. întreaga literatură a popoarelor celor mai vechi, despre care avem astăzi cunoştinţe, nu-i, în realitate, decât folklorul acelor popoare. Literatura Indienilor, a Egiptenilor, este o bogată colecţie de folklor, în care se perindă credinţele şi superstiţiile lor, aranjate în mod mai artistic, de către oameni cari erau reprezentanţii culturii din vremurile acelea. Iliada lui Homer, care a făcut admiraţia atâtor veacuri, nu ar fi — după cum spun specialiştii — decât o combinaţie măiestrită a unor producţiuni populare, ca şi Kalevala,. cu care se mândresc Finezii, şi o scot mereu la iveală,,atrăgând asupra ei atenţia lumii culte. . . • Ar fi inutil să urmărim, în cursul veacurilor; sumedenia de scriitori în operele cărora se răsfrânge influenţa literaturii populare. E suficient să menţionăm pe unul dintre cei mai geniali, pe Shakespeare, care s’a inspirat, ,cu atâta succes, din folklorul poporului englez, ba chiar a intercalat, în una din tragediile lui, texte întregi din producţiile poporului, unele rămase şi până astăzi în folklorul universal. 2$ A. R. — Mţmoriile Secţiunii literare. Seria 111. Tom• Vil\ www.digibuc.ro 2 ARTUR GOROVEI Î44 O veche baladă engleză este fondul celei mai strălucite din tragediile lui Shakespeare: «Regele Lear». Simţind că se apropie vremea când trebuia să-şi puie la cale succesiunea regatului, între cele trei fiice ale sale: Go-nerilla, Regana şi Cordelia, a voit să afle dragostea filială a fiecăreia, şi le-a întrebat, pe rând, cât de mult îl iubesc. Gonerilla, cea mai mare dintre fiice, îi răspunde: — Doamne, te iubesc mai presus decât poate spune graiul omenesc; îmi eşti mai drag decât ochii, decât aerul şi libertatea; mai mult decât orice bogăţie şi decât orice lucru scump; mai mult decât vieaţa împodobită cu graţie, cu sănătate, cu frumuseţe şi onoare; te iubesc aşa cum a iubit un copil vreodată sau cum a fost cândva iubit un părinte; amorul meu îmi face graiul neputincios şi respiraţia săracă. > Măgulit de manifestarea unei dragoste aşa de intensă, Regele Lear o face pe Gonerilla suverană peste păduri şi câmpii, peste pâraie şi livezi mănoase, care să rămâie în veci moştenire urmaşilor ei. ) » Regana, fiica mijlocie, răspunde: — Sunt plămădită din acelaşi metal ca şi soră-mea şi mă preţuesc pe mine însămi după valoarea ei. Descopăr, în fundul inimii mele, că ea a definit natura amorului meu, dar mă simt mai presus de dânsa, deoarece eu mă răzvrătesc împotriva celorlalte bucurii, pe care le poate simţi cineva, şi mă simt cu totul fericită numai iubindu-te, Alteţă. Regele îi hărăzi Reganei o treime din regat, în aceeaşi întindere, valoare şi frumuseţe ca şi partea dată Gonerillei. Veni rândul celei mai mici dintre fiice, a Cordeliei. — Ce-mi poţi spune ca să capeţi o parte şi mai bogată decât a surorilor tale? Vorbeşte. • — Nimic, Majestate, răspunse Cordelia. — Nimic ? — Nimic. —- Nimic vine din nimic. Mai spune. — Sărmana de mine, nu pot să-mi am inima în gură; te iubesc, Majestate, după cum îmi este datoria; nici mai mult, nici mai puţin. www.digibuc.ro ELEMENTUL POPULAR IN LITERATURA CULTĂ 3 M5 — Cum, Cordelio! Indreaptă-ţi vorbele, de nu vrei să-ţi pierzi norocul. — Bunul meu Stăpân, m’ai născut, m’ai crescut, m’ai iubit, şi eu întorc precum se cuvine aceste datorii: te iubesc, te ascult, te onorez mai presus de toţi. Pentru ce surorile mele mai au bărbaţi, dacă spun că te iubesc numai pe Maiestatea Ta ? Când mă voiu mărita şi eu, poate că soţul meu îmi va răpi jumătate din dragostea mea, din îngrijirea mea, din datoria mea; fără îndoială, eu nu voiu putea să mă mărit, ca surorile mele, ca să iubesc numai pe tatăl meu. Nedumerit, regele o întrebă: — Pornesc, oare, vorbele acestea din inima ta ? — Da, bunul meu Stăpân. — Asa de tânără si cu asa de putină gingăşie ? — Aşa de tânără, şi aşa de sinceră, Stăpâne. Furios, Regele o desmoşteni şi o alungă dela curtea lui, împărţind regatul între celelalte două fete, pe care le mărită cu doi duci. Cordelia, deşi nu avea zestre, se mărită cu regele Frâncilor: nu avea zestre, dar era frumoasă. Fiicele cele înzestrate se purtară foarte rău cu părintele lor, pe când urgisita de Cordelia îl ajută să-şi recapete tronul. Regele, recunoscând că, în adevăr, fiica aceasta îl iubea după cum îi era datoria, şi nu-1 linguşise, ca surorile ei mai mari, o lăsă pe dânsa moştenitoare a întregului regat. Legenda aceasta, consemnată şi într’o cronică bretonă, culeasă apoi ca baladă populară, este cunoscută şi la alte popoare. In Franţa, în Bretania de Sus, într’un basm « La Pouilleuse», împăratul are două fete şi se hotăreşte să dea împărăţia aceleia dintre ele care îl iubeşte mai mult. Cea mai mare îl iubeşte « ca lumina ochilor », pe când cea mică îl iubeşte « ca sarea în bucate ». Nemulţumit, regele dădu împărăţia fiicei celei mari, iar pe cea mică o izgoni. îmbrăcată în cerşetoare, se duse la altă împărăţie, unde fu primită ca păzitoare la oi; ciobanii, din pricină că era aşa de murdară, o porecliseră Păduchioasa. *j • www.digibuc.ro 4 ARTUR GOROVEI 246 Intr’un rând, pe furiş, se îmbrăcă în hainele ei de domniţă; feciorul împăratului, care se întâmplase pe acolo, zărind-o aşa de frumoasă, precum era, prinse aşa de mare dragoste de ea, că se cunună cu dânsa, şi la nuntă fu poftit şi tatăl miresei, împăratul. Ea porunci bucătăriţelor să pregătească mâncările fără sare. La masă, împăratul musafir se plânse că mâncările nu au niciun gust fără sare, şi atunci mireasa îi aduse aminte de răspunsul ei, că-1 iubeşte ca sarea în bucate. In «La gardeuse des dindons», din versiunea gasconă, împăratul are trei fete. Cele două mai mari îl iubesc « mai mult decât orice pe lume », iar cea mică « după cum iubeşti sarea ». împăratul împărţind ţara între cele două fiice mai mari, porunci unui servitor să o ucidă pe cea mică, şi să-i aducă limba drept dovadă. Sluga ucise o căţea şi-i duse împăratului limba. Rătăcind prin lume, fata ajunse la o curte împărătească, unde fu primită să păzească nişte curcani. La o petrecere se arătă în toată splendoarea ei de fată de împărat, şi descope-rind-o feciorul împăratului, o luă de soţie. La nuntă veni şi tatăl fetei, pe care-1 ajută apoi să-şi recapete împărăţia. In versiunea walonă, fata cea mai mare îl iubeşte pe împărat «ca pânea»; cea mijlocie «ca vinul», iar mezina îl iubeşte « ca sarea ». Alungată, nemereşte la curtea unui alt împărat, şi la o petrecere fiind poftit şi tatăl ei, mâncările erau nesărate. Sfârşitul povestei e acelaşi: regele îşi luă fata înapoi acasă. Versiunea corsicană, « Maria fiica Regelui», vorbeşte de împăratul care are două fete şi un fecior. Fata cea mai mare îl iubeşte « mai mult decât vieaţa »; feciorul: « mai mult decât domnia », iar fata cea mai mică îl iubeşte « ca o fată supusă şi iubitoare ». Izgonită, fu primită păstoriţă la un împărat vecin, se mărită cu feciorul împăratului, dar când să poftească la masă şi pe împăratul vecin, tatăl miresei, acesta înebunise de purtarea neomenoasă a celorlalţi copii. Fata însă îl aduse pe tatăl său, îl îngriji bine şi el îşi veni în fire. Ca şi în versiunea wallonă, aceleaşi răspunsuri dau cele trei fiice ale împăratului, din versiunea italiană: «Ochii cu urdori ». www.digibuc.ro 247 ELEMENTUL POPULAR IN LITERATURA CULTĂ S Alungată dela curte, fata cea mai mică porneşte pe drum, cu doica sa, şi cumpără pielea unei babe moartă la vârsta de o sută de ani. îmbrăcată în pielea aceasta, e primită la curtea unui alt împărat, unde-i zic: «Ochi cu urdori». Feciorul împăratului o surprinde când îşi lepădase pielea de babă, şi se înfăţişase în frumuseţea ei de fată de împărat, se cunună cu ea, şi la nuntă fu poftit şi tatăl ei. La masă i se dădu mâncare fără sare. Restul povestei e acelaşi. « Sarea şi apa » este varianta portugheză. Fetele îl iubesc pe împărat: «mai mult decât lumina soarelui », « mai mult decât pe ea însăşi», iar cea mai tânără « ca bucatele cu sare ». Izgonită, ajunge bucătăriţă la un alt împărat, cu al cărui fiu se mărită. La nuntă, tatăl ei se convinge că fiică-sa în adevăr că-1 iubea 1). Ispirescu ni-a dat o variantă muntenească « Sarea în bucate », a căreia autenticitate poate să fie pusă la îndoială, deoarece, după cum s’a dovedit, unele din basmele Iui nu sunt de origine populară românească, ci adaptări ale unor povestiri străine, traduse şi tipărite în româneşte, şi apoi povestite lui Ispirescu de mahalagii bucureşteni, de prin Delea-Veche, oameni cu ştiinţa cetitului, cari l-au indus în eroare, făcându-1 să creadă că sunt vechi basme româneşti 2). Varianta aceasta unică în literatura noastră, publicată în 1888 în « Revista Nouă », dar nereprodusă de Ispirescu în volumul tipărit la 1892 —ceea ce ar fi un indiciu că nici el n’o mai considera ca basm românesc —cunoaşte un împărat care întreabă pe cele trei fiice ale sale: cum îl iubesc. «Ca mierea », spune cea mai mare; « ca zahărul », răspunde cea mijlocie; «ca sarea în bucate», spune mezina. Izgonită, intră chelăreasă la curtea altui împărat, pe al cărui feciorj întors rănit din războiu, îl îngrijeşte şi el o ia de soţie. La masa mare, mireasa serveşte tatălui ei mâncare *) Lazăr Şăineanu, Basmele române. Bucureşti, 1895. 2) Artur Gorovei, O chestie de folklor, în volumul jubiliar «Petru Poni », 4 Ia- nuarie 1906. www.digibuc.ro 6 ARTUR GOROVEI 248 fără sare. Fata povesti ce se întâmplase cu dânsa şi sfârşi asa: «Acum am vrut să-ti dovedesc, tată, că fără miere si fără zahăr poate omul să trăiască, dar fără sare, nu ». # # * Macbeth, tragedia lui Shakespeare, este o icoană fidelă a unor părţi din folklorul tuturor popoarelor: credinţa în puterile supranaturale a vrăjitoarelor. Prima scenă din actul I începe cu. un sfat al celor trei vrăjitoare, care au un rol aşa de important în această tragedie, si hotăresc în ce loc se vor întâlni cu Macbeth. » In scena IlI-a, Shakespeare ni arată ce se credea, în Anglia veacului al XVI-lea, despre aceste fiinţe supraomeneşti. » Iată o parte din această scenă, în care parcă vorbesc ţigăn-cile noastre care prezic, în ghioc, viitorul: Prima vrăjitoare. — Unde ai fost, soră ? A doua vrăjitoare. — Am făcut să moară porcii. A treia vrăjitoare. — Şi tu, soră? Prima vrăjitoare. — Femeia unui marinar avea în pestelcă nişte castane, pe care le molfăia, le molfăia, le molfăia...: —Dă-mi şi mie, i-am zis. — Pleacă de aici, vrăjitoare, a strigat ea. Soţul ei a plecat spre Alep ca patron al Tigrului; dar am să mă îmbarchez după el într’o sită, şi sub forma unui şoarece fără coadă, am să fac, am să fac, am să fac... A doua vrăjitoare. — Am să-ţi dau unul din vânturi. Prima vrăjitoare. — Eşti foarte bună. A treia vrăjitoare. — Ţi-oiu mai da şi eu un vânt. Prima vrăjitoare. — Şi eu le am pe toate celelalte la ordinele mele, şi ştiu toate porturile în care ele suflă, şi toate punctele care li sunt însemnate pe harta marinarilor. II voiu usca precum este uscat fânul, şi nu voiu lăsa nici ziua, nici noaptea să se prindă somnul de geana lui. Va trăi ca un interzis. De nouă ori nouă săptămâni de oboseală îl vor slăbi, îl vor face plăpând şi va tânji; şi dacă barca nu se va prăpădi, o vor bate toate furtunile. Uitaţi-vă ce am eu aici. A doua vrăjitoare. — Să văd şi eu. Prima vrăjitoare. — Degetul cel mare al unui marinar naufragiat la întoarcerea în patrie. In actul V, scena I, se reproduce —fără îndoială —un farmec care trebue să fi fost întrebuinţat, în mod curent, www.digibuc.ro 249 ELEMENTUL POPULAR IN LITERATURA CULTA 7 de poporul englez; este un adevărat document de fol klor: SCENA I O peşteră întunecoasă: în mijloc o căldare în clocote. (Tunet. — Intră cele trei vrăjitoare). Prima vrăjitoare. — Pisica tărcată a miaunat de trei ori. A doua vrăjitoare. — Da, de trei ori; şi în acelaşi timp ariciul a gemut. A treia vrăjitoare. — Scorpia ţipă: a venit vremea, a venit vremea. Prima vrăjitoare. — Să ne învârtim în jurul căldării: Să aruncăm în căldare maţele otrăvite! Broscoiule, care sub lespedea rece, In timp de treizeci de zile şi treizeci de nopţi, Ai adunat dormind un venin căldişor, Fierbi întâi în căldarea vrăjită. Tustrele împreună. — Să muncim mai mult şi mai cu grijă: Arzi, focule, şi clocoteşte, căldare. A doua vrăjitoare: Şerpe de baltă Fierbi în căldare; Ochiu de şopârlă de apă, picior de broască, Păr de liliac, limbă de câne, Limbă spintecată de vipere, bot de cârtiţă, Picior de şopârlă, aripă de bufniţă, Pentru un farmec aducător de tulburări, Ca o supă din iad, fierbeţi şi clocotiţi. Tustrele împreună. — Să muncim mai mult şi mai cu grijă: Arzi, focule, şi clocoteşte, căldare. A treia vrăjitoare: Solz de balaur; dinte de lup; . Momie de vrăjitoare; stomac si bot De rechin răpitor, din mările sărate; Rădăcină de cucută, smulsă pe întunerec; Ficat de evreu blăstămător; Fiere de ţap; rămurele de chiparos, Tăiate pe timp de eclipsă de lună; Nas de turc şi buză de tătar; www.digibuc.ro 8 ARTUR GOROVEI 250 Deget de plod gâtuit în timpul naşterii, De prostituata care l-a lepădat într’un şanţ; Faceţi fiertura groasă şi lipicioasă; Să mai punem prapur de tigru, Ca ingrediente în căldarea noastră. Tustrele împreună. — Să muncim mai mult şi mai cu grijă: Arzi, focule, şi clocoteşte, căldare. A doua vrăjitoare. — Să răcim aceasta cu sânge de babuin: Atunci farmecul este sigur şi perfect. (Intră Hecata şi alte trei vrăjitoare). Hecata. — Totul e foarte bine; meritaţi laudă pentru îngrijirile voastre: Şi fiecare va avea parte la câştig. Acuma cântaţi în jurul căldării, Ca dracii şi zânele în horă, Pentru a fermeca ceea ce aţi pus în căldare. CÂNTEC Spirite negre şi albe, Spirite roşii şi cenuşii, Amestecaţi, amestecaţi, amestecaţi, Voi care ştiţi să mestecaţi. In folklorul nostru românesc este cunoscut farmecul « de fapt», care se face aproape în acelaşi mod cum se făcea, în Anglia, pe vremea lui Shakespeare, întrebuinţând lucruri bizare, care se pun la clocotit în căldare, de către vrăjitoare. In descântecul « de desfăcut de fapt», se arată lămurit cu ce se face farmecul: Lună luminată, fapt de 99 de chipuri şi de 99 de feluri; fapt cu lut dela topilă, fapt cu creieri de broască, fapt cu păr de muieri, fapt cu ou de puiu înnăduşit, fapt cu cârtiţă, fapt cu aruncat în vânt, www.digibuc.ro 251 ELEMENTUL POPULAR IN LITERATURA CULTĂ 9 fapt cu urinul înapoi, fapt cu rac, fapt cu talpă de guzgan orb, fapt cu piele de şarpe, fapt cu sânge şi maţe de ariciu, fapt cu rugumătură de sfredel, fapt cu ştreang de om spânzurat, fapt cu puiu de rândunică, fapt cu liliac, fapt cu ţărână de cai, fapt cu său de vacă crăpată, fapt cu sarea vitelor, fapt cu culcuş de iepuri, fapt cu mână de om mort, fapt cu ţărână dela mormânt, fapt cu vine şi gâtlej de lup, fapt cu sgură dela cuptor părăsit, fapt cu praf dela ţâţâna uşii, fapt cu scârnă de lup, fapt cu cupac de car, fapt cu piedecă dela mort, fapt cu păr dela mort, fapt cu creieri dela coţofană, fapt cu resteu, fapt cu clocitură dela raţe, fapt cu lac, fapt din fântână părăsită, fapt din răspânturi de drum, fapt cu cărbuni, fapt cu luatul manei vacilor şi a oilor, şi împrejurul Sfântului Gheorghe, fapt cu luatul manei grâului şi al păpuşoilor şi a toate sămănăturile, şi din grădini, fapt cu usturoiu descântat la Sf. Andrei, fapt cu strechie, fapt cu prăzneală de mâţă, fapt cu hărăşeală de câni, fapt cu hârburi din nouă târguri, fapt cu apă dela roata morii care împroaşcă, fapt cu praf dela scuturătură de găină, fapt cu plisc de cioară, fapt cu cenuşă lepădată dela cămeşi, fapt cu mătură lepădată, www.digibuc.ro IO ARTUR GOROVEI 252 fapt cu potlogi lepădaţi, fapt cu aramă, fapt cu marmură, fapt cu cremene, fapt cu hârtie, fapt cu broască cusută la gură, fapt cu turtă de grâu, şi cu ţâţă de muieri, fapt cu legatul cununiei flăcăilor şi a fetelor, fapt cu făcutul pe ursită, fapt de adus cu farmeci pe care ţi-i drag, fapt cu mătrăgună, de a trăi rău în casă, şi de pagubă şi de urît, şi de nebuneală, şi de despărţire de soţi, fapt aruncat în faţa casei, fapt aruncat în dosul casei, fapt aruncat în horn, fapt aruncat în aşternut. . .x). Trecem peste literatura cultă a altor popoare, în care elementul popular este impregnat în unele dintre cele mai valoroase opere, şi să ne oprim la literatura noastră românească. Unul dintre cele mai frumoase cântece populare româneşti, este acela în care se descrie jalea ce cuprinde pe turturică, « o, sărmana vai de ea », când îşi pierde soţul. Alecsandri ni dă varianta pe care a cules-o el, înainte de 1866: Amărîta turturică, o I sărmana, vai de ea I cât rămâne singurică, l l) Carte de desfăcut farmecele. Broşură de 20 pagini. Sibiu, 1867. La finele bro-şurei se spune: * aceste sfinte rugăciuni pentru de desfăcut de farmece, s’au găsit la Mănăstirea Kif, intr’o certe la finitul ei, scrisă de Sfântul Damaschin, şi până acum n’au fost tipărită, ci s’au aflat numai în scris ». (Reprodusă de G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române, p. 374). www.digibuc.ro 253 ELEMENTUL POPULAR IN LITERATURA CULTĂ II o 1 sărmana, vai de ea I sboară tristă prin pustie, mai mult moartă decât vie 1 Cât trăieşte, tot jeleşte, cu alta nu se 'nsoţeşte 1 Trece prin pădurea verde, dar ea pare că n'o vede. Sboară, sboară pân’ ce cade, şi pe lemn verde nu sade, şi când stă câteodată, tot pe ramură uscată, ori se pune pe o stâncă, şi nici bea, nici nu mănâncă I Unde vede apa rece, ea o turbură şi trece; unde vede-un vânător, cătră el se duce ’n sbor. Marian cunoaşte două variante, una din Bucovina şi alta din Transilvania. Varianta bucovineană: Amărîta turturică, sboară, sboară pân’ ce pică, se face a nu şti nimică. Sboară ’ntr’o pădure deasă, de viaţă nici că-i pasă; sboară ’ntr’o pădure adâncă, nici nu bea, nici nu mănâncă. Unde vede apă bună, ea fuge ca o nebună; unde vede apă rea, ea o turbură şi bea. Unde vede un vânător, ea merge la el în sbor, vânătorul s’o pălească, de pe lume s’o sfârşească, să nu se mai necăjească1). Varianta din Ardeal: Amărîta turturică, când rămâne singurică *) *) S. FI. Marian, Ornitologia, II, p. 201. Acelaşi cântec cules din Corovia (Bucovina), Ia Elena Niculiţă-Voronca, Datinele şi credinţele poporului român. Partea III, p. 454. www.digibuc.ro 12 ARTUR GOROVEI 2S4 sboară pe pădurea verde şi se duce de se pierde. Sboară până de tot cade, pe copac verde nu sade 1), şi când şade câte-odată şade pe ramur’ uscată. Unde dă de-o apă rea, ea o turbură şi-o bea; unde aude vânătorul acolo o duce dorul ca să dea să o lovească, să nu se mai pominească. Cântecul acesta nu ni aparţine numai nouă, Românilor; este un patrimoniu comun şi altor popoare. Sunt variante aşa de asemănătoare cu a noastră, încât ai putea să crezi că un maestru popular de pe meleagurile noastre a tradus una din variantele străine. Tata lui Hasdeu îi atrăgea atenţia, încă la io Februarie 1859, asupra filiaţiunii externe a acestui cântec: «Bagă bine « de seamă, că doina noastră despre Turturica îşi are surori «gemene în multe alte ţări. Iată ce zice, de pildă, sărmana «turturică într’o romanţă spaniolă din veacul al XVI-lea, «pe care vezi-o în Cancionero de Romances, Antverpia, 1550, «pag. 245: Que ni poso en ramo verde, ni en prado que tenga fior, que si hallo el agua clara turbia la bevio yo... « Apoi o baladă daneză cu acelaşi înţeles a pus-o vestitul « Oelenschlăger în tragedia sa Axei und Walbor, după cum « ni-o spune şi Ampere în Litterature et voyages. In sfârşit, «îmi aduc aminte că Serbii au si ei o doină foarte asemă- i « nată cu a noastră » 2). In Italia, «Amărîta turturică» este cunoscută în toate regiunile. *) In original, este pus greşit: «pe pelin verde... >. ’) Hasdeu, Cuvente den bitrăni, p. 443. www.digibuc.ro ELEMENTUL POPULAR IN LITERATURA CULTĂ 13 »55 O variantă toscană: La tortora che ha perso la campagna, dice che non la sa piu ritrovare; e se trova dell’acqua lei si bagna, e se 1’6 chiara la fa intorbidare... Varianta siciliană: Quannu la turturidda si scumpagna, si parti, e si ni va a dda virdi locu; passa di l’acqua, e lu pizzu s’abbagna, prima lu sguazza, e poi ni vivi un pocu... In varianta istriană se găseşte până şi lamentaţia din variantele noastre «Amărîta, vai de ea!»: «la mischiniela, puo-vera mei... »: La tuortura ch’â pierso la cunpagna, la mischiniela £ douta dulurusa; la va per aqua ciara a la funtana, e la la bivo douta turbidusa. La va curendo soun per la muntagna, la va cercando el sul che nu’ la brousa. E cu’ li ale la se bate el core, puovera mei chi i£ pierso lu me’ Amore ! x) Cântecul acesta, «Amărîta turturică» a fost utilizat de fruntaşi ai literaturii noastre din trecut, cari şi l-au însuşit, l-au intercalat în lucrările lor, ba chiar l-au copiat aidoma, şi l-au dat lumii ca propria lor producţiune. In veacul al XVI-lea domnea, în Muntenia, Neagoe Ba-sarab, «acest Marc-Aureliu al Ţării Româneşti, principe artist şi filosof, care ne face a privi cu uimire, ca o epocă excepţională de pace şi de cultură, în mijlocul unei întunecoase furtune de mai mulţi secoli, scurtul interval dintre anii 1512—1521 », după cum zice Hasdeu. Acest Neagoe Basarab a scris o carte, reprodusă în Bucureşti, după un manuscris din 1654, sub titlul « învăţăturile bunului şi credinciosului Domn al Ţării Româneşti Neagoe Basarab Vv., către fiul său Teodosie Vv.». l l) Citate de Hasdeu în op. cit., pp. 728—730. www.digibuc.ro 14 ARTUR GOROVEI 256 In lucrarea aceasta se găsesc bucăţi de o frumuseţe neobişnuită. Unul din aceste mărgăritare a vechei noastre literaturi, nu-i decât reproducerea, în proză, a vechiului nostru cântec popular « amărîta turturică ». Iată acest pasaj, citat de Hasdeu: «... ca turtureaua ce se desparte şi-i piere soţia; multă jale şi dor «are pentru dânsa, şi niciodată pre copaciu verde nu se pune, ci tot «pre uscat; şi când va să bea apă, întăiu o turbură cu picioarele şi «atunci bea, şi niciodată inima ei nu dobândeşte veselie». Neagoe Basarab, pătruns de frumuseţea ideii cuprinsă în cele câteva versuri din cântecul popular, în care se descrie, cu atâta simplicitate şi tărie, jalea unei turturele despărţită de soţul ei, a reţinut acea idee şi a reprodus-o, când a simţit nevoie de ea. Peste câtva timp, poetul Ienăchiţă Văcărescu nu se mulţumeşte numai a lua ideea din cântecul popular şi a o reda, sub altă formă; nu face, bunăoară, ca Anton Pann cu bucăţile sale « de prin lume adunate şi la lume iarăşi date »; Văcărescu reproduce cântecul întocmai, aşa cum l-a auzit, îl dă ca propria lui producţie, adăugând numai câteva versuri, care se deosebesc « cu desăvârşire de mersul nemeşteşugit al operei poporului » x). Iată cum sună poezia lui Văcărescu: Amărîta turturea cât rămâne singurea, căci soţia şi-a repus, jalea ei nu e de spus. Cât trăieşte, tot jeleşte, şi nu se mai însoţeşte! Trece prin flori, prin livede, nu se uită, nici nu vede. Şi când şede câte-odatâ, tot pe ramură uscată. Umblă prin dumbrava adâncă; nici nu bea, nici nu mănâncă. Unde vede apă rece ea o tulbură şi trece; *) Hasdeu, op. cit., p. 445. www.digibuc.ro 257 ELEMENTUL POPULAR IN LITERATURA CULTĂ 15 unde e apa mai rea, o mai tulbură şi bea. Trece prin pădurea verde şi se duce de se pierde; dar pe lemn verde nu ţade. sboară până de tot cade. Unde vede vânătorul, acolo o duce dorul, ca s’o vadă, s’o lovească, să nu se mai pedepsească. Versurile subliniate sunt în cântecul cules de Alecsandri. Alecsandri a cules cântecele populare ca poet, nu însă ca folklorist; de aceea le-a făcut oarecare modificări, prin care nu au pierdut din frumuseţe, suprimând din cântecele populare unele repeţiri sau lucruri care i se păreau lui de prisos. Forma veche a acestui cântec, probabil că era ceva mai lungă de cum o găsim la Alecsandri, şi acea variantă a reprodus-o Văcărescu; toate versurile care lipsesc la Alecsandri, le găsim în variantele lui Marian. Astfel se poate restitui, în întregime, varianta acestui cântec, cunoscută în Muntenia, pe vremea lui Văcărescu, rămânând ca o creaţiune a lui proprie, versurile banale, ca următoarele: «căci soţia şi-a repus, jalea ei nu e de spus ». Ca şi Neagoe Basarab, ca şi Enăchiţă Văcărescu, scriitorii culţi din alte ţări, şi din alte vremuri, au utilizat acest cântec, l-au intercalat în scrierile lor. Adam Oelschlăger (la Hasdeu: Oelenschlăger), cunoscut mai mult sub numele latinizat: Adam Olearius, scriitorul german care a trăit dela 1603 până la 22 Februarie 1671, â utilizat cântecul acesta în o tragedie a sa. Unii poeţi italieni n’au rămas indiferenţi. In veacul al XV-lea, Olimpo de Sassoferrato, într’un sonet, pune o parte din cântecul popular cunoscut pe vremea lui: Se tu sarai qual questa tortorella... Se perde la compagna meschinella, Al viver solitario s’abbandona; Non d’acqua chiara alia sua bocea dona, Torbida, fosca, verminosa e felia; www.digibuc.ro i6 ARTUR GOROVEI 258 N6 mai posar si vuole in arbor verde, In qualche tronco secco piange e lugge; Et cosi a poco la sua vita perde... Un altul, Panfilo Sasso, intercalează acelaşi cântec într’o poezie a sa: La tortorella dolorosa e trista Dopo ch’ha perso la dolce compagna, Soletta va per boschi e per campagna, Fuggendo quanto pu6 l’umana vista; N6 mai si annida ove fiorisce arista, N6 d’acqua chiara mai si lava o bagna, Ma sempre amando piu, si duole e lagna ... *) * * # Scriitorii noştri din veacul al XlX-lea, vechii noştri scriitori, au fost aproape toţi influenţaţi de literatura populară. O mică pildă cu poetul Ion Cătină, care în volumul de versuri apărut în 1847, în poezia Osânda, ni dă sub forma literaturii culte, o prea cunoscută legendă populară: Corbea. Iată, în rezumat, poezia lui Cătină: Vedeţi cel june ’n umbră, a căruia sprinceană, Căzută ’n suferinţe, pe ochiul lui de ghiaţă, Vesteşte-un blăstămat; A nedreptăţii pradă, — a durerilor icoană, A cărui grea osândă e însuşi pe viaţă A fi întemniţat. Pe junele acesta: Arare câte-odată pe bătătur’ afară II scot în mare pază, când soarele izbeşte Pe zidul mucezit. Tatăl său a fost: Haiduc de codru neaoş, pe care-1 spânzurară Sub Ştefan cel vestit. *) Citate de Hasdeu. www.digibuc.ro 259 ELEMENTUL POPULAR IN LITERATURA CULTĂ 17 şi aceasta este singura lui vină, pentru care stăpânirea l-a întemniţat: Fatalitatea oarbă-1 împinse ’n întunerec, Durerea-i elementu-i: el nu-şi cunoaşte vina, Aşa s’a pomenit. Lui nu-i vorbi nimica de tatăl său nemernic Pe care nici că-1 ştie; el n’a aflat pricina De ce l-a urgisit. Cu toate acestea «junele» trebue să fie spânzurat: Se dete sfoară ’n ţară că, Joia viitoare, S’ar spânzura în piaţă un osândit la moarte, Un fiu de hoţ vestit. Moldova ’n ziua ceea era toată ’n picioare: Chiar Vodă cu a sa fiică veni ca să ia parte La scena de ’ngrozit. Vodă vrea să facă un act de mărinimie; vrea să-i acorde împlinirea dorinţii care-şi va manifesta-o, în acest moment solemn: — Ascultă-mă, voinice, cu faţa’ntunecată, Ii zice Vodă vesel, noi vrem de astădată Să uiţi ce-ai suferit; Mă jur pe-a mea coroană, atâta de spinoasă, Să-ţi dau orice vei cere, pe mâna mea cea dreaptă. Zi. — Vei fi fericit. Şi aşa de neînsemnată favoare cere osânditul: O! mulţumită, Doamne, dă-mi calu-ţi ce nechează, Să’ncalec şi eu odată, şi’n furci, spânzurătoare, Pe urmă voiu muri. Vodă îi satisface dorinţa: Şi’ncălecând, el dete o raită haiducească: Trecu pe lângă Prinţul — pe fiica lui răpise, Şi-o aruncă pe cal. Corbea din legenda populară, stă în temniţă: Frunzuliţă trei foi late, de ce în temniţă-mi şade ? www.digibuc.ro i8 ARTUR GOROVEI 260 Pentru’n paloş ferecat, numa’n aur îmbrăcat, de nu ştiu cine furat; «Junele» lui Cătină, ca şi Corbea, stau în temniţă fără nicio vină. Poezia poporului îl zugrăveşte astfel pe Corbea: In temniţă m’am uscat, că’n ea, de când am intrat, din chica ce mi-a crescut mi-am făcut de aşternut, cu barba m’am învelit, cu mustăţi m’am ştergărit. Mama lui Corbea vine să-l vadă în temniţă; el o sfătueşte să se ducă la Ştefan-Vodă —acelaşi Domn ca şi la Cătină — să-l roage de iertare, dar să se ducă Duminecă. Baba se duce Sâmbătă, la Vodă, şi nu obţine graţierea lui Corbea, care Joia viitoare —ca şi la Cătină —urma să fie spânzurat. Ea interpretase favorabil cuvintele lui Vodă, care spuneau lămurit, pentru alţii, ce soartă îl aşteaptă pe Corbea:- Ascultă, babo, la mine, ca să-ţi spuiu de Corbea bine: Azi e sfânta Sâmbătă, mâne e Duminecă, chiar Dumineca cea mare, zi de sfântă sărbătoare, şi ai să fii d’o soacră mare. Lui Corbea, pecetluit cu cinci litri de argint, fată mare i-am găsit, frumoasă cum nu e’n lume, şi-o cheamă, babo, pe nume jupâneasa Carpena, adusă din Slatina, numai din topor cioplită, şi din bardă bărduită, pe la vârf cam ascuţită, pe la mijloc e strujită, Ia tulpină văruită, pentru Corbea-al tău gătită, Babo, am mai îngrijit www.digibuc.ro ELEMENTUL POPULAR IN LITERATURA CULTĂ 19 261 lăutari de i-am tocmit, lăutari de Bucureşti, pe galbeni împărăteşti, cu papucii gălbiori, cu ceacşârii roşiori, când îi vezi te înfiori şi te cutremuri să mori. Când bătrâna, veselă, îi duce vestea lui Corbea, acesta-i spune: Ci, taci maică la naiba, că aşa e femeea: poale lungi şi minte scurtă, judecată mai măruntă, cap legat, inimă’ncinsă şi de minte necuprinsă. Eu ţi-am zis Duminecă, tu mi te-ai dus Sâmbătă. Mireasa lui Corbea, pe care i-o pregătise Ştefan-Vodă: Jupâneasa Carpena adusă din Slatina, nu-mi e, maică, soţia, ci-mi este, maică, ţeapa să mă cunune cu ea. In ziua când trebuia să fie executat Corbea, maică-sa, după îndemnul lui, îi aduse calul, pe « roşul » din groapa cu şapte nuci « deşelat şi desţolat, ca păunul nerotat». Lumea de pe lume se minuna de frumuseţea calului; Vodă însuşi voia să-i vadă umbletul, dar când încerca cineva să-l încalece: Roşul nimic nu făcea, făr’ de numai c’aştepta călăreţul când sărea, ş’atunci bine că-i venia, numa’n tafturi se umfla, şi departe-1 asvârlea, fierea’ntrânsul cătrănea, mort pe jos îl aşternea. www.digibuc.ro 20 ARTUR GOROVEI 262 Numai Corbea a putut să-l încalece: Iată Corbea că-mi pornea. Drumul roşului când da, brazdă neagră răvărsa; când pe roşu-1 frâncuia, cu copita când lovea, pietrele că scăpăra, brazdă roşie vărsa: cât e brazda plugului, atât e a roşului. Şi după cum «junele » din poezia lui Cătină de te o raită haiducească, şi trecând pe lângă Ştefan-Vodă, pe fiica lui răpise şi o aruncă pe cal, Corbea: O dată curtea’nvârtea, iar când fu d’a doilea, printre lume se băga, de mă-sa s’apropia, nimeni samă nu-i băga, iar dacă s’apropia, mâna pe mă-sa punea, d’a’ncălare o arunca, lângă el c’o aşeza Şi când bine că-i venia, unde zidul nalt era, pe roşul că-1 sprijinea, şi roşul că-mi sforăia, dincolo de zid sărea cu Corbea şi cu mă-sa 1). Mai puţin frumos, mai puţin logic decât în poezia populară, descrie Cătină isprava «junelui» său, care nu e altul decât Corbea al poporului. Până şi micul amănunt din Cătină, că hoţul vestit era să fie spânzurat «Joia viitoare», se găseşte în o variantă a legendei populare, pe care trebue să o fi cunoscut poetul: Foicică de cicoare, în zi sfântă de Joi-mare iaca biata mama Corbii J) G, Dem. Teodorescu, Poezii populare române, p. 517. www.digibuc.ro 263 ELEMENTUL POPULAR IN LITERATURA CULTA 21 tocmai din ţara Moldovii, se’mbrăca de serbătoare, şi pleca pe drumul mare, cu trei ouă roşioare, să le ducă de mâncare la băiat, în depărtare Să nu mai întârziem, răsfoind opera celorlalţi scriitori din vechime ai noştri, unii tot aşa fără de talent, ca şi Cătină, şi tot aşa de uitaţi ca şi el, şi să ne oprim asupra celui mai genial poet al neamului nostru, Eminescu. In « O! Mamă...», poetul se roagă iubitei lui să-i puie la cap, la mormânt, o ramură de teiu, copacul aşa de mult iubit al lui Eminescu: Când voiu muri, iubito, la creştet să nu-mi plângi, Din teiul sfânt şi dulce o ramură să frângi, La capul meu, cu grijă, tu ramura s’o ’ngropi... Tot aşa-i cere, iubitei lui, făuritorul unei doine din Transilvania : Mândră, când oiu muri eu, vină la mormântul meu şi-mi seamănă siminic... x) Obiceiul de a semăna flori pe mormântul fiinţelor iubite, este răspândit, în poporul nostru; fie că asupra lui Eminescu a influenţat acest obiceiu românesc, fie că a cunoscut cântecul citat, şi sub influenţa lui a scris această frumoasă poezie, pentru noi este indiferent: dintr’un izvor popular s’a inspirat Eminescu. In aceeaşi poezie, la Eminescu: Iar dacă împreună va fi ca să murim, Să nu ne ducă’n triste zidiri de ţinterim: Mormântul să ni-1 sape la margine de riu, Ne pună’n încăperea aceluiaşi sicriu, De-a pururea aproape vei fi de sinul meu, Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu. *) S. C. Mândrescu, Literatură şi obiceiuri poporane din comuna Râpa-de-jos, p. 98. www.digibuc.ro 22 ARTUR GOROVEI 264 Intr’o doină, tot din Transilvania, poetul ţăran îşi roagă iubita să moară odată cu el, să-i închidă pe amândoi în acelaşi copârşău (sicriu), să-i îngroape în grădinuţă (nu în ţintirim), şi în acelaşi mormânt, ca să nu le fie urît: Mori, mândră, să mor şi eu, să ne’nchidă’n copârşeu, să ne’ngroape’n grădinuţă, cu capul la scânteuţă, să ne’ngroape’ntr’un mormânt, să nu ni fie urît 1). Luceafărul lui Eminescu e un poem admirabil. O fată de împărat se îndrăgeşte de steaua care străluceşte mai frumos pe cer, de luceafăr. Intr’o poveste populară, o fată de împărat se îndrăgeşte de soare. După multe străduinţi, străbate până la locuinţa soarelui, dar mama lui, o bătrână răutăcioasă, temându-se ca nu cumva şi Soarelui să-i cadă dragă fata, o preface în rândunică 2). Povestea aceasta este izvorul Luceafărului lui Eminescu. Dar nu numai că ideea fundamentală a acestui poem e de obârşie populară, ci urmele unora din amănunte le găsim în gura poporului. Aşa, chiar la început, vorbind de fata de împărat, Eminescu zice: Şi era una la părinţi, Şi mândră’n toate cele, Cum e fecioara între sfinţi Şi luna între stele. Intr’un cântec din Neagra-Şarului (judeţul Suceava din Vechiul Regat), o fată se plânge că e singură la părinţi « ca şi luna printre stele »: Ş’apoi frunză trei văzdoage, la crâşmuţă’ntre priloage, ţin orândă trei jidauce: rachiu bun de trei soroace, şi vinuţ de trei pritoace: l) Mândrescu, op. cit., p. 92. s) Marian, Ornitologia, I, p, 356. www.digibuc.ro 365 ELEMENTUL POPULAR IN LITERATURA CULTĂ 23 cine bea, copii nu face. Ci x) ştiut şi mama mea că m’ar face singur ea, se ducea şi ea de bea, de copii nu mai făcea; c’am fost una la părinţi, ca şi luna între sfinţi, fără fraţi, fără surori, ca şi luna printre nori; fără fraţi, făr’ sur orele, ca şi luna printre stele'-). In poezia populară s’ar părea un non-sens expresiunea «ca si luna între sfinţi»; dar să nu se uite că în credinţele poporului au rămas încă urme păgâneşti, şi că pentru el, Soarele si Luna sunt sfinţi. » » In « Satira a IlI-a » unul din fiii lui Mircea-Vodă, în lagărul dela Rovine scrie, pe genunchi, o carte ca « s’o trimeată dragei sale dela Argeş mai departe », şi-i zice: Te-am ruga, mări, ruga să-mi trimeţi prin cineva ce-i mai mândru’n valea Ta: codrul cu poenele, ochiul cu sprincenele; că şi eu trimete-voiu ce-i mai mândru pe la noi: oastea mea cu flamurile, codrul şi cu ramurile, coiful nalt cu penele, ochii şi sprincenele. Şi să ştii că-s sănătos, că, mulţămind lui Hristos, Te sărut, Doamnă, frumos. Intr’un cântec popular, o catană scrie acelaşi lucru iubitei lui, cu deosebire că el vorbeşte ca o catană, pe când «fiul falnicului Domn » vorbeşte ca un fiu de Domn: Trimete-mi, mândră, trimete ce-o fi'n sat la voi mai verde: cosiţa, petelele, * *) l) In loc de «să fi ştiut». *) Şezătoarea, I, p. 14. www.digibuc.ro 24 ARTUR GOROVEI 266 ochii şi sprincenele ; ochiţii şi guriţa să-mi stâmperi inimuţa, sara şi dimineaţa, peste zi totdeauna. Că şi eu, mândră, ţi-oiu trimete ce-o fi'n catane mai verde: chivără şi penele, ochii şi sprincenele ; ochiţii şi guriţa, să-ţi stâmperi inimuţa sara şi dimineaţa, peste zi totdeauna 1). Aceste citaţii ajung, pentru a ne convinge câtă influenţă a avut, asupra lui Eminescu, poezia populară, pe care o cunoştea aşa de bine. Iar dacă ni aducem aminte că el însuşi pune, sub Călin, un subtitlu: file din poveste, poveste în care ni se vorbeşte de feţi-frumoşi cu păr de aur, de smei cu solzii de oţele, şi de acel popor de gâze, care petrec la nunta fetei Craiului; dacă ni amintim de poeziile lui « în formă populară », nu mai putem sta la îndoială că asupra lui Eminescu, poezia populară a exercitat o influenţă hotărîtoare. Prin această introducere a elementului popular, opera lui Eminescu a câştigat în frumuseţe, făcând să sune o notă nouă, în monotonia poeziei noastre culte. Eminescu a fost conştient de adevărul exprimat aşa de plastic, de un cugetător al zilelor noastre: « O producţie proprie însă nu ar însemna mare lucru la simfonia universală, dacă nu oglindeşte partea originală din substratul adânc etnic » 2). De aceea Eminescu este un mare poet. *) Cântece culese din Ardeal, de V. Alexiu şi publicate în « Convorbiri literare * din 1 Noemvrie 1888, p. 686. 