www.digibuc.ro ACADEMIA ROMÂNĂ MEMORIILE SECŢIUNII LITERARE SERIA III, TOMUL VI MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI IMPRIMERIA NAŢIONALĂ DEPOZITUL GENER CARTEA ROMÂNEAS B-DUL ACADEMIEI, 3—5 BUCUREŞTI 032—>934 www.digibuc.ro o > CUPRINSUL Pag. LIVIU MARIAN. Alexandru Hasdeu şi Academia Română......................... i C. T. HARLEY WALKER. Limba irlandeză sau gaelică.........................145 ARTUR GOROVEI. Artistul Matei Millo....................................... Dr. CARLO TAGLIAVINI. Despre « Lexicon compendiarium latino- valachicum » jgg MARCU BEZA. Biblioteci mănăstireşti în Palestina ...........................195 SEXTIL PUŞCARIU. B. P. Hasdeu ca linguist . . -...........................199 MARCU BEZA. Biblioteci mănăstireşti în Palestina, Chipru şi Muntele Sinai . 207 D. R. MAZILU. Sfânta Filoteia dela Argeş. Lămurirea unor probleme istorico-literare...................................................... 217 ARTUR GOROVEI. Contribuţie la istoria literară......................319 TUDOR VIANU. Influenţa lui Hegel în cultura română........................365 ARTUR GOROVEI. Ierotheiu Episcopul Huşilor .........................437 www.digibuc.ro ALEXANDRU HASDEU ŞI ACADEMIA ROMANA DE LIVIU MARIAN DIRECTORUL LICEULUI < BOGDAN P. HASDEU » DIN CHIŞINĂU Şedinţa dela n Noemvrie 193* 1 Regulamentul pentru formarea «Societăţii literare române» din Bucureşti, care avea să se transforme cu timpul în actuala « Academie română», a fost aprobat şi promulgat de n Locotenenţa domnească a Principatelor unite» în urma raportului No. 582 din 1 Aprilie 1866 al ministrului Cultelor şi instrucţiunii publice C. A. Rosetti. La articolul IV el prevedea că noua societate, până la constituirea ei definitivă în baza unui statut special, se va compune din 21 membri numiţi, cari vor reprezenta toate provinciile româneşti. Intre aceştia urmă să fie şi trei Români basarabeni1). Cu decretul No. 698 din 22 Aprilie 1866 sunt numiţi, în urma raportului susamintitului ministru, cei 21 de membri şi printre ei următorii trei basarabeni: cavalerul Costachi Stamati, Alexandru Hasdeu şi Ioan Străjescu. Alexandru Hasdeu a primit numirea 2), dar a fost împiedicat de autorităţile ruseşti de a se prezentă la prima adunare constitutivă a membrilor, convocată pe ziua de 1 August 1867. Neparticiparea lui A. Hasdeu la prima adunare a nouei societăţi se explică foarte simplu prin refuzul autorităţilor ruseşti de a-i eliberă paşaportul necesar pentru ieşirea din Basarabia, la care s’a adăugat apoi şi interzicerea de a face parte din numita societate. Cu privire la această tristă întâmplare din viaţa sbuciumată a lui A. Hasdeu nu se cunoşteâ până acum altceva decât următoarea laconică informaţie, trecută în « protocollulu sedintiei a XIV a socie-tatei litterarie romane din 28/9 Augustu 1867»: x) Vezi copia Regulamentului la Anexe I. Primii trei basarabeni, numiţi în S. 1. r., au fost: Costachi Stamati, Alexandru Hasdeu şi Ioan Străjescu. Toţi trei la 22 Aprilie 1866. Ştefan Gonata a fost numit abia la 2 Iunie 1867, după moartea (12 Sept, 1869) lui C. Stamati, In Septembrie 1870 Academia Română proclamă pe A. Hasdeu, Străjescu şi Gonata membri onorari. 2) Vezi copia numirii la Anexe II. 1 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare Seria III. Tomul VI. www.digibuc.ro 2 L1VIU MARIAN 2 « D-l ministru al instrucţiunii publice şi al cultelor comunică refuzul d-lui guvernator al Basarabiei, Kotzebue, de a libera d-lui A. Hasdeu paşaport de intrare în România, spre a luâ parte la lucrările societăţii. Se ia spre ştiinţă cu adâncă durere» 1). Neputând luâ parte la lucrări, A. Hasdeu se vede nevoit a anunţa în scris, că demisionează din societate 2). Cu această ocazie dânsul face societăţii o comunicare importantă, pe care o redăm după procesul-verbal al şedinţei din 2 August 1869: « D-l A. Hasdeu în scrisoarea sa arată că în Rossia, la Moscova, se află în manuscris două diferite lexicoane de limba română, unul dela finele secolului XVII şi altul dela începutul secolului XVIII; cel dintâiu în biblioteca societăţii imperiale de istoria şi antichităţile ruseşti la Universitatea din Moscova, iar cel al doilea în biblioteca fostă a grafului Tolstoi, iar acum a guvernului. Amândouă aceste manuscrise le presupune a fi autografele renumitului român din Moldova, spătarul Nicolae Milescu şi al neuitatului părinte Dositeiu, fostul arhiepiscop al Sucevei. Apoi arată că în biblioteca Academiei de teologie dela Moscova se află în limba latină manuscrisul operei lui Dimitrie Cantemir, intitulată «Descrierea Moldovei». In urmă recomandă societăţii a procura copia acestor opere atât de preţioase pentru români prin trimiterea unui anume membru din societate la Moscova. Conferinţa, discutând această chestiune, află cu cale de a cere prin mijlocirea guvernului trimiterea originalelor înseşi la societate pentru un timp determinat, spre a se copia chiar aici» 3). Se vede din această comunicare, ce preţios concurs ar fi putut da A. Hasdeu nouei societăţi, dacă ar fi putut luâ parte activă la lucrările ei ca membru. In şedinţa dela 12 Septemvrie 1870 a « Societăţii academice române » A. Hasdeu împreună cu Ion Străjescu sunt proclamaţi cu unanimitate de voturi membri onorari4 * 6). Dar A. Hasdeu n’a supravieţuit lung timp acestui omagiu, adus patriotismului său românesc de către fraţii săi liberi de peste Prut, deoarece moare la Hotin în 2 Noemvrie 1872 s). Moartea lui A. Hasdeu, întâmplată în acelaş an cu a Domnitorului Alexandru Ioan Cuza (membru fondator al societăţii) şi a *) Vezi «Analele Societăţii Academice Române», tom. I (1869), pag. 65. Kotzebue nu eră guvernator al Basarabiei în Chişinău, ci guvernator general pentru guberniile Novorossiisk şi Basarabia cu reşedinţa în Odessa. 2) A. Hasdeu demisionează abia la 23 Ianuarie 1869. Tot atunci demisionează şi Ion Străjescu, dar nu cunoaştem motivele demisiunii sale. 3) Vezi «Analele Soc. Acad. Rom.», tom. I (1869), pag. 203, Operele Iui Di- mitrie Cantemir s’au publicat de Academie în 8 volume între anii 1872—1901. *) Vezi «Analele Soc. Acad. Rom.», tom. III, pag. 130. 6) Vezi B. P. Hasdeu « Sic cogito » (1892), pag. 81. Aceasta este data exactă a a morţii Iui A. Hasdeu. www.digibuc.ro 3 ALEXANDRU HASDEU ŞI ACADEMIA ROMÂNĂ 3 mitropolitului ardelean Andrei Şaguna (membru onorar), a trezit un dureros ecou în sinul societăţii. In şedinţa Societăţii academice române din 1/13 August 1873, când s’a deschis noua sesiune a acelui an, se aminteşte în darea de seamă anuală şi despre aceste trei decesuri. Cu privire la A. Hasdeu citim: « Alte pierderi egalmente dureroase pentru societate avurăm dintre membrii săi onorari. Nu mai este Alexandru Hasdeu al Basarabiei! Dară ecourile fidele ale Nistrului vor spune etern Prutului şi Dunărei vorba patriotică a nemuritorului efor din Hotin!» x). # # # Alexandru Hasdeu dorea fierbinte să vină la Bucureşti din două motive puternice: întâi, pentru a-şi putea închide ochii lângă fiul său iubit, Bogdan; apoi pentru a putea contribui şi el cu ceva la lucrările nouei « Societăţi literare române ». Aceste două motive se repetă adeseori ca un jalnic refren în cele câteva scrisori tipărite ale sale, cari fac parte din întinsa corespondenţă (nepublicată până acum) cu fiul său Bogdan şi cu soţia acestuia Iulia * 2). Iată câteva fragmente duioase din aceste scrisori, pline de dorul de copiii săi dragi şi de pământul scump al României libere: « Socotesc d’a veni la Românie şi să nu mă mai întorc d’acolo, c’îi mai dulce să moriu pe lângă copiii mei. Dee D-zeu mai (de)grabă! » 3). « Vedea-ne-vom oare în curând? Eu tocmai la aceasta mă gândesc, ca înaintea morţii să sărut pământul strămoşesc şi fiul meu să-mi închidă ochii. La sfârşitul lui Mai socotesc să plec neapărat, chiar de aş merge şi pe jos şi totuşi mă voi întinde la drum: omnia mea mecum porto! Gândul acesta îi acum a vieţii mele » 4). La acest dor, de ţara liberă română şi de copiii săi, se adaugă dorinţa nu mai puţin fierbinte de a se vedea la Academie. ' Câteva fragmente din susamintitele scrisori ne dovedesc şi aceasta. Iată-le: «Privitor la Academia Română, guvernul vostru să trimeată o invitaţie oficială, cu iscălitura primului ministru, prin poştă, cu numele meu:« în Hotin, prin Austria ». In însăşi invitaţia să fie următoarea J) Vezi Analele, tom. VI, pag. 8. 2) Vezi Iuliu Dragomirescu: Ideile şi faptele lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, unde se publică în anexe 5 scrisori traduse din ruseşte în româneşte, iar în facsimil fragmentul unei scrisori, adresată de A. Hasdeu nurorei sale Iulia. a) Vezi Iuliu Dragomirescu, op. cit., scrisoarea în facsimil. *) Vezi acelaş, scrisoarea II. 1* www.digibuc.ro 4 LIVIU MARIAN 4 frază: «după porunca înălţimii sale Domnitorului Principatelor Unite» şi după aceasta poate să urmeze iscălitura şi ruseşte: «Domnului Alexandru Tadeevici Hasdeu, fost supraveghetor de onoare al şcoalelor din ţinutul Hotinului». Eu atunci mă voiu duce degrabă în Odessa, la generalul Kotzebue şi voiu primi paşaportul pentru plecare prin Bucovina şi Transilvania, voiu vorbi cu fratele meu Boleslav despre veniturile moşiei şi în luna lui Mai voi sosi în Bucureşti şi voi remâne acolo pentru totdeauna, ca să mor în sfântul pământ al lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul» 1). «Mi-am format iar biblioteca, am mai mult de 2000 volume, pe cari le voi aduce pentru Academia română. Ea are toate materialurile slavone pentru istoria românească » 2). «... Chemarea guvernului român o aştept cu nerăbdare; stărueşte, ca să nu întârzie, deoarece pentru scoaterea paşaportului vor trebui cel puţin şase săptămâni. Cu ce plăcere voi sburâ în pământul sfânt, ca să mor lângă copiii mei, bucurându-mă îndeajuns de gloria fiului meu!» 3). «Adresa mi s’a trimis cu poşta austriacă, dar aş fi dorit să-i văd dinnainte cuprinsul, ca s’o fi putut înfăţişă slobod generalului nostru poliţmaistru pentru primirea paşaportului. Să fie (scrisă) în franţuzeşte iar nu în româneşte, fiindcă Lieders şi Kotzebue nu ştiu limba noastră. Grăbeşte-te, de-mi trimite copia; şi să nu fie nimic înţepător pentru Rusia. Eu în aceeaşi clipă voiu răspunde — să expediezi!» 4). « Eu voi veni înainte de întâiu August; pe cine mai chiamă încă din Basarabia ? Bătrânul Stamati, care a trecut de mult de optzeci de ani, se pregăteşte să moară şi m’a rugat să nu-1 mai cheme. Nu cumva se chiamă în adevăr Streţchi?5). Ăsta-i un flecar, fără orice ştiinţă; ar fi o ruşine pentru Academie. Eu aş sfătui ca, în locul aceluia, să cheme pe valorosul Stamati, fiul lui Constantin 6); el e un bun patriot, cu iubire cătră ştiinţa Patriei, care are în sufletul său toate elementele trebuitoare pentru progres. Vorbeşte despre aceasta acolo, căci de! o Academie nu-i scenă pentru saltimbanci şi adunările de învăţaţi nu sunt arenă pentru paieţe ! » 7). Fragmentele de mai sus arată suficient interesul mare, ce-1 purta A. Hasdeu Academiei şi nerăbdarea sa, de a putea participă cât mai 1) Vezi acelaş, scrisoarea I. 2) Vezi acelaş, scrisoare I. 3) Vezi acelaş, începutul scrisorii ruseşte în facsimil. 4) Vezi acelaş, scrisoarea IV. 6) Vezi acelaş, scrisoarea IV. Să fie o greşeală de transcriere sau este o poreclă dată de Al. Hasdeu lui Ion Străjescu ? *) Cavalerul Constantin Toma Stamati a fost căsătorit de două ori. La început cu Ecaterina Ciurea. Din această căsătorie s’a născut cavalerul Constantin de Stamati-Ciurea. Cu a doua soţie Susana cavaler de Gafencu a avut 3 copii: Mihail, Nicolae şi Elena. A. Hasdeu se referă la Constantin, care a fost literat. T) Vezi acelaş, scrisoarea IV. www.digibuc.ro 5 ALEXANDRU HASDEU ŞI ACADEMIA ROMÂNA 5 curând la lucrările ei. Dacă ne gândim încă şi la biblioteca sa de peste 2000 volume, cuprinzând materialuri slavone privitoare la istoria Românilor, şi pe care intenţiona s’o dăruiască Academiei, putem aprecia pe deplin aportul preţios, pe care l-ar fi putut aduce istoriografiei române din acel timp. Soarta vitregă însă n’a voit ca Alexandru Hasdeu să strângă la Academie mânile « tuturor bunilor Români, cunoscuţi lui după nume », nici ca fiul său iubit să-i închidă ochii în clipa morţii! Dacă se cunoştea până în prezent cauza materială a neparticipării lui A. Hasdeu la lucrările « Societăţii literare române » din Bucureşti în 1867 — refuzul eliberării unui paşaport pentru străinătate,—în schimb rămăseseră necunoscute motivele politice ale acestui refuz. Astăzi le putem cunoaşte detaliat şi pe acestea, datorită dosarului secret rus al acestei afaceri « politice ». Pe pagina întâia a copertei numitului dosar stă scrisă în ruseşte următoarea însemnare, pe care o redăm în traducere: «No. 41. Anul 1867. Dosarul din masa secretă a cancelariei guvernatorului Basarabiei. Despre înfiinţarea în Principatele Unite a Societăţii literare române. (Gonatâ şi Hasdeu). început la 21 Iulie. Sfârşit la ... Pe .... foi». Dosarul acesta preţios, care se păstrează la secţia regională din Chişinău a «Arhivelor Statului», cuprinde 112 foi şi 57 piese, din cari ultima (o scrisoare a lui A. Hasdeu) poartă data de 27 Ianuarie 1869. Piesele, cari formează voluminosul dosar, sunt în număr de 57, aproape toate compuse în ruseşte, din cari o parte în original iar cealaltă în copii (ciorne). In original sunt următoarele 32 piese: 1. 7 scrisori şi 3 adeverinţe dela Alexandru Hasdeu; 2. 1 scrisoare şi 1 petiţie dela Ştefan Gonatâ; 3. 2 decrete de numire (unul în româneşte pentru Ştefan Gonatâ; altul în franţuzeşte pentru A. Hasdeu); 4. 8 adrese dela guvernatorul general din Odessa; 5. 2 adrese dela consulul rus din Bucureşti; 6. 1 ordin dela guvernatorul Basarabiei; 7. 7 rapoarte dela ispravnicul (prefectul) judeţului Hotin; Restul de 25 piese este compus din: 23 copii depe adresele, rapoartele şi ordinele guvernatorului Basarabiei1); 1 copie a unei scrisori, ’) In cursul celor 18% luni, cât a durat corespondenţa secretă, s’au perindat în postul de guvernator ai Basarabiei la Chişinău două persoane: întâiu Platon Ale-xandrovici Antonovici, apoi din Februar 1868 Egor Egorovici Gangart. In tot acest www.digibuc.ro 6 LIVIU MARIAN 6 adresată de A. Hasdeu Consulului rus din Bucureşti şi i copie legalizată, în româneşte, a « Regulamentului pentru formarea societăţii literare române » din Bucureşti. . * , . Prima piesă a dosarului poartă data de 12 Iulie 1867 iar ultima de 27 Ianuarie 1869: deci abia după 18 luni şi jumătate ia sfârşit această îndelungată corespondenţă secretă, care trebuie să fi fost un adevărat supliciu moral pentru bătrânul, părăsitul şi bolnavul patriot român basarabean, care abia mai puteâ ţine în mâna-i slăbită condeiul, pentru a aşterne cu ajutorul ochelarilor, ce-i întăriau vederile foarte slăbite, acele slove de cerere demnă şi apărare diplomatică, caligrafice, citeţe, dar aşa de mărunte, încât pentru descifrarea lor trebuie să recurgi la lupă. # # # Eră în vara anului 1867, la începutul lui Iulie, când guvernatorul general de Novorossiisk şi Basarabia, general-adiutantul Kotzebue îşi stabilise reşedinţa de vară pe coasta fermecătoare de azur a Crîmului (Crimeei), în pitoreasca localitate Ialta, unde Ţarul rus obicinuiâ să-şi petreacă vilegiatura de vară. Acolo dânsul primeşte o misivă . secretă cu data 1 Iulie dela consulul general şi agentul diplomatic al Rusiei la Bucureşti, baronul Henrih Henrihovici Offenberg. In ea consulul arătă că în capitala Principatelor Unite a luat fiinţă, din iniţiativa « guvernului radical» al lui Ion Brătianu, o societate literară, menită să servească unor interese de propagandă naţională-politică. El citează o informaţie apărută în organul partidului radical « Românul » (din 22 Iunie 1867), în care se dau şi numele celor trei membri basa-rabeni ai nou înfiinţatei societăţi: Alexandru Hasdeu, proprietar din judeţul Hotin, care avea la Bucureşti un fiu «literat»; proprietarul Ştefan Gonatâ şi emigrantul Ion Străjescu, fost ofiţer rus, care ocupase o slujbă în serviciul public al Principatelor. Offenberg este convins, că scopul societăţii este de a-şi apropia masele populare şi de a răspândi între Românii de peste hotare ideile politice democratice ale bărbaţilor politici, cari guvernează Principatele. Hasdeu şi Gonatâ au fost numiţi, după părerea consulului, probabil fără să li se fi cerut în prealabil asentimentul lor * 1). interval de timp a fost guvernator general de Novorossiisk şi Basarabia, cu reşedinţa în Odessa, Kotzebue. Acesta nu pare a fi altul decât Wilhelm Kotzebue (1813— 1887), cunoscutul consul rus din 1850 dela Iaşi şi autor german al unor lucrări cu subiecte din viaţa Moldovei. La 1 Aprilie 1884 Academia Română îl alege membru onorar al ei. O ironie a sorţii: Kotzebue, duşmanul lui A. Hasdeu, ajunge membru al A. R., unde Bogdan P. Hasdeu era membru activ! l) Nu ştim, dacă tânărul Ştefan Gonata şi-a dat în prealabil consimţimântul său la numirea, care i s’a făcut cu decretul No. 892, comunicat cu adresa No. 5435 din 12 Iunie 1867 a Ministerului Instrucţiunii Publice din Bucureşti. Alexandru Hasdeu însă, care primise decretul de numire No. 698 cu adresa No. 3416 din 6 Mai 1866 a M. I. P., îşi dăduse cu siguranţă asentimentul său, dealtfel n’ar fi dat fiului său Bogdan din Bucureşti instrucţiuni amănunţite de modul, cum să fie redactată şi www.digibuc.ro 7 ALEXANDRU HASDEU ŞI ACADEMIA ROMÂNĂ 7 Guvernatorul general, alarmat, trimite o lungă adresă guvernatorului Basarabiei din Chişinău, general-maiorul şi cavalerul Platon Alexandrovici Antonovici, în care îl roagă să ceară celor doi basara-beni explicaţii: pe ce bază şi cu ce intenţii au intrat într’o societate străină, fără a avea autorizaţia respectivă a autorităţilor locale?1). Kotzebue vrea să mai afle dela guvernator: informaţii despre cei doi, părerea guvernatorului despre afacerea aceasta, precum şi relaţii despre Hasdeu fiul, stabilit în Bucureşti. Până a primi adresa lui Kotzebue 2), guvernatorul din Chişinău eră deja în posesiunea petiţiei lui A. Hasdeu, de a i se eliberă un paşaport pentru străinătate 3), întrucât în adresa confidenţială No. 286 din 21 Iulie 1867 către A. Hasdeu guvernatorul, după ce-i cere informaţiile dorite de Kotzebue, îi comunică că eliberarea paşaportului deocamdată este oprită. In aceeaş zi expediază guvernatorul ordinul secret No. 287 către ispravnicul (prefectul) judeţului Hotin, din care se vede că la 19 Iulie se trimisese lui A. Hasdeu prin prefectura de poliţie Hotin paşaportul cerut de acesta, pe care guvernatorul se grăbeşte să-l oprească telegrafic, până la alte dispoziţii. După cum vedem a fost la mijloc numai o zi sau poate numai câteva ore, ca A. Hasdeu să poată intră în posesiunea paşaportului dejă expediat la Hotin, pentru a trece prin vama Noua-Suliţă în Bucovina, şi de acolo prin Transilvania la Viena (la fratele său Boleslav) şi apoi în urmă la Bucureşti (la fiul său Bogdan). Guvernatorul cere ispravnicului în acelaş ordin informaţii despre Tadeu (adică Bogdan) Hasdeu şi relaţiile lui cu tatăl său. Din adresa No. 288 din 22 Iulie 1867 a guvernatorului din Chişinău către Consulul din Bucureşti 4) se vede că, zece zile înainte de primirea adresei lui Kotzebue (deci la 11 Iulie!), Hasdeu ceruse guvernatorului să-i elibereze un paşaport pentru străinătate, spre a plecă la Bucureşti, ca să-şi viziteze pe fiul său, care este grav bolnav 5 6). Hasdeu trimite apoi guvernatorului şi o scrisoare particulară, rugându-1 să se grăbească cu eliberarea paşaportului, exprimându-şi trimisă invitaţia, ce urmă să i se adreseze din Bucureşti, instrucţiuni trimise la Bucureşti cu un an înainte de a fi fost sesizat Kotzebue de numirea sa. x) Ştefan Gonata fusese numit cu adresa No. 5435 din 12 Iunie 1867 a M. I. P. din Bucureşti. Vezi Anexa III. El adresează la 20 Iulie 1867 o petiţie (Anexa IV) pentru acordarea dreptului de a primi numirea de membru al S. 1. r. Merită o menţiune lăudabilă sentimentele frumoase româneşti, pe cari a avut curajul să le aştearnă în petiţia sa. 2) Vezi la Anexe V, copia adresei No. 6710 din 12 Iulie 1867. 3) Vezi la Anexe VI, scrisoarea lui Al. Hasdeu din 3 Iulie 1867, care însoţeâ pe- tiţia amintită. *) Vezi la Anexe VII, copia acestei adrese. 6) Boala lui Bogdan P. Hasdeu, invocată de Alexandru Hasdeu în petiţiile, scrisorile şi telegramele sale, a fost numai o invenţie, un pretext, pentru a puteâ scoate mai repede paşaportul, cu care să poată plecă la Academie. www.digibuc.ro 8 LIVIU MARIAN 8 sentimente de bun şi îngrijorat părinte, împrejurare care l-a făcut pe guvernator să-i trimită la 19 Iulie paşaportul dorit. Acesta însă nu parvenise încă în mâinile lui Hasdeu, care la 20 Iulie telegrafiază guvernatorului: «Pentru Dumnezeu, trimiteţi paşaportul. Fiecare clipă este scumpă, când boala e gravă. Rog, implor, pentru Dumnezeu !». Dar telegrama soseşte, din nenorocire pentru Hasdeu, odată cu adresa secretă a lui Kotzebue, în care se explicau insistenţele disperate ale lui Hasdeu pentru eliberarea grabnică a paşaportului. Adresa sus amintită (No. 288) a guvernatorului către consul se termină cu rugămintea, ca acesta să adune informaţiuni despre Hasdeu fiul: ce fel de viaţă duce, ce ocupaţiune are şi dacă este în adevăr bolnav, cum afirmă tatăl său, care insistă pentru eliberarea paşaportului pe acest motiv. Intre timp soseşte dela ispravnicul judeţului Hotin, Scrivano, grec de origină, raportul No. 25 din 24 Iulie 1867 x), în care acesta comunică guvernatorului că Tadeu (Bogdan) Hasdeu a trecut din Chi-şinău în Moldova înainte de anul 1860, dar nu poate spune cu ce fel de documente si că nu are relaţii cu tatăl său, lucru neadevărat, întrucât ambii erau în corespondenţă 1 2). Se dau relaţii sumare despre primele ocupaţiuni ale lui Bogdan Hasdeu în Iaşi şi se afirmă cu un dispreţ birocratic, care a dat ulterior de ruşine naivitatea ridicolă a ispravnicului, că trecerea lui Bogdan Hasdeu în Moldova nu va aduce foloase acesteia şi nu va fi în paguba Rusiei 3). La adresa lui Kotzebue (No. 6710 din 12 Iulie 1867) guvernatorul Basarabiei răspunde foarte pe larg în raportul său No. 340 din 5 August 1867 4). Este documentul cel mai întins din dosar şi foarte preţios pentru noi, întrucât în el se cuprinde nu numai un rezumat al întregei afaceri cât şi părerea guvernatorului despre ea, dar şi bogate amănunte biografice despre Ştefan Gonatâ şi în special Alexandru şi Bogdan Hasdeu. Dacă luăm în considerare faptul, că guvernatorul Basarabiei de atunci Platon Alexandrovici Antonovici fusese, după mărturia lui 1) Vezi la Anexe VIII, copia raportului. . 2) Al. Hasdeu coresponda cu fiul său Bogdan din Bucureşti prin poşta austriacă peste punctul vamal Noua-Suliţă dela graniţa bucovineană, aceasta probabil pentru a se puteâ mai uşor sustrage cenzurei poliţiei ruse. Directorul poştei din Hotin, un domn Bieloţercovschi, coleg de liceu şi camarad de oaste al lui Bogdan Hasdeu, îi înlesneă probabil această corespondenţă tainică. Alexandru Hasdeu aveâ la Cernăuţi un librar cunoscut, pe Heinrich Pardini, care îi trimeteâ cărţi româneşti. Se prea poate ca şi acesta să-i fi înlesnit corespondenţa. Tot la Cernăuţi trăia prietenul lui Al. Hasdeu, profesorul Aron Pumnul. 3) Părerea aceasta a ispravnicului, cu toată ironia ei, este naivă, întrucât la 1867 se puteau cunoaşte bine sentimentele Hasdeilor. înclinăm a crede că ironia ispravnicului masca o realitate, fie din simpatie pentru Hasdeu, fie din cauză că n’aveâ curajul să recunoască aşâ de târziu o situaţie, de care aveau acum cunoştinţă toţi şefii săi erarhici. 4) Vezi la Anexe IX, copia acestui raport. www.digibuc.ro 9 ALEXANDRU HASDEU ŞI ACADEMIA ROMÂNĂ 9 Alexandru Hasdeu, coleg al acestuia la Universitatea din Harcov şi « mult inferior » acestuia şi că după venirea sa în fruntea administraţiei din Basarabia relaţiile dintre ei s’au stricat şi au degenerat până la duşmănie şi ură, — trebuie să considerăm această piesă din dosar, împreună cu scrisoarea din 24 Iulie 1867 adresată de Al. Hadseu guvernatorului, ca o culminaţie dramatică a duelului surd şi cu arme inegale, ce se dădea între cei doi rivali. Piesa de faţă, ca să vorbim în termeni judecătoreşti, constituie rechizitoriul procurorului într’un proces, este însă subiectiv şi pătimaş, întrucât cuprinde şi o deghizată pledoarie pro domo a guvernatorului mândru şi atotputernic, care totuş n’o poate scoate la capăt cu tenacitatea, inteligenţa şi abilitatea acestui advocatus diaboli, care îl eclipsase încă în timpul studiilor sale universitare. Guvernatorul raportează că a primit dela Ştefan Gonatâ o petiţie, prin care acesta îi cere aprobarea de a face parte din « Societatea literară română» din Bucureşti. Chemat de guvernator, Gonatâ declară că nu i s’a cerut oficial şi de nimeni asentimentul de a face parte din societate, şi că numirea de membru i-a fost trimisă de către Al. Hasdeu, care îşi oferea serviciile sale, la caz că dânsul (Gonatâ) ar întâmpinâ dificultăţi cu trimiterea răspunsului la Bucureşti. Se vede din aceasta că A. Hasdeu nu erâ străin de numirea lui Gonatâ şi că erâ omul de încredere al Bucureştilor în chestiunea privitoare la Societatea literară, de vreme ce îl îndemnâ pe Gonafâ să primească demnitatea oferită şi îi propuneâ chiar serviciile sale. Guvernatorul mai raportează că în baza ordinului No. 6710 a oprit telegrafic eliberarea paşaportului lui A. Hasdeu, întrucât se îndoiâ de motivul, pentru care insistâ A. Hasdeu să i se elibereze paşaportul1), şi că a cerut relaţii dela consulul Offenberg. Până să-i sosească aceste relaţii, guvernatorul comunică informaţiile ce le-a putut culege în Basarabia. Despre tânărul Gonatâ, pe care l-a convins personal să renunţe la numirea sa ca membru al S. 1. r. 2), guvernatorul spune că «s’a ocupat foarte serios cu studiul limbii moldoveneşti» şi că cu câţiva ani în urmă « erâ considerat ca unul dintre tinerii românofili, cari discutau despre posibilitatea unirii tuturor ramurilor poporului român într’un stat românesc independent». Guvernatorul afirmă că aceste idei n’au găsit ecou în populaţia moldovenească din Basarabia, <( deşi poate mai sunt în regiune câţiva tineri visători, cari cred în posibilitatea unui stat român! ». Mult mai bogate şi preţioase sunt informaţiile din acest raport asupra lui Alexandru Hasdeu. *) Vezi Ia Anexe X, copia scrisorii adresate de A. Hasdeu Ia 24 Iulie 1867 guvernatorului. 2) Vezi Ia Anexe XI, copia scrisorii de renunţare a Iui Ştefan Gonata. www.digibuc.ro IO LIVIU MARIAN IO Despre el se spune că «fiind din naştere foarte capabil, a învăţat foarte bine» la Universitatea din Harcov; că după terminarea studiilor universitare a servit câtva timp în Chişinău1), apoi ca profesor la liceul din Cameniţa Podoliei, din care post a demisionat în urmă. La 1850 a fost adus în patria sa, escortat de doi jandarmi « din cauza unui fel de viaţă condamnabil» şi în urma ordinului comandantului jandarmeriei, contele Orlov. Nu se precizează în ce constă vina lui Hasdeu, se adaugă însă o altă cauză a repatrierii forţate: A. Has-deu se ocupă cu compunerea, pentru particulari, de petiţii pline de neexactităţi şi calomnii, o îndeletnicire, care, după cum vom mai vedeă, îi plăceă foarte mult advocatului Hasdeu şi care i-a adus foarte multe şi mari neplăceri. Una din acestea este d. e. darea sa afară din serviciul, ce-1 aveă în cancelaria guvernatorului din Chişinău (probabil în anul 1841). Vedem deci, cum neastâmpăratul A. Hasdeu dă de lucru autorităţilor ruse din chiar tinereţea sa şi cum acestea, avându-1 trecut în lista neagră, nu l-au slăbit din vedere până la moarte. In Basarabia, la Chişinău, nobilul A. Hasdeu pare să se fi manifestat mai cu seamă în cercul nobilimii basarabene, dar tot aşă de turbulent şi nesuferit, încât să-l silească pe şeful regional al nobilimii basarabene, să-l reclame în 7 Aprilie 1854 ca pe un « calomniator şi tulburător al ordinei publice ». Cu privire la această activitate turbulentă a lui A. Hasdeu guvernatorul aminteşte de raportul No. 6283 din 19 Aprilie 1854, care a fost înaintat guvernatorului general de către fostul guvernator al Basarabiei, raport în care caracterul şi temperamentul lui A. Hasdeu fuseseră prezentate în culorile cele mai negre: A. Hasdeu s’ar ocupă intens cu compunerea de petiţii pline de neexactităţi şi plângeri pentru particulari, împovărând cu ele activitatea diferitelor autorităţi; ar abuză de încrederea clienţilor, cari i-au încredinţat afacerile lor, fiind lipsit de corectitudine; ar influenţă chiar nefast asupra liniştei societăţii. » Ca exemplu de tulburare a liniştei se dau alegerile nobilimii din primăvara anului 1854, o întâmplare foarte neplăcută, care l-a făcut pe fostul guvernator să ajungă la concluzia, că A. Hasdeu nu s’a corectat după exilarea sa forţată din Cameniţa (pentru aceleaşi apucături rele!) si că «exilarea lui Hasdeu din Basarabia, pentru care intervine şi setul nobilimii ţinutului, este nu numai folositoare dar chiar absolut necesară pentru păstrarea liniştei publice în provincia dela hotar ». De atunci (1854!), când s’au semnalat primele apucături ale lui A. Hasdeu, continuă guvernatorul, a trecut vreme îndelungată şi totuş actualul guvernator nu poate decât să repete cele spuse de x) Al. Hasdeu servise chiar în cancelaria guvernatorului Basarabiei, după cum rezultă din alt pasaj al raportului No. 340, reprodus în copie la Anexe IX. www.digibuc.ro II ALEXANDRU HASDEU ŞI ACADEMIA ROMÂNĂ II predecesorul său: «Alexandru Hasdeu mereu caută, iar dacă nu găseşte, inventează prilejul, pentru a-şi satisface patima sa de a denunţă calomnia şi intrigă ». Este interesantă observaţia, ce o face guvernatorul în caracterizarea acestei activităţi de pamfletar a lui A. Hasdeu, că acesta în jalbele sale numeroase «introduce fapte străine de chestiune şi se foloseşte de ele, ca să linguşească sau să facă spirite, sau pur şi simplu să insulte o instituţie oficială sau alta, o persoană oficială sau alta». Cu toate că de regulă nu se dădea curs petiţiilor sale pamfletare, totuş «scopul lui eră ajuns: denunţul sau calomnia lui treceau prin toate instanţele, se citeau acolo, provocau discuţii, poate chiar îndoeli despre o persoană sau alta ».. Guvernatorul se arată neliniştit faţă de activitatea anarhică, distrugătoare de autoritate, a acestui inteligent şi impertinent pamfletar, întrucât ea găseşte admiratori, cari s’o aplaude şi poate chiar s’o imite. Deaceea guvernatorul crede că o nouă exilare a lui A. Hasdeu din Basarabia «ar fi indiscutabil folositoare pentru provincie, dar totodată şi o nedreptate faţă de localitatea, în care el ar fi exilat şi care ar deveni un nou teren pentru nefasta lui activitate». In potriva unui astfel de « specimen rău » ar trebui să se reacţioneze drastic, chiar în mediul, care l-a născut şi nărăvit. Şi reacţiunea ar puteă veni numai din partea persoanelor şi instituţiilor de stat, cari au a face cu el. Am spus mai sus că acest raport al guvernatorului Basarabiei către şeful său ierarhic este şi o deghizată pledoarie pro domo: el acuză pe A. Hasdeu, arată de cine şi cum trebuie să se reacţioneze în potriva sa, şi totuşi. . . se plânge ca un neputincios faţă de atacurile acestui adversar al său. Aducând vorba de reputaţia lui A. Hasdeu în societatea basarabeană, guvernatorul menţionează despre adunarea generală a nobilimii basarabene din ii Februarie 1854, când s’a luat hotărîrea cu 144 contra 22 voturi, ca A. Hasdeu să fie eliminat pentru totdeauna din sala adunării1). Din faptul că guvernatorul găseşte numai accente de revoltă şi tânguială în potriva lui A. Hasdeu, că nu este categoric pentru exilarea sa din Basarabia, că 22 de membri ai Adunării nobilimii au fost de partea lui şi că nu i se aduce nici o învinuire concretă, — pare a rezulta, că era ceva putred în administraţia rusească din acea vreme a Basarabiei şi că prin urmare jalbele, denunţurile şi pamfletele nobilului advocat din Hotin erau oarecum îndreptăţite, în orice caz o reacţiune firească în potriva administraţiei rele. Cu privire la atitudinea politică a lui A. Hasdeu, guvernatorul declară că «până în prezent proprietarul Hasdeu n’a dat nici un prilej *) Vezi la Anexe XII, copia procesului-verbal din 11 Februarie 1854 al Adunării generale a nobilimii basarabene. www.digibuc.ro 12 LIVIU MARIAN 12 pentru a fi bănuit de necorectitudine politică», cu toate că relevă « duplicitatea» acestuia, când se consideră «ca Rus în sens politic şi ca Român curat, în sens istoric », atitudine pe care dânsul n’o poate înţelege şi deci judecă. Revenind după aceste lungi divagaţii la « obiectul, care a provocat această corespondenţă», guvernatorul, părăsind atitudinea vădit părtinitoare şi duşmănoasă de rival şi adversar al lui Hasdeu, caută să plaseze o ironie veninoasă, afirmând că motivul principal, care l-a determinat pe Hasdeu, să accepte numirea sa de membru al Societăţii literare române din Bucureşti şi să ceară în consecinţă eliberarea unui paşaport, ar fi: cei 80 de galbeni cheltueli de drum la Bucureşti şi cei 2 galbeni diurnă zilnică pe timpul sesiunii societăţi), oferiţi de Ministerul de Instrucţie român membrilor de peste hotare ai Societăţii. Alexandru Hasdeu, proprietar bogat în judeţul Hotinului; cu un fiu şi mulţi prieteni buni la Bucureşti, cari l-ar fi putut uşor găzdui şi chiar întreţine; cu o bibliotecă foarte preţioasă de peste 2000 volume, pe cari intenţiona să le facă « dar » Academiei, — să fie insultat că îşi vinde patriotismul său înflăcărat pentru 80 de galbeni! Această insultă gratuită, venită din partea unui atotputernic aşa de neputincios, ni se pare cea mai mare laudă inconştientă, ce i se putea aduce conştientului patriot român basarabean! Guvernatorul este de părerea că moldovenii basarabeni nu pot face parte din Societatea literară română, întrucât ea serveşte scopuri de propagandă naţională şi politică şi nu scopuri pur ştiinţifice. La sfârşitul raportului său guvernatorul dă relaţii şi asupra lui Bogdan Hasdeu, fiul. Ele prezintă o deosebită importanţă biografică prin noutatea lor. La 5 August 1867 cu No. 7099 guvernatorul Basarabiei înaintează guvernatorului general din Odessa un nou raport în aceeaş chestiune, întrucât Hasdeu se plânsese, că guvernatorul Basarabiei nu voeşte să-i elibereze paşaportul cerut cu petiţia din 3 Iulie 1867. In urma acestei reclamaţii guvernatorul raportează cauza întârzierii: lipsa sa din Chişinău, fiind în inspecţie administrativă în judeţe, dela 7 la 16 Iulie. După înapoierea sa, găsind scrisoarea lui Hasdeu, i-a trimis în 19 Iulie la Hotin paşaportul cerut, iar cu telegrama din 21 Iulie a oprit eliberarea paşaportului conform ordinului No. 6710 al guvernatorului general, despre care am vorbit mai sus. Guvernatorul afirmă că reclamaţia lui Hasdeu porneşte din duşmănie, întrucât n’a fost reavoinţă din partea sa, cum afirmă Hasdeu. Cu această ocazie guvernatorul ţine să lămurească şi relaţiile dintre el şi reclamant (Hasdeu): relaţii, în afară de cele impuse de serviciu, nu are cu Hasdeu. Relaţii amicale, de coleg, deasemenea n’au existat între ei, deoarece guvernatorul a urmat la universitatea din Harcov numai zece luni şi la altă facultate. II ştia pe Hasdeu, dar n’aveâ cunoştinţă personală cu el. Guvernatorul menţionează despre aceasta, www.digibuc.ro 13 ALEXANDRU HASDEU ŞI ACADEMIA ROMÂNĂ 13 întrucât Hasdeu mereu vorbeşte despre relaţiile ce le-ar fi avut cu guvernatorul. Pentru a putea da relaţii complete guvernatorului general, guvernatorul Basarabiei se adresase cu No. 1867 din 22 Iulie 1867 consulului rus din Bucureşti, care-i răspunde cu adresa confidenţială No. 69 din 4 August 1867, adresă care completează informaţiile de până atunci despre Tadeu (Bogdan) Hasdeu. In ea se găsesc unele contribuţii preţioase la biografia lui Hasdeu. Pentru cazul de faţă, care ne interesează în special, reţinem informaţia baronului Offenberg că Bogdan Hasdeu nu suferise în timpul din urmă de nici un fel de boală, cu toate că erâ de o constituţie debilă. In prezent (1867) se ocupă mai mult de chestiuni ştiinţifice decât de politică. Cu privire la nou înfiinţata societate bucureşteană baronul Offenberg raportează: «In ziua de 2 1. c. a avut loc inaugurarea solemnă a Societăţii literare. Chiar din primele cuvinte rostite de reprezentanţii guvernului se vede caracterul politic al ideei de bază. Din partea Basarabiei a participat oficial în comisiune d-1 Străjescu, ofiţer rus în retragere, care încă din anul trecut s’a stabilit în Valahia ». Guvernatorul general din Odessa, alarmat de activitatea politică a naţional-radicalilor («roşilor») de sub şefia lui Ion Brătianu, dă o deosebită atenţiune încercărilor acestora de a face propagandă politică naţional-democratică în afară de graniţele Principatelor, printre Români. O dovadă despre aceasta ne oferă adresa secretă No. 7196 din 29 Iulie 1867 a sa către guvernatorul Basarabiei, în care i se atrage acestuia din urmă atenţiunea, că partidul naţional din Principate nu se mulţumeşte cu propaganda politică prin societăţi literare, ci «vreâ să trimită emisari speciali în ţările învecinate, pentru a face propagandă printre elementele româneşti». Se dă şi numele unui astfel de emisar: «căpitanul Costiescu, care aparţine partidului naţional, trebuie să vină în Basarabia, pentru a produce o răscoală între ţărani». In baza acestei adrese guvernatorul Basarabiei dă imediat cu No. 363—371 din 19 August 1867 un ordin circular secret către toţi (7) ispravnicii de judeţe şi cei doi ispravnici de poliţie din oraşele Chi-şinău şi Akerman (Cetatea-Albă). Cu ordinul No. 7757 din 16 August 1867 guvernatorul general Kotzebue roagă pe locţiitorul guvernatorului Basarabiei să-i elibereze lui Alexandru Hasdeu un paşaport pentru străinătate, aceasta bineînţeles numai în cazul, când Consulul general din Bucureşti va confirma exactitatea motivelor, care-1 silesc pe acesta să plece la Bucureşti. La caz contrar să i se explice lui A. Hasdeu că i s’a oprit eliberarea paşaportului pentru arătare de motive neadevărate. Guvernatorul, primind dela baronul Offenberg din Bucureşti (cu No. 69 din 4 August 1867) x) informaţia că A. Hasdeu a pretextat *) *) Vezi la Anexe XIII, copia acestei adrese. www.digibuc.ro 14 LIVIU MARIAN 14 numai boala fiului său, dă la 9 Septemvrie cu No. 387 ordin telegrafic ispravnicului poliţiei din Hotin, să-i comunice lui A. Hasdeu că nu i se poate elibera paşaportul, fiindcă n’a arătat cauza adevărată, pentru care îl solicitase. Cât de mult dorise A. Hasdeu să treacă Prutul, se vede şi din faptul că însuş Ministerul Instrucţiunii Publice din Principate intervine pe lângă Koţ^ebue la Odessa pentru eliberarea paşaportului. Acesta răspunde telegrafic că regretă a nu-i putea permite lui A. Hasdeu ieşirea din Basarabia şi comunică această hotărîre şi guvernatorului Basarabiei cu adresa No. 8527 din 10 Septemvrie 1867. Chestiunea aceasta a eliberării paşaportului lui A. Hasdeu a preocupat nu numai autorităţile ruseşti din Bucureşti, Chişinău şi Odessa, ci chiar guvernul central rus din St. Petersburg. Aceasta rezultă din adresa secretă No. 8744 din 17 Septemvrie 1867 a guvernatorului general către guvernatorul Basarabiei, în care primul comunică celui de al doilea că Ministerul de Interne în baza relaţiilor lui Offenberg despre scopurile Societăţii literare române este de părerea că Moldovenii din Basarabia nu pot face parte din numita societate şi cere să i se propună lui A. Hasdeu să renunţe la calitatea de membru, ce i s’a oferit. Guvernatorul aduce la cunoştinţa lui A. Hasdeu (adresa No. 409/410 din 9 Octomvrie 1867) prin ispravnicul poliţiei de Hotin hotărîrea Ministerului de interne rus, iar Hasdeu dă o adeverinţă de primirea acestui ordin (la 19 Octomvrie 1867) *), declarând că va prezentă a doua zi răspunsul cerut. Acest răspuns a şi fost înaintat, cu raportul secret No. 77 din 20 Octomvrie 1867, de către ispravnicul de Hotin guvernatorului din Chişinău. * Din nefericire nu cunoaştem acest răspuns al lui A. Hasdeu, care va fi fost înaintat probabil în original guvernatorului general. Se vede însă că răspunsul n’a satisfăcut autorităţile ruse, fiind conceput de A. Hasdeu în termeni evasivi, pentru a-şi putea rezervă posibilitatea unor nouă încercări de a-şi realiză planul, la care nu voiă să renunţe asă de uşor. > > > Aceasta rezultă dealtfel şi din documentele următoare din dosar. Aşă de ex. la 16 Octomvrie 1867 (cu No. 426?) i se trimite lui A. Hasdeu de cancelaria guvernatorului o adresă secretă, în care guvernatorul declară, că nu vede necesitatea de a explică Ministerului de Instrucţie român cauzele refuzului lui Hasdeu de a primi numirea de membru al S. 1. r. Cu raportul secret No. 84 din 20 Octomvrie 1867 ispravnicul de Hotin înaintează guvernatorului răspunsul la adresa No. 426, ce i s’a înmânat lui A. Hasdeu sub luare de dovadă. 