2) Prof. I. Simionescu, membru al Academiei Române, Energii române în străinătate, p. 3. Bucureşti, 1935. www.digibuc.ro ALEXANDRU DEPARAŢEANU STUDIU CRITIC DE AL. CIORĂNESCU Şedinţa dela 30 Mai 1935 INTRODUCERE Un Voi, răspunse ea şi un Locuinţa mea de vară e la ţară au salvat numele lui Alexandru Depărăţeanu dela uitarea pricinuită de înnecul anilor ce au trecut peste el. Datorită acestor frânturi de versuri care continuă încă să se citeze, fără ca aceasta să însemneze că toţi câţi le spun ştiu şi cine le-a alcătuit, literatura oficială a convenit să-l înregistreze printre acei privilegiaţi cari, îngăduiţi în manualele de şcoală, sunt presupuşi a reprezenta întreaga istorie literară a ţării. Cu Depărăţeanu s’a întâmplat însă acest lucru curios, că din toată opera lui, care nu e prea mare, posteritatea, această sită cu găuri atât de inegale, n’a consimţit să reţină nimic altceva în afară de cele două fragmente amintite; nici măcar poeziile întregi din care ele fac parte, de vreme ce, comentând valoarea celei care se numeşte Vara la tară, critica oficială găseşte că aceasta «în afară de unele expresiuni prea crude şi câteva neologisme, nu păcătueşte decât prin unele tendinţe prea satirice şi prin lungime », încât se poate întreba cineva cu drept cuvânt, prin ce nu păcătueşte. Astfel redus la această ultimă expresie a activităţii lui literare, poetul încetează să mai fie o câtime însemnătoare, si rămâne tolerat în istoria literaturii doar ca un semn al 27 27 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. VII. www.digibuc.ro 2 AL. CIORĂNESCU 268 bunăvoinţei pe care i-a câştigat-o greşala de a fi scris odată două versuri frumoase. De aceea nimeni nu e ţinut să ştie despre el mai mult decât atât, nici chiar această faimoasă istorie a literaturii care îşi îngăduie să-i ignoreze cu totul vieaţa. După reaua preţuire a operei lui trebuia neapărat să vină lipsa de interes pentru ceea ce-i fusese vieaţa. Şi într’a-devăr, alături de o variaţie a judecăţilor asupra valorii scrierilor lui, atât de fluctuante şi de nesigure încât pentru a da asupra lor o idee clară ar fi foarte instructivă înfăţişarea lor în mod separat, alături de laude şi batjocuri alterne, mergând dela contemporani până în anii din urmă, informaţia asupra vieţii lui, amănuntele biografice, sunt tot atât de capricioase şi de incerte, rezumându-se de cele mai multe ori la posibilităţile de fantezie ale unor biografi improvizaţi de cine ştie ce întâmplătoare prilejuri. O singură dată interesul pentru vieaţa şi pentru opera lui păruse că începe să se deştepte din nou; dar însăşi împrejurarea în care numele avea să-i fie împrospătat în conştiinţa marelui public, e caracteristică pentru reaua lui soartă de totdeauna. Intâmplându-se ca un avocat şi om politic să treacă într’unul din turneele sale electorale prin necunoscutul şi de nimeni cercetatul sat teleormănean în care a trăit o vreme poetul şi de unde era de fel familia lui, i s’a părut acelui politician în căutare de voturi că ar fi pentru el un frumos fel de a-şi face propagandă dacă şi-ar arăta dragostea pentru judeţul ale cărui sufragii le solicita, dacă s’ar interesa de mormântul scriitorului uitat până şi de ai săi, îngrijind să i se ridice un monument şi făcând să se publice încă odată o parte a operei lui. Sigur că intenţia în sine nu poate fi decât lăudată, şi că sunt puţine feluri de a face propagandă electorală care ar trebui încurajate în aceeaşi măsură cu felul acesta; dar poezia lui Depărăţeanu înviată dintr’un interes politic nu arată decât lamentabila uitare care o înfăşurase până atunci. De altă parte, străduindu-se, cu o bunăvoinţă remarcabilă din partea unui diletant, ceea ce însemnează că punea în această cercetare si un interes mai adânc decât acela al » folosului imediat, să culeagă tot ce se mai putea culege privitor la vieaţa lui, biograful ocazional al poetului nu găsise www.digibuc.ro 269 ALEXANDRU DEPĂRĂTEANU 3 asupra lui decât vagi amintiri, a căror părăginire numai belşugul buruenilor crescute peste mormântul din curtea bisericii dela Depăraţi o echivalează. Luând act de silinţele răsplătite numai în parte ale acestui cercetător, istoriografia literară s’a mulţumit de atunci cu conştiinţa existenţei poetului între două hotare vag definite, şi cu două frânturi de versuri pe care s’a pregătit să le transmită posterităţii, ca pe depozitul unic lăsat în păstrarea ei de poet, care pare astfel sortit să rămână cunoscut viitorului ca unul din acei poeţi greci ai antichităţii, din ale căror versuri nu ne-au parvenit decât câteva cioburi. Intru cât e îndreptăţită această uitare? Depărăţeanu nu e de sigur un poet genial; dar literatura, ca şi astronomia, nu se interesează numai de stelele de întâia mărime, a căror licărire nu e singura care stabileşte configuraţia hărţii cereşti. De altfel însăşi noţiunea de poet mare e în deajuns de susceptibilă de variaţiuni, între o maximă şi o minimă situate la nemăsurate depărtări, ca să nu i se atribue în judecăţile noastre decât un rol modest şi circumscris. Astfel, pentru a nu cita decât un exemplu, Ronsard, care pare a fi unul dintre maeştrii lui Depărăţeanu, şi care n’a fost pentru Boi-leau şi pentru întreaga şcoală clasică decât « ce poete orgueil-leux, trebuch^ de si haut», cu două sute de ani mai târziu avea să fie considerat de Brunetiere drept «le plus grand poete, le plus complet que la France eut connu ». Aprecierile subiective sunt atât de supuse schimbării, şi în atât de strânsă dependenţă faţă de contingenţe adeseori fortuite, încât ne ferim să punem pe ele vreun temeiu. In schimb ceea ce se poate înfăţişa cu mai multă încredere, e locul ce trebue să i se restitue în epoca din care porneşte, şi căreia îi datorează în mare parte atât calităţile cât şi slăbiciunile sale. Ceea ce mai cu seamă s’a invocat de obiceiu împotriva lui a fost lipsa simţului său pentru limbă şi mania de a-şi încheia fraza din bucăţi tăiate întregi şi fără schimbare din limba franceză. Nu e greu pentru criticul de astăzi să-i ironizeze forma, şi să râdă de flamma internă care îl penetră, sau de buzele vermelii ale bellei pe care o iubeşte; e mai greu însă să înţeleagă pentru ce a făcut poetul apel la 27* www.digibuc.ro 4 AL. CIORÂNESCU 270 aceste cuvinte, de vreme ce e absurd să se presupună că n’ar fi ştiut să le dea un corespondent românesc, şi e greu ca trecând peste aceste baricade formale, să întrevadă înapoia lor ceea ce e adevărata inspiraţie a poetului. De asemenea judecăţi superficiale ne vom sili să nu ne lăsăm înşelaţi, întru cât ar însemna să facem pe Depărăţeanu să plătească păcatele unei generaţii întregi; simţul limbii i-a lipsit şi lui Grigore Alexandrescu, şi într’o măsură exagerat de mare şi lui Eliade, şi tuturor acelora cari au încercat o primenire în epoca dintre 1850 şi 1870. Pentru Depărăţeanu o asemenea învinuire ar fi cu atât mai nedreaptă cu cât, penibil îndrăgostit al decalcului franţuzesc în poeziile sale din vremea stagiului parizian, timpul făgăduia în cele din urmă să-l cuminţească, astfel încât ultima lui operă, Grigore-Vodâ, e scrisă într’o limbă incomparabil mai pură. Epoca în care a scris Depărăţeanu avea să-l mai deservească si în alt fel. întors în tară în momentul când din urnele j » dela Bucureşti şi dela Iaşi sta gata să iasă unirea, publicându-şi poeziile într’un moment când puţinul public cetitor românesc era preocupat de orice mai mult decât de literatură, şi drama într’un ziar, atunci când ziarele luptau din răsputeri să se menţină împotriva măsurilor restrictive şi să combată despotismul a cărui victorie avea s’o consacre în curând lovitura de Stat, încetat din vieată într’o vreme când frământările unei noui organizări care se dibuia îi lăsaseră trecerea cu totul neobservată, şi pe deasupra tuturor acestora mai bucuros să-şi petreacă puţinii ani de activitate publică în monotonia provinciei decât în redacţiile bucureştene care i-ar fi adus cel puţin o glorie efemeră, poetul trecuse şi se stinsese ca un necunoscut, lăsând după el câteva scrieri de care niciun prieten nu avea să se îngrijească, şi faţă de care nimeni nu mai avea să arate pentru mult timp vreun interes. Oricât de tare şi-ar proclama posteritatea independenţa de opinii şi infaibilitatea criteriilor sale, nu e mai puţin adevărat că şi în faţa judecăţilor ei un scriitor care vrea s’o câştige trebue să se prezinte însoţit de reclamă. Niciun poet nu e mare atâta timp cât e un necunoscut, şi în schimb atâţia poeţi sunt mari pentru singurul merit de a fi ştiut să se facă de www.digibuc.ro ALEXANDRU DEPĂRĂTEANU 5 271 toţi cunoscuţi şi a fi inculcat în mintea generaţiilor succesive axioma talentului lor. Talentul nu i-a fost contestat lui Depă-răteanu de niciunul dintre criticii lui, dar i-a fost lăsat cu un fel de jenă că trebue să se recunoască un asemenea lucru unui necunoscut, şi faptul însuşi că istoria literară a luat cunoştinţă, s’ar putea spune, mai întâi de talentul lui şi numai apoi de existenţa lui propriu zisă, a fost în detrimentul bunului renume pe care ea avea să i-1 păstreze. De aceea Depărăţeanu nu poate fi studiat altfel decât în mijlocul epocei întregi căreia îi aparţine, şi căreia îi dato-reşte faptul că, supunându-se recomandărilor ei în ceea ce priveşte instrumentul linguistic, nu va fi niciodată un poet cetit. Dar literatura română cunoaşte şi această prejudecată, de a crede că un scriitor este atât de mare cât e de cetit si > de cunoscut, lucru care nu se potriveşte în nicio literatură, fie pentru o epocă mai veche, fie pentru cea contemporană. Tocmai pentrucă nu va fi cetit niciodată decât de acei puţini cari îşi vor găsi curajul să înfrunte aspectul rebarbativ al unei limbi desuete, şi tocmai pentrucă este un necunoscut chiar acolo unde n’ar trebui să fie, căci Grigore-Vodâ e o dramă care poate şi trebue să fie cetită oricând şi de oricine, Depărăţeanu merită atenţiunea unui studiu special. Iar când, părăsind criteriile unui absolutism estetic care îşi ajunge sieşi şi a cărui măsură egală e pentru opera literară ca un pat al lui Procust, se va considera activitatea lui sub perspectiva unei înţelegeri istorice mai potrivite, vor trebui să se întoarcă acestui poet incontestabilele merite pe care se va sili să le pună în lumină lucrarea de faţă. VIE AŢA Deşi niciun contemporan nu s’a ostenit să însemneze pentru posteritate biografia poetului, totuşi această vieaţă se poate reconstitui într’un chip destul de mulţumitor în liniile ei mari, datorită faptului că unii cercetători ulteriori au consemnat în scris, mai înainte dea şefi pierdut definitiv, cele din urmă ştiri ce se puteau aduna pe atunci despre ea. Nu ştim de unde îsi vor fi luat aceia informaţiile, în momentul www.digibuc.ro 6 AL. CIORĂNESCU 272 târziu în care scriau, dar consensul datelor oferite de studiile lor, şi de altă parte potrivirea lor cu actele scrise pe care le-am putut afla ulterior, ne îndreptăţesc a crede că informaţia lor e în general tot atât de bună şi asupra punctelor pe care nu le-am putut controla în felul acesta. De aceea urmându-i în încercarea lor de biografie, şi adăogind sau îndreptând acolo unde lucrul va fi cu putinţă, ne vom sili să înfăţişăm într’o formă mai închegată această vieaţă, înainte de a proceda la analiza operei celui mai ignorat dintre poeţii români din veacul trecut x). Pe la începutul secolului trecut un boierinaş Sandu, cu nume patronimic necunoscut, pleca din locurile lui de baştină, din Stârcii judeţului Argeş, şi se aşeza în Roşiorii-de-Vede, ocupând o vreme în acest oraş, care era pe atunci capitala judeţului Teleorman, funcţiunea de condicar la isprăvnicie. Sandu era fiul unui Stancu Căpitanul altfel necunoscut; locuitor încă în Roşiori la 1829, dată la care se întocmea o catagrafie a tuturor boierilor din Ţara Românească, era trecut în acea catagrafie cu rangul de sluger, şi arătat ca stăpân peste două moşii care nu se numesc; începând chiar dela această dată el începe să fie numit Sandu Depărăţeanu2). Asupra originii acestui nume ni se pare că nu poate să încapă vreo îndoială, şi că a fost greşit interpretat până astăzi. Boierul Sandu era, cel puţin pentru vremea lui, un renumit inginer hotarnic, şi cunoscut de toată lumea ca un om atât de inteligent şi de priceput, mai cu seamă în afaceri de drept, încât îi rămăsese numele Căpăţână. Ori, pe vremea aceea persista încă în vechiul ritual al delimitărilor de moşii un obiceiu care consta în a părui atunci un număr de copii, în faţa hotarelor abia trase, pentru a-i face să le ţină minte mai bine, şi operaţia aceasta, pe care o menţionează l l) Biografii poetului sunt C. G. Dissescu, Alexandru Depărăţeanu, în Analele literare, politice, ştiinţifice (1904), pp. 457—77, şi A. Marian, Alexandru Depărăţeanu, în Literatura şi arta română, VIII (1904), pp. 218—25. Toate informaţiile pe care le-am adăugat la ale lor fără a le arăta provenienţa le deţinem dela d-1 C. A. Vetra, nepot de vară al poetului. *) I. C. Filitti, Catagrafie oficială de toţi boierii Ţării Româneşti la i82g, în Revista Arhivelor, II (1927—1929), p. 334. www.digibuc.ro 273 ALEXANDRU DEPÂRĂŢEANU 7 documentele vremii, se numea depărare 1). Biograful poetului a dedus, într’un fel cam confuz, că de aici vin deopotrivă numele moşiei Depăraţi, din Teleorman, şi al stăpânului ei, care, ca inginer hotarnic, va fi rămas cunoscut oamenilor ca unul ce a executat atâtea depărări. Ceea ce poate fi însă socotit ca sigur e că, indiferent dacă delimitatea moşiei dela Depăraţi se va fi făcut de el sau de un altul, nu el a dat numele moşiei, ci intrând în stăpânirea ei şi-a însuşit şi numele acesteia, fiind de atunci înainte cunoscut concetăţenilor săi din Roşiori ca stăpânul moşiei dela Depăraţi, ca Depărăţeanu. Născut, după toate probabilităţile, la 5 Ianuarie 1770 * 2), boierul Sandu se căsătorise, mai înainte de începerea noului veac, cu o Maria, fata unui Bulgar de fel din Şiştov, şi numit Kior Boiar pentrucă era orb. Din această căsătorie se născuseră doi băieţi, Spiridon, şi Petru care, născut în 1800, avea să suporte pedeapsa unei crude eredităţi, căci fusese din prima zi lipsit de vedere. In schimb însă el avea să fie împărtăşit cu alte daruri care, contribuind ca să-i consoleze întunericul din care niciodată nu mai avea să iasă, arată totodată o explicare prin ereditate a viitoarelor înclinări ale fiului său. « El era înzestrat cu o inteligenţă vie şi cu un adevărat talent muzical, cântând regulat duminica la biserică cu o voce admirabilă şi cu o precizie de execuţie care fermeca pe ascultători. Vioara, chitara, flautul şi naiul erau mângîietorii lui nelipsiţi de soarta amară ce-1 izbise »3) Se mai spune de asemenea despre el că se pricepea numai prin pipăit să repare un ceasornic stricat, şi seratele muzicale pe care le dădea uneori concetăţenilor săi, cântându-le din gură şi din vioară, au rămas multă vreme în amintirea locuitorilor din Roşiori. Astfel iubit şi apreciat de orăşeni, se înţelege însă că, lipsit cu totul de vedere cum era, lui Petru avea să-i fie greu să-şi găsească o soţie în societatea bună a Roşiorilor-de-Vede, şi se spune că numai după mai multe încercări infructuoase *) Cf. C. G. Dissescu, Alexandru Depărăţeanu, pp, 459—60, şi A. D. Xenopol, Istoria Românilor, ed. III, voi. VII, Bucureşti 1929, pp. 112—3. 2) Aşa rezultă dintr’o însemnare autografă a lui; cf. C. G. Dissescu, o. c., p. 461. Totuşi catagrafia din 1829 îl face de 52 de ani. *) A. Marian, o. c., p. 221. www.digibuc.ro 8 AL. CIORĂNESCU 274 izbutise bătrânul Sandu a-1 căsători cu Elisabeta, fiica negustorului Altenliu din Mavrodin şi, după cât se spune, o femeie de o rară inteligenţă şi frumuseţe. Orbul trăi cu dânsa până la moarte, întâmplată în 1851, având împreună doi băieţi, pe Tudorică şi Alexandru Depărăţeanu, şi trei fete, pe Cleopatra, Maria si Sevastita. > i Alexandru Depărăţeanu s’a născut la 25 Februarie 1834, în casa părintească din Roşiorii-de-Vede, fiind botezat tot acolo de preotul Alecu sin Enache şi de naşul său Teodor Basarabescu 1). La Roşiori a început el să înveţe carte, în şcoala primară a acelui oraş, unde a avut coleg pe Moscuna, viitorul secretar intim al lui Ion C. Brătianu, şi profesor pe un Urzescu, unul dintre nenumăraţii dascăli ardeleni trecuţi peste munţi în vremea aceasta. învăţătorul, suspendat după revoluţia dela 1848 pentru vina de a fi răspândit ideile revoluţionare, îşi va fi jucat şi el cu credinţă rolul de apostol al unei înalte chemări în care cu toţii credeau pe atunci, şi care a dat o pregătire atât de clar şi de deosebit caracterizată întregii generaţii ce le-a urmat. In vremea revoluţiei viitorul poet nu era decât un copil, şi preferând, cum era şi firesc la asemenea vârstă, prafului si monotoniei dezolatelor mahalale ale Roşiorilor din vremea > i aceea, casa de ţară dela Depăraţi, se pare că mai cu seamă acolo a petrecut el acel timp fericit. Deşi harta îl situiază în întinderea incoloră a unor ţinute socotite principial ca lipsite de orice frumuseţe, se pare că satul menajează între câmpii pierdute sub orizont şi dealuri cu nesfârşite păduri, un cuib de plăcută odihnă privirii. « Nimic mai frumos decât priveliştea ce înfăţişează această vale, cu pământul ei puţin accidentat, cu dumbrăvile sale răcoroase, cu boschetele ei de sălcii şi de arbori roditori. Depăraţii ca şi alte sate vecine stau pe povârnişul dealurilor din ale căror coaste se ivesc izvoare limpezi, umbrite de vii şi de salcâmi cari dau peisajului ceva transparent şi aerian. Prin frunzele lor pasări cu *) V. anexa nr. 2, p. 118. Data naşterii rămăsese necunoscută, şi era în general socotită a fi 1835. www.digibuc.ro 275 ALEXANDRU DEPĂRĂŢEANU 9 glasuri felurite înveselesc natura şi măresc frumuseţea locului. Pe ici, pe colea se întind codri seculari, cu umbra lor adâncă şi cu cărări şerpuitoare pe sub poalele lor»1) In acest cadru, care ar putea să pară, mai curând decât copiat din realitatea acelor locuri, născocit de o fantezie amatoare de peisaje idilice, dacă n’ar corespunde atât de aproape câmpiilor unde Spicul blond cu paie de-aur, Scump tezaur Pentru mari şi pentru mici, Ondulează ’n mii de valuri Intre maluri De sulfină şi de-aglici. în mijlocul acestor tablouri multiple şi variate la infinit ale bucuriilor vieţii la ţară, avea să culeagă un prim capital de impresii copilul cu o personalitate încă neprecizată, dar în care se va întrevedea mai târziu influenţa clipelor de fericire idilică petrecute la Depăraţi în neştiutoarea lui copilărie. De altfel în curând trebuia să se desprindă el de acolo, pentru a intra în lumea deosebită a cărţii şi a învăţăturii. Cine ştie din ce împrejurări, Depărăţeanu îşi începe studiile liceale foarte târziu. Nu ştim la ce scoală, nici când va fi trecut el examenele primelor clase, căci la Sfântul Sava îl găsim intrat abia în anul 1852, în toamnă, când e înscris pentru clasa a treia gimnazială. Avea deci pe atunci 18 ani împliniţi, vârstă care ni se pare astăzi cu mult prea mare pentru clasa aceea, dar nu va fi însemnat pe atunci cu totul o raritate. Colegii lui făceau parte în general dintr’o serie mai nouă, născută în preajma anului 1839; se află printre ei un Mihail Georgiade, care e viitorul doctor Obedenaru, filolog amator, diplomat şi membru al Academiei Române; un Petre Grădişteanu, un Ioan Catopol, G. Geanoglu, Ioan Lerescu, Dimitrie Orbescu, Const. Polizu, Ioan Robescu, Sava Şoimescu, şi un Mihail Zamfirescu, despre care nu ştim dacă trebue să credem că e viitorul poet, deoarece are notele 9 9 A. Marian, o. c., p. 221. www.digibuc.ro IO AL. CIORĂNESCU 276 cele mai rele, şi o purtare care îl face să fie gonit pentru o lună, în Decemvrie 1856 1). In clasa a treia gimnazială se studiau pe atunci la Sfântul Sava limba latină, în care se subînţelegea şi limba română, geografia şi ştiinţele fizico-matematice cuprinse toate într’un singur obiect, istoria sfântă şi desemnul; se adăugau în clasa a patra limba germană şi limba franceză, iar istoria sfântă se înlocuia cu cea profană a epocei vechi. Notele erau eminent, 1, 2, 3 şi 4, în ordine descrescândă. La toate materiile enumerate mai sus elevul Depărăţeanu are în general note foarte bune, deşi se combină, în clasa a patra, cu destul de numeroase absenţe2). Condicile şi matricolele pentru cei doi ani şcolari următori lipsesc din arhiva actuală a Colegiului Naţional, iar în matricola clasei a şaptea pe anul 1856-7, Depărăţeanu nu mai figurează printre elevi. Deşi nu se poate stabili cu preciziune data la care a părăsit şcoala, presupunem că acest lucru s’a întâmplat încă din 1854, când, după moartea lui Petru Depărăţeanu, bătrânul Sandu, care se pare că încă mai trăia în vremea aceasta, va fi voit să-şi aibă nepotul aproape în ultimii ani ce-i mai rămâneau. începute atât de târziu şi terminate înainte de vreme, studiile viitorului poet nu putuseră astfel să conducă la un rezultat pozitiv, poate şi pentrucă va fi domnit în familia lui boiereasca prejudecată că un fecior de familie nu are nevoie de certificate. Fără îndoială că boierul Sandu va fi văzut altfel viitorul nepotului său, căruia puţina carte pe care o deprinsese până atunci îi era mai mult decât de ajuns ca să administreze moşia ce i-ar fi venit în parte. Dar încă de pe acum se arătau în acest tânăr neliniştitoare înclinări care, scuzabile câtă vreme fac petrecerea unui nevolnic ca Petre cel orb, nu ştim în ce fel vor fi fost privite atunci când apăreau, simptomatice, la Alexandru . Oare, chiar pe vremea când abia îşi începuse o învăţătură puţin mai înaltă, nu se oprise el îndelung pe malul Argeşului, poate la moşia străbunului său, şi contemplându-i unda în romantice atitudini *) Cf. şi Şt. Pop, Colegiul Naţional Sfântul Sava, în Boabe de Grâu, IV (1933), p. 416. 2) V. Anexele nr. 3 şi 4, pp. 118—120. www.digibuc.ro 277 ALEXANDRU DEPĂRĂTEANU II care se vor fi potrivit acestui tânăr înalt şi subţire, îmbrăcat în uniforma de colegian, nu încercase el să-i vorbească în incantaţii care deveniseră versuri picurate pentru prima oară de pe strunele unei lire imperfecte, dar făgăduitoare pentru viitor: Argeşule, cântă, Cântă unda sfântă Ce nu pot a zice Din timpii ferice Când prin România Scăldai vitejia, Când oglinda-ţi lină Răsfrângea lumină Care ca ăst soare Ce acum dispare Răsări, apuse, Străluci, se duse... Era atunci în 1851. Era vremea când, împreună cu preotul Ilie dela biserica Sfinţii Apostoli din Roşiorii-de-Vede, punea uneori mâna pe colori şi pensule ca să-şi încerce puterile asupra vreunui sfânt zugrăvit, în chip de icoană, pe câte o scândură sau un petec de zid pe care ploile l-au spălat de atunci. Era vremea când, aplecat la studiu şi de o seriozitate rămânând neînţeleasă camarazilor cu cinci ani mai mici decât el, şi cari pentru această necontenită consacrare a ceasurilor lui meditaţiei şi lecturii îl porecliseră Voltaire, se silea să-şi acumuleze cunoştinţe ca să câştige pe cât posibil ceva din timpul pierdut, şi se cultiva cu o râvnă pentru care stă mărturie diversitatea cunoştinţelor lui. Şi, dacă nu e numai o legendă aceasta, la o dată pe care o punem curând după plecarea dela liceu, trebue să presupunem că Depără-ţeanu şi-a părăsit casa părintească pentru o bucată de vreme şi, întocmai ca mai târziu Eminescu, s’a înrolat pentru o vreme în trupa de teatru a cunoscutului Costache Caragiali, fără să ştim cu ce rost, şi fără a putea preciza dacă a urcat vreodată pe scenă x). Toate acestea arată în Depărăţeanu, dacă ne e îngăduit să-l judecăm după puţinele aparenţe prin care mai putem l) Gr. Andronescu, Poeţii noştri. J. Alexandru Depărăţeanu, Bucureşti 1886, p. 4 www.digibuc.ro 12 AL. CIORĂNESCU 278- să-l cunoaştem astăzi, un neliniştit, un romantic în căutare de experienţe variate şi vii prin care să-şi cunoască şi să-şi definească mai bine personalitatea, şi de altă parte un iubitor de largi orizonturi deschise minţii pe căile culturii, de unde dragostea lui pentru studiul de orice fel. De aceea, deşi pleca din ţară fără vreun titlu care ar fi putut să-i deschidă porţile şcolilor înalte din Apus, tot pe seama dorinţei lui de a se cultiva trebue să punem lunga lui călătorie europeană, începută după cât se pare încă din 1856, şi sfârşită în toamna anului 1858. In lipsa oricăror informaţii precise asupra felului cum a petrecut aceşti ani, itinerariul călătoriei lui refuză să se lase reconstituit, încât suntem reduşi la a ne mulţumi cu informaţia biografului său, că a vizitat Germania, Franţa,. Spania şi Italia, trecând cea mai mare parte a acelui timp la Paris. Urmând unei mode romantice pentru care cercetătorul nu poate să-i fie decât mulţumitor, Depărăţeanu obişnuia să-şi însemneze versurile cu data şi locul unde le alcătuise, încât graţie acestei împrejurări se pot stabili cu siguranţă şi unele date extreme ale turneului lui european. Cea mai veche dintre destul de numeroasele lui poezii scrise la Paris poartă data 7 Martie 1857 şi arată a fi fost compusă la Fontenay-sous-Bois, micul suburbiu de lângă Vincennes. La 10 Noemvrie al anului următor îl vedem în sfârşit înapoi, la Roşiorii-de-Vede, unde fără îndoială nu se întorsese cu prea multă vreme mai înainte, cele mai nouî poezii pariziene ale lui fiind din Iulie 1858. Ce a văzut şi ce a studiat poetul în timpul celor doi ani de străinătate, nu vom putea hotărî. Duiliu Zamfirescu, care şi-a construit din câteva date reale ale vieţii lui Depărăţeanu o nuvelă romantică în general cu totul lipsită de valoare informativă, îl înfăţişează în momentul petrecerii lui pariziene, în momentul când se frământa şi acolo, ca şi la Bucureşti şi la Iaşi, unirea îndelung pregătită. «La Paris îl văzură băieţii în toamna anului al doilea, căutând locurile cele mai retrase, bibliotecile, muzeele, Luxemburgul, — sau deodată aruncându-se în vârtejul vieţii destrăbălate, ori urmărind cu furie desbaterile Parlamentului francez, nelăsând să-i scape nicio şedinţă. Dimineaţa se ducea la Versailles, spre a se www.digibuc.ro 279 ALEXANDRU DEPĂRĂŢEANU «3 întoarce cu cohorta deputaţilor şi a senatorilor, cari discutau, se agitau, gesticulau în tren, spre marea lui bucurie»1). Deşi Duiliu Zamfirescu greşeşte altădată când e vorba de aceeaşi călătorie, separând-o în două drumuri distincte, la interval de câţiva ani, credem totuşi că portretul de mai sus e veridic, el părând a fi comunicat nuvelistului de vreunul din numeroşii Români ce mişunau pe atunci la Paris, şi cari desigur l-au cunoscut pe Depărăţeanu. Studiul, întrerupt de violente chemări ale vieţii şi de excursii tot atât de vehemente în domeniul politic, în care se punea atâta nobilă patimă în acele vremuri de neîncetată construcţiune, se potrivesc destul de bine temperamentului pe care ni s’a părut că-1 vedem schiţându-se din puţinele dovezi surprinse mai înainte ale înclinărilor lui. De altfel toţi biografii consună în a-i acorda asemenea preocupări. Deşi lipsit de studiile de bază necesare pentru a se putea înscrie să urmeze cursurile universitare, cum e probabil că va fi avut în gând 2), totuşi « el studiază dreptul, literele, cercetează muzeele europene, ascultă cursurile profesorilor celebri, făcând chiar legături cu unii din ei. Studiile însă nu le face în mod sistematic si în vederea * unei banale diplome, care să-i dea dreptul de înscriere în buget»3). Avem astfel înainte pe un autodidact, a cărui serioasă pregătire se va putea judeca din opera lui. Şcoala, la care împrejurările îl făcuseră să se adreseze atât de târziu, atunci când, om de 20 de ani, nu mai putea să stea alături de colegii lui, nişte copii, nu i-ar fi dat mai mult decât curiozitatea firească a unui spirit lacom de ştiinţă şi doritor de învăţătură, astfel încât ca o a doua scoală trebue să-i considerăm această călătorie care-1 lămurise, mai bine decât ar fi putut să facă singură cartea, asupra atâtor lucruri pe care dorise să le înveţe, dela muzică la artele plastice şi dela cea mai nouă poezie a vremii la frământările politice de ultimă oră. Dar nu numai la studiu se reduceau ocupaţiunile lui din vremea stagiului parizian. Depărăţeanu era în vremea aceasta x) D. Zamfirescu, Amintiri din vremuri, în Fără titlu, Bucureşti 1883, p. 104. *) Numele lui Depărăţeanu lipseşte din ale studenţilor români înscrişi la Sor-bona între 1818—1860. Cf. Pompiliu Eliade, Din arhivele Sorbonei, în Viaţa nouă, I <1905), pp. 223—32. 3) C. Dissescu, o. c., p. 463. www.digibuc.ro 14 AL. CIORÂNESCU 280 un tânăr de 24 de ani, şi venise aducând din ţară, pe lângă dorurile câmpiilor natale a căror icoană se întoarce uneori în versurile lui, amintirea unor idile construite din la fel de senine peisaje şi a unor incipiente iubiri, la care vin să se adauge acum altfel de experienţe, transparente sub apa sinceră a poeziilor lui. Câte o grisetă va fi apărut trecătoare în vieaţa lui, căci pentru ea stă seara sprijinit în pervazul ferestrii, lăsând privirile să-i alunece în intimitatea secretă a unei încăperi vecine, unde o întrevede prin îngăduinţa ferestrei întredeschise; câte o femeie din lumea bună românească transportată vremelnic aici va fi consimţit să asculte suspinul romantic al tânărului şi frumosului poet, alcătuitor de stihuri într’o limbă care amintea de plaiurile de curând părăsite; şi pe lângă toate acestea amintirea iubirii uitate acolo, acasă, a rusticei idile rămase în umbra Depăraţilor, unde pentru prima oară se lăsase poetul înfiorat de un asemenea dor, va mai fi înflorit câteodată printre modulările lirei lui i). De altă parte altfel de preocupări îi atrăgeau în acelaş timp atenţia. E vremea divanurilor ad-hoc, şi a luptelor înverşunate pentru unire, cu un în deajuns de puternic ecou în Apus, unde trei jurnale, Vetoile du Danube la Bruxelles,. Buciumul şi Opiniunea la Paris, se întreceau să apere cauza românească. De vârtejul nouilor idei şi al generoaselor avânturi graţie cărora ele aveau să se realizeze, nu va fi stat de sigur la o parte nici Depărăţeanu, amestecat în societatea românească a Parisului, alcătuită mai cu seamă din oameni politici militând pentru marele act. La el însă preocupările politice derivă deopotrivă din dorul unirii şi al soartei mai bune a neamului său, şi dintr’un scop mai larg umanitarist, care îl face să-şi propună probleme sociale de ordin mai general, şi să le caute deslegarea cea mai fericită în luptele politice şi în ideile, ce se frământau pe atunci. Aşa cum se întrevede din opera lui, idealul lui politic e incert şi amestecat, consistând din deziderate socialiste care ar fi, atâta vreme cât e vorba de poezie, nişte simple locuri comune, *) Cf. mai jos, capitolul despre iubire în poezia lui Depărăţeanu. www.digibuc.ro 381 ALEXANDRU DEPĂRĂTEANU 15 dacă n’am şti că poetul a avut mai târziu şi o misiune politică, şi printr’însa posibilitatea de a milita pentru ele. Tot în vremea şederii lui la Paris credem că trebue aşezată > » desăvârşirea cunoştinţelor lui literare, mergând dela Victor Hugo şi Musset până la Byron şi la epica populară spaniolă, şi dela Petrarca până la Ronsard. Fără a putea preciza mai mult, în afară de aceste puţine indicaţiuni extrase din chiar opera lui, încotro i se îndreptau preferinţele literare, vom observa dela început că numele de mai sus, când nu sunt romantice, nu se împotrivesc idealului romantic, şi desemnează unele din puţinele autorităţi pe care revoluţionarii dela 1830 consimţiseră să le recunoască. Ca o influenţă a romantismului vom socoti şi dragostea mai târziu dovedită pentru Spania, pe care a şi cunoscut-o în călătoriile sale, ca şi interesul lui pentru noua soartă politică a Italiei abia renăscute, leagăne unul ca şi celălalt de inspiraţie pentru o generaţie întreagă de poeţi de cari nu trebue separat nici al nostru. Căci pentru Depărăţeanu, ca pentru orice adevărat romantic, învăţătura, iubirea, lupta politico-socială şi experienţa literară a altora sunt forme din care se distilează unica lor esenţă viabilă, poezia'. Lăsând la o parte comedia Don Gulică, despre care vom vorbi la loc cuvenit, si două neînsemnate încercări de versificare, opera lui poetică începe din timpul şederii lui la Paris, şi se simt într’însa variatele îndrumări şi experienţe ale unui spirit mereu curios să ştie mai mult. Astfel când, cu puţine luni înainte de momentul istoric hotărîtor al Unirii, Depărăţeanu se întorsese în ţară, poate şi îndemnat de marile înoiri ce se pregăteau acolo, nu mai venea cu el tânărul încă nesigur de viitoarele sale destine, care îl însoţise în momentul plecării, ci un om turnat în tiparul definitiv al unui temperament şi al unui spirit la a căror statornică închegare contribuiseră deopotrivă ascendenţa unui bunic cărturar şi a unui părinte artist, amintirea plaiurilor însorite şi a umbrii codrilor dela Depăraţi, arma sigură a unei culturi solide, dacă nu întinse, ispitele unei vieţi sentimentale active pentru care părea anume făcut, şi însuşirea, prin convieţuirea cu el în locurile chiar în care se născuse acesta, a idealului romantic„ poetic şi umanitar al vremii călătoriei lui în apus. www.digibuc.ro i6 AL. CIORĂNESCU 282 întors în ţară, Depărăţeanu pare a nu fi avut în primul moment o ocupaţie bine precizată. Nepotul boierului Sandu Depărăţeanu era, împreună cu fratele şi surorile lui, stăpân al unei moşii de 2.000 de pogoane, redusă la 1.400 abia în 1864, prin împroprietărirea lui Cuza. Averea era de sigur suficientă pentru cei cinci fraţi, dacă se mai adaugă moşiei dela Depăraţi casele dela Roşiori şi o altă moşie cu nume necunoscut. Dar tânărul crescut în lumea artistică pariziană şi obişnuit cu noutăţile politice ale fiecărei zile, nu se’ mai putea împăca de acum înainte cu liniştea casei bătrâneşti dela Depăraţi, o casă lungă, alcătuită din odăi înşirate una după alta în lungul unui nesfârşit pridvor şi clădită din leasă de nuele lipite cu pământ, totuşi de o soliditate neobişnuită 1). De altă parte, poetul idealurilor umanitariste avea prilejul acolo să-şi vadă visele jicnite la fiecare pas de arendaşii, în mare parte străini, cari spoliau ca totdeauna pe ţărani sub ochii unei justiţii nesigure şi de o inactivitate complice. Asemenea nemulţumiri îl făceau să alerge uneori la Bucureşti, unde se amestecă pe încetul în vieaţa politică a vremii şi unde începe să pătrundă în redacţiile marilor ziare, poate scriind din primul an al întoarcerii articole în foi care ne scapă. In Naţionalul din 1859 trebuia să apară primul lui articol politic pe care îl cunoaştem, o apologie a atitudinii politice a lui Eliade, rămas nepublicat de acel ziar din pricini necunoscute, şi tipărit apoi într’o broşură separată, împreună cu alte scrisori referitoare la acelaşi subiect. Era un proces întreg pe care prietenii lui Eliade se sileau să-l încheie în felul acesta; pricinuit de conduita acestuia încă din ani mai vechi, pretextul care îl făcuse să izbucnească acum fusese o recentă polemică a lui Eliade cu C. A. Rosetti, director al ziarului Românul. Anume, în 1859, la alegeri, Partidul Naţional susţinuse la Târgovişte candidatura lui Cezar Bolliac, care se prezenta, conform legii electorale pe atunci în vigoare, solicitând voturile celor 12 alegători direcţi din oraş. Din aceştia însă 6 votaseră la primul scrutin pe Eliade Rădulescu, care nici nu era înscris pe listele 9 Casa a fost dărâmată în 1885 de Anton Vetra, tatăl d-lui C. A. Vetra, pro- prietarul actualei clădiri. www.digibuc.ro 283 ALEXANDRU DEPĂRĂŢEANU 17 electorale, astfel încât alegerile trebuiseră să fie casate. Rosetti publicase însă în Românul un articol în care îşi arăta indignarea pentru îndrăsneala cu care Eliade, denunţat de el ca om al Turcilor, se prezenta alegătorilor, în loc să facă a se şterge în uitare trecutele lui fapte de tristă amintire. Se des-gropau şi se aduceau înainte pentru această împrejurare anumite momente dela sfârşitul revoluţiei dela 1848, când Eliade, trecut de partea lui Omer-Paşa, suferise să vadă mişcarea înăbuşită si pe tovarăşii lui de mai înainte arestaţi si risipiţi în toate părţile. La aceste învinuiri Eliade nu întârziase să răspundă prin Naţionalul, atât el personal cât şi prin pana unor apărători improvizaţi, între cari se numără un profesor G. Popescu, un N. R. Locusteanu şi necunoscuţii C. Moşescu şi I. N. Macenţian. Toate aceste articole, împreună cu cel nepublicat al lui Depărăţeanu, au apărut în acelaşi an în broşură separată, sub titlul Acte proprii a contribui la mărirea conduitei politice a D. I. Eliad Rddulescu, părintele naţiunei Române, redactate şi editate cu spesele mai multor juni români1). Articolul lui Depărăţeanu, întitulat Politica defăimătorilor lui Eliade, se sileşte a înfăţişă pe aceşti defăimători ca pe nişte instrumente ale influenţei ruseşti, căreia Eliade i s’ar fi împotrivit în toată cariera lui, conştient de primejdia rusificării care ameninţa ambele principate. Campania pornită împotriva lui Eliade e deci o abilă înscenare contra unui mare persecutat care, «ca un al doilea Dante Alighieri gonit şi persecutat chiar de ai săi », susţine împotriva unor duşmani meschini atitudinea cea mai potrivită binelui ţării. Pe acei duşmani îi înştiinţează autorul că zadarnice sunt toate unei> t > tirile lor, căci Românul, înţelept din fire şi conservator, va şti singur să aleagă din ceea ce i se oferă ce e bun de ce e rău, şi să hotărască de partea cui e dreptatea. Articolul întreg, şi mai cu seamă acele ultime rânduri în care se descrie firea ţăranului nostru, nu se citesc nici astăzi fără un oarecare interes, şi de aceea am crezut potrivită o desgropare a ’) V. despre această publicaţie şi G. D. Scraba, Ioan Heliade-Rădulescu. începuturile filosof iei şi sociologiei române, Bucureşti 1931, p. 305. q8 A. R, — Memoriile Secţiunii Literare. Seria UI. Tom. VII. www.digibuc.ro i8 AL. CIORĂNESCU 284 lor din paginele uitate ale broşurii în care zăcuseră până acum x). Pentru faptul că vieaţa lui ne e atât de puţin cunoscută, rămân pentru această epocă multe chestiuni de amănunt pe care nu le putem clarifica. Ştim astfel, din menţiunea pe care o face el însuşi mai târziu, într’un articol de ziar publicat în 1861, că prin 1860 a scris mai multe articole privitoare la instrucţiunea publică în ziarul Secolul, al cărui director era G. R. Bossueceanu, şi la care fusese o vreme redactor Petre Grădişteanu, fostul coleg de şcoală al poetului* 2); articolele însă nu le-am putut găsi, fie pentrucă vor fi ascunse sub anonimat, fie pentrucă vor fi apărut în numere ale ziarului pe care nu le-am putut vedea3). Tot aşa nu înţelegem cum s’a putut la un moment dat ca Depărăţeanu, colaborator la ziarul lui Bossueceanu, care nu era un om prea bine văzut în lumea politică bucureşteană, şi apologist cu puţină vreme mai înainte al lui Eliade, a putut să devină în 1860 prieten al rivalului acestuia dela Târgovişte, Cezar Bolliac. Prietenia ne e mărturisită chiar de acesta din urmă, care spune de asemenea că el e cel care l-a îndemnat, văzându-i dragostea pentru ţărani şi speranţele lui în pregătirea unei soarte mai bune pentru aceştia, să caute a-şi da el însuşi, în limita puterilor sale, osteneala spre a remedia reaua stare de lucruri, asumându-şi o răspundere politică şi administrativă oricât de modestă. «Am avut fericirea, spune Bolliac, să cunoaştem mai de aproape pe acest june cu fruntea lată şi cu inima fierbinte. Auzindu-1 adesea vorbind despre ţărani, despre asupririle ce li se fac şi despre ignoranţa lor, « De ce nu te faci subprefect ? » i-am zis odată; pentrucă după părerea noastră subprefectul este cel ce pune mâna de-a-dreptul la civilizaţiunea ţăranului. « O să mă fac », ne răspunse, şi peste puţin timp *) V. anexa, p. 129. 2) Cf. N. Iorga, Istoria presei româneşti dela primele începuturi până la igiâ, Bucureşti 1922, p. iii. 3) Colecţia Secolului din Biblioteca Academiei Române are mai multe lacune, dintre care cea mai însemnată între 16 Aprilie şi 15 Iunie 1860. Pentru colaborarea lui Depărăţeanu la acest 2iar, v. anexa nr. 10, p. 123. www.digibuc.ro 285 ALEXANDRU DEPĂRĂŢEANU 19 aflarăm că D. Depărăţeanu este subprefect în districtul Teleorman » x). Convorbirea pe care o relatează Bolliac trebue să fi avut loc în vara anului 1860; decretul prin care Domnul numea pe Alexandru Deperieţeanu « subprefect în vacantul post al plăşii Teleormanului», cu reşedinţa în satul Bălăci, e din 5 August 1860, pe când ministru la interne era G. Costaforu 2). Poetul devenit subprefect căpăta în felul acesta posibilitatea de a interveni într’un mod mai direct pentru ameliorarea stării ţăranilor din diviziunea administrată de el; dar abia instalat la Bălăci şi abia îmbrăcat cu noua uniformă de subprefect pe care Domnitorul o decretase la 20 August al aceluiaşi an, fusese mutat la 10 Iulie 1861, fără îndoială după cererea lui, la reşedinţa dela Rosiorii-de-Vede, ca administrator al plăsii Târgului 3). Era de acum înainte în mijlocul alor săi, în oraşul unde se născuse şi cunoştea pe atâţia dintre administraţii săi de acum, încât în slujba aceasta avea să rămână mai bine de trei ani neîntrerupţi. In ce fel a petrecut Depărăţeanu în acest răstimp, rămâne să ne închipuim după puţinele informaţii şi anecdote ce ne-au rămas despre el. Convins de excelenţa politicii Domnitorului, el îl urmase cu entusiasm în schimbarea de front dela 2 Mai 1864, şi acelaşi Bolliac care îl îndemnase să ceară locul de subprefect relatează că registrele plebiscitului privitoare la plasa lui, şi depuse de Depărăţeanu la Prefectură, nu conţineau niciun vot potrivnic loviturii de Stat. Se pare că învăţământul, care la ţară se afla pe atunci în cea mai proastă stare, l-a interesat de asemeni în cea mai largă măsură, şi că a luat « măsuri pentru sporirea numărului şcolarilor şi mergerea lor la şcoală regulat. Sub administraţia sa s’au văzut fetiţele ţăranilor mergând cu ghiosdanul la şcoală » 4), ceea ce va fi fost o raritate pentru vremea aceea. Dar pe când lucra în *) Buciumul, II (1864), p. 963. Cei doi scriitori n’au fost totdeauna prieteni. In articolul citat al lui Depărăţeanu sunt şi unele deghizate înţepături la adresa lui Bolliac şi a teoriilor lui istorice. Cf. infra, p. 131. a) V. anexa nr. 5, p. 120. Poate locul îl va fi obţinut cunoscând pe Costaforu, care avea moşie în Teleorman. Cf. anexa nr. 7, p. 122. a) Anexa nr. 9, p. 123. *) C. G. Dissescu, o. c., p. 466; cf. Buciumul, II (1864), p. 963. 28* www.digibuc.ro 20 AL. CIORĂNESCU 286 domeniul restrâns ce-i fusese încredinţat, el nu încetase să viseze aceleaşi lucruri pe mai vaste planuri, închipuindu-şi asemenea măsuri pentru încurajarea învăţământului generalizate şi susţinute de iniţiativa particulară. Intr’un articol publicat în 1861 în Naţionalul, şi scris cu o vigoare care aminteşte uneori de proza politică a lui Eminescu, el preconiza un număr de măsuri necesare progresului culturii la ţară, şi printre acestea înfiinţarea unei Societăţi pentru încurajarea tinerilor ţărani la învăţătură, care ar fi ajutat în această privinţă Statul în importanta lui misiune x). Biurocratia si treburile administrative nu-i vor fi fost încă » » dela început cu totul străine, dacă e adevărat că bunicul său, fostul condicar al isprăvniciei, găsise cu cale că e bine să-l pregătească de timpuriu, făcându-1 chiar din 1849 scriitor la subprefectura la care fusese numit acum. Felul în care înţelesese poetul să-şi exerciteze slujba nu fusese fără a ridica unele nemulţumiri, mai cu seamă din partea arendaşilor cari nu puteau vedea cu ochi buni amestecul unui organ administrativ, până atunci cu totul neutru, în raporturile lor cu ţăranii. Astfel un oarecare Burchi se plânsese în 1864 ministrului de interne, care era pe atunci Kogălniceanu, că subprefectul dela plasa Târgului tărăgănează fără încetare punerea în executare a zapiselor pe care el, Burchi, le avea cu ţăranii. Kogălniceanu ordonase anchetă, la care Depărăţeanu răspunsese luând apărarea ţăranilor năpăstuiţi. « Ca să merg mai iute nu pot să despoi şi să căsnesc oamenii », declara el, explicându-şi astfel încetineala intervenţiei lui în conflictul dintre arendaşi şi ţărani, conflict în care, după propria lui mărturisire, nu înţelegea să fie un simplu instrument în mâna celor dintâi, căci « d-1 Burchi, ca om învăţat ce este, ar fi trebuit să ştie că e trecut de mult timpul când subprefectul era vătaf de curte boieresc». Depărăţeanu făcuse în această apărare a lui greşala de a amesteca, probabil cu scopul de a îmblânzi mânia superiorului său, afacerile administrative cu cele personal literare, îngăduindu-şi să închine lui Kogălniceanu volumul lui de 9 9 V. anexa, p. 133. www.digibuc.ro 287 ALEXANDRU DEPĂRĂŢEANU 21 curând apărut. « Permiteţi-mi, domnule ministru, îi scria el, ca unul ce singur aţi asudat mai mult asupra tulpinii poporului nostru, a vă oferi şi din parte-mi, în semn de cel mai profund respect şi consideraţiune, noua mea scriere, Grigore-Vodâ ». Ministrul ştia însă să facă deosebirea între afacerile de serviciu şi omagiul personal, şi în adresa ce se comunică prefecturii de Teleorman la 13 Octomvrie 1864 el îşi arată nemulţumirea pentru acest amestec: « Vă invit, domnule prefect, să cercetaţi şi să constataţi pârile aduse de d-1 Burchi, unde este adevărul, şi să-mi raportaţi; iar cât despre dorinţa ce exprimă subprefectul Depărăţeanu de a-mi dedica mie opera domniei-sale, îi veţi arăta că dacă s’ar fi gândit mai matur, nu ar fi trebuit ca funcţionarul să amestece cu afacerile serviciului consideraţiunile şi aprecierile ce ar avea dumnealui pentru persoane, ca autor sau poet». In schimb însă ancheta ajunse la o concluzie favorabilă subprefectului mustrat destul în felul acesta, şi împrejurările ulterioare par a arăta că nici Kogălniceanu nu i-a păstrat vreun resentiment1). Cearta cu Burchi n’a fost singura pricinuită de administraţia lui Depărăţeanu. încă din 1860 el mai avusese o neînţelegere cu un oarecare Euclid Gavala, care voind să se aboneze la revista Păcală a lui Pantazi Ghica, trimisese costul abonamentului la subprefectura Teleormanului, sub-prefecţii având pe acele vremuri şi însărcinarea de a face să parvină la administraţia oricărei publicaţii abonamentele cerute de locuitorii plăşilor lor. Din motive necunoscute, poate pen-trucă nu voia să se preteze unui asemenea rol, Depărăţeanu refuzase să înainteze acea sumă, şi se pare chiar că o reţinuse în seama subprefecturii, căci de acest lucru se plânge Gavala într’o scrisoare publicată în Păcală 2). Depărăţeanu nu întârzie să răspundă, printr’o scrisoare anonimă apărută în ziarul Reforma, şi în care, fără a se apăra în mod direct de învinuirile aduse de Gavala, îl acuză la rândul său pe acesta de o mulţime de afaceri necurate. Intr’o a doua scrisoare, care se vede de asemenea a-i aparţinea, deşi nici aceasta nu e iscălită, el atacă la fel de vehement pe un Petrache T. Bassarabescu, *) C. G. Dissescu, o. c., p. 466—7. a) V. anexa nr. 6, p. 121. www.digibuc.ro 22 AL. CIORĂNESCU 288 fost procuror la Tribunalul Teleorman şi trecut în primăvara acelui an la Tribunalul Corecţional Bucureşti x); acesta nu e altcineva decât feciorul lui Teodor Bassar'abescu care în 1834 ţinuse pe pruncul Alexandru deasupra cristelniţei dela Sfinţii Apostoli, şi care nu e nici el cruţat de împunsăturile finului său, pricinuite de necunoscute nemulţumiri a). Conflictele acestea se explică în parte şi prin temperamentul tânărului subprefect, făcut mai mult pentru vieaţa agreabilă de societate, pentru petreceri, cântece şi lumină, decât pentru biroul isprăvniciei. O anecdotă ne înfăţişază, dacă nu în trăsăturile ei adevărate, cel puţin sub lumina sintetică în care anecdotele concentrează de obiceiu acele trăsături, uşurinţa cu care trata Depărăţeanu exigenţele serviciului său. Ingrijat de starea slabă a agriculturii în urma unei veri secetoase, Ministerul de Interne ceruse odată tuturor prefecturilor din ţară tablouri amănunţite de ploile căzute în judeţe şi de situaţia semănăturilor de toamnă. Prefectul de Teleorman f comunicase acest ordin subprefecţilor săi, cerându-le datele necesare, şi pe când ceilalţi trei subispravnici se munceau să întocmească tabloul, Depărăţeanu îl uitase dela început pe masa de lucru, alergând după alte ocupaţii mai puţin plicticoase. Cum datele dela Roşiori erau singurele care nu-i veniseră la timp, prefectul îşi înoise adresa, şi atunci, ca să scape de această obligaţie, Depărăţeanu pusese mâna pe condeiu, întocmind şi înaintând prefecturii următorul raport: In trecuta săptămână Starea vremii nu prea bună. Dela 5 şi pân’ la 10 A plouat o ploaie rece, Iar de-aci pân’ la finit A tot nins necontenit. Se înţelege de altfel uşor pentru ce Depărăţeanu trecea atât de repede asupra acestor forme sterpe ale biurocraţiei. 2 *) Monitorul Oficial din 17 Mai 1860, p. 473. 2) V. anexa nr. 7 şi 8, p. 121—2. www.digibuc.ro 289 ALEXANDRU DEPÂRĂTEANU 23 Altul era interesul pe care îl căuta el acelor zile, când, după ce publicase în 1861 un volum de versuri, Doruri şi Amoruri, la începutul aiiului 1865 ziarul Buciumul începuse să-i publice în foileton drama istorică Grigore-Vodâ, când anii cei mai frumoşi ai tinereţii treceau, si când iubiri diverse si înfloritoare ispite îl chemau necontenit, de pretutindeni. Pe poet trebue să ni-1 închipuim în vremea aceasta frumos, vioiu şi spiritual, aşa cum ni-1 înfăţişează un biograf. « Chipul lui palid, puţin prelung şi slab, cu trăsături vii şi frumoase, cu ochi albaştri-închis, cu gene lungi, talia subţire şi înaltă, cu părul castaniu pe care-1 purta lung în tinereţe, după moda romantică, îl făcea să fie atrăgător şi simpatic »x). Şi într’a-devăr şi astăzi ne apare la fel, din singura fotografie pe care i-o cunoaştem, şi care e probabil din 1864. Părul des, acum retezat mai scurt şi bine potrivit, încadrează o frunte largă sub care privirea dreaptă şi luminos deschisă a ochilor mari îi însemnează întreaga figură cu un aer de sinceritate, care nu e lipsit şi de o oarecare mândrie. Mustaţa subţire şi uşor îndoită îi dă un aspect bărbătesc care temperează regularitatea de o frumuseţe aproape feminină a acestei figurii Iar dacă, în loc de gulerul tare şi de paltonul masiv în care apare îmbrăcat în această fotografie, vom încerca să-l întrevedem în costumul lui de subprefect, cu gulerul şi mânecile brodate cu argint, cu lampas roşu la pantalonii de postav civit, cu cingătoare tricoloră, cu pălărie în trei colţuri şi spadă, vom înţelege cu câtă admiraţie îl vor fi privit cum trece pe stradă concetăţenii lui din Roşiorii-de-Vede. De altfel se mai păstrează în amintirea acestora o anecdotă pe care, pentru sarea ei de un gust mai curând galic decât atic, suntem siliţi să o trecem sub tăcere, dar din care vom retine totuşi amintirea limpede şi vie a sensaţiei pe care o producea apariţia acestui tânăr şi frumos poet în mijlocul unui bal de provincie. Vom crede de asemenea că e adevărată aducerea aminte a unora dintre petrecerile lui de atunci, şi a unui cântec pe care el însuşi i-ar fi învăţat pe lăutari să i-1 cânte şi în care *) A. Marian, o. c., p. 221. www.digibuc.ro 24 AL. CIORĂNESCU 290 e vorba de o necunoscută Ioana, vreuna dintre nenumăratele trecătoare din vieata lui: » Teleormane, râu turbat Pe Ioana mi-ai luat, îi vor fi cântat lăutarii la ureche acele versuri din care numai atâta frântură ne-a mai rămas, pe când tânărul subprefect aplecat deasupra paharului va fi meditat amărăciunea acelei despărţiri, sau îi va fi găsit în fundul lui mângîierea. Dar asemenea femei care nu fac decât să-i treacă prin vieaţă, colorându-i câteva vagi amintiri, se şterg toate înaintea unei mari şi pătimaşe iubiri, care apare ca o ultimă floare în pragul încheierii unui destin. O verişoară a poetului se căsătoreşte cu un Vetra, fiu al unui proprietar din Slăveşti, şi în această împrejurare, dacă nu chiar de mai înainte, cunoaşte poetul pe o fică a aceluiaşi proprietar, pe frumoasa şi inteligenta Maria Vetra, de care o mare pasiune romantică îl leagă numaidecât. Nu cunoaştem nimic din peripeţiile acestei iubiri, decât mistuitoarea ei flacără crescând în zadar si aii-mentată cu atât mai mult de potrivnice vânturi, căci idila e iremediabil contrariată de recenta înrudire a celor doi îndrăgostiţi, care pune o netrecută stavilă între ei. Poate corespuns, poate ţinut departe de scrupule fireşti unei creşteri, de altfel alese, ca aceea pe care o avusese Maria, Depă-reţeanu era condamnat să-şi vadă dragostea dela început pierdută şi să asiste, fără mijloace ca s’o împace, la vehementele ei ispite şi îndemnări 1). Cum suntem însă în anul 1864, cel mai bogat în schimbări al unei domnii atât de reformatoare în toate domeniile, vâltoarea politică îl atrage din nou pe Depărăţeanu, care va fi simţit fără îndoială că nu e făcut ca să rămână subprefect o vieaţă întreagă. Legea administrativă prevedea înfiinţarea unor consilii judeţene care să se ocupe cu afacerile locale, şi care avea nevoie şi de un secretar. Acest post îl ceru Depărăţeanu în Septemvrie sau Octomvrie 1864, şi l) Asupra acestei idile a scris D. Zamfirescu o nuvelă, Amintiri din vremuri, în Fără titlu, Bucureşti 1883. Acţiunea ni se pare în general cu totul depărtată de firul istoric. www.digibuc.ro 29» ALEXANDRU DEPARĂTEANU 25 punându-se la vot în consiliu, el obţinuse cele mai multe voturi dintre cei trei candidaţi cari trebuiau înfăţişaţi Dom- i » » » nitorului, pentru ca acesta să aleagă pe unul din ei. Dar din motive necunoscute Depărăţeanu demisionase înainte de a-i fi venit numirea, şi consiliul procedase la o nouă punere la vot, alegând alţi trei candidaţi. Cum se pare însă că preşedintele consiliului ţinea în mod deosebit să-l aibă pe Depărăţeanu ca secretar, se intervenise pe lângă acesta ca să-şi retragă demisiunea, lucru pe care el îl şi făcuse în cele din urmă, la 6 Noemvrie 1864 1). In curând însă aveau să se întâmple mai importante evenimente. In locul Camerei disolvate prin lovitura de Stat din primăvara trecută, corpul electoral fusese convocat pentru ziua de 24 şi 25 Noemvrie, ca să-şi trimită noui reprezentanţi. Depărăţeanu candidase şi el, împreună cu Dimitrie Bildi-rescu, prezentându-se amândoi pentru cele două locuri ale colegiului rural de Teleorman. Se spune că, iubit de ţăranii pe cari îi administrase până atunci, fostul subprefect fusese proclamat deputat fără a se mai proceda la alegeri, devenite inutile în urma unanimităţii de glasuri a electorilor săi. Prefectul, d-1 Arion, comunică ministrului de interne acest fapt, şi Kogălniceanu aprobă de jure alegerea aceasta, ordonând să nu i se opună lui Depărăţeanu vreun contra-candidat, şi să se încheie formele necesare 2). Alegerile produseseră o Cameră cu totul nouă în compoziţia ei. In fotoliile reprezentanţilor naţiunii luau loc în sesiune parlamentară (1864-1865) un număr de 160 de deputaţi cu nume cu totul necunoscute tribunei politice, şi între cari se pierd oameni ca un C. Negri sau un C. D. Aricescu. Demisionând îndată din slujba de subprefect şi din aceea, pe care nici n’o ocupase niciodată, de secretar al Consiliului judeţean, Depărăţeanu venise la Bucureşti, unde la 6 Decemvrie era numit, împreună cu alţi patru deputaţi, secretar provizoriu al Adunării 3). *) Cf. anexele nr. ii—i6, pp. 124—26. 2) C. G. Dissescu, o. c., p. 467; cf. anexele nr. 17 şi 18, p. 126—7. 3) Desbaterile Adunărilor Legislative a României, Sesiunea 1864—1865, Bucureşti 1866, p. 10. www.digibuc.ro 26 AL. CIORĂNESCU 292 Cariera lui parlamentară e scurtă şi neînsemnată. Cu ocazia validărilor a fost numit raportor asupra dosarelor alegerii deputaţilor de Bolgrad, şi scurtul raport înfăţişat Camerei e singurul lui act parlamentar cunoscut1). La 15 Decemvrie, procedându-se la alegerea membrilor biroului Adunării, Depă-răţeanu candidează şi el pentru unul din cele 8 locuri de secretar, dar nu iese decât al 14-lea, cu 11 voturi, pe când primul ieşit avusese 98 de voturi 2). Fusese numit în cele din urmă secretar al secţiunii a V-a, sub preşedinţia lui Scarlat Voi-nescu 3), dar la sfârşitul lui Decemvrie el începe să lipsească dela lucrările Adunării. Absent la 28 ale lunii, el revine la 29 şi lipseşte iarăşi la 30, când e declarat bolnav. De faţă la şedinţele din 2 şi 4 Ianuarie 1865, el lipseşte din nou la 8 ale lunii, şi la 12 este şters definitiv din apelul nominal al deputaţilor ţării. La 9 Ianuarie 1865 Alexandru Depărăţeanu încetase din vieaţă, în casa surorii sale, d-na Cleopatra Vericeanu, locuind în apropierea bisericii Manea Brutarul. Pricinile morţii nu sunt necunoscute, deşi asupra lor au circulat svonurile cele mai felurite. Medicina oficială chemată să-l asiste a decretat că boala de care suferise defunctul fusese un incurabil vol-vulus intestinalis, pe când preotul care îl înmormântase scria pe condica de morţi că «depotatul de Cameră» a murit de dambla4). In schimb familia păstrează încă două tradiţii, una care-1 face pe Depărăţeanu otrăvit din pricina unor adversităţi politice, versiune imposibilă, deoarece s’a văzut cât de neînsemnat fusese rolul lui în Camera din 1864, alta care crede că nefericita lui pasiune pentru Maria Vetra l-ar fi dus ea singură la mormânt5 6). *) Reprodus de C. G. Dissescu, o. c., p. 468. 2) Desbaterile Adunării Legislative, p. 24. 3) Ibidem, p. 29. *) Data morţii, 9 Ianuarie, e dată de C. G. Dissescu, o. c., p. 468. Data de 11 Ianuarie din actul de moarte e de sigur a îngropării. V. anexa nr. 19, p. 127—8. 6) Transcriem următorul fragment dintr’o scrisoare a d-lui I. Boldescu, profesor pensionar din Giurgiu: « Eu am cunoscut bine pe Al. Depărăţeanu; era un om bine făcut, vesel şi binevoitor cu toată lumea, dar era gurmand, mânca mult, şi vin bea numai la masă; ura chefurile şi beţia. Cel mai bun prieten al lui a fost I. Fundescu, directorul ziarului Telegraful, cu care lua masa la Frascati. Moartea lui Depărăţeanu a fost subită. Era deputat şi luase masa ca de obiceiu cu Fundescu la Frascati, mâncase ca de obiceiu mult, şi imediat cum a ajuns acasă a avut o congestiune cerebrală şi a murit imediat *. (Scrisoare din 1 Octomvrie 1934). www.digibuc.ro 393 ALEXANDRU DEPĂRÂŢEANU 27 Trupul neînsufleţit al poetului fusese transportat în grabă la Depăraţi, şi îngropat acolo în biserică, pe partea dreaptă, în umbra peste care pietatea urmaşilor a aşezat mai târziu o piatră amintitoare a acestei odihne. încetat din vieaţă la 31 de ani, atunci când încă nu izbutise decât să arate aceea ce ar fi putut să fie, dacă floarea acelui suflet ar fi avut îngăduinţa să trăiască, desfăcându-se şi legând rod, în urma lui rămâneau o fată care avea să-l ajungă după puţinii ani ce-i mai rămâneau de petrecut într’o singurătate pe care ne place să ne-o închipuim plină de amintirea lui, şi o operă pe care indiferenţa contemporanilor şi nedreptatea posterităţii au lăsat-o la fel de uitată. OPERA: TEATRUL Vorbind de opera lui Depărăţeanu se înţeleg de obiceiu printr’însa două volume, unul de versuri, Doruri şi Amoruri, apărut în 1861, şi unul de teatru, Grigore-Vodă, tipărit în 1864. Respectul cronologiei şi al evoluţiei aparente a înclinărilor poetice ale autorului ar fi trebuit să ne îndemne a păstra această ordine în analiza operei lui. Teatrul nu e însă o formă la care Depărăţeanu a ajuns abandonând poezia, amândouă desvoltându-se la el paralel, şi cum cea mai veche scriere a lui e o comedie, Don Gulică, datând din 1853, cu ea se cade să facem începutul. La 9 Februarie 1892 redacţia Revistei Literare anunţă prin această publicaţie că pregăteşte cetitorilor săi o apropiată surpriză, care consta în publicarea unei comedii inedite a lui Bolintineanu şi a altei comedii, de asemenea inedite, a lui Depărăţeanu, adăugând: «Amândouă acestea din urmă ni le-am procurat printr’o împrejurare cu totul fericită. Ele n’au fost publicate nicăeri, şi deci sunt încă necunoscute. Manuscrisele sunt proprii ale marilor noştri poeţi, şi nu aşteptăm decât transcrierea lor spre a le da la tipar »1). ') Revista Literară, XIII (1892), p. 80. www.digibuc.ro 28 AL. CIORĂNESCU 294. Nu cunoaştem împrejurarea într’adevăr fericită căreia îi rămânem datori cu această descoperire. Poate redactorul Revistei Literare, care era Th. M. Stoenescu, va fi găsit manuscrisul comediei la vreuna din rudele pe atunci încă în vieaţă ale poetului. Pentru graba pe care a pus-o în publicarea ei îi suntem cu atât mai recunoscători cu cât tot ce rămăsese după moartea lui Depărăţeanu din scrierile lui a fost nimicit, ars sau pierdut cu prilejul răscoalelor ţărăneşti din 1907, când casa dela Depăraţi a fost jefuită şi incendiată. Comedia de care este vorba a apărut într’adevăr, peste puţină vreme, în această revistă. Ea e intitulată Don Gulicâ sau Pantofii miraculoşi, şi poartă lângă iscălitura autorului ei data 1853, Iulie 28, fără îndoială ziua în care începuse s’o scrie, şi din care trebue să deducem că această scriere e rodul unei vacanţe la ţară a colegianului dela Sfântul Sava. Publicarea ei în Revista Literară a trecut însă atât de neobservată încât peste opt ani Mircea Dimitriad, colaborator al acestei reviste şi autor al unui articol comemorativ despre Depărăţeanu, pomenea şi despre Don Gulicâ, o comedie a lui rămasă « în manuscris ». De atunci ea a rămas deopotrivă necunoscută biografilor şi bibliografilor poetului, încât e pentru a doua oară inedită acum, când o desgropăm din paginele acelei reviste. Don Gulicâ e o comedie - vodevil în patru acte şi un tablou. Scena se petrece la Bucureşti, şi chiamă tipuri reprezentative ale epocei de transiţie dintre 1840—1850 spre definitiva occidentalizare a burgheziei româneşti; subiectul e întrucâtva naiv şi incoherent, suferind, ca şi forma generală a comediei, de toate slăbiciunile neapărate unui început. E vorba într’însa de Gulică, fiu al postelnicului Scoarţă şi un fel de dandy al proaspetei societăţi bucureştene, care, neînvoin-du-se să poarte mai mult de două zile o pereche de încălţăminte, le rupe şi cere tatălui său bani pentru a-şi cumpăra altele, dar se vede refuzat şi silit de imprudenta lui idee să rămână acasă. Vin la Scoarţă acasă dascălul Pătruscă, tatăl lui Ghiocel, prieten al lui Gulică, şi chir Mistrie, un zidar, cari roagă pe postelnic să primească a fi naşul copiilor lor, www.digibuc.ro 295 ALEXANDRU DEPARĂŢEANU 29 dascălul proiectând să-şi însoare feciorul cu Neta lui Mistrie. Gulică în vizită la Ghiocel îl sfătueşte pe acesta să se împotrivească hotărîrii tatălui lui atâta timp cât nu-şi simte vreo înclinare pentru căsătorie, şi în lipsa lui plăcându-i pantofii lui Ghiocel îi ia pe ascuns ca să se încalţe cu ei şi să alerge în sfârşit la întâlnirea pe care o pusese la cale cu aceeaşi Neta, fără voia ei hotărită să fie mireasa lui Ghiocel. Intre timp veleităţile de independenţă ale acestuia au trebuit să cedeze tiraniei tatălui său, şi la serata pe care o dă Pătruşcă pentru ca feciorul său să cunoască în sfârşit pe Neta, Ghiocel e nevoit să apară în cipici, deoarece nu izbuteşte să găsească pantofii dispăruţi, şi spune o serie de nerozii care fac pe Neta să renunţe pentru totdeauna la gândul de a-1 lua. Ghiocel află între timp că Gulică e acela care i-a luat pantofii, şi împărtăşeşte si tatălui său această ştire care, aflată de Scoarţă si de soţia lui, stabileşte o tensiune maximă între cele două familii ridicule, una pentru pretenţiile ei nobilitare, cealaltă pentru o învăţătură care e mai mult suprafaţă. Pentru a se răzbuna, Scoarţă îşi propuse să strice proiectata logodnă a lui Ghiocel cu Neta, pe care o făgădueşte unui tapiţer neamţ, Gabriel; de asemenea, la rugămintea soţiei sale, convine să-şi transforme şi să-şi modernizeze mobilierul, pentru a ului cu bogăţia lui pe bietul Pătruşcă şi a-1 încredinţa că bănuielile îi sunt false. Căsătoria Netei cu Gabriel e ca şi primită de chir Mistrie; Gulică însă îşi convinge iubita să fugă cu el în aceeaşi noapte, planul lor fiind auzit şi comunicat lui Scoarţă de un servitor. Intr’un fel foarte complicat Gulică răsuceşte lucrurile făcând pe Neta să spună că, vrăjită de Ghiocel, pe care în realitate nu-1 poate suferi, i-a făgăduit să fugă cu el, dar că acum, când puterea farmecelor a trecut, nu mai vrea să facă acest lucru. Scoarţă şi ai săi pun la cale atunci să dejoace planul presupus al lui Ghiocel, trimiţând noaptea în locul lui pe Gabriel, pe care însă Gulică îl joacă, fugind cu Neta înaintea lui şi făcând ca rivalul său să fie surprins de oamenii lui Mistrie. Piesa se sfârşeşte cu bine, Scoarţă dându-si consimţământul la căsătoria lui Gulică cu » » » Neta, pe când Ghiocel rămâne să încalţe cipicii de ginere pe cari şi i-a poruncit în zadar. www.digibuc.ro 30 AL. CIORĂNESCU 296- Intriga e, după cum se vede, în deajuns de complicată; felul mai de grabă stângaciu în care ea e condusă, ca şi stilizarea vădit insuficientă şi greoaie, sunt în desacord cu această ţesătură complexă a acţiunii, arătând oricum o pricepere a cerinţelor scenei care n’ar putea fi pretinsă dela un debutant. Ori, Depărăţeanu era la data când îşi alcătuia comedia un tânăr de 19 ani, şi încă un începător în ale literaturii, şi chiar dacă am presupune că momentana lui asociere cu trupa lui Costache Caragiale a avut loc înainte de 1853, încă nu am putea explica prin ucenicia destul de scurtă de acolo o asimilare, neîndestulătoare dar uşor transparentă printre stângăciile inerente inexperienţii autorului, a principiilor teatrale şi condiţiilor impuse unui comediograf. Presupunem aşa dar că, scriind pe Don Gnlică, Depărăţeanu va fi avut înaintea ochilor un model, pe care nu-1 putem preciza, dar care tre-bue fără îndoială căutat în imensa mină a dramaturgiei franceze din prima jumătate a secolului trecut. Trebue să recunoaştem însă că modelul, dacă a existat * ' într’adevăr, nu se întrevede uşor în comedia lui Depărăţeanu, care pare crescută dela început în atmosfera bucureşteană pe care şi-a propus s’o zugrăvească. De altfel se va mai vedea odată acest lucru, atunci când vorbind de modelul de care s’a slujit alcătuind pe Grigore-Vodâ, vom arăta cât de puţin e el transparent prin drama autorului nostru. Interesul cel mare al comediei pentru cetitorul de astăzi, care fără îndoială nu se mai oboseşte să şi-o imagineze plastic, urcată pe o scenă pe care nu i-o îngăduiesc nici slăbiciunile, şi nici vârsta, rămâne numai în portretul societăţii româneşti aşa cum e prins de tânărul Depărăţeanu, şi în felul cum se profilează cele câteva personaje, toate caracteristice, ale piesei. Dacă în aranjarea efectelor de acţiune şi în oarecare amănunte tehnice autorul a putut fi influenţat de o comedie străină, aici însă, în partea privitoare la atmosfera locală şi la caracterizările personajelor, se pare că opera lui a fost originală. In această privinţă ea egalează ca interes comediile lui Ale-csandri, căruia îi rămâne de sigur inferioară când e vorba de stilizare; cum însă un teatru şi celalt sunt deopotrivă desuete, faţă de amândouă interesul cetitorului rămâne acelaşi, mărginit www.digibuc.ro 297 ALEXANDRU DEPArAŢEANU 3* la curiozitatea de cunoaştere a vieţii unei societăţi în prefacere, si reacţionând în feluri diverse în fata curentelor noui. Lucrul acesta se vede cu deplină limpeziciune în comedia lui Depărăţeanu, unde lumea personajelor se împarte dela început în două tabere bine distincte, a bătrânilor şi a celor tineri, sau, privite dintr’un alt punct de vedere, a progresiştilor şi a reacţionarilor. Scoarţă şi Pătruşcă de o parte, Pistimiţa, Gu-lică şi Ghiocel de cealaltă, reprezintă atitudinile vechei şi nouii generaţii faţă de import aţiunile apusene şi de repedea schimbare de moravuri caracteristică vremii; succesul va fi evident al progresului, şi înşişi Scoarţă şi dascălul îi cedează puţin câte puţin. Postelnicul Scoarţă e un boier de modă veche, păstrând încă obiceiurile şi preferinţele unei generaţii pe punctul de a dispărea. Cum a învăţat carte, povesteşte el singur, când explică fiului său, deprins cu alte metode didactice, ce este aceea o pănăhidă: « Iacă o scândură lăţită şi spălată bine, în urmă ceruită; toată ziulica scriam cu un condeiu de fier sau de lemn slovele: az, buche, vede, glagore, dobro, est,juvete, zialo, ke ta lipa. Apoi o ceruiam, şi prin astfel de metod am învăţat o icoană de minune; cine scria ca logofătul Scoarţă? Ei, ei! Când eram la zărăfia ispravnicului judeţului Slam-Râmnic, scrisoarea mea era ca mărgăritarul ft1). Scrisoarea lui va fi putut să fie ca mărgăritarul, dar era cu toate acestea prea puţin inteligibilă pentru cei ce deprinsesem altfel de învăţătură, căci iată în ce fel alcătuia el un bilet Netei, căreia îi făgăduise protecţia sa: « Fata mea, Te-ai pliroforisit că am prins o simpatie foarte mare pentru dumneata şi că de-a-pururea şi apururea îţi voi fi răţeaua cea mai călduroasă. Deci te prascalipsesc ca paravlepsind orice ursuzlâc ţi se va întâmpla, să pofteşti până la mine cum va înmurgi, căci am nişte misticale care voiesc să vi le desvelesc, şi căci că te doresc şi sunt al dv. binevoitor, Scoarţă postelnic » 2). Pag. 199 (ediţia Revista Literară). *) Pag. 331. www.digibuc.ro 3a AL, CIORĂNESCU 298 Desacordul gusturilor şi al pregătirii lui cu cele ale noului veac se vădesc la fiecare pas. Vocabularul ce se întrebuinţează de acum înainte, şi din care prascalipsirea şi paravlep-sirea, ca şi malista, ke ta lipa şi atâtea alte grecisme încă întrebuinţate de Scoarţă, au fost isgonite cu totul, îi rămâne în mare parte plin de secrete, şi când soţia sa, mai înaintată decât el, îi va vorbi despre securitate, el va înţelege secure. Gusturile lui sunt mai simple decât vieaţa pe care societatea, şi mai cu seamă Pistimiţa, îl obligă s’o ducă, şi numai cu regret se supune cerinţelor noui de vieaţă: «Oare gândeşti, îi spune el, că eu de plăcere săvârşesc atâtea cheltuieli? O nu, draga mea, eşti înşelată ! Adu-ţi aminte câte bufniri şi trântiri îmi faci când nu ţi se îndeplineşte vreun gust: până mai deunăzi purtam şapcă, acum mă puseşi pe foc, nu şi mai multe nu, să-mi iau pălărie. Iată un alt articol adăogat, m’ai făcut să mă îmbrac cu aceste strâmtori, port favorit tuturor ţingăilor » 1). Totuşi, supus influenţelor ce vin de pretutindeni, şi chiar de atât de aproape, bătrânul Scoarţă nu poate să rămână mai mult timp izolat în atitudinile lui conservatoare, şi după ce a părăsit şapca pentru pălărie e gata fără îndoială să purceadă la alte concesii, dintre care una nu puţin însemnată va fi consimţământul lui de boier retrograd la căsătoria fiului său cu fata unui meşteşugar. El însuş ştie cât de mult e expus şi supus curentelor noui, dintre care multe sunt tot atâtea ispite: «Ce bine fac eu, îi spune el lui Gulică, de mă culc când mă-ta voieşte să-mi cetească câte ceva, pentrucă cine ştie, drăciile care sunt înşirate acolo poate să mă molipsească şi pe mine, şi negreşit aceasta se poate întâmpla, pentrucă toţi aceia cari le scriu sunt nişte mireni păcătoşi, nişte afemeiaţi, nişte eretici cu coarne » 2). Asemenea idei are şi dascălul Pătruşcă asupra societăţii moderne. închis între ceasloavele lui şi puţina lui ştiinţă, el se mândreşte cu o capacitate în care poate că mulţi cred, dar care e în realitate foarte redusă. Ce ştie el?: » 1) Pag. 267. 2) Pag. 301. www.digibuc.ro 299 ALEXANDRU DEPĂRĂŢEANU 33 « Lumea mă crede că-s învăţat Şi cât pot eu toţi au aflat. Pocoamna toată pe dinafar, Fără-a lăsa niciun tropar, O ştiu de rost, fără greşală, De când eram copil la şcoală. Cărţi am destule, o ladă plină, Cu legătura cea mai fină. Cunosc prea bine să silabesc Limba grecească, când mă căsnesc. Să scriu cu negru slove pe cruci Mi-e cel mai drag talent de-atunci De când scriam pe panahidă Az, buche, vede. Ce plâns, obidă Aveam când coada lui est, juvete Căta în sus; şterge, băiete, Aşează ceara, în urmă scrie Ziua întreagă în dăscălie. Mai ştiu tipicul bisericesc, Ita, heruvic, safi grecesc, Ştiu a seri brânca să treacă ’ndată, Ştiu a căta zodia dată, Zapise, jalbe alcătuesc, Ca un zugrav stele vopsesc, Oraţii mari la nunte zic, Dar şi pahare scurg până pic»1). Acesta e Pătruşcă, dascăl rămas la Alexandrie, la Halima şi la psaltire, dar pe care vremea nouă îl târăşte de asemenea în drumul ei plin de transformări, şi-l obligă să înveţe franţuzeşte la bătrâneţe, pentru a fi în curentul cerinţelor acestei epoce de franţuzism. In faţa lor stă generaţia nouă, a progresului şi a ultimei mode. Progresul în moravuri se introduce totdeauna prin femei, si de aceea Pistimita, deşi ca vârstă ar trebui să fie mai aproape de bărbatul decât de fiul său, totuşi e aproape tot atât de revoluţionară în idei ca şi acesta din urmă, cu atât mai mult cu cât e vorba de apărarea unor drepturi ce-ar trebui să-i aparţină şi ei, după nouile concepţii de vieaţă. * 29 *) Pag. 217. 29 A, R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. VII. www.digibuc.ro 34 AL. CIORĂNESCU 300 Astfel când Scoarţă mărturiseşte că nu îndrăsneşte a-i vorbi «precum am zice ca bărbatul cu femeia, ca stăpânul cu...», Pişti miţa îl întrerupe plină de indignare: «Măsurat, domnule; ca stăpânul cu... cu cine, mă rog? Oare ai poftă a mă considera ca pe o supusă? S’au dus vremile acelea, domnule, ţările noastre s’au civilizat acum; numai în haremurile orientului se conservă încă acest drept asupra sexului nostru »1). Dar dela această soţie emancipată şi tare pe drepturile pe care i le conferă nouile concepţii asupra societăţii, nu se poate spune că Scoarţă n’a avut nimic de câştigat, şi lucrul acesta i-1 aduce aminte ea însăşi: « Ai mai fi fost postelnicul Scoarţă, dacă eu eram vreo proastă ? Fiica slugerului Neacşu Găurescu a ştiut profita de sumele însemnate jertfite pentru educaţie; şi în adevăr sunt educată, nobilele mele sentimente nu mă iertau a suferi ca dumneata să n’ai niciun nume.»2). Pistimiţa are aşa dar pretenţii nobiliare, care nu se potrivesc decât în parte atitudinilor ei liberale; ele se explică însă prin tradiţia boierească, prin simţul ei de demnitate care nu-i îngăduie să stea la biserică lângă o mahalagioaică, ea fiica slugerului Neacşu cea crescută atât de subţire, şi prin faptul că numai bogăţia şi luxul îi îngăduiesc satisfacerea unui gust pe care ea îl socoteşte cel mai bun şi cel mai nou, şi care-i cere înlocuirea cu ultima modă pariziană a rudimentelor unui trecut ce se şterge pe încetul şi pe care i-1 impută lui Scoarţă ca pe o vină aproape personală: « Domnule, gustul frumos este născătorul luxului, şi dacă gusturile dumitale sunt de acelea ce născocesc nişte trăsuri aşa de bizare, nişte ţoale aşa de pocite, şi nişte zugrăveli ale căror urme se văd în mare număr în ţara noastră, vei putea a-ţi exersa voinţa numai când locul meu îl va îndeplini vreo matroană din secolul al XVIII-lea»3). Dacă în felul acesta se leapădă de trecut Pistimiţa, care ca vârstă nu va fi fost tocmai atât de departe de matroanele din secolul al XVIII-lea, se înţelege cu cât va fi mai aspră *) Pag. 181. *) Pag. 182. *) Pag. 267. www.digibuc.ro 301 ALEXANDRU DEPÂRĂŢEANU 35 critica aceluiaşi trecut în gura lui Gulică, tânăr crescut dela început în atmosfera acestor idei şi înţelegând din ele numai atât cât îi trebuia să înţeleagă în interesul libertăţilor lui personale. Pentru el părinţii au rămas cu un grad înapoi şi de aceea îndrăzneşte chiar să ia atitudine împotriva hotărîrilor lor şi să înveţe şi pe fricosul Ghiocel a face la fel cu dascălul, care vrea să-l însoare fără să-l întrebe de vrea: «Zi-i odată cu curaj: «Nu mă însor, şi pace », să vedem ce va mai face atunci. Te sfătuesc ca un amic, lasă copilăriile acelea, că nu fac onoare pentru noi; secolul nostru s’a curăţat de ruşinismurile acelea ce nu ierta fiilor a disputa de viitorul lor; slavă Domnului, acum suntem liberi, nimeni nu poate să aibă putere absolută asupra altuia, decât numai un Dumnezeu »x). Toate gusturile unui asemenea tânăr vor fi diferite de ale tatălui său, si când acesta va recomanda lui Ghiocel să-si asculte părintele şi să urmeze cu sfinţenie puţinele lui învăţături de modă veche, Gulică se declară pe faţă împotriva scoalei dascălului Pătruscă: « Studiul bucoavnei este un studiu » » vechiu; d-lui este june de sistem nou, şi lumea modernă nu se ’nţelege cu studii infructoase. Spiritul tinerilor noştri este măreţ, ager, pătrunzător. De unde ştie neică dascălul că geniul lui Ghiocel n’ar fi capabil să progreseze într’un mod foarte admirabil în nişte meditaţii mai serioase, precum în poezie, în filosofie, în retorică şi alte asemenea ştiinţe ce au înobilat sufletul ? »2). De altfel în fundul sufletului el nu înţelege învăţătura aceasta, cea nouă, chiar ca o înobilare a sufletului, ci mai mult ca o spoială superficială necesară unui om de lume spre a face faţă cerinţelor societăţii, şi în sensul acesta au mers, se pare, şi studiile lui: « Să nu fi avut eu un geniu aşa de ascuţit, mult timp era să miros praful şcolii. Iată-mă acum învăţat! Nu zic că ştiu de speriat, n’o să mă fac vreun filosof... Dar tot nu sunt ţăran, tot nu sunt un agramatos, cum îmi zice tatăl meu: limba franţuzească, cea mai trebuincioasă la noi, o pricep cumsecade; expresii *) Pag. 218. s) Pag. 198. 29* www.digibuc.ro 36 AL. CIORĂNESCU 302 radicale am adunat destule; asta trebue la un june, la un tânăr de gust » 1). t Cu asemenea cultură de suprafaţă, se înţelege uşor că Gulică va fi el însuşi un superficial, şi credem că nu e o stângăcie a penei neexersate a scriitorului împrejurarea că a prezentat personajul principal al comediei sub aspecte care lasă mai curând de dorit. I se îngădue de sigur lui Gulică să joace farse părinţilor şi prietenilor săi, să-şi rupă singur pantofii ca să-l oblige pe Scoarţă să ia alţii noui, sau să-şi bată joc de Gabriel fugind aproape sub nasul lui cu aceea pe care îi făgăduise că-1 va ajuta să o ia de soţie; îi sunt îngăduite toate acestea, pentrucă e un personaj de comedie, şi glumele lui sunt încă nevinovate, cel puţin sub colorile pe care ni le dă comedia. Dar când fură pantofii prietenului său Ghiocel, ca să nu piardă o întâlnire cu Neta, şi când în loc să-şi recunoască greşala, o scuză prin puterea iubirii care l-a îndemnat la asemenea faptă şi prin foloasele pe care ea i le-a adus: Şi dacă a mea onoare Prin faptă mi s’a pătat, Răbdarea-mi este mare, Căci am profitat 2), Gulică trece dincolo de ceea ce-i fusese îngăduit, şi devine un personaj imoral. Prin astfel de fapte oricine poate fără îndoială să profite, dar nu oricine poate fi scuzat atât de uşor. De aceea am crede că felul cum a înţeles Depărăţeanu să-şi portretizeze eroul nu e întâmplător, şi că purtarea lui şi fapta urîtă pe care apărarea lui e departe de a o acoperi, derivă din uşurinţa înfăţişată mai sus si care la rândul său . » » » > » are ca pricină asimilarea pripită şi numai formală a unor idei importate recent şi în cea mai mare parte nepotrivite cu fondul vechiu al locuitorilor acestui pământ. Am crede acest lucru, dacă autorul odată oprit asupra unei note atât de vrednice de interes, ar fi ştiut să insiste asupra ei şi să arate *) Pag. 178. *) Pag . 256. www.digibuc.ro ALEXANDRU DEPĂRĂŢEANU 37 tip3 şi mai departe la ce poate să ajungă neînţeleapta asimilare a unor concepţii nepotrivite cu tradiţia unei societăţi care se grăbeşte prea mult să părăsească o haină pentru cealaltă. Farsa s’ar fi transformat atunci în comedie de moravuri, şi interesul ei ar fi fost cu atât mai mare; Gulică ar fi victima unui întreg proces de transformare socială, proces pe care l-am văzut atât de bine prins şi etajat la diferitele personaje. Autorul a luat însă prea curând, datorită poate şi vârstei care îi dicta asemenea înclinări, atitudine favorabilă ideilor noui, astfel încât, urmărind să le arate triumful, el nu putea decât să uite păcatul lui Gulică şi să-l înfăţişeze împăcat cu toată lumea şi ajungându-şi scopul fără a-şi fi plătit datoria pe care i-o lăsa această greşală prea curând uitată, dar nu şi iertată. Totuşi, deşi nu e ceea ce astăzi numim în mod obişnuit o comedie de moravuri, moravurile formează pentru cetitorul modern singurul obiect de interes al acestei piese. Ne interesează într’adevăr, din acest punct de vedere, să vedem pe Ghiocel, ajuns la o vârstă la care Gulică se crede cu totul emancipat, bătut de dascălul Pătruşcă pentru simpla afirmare a unei dorinţe personale, şi să-l privim apoi cum, pentru a ajunge la unison cu tinerimea modernă, învaţă să danseze şi ia lecţii de franţuzeşte. Ne interesează să ascultăm pe acelaşi erou, in carnaţie a naivităţii, susţinând conversaţii de felul acesta: « Neta. D-ta eşti fiul d-lui Dascăl ? Ghiocel. Aşa, cucoană, voi să ’nvăţ acum astronomia, mă numesc Ghiocel. Neta. A, ce frumos nume! Ghiocel. Aşa, cucoană, ca şi mine, aşa e că sunt frumos ? ca ghiocelul când îmboboceşte şi înfloreşte. Neta. Ce se potriveşte! Vă spui fără complimente că semănaţi foarte bine cu părintele d-voastră. Ghiocel. Aşa, cucoană, la toate-i seamăn. Neta. Monsieur Ghiocel, ştii să joci ? Ghiocel. Ştiu, cucoană; vrei să facem un joc, să te bat eu cu basmaua împletită până ţi s’o umple palma de băşici x)». *) Pag. 238. S’ar putea compara convorbirea Luluţei cu Guliţă, — nume ce-1 aminteşte pe Gulică,—în Chiriţa în provincie, a. II, s. 10 (V. Alecsandri, Opere complete, Teatru, voi. II, Bucureşti 1903, pp. 481—4). www.digibuc.ro 38 AL. CIORĂNESCU 3°4 Sunt pasaje care ar putea să intereseze încă mai de aproape pe cei ce s’ar ocupa cu moravuri anumite ale vremii, ca de pildă amănuntele, de altfel inventate de el, pe care le dă Gulică părinţilor săi ca să-i convingă că Neta a fost vrăjită de o babă, ca să iubească pe Ghiocel, şi că aceasta e cauza care a făcut-o să accepte a fugi noaptea cu el: « Bieata fetiţă este fermecată. Mi-a povestit Ghiocel că bătrâna aceea a intrat de trei ori pe la miezul nopţii în heleşteul dela Tei, a închegat apa la stele, a suflat printr’un gât de lup de vreo cinci, şase ori până acum spre casa lui Mistrie, ca să se prăpădească el şi să rămâie stăpânu-său moştenitor. O, sărmana fată, ce-a păţit până când puterea farmecelor a scos-o din minţi. Pre legea mea, m’a luat groaza când îmi spunea că acea cotoroanţă o mânjea de câte ori se ducea pe la dânsa cu seu de capră în spate, îi amesteca în bucate carne arsă de prigorie; până când într’o noapte văzând că nu izbuteşte prin aceste vrăji, ticăloasa de fermecătoare i-a pus cuţitul în gât; era să moară, sărmana fată; şi prin acest mijloc Ghiocel o are acum în mână potrivit voinţii părintelui său »1). Altfel, în ce priveşte limba şi forma în general, comedia lasă adeseori de dorit, printr’un fel de insuficienţă de expresie care o face să se menţină într’o coloare ternă şi lipsită de atracţie. Piesa e presărată cu cântece, alcătuite din versuri silnice de cele mai multe ori şi dovedind un meşteşug de sti-huitor încă nedeprins cu toate tainele meseriei sale. Comicul nu e aparent, şi nu exploadează din replici susţinute şi întinse ca un arc, ci rezultă, neclar şi de o nuanţă întrucâtva mai fină, din felul în care sunt exploatate situaţiile, astfel încât, presupunând-o reprezentată, Don Gulică n’ar fi o comedie la care s’ar râde. Dar printre defecte şi calităţi, printre făgădueli care nu sunt ţinute şi altele care se realizează, piesa aceasta nu rămâne, după cum ne-am silit s’o arătăm până acum, cu totul lipsită de merit; şi deşi nu îndrăznim să riscăm o judecată definitivă atâta vreme cât nu putem separa în mod hotărît ceea ce îi aparţine lui Depărăţeanu de ceea ce îi vine poate dela vreun model pe care n’am făcut decât să i- *) Pag- 331- www.digibuc.ro 3°S ALEXANDRU DEPĂRĂŢEANU 39 presupunem, credem totuşi că aprecierea noastră nu va fi exagerată dacă vom spune că, în ce priveşte interesul ei pentru istoria moravurilor acelui început de epocă nouă, ca şi în parte pentru interesul ei literar propriu zis, Don Gulică nu distonează alături de cele mai bune dintre comediile lui Alecsandri. Zece ani au trecut de atunci, şi tânărul colegian dela Sfântul Sava, atât de timid în încercările lui literare, a trecut prin toată experienţa vastă şi variată a vieţii, astfel încât e cu totul alt om când începe să scrie pe Grigore-Vodă. Care e depărtarea dela întâia comedie până la această dramă, se vede uşor; e drumul dela comedia superficială şi inconsistentă la drama care, cu toate lipsurile ei, e dovada unui neobişnuit avânt poetic, e drumul dela un Masson sau un Anicet Bour-geois oarecare până la un Victor Hugo. Grigore-Vodă a fost publicată mai întâi în foiletonul ziarului Buciumul, unde era director prietenul poetului, Cezar Bolliac; publicarea începea odată cu anul 1864, şi mai înainte chiar ca acest foileton să se fi sfârsit, în vara aceluiaşi an, piesa apărea şi într’un volum separat. E o dramă în cinci acte şi în versuri, construită după reţeta romantică atât de curentă în vremea aceasta, şi atât de evidentă printre rândurile alcătuirii pe care o avem înainte. însăşi înşiruirea acţiunii o arată în deajuns. întâmplarea pe care ar trebui să o povestească această dramă e într’adevăr un caz tragic ce a impresionat şi pe alţii decât Depărăţeanu, şi a fost şi cu alte prilejuri dramatizat. E destul să amintim pentru aceasta că însăşi prima noastră piesă de teatru, sub titlul ei latinesc, Occisio Gregorii Vodae, are ca subiect aceeaşi întâmplare, şi că mai târziu V. A. Ureche, N. Ţine şi Th. Miller de o parte, şi Sofia Nădejde de altă parte, s’au oprit asupra aceluiaşi argument, ceea ce dovedeşte că se pot găsi în acest subiect întâmplări destule pentru a constitui o dramă, şi suficiente îndemnuri pentru închipuirea unor scene de efect. Cu toate acestea nu moartea lui Grigore Ghica face adevăratul subiect al poeziei lui Depărăţeanu, şi domnul Moldovei nu e personajul cel mai de www.digibuc.ro 4° AL. CIORĂNESCU 306 seamă al scrierii lui; apariţia lui e mai puţin însemnată, din punctul de vedere al tehnicei şi al economiei alcătuirii, decât a altor personaje asupra cărora se insistă, şi care sunt adevăraţii eroi. In loc să fie povestirea tragediei politice a Moldovei în acele vremuri de decadenţă, sau a căderii impresionante a lui Ghica, scrierea aceasta are ca erou pe un tânăr căminar Costache, în sufletul căruia se presupune un tragic conflict între conştiinţa care-i impune să lucreze alături cu boierii complotişti cu cari s’a legat odinioară pentru a aduce detronarea domnului lor, si sentimentul de curând născut si atotputernic, care-1 ţine îngenunchiat în faţa Elenei, fiica lui Ghica, iubirea făcându-1 în cele din urmă să uite duşmănia pe care o avusese pentru părinte. Mersul acţiunii se clarifică dela început în sensul acesta. Primele personaje ce apar în scenă sunt Costache şi spătarul Branta, un complotist care aflând de noua iubire a căminarului si temându-se că ea îl va face să trădeze cauza comună, îi aminteşte jurământul prin care s’a legat odată cu ei: Bagă de seamă, Costache; ai jurat, Şi-ai fi un mizerabil să lingi unde-ai scuipat. Acesta încă nu e sigur asupra celor ce va face, în perplexitatea în care îl lasă sentimente atât de contrarii; dar tocmai din această nesiguranţă Branta poate să înţeleagă care dintre simţirile lui va învinge