1 1) Vezi la Anexe XIV, copia acestei adeverinţe. www.digibuc.ro iS ALEXANDRU HASDEU ŞI ACADEMIA ROMÂNĂ 15 La 28 Septemvrie 1867 guvernatorul general întreabă cu adresa secretă No. 478 pe guvernatorul Basarabiei: dacă a comunicat lui A. Hasdeu cauza, din care i se refuză paşaportul; dacă i s’a propus să renunţe la calitatea de membru al S. 1. r. şi cum a fost primită de Hasdeu această propunere ? Guvernatorul răspunde cu adresa secretă No. 415 din 14 Octomvrie 1867 că a însărcinat poliţia din Hotin să-i explice lui A. Hasdeu cauza refuzului paşaportului şi că i-a făcut propunerea de a renunţa la calitatea de membru al S. 1. r., dar până în prezent n’a primit încă răspunsul lui Hasdeu. Privitor la propunerea, făcută lui A. Hasdeu de a renunţă la calitatea de membru al S. 1. r. din Bucureşti, precum şi amânarea îndărătnică a acestuia, de a renunţă definitiv şi fără o motivare onorabilă la demnitatea ce i-a fost conferită, ne dă informaţii bogate şi interesante adresa confidenţială No. 480 din 17 Decemvrie 1867 a guvernatorului către guvernatorul general1). A. Hasdeu declară că renunţă la calitatea de membru, dar: «fiindcă se cuvine a anunţă despre aceasta şi societatea, care l-a onorat cu o asemenea demnitate, d-1 Hasdeu mă întreabă, ce cauză trebuie să arate, care l-a determinat să renunţe». Guvernatorul raportează că i-a comunicat lui A. Hasdeu că nu este necesară nici o explicaţie, dar că A. Hasdeu în scrisoarea sa din 20 Octomvrie * 2) i-a răspuns că ar fi de acord cu părerea guvernatorului, « dacă n’ar fi primit încă în anul trecut titlul de membru al Societăţii literare române » şi că în consecinţă nu consideră de prisos o motivare a renunţării la demnitatea conferită lui, «având în vedere că literatura nouă română şi-a pus ca scop răspândirea prin toate organele presei a celor mai fantastice calomnii contra Rusiei, pentru pretinsele persecuţii şi asupriri ale populaţiei româneşti, cu intenţia de a o distruge, şi că s’ar putea întâmplă — ceeace el n’ar dori — ca refuzul lui să fie prezentat ca o urmare a dispoziţiunilor guvernului nostru ». Ca exemplu de o astfel de campanie calomnioasă contra Rusiei, A. Hasdeu prezintă guvernatorului discursul lui Nicolae Oncu « Trei sicrie: a cavalerului Constantin Stamati în Basarabia, a lui Aron Pumnul în Bucovina şi a lui Anastasie Panu în România », făcând câteva citate din acest discurs 3). *) Vezi la Anexe XV, copia acestei adrese. 2) Scrisoarea lui Al. Hasdeu din 20 Octomvrie 1867 nu se găseşte în dosar. A fost înaintată în original guvernatorului general. 3) Discursul amintit de Al. Hasdeu este de fapt o disertaţie, scrisă şi rostită la 17 Iunie 1867 în şedinţa publică a Societăţii de lectură din Oradea-Mare de Nicolae Oncu. S’a tipărit în « foişoara » ziarului «Albina » din Viena în No. 65—172, începând cu ziua de 14/26 Iunie 1867, sub titlul: «Trei morminte, a cavalerului Stamati în Basarabia, a lui Aron Pumnul în Bucovina şi a lui Anastasie Panu în România ». Disertaţia poartă în frunte ca motto următorul vers al lui Andrei Mureşianu: « Dormiţi în pace, umbre, martirii Românimei! ». www.digibuc.ro i6 LIVIU MARIAN 16 In consecinţă A. Hasdeu găseşte, că ar fi mai potrivit să recurgă la mijlocirea consulului rus din Bucureşti, de a comunică refuzul său guvernului român. Cu privire la această propunere diplomatică, de a-şi înainta demisia, guvernatorul observă că A. Hasdeu, când a primit acum un an decretul de numire (No. 3416 din 6 Mai 1866), nu a găsit de cuviinţă să ceară cuiva permisiunea de a primi această numire şi nici măcar o indicaţie de felul cum să-şi dea asentimentul său, cu toate că avea cunoştinţă despre campania contra Rusiei a presei din Principatele Unite. «Acuma însă, când trebuie să renunţe la această demnitate, d-1 Hasdeu de frică, ca refuzul său să nu servească ca un prilej la atacuri nouă contra Rusiei pentru asuprirea populaţiei româneşti, propune, ca să transmită refuzul său prin consulul nostru general: adică alege tocmai acel mijloc, care ar putea fi prezentat mai uşor ca o dispoziţie a guvernului nostru şi ar putea chiar inspiră oratorilor români un nou discurs, asemănător aceluia, despre care vorbeşte Hasdeu în scrisoarea sa, sub titlul: «Al patrulea sicriu ». Guvernatorul consideră de prisos a continuă corespondenţa cu A. Hasdeu şi înaintează guvernatorului general, odată cu prezentul raport, şi scrisorile ce îi adresase A. Hasdeu la 9 şi 20 Octomvrie 1867. Trebuie să recunoaştem în cazul de faţă abilitatea, cu care combate guvernatorul propunerea lui Hasdeu, de a se eschivă dela trimiterea directă a renunţării sale la demnitatea de membru al S. 1. r., lăsând această sarcină şi deci consecinţele ei morale consulului rus din Bucureşti. Nu ştiă însă, de sigur, că autorul discursului rusofob, citat de A. Hasdeu, nu este un Român din Principate, ci un ardelean şi că deci nu eră îndreptăţit să vorbească despre o campanie rusofobă din Principate. Dar această armă îi fusese furnizată de chiar A. Hasdeu şi dânsul o foloseşte împotriva lui cu toată cruzimea. După cum vedem, încercările de tergiversare şi eschivare ale lui A. Hasdeu în chestiunea delicată a renunţării nemotivate la demnitatea de membru al S. 1. r., renunţare ce i se impuneă de guvernator, au rămas infructuoase. Ba mai mult! Acesta, enervat de încăpăţânarea lui A. Hasdeu, devine intransigent, categoric. Ar parei cel puţin curioasă, dacă nu chiar stranie atitudinea lui Al. Hasdeu de trădător al cauzei româneşti (din scrisoarea sa dela 20 Octomvrie 1867!), dacă n’am şti, că toţi aceşti trei mari români i-au fost buni prieteni, în special primul. Dar atitudinea lui de acuzator al acestora şi de apărător al Rusiei calomniate de Români n’a putut fi decât nesincerâ şi nimic alta decât un chiţibuş advocăţesc, care să-i servească la atingerea scopurilor sale. Nu-1 putem condamnă pe Al. Hasdeu, dacă l-a folosit, pentru « ca înaintea morţii să sărute pământul strămoşesc şi fiul său să-i închidă ochii ». La fel se exprimase cândva şi prietenul său Costachi Stamati: « Pân’ la Moldova să sbor, Oh! Şi-acolo să mor 1 » www.digibuc.ro 17 ALEXANDRU HASDEU SI ACADEMIA ROMÂNĂ 17 Corespondenţa secretă între Odessa şi Chişinău în privinţa lui A. Hasdeu se termină la sfârşitul anului 1867 cu adresa No. 705 din 29 Decemvrie a guvernatorului general către guvernator 1). In ea se cere, să i se pună în vedere lui A. Hasdeu, ca « pentru declararea refuzului demnităţii de membru al S. 1. r. să folosească acelas >t t t t t f mijloc, de care s a folosit la darea asentimentului pentru primirea acestui titlu », iar drept cauză să declare la Bucureşti că: « este nedemn pentru un cetăţean rus » să fie membru al unei societăţi române, cât timp în Principate se duce o campanie calomnioasă contra Rusiei. Guvernatorul Basarabiei comunică cu adresa secretă No. 4 din 12 Ianuarie 1868 cuprinsul suscitatei adrese a guvernatorului general. Adresa i-a fost transmisă prin ispravnicul de Hotin, care în raportul No. 124 din 25 Ianuarie 1868 aduce la cunoştinţa guvernatorului că a înmânat lui A. Hasdeu adresa amintită şi înaintează totodată răspunsul lui Hasdeu 2). Hasdeu răspunde că nu-i rămâne altceva, decât să facă declaraţia de renunţare la numire în modul, care i se indică în adresă şi că despre aceasta el vrea să publice şi un articol special pentru public în Monitorul Oficial rus, « Ruskii Wiedomosti », — lucru care totuş nu s’a întâmplat repede şi întocmai. La acest răspuns, adresat locţiitorului guvernatorului din Chişinău, guvernatorul trimite la 4 Februarie 1868 o adresă confidenţială lui Hasdeu, în care îl roagă ca, pentru a se înlătură orice neînţelegere, să nu trimită articolul destinat pentru « Ruskii Wiedomosti » redacţiei, înainte de a i-1 prezentă şi lui. Guvernatorul se temeă probabil, ca Hasdeu să nu se răzbune cumva pe el, mai cu seamă că ultima sa scrisoare Hasdeu nu i-o adresase guvernatorului, după cum ar fi fost firesc, ci locţiitorului acestuia, Lev Nicolaevici, o evidentă atitudine de dispreţ şi duşmănie. Urmează după această scrisoare a lui A. Hasdeu din 24 Ianuarie 1868 încă două altele din 10 şi 11 Martie 1868, adresate noului guvernator al Basarabiei Egor Egorovici Gangart, succesorul lui Platon Alexandrovici Antonovici. Prima din 10 Martie 3), este un răspuns provizoriu la adresa confidenţială No. 28 din 4 Februarie 1868. Hasdeu se plânge că fiind bolnav de reumatism nu poate încă redactă articolul pentru « Ruskii Wiedomosti». A doua scrisoare 4) din ziua de 11 Martie, foarte lungă şi foarte interesantă, cuprinde un şir lung de plângeri: contra fostului guvernator şi coleg al său de universitate; contra ajutorului de ispravnic din Hotin, Zancevschi, favoritul fostului guvernator, care îl persecută; *) Vezi la Anexe XVI, copia adresei No. 705. 2) Vezi la Anexe XVII, copia scrisorii lui A. Hasdeu din 24 Ianuarie 1868. a) Vezi la Anexe XVIII, copia scrisorii lui Al. Hasdeu din 10 Martie 1868. *) Vezi la Anexe XIX, copia scrisorii lui Al. Hasdeu din 11 Martie 1868. 2 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare Seria III. Tomul VI. www.digibuc.ro -------------------------------3--------------------------------------- 18 LI VIU MARIAN l8 contra fostului maior Kulikovski, un polonez, trădător şi duşman al ortodoxiei; în sfârşit contra polonezului papistaş Helmiţchi, apărătorul lui Kulikovski. A. Hasdeu cere ocrotire în potriva acestor duşmani ai săi, în special contra atotputernicului favorit al fostului guvernator, ajutorul de ispravnic Zancevschi. Merită să fie reţinut din această scrisoare portretul, ce i-1 face A. Hasdeu fostului guvernator: «Dânsul a fost colegul meu de universitate, în care am avut fericirea să primesc două premii. Şi ca succese şi ca cunoştinţe el îmi eră mult inferior, dar noi eram în relaţii bune. Şi de sigur nimeni nu se bucură aşa de sincer ca mine de venirea la noi a lui Platon Alexan-drovici. Dar o împrejurare nefericită a stricat legătura caldă a colegialităţii noastre universitare ». Şi Hasdeu arată cauza stricării acestei prietenii: venirea în Basarabia din Odessa a funcţionarului Zancevschi «favoritul guvernatorului », un individ incult şi rău, care ajungând locţiitor de ispravnic la Hotin îi făcea lui A. Hasdeu diverse şicane. Din faptul că A. Hasdeu se grăbeşte, chiar a doua zi după plecarea vechiului guvernator, să se prezinte cu reclamaţii grave noului guvernator, pe care nici nu-1 cunoaşte, şi că aduce acuzaţii precise atât fostului guvernator cât şi favoritului său din Hotin şi altor doi indivizi suspecţi, cari îşi bat joc de averea şi cinstea sa,—putem trage concluzia că A. Hasdeu nu eră un jălbar oarecare, de rând, ci un bărbat conştient de drepturile sale, care trebuia să se revolte în potriva administraţiei putrede, patronată de fostul guvernator, care îl duşmănea şi ură, fiindcă îi purtă frică. Noul guvernator reaminteşte lui A. Hasdeu cu adresa No. 661 din 22 Octomvrie 1868 de promisiunea, ce i-o făcuse dânsul încă la 10 Martie 1868 că până în Aprilie acelaş an va redacta articolul său privitor la demisia sa din Societatea literară română, pe care totuş nu-1 înaintase încă guvernatorului până la acea dată târzie. Totodată îl roagă să-i comunice, dacă a făcut declaraţia de renunţare la demnitatea de membru al S. 1. r.: când si în ce mod ? f m > Dosarul secret, de care ne ocupăm, mai cuprinde sub No. 662 din aceeaş zi (22 Octomvrie 1868) o altă ciornă a unei adrese similare pentru A. Hasdeu, care seamănă să nu fi fost expediată, întrucât hârtia este ruptă şi textul anulat cu condeiul. Textul acestei adrese cuprinde următorul pasaj: « Rugându-vă să vă grăbiţi cu împlinirea promisiunii d-voastră, mă cred dator să mai adaog, că şovăirea mai departe a d-voastră în această privinţă voiu considera-o ca un refuz de a renunţă la numirea d-voastră ca membru al « Societăţii literare române ». » Această adresă, o nouă redactare sau un adaos la adresa No. 661, fiind probabil, după părerea noului guvernator, concepută în termeni prea violenţi şi jicnitori, a fost anulată. www.digibuc.ro 19 ALEXANDRU HASDEU ŞI ACADEMIA ROMÂNĂ 19 Ispravnicul de Hotin comunică guvernatorului cu raportul No. 3071 din 28 Octomvrie 1868, că a înmânat lui A. Hasdeu adresa No. 661 sub luare de dovadă 1). Acelaş cu raportul No. 3150 din 3 Noemvrie 1868 înaintează guvernatorului răspunsul lui A. Hasdeu la adresa No. 661 2). Hasdeu comunică că boala, de care sufere, precum şi vederile slăbite nu-i permit să redacteze răspunsul, pe care îl va face însă, îndată ce se va simţi mai bine. Ce priveşte demisia sa din S. 1. r., a rugat pe consulul general din Bucureşti, să o comunice Ministerului de Instrucţie Publică român. Este demn de toată lauda pentru românismul şi cavalerismul nobilului Alexandru Hasdeu modul, în care şi-a înaintat, după atâtea amânări, tergiversări şi ezitări, demisia sa din Societatea literară română: nu direct Societăţii, pe care o iubea şi stimă şi deci nu o putea jicni, întrucât nu-i putea arăta adevăratele motive ale demisiunii, ci indirect, prin consulul rus, Ministrului de instrucţie publică român şi chiar atunci pe motiv că, fiind «om bătrân şi cu vedere slabă», îi vine greu să lucreze în sânul societăţii. Hasdeu, văzându-se în sfârşit scăpat de şicanele şi persecuţiile fostului guvernator Antonovici, colegul său invidios de universitate, care îl duşmănea probabil pentrucă eră considerat de Hasdeu «ca succese şi ca cunoştinţe mult inferior », lucru pe care un guvernator înfumurat cu greu îl va fi putut iertă şi uită, — Hasdeu vedem că nu-şi dă demisia cerută categoric în forma şi cuprinsul pretins de Antonovici, adică: 1. direct societăţii; 2. fără arătare de motive (la început) apoi 3. pe motiv că este necuviincios pentru un cetăţean rus de a face parte dintr’o asemenea societate. Guvernatorul Basarabiei întreabă, cu adresa confidenţială No. 745 din 18 Noemvrie 1868, pe consulul general rus din Bucureşti, dacă este adevărat că A. Hasdeu i s’a adresat cu rugămintea de a transmite Ministerului de Instrucţie Publică român declaraţia sa de renunţare la calitatea sa de membru al Societăţii literare române. Acesta răspunde cu adresa No. 863 din 17 Decemvrie 1868 că A. Hasdeu în adevăr i-a adresat o scrisoare, pe care o alăturează în copie 3), cu rugămintea de a comunică guvernului român că renunţă la numirea de membru al S. 1. r.. Consulul Offenberg însă n’a găsit de cuviinţă să intre în relaţii cu societatea sau guvernul român în privinţa acestei chestiuni şi a lăsat scrisoarea lui Hasdeu fără răspuns. După informaţiile primite dela consulul din Bucureşti, guvernatorul trimite lui A. Hasdeu cu No. 4 din 9 Ianuarie 1869 o adresă confidenţială, în care îi comunică ceie relatate de Offenberg, « care nu află de cuviinţă să intre în relaţii diplomatice pe chestia ce vă pri- *) Vezi la Anexe XX, copia acestei adeverinţe. 2) Vezi la Anexe XXI, copia acestei scrisori a lui Al. Hasdeu din 1—3 ( ?) Noemvrie 1868. 3) Vezi la Anexe XXII, copia scrisorii lui Al. Hasdeu din 26 Octomvrie 1868. www.digibuc.ro 20 LIVIU MARIAN 20 veste şi care are un caracter curat particular ». Deaceea îl roagă pe A. Hasdeu, să comunice personal răspunsul său Ministerului român sau persoanei, dela care a primit propunerea de a fi membru al S. 1. r. Şi apoi încheie astfel: « După ce veţi trimite renunţarea, nu văd necesitatea de a mai compune şi un articol special în această chestiune. Despre cuprinsul refuzului, pe care îl veţi trimite, aştept numaidecât înştiinţare, fiindcă observ cu regret că corespondenţa în această chestiune durează mai mult de un an şi jumătate ». Adresa confidenţială de mai sus i s’a remis lui A. Hasdeu de către ispravnicul judeţului Hotin, în urma ordinului No. 5 din 9 Ianuarie 1869 al guvernatorului. Ispravnicul ia dela Hasdeu la 13 Ianuarie dovada de remitere x) a adresei şi o înaintează guvernatorului cu raportul No. 85 din 13 Ianuarie 1869. Piesa 57-a şi ultima, cu care se încheie dosarul secret al guvernatorului din Chişinău, după un an şi jumătate de corespondenţă între Bucureşti—Odessa—Chişinău—Hotin—St. Petersburg, este o scrisoare confidenţială 1 2) a lui Alexandru Hasdeu trimisă la 27 Ianuarie 1869 din Hotin guvernatorului Basarabiei. Scrisă de o mână străină, evident sub dictarea lui, căci nici mâna nici ochii nu-1 mai slujiau, Hasdeu informează pe guvernator că a comunicat în sfârşit în scris Ministerului de Instrucţie Publică român, că renunţă la demnitatea de membru al Societăţii literare române din Bucureşti, « fiind foarte slab după o boală lungă şi grea » şi că deci « nu este în stare să-şi îndeplinească îndatoririle de - membru al societăţii». Regretă că fostul său coleg de universitate, guvernatorul Antonovici, a « provocat» o lungă, neplăcută şi « pentru mine anevoioasă » corespondenţă, nu atât pentru a folosi Statului rus, ci a-i strică lui Hasdeu. Arată că guvernul austro-ungar a permis la nouă supuşi ai săi români să facă parte din S. 1. r., « fiindcă este foarte firesc ca ocupaţiile cu lingvistica să n’aibă nici o tendinţă politică ». Se miră că fostul guvernator Antonovici nu i-a interzis şi lui Ion Străjescu de a face parte din S. 1. r., cu toate că este proprietar în judeţul Hotin şi ofiţer rus în retragere. Se plânge în sfârşit şi în potriva procedării necorecte a baronului Offenberg în chestiunea rugăminţii ce i-a făcut, de a transmite guvernului român demisia sa, întrucât, « după statutul consulatelor el este mijlocitorul, care intervine în toate interesele străine ale supuşilor ruşi; afară de aceasta, chestia despre care l-am rugat pe d-1 Offenberg, nu mă priveşte numai pe mine şi nu are caracter absolut particular, deoarece eu n’am procedat după capul meu, ci după dispoziţiile guvernului, iar dispoziţiile guvernului, fie în formă oficială sau confidenţială, sunt la fel obligatorii». 1) Vezi la Anexe XXIII copia acestei adeverinţe. 2) Vezi la Anexe XXIV copia scrisorii lui Al. Hasdeu din 27 Ianuarie 1869. www.digibuc.ro ZI ALEXANDRU HASDEU ŞI ACADEMIA ROMÂNĂ ZI Astfel a luat sfârşit această lungă, enervantă şi obositoare corespondenţă secretă, care s’a terminat cu înfrângerea fizică nu însă şi morală a inimosului patriot român basarabean, care în loc să-şi vadă izbândit visul de a sburâ în « pământul sfânt» al strămoşilor săi, a fost sortit, după prorocirea asupritorului său, să-şi găsească « al patrulea mormânt» în patria sa subjugată1), departe de fiul său iubit Bogdan şi de toţi bunii Români, pe cari îi cunoştea numai după nume. * 24 *) A. Hasdeu a murit la Hotin şi a fost înmormântat în cimitirul depe moşia sa Cristineşti, judeţul Hotin. Data şi locul morţii prietenului său C. Stamati au fost definitiv stabilite acum în urmă de d-na Eufrosina Doicenco (« Adevărul * din 24 Septembrie 1931: % Mormântul scriitorului Stamate»): la iz Septembrie 1869 în comuna Ocniţa-Hotin, în vârstă de 7Z ani. www.digibuc.ro ANEXE i REGULAMENT PENTRU FORMAREA SOCIETĂŢII LITERARE ROMÂNE Art. i. — Se va formă în Bucureşti o societate literară cu misiune specială: a) de a determină ortografia limbei române, ij de a elaboră gramatica limbei române, c) de a începe şi realiză lucrarea dicţionarului român. Art. 2. — Societatea va ţine şedinţele sale în palatul Universităţii. • Art. 3. — Societatea va fi subvenţionată de Stat şi va aveă drepturi de a primi legaturi şi orice ofrande. Art. 4. — Societatea se compune acum pentru întâia oară din următorii membri: a) din 3 b) din 4 c) din 3 d) din 2 e) din 2 f) din 2 ■ g) din 3 h) din 2 membri din România de peste Milcov, * » » de dincoace de Milcov, * din Transilvania, » din Banat, » din Maramureş, » din Bucovina, » din Basarabia, » din Macedonia. Art. 5. — Societatea îşi va alege preşedintele, vicepreşedintele şi secretari din sânul său. Art. 6. — Societatea poate a-şi înmulţi după nevoie numărul membrilor săi. Art. 7. — Pentru astă ună dată Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor va invită la Societate de-adreptul pre acei bărbaţi din ţările locuite de Români, cari se deosebesc prin meritele şi lucrările lor literare. Art. 8. — Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor va aveă în vedere, ca la alegerea de astădată a membrilor, după art. 4, să fie reprezintate fiecare din limbile neolatine şi din limbile statelor vecine, cari au avut influenţă asupra for-maţiunei limbei române. Art. 9. —Prima întrunire a Societăţii va fi la 1 August 1866. Sesiunea aceasta va fi de două luni cel mult. Art. 10. — îndată după întrunirea Societăţii, ea va formă statutele ei definitive, cari vor fi supuse aprobării Domneşti. Art. 11. —In această sesiune va discută bazele după care urmează a se elaboră dicţionarul şi gramatica; va defige modul, cum are a se adună materialele şi formele limbei din toate ţările locuite de Români; va decide de cătră cine şi cum să se lucreze cele două cărţi din materialele adunat. Art. 12. — Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor va procură membrilor din provinciile vecine până la formarea bugetului ei separat câte 4^ 80 spese www.digibuc.ro 23 ALEXANDRU HASDEU ŞI ACADEMIA ROMÂNĂ 23 de viagiu, şi câte 2 diurna, iar membrilor din Principate câte 3° viagiu şi 2 diurna pe tot timpul cât vor ţine şedinţele literare. Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor. Această copie fiind conformă cu originalul, se legalisează. Pentru Ministru (ss) Radu Ionescu. II Roumanie. Ministere de l’Instruction publique et des cultes. Office de l’Instruc-tion supărieure. No. 3416. Bucarest, le 6 Mai 1866. Monsieur, Je me felicite de pouvoir vous annoncer que la Haute Lieutenance Princiare, par son dăcret No. 698 et sur mon rapport No. 698 a bien voulu vous nommer et reconnaître en qualită de membre de la Sociătă pour la culture de la langue rou-maine. J’ai la ferme conviction, que votre participation aux travaux prochains de cette Sociătă leur assure le plus briliant succes, que garantissent vos mărites littă-raires, scientifiques et vos ouvrages dont tous Ies Roumains sont d’accord â reconnaître l’importance. En joignant ci-aprăs, d’aprăs le răgle regnise, la copie vidimăe du dăcret men-tionnă et du Reglement de la Sociătă, j’ai l’honneur de vous faire savoire, que je n’attends que la dăsirăe răponse affirmative de votre part, pour mettre immădia-tement â votre disposition, au lieu et au temps dăsignăs, la somme de 80 ducats, prăvus par le Reglement de la Sociătă comme frais de voyage de M. Ms. Ies mem-bres habitant Ies pays ătrangers. Veuillez bien agrăer, Monsieur, Ies tămoignages de ma plus sincere considă-ration. Ministre (ss.) C. A. Rosetti. A Monsieur Alexandre de Hijded. III III Romania. Ministerul Instrucţiunei Publice şi al Cultelor. No. 5435. Bucureşti, anul 1867, Iunie 12. Domnul meu, Cu o vie plăcere mă grăbesc a vă anunţă că Măria Sa Domnitorul prin înaltul decret No. 892 a binevoit a Vă numi Membru al Societăţii Literare Române, convocată în Bucureşti pentru 1 August venitoriu. Având onoare a Vă comunică aceasta, nu mă îndoesc, Domnul meu, că răspund la o dorinţă intimă a Domniei Voastre, care e şi dorinţa tuturor Românilor, de a vedeă întruniţi pre bărbaţii eminenţi din toate părţile României, spre a con-lucră pentru stabilirea şi formarea limbei Patriei comune. Aşteptând cu nerăbdare acea zi frumoasă, care va fi o sărbătoare naţională, am onoare a Vă transmite copia vidimată după Regulamentul Societăţii şi Vă rog, Domnul meu, să binevoiţi a-mi arătă unde şi prin ce mijloace să Vă trimit, cât se va puteă mai curând, suma necesară pentru venirea D-Voastre în Bucureşti. Primiţi, Vă rog, Domnul meu, încredinţarea deplinei mele consideraţiuni şi stime. p. Ministru (ss.) Radu Ionescu. capul Divisiunii (ss.) G. Bilciurescu. Domnului Gonata, Membru al Societăţii Literare Române, la Chişinău. www.digibuc.ro 24 LIVIU MARIAN 24 IV Excelenţei Sale d-lui Guvernator al Basarabiei General-maior şi cavaler Platon Alexandrovici Antonovici. . Dela nobilul registrator colegial Ştefan Constantinovici Gonata. Petiţie. In ziua de 19 Iulie am primit dela Ministrul Instrucţiunii şi al Cultelor din Principatele Unite înştiinţarea (pe care o alăturez) că Principele României mi-a făcut onoarea numindu-mă membru în societatea întemeiată actualmente în Bucureşti, Societatea literară română, cu scopul arătat în statutul anexat. Ocupându-mă în curs de câţiva ani cu studiul limbii române, care este o bogăţie arheologică în ştiinţa istorico-filologică a limbilor romanice, dintre cari nici una n’a păstrat aşâ de multe forme şi sufixe vechi latine, ca limba română, în interesul ştiinţei, cu dorinţă de vie participare, vreau să primesc propunerea ca membru şi deci Vă rog, Domnule Guvernator, să binevoiţi a interveni, ca să mi se acorde dreptul de a primi această propunere de membru al Societăţii literare române. 20 Iulie 1867. (ss.) registrator de colegiu Ştefan Gonata. V Cancelaria General-guvernatorului de Novorosiisk ^i Basarabia. 12 Iulie 1867. No. 6710. Ialta. Secret. Domnului guvernator al Basarabiei. Consulul nostru general din Principatele Unite îmi comunică cu data de 1 Iulie: In scop de propagandă naţională şi politică actualul minister radical din Principate a luat iniţiativa să înfiinţeze în Bucureşti o societate cu denumirea literară-română, cu scopul aparent de a desvoltâ limba, de a compune o gramatică corectă, un dicţionar etc. După proiectul aprobat şi publicat în societatea aceasta, trebuie să intre reprezentanţi ai tuturor ramurilor poporului român şi anume ai Românilor din Basarabia, Transilvania, Banat, Bucovina şi Macedonia. In organul partidului radical « Românul » din 22 Iunie se spune că membrii societăţii literare sunt aleşi conform regulamentului şi apoi se arată şi numele lor. Din partea Basarabiei sunt numiţi: Hasdeu tatăl (Alexandru, proprietar în judeţul Hotin, care are în Bucureşti un fiu literat), Gonata şi Străjescu (emigrant, care a fost în serviciul public din administraţia Principatelor). Consulul nostru general nu se îndoeşte, că scopul aşâ numitei societăţi literare este apropierea elementelor populare şi răspândirea între Românii de peste hotare a ideilor şi învăţăturilor agenţilor democratici din Principate. La aceasta baronul Offenberg adaogă, că Hasdeu şi Gonata, cari trăesc în Basarabia, au fost numiţi probabil fără ca să-şi dea în prealabil asentimentul lor. Dacă această ultimă presupunere a baronului Offenberg este adevărată, domnii Hasdeu şi Gonata desiguri se vor grăbi singuri să publice în ziarul « Românul » o declaraţie, că în tabloul membrilor societăţii numele lor a fost trecut fără ştirea şi asentimentul lor şi că ei refuză să fie în societate reprezentanţi din partea Basarabiei. Iar dacă numele lor este trecut în tabloul membrilor societăţii cu asentimentul lor, Vă rog, Excelenţa Voastră, să le cereţi explicaţii: pe ce bază au intrat într’o societate străină fără autorizaţie din partea autorităţilor locale şi cu ce intenţie au făcut ei aceasta. www.digibuc.ro 25 ALEXANDRU HASDEU ŞI ACADEMIA ROMÂNĂ 25 Explicaţiile lor să mi le comunicaţi adăogând informaţiuni despre felul de viaţă şi de gândire a acestor două persoane, asemenea şi părerea D-v. despre întreagă această afacere. Afară de aceasta nu mă lăsaţi fără informaţia: de când şi dacă cu paşaport legal trăeşte în Bucureşti Hasdeu fiul şi ce relaţii posedaţi asupra lui. Răspunsul D-v. îl aştept urgent». General-guvernator, General-adjutant, (st) Kotzebue pentru şeful cancelariei, (ss) Otmarştein VI Hotin, 1867, Iulie 3. Stimate Platon Alexandrovici, Din cauza boalei grave a unicului meu fiu, Vă trimit o petiţie pentru eliberarea unui paşaport pentru Bucureşti. Odată cu ea Vă adresez şi această scrisoare ca la un vechiu coleg, cu rugămintea, ca să-mi trimiteţi cât de urgent posibil paşaportul. Şi pe D-v. Dumnezeu V’a binecuvântat cu copii, prin urmare înţelegeţi cât de scumpă este pentru un părinte fiecare clipă în astfel de împrejurări. ■ Sper că-mi veţi permite să Vă scriu adese din România despre starea acelei ţări privitoare la toate direcţiile vieţii de stat şi publice, despre istoria şi statistica ei, despre economia şi politica ei, etc. Primiţi deocamdată asigurarea adâncii mele stime şi perfectului meu devotament, cu care am onoarea a rămânea pentru totdeauna a D-v., stimate domnule, plecată slugă (ss) Alexandru Ghijdeu VII Domnului Consul general al Rusiei în Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei. No. 288 din 22 Iulie 1867. Stimate domnule Henrih Henrihovici, D-l guvernator general de Novorossiisk şi Basarabia în ziua de 12/24 Iulie c. mi-a transmis comunicarea făcută de Excelenţa Voastră despre faptul, că în ziarul « Românul » din 22 Iunie se aminteşte, printre alţi colaboratori ai « Societăţii literare » înfiinţate în Bucureşti, şi Hasdeu tatăl din partea Basarabiei (Alexandru, proprietar din judeţul Hotin, care are în Bucureşti un fiu literat). Cu vreo zece zile înainte de primirea adresei dela general-adiutantul Kotzebue, proprietarul Alexandru Hasdeu mi s’a adresat cu o petiţie, ca să-i eliberez un paşaport pentru străinătate, pentru plecarea la Bucureşti cu ocazia boalei grave a unicului său fiu, care trăeşte acolo. Apoi într’o scrisoare particulară d-l Hasdeu mă rugă să-i eliberez cât mai curând paşaportul, exprimând sentimente părinteşti, cari îl determinau să se grăbească la fiul său grav bolnav; în ziua de 19 Iulie paşaportul a fost trimis la prefectura poliţiei din Hotin, pentru a fi înmânat lui Alexandru Hasdeu, iar a doua zi, în ziua de 20 el a trimis pe numele meu următoarea telegramă: «Pentru Dumnezeu trimiteţi paşaportul; fiecare clipă este scumpă, când boala este gravă. Vă rog, Vă implor, pentru Dumnezeu ». Telegrama aceasta am primit-o în ziua de 21 şi imediat după aceasta şi susnumita adresă a guvernatorului general, care explică scopul plecării lui Hasdeu la Bucureşti şi insistenţa, cu care el stăruiâ să capete cât mai curând paşaportul. www.digibuc.ro 26 LIVIU MARIAN 26 Dând dispoziţia să se oprească eliberarea paşaportului d-lui Hasdeu, — eu con-siderându-1 un om foarte puţin ordonat sau mai bine zis desordonat, — am onoare a mă adresă Excelenţei Vostre cu respectuoasa rugăminte, să binevoiţi a găsi de cuviinţă de a însărcina o persoană de încredere, care să adune şi apoi să-mi comunice informaţiuni despre felul de viaţă şi ocupaţiune a fiului proprietarului din judeţul Hotin Alexandru Hasdeu, care trăeşte în Bucureşti, şi dacă în adevăr dânsul este aşă de grav bolnav, cum afirmă tatăl său, insistând să i se elibereze cât mai curând paşaportul pentru plecarea la Bucureşti. VIII Ispravnicul judeţului Hotin. No. 25 din 24 Iulie 1867. Hotin. Secret. Excelenţei Sale Domnului guvernator al Basarabiei. Raport. Am onoare a Vă înaintă alăturat Excelenţei Voastre explicaţia cerută de mine dela d-1 Hasdeu conform ordinului No. 287 din 21 Iulie. Pe lângă aceasta, am onoare a Vă adaogă că fiul d-lui Hasdeu a plecat din Chi-şinău în Moldova înainte de 1860 şi de atunci nu s’a mai înapoiat şi după cât ştiu, între tatăl şi fiul Hasdeu n’au mai fost relaţii. Cu ce act a plecat Hasdeu fiul în Moldova, n’am putut află; informaţii despre aceasta trebuie să existe în cancelaria Excelenţei Voastre, ştiu numai că Hasdeu fiul a fost întâiu profesor în oraşul Iaşi, apoi redactor al uneia din revistele locale şi apoi bibliotecar al Arhivelor Statului. Judecând în general, după convingerile şi felul de a gândi ale d-lui Hasdeu-tatăl, eu nu cred că plecarea lui în Moldova, orice motiv ar fi avut dânsul, ar fi putut fi duşmănoasă sau dăunătoare guvernului nostru şi folositoare celui moldovean sub raport politic. D-1 Hasdeu nu poate păstra secrete. Ispravnic, (ss) Scrivano. IX No. 340. 