în cele din urmă, şi îi jură pieirea înainte de a fi fost cu toţii trădaţi de el. Lucrul acesta se hotărăşte şi într’un fel de adunare improvizată a boierilor complotişti, între cari vornicul Bogdan se distinge pentru ura deosebită faţă de domn şi de simpatia lui pentru ţărănime, şi Dărmănescu pentru felul curios în care îşi amestecă inspiraţiile poetice printre iţele acestui complot. Dar pe când boierii pun la cale omorîrea lui Costache, alături de ei se află ascunsă şi de nimeni ştiută Rebeca, o Evreică îndrăgostită de tânărul şi frumosul căminar; aceasta prinde firul uneltirilor lor, şi îşi făgădueşte să-l înştiinţeze pe Costache de primejdia ce-1 paşte, deşi l-a văzut cu puţin în urmă alături de domniţa Elena, de care acesta e îndrăgostit. www.digibuc.ro 3°7 ALEXANDRU DEPĂRĂŢEANU 41 Costache are însă în iubirea lui un rival, mai puţin fericit decât el, pe poetul Dărmănescu, care în visele lui fantastice se socoteşte iubit de domniţa, şi care îi caută pricină căminarului, iscându-se între ei o duşmănie pe care Branta ştie s’o exploateze, înştiinţând pe poet despre întâlnirile nocturne ale celor doi îndrăgostiţi, şi convingându-1 să-l ajute a înlătura din drumul lor pe Costache. Intr’o scenă întrucâtva desle-gată de acest mers al acţiunii se înfăţişase mai înainte un divan al lui Grigore-Vodă, pentru a se arăta înaltul patriotism al domnului şi laşitatea boierilor săi, cari îl părăsesc îndată ce simt că primejdia e aproape; primejdia a ajuns într’adevăr până la Iaşi, în persoana unui imbrohor împărătesc care afişează intenţii prietenoase, dar despre care complotiştii ştiu că a venit pentru a duce Porţii capul domnului pierdut de vânzările lor. In noaptea următoare are loc la palat o nouă tainică întâlnire a căminarului cu Elena; pe căminar îl aşteaptă însă de a parte Branta şi Dărmănescu, gata să-şi pună în aplicare funestul lor plan, şi de alta Rebeca, venită pentru a-1 vesti de primejdia ce-1 pândeşte, prezenţa ei şi a tatălui ei zădărnicind proiectele celor doi boieri. îndrăgostiţii pot astfel să se întâlnească, şi după plecarea lui Costache, Elena mărturiseşte chiar tatălui ei această iubire, obţinând dela el consimţământul pentru căsătorie, care va trebui să aibă loc a doua zi chiar. Dar a doua zi au loc o mulţime de întâmplări care zădărnicesc acest plan. Rebeca plecând de-acasă pentru a vesti în sfârşit pe căminar de urzirile boierilor, tatăl ei,, bătrânul zaraf Isac se plânge de aceasta unora dintre complotişti, cari îl cumpără pentru a vesti în oraş necinstea fiicei lui şi a compromite astfel în ochii Elenei şi ai domnului pe Costache. Isac însă dă peste căminar şi Rebeca în momentul în care ei vorbeau, şi când Branta îşi pune planul în aplicare; dar glonţul pe care acesta îl pregătise pentru Costache merge să lovească pe bătrânul Evreu, care moare, pe când Costache fuge cu Rebeca, adăpostind-o acasă la el. Lucrul acesta e vestit de Branta domnitorului ca o răpire care, având loc chiar în ziua când trebuia să aibă loc nunta cu domniţa, aduce repedea osândire a lui Costache, şi acesta e arestat www.digibuc.ro 42 AL. CIORĂNESCU 308 si închis, nu însă mai înainte de a se fi răzbunat în sfârsit pe Branta, omorîndu-1. In închisoare domniţa merge să viziteze pe Costache, pe care îl găseşte tot cu Rebeca, şi cu toate rugăminţile acestuia care, vestit de complotul boierilor, ştie că domnul se va duce la imbrohor şi acolo va fi ucis, nu consimte să-i dea drumul decât în schimbul rămânerii în închisoare a Rebecăi, care va fi ucisă în urma unei tainice porunci. Dar căminarul a ieşit prea târziu de acolo, şi nu mai are vreme să meargă la locuinţa imbrohorului decât pentru a afla cum domnul a trebuit să fie jertfit urilor boiereşti, fiind omorît, în timp ce mulţimea pe care el o adunase zadarnic, cu gând ca să-l scape, se împrăştie înspăimântată şi fără să fi încercat cel puţin a-şi apăra domnul. Romantică prin complexitatea acţiunii care urmăreşte, fără a fi epuizat pe vreunul, fire atât de diverse, piesa aceasta e de asemenea romantică prin întreaga recuzită dramatică întrebuinţată de autor. Misterioşi complotişti ce se întrunesc în umbră ca să urzească negre uneltiri, pe când îi ascultă alături, nebănuită de nimeni, o femeie, mulţime de oameni din popor umplând scena cu glume şi cu sgomotul confuz caracteristice ei, care nu e prins fără oarecare meşteşugire, palide fecioare sacrificându-şi vieaţa unei iubiri, tablouri fastuoase ale unor consilii domneşti, nunţi amestecate cu sgomot de arme, negre închisori şi serenade sub ferestrele unui palat, toate se întâlnesc, se suprapun şi se ciocnesc în această dramă atât de bogată ca material. Totul, dela ansamblul grandios adeseori al unui vast tablou şi până la gestul cel mai neînsemnat al unui personaj, se potriveşte aceleiaşi formule, care e aceea de mult cunoscută din teatrul lui Victor Hugo. Aceeaşi atmosferă de sumbru eroism şi de înflăcărată pasiune, care făcuse pe acela să-şi caute eroii în climatul mai fierbinte al Spaniei şi al Italiei, ca să explice oarecum paroxismul pasional al unor personaje cu totul nepotrivite temperamentelor mijlocii, predomină şi aici, şi personaje ca şi împrejurări sunt croite pe aceeaşi măsură: Iad şi cer! Pe unde-a ieşit vorba aceasta,-arhon Spătare, Voi face-acum să-ţi iasă şi ultima suflare, www.digibuc.ro 3°9 ALEXANDRU DEPĂRĂŢEANU 43 strigă căminarul atunci când Branta îl surprinde cu Rebeca, şi felul în care vorbeşte aminteşte declamaţia pompoasă şi seacă a unei epoce întregi, din care amintirea mai rămâne în romanele de senzaţie de astăzi. De asemenea sunt în această 9 piesă, după învăţătura pe care o dăduse Victor Hugo în cele-bra-i prefaţă, atâtea contraste stabilite numai de dragul antitezei, şi insistent subliniate ca din ele să iasă efectul preconizat de maestru, atâtea personaje şi împrejurări înfăţişate sub un dublu aspect: Costache e un complotist împotriva lui Ghica şi e în acelaşi timp îndrăgostit de fiica celui care ar trebui să-i fie cel mai mare duşman. Dărmănescu e un uneltitor politic dublat la fiecare pas de un stihuitor cu destule poetice naivităţi, iar în seara când căminarul cântă iubitei sale o serenadă, Rebeca ascunsă în umbră îi ascultă glasul şi chemarea de iubire ce i se par deopotrivă de fermecate: El însuşi! este dulcea lui voce! şi ce bine Se-aude! e aproape. O, sufletul din mine Aleargă către dânsul, dar în acelaşi timp glasul melodramatic al unui necunoscut se face auzit din întuneric, şi glasul vesteşte, sepulcral ca un gong de alarmă, mârşevia aceleeaşi chemări de iubire: Satana cântă iar! Satana cântă, cântă! Femei, vă chiamă-afar! Aceasta este ora funestă când îşi lasă Impudica soţie pe soţul său în casă, Şi mama copilaşul, şi fata pe părinţi. Acum e ora voastră, femei fără de minţi; Ieşiţi! ieşiţi! deschideţi ferestre, uşi, obloane! Ieşiţi! ieşiţi! Satana vă cântă sub balcoane! De altfel apropieri de muza romantică ar putea să facă cineva mai multe şi mai imediate, şi cine a cetit pe Cromwell tresare recitind pe Grigore-Vodă şi găsind într’însul nu numai o cunoştinţă. Deşi nici subiectul, nici sensul acţiunii celor două drame nu e cu totul acelaşi, totuşi destule analogii se pot stabili între ele. Ghica nu e cu totul departe de Cromwell, şi preceptele lor politice sunt aceleaşi de multe ori; astfel scena în care boierii ce cu o clipă mai înainte se întruneau să www.digibuc.ro 44 AL. CI ORĂNES CU 310 comploteze împotriva lui, îl linguşeşte cu toată umilinţa, aşteptând încă dela el daruri şi slujbe atâta timp cât el mai poate să le dea, şi în care Grigore-Vodă face vornic pe unul şi logofăt pe celalt, deşi îi ştie nevrednici, dar cu speranţa că le va cumpăra în felul acesta, dacă nu credinţa, cel puţin indiferenţa şi tăcerea: Să dai ceva la câni De câte ori de foame te ling aşa pe mâni, scena aceasta poate fi comparată cu cea în care Cromwell aflând dela sfetnicul său că parte din vechii lui tovarăşi şi puritani se pregătesc să-l răstoarne, dă fiecăruia câte o slujbă, ca să le cumpere pacea: Thurloe: Par votre ambition Fagg se dit excită Contre vous. Cromvell: Je le fais sergent de la cit6. Thurloe: Trenchard aussi paraît mdcontent et morse. Cromvell: Une dîme k Trenchard sur Ies biens des Montrose x)! Protectorul Angliei avea patru fiice, din care însă nu interesează pentru mersul acţiunii decât existenţa celei mai mici, Lady Francis, de care s’a îndrăgostit nebuneşte Lord Roche-ster, unul dintre nobilii monarhişti ce complotează împotriva lui Cromwell; acesta nu e căminarul Costache, ci Dărmă-nescu. Ca şi boierul moldovean, a cărui figură e o copie a aceleiaşi măsci, Lord Rochester e un amuzant conjurat, care-si urmăreşte cu insistentă tovarăşii ca să le cetească un > > j > catren adresat iubitei sale închipuită ca o frumoasă Egerie arcadică, dar nu are niciodată prilejul să-şi sfârşească decla-marea, deoarece prietenii lui nu fac decât să glumească asupra *) V. Hugo, Cromviell, a. II, s. 5. www.digibuc.ro ALEXANDRU DEPĂRÂŢEANU 45 311 acestei manii a poetului complotist. Ca dânsul Dărmănescu e totdeauna cu mintea la închipuirile lui de iubire, şi pe când ceilalţi boieri pun la cale pierderea unui domn sau a unuia dintre foştii tovarăşi de uneltiri, el nu se poate opri să suspine: «Improbe amor », zice Virgilius, un mare Poet latin, şi cată să înţelegi că are Dreptate; şi eu însu-mi o zic colo, ţi-aduci Aminte oda-aceea grecească: O Eros otan katiki Is mian kardian evgheniki x)! Analogiile s’ar putea împinge şi mai departe. Isac, tatăl Rebecăi şi Evreul îndrăgostit de arginţi în atâta măsură încât e gata, în schimbul câtorva pungi, să vestească pretutindeni necinstea fiicei lui, n’ar fi atunci altul decât bătrânul şi la fel de lacomul zaraf londonez Manasse, cel care dă bani cu camătă deopotrivă lui Cromwell şi duşmanilor săi, fiin-du-i indiferent că slujeşte interese contrarii atâta vreme cât cei cari se luptau şi aveau să sufere urmările acestor lupte erau numai nişte creştini. Strigătorul care vesteşte mulţimii adunate în piaţă sosirea imbrohorului imperial ar putea să fie o amintire a şampionului Engliterei, un fel de herald însărcinat să susţină în luptă dreaptă hotărîrile Protectorului împotriva celor cari le-ar fi contestat. Mişcările de masse sunt de multe ori asemănătoare, şi rămâne să compare cineva convorbirea vie şi întreruptă a tâmplarilor cari fac pregătirile pentru nunta proiectată a domniţei Elena cu Căminarul, cu a acelor cari împodobesc sala cea mare dela Westminister pentru încoronarea lui Cromwell. Un complotist ca spătarul Dies, care vorbeşte în felul acesta: Elena aceea ar sminti Pe-un sfânt, necum pe-un tânăr ca el. Boieri, vom fi Trădaţi. Soboru-al treilea, pe cât îmi pot aduce ‘ Aminte,-a zis: « Femeia e poarta care duce La dracul», dar la dracul să meargă numai el 2), l l) Pag. 493 (ediţia Analele literare). *) Pag. 492. www.digibuc.ro 46 AL. CIORANESCU 3IZ aduce neapărat aminte de fanaticii puritani ai aceluiaşi Cromwell, de faimoasele capete rotunde care nu vorbesc decât în citate biblice si nu fac altceva decât să comenteze si să > » interpreteze versete sacre de un înţeles nesigur şi indiferent; după cum cântecul pe care îl intonează un cor de ţărani făcând cerc şi jucând împrejurul Evreicii Rebeca: Intr’o zi de Paşti, drim, drim, Ouă roşii când ciocnim, Isac, Leibu, Herşcu şi Avram, Blestemaţi de cer ca Ham, Cenac Plin de-un gras cocoş avea Pe-a lor masă, şi sorbea Pe rând1), şi aşa mai departe, povestind întreaga anecdotă a Evreului care n’a vrut să creadă în înviere până când cocoşul nu s’a ridicat din ciorbă cântându-i, nu se poate să nu aducă aminte de cei patru bufoni ai Lordului Protector şi de cântecele lor: Pourquoi fais-tu tant de vacarme, Cârme ? Rose t’aurait — elle trahi ? — Hi2)! Dar imitaţia nu se mărgineşte numai la tipuri şi împrejurări, ci merge uneori până la procedee cu totul exterioare, cum ar fi de pildă obiceiul, de sigur împrumutat de Depă-răţeanu tot dela Hugo, de a da un titlu fiecărui act şi fiecărui tablou, indicându-se printr’însul personajul care va avea să joace rolul cel mai de seamă în respectivul fragment. Astfel în drama lui Depărăţeanu actele sunt intitulate pe rând: Rebeca, Grigore-Vodă, Boierii, Isac Ovreiul şi Elena, iar un tablou se numeşte Omul propune şi Dumnezeu dispune, titlu care, dacă întâlnirea nu e numai întâmplătoare, ar putea să vină de asemenea din Cromwell3). *) Pag. 499— 500. a) Cromwell, a. III, s. 1. *) Cromwell, a. II, s. 15. www.digibuc.ro 313 ALEXANDRU DEPĂRATEANU 47 In sfârşit, stilul în care e scrisă Grigore-Vodâ oferă o pildă pe care am îndrăzni s’o numim clasică de ceea ce este declamaţia hugoliană. Deşi, după cum s’a văzut din rezumatul anterior, acţiunea e destul de bogată, ba poate chiar prea risipită, pentru a alcătui o dramă obişnuită, totuşi poetul, urmând exemplul modelului său, uită să ţină seamă de dimensiunile convenabile şi comandate de gen, şi se pierde la tot pasul în amplificări inutile şi care nu fac decât să micşoreze efectul dramatic, în digresiuni şi parenteze lirice, în decla-maţiuni sterpe şi în tirade de mare suprafaţă, asemănătoare întru totul celor cari fac piesele lui Victor Hugo atât de greu accesibile ascultătorului modern. Fiecare personaj face impresia că urmăreşte prilejul pentru a plasa o tiradă care, talentul poetic al lui Depărăţeanu fiind acum ajuns la maturitate, e plină într'adevăr de cele mai multe ori de frumuseţi ce merită să fie cunoscute şi nu împiedică interesul unei lecturi, dar apasă asupra acţiunii ca nişte poveri inutile. Ca formă ele sunt atât de apropiate de felul de a scrie al lui Victor Hugo, încât ar putea să creadă cineva că se află înaintea unor simple traduceri. Acelaşi procedeu care constă în luarea în posesiune a unui punct de plecare, din care inspiraţia se risipeşte circular atingând tot ce e într’o legătură directă sau aproximativă cu subiectul şi epuizându-1, aceeaşi enumerare a tuturor amănuntelor ce se înfăţişează minţii gradând efectul ca un sgomot de valuri ce se umflă în timpul îndelungatei respiraţii a unui nesfârşit period, pentru a se sparge în cele din urmă într’o scurtă explozie de efect; aceeaşi diversitate de inspiraţie care ar face din poezie o alcătuire hibridă, şi uneori monstruoasă, dacă nu i-ar da unitate acel suflu vast al inspiraţiei pe al cărei fir se înşiră ca nişte mărgele multicolore momentele atât de variate ale închipuirii, le caracterizează pe toate. N’are decât să recitească cineva celebrele monologuri din Hematii sau din Ruy Blas, şi după această întoarcere într’o atmosferă necesară bunei înţelegeri şi justei aprecieri a valorii lucrării de faţă, să-l cetească pe Depărăţeanu: Când toţi cu toţii, toată canalia impură Ce sforăe, mănâncă, se ’mbată şi înjură Şi, fără biciu deprinsă a nu face nimic, www.digibuc.ro 48 AL. CIORĂNESCU 314 Te teme când eşti mare, te scuipă când eşti mic, Şi, slab fiind tot bunul, potent fiind tot răul, Ea flueră victima şi-aplaudă călăul, Fiindcă n’aveai aur şi-argint să-i dai, să-i bagi In ochi, fiindcă n’aveai trăsuri, lachei şi pagi, S’o calci, să treci cu caii pe cei ce şterg ţărâna Cu fruntea lor şi zice la aur: «sărut mâna», Fiindcă ’n fine n’aveai în patrie la noi Decât abia o mână de paie pentru boi, Canalia stupidă, canalia impură Ce sforăe, mănâncă, se ’mbată şi înjură, Deprinsă, până n’o baţi, a nu stima nimic, Zicea, râzând de tine: «Eşti prost, de-aia eşti mic»1)! Sau altădată, cu cât de vast avânt, vizibil pentru cine ştie să treacă dincolo de petele imperfecţiunilor formale, a ştiut poetul să imagineze neajunsurile măririlor politice, ale răspunderilor multiple ce incumbă unui ministru conştient de datoriile lui, un ministru înfăţişat ca Ruy Blas doritor de o ordine şi o dreptate pe care cei mari ai ţării le-au alungat înainte: Şi când tot ochiul doarme, când tot corpul repoză Lăsând pe sibaritul visând pe foi de roză, Lăsând nenorocitul pe fânul Iui uscat, Lăsând avutu ’n puful şi ’n dulcele lui pat, Lăsând copiii ’n leagăn şi morţii în morminte Să doarmă singuri bine, — tu sombru, cap ardinte, Sdrobit, uscat, fantasmă, să stai, să stai deştept, Gemând sub greutatea enormă ce-ai pe piept! Deştept când chiar stăpânul adoarme, — santinelă Şi ţării credincioasă, şi tronului fidelă, Mereu, — lucru oribil, durere, spasmuri, chin! — Să dai tuturor miere, şi tu să bei venin, Să fie toţi vâlvoare, tu singur să fii ceara. A zice ţării: «Domnul ordonă»; la domn: «Ţara Voeşte»; şi-amânduror apoi: «Respect la legi», Din fel de fel de ierburi să ştii ca să culegi Ca blondele albine balsamul, panacea Ce ’nchide toată plaga, să ştii să scoţi ideea Sublimă, generoasă, din mii de frunţi grupate In juru-ţi, — prea puţine de geniu inundate, Prea multe’n care mâna fatală-a scris: «Nimic». *) Pag. 507—8. www.digibuc.ro ALEXANDRU DEPĂRĂŢEANU 49 3iS A fi, o, doamne, scara pe care se ridic De jos până la tronu-ţi o mie de lamente, De plângeri, de suspine, de ţipete dolente, Adeseori prea grele să-ajungă-aşa de sus, Prea grele, ’ncât în două sub dânsele adus Te datini, tremuri, scârţâi, trosneşti, şi de odată Te frângi. Atunci ministrul s’a dus; toţi te arată Cu degetul, te râde, te scuipă; toţi în cor Te chiamă gâde, monstru, infam, vil, trădător 1). Unui scriitor ce a îndrăznit, pentru întâia oară într’o limbă încă nesigură de resursele ei şi pe care el singur n’o stăpâneşte în deajuns, să introducă în versuri o atât de întinsă şi de bine susţinută inspiraţie, şi pe care îl socotim ca intro-ducător în poezia românească al frazei lirice de mare amploare, fără îndoială că nimeni nu va veni să-i conteste talentul sau chemarea. De aceea, după ce am arătat ce datorează inspiraţia lui, lui Hugo, se cade să încercăm a pune în lumină şi originalitatea lui de autor dramatic, şi meritul pentru care Grigore-Vodâ poate fi ţinută ca un punct de plecare al literaturii dramatice naţionale. » Deşi am recunoscut în protagoniştii dramei lui Depără-ţeanu trăsături care aparţineau eroilor din Cromzoell, acele trăsături erau prea puţine pentru a da caracterul definitiv şi statornic al unui personagiu teatral; de fapt, caracterele sunt originale, şi puterea de creaţie a poetului se constată din ele în deajuns. Dacă nu intră în joc îndemnul bunăvoinţii principiale faţă de opera ce face obiectul acestui studiu, ni se pare a găsi într’însa personaje vii şi adevărate, superioare fantoşelor din Cromzoell, şi în genere din teatrul hugolian. Cu mulţi ani în urmă, un critic care face încă autoritate definise drama lui Hugo ca « o succesiune de teme filosofice şi istorice, din care lipseşte aproape totdeauna psihologia individului sau a situaţiilor sociale, dar care sunt tratate în schimb cu poetică elocvenţă » 2). Lipsa de realitate a figurilor chemate în scenă de gestul lui e atât de flagrantă, că un personaj ar putea să vorbească în locul altuia aproape fără să se *) Pag. 522. 2) J- J. Weiss, Victor Hugo, în Le thiâtre et Ies moeurs, Paris 1889, pp. 70—1, 30 A, R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria 111. Tom. Vil. www.digibuc.ro 5° AL. CIORĂNESCU 3i& bage de seamă, şi tiradele, impersonale şi deslegate de firul acţiunii, devin prin mulţimea lor atât de obositoare, încât un critic mai nou si mai îndrăzneţ nu se sfia să mărturisească, vorbind de acelaşi Cromwel despre care am fost aduşi să tratăm mai sus, că «tragicul şi comicul lui ne lasă deopotrivă de reci. Bine ar fi cel puţin să nu râdem în contra-timp şi să nu căscăm atunci când ar fi trebuit să râdem »*). Ni se pare că oricâte critici i s’ar putea adresa lui Grigore-Vodâ, ele n’ar trebui să fie atât de aspre. Dacă în general atmosfera, forma si unele trăsături mai intime ale câtorva personaje sunt crescute sub influenţa dramei incriminate a lui Victor Hugo, în schimb poetul a înţeles să-şi realizeze în altfel şi personajele, şi cadrul. Coloarea istorică nu mai e chemată prin procedeele silnice ale tânărului şef de şcoală, prin lungi didascalii adăugate textului propriu zis şi prin amănunte de multe ori ininteligibile pentru un profan, dacă nu rizibile chiar; ea e lăsată să rezulte din text, şi acest lucru îi atrăsese autorului aspre critici din partea lui Haşdeu, care îl mustra că «personajele dramei sunt imaginare, şi chiar neprobabile, purtând nişte nume nemai auzite dincolo de Milcov», şi că întreaga lucrare «poartă un nume istoric, fără a fi cât de puţin o producere istorică»1 2). Dar ceea ce interesează într’un personaj de dramă nu e în primul rând istoricitatea sa şi a cadrului în care e pus să se mişte, şi Hugo se silea zadarnic să-şi adnoteze textul unor piese cu citate din cronicari şi istorici, tinzând să arate până unde a mers cu grija pentru istoricitatea împrejurărilor înfăţişate pe scenă, câtă vreme personajele erau nişte simple fantoşe 1) E. Marsan, En relisant « Cromwell *, în Instances, Paris 1930, p. 4. 2) [Haşdeu] Mai iată unul, în Aghiuţă, II (1864), p. 85. Cu mulţi ani mai târziu, Haşdeu spunea că Depărăţeanu îi fusese prieten: 1 En rappelant certains moments de sa carrifere littdraire, [il] nous dit, en parlant des pofetes contemporains, quelque peu â notre surprise: Le pofete avec lequel je me suis senti liă de la plus vraie amitiă a ătă Depărăţeanu. Je me rappelle, disait Haşdeu, que peu de jours avant sa fin si imprăvue, si inattendue, il vint â moi et m’apporta le manuscrit d’un poămer c’ătait Vara la ţară. C’est une production, m’at-il dit, que je soumets â votre critique. Je crois, ajouta Depărăţeanu, qu’elle a besoin de pas mal de corrections, mais je n’ose, pour le moment, garder le manuscrit chez moi, de peur que je ne gâte le produit de la premiăre inspiration *. (N. I. Apostolescu, L’influence des romantiques franţais sur la poesie roumaine, Paris 1909, pp. 254—5). Credem că e vorba de o uitare; în Satyrul, unde publica Vara la ţară în 1866, Haşdeu declara că a primit manuscrisul dela cumnatul poetului, Al. Vericeanu. www.digibuc.ro 3i7 ALEXANDRU DEPÂRÂTEANU SI cărora nu putea să le dea vieaţă această grije de amănunte. Personajul nu devine interesant decât dacă e conceput viabil, cu alte cuvinte verisimil şi consequent unui caracter pe care nu-1 are nici Cromwell, păpuşe agitată numai de dorinţele impuse şi presupuse lui de autor, nici vreunul din nenumăratele personaje care împestriţează scena dramei unde el e actor principal. Acest lucru ni se pare a-1 fi înţeles, fără a fi avut poate mijloacele să-l realizeze în întregime, Depărăţeanu. In locul felului obositor de monoton şi cu totul neverisimil în care Hugo pusese pe complotişti să vorbească, aproape ceasuri întregi, în locul inaptitudinei poetului francez când e vorba să redea prin câteva cuvinte trăsăturile fundamentale ale unei stări de suflet sau ale unui sentiment, conciziunea si preciziunea fiind ceea ce i-au lipsit mai mult lui Hugo în toate timpurile, în locul inutilelor şi nesfârşitelor dialoguri conduse fără niciun simţ dramatic şi fără nicio pricepere pentru redarea verosimilă a situaţiilor zugrăvite1), nu se va asculta fără plăcere câte o trăsătură cu totul altfel precisă şi hotărîtoare ieşind din pana poetului nostru. Două linii sunt suficiente pentru a caracteriza o mulţime întreagă, aceea a boierilor conjuraţi, dintre cari nu vorbeşte numai unul, ci spiritul unei clase jicnite în ceea ce socotise drepturile ei, atunci când vornicul Bogdan lasă să-i izbucnească aproape cu sălbăticie ura împotriva lui Grigore-Vodă: De solzii Majestăţii să-l rad ca pe un crap, Şi ’n tina ce ’nconjoară palatu-i vărsând sânge Să dea de mojicimea ce-atât de mult o plânge, Palat să-i fac din uliţi şi tron să-i fac din glod, Mai mult ca să-i apropii domnia de norod 2). Aproape n’ar crede cineva, după ce a ascultat această explozie de resentimente, că acelaşi vornic Bogdan e cel care vorbeşte atunci când, domnul întrebându-1 în divan de * *) !) « Les personnages particuliers et comme vivants du th^âtre le laissent perplexe. II ne sait, au juste, quel langage leur prâter. De li l’incroyable gaucherie de son dialogue. II est presque constamment k c6t6 ». E. Marsan, o. c., pp. 6—7. *) Grigore-Vodă, pag. 490. 30* www.digibuc.ro 52 AL. CIORĂNESCU 318 sănătate, sfetnicul acesta se ploconeşte până la pământ lingând, după expresia lui Depărăţeanu, acolo unde scuipase mai înainte, şi răspunde, de altfel ca toţi tovarăşii săi de laşe uneltiri care abia astfel ne apar în toată murdăria lor, în felul acesta slugarnic şi neruşinat: Prea luminate Şi prea 'nălţate Doamne, fiind pân’ la sfârşit Măriei Tale cel mai plecat şi umilit Supus, rob cu genuchii plecaţi, ştergând ţărâna, Sunt bine, sunt prea bine, sunt bine, sărut mâna1). Cuvintele vornicului caracterizează tot atât de bine pe tovarăşii lui, cu toţii tipuri de linguşitori cari se pregătesc să lovească pe la spate pe cel în faţa căruia au fost siliţi să se închine o vreme. împotriva acestora e zugrăvit căminarul Costache, tânărul erou al tuturor melodramelor romantice, căruia i se acordă toate calităţile, pentru ca la sfârşit să cadă victima unui nedrept şi inexplicabil destin, ceea ce e încă una dintre slăbiciunile întregii specii teatrale preconizate de celebra Prefaţă, aceea de a nu încăpea dela început în vina tragică a personajului explicarea destinului ce i se pregăteşte. Printr’un artificiu care nu e lipsit de interes, Costache e portretizat chiar de foştii săi tovarăşi de luptă, cari-1 înfăţişează sub dublul aspect al revoluţionarului complotist, şi al îndrăgostitului care l-a făcut să uite resentimentele celui dintâiu: Iubind copilul, cine urăşte pe părinte ? Pe când îi jura moartea cu noi, nu-1 aprindea Amorul, era ura profundă ce-1 rodea, Mânia, supărarea, mândria vulnerată, Speranţele căzute şi fruntea lui plecată; Era tânărul iute, aprins, clocotitor Ce-i trebue mărire, averi, glorii, amor, Şi mare, cât se simte o inimă de mare, E bun când le posedă, şi rău când nu le are. Când nu le-avea, Costache era conspirator; Acum, când le posedă, va fi un trădător 2). *) *) Pag. 518. ') Pag- 494- www.digibuc.ro 319 ALEXANDRU DEPĂRĂŢEANU 53 Prin acelaşi procedeu e prezentată Rebeca, pe care tatăl său o înfăţişează chinuită de frigurile unei nefericite iubiri, de dorul zadarnic după frumosul căminar la care ştie că nu va putea ajunge niciodată: Niciodată ea nu ştia cum trece . * . . O noapte; inocentă şi castă, nu ştia Cum trece de-anevoe şi ’ncet o noapte rea, Când taci, asculţi, urechea îţi ţiue, sudoarea Iţi curge, fruntea-ţi arde, şi răcoarea (?) Repaosului fuge, cum fuge-acum de ea. De ea, ce nu mai doarme acuma cum dormea, Ce tristă, abătută, pârlită, veştejită, Veghiază toată noaptea ca o nenorocită, Şi cât închide ochii tresare, suflă greu Şi geme şi deliră, şi buza ei mereu, Mereu castele-i buze, ce nu ştiau odată A zice decât « doamne », a zice decât « tată », Şoptesc, şoptesc un nume cum nu e-al nimănui, Un nume negru, oribil, infam, — numele lui! x) Dărmănescu e unul dintre personajele cele mai interesante ale întregei drame. Nu ştim ce legătură va fi făcut autorul între acest erou şi marele boier Darie Dărmănescu, despre care se ştie într’adevăr că era un îndrăgostit de cultură2). Am arătat cât îi rămâne dator, ca tip, lui Rochester din Cromwell al lui Victor Hugo, şi am putea să adăugăm că unul dintre visele lui de mărire, construit pe iluziuni succesive ca în cunoscuta fabulă a lui La Fontaine, ar putea să aibă un alt izvor. Iată cum visează cu glas tare complotistul poet: Mă simt eu că îmi place să fiu logofăt mare, Visternic, vornic; parcă mă vezi cel mai cu stare Din Iaşi, cel mai puternic din ţară, cel mai fin Politic, totdeauna ministru; mi se ’nchin Veliţii şi mojicii; soţie-mi iau o fată ') Pag. S7o. s) Despre acesta v. N. Iorga, Francmasoni şi conspiratori în Moldova secolului al XVIII-lea. (Academia Română, Memoriile Secţiunii Istorice, s. III, tom. 8), Bucureşti 1928; N. Condeescu, Istoria lui Alţidalis şi a Zelidei (Ibidem, Memoriile Secţiunii Literare, s. III, tom. V), Bucureşti 1931; O. Cosco, Primele cărţi franceze traduse îti româneşte, în Cercetări literare, I (1934), pp. 102—3. www.digibuc.ro 54 AL. CIORĂNESCU 320 De Domn, îmi fac palate, caretă d’aurată, Lachei, cai, toată lumea m’adoră, toţi râvnesc La mine, toţi m’ardică la ceruri, fericesc Chiar butca ce mă poartă, chiar scaunul din care Cu ochii jumătate închişi, — ochi de om mare, — Privesc cu dispreţ lumea ce trece, şi-o strivesc Cu caii mei în treacăt, fiindcă-o stăpânesc, Această lume basă, ignobilă, obscură, îi pui şeaua ’n spinare, îi pui zăbala ’n gură, Şi-i dau pinteni, şi merge... sunt mare! sunt voivod! Sunt Domn! Domnul Moldovei!... Căciula jos, norod!1) In acelaşi fel se înfierbântase ascultându-şi închipuirile eroul, de altfel bine cunoscut, al unui comediograf francez de a doua mână, d-1 D’Orlange din Les châteaux en Espagne a lui Collin d’Harleville. Eroul este un Don Quichotte, ca şi acela în căutare de aventuri pe care îşi imaginează că le găseşte pretutindeni, şi se pretează cu multă bunăvoinţă jocurilor unei fantezii mult prea active, astfel încât, oferindu-i-se perspectiva unei cu totul fericite căsătorii, el se simte îndemnat s’o refuze pentrucă jugul casnic i-ar interzice perspectiva cealaltă, a măririlor pentru care se simte chemat: Car, â juger d’apres ce qui m’est arrive, Aux grands evenements je me sens reserve. Je puis me faire un nom, et dans mon ministere Servir le roi, l’etat, pacifier la terre. Şi apoi, cu o complezenţă făcută ca să-l ducă la cele mai mari depărtări, el îşi construeşte anticipativ în minte un viitor care nu poate fi în altfel: va pleca de aici mai departe, pe o corabie pe care o vor ataca-o corsari turci; curajul pe care îl va dovedi în lupta cu ei îi va câştiga stima duşmanilor cari, capturându-1, îl vor proclama şef, până când căpitan-paşa, gelos pe succesul lui crescând, îl va pârî vizirului, care va găsi acuzaţia neîntemeiată şi va da locul pârî-şului visătorului nostru, ajuns în grabă la cele mai mari demnităţi : » *) *) Pag. 581. www.digibuc.ro 321 ALEXANDRU DEPĂRĂŢEANU 55 — « Pacha, dit le visir, Ies Russes sont lâ; cours Et bats-les ». Je Ies bats, puis je prends, en trois jours, Ismailow, Okzakow, Crimee et Valachie... Mon nom devient fameux par toute la Turquie.. . Le sultan, qui dans moi voit son plus ferme appui, Me fait son gendre; il meurt; el je regne apres lui. Me voilâ donc le chef de la sublime Porte î1) Dacă Depărăţeanu a cunoscut pe acest personaj, lucru care ni se pare a rezulta cu evidenţă din alăturarea celor două pasaje, se vede totuşi, aici ca şi în cazul imitaţiilor după Hugo, în ce fel personal şi deslegat de orice servilitate înţelege el să imite, distilând prin mijloacele artei proprii materiale străine şi creind cu ele o operă originală. Dărmă-nescu poate avea trăsături împrumutate, dar atâtea altele îi aparţin; indignarea lui atunci când domniţa Elena trece fără să-l observe şi fără a-i răspunde închinăciunii: Să nu mă bage ’n seamă pe mine o femeie, Eu, om de antiteze şi de-onomatopee! furia lui comică împotriva rivalului mai fericit, şi explozia din care se vede un suflet uşor inflamabil si tot atât de curând > > iertător: De astăzi înainte din om m’am făcut fiară Sălbatică, cu coadă, cu coarne şi cu ghiară. Vai, vai de-acela care din bun m’a făcut rău! felul în care mânia aceasta cedează făcând loc duioşiei la aspectul fericirii celor doi îndrăgostiţi asupra cărora jurase mai înainte să se răzbune, şi propria lui mărturisire, că « omul de inimă ca mine se ’nmoaie foarte lesne », toate acestea fac din Dărmănescu un visător şi un poet, unul din acele temperamente fantastice, mereu lipsite de contactul cu realitatea, cu totul altfel de adevărat şi de real decât D’Orlange, inconsistent ziditor de castele în Spania, şi decât Rochester, palidă fantoşe de multe ori grotescă în mânile autorului ei. Asupra formei în care e scrisă întreaga dramă poate n’ar mai fi nevoie să insistăm, dacă au clarificat-o în deajuns 1) Collin d’Harleville. Les châteaux en Espagne, a. III, s. 6. www.digibuc.ro AL, CIORĂNESCU 322 56 alăturările de modelul francez şi citatele de până aici. Totuşi suntem datori să remarcăm cu totul neobişnuita siguranţă de expresie a poetului ajuns la maturitatea talentului său, şi aerul de atâtea ori definitiv, şi totdeauna plastic al versului pe care drama romantică ne obişnuise să-l vedem deslânat şi umplut cu facilităţi vinovate. Diversitatea inspiraţiilor la care trebue să se preteze nu-1 încurcă, şi pentru toate găseşte tonul şi expresia potrivită. Astfel întorsătura cugetării orientale e atât de bine surprinsă în cuvintele pe care imbrohorul le adresează prin dragoman trimişilor moldoveni: Mai zice că, pe Vodă iubindu-1 ca pe un frate, Ahmed Bey îl salută cu multă sănătate, Şi roagă pe înaltul Alah ca lângă el Să ţină totdeauna pe bunul Azrael, Şi ’ntocmai precum află cămila apă vie Setoasă când străbate nisipul din pustie, Şi dânsul în deşertul vieţii când va fi Să afle cu ce setea să-şi poată potoli1). Pe când dimpotrivă atât de potrivită în acelaşi timp cu spiritul fanariot şi cu formele poeziei noastre mai vechi e închinarea umilită şi linguşitoare pe care aceiaşi trimişi o adresaseră aceluiaşi imbrohor: > O leule al leilor, Mazilirea beilor, Aruncă-ţi privirile La nenorocirile Mulţimii sudiţilor Şi tagmei veliţilor Cari scad cu zilele Şi trăesc cu milele, Cari-şi vând moşiile . De-şi ţin evgheniile2), , si cu totul altfel, sălbatic si câinos în ura lui neîmblânzită 3 7 t împotriva unei rase spurcate, e tonul pe care îl întrebuinţează bătrânul Isac atunci când un creştin îl ajută: x) Pag- 533*) Pag. 531. www.digibuc.ro 323 ALEXANDRU DEPArATEANU 57 Tu nu ştii că ovreiul în ţările creştine Nu este nici părinte, nici frate, nici amic ? De ce mă plângi ? In lături! Nu voi să fiu nimic Dator eu unor iezme, nimic! nicio ’ndurare, Nici lacrima-a mai mică, ca ’n ura mea cea mare Să pot ziua şi noaptea pe frunte-vă să chem Mânia Celui Sacru, ruină şi blestem1). Forma dramei Grigore-Vodă nu arată numai firească pricepere pentru meşteşugul poetic, dar şi îngrijire. Depără-ţeanu a încercat să introducă în metrica românească o lege pe care ni se pare că a rămas aproape singur să o respecte, şi anume alternarea, ca în limba franceză, a rimelor masculine cu cele femenine, dacă se consideră masculine oxitonele şi feminine cuvintele paroxitone. Succesiunea lor regulată e cu îngrijire păstrată de Depărăţeanu, care se dovedeşte şi în această privinţă un inovator; poezia românească s’a oprit însă de atunci la reguli mai liberale, datorită de sigur şi faptului că n’a avut la începuturile ei un legislator de rigiditatea neîmblânzită a unui Malherbe, ci a fost dimpotrivă determinată, în forme până astăzi încă incerte, prin uzul prozodiei aproximative a unor romantici prea puţin atenţi la rigorile formei, şi între cari Depărăţeanu face excepţie odată mai mult. Astfel, pe temeliile unei intrigi complexe în care se simte încă în mare măsură formula melodramatică hugoliană, Grigore-Vodă ridică edificiul unei drame istorice care însemnează în literatura noastră un vrednic început, şi un punct de plecare care nu va fi întrecut decât cu mulţi ani mai târziu. Intr'adevăr, situată pe aceeaşi linie cu Răsvan şi Vidra şi cu Vlaicu-Vodâ, drama lui Depărăţeanu suportă comparaţia fără ca în urma ei să apară scăzută. Aşa se face că în 1912 Alexandru Davila se gândise chiar la o reprezentare a ei, care n’a mai avut loc, din pricini necunoscute2). In orice caz, deşi 9 Pag. soi. 2) Cf. V. Eftimiu, Grigore Ghica-Vodd. Dramă în cinci acte în versuri de Al. Depărăţeanu, în Flacăra, II (1912), p. 1912. însărcinat de Al. Davila cu revizuirea textului, d-sa declara: «Nu voiu avea mult de lucru, deoarece afară de câteva scene melodramatice, de unele lungimi şi de unele neologisme care trebuesc eliminate, piesa lui Depărăţeanu nu cere prea multe schimbări». Totuşi ms. din Biblioteca Teatrului Naţional din Bucureşti conţinând această prelucrare reprezintă un masacru al dramei www.digibuc.ro 58 AL. CIORĂNESCU 324 nu se poate nega că pentru scenă textul e totuşi învechit, şi că declamaţia patetică ar trebui pe alocuri suprimată în vederea unui asemenea spectacol, credem că ideea aceasta nerealizată era în sinea ei fericită, şi că ar merita să fie reluată cândva. POEZIA. INFLUENŢE Opera poetică a lui Depărăţeanu e subînţeleasă a se cuprinde în volumul Doruri şi amoruri, tipărit în 1861; vom adăoga poeziilor cuprinse în acest volum bine cunoscuta lui Vara la ţară, publicată postum, şi un ciclu de traduceri din poezia populară spaniolă, apărute în Buciumul încă din vremea vieţii scriitorului. Dacă trebue să credem pe unul dintre biografii lui, el ar mai fi publicat unele versuri satirice în revistele Nichi-percea şi Ghimpelex); cum ele au apărut însă sub pseudonim, şi la o epocă necunoscută, nu le putem arăta cu preciziune, şi preferăm să le trecem sub tăcere decât să riscăm a arăta şi a comenta ca ale lui opere care ar putea să nu-i aparţină * 2). Volumul Doruri şi amoruri a apărut la sfârşitul anului anunţat pe copertă; pentru prima oară el e vestit, credem, în ziarul Proprietarul român din 15 Noemvrie 1861, unde i se dă de altfel şi titlul greşit de Dorul şi amorul, corectat în numărul următor. Apariţia lui a trecut cu totul neobservată, şi cetitorii i-au fost atât de puţini, încât la 40 de ani după moartea poetului, librarul care îl editase mai păstra încă în depozit exemplarele acestei ediţii nedesfăcute până la acea dată. Pentru o vreme în care producţia literară românească era atât de săracă, şi când un om ca Vaillant era silit, originale, reduse la trei acte în care acţiunea e în genere neglijată în favoarea spectaculosului. Caietul poartă inscripţia: «25.IV.1930. Se va transcrie şi scoate rolurile. Victor E. ». Având indicaţii că piesa aceasta s’ar fi reprezentat la Clui, am cerut Teatrului Naţional de acolo lămuriri care ne-au fost refuzate. *) A. Marian, Alexandru Depărăţeanu, p. 222. 2) De altfel în temeinicia acestei afirmaţii nu credem. Ghimpele a început să apară abia la 29 Mai 1866, şi eventuala publicare a unor versuri ale lui Depărăţeanu n’ar mai fi avut atunci niciun rost să se facă sub pseudonim. De altă parte într’un număr al lui (an. VII, nr. 52, din 4.VII.1866), vorbindu-se de colaboratorii Nichi-percii, pe care această revistă îl continua, se declară că: « Domnii Radu Rosetti, I. Geanoglu, P. Ghica, I. V. Adrian şi Orăşanu sunt cei mai principali scriitori cari au contribuit la direcţiunea acestui ziar », deci nu se aminteşte printre ei şi numele lui Depărăţeanu. www.digibuc.ro 325 ALEXANDRU DEPArAŢEANU 59 făcând Revista literară a ultimelor publicaţiuni, să se ocupe până şi de « a dintâi livrezoană a unei opere comerciale anunţate » de un Iuliu Bernard Wechsler oarecare1), lucrul ni se pare curios şi inexplicabil altfel decât prin izolarea scriitorului acestor poezii. Intr’adevăr, Depărăţeanu şi-a publicat deodată opera în volum, fără ca mai înainte să-şi fi făcut cunoscute producţiile literare prin revistele sau ziarele vremii, astfel că în momentul apariţiei Dorurilor şi amorurilor numele autorului lor era încă acela al unui necunoscut. Atât de puţin era ştiut el chiar de aceia cari aveau pretenţia că-1 cunosc de aproape, încât un oarecare Stănescu din Teleorman, căruia poetul îi trimisese noul său volum, îl confunda cu un alt scriitor tot atât de puţin apreciat de contimporani, cu N. Filimon, şi credea că volumul lui Depărăţeanu se numeşte Ciocoii vechi şi noi2). De altă parte, numit subprefect, departe de capitală, cu puţin înainte de apariţia versurilor sale, scriitorul nu va fi avut posibilitatea, acaparat de grijile noui ale slujbei, să înconjoare această apariţie cu toată publicitatea necesară ca s’o facă în deajuns cunoscută. Oricum ar fi, poeziile lui au fost multă vreme ca şi ignorate, deşi alăturate de acelea ale unui Grandea, ale unui Sion sau ale oricăruia dintre poeţii cari împărţeau pe atunci favorurile publicului cetitor atât de restrâns, ele se ridică incontestabil la un nivel pe care acelea nu-1 ajung niciodată, şi care ar putea să fie şi el una dintre pricinile ignoranţei cu care le înfăşuraseră contemporanii, poate prea puţin pregătiţi ca să le înţeleagă. lntr’adevăr, e de ajuns să deschidă cineva volumul acesta de versuri, care constitue o dată însemnată şi o apariţie neaşteptată în istoria liricii româneşti, pentru a observa că nu se mai află de data aceasta în fata aceloraşi facilităţi si locuri * f » > comune cu care îl obişnuiseră atâţia versificatori pe nedrept rămaşi posterităţii cu numele de poeţi. Cultură, varietate de inspiraţie, uşurinţă de versificaţie, şi chiar o relativă adâncime de gândire fac din Depărăţeanu un poet excepţional; ajunge să caute cineva a-i constata diversitatea cunoştinţelor x) Cf. Reforma, VI, nr. 40 din 23.VIII.1864, p. 199. a) V. Anexa, No. X, p. 123. www.digibuc.ro 6 o AL. CIORĂNESCU 326 şi bogăţia vocabularului, ca să vadă că poetul acesta autodidact poate privi de sus la inspiraţia sărăcăcioasă şi stearpă a vremii, la un Sion care se mulţumea să-şi cânte ţigara, cânele şi punga, şi ca el la atâţia alţii ce se mulţumeau să versifice fadori si locuri comune. > Depărăţeanu e în primul rând un om de cultură, şi lucrul acesta transpare destul de evident în versurile lui. Nu ştim întru cât îi va fi fost solidă pregătirea clasică, şi nu ştim dacă grecismele postelnicului Scoarţă şi dacă | TQ vEqco5 âzav xazoixeî eîq [Jilav xagdlav EvyEvixfj pot să însemneze că poetul nostru învăţase greceşte1), dar că ştia latineşte ne-o dovedesc si notele lui dela Sfântul Sava, si cele câteva citate latineşti presărate în versurile lui. Trebue să recunoaştem de altfel că dovezile cunoştinţelor lui în domeniul clasic, atâtea câte se pot extrage din versurile pe care le avem înainte, se reduc mai cu seamă la câteva anecdote sau trăsături cunoscute, relative la personajele celebre ale antichităţii, ca de pildă bine cunoscutul « Uxores, claudite » care vestea matroanelor romane intrarea în oraş a lui Cezar, pe toate fronturile un cuceritor, sau alte întâmplări bine ştiute ale aceleiaşi epoce greco-romane, prin care ar vrea să arate că împrejurările de atunci se repetă şi astăzi, şi să nege astfel credinţa în posibilitatea unui progres: Luculus la masă chiamă Şi-azi pe Luculus Şi golind cupa exclamă: Evoe, Baccus! Bella Cleopatra pune Şi-astăzi cu Cezar In orgiile nebune Perlele ’n pahar... Puţin sgomot ca s’ardice, Câţi Alcibiazi Taie câinilor, amice, Taie coada si-azi. » *) Poezia Răsuri ţi plângeri, din Doruri ţi amoruri, are ca motto: Ilaîge, naîţe KMye, xMyte' www.digibuc.ro 3 27 ALEXANDRU DEPĂRĂŢEANU 61 Cu lanterna Diogene Ziua de-ar căta, Şi-astăzi de nu i-ar fi lene Oameni n’ar afla1). Dar Depărăţeanu nu e totuşi un erudit plecat spre glasurile antichităţii, ci un fiu al celei mai moderne Europe. In momentul când el ajungea la Paris, romantismul încă nu decăzuse cu totul din proaspăta lui splendoare, şi tânărul şef de bandă literară care scornise cu Hernani scandalul celor din urmă bătrâni clasicizanţi, era acum exilatul dela Guernesey, de unde glasul lui se făcea auzit, profetic, fulgurant şi autoritar. In aerul pe care călătorul nostru l-a respirat în această înstrăinare se recunoaşte cu uşurinţă urma parfumului revoluţionar; autorităţile lui sunt cele romantice pe ales, şi cultura lui pare a merge numai în direcţii îngăduite, adică spre acei scriitori preferaţi de noua şcoală şi ale căror opere nu erau împotriva preceptelor ei. De aceea nu e de mirare că îl vedem pe Depărăţeanu citând în versurile lui un fragment din Ron-sard2), pe care cu câţiva ani mai înainte Sainte-Beuve îl decretase cel dintâi dintre romantici, şi amintind de numele lui Dante şi ale lui Petrarca, poeţii cărora Victor Hugo le consacrase unele versuri, şi cari continuau să se bucure printre elevii acestuia de o preţuire deosebită. Poezia însăşi a lui Hugo nu încape nicio îndoială că a cunoscut-o de aproape, căci de mai multe ori îl vedem amintind-o. Traducând balada spaniolă Alhama, el o întovărăşeşte cu o lungă notă în care compară subiectul acestei poezii cu al celei întitulate le Derviche din Orientalele poetului francez, care se inspirase evident din cea dintâi. Mărturisind în critica pe care i-o face dervişului lui Hugo, că « Aii paşa al său de rime şi de vorbe e un înger », el nu se sfieşte totuşi să declare că: « eu iubesc mai bine pe regele Granadei ce face din bătrânul Alfaki un martir, decât pe Aii paşa ce făcu din dervişul său un caraghios»3), din care se poate vedea că admiraţia lui pentru maestrul romantismului nu e nici *) Nihil novi sub sole. a) « Ce marbre qui soupire. Ronsaid *, motto la poezia A une fille de marbre- 3) Doruri şi amoruri, p. 226. www.digibuc.ro 62 AL. CIORĂNESCU 328. exclusivă şi nici orbească. Amintiri din poezia aceluia se ivesc uneori până şi în proza lui poetică, cum ar fi de pildă apologul oriental pe care Hugo l-a poetizat în Puissance egale bonte, din primul ciclu al Legendei veacurilor, şi pe care l-a reluat apoi Depărăţeanu într’un articol asupra instrucţiunii x). Deşi el e un poet ce ştie să împrumute numai cât trebue pentru ca în acelaşi timp să rămână original, lucru pe care l-am văzut şi în Grigore-Vodă, totuşi i s’ar putea găsi cu poezia romantică şi unele legături mai directe. Ele sunt fără îndoială puţine la număr, şi nu au caracterul peremptoriu pe care li l-ar putea conferi siguranţa unui asemenea împrumut care, fără a avea nimic vinovat, interesează numai pentru restabilirea unei atmosfere în care a crescut si a dat cele > dintâi roade talentul poetic al acestui scriitor. Astfel când oaspele acesta străin de curând poposit la Paris închină în Auguste prunc o poezie copilului imperial, fiului acelui Napoleon al III-lea pentru care poetul pare a fi avut, scăpând prin aceasta de sub tutela hugoliană, o sinceră şi adâncă admiraţie, si când în chiar această închinare face loc si mărturisirii, care poate că nu era cu totul la locul ei acolo, că a venit să caute în Franţa aceea ce îi lipseşte acasă la el: Această libertate ce Francul a iubit Şi pentru care-o ceruri! atât sânge-a roşit Parisul ăsta mare, ne amintim de cântecul pe care îl intona Alfred de Musset Sur la naissance du Comte de Paris, si în care de asemenea era vorba de dorul de libertate al acestui popor, deoarece adresându-se Franţei poetul îi amintea cât de mult a luptat pentru ea: Ne te souvient-il plus de ces temps d’epouvante Ou de quatre-vingt-neuf resonna le tocsin ? N’etait-ce pas hier, et la source sanglante Ou Paris baptisa sa liberte naissante La sens-tu pas encor qui coule de ton sein ? *) V. anexa, p. 133. www.digibuc.ro 329 ALEXANDRU DEPĂRĂŢEANU 63 Fără a fi cu totul încredinţaţi că apropierea aceasta nu e întâmplătoare, am mai putea aminti o împrejurare în care inspiraţia celor doi poeţi se împerechiază. Fantoma pe care Depărăţeanu o bănueşte necontenit împrejur: De mult în juru-mi plană O umbră diafană Străină pe pământ, Şi forma ei bizară, Substanţa ei cea rară Se sparge seara ’n vânt, pare a fi rudă cu vedenia din La nuit de Decembre a sumbrului inspirat, deşi e în realitate de o esenţă atât de îndepărtată şi, simbol al singurătăţii sălbatice care îl însoţeşte pretutindeni la unul, e la celalalt numai întruparea desgustului pentru toate si a romanticei sile care dă vieţii coloarea ternă carac- i > teristă răului universal al acelui început de veac. In formă însă arătările sunt aceleaşi, şi cum Musset o regăseşte ■ Partout oii j’ai voulu dormir, Partout oii j’ai voulu mourir, Partout oii j’ai touche la terre, tot aşa ea i se năzăreşte lui Depărăţeanu stafia aceasta pretutindeni : Oriunde-a mea privire O află ’n tresărire Săltândă fantastic, In undă sau în floare, In aer, chiar pe soare. Şi într’o enumerare la fel de lungă cu aceea prin care Musset făcuse cunoscute întâlnirile sale cu fantoma crudei sale vieţi, apărându-i tocmai în momentele când această vieaţă i se făcea cu mai multă amărăciune simţită, poetul arată şi el în câte dintre împrejurările care pentru alţii sunt prilejuri de bucurie, se amestecă gustul de otravă al acestor fictive dureri. Un romantic de care Depărăţeanu fusese mai mult apropiat e poetul-bijutier, aplecat cu îngrijire asupra efectelor www.digibuc.ro 64 AL. CIORĂNESCU 330 de formă şi cadenţelor celor mai inusitate, din care ştie totuşi să culeagă frumuseţi inedite, Theophile Gautier. Nu se poate nega că versuri din La Demoiselle cum ar fi acestea în care se aminteşte frumuseţea idilică şi plină de prospeţime a râului înfăţişat în colorile de feerie, Oii se baigne le nuage, Oii voyaje Le ciel d’ete souriant, Oii le soleil plonge, tremble Et ressemble Au beau soleil d’Orient, rechiamă fără voie în minte peisajul întru toate asemănător din Viaţa la ţară, unde într’o zugrăvire atât de apropiată de aceasta trăsăturile de amănunt se împreună, zâmbitoare şi vioi colorate, pentru a reda măreţia caldă şi unică a tabloului rustic, si unde forma e cu evidentă aceeaşi. Nu e însă mai puţin adevărat că Depârâţeanu a întrebuinţat această fericită formă strofică şi în două poezii anterioare Vieţii la ţară, în Lilla şi în Calul, şi că în acestea nu descoperim urmele niciunei influenţe a lui Gautier, încât nu ştim dacă trebue să credem, cum o afirmase cel care a făcut cel dintâi această apropiere1), că din La demoiselle ritmul acesta a putut să treacă în Calul. Invenţia acestei strofe nu-i aparţine de altfel lui Gautier; ea nu e decât o reluare a unor ritmuri întrebuinţate pentru prima oară de Pleiada ce găsise atât de multă trecere în ochii mişcării poetice cu care începuse al XlX-lea veac, încât am putea crede că ideea i-a fost sugerată lui Depărăţeanu mai curând de Ronsard, pe care l-am şi văzut cetindu-1, decât de Gautier, a cărui singură apropiere o aflăm în asemănarea colorilor întrebuinţate în descrierea unui f peisaj identic. Cu un alt poet, care de data aceasta nu mai e un romantic, cu Charles Baudelaire, îi găsise unele legături un alt cercetător, V. D. Păun, care cetind în poezia Nihil novi sub sole versuri ca acestea, în care x) N. Apostolescu, L'injluence des romantiques franţais, Paiis Champion 1909, pp. 249 seq. www.digibuc.ro 33i ALEXANDRU DEPĂRĂŢEANU 65 Insolenţa vezi că scoate Mândră capu-afar, Cum ciupercile ploate Ies din băligar, credea că recunoaşte în ele semnul poeziei crude şi lipsite de orice făţărnicie a marelui turmentat. Mai târziu se f adăugau acestei apropieri, care e mai curând de atmosferă decât de text, versuri ce par într'adevăr a aminti de aproape celebra Une charogne, prin cruzimea şi tarele miros insalubru al imaginii infecte ce apare în mijlocul viselor celor mai cald începute, în acea Viaţă la ţară, cunoscută în general numai prin partea de fericită idilă şi de colori izvorîte dintr’o perpetuă încântare, pe când ea conţine dimpotrivă strigăte ca acesta: Lumea noastră e un mare Stârv din care Mii de bestii se nutresc, Mii de pasări şi de fiare Ce prin ghiare împart hoitul omenesc 1). Asemănarea e într’adevăr izbitoare, dar nu ne convinge cu totul. Depărăţeanu era el însuşi un poet destul de îndrăzneţ şi, după cum am mai văzut, cu destule intenţii dc inovare, ca să putem presupune că nu i-a trebuit neapărat 0 impulsiune străină ca să-i dea curajul de a încerca asemenea figuri, într’adevăr riscate pentru vremea lui. De altfel imaginea viermilor sau a ciupercilor răsărite printre gunoaie îi e cu totul potrivită temperamental, atâta vreme cât recunoaşte cineva în Depărăţeanu pe poetul unui perpetuu conflict între sufletul însetat după adevărul aparenţelor zâmbitoare si adâncul mereu cenuşiu si dezolant al realităţii. » ii i Numai aşa ne explicăm cum se face că această închipuire 1 se întoarce sub condeiu, cu atâta preciziune aceeaşi, făcân-du-1 să vorbească odată despre *) *) V. D. Păun, Ficţiune, imagine ţi comparaţiune, Bucureşti 1896, pp. 76—7, şi N. Apostolescu, o. c., p. 261. A. R. — Memorii!9 Secţiunii Literare. Seria III. Tom. VII. www.digibuc.ro 66 AL. CIORĂNESCU 332 Minciunile din care Mulţimea-vă răsare Ca viermii din gunoi x), şi altădată, într’un articol politic, despre acel «timp când pământul lui Mihai şi Ştefan, copleşit de băligarul cailor cosăceşti, nu mai producea decât la ciuperci veninoase»2). O imitaţie e ca o plantă transportată dintr’o grădină învecinată într’un pământ primitor; o influenţă poate fi comparată cu condiţiile atmosferice care, fără a fi cauza directă a existenţei unui fruct, îi determină în mare parte coloarea şi gustul. Aici însă ni se pare că avem înainte nu o imitaţie, nici o influenţă, ci cugetare din cugetarea lui Depărăţeanu, atât de potrivită cu ceea ce e felul lui obişnuit de a gândi încât nu e locul să-i atribuim pricini străine. Apropierile directe ce s’ar putea stabili între Depărăţeanu şi poeţii francezi rămân astfel destul de puţine3). Totuşi mişcarea romantică şi-a imprimat adânc semnul peste toată creaţia lui poetică, un semn care, dacă nu se mărgineşte la simple imitaţiuni lipsite de obiceiu de valoarea artei adevărate, se regăseşte în schimb până în structura cea mai intimă a gândirilor lui şi până în procedeele exterioare cele mai comune. Astfel răul romantic care îl face să se închipuie pe sine însuşi un peregrin printre ale vieţii, găsindu-le doar mirosul de mucegaiu şi aerul de tristeţe, îl stăpâneşte şi pe el ca pe toţi marii cântăreţi ai acelui început de veac ce însemnase înflorirea unei specii noui de poeţi, drapaţi cu melancolică gravitate în lungi mantii bătute de vânturi şi ascultând, sprijiniţi de ruine, glasul amar al unei muze întristătoare. Ca şi aceia, Depărăţeanu se vede culegând din experienţele vieţii numai amărăciunea subtil distilată a conştiinţei mizeriei omeneşti, ca şi ei încearcă idealuri sociale şi umanitare care toate i se par zadarnice în cele din urmă; ca şi ei visează liniştea augustă pe care nu poate s’o confere *) Negrii. a) V. anexa, p. 130. 3) B. Florescu (Biblioteca omului de gust, broşura V, p. 40) califică poezia Mamă de * imitaţie din limba franţuzească *. Necunoscând originalul acestei imitaţii, care pentru noi rămâne numai presupusă, nu-i putem discuta temeinicia. www.digibuc.ro 333 ALEXANDRU DEPÂRĂŢEANU 67 decât poezia înţeleasă ca o sacră misiune, şi încearcă zadarnic să uite înălţimile unor asemenea vise, căutând să potolească printr’o domestică iubire ce refuză totdeauna să se prelungească şi în schimbul căreia ar da toată gloria lui, Cel demon care’n haos atâta timp te-a’mpins Şi mintea ta umpluse de fum, de nălucire1). Procedeele sunt iarăşi aceleaşi. Poezia unui Victor Hugo, a unui Gautier, se caracterizează de multe ori prin reluarea, ca în variaţiunile muzicale asupra unei teme date, a unei idei înfăţişate mereu în aceleaşi contururi, dar cu o schimbare de tablou care, înfăţişând de fiecare dată altceva, nu face decât să suggereze mereu acelaşi lucru. E deci o succesiune de icoane în aparenţă cu totul disparate, şi arta poetului caută în mare parte tocmai să aleagă inspiraţii din atmosfere cât mai diverse, şi să le înfăţişeze cât mai plastic şi mai sugestiv, — dar legate în fond prin acel lucru unic pe care ele toate îl reprezintă, şi care face sensul adevărat al poeziei. Procedarea aceasta enumerativă, atât de comună mai cu seamă lui Hugo, nu e rară nici la Depărăţeanu; astfel, în Iacinta, în timp ce aurora îşi picură rouă pe flori, tânăra îndrăgostită lasă să-i picure lacrimi pentru iubitul îndepărtat; în timp ce cântă prin crânguri privighetori, Iacinta îşi cântă la fel de tristă durerea; în timp ce prin arbori vântul suspină, la fel suspină şi ea de povara acelor amintiri. Principiul pe care se întemeiază o asemenea alcătuire e de sigur prea schematic şi prea expeditiv, îngăduind o sumă de facilităţi care nu mai lasă loc poeziei adevărate; ea poate da totuşi unele frumuseţi incontestabile, prin puterea închipuirii care face vizibile aceste tablouri atât de diverse, şi prin acuitatea notaţiei sintetice care găseşte trăsătura justă pentru a le însemna: Ici vezi aur şi rubine, Brocart şi satin, Vezi banchete şi festine, Cupele cu vin, *) *) Mi gloria por biett amar. 3*' www.digibuc.ro 68 AL. CIORĂNESCU 334 Dincolo vezi sărăcia Trenţele-şi cârpind, Şi’ n gunoi filosofia Cinic aromind1). In asa fel credem că trebue înţeleasă influenta romantis- f » * mului francez asupra lui Depărăţeanu, nu presupunând un model cert pe care el l-ar fi avut înainte, ci făcând în caracterizarea poeticei lui partea cuvenită ideilor care-i vin de acolo; poetul nostru ar rămânea atunci dator Franţei cu ritmurile noui, pe care şi şcoala romantică le împrumutase dela Ronsard, şi pe care Depărăţeanu le-a introdus pentru întâia oară în poezia românească, cu unele amintiri din tulburea atmosferă de suferinţă perpetuă, izvorîtă nu din contingenţe externe, ci dintr’un tainic morb interior, în care tuturor acestor poeţi le plăcea pe atunci să se înfăşoare, cu felul de a-şi închipui poezia ca o succesiune rapidă de tablouri diverse înşirate adesori factice pe şirul aceleiaşi cugetări, şi cu dragostea hugoliană pentru idei umanitariste, pentru simboluri şi apologuri, pentru grandioase icoane în care să se celebreze închipuirea quasi-filosofică a puterilor minţii. Şi în sfârşit Depărăţeanu îi mai rămâne dator cu ceva acestei Franţe de care s’a arătat îndrăgit. Se adaugă acestor influenţe de ordin literar, influenţa nu mai puţin adâncă pe care a avut-o asupra lui cunoaşterea trecutului atât de apropiat al luptelor pentru libertate şi al prezentului în care nu vedea decât ajutorul dat de aceeaşi generoasă ţară naţiunilor ce începeau să se înjghebeze în state. E Franţa dela 1789 şi cea dela 1848, e Franţa lui Napoleon al III-lea cel care a susţinut Italia şi Principatele-Unite în silinţele lor pentru unire, e Franţa trecutului şi a lui Napoleon I, cu o glorie militară a cărei amintire e încă atât de apropiată, Franţa-apoi, care plesneşte, Isbucneste * Din Paris urlând afar Ca şampania-i cea tare Care sare Spumegândă din pahar, *) Nihil novi sub sole. www.digibuc.ro 335 ALEXANDRU DEPÂRĂŢEANU 69 Franţa bravă ce ’n resbele In curele Strânge kaiseri, strânge ţari, Şi mi-i joacă cu fanfara Cum joc vara P’ăi urşi, dracii de ursari1). Şi admiraţia fată de această tară se arată tot atât de eloc- J t t t ventă în alte versuri ale lui, fie că e vorba în ele de-a-dreptul de Franţa, ca atunci când slăveşte încurajerile şi ajutorul dat Italienilor de Napoleon III, fie că, împrumutând numai ideile socialiste ale revoluţiei dela 1848, le transpune situaţiilor dela noi, râzând cu amărăciune de rezultatul unei atât de întristătoare confruntări. Franţa romantică avea să dicteze scriitorului nostru si * » preferinţele în ceea ce priveşte celelalte literaturi. Dintre scriitorii italieni, îl vedem citând în versurile lui pe Pe-trarca, gentilul cântăreţ al iubirii pe care romanticii îl acceptaseră printre puţinele autorităţi recunoscute de ei, şi spre care îl vor fi îndreptat, fie versurile ce i le închinase Hugo, fie cunoştinţele proprii de limbă italiană, pe care i le credem puţine, dobândite în urma călătoriei din Italia. Ceea ce citează el din acest poet formează motto la două poezii ale lui. Cea dintâi, întitulată Ella, e consacrată unei iubite a cărei covârşitoare apariţie aminteşte într’adevăr de mistica iubire a poeţilor din şcoala dulcelui stil nou, de vreme ce această necunoscută Ella e înfăţişată ca o angelică făptură făcută să aducă poetului cele mai cereşti fericiri: f Cu dânsa eu uitasem şi cruzii mei nemici, Şi lumea-aceasta vilă cu negrii săi complici, Uitasem chiar de viaţă; un vis de aur Ella In juru-mi răspândise, şi ea cum luce stella Nocturnă pe câmpia uscată, lumina A mele triste zile şi noaptea-mi senina. *) *) Calul. www.digibuc.ro 70 AL. CIORĂNESCU 336 La această poezie de slavă a unei înalte şi suave iubiri nu e de sigur nepotrivit petrarchescul motto pe care şi l-a ales scriitorul: Vergine bella, che di sol vestita, Coronata di stelle... deşi în realitate fecioara pe care o slăveşte astfel Petrarca nu e de data aceasta Laura cu pletele blonde, ci însăşi adevărata Madonnă, adorată în forme aproape identice de poetul îndrăgostit care îşi confundă de atâtea ori iubirea cu mântuirea1). Poezia Din fereastră în fereastră reprezintă un tablou din cadrul intim al vieţii lui pariziene; poetul stă la geam şi priveşte cum în clădirea de peste drum îşi face de lucru prin casă o tânără şi frumoasă necunoscută, vizibilă prin lumina ferestrei şi a interiorului, dar probabil nebănuindu-se astfel urmărită, de vreme ce tăcutul ei adorator ştie că numai acest discret omagiu îi rămâne îngăduit: O, cum ochiul meu la tine Poate-a penetra, Dacă-amorul meu în fine La tine-ar intra!. . . Acestor versuri el le-a dat de asemenea ca motto un fragment din Petrarca: « Non videte voi ’l cor negii occhi miei ? », extras dintr’un sonet în care poetul plânge răceala Laurei ce nu binevoieşte să-i încurajeze nici măcar printr’o privire flacăra unei atât de pătimaşe iubiri, ca şi când atât de constantă suferinţă amoroasă nu i-ar fi dat dreptul de a se face ascultat: Infinita bellezza e poca fede, Non vedete voi’l cor negii occhi miei ? Se non fusse mia stella, i’ pur dovrei Al fonte di pietâ trovar mercede 2). *) Versurile sunt din Canzone XXIX, Alia vergine. *) Sonetul CLXX. Cf. R. Ortiz, Per la fortuna del Petrarca in Romanţa. (Academia Română, Memoriile Secţiunii Literare, 8. III, v. 5, Bucureşti 1930), p. 5. www.digibuc.ro 337 ALEXANDRU DEPĂRĂŢEANU 71 Pe acest maestru, pe care se vede a-1 fi preţuit de ajuns, îl aminteşte Depărăţeanu alături de Dante, atunci când vorbeşte de existenţa unui filtru al vieţii care singur face suportabile toate amărăciunile existentei: Cel filtru supt din soare, din flori şi din femeie, El care nutrea ’n sânu-ţi sublima epopee, Bătrâne Gibelin, Şi, ploaia precum scoate din vale violete, Făcea ’nflori, Petrarca, aşa de dulci sonete Din sufletu-ţi divin1). Şi în sfârşit, aşa cum Franţa apărea în versurile lui sub dublul aspect al influenţei literare şi al ideilor umanitare şi sociale sugerate de mişcările acelei generoase naţiuni, tot aşa Italia nu e amintită numai prin marii săi cântăreţi, ci şi pentru pilda pe care redeşteptarea ei politică, actuală atunci, trebuia s’o ofere silinţelor româneşti pentru unire. E vremea în care într'adevăr se pregăteşte unitatea italiană, eveniment politic căruia întreaga lume românească îi acordă un interes cu totul deosebit, dată fiind similitudinea situaţiilor de acolo şi de aici, şi pe care l-au cântat atâţia dintre poeţii noştri de pe atunci1). Inspiraţia lui Depărăţeanu se încadrează cu totul preocupărilor din care izvorăşte această literatură întreagă. Oda lui La Italia începe prin a plăti un omagiu de recunoştinţă lui Napoleon al treilea, care face ca aripa proteguitoare a Franţei să se întindă asupra acestor începuturi de înjghebare a Statelor Naţionale: — E aquila franceză, e aquila latină, Zic oamenii, şi faţa la unii se ’nsenină, La alţii se ’nourează, şi regii de pe tron Şoptesc: — Ieri Napoleon, azi tot Napoleon! Şi după ce îşi arată admiraţia pentru vrednicia arătată de Italieni în luptele pentru libertate, şi salută cu multă căldură ziua solemnă a învierii care în sfârsit a sosit si care trebue f f sărbătorită ca o bucurie de întreaga lume latină, poetul ştie 1) Despre această poezie politică inspirată de Italia, cf. Al. Ciorănescu, Italia în literatura romanească, în Roma, XIII, nr. 4, din Oct.-Dec. 1933, pp. 31—37, www.digibuc.ro 7* AL. CIORĂNESCU 338 să facă o legătură între exemplul de acolo şi felul în care el ar trebui să fie urmat si la noi: * Italie! să verse fă-mi oardele barbare Tot sângele ce-ţi supse din vine cu turbare, Tot sângele ce supse în somnul tău fatal Din aquila romană, vulturul bicefal. Şi tu, o Românie, tot suptă, tot muşcată De fel de fel de ginte cu inima spurcată De-afară, din lăuntru, de sus... şi chiar de jos, împunsă totdeauna în coastă ca Cristos, Au nu eşti tu surora Italiei cea bună, De stai, pe când Latinii cu miile se-adună Pe câmpul bătăliei? Ce! Toţi Românii, toţi Voesc a trece ’n ochii Latinilor de Goţi ? f Dar nu, căci ziua răzbunării va sosi si ea în curând, si decât să izbutească străinii a ajunge la mârşavele lor ţeluri, Mai lesne-aţi crăpa ’n ştreangul lui Iuda, trădători, O Iude decât Iuda mai Iude de trei ori 1 Şi violenţa însăşi a exploziei arată câtă pasiune politică intra în aceste versuri care sunt totuşi o poezie, dar care se pare curioasă omului de astăzi obişnuit cu o completă separare între actualitate şi ficţiunile unei poezii rămase cu totul în urmă de ea. Pe atunci era însă vremea în care Lamartine prin Ode ă Nemesis proclama datoria poetului de a da îndrumări, şi acuza pe cel care s’ar fi retras în turnul de ivoriu al închipuirilor lui, indiferent la cele mai flagrante actualităţi, şi când Victor Hugo, din exilul său dela Bruxelles, tuna prin Les Châtiments împotriva politicei lui Napoleon. Aşa se explică fără îndoială întreaga eflorescenţă de poezie politică românească din epoca imediat premergătoare Unirii, şi aşa îşi găseşte locul şi poezia lui Depărăţeanu care, ca şi un Sion, un Aricescu, sau Fundescu, extrage din experienţa italiană aceleaşi învăţături pentru viitorul propriei patrii. încă de acum s’ar putea vedea cu ce orizonturi şi cu câtă cultură apărea în poezia românească, în care prin nimic nu se anunţase mai înainte, tânărul cu fruntea lată care se www.digibuc.ro 339 ALEXANDRU DEPĂRĂŢEANU 73 numea Alexandru Depărăţeanu. Dar poeţi îndrăgiţi de romantismul francez am mai avut atâţia alţii, şi influenţe sau amintiri italiene se regăsesc în epoca aceasta destul de frecvente. Depărăţeanu trebuia să aducă literaturii noastre şi un lucru cu totul nou, o literatură exotică potrivită în toate gustului vremii, şi a cărei descoperire îi revine întru totul, vorbind din punctul nostru de vedere; e poezia populară spaniolă, al cărei prim traducător în româneşte e el. Datorită faptului că biografii lui Depărăţeanu sunt aproape toţi incompetenţi, şi şi-au cules informaţiile la o dată foarte târzie, nu ştim până astăzi nimic precis asupra călătoriei lui în Spania, şi asupra cunoştinţelor lui de limbă şi de literatură spaniolă. Ştirile pe care ni le transmit biografiile poetului sunt mai curând fanteziste; e destul să amintim că a fost cineva care a crezut că Depărăţeanu a mers în Spania pen-trucă «învăţase că divul Traian era originar din Ispania, şi că a stabilit legiuni spaniole în ţara lui i)1), pe când altcineva afirma că acolo a învăţat « foarte bine limba spaniolă, pentru a gusta poezia acestui popor fanatic şi entusiast în originalitatea lui. El studiază cu pasiune canciones şi romanceros spaniole, şi traduce admirabil de bine unele din baladele lui Gil Vicente»2), în realitate o singură poezie, care nu e o baladă, din acest scriitor care, deşi a scris în limba spaniolă, nu e un Spaniol. Din tot ce ni se spune nu vom putea deci să reţinem decât faptul că Depărăţeanu a călătorit în Spania înainte de toamna anului 1858, dată la care se întorsese în ţară; e astfel printre primii noştri scriitori cari au cunoscut şi au cercetat peninsula divului Traian. Fără îndoială că această călătorie fusese întreprinsă dintr’un imbold mai cu seamă literar. E o vreme când Spania continuă să fie punctul de atracţie al exotismului romantic; e Spania lui Byron şi a copiilor de Lara, a lui Hugo şi a fantasticelor Orientale, a lui Musset şi a frumoasei Andaluze brune, a lui Merimee şi a pasiunilor neînfrânate din Carmen, e Espana lui Gautier, cu tot ce poate ea să aibă x) M. Dimitriad, A. Depărăţeanu, în Analele literare politice, ştiinţifice, I (1904), p. 301. a) C. G. Dissescu, Al. Depărăţeanu, p. 464. www.digibuc.ro 74 AL. CIORANESCU 34° atrăgător pentru un tânăr cu închipuirea înflăcărată de ceea ce îi înfăţişase dintr’însa filmul romantic. > » Că aceasta l-a atras mai cu seamă acolo, se vede bine şi din icoana Spaniei aşa cum se răsfrânge în poezia lui. Biograful ne spune într’adevăr că arta poetului s’a perfecţionat «la lumina unui Lope de Vega, Calderon, Cervantes, Gongora şi atâtea alte genii»1), dar aceste nume par a fi scoase mai curând dintr’un manual de istoria literaturii, decât din cultura poetică a scriitorului nostru. Toată influenţa spaniolă asupra lui Depărăţeanu se reduce la Romancero; ea nu e însă prin aceasta mai puţin interesantă, dat fiind că ne aflăm pentru întâia oară în faţa unui contact direct între poezia română şi muza populară spaniolă, care a avut atât de mare influenţă asupra inspiraţiei romantice apusene. Prima amintire spaniolă se găseşte în poezia întitulată Ay,Dios de mi tierra, şi datată dela Paris, 28 Septemvrie 1857; prilej de mirare pentru un cercetător, care se întreabă pentru ce poetul nu are şi versuri scrise în Spania, pe câtă vreme 20 dintre poeziile lui sunt alcătuite chiar la Paris 2). In realitate pricina ne pare a fi destul de simplă, călătoria în Spania trebuind să fi fost de scurtă durată, pe când dimpotrivă la Paris a trăit multă vreme. Titlul spaniolesc al acestei poezii nu e altceva decât începutul unui scurt cântec din Romancero, cu care însă nu arată şi o identitate de sentiment. Pe când anonimul castillan, care se vede a se fi aflat departe de ţară, în Anglia, se roagă pentru o mai grabnică întoarcere dintr’o călătorie care i se pare un exil: i Ay Dios de mi tierra, Sâqueisme de aqui! i Ay, que Ingalaterra Ya no es para mi!s) Depărăţeanu se întoarce cu gândul de asemenea la ţara îndepărtată, dar nu mai cântă dorul întoarcerii, ci mormintele depărtate ale strămoşilor, care sunt într’adevăr paladiul ţării sale. *) M. Dimitriad, o. c., p. 301. *) N. I. Apostolescu, o. c., pp. 264—5. 3) Eugenio de Ochoa, Tesoro de los romanceros y cancioneros espanoles, histdricos , caball eres cos, Moriscos y otros, Paris 1838, p. 314; Ag. Durân, Cancicnero y romancero de coplas y cancicnes de arte menor, Madrid 1829, p. 148. www.digibuc.ro 341 ALEXANDRU DEPĂRĂŢEANU 75 O altă poezie, întitulată Mi gloria por bien amar, nu are de asemenea nimic spaniolesc, în afară de titlu; de unde vin aceste cuvinte, care par, ca şi cele amintite mai sus, să alcătuiască un vers de candori, n’am putut stabili, după cum n’am identificat în Romancero nici « romanţa spaniolă » Tra-gala, pe care autorul însuşi o califică de «imitaţiune». In schimb acea Candân pe care declara că a luat-o « din espa-nioleşte, după Gil Vicente », se regăseşte în această culegere, şi permite să se vadă şi procedeul, puţin cam expeditiv, după care poetul înţelegea să traducă, de vreme ce acolo unde cântăreţul portughez îşi cânta în felul acesta iubita: Muy graciosa es la doncella, Como es hermosa y bella. I Digas tu, el marinero Que en las naves vivias, Si la nave 6 la vela O la estrella es tan bella?1) Depărăţeanu traduce astfel, adăugând dela el două versuri şi introducând o parte din rime printr’o prea puţin iertată contrabandă, pentru facilitatea pe care o oferea transpunerea directă a versului întreg în jargonul incert utilizat de poet: Ce graţioasă doncella! Ea ’ntre belle e-a mai bella; Spuneţi toţi, se află oare Mai frumos ceva sub soare ? Spune tu, o marinare Care ’n nave-alergi pe mare, Dacă nava, ori a velă, Ori a stelă e-aşa bellă ?2) *) E. de Ochoa, Tesoro de los romaticeros, p. 244; Ag. Durân, Cancionero y romancero de coplas y canciones de arte menor, p. 65. *) O amintire neclară a lecturilor spaniole a lui Depărăţeanu e, în poezia Calul, o glorificare a acestui animal, cu pilde istorice ca acestea: Pe San Jac de Compostella, Timpu-acela Nu văzu triumfător Pe Rabieca imortalul Ce fu calul Lui Cid el Campeador? Şi ’n romanele antice Clar se zice www.digibuc.ro 76 AL. CIORĂNESCU 34» Puţinii cercetători pe cari i-a avut până acum opera lui Depărăţeanu i-au socotit activitatea poetică încheiată cu Doruri şi amoruri şi cu Vara la ţară publicată postum. In colecţia Buciumului au rămas necercetate si necunoscute sase » » » Romanţe istorice şi cavalereşti, datorite toate aceluiaşi Roman-cero şi pe nedrept uitate până acum. Ele constituesc într’a-devăr o preţioasă mărturie a unui plan de traducere, dacă nu integrală, în orice caz sistematică, a aceluiaşi Romancero> de care până atunci mişcarea romantică românească rămăsese cu totul străină, şi în capitolul relaţiilor literare hispano-române alcătuesc poate cel mai important dintre momente. Traducerile lui Depărăţeanu încep să apară în ziarul lui Cezar Bolliac la 5 Septemvrie 1863, introduse de următoarea notiţă, pe care o atribuim directorului acestei gazete: « Credem că facem plăcere lectorilor noştri dându-le astăzi ceva nou până acum în literatura noastră: o baladă tradusă din limba ispaniolă, din care traducătorul a ştiut să păstreze tot sigiliul care distinge atât de mult literatura ispaniolă şi genul ispaniol dintre toate celelalte literature ale Europei. Domnul A. Depărăţeanu este cel dintâi Român care dotează literatura patriei sale cu poezii traduse de-a-dreptul din limba ispaniolă, şi nu cunoaştem mulţi Români cari cel puţin să-şi fi dat osteneala a studia această limbă, soră gemănă cu limba română, care se aseamănă mai bine împreună din toate limbile surori neolatine. Domnul Depărăţeanu ne făgădueşte o serie de asemenea traducţiuni, şi nu va trece mult până să vedem în literatura română o carte întitulată: Poezii ispa-niole ». Cartea întitulată în felul acesta intra într’adevăr în inten-ţiunile lui Depărăţeanu, care pe coperta dramei Grigore-Vodă apărută în anul următor nu uita să făgăduiască pentru Că-ăl mai nobil armăsar Fu Orelia ’n spinare Cu cel mare Don Rodrigo de Bivar. Rabieca e o greşală; calul Cidului se chema Babieca. Cf. T. A. Sânchez, Colec-ci6n de poesias Castellanas anteriores al siglo XV, Paris 1842, p. 42 (Poema del Cid, v. 1581 seqq.), şi V. Hugo, Le Cid en exil, în La Ugende des siicles (unde e numită Babieţa). De altă parte Cidul şi Don Rodrigo de Bivar sunt aceiaşi persoană. www.digibuc.ro 343 ALEXANDRU DEPArATEANU 77 viitor un volum de Romanţe Espaniole; viitorul însă avea să-i aducă în curând moartea, astfel încât din aceste romanţe n’am rămas decât cu puţinele traduceri publicate de Bolliac. Dintre aceste poezii ispaniole, cea dintâi ar fi trebuit să fie romanţa despre Maurul Calainos, care urmează imediat notiţei reproduse mai sus. Balada originală nu e prea veche, după judecata unor cercetători spanioli1); ea se leagă de ciclul cunoscut al lui Carol cel Mare şi al paladinilor săi. E vorba într’însa de Calainos, Maurul îndrăgostit de frumoasa Sevilla, care îi cere ca preţ al iubirii ei capetele celor trei duşmani de moarte ai sângelui sarasin: La una es de Oliveros, La otra de don Roldan, La otra del esforzado Reinaldos de Montalvan. Un cap e-al lui Oliveros, Altul al lui Don Roldan, Altul e al lui Reinaldos, Reinaldos de Montalvan. Calainos e gata să-şi dovedească şi în felul acesta iubirea; ajungând la Paris pentru a-şi ţine făgăduiala făcută Sevillei, singurul care răspunse provocării lui e tânărul Baldovin, nepotul lui Roland; acesta fiind învins, unchiul său aleargă să-l scape, şi înainte de a ucide pe Maur îl întreabă de rostul provocării lui, declarându-i apoi că Sevilla n’a putut să-i ceară asemenea dovezi de iubire decât pentrucă în realitate nu ţinea de loc la acea iubire şi la vieaţa pe care i-o expunea atât de uşor, căci: Muger que tal te pedîa Cierto te querîa mal, Porque esas no son cabezas Que tu las puedes cortar. Ţi-a vrut rău acea muere, Zice Roldan, te-a ’nşelat; Capetele-acelea nu sunt Aşa lesne de tăiat2). Tema poetică a unor asemenea ispitiri ale iubirii prin fapte de nebunească vitejie e destul de comună în poezia spaniolă, şi în cea populară în general, şi s’ar putea apropia *) Manuel Mila y Fontanals, De la poesia herâico-popular castellana, Barcelona 1874» P- 357- . . *) In Buciumul român, I (1863), pp. 386—7. Textul original la E. de Ochoa, Tesoro de los romanceros, pp. 39—43; Ag. Durân, Romancero de romances caballe-rescos 6 histâricos anteriores al siglo XVIII, Madrid 1832, v. I, pp. 109—115; Jacob Grimm, Silva de romances viejos, Viena 1831, pp. 29—43. www.digibuc.ro 78 AL. CIORĂNESCU 34 + aici ce-a dat, prin prelucrarea materialului popular, Giovanni Prati în Paquita lui, în care rezultatul însă e atât de deosebit. Felul cum traduce Depărăţeanu nu lasă prea mult de dorit; versiunea lui e în genere în deajuns de apropiată de text, deşi nu respectă forma originalului, care e alcătuit din perechi de versuri dintre care ultimul în asonanţa a, pe când el îşi aşează traducerea în strofe de câte patru versuri, din care al doilea şi al patrulea rimează. In ce priveşte exactitatea reproducerii textului, o singură dată s’a lăsat înşelat în interpretarea originalului spaniol; trimisul lui Calainos la Carol cel Mare îi spune acestuia la plecare: Perdoneme vuesa alteza, Que respuesta le vo a dar, înţelegând prin aceasta că merge să comunice lui Calainos rezultatul soliei, şi că îşi cere îngăduinţa de a pleca; Depă-răteanu traduce însă astfel: Iartă-mă, alteţa voastră, D’ambasada ce îi fac, ceea ce e şi destul de neclar, şi în acelaşi timp greşit înţeles. A doua romanţă, Clopotul dela Huesca, a apărut în acelaşi ziar, abia cu un an mai târziu. Tema ei e tot atât de bine cunoscută folklorului universal; e vorba într’însa de regele Don Ramiro de Aragon, care, batjocorit de nobilii săi pentrucă regele nu i-a pedepsit niciodată, trimite un sol la călugărul care l-a crescut când era mic, ca să-i ceară sfatul în această privinţă. Fără a spune un cuvânt, călugărul duce pe sol în grădină, şi taie crăcile care trec peste nivelul comun, dându-i prin această pildă învăţătura pe care i-o ceruse fostul elev. Regele înţelege exemplul, şi pentru a strânge toţi nobilii, dă de veste că va turna un clopot al cărui glas se va auzi prin toată Spania; avându-i pe toţi în mână, îi pofteşte la un banchet la care pune să-i măcelărească, şi apoi Mando sacar Ies cabezas A los mozos de la sala; Dljoles qu’eran de sus padres Todas las que alll miraban, Capetele jucând încă In sânge, alteţa sa Tinerilor ce sta ’n sală Ordonă ca să le ia, www.digibuc.ro 345 ALEXANDRU DEPĂRĂŢEANU 79 Porque le tenlan en poco Y en su presencia burlaban, Que viesen aquel ejemplo Y ellos mojasen la barba. Zicând: Capetele care Se ridică pân’ la tron, Astfel ştie să le plece Don Ramiro d’Aragon1) Tema e foarte comună, şi bine cunoscută, atât din felul în care ea a fost aplicată, întru totul asemănătoare, lui Tar-quinius Superbus şi marelui preot Tanaquil, sau lui Carol cel Mare şi papei Leon III, cari, după legendă, în acelaşi fel ar fi procedat în cazuri asemănătoare. Din cât s’a văzut din citarea originalului alături de traducerea lui Depărăţeanu, se poate cunoaşte că poetul şi-a îngăduit de data aceasta mai multă libertate faţă de text. • Acesteia îi urmează, în acelaşi număr al ziarului, romanţa Contesa de Castilia, alcătuită de Sepulveda, poet cu oarecare renume şi istoriograf al lui Carol Quintul, şi ţesută de asemenea pe un motiv folkloric în deajuns de răspândit şi care, după această romanţă, a fost chiar dramatizat mai târziu de celebrul Cienfuegos. Contesa văduvă vrea să-şi otrăvească fiul, pe tânărul Don Sancho, ca să se poată apoi mărita cu un Maur de care e îndrăgostită; în acest scop ea îi pregăteşte otrava, care şi-ar face de sigur efectul, dacă intenţia criminală n’ar fi fost revelată lui Sancho de o tânără slujitoare pe care traducătorul îşi ia libertatea de a o arăta iubindu-1 pe conte: Que una criada suya A quien le fue revelado Descubrio todo el secreto Y al conte hizo avisado. Quando vino la condesa A obrar tan gran pecado, Dio las herbas a su hijo En el vino destemplado; Rogaba al conde bebiese Del vino, qu’es afamado, Mas dl no lo quiso hacer Y a su madre habia rogado Que dello primero beba. O confidentă a contesei Iluminată de cer, Contelui, iubindu-1, spuse Acest oribil mister. Când contesa veni ’n mână Ţinând cupa cu venin, Zicând contelui că este Cel mai bun din lume vin, Contele nu vru să guste, Şi-o rugă să bea ’ntâi ea 2). *) Buciumul român din 22 August 1864. Originalul la E. de Ochoa, Tesoro, pp.95-6; Ag. Durăn, Romancero, v. I, pp. 206 — 7. *) Buciumul român din 22 August 1864. Originalul la E. de Ochoa, Tesoro, p. 43; Ag. Durân, Romancero, v. I, pp. 203—4. www.digibuc.ro 8o AL. CIORĂNESCU 346 Dar cea mai reuşită dintre aceste traduceri e fără îndoială 1 mica romanţă a Infantinei, de altfel una dintre cele mai frumoase din întregul Romancero, şi, după cum mărturiseşte însuşi cercetătorul spaniol, un lucru « dnico en su clase»1). Traducătorul a lăsat si aici să i se strecoare câteva versuri f pe care nu i le dictase modelul avut înainte, ci fantezia plecată să călătorească mai departe pe drumurile pe care i le deschisese acest model, căci acolo unde originalul nu spune decât: A cazar va el caballero, A cazar como solia; Los perros lleva cansados, El falcon perdido habia, Arr im arase a un robie, Alto es a maravilla, Depărăţeanu interpretează cu multă libertate astfel: Când surâde primul soare Ca un ochiu mare pe cer, Cu cânii la vânătoare Se ducea d’un cavaler. Trecea câmpuri, trecea dealuri, Crângurile străbatea Şi-ostenit de lunga-i cale Lângă un copac şedea. Sus pe o creangă a acelui copac cavalerul vede o fată, care-i povesteşte că e fiica regelui din Castilia, vrăjită de o zână răuvoitoare să şeadă şapte ani în pădure; acum vremea blestemului s’a împlinit, şi fata îl roagă s’o ducă acasă şi, dacă vrea, s’o ia de soţie. Cavalerul îi declară însă că trebue să se sfătuiască mai întâi cu mama sa, fără a cărei încuviinţare şi ştire n’ar îndrăzni să facă un asemenea pas, şi se duce chiar să-i ceară părerea, spre dispreţul tinerei fete pe care alţii vor veni să o ia de acolo, căci: x) Milă y Fontanals, De la poesia heroico-poptdar castellana, p. 391. www.digibuc.ro 347 ALEXANDRU DEPĂRĂTEANU 81 1 O mal haya el caballero Que sola deja la nina! El se va a tomar consejo, Y ella queda en la montina. Vai de cavalerul care Singură fata-a aflat, Şi lăsând-o în pădure, El se duce-a cere sfat1). Acesteia îi urmează peste câtăva vreme traducerea romanţei Cotitele don Martin şi donna Beatriz 2), în care eroina tânără şi de curând căsătorită cu un bătrân, s’ar dori răpită de tânărul conte, şi Don Vergilios 3), care e povestea unui nobil de şapte ani închis de rege în temniţă, pentru iubirea lui vinovată cu dona Isabel; găsindu-1, după atâta trecere de timp, încă devotat şi ispăşindu-şi cu multă răbdare pedeapsa, regele îl iartă în cele din urmă, şi îl căsătoreşte cu aceea pe care a iubit-o cu atâta constantă. > Deşi ultima poezie tradusă din spanioleşte de care ne vom ocupa e publicată încă din Doruri şi amoruri, am lăsat-o la urmă pentrucă ni se pare că prin ea se deschide drumul spre altă influenţă al cărei semn s’ar putea recunoaşte în scrisul lui Depărăţeanu; e vorba de balada care se întitulează Alhama şi căreia traducătorul i-a păstrat întreg lungul titlu original: Românce muy doloroso del sitio y toma de Alhama, el qual dezia en ardvigo assi, titlu pe care el însuşi îl traduce apoi: «Romanţă foarte tristă dela blocul şi conchista de Alhama, care zice în arăbeşte aşa ». E cunoscuta baladă maurescă a cuceririi Alhamei de creştini, baladă care s’a bucurat în vremea romantismului de o mare celebritate, şi a fost tradusă în englezeşte de Lord Byron, care i-a păstrat acelaşi titlu: « A very mournful ballad of the siege and conquest of Alhama, wich in the Arabic language is to the following pur-port», multe ediţii ale operei marelui poet englez reproducând chiar originalul pe care el l-a tradus 4). Cântecul popular spaniol se compune din două romances cu totul distincte; în prima se cuprinde plângerea regelui ') Buciumul român din 25 August 1864; cf. Ochoa, Tesoro, p. 7; Ag. Durân, Romancero, v. I, p. 11; J. Grimm, Silva de romances, pp. 59—60 Traducere franceză de A. Tastu, Poâsies nouvellss, voi. II, Paris 1838, p. 152—3. 