5 August 1867. Domnului General-gubernator. Cu adresa secretă din 12 Iulie sub No. 6.710, primită de mine în ziua de 21 a aceleiaşi luni, în care îmi comunicaţi informaţiile consulului nostru general din Principatele Unite despre faptul, că în ziarul «Românul» din 22 Iunie sunt arătaţi proprietarii din provincia Basarabia Alexandru Hasdeu, Gonata şi emigrantul Străjescu ca membri ai societăţii înfiinţate în Bucureşti sub denumirea « română-literară », — Excelenţa Voastră aţi binevoit să mă însărcinaţi a cere dela primii doi şi a Vă comunica explicaţia: pe ce bază dânşii, fără ştirea autorităţilor locale, au intrat într’o societate străină şi ce i-a îndemnat la aceasta, şi să adaug relaţii despre felul de viaţă şi gândire al susnumitelor două persoane, asemenea şi părerea mea cu privire la această chestiune. Aproape simultan cu primirea adresei cu No. 6.710 am primit şi petiţia nobilului Constantin *) Gonata, care, — alăturând în original înştiinţarea, primită de el dela Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor din Principatele-Unite, că Principele domnitor al României l-a onorat pe el, Gonata, cu numirea de membru al Societăţii literare române înfiinţate în Bucureşti, — îşi dă consimţimântul la aceasta şi exprimă dorinţa de a face parte ca membru în societate; deci mă roagă să intervin, pentru a i se acordă dreptul de a primi titlul de membru în Societatea literară-română. *) Greşit! Ştefan al lui Constantin Gonata!! Nota mea. www.digibuc.ro 27 ALEXANDRU HASDEU ŞI ACADEMIA ROMÂNĂ 27 Nobilul Gonata alăturează la petiţie, afară de Înştiinţarea oficială dela Ministrul de Instrucţie al Principatelor Unite, şi copia regulamentului societăţii, — cu traducerea ambelor acte în limba rusă. întrucât proprietarul Gonata nu locueşte departe de aici, am găsit de cuviinţă să-l invit la Chişinău, pentru a discuta personal cu el; Gonata mi-a explicat că nimeni nu i-a cerut şi nici el n’a dat cuiva consimţimântul de a primi titlul de membru al Societăţii literare-române şi relaţii directe în această chestiune nu a avut cu nimeni din Bucureşti, dar că numirea sa de cătră Ministrul Instrucţiei din Prin-cipatele-Unite împreună cu regulamentul Societăţii literare, alăturate la petiţie, i le-a trimis proprietarul din judeţul Hotin Alexandru Hasdeu împreună cu o scrisoare, pe care d-1 Gonata mi-a înmânat-o şi în care dl Hasdeu îşi propunea serviciile, în caz dacă Gonata ar fi întâmpinat dificultăţi cu trimiterea răspunsului. In aceeaşi scrisoare el mai spune, că consacrând mult timp studiului limbii moldoveneşti, a consimţit să primească această propunere, care poate să-i ajute a-şi completa cunoştinţele câştigate şi că el, nevăzând nimic ilegal în primirea titlului de membru al Societăţii literare-române, s’a şi grăbit să intervină pe lângă autorităţile superioare pentru obţinerea permisiunii. După explicaţia personală cu mine, d-1 Gonata mi-a trimis o scrisoare din 27 Iulie cu declaraţia că el refuză titlul de membru al Societăţii literare române şi că nu va întârzia să comunice aceasta Ministerului român de Instrucţie Publică. In ceeace priveşte proprietarul Alexandru Hasdeu, trebuie să spun că la înapoierea mea în Chişinău în ziua de 16 Iulie am găsit scrisoarea lui pe numele meu, în care, spunând că a înaintat o petiţie formală, mă roagă să grăbesc cu trimiterea paşaportului pentru plecarea la Bucureşti cu ocazia boalei fiului său. După informaţia luată din cancelarie s’a constatat că petiţia lui Hasdeu, care n’a fost datată (desigur cu intenţie), a fost primită în ziua de 11 Iulie, dar la 19 Iulie el a trimis dejâ Excelenţii Voastre jalbă, că nu i se eliberează paşaportul. Cu telegrama expediată pe numele meu la 20 Iulie proprietarul Hasdeu a cerut insistent să-i expediez cât mai repede paşaportul din cauza gravei boli a fiului său. Insă paşaportul i se trimisese în ziua de 19 Iulie prin prefectura poliţiei judeţului Hotin. Primind în ziua de 21 Iulie adresa secretă a Excelenţei Voastre din 12 Iulie cu No. 6.710, eu m’am îndoit despre motivul adevărat, din care Hasdeu cerea aşâ de insistent să i se permită plecarea la Bucureşti, şi am telegrafiat prefecturii poliţiei judeţului Hotin, să oprească eliberarea paşaportului proprietarului Hasdeu până la nouă dispoziţii din partea mea şi tot odată i-am cerut d-lui Hasdeu explicaţii, conform propunerii Excelenţii Voastre, pe ce bază a intrat dânsul fără ştirea autorităţilor locale într’o societate străină şi ce l-a îndemnat la aceasta; afară de aceasta m’am adresat în ziua de 22 Iulie consulului nostru general din Bucureşti cu rugămintea, să culeagă informaţii şi să-mi comunice, dacă fiul lui Alexandru Hasdeu este în adevăr aşâ de grav bolnav, precum afirmă tatăl său, care insistă pentru eliberarea cât mai grabnică a paşaportului pentru plecarea la Bucureşti. Dela baronul Offenberg n’am încă niciun răspuns, iar dela Hasdeu am primit în ziua de 24 Iulie explicaţii împreună cu adresa oficială No. 3.416 a Ministrului Instrucţiei Publice din Principatele Unite: şi una şi alta am onoare să Vi le înaintez, raportându-Vă că, până la primirea unui răspuns din partea baronului Offenberg şi a permisiunii înalt Excelenţei Voastre, eliberarea paşaportului proprietarului Hasdeu se opreşte. Privitor la felul de viaţă şi gândire al lui Gonata şi Hasdeu, am onoare a Vă raportă, că primul din ei, un tânăr, s’a ocupat foarte serios cu studiul limbii moldoveneşti şi vre-o trei ani în urmă eră considerat ca unul dintre românofili, adecă tineri, cari discutau despre posibilitatea unirii tuturor ramurilor poporului român într’un stat românesc independent. După cum este cunoscut înalt Excelentei Voastre, aceste idei n’au găsit ecou în populaţia basarabeană şi au dispărut într’atât, că, după cât ştiu, nici nu mai este vorbă de ele; deşi poate mai sunt încă în regiune câţiva tineri visători, cari cred în posibilitatea unui stat român, — dar această credinţă nicăeri şi sub nici o formă nu se manifestă. www.digibuc.ro 28 LIVIU MARIAN 28 In prezent nobilul Ştefan Gonata, — căsătorit acum un an de zile, — trăeşte la ţară şi conduce, după moartea tatălui său, moşia moştenită. In ceeace priveşte pe proprietarul Alexandru Hasdeu, încă din 3 Februar a. c. generalul-maior Staroşchevici, m’a rugat din ordinul înalt Excelenţei Voastră, să Vă comunic relaţiuni despre personalitatea lui Alexandru Hasdeu, de când trăeşte în provincia Basarabia, de unde a venit, cu ce se ocupă şi de ce reputaţie se bucură în societate. Eu am întârziat să îndeplinesc această cerere, mărginindu-mă să-mi arăt părerea mea despre Hasdeu numai în cazuri speciale, când aceste se prezentau; acuma Vă răspund la întrebările puse: 1. Alexandru Hasdeu, originar din Basarabia, posedă în judeţul Hotin o mică avere moştenită după moartea tatălui său, însă numai spre usufruct în timpul vieţii sale. El a învăţat în universitatea din Harcov şi fiind din naştere capabil, a învăţat foarte bine. După absolvirea cursurilor universitare a servit câtva timp în Chişinău şi apoi ca profesor în liceul din Cameniţa Podoliei, iar după demisia din acest serviciu, s’a stabilit în Cameniţa Podoliei. In Basarabia, ca patrie natală a sa, Hasdeu a fost adus cu doi jandarmi în 1850 din ordinul comandantului jandarmeriei contele Orlov, din cauza unui fel de viaţă condamnabil şi pentrucă se ocupă cu compunerea pentru persoane particulare de cereri pline de neexactităţi şi calomnii; despre aceasta se găsesc informaţii în adresa general-guvernatorului Kievului, Podoliei şi Voliniei cu No. 8.849 din 18 Noemvrie 1850 către general-guvernatorul de Novorosiisk şi Basarabia. Din aceeaş adresă se vede că Alexandru Hasdeu este aceeaş persoană, care, în timpul cât a servit în cancelaria guvernatorului din Basarabia, a fost învinuit că a făcut în numele doctorului Semaşco o petiţie calomnioasă către general-guvernatorul contra fostului guvernator Averin; dar în urma manifestului imperial din 1841 a fost amnestiat. 2. Despre felul ocupaţiunilor lui Hasdeu, după întoarcerea lui în patrie sub escorta de jandarmi, sunt dejâ informaţii în dosarele cancelariei înalt Excelenţei Voastre: general-aghiotantul baron Ostelsaken a cerut la 30 Martie 1854,—după cererea comandantului cercului 5 al corpului de jandarmi şi în urma scrisorii şefului regional al nobilimii din 7 Aprilie acelaş an, privitoare la caracterul nesuferit al calomniatorului şi al tulburătorului liniştei publice Alexandru Hasdeu, —a cerut dela şeful regiunii Basarabiei, să dea o deosebită atenţie acestui fapt şi să se grăbească a trimite informaţii. . La 19 Aprilie 1854 cu No. 6.283 guvernatorul Basarabiei a raportat locţiitorului general-guvernatorului de Novorosiisk şi Basarabia, că dosarele instituţiilor regionale şi judeţene arată că d-1 Hasdeu nu s’a dedicat unei activităţi folositoare, ci ca şi înainte, se ocupă cu compunerea pentru persoane particulare de petiţii pline de neexactităţi şi plângeri, împovărând cu aceasta instituţiile şi chiar autorităţile superioare; că din plângerile făcute contra lui Hasdeu de persoanele, cari i-au încredinţat afacerile lor, se vede necorectitudinea lui faţă de înşişi clienţii săi, pentru care fapt se dau câteva exemple; că nelimitându-se la compunerea plângerilor şi cererilor neexacte şi la abuzul de încrederea acelora, cari au avut imprudenţa de a-1 însărcinâ cu afacerile lor, Hasdeu a influenţat nefast şi asupra liniştei societăţii, ceeace s’a văzut clar în timpul alegerilor nobilimii din Chişinău, care au avut loc chiar în anul acela 1854. Din această cauză, guvernatorul regiunii a ajuns la concluzia că, în urma apucăturilor rele a lui Haşdeu, care nu s’a corectat nici în urma exilării lui cu jandarmii din Cameniţa Podoliei, exilarea din Basarabia, pentru care intervine şi şeful nobilimii ţinutului, este nu numai folositoare dar chiar absolut necesară pentru păstrarea liniştei publice în provincia dela hotar. Dela data, când s’a făcut primul raport, au trecut 15 ani, dar şi-acum eu nu pot spune altceva decât să repet cele spuse de guvernatorul regiunii în 1854: Alexandru Hasdeu mereu caută, iar dacă nu găseşte, inventează prilejul, pentru a-şi satisface patima sa de a denunţa, calomnia şi intriga. www.digibuc.ro 29 ALEXANDRU HASDEU ŞI ACADEMIA ROMÂNĂ 29 Acestea sunt principalele, dacă nu chiar unicele temeiuri ale procedeurilor sale şi în afacerile proprii şi în cele ale clienţilor săi şi faţă de instituţiile judecătoreşti şi administrative şi faţă de persoanele oficiale. Impertinenţa lui merge până acolo, că el chiar în petiţiile sale către Senatorul ocârmuitor introduce fapte străine de chestiune şi se foloseşte de ele, ca să linguşească sau să facă spirite, sau pur şi simplu să insulte o instituţie de stat sau alta, o persoană oficială sau alta; la aşa fel de petiţii nu se dă curs şi ele de regulă se înapoiază cu menţiunea: pentru expresii insultătoare; Hasdeu însuş nici un moment nu se îndoiâ de un astfel de rezultat, dar scopul lui eră atins: denunţul sau calomnia lui treceau prin toate instanţele, se citeau acolo, provocau discuţii, poate chiar îndoeli despre o persoană sau alta, — şi rămânea fără sancţiune, fiindcă cine ar fi avut plăcere să înceapă un proces contra unei insulte din partea lui Hasdeu ? Eu numai nu sunt de părerea nici a cârmuitorului ţinutului din 1854, nici a fostului şef al nobilimii depe atunci, despre exilarea lui Hasdeu din Basarabia. Pretutindeni şi în Basarabia mai mult ca oriunde sunt persoane cu aşa fel de apucături incorecte, cum le are Hasdeu, — dar cari nu au capul, educaţia şi mai cu seamă impertinenţa lui; pentru astfel de persoane Hasdeu este o autoritate, în jurul căreia ele se grupează; în faţa lor Haşdeu pozează cu asprimea brutală a condeiului său, lor le citeşte pamfletele sale compuse în formă de plângeri, petiţii, rapoarte sau scrisori particulare, iar ei aplaudă ieşirile cu care dânsul insultă administraţia locală, tribunalele, etc. Toate acestea au o influenţă rea, mai cu seamă că asemenea fapte dacă nu în fond, atunci în forma în care se produc, scapă de judecată şi prin urmare şi de pedeapsă; deci exilarea lui Hasdeu din ţinut ar fi indiscutabil folositoare pentru provincie, dar totodată şi o nedreptate faţă de localitatea în care el ar fi exilat şi care ar deveni un nou teren pentru nefasta lui activitate. Răul rămâne pretutindeni rău şi, dacă nu poate fi extirpat, lasă-1 să se consume pe locul, care l-a născut şi în mediul, care n’a ştiut să extirpeze sau să corecteze un astfel de specimen rău. Ar trebui numai să se reacţioneze contra denunţătorilor şi calomniatorilor de teapa lui Hasdeu şi intenţia lor de a distruge încrederea sau respectul faţă de autoritate, —fie ea o persoană sau o instituţie, — şi o astfel de reacţiune depinde numai de persoanele şi instituţiile administrative, cari primesc aceste denunţuri. 3. Reputaţia, pe care o are proprietarul Hasdeu în societate, se vede din pro-cesul-verbal al adunării generale a nobilimii basarabene, care a avut loc în ziua de 11 Februarie 1854: în acest proces-verbal, aprobat cu 144 voturi contra 22, s’a ho-tărît: să fie eliminat Alexandru Hasdeu pentru totdeauna din sala adunării. Contra acestei hotărîri a adunării generale a nobilimii Hasdeu a reclamat Senatului ocârmuitor, dar ea a rămas neschimbată. Intorcându-mă la obiectul, care a provocat această corespondenţă, trebuie să spun, că până în prezent proprietarul Hasdeu n’a dat nici un prilej pentru a fi bănuit de necorectitudine politică. Nu mă apuc să judec despre duplicitatea, pe care şi-o însuşeşte Hasdeu ca Rus, în sens politic, şi ca Român curat, în sens istoric: această judecată Vă aparţine înalt Excelenţei Voastre; eu însă sunt convins că, cei 80 galbeni cheltueli de drum şi câte 2 galbeni diurnă zilnică pentru tot timpul ocupaţiilor sale literare, făcând abstracţie de orice intenţii şi convingeri politice şi istorice, au fost pentru d-1 Hasdeu principalul impuls de a căuta sau a primi titlul de membru ăl Societăţii literare române şi a insista pentru o cât mai urgentă eliberare a paşaportului pentru plecarea sa la Bucureşti, unde este fixată adunarea membrilor Societăţii literare dela 1 August până la 1 Octomvrie. In ceeace priveşte părerea mea despre participarea unui moldovean basarabean ca membru în Societatea literară română, eu cred că participarea aceasta n’ar prezentă nici ceva rău nici ceva primejdios, dacă activitatea acestei societăţi s’ar mărgini la scopuri pur ştiinţifice şi n’ar ieşi din cadrele fixate de regulament; dar dacă, după cum ne comunică consulul general baronul Offenberg, societatea literară înfiinţată în Bucureşti trebuie să servească scopuri de propagandă naţională şi politică, pentru răspândirea ideilor democratice între Românii de peste hotare, apoi www.digibuc.ro 3° LIVIU MARIAN 3° participarea într’o astfel de societate a Românilor din ţinutul Basarabiei eu o găsesc absolut necorespunzătoare scopurilor guvernului nostru. In concluzie, am onoare a Vă raporta înalt Excelenţei Voastre că informaţiile despre fiul lui Alexandru Hasdeu date în explicaţia din urmă nu sunt tocmai exacte: din dosarele din cancelaria mea se vede că fiului lui Alexandru Hasdeu, Tadeu, iunker în retragere, i s’a eliberat în anul 1857 de cătră guvernator un permis de plecare pe termen de 2 luni în străinătate, în partea Basarabiei cea detaşată; — în anul 1858 el a venit în Chişinău cu paşaport moldovenesc, pe numele comisului moldovean Bogdan Petriceicu Hâjdău, şi s’a înapoiat la Iaşi; apoi în 1860 aceeaşi persoană a venit la Chişinău, cu titlul de profesor al liceului din Iaşi, pentru cumpărături de cărţi. De data aceasta, poliţia l-a recunoscut şi a raportat că Bogdan Petriceicu Hasdeu nu este altcineva decât supusul rus, iunkerul în retragere Tadeu Hasdeu. Acest fapt a prilejuit o corespondenţă, care a ajuns până la dl general-guverna-tor contele Strogariov şi care, cu ordinele No. 210 şi 219 din 4 şi 11 August 1860 cătră guvernatorul Basarabiei, dispune ca lui Tadeu Hasdeu să i se permită plecarea în străinătate şi să se comunice consulatului nostru, de a pune în vedere guvernului moldovean, că el n’aveâ dreptul să primească supuşenia moldoveană. Pe lângă aceasta Vă înaintăm regulamentul Societăţii literare române împreună cu traducerea lui în ruseşte, prezentate nouă de cătră proprietarul Gonata. X Secret. 1867, Iulie 24. Cătră Excelenţa Sa Domnul guvernator al Basara biei, general-maior şi cavaler Platon Alexandrovici Antonovici. Dela proprietarul judeţului Hotin Alexandru Ghijdeu. Adresa DV. No. 286 din 21 Iulie mi s’a înmânat de cătră ispravnic în ziua de 23, după amiazi, la ora 5 şi 40 minute şi mă grăbesc să dau răspunsul cerut dela mine, spunând chiar dela început că am fost neplăcut surprins, întrucât văd că autorităţile se îndoesc de sentimentele mele cetăţeneşti, cu cari eu mă mândresc. Credinţa devotată faţă de Tronul a toată Rusia constituie o mândrie pentru familia mea şi onoarea mea moştenită şi vai de acela, care ar îndrăzni să se atingă de mine în această privinţă cu vreo bănuială. Eu cobor în adevăr din neamul românesc, din boeirii, cari odată erau cei mai fruntaşi şi bogaţi în Moldova. Un strămoş al meu, Ştefan, poreclit Petriceicu, a fost Domnitor în Moldova şi el cel dintâiu şi-a arătat dorinţa de a primi supuşenia rusă, care cerere a sa, întărită de aprobarea autorităţilor laice şi bisericeşti din Voevodat, şi adresată Ţarilor Ioan şi Petru Alexeevici, a fost publicată în prima colecţie completă a legilor imperiale. De acelaş gând au fost însufleţiţi şi urmaşii săi. Persecutaţi de Otomani, isgoniţi din patrie, strămoşii mei, după confiscarea tuturor averilor lor, au pribegit în străinătate, pentrucă în Moldova stăpâniau Fanarioţii, vrăjmaşii de moarte ai poporului românesc. Ei au sărăcit şi au căzut în mizerie. Dumnezeu a binecuvântat ţara strămoşilor mei cu ocrotirea Rusiei şi noi am reînviat. Potrivit cu testamentul lui Lupaşcu Haşdeu, ca urmaşii săi să servească în armată pentru sfânta Cruce, fratele meu cel mai mare, fost colonel, şi-a vărsat sângele şi în lupta dela Borodino şi la luarea Varşoviei. El a servit în garda imperială a regimentului de Letonia. Acesta nu este singurul exemplu în neamul meu. Timpul nu-mi permite acuma să vorbesc pe larg; eu am voit numai să spun cu această ocazie, că iubirea cătră sfânta Rusie şi credinţa cătră Ţarul nostru sunt în familia mea o virtute firească, iar nu o mască, cu cari mulţi îşi ascund chipul lor de gândire. In înţeles politic eu sunt după suflet Rus adevărat, Rus din cap până în tălpi; iar în înţeles istoric eu sunt Român curat în sânge şi în oase. Amintirile mele istorice despre România, pot ele oare să nu-mi fie scumpe, când Rusia pentru conservarea poporului românesc a adus aşa de multe jertfe ? www.digibuc.ro 3i ALEXANDRU HASDEU ŞI ACADEMIA ROMÂNĂ 31 Dar pentru politica României eu sunt un străin. Văzând că tinerii români în ultimele decenii, primind educaţia în Franţa, îşi fac iluzii despre oarecari reforme, cari nu se potrivesc cu firea poporului, ca d. e. stăruinţa de a goni tot ce este slavon din limbă, din obiceiuri, din slujba bisericească, — pe mine m’au întristat asemenea rătăciri poate mai mult decât pe toţi. Dar eu nu am pierdut nădejdea în România şi în viitorul ei: aceşti tineri nu sunt mulţimea, care creiază sufletul poporului, aceştia sunt nişte fiinţe efemere, aşâ numiţi « bonjurişti», cari nu cunosc istoria naţională adânc, critic şi pragmatic. Să dea Dumnezeu ca şi România să pornească pe drumul ei propriu, care i s’a destinat de Providenţă şi care îndrumă soarta popoarelor spre o viaţă internaţională. . . Dar Românii cei bătrâni sunt obligaţi, să păstreze sfântul trecut, lăsat lor moştenire de Istorie! V’am expus sincer « crezul meu », atât cel politic, ca adevărat Rus, cât şi pe cel istoric, ca adevărat Român. După credinţa mea, poporul românesc aparţine ca fond la sistemul oriental, iar ca formă la sistemul european-apusean. Nu pe Franţa, ci pe Rusia a menit-o Dumnezeu să formeze viitorul României. Lepădând serviciul — din care cauză am pierdut foarte mult, deoarece toţi colegii mei de universitate, între cari şi DV., de mult sunt generali — eu de 25 de ani învăţ cu egală dragoste istoria Slavilor şi pe cea a Românilor; şi restul vieţii mele vreau să-l închin slujbei adevărului, pentru onoarea Rusiei şi pentru folosul României. Excelenţa Voastră, bazându-Vă pe informaţia din ziarul «Românul », din 22 Iunie, în care stă scris că eu sunt membru al Societăţii literare române, mă întrebaţi cu ce drept am intrat într’o societate străină, fără aprobarea autorităţilor locale, şi cu ce intenţie am făcut eu aceasta ? Am onoare a Vă raportă: 1. Despre alegerea mea ca membru în Societate, care are de scop formarea limbii româneşti şi anume, după cum se arată în primul articol din regulamentul ei, stabilirea ortografiei, compunerea gramaticei şi vocabularului, — am primit o înştiinţare dela Ministerul român de Instrucţiune şi Culte, cu No. 3.416 din 6 Mai 1866, pe care V’o înaintez respectuos în original, fără ca să alăturez copia regulamentului şi lista membrilor, întrucât aceste le cunoaşteţi acum din «Românul ». Numirea aceasta am primit-o fără ştirea autorităţilor locale, pe bază că, în calitatea mea de jurist, ştiu, că legile interzic intrarea în serviciul străin fără aprobarea guvernului (tomul IX, pagina 191), dar deloc nu există o lege, care ar opri intrarea într’o societate străină de ştiinţă. Numirea de membri în atari societăţi nu este o slujbă oficială, nu este un post în stat străin. Nu de mult au venit în Rusia învăţaţi din toate ţările străine, pentru scopuri ştiinţifice, şi au fost primiţi chiar de Majestatea Sa împăratul cu ospitalitate curat rusească, deşi toţi erau supuşi străini. Aceasta nu constituie nici o crimă, nici un delict, nici o contravenţie. 2. Ce priveşte intenţia ce am avut: am voit să fiu de folos Societăţii, care m’a onorat, alegându-mă membru pentru scopuri ştiinţifice, cari fac programa ei de activitate. Dar nu voiu ascunde Excelenţei Voastre nici intenţiile mele personale: să persist în dreptul de încetăţenire în limba română a cuvintelor « slavone », întrucât limba slavonă a fost la început în România limba dominantă în biserică, la Curte, în judecătorii şi chiar în viaţa particulară; d. e. testamentul lui Lupaşcu Hasdeu, tipărit în tomul I al Arhivei istorice româneşti, editată de Ministerele de justiţie, interne şi instrucţiune din România, a fost compus în limba iugo-rusă. Cu «România jună» lupta nu va fi puţină: dar ficţiunea nu este istorie, iluzia nu este politică! Adevărul, mai târziu sau mai de vreme, iese pururea biruitor. Ce priveşte pe fiul meu, care în prezent este foarte bolnav, am onoare a raportă: &) nu ţin minte când anume, dar în vremea general-guvernatorului Ilinschii dânsul a primit un permis, cu care kneazul Muruzi, kammerjunkerul înaltei Curţi, l-a dus la Iaşi şi acolo l-a prezentat fostului Caimacam al Moldovei, kneazul Vogorides, care l-a numit judecător la Cahul; b) mai târziu, în baza tratatului de Paris, care fixa un termen pentru înapoierea în Rusia sau primirea supuşeniei moldoveneşti, dânsul a rămas pentru totdeauna în Moldova, unde fostul Domnitor Cuza l-a numit profesor de istorie şi statistică la liceul din Iaşi şi custode la biblioteca naţională; c) ca magistru în drept el a fost transferat cu decretul aceluiaş Domnitor la Bucureşti în calitate de membru al Comisiunii moşiilor mănăstireşti, care îşi terminase www.digibuc.ro 32 LIVIU MARIAN 32 acum lucrările, iar după aceia a fost numit director al Arhivelor naţionale şi preşedinte al Ateneului român; d) La Bucureşti dânsul trăeşte având slujbă la Domnitorul Carol I, ocupându-se totodată cu lucrări istorice şi politico-economice, din cari a editat acum multe în limba română, fiind considerat acolo printre primii literaţi. îndrăznind să cred că Excelenţa Voastră veţi binevoi să consideraţi ca suficiente explicaţiile mele şi că veţi anula oprirea paşaportului meu, Vă rog să telegrafiaţi despre aceasta ispravnicului, răspunsul telegrafic fiind deja plătit de mine. Ca şef al meu, D-v. puteţi să Vă asiguraţi, încredinţându-mă supravegherii consulului nostru din Bucureşti, iar dacă găsiţi că aceasta nu este necesar, eu Vă încredinţez pe cinstea mea, ca pe un coleg al meu de Academie, că nu voiu face nimic, ce ar putea fi compromiţător pentru un loial şi bine intenţionat Rus. Eu sunt complect pregătit pentru plecare şi aştept cât de curând dela bunăvoinţa Excelenţei Voastre permisiunea de a plecă. (ss.) Alexandru Ghijdeu. XI « Stimate domnule Platon Platonovici, In petiţia mea din 20 Iunie V’am rugat, să binevoiţi a interveni, să mi se acorde dreptul de a primi propunerea de membru al Societăţii literare române din Bucureşti. In prezent, după convorbirea cu D-v., renunţ la această propunere şi voiu înştiinţa despre aceasta şi Ministerul din România. « Primiţi etc. (ss.) Ştefan Gonata ». XII « In ziua de 11 Februar 1854 şeful regional al nobilimii a înaintat adunării generale a nobilimii protestul, prezentat de cătră secretarul gubernial Al. Hasdeu cu data de astăzi. « Acest protest nobilimea îl consideră insultător nu numai pentru d. Balş, care este reprezentantul ei, dar şi pentru toată nobilimea, care a găsit de cuviinţă să-l elimineze pentru totdeauna pe Hasdeu din sala de adunare pentru acest fapt. « După punerea la vot, au fost pentru eliminare 144 iar contra 20. Adunarea a hotărît a trece aceasta în proces-verbal, ca să servească ca îndrumare pentru alegerile viitoare. Originalul procesului-verbal este semnat de şefii regionali şi judeţeni ai nobilimii, asemenea şi de toţi nobilii, cari au fost de faţă. « Conform originalului, consilier titular (ss.) V. Puşcin ». XIII No. 69. Confidenţial. Bucureşti, 4/16 August 1867. Excelenţa Voastră, Platon AJexandrovici, Primind scrisoarea Excelenţei Voastre din 22 Iulie trecut, mă grăbesc să Vă comunic că fiul proprietarului basarabean Alexandru Hasdeu, care trăeşte în Bucureşti, se află în serviciul bibliotecii publice locale şi pe lângă aceasta se ocupă cu lucrări istorice. In ultimul timp n’a suferit de nici o boală anumită, cu toate că este de sănătate debilă. Hasdeu fiul a venit în Principate fără paşaport şi, deşi despre extrădarea sa în anii 1860—61 a avut loc o corespondenţă întinsă cu guvernul Principatelor, nu a www.digibuc.ro 33 ALEXANDRU HASDEU ŞI ACADEMIA ROMÂNĂ 33 putut fi extrădat Rusiei din cauză că noi nu avem un tratat de extrădare al dezertorilor şi a criminalilor şi în afară de aceasta partidul naţional a manifestat un mare interes în chestiunea acestui emigrant. In prezent Hasdeu se ocupă puţin cu chestiunile politice însă mai mult cu chestiuni ştiinţifice. Deşi este un înfocat patriot român, el nu împărtăşeşte părerile politice radicale ale lui Brătianu şi în genere el nu face parte din aşa numitul partid « roşu ». In ziua de 2 1. c. a avut loc inaugurarea solemnă a ♦ Societăţii literare *. Chiar din primele cuvinte rostite de reprezentanţii guvernului se vede caracterul politic al ideei de bază. Din partea Basarabiei a participat oficial în comisiune dl Stră-jescu, ofiţer rus în retragere, care încă din anul trecut s’a stabilit în Valahia. Cu desăvârşită stimă şi acelaş devotament, am onoare a fi al Excelenţei Voastre plecată slugă. (ss) Offenberg. XIV In Octombrie 19, anul 1867, dau această recipisă, precum că adresa secretă No. 426 din partea şefului ţinutului am primit-o astăzi la ora 1 şi un sfert după amiazi şi că răspunsul îl voiu prezenta mâine. (ss.) Alexandru Ghijdeu. XV No. 480 din 17 Decembrie 1867. Confidenţial. Domnului General-Gubernator. In urma propunerei înalt Excelenţei Voastre din 17 Septembrie cu No. 8.744, bazată pe ordinul dlui secretar general al Ministerului de Interne, am propus cu adresa No. 409 din 4 Octombrie proprietarului din judeţul Hotin Alexandru Hasdeu, să renunţe la titlul de membru al Societăţii literare române, ce i-a fost propus. La această propunere Hasdeu mi-a răspuns că el renunţă la titlul de membru al susnumitei societăţi, — dar fiindcă se cuvine să anunţe despre aceasta şi societatea, care l-a onorat cu o asemenea demnitate, dl Hasdeu mă întreabă, ce cauză trebuie să arate, care l-a determinat să renunţe. Cu adresa din 16 Octombrie i-am comunicat lui Hasdeu, că după mine nu este nici o necesitate să explice Ministerului de Instrucţie român cauza demisiei şi că întrebarea dlui Hasdeu în această privinţă o consider de prisos. Apoi am primit un nou răspuns dela Alexandru Hasdeu din 20 Octombrie, în care îmi comunică că el ar fi fost de acord cu părerea mea, dacă n’ar fi primit încă în anul trecut titlul de membru al Societăţii literare române, şi că, renunţând la acest titlu, el nu consideră întrebarea sa de prisos, având în vedere că literatura nouă română şi-a pus ca scop răspândirea prin toate organele presei a celor mai fantastice calomnii contra Rusiei, pentru pretinsele persecuţii şi asupriri ale populaţiei româneşti, cu intenţia de a o distruge, şi că s’ar puteâ întâmplă —ceeace Hasdeu n’ar dori deloc — ca refuzul lui să fie prezentat ca o urmare a dispoziţiunilor guvernului nostru. Ca exemplu de o astfel de campanie contra Rusiei Hasdeu prezintă discursul lui Nicolae Oncu «Trei sicrie: al cavalerului Constantin Stamati în Basarabia, al lui Aron Pumnul în Bucovina şi al lui Anastasie Panu în România » şi face câteva citate din acest discurs. In concluzie dl Hasdeu găseşte că e mai bine să se adreseze consulului nostru general, prin a cărui mijlocire să se comunice guvernului român refuzul lui Hasdeu. Din această scrisoare a lui Hasdeu se vede că, primind încă în anul trecut titlul de membru al Societăţii literare române, dl Hasdeu n’a cerut dela nimeni permisiune pentru aceasta şi nici indicaţie de felul cum să-şi dea asentimentul pentru aceasta, 3 3 A, R. — Memoriile Secţiunii Literare Seria III. Tomul VI. www.digibuc.ro 34 LIVIU MARIAN 34 deşi, după cum se vede, avea foarte bine cunoştinţă despre curentul duşmănos al literaturii române în contra Rusiei; acuma însă, când trebuie să renunţe la această demnitate, dl Hasdeu de frică, ca refuzul său să nu servească ca un prilej la atacuri nouă contra Rusiei pentru asuprirea populaţiei româneşti, propune ca să transmită refuzul său prin consulul nostru general, adică: alege tocmai acel mijloc, care ar putea fi prezentat mai uşor ca o dispoziţie a guvernului nostru şi ar putea chiar inspiră oratorilor români un nou discurs, asemănător aceluia, despre care vorbeşte Hasdeu în scrisoarea sa, sub titlul: «Al patrulea sicriu». Considerând de prisos a continua corespondenţa cu d-1 Hasdeu, am onoare a Vă înainta, pentru hotărîrea înalt Excelenţei Voastre, în original scrisorile lui din 9 şi 20 Octombrie a. c. XVI Cancelaria general-guvernatorului de Novorosiisk şi Basarabia. 29 Decembrie 1867. No. 705. Odessa. Domnului guvernator al Basarabiei, Ca răspuns la adresa înaintată la 20 Decembrie sub No. 480, Vă rog, Excelenţa Voastră, să propuneţi proprietarului din judeţul Hotin Alexandru Hasdeu: pentru declararea rezufului demnităţii de membru al Societăţii literare române să folosească acelaş mijoc, de care s’a folosit la darea asentimentului pentru primirea acestui titlu, iar drept cauză a refuzului său să o prezinte pe cea adevărată, adecă că este nedemn pentru un cetăţean rus, să fie membru al Societăţii literare române, de vreme ce literatura de acolo este îndrumată în direcţia de a răspândi cele mai fantastice calomnii împotriva Rusiei. General-guvernator, General-adiutant (ss) Kotzebue Şeful cancelariei, General-maior, indescifrabil. XVII Stimate domnule Lev Nicolaevici, La adresa Excelenţei Voastre No. 4, primită de mine în 20 şi adresată atât pe plic cât şi înlăuntru cătră Tadeu Tadeevici, fratele meu cel mai mare, care a murit de mult, şi pe care aceasta de altfel nici nu-1 priveşte, nu-mi rămâne să răspund altceva nimic mai mult decât că declaraţia refuzului numirii mele de membru al Societăţii literare române va fi făcută în modul, în care mi se arată în adresă. Despre aceasta se va tipări şi un articol special în « Ruskii Wiedomosti » pentru cunoştinţa publică. Primiţi asigurarea profundului meu respect şi al deplinului meu devotament. Hotin, Ianuarie 24, 1868. (ss.) Alexandru Ghijdeu. XVIII Stimate domnule Egor Egorovici, Scuzaţi Excelenţa Voastră cu mărinimie, că la plicul confidenţial No. 28 din 4 Februarie răspund aşa de târziu. Starea sănătăţii mele zdruncinată de un grav reumatizm nu mi-a permis să mă pun la scris. www.digibuc.ro 35 ALEXANDRU HASDEU ŞI ACADEMIA ROMÂNĂ 35 Cererea D-v. voiu împlini-o cu atât mai mult, că şi eu intenţionam să trimit articolul meu la redacţia ziarului «Wiedomosti» şi nu înainte de a-1 supune prealabil luminatei cenzuri a Excelenţei Voastre. El va fi gata în Aprilie următor. Binevoiţi a primi asigurarea profundului meu respect şi a acelui devotament, pe care îl nutresc pentru D-v., şi înaltele D-v. calităţi, recunoscute de toată lumea de aici, încă depe atunci, când Excelenţa Voastră nu eraţi şeful ţinutului nostru. Hotin, io. III. 1868 (ss.) Alexandru Ghijdeu. XIX Stimate domnule Egor Egorovici, O împrejurare şi încă una oarbă mă sileşte să-mi caut o protecţie, ca să fiu scutit de persecuţii nemeritate. Fără a mă adresă în altă parte, am onoare a mă îndreptă direct catră Excelenţa Voastră, rugându-Vă respectuos, să-mi faceţi cinstea cu ocrotirea D-v. Numele D-v. se bucură de aşa generale simpatii în ţinutul nostru, încât pot să-mi încredinţez fără şovăire onoarea şi averea ocrotirii Excelenţei Voastre. Permiteţi-mi însă, ca în această scrisoare particulară, la care mă împinge sentimentul meu de profund devotament cătră D-v., să fiu cu desăvârşire sincer. Predecesor al D-v. în administraţia ţinutului nostru a fost domnul general-maior P. A. Antonovici. Dânsul a fost colegul meu de Universitate, în care am avut fericirea să primesc două premii. Şi ca succese şi ca cunoştinţe el îmi era mult inferior, dar noi eram în relaţii bune. Şi desigur nimeni nu se bucura aşa de sincer ca mine de venirea la noi a lui Platon Alexandrovici. Dar o împrejurare nefericită a stricat legătura caldă a colegialităţii noastre universitare! împreună cu dânsul a venit din Odessa un oarecare Zancevschi, un funcţionar cunoscut în Basarabia din părţile sale cele mai rele, dar care a apărut din nou în Basarabia cu porecla de « favoritul guvernatorului ». Nu voiu repeta svonurile despre împrejurarea, care i-a apropiat într’atât, încât Platon Alexandrovici se credea par’că obligat, să facă tot ce voia Zancevschi. Ajunge să amintesc că atunci, când nemulţumirile din judeţul Iaşi şi insistenţele şefului nobilimii şi ale judecătorului de ocol cereau, ca dânsul să fie neîntârziat îndepărtat de acolo, Zancevschi a fost mutat la Hotin ca ajutor de ispravnic. Aici dânsul era de mult şi bine cunoscut, fiindcă aici îşi începuse propriu zis serviciul său. E clar că acela, care a fugit din Podolia la Hotin fără cizme (lucrul este cert) şi a început să ia mită dela vii şi dela morţi (şi aceasta este cert), din care şi-a făcut în chip necinstit un capital considerabil (este asemenea cert), iar din cauza caracterului său şi-a murdărit demnitatea sa de om şi de funcţionar într’atât, încât a fost lovit peste faţă de trei ori în cancelaria sa (este asemenea cert), —e clar că n’a putut să se aştepte la simpatii din partea societăţii. In special pe mine Zancevschi nu mă putea suferi, eu fiind un jurist cu studii de specialitate, care înţelegeam că dânsul este un om absolut incult, şi ca pe un proprietar de pământ, care nefiind implicat în pricini penale, nu mă temeam de poliţie; iar ca om deja în vârstă eu nu vedeam necesitatea, ca schimbându-mi obiceiul, să fiu în relaţii de prietenie cu acela, pe care în sufletul meu îl dispreţuiam. Zancevschi a căutat să-mi facă cu orice preţ un rău şi a găsit următoarea ocazie: eu am dat în judecată pe un maior demisionat Kulicovschi, fiindcă acesta a încercat să mă înşele în chipul cel mai obraznic cu 1500 ruble; reclamaţia mea fiind bazată pe dovezi, a fost recunoscută ca îndreptăţită de cătră autoritatea judecătorească; în consecinţă şi scrisorile mele de împrumut au fost considerate contestabile; însuşi acuzatul s’a supus acestei hotărîri, nefăcând recurs şi prin urmare, până la darea sentinţii definitive, nu s’au putut face încasări de bani dela mine. Intre timp Zancevschi l-a convins pe Kulicovschi să se adreseze poliţiei cu cererea, de a se face încasarea şi, profitând de lipsa ispravnicului, a şi pus sechestru pe averea mea, socotind în afară de orice îndoială ceeace autoritatea judecătorească considerase contestabil. 3* www.digibuc.ro 36 LIVIU MARIAN 36 Fiindcă în potriva mea a’au luat măsuri din cele mai constrângătoare, eu, fiind în corespondenţă cu Platon Alexandrovici, l-am rugat pe cale particulară, să-l liniştească pe acesta, ca să nu fiu silit să fac reclamaţiuni oficiale. In răspunsurile sale domnul Antonovici îl descrii pe Zancevschi în culorile cele mai negre, numindu-1 deadreptul netrebnic, obraznic, etc., dar deloc nu-1 po-tolia, iar situaţia mea nu devenia mai suportabilă. Eu am fost silit, în afară de recla-maţiunile adresate Senatului şi Ministerului de interne, la cari am anexat şi scrisorile lui Antonovici despre Zancevschi, să caut ocrotire şi la şeful superior al ţinutului, după ce i se trimisese ordin să-şi dea demisia, dacă nu vrea să fie pus în disponibilitate. Situaţia mea s’a uşurat, afacerea rău încurcată de Zancevschi a fost îndreptată de administraţia regională, dar principalul depinde încă de Senat. Văzând căderea « atotputernicului de ordinioară din Hotin », Zancevschi, şi văzând nesuccesul său, Kulicovschi şi mandatarul acestuia Helmiţchi s’au enervat aşa de tare, încât au început să mă calomnieze şi să facă în potriva mea denunţuri. Fie, dacă ar fi cel puţin oameni cumsecade 1 Dar ce fel de oameni sunt ăştia ? La noi, în sfânta Rusie, ei n’au nume. însuşi Kulikovschi este un vechiu « Trădător de Stat », pe care l-a salvat de pedeapsa cu moartea amnistia. Acest polon papistaş, deşi e foarte bătrân, păstrează sentimentul de ură naţională faţă de tot ce este rusesc şi un dispreţ fanatic faţă de tot ce e pravoslavnic. Mă voiu referi numai la un singur exemplu din noile lui manifestări : eu l-am convins pe pisarul Grozdiţchi din satul Kirstineţ (Cristineşti 1) să se uniască cu sfânta noastră biserică şi deja era stabilită ziua pentru aceasta de că-tră autoritatea bisericească; Kulicovschi l-a chemat la sine şi l-a convertit; după aceasta l-a chemat şi pe preot, căruia i-a spus o mulţime de prostii despre păcatul de a-1 abate dela « adevărata » credinţă latină cătră rătăcirile « schismei » greceşti. Eu chiar atunci am denunţat faptul acesta ispravnicului F. E. Scrivano, dar despre rezultat n’am nici o cunoştinţă. Acest Kulicovschi ca studii, este un seminarist cleric din Vilna. Ca apărător şi-a ales un tânăr, care n’a învăţat nicăiri nimic, dar care e hotărît la tot ce e rău, pe polonul papistaş Helmiţchi, care este fiul unui « criminal politic », exilat după ho-tărîrea tribunalului militar la muncă silnică. . . Bună familie 1 Excelenţa Voastră 1 Ca să scap de aşa adversari, pentru cari nu există nimic sfânt Rusul pravoslavnic, eu Vă implor, să binevoiţi a mă primi sub protecţiunea D-v. înaltei D-v. înţelepciuni, bunătăţii de inimă, înaltului caracter încredinţez soarta onoarei şi liniştii mele. Primiţi, Excelenţa Voastră, asigurarea profundului meu respect şi a acelui nemărginit devotament, cu care am onoare a fi totdeauna a D-v. prea plecată slugă. Hotin, 11 Martie, 1868. (ss.) Alexandru Ghijdeu. XX Plicul confidenţial No. 661 trimis în 21 Octombrie pe numele meu, de cancelaria Excelenţei Sale domnului şef al ţinutului, ispravnicului judeţului, mi s’a înmânat în ziua de 28 Octombrie 1868. (ss.) Alexandru Ghijdeu. XXI Confidenţial. Stimate Egor Egorovici, La scrisoarea Excelenţei Voastre din 17 Octombrie cu No. 661 am onoare a răspunde că; 1 1) Boala grea, de care sufăr de multă vreme, oprindu-mă dela orice ocupaţie serioasă, mai cu seamă cea intelectuală, şi nu mai puţin slăbirea vederii nu mi-au permis să compun articolul făgăduit; www.digibuc.ro 37 ALEXANDRU HASDEU ŞI ACADEMIA ROMÂNĂ 37 2) Hotărîrea mea dela început n’am schimbat-o şi, având tot materialul, sper să mă apuc de lucru, când sănătatea mi se va restabili; lucrul propriu zis nu va reclama mult timp; 3) Despre renunţarea mea la calitatea de membru al Societăţii literare române eu l-am rugat pe consulul nostru general, baronul Offenberg, s’o comunice Ministerului de Instrucţiune Publică, declarând că «fiind bătrân şi având pe deasupra vederea slăbită, nu pot lua parte la lucrările acelei societăţi ». Mă cred dator să raportez Excelenţei Voastre, că fiecare pas al meu în direcţia aceasta are să Vă fie în prealabil cunoscut. Primiţi asigurarea sincerului, profundului şi desăvârşitului meu respect pentru Excelenţa Voastră, respect nu numai faţă de şeful ţinutului dar şi faţă de un bărbat perfect ca inimă şi suflet. (ss.) Al. Ghijdeu. Excelenţei Sale Egor Egorovici Gangart, domnului guvernator al Basarabiei (fără dată; din primele zile (1—3) ale lunei Noembrie 1868). XXII (Copie după o scrisoare adresată de Alexandru Hasdeu consulului general rus din Bucureşti, baronul Offenberg, în 26 Octombrie 1868). Ministerul Instrucţiunii Publice din România mi-a făcut cunoscut că Alteţa Sa Domnitorul Principatelor Unite, Carol I a binevoit să mă numească membru al Societăţii literare, înfiinţate la Bucureşti de guvern pentru stabilirea ortografiei româneşti pe baza tuturor dialectelor româneşti, de asemenea pentru compunerea unei gramatici şi a unui vocabular. In acelaş timp au fost aleşi membri în Societatea aceasta, afară de învăţaţii locali, diferiţi bărbaţi români, supuşi austriaci din Ardeal, Banat, Bucovina şi teritoriile otomane, cuţovlahe şi ţinţare. Ca român adevărat, după neam, fiindcă m’am consacrat ştiinţei, eu cu plăcere am primit această numire, pe de o parte nevăzând în ea nimic rău pentru patria mea Rusia, care totdeauna a fost binefăcătoare ţărilor de aceeaşi religie dela Dunăre, şi pe de altă parte având ocazie să fiu de folos ţării, care odinioară a fost patria strămoşilor mei şi unde strămoşul meu I. Ştefan Petru, Voevodul ţării Moldovei, a lăsat în urma sa o amintire bună în istorie. Iar când Societatea a convocat pe toţi membrii săi în şedinţă, fostul guvernator de atunci al Basarabiei, Antonovici, colegul meu de Universitate, nu numai că mi-a interzis să plec, dar a şi provocat pe chestia aceasta o corespondenţă oficială-secretă. Nu ştiu ce l-a îndemnat la aceasta, nici cauzele, nici cuprinsul acelei corespondenţe confidenţiale. Rezultatul a fost acela, că mi s’a ordonat, fără ca să mi se spună cauza, să renunţ la primirea acestei numiri. Prin urmare am onoare a Vă ruga, să comunicaţi guvernului român, că renunţ la numirea de membru în Societatea literară, considerând că e greu pentru mine, ca om bătrân şi cu vederea slabă, să particip la lucrările ei. Despre cele ce vor urma, Vă rog să-mi comunicaţi. XXIII Plicul confidenţial No. 4, trimis de şeful ţinutului pe numele meu, l-am primit şi, fiind grav bolnav, voiu înainta răspunsul la 1 Februarie. Ianuarie 13, 1869 (ss.) Alexandru Ghijdeu. (Notă. In această adeverinţă numai semnătura este scrisă de mâna lui A. Hasdeu). www.digibuc.ro 38 LIVIU MARIAN 38 XXIV Confidenţial. Stimate domnule Egor Egorovici, împlinind ordinul Excelenţei Voastre No. 4 din 9 Ianuarie, am trimis prin poştă în plic recomandat domnului ministru al Instrucţiunii publice şi Cultelor din Principate o declaraţie că fiind foarte slab, după o boală lungă şi grea, eu nu sunt în stare să-mi îndeplinesc îndatoririle de membru al Societăţii filologice din Bucureşti, înfiinţată de guvern pentru compunerea unei gramatici şi a unui vocabular pe baza unei noi ortografii cu caractere latine, că prin urmare renunţ la această numire şi îl rog să propună Societăţii aceleia să fiu scos din numărul membrilor săi. Ca dovadă am onoare a înainta recipisa poştală din 23/I cu No. 74. Astfel, mi-se pare, s’a pus acum sfârşitul acelei neplăcute şi pentru mine anevoioase corespondenţe, pe care a provocat-o colegul meu de universitate, fostul guvernator Antonovici, nu atâta din motivul de a aduce folos statului, cât numai din motive personale contra mea. In monarhia austro-ungară sunt câteva regiuni cu populaţie românească: Bucovina, Banatul, Transilvania, din cari au fost aleşi aproximativ 10 învăţaţi ca membri activi în acea Societate şi guvernul acelei monarhii le-a permis să plece în România, fiindcă este foarte firesc ca ocupaţiile cu linguistica să n’aibă nici o tendinţă politică. Ce este încă mai important, Antonovici n’a interzis participarea ca membru în acea Societate unui supus rus, fostului proprietar din judeţul Hotin, ofiţerului demisionat rus Străjescu. Refuzul domnului baron Offenberg, la care m’am adresat în calitatea sa de consul general al nostru, îl consider deasemenea incorect; după statutul consulatelor el este mijlocitorul, care intervine în toate interesele străine ale supuşilor ruşi; afară de aceasta chestia, despre care l-am rugat pe domnul Offenberg, nu mă priveşte numai pe mine şi n’are caracter absolut particular, deoarece eu n’am procedat după capul meu, ci după dispoziţiile guvernului, iar dispoziţiile guvernului, fie în formă oficială sau confidenţială, sunt la fel obligatorii. Ce priveşte articolul, pe care intenţionam să-l compun: ca să-l compun poate să mă silească numai faptul, dacă în publicaţiile periodice româneşti şi altele străine va apare, cu ocazia refuzului meu, ceva ce ar atinge sau persoana mea sau demnitatea guvernului nostru. Incredinţându-mă binevoitoarei atenţiuni a Excelenţei Voastre, respectuos Vă rog, să primiţi asigurarea profundei mele stime. (ss.) Alexandru Ghijdeu. Hotin, 27 Ianuarie 1869. (Notă. Scrisoarea este scrisă în întregime de mână străină, numai semnătura este făcută de Al. Hasdeu). www.digibuc.ro TABLOUL CRONOLOGIC AL DOCUMENTELOR DIN DOSARUL SECRET No. 41 din 1867 d Data Felul piesei Dela cine ? Cătră cine ? Cuprinsul şi observaţiuni £ No. dos. şi numărul 1 32 11 /II 1854 proces-verbal V. Puşcin consilier titular Guvernatorul Basarabiei Copie după proc.-verb. al adunării fără număr nobilimii basarabene, în ruseşte 2 23 fără dată regulamentul M. I. P. şi C. din Bucureşti Al. Hasdeu Copie după originalul român, le¬ şi număr Soc. lit. rom. galizată de Radu Ionescu (şi în traducere rusească). 3 22 6/V 1866 decret idem idem Original, în franţuzeşte, semnat No. 3416 de numire de C. A. Rosetti. 4 6 12/VI 1867 decret M. I. P. şi C. din Bucureşti Ştefan Gonata Original, în româneşte, semnat No. 5435 de numire de R. Ionescu (cu trad. în rus.) 5 I I 3/VII 1867 scrisoare Al. Hasdeu Guvernatorul Basarabiei Originală, în ruseşte, semnată de fără număr Al. Hasdeu. 6 I 12/VII 1867 adresă Guvernatorul general din Guvernatorul Basarabiei Originală, în ruseşte, semnată de No. 6710 secretă Odessa Kotzebue, general aghiotant. 7 5 20/VII 1867 petiţie Ştefan Gonata idem Originală, în ruseşte, semnată de fără număr Ştefan Gonata. 8 2 21/VII 1867 adresă Guvernatorul Basarabiei Alex. Hasdeu Copie, în ruseşte, fără semnătură. No. 286 secretă 9 3 21/VII 1867 ordin secret idem Ispravnicul judeţului idem No. 287 Hotin www.digibuc.ro ALEXANDRU HASDEU ŞI ACADEMIA ROMÂNĂ O Data Felul piesei Dela cine î Cătră cine î Cuprinsul şi observaţiuni £ No. dos. şi numărul IO IO 21/VII 1867 adresă Guvernatorul general din Guvernatorul Basarabiei Originală, în ruseşte, semnată No. 6915 Odessa de Kotzebue. 22/VII 1867 adresă Consulul general al Ru¬ II 4 No. 288 secretă Guvernatorul Basarabiei siei în Principatele Copie, în ruseşte, fără semnătură. Unite 12 8 24/VII 1867 raport secret Ispravnicul judeţului Hotin Guvernatorul Basarabiei Original, în ruseşte, semnat Scri- No. 25 vano. 13 21 24/VII 1867 scrisoare Al. Hasdeu Guvernatorul Basarabiei Originală, în ruseşte, semnată fără număr confidenţială de Al. Hasdeu. 14 7 27/VII 1867 scrisoare Ştefan Gonata idem Originală, în ruseşte, semnată fără număr de Ştefan Gonata. 15 15 29/VII 1867 adresă Guvernatorul general din Guvernatorul Basarabiei Originală, în ruseşte, semnată No. 7196 secretă Odessa de Kotzebue. l6 13 4/VIII 1867 adresă Consulul rus din Bucureşti Guvernatorul Basarabiei Originală, în ruseşte, semnată No. 69 confidenţială de Offenberg. 17 9 5/VIII 1867 adresă-raport Guvernatorul Basarabiei Guvernatorul general Copie, în ruseşte, fără semn㬠No. 340 tură. 18 12 S/V III 1867 adresă-raport idem idem idem No. 7099 19 17 16/VIII 1867 adresă Guvernatorul general din Locţiitorul Guvernato¬ Originală, în ruseşte, semnată No. 7757 Odessa rului Basarabiei de Kotzebue. www.digibuc.ro LIVIU MARIAN 6 Data Felul piesei Dela cine ? Cătră cine ? Cuprinsul şi observaţiuni £ No. dos. şi numărul 20 14 17/VIII 1867 adresă-raport Guvernatorul Basarabiei Guvernatorul general Copie, în ruseşte, fără semn㬠No. 383 secret tură. l6 19/VIII 1867 ordin secret idem Cătră toţi ispravnicii de idem 21 No. 363---37i judeţe şi prefecţii de poliţie din Basarabia 22 18 9/IX 1867 ordin secret idem Prefectul de poliţie idem No. 387 Hotin 23 19 10/IX 1867 adresă Guvernatorul general din Guvernatorul Basarabiei Originală, în ruseşte, semnată No. 8.527 Odessa de Kotzebue. 24 20 17/IX 1867 adresă • idem idem idem No. 8.744 secretă 25 29 28/IX 1867 adresă idem idem idem No. 478 secretă 26 24 9 /X 1867 adresă Guvernatorul Basarabiei Al. Hasdeu şi isprav¬ Copie, în ruseşte, fără semn㬠No. 409---410 nicul de Hotin tură. 27 25 10/X 1867 raport secret Ispravnicul de Hotin Guvernatorul Basarabiei Original, în ruseşte, semnat de No. 77 Scrivano. 28 30 14/X 1867 adresă-raport Guvernatorul Basarabiei Guvernatorul general Copie, în ruseşte, fără semn㬠No. 415 secret tură. 29 26 16/X 1867 adresă Guvernatorul Basarabiei Al. Hasdeu Copie, în ruseşte, fără semn㬠No. 426 secretă tură. www.digibuc.ro ALEXANDRU HASDEU ŞI ACADEMIA ROMÂNĂ 6 Data Felul piesei Dela cine ? Cătră cine ? Cuprinsul şi observaţiuni fc No. dos. şi numărul 30 28 19/X 1867 adeverinţă Al. Hasdeu Ispravnicul judeţului Originală, în ruseşte, semnată fără număr Hotin de Al. Hasdeu. 31 27 20/X 1867 raport secret Ispravnicul judeţului Hotin Guvernatorul Basarabiei Original, în ruseşte, semnată de No. 84 Scrivano. 32 3i 17/XII 1867 adresă-raport Guvernatorul Basarabiei Guvernatorul general Copie, în ruseşte, fără semn㬠No. 480 secret tură. 33 33 29/XII 1867 adresă Guvernatorul general din Guvernatorul Basarabiei Originală, în ruseşte, semnată No. 705 Odessa de Kotzebue. 34 34 12/I 1868 adresă Guvernatorul Basarabiei Tadeu Tadeevici Copie, în ruseşte, fără semn㬠No. 4 secretă Hasdeu tură. 35 35 12/I 1868 ordin idem Ispravnicul judeţului idem No. 5 Hotin 36 37 24/1 1868 scrisoare Al. Hasdeu Guvernatorul Basarabiei Originală, în ruseşte, semnată fără număr de Al. Hasdeu. 37 36 25/I 1868 raport Grigoriev, ajutorul ispravni¬ idem Original, în ruseşte, semnată de No. 124 cului judeţului Hotin Grigoriev. 38 38 4/II 1868 ordin secret Guvernatorul Basarabiei Ispravnicul judeţului Copie, în ruseşte, fără semn㬠No. 29 Hotin tură. 39 39 4/II 1868 adresă idem Al. Hasdeu idem No. 28 confidenţială www.digibuc.ro LIVIU MARIAN d Data Felul piesei Dela cine ? Cătră cine ? Cuprinsul şi observaţiuni £ No. dos. şi numărul 40 40 4/II 1868 ordin secret Guvernatorul Basarabiei Ispravnicul judeţului Original, în ruseşte, semnată de No. 29 Hotin general-maior Gangart. 41 4i 8/II 1868 raport Ispravnicul judeţului Hotin Guvernatorul Basarabiei Copie, în ruseşte semnată de No. 200 Grigorovici ajutor de ispravnic. 42 41 n/III 1868 scrisoare Al. Hasdeu Guvernatorul Basarabiei Originală, în ruseşte, semnată fără număr de Al. Hasdeu 43 42 10/III 1868 scrisoare Idem Guvernatorul Basarabiei Originală, în ruseşte, semnată fără număr de Al. Hasdeu. 44 43 22/X 1868 adresă Guvernatorul Basarabiei Al. Hasdeu Copie, în ruseşte, fără semn㬠No. 661 tură. 45 44 22/X 1868 adresă idem Ispravnicul judeţului idem No. 662 Hotin 46 45 28/X 1868 . raport Ispravnicul judeţului Hotin Guvernatorul Basarabiei Original, în ruseşte, semnată de No. 3071 Dobrojaiev. 47 46 28/X 1868 adeverinţă Al. Hasdeu Ispravnicul judeţului Originală, în ruseşte, semnată fără număr Hotin de Al. Hasdeu. 48 51 26 /X 1868 scrisoare Al. Hasdeu Consulul rus din Bu¬ Copie după originalul rus, fără număr cureşti anexă la No. 51 www.digibuc.ro ALEXANDRU HASDEU ŞI ACADEMIA ROMÂNĂ O Data Felul piesei Dela cine ? Cătră cine ? Cuprinsul şi observaţiuni £ No. dos. şi numărul 1---3 (?) scrisoare Originală, în ruseşte, semnată 49 48 Noembrie confidenţială Al. Hasdeu Guvernatorul Basarabiei de Al. Hasdeu 1868 50 47 3/XI 1868 raport Ispravnicul judeţului Hotin Guvernatorul Basarabiei Original, în ruseşte, semnată de No. 3.150 Dobrojaiev. 5i 49 18/XI 1868 adresă Guvernatorul Basarabiei Consulul general rus Copie, în ruseşte, fără semn㬠No. 745 confidenţială din Bucureşti • tură. 52 50 17/XII 1868 adresa Consulul rus din Bucureşti Guvernatorul Basarabiei Original, în ruseşte, semnată de No. 863 baron Offenberg. 53 52 9/I 1869 adresă Guvernatorul Basarabiei Al. Hasdeu Copie, în ruseşte, fără semn㬠No. 4 confidenţială tură. 54 53 9/I 1869 ordin idem Ispravnicul judeţului idem No. 5 confidenţial Hotin 55 54 13/I 1869 raport Ispravnicul judeţului Hotin Guvernatorul Basarabiei Original, în ruseşte, semnată de No. 85 Dobrojaiev. 56 55 13/I 1869 adeverinţă Al. Hasdeu Ispravnicul “judeţului Scrisă de mână străină în ruseşte fără număr Hotin cu semnătură originală a lui Al. Hasdeu. 57 56 Z7/I 1869 scrisoare . idem Guvernatorul Basarabiei idem fără număr confidenţială www.digibuc.ro LIVIU MARIAN Liviu Marian. Alexandru Hasdeu şi Academia Română Planşa 1 Alexandru Hasdeu (181i—1872) reproducere fotografică a portretului în uleiu din colecţia Academiei Române A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Totn. VI. www.digibuc.ro www.digibuc.ro Liviu Marian. Alexandru Hasdeu şi Academia Română Planşa II S >t t H# *< CTO^y 9; .1 li II1: .1 îi I* 111 H KIHXll’AliCiai'l» IU Rli l’llATOI’A ri^2-c£ O^i-, 1/sr t f ‘C < ’ • ’ f’1 fi, r fi,, y * L" ^er, Â, yfi» /y, r *» >'■ >’ / r'Sst !>,ry " »*•//*-■ / ________ /• // *? / * ■ ~S e ^ II;im;i i 1 >- / / . Kmiwnio V^Tf fm 1 ■ • I In .mn;i\ 1.. 2*2 EL î) ■ -y> '* fam£»£& * $7^ r ' ' wtev.- . . . .. Coperta dosarului secret No. 41 din 1867 din cancelaria guvernatorului Basarabiei A. R' Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tont. VI. www.digibuc.ro www.digibuc.ro Liviu Marian, Alexandru Hasdeu şi Academia Română Planşa III Sa a //Ar- aA/Aas' V ss •IWW lupa M Dj?"^ OXoSiJD li ■ ~ ţi£BBA?A'â8XAm reMPMT)-ryBE PHÂTOPA. y/ a^/aa as/aa/x .aaaxaaaa ssXaa /sX 'S/s a asSa* AAaA ’s, ■s/s/r.yi* * -.s M''.. ■■,////,,s,ssrss//j?' aAAA a/>aAssas y/AS/SASA AS ,/aS/sSS* ''AA//A 6aSSa'A> ihifctnur /CS"* Imn. Ă■ *{/ * aa. /•* ' 'Ir fy/ 'j //, > , sa A aAaa aaaaaaaa a a axa a aa. / -sr, W. Ir /hs> ’/A X A AaCsAaAaa aAaA a A AX *ASA- AXA ' A ' Aa S! AAXrS aaA AS A SAS ^ .'•A AA A / s / SS/ / S S \, /• A.AA 'A ■/ / AAS ■ (£4:AAA/a AX XX - /ŞA ’y fAAA S r r ... . ,/' ' A/////A/-A. //A SSf/AA A/fA/A Ar'f X. , //a, , / / / //s// s /> s r aSaSSA -A/ Adresa general-guvernatorului Kotzebue cătră guvernatorul Basarabiei, privitoare la Paşaportul cerut de Alexandru Hasdeu (No. 6915 din 21 Iulie 1867) A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. VI www.digibuc.ro www.digibuc.ro Liviu Marian. Alexandru Hasdeu fi Academia Română Planşa IV ' % oicivcvtnc *lllf te hc ( * Ji>oUuctioi) j Allluţtl* ii C u(Ui» 0||i<« t'fl { ăitoleticUc»» .Vi/jl-dc ) jU. i n •' te 6 '1hs ss r 1 , Zss PPSZ/ss-Te t/p ZfP ZsP S/y/SS _______ / rss Zss . rv rss/r ps st s •eps/’s // ysse ss/rt • /ee* s/ps- // J///S, se - SV.SS.S Zf/S K tS.St. H y/t rs. eZsrs //•* s/r s:s//s < rfspss/s /s/st ■ PS%*t1ee *s /cyZ/Z/s. /ss//se /eZ/f.srp/4) ysss ysr/sree/t',e, t ’fZ e rv //*/ 'esSsj /s//Z pese. re /. /frsP. // / pLp /spy /Z /vV re. f / • ssryrj s/Cr // / /£✓✓*/ p/tf /P*s/tem /// stZ // jV/VV rs /<• PePs St //SSs'Zts / s es/Ses e/ss . / :r ey/rs. e t/Z Ps .-y'/rp.» . p/ es/t re p /ss rses/ rs p/SStY . Zps Cs/tS.' /•/.p/e/ss. t e/ss r/pppsZ s/rs/e /sp/sss< t-Zr/e. '/s y/p e/es erZ /A /s< rZrss / ' Z /Lp ss se t St V /est rs / 4p t etr . fr"tr /' et seZZ///s/e ysps Zss s/s»V ss* Pe/ss se •- ■'//" s/ttsZ / • r e/p /r/fs Z/s/rZ /Ir est ss/s//rs s s/s ersps/sssZt / •r/> erZ . r f P /rs t Zp yîs / ’s/ss St , SPSS /sses e +s s/s t 'syees P Ser /r tete*. ,/, Ml (Ze/pe/Zs, /frs/sseP yZsP / /s ,/js‘p/p sst‘ • te Z, /s /p/ f P PStZ <'e /// '//< y.Y/.p ,/s /r //*pey'p s/s . //.//, /.j /r/s tee/st ZsrZe Zr rrZ Z e' //css/t/ pZ/se // pr s ✓ Lt/Z/r^ Z/p// psy/PS s . ///, ’ //tVsssr /s • ' Z e/SS Sef //. ,n/m»'.-/s ret , /t //(tr Zee/ps/p Ps /eprtZe rsrZs et 1\\ l \ |i 2> W< . //. /; / , // . /. /, ////e/ss Z/^/p ^rs e/s/rp s'/r /fy/y//Zpp ' Decretul prin care Alexandru Hasdeu este numit membru al « Societăţii literare române » din Bucureşti A. R. —Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. VI. www.digibuc.ro www.digibuc.ro Liviu Marian. Alexandru Hasdeu fi Academia Romană Planşa V ^C(a(o*uri / fe- •Sfaocptt/m* *rure /tfX*cr*o2rj/rTe./Ac*7«v r**o aw • X»3flwy/»ţwV*WW * -ttuMyatttaut tpnpa** -«*4 & ornam nr«t zr/ant /»c»JrW Catmro+m* •**><*> A^aom r, t ?ftWtr/»W.*U*A, Mr S3tr3»G ZJUO •#»/» 0X**tACM Ml SApKt- ttatu* i/ermSHrMd rfr*mtt i?sm u A»«i*4«r .r yw^vr^ epMHvam* «•• jzrdetAtf/ti *>*&<^rO(r/ Ar //Znrye , Att** nnJrr'Sttnf** tr rţT* &Tirtrtr> .’^MfCrror^Arytttt-rrrf n • prfti it3to*r*0*unte* a» * jiiffx* M * rrvi'A-Z'M. • 5»fA#//sr)f f'Jfrznmzzy/MU snrrorW* «i* 'A-r'rtr trrt v MW «w -r cr. rr*cJ<’ r,tf» y,tr.tfrxtf, srvAy rravr rţ-A*/y^T/V-^y*r,-w- xr rC/.H4 •rrm-yo** w tfrr.iiţMt' st • **mhîm* /* fm/n/Ji »\*r a • ounrr • IrrmrrrnSv* »£s».Vy. • ^ VtmH*. /7?.Mvn>/(r AaV . Scrisoarea lui Alexandru Hasdeu din io Martie 1868 cătră guvernatorul din Chişinău A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. VI. www.digibuc.ro www.digibuc.ro Liviu Marian. Alexandru Hasdeu şi Academia Română Planşa VII M II A imm (iifrkoi: jl M fi F PATOPCKOE ihhtvu.inh: KiiiiryAiirnio r.» f IOt.Vnnr.HIIU\b KHSJHErTB \M> ... IX. .. . I*>' ÎM'.CTI. zz zzzzy /l/zzz z/z / Z / SS, z f ZZzy /y 'I //////////y/y y> . /)/ z/zz/yz zzzz //zz /■////////////// //zzzzzzzz- 7/z/z/zzzrz/zzzz z/zz/zzz z/zz a//// //" /y//t/fi//f/t //t/) < / V'/ţ ///////" /////// ^Izz/Z z///Z ZZz ZZ/ZZZ// Z/ZZZ' //Zz//// /Z(ZZZA/ z //ZZ/z ( ' // ( ' ■ / /,//////j Sz/u/zy / /z/?///////////i // /// ////// /■/ /t/i/Z / ////// z/y/z/z zzz, z/zzzzz/. zzyzzz / /,/// // /.z/zz/z zzzzz/zzz/' zz zz///' z z/// , //zzzzz, zzzzz f Sy,,//,///■/,/,//y ,zzzzzzz/zz/zz/'//""y z z zzzzrzzz/y .zzZ,i//zz'zA /// /■// /■////,yz zz ///zz ./zzzzz z zz/zzt f / / /zZ // / t /z, zyzzzrzzilzzzy/z/zzzz z z zzz/zzz / /// z / zZ/ zzzz. z z//z zzz /zzzzzzzzzz zyzzZ/zzzz/zi /z/zzzzzzzZ zzz ////zzz //yZZZZZ/J 7"" /'ZZZZZ/y // Z//Z/Z/Z///Z z/ ,Z///Z/i yzzzzz/zyyzzzzzzzzz zz zzzzz/zz /zzzz/ /Zz zzz z/z z zzz/z ////i//J ///zzz/'/////zZ/z /ZZ //ZZZz // /ZZ/ZzZZzy z ZZZZZz/zZ/Zl ZZZZZ/zzzz /Z/ZZZ ZZ//zZz/z( ZZ 1/ zz// ^ //f zzzzz / ZZZ ZzZ Z/ZZZ ZZZ ZZZ ZZZ-ZzZZZ Z ////z/zzJ 1/ Zz/ZZ/ZZZ,z/ZZ/ZZ/ Zi zzz ,,///■. Adresa No. 863 din 17 Decembrie 1868 a agentului diplomatic şi consul-general rus din Bucureşti, baron Offenberg, cătră guvernatorul Basarabiei A. R, Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. VI. www.digibuc.ro www.digibuc.ro LIMBA IRLANDEZA SAU GAELICA DE C. T. HARLEY WALKER Scopul ce mi-am propus în articolul acesta este să dau o scurtă schiţă despre limba irlandeză sau gaelică, pentru ca unii dintre cetitori să fie îndemnaţi a o studiă mai adânc si ca > f toţi, făcând o comparaţie între limba aceasta şi celelalte limbi mai cunoscute, să fie în stare a aprecia pe cele din urmă mai bine. Limbile europene obişnuite aparţin toate aceleiaşi linii de desvoltare, toate au foarte multe părţi comune. Fără a aveâ vreo idee despre alte limbi, se presupune greşit, dar foarte uşor, că tipul acesta de desvoltare este cel mai simplu, cel mai firesc, cel mai logic, şi că nu sunt, niciodată n’au fost posibilităţi de desvoltare în alte direcţii. Nădăjduesc să pot scoate la iveală prin comparaţii cu o altă limbă caracterul esenţial al limbilor obişnuite. Limba gaelică se mai vorbeşte în Irlanda, Scoţia, insula Man şi în Canada în diferite dialecte de aproape un milion de oameni. Suntem obişnuiţi cu comparaţii de cuvinte din diferite limbi indoeuropene. De pildă pentru următoarele cuvinte irlandeze găsim uşor paralele: Croidhe irland. {inimă) = xagâia greceşte, sirt armeneşte, cor latineşte, srdce ceheşte, herz nemţeşte, heart englezeşte, hjărta în suedeză. Bean irland. (femeie) = yvvrj greceşte (iar dialectul beoţian are (lavă), queen englezeşte. Bo irland {vacă) = kuh nemţeşte. Aon irland. (un) = ein nemţeşte, eig greceşte, mus latineşte. Mathair irland. {mamă) = firjtrjQ greceşte, mater latineşte, Mutter nemteste. * 5 4 A. R. Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tomul VI. www.digibuc.ro C. T. HARLEY WALKER I46 Se mai ştie în general ceva şi despre elementul celtic din limba franceză, de pildă sistemul de a numără prin douăzeci, în loc de zece. Dar esenţa unei limbi se găseşte în frază, nu în cuvânt. Şi nu se pot aprecia însuşirile nici cele fonetice nici cele sintactice altfel decât prin studiul frazei. Mica grupă celtică la care aparţine limba gaelică are o des-voltare cu totul specială, când e pusă în comparaţie cu celelalte grupe, cea romanică, sau cea germanică, sau cea slavă In cultură, în arte, în literatură, înrâurirea celtică a fost foarte puternică. Sânt mulţi de părere că Dante a împrumutat ceva din izvoarele celtice. In timpurile mai vechi, când imperiul roman a fost invadat de barbari, Irlanda a păstrat cultura creştină si a civilizat alte ţări. Monahii irlandezi au lăsat fi > ■ multe manuscrise de importanţă pentru literatura latinească. In timpurile mai recente, Ossian (Oisin), prin poezia tradiţională gaelică, «redactată» — dar mai propriu zis imitată — de Macpherson — a contribuit mult la desvoltarea romantismului. Pentru a aprecia bine înrâurirea aceasta, trebuesc neapărat studiate limbile celtice originale. Va ajuta la aceasta şi mişcarea naţională irlandeză, ajunsă în sfârşit la izbândă şi meritând să deştepte interes pretutindeni. Există mai ales în limba engleză o literatură bogată provenind din Irlanda, cu un dialect special irlandez, influenţată adânc de limba strămoşească naţională. Dialectul acesta n’a fost destul de bine studiat de t __ _______________ străini. Teatrul « Abbey Theatre » la Băile Atha Cliath (Dublin) este' bine cunoscut pentru producţia dramatică în dialectul acesta şi plecând dela şcoala anglo-irlandeză. Muzica irlandeză ar merită si ea să fie cunoscută în străinătate. f Mi-am propus să mă mărginesc la limba irlandeză, deşi cele ce voiu zice au în parte o aplicaţie la întreaga grupă celtică. Limba aceasta este una din cele mai vechi limbi din Europa, şi are o literatură de mai mult de o mie de ani, în mare parte existând numai în manuscrise. Se scrie cu alfabet propriu sau cu litere latine, iar în Scoţia numai cu litere latine. Alfabetul propriu s’a desvoltat din manuscrise medievale, ca şi în Germania. In ce priveşte fonetica, se poate spune că irlandeza sună aspru, dar muzical, sălbatec dar frumos, cu răsuflare tare, cu www.digibuc.ro *47 LIMBA IRLANDEZA SAU GAELICĂ 3 o mare varietate de sunete între bas şi sopran, între sunetele cele mai închise si cele mai deschise. Sunt în fonetica irlandeză două principii dominante, care se simt pretutindeni. Cel dintâiu. Pentru a întrebuinţa expresia irlandeză, se formulează aşa: i se încredinţa. In testamentul lui Enacache Millo, această interpretare putem să o dăm dispoziţiei lui, prin care lăsân-du-i două moşii, îi zice: « şi poroncim ca să se mulţămească cu acestea », iar în parantez se arată motivele care au îndemnat pe bătrân să ordone acestea: «Căci după dreptate şi după pravilă ca unui ce ni au pricinuit multe supărări, carele de toţi sânt cunoscute, trebuie să-l facem apoclis ». S’ar fi cuvenit mai multă asprime unui fiu neascultător, «însă noi, milostivindu-ne, ca nişte părinţi, îi lăsăm aceste moşii şi blagoslovenia noastră ». Matei Millo a avut diferite slujbe. In 1770 eră vătaf de aprozi, slujbă pe care o ocupă şi la 1780, în domnia lui Constantin Moruzi. La 21 Iulie 1783, Alexandru Mavrocordat îl face Sulger, şi la 14 Iulie 1784, Stolnic. La 1 Mai 1787, Alexandru Ipsilante îl rânduieşte ispravnic la Dorohoi, şi la 12 www.digibuc.ro 163 ARTISTUL MATEI MILLO 9 ghenar 1788, capătă rangul de Ban; în 26 April 1788 eră ispravnic la Neamţu. La 1784 a murit Aga Iordache Başotă, proprietarul moşiei Şoldăneşti, pe o parte din care s’a înfiinţat, peste câţiva ani, oraşul Folticeni, şi proprietar al unor părţi din moşiile Anti-leşti şi Spătăreşti. Iordache Başotă fusese însurat cu Sultana, născută la 5 August 1738; Sultana, care trebuie să fi avut zestre moşia Şoldăneşti, s’a despărţit de Banul Başotă, şi la 25 Octomvrie 1782 s’a căsătorit, la vârsta de 46 de ani, cu Matei Millo, care | eră şi el în vârstă de 57 de ani. Astfel, Matei Millo se stabileşte la Spătăreşti, şi îndată începe judecăţi pentru moşie. La 6 August 1783 se dă anaforaua în judecata pornită de Matei Millo, împotriva lui Vasile şi Toader Başotă, pentru o parte din moşia Antileşti, pe care Dumitraşcu Başotă, fratele mai mic, a făcut-o danie fratelui său Iordache Başotă, cerând să se strice dania din 13 Iulie 1778. La 14 Octomvrie 1784 intervine o învoială între Sultana, giupâneasa Stolnicului Matei Millo, şi între Iordache Başotă, frate cu David Călugărul, pentru clironomia ei, şi la 19 Fe-vruarie 1785 Toader Başotă şi Matei Millo se învoiesc pentru stăpânirea în Spătăreşti şi Antileşti. In urma acestei învoieli, la 18 Noemvrie 1786 se face hotarnica prin care Matei Millo rămâne stăpân pe satul întreg Spătăreşti şi jumătate din Antileşti, care — după cum arată documentele — fuseseră cândva ale lui Vasile Başotă, Postelnicul. In moşia Antileşti, Matei Millo avea şi o parte proprie a lui, căci la 23 Aprilie 1786 el cumpără a patra parte baştină, din tot satul Antileşti, dela Pătrascu Tăutul, Alexandru Tăutul si Constantin Tăutul, rude cu Volcenski din Cernăuţi, care avea şi el părţi în Antileşti. Matei Millo a fost unul dintre puţinii Moldoveni cu oarecare cultură, potrivită timpului şi mediului în care a trăit. Cunoştea limbă grecească şi cea franceză; cunoştea poate şi limba rusă, de oarece în biblioteca rămasă dela el s’au găsit si cărţi rusesti1). 3 3 3 / 1) Oarecare îndoială asupra afirmărei lui Tanoviceanu că biblioteca bătrânului Iancu Prăjescu, din satul Stolnicenii-Prăjescului, ar fi biblioteca lui Matei Millo. E greu de explicat cum ar fi ajuns acolo cărţile acestuia, de oarece Vasile Millo, fiul www.digibuc.ro IO ARTUR GOROVEI 164 înzestrat cu inteligenţă, dacă nu şi cu talent, Matei Millo a scris versuri, despre care a făcut o monografie interesantă I. Tanoviceanu. Pe caietul de poezii, cunoscut de Tanoviceanu, este o însemnare făcută de Alecu V. Millo, nepotul poetului, în care se spune: « Poesii făcute de Matei Millo, bunul artistului Matei Millo şi Alecu Millo. Mort în 1796, în vârstă de 45 ani. N’a fost niciodată funcţionar. A locuit totdeauna la Spătăreşti, ţinutul Sucevei; a făcut studii în Roşia; a rămas după dânsul o bibliotecă care a fost arsă de Turci. S’a ocupat şi cu matematecile, compunând o aritmetică la 1795 ». însemnarea aceasta cuprinde greşeli inerente lipsei de informaţii. Că Matei Millo n’a făcut studii în Rusia, s’a văzut mai sus. Că nu a murit la 1796, în vârstă de 45 ani, rezultă din documentele menţionate. Născut la 21 Ianuarie 1725, Matei Millo a murit la 3 Octomvrie 1801, deci în vârstă de 76 de ani1). Soţia sa Sultana, născută la 5 August 1738, a murit la 2 Iunie 1834, în vârstă de 96 de ani. # * * Matei Millo, poetul, a avut un fiu, Vasile, născut- la 16 Aprilie 1795, şi la 22 Septemvrie 1813 s’a căsătorit cu Zam-firiţa Prăjescu, sora lui Răducanu şi a lui Iancu Prăjescu. Vasile Millo, în aşezarea tatălui său din Spătăreşti, s’a ţinut de gospodărie, dar a cunoscut şi zile mai grele, şi a fost nevoit să recurgă la slujbele Statului. Lucrul acesta i l-au înlesnit înrudirea lui cu familiile mari boiereşti din Iaşi, care aveau legături la Curtea domnească. Graţie acestora, Vasile Millo, la 1823, a fost numit ispravnic la Roman; la 1825 * 9 lui Matei, care a fost căsătorit cu o soră a lui Iancu Prăjescu, a trăit tot timpul la Spătăreşti, unde s’au născut şi au trăit şi urmaşii lui. O singură explicare ar fi posibilă: Iancu Prăjescu a fost epitrop copiilor cumnatului său Vasile Millo, şi ar fi dus, la casa lui din Stolniceni, cărţile dela Spătăreşti. 9 A mai existat un Matei Millo, probabil descendent al altei ramuri din această familie, un Matei Millo care, la 1827, eră Postelnic, şi la 1828 eră vel Logofăt (Er-biceanu, o. cit., pp. 432 şi 435). www.digibuc.ro ARTISTUL MATEI MILLO II 165 dregător la Dorohoi, în locul Hatmanului Costache Jora, ca să fie împreună cu Spătarul Ioniţă Krupenski, iar la 1833 Noem-vrie 11, Departamentul trebilor din lăuntru îi scrie că-1 numeşte «vechil», să ţie locul ispravnicului de Suceava, Spătarul Grigori Codreanu, care, fiind deputat al judeţului, trebuia să se ducă la Iaşi. S’ar părea însă că Vasile Millo a indispus pe unii dintre prietenii cari l-au ajutat la nevoi. O scrisoare a lui Andro-nachi Donici, ni-ar confirmă această părere. Sub adresa: «Cinstit dumisale K. Vasilică Milu, Spătar, cu plecăciune. La Spătăreşti», la 29 Maiu 1841, Andronachi Donici îi scrie: «Cu plecăciune, K. Vasilică! Am priimit o scrisoare a Dtale şi cu alta a socru meu în alăturare cu o scrisoare a Dtale cătră dumnealui, prin care Dta arăţi că ai fi plătit banii toţi după vecsel. îmi pare foarte rău, K. Vasilică, că cu facere de bine ce ţi-am făcut Dtale îmi câştig catigorie din partea Dtale. Rămâne ca pentru viitorime să mă sâr-guesc a cunoaşte mai bine oamenii cu cari voiu avea a face, ca în loc de mulţămire să nu-mi câştig nemulţămire. Giuvaerurile Dtale stau siguripsite, însă a le încredinţa D-tale nu putem fără deslegarea Comisiei epitropiceşti, pentrucă D-ta le-ai înstrăinat odată şi poţi şi de al doilea să le mai dai cuiva, iar aşa se păstrează pentru prea iubita fiica D-tale, care poate va fi mai recunoscătoare decât părintele său. «A Dumitale plecată slugă A. Donici ». x) Este vorba în scrisoarea aceasta de juvaerurile rămase dela Zamfiriţa, soţia lui Vasile Millo, care murise în Aprilie 1836. Deşi proprietar al moşiei Spătăreşti, cu o întindere de aproape 800 hectare, în măsura de astăzi, date fiind condiţiu-nile economice de pe atunci, când agricultura propriu zisă nu eră un mare izvor de bogăţie, Vasile Millo, urmând obiceiul pământului, şi-a trimes la mânăstire pe cele şase fete, născute din căsătoria cu Zamfiriţa, pentru ca averea să ră- mâie celor doi fii ai săi: Matei si Alecu. > Matei Millo, fiul lui Vasile, este viitorul marele nostru artist dramatic. * ________________ * * *) Andronache Donici, celebrul jurisconsult, eră însurat cu Elisabeta Dimachi. www.digibuc.ro 12 ARTUR GOROVEI 166 Matei Millo s’a născut la 25 Noemvrie 1814, la Spătăreşti. Despre copilăria lui Matei Millo ştim prea puţine amănunte. Probabil că primele noţiuni de carte le-a căpătat în casa părintească, unde va fi avut ca profesor pe vreun străin, dela care a învăţat, în special, limba franceză. Unul din aceşti profesori pare să fi fost Dimitrachi Zgoura Katziko, grec, care a stat puţină vreme în casa lui Vasile Millo, şi la 10 Iulie 1829, când a plecat, se vede că i-a rămas dator, asupra sumei luată anticipat din leafă, şi-i lasă amanet «două lexicoane franţuzeşti de Academie » şi o gramatică de Ketas. Documentul acesta, foarte interesant, are următoarea cuprindere : « Din toată socoteala ce am avut cu Dumnealui K. K. Vasile Milu Spatar, pentru puţină vreme ce am fost în casa Dumisale, i-am rămas drept dator cu 51 lei 25 parale, adică cincizeci şi unu lei şi douăzeci şi cinci parale, şi neavând acum bani ca să dau dumisale, i-am făcut rugăminte ca să mă aştepte de astăzi în două săptămâni, şi pentru siguranţia dumisale că-i voi plăti banii la numita vade, i-am lăsat amanet două lexicoane de Academie *) şi o gramatică de Ketos, care cărţi vor stă la dumnealui păr la vădeaua însemnată, ce dator sânt eu negreşit a da dumisale banii, când atuncia dând eu banii dumisale, îmi voi luă amanetul, iară dacă din întâmplare eu nu voi fi următor cu plata banilor la vade, atuncia cărţile aceste vor rămâne de istov a dumisale K. Vasile, ne mai fiind eu volnic a le mai preten-darisî şi dumnealui va face ce va voi ca « oun » drept lucru a dumisale. Iară alte lucruri ce am avut le am luat păr întru « oun » fir de păr, nerămânându-mi altă nemică decât numai aceste trei cărţi pe care le am lăsat amanet şi pentru siguranţia dumisale urmează a mea iscălitură». n . . ,. 1029 m iulie 10. Dimitrachi Zgoura-Katziko 1 2). In 1834, Matei Millo era elev în pensionul francezului Cu-nez 3) din Iaşi, în care învăţau fiii boierilor din Moldova. 1) Cuvântul « Academie » e scris cu frumoase litere latine. 