2) Buciumul român din 1 Sept. 1864; cf. Ochoa, Tesoro, p. 4! Ag. Durân, Romancero, p. 5. 8) Buciumul român, aceeaşi dată; cf. Ochoa, Tesoro, p. 1; Ag. Durân, Romancero, p. 1; J. Grimm, Silva de Romances, pp. 257—8. *) Cf. de pildă Byron The complete viorks, Paris, Baudry, 1837, p. 332—3. 32 A. R, — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. VII. www.digibuc.ro 8a AL. CIORĂNESCU 348 maur Mulay Hasem, tatăl lui Boabdil şi cel care a pierdut Alhama la 28 Februarie 1482, şi acuzarea unui nobil alfaqui împotriva regelui, care e învinuit a fi pierdut oraşul în urma propriilor sale greşeli, pe când într’a doua se povesteşte condamnarea la moarte a bătrânului alfaqui, ca şi nepăsarea cu care acesta primeşte vestea şi se lasă executat. Nimic nu îngădue siguranţa absolută că aceste două romanţe se referă la aceleaşi împrejurări, şi că alfaqui-ul care se plânge împotriva regelui în cea dintâi e tocmai cel care se execută în cea de pe urmă; de aceea unele ediţiuni ale Romancerului dau aceste episoade ca separate între ele1), pe când dimpotrivă altele, cum e de pildă aceea de care s’a servit Lord Byron, le împreună prin trei strofe suplimentare care creează între cele două momente ale acţiunii o legătură mai de grabă factice. Traducerea lui Depărăţeanu se apropie mai mult de forma pe care a avut-o înainte Lord Byron, decât de cea publicată în Romancerul cunoscut al lui Ochoa; şi la el cele două episoade sunt împreunate într’o singură baladă prin aceleaşi trei strofe de legătură. Curios e însă faptul că uneori traducerea lui se apropie mai mult de Lord Byron, alteori mai mult de forma spaniolă a lui Ochoa, şi alteori în sfârşit se îndepărtează deopotrivă de amândouă, ca de pildă în momentul când, primind vestea condamnării la moarte, bătrânul alfaqui declară că moartea îi e cu totul indiferentă de când şi-a pierdut fiica: Perdl una hija donzella Que era Ia fior desta terra, Cien doblas dava por ella, No me las estimo en nada, tradus în felul acesta de Lord Byron: I lost a damsel in that hour, Of all the land the loveliest flower; Doubloons a hundred I would pay, And think her ranson cheap thad day. x) Astfel la E. de Ochoa, Tesoro, p. 369—70. www.digibuc.ro 349 ALEXANDRU DEPĂRĂŢEANU 83 Depărăţeanu însă amplifică astfel: Eu pierdui fată donzelă, Floarea ’ntregii Granada, Şi-un marchez de Cadiz are Azi pe fii-mea Fatimâ. S’o răscumpăr dau o sută De dubloni, şi aşi mai da, Dar marchez de Cadiz banii In nimic nu vrea a-i stima; Tot răspunsul e că fii-mea, Mândra maură Fatimâ, Creştinată-acum se chiamă Donna Maria de-Albamâ, ceea ce ne face să credem că Depărăţeanu s’a folosit de un alt text spaniol decât al lui Ochoa, de care de altfel se îndepărtează şi în altele din traducerile lui, şi decât al lui Lord Byron, dela care totuşi suntem încredinţaţi că i-a venit îndemnul t t t acestei traduceri, poate ca şi ideea de a-i păstra titlul spa-niolesc. Oricum ar fi, alegerea acestei balade din întregul Roman-cero nu lipseşte să dovedească perspicacitate şi gust, Alhama fiind una dintre cele mai gustate producţiuni ale epicii populare spaniole, şi bucurându-se în lungul veacurilor de aceeaşi celebritate, deoarece se pare că încă dela apariţia ei balada aceasta a avut parte de un renume cu totul deosebit. Astfel Perez de Hita, contemporan cu acea cucerire a Alhamei care se deplânge într’însa, relatează că «această romanţă s’a făcut în limba arabă, cu prilejul pierderii Alhamei, şi era în limba aceea foarte dureroasă şi tristă, încât s’au dat porunci în Granada să nu se mai cânte, căci de câteori o cântau undeva pricinuia numai plâns şi durere »x). Din forma arabă derivă cea spaniolă, de care nu s’a apropiat fără sfială poetul român, *) « Este românce se hizo en arâbigo en aquella ocasidn de la p«rdida de Alhama, el qual era en aquella lengua muy doloroso y triste, y tanto que vino a vedarse en Granada que no se cantase, porque cada vez que lo cantaban en qualquiera parte provocaba a llanto y dolor *. Milă y Fontanals, De la poesfa herdico-popular castellana, P- 317- 32* www.digibuc.ro «4 AL. CIORĂNESCU 35° conştient de greutăţile ce se împotriveau unei bune traduceri, şi de răspunderea pe care şi-o asuma încerc ându-şi asupra ei puterile, după ce o tradusese Lord Byron şi o imitase Victor Hugo. « Cu toată sforţa-mi a apropia această traducţiune de originalul espaniol, mărturiseşte el într’o notiţă adăugată tălmăcirii, îi rămâne încă inferioară. Balada aceasta este intraductibilă; simplicitatea ei grandioasă, limba ei gravă şi în acelaşi timp naivă, are tot farmecul unei rapsodii antice. Imperfectul verbelor, versificaţiunea mai monorimică, aso-nanţele espaniole în fine, îi dau o armonie indefinisabilă », pe care cu atât mai greu ar fi putut s’o transpună Depără-ţeanu în limba nesupusă şi plină de nesiguranţe de care se folosea. De aceea el se mulţumeşte să dea o traducere care rămâne în general credincioasă textului spaniol, —prea credincioasă chiar, de vreme ce refrenul care însoteste fiecare strofă rămâne şi aici, ca în original, ay de mi Alhama, şi alfaqut-ul devine Alfaki,—şi s’o comenteze într’o lungă însemnare în care o compară cu Dervişul lui Victor Hugo, care e imitatiunea amintită mai sus. > Ca îndemnul acestei traduceri să-i fi venit mai întâi dela Lord Byron, nu ni se pare peste putinţă, cu atât mai mult cu cât cunoaşterea poetului englez ne e mărturisită şi cu alte prilejuri. Astfel în sumbra poezie întitulată In fine şi aparţinând aceloraşi Doruri şi amoruri, cu totul byroniană apare mişcarea de revoltă a poetului care se înspăimântă la gândul că e un om, şi se sileşte zadarnic să se lepede de sine însuşi: Şi numai la ideea teribilă, amară, Că eşti un om, ţi-e frică de tine ca de-o fiară, Ţi-eşti însuţi inimic, Manfred sombru, teribil, rebel, cauţi uitarea, Şi nu ţi-o dă nici stânca, şi nu ţi-o dă nici marea, Ci toate, toate-ţi zic: « Eşti om născut din crime, eşti om nutrit cu sânge, Eşti om plin de păcate, eşti om ursit a plânge, Eşti om, eşti om, eşti om »! Numele lui Manfred amintit ca tipul omului care suferă de conştiinţa nemerniciei sale şi a păcatului pe care prin www.digibuc.ro ALEXANDRU DEPĂRĂŢEANU 3SI 8S naştere îl poartă pe umeri, e o categorică dovadă a cunoaşterii de către Depărăţeanu a operei Lordului Byron; iar uitarea pe care acest romantic erou o caută în toate elementele firii, şi pe care toate i-o refuză, vine într’adevăr de acolo. In primul act al tulburei şi inegalei drame a poetului englez, eroul chiamă prin magie toate cele şapte spirite ale pământului, care odată adunate îl întreabă ce vrea dela ele, şi aceea ce el le cere e tocmai ceea ce lipseşte îndureratului specimen omenesc pe care îl cântă Depărăţeanu: The Seven Spirits, Earth, ocean, air, night, mountains, winds, thy star, Are at thy beck and bidding, Child of Clay! Before thee at thy quest their spirits are, — What wouldst thou with us, Son of mortals, say ? Manfred. Fortgetfulness, First Spirit. Of what, — of whom, — and why ? Manfred. Of that which is within me; read it there, — Ye know it, and I cannot utter it1). Ne îndoim că Depărăţeanu va fi cunoscut limba engleză, şi în orice caz n’a ştiut-o destul de bine ca să citească pe Manfred în original; drama însă era de mult tradusă în franţuzeşte, şi exista, făcută chiar de pe textul original, o traducere românească a lui C, A, Rosetti, tălmăcire pe care de sigur că a cunoscut-o, astfel încât reminiscenţa evidentă a acestui pasaj din piesa lui Byron în versurile lui se explică destul de uşor, 3 Astfel avem înaintea noastră un poet despre care credem, acum după ce am arătat în câte direcţiuni i se îndreaptă cunoştinţele şi interesul, că putem afirma că a adus în literatura românească orizontul de cultură cel mai întins din câte cunoaştem până la el, Dela închipuirile, de un misticism *) Lord Byron, Manfred, a. I, v. 132—8: Cele şapte spirite. Pământ, ocean, aer, noapte, munţi, vânturi, steaua ta Sunt la porunca ta, Copil al Humei ! La rugăciunea ta spiritele lor îţi stau înainte, — Ce vrei cu noi, copil de muritor, vorbeşte ! Manfred. Uitare. întâiul spirit. Cum, — despre ce, — de ce ? Manfred. De ceea ce e ’n mine, — o citiţi aici, Voi o cunoaşteţi, dar eu nu pot s’o lămuresc. www.digibuc.ro 86 AL. CIORĂNESCU 352 vaporos şi actualizat prin iubiri înţelese ca experienţa sufletească aducătoare de mântuire, ale dulcelui stil nou, până la desperatele şi amarele accente byroniene pe care le smulge conştiinţa propriilor mizerii, dela ritmurile gracile şi totodată savante pe care Pleiada a îndrăznit pentru întâia oară să le încerce, până la atmosfera atât de complexă în simplicitatea ei şi atât de exotică în acelaşi timp, a epicei populare spaniole, curiozitatea lui le îmbrăţişează pe toate, pe când poetul extrage din toate câte un sunet adecvat coardelor lirei lui. Despre această liră, pe care am văzut-o atât de savantă, vom căuta să vorbim în cele următoare, ca să se poată înţelege deopotrivă cât e de variată şi de multicordă. POEZIA: SENTIMENTE, IDEI In 1861, când apărea volumul Doruri şi amoruri, autorul lui împlinise 27 de ani; dar cea mai mare parte dintre poeziile cuprinse într’însul sunt alcătuite cu câţiva ani înainte, mai cu seamă în 1857 şi 1858, în timpul şederii poetului la Paris. E firesc deci să caute cineva la Depărăţeanu mai întâi o poezie de iubire, aşa cum ar fi de aşteptat din partea unui asemenea tânăr şi frumos cântăreţ. Şi într'adevăr inspiraţia aceasta i-a fost deosebit de fertilă. In penuria de informaţii în care ne aflăm cu privire la biografia lui, nu cunoaştem aproape nimic din vieaţa lui sentimentală, dar această lacună e întru câtva împlinită de detaliile, bineînţeles atât de discrete cât să nu se poată face o aplicare precisă, pe care poetul le furnizează el singur în versurile lui. Depărăţeanu mărturiseşte el însuşi, fără multe ocoluri, că e un sensual. Vieaţa pentru care i se pare că e făcut nu e nici aceea a studiului asupra căruia l-am surprins uneori aplecat, nici a biroului administrativ sau a politicei de care totuşi s’a lăsat înduplecat mai târziu, dintr’o altă înclinare sufletească tot atât de sinceră, dar deosebită de aceasta. Pentru moment aceea ce visează că i-ar fi mai plăcut, e amabila vieaţă de salon, în mijlocul luminilor, al muzicilor şi al mulţimii gălăgioase, în mijlocul dansurilor în care ochiul www.digibuc.ro 353 ALEXANDRU DEPĂRĂŢEANU 87 i s’ar desfăta cu indiscrete, dacă nu vinovate privelişti, şi odată ajuns acolo i se pare că n’ar mai vrea altceva: Acolo să mă duceţi, să văz blondele vergine Danţând la sonul flautei şi-al dulcei violine. .. Să-admir acele talii ca de viespe ce se ’nfrâng, Acele dalbe sânuri cum se-ardică şi se strâng, Acele picioruşe voluptoase-abandonate, Din când în când de pudicele rochii ardicate Ca frunzele ’mprejurul floricelelor de vânt, De valsul ce răpeşte pe femei dela pământ1). Un asemenea om reprezintă de sigur o primejdie pentru femei; dacă ar fi să-i credem versurile, multe au trecut prin vieaţa lui, lăsându-şi amintirea cristalizată în acele puţine cuvinte. Poetul ştie că iubirea ar putea să fie, mai cu seamă pentru el, şi o cursă, şi că ar fi mai înţelept să urmeze sfaturile pe care i le şopteşte prudenţa, şi pe care sile spune singur, în acest catren atât de precis şi de larg în dimensiunile lui miniaturale, încât aduce fără voie aminte de Stanţele lui Jean Moreas: Poete, deşi-amorul îţi dă mai multă vervă, Tu fii mai mult filosof, şi mai puţin amant; Din creerii lui Joe născu casta Minervă, Iar Venus din oceanul perfid şi inconstant2). Dar sfaturile nu sunt totdeauna din cele care se pot asculta, şi Depărăţeanu l-a ascultat pe acesta mai puţin ca pe oricare altul. Icoana atâtor femei se perindă în versurile lui, fără să ştim dacă trebue să le suprapunem sau să le considerăm ca distincte. încă de când se întorsese dela studiile colegiale la moşia părintească dela Depăraţi, trebue să presupunem în vieata lui o trecătoare idilă, a cărei amintire înfloreşte în ver-şurile alcătuite în anii următori la Paris, însorită de tristetea despărţirii de eroina acelei necunoscute aventuri, care trebue să fi fost vreo tânără ţărancă asemănătoare sglobiilor copile 1) Duceţi-md ’n lumina. 2) La un poet. www.digibuc.ro 88 AL. CIORĂNESCU 3S4 cântate în Vara la ţară; din felul cum ne-o înfăţişează poetul se poate înţelege că idila mersese destul de departe, de vreme ce i-au rămas printre aducerile aminte Coliba mică Cu trestie ’nvelită Pe unde ploaia pică Pe faţa ta pârlită, Şi uşa-i sfărâmată, Ce tristă ’n vijelie Se bate sgâlţânată Ţipând a sărăcie, Şi patul nostru moale Şi dulce, plin de nalbă In care să ne scoale Venea ziua cea dalbă1). Poate că aceleiaşi îndrăgite, pe care o numeşte Ana, îi închina poetul cam în aceeaşi vreme o plângere smulsă de asemenea de sentimentul îndepărtării şi de conştiinţa că niciuna din chemările pe care le strigă de acolo, torturat de lunga ei absenţă, nu va putea s’o ajungă la depărtarea la care se afla2 3). In această disperare a iubirii, poetul lasă să-i iasă de pe buze suspine în care arta nu mai încape decât într’o măsură foarte redusă, îi făgădueşte iubitei rămase acasă veşnica statornicie nelipsită din asemenea jurăminte, se tângueşte că n’a putut căpăta în îmbrăţişerile ei o « moarte de dulceaţă » de multe ori preferabilă zilelor petrecute departe de ea, si e încredinţat că de acum înainte nimic nu va mai putea să-l atragă, Căci nici raza, nici umbrirea, Nici nopţile line Nu-mi pot şterge ’ntipărirea Ce ai lăsat în mine: Tot ce ating, ce mă ’nconjură De tine-mi murmură 8). *) O, Antia mea frumoasă. *) De-acolo. 3) Suvenir. www.digibuc.ro 35S ALEXANDRU DEPĂRĂTEANU 89 Dar nimic nu trece mai uşor şi mai repede decât rana iubirii. O experienţă multiplă avea să-l încredinţeze şi pe poetul nostru de acest adevăr, căci pe când, sprijinit cu coatele de pervazul ferestrei, se va fi lăsat poate cu gândul călătorind pe tărîmurile de curând părăsite, privirea nu i se poate opri să se strecoare printre perdelele ferestrei veciner unde cineva, poate o grizetă, se vede în lumina interiorului, îngăduindu-i construcţia unor noui vise şi a speranţelor la a căror înflorire cedează toată furtuna gândurilor vechi1). Unei doamne Elisa J-ra, poate din neamul Jora, îi închina în acelaşi timp o poezie unde amintirea nostalgică a plaiurilor natale se îmbină cu duioşia nouii iubiri pe care o simte crescându-i în suflet2); grizeta sau necunoscuta Elisa va fi subiectul pătimaşelor destăinuiri din Floarea, în care poetul se arată îngrijorat că floarea din cununa acestei iubite se va păli de focul nepotolitelor lui sărutări, ceea ce arată că, potrivit firii acestui frumos cuceritor, suspinul nu rămăsese platonic 3). Nu ştim din care epocă datează o nouă iubire, pentru Lilla, tânăra fată pe care el o admiră în timpul dansului la un bal, cu o pasiune încruntată, care aminteşte pe demonul lui Eminescu îndrăgostit de un înger: Eu stăm sombru, şi ’nspre fată Câteodată Căutând îngălbeneam; In privirea mea profundă Ca ’ntr’o undă Se vedea cât o iubeam. In antice catedrale Pe vitrale Astfel preotul obscur Vede ’n râuri de lumină O vergină De vermeliu şi de-azur. *) Din fereastră în fereastră. s) Scânteia. *) Cf. Ea ’nclină d'alba-i frunte. www.digibuc.ro ■90 AL. CIORÂNESCU 356 Iarăşi nu ştim cât va fi durat această flacără nouă, căci poetul e, ca şi femeia, inconstant şi mutabilis semper, încât nu e mirare că o Doamnă Maria ţine inima poetului abia întors la Roşiorii-de-Vede, şi abuzează de puterea şi de frumuseţea ei cu o cruzime de care se plânge poetul, fiindu-i refuzate favorurile de care am văzut că altădată n’a fost lipsit1). Atâtea altele apar de asemenea în versurile lui, fără să ştim dacă sunt simple figuri întâmplătoare, fără legătură cu vieaţa lui sentimentală, sau dacă reprezintă dorinţa de a prelungi prin ficţiunea poetică fericirea incertă a unor pasiuni adevărate. Astfel o Nini pe care poetul o simte după privire că e îndrăgostită, o Iacinta a cărei pasiune e aspră şi dureroasă, lipsită de odihnă ca orice romantică iubire, sunt femei despre care nu s’ar putea preciza dacă sunt închipuiri, sau medalioanele ce ne mai păstrează singura amintire a unor defuncte idile. Tuturor acestor femei, trecătoare prin vieaţa lui şi o clipă amestecate în esenţa celor mai intime cugetări ale lui, ce le ceruse poetul? Pretenţiile lui sunt acelea ale oricărui adevărat sensual, mărturisite cu o linişte încântăroare, care dovedeşte totodată încrederea deplină în eficacitatea şi în excelenţa metodei propuse. Femeia pe care o doreşte, consimţământul ei, şi în urmă nimic în lume nu va mai izbuti să-l depărteze de pasiunea căreia i s’a închinat: Astronomii cate ’n stele Cât or vrea din turnul lor; Au sunt astrele mai bele Decât ochii-ţi plini de-amor? Nu, nu sunt mai frumoase, după cum însăşi lectura lui Virgil nu l-ar putea distrage făcându-1 să uite dulceaţa privirilor ei, după cum nici icoana sărutată nu lasă pe buze senzaţia pe care i-o comunică apropierea buzelor ei2). Iubirea îi e atât de exclusiv provenită din plenitudinea şi euforia simţurilor în apropierea iubitei, din plăcerea pe care i-o oferă privirea şi atingerea ei, încât ajunge chiar la o divinizare a ') La Doamna Maria A**, 2) Astronomii cate ’n stele. www.digibuc.ro 357 ALEXANDRU DEPÂRÂŢEANU 91 voluptăţii îmbrăţişerii, la descoperirea unui zeu al Corpurilor asemănător cu acela pe care cu atâţia ani mai târziu avea să-l descopere un romancier. Satisfacţia simţurilor, aşa cum tre- bue să fie înţeleasă din punctul de vedere al liricii lui Depă- răţeanu, nu e împlinirea grosolană a dorinţelor comune, ci sentimentul perfecţiunii sensibilizate şi atinse, impresia găsirii unei forme de mult căutate si în care visurile latent con» struite încap cu desăvârşire, ca şi când aceasta ar fi fost ideea platonică a lor. Intr’adevăr, nimic mai sensual, dar în acelaşi timp nimic mai plin de o neobişnuită fineţe de simţire, despre care nu mai e nevoie să spunem că s’ar căuta zadarnic în literatura românească anterioară, decât versurile următoare, în care viziunea iubitei si extazul ce o însoteste echivalează adorarea unei divinităţi: > Era ’n albastru. Pare că-a cerului vergină Atuncea se scăldase în undele cereşti. Era transfigurată. Pe faţa ei lumină Vedeai precum resplendă pe feţele-îngereşti. Era ’n albastru. Insu-mi văzând-o rămăsesem Extatic... al meu suflet sburase către ea; De trei ori eu felice poetă ajunsesem, Privind-o, unde numai profeţii ajungea1). Acelaşi amestec curios de sensualism si de ideal se între» » vede cu şi mai multă limpeziciune în versurile în care, zugră-vindu-şi iubita, poetul o înfăţişează ca pe exponentul unei perfecţiuni fizice pe care arta statuară zadarnic s’ar strădui să o imite. Dar ar fi puţin dacă ar fi numai atât, căci felul cum o urcă în slăvi închipuirea poetului nu se opreşte aici; rochia iubitei E cerul care ’ncinge cu bolţile ’nstelate, Cu nori şi curcubee şi sori pe Dumnezeu. Iar goală!... mizerabili mortali, când ea străluce, Pe-acela care ’mbată tămâia-vă mereu, Pe-acela de-unde vine şi ’n sânul cui se duce, Lumină, cânt, frumosul, amor, parfum, vieaţă, *) Era ’n albastru. www.digibuc.ro 93 AL. CIORANESCU 35& Pe-acela văd într’însa, cum el nu va lăsa Pe nimeni ca să-l vadă ca mine, faţă ’n faţă, Ca mine, piept şi buze pe piept şi buza sa1). Iubita devine astfel o divinitate, şi trupul către care îl chemau simţurile îndată ce li se revelase existenţa perfecţiunii, un templu. Transformarea aceasta se datoreşte cu exclusivitate iubirii, şi de aceea poetul ştie cât de mult îi rămâne dator. Ca pentru şcoala dulcelui stil nou, cu care l-am văzut cel puţin în trecătoare atingeri, iubirea e pentru el o revelare, o lumină în prezenţa căreia se poate în sfârşit contempla perspectiva incertă a existenţei, şi se poate înţelege ce va fi de partea cealaltă: Dacă suflet despre ceruri Şi-a făcut idee, Sau în noaptea de misteruri A visat vreo fee, Prin aprinsu-ţi sărutat Tot mi-ai revelat2 3). Aşa se face că poetul e sigur pe sine şi pe datele pe care le-a presupus existenţei numai atâta timp cât luminează în el făclia aceasta. Atâta timp cât e un îndrăgostit, viziunea lui asupra vieţii e înflorită de culorile celui mai surîzător optimism şi neîncetate speranţe îi menţin iluzia fericirii: Un mund plin de mervelii vedeai atunci nainte, Un mund ce ’n loc de-angustii, durere şi morminte, In loc de-atâţia spini Ce cresc în toată calea şi ’nghimpă tot piciorul, Da buzelor cântare, da inimii amorul Şi frunţilor da crini 8). Şi într’adevăr, ca îndrăgostit, Depărăţeanu întrebuinţează adeseori o liră cu coarde mai mulcomite şi mai calde decât ale aceleia care îi e obişnuită. Uitând trecutele lui supărări cu existenţa şi cu omenirea, poetul devine cântăreţul unor *) Piiliţa-i lustruită. *) Suvenir. 3) Simţea în tine suflet. www.digibuc.ro ALEXANDRU DEPArAŢEANU 93 •359 plăcute intimităţi şi al unor aspecte cu totul idilice ale vieţii, cum ar fi în Rochiile, simplu tablou pastoral destinat să slăvească frumuseţea vieţii si extazul sufletului în asemenea > > > clipe de euforie. Aşa credem că trebue explicată nota idilică a poeziei lui Depărăţeanu, predominantă mai cu seamă în Vara la ţară, nu atât ca o trăsătură fundamentală a sufletului lui, care ar fi preferat într'adevăr câmpia sau vieaţa în mijlocul naturii, saloanelor pentru care mărturisea el singur că se simte făcut, cât ca o derivare a iubirii lui pentru lumină, soare şi vieaţă limpede şi nestânjenită a simţurilor de care e mereu dominat. O dovadă că acesta e adevărul e faptul că acolo chiar, în Vara la ţară, ceea ce îi reţine mai cu seamă închipuirea nu e icoana câmpiilor smălţate de flori, sau plăcerea contemplării naturii, pe care nici nu şi-o făgă-dueşte măcar; ceea ce îi revine mereu sub condeiu e iubirea, care transportată în cadrul acesta de feerică libertate şi voioşie, va avea îngăduinţa să sburde şi să glumească după voie. Fără îndoială că acolo ar vrea să-i vină sfârşitul, dar acest sfârşit şi-l doreşte să fie ca al fluturelui pe o floare, —şi ce imagine e mai plastică pentru a realiza victoria simţurilor, decât aceasta ? Ceea ce îl atrage la ţară, e conştiinţa că Acolo e fericirea Şi iubirea Timpului patriarhal, adică libertatea de a uza nestingherit de făgăduelile vieţii, şi că Vieaţa ce aci se-ascunde, Curge ’n unde, Curge ’n unde de cristal, cu alte cuvinte prejudecăţile ce opresc în societate expansiunea nestânjenită a pasiunilor, nu există acolo. Şi odată ajuns la ţară, care sunt bucuriile şi voluptăţile pe care şi le făgădueşte ? Să privească poate cum zilele calde de Cuptor ■ Ca pe nişte surioare Pe fecioare Din colibi le chiamă-afar’ www.digibuc.ro 94 AL. CIORĂNESCU 360 şi să ia şi el parte la jocurile pe care le vor întreprinde pe colinele însorite cârdurile de copii, dar mai cu seamă de «copiliţe»; să se odihnească pe malul râului, gândindu-se poate că plaiul pe care acesta îl stropeşte cu undele lui ar fi Ca o nimfa ’n râu divin De juneţe şi vieaţă Ce-o răsfaţă Şi-i sărută dalbul sân; să contemple lanurile de grâne care se leagănă la suflarea vântului asa » Cum undulă pe spate Resfirate Bucle blonde la virgini; să se prindă în horă cu rusticele « silfide » pe care le visează Svelte, agere, uşoare, Surioare Cu Cămilă lui Virgil, şi seara în sfârşit, când aceste jocuri vor trebui să ia un sfârşit, să se închipuie trăgând hora împreună cu frumoasele Iele ce-1 înconjoară «îmbătate de amor»; toate aceste închipuiri amoroase care se văd a-1 fi obsedat fără încetare îl chiamă acolo cu o cu totul altă putere decât aceea a peisajului rustic. Acesta este Depărăţeanu atâta vreme cât iubeşte şi se ştie iubit, atâta vreme cât răul romantic ce zace în el ascuns ca o plagă nu se face încă simţit, şi cât poate să-l stăpânească iubirea, singură capabilă să dea acestui suflet o atât de gingaşă coloare şi să-i înoiască speranţe pe care le crezuse de multă vreme pierdute, iubirea pe care o numeşte altădată Soarele sufletelor, Amorul care singur este lăsat să ’mpace, Prin buzele femeii, pe om cu Dumnezeu1). E destul însă ca materialul omenesc în care poetul a închis atâtea nădejdi să cedeze greutăţii de a rezista unei atât de *) Mi gloria por bien amar. www.digibuc.ro 361 ALEXANDRU DEPĂRĂŢEANU 95 înflăcărate pasiuni, pentru ca glasul să i se schimbe cu totul. El însuşi îşi dă prea bine seama că în realitate femeia pe care o construeşte în visele lui e o creatură fără corespondent real, şi că atunci când i se pare că a identificat-o cu una din iubitele sale, iluzia aceasta nu e făcută ca să dureze: Femee, — amorul nostru, tu ştii, este o sculptură, Şi-artistul plin de flăcări mângâe piatra dură, Granitului dă formă de sfinx misterios. Urmând însă aceeaşi mişcare pe care avea s’o facă mai târziu Eminescu în Venere şi Madonă, poetul constată în cele din urmă că sufletul pe care îşi închipuise o clipă că l-a modelat conformându-1 dorinţelor şi aspiraţiilor lui, e în realitate departe de a fi ajuns la un asemenea rezultat: Tu marmură - însă nu eşti, o, nici granitul tare, Ceva să poată face din tine - artistul care Te-aborră, piatră vilă, scuipată când de nori, Vai, când de trecători1). Desamăgirea e atât de mare în asemenea cazuri, încât e în stare să-l facă a scoate strigăte tot atât de puţin poetice ca şi tânguirile cu care îşi vrăjea melancolia de îndrăgostit, şi împotriva aceleia pe care o cântase slăvind-o poate cu puţin mai înainte, poetul e acum în stare să îndrepte săgeţi atât de veninoase ca aceasta: Damicela de caro Zice ’n lume c’am fost un. .. Are drept; ca un nebun N’o vedeam că este o. . . Ii făceam versuri cado, Ca tot ăla ce e un. . . In loc să-i fi dat tutun, Vin şi mere ca la o. . . Sentimental Romeo, O iubeam de-amor ca un. .. Când colo, cum toţi îmi spun, Julietta era o. . .2). ') A une fille de marbre. *) Un.., şi o... www.digibuc.ro ■96 AL. CIORĂNESCU 363 Veninul e de sigur şi nedrept, şi dăunător artei; el e cel puţin mărturia existenţei unui revers dureros al experienţei amoroase a poetului, pe care în atâtea rânduri am văzut-o fericită. Prin asemenea triste încercări, de care nu avea să întâmpine numai în iubire, prin completarea necesară a tuturor ispitirilor prin care trebue să treacă pe rând un suflet în formaţiune, temperamentul poetului avea să capete în curând colorile lui definitive, prin adăugarea la dragostea lui de lumină, de vieaţă şi de fericire a unei note grave, făcute pentru a tempera avânturile celei dintâi, şi alcătuite din conştiinţa mizeriei omeneşti culeasă prin aceste multiple experienţe; în acest dublu aspect de fericite năzuinţe şi de întristătoare căderi, de avânturi spre azururi pe care lipsa aripilor le interzice, stă adevărata poezie a lui Depărăţeanu. Răul romantic l-a chinuit şi pe el ca pe toţi înaintaşii pe cari şi i-a propus de model. E morbul curios pe care Musset l-a caracterizat atât de bine, şi care constă în incertitudinea faţă de valorile comune, în tratarea prin procedee retorice a marilor probleme ale existenţei şi în concentrarea subiectivă a universului în stările de suflet diverse prin care e interpretat; la temelia tuturor se află, născută din sbuciumul atâtor îndoieli, melancolia acută şi gravă care dă tuturor acestor poeţi un aer de ftiziei, şi o recuzită întreagă, caracteristică procedeelor lor, compusă din turnuri de fildeş şi patetici îndrăgostiţi, din lacrimi şi raze de lună. La Depărăţeanu amărăciunea vieţii începe ca o fantasmă care, amestecată în toate momentele existenţii, le denaturează ca un ferment şi le strică gustul, nelăsându-i nimic nealterat din ceea ce-i alcătuia altădată vieata si din ceea ce * * îşi păstrează încă savoarea întreagă pentru ceilalţi; frumuseţea femeii care îl vrăjise odinioară îi apare acum ca o inexplicabilă iluzie şi zâmbetul ei se transformă în cel al obişnuitei fantasme, iar Femeia ’namorată Pe fruntea-mi înfocată De primbla mâna sa, www.digibuc.ro 363 ALEXANDRU DEPĂRÂŢEANU 97 In mâna roză, mică, Văd foarfecă ce chica Samsonilor tăia1). De aceea e cu totul îndreptăţit poetul să se închipue în mijlocul banchetului vieţii ca un pelegrin, ca un rătăcit în sala festinului pentru care nu fusese chemat şi din care lui nu-i va rămânea nicio firimitură: Pe când unii se-adapă de-amor, cel râu divin, Cel Lete ce te face să uiţi durere, chin, Nervi şi aflicţiune, orice vieaţa are In ea de-inconsolabil, — el gustă zile-amare. Pe când alţii cu fruntea de glorie ’nstelată Se-ardică la lumină din lumea ’ntunecată Şi 'nalte turnuri svelte săgeţile-şi avânt In cerurile-albastre, — el erră pe pământ. Sentimentul acesta de singurătate în mijlocul unei omeniri atente la cu totul altfel de griji, provine din conştiinţa existenţei în interior a aceleiaşi fantasme care, precum Dracul Şchiop, descoperă purtătorului ei adevărul ascuns sub coaja aparenţelor înşelătoare, şi nu-i mai lasă posibilitatea niciunei iluzii: Te-atristă tot ce râde, te-atristă tot ce cântă ? Mergi tu la Sfântul Munte? Mergi tu la Ţara Sfântă? Vreun vot oare făcut-ai să nu vezi niciodată Decât ruina sumbră, pustie, dezolată, Cetăţile căzute, columnele stricate, In ele ’n loc de oameni şopârlele ’ncuibate, Ciovlica care ţipă şi buha care geme, Şi şerpii care fîueră-acolo să te cheme De-aproape şi ’ndelete ruina-a contempla? Ruina, vai! gunoiul, e, frate, cartea ta. Citeşte!... vezi de lasă din mizerii de noi Fatala roată ’n fugă-i mai mult decât gunoi 2). Odată oprit asupra acestei concluziuni, se înţelege explicarea tristetii de natură cosmică de care se simte chinuit t * 33 l) Fantasma J) Pelegrinul. 33 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. VII. www.digibuc.ro 98 AL. CIORÂNESCU 364 cântăreţul pentru care Râsuri şi plângeri stau atât de aproape, durerea întovărăşindu-i fiecare bucurie. Suferinţa lui provine din conştiinţa trează a labilităţii universale, a fragilităţii unei vieţi pe care nicio îmbăţişare nu e în stare s’o ţină în loc, strecurată pe nesimţite printre degete mai înainte de a-şi fi împlinit făgăduiala: Abia ’n cer aurora, O tineri, v’a spuntat, Că ’n timpul de-astăzi ora Fatală v’a sunat1). Astfel, destinaţi aceleiaşi vremelnici cariere şi aşteptaţi la o necunoscută răspântie de acelaşi sfârşit, devine inutilă orice luptă pentru dobândirea unei soarte mai bune pe care nu o vom căpăta niciodată; în sforţările lor pentru a câştiga o tot atât de zadarnică pâine, oamenii sunt fără veste striviţi de apăsarea nevăzută a morţii, Precum striveşti pe câmpuri furnicele mărunte Ce-alerg, se-adun, se ceartă, se bat pe un grăunte Mai mare decât ele şi-l ţin mereu, de mor Cu el în guri, strivite sub tălpi de trecător2). Când aceasta e vieaţa şi amărăciunea destinului nostru comun, păstrarea valorilor atât de arbitrar stabilite de ceilalţi devine si ea o inutilă minciună, si desbrăcându-le de tot ce le făcuse până atunci atrăgătoare, poetul nu găseşte în fundul cuvântului ce păruse mai înainte că închide o făgă-duială, decât drojdia unor noui deziluzii. Lumea ? Un haos fără margini, imens, plin de tenebre, In fundul cui ca monştrii în criptele funebre Bun, rău, flămând, sătul, Cu toţii se confundă într’unul singur: Omul, Victima cu călăul, Louis cu Jacques Bonomul, Şi Carol cu John Bull 8). *) Suspinul. *) Pelegrinul. a) In fine. www.digibuc.ro 365 ALEXANDRU DEPArAŢEANU 99 Şi ca lumea noastră pământească, universul nu e de asemenea decât un haos în veşnică frământare, în care eternă si imuabilă rămâne numai ideea divină, inaccesibilă minţilor omeneşti, care interpretând-o strâmb au ajuns la greşita concepţie de vieaţă ce domină şi azi: Căci mundul este haos incert, şi de-aci vin Durerile, angustii, discordii sempiterne, Turbările ’ntre oameni ca ’n lupii din caverne, Resbelul totdeauna, şi pacea rareori; De-aci, din inconstanţa ideii noastre vană Lipsite de-adevărul etern care emană Din Domnul, niciodată din bieţii muritori1). Nimic în aspectul universului nu izbuteşte să-i îmblânzească impresia covârşitoare a imensităţii indiferente a universului. Natura însăşi nu-i e prietenoasă, împotriva a tot ce s’ar fi putut aştepta dela un temperament înclinat uneori spre idilă, căci contemplând-o în toată sinistra grandoare pe care ea o îmbracă uneori, nu se poate să nu se simtă înfricoşat de prăpastia care îl desparte de ea. Distantă, rece şi indiferentă suferinţelor omeneşti, întocmai ca lui Leconte de Lisle, îi apare ea uneori, şi speriat de aspectul ei, ca într’un vis urît Aşa cela ce ’n noapte-ţi, Natură, te zăreşte, Natură, negru monstru, imens, spăimântător, De frica ta din somnul vieţii se trezeşte Şi palid, pierdut, cere religii-ajutor 2), înconjurat de un mediu atât de duşmănos, în care vieaţa apare mai curând ca un naufragiu, la ce mai e bun să trăeşti ? Dormi! destul de lungă este ziua, ca să vezi Cât de-amară e vieaţa când nu mai visezi 3). Căci omul, biată creatură aruncată fără sprijin în mijlocul atâtor primejdii şi neînsemnând, în trecerea lui prin timp ca şi în năzuinţa prin spaţiu, nimic: Nimic în lumea asta, nimic în nefiinţă4), *) Sunt capete profunde. 2) Jn orele fatale. ®) Somnoroasa. 4) Mi gloria per bien amar. 33* www.digibuc.ro IOO AL. CIORĂNESCU 366 omul nu poate să întreprindă nimic împotriva acestui destin. Toate valorile în care el crede, şi pe care construeşte sisteme, sunt false, şi cei cari caută adevărul se muncesc în zadar: Ştiinţă, faimă, nume, nimic!. .. toate minciuni! Acei ce să le prindă aleargă, sunt nebuni1), Criteriile morale prestabilite sunt tot atât de încerte, şi se pot reduce la nişte simple ficţiuni, de vreme ce Onoarea e o vorbă, virtutea e un nume2 *), dedesubtul cărora nu se află nimic. Iar cele pe care ar trebui să se bazeze transformările şi ameliorările sociale, şi care sunt cu atât mai nesigure cu cât li se adaugă mobilitatea, nu sunt nici ele mai bune: Sisteme, legi, credinţe, guverne, tot se schimbă, Şi-aceasta se numeşte progres în noua limbă 8), ceea ce însemnează o negaţie a posibilităţii progresului, « poetică minciună » cu care oamenii se amăgesc singuri. De altfel această negaţiune avea să fie reluată cu mai multă vehemenţă în altă parte, în care poetul începe chiar prin a afirma, pe un ton cu totul hotărîtor, că « nu e nou nimic sub soare », pentru a se întreba apoi ce progres a putut să aducă necontenita prefacere socială, faţă de stările de lucruri din trecut: Ce e nou ? E felonia Negrelor trădări ? E cruzimea, tirania, Aste tulburări ? Sunt statuile regale, Stâlpii ’mpărăteşti Erijaţi pe piedestale De-oase omeneşti? x) Mi gloria per bien amar. 2) In fine. *) Sunt capete profunde. www.digibuc.ro 367 ALEXANDRU DEPARĂTEANU IOI Sunt palatele splendide Umerii strivind Bietelor Cariatide De-oameni suferind ? 