2) In iscălitură, cuvântul « Dimitrachi » este scris cu kirilice, celelalte două cu litere latine. s) In privinţa ortografiei numelui adevărat al acestui francez, nu avem date precise. Burada îl scrie «Quinem»; în «Albina Românească» este «Kiunem»; în scrisorile lui Matei Millo, găsim: « Kiunet », « Chiune », iar în o scrisoare a lui Alecu Millo din 26 noembrie 1836, dă cuvântul în litere latine: « Mr Cunez », care cred că este acel adevărat. www.digibuc.ro 167 ARTISTUL MATEI M1LLO 13 La 26 August 1834, cu ocazia încoronării Domnitorului Mihai Sturza, s’a organizat o reprezentaţie extraordinară, în Teatrul de Varietăţi din Iaşi, când diletanţii moldoveni au jucat drama eroică « Dragoş, întâiul Domn suveran al Moldovei », compusă de Aga Asaki, cu muzică de d-na E. A., iar în ziua de Sf. Mihai, onomastica Domnitorului, Victor Cunez a ţinut să joace, cu elevii pensionatului lui, o piesă în româneşte. Despre reprezentaţia aceasta, în care s’a distins tânărul Millo, al cărui talent a atras atentia tuturora, si Domnitorul i-a dăruit un ceasornic, gazeta « Albina Românească » din 18 Noemvrie 1834, scrie: «Elevii pensionatului D. Kiunem, au dat cu prilejul serbărei Sf. Mihail, la Teatrul Varietăţilor, o reprezentaţie în limba franceză, la care a fost de faţă o numeroasă adunare. Această petrecere s’a încheiet cu o mică piesă în limba românească întitulată: Serbarea militară, cu cântece, alcătuită şi jucată de d. Matei Millo, elev acestui pensionat. Aplaudisiri conglăsuitoare şi înoite însoţea aluziile (asemănările) şi vădea plăcerea ce avea privitorii de a vedea pe fiii lor făcân-du-se organi a simţirilor de dragoste cătră un Domn iubit. «In privirea îngrijirei ce hărăzeşte d. Kiunem pentru creşterea tinerimei, pre I. Domn au binevoit a-i mărturisi a sa mulţămire, tri-meţându-i şi un frumos ceasornic de aur, cu acest înscris săpat: îngrijirea hărăzită educaţiei pregăteşte viitorimea societăţii. Şi un alt ceasornic tânărului Millo, pe carele o educaţie desăvârşită, îl va face folositor şi plăcut societăţii». Dragostea artei dramatice şi talentul lui Millo, erau prea puternice pentru ca el să fi putut rezistă ispitei. La vârsta de 21 de ani, călcând peste toate prejudecăţile timpului, care considerau teatrul ca o decădere pentru un om distins, pentru un boier, Matei Millo, a organizat el singur un teatru de societate, jucând piese originale, compuse de el însuş: Poetul romantic si Postelnicul Sandu Curcă, obţinând un mare succes. . Visul lui Matei Millo eră să studieze cu temeiu arta dramatică, în străinătate. Tatăl său nu dispunea de mijloace, ca să poată face cheltueli aşa de mari. Boierimea din Iaşi a încercat să adune un fond care să-l ajute pe Millo. Burada spune următoarele, despre această încercare: www.digibuc.ro 14 ARTUR GOROVEI 168 «Faţă cu talentul timpuriu ce-1 arăta cu prisosinţă Matei Millo, mai mulţi prieteni dintre tinerii nobili ai epocei, fură entuziasmaţi de calităţile arătate de acesta, şi se hotărîră să înlesnească şi să contribuie pentru a trimite pe Millo în străinătate, ca să se instruiască cât mai mult în arta dramatică, spre a putea mai apoi pune o temelie serioasă teatrului moldovenesc. Aşa, acei tineri prieteni au hotărît să contribuiască la organizarea mai multor reprezentaţii şi venitul ce ar produce acestea, să fie dat lui Millo spre a merge în străinătate şi a se instrui, drept care se şi tipări următoarea înştiinţare în foi răzleţe care se împărţiră în public: «Tinerii noştri nobili ce cunosc râvna spre învăţătură şi împotri-vitoarele încungiurări al prietenului lor Domnul Millo, negăsind alt chip spre înlesnire isprăvii acei învăţături în ţări străine, au socotit să deie vr’o zece reprezentaţiuni în folosul său; urmare de laudă ce nu poate jigni întru nimică cinstea acestui tânăr, şi nu îndoiesc a crede că toată noblesa nu va răspunde la îndemănătoare îmbrăţoşare la un aşa noblu ţăl». Eşi, în 9 noenvri 1837. încercarea aceasta nu a reuşit. t In 1835 îl găsim pe Matei Millo elev în Academia Mihăi-leană din Iaşi, făcând o cură de « salsaparină ». La 20 Martie 1835, el scrie părinţilor, la Spătăreşti, următoarea scrisoare: Cu multă fiească plecăciune închinându-mă sărut cinstită mâna. Priimind cu cea mai mare bucurie scump mie răvaşul Dmvs, nu pot a vă descrie ce au simţit sufletul meu, mai vârtos înţelegând că, din mila Domnului, vă aflaţi cu toţii sănătoşi. Mulţămirea ce am a vă vedea, îi nespusă, dar nu pot a veni dela Eşi acasă. Intăi, că dela 12 martie am început a lua salsaparina, cu cea mai mare pază, în casă la D-lui Gheorghi Tomuzii, om a Thiţei Zoiţii Miclescu 1), a cărui femeie ştie a o da cum trebuie, şi singură au luat-o, şi au folosit. Toate cele ce-mi trebuie, îmi trimete Thiţa, fiind casa Dsale Tomuzii tare aproape de Dumneei. Saparina trebuie să o iau în douăzeci zile, apoi am să fac în zece zile, zece feredeie de pucioasă, şi încă după aceea două sau trei săptămâni nu pot ieşi din casă afară. Al doilea, deschiderea Academiei, după sărbătorile Pastelor, iar mă opreşte. La această Academie silit mă văz a intra, după voia Inălţimei sale. Dumnealui Hatmanul Costachi Mavrocordat2) m’au poftit a şedea, la Academie, 1) « Thiţa » adică mătuşa Zoiţâ Miclescu, eră soţia lui Costache Miclescu. 2) Hatmanul Const. Mavrocordat eră însurat cu Casandra Balş. www.digibuc.ro 169 ARTISTUL MATEI MILLO 15 într’o odaie cu fiul Dsale, unde m’au încredinţat că voiu fi prea bine trahtarisit, ca unul ce iaste epitrop Academiei. Aice, la Academie, se vor învăţa deosebite limbi streine, dar a Patriei va fi cea mai « Dominante *) ». Un Academist (după aşezământul nou şi obşteasca Adunare), are drit, după ce va isprăvi şi va şti bine pravilele, a intra în orice slujbă politicească, după a lui vrednicie. Deci nădăjduesc, cu ajutorul a vro câţiva boeri mari ce mă «iobesc », a păşi înnainte. Academia este în casele Kazimiroaei, « vis-â-vis » * 2) Petreburschi Tractir, care şi el, mai în urmă, se ia de Academie. Apoi dar, babacă şi neneacă, nu pot a veni să vă văz; aceasta tare mă mâhneşte, dar ce voiu face. Vă rog dar triimeteţi-mi vro şase cămeşi de acele ce v’am rugat şi de pânză asemenea, prostiri, cerceavuri, feţe perine, izmene, colţuni, că n’am nici unele. Asemine vă rog pentru straie de vară, trimeteţi-mi şi de pantaloni ceva. Eu am dat jalobă Măriei sale lui Vodă, arătân-du-i neputinţa în care sânteţi Dumnvstr a mă înlesni cu straie, ca să-mi facă o leafă, să mă înlesnesc; acea jalobă, K. K. Alecu Roset au zis s’o fac, după cum şi moşu Scarlat3), şi acum, de când sânt închis în casă, nu ştiu ce ispravă au făcut; cu toate aceste nădăjduiesc că babaca Mihalache 4) nu mă va lăsa gol. Dar păr atunce, tot la babaca cel adevărat, la babaca Vasile şi la neneaca Zamfira alerg, ca să-mi trimiteţi aceste de sus zise, că ni-or trebui intrând la Academie. Am primit «on » irmilic şi o carboavă, pentru care nu sânt vrednic să vă mulţămăsc; cu al doile ocazion mai triimeteţi-mi, mă rog, că-mi trebuie acu cu boala mai mult de toate. Pentru Alecu, iubitul meu frăţior, dela toamnă poate veni la Iaşi, că i-am găsit loc bun. Dascălul Kiune iese din casele unde şede şi ia, prin a mea mijlocire, casele moşului Scarlat, nu care lăcueşte, ci altele, ce sânt alăture, lângă ogradă, şi mi-au zis Chiune că pentru mine a face tot chipul şi a lua pe Alecu, cu tare puţin lucru, ştiind greutatea noastră, şi poate să şadă la moşu Scarlat, sau la dânsu, unde i-a plăcea; însfârşit s’a învoi Chiune cu Dmnvstr prea bine, şi aşa s’a putea; iar la Academie, pentru dânsul nu-i. Thiţa Zoiţa, moşul Scarlat şi Tiţa Paraschiva frăţeşte se închină Dmnvstr, iar eu sânt A Dmnvstr prea plecat şi supus fiu Matei Millo 20 mart 835. Mă rog iertaţi-mă că n’am putut scrie bine, aflându-mă în aşternut. Pe iubiţii mei frăţiori5) dulce îi sărut. *) Cuvântul « Dominante * e scris cu litere latine şi cu majusculă. 2) Cuvântul « vis-â-vis » e scris cu litere latine. 3) Scarlat Krupenski erâ fiul lui Iordache Krupenski, căsătorit cu Maria Milu. Scarlat aveâ de soţie pe Paraschiva Rosetti. 4) Babaca Mihalache, adică Mihalache Sturza, Domnitorul. 6) Matei Millo a mai avut un singur frate, pe Alecu; prin «iubiţii mei frăţiori» se înţeleg şi cele şase surori ale sale. www.digibuc.ro i6 ARTUR GOROVEI 170 In 1836, Zamfiriţa, mama lui Matei Millo, moare. El, care ştia numai că mama lui eră «bolnavă foarte», a aflat vestea tristă abia după două săptămâni, când scrie acasă o scrisoare jalnică: Mult scumpul meu Băbăcuţă. Ah! vai nouă! de mii de ori! ce grozavă nenorocire au cuprins trista noastră familie! Vestea morţii prea iubitei mele maici, ca o lovitură de trăsnet au zdrobit inima mea; sufletul meu înnecat în lăcrămi de abia poate răsufla. In zădar îmi frâng mâinile, în zădar mă zbucium, în zădar ochii mei varsă pohoae de lacrămi, amăgitul meu duh nu-mi arată niciun fel de mântuire, niciun fel de leac, sau meremet la prăpastia nenorocirei în care cruda soartă ne au aruncat. O vai! o vai! o amar mie! Unde voi mai afla pe maica mea? Unde voi mai afla o gingăşie ca a ei ? Sau unde pe pământ eram mai fericit decât în braţele ei ? Cine îmi va mai zimbi aşa de dulce ca dânsa, cine va mai gândi tremurând la viitorimea mea, sau cine îmi va mai zice: Dragul mamii... Ah! Băbăcuţă, de câte ori, scriind acest răvaş, mâna mea au zvârlit condeiul ca să şteargă înfocaţii mei ochi. In zadar aţi vrut (se vede) a-mi ascunde nenorocirea mea, ea m’au urmărit în tot locul şi m’au lovit fără milă. Cât mi se va bate în piept sufletul, n-oi putea uita o aşa duioasă maică, ce au trăit pentru noi, şi au murit iarăşi ca o jertfă gingăşiei părinţăşti. Pierderea ei adânc au rânit sufletul meu; această rană, nici locul, nici vremea, nici cele mai mari fericiri a lu-mei nu-s destoinice a o şterge, afară de cruda moarte, care dar mă toate. Şi cum oare aşi putea uita pe aceea căreia îi sânt cu totul dator ? Mâhnirile ce simţea când eram bolnav, grijile ce neîncetat avea pentru mine, sfaturile ce din adâncul inimei îmi da, în veac îmi vor fi de faţă. Purtările de grijă ce această maică au avut pentru fiii ei, fac ruşine a multor maice. Ah! Băbăcuţă, Băbăcuţă, ce soţie ai pierdut, şi ce maică au râpit cerul copiilor matale. Dar, vai nouă! Ce să facem, spune-mi, te rog, ce să facem; oare sântem noi vrednici a o mai dobândi, oare lacrămile, oare tânguirile noastre pot a o mai învia? Ah! de aşi şti că plângând, că zbuciumân-du-mă, aşi mai putea-o avea, ce n’aşi cuteza, ce n’aşi face! Cine oare ar plânge mai mult decât mine, cine ar vărsa mai multe lacrămi. Dar ah! ah! şi iarăşi ah! Toate sânt zădarnice! Se vede că Dumnezeu, care purure iubeşte pe cei drepţi, i-au fost milă de dânsa, şi n’au voit a mai lăsa « on » aşa de înbunătăţit suflet să sufere năcazurile lumei aceştie, şi negreşit în « menuntul» acesta, ea se odihneşte în cereştile lăcaşuri, rugându-se pentru noi. Datoria noastră cătră dânsa de acum este a-i face după chipurile stărei noastre grijile căzute sufletului ei. Cât pentru noi, Băbăcuţă, siliţi ne videm a ni înnăduşi plânsurile, a ni şterge lacrămile şi a face aceea ce purure ea dorea să facă: www.digibuc.ro ARTISTUL MATEI MILLO 17 171 punerea la cale a familiei noastre. Pe surorile mele, şi fiicele matale, ca partea cea slabă, să li purtăm de grijă, cât se poate de bine, încât să ne lăsăm pe noi pentru dânsele, şi pe Aleco asămine să-l punem la cale. Eu acum aşi zbura în braţele matale, dar eczamenul şi şefii mei nu mă iartă, deci eu păr pe luni, marţi, n’oi putea purcede; dar atunce cu căruţă de poştă voi alerga cu cât mai îngrabă. Băbăcuţă, Băbăcuţă, în numele lui Dumnezeu acelui drept, mân-găitor şi tată tuturor « sirimanilor », în numele acei duioasă soţie ce ai pierdut, fie-ţi milă de copiii matale, nu-i diznădăjdîii, prin a matale lacrămi, înbărbătează-i, mângâe-i, ca un părinte, întrarmează-te de filozofie, cruţă-ţi sănătatea, atât de scumpă copiilor matale, păs-treazăţi-o, de nu pentru mata, macar pentru copiii matale, cărora li ai rămas singurul adăpost pe pământ. A matale prea plecat şi supus fiu Matei Millo. Prea iubitelor Thiţă, de mai sânt pe la Spătăreşti, li sărut « mă-nuşăţăle ». In scrisoarea aceasta se vede influenţa culturii franceze asupra, lui Matei Millo. Fraza aşa de lamentabilă: «Pierderea ei adânc au rânit sufletul meu; această rană nici locul, nici vremea, nici cele mai mari fericiri a lumei nu-s destoinice a o şterge, afară de cruda moarte, care darmă toate », este o adaptare a unei poezii, foarte cunoscută, pe vremurile acelea, şi întrebuinţată si mai târziu, de tinerele fete, care o scriau în albumurile prietenelor lor: Ni du lieu la distance, Ni du temps la longueur, N’auront pas la puissance De t’effacer de mon coeur. Tot ca o manifestare a acestei influente, sunt si unele cuvinte scrise de el direct în franţuzeşte, neologisme pe care nu ştia cum să le românizeze. Aşa, în scrisoarea din 20 Martie 1835, spune că la Academia din Iaşi se vor învăţă mai multe limbi străine, « dar a Patriei va fi cea mai Dominante », şi ultimul cuvânt e scris exact franţuzeşte. In aceeaş scrisoare întrebuinţează cuvântul « vis-â-vis », tot în franţuzeşte. 6 6 A. R. — Memoriile Secţiurtei Literare. Seria III. Tom. VI. www.digibuc.ro i8 ARTUR GOROVEI 172 Peste câteva zile, după scrisoarea de mai sus, Matei Millo scrie Spătarului din nou, ca răspuns la răvaşul ce primise dela el, dar în care se vede că i se tăinuia moartea mamei lui: Cu multă fiească plecăciune închinându-mă, sărut cinstită mâna. Mult dorit ravaşul matale priimind, am aflat că Dumvr vă aflaţi bine. Dar ah! nu-mi scrii de nineaca de cât că-i bolnavă foarte, în vreme ce eu acum de două săptămâni am aflat, prea cu siguranţie, moartea dumisale, şi nenorocirea mult întristatei noastre familii. Şi, vai mie, Băbăcuţă, câtu-i de zdrobită inima mea, şi câtu-i de adânc întristat sufletul meu, ce lacrămi nu am vărsat, ce suspinuri şi ce vaiete. Dar, vai! toate-s în zadar. Eu, îndată ce am aflat, neputând veni singur, am scris matale pe poştă o carte cu totul insuflată de deznă-dăjduirea sufletului meu, care cred că ai fi priimit-o acum. Eu iarăşi zic matale, după cum în acea carte, că Dumnezeu au vrut a ne pedepsi pe noi, şi a mântui pe acel suflet (înbunătăţi) de năcazurile lumei aceştie ticăloasă. Ea nu-i de plâns pe cât sântem noi. Eu, Băbăcuţă, nu pot a-ţi prescrie dorinţa ce aşi fi avut să te văd pe mata, şi pe frăţiorul şi iubitele surioare, dar ce să fac, în minutul acesta îi cu neputinţă; pentru aceasta am şi ţinut trăsură, nădăjduind că poate voi putea scapa, dar în zadar, nici C. C. Gheorghe Asachi, nici însuşi K. K. Costache Mavrocordat, la care şed în casă, nu m’au lasat, fiindcă tocmai acum se aşteaptă să se facă, din zi în zi, ecza-menul la Academie, unde va fi Măria Sa, împreună cu Preosfinţitul Mitropolit şi toată boierimea, şi dar ca unul ce am fost unul din cei întăi, şi la clasele mai înalte dator sânt a rămâne. Apoi mata ştii prea bine că toată fericirea mea atârnă dela Preaînălţatul Domn şi din ocrotirea K. K. Costache Mavrocordat şi Aga Asachi; îndată ce eu voi lipsi, îmi atrag asupră-mi ura tuturor acestora. Şi după toate altele, nădăjduesc că Vodă, mulţămit fiind de mine, va face ceva pentru mine sau pentru fraţii mei. Dar îndată după eczamen voi veni; eu te voi înştiinţa pe poştă, şi-mi vei triimete trăsura, şi cu mare râvnă şi grăbire voi veni. Moşul Iancu 2) te va pliroforisi de neputinţa în care mă aflu să vin, arătându-ţi toate înprejurările. Asemine şi pentru punerea la cale a lui Alecu, a frăţinimeu, te va pliroforisi cât de bine pentru dânsul ar fi să se aşeze aice, cu chipul acela. Pentru aceasta şi eu, Babacă, te rog cu lacrămi, fie-ţi milă de dânsul, nu-1 ţine lângă mata, că niciodată, măcar să ai chip, nu-i putea să-i dai creşterea ce ar putea să aibă aice. Aşteptând fericitul minut a ne vedea, am norocire a fi al matale cel mai prea plecat fiu ------------------ Millo. *) Iancu Prăjescu, frate cu Sultana Millo. www.digibuc.ro 173 ARTISTUL MATEI MILLO 19 Vedem că Matei Millo eră unul dintre elevii distinşi ai Aca- > demiei Mihăilene, şi avea ambiţia să-şi păstreze locul şi în clasele superioare: « .. .ca unul ce am fost unul din cei întăi, si la clasele cele mai înnalte dator sânt a rămâne ». j Matei Millo se arată, deşi tânăr, cu judecată matură şi cu intenţii pentru viitor, pe care ştie bine că nu şi le-ar putea îndeplini fără concursul şi protecţia oamenilor mari. «Apoi mata ştii bine », spune el, în această scrisoare, « că toată fericirea mea atârnă dela Preaînnăltatul Domn, si din ocrotirea cuconului Costache Mavrocordat şi Aga Asachi». De frate-său mai mic, de Alecu, de educaţia lui, se preocupă fratele mai mare, şi-i dă, tatălui, sfaturi prielnice: «te rog, cu lacrămi, fie-ţi milă de dânsul, nu-1 ţine lângă mata, că niciodată, măcar să ai chip, nu-i putea să-i dai creşterea ce ar putea să aibă aice ». Se pare că asupra Spătarului, fiul său mai mare avea oarecare ascendent. A ţinut seamă de sfat, a trimes pe Alecu la Iaşi, de unde, la 29 Iunie 1836, scrie « Scumpului meu părinte D. Vasăle Millo Spatar. La Spătăreşti»: Sărut mâna matale, scumpul. Nu poate mintea omenească închipui ce bucurie au simţit sufletul meu, spuindu-mi Toader cum că te afli după a mea dorinţă, dar m’am întristat văzând că mata nu mă înştiinţezi nimic pentru a D. mult mie scumpă întregimea sănătăţii, ca să-mi pot dobândi potolire nespusei dorinţi ce este aprinsă de focul fieştei dragosti. Cât pentru a D. întristare, ce ţi-au pricinuit «proţăsul», mă crede că asemine m’au cuprins săgeata măhniciunii, macar că mata îmi scrii cum că m’am unit cu moşul nostru; dar eu mă jur, pe numele nepreţuitei noastre maici, cum că nici n’am ştiut pără în ziua de sfântul Ilie, unde şi atunce mi-au spus moşu Răducanu 1). Şi cum socoteşti cum că am putea noi macar gândi asupra unui aşa drag părinte. Pentru mine vei şti, scumpul meu, că mă aflu în cea mai rea poziţie, la moşu Scar-lat Krupenski, fără nici o învăţătură, lipsit de toate cele trebuincioase. Am priimit postav de un surtuc şi de o păreche pantaloni, pentru care foarte mulţămesc. Te rog, scumpul meu, înlesneşte-mă cu cele ce ţi-a spune Toader din gură, fiindcă sânt prea plecat fiu 29 iunie. A. Millo. *) Răducanu Prăjescu, frate cu Iancu. 6* www.digibuc.ro 20 ARTUR GOROVEI 174 In toamna lui 1836, Matei Millo scrie: «Iubitului meu părinte D-lui biv vel Spătar «Vasăle » Millo, cu fiească plecăciune »: Cu multă fiească plecăciune închinându-mă, sărut cinstita mână. Cu prilejul acesta a venirei moşului Gligori pe aice, nu lipsesc a cerceta pentru mult mie scumpă întregime sănătăţii matale, care de se păzeşte după cum sufletele noastre doresc, să dăm laudă Prea-înaltului, din a căruiaşi milă şi noi sănătoşi ne aflăm. Băbăcuţă, Aleco din mila Domnului acum se află foarte bine, dar are nevoie de multe, şi mai ales de o blăniţă. Eu am socotit că mai bine să-i faci o şubă de cât un surtuc blănit, pentru că te va costisî mai puţin, şi-i putea să o faci acolo; măsură îţi trimet de lungă, iar de largă, fie oricât de largă, că-i mai bună. Triimete, mă rog matale, vro două batiste negre, de sânt, o păreche mănuşi, nişte curele de pantaloni, vro două pă-rechi colţuni de lână, şi parale de ciubote, că n’are nicicum. Mai trii-mete-i, mă rog, două şervete, că n’are de schimb la masă, şi şuba, cât se poate mai îngrabă. Aleco ţi-ar fi scris singur, dar se află la şcoală şi n’a putut. Cât pentru jalobă, eu voi face-o şi-i voi da-o K. K. Kostachi, care sânt sigur că va face totul, numai Innălţimea Sa să voiască, şi să nu mai asculte minciunile. Babacă, triimete-mi şi făgăduinţa mea, după cum şi o păreche papuci ce au luat Ioniţă de aice, când s’au dus, urmând să le descarce din brişcă, luându-o iar acasă. Aşteptând «me-nuntul » a te videa şi însuşi sânt a matale prea plecat fiu Millo. La sfârşitul acestei scrisori, Vasile Millo scrie: «I-am trimes on guler de samur bun ». Vasile Millo, pe care-1 vedem aşa de strâmtorat, cerea să i se dea o slujbă, şi prin Constantin Mavrocordat, înaintase o cerere către Domnitorul Mihalache Sturza. Despre intervenţia aceasta îi vorbeşte fiul său, în scrisoarea din 12 Noemvrie 1836: Scumpul meu babacă, Priimind mult dorit ravaşul matale, nu puţină bucurie au simţit sufletul meu, înţelegând că Domnul atot puternic te păstrează întru deplinătatea sănătăţii. Eu asemenea, din mila aceluiaşi, mă aflu bine. Pentru guler nu sânt vrednic a-ţi mulţămi, şi Alecu asemenea pentru şubă şi paralele de ciubote. Dar de mii de ori te rog, babacă, îngri-jeşte-te pentru acei 25 galbeni al câştiului al doilea plăţii pensionului www.digibuc.ro ARTISTUL MATEI MILLO 21 175 lui Alecu, căci tremur să nu-mi facă vreo grosiertâ Chiune sau madama lui. Pentru jalobă, te înştiinţez că este o lună de când am făcut-o, şi dând-o K. K. Costache, ştiu foarte bine că singur au dat-o lui Vodă, adăugând şi dânsul multă rugăminte, dar nici o lucrare n’au făcut Vodă, cu toate făgăduinţele ce i-au dat. Astăzi am spus K. K. Costache acele ce-mi scrii D-ta, şi mi-au zis să-ţi scriu că dumnealui au umblat şi va umbla să te agiute, ca pe însuşi fiul său, dar că te pofteşte să nu te superi pe dumnealui, dacă Vodă, încungiurat de măgulitori, va asculta minciunile şi nu te va întrebuinţa. Eu sânt mai mult ca sigur de cât sigur, căci Vodă, după cum îl văd, nu caută de cât să sature pe cei sătui şi să mângâie pe cei ce râd; apoi supt acest fel de ocârmuitor nu-i nădejde de trăit. Babacă, vină şi mata la Eşi, şi pentru gazdă, viind aice, vei găsi. Chitri *) ţi-aşi fi triimes, dar n’au venit. A D-tale prea plecat fiu M. Millo. Sub protecţii aşa de alese, fiii lui Vasile Millo aveau acces şi la Curtea domnească. Alecu, în scrisoarea din 12 Noem-vrie 1836, adresată: «Prea scumpului meu babacă «Vasăle » Millo biv vel Spătar cu fiească plecăciune. La Spătăreşti »; îi spune: Scumpul meu băbăcuţă. Mult mie scump ravaşul matale priimindu-1, prin care înţelegând că te afli acum mai binişor, am lăudat Pronia, supt a cărueş umbrire şi eu mă aflu bine, avansarisând în învăţătură. Şuba, precum şi cincizeci lei am priimit, pentru care sărut mânuşiţele, şi crede că mult bine mi-au prins. îmi scrii mata că nu ţi-am scris, pe celalt fecior, eu cu mâna mea; dar mă crede că eu singur ţi-am scris, că niciodată n’oi pune să scrie cu altă slovă unui aşa fraged părinte. Lui Mr Cunez 1 2) precum şi madamii sale, i-am arătat închinăciuni din partea matale. Mă rog matale să-mi triimeţi postav de «on » frac şi două părechi pantaloni de postav, însă de o păreche poate să fie şi mai prost postavul, fiindcă oi să-i am de purtat, iar frac, nu pentru alta, de cât că mă duc câteodată la Curte, unde câteodată sânt mulţi, şi pără acuma m’am împrumutat dela vărul Ionică Negri. Mă rog, băbăcuţă, şi pentru paralele doftoriilor, să mi le triimeţi, cum şi ceva de cheltuială, că m’aşi duce şi eu câteodată la «theatru f>, dar dacă n’am cu ce, răbd. Mă rog pentru frac, căci tare îmi este de trebuinţă, că surtucile de 1) Chitri, un fruct exotic, din care se făceau dulceţi. 2) « Mr Cunez » e scris în litere latine. www.digibuc.ro 22 ARTUR GOROVEI 176 acolo nu-mi sânt de altă trebuinţă decât numai de purtat prin şcoală, fiindcă sânt foarte rău făcute; însă mă rog fracul să nu cumva să mi-1 faci acolo, că nici de o treabă nu mi-a fi, de cât să mi-1 triimeţi că mi l-oi face eu aice. Pe surioare dulce le sărut, iar eu am norocire a mă numi A matale iubit fiu 836 noen. 12. A. Millo. Despre interesul pe care Matei Millo îl punea pentru fratele său, se vede din scrisoarea acestuia, din 13 Fevruarie 1837, adresată: «Cinstit al meu nepreţuit părinte, D-msale biv vel Spatar Yasile Millo cu fiească plecăciune. La Spătăreşti»: Sărut mânuşiţele matale scumpul meu Băbăcuţă. Nepreţuitul matale răvaşul priimimdu-1, prin care îmi vesteşti că acum te afli mai binişor, din suflet bucurându-mă, am înălţat rugăciune cătră înnalta Pronie, ca deapururea să te păzească supt a ei umbrire, în cea mai fericită sănătate, supt a cărieş adăpostire mă aflu şi eu bine. Dar sânt mâhnit văzând că de atâta vreme nicicum nu te îngrijeşti ; al doilea că ţii a lui Mr *) 25 galbeni pentru care sânt sigur că tare bine ştii mata, care mă şi rog, ca cât se poate mai de îngrabă să-i triimeţi, ca nu cumva să-mi facă vreo grobienie. Cât pentru învăţătură eu te încredinţez că mă voi sili a fi următor bunelor « santementuri » a scumpului meu frăţior, ca prin aceasta să pot aduce cea mai mare bucurie, atât matale, cum şi toatei familii noastre. Scumpul meu te rog ca să-mi potoleşti văpaia ce arde dea-pururi în inima mea, prin venirea matale aice, fiindcă de atâta vreme nu te au văzut ochii mei, macar deşi prin ravaşe mă înştiinţăz că te afli sănătos. Dar tot nu se îndestulează inima mea, nevăzând în fiinţă pe acel nepreţuit odor. Am priimit postavul de un surtuc şi pantaloni, cum şi 60 lei, pentru care nu sânt vrednic să-ţi mulţămesc părinteştii matale dragosti. Mă rog, scumpul meu, să-mi triimeţi postav de o păreche pantaloni şi de un surtuc de purtat, că am rămas numai în «ghetu »* 2) surtucul cel care-i prefăcut dintr’a matale, fiindcă toate straiele mi s’au rupt, că altul a fost strâmt, altul scurt, din pricină că au fost foarte rău făcute. Mă rog, scumpul meu, şi pentru parale de şapcă, şi de o basma de gât, şi de cheltuială, cum şi pentru paralele doftoriilor, care sânt încă de astă vară rămase neplătite, care sânt patruzeci şi mai bine de lei, şi mi-i ruşine, că ştii ') Scris cu litere latine. 2) Ghetu, în loc de bietul. www.digibuc.ro 177 ARTISTUL MATEI MILLO 23 mata că ţi-am scris matale încă de astă vară. Pentru Vasile a Preu-tesei mă crede, scumpul meu, că din inimă m’am supărat, dar nu ne putem înpotrivi puterilor cereşti, şi nenorociţii rămaşi trebuie să se mângâie, rămăindu-li a lor cea mai de pe urmă scumpă scânteie de nădejde, biata bătrână. Pe scumpele mele surori dulce le sărut, iar matale am norocire a mă adresarisî cu cea mai adâncă supunere prea plecat fiu 1837 februarie 17. A. Millo. Alecu ducea zile grele, la Iaşi. Cunez, în pensionul căruia îşi făcea studiile, ameninţă să-l dea afară, dacă nu i se va plăti pensiunea. Matei intervine din nou, către tatăl său, prin scrisoarea din 18 Fevruarie 1837: Scumpul meu părinte, Priimind atât dorită scrisoarea D-tale, nu de puţină bucurie s’au simţit sufletul meu pătruns, înţelegând că acum, din mila Domnului, te afli bine. Noi, slavă Domnului, cu toate boalele şi morţile ce au fost pe aice, ca şi peste tot, am fost sănătoşi. Babacă, pentru numele lui Dumnezeu, şi dacă iubeşti în adevăr pe Alecu, triimete fără cât de puţină întârziere acei douăzeci şi cinci galbeni a lui Kiune, căci la sfârşitul lui fevruar se înplinesc şase luni, şi Chiume mi au ho-tărît că, de nu-i vei triimete banii păr la sfârşitul lunei aceştie, el silit se vede, în nevoia ce se află, a da pe Alecu afară din « pansion ». Mă rog, băbăcuţă, fie-ţi milă de bietul Alecachi, şi nu-1 sili să se vadă părăsit pe uşile creştinilor, căci singur eu şed la streini, şi n’am unde să-l iau cu mine. Eu ştiu foarte bine că n’ai de unde avea niciun fel de închipuire de bani, dar ce să facem, la o aşa vajnică trebuinţă face tot ce poate omul; împrumută-te, pune amanet orice-i avea, ca să , poţi asigură cinstea şi fericirea copiilor D-tale; în sfârşit, dragostea ce ai pentru Alecachi, nelăsându-te să-l părăseşti, te va însuflâ, fără îndoială, ce trebuie să urmezi. Fracul şi pantalonii lui Alecu, după bunătatea ce ai avut a-i triimete postav a se face. Pentru ciumă, îs toate minciuni; nici n’a fost la Galaţi, nici nu-i; ciuma urmează la Ţarigrad de mult, dar şi acolo acum s’au mai potolit. Pentru soru-mea Sofia *) îmi pare foarte rău de ce-mi scrii D-ta; ca un părinte fă ce-i socoti de cuviinţă, fără ca să superi pe făcătoarea de bine mătuşa ce o ţine în casă. Alecu, fără a-1 lăuda, dar învaţă prea bine, şi se poartă după plăcerea profesorilor; *) Sofia, fiica lui Vasile Millo, eră la mănăstirea Agapia. www.digibuc.ro 24 ARTUR GOROVEI 178 acum dela D-ta atârnă de vrei, când vei veni la Eşi, să-l găseşti învăţând, sau izgonit pe uşile streinilor. Incredinţându-vă de supunerea şi dragostea ce vă păstrează, în sufletul său, A D-tale prea plecat şi supus fiu M. Millo. 18 fevr. 1837. Matei Millo era un ajutor al părintelui său, sprijinindu-i pricinile pe care le avea pe la autorităţile din Iaşi. La 21 Oc-tomvrie 1839, îi scrie: Sărut mânile Babacă, Mult dorit ravaşul matale cu cea mai mare bucurie l-am priimit, înţelegând că, din mila Domnului, acum vă aflaţi mai binişor. Noi asemine ne aflăm sănătoşi şi bine. Babacă, eu sânt acum vro patru sau cinci zile de când v’am scris pe un ocazion, dela Stolniceni 1), în pricina cea cu Topor 2), că adică, pricina aceasta care era să se puie în clasificaţie, am « cathorthosăt » ca păr în cincisprezece zile să se «tractarisască ». Deci vă rog, pentru mai bună siguranţie de a câştiga pricina, după cum am bune « nedejdi » mata fă toate chipurile ca, după făgăduinţa ce mi-au dat şi mie şi matale, denainte însuşi a D-msl K. K. Matei Gane 3), dumlui Părintele Iconomu Iftimie 4 * 6), să-mi triimată o copie întărită de acel document ce vorbeşte despre hotarele noastre de cătră RăciuleniB), care după cum însuşi îmi « adevereşte », poate să ni fie de o neapărată trebuinţă. Te rog, Babacă, fără sminteală, roagă mult pe părintele şi cât de îngrabă să mi-o triimeţi, căci numai zece zile mai sânt păr la tractaţie, şi macar c’o zi înainte hârtia să-mi fie aice. Chitri, din tot sufletul v’aşi triimete, dar s’au trecut şi acum nu se mai află, însă se mai aşteaptă să vie, şi pe al doilea ocazion vă voi triimete. A D-mle plecat şi supus fiu Millo. 9 Stolnicenii, sânt Stolnicenii-Prăjescului de astăzi, lângă Paşcani, moşia lui Iancu Prăjescu. 2) Alecu Botez, din Folticeni, eră poreclit şi Topor. 3) Matei Gane, e tatăl scriitorului Nicu Gane. 4) Iconomul Iftimi, este Iftimie Stamati, despre care am dat informaţii în ale mele: « Contribuţii la biografia lui Constantin Stamati », publicate în « Analele Academiei Române », Seria III, Tomul V, Memoriul 7. 6) Răciulenii, moşia lui Alecu Botez, sau Topor, vecină cu moşia Spătăreşti, a lui Millo; între dânşii eră o veche judecată, dela un hotar. www.digibuc.ro 179 ARTISTUL MATEI MILLO 25 1839 octbr 21 Eşii Alecu, cu multă fiească plecăciune, vă sărută «mănule». Iată scriu două răvaşe, unul părintelui Iconomul, şi celalt K. K. Matei Gane; mata cetindu-le, pecetlueşte-le şi le triimete, cerând răspuns. Pune şi adresul la răvaşe. Vasile Millo era din ce în ce mai strâmtorat; veniturile lui erau prea mici, pentru a putea face faţă atâtor nevoi, câte le avea. Moşia de zestre, Stăucenii din Basarabia, era arendată, până la 1844, încă de răposata Sultana Millo; pentru cele şase fete dela mănăstire, trebuiau cheltuieli; pentru întreţinerea fiului său, Alecu, la Iaşi, trebuiau cheltueli pe care nu putea să le suporte. Ar fi putut să mai reducă din cheltuielile acestea, aducând pe Alecu, dela Iaşi, ca să-l dea la şcoala din Folticeni, şi chiar încercase aceasta, dar Matei se opusese. Răducanu Prăjescu, unul din cumnaţii lui Vasile Millo, îl învinuia că-i risipitor, că nu îngrijeşte de copii, şi dăduse chiar o reclamaţie în acest sens la tribunalul din Folticeni. Asupra acestei reclamaţii s’a şi dat o sentinţă, la 13 Ianuarie 1838, care fiind interesantă pentru biografia lui Matei Millo, o reproducem în întregime. In numele Preaînălţatului Domn Mihail Grigoriu Sturza Voevod, stăpânitorul Prinţăpatului Moldawii. Anul una mie opt sute treizeci şi opt, luna ghenar în treisprezece zile. Giudecătoria ţinut Sucewii. S’au luat în trataţie pricina între dumnealui Costache Ghenadiu, Sluger, formalnicul vechil din partea dumisale Agăi Răducanu Prăjescu, cu dumnealui Paharnicul Costache Romano, formalnicul vechil din partea dumisale Spătar Vasile Milu, în pretenţia celui dentăi, că adică dumnealui Spătar, cumnatul dumisale, nici cum nu ar avea îngrijire, atât de avere cât nici de orfani, ci mai vârtos din înpotrivă ar fi risipind puţina avere ce au rămas, după care şi-au uitat şi datoriile părinţăşti, lăsând pe orfani înprăştiaţi pe la străini, fără cât de puţin ajutor sau căutare, cerând praviliceasca punere la cale, cu rânduire de epitrop. Deci dar luându-se pricina în trataţie, s’au văzut: i-iu, că vechilul dumisale Agăi n’au înfăţoşat nicio dovadă asupra www.digibuc.ro 26 ARTUR GOROVEI 180 celor jăluite, că adică dumnealui Spătarul ar fi irositor averei, şi necăutător cu îngrijirea cea părinţască pentru copiii dumisale, ca după aceasta, legiuit în cuprinderea § 361, să i se poată face şi praviliceasca punere la cale, cu rânduire de epitrop; al 2-lea, că deşi dumnealui vechilul dumisale Agăi au vroit a arăta că dumnealui Spătarul, pe lângă moşia Stăucenii şi altele, ar fi luat şi 25.000 lei, însă din izvodul de zestre înfăţoşat de dumnealui Spătarul, supt însuşi slova şi iscălitura socrului dumisale, se dovedeşte că au luat numai 20.000 lei, şi aceştia pentru ţigani, argintării, i giuvaeruri şi straie, şi din care încă şi păr astăzi nu ar fi priimit 1500 lei; al 3-lea, că afară de banii ce sânt luaţi de dumnealui Spătarul, şi cheltuiţi, celelalte toate, adică icoana ferecată cu argint, moşia Stăucenii din Basarabia, 10 pogoane vie la Cruce, şi altele mărunţuşuri, sânt toate faţă, afară numai de banii de mai sus însemnaţi, 200 oi şi 10 vaci, care lipsesc; al 4-lea, că moşia Stăucenii, de zestre, fiind contractarisită de însuşi răposata soţia dumnealui Spătarului, păr la anul 1844, dumnealui rămâne numai cu Spătăreştii, ce este dreaptă averea dumisale, după dovezile ce au înfăţoşat, şi care nu este mai mult în venit de 150 galbeni, au purtat grijile răposatei soţiei dumisale, după rânduiala creştinească, şi au purtat şi de grijă la 6 fiice, ce le are la mănăstire, prin cât putinţa l-au iertat, dovedind însuşi « corăspundănţiile » x) înfăţoşate de dumnealui Păharnicul; al 5-lea, asemine şi pentru ceilalţi doi fii a dumisale: Matei şi Alecu, cel întâi fiind însuşi destoinic de a se sclii-vernisî, nici au avut trebuinţă de ajutorul casai, acea care are trebuinţă de ajutorul altora, iar pentru cel al doilea, Alecu, dintr’o scrisoare a dumisale Spătar Iancu Prăjescu, din 837 mart 18, se dovedeşte că dumnealui Spătar Milu, l-au avut aşezat la şcoală la dascălul Kiuni, şi dumnealor boierii Prăjeşti l-au luat şi l-au dat la dumnealui Banul Mihalachi Negri, de unde apoi au catadicsit a umbla din casă în casă, în adevăr de izbelişte, precum însuşi dumnealui Aga Răducanu Prăjescu se tânguieşte, şi însfârşit vrând dumnealui de a-1 trage din Eşi, şi a-1 da la şcoala din Folticeni, unde şi închipuirile îl agiuta, nici cum fiul dumisale Matei nu au vroit de a-l slobozi, precum dovedeşte scrisoarea sa din 1837 septembrie 22, iar pentrucă printr’acea scrisoare, zice dumnealui Matei Milu, fiul dumisale Spătar, că de pe Spătăreşti ar putea prinde 300 galbeni, fiindcă i-au avut vânduţi1 2) dumisale Alecu Lazu, cu 200 galbeni pe an, şi ceva producturi, aceasta este fără cuvânt, că de şi i-au avut cu 200 galbeni contractarisiţi Spătăreştii, însă în anul scumpetei, şi nu s’au ţinut mai mult decât un an, de care s’au şi desfăcut. 1) Corespondenţa de care este vorba, se păstrează, într’un dosar şnuruit, aşâ cum a fost dată la judecată. Sunt 25 de scrisori, cătră Vasile Millo, din care 8 dela fiicele sale din mănăstire, 8 dela maica E. Prăjescu, 2 dela Aftanasia Miklescu şi 7 dela Elisabeta Piticăriţa, tot dela mănăstire. 2) A vinde o moşie, însemnează a o arendă. www.digibuc.ro i8i ARTISTUL MATEI MILLO 27 Pe aceste dar temeiuri, giudecata, cu deaproape luare aminte, s’au lămurit, pe de o parte că dumnealui Spătar Milo 1), pre cât putinţa l-au iertat, totdeauna au avut îngrijire pentru fiii dumisale, iar pe de alta, că nici avere nu este, de a fi şi pricină binecuvântată asupră-i ca să se poată pune supt epitropie, când moşia de zestre din Basarabia este vândută, precum mai sus s’a zis, păr la anul 1844, chiar de răposata soţia dumisale, şi moşia Spătăreştii nu agiunge pentru ţinerea a 6 fiice a dumisale la mănăstire, hrana şi înbrăcămintea dumisale Spătarul. Pe aceste dar temeiuri, după rostirea pravilelor, § 1640—194, giudecata încheie a sa socotinţă: A, că pentru 20.000 lei, ce lipsesc din izvodul de zestre, 200 oi şi 10 vaci, chiar în cuprinderea articului 5—6 din capitul al 8-le, se vor preţălui de cătră trei boieri, să se siguripsască în moşia dumisale Spătăreştii, pentru care se va şi publicarisi în tot Prinţipatul; B, pentru moşia de zestre din Basarabia, prin Marea Logofeţie se va face cerere ca după înplinirea contractaţiei, ocârmuirea de acolo să nu mai întărească niciun act pe numele dumisale Spătar, cerân-du-i-se cu raport pe cine însuşi dumnealor boierii Prăjeşti or cere să se vânză prin ştirea giudecătoriei de aici, şi banii ce se vor prinde să fie pentru trebuinţa cheltuelilor orfanilor; V, asemenea este îndatorit dumnealui Spătarul, ca pe fiicele ce le are la mănăstire, să li poarte de grijă, pe lângă 200 lei ce priimeşte fieştecare dela cutia milelor, să li deie de fieştecare spre înplinirea sumei alcătuirei ce are fieştecare călugăriţă ce ţin pe fiicele dumisale, dându-li încă de fieştecare şi câte 150 lei, pentru straiele cuviincioase, asemenea şi pentru fiul dumisale Alecu, dacă nu vroieşte a se supune părinţăştii închibzuitoarei îngrijiri, să-i deie câte 30 galbeni pe an, având îngrijire dumnealor boierii Prăjeşti de a-1 ţine în casa dumi-lorsale, cu privighere spre a nu se abate la niscaiva lucruri rele urmări; G, asemenea se va publicarisi şi pentru toţi creditorii ce vor fi asupra casăi Spat. Milu, ca păr în 40 zile să se înfăţoşeze la giudecătorie spre a se lămuri câtimea datoriei; asemenea să se înplinească şi plata, iar de unde anume să se poată închipui spre a nu se jigni starea ce trebuieşte a rămâne clironomilor dumisale Spătarului, pentru care s’au încheiat acest jurnal. Botez, Comis; Kanano. Director, Ciudin Sluger. Izvodul de zestre al Sultanei Millo, este acesta: Cu mila şi agiutorul lui Dumnezeu, zestrea ce dau fiicei noastre Zamfiritii. > 813 sept. Una icoană ferecată cu argint, Maica Precista, carele să li fie întru agiutor x) Cuvântul « Milo i>, e scris cu un o la sfârşit. www.digibuc.ro z8 ARTUR GOROVE] 182 una moşie întreagă la Hotin, anume Stăucenii, cu care moşie nemulţămindu-se ginerele, să-mi dea răspuns în vade hotărâtă la noenvre 14 a anului acestui curgător, şi atuncea neplăcându-i să-i răspund moşia Teţcani, ţinut Romanului zece pogoane vie la Cruce douăzeci mii lei, pentru ţigani, pentru giuvaeruri şi argintării şi straie una butcă cu patru cai care să-i dau acum, iar doi cai să-i dau mai pe urmă pentru buccealâcuri un şal de una mie două sute lei un sipet una scatulcă j doisprezece boi două sute oi zece vaci patru tacâmuri de aşternut două rânduri straie de modă Aceste toate de mai sus arătate se dau dela noi şi blagoslovenia părinţească. In anul 1840 Matei Millo îşi ajunge ţinta visurilor din copilărie încă: pleacă la Paris, să facă studii speciale de teatru. La 15 Noemvrie scrie, tatălui său, o scrisoare duioasă: Sărut mâna matale, Babacă, Am priimit mult scump ravaşul matale, înţelegând că vă aflaţi mai binişor. Eu asemenea, din mila Domnului, mă aflu sănătos, după cum şi Aleco. Niciun fel de jalobă sau de hârtie Divanul, de acum înainte, în pricina aceasta nu voieşte a mai priimi. Cu toate aceste, nu te supăra, că pricina nu va rămâne aşa, însă Dumta nu o poţi strica, ci rămâne ca epitropia ce are a se înfiinţa 1), după poronca Divanului, asupra zestrei maică-mea, să înceapă iarăşi această pricină, ca una ce singură au fost în putere numai, a dispozarisî de fondos, iar nu Dmta. Pentru aceasta nu vă îngrijiţi, nici vă supăraţi, că se va strica toate, însă păr în primăvară nu se poate. Eu, cu părere de rău, îmi cer iertăciune că acasă la mata nu pot veni, fiindcă Nicu Mavrocordat, cu care sânt silit a purcede, nu voieşte nicicum să mă aştepte, însă eu fiindcă am *) *) Sfatul acesta de familie al casei răposaţilor Vasile şi Zamfira Millo, înfiinţat mai pe urmă, se compuneă din: Vornicul Iancu Luca, Vornicul Scarlat Krupenski, Vornicul Neculai Millo, Vornicul Alecu Ghica, moşi de veri primari, şi Vornicul Răducanu Prăjescu, moş de soră, iar formalnic epitrop a fost ales Spătarul Iancu Prăjescu. www.digibuc.ro 183 ARTISTUL MATEI MILLO 29 avut norocire a vă săruta mânule aice, nu de mult, apoi la 18 a următoarei pornesc, cu voinţa lui Dumnezeu şi blagoslovenia D-mtale. Iartă-mă, Babacă, dacă v’am supărat vreodată cu ceva, şi mă blagosloveşte, şi roagă pe bunul Dumnezeu ca să ne păstreze sănătoşi, a ne vedea şi a nu ne mai despărţi, şi a trăi fericiţi. Dumnezeu va asculta rugăciunile mele, şi vă va păstra sănătoşi, ca să te bucuri. Eu vă voiu scrie de acolo şi răvaşele le vei priimi dela prietenul nostru Hrisoverghi, cătră care le voi adresarisî. Adieu *), Băbăcuţă, păstrea-ză-ţi sanatatea, care ni este atât de scumpă, şi nu uita pe a matale pururi prea plecat şi supus fiu . Millo Comis. 15 noenvrie 1840. Eşii. Hrisovul socot că nu trebuie, păr ce nu-ţi vor da locul în vechea stăpânire. Ştim, astfel că Matei Millo a plecat în străinătate, în ziua de 18 Noemvrie 1840. Millo a plecat la Paris. Aceasta se vede din cuvintele adăugate, de Yasile Millo, la sfârşitul acestei scrisori: « Anul 1840 s’au pornit la Paris fiiul Matei, cu agiutorul lui Dumnezeu, şi Domnul să-l poarte în pace şi să se milostivească Ziditorul a toată lumea, să-i fie spre folos mergerea, şi să mă miluiască Dumnezeu să-l văd iarăş în patria lui, cu cea mai mare bucurie. 1840 Noemvrie 18, priimit « pin » Toader ficior, la moşia mea Spătăreşti». Urmează iscălitura: «Yasile Milu Spatar », şi apoi încă un adaus, în care se oglindeşte oarecare mâhnire a bătrânului, că fiul său nu ar fi pus tot interesul, pentru limpezirea afacerilor care-1 supărau pe bătrân. Aşa, alăturea cu iscălitura, încep aceste cuvinte: « doritorul său părinte. Voind a se duce la Paris, lăsând tot interesul, că învoiala ar fi putut strică singur, şi n’au voit, şi hrisovul putea să-l scoată, şi n’au voit». Pentru prima oară, în scrisoarea aceasta, Matei Millo iscăleşte cu rangul de Comis, pe care-1 avea şi fratele său Alecu. Intre documentele rămase dela familia Millo nu este nici o scrisoare a lui Matei, din Paris. *) *) Scris cu litere latine. www.digibuc.ro 3° ARTUR GOROVEI 184 Cât va fi stat Matei Millo la Paris, nu ştim. Burada, vorbind despre el, spune: «Comisului Matei Milo, tânăr nobil, care din cea mai fragedă^ ti-nereţă manifestase mare pasiune şi un talent deosebit pentru teatru, în urma căruia el se hotărî să meargă în străinătate şi să studieze cu deosebire arta dramatică, cercetând cu deamănuntul cele mai de căpetenie teatre din principalele capitale ale Europei, şi chiar jucând ca actor în unele din aceste teatre, i s’a încredinţat lui şi Principelui Neculai Şuţu, om cult care se ocupase cu diferite studii şi lucrări politice şi literare, direcţia teatrului naţional din Iaşi». De aici încolo, activitatea artistului Matei Millo se poate urmări din izvoarele cunoscute, şi care se vor mai descoperi. Intre documentele familiei Millo, din Muzeul Folticenilor, mai sunt două scrisori, în care se pomeneşte de Matei Millo, adresate fratelui acestuia, Alecu, de către Lascar Catargiu, cu care eră prieten şi membri ai aceluiaşi partid conservator. Scrisorile au următorul cuprins: Iubite Alecu! 1852 iunie 28. Galaţi. Când m’am pornit de acolo, mi-ai spus că nu eşti prea bine; scrie-mi cum te afli. Eu sunt bine, mă aflu la Galaţi, împreună cu Matei. Aice îi merg trebile tare bine, până acum; după ce va mântui abonamentul aice, se duce iarăşi la Ibrăila, unde i se pregăteşte un abonament, căci la Bucureşti nu au căpătat voie. Nu mă uita cu totul; scrie-mi pe poştă, şi rog cercetează ce s’au făcut bucătarul; sunt zece zile de când era să vie, şi nu a mai venit. Dă-i groază să vie mai de grabă, ' sau poate că se va fi dus cu 15 galbeni ce i-am dat înainte. Sau într’un chip, sau în altul, scrie-mi, şi vei îndatori pe al tău ca un frate şi sincer prieten L. Katargiu. Iubite Alecu! 1852 avgust i-iu. Golăşăi. Scrisoarea ta din 21 iunie am primit-o; m’am bucurat din suflet că te afli bine; eu sânt bine, cu toată familia, care nu se compune de cât de femeia mea aice. Scrisoarea cătră Matei am trimes-o la Galaţi, în aşa fel că dacă Matei nu va fi acolo, să o trimeată la Ibrăila, căci precum mi-au spus, vroia să se ducă. Pentru bani voi face toate www.digibuc.ro ARTISTUL MATEI MILLO 185 31 chipurile ca să le ai la vreme ce-mi spui; dar omul să nu-1 trimeţi, căci nu mă poate găsi; eu am să fiu la Uricheni 1), pe la 15 sau 20 avgust, şi voi aduce eu. Pentru bucătar, primeşte Dumta banii. In- brătisându-te sânt > » al tău ca un frate şi adevărat prieten L. Katargiu. Genealogia familiei Millo, se cuprinde în următorul tablou: Enacachi Milu I I . I [ Iordache. Andrei. Ion. Zoiţa. = Safta Ca-nano 1 1 1 Neculai 1 1 1 ____1_ Alecu 1 1 1 1 Petrache 1 1 1 Matei Măriuţa. Catrina. Roxanda. Zmaranda 1 = Cost. = Donici 1 Cantacuzino 1 1 1 Vasile î 1 1 1 Matei Millo Alecu 6 fete 1 1 1 1 Matei Eugen Alisa Olga Softa Pastia * * * Numele familiei artistului, pe care, în 1762, Boskowich îl scrie Millo, susţinând că adevăratul nume ar fi grecescul Miile, îl găsim, în toate documentele, în număr de peste 300, câte se păstrează în Muzeul Folticenilor, scris Milu. Tot Milu iscălesc toţi membrii acestei familii, ale căror semnături se găsesc pe documentele menţionate. Intervine, în adevăr, în unele *) Urechenii, în judeţul Neamţului, eră moşia lui Panaite Catargiu, frate cu Lascar Catargiu cel bătrân, tata lui Lascar Catargiu, fostul şef al partidului conservator, şi autorul scrisorilor de mai sus. www.digibuc.ro 32 ARTUR GOROVEI 186 cazuri rari, şi forma Milo, cu un singur l, dar întrebuinţat precum adeseori se scriau cu un o multe alte nume terminate în u, precum: Dumitraşco, Lupaşco, Iuraşco, etc., dar aceasta nu era o caracteristică a determinării originii cuvântului în alte limbi. Milu iscăleşte şi Vasile, tatăl artistului, chiar pe vremea când amândoi fiii săi iscăleau Millo. Forma Milo (cu un singur l) o întâlnim şi într’un document scris în Spătăreşti, de un scriitor de prin localitate, la 18 Martie 1840. Fiind interesant, acest document, îl reproducem : Noi, cari mai gios ni vom pune numele şi degetele, drepţi robi a dumisale boer Spătar Vasile Milo, dăm acest zapis întru cinstita mâna veşnicului nostru stăpân, că avându-ne cu hrisoave domneşti din moşii, din strămoşii D-sale, atât zestre de pe maica dumisale, cât şi a părintelui dumisale, drept aceasta acest zapis va rămâne de o statornică chizăşie a noastră, că un băiet anume Vasile, fiul lui Dră-ghici, aflându-se în furtişag, prădând pivniţa boerească, cum şi bani din scrinul boerului, prin povăţuirea a unei drepte roabe a Dsale boerului, anume Măriuţa, care această roabă au prădat şi pe maica dumisale, pe răposata, apoi dar noi dăm chizăşie cu toţii câţi sântem, atât rudenii cât şi străini, că, când se va mai află acest băiet se va mai afla în furtişaguri de bani sau spărgături de pivniţă, noi sântem datori sau neascultători celui ce boerul îi va poronci, atuncea bătându-1 acela cu biciul şi fugind el, noi să fim datori a tocmi un moldovan sau şi doi, şi cu cheltuiala noastră a-1 aduce orişideunde va fi, fiindcă acest ţigan rob a d-sale boerului ştie scrie, are pricepere şi de limba nem-ţască, făcându-şi vreun răvaş de drum şi fugind cu vreun neamţ, copiii noştri şi femeile noastre să fie în lanţuguri, în fieră şi în coarne, pără când se va găsi. Pe lângă toate acestea noi sântem datori a ne păzi unul pe altul, ca asemine să fim datori ca cu plata de moldovan a-i aduce la urma lor, şi pentru mai adevărată credinţă ni am pus numele şi degetele noastre, pentrucă noi sântem datori a fi păstraţi veşnicului nostru stăpân pentru a d-sale clironomi 1). 1840 mart 18. Obiceiul acesta de a pune în coarne şi în fiere, pe robi, avea o tradiţie, la Spătăreşti. Cu data de 28 Iulie 1834, găsim următorul document: «Adică noi cari mai gios ni vom pune numele şi degetele, dăm adevărat şi încredinţat zapisul nostru întru cinstita mâna dumisale stăpânului nostru C. C. Vasile Milu b. v. Spatar, precum să fie ştiut că Măriuţa ţiganca, dreaptă roaba dumisale, vrând întratâtea rânduri să fugă, precum şi acum, făcând şi multe alte blăstămăţii, şi boerul simţind acum de fuga ei dreaptă vinovăţie. Aşa noi mai gios iscăliţii viind la boer am căzut cu rugăminte ca să o sloboadă, şi totodată dăm chizăşie că oricând se va mai afla www.digibuc.ro *87 ARTISTUL MATEI MILLO 33 Urmează 32 de iscălituri, prin punere de deget, cu menţiunea : « răspunzători unul pentru altul». Dedesubtul acestui zapis este aplicată o pecete cu fum, cu aceste semne: doi şerpi, formând un inel, stând unul în faţa altuia, şi deasupra capetelor lor o coroană princiară; mijlocul inelului e despărţit prin un sul, în stânga căruia s’ar părea că sunt două spade încrucişate, şi între ele o stea, iar în dreapta un vas cu o floare. Deasupra coroanei, în litere kirilice: «Vasile Millo », iar în partea de jos, într’un cartuş oval, literele latine: « B. M.» Pecetea aceasta, ale cărei embleme nu au numic comun cu genealogia familiei, trebuie să fi fost comandată unui pecetar din Iaşi, de către Matei Millo, pentru tatăl său, care iscălea, şi în 1840, tot: Vasile Milu. * * * O coincidenţă greu de închipuit s’a petrecut cu un urmaş al acestei familii. Alecu Millo, fratele lui Matei, a avut un fiu, Alexandru, care a murit la Monaco, si a fost înmormântat în tintirimul de acolo. Mormântul lui s’a întâmplat să fie lângă al unui francez, pe piatra de mormânt al căruia stă şi astăzi gravat numele: Millo. Cine ştie ce înrudire îndepărtată i-a apropiat, pe amândoi, măcar în acelas tintirim. > j în fapte nevuviincioase, sau să se întâmple să fugă, noi să fim răspunzători, şi cu a noastră cheltuială să o căutăm şi să o aducem înapoi, căci neaducând-o, stăpânul nostru a face cu noi cum va şti, şi pentru mai adevărată credinţă, ni am pus numele şi degetele pre semnul sfintei cruci ». (Urmează 6 iscălituri). www.digibuc.ro www.digibuc.ro DESPRE „LEXICON COMPENDIARIUM LATINO-VALACHICUM“ DE DR. CARLO TAGLIAVINI MEMBRU CORESPONDENT AL „ACADEMIEI ROMÂNE” Şedinţa dela 17 Iunie 1932 In anul 1908 s’a publicaţ în revista Răvaşul din Cluj (p. 187), o mică notiţă despre d-1 Profesor Siegescu, care găsise la Calocea (Kalocsa), «un dicţionar latino-român şi o gramatică a limbei române ». In acelaş volum al revistei (p. 245) găsim un mic articol semnat cu P. S. R. în care se descrie, foarte sumar, manuscriptul. Profesorul Siegescu n’a publicat, pe cât ştiu, nimic despre aceste două lucrări, dar a ţinut o conferinţă la Societatea Filologică din Budapesta (13 Mai 1908) cu titlul: «Egy ismeretlen regi român szotâr es nyelvtan» (cf. Egyetemes Phil. Kozlony, XXXII, 473). După indicaţia lui P. S. R. în revista Răvaşul, ştirea a trecut şi în Istoria Literaturii române a lui S. Puşcariu (ed. II, 1930 P- 243)- . ’ . . Dela Biblioteca arhiepiscopală din Calocea mi s’a trimis* în zilele acestea, manuscriptul Dicţionarului la Budapesta, fiindcă îl cerusem pentru a-1 studia. Cu toate că n’am avut destul timp pentru o cercetare mai adâncă a manuscriptului, îmi permit să supun Academiei rezultatele (care în parte vor fi numai provizorii) obţinute până acum. Manuscriptul e un volum legat în piele şi are o mărime de cm. 21X16; e format de 10 pagini nenumerotate (titlu, 7 7. A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. VI. www.digibuc.ro 2 DR. CARLO TAGLIAVINI rQo prefaţă) şi de 266 pagini numerotate de o mână posterioară (textul); la sfârşit găsim încă 4 pagini albe. Titlul complet e următorul: LEXICON COMPENDIARIUM LATINO — VALACHICUM COMPLECTENS DICTIONES AC PHRASES LATINAS CUM VALACHICA EARUM INTERPRETATIONE Opera e dedicată canonicului Francisc Xaver Rier, al cărui nume s’a scris mai târziu şi pe frontispiciu cu cuvintele următoare : « Honoribus Reverendissimi Domini Domini FRANCISCII XAVERII RIER Abbatis B. M. V. De SAAR Venerabilis Capituli Magno-Varadiens Canonici, nec non Mediocris Zoînok Archi-Diaconi &. &. Domini Domini Gratiosissimi ». Textul prefeţii, foarte important pentru cunoaşterea metodei cu care Autorul şi-a alcătuit dicţionarul, este următorul: [p. III.] Reverendissime Domine, Domine Gratiosissime Haud diu cogitandum nobis erat, cujusnam potissimum Nomini novellum hoc opus inscriberemus, unde seu lucem aliquam ac pre-tium seu vindicias mutuaretur; Occurrebas siquidem illico Reverendissime Domine, qui, quemadmodum ad illud suscipiendum prae-cipuus Author, et Svasor exstitisti; sic ad perficiendum, haud leve praesidium ac momentum contulisti. Ut adeo jure quodam suo apud Te quaeror perfugium, cujus hortatibus ac consiliis quae Imperii loco nobis semper fuere, sua deberet cunabula. Posteaquam enim Elementa Linguae Valachicae brevi methodo adornata accepisses, Tibique cum primis probări declarasses, illud insuper pro singulari Tuo in [p. IV] publicum commodum studio egisti, ut provinciam nobis demandares, compendiarium quoddam Lexicon adornandi, quod ad faciliorem Lingua Valachica noticiam parandam commodaret. Ac huic quidem voluntati Tuae, hoc plenius a nobis satisfactum esse arbitramur, quo praesens Lexicon in brevius (uti exoptabas) compendium redactum, ac digestum Tibi offerimus. Quo illud praeterea consequimur ut si cui opus hoc non suis numeris absolutum perfectum-que (quale omnino non esse lubentes ipsi confitemur) videatur, justam Imperiis Tuis parendi necessitatem, excusationes loco obtendere possimus; www.digibuc.ro DESPRE «LEXICON COMPENDIARIUM LATINO-VALACHICUM » 3 191 Nimiram ut definitas abs Te compendii rationes sequeremur multa nobis praetereunda fuerunt, quae ad operis absolutionem minus ne-cessaria fore videbantur. Ac idcirco in recensendis primum nominibus propriis qua Personarum, qua locorum parcissimi exstitimus propte-rea quod hoc parum ab Latinis discreparent. A Graecanicis pariter ad-ferendis ut plurimum abstinuimus, quod hoc etiam fere invariata a Yalachicis suum in idioma translata, ac Civitate donata sint. Denique in enumerandis compositis, uti et ejusmodi dictionibus, quae non nisi longiori paraphrasi Valachice reddi queunt, [p. V] consulto tempe-ravimus; tum quod composita plerumque suorum primitivorum no-tiones obtinent: tum quod ejusmodi paraphrases nullo negotio exal-latis simplicium vocum notionibus formari possint. Accedebat et illud, quod Lexicon parabile, publicoque usui accomodatum designaverimus, neutiquam vero mole vastum, quod blattis unice pascendis serviret. Horum autem loco, quod e re magis futurum arbitrabamur, usum praecipuarum quarumdam vocum phrasiumque adjiciendum censui-mus; praesertim cum sicut caeteris in Lingvis translata multa reperiun-tur, sic perinde in hoc Idiomate haud pauca ejusmodi occurrant vocum significata, quae suam metaphoris debent notionem. Puritati pariter Linguae Latinae non tam arcte nosmet illigari passi sumus, ut non etiam sequiora vocabula adjiceremus; ne videlicet ejusmodi vocum, quarum usus obtinuit, significationes Valachicas desiderarentur. Denique ne quid dissimulem, cum hoc Idioma multa ex aliis Lingvis in suum adoptet, quae communi usu recepta, ac vulgo usitata sint, [p. VI] (quod aliis etiam gentibus solemne est), ea quoque non omnino praetereunda duximus; quamquam quoad fieri potuit eum delectum facere adnisi sumus, ut pleraque vocabula, non e rudis vulgi usitata loquendi ratione, sed e codicibus conquireremus, in quibus plerumque purior idiotismus, juxta ac Dialectus continentur. Habes jam Reverendissime Domine instituti noştri abs Te ipso adumbrati et deliniati rationes, quas hoc magis Tibi probatum iri non ex vano confidimus, quod in hoc qualicumque opere, voluntatem Tuam pro norma ac regulae ejusdem potissimum constituimus. Quod si pro singulari Tua adversum nos benevolentia benigno vultu res-picis, est cur haud leve opera pretium nobis fecisse videamur. Sui minus, hocce nihilominus prompto, jussis Tuis parendi studio ac conatu, facilem veniam obtenturos speramus, quod cum aliis pluribus occupationibus. [p. VII] Reverendissimae Dominationi Tuae apprime cognitis distenti, tum a Libris quorum usus comparaţi, ejusdem desi-deriis omni ex parte respodens opus exhibere non possimus. Erunt for-tasse alii, qveis [sic! ] plus otii atque adminiculorum supperit, qui hoc nostro exemplo stimulaţi, ad pleniora perfectioraque in lucem edenda animos adjiciant. Cape interim Reverendissime Domine levidense hoc Amplissimo Nomini Tuo dicatum munus, eo animo quo illud Tibi dicamus ac sacrumus; exilemque hanc opellam nostram aeque www.digibuc.ro 4 DR. CARLO TAGLIAVINI 192 bonique consule, eandemque non suo merito, sedTibi unice obsequendi studio metire. Deus OPT. MAX. Reverendissimam Dominationem Vestram Ecclesiae suae Sanctae [p. VIII] (Cui totum Temet devovisti) incrementis, Publicae rei utilitatibus ac comodis, Bonorumque omnium solatio quam diutissime şervet incolumem. Fiindcă F. X. Rier a fost canonic la Oradea între anii 1762 şi 1776 1), dicţionarul trebuie să fi fost compus în acest răstimp. S’ar putea spune că dicţionarul ca şi gramatica (compusă mai de vreme de acelaş autor) aparţin acelui curent religios dela jumătatea a doua a secolului XVIII-lea, care avea ca scop convertirea Românilor la religiunea greco-catolică şi care s’a desvoltat, prin activitatea episcopului Adam Patachich, mai ales prin părţile Bihorului. Mai mulţi Iezuiţi unguri (Ladislau şi Iosif Dobra, Iosif Winkler şi alţii) au fost însărcinaţi cu această propagandă religioasă (v. BUNYITAY Vince, Bihar vârmegye olâhjai es a vallâsunio, Akad. tort. ert. 1893 XV n. 6 p. 78). Manuscriptul a ajuns la Calocea, după cum crede Părintele Iosif Winkler, director al bibliotecii arhiepiscopale de acolo, dus de către Arhiepiscopul Kollonics (1787—1817) care, înainte de a fi fost numit la Calocea, fusese câţiva ani episcop la Oradea. Dicţionarul propriu zis e scris pe două coloane; fiecare coloană conţine aproape 25 cuvinte, şi aşa se poate spune că dicţionarul întreg conţine 14.000 de cuvinte, adică e aproape jumătatea Dicţionarului lui Todor Corbea. Numărul mai restrâns al cuvintelor iniţiale se explică prin faptul că dintre numele proprii, autorul a admis numai acelea care se referă la Români, pe când Todor Corbea păstrează toate numele proprii din dicţionarul lui Molnâr (cf. GOBL L., A magyar szotârirodalom hatâsa az olâhra, Budapest 1932, p. 10 urm.). Din punctul de vedere al lexicografici române o inovaţie ’) Ştim că Fr. X. Rier fusese numit canonic la Oradea în ziua de 12 Aprilie 1762 înlocuind pe « Georgio Kesserii, Lectori ac Generali Vicario, 20 Decembris 1761 mortalitate exuto », cf. Jos. Aloys. KERESZTURI, Compendiaria descripţia fundationis, ac vicissitudinum Episcopatus et Capituli M. Varadinensis, Magno-Varadini, 1806, p. 156. In aceeaşi lucrare, p. 169 citim: « Francisco Xaverio Rier, qui olim in legione Caroli ADucis Equitum Magistri honore excultus, ac subinde Agriae sacris initiatus, ibidemque Mathesim docens Varadinensem Canonicatum obtinuit, 27 Decembris an. 1776 (ut alias dictum) Viennae fatis cedenti, Ladislaum Kende de Koltse.........etc ». www.digibuc.ro 193 DESPRE «LEXICON COMPENDIARIUM LATINO-VALACHICUM * 5 importantă este bogăţia frazelor după cuvintele mai obişnuite. Partea românească e scrisă cu litere cirilice, foarte citeţe,’ aproape fără prescurtări şi fără litere aruncate. Grafia cuvintelor e foarte consecventă şi de aceea putem deosebi foarte clar mâna autorului de o mână posterioară, care a adaos ici-colo traduceri nouă şi corecţii. Cât pentru izvoarele dicţionarului, putem spune, cu siguranţă, că izvorul principal trebuie să fi fost negreşit Dicţionarul latin-maghiar al lui PÂRIZ-PAPAI (1708, 1762, 1767) opera cea mai răspândită a lexicografici maghiare pe vremea aceea. Pentru filologia română chestia principală ar fi identificarea autorului, care, nu se ştie din ce pricină, nu şi-a iscălit prefaţa. Din cele expuse în introducerea dicţionarului si din mulţimea formelor dialec- » > * tale putem stabili, că, în orice caz, autorul a fost un preot, ori un călugăr, probabil un iezuit,1) ardelean. Sper că cercetările mai adânci îmi vor da prilejul să lămuresc chestiunea aceasta. Ar fi prea îndrăzneţ să ne gândim la planurile lexicografice ale lui GRIGORE MAIOR ? (cf. Cipariu, Acte şi fragmente, Blaj 1855, p. 224). Preciziunea traducerilor ne asigură de naţionalitatea autorului, care a fost de sigur un Român; cunoaşterea limbii bisericeşti mai vechi (se găsesc aci cuvinte atestate numai la Dosofteiu, în Biblia dela 1688 etc.), dovedeşte cultura eclesiastică vastă a acestui preot ardelean. Importanţa dicţionarului e mai mare prin faptul că stilul românesc, foarte curat şi chiar poporan, e ferit de latinisme şi de ungurisme (cu toate acestea găsim şi câteva cuvinte rare ori hapax legomena de origine ungurească ca: călariş « coralium » < k a 1 â r i s; ghiciiu « storea » n sâ exprim chiar de acum mulţumirile mele Sfinţiei sale Părintele Dr. Josif W1NKLER, director al Bibliotecii Arhiepiscopale din Calocea, care a binevoit să-mi puie la dispoziţie manuscriptul dicţionarului la Budapesta şi mi-a dat multe desluşiri de cari m’am folosit în memoriul acesta, şi scumpului meu elev d-1 Dr. Ladislau Gdbl, care mi-a trimis dela Oradea câteva informaţii asupra Canonicului F. X. Rier, şi care mi-a dat 'un preţios ajutor în analiza dicţionarului. . www.digibuc.ro Dr. Carlo Tagliavini, Despre « Lexicon Compendiarium Latino-VaJachicum PI. I ■f âJLdeojv^ . umu •• • • ^Latonu, ac/jAraJUlaZww+f. cumJ v O/â/ac/ucay ca n «Lexicon Compendiarium etc. »; Frontispiciu, (cu numele canonicului Rîer scris mai târziu). R* Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. VI- www.digibuc.ro www.digibuc.ro Dr. Carlo Tagliavini, Despre «Lexicon Gompendiariym Lotino-Valaehicum » PI. II ]*cKr*-r'cte ic tex. J'n^r-oy*"’rrtjoc.. Snrra. ' Pa/tycAA-atp, 4. Şnrrarincţf ^ Jj jzy/ rhJ - . Mrre-m //* m/C }rr% 9n.rzt ^-/nttyfifîni, SnrrecA Phu^mkc,,' $nr> 4. jTvj^a, /T* AX JW *-* . pA-xyj ]Km l»*XT,y. PnrrJju.^, J., . ?ivvtx^^ mz ?netu if ,*/# ^ "771-4 /rz . yjvxneJ*/# CtryfiirL. hnf t_,?1'2 Sţ-TLlf /i*foi ■ *?i VtL*f\+' Wticni? ^ CjJ9 ** C/t ■ 7f% c/t?ita. K-y&eJ. r’T yn^T fyyyyvy*. 3^r,,t"n. - y-,’ Jnrye vn+H m» A&A+f*- T^cm^C îVf>6 t'fiV'O P7pi\ry^ «PL-ts rr»s Q’nv^irtrr _ _ . /> * V / - -. t . rf&TttsfdTTn g/Jl t~H9 /# yV/T\ 7*. «^/x^W QKet'^C AcCft&t- It'7>\?fcj£p7tTO~J- TntrfTV J> *tr*t JS ^ Snt-r0-*~& H-r>P Htn-/* SUSPr7Zfjâ »• •%, Sm-t-nr?.:r*P &c«* forţa* . /i r?&xf A 1-C+-& a/722 ty rt> -m J^4%j ’a&^£j£pp-6& / tVivc>pc^at * .. O A S7> ' r J,ji>t+*-euT^~ Jr.*'fr~-L-r\>«'Tf< Jnry***B *//y 4, < **e». Jbi Şn i-ivi-n^ #^p 9n «, yyvcy, ^2 Pa ji*s»-7Tt^ i/. ^ ^%rnTZT. s ATApţ ' pA-f ’f //< c / / .' ^•4«,Vj..' «Lexicon Compendicirium etc. ». Pagina 137 (Intoxico-Inventatio) [Cuvintele: Inluens - npHKiiTopn: Inrcrecundia - WKp’hami'iîf: Investigator - ktiSttiT*pk>. HCKwa.vi. sunt scrise mai târziu, de o altă mână, cu scriere şi sistem ortografic deosebit, v. p. 4]. el R. — Memoriile Secţiunii literare. Seria III. Tom. VI. www.digibuc.ro www.digibuc.ro BIBLIOTECI MĂNĂSTIREŞTI ÎN PALESTINA DE MARCU BEZA MEMBRU CORESPONDENT AL ACADEMIEI ROMÂNE Şedinţa dela 18 Martie i$32 Afându-mă pe câtva timp în Palestina, am căutat să cercetez bibliotecile mănăstirilor Sfântului Mormânt, Sfintei Cruci şi Sfântului Sava; aceasta din urmă fiind mai cunoscută şi mai însemnată ca vechime. Un călător englez, Robert Curzon, care a vizitat-o la 1845, a găsit în ea vreo mie de manuscripte, mai toate de natură teologică; şi, după ce ne spune de neorânduiala bibliotecii, adaugă: «Mi s’a îngăduit să cumpăr trei manuscripte şi cu ele am pornit la drum a douazi spre Marea Moartă» x). In cursul timpului vânători de manuscrise ca Robert Curzon, au cam sărăcit biblioteca Sfântului Sava; până ce, spre a fi puse la adăpost, restul manuscriselor au fost strămutate la Ierusalim. Acelaş lucru s’a făcut şi cu Mănăstirea Crucii; încât astăzi mai toate manuscrisele aşezămintelor ortodoxe din Palestina se află depuse în biblioteca Patriarhiei Ierusalimului sub îngrijirea Episcopului Madebei Meletie. Acestuia, cât şi secretarului general al Patriarhiei, le sunt îndatorat pentru a-mi fi înlesnit cu multă bunăvoinţă cercetarea materialului referitor la Ţările Româneşti. Pe lângă o seamă de scrisori, privind legăturile Domnilor noştri cu locurile sfinte, şi pe care le-am transcris, am dat de următoarele manuscrise: Un evangheliar de 40 pagini (0,17 X 0,105), dintre care două zugrăvite; iniţialele cu frumoase podoabe în colori; iar sub întâia pagină însemnarea grecească: * 8 Visits to Monasteries in the Levant, ed. 1916, p. 225. 8 A. R* — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. VI. www.digibuc.ro MARCU BEZA 196 « Prezentul e dăruit de mine, Nicolae, odată Mare Spătar al Ungro-Vlahiei, sfintei biserici a Născătoarei Domnului zise Burnoţchi, la Iaşi, 1660, unde s’a fost scris în folosul şi mântuirea sufletului ]) ». O evanghelie (294 pagini, 0,428 X 0,28) scrisă de caligraful Mathei la 1610 din dorinţa şi cu cheltueala Doamnei Cătălină, mare băneasă a Crai ovei şi s’a trimis în dar mănăstirii Sfântului Sava, după cum arată inscripţia dela sfârşit. Are o mulţime de iniţiale în colori şi din cele două pagini ornamentate lipseşte una, fiind sustrasă de cineva. O evanghelie (234 pagini, 0,414 X 0,28) scrisă de Ieromonahul Porfirie la 1633 cu cheltueala Domnului Vasiie, Mare Vornic al Moldovlahiei, care — adaugă inscripţia, — a devenit Domnul întregii Moldovlahii şi s’a vădit un ctitor nou de sfinte mănăstiri şi fala Romeilor 2). Foarte bogat ornamentată, cu evangheliştii în aur pe un fond de albastru viu. A treia evanghelie din 1643 (261 pagini, 0,417 X 0,285). Inscripţia dela urmă ne spune, că s’a fost scris în Ungro-Vlahia, pe când domnia Ioan Matei Voevod 3). Are un interes deosebit prin simplitatea aproape naivă a scenelor colorate, dându-ne şi pe evangheliştii Ioan, Matei şi Marcu într’un cadru de strălucite împodobiri. Mai este o evanghelie (format 0,355 X 0,25) scrisă la 1599 de caligraful Mathei, în zilele sale de stăreţie la metohul Sfântului Sava din Iaşi. La pagina 258 sunt şi trei versuri, din cari aflăm, că acest Mathei eră de obârşie Epirot şi neîndoios Român: «&ijT(og jj,ova%og ăjxaQTOoldg MazBaiog Ilcoycoyiaxrjg ix IlaXcnd.g 'Htceîqov eyqaipE Tavzrjv rfjr ‘d’sonvsvrov [Ufit.ov». E vorba de Pogonicea, nu departe de satul Ziţa, patria mult regretatului ministru Mişu. x) To nagâv âqpisgcozai natf efiov Nix.oX6.ov zov nori Mtya SnaOaglov Ovy-xgopXayja; sic zrjv isoăv /wvrjv zrj: vnegayî a~ Oeozâxov zrjg X.eyo/isvr); Mnovgvozoxrj £v zâ> rlaotq) 1660■ 68ev xai î&ioyeÎQOo: iyxexdQoxzai■ yivoizo de jJ.01 ^pv^cocpsleg xal omzrjQiov. -) ’EzeXeicudr) zâ nagâv &slov xal legâv evayyeXiov, âiă xeiQ°S Ilogcpvglov tego-jiovâxov avvdgoiifj âe xal âandvi, xvgov BamXelov zov XQiaTlaVMa>xdzov xal eâye-veazdzov /zsydXov fiogvixov zgg MoXâofl).axla;‘ xal ărpiegaiOr] elg zov "Ayiov Tdcpov. 3) To nagâv ftelov xal legâv EvayyeXiov iygdcpr) eîg zrjV OvyxqoijXaxJav avdevze-Şovzov xv’ ’lodvvov MazOaîov ftoeftoda.- www.digibuc.ro 197 BIBLIOTECI MĂNĂSTIREŞTI ÎN PALESTINA 3 Apoi, după obiceiul vremilor de demult, se găsesc împrăştiate pe manuscrise însemnări ce ne privesc deaproape. Aşa, un Ieromonah Ioachim notează undeva, cu data de 1629: «Prea sfântul Patriarh Theofanie m’a hirotonisit preot în Iaşii Bogdaniei, la Galata, mănăstirea lui Petru Voevod, în ziua învierii, în faţa prea cinstitului Domn ’/codwou Mvqwv MnoQvooxr] Moyyilo-(io'ifioda şi a mamei sale Elisabeta ». Sunt aşa de strânse legăturile cu ţările româneşti, încât, alături de pomenirea unor cutremure, Ieromonahul Ieremia dela mănăstirea Sfântului Sava însemnează pe marginea unei Antologii la 29 Iunie 1606: «A murit Ieremia Voevoda şi i-a urmat fratele acestuia Simeon ». La sfârşitul unei psaltiri, pe o foaie cu chenar roşu, găsesc însemnarea datată 1558: «Eu, Ieromonahul Evloghie din Moldovlahia, dela biserica ce se cheamă de noi Putna, am întocmit această Psaltire cât am putut mai bine ». Pe un dicţionar, scris de careva, Ioan din Zagor, la 1802, ni se spune: . « Astăzi, Sâmbătă, Iunie 22, s’a făcut mazilia Domnului Bogdaniei, fiul lui Ipsilante, beizadeaua Constantin şi s’a investit Domn marele dragoman Alex. Suţu, iar mare dragoman a trecut fiul lui Calimachi, beizadeaua ». întâia pagină a unui codice din 1533 cuprinde următoarele: «Această carte au găsit-o la Sfântul Sava, când s’a fost deschis Sfântul Sava, după stăruinţele Domnilor Vlahiei şi a venit egumenul Muntelui Sinai şi-au făcut mănăstirea, egumen fiind Ioachim Vlahul şi-au pus afurisenie: oricine are cărţi ale Sfântului Sava, să le dee . . -»1). Reiese din această însemnare, că mănăstirea Sfântului Sava s’a reclădit cu sprijinul Domnilor Valahiei şi că stareţul de atunci al mănăstirii eră Vlah. Aş adăugă în paranteză, că tradiţia se urmează; şi astăzi Arhimandritul Epifanios, Secretar General al Patriarhiei Ierusalimului cât şi alţi călugări ai Sfântului Sava si mănăstirii Muntelui Sinai sunt de obârşie Aromâni. y y 9 9 Avxdv xd fiifiMov ij'jQav xov ăyîov Safia, onioxav ijvr'f/firj 6 ăyiog 2a8ag, 6:ă oWEQycia; xibv ărpsvxcov xfjg Blayja; xai 'PjnOev o Txgdirjv xjyov/xevo; xov ooovg Sivă xai fjmrjaaav xd novaatrjQiov, fjyovv o xvq ’lcoaxel/j, BXă%og xai inoîxav ăcpojQiauâv: rjxig eyu firjS^a xov ’Ayîov SaBa vd xă âdioi.... www.digibuc.ro www.digibuc.ro B. P. HASDEU CA LINGUIST DE . SEXTIL PUŞCARIU MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE Şedinţa dela 2 Decemvrie 1932 Dela depărtare B. P. Hasdeu ne apare astăzi altfel decât acum cincizeci de ani, când, în apogeu, domina istoria şi filologia română, şi decât acum douăzeci şi cinci de ani, când se stingea, aproape neştiut, în singurătatea sa dela Câmpina. Perspectiva pe care vremea ne-a ajutat s’o dobândim, ne permite să aşezăm, cu toată admiraţia, dar fără exagerări, la locul ce i se cuvine în istoria culturii noastre, pe acest bărbat cu un talent atât de strălucit si multilateral si de o atât de t t rară originalitate, care a meritat de sigur mai mult laudele decât uitarea contemporanilor. A venit în 1856, la vârsta celor mai cutezătoare visuri tinereşti, în mijlocul neamului său, care se găsea în plină prefacere culturală şi socială. A venit din Rusia ce răscolea prin universităţile sale până la chin curiozitatea tineretului de a se iniţia în cele mai diverse ramuri ale stintei si de a se cheltui i > 3 > întreg, chiar şi pentru o utopie. A venit, în toiul epocei romantice, din Basarabia, unde Puşchin era poetul favorit al boerimei române şi unde era proaspătă încă amintirea lui şi a celuilalt mare poet rus răpus în duel în floarea tinereţii. Ca « eroul vremurilor noastre» din romanul lui Lermontov, Hasdeu avea spiritul de frondă, nu cunoştea teama şi se simţea atras să ia lupta cu adversarii cei mai redutabili; ca el credea — şi cu credinţa aceasta a rămas până la bătrâneţe — că dreptul omului să zmulgă vieţii cât mai mult nu trebue zăgăzuit de consideraţii convenţionale, că voinţa creatoare nu trebue 1 » ' > 9 9. A. R. Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. VI. www.digibuc.ro 2 SEXTIL PUŞCARIU 200 stânjenită printr’o prea mare disciplină. Planurile sale erau totdeauna vaste, proporţiile întrezărite impunătoare, dorul de a începe o operă era mai mare decât stăruinţa de a o duce la capăt. Transformarea radicală prin care trecea cultura noastră cerea multilateralitate. Personalităţile mari ale epocei erau învăţaţi şi poeţi în acelaşi timp, editori şi şefi de şcoală, filosofi şi bărbaţi politici. Cum cultura noastră era de imitaţie, nu era prea greu să găseşti modelele străine, a căror noutate putea trece drept originalitate. Prestigiul străinătăţii era atât de mare, încât, în ştiinţă, o bibliografie bogată preţuia cât un argument, iar o recensie sau o scrisoare dela un savant apusean servea la stabilirea definitivă a unei reputaţii. Ambianţa în care Hasdeu îşi începe activitatea era favorabilă pentru desvoltarea întreitului său talent, de poet, filosof si cercetător. Intr’o vreme si într’un mediu în care restrân- 3 > gerea voită într’un domeniu limitat, specializarea plină de sacrificiu, îngrădirea câmpului de activitate, spre a-1 putea pătrunde în adâncime, era mai puţin apreciată ca astăzi, Hasdeu-se putea lăsa condus de bogata sa fantazie, care stabilea legături între cele mai disociate domenii. El nu înţelegea să reziste ispitei de a se avânta în orice direcţie în spre care spiritul său de o rară elasticitate se simţea atras. Cu pătrunderea sa neobişnuită, el izbutea să se iniţieze în foarte scurtă vreme în cele mai variate discipline căutând să acopere lipsurile autodidactului printr’o păşire sigură şi orbind printr’un aparat ştiinţific impunător. La linguistică Hasdeu a ajuns mai târziu, pornind dela studiile istorice. In cercetările sale asupra trecutului nostru, el s’a izbit de problema patriei noastre primitive şi a formaţiunii poporului român. Pentru o minte deprinsă să vadă dincolo de documentul istoric, chestiunea aceasta, care con-stitue una din cele mai interesante probleme ale istoriei universale şi care deschide largi porţile hipotezelor, trebuia să fie deosebit de tarăgătoare. Cu atât mai mult, cu cât tocmai atunci apăruseră faimoasele Rumănische Studieri ale lui Rosler şi începuse propaganda hunfalvyană. Prin întreg temperamentul său de polemist Hasdeu se simţea chemat să ia lupta cu cei ce ne făceau venetici în tara noastră. Combaterea lor » www.digibuc.ro 201 B. P. HASDEU CA LINGU1ST 3 era o operă de patriotism, căci demonstrarea continuităţii însemna afirmarea dreptului nostru istoric şi justificarea revendicărilor noastre teritoriale. Acolo unde documentul înceta, speculaţiunile linguistice aveau să spargă întunericul neştiinţei. Plecând dela acest principiu just, el îşi caută în istoria limbii dovezile pentru stăruinţa poporului român în Dacia. înainte de toate trebuia studiat elementul autohton. Astfel Hasdeu deveni albanolog şi ajunse la filologia comparată, pentru care în curând — la 1873 — i se creă o catedră la Universitatea din Bucureşti. Rosler trebuia combătut cu argumentele sale; Hasdeu căută elemente vechi germane, în special gepide, pătrunse în limba română din nordul Dunării şi crezu că descopere un asemenea element în Zâna Filma. însemnătatea toponomasticei fu recunoscută de el şi numirile topice fură puse la contribuţie pentru demonstrarea tezei sale. Cumanii, cu care poporul nostru fusese în legătură înainte de întemeierea principatelor, fură cercetaţi şi din punct de vedere al limbei. Convins că adevărul răsare adesea din răsturnarea unei ipoteze, el a avut, ca marele Grimm, curajul erorii (cf. Istoria Critică p. 17). Ştiind utiliza orice argument pentru teza sa, nedându-se niciodată învins, ci apărându-se cu iscusinţa unui avocat dibaciu, care nu se sfieşte să întrebuinţeze ironia şi satira în locul faptelor doveditoare, el a cunoscut succese mari. Pe când eram în liceu, Hasdeu trecea de cea mai genială minte a neamului nostru. Tocmai această parte a activităţii lui, pentru care contemporanii săi îl preţuiau mai mult, e cea pe care timpul a şters-o aproape cu desăvârşire. Cursurile sale de filologie comparată nu mai pot fi cetite; teoriile sale despre originea poporului albanez n’au fost acceptate, etimologiile sale preromane şi germane nu s’au putut menţine. Ceea ce era clădit în mod artificial, oricât de mare ar fi fost măestria arhitectului, trebuia să se nărue cu timpul. Tot ce a rămas, sunt câteva pagini strălucite de dialectică. Trecerea lui Hasdeu dela preocupările istorice la cele filologice a urmat şi pe altă cale decât în legătură cu problema originii poporului român. 9* www.digibuc.ro 4 SEXTIL PUŞCARIU 202 Cunoaşterea limbii ruseşti îi dădea posibilitatea să întrebuinţeze cu uşurinţă documentele istorice scrise în limba slavonă. Cercetările în direcţia aceasta făcură din el întâiul nostru slavist şi îl duseră la aprofundarea raporturilor slavo-române. Tocmai pe atunci marele slavist Miklosich publica studiile sale fundamentale cu privire la elementul slav şi caracterul balcanic al limbii române şi tot atunci apărea dicţionarul etimologic al lui Cihac, din care se evidenţia marele număr de împrumuturi făcute de limba română din limbile învecinate, mai ales dela Slavi. In linguistică ieşise pe atunci triumfătoare şcoala neogra-maticilor, care apropia studiul limbii de ştiinţele naturale, formulând legi rigide fonetice şi stabilind statistici. Multe cuvinte, pe care filologii noştri le considerau ca elemente latine, se dovediră împrumuturi din limbi străine, căci legile fonetice se împotriveau la derivarea lor din latineşte. Numărul mare al acestor « elemente » străine era impresionant şi făcea pe statisticieni să pună la îndoială chiar romanitatea limbii noastre. împotriva lor se ridică Hasdeu, şi nu numai din consideraţii de ordin sentimental, ci din convingerea ce i-o dădeau tocmai cunoştinţele sale de slavist. > i E interesant că o făcu mai întâiu (la 1876) cu ocazia unei recensii despre o carte a lui Baudouin de Courtenay. Acest linguist polon — descendent dintr’o familie franceză — recunoscuse — ca şi Hugo Schuchardt în Apus — exagerările contemporanilor săi neogramatici, pe care le combătea adeseori. Tocmai cu Schuchardt se simţea, între savanţii străini, înrudit sufleteşte Hasdeu, care zări într’una din cele dintâi cărţi ale. tânărului învăţat polon pe marele linguist viitor Baudouin de Courtenay. Acesta studiase dialectul interesant din mai multe puncte de vedere, al celor vreo 3000 de Slavi de lângă râul Resia în apropierea oraşului Udine. Contactul zilnic cu Italienii din vecinătate a avut de urmare intrarea unui număr mare de cuvinte italieneşti în limba acestor Slavi. Hasdeu cercetând lista italienismelor din dialectul resian, constată că ele «corespund www.digibuc.ro 203 B. P. HASDEU CA LINGUIST 5 mai toate prin sens cuvintelor slavice din limba română » şi că multe din ele se dovedesc a fi pătruns prin influenţa bisericii (Baudouin de Courtenay şi dialectul slavo-turanic din Italia, Buc. 1876, p. 13 ş. u.) Hasdeu trage concluziuni analoage despre slavismele limbei noastre, arătând că ele nu trebue să implice un amestec de sânge între Slavi şi Români, precum un asemenea amestec etnic n’a existat nici între Resieni si vecinii > lor Italieni. Chestiunea aceasta o reia mai târziu, stăruind asupra însemnătăţii circulaţiei cuvintelor. Cu perspicacitatea care caracterizează teoriile sale, el arată asemănarea ce există între cuvântul des întrebuinţat în limbă si între banul a cărui valoare econo- j > mică creşte cu cât e mai des întrebuinţat ca mijloc de schimb. Cercetate sub acest aspect, slavismele din limba română se dovedesc a fi de o foarte mică putere de circulaţie în comparaţie cu elementele latine. Hasdeu citează o poezie populară constând numai din cuvinte moştenite dela Romani. > Cercetările moderne asupra migraţiunii cuvintelor, mai ales studiile de geografie linguistică, arată cât de mult adevăr era în argumentaţia lui Hasdeu. Căci dacă de obiceiu Hasdeu adapta metoda la trebuinţele sale de argumentare, el s’a dovedit capabil să ne dea şi lucrări străbătute de un spirit metodic strâns. Aceste lucrări sunt cele ce au rămas si vor rămâne încă multă vreme. > In fruntea lor sunt cele două volume din «Cuvinte din bătrâni», singura lucrare mare a lui Hasdeu, dusă până la capăt. In această operă de erudiţie, plină de preţioase observaţii de amănunt şi străbătută de un spirit critic foarte ascuţit, Hasdeu continuă opera de filolog a înaintaşului său Cipariu, studiind preţioase monumente de limbă veche. Valoarea acestor probe de graiu vechiu este cu atât mai mare, cu cât ele nu sunt traduceri din scrieri bisericeşti, ci glose sau traduceri de opere cu caracter mai mult sau mai puţin profan, precum şi acte şi zapise scrise deadreptul româneşte. Textele rotaci-zante îi dau prilej lui Hasdeu să se ocupe mai întâiu cu acest fenomen interesant din limba noastră şi cea albaneză. In legătură cu textele din Codicele Sturdzan dădu cel dintâiu www.digibuc.ro 6 SEXTIL PUŞCARIU 204 tratat românesc despre literatura populară scrisă şi despre marea înrâurire a bogomilismului. Dacă în Cuvinte din bătrâni Hasdeu apare ca un filolog mare, în cea mai nobilă accepţiune a acestui cuvânt, el a fost în toate timpurile înainte de toate linguist. împerecherea aceasta atât de fericită dintre filolog şi linguist, din ce în ce mai rară la generaţiile mai tinere de cercetători, la el se mai completa şi cu vaste cunoştinţe istorice. Numai cu aceste calităţi de polihistor a putut concepe în proporţii atât de mari Dicţionarul etimologic, pornit după un plan vast. Când, acum cincizeci de ani, Academia Română, la îndemnul întâiului rege al României, hotărî publicarea unui dicţionar, care să se poată înşirui între marile opere similare ale celorlalte popoare de cultură, nimeni altul decât Hasdeu nu putu fi însărcinat cu scrierea lui. Acest Magnum Etymologicum Ro-maniae nu trebuia însă, în concepţia lui, să fie numai o operă lexicală, ci avea să devină în acelaşi timp o enciclopedie istorică, socială şi folclorică a poporului român. Precum mai înainte compusese un chestionar despre obiceiurile juridice ale poporului român, aşa întocmi un nou chestionar, care în 206 de întrebări cuprinde o anchetă vastă asupra limbii, credinţii, obiceiurilor şi structurii sociale a poporului dela ţară. Răspândit în vechiul regat şi mai mult prin contrabandă şi în Transilvania, acest chestionar a produs 18 volume manuscrise pline de informaţii preţioase, începând cu rostirea şi cu răspândirea cutărui fenomen de limbă şi sfârşind cu bogate date despre vieaţa ţăranului român. Această apăsare asupra graiului sătesc era un fel de protestare în contra rătăcirilor latiniste din care se născuse dicţionarul celor doi academicieni, Laurian şi Massimu, şi o luptă deschisă împotriva neologismului. Acest protest şi această luptă, la care se angajă însuş Regele Carol în discursul său memorabil din 23 Martie 1884, se încadrau în tendinţele şcoalei Junimii dela Iaşi, ce dominau mişcarea noastră literară. Astfel vedem pe Hasdeu, care debutase în literatură cu o limbă împestriţată cu multe latinisme şi pumnulisme şi care era un adversar declarat al Junimei, angajându-se în cele două www.digibuc.ro 205 B. P. HASDEU CA LINGUIST 7 direcţii—în lupta contra puriştilor exageraţi şi într’o voită apropiere de limba populară şi de literatura ei—pentru care milita cu deosebire gruparea strânsă în jurul lui Titu Maiorescu. Tratând cuvintele limbii, Hasdeu căuta să le precizeze valoarea semantică, urmărea istoria lor până la originea îndepărtată, îl interesa adesea răspândirea lor geografică şi mai ales puterea lor de circulaţie în graiu. Alături de aceste preocupări pe care trebue să le aibă orice lexicograf, el mai găsea ocazia să explice credinţe, obiceiuri, elucida instituţii, făcea genealogii şi excursii toponimice. Considerând lucrarea aceasta ca o operă personală a sa, el publica în fruntea fiecărui volum studii asupra problemelor ce-1 preocupau şi găsea prilejul să-şi desvolte părerile sale literare sau filosofice. Pe 200 de coloane sunt tratate următoarele 4 cuvinte: Basarabă, basm, baştină şi bate. Din cele patru articole, cea mai mare întindere o are micul tratat literar-filosofic despre basme (56 coloane), apoi studiul istoric asupra Basarabilor (52 coloane), urmează consideraţiile asupra termenului juridic baştină (46 coloane) şi în sfârşit istoria cuvântului bate (42 coloane). înţelegerea linguistică, talentul de lexicograf, adâncul simţ pentru fine-tele limbii române ce se vădesc la tratarea acestui cuvânt ne j fac să regretăm adânc că Hasdeu n’a înţeles, cu marele Goethe, că adevăratul maestru se arată în putinţa de a se restrânge. Fără spirit de sacrificiu nu s’a scris încă nici o operă care să dăinuiască sau să poată fi dusă la bun sfârşit. Totuşi chiar aşa fragmentar cum ne-a rămas, Marele Dicţionar Etimologic al lui Hasdeu va rămânea, nu atât pentru bogăţia — mai puţină decât s’ar crede — a materialului cuprins în el, cât pentru talentul cu care a fost scris. Cel ce voeşte să se informeze despre sensurile exacte ale unui cuvânt sau să-i cunoască originea, nu va găsi în Etimologicul lui Hasdeu un material aranjat în mod sistematic, clasat în compartimente ce permit o uşoară orientare şi o documentare repede, după metodele practice şi economicoase ale celor mai mulţi autori de dicţionare. Hasdeu nu voia să dea o operă de consultare, ci să scrie despre fiecare cuvânt al limbii o monografie individuală, în afară de formulele rigide ale lexicografici, incadrând cuvântul în ambianţa sa, făcând excursiile ce i se păreau www.digibuc.ro 8 SEXTIL PUŞCARIU 206 interesante, deschizând parenteze de câte ori cunoştinţele sale vaste i-o permiteau şi căutând totdeauna să dea o formă atrăgătoare şi literară articolului său de dicţionar, chiar când el consta în mare parte din înşirarea unor exemple sau citaţiuni. Numărul celor ce simt astăzi nevoia să ia din când în când în mână un mare dicţionar al limbii lor materne, pentru ca să-i cunoască bogăţia şi să pătrundă mai adânc în tainele ei pline de farmec, scade tot mai mult. Numai din faimă se cunoaşte lucrarea gigantică a celui ce a îngropat în ea zece ani ai vieţii sale şi un admirabil devotament. Şi totuşi, mai mult decât din alte opere, în acest Etymologicum Magnum Romaniae, se reflectează marele şi multilateralul său talent. Dacă timpul a aşternut uitarea peste unele pagini din activitatea bogată a acestui erudit, cu o minte atât de ascuţită şi de originală, nu vom uita niciodată că el a arătat cel dintâiu partea însemnată constitutivă pe care a avut-o în fiinţa noastră poporul traco-dac. In opoziţie cu latiniştii, care, în frunte cu Petru Maior, susţineau un purism fiziologic şi credeau că Românii veniţi în Dacia nu s’au amestecat niciodată cu Dacii, Hasdeu era convins că în vinele noastre curge în mare măsură sângele vitejilor noştri strămoşi autohtoni, de care avem tot dreptul să fim mândri. Astfel el a dărâmat o concepţie greşită şi a înlocuit-o cu alta, care explică multe din însuşirile noastre etnice. Hasdeu a fost însă înainte de toate un animator, care a ştiut să pasioneze pe contimporanii săi pentru studiile istorice şi linguistice, deşteptând nu numai în cercuri largi interesul pentru ele, ci însufleţind tineretul să cerceteze cu pasiune un trecut plin de fapte glorioase şi tainele limbii armonioase şi bogate care a cimentat unitatea noastră naţiorală. www.digibuc.ro BIBLIOTECI MĂNĂSTIREŞTI IN PALESTINA, CHIPRU ŞI MUNTELE SINAI DE M. B E Z A MEMBRU CORESPONDENT AL ACADEMIEI ROMÂNE Şedinţa dela 11 Noemvrie 1932 Pe lângă manuscrisele şi documentele, despre care am avut cinstea să comunic Academiei în şedinţa dela 18 Martie 1932, ştiam, că mai erau şi altele, păstrate în vistieria Sfântului Mormânt. Ele nu se arătau cercetătorilor. Şi a trebuit să folosesc oarecare tact şi răbdare, spre a le putea avea sub ochi, ceea ce am izbutit, nu fără ajutorul înţelegător al Arhimandritului Epifanios, secretarul general al Patriarhiei Ele cuprind treizeci şi trei de hrisoave şi porunci domneşti; două din ele în limba sârbească: Hrisovul lui Petru Rares j din 1527, căruia se anexează şi o traducere românească, şi hrisovul din 1624 al lui Radu Voevod. După aceste hrisoave mai vechi din seria mea, vin hrisoavele din 1634 ale lui Moisie Movilă şi Vasile Lupu, şi urmează celelalte până la hrisovul lui Alexandru Moruzi din 1803, toate privitoare la danii făcute Sfântului Mormânt si Mănăstirii Sfântului Sava. j O însemnare găsită între manuscrisele Patriarhiei Ierusalimului pomeneşte de o evanghelie (0.395x0.266), datorită episcopului Buzăului în vremea lui Mihai Viteazul, 1594, — evanghelie ce nu mai este. Am cercetat în toate părţile fără de folos. Crede-se a fi fost furată împreună cu alte documente ale Patriarhiei acum vreo zece ani. Căutând această evanghelie, am dat în schimb de alte trei: întâia, de acelaşi maestru caligraf care a fost episcopul Buzăului, cum arată însemnarea dela urmă: 10 A. R. Memoriile Secţiunii Literare, Seria III, Tom■ VI. www.digibuc.ro 2 M. BEZA 208 «Această dumnezească şi sfântă evanghelie s’a fost scris de mâna mea smeritul mitroplit al Ungrovlahiei Luca în zilele prea cinstitului şi de Hristos iubitorului Domn Radula Voevod la anul 7124» 1). Are coperţile în aramă bătută, patru zugrăveli şi pagini cu podoabe şi chenare, osebit de fin stilizate. Sub chipul evanghelistului Ion se citesc rândurile: «Gabriil Filip postelnicul dărueşte această dumnezească şi sfântă evanghelie prea luminatului şi de Dumnezeu ocrotitului Domn Ioan Duca, Voevod a toată Moldovlahia, la anul 1670 »2). A doua este o evanghelie slavonă de 259 foi, cele şease începătoare în pergament. O însemnare la sfârşit dă numele monahului care a scris-o, Mihail, dela mănăstirea Sucevei în 1655. Iar la pagina şeasea găsim o altă însemnare, datată 1680, a Patriarhului Ierusalimului Dosoftei, spunând că în zilele Domnului Antonie Ruset a luat această evanghelie dela mănăstirea sfântului Nicolae, zisă Pobrata, şi a dus-o la Sfântul Mormânt. ' A treia evanghelie tot slavonă are 341 foi, dintre care trei în pergament. La pagina cincea e o podoabă de chenar colorat, în vârful căruia două figuri, Constantin şi Elena, întind mâinile spre o cruce, jos două animale ţin în cozile cu limbi de văpae capul unui zimbru, iar la mijloc inscripţia ce spune că s’a fost scris evanghelia din porunca lui Ioan Eustatie Voevod şi a Doamnei Ecaterina, la 1665. Amândouă evangheliile slavone, legate în lemn, vădesc o deosebită îngrijire; mai toţi evan-gheliştii fiind zugrăviţi pe un fond de clădiri bisericeşti ce nu par să fie imaginare. Din vechi timpuri Patriarhia Ierusalimului orânduise în Macedonia un fel de epitropii, spre ajutorarea Sfântului Mormânt. Am găsit condicele unor asemenea epitropii, în care se pomenesc o seamă de centre româneşti: Vlahoveles, Zagor, Veleştino, Clisura. Acesta din urmă, patria unor familii * *) *■) To TiaQov delov xal iegăv Evayyehov eygdqjt] âiă yeigăg eptov zov zouteivov fzrjzgojioXhov OvyxgofiXaylaq Aovxâ ev rjptegaig rov evoefîeozdzov xal cpiXoygiozov avdivzoq rj/zdov Kvgîov ’lcodwov gaâovXa Boefioâa ev erei 7124. *) rapQirjX 01ĂLJ171OV noaxehnxog âcogelzai zo nagov delov xal iegăv Evayyehov tco exXa/zJigozdzm xal deocpiXdxzco AvOevzrj xal rjyepiov xvqIco xvqloj ’hoavvri Aovxa BoefSaâa Tidarjq MoXâojiXayîaq ev Szei 1670. www.digibuc.ro 209 BIBLIOTECI MĂNĂSTIREŞTI ÎN PALESTINA, CHIPRU ŞI MUNTELE SINAI 3 cunoscute în Ţară, ca Saita, Coculescu, Darvari, Papana, Mândrim şi altele, credeam a fi fost întemeiat la începutul veacului al XlX-lea. Iată acum, un document al arhivei Patriarhiei arată, că fusese în fiinţă încă din veacul al XVII-lea: Ioan al lui Peţa, Alex. al lui Nicu, Mihu 1660 Epitropii sa- şi Hristu, Maria lui Chirsa, Ioan al lui Catului Clisura raghios, Gheorghe Veftgra şi Costa 1). sunt nume ce se aud şi până astăzi în Clisura. La mănăstirea Sfântului Sava am fost în mai multe rânduri. Are două biserici. Nartexul celei mai vechi, cu hramul Sfântului Nicolae, se datoreste monahului Anania, de obârşie ardelean, precum spune inscripţia: « S’a zidit acest nartex cu cheltuiala al lui Anania Vlahul dintre monahi, la anul 1893 2», Egumenul mi-a spus în chip sigur, fără de alte lămuriri, că trei din icoanele ce ocupă loc de frunte în biserică, înfăţişând pe Iisus, Maria şi Sfântul Nicolae, ar fi fost trimise din Ţară. In ceea ce a rămas din cunoscuta bibliotecă a mănăstirii, am găsit între altele Psaltirea din 1651, tipărită în cetatea Bălgradului şi Biblia lui Şerban Cantacuzino, din care am fotografiat o pagină cu însemnările câtorva pelerini Români, la 1761. La Sfântul Sava se referă şi o scrisoare, datată 1565, în care călugării mulţumesc călduros Doamnei Ruxanda, soţului Alexandru Lăpuşneanu, fiilor şi fiicelor sale, pentru zelul şi bunătatea vădite mănăstirii3). Intre manuscrisele Ierusalimului am dat şi de o scrisoare a lui Silvestru, Patriarhul Antiohiei, mulţumind Domnului Grigorie Ghica pentru dania de 500 groşi făcută mănăstirii Chicu 4). Ţinând seama de acest fapt, m’am dus îri Chipru şi am urcat până la mănăstirea, aşezată pe înălţimile apusene ale Muntelui Olimp, numit astăzi Hionistra. Lăcaşul vechiu *) Ms. 509. 7 / > a) 'IâQvdrj ovzog â vagdr/i âiă âandvtjg tov ev juova%olg ’Avavlov BM%ov ev erei 1893. s) Ms, 46 k. în biblioteca Patriarhiei Ierusalimului. *) Ms. 46, q>. 8a<* *). 10* www.digibuc.ro 4 M. BEZA 210 a fost mistuit de incendiu, în care a pierit şi hrisovul lui Grigore Ghica, privitor la dania de mai sus. Dar Sfinţia Sa Chrisostomos, eforul mănăstirii, mi-a arătat un volum apărut la 1751, în care se află traducerea grecească a hrisovului 1). O reproduc aci: EAEQ QEOY IQANNHS rPHrOPIOE rKIKA BOEBOAAZ, AYQENTHZ KAI HPEMDN IIAZHZ OYrrPOBAAXIAZ Oi EQyaţo/UEVoi zăg ipvxo^sXsig aQEzăg xai xă fîedQeoxa EQya ov piovov xază zfjv naQovoav inaivovvzai ifiofjv xai Evzprjţiiţovxai, ăXXă xai fxsxă d'âvaxov ăzpdaQxov avzcov dia/ÂEVEi zo ovojia xai aîcbviov zo fivrjpoavvov, d>v xai al yv%ai ev zaig Movatg ză>v Aixaicov ovvav-Xiţovxai. ToiyaQovv ■ noXXcdv ovocdv zcdv âgEzwv, di ă>v zig dvvazai ipvxixfjv xăQnovzai ooozrjQiav zfjv nQcdxrjv zovzcov ejze%ei zaiiv rj nQoq zovg nivrjzag yivofiivrj xai ivdsEÎg ’EXsrjpioovvr), pidXioza di rj nQoq xovg 0siovq xaicIsQovg Naovg inavazEivo piivrj. AionsQ xăycb 6 dovXog zov inovQaviov 0sov, dsvzsQog ’Iooavvrjg, rQrjyoQioq Txixa Bos/dodag, syyovog zov ev zfj Maxaqia zfj Xfji-si ysvofzivov tiqwzov ’ Icoavvov rgrjyoQÎov Fxixa Bosflâda, and 0siov iffjXov odrjyrjdsig, ef SXrjg ipvxfjg xai xagdîag, ăxavzag vnsQ^oXixfjv svXdfiEiav tiqoq zfjv c YnsQayiav 0eoz6xov xai ăsmdQdsvov Magîav, fjg rj pivfjfjirj EVQioxszai EÎqxo’Ieqov MovaozrjQiov xâ> ev zfj Nfjom KvnQcp inovopiaCd/Âsvov Kvxxov, sig zo onoiov MovaozrjQiov EVQioxszai xai rj naqă zov ’AnoozoXov Aovxâ ioxoQrjOsioa ’ Ayia Elxdov zfjq 'YnsQayiag 0eozoxov, xai ăxoviovxaq rj AvOsvzsîa piov, 8x1 zo Qrjdiv cIeqov MovaozrjQiov EVQioxszai sig nollfjv svdsiav xai nza>xiav, nQorjQsOr] rj ijifj AvOsvzsia xai svonXayxvioOfj xai sdioxa zo naQov Tî/uov Xqvo6@ovXXov zfjq AvdsvzEiag ţiov sig zo QrjOsv ’Ieqov xai 0siov MovaozrjQiov, diă vă &XÎ1 v<* JiaÎQvr) iXsog ano zfjv Epifjv AvdEvzsiav xaz’ szog yQOOia nsvzfjxovza, xă onoia avză âonQa dmgioapiEV vă doQovv ano zo Avdsvzixdv ăXag and xovg xază xaiQovg KajuaQsoaîovg ză>v ’Oxvcdv, i£co ano zfjv oov/zav zfjq ăyoQâg zcdv ’Oxvcdv, xai diă vă pir) xonfj zovzo zo sXsog rj vă yivrj xaviva sig zo vă vnayr] avzo zo sXsog sig zov xaiQOv zov exeî sig ’Ieqov MovaozrjQiov, âlOQiţsi rj ififj AvdsvzEia inîxQonov xai (pQovziozfjv zov xază xaiQovg 'Hyov/Asvov zfjq 'IsQăg Movfjg in* ’Ovd/zaxi zijucojUEvrjg zov iv rAyîoiq IlaxQdq rjjiwv XnvQidiovoq TQi/Âvdovvzog zov 0avjuazovQyov, rj onoia 'Ayia Movfj EVQioxszai sâco sig zf/v HoXizEiav zov Bovxovqeoziov, diă vă (pQovxiţrj 6 Qrjdsig 'Hyov/Asvog xai vă naiQvrj avzd zo dicoQiojuivov slsog xaz’ szog ano zovg Ka/ÂaQsoaiovg *) ’H JIEniynarpri zfjq EefSaojdag xai Baoăixfjg Movfjq zov Kvxxov, pp. 68—71, ’Evezirjoi. ifjinddiov zo oridiv www.digibuc.ro 311 biblioteci mănăstireşti în palestina, chipru şi muntele sinai 5 xcov ’Oxvâov xaxă xâv Mdgxiov /nfjva, xaldiă /ieaov y/gr/al/icov ăvdgcbncov xal ăl-ionlaxcov vă xâ axeXvr] elg xâ 'Isgâv Movaoxfjgiov Kvxxov and xrjv Nfjaov Kvngov, vă dodfj sîg xăg %slgag xcov exeiae Ilaxdgcov, vă ndgovv and xăg %eigdg xcov ănodsil-iv ngâg xâv ' Hyov/nevov vfjg ivdade 'Iegăg Movfjg xov 'Aylov Znvgldcovog xov @av/taxovgyov. Zltct xovxo edcoxev f\ e/nfj Avdevxela xo nagâv Xgvoâ{3ovXXiov xfjg Avdevxelag /nov xcg ’lsgco xal ©elcg Movaaxr/glcg Kăxxov ano xfjg Nfjaov Kvngov, diă vă nalgvrj avxo xâ "EXeog xov xdde %govov ădia-xâncog xal ăvs/inodlaxcog, vă slvai ngâg avaxaaiv xal Kvffegvrjoiv xov ’legov Movaoxrjglov xfjg x’ e/ifjg Avdsvxslag xal xcov Maxaglcov Tovecov /iov xal Ildnncov Mvrj/ioavvov alcbviov. Aotnâv nagaxaXov/isv xal xovg ăXXovg Avdevxag ev Xgioxgo fj/ncov ââsXipovg, ovoxivag o ICvgiog fj/icbv xal @sâg ănslgcg avxov delco eXesi voxsga and Xoyov/iag deXsi exXdŞsi vă slvai Avdevxai xal 'Hys-/lâvEg xfjg Tţdgag xavxr/g OvyxgoffXa%lag, rj ex xov yevovg fj/icov elev, rj âXXov yevovg, xal fj avxcov Avdevxela vă ăvavecbaovv xal vă enixvgcboovv avxâ xâ eXeog âiă xi/nlcov XgvoofUovXXcov xfjg avxcov Avdevxelag, îva xal xă eXerj avxcov ângooâexxa (bai nagă xcg 0sâ>, xal vn âXXcov Avdevxcbv xexvgco/ieva, xal oncog Kvgiog o 0eâg %agl-or/xai avxoig xăg avxcov ' Hys/iovslag, evxv%eig. Kal enexvgcoaev fj e/xfj Avdevxela xâ nagâv Xgvaofiovllov /isxă xal xfjg fiovXfjg xcov xi/ucoxdxcov xal niaxcbv /isydXoov ’ Ag%6vxcov xov Nxiftavlov xfjg e/ifjg Avdsvxslag. "Agyovxog Kcovaxavxlvov AedeaxovXov /isydl.ov Mndvov. “Agyevxog Fgrjyoglov rgsx’Qdvov /oeydXov Bogvlxov. "Agyovxog Kcovaxavxlvov Mngayxofidvov /isydXov Aoyodexov. ”Agyovxag Mnag/nnovXov Baxags-oxovXov /isydXov Bsaxidgtj. "Agyovxog Kcovaxavxlvov KegexţovXeaxovXov /isyakov Znadagrj. “Ag%ovxog Zxscpdvov BaxageaxovXov KXovxtjagrj. ’'Aq%°vxog ’Icoavvdxrj XgvaoaxovXov /isydXov UoaxeXvixav. vAg%ovxog 000/nâ rovhavov fieydXov Hayagvlxov. *Agyovxog Maxdalov ’Pcoaexov fisydlov ZxoXvlxov. “Agyovxog rgr/yogdoxov 71 xlxa /oeydXov Ko/nlaov. "AQ%°vxog ’Icoavvdxo] XaXsnXfj ţneydXov ZXovxţidgrj. ”Agyovxog Zxavgov jusydXov IJixdgrj. Kal emaxdxov ovxog Kcovaxavxlvov Mngayxoffdvov gsydXov Aoyodexov. Kal eygdcprj xâ nagâv XgvoofiovXXov vnâ xov 0co/iă AoyodsxCeXov xov Nxi/favlov, Ylov MIXxovX AoyodexţeXov Maga-aeaxovX vnâ xâv oXxov. xţovC'. ’Oxxoofiglov e. In Chipru mai este o mănăstire, care s’a bucurat de mărinimia domnitorilor noştri, şi anume Maherâ. In arhondaricul ei atârnă portretul Arhiepiscopului Chiprianos, spânzurat de Turci pentru legăturile ce le-ar fi avut cu Eteria, şi al lui Haralambie Iconomul, zugrăvite în Ţară, la 1801. Amândoi aceştia fuseseră trimişi cândva după milostenie în Moldova. Se păstrează încă în biblioteca arhiepiscopiei din Nicosia, capitala Chiprului, actul însărcinării ce li s’a dat. La www.digibuc.ro 6 M. BEZA 212 înapoierea lor au adus numeroase daruri mănăstirii, între care am găsit: x. Trei codice muzicale, unul având la urmă însemnarea: Ar]/j,rjxqîov 'leqEwg Bifihodhrjg iygy "Mar]; 2. Un epitaf, luxos brodat la Iaşi; 3. Două cutii de moaşte, una în aur, cealaltă în lemn încrustat cu sidef, având înăuntru preţioase cruci, pline de nestimate, amândouă lucrate la Iaşi, în 1795, când Domnul Mihail Constantin Sutu a făcut mănăstirii Maherâ si o danie, cum rezultă din hrisovul său grecesc, pe care îl transcriu aci: f Ovdâv ovrcog ăxsxvă)g hvoixEhsg xolg {SgoxoZg ijxâ evtioieZv, oxixal ăslog 6 ăvOgconivog xovxo naQaxsXEVfAEVog vojxog, avxoi xs oi xfjg xpvoEwg ogoi xolg năai oxevxoqeîco /navovov tpcovf} ETUxăxxovxsg xgavăig vnoxsî-vovai, xal Saov xd ex xovxojv dtpsXog, xal f] ftsxâ xavxa ănolavaig vnodsixvovai. TZ yăg /xallov ngovgyov xolg maxoZg, fj xâ aicoviav ngoaxxăadai anoXavaiv; xi âs ţioXkov dvdoţov fj xo xolg ofwtoig avxă> avvx^E%Eiv xal {forjdsZv; xal diă xfjg âggcoyfjg vtibqxeqov exeîvojv cuio-xadiaxăv savxov; nota di ys f]âovfj /Asitjova xă> svnoiovvxi avvaîadrjaiv ifmoisl fjnsq f] svnoua xolg EVEgysxovai xrjv svxaqiaxrjaiv; Tavxd xoi xal fj/Aslg oaxptbg Bniaxd/AEVoi xai vojxov xâ xolg xQT!^ovaL oaov dvi inixovgsZv rj]uv avxoZg ăs/iiEvoi, ăXXojg xs xal oaov •d-sâQEaxov xâ xolg d’Eioig enagfiysiv axrjvco/naaiv Emyivcoaxovxsg, xal /aev *) jdf] xal EvXafiwg tieqI avxă diaxEÎ/iiEvoi, ov nagsojgdxa/AEV, xfjv, f]g nsigăxai xal xâ ev xfj vijaco Kvngcg ti agă x ov âoidi/nov BaaiMog MavovfjX Kofxvrjvov x ov nogrpvgoyEvvffxov, xal ’Iaaaxiov xal ’AXsţiov xă)v ’AyysXcov xxiaQsv Baaihxâv xai axavQonrjyiaxâv 'Isgâv Movaaxfjgiov xfjg 'YnEqayiag Asanoîvfjg rj/Acov ©soxoxov, xfjg Kvgiag Maxaigădog, âAAcog ncog sno-vofj,aC6/j,Evov, dvâsiav, xal xwv ev avxfj evqioxo/abvoov nax&gwv Eoxdxrjv TiEviav, xal xov SXov xfjg avaxăasojg avxov {Sagvxaxov vnâ yăg xaiQixăv TtEQiaxdascDV, xal âAAcov ăXXcog âiatpoQcov xaxadgo/Awv sig d {Sdgovg, oxi ovx ăv ăXXojg xâ ngâg ţojdgxsiav xolg ev avxă> naxgăai ngoasnogiadr]. Kal df] AioqiCojusv âîdooQai xă> isqă) avxă> /AOvaaxrjQiq) xax’ sxog ngâg oîxovo/Aiav xă>v eioâojv avxov, ănâ /aev xoâv avdsvxixăâv f]/Aă>v oxvă>v, ygâaia nsvxfjxovxa, ănâ 6e xov Şd/naxog o/noîmg nevxrjxovxa, av/j,noaov/j,Eva sîg sxaxâv ygoaia, ăxiva 9 9 Vechiul Codice al Arhiepiscopiei din Nicosia, A'. 6. 137, Vezi şi cartea Mănăstirea Maherâ de Simu Menardu, pp. 129—131, Pireu, 1929. www.digibuc.ro 213 BIBLIOTECI MĂNĂSTIREŞTI ÎN PALESTINA, CHIPRU ŞI MUNTELE SINA1 7 syovot diâoadai xolg ivxavda diogiadrjaofiEvoig emixgonoig xov grjdsvxog fxovaaxrjQiov xaxă xrjv fivfifirjv xov cIegov oxrjvo/xaxog ârjXaâr] xaxă xrjv xa' xov voEfifigiov ngooxâxxo/LiEV oiv fjfuv xolg fiafioaibeg xal xa/xagdaideg x&v oxv&v âvEdtâoxajg iy%Eiglt,Eiv ăvcmăv sxog xolg im-xgonotg avxolg xo grjdsv rj/uăv avdsvxixov eXsog1 af lovţisv de xal (xovg) fj,E&> rjfiăg ădsXcpovg ixlafxngcvxdxovg avdevxag, ovg âv xo ■dslov dioi-xrjxăg xrjg fjyefJtoviag xavxrjg xaxaoxrjosxo, ETiixvgcboai, xal enavţfjoai el âvvaxov xo eXeog xovxo, ngog dixxexeg xfjg ixlaptngoxdxog avx&v fjLvrjfxoovvov itp ft> xal i^edodrj xo nagov rj/LiexEQov avdsvxixov %QV-oofiovXXov xaxă xo xgîxov sxog xrjg iv MoXdofiXayJa r/ys/ioviag fjji&v iv xfj avdevxixfj r\ţiG)v xadidga xov ’ Iaoîov, xal inExvgdrdrj xfj Ibia vnoygacpfj xal ocpgayldt ngog dirjvsxfj xrjv ăarpâXeiav, iv exei xă> oaoxrjgîq) XiXiooxă inxaxootooxcg ivvEvrjxoaxcp ni/xnxq), xaxă [ifjva 0e^govdgiov, atpneo) @£fjgovagîov ty: — ’lcoăvvtjs Zovxţou Boefiodag: — ') Se cuvine să mulţumesc Prea Sfinţiei-Sale Arhiepiscopului Chiprului, Chirii al III-lea, pentru mult binevoitoarea primire ce mi-a făcut, dându-mi si un însoţitor în cercetările mele. Adaug, că presa grecească din Nicosia şi din Alexandria a consacrat articole întregi vizitei mele, stăruind asupra legăturilor româneşti din trecut cu insula Chipru. Acuma trec la mănăstirea Muntelui Sinai. Biblioteca-i vestită conţine 22x0 manuscrise, dintre care 1230 greceşti şi restul arăbeşti şi siriene, îngrijit catalogate x). Insă actele şi scrisorile zac neorânduite într’un sipet vechiu. Am stat cu Arhiepiscopul Porfirios şi cu Arhimandritul Ioachim, de le-am cercetat una câte una, alegând din ele: 1. Un document rusesc, privitor la biserica Sfântului Ni-colae din Galaţi; 2. Altul nemţesc, datat 1869, despre o biserică bucovineană; 3. Un hrisov al lui Ioan Grigorie Ghica Voevod; 4. Copii_a două hrisoave, relative la mănăstirea Mărgineni, pe care nu le-am fotografiat, întru cât sunt reproduse într’o carte grecească de Them. P. Volidu, Atena, 1906 2). 9 Pentru ms. greceşti vezi Pref. Gardthausen, Victor,: Catalogus Cadicum Graecorum Sinaiticorum, Oxford, 1886; pentru ms. arabe, Margaret Dunlop Gibson: Catalogue of the Arabic mss. in the Convent of St. Catharine on nount Sinai, London, 1894; iar pentru cele siriene, Agnes Smith Lewis: Catalogue of the Syriac ?nss. in the Convent of St. Catharine ou Mount Sinai, London, 1894. 2) ’larooiy.â eyyqatpa xov Sivă, negi xrjg iv Ovyyoop'/.ayfg Movijg xov Mag-xţivavlov. www.digibuc.ro 8 M. BEZA 214 Şi o seamă de alte hârtii în chestia secularizării mănăstirilor. Acestea, fiind de dată mai recentă, nu le-am copiat; ci le-am strâns pe toate într’un plic, dându-le în grija arhivarului. Un manuscris din veacul al XVII-lea, încorporat şi în volumul IlsQiyQacpî 'legă xov ’Ayîov xal &£oj3ad(oxov *Oqovq Zivă, apărut în Veneţia, la 1817, aduce oarecari lămuriri asupra trecutului mănăstirii ce ne interesează în chip deosebit. Astfel, între anii 1510—1540 a egumenit aci Ioachim Vlahul. La 1565, insti-tuindu-se arhiepiscopia, a fost ales Evghenie, care s’a adresat pentru ajutoare împăratului Maximilian al II-lea, poate şi Domnitorului nostru Alexandru Mircea; deoarece într’acest timp s’a clădit paraclisul Sfântului Prodrom, cum adaugă însemnarea: «ctitoria lui Alexandru Voevod, Principe al Va-lahiei, care a mai donat mănăstirii, sate, proprietăţi şi venituri în Valahia, către anul 7084 dela zidirea lumii». In 1668 a fost ales Ioanichie Peloponisianul şi a trăit 35 de ani. « Sub arhiepiscopia acestuia a clădit prea înălţatul Domn a toată Ungro-vlahia, Ioan Constantin Basaraba, Brâncovanul, în urma prea nobilului arhonte, mare spătar Mihail Cantacuzino, sfânta şi mult frumoasa mănăstire Râmnic şi a dăruit-o Sinaii». La 1749 s’a fost numit arhiepiscop Constantie, în zilele căruia « a ridicat şi dăruit Sinaii mănăstirea moldovenească Fistigiu, prea înălţatul Domn al Moldovlahiei, Mihail Racoviţa Voevod ». După Constantie a venit la 1759 Chirii al II-lea. Acesta a mers pentru milostenii la Iaşi, unde a şi murit, urmându-i Dorothei Vizantios, «aflător ca egumen la mănăstirea Frumoasa din Moldova ». . După un asemenea contact neîntrerupt, se înţelege, că şi o seamă de odoare scumpe şi-au luat drumul din Ţările Româneşti spre mănăstirea Sinai. Am putut identifica următoarele : 1. O evanghelie, cu scoarţele de aramă împodobită, purtând stema Moldovei şi rândurile în slove capitale greceşti: «Ruga Robului lui Dumnezeu, Ioan Iermia Moghila Voevod, al Doamnei şi al Fiilor săi. Anul 1598 » 1). x) t AEISIS ■ TOY ■ AOYAOY • TOY • 0Y • IQANNOY ■ IEPEMIO Y • MQTIAA BOEBOAA - AMA ■ SYMBIOY ■ K. ■ TON TEKNOY AYTOY • ETOS a. 0. T. H, www.digibuc.ro 215 BIBLIOTECI MĂNĂSTIREŞTI ÎN PALESTINA, CHIPRU ŞI MUNTELE SINAI 9 După înluminate pagini, avem la sfârşit o altă inscripţie grecească: « S’a împodobit această evanghelie cu cheltuiala prea cuviosului şi prea înălţatului Domn Ioan Ieremia Voevod a toată Ungrovlahia şi a prea cuvioasei Doamne Elisavra şi a fiului lor Ioan Constantin Voevod. Intr’anul 7106, luna Martie »1). 2. O candelă frumoasă de argint ce atârnă şi azi în biserica Sinai, cu inscripţia: «Pomeneşte Doamne pe robul tău Alexandru Ipsilanti Voevod, pe Doamna Ecaterina şi pe fiii săi, Al. Ralu şi Const. Ralu, 1785 »2). 3. Un baston din 1856, cu mânerul de fildeş sculptat şi cu iniţialele A. P. S. —Arhimandrit Partenie Sinaitul, numele stareţului căruia s’a trimis în dar. > 4. Un portret al lui Brâncoveanu, purtând în colţul din stânga, sus, cuvintele: Constantinus Brankovan Supremus Valachiae Transalpinae Princeps Aetis 42 Ao Dni i6g6. De n’aş fi găsit decât acest portret, el singur m’ar fi rescum-părat de toate ostenelile unei lungi şi anevoioase călătorii la Muntele Sinai. J) ’ExoanijBrj xâ nagov EvayyiXiov <5C iţââiov xov evaeŞeaxdaov xal ivSoţajxdxov Avdivxog ‘Iadwov ‘Iege/ilov BoeŞoSa Ttdarjq MoXdofiXayiaq xal xfjq etiaefieoxdxrjţ Aâfiva avxov ’EXrjadŞga xal xov viov avxciiv ’lcodwov Kcovaxavxivov BoeŞ68a, ev exi 7106 fitjvl ftagxîq). ' ' 2) MviadrjXi Kvgte xâv SovXov aov ’AÂeŞdvâgov 'Iiptjhdvxi BoeŞ68a, Alxaxegivig Aofiva xal xexvcov otexcov ‘AL PdXov, Kwvax. Pdlov, 1785. www.digibuc.ro www.digibuc.ro SFÂNTA FILOTElA DELA ARGEŞ. LĂMURIREA UNOR PROBLEME ISTORICO-LITERARE*). MONOGRAFIE HAGIOGRAFICĂ DE Profesor D. R. MAZILU Şedinţa dela 13 Mai, 1932. I. ISTORIA ŢĂRII ŞI SFANTA FILOTElA. 1. Interesul istoric al studiului. Mulţi dintre istoricii care s’au ocupat cu întemeierea Ţării Româneşti au adus în discuţie « vieaţa » Sfintei Filoteia, ale cărei moaşte au fost aduse în ţară şi aşezate spre cinstire şi închinare în Biserica Domnească din Curtea-de-Argeş, tocmai în epoca primilor Domni munteni. Descoperirile făcute după războiu în Biserica Domnească de către Comisiunea monumentelor istorice au pus în discuţie şi mai vie « vieaţa » Sfintei Filoteia în legătură cu Radu-Negru-Vodă, care a produs atâtea discuţii între toţi istoricii ţării noastre. Cu acest prilej se poate vedea întru cât sau dacă se poate pune preţ pe tradiţia populară, căci şi « vieaţa » Sfintei Filoteia, în forma actual întrebuinţată din textele bisericeşti, este scrisă târziu, la începutul sec. al XlX-lea, după tradiţie. *) Acest studiu, în forma iniţială, a fost premiat de către Facultatea de filosofie şi litere din Bucureşti cu premiul P. S. Episcop Visarion Puiu. După premiere, studiul a fost completat şi verificat pe baza unor noi izvoare, astfel că se prezintă ca o monografie hagiografică, tratând chestiunea din punct de vedere istoric, literar şi folcloric. 