1) In urma unei asemenea negaţii absolute a oricărui preţ al vieţii şi a oricărui farmec al acestei existenţe cu fiecare clipă aplecate mai mult spre dehiscenţa finală, se înţelege că atitudinea poetului va fi aceea a unei sumbre, byroniene disperări, în care cel dintâi lucru pe care îl regretă e faptul întâmplător şi nedrept că această existenţă i-a fost acordată, de vreme ce conştiinţa atâtor mizerii nu-i lasă degustarea cel puţin a firavelor bucurii ce ar fi putut să-i mai rămână: Nimic bestia crudă, oribilă, impură Cruţând, schimbă ce este cap d’operă ’n natură In monstru ’ngrozitor, Din lume face haos, pantera ’nfuriată Ea, ea, Mizantropia ce naşte deodată Cu moartea tuturor.... Şi nu mai vezi în lume, cu toată-a ei splendoare, Mai mult decât o sumbră cavernă, o ’nchisoare... Faţă de absenţa oricărui interes al existenţei, revolta poetului e cu totul îndreptăţită, şi dacă nu duce până la propria suprimare, el ridică în schimb o furtună lăuntrică în urma căreia sufletul se purifică prin ură, dacă aceasta se poate numi o purificare, o ură îndreptată împotriva esenţei însăşi a existenţii sale: » Oh, tot afar’ de tine găseşti atunci mai mare, Mai bun, mai nobil; totul Amor atunci îţi pare, Şi Ură numai tu; . Oroare, luptă oarbă, vârtejul, devastarea, Satan, ce pe când zice aşa toată crearea, El singur zice nu 2). Dar, oricât de sinceră ar fi izbucnirea aceasta, atitudinea satanică nu e cu totul potrivită firii intime a poetului nostru, * *) 1) Nihil novi sub sole. *) In fine. www.digibuc.ro loa AL. CIORANESCU 368 şi ni se pare mai curând o intrusiune livrescă în cugetările lui personale. De aceea asemenea explozii nici nu se mai întâlnesc în opera lui, care se poate caracteriza ca o căutare de echilibru, pe leagănul celor mai intense variaţii, ce merg dela idila însorită şi primăvăratică din Vara la ţară până la izbucnirea de revoltă pricinuită de acumularea atâtor amărăciuni extrase din propria experienţă. Acum, când s’a văzut care sunt cei doi poli ai temperamentului său, ce element pozitiv aduce în poezia lui Depărăţeanu, şi ce reprezintă negaţia lui, vom încerca să vedem pe ce puncte se va găsi echilibrul. Exploziile de nemulţumire ale unui temperament vehement ca acela al poetului nostru duc neapărat la satiră. Aceasta e într’adevăr albia în care se scaldă amărăciunile lui, găsind în această concentrare şi împroşcare asupra celorlalţi a veninului lăuntric un fel de derivare a propriilor dureri. Astfel când, mânat de acelaşi sentiment care îl făcea altădată să constate > neputinţa ameliorării stărilor sociale, se gândeşte la asupririle pe care le îndura ţăranul în trecut dela ciocoii hrăpăreţi ce strângeau avere Nu la drum, ca hoţii, nu, doamne fereşte! Ci de,'* ştii, ca omul casnic, strângător, Ca ăla ce cată zău! în viitor. Are biet soţie, copii, — să-i trăiască! Cată să le lase, de! să-i procopsească. Ce! cum poate omul! ce-are cineva Cum şi-a strâns coconul starea a’ntreba ?... Luau creştineşte, fără vreo ’ntinare... Dai de vrei dreptate, dai de vrei onoare... Dai să capeţi slujbă, dai la boerie... Era obiceiul, iar nu vreo hoţie. Era mâna moale, dalbă, delicată, Iar nu labă de-alea groasă şi crăpată. .. îi place să-şi imagineze în acelaşi timp că pe aceşti răpitori ale căror apucături le înfăţişează cu atâta sarcasm îi aştepta la vreme cuvenita pedeapsă: A, haiducul pe-ăştia cum mi-i mai trăsnea l1) ’) Haiducul. Cf. Isus în templu. www.digibuc.ro 369 ALEXANDRU DEPĂRÂŢEANU 103 Dar satira nu e decât o mai rafinată explozie de mânie, şi nu însemnează prin urmare o împăcare. Dualismul pe care l-am constatat în sufletul poetului, dorul lui de pace contrariat de necontenitul sbucium al amărăciunilor diverse culese din experienţele existenţei, se întâlnesc şi se împreună pe alte planuri, în recunoaşterea unor valori pe care în sfârşit poetul acesta atât de blazat nu se mai poate resemna să le nege, deoarece în lipsa şi a lor existenţa i-ar rămânea cu totul nesprijinită pe temeiuri stabile. Astfel ultimul lucru în care el mai îndrăzneşte să creadă este puterea magică a poeziei, la a cărei lumină feerică vieaţa îmbracă alte colori, singurele în care mai poate fi suportată, şi de aceea când amărăciunea a ajuns culmea şi când niciun farmec nu se mai poate găsi trecerii terne a zilelor fără înţeles, singurul lucru pe care îl cere e tocmai acesta: Acum, că niciun soare vai! nu mai mă ’ncălzeşte, Că niciun Mai pe frunte-mi flori nu mai împleteşte, O Doamne, fă să mori Sau dă-mi şi mie ’n iarnă-mi ca la privighetoare Un câmp mai plin de roze, un cer mai plin de soare, Un cuib mai plin de-amor1), adică puterea de a mai păstra închipuirile poeziei, care e ca un balsam lăsat omenirii pentru a alina îndelungatele ei suferinţe, de vreme ce » * Cel ce ia pruncii de lângă mume, Frunza din arbori, floarea din văi, El, o poete, a pus în lume, Ca s’o console, poeţii săi 2). Aceeaşi putere şi acelaşi farmec ştie să răspândească iubirea, o nouă fereastră prin care viziunea vieţii apare mai îmblânzită: Pătrunde pretutindeni, şi pretutindeni duce Lumina sa ce face pe cel mai rău de luce Ca şi pe cel mai sfânt, x) Jn fine. 2) Elegie. www.digibuc.ro io4 AL. CIORÂNESCU 370 Amorul inefabil, imens, etern, amorul, Simţit atunci când nu mai îşi simte muritorul Ignobilu-i pământ1). Amor şi poezie se împreună de altfel atât de bine încât adeseori, cerându-le, poetul nu mai ştie ce a cerut. Prin amândouă, prin haina de iubire cu care o îmbracă şi prin lumina înaltelor închipuiri prin care o priveşte, femeia îi apare ca o icoană a cărei adorare e capabilă să transforme şi să înfrumuseţeze. Iubire şi poezie merg împreună nu numai când e vorba de asemenea pasiuni, dar şi de alte tot atât de înalte valori sufleteşti. Astfel patria, care atunci când cântăreţul se află departe, reuşeşte să-i smulgă adeseori câte un suspin, la amintirea vreunui tablou rustic ca acela pe care îl reîmprospătează iubitei: Colo ’n fundul sumbru focul potolit Unde păstoraşul vise de-aur face, Doarme sau suspină doine... sfântă pace!2) si căreia i se adresează cu atâta vehementă atunci când o presimte din toate părţile înconjurată şi ameninţată de duşmanii lacomi să-si însuşească avuţiile ei: » * * i Sunt orbi: nu văd în juru-ţi toţi fiii cum se-adună, Sunt surzi: n’aud fanfare ce ’n munţii tăi răsună. O, iartă-le, Române, la câini şi la vrăjmaşi, Dă pâine, căci ai multă, dă pâine, să-i îngraşi 8), patria dimpotrivă închipuită alteori sub aspectul idilic ce-i era drag, apare ca o putere magică strigându-1 la sânul ei din depărtările unde se află Pe-acolo, Doamne mare, frumos unde pământul Se-adornă de cunune ca fetele de flori Şi unde, când prin selbe şi câmpi se plimbă vântul, Edenice parfumuri ridică pân’ la nori 4). !) In fine. *) Scânteia. *) De ce pe ceru-ţi luce. *) Ay Dios de mi tierra. www.digibuc.ro 37i ALEXANDRU DEPĂRĂŢEANU I°S Astfel trecutul aceleiaşi ţări i-a fost. încă de când, adolescent nepriceput în ale poeziei, îşi încercase pentru întâia oară degetele pe liră, o temă de inspiraţie, ca în Argeşul căruia îi vorbeşte amintindu-i timpurile de mărire ale acestui pământ, ca în O sărutare din vechime, unde îi place să îmbine amorul şi vitejia, după o formulă ieftină care vine dela Bolintineanu, dar corespunde întru totul sentimentului său. Patria şi trecutul ei alcătuesc împreună o entitate morală de covârşitoare importanţă, care e în stare ea singură să călăuzească paşii, nesiguri în faţa atâtor alte drumuri, ai acestui poet. Mormintele strămoşilor nu vor putea să nu vorbească unui asemenea spirit, şi glasul lor e atât de puternic şi de poruncitor încât el singur nu ştie de-i va putea rezista: O, groapa lor călcată de-atâtea tălpi stupide Emană suflet astfel de forte, că prea rari Din cei ce-1 beau sunt vase aşa de mult solide încet să nu se spargă sub dânsul... Ei sunt mari!1) De aceea el ştie cât de mult rămâne dator acestei patrii, al cărei spirit intră în compoziţia intimă a sufletului său, şi oricât de mult se va sili să se despartă şi să se depărteze de ea, pecetia provenienţii îi va rămânea totdeauna imprimată indelebil asupra propriei personalităţi, ca şi amintirea cuibului părăsit: Cuibul, cald şi vesel cât timp puişorul Fuse fără aripi, — când îşi luă sborul, Mare, ca să ’noate ’n soare şi ’n azur, « Sboară »! zise cuibul rece şi obscur, Şi trist de ’ntristarea ţărilor lăsate Şi plângând de plânsul mamelor uitate, « Sboară pân ’la ceruri, pân’ la Dumnezeu, Dar spune-i, o spune-i că te-am crescut eu!»2) Dela dragostea poporului ţării sale, poetul va merge însă şi mai departe, la dragostea omului în general, el care îşi x) Ay Dios de mi tierra. a) Cuibul. www.digibuc.ro AL. CIORÂNESCU 373 106 cântase odinioară satanica ură pentru tot ce e omenesc. In realitate s’ar putea spune că între cele două poziţii nu există discrepanţă, ura privindu-i mai cu seamă ceea ce e omenesc în el însuşi, dela dorurile care nu se ridică înăuntru decât ca să-l amăgească, până la funcţiunea gândirii pe care o constată în cele din urmă tot atât de înşelătoare, pe când dragostea aceasta pentru semenii săi are un înţeles umanitarist, e ca o îmbrăţişare prin care vrea să se confunde cu massa, pentru ca în comunitatea destinului rezervat tuturor să uite nălucirile care îl chinuiseră cu o clipă mai înainte. De aceea el va fi cântăreţul unor aspiraţii spre mai bine, tocmai el care negase posibilităţile de progres ale omenirii, şi va cere faţă de poporul până atunci înşelat de demagogia claselor conducătoare, o atitudine mai sinceră, care ar trebui de sigur să înceapă cu luminarea acestor masse inconştiente: Poporul plin de patimi profunde, tenebroase, E muntele vulcanic cu pântecele roase, Umplut de foc, de lavă şi fum năbuşitor... El n’are ’n noaptea-i sumbră o stelă cât de mică, De-aceea o scânteie, o vorbă îl ridică. Fiţi dar cu dânsul sinceri! O, nu fie minciuni Acele vorbe bele ce fac din naţiuni Adesea scări Ia tronuri, ades cariatide Pe care-ambiţioşii cu limbile splendide Şi sufletele negre palatele-şi zidesc1). De unde deci ar putea veni îndreptarea? Dela principiile mari pe care poetul acesta, ca orice romantic, le va cânta, dela libertate2), dela geniul înfăţişat ca o scânteie divină menită să transforme naţiunile3) şi slăvit pentru aceste merite ale lui ca în meditaţia lui Lamartine ce poartă acest titlu, şi în sfârşit dela ceea ce încă de mai înainte descoperise că e făcut ca să înfrumuseţeze orice, dela poezie. Graţie ei oricine poate să vadă că, împotriva mizeriilor zugrăvite până acum, vieata e totuşi frumoasă, si că însăsi nenorocirea cea mai neagră şi nefericirea cea mai ascuţită pot căpăta, prin I) Poporul plin de patimi. J) Nainte, mai nainte. a) Ce dulce e-adierea. www.digibuc.ro 373 ALEXANDRU DEPĂR&TEANU 107 lumina pe care ea le-o împrumută, un aspect nou, înflorind în mijlocul acestui întuneric momente de o grandoare care lasă loc celor mai înalte nădejdi şi îngădue totuşi încrederea în partea cea bună a omenirii. Astfel sentimentele omeneşti îl îndreptăţesc să mai păstreze, deasupra blazării pe care i-a adus-o o atât de tristă experienţă personală, asemenea speranţe, şi contemplarea unui tablou în care o mamă în mizerie îşi plânge zadarnic nenorocirea din care nicio minune nu vine s’o scoată, dar zâmbeşte la rândul ei îndată ce pe buzele pruncului pe care îl ţine pe braţe se iveşte lumina unui surîs, şi uită în speranţa acestei raze tot ce o muncise până atunci, e făcută ca să-l întărească în aceste credinţe1). Acelaşi e tabloul în cunoscuta lui poezie Mama, şi acelaşi înaltul îndemn de încredere în propriile noastre puteri, care se desprind dintr’însul. Astfel atmosfera sumbră în care ne aduseseră tristele închipuiri ale poetului desamăgit de cugetare şi, poate mai puţin, de contactul cu vieaţa, se luminează din nou la priveliştea peisajului atâtor speranţe care totuşi îi rămân îngăduite. In alternarea neîncetată de sentiment care, de data aceasta, nu e nouă în literatura română, de vreme ce poate fi regăsită în aproape toate poeziile lui Grigore Alexandrescu, credem că stă poezia lui Depărăţeanu. îndemnat prin temperament către avânturile dionisiace ale vieţii din care a căutat la început să extragă gustul cel mai imediat, o umbră intervine în curând ca o aripă de corb deasupra acestor bucurii din care niciuna nu mai rămâne pură şi nealterată, şi îngăduind numai în depărtare, în zări pe care poetul nu mai poate spera să le vadă ajunse, perspectiva peisajului luminos din care această serie de gânduri l-a izgonit. Sistemul de cugetare se vede cu desăvârşită claritate în Vara la ţară, unde, după ce începe prin a-şi reprezenta vieaţa sensuală şi nestingherită a firii în mijlocul căreia se doreşte întors, poetul se simte parcă dator să explice de unde îi vine această dorinţă: Moară tonţii în palate îmbrăcate Cu covoare d’ Ispahan, J) Pe jos în ni}te paie. www.digibuc.ro io8 AL, CIORĂNESCU 37+ exclamă el, continuînd, într’o paranteză care nu e de loc făcută ca să încapă în cadrul unei idile, o expunere asupra tabloului societăţii aşa cum o vede el, a lumii unde Dela mic până la mare Fiecare E victimă sau călău. Lumea noastră e un mare Stârv din care Mii de bestii se nutresc, Mii de pasări şi de fiare Ce prin ghiare împart hoitul omenesc. Şi numai după ce a îndreptat împotriva lumii această nouă săgeată, după ce a făcut loc fierii care necontenit îl chinueşte, poetul se întoarce la cugetarea iniţială. Dar se va observa îndată deosebirea; de unde poetul începuse prin a spune că locuinţa lui e într’adevăr la ţară, petrecerea lui acolo fiindu-i o realitate, după ce a intrat în cealaltă serie a gândului şi şi-a înfăţişat mizeriile vieţii omeneşti, bucuria pe care şi-o propusese şi la care încearcă acum zadarnic să se mai întoarcă, îi rămâne impură, şi vieaţa, fie chiar al ţară, pierde acel filtru magic de care ne vorbise altădată ca de singurul lucru care poate să-i dea un gust. Altfel ce rost ar avea, ştiind din prima lui mărturisire că valea verde îi aparţine, aspiraţia care se vede a rămânea atât de vană: Daţi-mi, daţi-mi valea verde Unde pierde Omul negrele gândiri ? Negrele gândiri nu-1 vor părăsi niciodată; ele rămân ca o perpetuă dublură a acestui temperament îndrăgit de lumină şi de vieaţa nealterată a simţurilor dominatoare, dar sbuciu-mat în fiecare clipă de răul romantic ca de un şarpe crescut cu îngrijire la sân. www.digibuc.ro 375 ALEXANDRU DEPĂRĂŢEANU 109 In ce fel a ştiut Depărăţeanu să spună toate aceste lucruri ? Atunci când e vorba de un poet dublat de un cugetător, şi când conţinutul versurilor e mai însemnat decât felul în care vorbeşte, n’am şti să acordăm formei prioritatea de interes pe care alţii totuşi i-au dat-o, de vreme ce Depărăţeanu a apărut în ochii generaţiilor următoare ca un poet condamnat de artificialitatea limbii în care scrisese. Intr'adevăr, toate judecăţile emise asupra valorei operii lui se opresc mai cu seamă asupra acestui punct, şi extrag din el sentinţa capitală împotriva operei lui Depărăţeanu, operă care n’ar fi destinată să trăiască şi care ar rămânea o simplă curiozitate literară, pentru greşeala autorului ei de a fi întrebuinţat o limbă plină de neologisme pe care capriciile ulterioare ale vorbirii le-au exilat cu totul. Nu vom nega veracitatea acestei afirmaţiuni, de a cărei realitate se poate convinge oricine a avut o clipă în mână volumul de versuri al lui Depărăţeanu. Limba în care scrie el e într'adevăr îndopată de cuvinte străine, franceze sau italiene, şi de aceea e adeseori ininteligibilă acelui ce nu cunoaşte cele două limbi; pierderea nu e însă numai aceasta, căci însăşi frumuseţea imaginilor decade şi se stinge cu totul, de vreme ce nimeni n’ar putea obliga pe cetitorul unor asemenea versuri, în care se zugrăveşte frumuseţea unei iubite, Şi bellă, graţioasă ca astra tremurândă Ce spuntă ’ntâi pe ceruri, să reconstitue farmecul iniţial al viziunii întrezărite de poet. Atâtea cuvinte întrebuinţate în mod obişnuit de poet apar astăzi ca nişte scorii ce îngreuiază lectura. Isus e gnelul mistic, iar iubita cu faţa vermelie şi cu capilura blondă, e vilă şi nu ia seama la flamma internă în care se consumă poetul. A penetra, fatigat, a erra, guttă, seclu, sujet, folastru, dard, turbillon sau mervelie sunt numai câţiva dintre termenii de cari se folo- » seşte, şi e bine înţeles că un cititor modern nu va trece peste ele fără să zâmbească şi fără să acuze pe poet. Dar vina nu e numai a lui Depărăţeanu. N’are decât să cetească cineva orice altă scriere a epocei, şi va întâlni la fiecare pas aceeaşi terminologie. Nu poate fi vorba de lipsa www.digibuc.ro IIO AL. CIORĂNESCU 37& simţului limbii, căci dacă simţul limbii lipseşte unei generaţii întregi, suntem îndreptăţiţi a crede că nu-1 vom găsi nici Ia cea următoare. E vorba numai de progresul fatal al vorbirii, care stabileşte în mersul ei reguli, uneori conforme spiritului ei şi alteori provenind din simple capricii, mai cu seamă când e vorba de neologisme şi de forma în care ele vor fi adoptate definitiv, astfel încât nu se poate cere cuiva care trăieşte într’o epocă de primenire atât de totală a limbii,, să ghicească dela început în ce direcţie vor merge aceste reguli. Limba epocei dintre 1850 şi 1870 abundă în inconsequenţe şi contraziceri dintre cele mai flagrante, dintre care atâtea persistă şi până acum, pe când altele s’au anulat, o formă anumită căpătând în cele din urmă prioritatea. Astfel Grigore Alexandrescu scria în O profesiune de credinţă: Şi la cauza cea sacră eu mă devuez cu totul, pentru ca mai târziu, observând fără îndoială că uzul înclină mai de grabă spre această ultimă formă, să înlocuiască pe mă devuez cu mă devotez. Şi ca acesta s’ar putea aduce atâtea exemple, din care tot atât de bine s’ar vedea că neologismele erau pe atunci luate aproape fără schimbare din limba franceză, ceea ce le dă astăzi aspectul de barbarisme, de când ne-am obişnuit cu forma italienizată, mai aproape de spiritul limbii române, a acestor cuvinte. Mai cu seamă repertoriul teatrului din Bucureşti e caracteristic în această privinţă, datorită faptului că e alcătuit în cea mai mare parte din traduceri din franţuzeşte, în care tiparul limbii franceze e păstrat până şi acolo unde ar părea imposibil, în Furberiile lui Scapin şi în Gaminul de Paris, căruia de altfel C. D. Aricescu îi răspundea în Românul din 1859 prin Gaminul de Bucureşti. Publicul însuşi înţelegea cât de departe merg aceste decalcuri, căci vedem în 1861 pe I. Bălăşescu adresând această critică piesei Un amor fatal, sau pardonul Sfintei Ane: « Limba traducţiunii ar fi fost bună, dacă nu s’ar fi auzit vorbe ca instruisat în loc de învăţat, sir în loc de Sire, amportat în loc de învins, garson în loc de băiat, şi alte multe de astă natură, care au bunul www.digibuc.ro 377 ALEXANDRU DEPArATEANU III de a ne duce fără multă cheltuială în Franţa, în loc de a ne scoate din babilonul limbistic în care ne aflăm căzuţi »x). Babilonul linguistic era o realitate inevitabilă a acelei epoce în care literatura îndrumându-se pe cărările noui deschise de contactul cu mişcările apusene, se vedea lipsită de sprijinul limbii rămase cu atâtea veacuri în urmă, şi de cele mai multe ori incapabilă să cuprindă în tiparele ei proprii nouile idei ale vremii. De aceea năzuinţa de a îmbogăţi graiul prin acumularea neologismelor e cu totul explicabilă şi firească, şi experienţa Renaşterii, căreia limba franceză îi datorează atâtea cuvinte greceşti şi latineşti, arată de cât folos e un asemenea curent gramatical. E deci o absurditate a face pe Depără-ţeanu răspunzător de o vină care, privită din alt punct de vedere, ar putea să fie un merit sau cel puţin o curajoasă încercare, şi de care în orice caz nu e singurul ce trebue acuzat. De aceea, mulţumindu-ne să constatăm că instrumentul linguistic de care se foloseşte poetul e imperfect, nu pentrucă e al său, ci pentrucă aparţine epocei sale întregi, vom prefera să ne ocupăm de meritele formale ale lui Depărăţeanu. Ele constau în primul rând în inovaţiile metrice pe care le-a introdus în poezia română; ritmul atât de graţios şi de fericit din Vara la ţară nu e singurul pe care el să-l fi întrebuinţat cel dintâi. Versul de 14 şi 15 silabe, cu accentul căzând din patru în patru silabe: Suave flori scăldate de-argintii şi clare unde, Femei din ţara mea ce vă iubesc şi vă ador, îi aparţinea de asemenea. Cu totul fericită e la el întrebuinţarea versurilor scurte pe care ştie să le îmbine atât de armonios: Vai o ştiu !... Minte-o tiu !... > Vântu-i fâlfâia rochiţa, Frigu-i îngheţa pieliţa, *) Naţionalul din 15.I.1861; reprodus de d-1 C. Ollănescu, Teatrul la Români, (Academia Română, Memoriile Secţiunii Literare, s. II, voi. 20), Bucureşti 1898. V, 237, notă. www.digibuc.ro 112 AL. CIORĂNESCU 378 Neaua îi albea cosiţa, Şi-alerga Şi striga, Mică prin Parisul mare, Tristă ’n vesela-i serbare... Un merit formal e de asemenea preciziunea trăsăturii care sugerează tabloul, vivacitatea liniilor acestei poezii făcute în întregime din vieaţa adevărată. Iată de pildă spectacolul dărî-mării unei învechite clădiri: Lucrătorii de pe schele Cu ciocane, cu securi Dau în ziduri foarte grele Şi ’ndesate lovituri Sar scânteie de prin pietre, Sbor funingini de prin vetre, Totul cade sgomotos; Un cutremur ţi se pare Că ’n teribila-i turbare Susu ’ntreg l-aruncă jos. Această preciziune e întovărăşită de o mare varietate a închipuirii ca şi a expresiei, de o mobilitate a fanteziei care, susţinută de o neobişnuită bogăţie a capitalului de cunoştinţe şi a vocabularului referitor la ele, îi dă putinţa să reprezinte în puţine linii cele mai variate şi mai clare imagini. Să cetească cineva aceste Demoliţiuni din care face parte strofa de mai sus, şi care nu e decât o înşirare de tablouri diverse pe firul aceleiaşi fantezii: Casa care se dărîmă cu atâta sgomot, ce a fost ea oare în trecut ? Poate un castel Unde-armurele ’n ciocnire Şi fanfarele dau son, unde anonimul baron ce-1 va fi locuit odată aştepta «precum lupu ’n vizuină» prada ce avea să-i pice, şi unde vreun sclav a putut altădată să strivească întocmai « ca pe-un ou tiranul său ». Poate a fost însă o închisoare Unde roata, cleşte, biciul Focul, lanţul greu de fier, Carnea noastră palpit ândă www.digibuc.ro 379 ALEXANDRU DEPĂrATEANU ii3 . Sfâşiau precum flămândă Fiara rupe prada sa, Şi vârând căluşu ’n gură Creaturei din tortură, Nici a plânge n’o lăsa. Sau poate o mănăstire care « sub arcada-i de granit» ascundea cele mai mârşave şi mai nebănuite luxurii, « coperea scârnave cete de călugări» cărora acest sacru lăcaş «le servea de lupanar », dacă nu casa unui paricid Ce oribil, plin de spume, Peste pieptul unei mume îndesând genunchi de fier, Sufletu-i făcu să verse, Şi de sânge mâna-şi şterse Pe-aste ziduri care pier. Sau în fundul acelei clădiri se ascundea pe vremuri alcovul în care « vreun Othello fără frică Desdemona-i a răpus », dacă nu va fi fost cumva casa vreunui puternic al veacului, construită din jafuri şi impilări, încât O columnă ridicată Costă-o ţară despuiată Şi tot stâlpul un mormânt. Se adaugă la aceste merite acela pe care i l-am semnalat vorbind de Grigore-Vodâ, posibilitatea de a-şi exprima cugetarea pe mari întinderi, de a da versului o respiraţie largă, făcută să încapă expresia analitică a cugetărilor lui, ca în strofe de măsura aceasta: O, când azurul cerului vine In ochiul vostru ca să lumine, Să risipească ai voştri nori, O, şi-aurora lin când descinde Purpura buzei sale-a destinde Pe obrăjorii voştri de flori, Şi când prin aer râsu vă sună, Ziua la soare, seara la lună, Fuga prin curte, copii, când daţi, Şi ’n multe jocuri plini de sudoare 34 34 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare, Seria III. Tom. VII. www.digibuc.ro AL. CIORĂNESCU 380 114 Sub ale voastre păsuri uşoare Iarba plăpândă vesel călcaţi, De vreţi a duce jocu ’nainte Şi ’n loc de-a râde să nu plângeţi, O totdeauna luaţi aminte, Luaţi aminte să nu cădeţi! Abilitate de stihuitor care utilizează în chip fericit forme încă nefolosite de prozodia română, varietate de închipuire şi de vocabular, respiraţie susţinută şi vastă a versului eliberat din strâmtoarea frazelor scurte şi lipsite de incidente, toate acestea se adaugă astfel meritelor de fond ale poeziei lui Depărăţeanu, dovedind că şi în ceea ce priveşte aspectul formal al operei lui, condamnarea ce îl relegase în uitare e neîntemeiată şi nedreaptă. Pentru cine a urmărit activitatea poetului aşa cum a fost înfăţişată până aici, meritele lui vor fi apărut pe atât de evidente pe cât au fost de puţin preţuite de contemporani. In teatru Depărăţeanu a fost un adevărat iniţiator, şi Grigore-Vodâ n’ar necinsti studiile de istoria literaturii, de care a fost până acum ignorată. In istoria legăturilor noastre cu literaturile apusene, acelaşi poet însemnează o verigă ce nu poate lipsi în lanţul influenţelor romantismului francez, şi e totodată cel dintâi care ne aduce aproape poezia populară spaniolă. In poezie, în sfârşit, lăsând la o parte aceste merite formale, Depărăţeanu ni se pare un poet de cultură şi de cugetare, şi aşezat în linia scriitorilor noştri gânditori, între Grigore Alexandrescu şi Mihail Eminescu, apropierea nu ar înjosi pe niciunul dintre aceşti tovarăşi. www.digibuc.ro ANEXE 34* www.digibuc.ro www.digibuc.ro I. Genealogia Depâr âţenilor Stancu Căpitanul Sandu Depărăţeanu X Maria Ion Vetra (X Vericeanu) (X Lerescu) (X Bârcă) (X Hrisopolu) www.digibuc.ro n8 AL. CIORĂNESCU 384 II. Actul de naştere al lui Al. Depărăţeanu însemnarea celor ce să botează S’au născut pruncul parte bărbătească în luna şi zioa anului ce să arată înprotivă. Tatăl pruncului Petru şi muma Ilisaveta, lăcuitori din Ruşi de Vede, s’au botezat şi s’au uns cu sfântul mir, prin mine priotul Aleco sin Enache, parohialnic al bisericii Sfnt. Apostoli care să află în Ruşi de Vede, în luna Februar 25, zioa Duminică şi anul 1834, şi s’au dat în sfântul botez pruncului numele Alecăsandru, lăcuit în Ruşi de Vede. S’au adeverit de supt iscăliţii: Obrazul bisericesc: Popa Alecu sin Enaiche. Naş: Theodor Bâsărăbescu. Părinţii prun.: Petre, soţiia Elesaveta. 1834» în luna Februar 25 w Duminecă No. 1. (Arhivele Statului, Bucureşti, Actele stării civile: Roşiorii de Vede, Biserica Sf. Apostoli, 1834). III. Din « Catalogul clasului III gimnasial» dela Sf. Sava, pe anul şcolar 1852—1853 DEPEREŢEANU ALECSANDRU Geografie Istoria 1852---1853 L. Latină Fisică sfântă Desemnul Matematică LUNA Lipsirea Purtarea Gradul Lipsirea Purtarea Gradul Lipsirea 1 Gradul Lipsirea Purtarea Gradul învăţăturii învăţăturii Purtarea învăţăturii învăţăturii Septembrie .... O I I O I I O 1 E O I E Octombrie .... O I E O I 1 E O E E O I E Noembrie ..... O I E O I E O I E O I E Decembrie .... O I E O I E O I E O I E Ianuarie..... O I E O I E O I E O I E www.digibuc.ro 385 ALEXANDRU DEPĂRÂŢEANU 119 (urmare) Geografie Istoria 1852---1853 L. Latină Fisică sfântă Desemnul Matematică LUNA Lipsirea Purtarea Gradul Lipsirea Purtarea Gradul Lipsirea Purtarea Gradul Lipsirea Purtarea Gradul învăţăturii învăţăturii învăţăturii învăţăturii Februarie..... O I E O I E O I E 2 I E Martie...... O I E O I E O I E O I E Aprilie...... 2 I 1 E I I E O I E O I E Mai....... O I E O I E O I E O I E Iunie....... O I E O I E O I E I 4 E IV. Din catalogul clasei a IV gimnaziale dela Sf. Sava pe anul şcolar 1853—1854 DEPEREŢEANU ALECSANDRU 1853---1854 L. latină L. ger¬ L. fran¬ Istoria Desemnul mană ceză veche LUNA Lipsirea Purtarea Gradul Lipsirea , Purtarea Gradul Lipsirea Purtarea Gradul Lipsirea Purtarea Gradul Lipsirea Purtarea Gradul învăţăturii 1 învăţăturii învăţăturii învăţăturii învăţăturii Septembrie .... O I E I 1 1 O O 0 I I 2 O I I Octombrie .... 2 I E 6 1 1 O O 0 2 I E I I E Noembrie..... O I E 9 1 1 O O 0 O I I O I E Decembrie .... I I E 3 1 0 O O 0 O O O 2 I E Ianuarie..... 3 I E 3 1 1 4 I 2 O O O 6 I E www.digibuc.ro 120 AL. CIORĂNESCU 386 (urmare) 1853---1854 L. latină L. ger¬ L. fran¬ Istoria Desemnul mană ceză veche LUNA Lipsirea Purtaree Gradul Pipsirea Purtarea Gradul Lipsirea Purtarea Gradul Lipsirea Purtarea Gradul Lipsirea Purtarea Gradul învăţăturii învăţăturii învăţăturii învăţăturii învăţăturii Februarie..... I I E 3 I E 5 3 2 I I E O O 0 Martie...... 2 I E 2 I E 4 E E I I E 6 I E Aprilie...... 2 I E 3 I E O O O I I E 3 I E Mai....... 4 I E 5 I E O O O 5 I I IO I I Iunie....... --- --- O --- --- O --- --- O --- --- O --- --- I V. ALEXANDRU ION, Cu mila lui Dumnezeu şi voinţa naţională Domn al Principatelor Unite, Ţara Românească şi Moldavia, La toţi de faţă şi viitori sănătate. Asupra raportului Ministrului Nostru Secretar de Stat la Departamentul Trebilor din Intru cu No.......... Am decretat şi decretăm ce urmează: Art. II. D. Alexandru Deperieţeanu se numeşte subprefect în vacantul post al plăşii Teleormanului din judeţul Teleorman, primin-du-şi leafa de când a început a funcţiona. Art. III. Ministrul Nostru Secretar de Stat la Departamentul din Intru este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestui decret. Dat în Iaşi la 5 August 1860. Alexandru loan. Ministrul Secretar de Stat la Departamentul din Intru, G. Costaforu. (Monitorul Oficial, 12.VIII.1860, p. 881). www.digibuc.ro 3«7 ALEXANDRU DEPARÂŢEANU 121 VI. Priimim următoarea scrisoare, pe care o publicăm rugând pe Domnul subprefect Alecu Deperieţeanu, din plasa Teleorman, ca daca nu voeşte să ne facă abonaţi, cel puţin să nu ne împiedice în interesele noastre; noi nu cunoaştem pe Domnul Deperieţeanu, nu ne-am aflat niciodată în calea carierei dlui, nu am oprit niciodată soarele care îl luminează, nici razele sale de a-1 încălzi; nu ştim pentru ce ne persecută. Şi-apoi ce persecutare ? Ne goneşte în jurnalul nostru. Demnă faptă a unui demn apostol apelpisit al apelpisiţilor. Domnule Depe-rieţene, fii samsarul roşiilor şi al apelpisiţilor, dar nu ne împiedica pe noi, lasă-ne şi pe noi să ne bucurăm de libertatea pe care Dv. exclu-siviştii o hrăpiţi pentru Dumneavoastră. Şi ce mijloace întrebuinţaţi ? Iată scrisoarea ce priimim: Domnule Redactor, La Iuliu 13 eu (poate şi alţii) m’am abonat la jurnalul Dumneavoastră prin Domnul Deperieţeanu, subprefectul plăşii Teleorman, cărui am şi plătit costul abonamentului; am fost dar foarte mirat, Domnule, că nu am priimit până acum jurnalul, şi am fost încă şi mai mirat când mi-aţi spus că nu aţi priimit nici comunicare de abonarea mea, nici banii abonamentului, şi când mi-aţi dovedit aceasta prin arătarea condicilor şi a corespondenţei Dumneavoastră. Mă opresc aici, lăsând lumii să califice purtarea Domnului Subprefect, şi vă rog, Domnule redactor, să credeţi în desăvârşita mea consideraţie. Euclid Gavala. (Păcală, I, 14, din 17.IX.1860, p. 109). VII—VIII. Publicăm următoarele două scrisori pe răspunderea autorului lor; rugăm însă pe public ca să nu confunde pe D. Euclid Gavala, locuitor din Teleorman, cu onorabilul domn Aristide Gavala, locuitor în Bucureşti şi cunoscut de toţi ca bărbatul cel mai prob şi independent. . Redacţiunea. Cine este Domnul Euclid Gavala? vor întreba mulţi din cetăţeni. Domnul Gavala e cu şederea în districtul Teleorman, la satul Găr-deşti, şi poartă numele de advocat. Domnul Gavala este acela care a lăsat pe drumuri trei femei nenorocite. www.digibuc.ro 122 AL. CIORĂNESCU 388 Domnul Gavala este acela care dă mărturii mincinoase. Domnul Gavala încurcă pe ţărani supt numire de advocat. Domnul Gavala este acela care poartă şi nume de arendaş. Dumnealui a încurcat pe ţăranii din Gărdeşti, în unire cu I. Ionescu, arendaşul moşiei domnului Costaforu. Domnul Gavala este acela care tocmeşte scriitori prin hanuri la Bucureşti, şi în loc de plată le ia şi hainele de pe ei. La tribunalul Teleorman s’au vândut 64 chile porumb prin mezat, avere a lui I. Ionescu secvestrat de domnul Foru. Cumpărătorul a răspuns banii în judecătorie, şi când a mers să ridice porumbul a găsit clopotul Colţii ascuns în magazia vestitului Gavala. La formele mezatului se afla reprezentant din partea domnului Foru Domnul I. Copcea, care a ridicat din tribunal toată suma banilor ce-i depusese cumpărătorul porumbului. Acum acel domn Copcea a devenit judecător la tribunalul Teleorman, şi cumpărătorul porumbului bate la uşe-i, şi răspunsul judecătorilor este: caută-ţi cu cine ţi-a vândut clopotul Colţii, că noi bănişorii i-am luat, şi să nu vorbeşti mai mult, că acum e şi Domnul Copcea judecător. Un abonat din Teleorman. Domnule Redactor, Domnul P. T. Bessarabescu pe când se afla depărtat din funcţiunea sa de procuror de chiar Domnul Ministru Boerescu, se pusese a calomnia necontenit pe acela care dădese masca jos. Domnul Bessarabescu, socotind că nimini nu-i cunoaşte trecutul, zicea înnaintea publicului că a câştigat onoare multă cu sudori. Da, Domnule Redactor, cunoaştem toţi pe acel P. Bessarabescu, care acum se află numit tot de Domnul Boerescu procuror la Muşcel, că în 848 era magazierul oştirii ruseşti, şi atunci poate şi-o fi câştigat onoarea cu sudori... Părintele său Teodor se află cu locuinţa în Roşiorii de Vede, şi i s’ar putea cunoaşte trecutul când s’ar cerceta opinia publică din Teleorman. Fratele domnului P. T. Bessarabescu, anume Costantin, este depărtat din slujbă pentru pricini grave, şi astăzi a tocat zestrea soţiei sale şi i-a dat drumul, umblând ca o fiinţă nenorocită. Cel mai mic frate, anume Nae Bessarabescu, a omorît un om în oraşul Alexandria, pe când se afla pomojnic acolo, şi acum face pe advocatul, fără ca autorităţile competinte să ia vreo măsură pentru profesia sa, şi el se bucură de toate drepturile cetăţeneşti. Te rog, Domnule Redactor, trece în coloanele stimabilului Dumb tale ziar aceste rânduri, spre cunoştinţa publicului. Un abonat din Teleorman. (Reforma, II, 56, din 2.X.1860, p. 223). www.digibuc.ro 389 ALEXANDRU DEPĂRĂŢEANU 123 IX. ALEXANDRU IOAN, Cu mila lui Dumnezeu şi voinţa naţională Domn Principatelor Unite, Ţara Românească şi Moldavia, La toţi de faţă şi viitori sănătate. Asupra raportului Ministrului Nostru Secretar de Stat la Departamentul din Intru, No. 3250, Am decretat şi decretăm ce urmează: Art. I. Numim pe Domnul A. Depăreţeanu, subprefect la plasa Târgului în locul Domnului C. Constantinescu; pe Domnul Niţă Slăvescu la plasa Teleorman în locul domnului Depăreţeanu, şi pe Domnul Ahil Zamfiroglu în postul de poliţaiu al oraşului Turnu, în locul Domnului Niţă Slăvescu. Art. 2. Ministrul Nostru Secretar de Stat la Departamentul din Intru este însărcinat cu deplinirea ordonanţei de faţă. Dat în Bucureşti, la 7 Iulie 1861. Alexandru Ion. Ministru Secretar de Stat la Departamentul din Intru, St. Golescu. {Monitorul Oficial din 10.VII.1861, p. 596). X. Domnule Redactor al Reformei, Poetul Alecu Depereţeanu, crescut ca o floare printre spini, mi-a trimis şi mie una din scrierile dumisale, numite Ciocoii vechi şi noi. Domnul Depereţeanu fiindu-mi cunoscut, îl povăţuesc să nu mai dea altădată pe faţă faptele ciocoilor, căci întâmplându-se a fi în vreo funcţiune, ştie bine cu cine are aface, şi mâine-poimâine i se ceartă stomahul cu conştiinţa, cum s’a întâmplat la mai mulţi. Te rog, Domnule Redactor, publică acestea în ziarul Dumitale, spre cunoştinţa Domnului Depereţeanu, pe care îl stimez pentrucă a ştiut să arunce jos pana din mână atunci când a colaborat la ziarul Domnului Busuioceanu, care astăzi este un apostat, dispreţuit de public ca toţi apostaţii din lume. Salutare şi frăţie, Stănescu din Teleorman. {Reforma, III, 52, din 9.XI.1861, p. 204). www.digibuc.ro 124 AL. CIORĂNESCU 390 XI. Consiliul judeţean din Teleorman. Proces verbal. Şedinţa din 29 Octombrie 1864. Prezidenţia Domnului I. Bunescu, Vice preşedinte. . . .Domnul Vicepreşedinte comunică Consiliului dimisiunea Domnului Depăreţeanu, unul dintre cei trei candidaţi de secretar. Domnul Zlotescu arată părerea de rău pentru această dimisiune, şi opinează că deoarece Domnul Depăreţeanu şi-a dat dimisiunea, atunci crede că urmează a se proceda la o altă alegere de candidaţi de secretar, însă cu adăogire că dacă Domnul Depăreţeanu va retracta dimisiunea, să se recomande după prima votaţie. Se consultă consiliul, şi admiţându-se, se procedează prin vot la alegerea altora. Căutându-se scrutinul, au eşit: D. N. Cuţarida, cu 9 voturi. P. Dumitrescu, cu 9 voturi. C. Basarabescu, 7. (Arhivele Statului, Min. Interne, Dosar 1117/1864, f. 107). XII. Consiliul judeţean din Teleorman. Proces verbal. Şedinţa dela 4 Noembrie 1864. ... Domnul Preşedinte mulţumeşte domnului Vice-preşedinte pentru expunerea ce i-a făcut, căci l-a pus în curent, dar îl roagă să-i arate pentru ce Consiliul nu are încă un secretar numit conform art. 6 din lege. Domnul Vicepreşedinte răspunde explicând cum s’au făcut două alegeri, cum s’a rezervat prin proces verbal al alegerii cei dintâi putinţa pentru Domnul Depărăţeanu, cel ce avusese cele mai multe voturi, d’a-şi retrage dimisiunea, şi cum s’a împiedicat numirea secretarului în urma ordinului Domnului Ministru de Interne, care recomandă amânarea până la sosirea Domnului Preşedinte. Domnul Preşedinte obiectă că deoarece alegerea secretarului s’a votat de Consiliu, deoarece Domnul Depărăţeanu îşi dedese demi-siunea, alegerea de al doilea nu mai era de făcut decât încă pentru un candidat, ca astfel să se completeze numărul de trei candidaţi ceruţi de lege. Alegerea de-al doilea pentru câte trei candidaţii o crede neregulată, şi este de opiniune sau a se proceda la o nouă alegere numai pentru unul, sau a se lua din cei ieşiţi la a doua alegere cel cu mai multe voturi, a se completa cu dânsul numărul celor trei ceruţi de lege, şi astfel complectaţi a a se recomanda ministrului cu ceilalţi doi. www.digibuc.ro 391 ALEXANDRU DEPÂRĂŢEANU I*S Domnul prefect se opune la ideia de a se proceda la o nouă alegere pentru cel d’al treilea, mai nainte d’a se vedea dacă Domnul Depă-răţeanu îşi retrage demisiunea sau nu, şi cere a se adăsta până se va întreba Domnul Depărăţeanu, mai cu seamă pentru ca să se îndeplinească dispoziţiunea luată prin procesul verbal al alegerii cei dintâi. Se consultă Consiliul, şi se primeşte. {Ibidem, f. 113 şi 146). XIII. Consiliul judeţean din Teleorman. Proces verbal Şedinţa dela 6 Noemvrie 1864 ... Domnul Preşedinte propune apoi Consiliului a se ocupa cu chestiunea secretarului, declarând că biroul simte trebuinţa de a se numi cât mai în grabă, şi cere dela Domnul Prefect a comunica Consiliului ce ştiinţă are despre Domnul Depărăţeanu. Domnul Prefect arată că hârtia de retragere a dimisiunii Domnului Depărăţeanu încă nu a sosit, dar că Domnia-Sa asigură pe Consiliu că Domnul Depărăţeanu şi-a retras dimisia. Domnul Preşedinte întreabă pe Domnul Prefect de poate Consiliul lua act de această declaraţiune, şi răspunsul Domnului Prefect fiind afirmativ, se consultă Consiliul prin vot secret de trebue a se da curs alegerii cei dintâi a candidaţilor de secretar, sau celei de al doilea, şi s’a priimit cu cinci voturi albe contra de unul negru a se da curs alegerii cei dintâi. {Ibidem, f. 122 şi 135). XIV. Telegramă [Trimisă] Măgurele, [recepţionată] Bucureşti Stat, Domnului Ministru Interior 9.XI.1864 Bucureşti. Consiliul în şedinţa dela 28 Octomvrie prin vot secret pe baza art. 6 din lege au ales trei candidaţi de secretar, şi anume: Domnul Alexandru Depărăţeanu cu 9 voturi, Domnul Nicolae Cuţarida cu 6 voturi, Domnul Tache Burcă cinci. Se recomandă Dv. Preşedinte consiliului, P. Orbescu. [rezoluţie ministerială:] Se va supune la confirmarea Domnitorului pe D. A. Depărăţianu, şi se va scrie Domnului Prefect a-1 instala în funcţiunea de secretar al consiliului judeţeului. . {Ibidem, f. 14). www.digibuc.ro 126 AL. CIORĂNESCU 392 XV. T elegramă Prefectului de Teleorman 1864, Noemvrie 10. Dintre candidaţii aleşi pentru postul de secretar de consiliul judeţean se confirmă Alecsandru Depărăţeanu. Regulaţi intrarea sa în serviciu. (Ibidem, f. 15). XVI. Consiliul judeţean din Teleorman. Proces verbal Şedinţa din 12 Noemvrie 1864 ...Domnul preşedinte comunică Consiliului adresa Domnului Prefect, prin care anunţă că s’au întărit de secretar Domnul Depărăţeanu, şi s’au încuviinţat a se invita numitul a veni la noua sa însărcinare. {Ibidem, f. 167). XVII. Telegramă Prezentată la Măgurele, sosită la Bucureşti în 29.XI.1864. Ministru Interior. Bucureşti Operaţiunea alegerii electorale terminată: din partea judeţului D. Dimitrie Bildirescu, Alexandru Depărăţeanu. Oraşul Turnu: D. Cost. Iliescu, Cost. Apostolescu. Oraşul Alexandria: D. Mihail Mihaescu. .Roşiorii de Vede: D. Cost. Aninoşanu. Vă supun spre ştiinţă, iar actele alegerii cu poşta. Pref. Teleorman, I. I. Arion. [rezoluţie:] Spre a se publica. (Arhivele Statului, Min. Interne, Dos. 1158/1864, f. 2). www.digibuc.ro 393 ALEXANDRU DEPĂRĂŢEANU 127 XVIII. Prefectura judeţului Teleorman Turnu Măgurele, 1864, Noemvrie 27. Domnule Ministru, Domnul Alecsandru Depărăţeanu, secretarul Consiliului, ce se confirmase prin ordinul no. [29.144], eri Ia 24 curent fiind ales deputat din partea districtului pentru camera legislativă, şi-au depus demi-siunea. In urmarea căreia consiliul întrunindu-se de urgenţă şi procedând la alegerea altor candidaţi, conform art. 6 din lege, au ieşit cu majoritatea voturilor: D. P. Dumitrescu, cu 6 voturi. Anghelache Popescu, cu 3 voturi. Tache Burcă, cu 3 voturi, precum se constată prin anexatul aci prescript verbal. Subsemnatul cu respect vă face cunoscut aceasta dv. şi vă roagă a confirma pe Domnul Pândele Dimitrescu, cel ce au ocupat mai multe funcţiuni, şi care pe lângă zelul şi activitatea ce au depus în toate circonstanţele, dar nu mai puţin corespunde cu deplinătatea misiei ce i se încredinţează astăzi, fiind şi cu totul devotat principiilor actuale, dând dovezi despre această în toate ocaziunile. Binevoiţi, vă rog Domnule Ministru, a primi încredinţarea osebitei mele consideraţiuni. Prefect, I. I. Arion. Domniei Sale t Domnului Ministru Secretar de Stat la Departamentul de Interne, Agricultură şi Lucrări Publice. (Ibidem, Dosarul 1117, f. 38). XIX. Din «Registrul pentru morţi pe anul 1865» al bisericii din Depăraţi J) No. Curent. 1 Data răposărei: Anul. 1865. Luna. Ghenare. Ziua. 11. ’) Pentru simplificare am omis rubricile inutile (născuţi morţi, morţi nebotezaţi, etc.) şi le-am rânduit pe celelalte una sub alta, în condică ele aflându-se înşirate pe lăţimea paginii. www.digibuc.ro 128 AL. CIORĂNESCU 394 Secsul. Bărbat. Vârsta la care a murit. 30. Pricina răposărei. De danmplă. Numele şi pronumele, starea şi meseria mortului sau a moartei, şi locuinţa lor. Numirea oraşului sau a comunei unde Alicsandru Petre Depăraţeanu depotat de cameră. a răposat. Depăraţi s’a îngropat. Depăraţi [Semnătura preotului oficiant lipseşte; mai jos, în alte rubrici, semnează « priotu Niculae » şi « preotu Ştefan »]. (Arhivele Statului, Stare^Civilă). www.digibuc.ro POLITICA DEFĂIMĂTORILOR LUI HELIADE Politica aceasta nu poate fi decât moscovită. Deviza ei este a despărţi pe Români de Turci spre a-i lipi de Muscali. Păiajinii politici ce voiră a ne prinde de-atâtea ori în laţurile lor nu ţes de 30 de ani încoa decât numai această pânză, în unghiurile cabinetului din Pe-treburg, şi toate compromisele, toate conflictele, toate cabalele prin care avurăm a trece până acum fură una după alta urzite şi împletite cu un singur şi acelaşi fir ce se întinde şi se lungeşte încă: Panslavismul. De câte ori mai înainte de 1848 Românii voiră a da mâna Orientului, ca printr’o strânsă legătură cu dânsul să poată rezista Nordului, agenţii Ţarului nu încetară de a încerca tot felul de întreprinderi hasardoase, tot felul de machinaţiuni tenebroase, spre a înegri pe Turci Românilor şi pe Români Turcilor. De aci zavera lui Ipsilanti la 1821, complotul dela Brăila la 1841, masacrul din Dealul Spirii la 1848. După 1848 Românii simţiră mai mult decât totdeauna necesitatea unei alianţe cu Turcii, negreşit pentrucă atunci mai mult decât totdeauna simţiră cât se sforţase Rusia ca să stingă orice alianţă de asemenea natură. Aşa dar singurele dorinţe de acum înainte nu mai fură decât integritatea imperiului otoman, suzeranitatea Sublimei Porţi, respectul tratatelor. Eliade căta neapărat, acum ca şi în trecut, a fi organul fidel al unor dorinţe emanate din rărunchii naţiunii sale. Alergă dar pretutindeni, protestă la toate puterile, se adresă la toţi miniştrii, celeră pe toţi publiciştii, bătu la toate porţile, şi plin de pulberea exilului, în mijlocul durerilor lui fără număr în loc de a întâmpina cel mai mic surâs amical, cea mai mică consolaţie dela cineva, el fu ca un al doilea Dante Alighieri gonit şi persecutat chiar de ai săi. Curajul lui mare nu-1 abandonă cu toate acestea; forţa lui se îndoi, ardoarea lui se Teanimă şijfără a se gândi un singur moment în entuziasmul lui patriotic că vocea lui putea fi ca a multor martiri asemenea lui, « magna vox in deserto », continuă cu perseverenţă opera lui. Europa întreagă şi toţi Românii înstrăinaţi cunoscură scrierile lui, scrieri ce din nenorocire nefiind încă traduse în limba patriei, mulţi din noi nu ştim bine cine sunt domnii Rosetti & companie; nu ştim bine ce poamă de omuleţi sunt aceia ce defaimă astăzi pe Eliade şi politica lui, singura sană politică ce Românii trebuia să urmeze într’un timp aşa de critic, în-tr’un timp când influenţa rusească rupând toate stavilele se revărsase tulbure şi impetuoasă asupra ţărilor noastre, târîse cu sine tot noroiul 35 35 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. VII. www.digibuc.ro 13° AL. CIORĂNESCU 396 moscovit, tot gunoiul impurului tărâm ce spălă în trecere-i, într’un timp când pământul lui Mihai şi Ştefan copleşit de băligarul cailor cosăceşti nu mai producea decât la ciuperci veninoase ca d’alde domnii Ştirbei şi ai săi, demne producţiuni de origina lor, sau mai bine roade blagoslovite, gustul cărora face şi astăzi pe plavoslavnicii creştini să cânte pe glasul al şaptelea: «Bun era şi dulce la mâncare rodul ce m’a omorît, Cristoase Dumnezeule ». Am zis că politica defăimătorilor lui Eliade nu poate fi moscovită. Analizarăm această politică; să vedem acum în ce mod servesc Dumnealor (fără s’o vrea, poate) cauza Muscalilor în prejudiciul Românilor. Toată culpa lui Eliade, toată crima de care el nu se mai poate spăla în faţa naţiunii sale este, după Dumnealor, pentrucă n’a strigat şi el ca Grecofanarioţii şi ca Bulgarii: « Turcul e barbar, e crud, e păgân, e violator, spoliator, inimicul nostru ne’mpăcat... Să cadă Turcul!» ceea ce traducându-se din slavoneşte în româneşte va să zică: «Muscalul e bun, e blând, e uman, e blagorodnic, e pravoslavnic, e creştin, e fratele nostru, e naşi braţ, de!» Toată culpa lui Eliade, părintele Românilor, este pentrucă în urma masacrului lui Fuad Paşa şi urzit de Duhamel, a dat mână de amicie Turcilor, spre a dejuca cu chipul acesta planurile Rusiei, în faţa naţiunii orbite un moment asupra adevăraţilor autori ai acestui masacru, cari nu sunt decât Muscalii, după cum o ştie toată Europa. Toată culpa lui Eliade este pentru ce să ne zică el nouă că măcelul s’a făcut pentrucă Turcul să semene a nemic şi colosul amic, pentru ca ortodoxia bântuită de islamism să necesite protectoratul Ţarului. Toată culpa lui este pentru ce prin aflarea Iui în tabăra turcească să facă pe Europa a crede pe Români cu Turcii pe când Muscalii se sforţa să-i arate că sunt cu Majestatea Sa Cosacă. Toată culpa lui este pentrucă, cu toate vociferaţiunile lor eteriste, cu toate contorsiunile lor zavergeşti, cu toate scălâmbăturile lor ipsilanteşti, cu toate strâmbăturile şi convulsiunile lor sanguinare, ne-a făcut să înţelegem, Eliade al nostru, că Zavera, sângele, jafurile, măcelurile, Sântele Bartelemi, spoliaţiunile, proscripţiunile sunt moartea naţiunilor, sunt hidrele resbelelor intestine, sunt eşafoadele ce aridica în umbră naşi braţ Românilor. Toată crima lui Eliade este că în mişcarea noastră dela 48 n’a fost nimic roşit de sânge, nimic stropit de noroiul uliţelor, nimic îngălat de balele anarhiei, pentrucă libertatea proclamată de Eliade în contra voinţelor voastre, tulburători, fu pură, imaculată, frescă şi rumenă ca o auroră de primăvară ce vine să anunţe o zi pacinică şi frumoasă. Toată crima lui este pentrucă a fost bun. Din defăimători n’o pot tăgădui. Cei răi, cei ce compro-miseseră îndelungă cauza Românilor, se văzură în urmă, spre onoarea lui Eliade şi ruşinea defăimătorilor lui, se văzură amestecaţi în cluburile străine printre asasini. Toată crima lui Eliade este pentrucă a purtat fes! abominaţiunea abominaţiunilor! Desolaţiunea desolaţiu-nilor! pentrucă a purtat fes! Apoi bine, Domnule Rosetti, fesul ăla dacă l-a purtat d. Eliade, l-am purtat toţi Românii, şi chiar d-ta l-ai www.digibuc.ro 397 ALEXANDRU DEPĂRATEANU 131 fi purtat poate, dacă te-ai fi gândit puţin că între fesul turcesc şi între căciula românească tot e un tractat de alianţă, dar între şapcă căză-cească şi fruntea Românului nu mai este, vai de noi, decât muchia cu care Ţarul voi să ne asume în 1821, în 1828, în 1841 şi în 1848, şi, şi... Dreptul Sfântului, d-lor diplomatici a Ţării Româneşti, sunteţi prea puţin diplomaţi, de credeţi că vrând a înegri pe Eliade, naţiunea n’o să mai fie atentivă la consiliile aceluia ce o apără de 30 de ani în contra panslavismului ce propagaţi. Din contra, cu cât veţi mai alătra în contra lui, cu atât veţi pierde mai mult puţinul credit de care v’aţi bucurat până azi lângă noi, şi tot ce este san, bun şi onest în naţiune vă va dispreţui şi vă va fluera din toate părţile ca pe nişte descreeraţi nedemni de a adresa o singură vorbă unui popor mare, leal, prudent, ce nu ascultă când e vorba de vieaţa lui, de onoarea lui, de gloria lui, decât pe aceia ce sunt mari, leah, prudenţi tot ca şi dânsul. Şi d-ta în particular, d-le Rosetti, sub ce titlu vorbeşti d-ta acestui popor ? Care sunt calităţile d-tale morale ? Vieaţa d-tale privată, vieaţa d-tale publică, trecutul d-tale demn de toată lauda, pentru ca printr’o conduită exemplară, prin nişte fapte glorioase să ne inspiri atâta credit încât dacă Eliade acuzat de d-ta ne-ar întreba precum Marcus Scaurus acuzat de Vorius a întrebat poporul roman: « Care din noi doi merită mai multă credinţă ? » noi toţi în loc de a răspunde: « Eliade », să strigăm : « Rosetti ? » Dacă vă flataţi de ideia c’o să puteţi abuza de încrederea ce massa ignorantă poate să aibă în d-voastră, vă înşelaţi foarte. Românul discerne aşa de bine ce este al său din ce este străin, c’aţi trebuit a remarca că de câte ori l-aţi chemat la vreo nebunie calcată pe vreo nebunie străină, l-aţi găsit totdeauna în defect. El primeşte să se numească mai bine « Român plouat», decât să facă un singur pas afară din calea ce i-au însemnat strămoşii săi. De-clamă-i cât ăi vrea baricadele franceze, parastiseşte-i cât ai vrea sa-turnalele anarhiei, cântă-i cât ai vrea: «pomi râmi pom», [!] că el îţi răspunde imperturbabil: «O fi!» Spune-i cât sânge a costat pe omenire Vesperele siciliene, cum ciocârtea poporul pe nobili în 1793, cum se asasinau regii în stradă şi episcopii în biserici, cum se urzesc comploturile, cum se adapă cu sânge Catilinii, predică-le socialismul, predică-le comunismul, spune-le cu d. Proudhon în frunte, că «la propriete est un voi», şi el îţi va răspunde cu acelaşi sânge rece: « O fi, domnule », şi pleacă pe-aci încolo. Versuri şchioape, gazete murdare, misionari imbecili, libelele obscene, tot este în van. Românul este mai înainte de toate Român, nu este Dac, precum vă munciţi a-1 face, ca să-l puteţi îmbuiba apoi cu lucruri dăceşti sau slăveşti, ceea ce face una. Românul e Român, d-lor reformatori, şi cu străinismul d-voastră n’are nici în clin, nici în mânecă. Nu credeţi dară că uneltirile d-voastră tenebroase vor reuşi vreodată a despărţi pe Român de Român, introducându-vă în mijlocul lor ca nişte pene în spărtura unui trunchiu. Nu. Ştim noi ce este al nostru, 35* www.digibuc.ro 132 AL. CIORĂNESCU 398 spre a-1 primi, tot aşa de bine ca şi ce nu este al nostru, spre a-1 lepăda. Şi a mai evidentă probă, a mai mai palpabilă, a mai eclatantă, că Românul nu poate afla în d-voastră nimic românesc, este că nu numai până acum nu ne-aţi dat decât maimuţării franţuzeşti, maimuţării englezeşti, maimuţării căzăceşti, maimuţării de tot felul, dar încă şi pe acela ce ne dete limba română, literatura română, amorul naţionalităţii române; amorul datinilor române, vă unirăţi şi complotarăţi a-1 goni, a-1 persecuta, a-1 ucide ziua nămiaza mare cu pietre, dinaintea noastră. Pentru ce, d-lor? Negreşit, pentru ca să faceţi a triumfa inimicii lui. Iată cum înţelegem noi, d-lor, războiul ce-1 faceţi lui Eliade. Alexandru Deparaţianu. ^ Ruşi de Vede (Acte proprii a contribui la mărirea conduitei politice D. Eliad, Bucureşti, 1859, pp. 77—85). www.digibuc.ro INCA CEVA DESPRE INSTRUCŢIUNEA PUBLICĂ Unul din articolele mele publicate în Secuiul, este câtva timp, se sfârşea cu puţine vorbe dintr’o parabolă orientală: « Iblis, geniul răului, din tot ce este mai frumos în natură, din ce are mai graţios calul, mai nobil leul.. . făcu tot ce este mai urît şi mai detestabil: lăcusta, iar Dumnezeu din tot ce este mai repugnant şi mai hidos, din păiajen, făcu soarele ». Voiam a zice că în loc de a dispreţui micul, să-l facem mare, în loc de a rejecta urîtul, să-l facem frumos, în loc de a înconjura de strigăte şi injurii, de calomnii şi de libele societatea noastră hidoasă şi repugnantă, să ne sforţăm a o face bună şi frumoasă, mare şi nobilă. In entuziasmul meu poetic şi în credinţele mele politice nu puteam vedea într’altfel pe un reorganizator, pe un reformator social, decât puţin oareşice decât îngerii cu glorie şi mărire încununat: bun, indulgent, clement, mare şi auster, plin de solicitudine şi de pietate pentru lumea ce i s’a dat în mână, şi care aşteaptă dela dânsul mare şi bogată milă. Nu putem vedea într’un reformator social decât o fidelă imagine a celui a tot bun şi indulgent, a celui ce din păiajen făcu soarele. De când scriam aceste linii a trecut mult timp, s’au schimbat multe lucruri, s’au întâmplat multe întâmplări, şi în reformarea societăţii noastre puţine mâini se-arătară care să semene cu dreapta celui ce da lumina orbilor şi auzul surzilor. Puţine şi prea puţine braţe s’ardi-cară care ca pe o massă grea şi inertă s’apuce societatea cu morburile şi durerile ei, cu cangrena şi lepra ei, şi s’o spele şi s’o purifice şi s’o îngrijească şi să-i verse pe plăgile ei numeroase, din acel balsam mer-velios, din acea panacee universală care vindecă şi tămădueşte popoarele: Instrucţiunea. Gazetele, ziarele, jurnalele, autorii, redactorii, oratorii se înmulţiră ca stelele cerului şi ca nisipul mării. Cismarii şi croitorii făcură politică, copiii şi oamenii fără nicio cultură scriseră politică. Bucureşti, printr’un efect de lanternă magică, se metamorfoză în Paris, pe când iar printr’un efect de lanternă magică ţara întreagă se metamorfoză în Francia. Copiii ei fură învăţaţi, deputaţii comunelor ei fură instruiţi, populaţia ei fuse cultivată. Nu ne mai lipseau decât datine şi obiceiuri ejusfdem] generis. Discuţiuni, polemici, satire, libele, jurnale, şi iar jurnale. întocmai ca călătorul acela ce găsind pe drum o potcoavă zicea, vesel ca când nici nu mai mergea pe jos: «Acum ce-mi pasă! nu-mi mai trebue decât trei potcoave, şeaua şi calul! » Să ne mai potolim bucuria, Domnilor, mai vrea până www.digibuc.ro *34 AL. CIORĂNESCU 400 să găsim încă cele trei potcoave, şeaua şi calul. Până atunci la lucru, muncă şi sudori, ca s’avem cu ce să cumpărăm. Afară dacă cineva din noi, fără frică de legi şi ruşine de oameni, nu vrea să şi le procure aminteri, deşi, dacă este vorba să stăm strâmb şi să vorbim drept, cam n’am şti să spunem lucrurile ce am cumpărat până acum cu preţul muncii şi al sudorilor noastre. La lucru, domnilor, dacă vrem să câştigăm ceva, o repet. Instrucţiunea publică este alfa şi omega civilizaţiunii, şi ca s’o atingem trebue să pornim d’aci, dela instrucţiune. Dacă în Bucureşti am întocmit nişte colegiuri, prin oraşe nişte scoale numite primare, şi prin sate nişte scoale numite comunale, nu vrea să zică am făcut totul. Nici Bucureşti, nici oraşele nu formează ţara. Românul care este Român rareori a pus mâna pe altceva decât pe coarnele plugului şi pe bâta păstorului, pentru ca să-şi abandone satul şi ţarinile lui, şi să vie în oraşele noastre. Mai toate oraşele sunt ocupate în majoritate de străini, şi străinilor nu prea le pasă de grija şi de solicitudinea ce arătăm noi pentru copiii dumnealor, în lucitoare şi sunătoare probe ce ne golesc tezaurul. Şi cel puţin dacă ar fi mulţumiţi! In oraşul Alexandria, sau mai bine în republica bulgaro-slavă din Alexandria, sud Teleorman, Sârbii s’au opus chiar de a li se înfiinţa şcoală română. On. Minister de interne cunoaşte corespondenţa urmată. Niciun Grec în ţară nu este care să nu-şi fi învăţat copilul carte grecească. Niciun Francez care să nu şi-l fi învăţat franţuzeşte, niciun Neamţ care să nu şi-l fi învăţat nemţeşte. Numai noi, păcătoşii de noi, nu ne sforţăm a ne învăţa Românii româneşte; şi când zic Românii înţeleg, cum zic mai sus, majoritatea Românilor, Românii aceia cari fac ţara şi opinia. Şi când mi-arunc ochii asupra lor, când mi-aduc aminte durerile lor, când examinând augustiile lor permanente, nu mă pot opri de a striga: N’au căpătat încă aceşti paria dreptul de a avea în satele lor nişte scoale care să merite numele de scoale, nişte învăţători cari să merite numele de învăţători, o inscripţiune care să merite numele de inscripţiune? Casele lor de şcoală seamănă mai mult cu nişte staule, şi pentru ca comparaţia să nu-mi rămâie o simplă metaforă, învăţătorii lor nu sunt decât literalmente nişte boi. Ei singuri nu ştiu nimic, dar să mai înveţe pe bieţii copiii ai sătenilor! Ca să înveţi ceva pe sălbaticul fiu al văilor şi al munţilor, care a crescut cu oile şi cu caprele, care a sărit din copaciu în copaciu şi din colină în colină ca o căprioară silvestră, cată mai întâi a-1 aprivoaza, a-1 domestici, a-i captiva inima şi sufletul, a-1 face mai întâiu să iubească şcoala. Dar şcoala este lăsată pe mâna unui biet învăţător ţăran, care dacă n’are pedantismul şi suficienţa unui sbârlit magister ce mai mult sperie, în Francia, decât atrage pe copii, are sărmanul inocenţa, insipiditatea, monotonia, www.digibuc.ro 4°i ALEXANDRU DEPĂRĂŢEANU I’S grosiertatea ce desgustă pe un om cât de format şi de pacient, necum pe un copilaş de ţară ce vine la şcoală să afle lucruri noi, frumoase, plăcute, mai bune decât acelea ce le vede şi le aude el în coliba şi câmpul lui. Utile dulci este preceptul acelora ce din tot timpul s’au ocupat cu educaţiunea; şi ce se face pentru acest utile dulci prin şcoa-lele noastre comunale? Nimic; probă repugnanţa ce au copiii de a le frecventa. O să mi se zică că părinţii nu vor să-i lase: Aceasta dovedeşte mai mult incapacitatea învăţătorilor; dacă părinţii ar vedea vreun folos, i-ar trimite singuri. « Câinele nu fuge de codru », zice ţăranul. Şi cât pentru amorul învăţăturii, este un ce probat şi pozitiv că la nicio altă naţie nu este mai mult pronunţat ca la Români. « Omul care ştie carte, zice el, are patru ochi». Dar ceea ce-1 împiedică de a se desvolta, de a creşte, de a se pune în practică acel amor, este indolenţa, apatia, lenea inerentă naţiunii noastre, care ca şi italiana se înebuneşte după il delizioso far niente. Astfel chiar binele trebue să-l faci cu impunere, cu blestemata impunere de care niciodată n’o să scape naţiunile. Trebue amenda ce s’a proectat pentru părinţii ce nu-şi vor da copiii la şcoală, dar pentru ca o lege să fie bine aplicată este de datorie ca pedepsele legii să fie scuzate de bunurile legii. Mai întâi să se realizeze instrucţiunea comunală, şi apoi să se pedepsească cei ce sunt în contra instrucţiunii comunale. Mai întâi să vadă ţăranul că-1 înveţi, şi pe urmă să-l pedepseşti când nu voeşte să-l înveţi. Mai întâi să-i faci o şcoală, şi pe urmă să-l pedepseşti când nu iubeşte această şcoală. Mai întâi să-i dai învăţător, şi pe urmă să pedepseşti şi copiii, şi părinţii, şi ţara întreagă, dacă acest învăţător, semănând cu Sfântul Ion în pustie, lecţiile lui în loc de a fi urmate, ascultate şi aplaudate, vor fi magna vox in deserto. Daţi ţăranilor profesori buni dacă vreţi s’aveţi ţărani buni, şi prin extensiune Români buni, căci tot ţăranul este Român. Fondurile Statului ştiu că nu permit un buget mai larg pentru întinderea instrucţiunii publice. Dar iar, cum s’au instituit atâtea şcoli prin oraşe şi târguri, nu s’ar putea înfiinţa, dacă nu în fiecare sat câte una, cel puţin o şcoală bună într’un arondisment ? Altceva: s’au făcut atâtea apeluri, atâtea ofrande, atâtea asociaţii, şi o Asociaţie pentru încurajarea tinerilor ţărani la învăţătură nu s’ar putea face ? Dintre atâţia proprietari, arendaşi, comercianţi cari graţie acestor ţărani oricând şi în orice caz pot zice: « Sparge-voi jigniţele mele, şi mai mari le voi zidi », a să se găsească el unul căruia să-i placă a zice: «Eu dau atât pentru cumpărătoarea cărţilor acestor mici ţărani cari abia au ce să mănânce în casele lor », a să se găsească unul care să aibă ambiţia şi onoarea a zice: «şi cu obolul meu s’au ajutat societatea la trimiterea fiului cutărui muncitor la colegiul din Bucureşti». A să se găsească ei în fiecare district, dacă nu mai mulţi, cel puţin doi sau trei bărbaţi cari pe lângă ajutorul material să depue pentru amorul şi recunoştinţa ce suntem datori ţăranului şi concursul lor moral în zidirea treptat de şcoli bune şi sistematice prin sate; în www.digibuc.ro 136 AL. CIORĂNESCU 402 protecţia şi îmbrăţişarea copiilor ce se disting la învăţătură; în înaintarea şi conducerea chiar a acestor tineri la delicata şi importanta misiune de învăţător de sat; în compunere şi traduceri de cărţi utile şi morale care să ţintească la desvoltarea industriei şi înobilarea inimii ţăranilor; în fondarea unei foi periodice care să se intitule învăţătorul Satului şi care, tocmai pentrucă progresăm, ca pe un lucru vechiu nu mai vrem să-l reînviem; în examinarea şi desvoltarea diferitelor dispoziţiuni şi talente ce se manifestă la copiii ţăranilor, recrutând în toţi anii din această nesecată pepinieră regimente întregi de aceşti infatigabili soldaţi ai ştiinţei şi ai industriei, cari apără mai bine decât toţi spadasinii şi eroii lumii onoarea şi vieaţa naţiunilor. Se găsesc, sunt sigur, nu numai bărbaţi destui cari să primească cu bucurie această sarcină, dar încă şi mijloace pentru realizarea unei asemenea binefăcătoare întreprinderi se află abundente şi gata a se arăta. Nu s’aşteaptă decât o impulsiune, o iniţiativă, şi sute de Români şi filoromâni vor alerga ca să-şi depue piatra la temelia celui mai august edificiu ce se poate erija într’o ţară. Cu toate astea nu sunt nici prea tânăr, nici prea poet ca să cred că toate se vor face deodată şi la timp determinat, ca de porunceală. Adevăratul progres este lent şi nepripit, şi Societatea pentru încurajarea tinerilor ţărani la învăţătură mi-ar părea foarte precoce şi puerilă dacă aşi vedea-o legată de coada unei locomotive şi plecată cu vaporul la Viena sau la Paris; aşi căi-o şi mi-aşi blestema ora când mi-a trecut prin cap ideia unei asemenea întreprinderi, căci « cine o începe lată, o scoate crăpată », zice adagiul, şi d’alde astea se văd multe în ţara noastră. Ce doresc deocamdată mai mult, este a vedea această ideie primită şi aprobată, cel puţin parţial, dacă nu în întreg, de către bărbaţii ce conduc în ţară instrucţiunea publică, şi dacă o asemenea societate poate atinge şi după Dumnealor salutarul scop ce-şi propune, voi avea şi eu inefabila şi nespusa bucurie că am avut norocita inspiraţie de a scrie aceste linii; şi pentrucă de nimic în lume nu mă tem mai mult ca de utopii şi de căutătorii pietrii filosofale, îmi voi face un punct de onoare a publica cât mai curând o listă de numele şi ofrandele Românilor ce se vor găsi a simpatiza în judeţul meu cu ideile şi sentimentele mele aici exprimate. Şi dacă pentru un drept şi Dumnezeu cruţă cetatea, de ce opinia publică, care şi ea este un Dumnezeu ce are putere asupra statelor şi guvernelor constituţionale, să nu caute a cruţa şi a apăra tendinţele, sforţele şi sacrificiile unor oameni cari nu fac nimic rău făcând aceasta, pentru ca să nu se numească şi ei drepţi. Al. Depărăţeanu. (Naţionalul, an. IV, no. 13, din 13.II.1861, p. 50—1). www.digibuc.ro BIBLIOGRAFIE I. OPERE ŞI EDIŢII 1. Politica defăimătorilor lui Heliade. Articolul d-lui Al. Depărăţeanu nepublicat de Naţionalul. In Acte proprii a contribui la mărirea conduitei politice a D. I. Eliad Rădulescu, părintele naţiunii române. Redactate şi editate cu spesele mai multor juni Români. Tipografia jurnalului Naţionalul, 1859, pp. 77—85. 2. Politica defăimătorilor lui Heliade. Republicat de Al. Ciorănescu Alexandru Depărăţeanu. Studiu critic. Bucureşti, 1935, P- 129—32. 3. încă ceva despre instrucţiunea publică. In Naţionalul din Bucureşti, anul IV, nr. 13, de Duminică 13 Februarie 1861, PP- 5°—5i- 4. încă ceva despre instrucţiunea publică. Republicat de Al. Ciorănescu Alexandru Depărăţeanu. Studiu critic. Bucureştii 1935, P- 133—6- 5. Doruri ţi amoruri de Alessandru Deparaţianu. Bucuresci. Typographia Naţionale a lui St. Rassidescu, 1861, 8°, pp. 228. 6. Alesandru Deparaţianu (1836—1868). Doruri ţi amoruri (1860). In Biblioteca omului de gust, sub direcţiunea d-lui Bonifaciu Florescu. Coala 5. Bucureşti. Tip. C. P. Conduratu & I. S. Rădulescu, 1884, la pp. 33—64. Cuprinde primele 17 poezii ale ediţiei întâia, la sfârşit cu următoarea notă: «Varietatea este condiţiunea acestei publicaţiuni; nu întrerupem lucrurile ce nu se pot întrerupe, dar o culegere de poezii poate fi întreruptă. Vom publica toată opera lui Depărăţeanu, cu timpul însă ». Publicaţiunea n’a fost continuată. 7. [Doruri ţi amoruri]. In Liga Literară, I (1893), pp. 75—8 şi 207—10; an. I (1894), pp. 239—42, 271—4» 319—22. Cuprinde 14 poezii, introduse de următoarea notiţă: «In numărul prim al revistei noastre am promis cetitorilor că vom căuta a publica între altele operele autorilor repausaţi, care opere abia sunt cunoscute din cauza rarităţii lor şi a nepăsării celor în drept de a le republica. începem azi cu poeziile lui A. Depărăţeanu. Notele din josul paginilor sunt datorite d-lui B. Florescu. Vom căuta să le aranjem astfel ca să se poată detaşa din revistă şi forma volum», 8. Alexandru Deparaţeanu, Doruri ţi amoruri. Poezii. Partea I. In Biblioteca pentru Toţi, No. 42. Bucureşti, C. Miiller, 1896, pp. 104. Cuprinde poeziile I—XL din ediţia întâia. Partea II, ibidem, No. 43. Bucureşti, C. Miiller 1896, pp. 88. Cuprinde Vara la ţară, şi poeziile XLI—LXXII ale primei ediţii. 9 9. Poezii ale scriitorilor din epoca Unirii. Al. Depărăţeanu, N. T. Orăşanu, M. Zamfirescu, N. Nicoleanu, Gh. Melidon, Gh. Sion, N. Istrati, G. Tăutu, D. Dăs-călescu, I. A. Lapedatu. [Editate de N. Iorga] Vălenii de Munte, 1909, pp. 3—29. Cuprinde 15 poezii alese din Doruri ţi amoruri. www.digibuc.ro 138 AL. CIORANESCU 404 10. Foliola Buciumului. Grigore-Vodd Domnul Moldovei. Dramă în 5 acte şi în versuri, de D. Alessandra Deparaţianu. In Buciumul, an. II, No. 178, din 22 Ianuarie 1865, p. 710 seqq; ultimul foileton în No. 244, din 16 Iunie, p. 975. 11. Alexandru Deparaţianu. Grigore-Vodd Domnul Moldovei. Dramă în V acte şi în versuri (1777). Bucureşti. Typografia Cesar Bolliac (Batişte). Strada Scaunelor No. 40. 1864. 8° mare, pp. 176. 12. Alexandru Deparaţeanu. Grigore-Vodd. In Analele literare, politice, ştiinţifice, an. I, No. 6—8, din Iunie-August 1904, pp. 479—616 (şi extras). 13. Al. Deparaţianu. Romanţe istorice şi cavalereşti (din Ispanioleşte): I. Maurul Calainos. In Buciumul, an. I, no. 97, din 5.IX.1863, p. 386—7. II. Clopotul dela Huesca. Ibidem, II, 273, din 22.VIII.1864, p. 1091. III. Contessa de Castilia. Ibidem. IV. Infantina. Ibidem, II, 274, din 25.VIII.1864, p. 1095. V. Contele Don Martin şi Donna Beatriz. Ibidem, II, 277, din 1.IX.1864, p. 1107. VI. Don Vergilios. Ibidem. 14. Al. Depărăţeanu. Vara la ţară. In Satyrul, an. I, nr. 4, din 27 Februarie 1866, p. 1—3. 15. Al. Depărăţeanu. Vara la ţară. In Trompeta Carpaţilor, an. II (1866), p. 55. 16. Depărăţeanu. L'iti ă la campagne. In Revista literară, XV (1894), pp. 76—77. Slabă traducere în versuri franceze, semnată XY. 17. Don Gulică sau pantofii miraculoşi. Comedie vodevilă în 4 acte şi un tablou. Manuscript inedit de Alessandru Depărăţeanu. In Revista literară, an. XIII (1859), pp. 177—82, 199—200, 215—8, 234—9, 252—6, 266—71, 300—3, 314—7, 330—2, 343—7. 369—72, 381—3. 4II—5- 18. Opere proiectate (Anunţate pe coperta primei ediţii a dramei Grigore-Vodă) : I. Romanze espaniole. Poezii. Un volum. II. Legende Române. Poezii. Un volum. III. Antone-Vodă. Dramă în 5 acte. IV. Victime şi călăi. Dramă în 4 acte. V. Turnul Postelnicului. Roman în două volume. II. SCRIERI DESPRE DEPĂRĂŢEANU 1. [B. P. HAŞDEU] Mai iată unul. In Aghiuţă, an. II, nr. 11, din 16 Ianuarie 1864, p. 85. Critică severă a dramei Grigore-Vodă. 2. [C. BOLLIAC] Revista literară. In Buciumul, an. II, nr. 241, din 10 Iunie 1864, p. 963 Aprecieri elogioase asupra dramei Grigore-Vodă. 8. PUANG-HON-KI [= B. HAŞDEU], O lacrimă între răsuri. In Satyrul, an. I, nr. 4, din 27 Februarie 1866, p. 1. Notiţă necrologică despre N. Filimon, A. Marţian şi Al. Depărăţeanu, servind de introducere publicării Verii la ţară. 4 4. DUILIU ZAMFIRESCU, Cum a iubit Depărăţeanu. In Literatorul, an. II, nr. 2 din 15 Februarie 1881, pp. 570—4. Nuvelă romantică asupra idilei cu Maria Vetra; publicarea în revistă a fost întreruptă. www.digibuc.ro 405 ALEXANDRU DEPĂRĂTEANU 139 5. DUILIU ZAMFIRESCU, Amintiri din vremuri (Pagini din vieaţa lui Depă-răţeanu ). In volumul Fără titlu. Poeme şi nuvele. Bucureşti 1883, pp. 80—126. Aceeaşi nuvelă ca sub numărul precedent şi cel următor. 6. DUILIU ZAMFIRESCU, Amintiri din vremuri (Din vieaţa lui Depărăţeanu). In Familia, Oradea-Mare, an. XIX (1883), pp. 221—3, 235—7, 245—8,257— 9, 269—71. 7. AL. VLAHUŢĂ, Depărăţeanu. In Familia din Oradea, an. XXI (1885), pp. 543—4 şi 554—6. Analiză literară a poeziilor din Doruri şi amoruri. 8. GR. ANDRONESCU, Poeţii noştri. I. Alexandru Depărăţeanu. In Revista literară, an. VII (1886), pp. 115—24. Analiză literară a poeziilor scriitorului. 9. GR. ANDRONESCU, Poeţii noştri. I. Alexandru Deparaţianu. Studiu literar, 1886. Ed. « Soc. Revistei literare ». Bucureşti. 8°, p. 18. Tiraj aparte din studiul precedent, conţinând la sfârşit poeziile: Vara la ţară, Isus în Templu, Elegie, Nihil novi sub sole. 10. [D. STĂNCESCU] Alexandru Deparaţeanu. In volumul Al. Deparaţeanu, Doruri şi amoruri, Poezii. Partea I. Bucureşti 1896, PP- 3—4 (Prefaţă). 11. V. D. PĂUN, Ficţiune, imagine şi comparaţiune. Studiu comparativ de literatură poetică. Bucureşti 1896, pp. 76—77. Apropierea unor imagini din Depărăţeanu de Baudelaire. 12. D. R. ROSETTI, Dicţionarul contimporanilor din România (1800—1898). Bucureşti, p. 64. Notiţă foarte sumară, plină de greşeli, despre Depărăţeanu. 18. Enciclopedia Română, voi. II. Sibiu 1900, p. 132, s. v. Depărăţeanu. Judecată asupra poetului. 14. MIRCEA DIMITRIAD, Alexandru Depărăţeanu. In Analele literare, politice, ştiinţifice, an. I, nr. 4—5, din Aprilie-Mai 1904, pp. 299—307. Scurtă notiţă biografică şi aprecieri asupra operei. 15. MIRCEA DIMITRIAD, Odă la Alexandru Depărăţeanu. In Analele literare, politice, ştiinţifice, an. I, nr. 4—5, din Aprilie-Mai 1904, pp. 308—11. Cu nota: «Aceste versuri au fost rostite de poetul Mircea Dimitriad, amicul şi colaboratorul nostru, la Depăraţi, trimis din partea revistei Analele spre a lua parte la solemnitatea punerii unei pietre comemorative pe mormântul nemuritorului Depărăţeanu ». 16. D. TELEOR, Poetul Al. Depărăţeanu. In Albina, an. VII, nr. 50, din 12 Septemvrie 1904, pp. 1209—11. Notiţe biografice compilate din alte lucrări. 17. A. MARIAN, Alexandru Depărăţeanu. In Literatura şi arta română, an. VIII, nr. 4, din 25 Aprilie 1904, pp. 218—25. Fundamental pentru biografie. 18 * * 18. IL. CHENDI, Bustul lui Depărăţeanu. In Semănătorul, an. III, nr. 17, din 25 Aprilie 1904, pp. 268—70. Articol comemorativ. www.digibuc.ro 140 AL. CIORĂNESCU 406 19. C. G. DISSESCU, Alexandru Depărăţeanu. In Analele literare, politice, ştiinţifice, an. I, nr. 6—8, din Iunie-August 1904,. PP- 457—77- Fundamental pentru biografie. 20. [N. IORGA], Poezii ale scriitorilor din epoca Unirii. Introducere, p. III. Judecată asemănătoare cu cea din lucrarea următoare. 21. N. IORGA, Istoria literaturii româneşti în veacul al XlX-lea. Voi. III. Vălenii de Munte 1909, pp. 214—7. 22. N. I. APOSTOLESCU, L’influence des romantiques franţais sur la poâsie roumaine. Paris, H. Champion 1919, chap. VI b: Alexandru Depărăţeanu (pp. 247— 66; cf. Index). Despre legăturile poeziei lui Depărăţeanu cu a lui Gautier şi Baudelaire. 23. G. ADAMESCU, Istoria literaturii române, (ediţie nouă). Bucureşti [1922], p. 361. 24. V. EFTIMIU, Grigore Ghica-Vodă. Dramă în cinci acte în versuri de AL Depărăţeanu. In Flacăra, an. II, nr. 9, din 15 Decemvrie 1912, pp. 66—7. Despre meritele acestei drame, şi prelucrarea ei de autorul articolului. 25. P. V. HANEŞ, Istoria literaturii române. Bucureşti 1924, p. 197. 26. G. ADAMESCU, Contribuţiuni la bibliografia româneascăş Voi. I, Bucureşti'1921, pp. 113—4. Voi. II, Bucureşti 1923, pp. 144—5. Voi. III, Bucureşti'1928, p. no. Bibliografie incompletă a scrierilor de şi despre Depărăţeanu. 27. D. CARACOSTEA, Italia în poezia română. Conferinţă. Dare de seamă în Universul din 17 Aprilie 1925. 28. AL. CIORĂNESCU, Italia în literatura românească. In Roma, an. XIII, nr. 4, din Octomvrie-Decemvrie 1933, pp. 35—6. 29. R. ORTIZ, Per la fortuna del Petrarca in Romania, p. 5. In Academia Română, Memoriile Secţiunii Literare, s. III, voi. 5. Bucureşti 1930. 30. AL. CIORĂNESCU, Un centenar uitat: Al. Depărăţeanu. In Viaţa Românească, XXVI, 19—20; Octombrie 1934, p. 53—5. Sinteză a activităţii literare a poetului. 31 31. Scânteia, Turnu-Măgurele, IV, 17—18, din 10 Decemvrie 1935. Număr închinat lui Depărăţeanu. Cuprinde: N. Hagiescu, Mărturisire; I. Scondăcescu, Teleormanul pitoresc. Valea Teleormanului cântată de poetul Depărăţeanu; N. M. Pleşoianu, Alexandru Depăiăţeanu; A. Paica, Un poet patriot şi sincer democrat; Radu Popescu-Radomireşti, Sub farmecul poeziei Vara la Ţară; F. Creţeanu, Aspectul social în poezia lui Alexandru Depărăţeanu; D. Voiculescu, Alexandru Depărăţeanu. www.digibuc.ro INDICE1) Adamescu, G., p. 140. Adrian, I. V., p. 38. Alecu sin Enache, preot, pp. 8, 118. Alexandrescu, Gr., pp. 4, 107, no, 114. Alexandri, V., pp. 30, 37, 39. Alexandria, pp. 122, 126, 134. Alexandru Ion I, v. Cuza. Altenliu, p. 8. Andronescu, Gr., pp. 11, 139. Anglia, p. 74. Anicet Bourgeois, p. 39. Aninoşanu, C., p. 126. Apostolescu, C., p. 126. Apostolescu, N. I., pp. 50, 64, 65, 74,140. Argeş, pp. 6, 10, 11. Aricescu, C. D., pp. 25, 72, no. Arion, I. I., pp. 25, 126, 127. Bălăci, p. 19. Bălăşescu, I., p. no. Bârcă, Sev., p. 117. Basarabescu, C., pp. 122, 124. Basarabescu, Nae, p. 122. Basarabescu, P. T., pp. 21, 122. Basarabescu T., pp. 8, 22, 118, 122. Baudelaire, pp. 64, 139, 140. Bildirescu, D., pp. 25, 126. Boerescu, V., p. 122. Boileau, p. 3. Boldescu, I., p. 26. Bolgrad, jud., p. 26. Bolintineanu, D., pp. 27, 105. Bolliac, C., pp. 16, 18, 19, 39, 76, 138. Bossueceanu, G. R., pp. 18, 123. Brăila, p. 129. Brătianu, I., p. 8. Brunetiăre, F., p. 3. Bruxelles, pp. 14, 72. Bucureşti, pp. 4, 16, 22, 25, 28, 57, no, 121, 123, 125, 126, 133, 134. Bulgari, p. 130. Bunescu, I., p. 124. Burcă, Tache, pp. 125, 127. Burchi, pp. 20, 21. Byron, Lord, pp. 15, 73, 81, 82, 83, 84, 85. Calderdn, p. 74. Caracostea, D., p. 140. Caragiale, C., pp. 11, 30. Carol Quintul, p. 79. Catopol, I., p. 9. Cervantes, p. 74. Cezar, p. 60. Chendi, I., p. 139. . Cienfuegos, p. 79. Ciorănescu, A., pp. 71, 137, 140. Cluj, p. 58. Collin d’Harleville, pp. 54, 55. Condeescu, N., p. 53. Constantinescu, C., p. 123. Copcea, I., p. 122. Cosco, O., p. 53. Costaforu, G., pp. 19, 120, 122. Creţeanu, F., p. 140. Cuţarida, N., pp. 124, 125. Cuza, Alexandru, pp. 16, 120, 123. Daci, p. 131. Dante, pp. 17, 61, 71, 129. Dăscălescu, D., p. 137. Davila, Al., p. 57. Depărăţeanu, Cleopatra, pp. 8, 117. Depărăţeanu, Elisabeta, pp. 8, 117,118. Depărăţeanu, Marghioala, p. 117. Depărăţeanu, Maria, pp. 7, 117. Depărăţeanu, Maria, pp. 8, 117. Depărăţeanu, Petru, pp. 8,10,18,117,118. Depărăţeanu, Sandu, pp. 6, 7, 8, 10, 16, 117. *) Nu intră în acest indice decât numele personajelor şi locurilor înţelese în realitatea lor; se exclud deci numele personajelor dramatice, ca şi indicaţiile de loc ale tipăriturilor citate în bibliografie. Cifrele tipărite cursiv arată că numele trebue căutat la pagina respectivă, în notă. www.digibuc.ro 142 AL. CIORĂNESCU 408 Depărăţeanu, Sevastiţa, pp. 8, 17. Depărăţeanu, Spiridon, pp. 7, 117. Depărăţeanu, Tudor, pp. 8, 117. Depăraţi, pp. 7, 8, 9, 14, 15, 16, 27, 28, 87. 139- Dimitriad, M., pp. 28, 73, 74, 139. Dissescu, C. G., pp. 6, 7, J3, ig, 25, 26, 73, 140- Duhamel, p. 130. Dumitrescu, P., pp. 124, 127. Durdn, Ag., pp. 74, 75> 77. 79. 8l- Eftimiu, V., pp. 57. 5S> I4°-Eliade, I., pp. 4, 16, 17, 18, 129, 130, 131. 132, 137-Eliade, P., p. 13. Eminescu, M., pp. 11, 20, 89, 95, 114, Europa, pp. 61, 76, 129, 130. Filimon, N., pp. 59, 138. Filitti, I. C., p. 6. Florescu, B., pp. 66, 137. Fontenay-sous-Bois, p. 12. Foru, v. Costaforu. Francez, p. 134. Franţa, pp. 3, 12, 62, 68, 69,71, iii, 133. 134- Fuad Paşa, p. 130, Fundescu, I. C., pp. 26, 72. Gărdeşti, pp. 121, 122. Gautier, Th., pp. 64, 67, 73, 140. Gavala, Aristid, p. 122. Gavala, E., pp. 21, 121, 122. Geanoglu, G., p. 9. Geanoglu, I., p. 58. Georgiade, v. Obedenaru. Germania, p. 12. Ghica, P., pp. 21, 58. Giurgiu, p. 26. Golescu, Şt., p. 123. Gdngora, p. 74. Grădişteanu, P., pp. 9, 18. Granada, p. 83. Grandea, H,, p. 59. Greci, p. 134. Grimm, Jac., pp. 77, 81. Guernesey, p. 61. Hagiescu, N., p. 140. Flaneş, P. V., p. 140. ' Haşdeu, B. P., pp. 50, 138. Heliade, v. Eliade. Hrisopol, Maria, p. 117. Hugo, V., pp. 15, 39, 42, 43, 44, 46, 47. 49. 50, 53. 55. 61. 62,67, 69,72, 73. 76. 84. Iaşi, pp. 4, 12, 120. Ilie, preot, p. 11. . Iliescu, C., p. 126. Ionescu, I., p. 122. Iorga, N., pp. 18, 53, 137, 140. Ipsilanti, p. 129. Istrati, N., p. 137. Italia, pp. 12, 15. 42. 68, 69, 71, 72. Jora, Elisa?, p. 89. Kior Boiar, p. 7. Kogălniceanu, M., pp. 20, 21, 25. La Fontaine, p. 53. Lamartine, pp. 72, 106. Leconte de Lisle, p. 99. Lepădatu, I. A., p. 137. Lerescu, I., p. 9. Lerescu, Maria, p. 117. Locusteanu, N. R., p. 17. Lope de Vega, p. 74. Luxemburg, muzeul, p. 12. Macenţian, I. N., p. 17. Malherbe, p. 57. Manea Brutarul, biserica, p. 26. Marian, A., pp. 6, 7, g, 23, 58, 139. Marsan, E., pp. 50, 51. Marţian, A., p. 138. Masson, M., p. 39. Mavrodin, p. 8. Melidon, Gh., p. 137. Mărimăe, P., p. 73. Mihaescu, M., p. 126. Mihai Viteazul, pp. 66, 130. Milă y Fontanals, pp. 77, 80, 83. Miller, Th., p. 39. Moldova, pp. 39, 40, 120, 123. Morăas, J., p. 87. Moscuna, p. 8. Moşescu, C., p. 17. Muscali, pp. 129, 130. Muscel, p. 122. Musset, A. de, pp. 15, 62, 63, 73, 96. Nădejde, S., p. 39. Napoleon I, p. 68. Napoleon III, pp. 62, 68, 69, 71, 72. Negri, C., p. 25. Nemţi, p. 134. Nicolae, preot, p. 128. Nicoleanu, N., p. 137. Obedenaru, M. G., p. 9. Ochoa, E. de, pp. 74, 75, 77. 79. 8l> 82, 83. Ollănescu, D. C., p. in. www.digibuc.ro 409 ALEXANDRU DEPĂRĂTEANU 143 Omer-Paşa, p. 17. Orăşanu, N. T., pp. 58, 137. Orbescu, D,, p, 9, Orbescu, P., p. 125. Ortiz, R., pp. 70, 140. Paica, A., p. 140. Paris, pp. 12, 13, 14, 15, 61, 62, 68, 74. 87, 133, 136. Păun, V. D., pp. 64, 65, 139. Perez de Hita, p. 83. Petersburg, p. 129. Petrarca, pp. 15, 61, 70, 71, 140. Pleşoianu, N. M., p. 140. Polizu, C., p. 9. Pop, Şt., p. 10. Popescu, Anghelache, p. 127. Popescu, G., p. 17. Popescu-Radomireşti, R,, p. 140. Prati, G., p. 78. Proudhon, p. 131. Robescu, I., p. 9. Români, pp. 13, 17, 72, 76, 129, 130, 131. 132, 134. 135-România, pp. 11, 72. Ronsard, pp. 3, 15, 61, 64, 68. Rosetti, C. A., pp. 16, 17, 85, 129, 130, 131- Rosetti, D. R., p. 139. Rosetti, R., p. 58. Roşiorii-de-Vede, pp. 6, 7, 8, 11, 12, 19, 22, 23, 90, 118, 122, 126, 132. Rusia, p. 129. Sainte-Beuve, p. 61. Cânchez, T. A., p. 76. Sârbi, p. 134. Scaurus, M., p. 131, Scondăcescu, I., p. 140. Scraba, D. S., p. 17, Sepdlveda, p. 79. Sfinţii Apostoli, biserică, pp. 11, 22, 118. Sfântul Sava, colegiul, pp. 9, 10, 39, 60, 118, 119. Sion, G., pp. 59, 60, 72, 137. Şiştov, p. 7. Slăvescu, Niţă, p. 123. Slăveşti, p. 24. Şoimescu, Sava, p. 9. Sorbona, p. 13. Spania, pp. 12, 15, 42, 73, 74. Stăncescu, D,, p. 139. Stancu Căpitanul, pp. 6, 117. Stănescu, pp. 59, 123. Ştefan, preot, p. 128. Ştefan cel Mare, pp. 66, 130. Stârci, p. 6. Ştirbei, p. 130. Stoenescu, Th. M., p. 28. Ţara Românească, pp. 6, 120, 123, 131. Târgovişte, pp. 16, 18. Târgului, plasă, pp. 19, 20, 123. Tastu, A., p. 81. Tăutu, G., p. 137. Teleor, D., p. 139. Teleorman, râu, pp. 24, 140. Teleorman, judeţ, pp. 6, 7, 19, 21, 22, 59, 120, 121, 122, 123, 124, 125, 126, 127. 134. 140. Teleorman, plasă, pp. 19, 21, 120, 121. Ţine, N., p. 39. Traian, p. 73. Turci, pp. 17, 129, 130. Turnu-Măgurele, pp. 123, 125, 126, 127. Urechia, V. A., p. 39. Urzescu, p. 8. Vaillant, I. A., p. 58. Vericeanu, Al., p. 50. Vericeanu, Cleopatra, pp. 26, 117. Versailles, p. 12. Vetra, A., pp. 16, 117, Vetra, C. I., p. 117. Vetra, C. A., pp. 6, 16. Vetra, Ion, pp. 24, 117. Vetra, Maria, pp. 24, 26, 117, 138. Vicente, Gil, pp. 73, 75. Viena, p. 136. Vincennes, p. 12. Virgilius, p. 90. Vlahuţă, Al., p. 139. Voiculescu, D., p. 140. Voinescu, Scarlat, p. 26. Voltaire, p. 11, Vorius, p. 131. Wechsler, I. B., p. 59. Weiss, J. J„ p. 49- Xenopol, A. D., p. 7. Zamfirescu, D., pp. 12, 13, 24, 138, 139. Zamfirescu, M.„ pp. 9, 137. Zamfiroglu, Ahil, p. 123. Zlotescu, p. 124. www.digibuc.ro CUPRINSUL Pag. Introducere.................................. i Vieaţa ....................................... 5 Opera: Teatrul.............................. 27 Poezia: Influenţe.............................58 Poezia: Sentimente, Idei .....................86 Anexe...................................... 115 Bibliografie.................................137 Indice.............. . . . .................141 www.digibuc.ro MEMORIILE SECŢIUNII LITERARE SERIA III TOMUL I, (1923—24): Lei 120 I. C. NEGRUZZI. Autografe române..............................Lei 6 I. C. NEGRUZZI. Ioan Bogdan, Al. Vlahuţă, Al. Xenopol şi manuscripte ale lor....................................................* 5 ANDREI BÂRSEANU. Catechismul luteran românesc..................* 5 RAMIRO ORTIZ. Leopardi e la Spagna I-IV........................* 15 DRAGOŞ PROTOPOPESCU. Unknown Congreve, a sheaf of poetical scraps.....................................................* 12 G. BOGDAN-DUICĂ. Gheorghe Lazăr ...............................* 4° RAMIRO ORTIZ. Leopardi e la Spagna V-VII.......................* 40 TOMUL II, (1924—25): Lei 175 AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI. O operă de mare valoare.................Lei 8 ALEXANDRU MARCU. Romanticii italieni şi Românii.................» 40 Dr. IACOB RADU. Doi luceferi rătăcitori.........................* 40 TH. CAPIDAN. Elementul slav în dialectul aromân.................» 30 ŞTEFAN CIOBANU. Dimitrie Cantemir în Rusia..................... » 5° CONSTANTIN I. KARADJA. Despre lucrul apostolesc al lui Coresi . * 8 TOMUL III, (1925—27): Lei 200 Dr. A. VERESS. Cântece istorice vechi ungureşti despre Români . . . Lei 15 AL. VICIU. Suplement la « Glosar de cuvinte dialectale din graiul viu al poporului român din Ardeal........................................* 10 N. CARTOJAN. Legendele Troadei în literatura veche românească . . * 30 PER. PAPAHAGI. Numiri etnice la Aromâni........................... * 15 G. POPA-LISSEANU. Un manuscris al gramaticei româneşti a lui I. Eliade-Rădulescu..................................................* 8 Pr. V. URSĂCHESCU. Psaltirea slavonă (1577—1580)..................» 12 S. PUŞCARIU. Dicţionarul Academiei..................................* 15 RAMIRO ORTIZ. Goldoni e la Francia................................ * 40 AL. MARCU. V. Alecsandri şi Italia................................ * 85 Dr. A. VERESS. Note şi scrisori Şincaiane.........................* 15 TOMUL IV, (1928—29): Lei 250 ION COLAN. Vieaţa şi opera lui Ion Barac..........................Lei 45 N. CARTOJAN. « Fiore di virtîi» în literatura românească..........* 60 ŞTEFAN PAŞCA. Glosar dialectal alcătuit după material lexical cules de corespondenţi din diferite regiuni ...........................*32 I. A. BASSARABESCU. Două epoci din literatura română..............* 6 Dr. ANDREI VERESS. Vechi istorici unguri şi saşi despre istoria Românilor (1760—1787)...............................................* 50 N. IORGA. Note istorice asupra editării operei poetice a lui M. Eminescu * 6 Dr. CARLO TAGLIAVINI. Despre « Lexicon Marsilianum *..............* 15 Dr. ANDREI VERESS. Pictorul Barabâs şi Românii....................* 40 TOMUL V, (1930—31): Lei 330 , W. MEYER-LUBKE. Rumănisch und romanisch ........................Lei 20 RAMIRO ORTIZ. Per la fortuna del Petrarca in Rumania (1783—1928) * 20 IOAN BIANU. Inscripţii în limba gotică şi în caractere runice descoperite lângă Folticeni.............................................* 20 Dr. ANDREI VERESS. Istoricul marele serdar Gheorghe Saul (1743—1785) * 18 N. N. CONDIESCU. Istoria lui Alţidalis şi a Zelidiei............* 40 G. F. CIAUŞIANU. Glosar de cuvinte din jud. Vâlcea..............* 75 ARTUR GOROVEI. Contribuţiuni la biografia lui Constantin Stamati . * 12 ION GHERGHEL. Goethe în literatura română.......................* 130 www.digibuc.ro TOMUL VI, (1932—34): Lei 280 LIVIU MARIAN. Alexandru Hasdeu şi Academia Română.....................Lei 60 C. T. HARLEY WALKER, Limba irlandeză sau gaelică........................» 6 ARTUR GOROVEI. Artistul Matei Millo......................................* 25 Dr. CARLO TAGLIAVINI. Despre «Lexicon compendiarium latino- valachicum»..........................................................* 10 MARCU BEZA. Biblioteci mănăstireşti în Palestina.........................» 5 SEXTIL PUŞCARIU. B. P. Hasdeu ca linguist s MARCU BEZA. Biblioteci mănăstireşti în Palestina, Chipru şi Muntele Sinai............................................................... * 5 D. R. MAZILU. Sfânta Filoteia dela Argeş. Lămurirea unor probleme istorico-literare....................................................» 60 ARTUR GOROVEI. Contribuţii la istoria literară...........................* 3° TUDOR VIANU. Influenţa lui Hegel în cultura română...................... » 60 ARTUR GOROVEI. Ierotheiu Episcopul Huşilor ..............................* 20 TOMUL VII, (1934—36): Lei 35° ONISIFOR GHIBU. Contribuţii la istoria poeziei noastre populare şi culte Lei 25 MARCU BEZA. Trei săbii moldoveneşti din vremea lui Ştefan-cel-Mare * 5 MARCU BEZA. Biblioteci mănăstireşti la muntele Athos.....................* 30 N. CARTOJAN. Poema cretană Erotocrit în literatura românească şi izvorul ei necunoscut................................................* 60 G. MURNU. România şi Elada...............................................* 5 ALEXANDRU MARCU. Simion Bămuţiu, Al, Papiu Ilarian şi Iosif Hodoş la studii în Italia............................................» 100 MARCU BEZA. Biblioteci mănăstireşti în Epir, Rodos şi Păros .... * 5 ARTUR GOROVEI. Elementul popular în literatura cultă.....................* 15 AL. CIORĂNESCU. Alexandru Depărăţeanu, studiu critic.....................* 100 www.digibuc.ro