11 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. VI. www.digibuc.ro 2 D. R. MAZILU 218 In ceea ce priveşte persoana legendarului Negru-Vodă, istoricii au lămurit convingător şi clar împrejurările în care a fost confundat cu Radu-Vodă (1376—1384 * 1). Dar, oricât de ingenioase ar fi ipotezele şi interpretările istoricilor, ceea ce măreşte interesul istoric al studierii « vieţii » Sfintei Filoteia este faptul că pentru identificarea ei se găsesc chiar izvoare contemporane cu epoca primilor Domni, necunoscute până acum de cei care s’au ocupat cu ea. De aceste izvoare ne vom servi pentru lămurirea definitivă a discuţiilor în legătură cu «vieaţa » Sfintei şi cu Domnul care i-â adus moaştele în tară. j » De altfel chiar istoricii observaseră că lămurirea vieţii Sfintei Muceniţe, care a patronat epoca originilor Ţării Româneşti, ar fi adus o bună lumină în acest domeniu al istoriei neamului 2). Pentru d-1 V. Drâghiceanu, « această vieaţă este un argument decisiv contra unui Radu-Negru pe la 1290 », iar pentru d-1 St. Nicolaescu, « Sfânta Mucenită Filoteia este izvorul cel mai de seamă întru adeverirea si luminarea domniei > lui Radu-Negru-Vodă ». Pentru explicarea elementelor tradiţiei, d-1 Al. Lapedatu a arătat că « cel mai însemnat din aceste elemente e cel al legăturii lui Radu-Negru-Vodă cu reşedinţa domnească dela Argeş 3) ». Această legătură se observase în urma descoperirilor din Biserica Domnească, căci Radu-Vodă, al cărui mormânt s’a aflat neatins, este cel care a terminat pictura bisericii şi este deci ctitorul ei, zugrăvit în panoul dela uşa de intrare. Legătura dintre Sfânta Filoteia şi ctitoria lui Radu-Vodă o arată vechile fresce din Biserica Domnească, dintre care unele cuprind scene din vieaţa Sfintei ce au fost lucrate «ne- 9 V. Drâghiceanu, Curtea Domnească din Argeş, « Buletinul Comisiunii monumentelor istorice » 1923, p. 24; Al. Lapedatu, Cum s’a alcătuit tradiţia naţională despre originile Ţării Româneşti, în «Anuarul institutului de istorie naţională», Buc. 1924, p. 289; I. C. Filitti, Despre Negru-Vodă, «Ac. Rom. Mem. secţ. ist. », s. III, t. IV, Buc. 1925, pp. 34—39- . .. ■ a) D. Onciul, In chestia Bisericii Domneşti dela Curtea-de-Argeş, Buc., 1916, p. 14; V. Drâghiceanu, o. cit., p. 24; St. Nicolaescu, Adevărul asupra importantelor descoperiri arheologice dela Curtea-de-Argeş, Buc. 1923, p. 17. 3) Al. Lapedatu, o. cit., p. 300. www.digibuc.ro 219 SFÂNTA FILOTEIA DELA ARGEŞ 3 greşit după o pictură mai veche — după cum arată forma îmbrăcăminteiŢ ». Precum se vede, Sfânta Filoteia este în legătură cu epoca primilor Domni şi cu Biserica Domnească. In capitolul acesta al lucrării, ne propunem să dovedim de unde, de cine si când au fost aduse moaştele Sfintei Muce-niţe la Biserica Domnească din Curtea-de-Argeş. Dar chiar asupra originii Sfintei Filoteia au fost discuţii, căci pentru identificarea ei nu se cunoşteau unele izvoare pe care le vom întrebuinţa în acest studiu. 3 2. Cele trei Sfinte Filoteia. Greutatea identificării Sfintei Filoteia dela Argeş, pentru a i se afla originea, provenea din faptul că se află în hagiografie trei Sfinte Filoteia, asupra cărora s’au emis păreri deosebite. In Biserica românească, Sfânta Filoteia dela Argeş se prăz-nueste la 7 Decemvrie, întrebuintându-se redactiunea « vieţii » şi a « slujbei», scrise în sec. al XlX-lea, precum se va arăta în capitolul despre vieaţa Sfintei în textele bisericeşti. După această «vieaţă», Sfânta Filoteia era originară din Bulgaria, din oraşul Târnova, iar moaştele ei au fost aduse în tară si aşezate, spre cinste şi închinare, în Biserica Domnească din Curtea-de-Argeş de « Io Radul-Voevod ». A doua Sfântă Filoteia a atras de mult interesul slavistilor, deoarece « vieata » ei a fost scrisă către sfârşitul sec. al XlV-lea 3 3 de Eftimie, vestitul Patriarh al Târnovei (1375—1393)2). După această «vieaţă», Sfânta era originară din Moli vot, 0 localitate din Pamfilia, provincie pe coasta sudică a Asiei Mici. După martirizare, moaştele ei au fost aşezate într’o biserică de unde Ţarul Ioniţă Caloian (1197—1207) a pus de 1 le-a adus la Târnova. Moaştele Sfintei au rămas la Târnova 3 __ chiar şi după ce acest oraş a fost cucerit de Turci şi Patriarhul exilat. Cucerirea oraşului Târnova s’a întâmplat la 17 Iulie, *393 3)- ’ * 1901 9 D. Onciul, o. cit., p. 14. a) Emil Kahizniacki, Werke des Patriarchen von Bulgarien Euthymius, Wien, 1901, p. 78: Leben der Heilige Philothea. s) N. lor ga, Geschichte des osmanischen Reiches, I, Gotha, 1908, p. 274. www.digibuc.ro 4 D. R. MAZILU 220 în anul 1395, moaştele Sfintei au fost strămutate la Vidin, cu învoirea Turcilor, din îndemnul Ţarului Sracimir, cumnatul lui Vlaicu-Vodă, cu care ocazie Mitropolitul Ioasaf al Vidi-nului compuse un panegiric despre Sfânta Filoteia 1). A treia Sfântă Filoteia este pomenită la 19 Februarie în Mineiul grecesc2) tipărit la Constantinopol în 1843, după care a fost îndreptat Mineiul românesc 3) tipărit la Mănăstirea Neamţul în 1846, de unde relaţia a trecut în ediţiile următoare ale Mineielor şi în dicţionarul hagiografic al lui Timus4): «întru această zi. Pomenirea Cuvioasei maicei noastre Filothiei cei din Atena. Vezi vieata ei la noul limo- * nariu» 3). în «limonarele» manuscrise din Biblioteca Academiei Române,, n’am găsit pomenit nimic despre această Sfântă5). După alte izvoare, Sfânta Cuvioasă Filoteia din Atena a fost martirizată în 1589, iar moaştele ei se află în Atena 6). ’) E. Kaluzniacki, Aus der panegyrischen Litteratur der Siidslaven, Wien, 1901, p. 89 şi p. 97: Lobrede des Metropoliten von Bdin Joasaphus auf die Heilige Philothea. 2) MHNAION TOY 0EBPOYAPIOY, Constantinopol, 1843, p. 119. 3) Mineiul lunii lui Fevruarie, M. Neamţul, 1846, f. 82 a. Menţiunea nu se face din prima ediţie românească a acestui Mineiu, tipărită de Episcopul Chesarie la Râmnic, 1779. N’am găsit altă indicaţie despre Sfânta Filoteia dela Atena în Mineiele şi Vieţile Sfinţilor slave, greceşti şi româneşti, fie manuscrise, fie tipărituri, ce se află în Biblioteca Academiei Române. 4) Gh. Timuş, Dicţionar aghiografic, Buc. 1898, p. 298. 5) Ms. 2481, Raiul nou = Limonarion = Grădină. Vieaţa sfinţilor pusnici, 1777; idem ms. 2485 din 1780; amândouă dela mân. Ghighiu. Idem în ms. 1314. Ms. 2795, cuprinzând « vieţile » mucenicilor noi, traduse de Petre Idieru, 1817, şi ms. 3020, cuprinzând «vieţile» mucenicilor (Lafsaicon) sec. XVIII-lea, nu cuprind vreo relaţie. N’am găsit vreo informaţie nici la Agapie Landos, Neo; IIcg>ddeiooz, Veneţia, 1780. Nixo5r]fiog 'Ayiooixrjq, Svva^aQioxrj~> Veneţia, 1819, t. III, p. 351, coloana I, sus, indică: 0â.o&Eag 'Oolaţ (veov Aei/icovăgiov) 0Eflgiagii i&‘. 6) IQANNOY rENNAAIOY, O OIKOE TQN MJJENIZEAQN KAI H 021A 0IAO&EH, 1420—1920, Atena, 1929. Acest studiu mi-a fost accesibil prin bunăvoinţa d-lui prof. universitar D. Russo, care mi l-a împrumutat. Voiu arăta elementele mai însemnate ale vieţii Sfintei Filoteia dela Atena, pe care d-1 Stoica Nicolaescu o confundase cu cea căreia Patriarhul Eftimie îi scrisese vieaţa (St. Nicolaescu, o. cit. p. 17), pentru ca să curm erorile bazate pe necunoaşterea lor. Sfânta s’a născut în anul 1522 din părinţi bogaţi, din familia care a dat actualmente pe şeful guvernului grec. Tatăl ei se chema Anghelo Benizelo, iar mama ei Siriga. Aceştia au avut copila, căreia i-au dat numele Revula, numai după ce s’au rugat mult timp lui Dumnezeu în biserică. De foarte tânără (autorul stabileşte documentar că în anul 1538), Revula a fost măritată, contra voinţei ei, care prefera călugărirea. Bărbatul i-a făcut un traiu rău timp de trei ani până când el a murit. Din acea clipă, Revula se, ruga lui Dumnezeu ca să fie primită în vreo mănăstire, însă părinţii ei voiau s’o mărite a doua oară. După zece ani murindu-i părinţii, ea putu să hotărască asupra soartei ei. S’a dus la o mănăstire, schimbându-şi www.digibuc.ro 221 SFÂNTA FILOTEIA DELA ARGEŞ o 3. Identificarea Sfintei Filoteia dela Argeş. Bazat pe identitatea numelui Sfintei Filoteia dela Argeş cu numele Sfintei din scrierile prelaţilor bulgari, precum şi pe faptul că tradiţia spune că Sfânta fusese adusă dela Târnova, d-1 V. Drâghi-ceanu credea în identificarea celor două Sfinte 1). D-1 St. Nicolaescu crezuse întâi că Sfânta Filoteia din scrierile prelaţilor bulgari este aceaşi cu Sfânta Filoteia din Atena 2). Renunţând apoi la această părere, d-sa contestă totuşi putinţa identificării Sfintei Filoteia dela Argeş cu Sfânta a cărei « vieaţă » este cea cunoscută din scrierile prelaţilor bulgari 3). Argumentele sale sunt următoarele patru: 1. moaştele Sfintei Filoteia s’ar fi aflat la Curtea-de-Argeş «cu mult înainte» de 1393, deci moaştele strămutate în 1395, dela Târnova la Vidin, erau ale altei Sfinte cu acelaşi ' nume4); * 9 numele în Filotheia, Având, ca moştenire dela părinţi, o avere mare, Filotheia a făcut spitale, case de adăpost etc., pentru săraci, a căror îngrijire era supraveghiată chiar de ea, La mănăstirea unde locuia Filotheia, veneau femeile ca să-i asculte învăţăturile, într’o noapte de Octomvrie, pe când făceau de veghe cu prilejul prăznuirii unui sfânt, au năvălit Turcii, au închis-o şi i-au cerut să treacă la mahomedanism, Filotheia le-a răspuns că preferă să fie omorîtă ca o martiră a credinţei. Turcii au chinuit-o şi au bătut-o atât de crunt, încât au lăsat-o aproape moartă, Din această cauză după puţin timp, la 19 Februarie, 1589, Filotheia a murit, fiind în vârstă de 67 ani, După 20 de zile, tot locul unde fusese înmormântată era plin de miresme plăcute, Desgropând-o, au aflat-o nestricată ca şi când ar fi fost înmormântată chiar în acea zi, Beatificarea Sfintei s’a făcut pe la anul 1600, Vieaţa i-a fost scrisă de Macarie dela Corint, în noul limonar i s’a tipărit vieaţa la 1819, în Veneţia, 9 V, Drăghiceanu, o. cit., p, 24. Nu preciza însă mai de aproape timpul când s’au adus moaştele sfintei în ţară, în «Buletinul Comisiunii monumentelor istorice», 1931, p. 44, d-1 V, Drăghiceanu adaugă informaţia verbală, primită dela prof, Ivanov din Sofia, că prezenţa în Valahia a Sfintei este menţionată din sec, al XV-lea într’un manuscris bulgar, Informaţia fusese semnalată, dar interpretată greşit, şi de către d-1 St, Nicolaescu, Dela întemeerea Ţării Româneşti, «Noua revistă bisericească», an. VI (1924), nr, 7—8, p, 162, Precizări şi completări aduc în paginile ce urmează. a) St. Nicolaescu, Adevărul asupra importantelor descoperiri arheologice dela Curtea-de-Argeş, p. 17, 8) St, Nicolaescu, Dela întemeerea Ţării Româneşti, « Noua revistă bisericească », an. VI (1924) nr. 7—8, p, 162. D-1 Nicolaescu crede că «vieaţa» Sfintei întrebuinţată în Biserica românească are ca autor tot pe Eftimie, dar nu admite că cele două Sfinte sunt identice. în realitate, precum se va arăta în capitolul al II-lea din prezenta lucrare, « vieaţa » întrebuinţată în Biserica românească are ca autor un Român din sec, al XÎX-lea. 4) Id. ib. p, 162 în notă, www.digibuc.ro 6 D. R. MAZILU 222 2. originea, vieaţa şi minunile celor două Sfinte diferă unele de altele *); 3. Sfânta s’ar fi născut la 1206 şi i s’ar fi adus moaştele la Argeş de către Radu-Negru pe la anul 1223—1224 2); 4. data prăznuirii celor două Sfinte este deosebită 3). Primul argument contra identificării celor două Sfinte se bazează pe datarea greşită a călătoriei lui Constantin Coste-neţki4), vestit cărturar sârb, contemporan cu Patriarhul Ef-timie. Costeneţki, voind să-l vadă pe Eftimie în locul exilului, îl află mort. După d-1 Nicolaescu, călătoria lui Costeneţki şi moartea Patriarhului Eftimie s’ar fi întâmplat în 1393 şi, fiindcă în anul călătoriei moaştele Sfintei Filoteia erau deja la Argeş, nu admite identificarea cu Sfânta despre care se ştie sigur că până în 1395 era încă în Bulgaria, fiind strămutată dela Târnova la Vidin 5). Dacă argumentul s’ar baza pe date sigure, el ar fi complet convingător. Dacă însă Patriarhul Eftimie a murit după anul 1395, atunci călătoria lui Constantin Costeneţki s’a făcut după această dată, iar argumentul d-lui Nicolaescu cade. Din chiar cunoscuta scriere a lui Kaluzniacki din 1901, se observa că data morţii Patriarhului Eftimie nu se putea fixa mai devreme de anul 13966). Până în anul 1905, locul exilului si anul morţii Patriarhului nu se cunoşteau. In acel ti t an, cu ocazia unei întâmplătoare înmormântări în Mănăstirea Bacicovo, în Rodope, în apropiere de Stanimaka 7), s’au găsit mormântul Patriarhului şi o placă de metal cu inscripţia se-pulcrală. Acestea au dovedit deplin că Patriarhul şi-a petrecut *) Id. Adevărul asupra importantelor descoperiri arheologice dela Curtea-de-Argeş, p. 17 şi Dela întemeerea Ţării Româneşti, p. 162. 3) Id. ib. p. 160 în notă. *) Id. ib., p. 162. 4) Denumirea de Costenski, adoptată de d-1 Nicolaescu nu este cea întrebuin- ţată de slavişti pentru Constantin Filosoful, născut în Costeneţ. 6) St. Nicolaescu, Dela întemeerea Ţării Româneşti, p. 162. •) E. Kaluzniacki, Aus der panegyrischen Litteratur der Siidslaven, p. 88, nr. 43: « Euthymius nicht friiher als im Jahre 1396, aber auch nicht spăter als im Jahre 1419 gestorben sein konnte ». ’) Stanimaka este o localitate la sud de Filipopole. www.digibuc.ro 223 SFÂNTA FILOTEIA DELA ARGEŞ 7 ultimele zile în Mănăstirea Bacicovo şi că a murit la 4 Aprilie, 1404 . ’ . . Inscripţia de pe placa sepulcrală, publicată şi în copie fotografică * 2), are textul următor: Gb.(atwa) /HoipH (> y&yamy n p‘fcoc(ui,)eHHO4>d KCCT-knfMKCKdl'0 $ Ebthmhh, Sofia, 1906, pp. 46 şi 49; V. N. Zlatarski, în JI-feTonnci, Ha BtArapcKOTO khiokobho flpy>KecTBO bt, Codita, VI, Sofia, 1906, p. 151. Dr. Alois Hajek, Bulgarien unter der Titrkenherrschaft, Berlin und Leipzig, 1925, p. 11. Cf. şi Dr. W. N. Slatarski, Geschichte der Btdgaren, Leipzig, 1918, I, p. 180. 2) Dr. S. Ţancov, o. cit. p. 46 şi V. N. Zlatarski, o. cit. p. 149. Inscripţia în traducere: « Sfintele moaşte ale lui Eftimie, preasfinţitul Arhiepiscop al marelui oraş Târnova şi Patriarh al Bulgarilor. 1404. 4 Ap. » 3) G. Ivanov, HCTOpHHeCKH H3B"feCTHH H np’k/ţaHHH H3T, JIOBeiIIKO, în „HaBhCTHH Ha HCTopHnecKOTO ApywecTBO bt> Co<})hh“, KHHra IV, Sofia, 1915, pp. 207—217. Cf. şi Annuaire de runiversit^ de Sofia VI. Facult£deTh6ologie. Sofia, 1931, p. 355. www.digibuc.ro 8 D. R. MAZILU 224 26. «pem A iv ce“ 6>ke tfrEp'k'r©* Eh KEcap'm h ii^aecthhc’koh nHcaH©. nÂThiijecTEÎa ...». (2 p.). Urmează adausul: «cIa ace avei w khiiph kivhctjh^hha <|sHrt©c©<|sa, râKo ace pe ca np-knHcaiia SEp'bT’me 3a‘e n©rt©>KH)fivM. . . ne cero Ekiwepe*iennar© k©-ctahthna. Maao 8 heme k©chea\ ca, âa« iv er©EEix cep©ahhke no nP-ke- TIW HAEHKHĂxX'E. 1’SrtT E& lÂK© §MKHHK$ EEITH H*kKOEM$ ÂHApEI©. W ©yME-hhke erAHMÎa EEiBtuaro naTpiap’)fivH tpknob’ckom. npH ypt©ai©ehbwa\8 ij,ji8 A n©crt-k^,HEMS ErthrapoM, whiiiauhS. nono\'L|ieni6A\E BEcicA(rt)Har© Ert. >KHB©Ta CE LţpTB©A\E ©EIIA1K6HÂ. W H3A\dHrt’TECKai'© l^prt EaÂ3HTa. cfia dMSpaVa i^p-k ©yEÎEHar© Ha kocob» meia©wea\e. e aTrk *siia (6901 = 1393)* TOPA4 fi eÎTAIMÎE E-fe, BE CTEHHM-fe)fE fisrNaN-kET CÂ. ALBIRE A k©heii,e jkAtîi© npHEME. AtHwraa nAcama H3©ctaehee H3rt©acenâ © acHTiax cfjfE. npw KwcTaHTi'i©. npnaoEN-kH nAt’kei, A phac’komS îwâHHS. A A«r-AEHCKOAtS îrtapiVvH». <|SHrtOAEE âpl'HlllKOH. A cf-fe NEflrtH. A HNA MH(©)r© u,j5keki ace, nETpHSTHCH naj^wH ca a© «cn©Eani'a, w hemecthbei* bp^wehe Baa'AMijJHYE. T-bM ace A rp©EE cfr© neErk,A,©A\R ©VcxpoA ca a© A“e- ©■* }Ke KWHCTAHTHHE, As A\rta,A,4 CTpajfE EJKIH CER-fe npIHlpAl'E. KHHaCHEAVS 0§MEHÎI© A3AAEAET CA. A©©THr’ aCE MOHACTElpE. AAEÎKE ©ţrMEHHKEI EirAÎAUEBEI Sfip-feTE be MArt-k caMar© A cf-kHmar© HAOCo;|sd »), ducându-se la mănăstirea de lângă Stanimaka, n’a aflat încă în vieaţă pe vestitul Patriarh Eftimie, dar îi citează, dintre operele scrise, şi « vieaţa » Sfintei Filoteia dela Argeş (« 4>hâo^ee dprHiuKOH » 1). Deci, curând după anul 1404, Sfânta Filoteia, a cărei « vieaţă » o scrisese Patriarhul Eftimie, se găsea în Ţara Românească, la Curtea-de-Argeş. Strămutarea moaştelor la Argeş s’a făcut între anul 1395, când Sfânta e adusă dela Târnova la Vidin, şi anul 1404, cam pe când Constantin Costeneţki o ştia la Argeş. . Al doilea argument ce s’a adus contra identificării celor două Sfinte se bazează pe observaţia că redacţiunile «vieţii» lor sunt deosebite. Era natural să fie deosebite, deoarece «vieaţa » Sfintei, în forma întrebuinţată azi de Biserica românească, a fost scrisă 3 * * 9 zidurile au căzut până la temelie din cauza vremurilor necredincioase, care stăpâneau şi astfel mormântul sfântului s’a făcut necunoscut până astăzi. Acelaşi Constantin de mic şi-a legat frica de Dumnezeu dându-se învăţăturii cărţii. A venit în mănăstirea unde ucenicii lui Eftimie l-au aflat de mic şi pe însuşi preasfinţitul Eftimie nu-1 află viu şi încă...» [Traducerea a fost făcută cu ajutorul d-lui Damian P. Bogdan, doctorand în 1. slavă]. 9 G. Ivanov, o. cit., p. 217. Costeneţki, ca şi toţi slaviştii care s’au ocupat cu scrierile Patriarhului Eftimie, nu pomeneşte decât o singură Sfântă Filoteia, căreia prelatul bulgar îi scrisese «vieaţa ». www.digibuc.ro IO D. R. MAZILU 226 târziu în sec. al XlX-lea, din auzite 1), aşa că nu se poate pune bază pe ea pentru concluziuni istorice, ci ne putem servi de ea doar pentru o îndrumare vagă a cercetărilor. Această redacţiune nouă s’a făcut deoarece se pierduse vechiul text slavon, fiind luat de un boer, care nu l-a mai restituit 2). Argumentul al treilea este considerat ca foarte important de către d-1 Stoica Nicolaescu, deoarece crede că îl găseşte chiar în textul vieţii Sfintei, în forma scrisă de autorul ei. Dacă d-1 St. Nicolaescu ar fi ştiut însă că cele mai vechi texte ale «vieţii» şi «slujbei» nu cuprind datarea, care s’a adăugat mai târziu, numai în ediţiile slujbei, n’ar mai fi încercat să se sprijine pe textul vieţii Sfintei Filoteia pentru a argumenta existenţa unui Domn Radu-Negru înainte de anul 1300. Necunoscând însă împrejurările recente ale redactării şi deci lipsa de valoare istorică a acestor texte noi, d-1 St. Nicolaescu afirma că « Sfânta Muceniţă Filoteia s’a născut în cetatea Târnova din Bulgaria la 1206 şi a fost martirizată între anii 1223—1224 3) ». Datările nu numai că n’au temeiu istoric, căci nici o ediţie a «vieţii» n’arată vreun an, dar sunt stabilite arbitrar, deoarece le menţionează numai redacţiunile «slujbei)) tipărite recent4). Ba chiar în ele anii diferă (1215 sau 1290 sau chiar 1513). Erorile datării sunt oglinda cunoştinţelor vremii, către mijlocul şi în a Il-a jumătate a sec. al XlX-lea, bazate pe erorile tradiţiei în legătură cu Radu-Negru-Vodă 5 б). x) « Vieaţa » Sfintei Filoteia nu s’a tradus din ruseşte, cum credea d-1 St. Nicolaescu, căci « Vieţile Sfinţilor », tipărite la Mân. Neamţul (1807—1815), au avut şi alte izvoare. Vezi mai departe în prezenta lucrare pp. 42—52. 2) Pierderea textului slavon, întrebuinţat la Curtea-de-Argeş, e relatată de Mitropolitul Neofit Cretanul, în anul 1746. Cf. ms. 2106 din Bibi. Ac. Rom. A fost tradus din greceşte de Arhim. Genadie Enăceanu şi publicat în «Biserica ortodoxă română», Buc. II, 1875—1876, pp. 317, 634—635. Cf. şi V. Drăghiceanu, o. cit., p. 24. а) St. Nicolaescu, Adevărul asupra importantelor descoperiri arheologice dela Curtea-de-Argeş, p. 17 şi Dela întemeerea Ţării1 Româneşti, p. 160. Elemente noi în discuţie nu aduce Nicolae Argeş [= N. P. Duţă], Legăturile dintre Curtea-de-Argeş şi cetatea Ternovei, în ziarul «Albina », an III, 1923, nr. 168 şi 169, precum şi în foiletoanele următoare; idem, Radu-Negru-Basarabă, Buc. 1925; dease-menea nici D. Casseli, Biserica Sf. Niculae Domnesc din Curtea-de-Argeş, în « Revista pentru istorie, arheologie şi filologie *, voi. XVI, 1922, Buc. p. 137. 4) însă versiunile manuscrise ale «slujbei», după care s’a făcut tipăritura, n’arată vreun an. Vezi pp. 61—64 din prezenta lucrare. б) Pentru tradiţia greşită relativ la Radu-Negru-Vodă, cf. D. Onciul, Originile Principatelor Rotnâne Buc., 1889, p. 61: Confuziune în şirul şi la timpul Domnilor; cf. şi Al. Lapedatu şi Filitti, o. cit. www.digibuc.ro 227 SFÂNTA FILOTEIA DELA ARGEŞ Dacă Sfânta Filoteia ar fi fost la Târnova o martiră locală, nu adusă din lumea grecească, din Asia Mică 1), cultul ei s’ar fi introdus în calendarul bisericesc al oraşului Târnova, din 1272, în care sunt trecuţi toţi sfinţii prăznuiţi acolo 2). Dacă Sfânta Filoteia s’ar fi prăznuit la Curtea-de-Argeş încă din 1224, atunci «vieaţa» ei s’ar fi găsit în sbornicul slav din anul 1360, cuprinzând «vieţi » de sfinte, scrise din «grija » şi « din porunca » Ţariţei Anca a Vidinului, soţia lui Sraci-mir, originară dela Argeş 3). Ultimul argument contra identificării nu este sprijinit nici măcar pe vreo ipoteză. Datarea deosebită a prăznuirii celor două Sfinte nu este un argument deplin, deoarece nu se arată că s’ar face după acelaşi eveniment: fie data morţii, fie data aducerii moaştelor etc. Datarea prăznuirii unui sfânt se poate face după oricare din aceste evenimente. Se poate ca data prăznuirii să se fi fixat în Bulgaria după unul din evenimente, iar în Ţara Românească după altul. S’au întâmplat cazuri ca prăznuirea aceluiaşi sfânt să se fi introdus în cultul unui popor în diferite zile ale anului. Când se observa potrivirea de nume, crezându-se că sunt sfinţi deosebiţi, se adăugau fiecăruia noi elemente hagiografice pentru ca să se facă diferenţierea « vieţilor». Aşa s’a întâmplat cu Sfântul Alexe, Sfântul Mina etc. Data de 7 Decemvrie, aleasă pentru prăznuirea Sfintei Filoteia, apare în evidentă legătură cu hramul vechiu al Bisericii Domneşti, Sfântul Nicolae, prăznuit la 6 Decemvrie. Vechiul hram este ales probabil după numele lui Nicolae Alexandru Basarab (1352—1364), la începutul domniei căruia biserica era zidită, însă nezugrăvită, căci pe mortarul peretelui nordic s’a găsit sgâriat cu cuţitul cunoscuta însemnare din 1352 despre moartea marelui Basarab, tatăl său. Aducân-du-se moaştele Sfintei Filoteia în Biserica Domnească, aceasta a căpătat un deosebit prestigiu şi s’a fixat prăznuirea Sfintei x) Numele Sfintei e grecesc: Filothea = iubitoare de Dumnezeu. 2) Joannes Martinov, Annus ecclesiasticus graeco-slavicus, Bruxellis, 1863, p. 337 (Sf. Paraschiva este menţionată la 14 Octomvrie). 3) Era fiica Doamnei Clara şi a lui Alexandru-Vodă şi soră a lui Vlaicu-Vodă. . Despre acest sbornic, cuprinzând şi « vieaţa » Sfintei Paraschiva, cf. N. Iorga, Domniţa Anca ţi patronagiul ei literar (1360). «Ac. Rom. Mem. Secţ. Ist.», s. III, t. IV, Buc. 1925, p. 373 şi St. Nicolaescu, Păstorirea Mitropolitului primat al Ungrovlahiei Hariton, Craiova, pp. 8—9, n. 1. www.digibuc.ro 12 D. R. MAZILU 228 în ziua următoare vechiului hram al bisericii x). Din ce an datează această prăznuire a Sfintei, nici un izvor nu menţionează. Avându-se în vedere regulile cultului ortodox, probabil că s’a făcut chiar din anul aducerii moaştelor. în concluzie, observăm că argumentele aduse contra identificării celor două Sfinte Filoteia n’au o bază temeinică, fiindcă nu sunt sprijinite pe informaţii adevărate 1 2). Adevărul este deci că Sfânta Filoteia dela Argeş este identică cu Sfânta din scrierile prelaţilor bulgari şi deci este originară din Pamfilia, provincie de pe coasta sudică a Asiei Mici. După martirizare, moaştele i-au fost aşezate într’o biserică unde Ţarul Ioniţă Caloian (1197—1207) a trimes de i le-a adus la Târnova. în acest oraş au stat până în anul 1395, când au fost strămutate la Yidin. De acolo, moaştele au fost aduse la Curtea-de-Argeş, între 1395—1404, când Domn al Ţării Româneşti era Mircea cel Bătrân. > 4. împrejurările strămutării moaştelor Sfintei la Curtea-de-Argeş. în răstimpul dintre 1395—1404, s’au întâmplat unele fapte, care ar putea lămuri împrejurările în care moaştele Sfintei Filoteia au fost strămutate în ţară. Moaştele Sfintei Paraschiva, a cărei «vieată » a fost scrisă tot de Patriarhul Eftimie, au fost şi ele strămutate dela Târnova la Vidin, din cauza Turcilor3). Sultanul Baiazid, cunoscând veneraţia creştinilor pentru sfinţi, le-ar fi dăruit lui Mircea, care le-ar fi strămutat în ţară. După înfrângerea creştinilor la .Nicopole (1396), sultanul a trecut în Ţara Românească pentru a se răsbuna pe Mircea. Cu această ocazie, ar fi luat înapoi moaştele Sfintei Paraschiva şi le-a dăruit kneghinei Serbiei, care le-a strămutat la Bel- 1) Aşa precum Sfântului Dimitrie Basarabov i s’a fixat hramul la 27 Octomvrie, a doua zi după Sfântul Dumitru. 2) Totuşi trebue să recunoaştem că d-1 St. Nicolaescu s’a ocupat cu pasiune de chestiune, aducând unele izvoare noi. s) Episc. Melchisedec, Viaţa şi scrierile lui Grigorie Ţamblac, în «An. Ac. Rom. », s. II, voi. VI, p. 35 şi Viaţa şi minunile Cuv. Maicei noastre Paraschivei cei nouă şi istoricul sfintelor ei moaşte. Buc. 1889, p. 4. Cf. E. Kaluzniacki, Werke des Patriarchen von Bulgarien Euthymius, p. 433. www.digibuc.ro 229 SFÂNTA PILOTEI A DELA ARGEŞ 13 grad, după cum ne informează Grigore Ţamblac în panegiricul Sfintei, pe care l-a scris între 1427—1431 *). Odată cu moaştele Sfintei Paraschiva se poate ca Mircea să fi primit şi moaştele Sfintei Filoteia, pe care însă Sultanul nu le va fi găsit ca să le ia înapoi. S’ar putea face însă şi altă ipoteză. După înfrângerea creştinilor la Nicopole, Sracimir, ţarul din Vidin, îşi pierdu stăpânirea, iar Ţara Românească deveni locul de refugiu al unei « mulţimi de oameni, împreună cu boeri şi clerici * 2) ». N’ar fi exclus ca aceştia să fi adus si moaştele Sfintei, care vor fi fost reţinute de Mircea, ruda lui Sracimir. Cu prilejul refugiului, s’au adus în ţară, printre multe manuscrise ale vechii literaturi slave, si unele dintre scrierile Patriarhului Eftimie, ce ni s’au păstrat în mănăstirile noastre. Dintre aceste scrieri, «vieaţa » Sfintei Filoteia s’a păstrat în vechiul centru de cultură, care este Mănăstirea Neamţul 3), şi în Mănăstirea Vatra-Moldoviţei 4). Dela Mănăstirea Neamţul, manuscrisul slav, cuprinzând «vieaţa » Sfintei Filoteia, a trecut în proprietatea Academiei Române, în a cărei bibliotecă se află5). Manuscrisul acesta este o copie din 1582 după un manuscris din 1441, precum se arată la sfârsit, într’o însemnare slavonă: 9 7 «Oi'A KHHrd nOIlOKH AlONA^S .Mh^AH/TK 3A S 3/î H 3 AC KATO 3„c aTcu,a ak ei», iar mai jos: «raKpiHA HCI1HCA CÎH CT^BWpNHK KA'feT » 6) • ') Melchisedec, Viaţa şi scrierile lui Grigorie Ţamblac, p. 35. 2) Const. Jirefiec, Geschichte der Bulgaren, Prag, 1876, p. 356. 3) Episc. Melchisedec, Catalog. Mst. Neamţ, în « Revista pentru istorie, arheologie şi filologie », an. II, voi. III, p. 131. Cf. Kaluzniacki, Werke des Pa-triarchen von Bulgarien Euthymius, p. CVIII şi Iaţimirsckiî, CJiaBRHCKia H pycCKÎH pyKomicH pyMbiHCKHxi, 6n6jiioTeKi>, S. Peterburg, 1905, p. 795. *) Claudio Isopescu, L’arte religiosa Moldava della Bucovina, în rev. Costruire, Roma, Iunie, 1927, anul IV, nr. 6, p. 40. B) Ms. slav. 165, f. 189 b. « Vieaţa ti Sfintei e scrisă pe 15 foi. 6) în traducere: «Această carte a înoit-o monahul Mihail pentru 6 zloţi şi 6 aspri, în anul 7090 (= 1582) luna August 15 » (ca indicaţie paleografică #G = 90); apoi « Gavriil a scris acest sbornic în anul 6949 (= 1441). Prin ultimele cuvinte se însemna scriitorul manuscrisului după care se făcuse copia. Gavriil este vestit prin multe alte lucrări ale sale, cf. N. Iorga, Istoria Bisericii româneşti, I, Vălenii-de-Munte, 1908, p. 54 şi E. Kaluzniacki, CfiopHHKll HHMeilKaro MOHacTbipa No. 20 11 106, S. Peterburg, 1907, p. 3. www.digibuc.ro 14 D. R. MAZILU 23° Din această însemnare se mai vede că monahul Mihail a fost plătit pentru munca sa de copist, deci el n’a scris manuscrisul pentru mulţumirea sa sufletească, ci fiindcă i se ceruse să-l scrie, cuprinsul lui fiind preţuit. Se ştie că în mănăstirile unde erau copişti dibaci se copiau manuscrise pentru bisericile care aveau nevoie de ele. Altul dintre manuscrisele slave dela Mănăstirea Neamţul aduce j dovada că, încă din vremea patriarhatului lui Eftimie, clerul nostru îi cerea sfaturi pentru întărirea credinţei. In acel manuscris se găseau corespondenţa Patriarhului Eftimie cu ieromonahul Nicodim, egumenul Tismanei, care îl întrebase în oarecare chestiuni teologice, şi corespondenţa aceluiaşi Patriarh Eftimie cu Antim, Mitropolit al Ungro-Vlahiei, pe vremea lui Mircea 1). Acest manuscris a dispărut 2 3), însă corespondenţa a fost publicată de Kaluzniacki z). Insusi Constantin Costenetki scrie că Eftimie era lumina care lumina chiar şi în ţările române 4). Legăturile acestea religioase, precum şi cunoscutele legături de înrudire ale Domnilor noştri cu Ţarii din Târnova şi Vidin, au făcut ca, în faţa invaziei turceşti, ţările române să fie un natural loc de refugiu şi deci un bun loc pentru aducerea moaştelor Sfintei Filoteia 5 6). . Pentru datarea aducerii moaştelor sunt foarte interesante observaţiile lui Onciul, care însă nu ştia că Sfânta a fost adusă *) Melchisedec, Catalog. Mst. Neamţ, p. 130, nr. 10. 2) Relativ la această dispariţie, d-1 N. Iorga scrie: «E o adevărată ruşine pentru gospodăria noastră culturală că am lăsat să se ia dela Mănăstirea Neamţului, sbor-nicul slavon nr. 10» (Ist. Bis. rom., I, Vălenii-de-Munte, 1908, p. 39, n. 5). « Manuscrisul l-a înstrăinat, după cât se pare, Iaţimirschi » (id. o. cit., p. 46, n. 3). Presupunerea pare întemeiată nu numai fiindcă Iaţimirschil a fost surprins odată cu o asemenea faptă (în biblioteca Academiei Române), ci pentrucă manuscrisul a fost studiat de Kaluzniacki întovărăşit de I. Bogdan încă din 1894 şi apoi Iaţimirschil a cercetat manuscrisele mănăstirii Neamţul pentru a începe publicarea descrierii lor în 1898, la Moscova. în 1899, prof. Onciul n’a mai găsit manuscrisul (Kaluzniacki, Werke des Patriarchen von Bulgarien Euthymius, 1901, pp. XXXIII şi n. 2, LXVI, CVII—CVIII şi n. 1). 3) E. Kaluzniacki, Werke des Patriarchen von Bulgarien Euthymius, pp. 205—224 şi 240—251. Despre influenţa literară bulgară şi sârbă la Români, cf. P. P. Panaitescu, La litterature slavo-roumaine (XV-e—XVII-e sihcles) et son importance pour l’histoire des litteratures slaves. V Praze, 1931, p. 4. *) E. Kaluzniacki, Aus der panegyrischen Litteratur der Sudslaven p. 83, nr. 29. 6) Este semnificativ faptul că un mare logofăt al lui Mircea, călugărindu-se, ia numele Filoteiu. Despre el, cf. P. P. Panaitescu, o. cit., p. 5. www.digibuc.ro 231 SFÂNTA FILOTEIA DELA ARGEŞ 15 pe vremea lui Mircea: « Pe stâlpul din stânga (nord) dinaintea altarului se află în pictură mai nouă, cu inscripţiuni româneşti, compoziţiuni ce reprezintă episoade din vieaţa Sfintei Filoteia şi aducerea moaştelor ei la Curtea-de-Argeş, negreşit după o pictură mai veche — după cum arată forma îmbrăcămintei. Intre persoanele ce asistă, sunt înfăţişaţi: voevodul Radu-Negru, arhiepiscopul de Târnova şi doi episcopi români. Ţara Românească avea 2 episcopi abia dela anul 1370, când Vladislav I înfiinţează «mitropolia» Severinului, ca a Il-a episcopie a ţării x) ». Astfel se vede că, deşi adusă în ţară după moartea lui Radu-Vodă, totuşi tradiţia a făcut legătura cu el, prin faptul că moaştele Sfintei Filoteia au fost aşezate în ctitoria lui. » In lumina contribuţiilor acestui studiu, bazat pe izvoare noi, prin care am arătat documentat de unde, de cine şi când au fost aduse în tară moaştele Sfintei Filoteia, discuţia în legătură cu problema originilor Ţării Româneşti ia o nouă înfăţişare. Pe bună dreptate s’a zis că « această vieaţă este un argument decisiv», căci, părăsind terenul ipotezelor istorice, pentru moaştele Sfintei Filoteia putem afirma cu certitudine că au fost aduse în ţară în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. Această certitudine se sprijină chiar pe izvoare contemporane cu evenimentele şi deci poate pune în evidenţă cât de greşită a fost tradiţia, când vorbea de un Radu-Negru-Vodă înainte de 1300, pe vremea căruia s’ar fi adus în ţară moaştele Sfintei. Peste şapte secole au trecut de când moaştele Sfintei au părăsit ţara înverzită ce se oglindeşte în valurile sclipitoare ale mării din sudul visător al verilor îndelungi. Cultul ei a deschis larg porţile armoniei cereşti pentru popoarele prin mijlocul cărora trecând le-a aprins în suflete scânteia veşniciei. Stă-pânitori înauriţi şi umili ţărani cu faţa de aramă şi-au plecat cucernic frunţile şi genunchii la trecerea Sfintei a cărei mucenicie, din scurta vieaţă pământească, a fost sporită de chinurile rătăcirii spre loc de odihnă, în faţa năvalei păgâneşti. Peste l l) D. Onciul, In chestia Bisericii Domneşti dela Curtea-de-Argeş, Buc. 1916, p. 14. www.digibuc.ro l6 D. R. MAZILU 232 cinci secole au trecut de când Mircea, cavaler al credinţei, a întâmpinat sfintele moaşte la ţărmurile Dunării, de unde le-a purtat spre freamătul brazilor din munţii ce-şi înalţă cele mai înalte creste pe Argeş în sus. Sfânta Filoteia, adusă în timpul când se statorniceau destinele neamului nostru, ne-a arătat în chip simbolic, prin numele şi vieaţa ei, că numai prin iubirea de Dumnezeu ne putem menţine fiinţa naţională, iar Biserica românească a numit-o «patroană a Ţării». 5. Ştiri istorice despre moaştele Sfintei la Curtea-de-Argeş. Cea dintâi informaţie despre prezenţa la Argeş a moaştelor Sfintei Filoteia ne-o dă Constantin Costeneţki, curând după 1404, precum am văzut. Gavriil, Pro tul Atosului, care a asistat la sfinţirea bisericii catedrale din Curtea-de-Argeş, în August, 1517, chemat de Neagoe-Vodă, povesteşte vieaţa Patriarhului Nifon, trecut, după moarte, în rândul sfinţilor, parte din moaşte păstrându-i-se la Curtea-de-Argeş Ţ. In această scriere, cuprinzând relaţii preţioase despre evenimentele şi bisericile din ţară, Sfânta Filoteia nu este menţionată, dar nici Biserica Domnească. Pe la 1653, Patriarhul Macarie de Antiohia, vizitând ţările române, secretarul său, Paul de Alep, face descrierea acestei călătorii, în care, relatându-ni-se vizita la Curtea-de-Argeş, ni se dau ştiri despre moaştele Sfintei: «...Biserica din oraş, cu hramul Sfântului Neculai, despre care se zice a fi cea dintâi biserică zidită acolo şi în care se află moaştele unei tinere fecioare martire, Sfânta Filoteia. Tatăl său se zice că fusese un mare sgârcit şi, în acele vremi, fiind pe acolo o straşnică lipsă de pâine, această tânără fecioară, fără ştirea tatălui ei, împărţea merinde la săraci. Intr’o zi, el veni fără veste şi o găsi în această ocupare şi pe dată îi tăie ') Despre « vieaţa » Patriarhului Nifon, cf. Diac. Dr. Nic. M. Popescu, Nifon II, Patriarhul Constantinopolului, «An. Ac. Rom. *, S. II, t. 36, 1914, pp. 731—798 şi D. Mazilu, Contribuţiuni la studiul vieţii Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului, Bucureşti, 1928. (Ultimul studiu a fost premiat de Universitatea din Bucureşti cu premiul Hillel). www.digibuc.ro 233 SFÂNTA FILOTEIA DELA ARGEŞ 17 capul. Trupul ei se păstrează încă; ea are un sinaxar sau un serviciu particular al său şi neîncetat face numeroase minuni. Noi avurăm norocul să ne închinăm la moaştele ei x) ». Din cele spuse de Paul de Alep, se observă că la sfârşitul domniei lui Matei Basarab, Sfânta Filoteia avea faimă prin minunile făcute. Despre starea moaştelor, Paul de Alep face însă o confuzie, căci tradiţia spune că Sfânta a fost lovită la picior, iar nu la cap, care nu prezintă urmă de lovire * 2). Neofit Cretanul (din Creta), ajuns mitropolit al Ungro-Vla-hiei subt Const. Mavrocordat şi păstorind dela 1738—1754, povesteşte impresiile călătoriei sale pastorale din 1746, într’un fel de condică: « La Curtea-de-Argeş, am rămas până la 19 Iulie, sâmbătă, unde am oficiat şi pomenit pre Ctitor, precum oficiasem şi în oraş, la biserica lui Radu-Negru-Vodă, cu hramul Sfântului Nicolai, unde se află relicviile Sfintei martire Filoteia, pre care le-am văzut şi sărutat, dela care lipsesc degetul din mijloc dela mâna dreaptă din încheetura din mijloc, precum şi picioarele dela glesne în jos... Cea dintâi biserică creştinească, ce s’a zidit în Valahia, este aceasta unde se află relicviile Sfintei Martire Filoteia 3) ». în « vieaţa » Sfântului Nicodim de Tismana, retipărită după cea scrisă pe la 1763 de Partenie, Episcopul Râmnicului4), la care s’au făcut adăugiri de către editori după izvoare vechi, se menţionează si moaştele Sfintei: j ii ') Emilia Cioran, Călătoriile Patriarhului Macarie de Antiohia în Ţările Române, 1653—1658, Buc, 1900, p. 142. 2) Fapt întărit mie în 1924 şi de către P. S. S. Arhiereul Platon Ciosu, dela Sf. Patriarhie din Bucureşti, care a servit la Argeş, precum şi de către Eugenia şi Maria Cristescu, care au îmbrăcat, după războiu, moaştele Sfintei Filoteia. 3) Ms. 2106 din Bibi. Ac. Rom. Cf. traducerea Arhim. Genadie Enăceanu, «Biserica ortodoxă română », Buc. II, 1875—1876, pp. 634—636. Cf. ibid., p. 317, titlul însemnărilor: « Notele călătoriei ce am făcut prin eparhia noastră, în zilele prea înălţatului şi de Dumnezeu iubitorul Domn Ion Const. Nicolae Voevod *. 4) N. Iorga, Istoria Bisericii româneşti, II, p. 152 şi n. 2. Slujba i s’a tipărit în 1767. Cf. I. C. Filitti, o. cit., p. 6, n. 1. j2 A, R. — Memoriile Secţiunii Literare, Seria III, Tom, VI. www.digibuc.ro i8 D. R. MAZILU 234 « Radu-Negru-Voevod au adus sântele moaşte ale Sântei Fi-loteia, de le-au aşezat în Biserica sa cea domnească din oraşul Argeşului, care stau şi acum până astăzi *) ». . In prefaţa Mineiului pe Noemvrie, tipărit în 1778, la Râmnic de Episcopul Chesarie, se face menţiune despre moaştele Sfintei: «Iar zidirea Mănăstirilor s’au început dela Radul-Voevod ce-i zic Negrul, întâiul Domn al ţării, carele au zidit Mănăstirea din Câmpul-lung şi Beserica din Târgul Argeşului, unde să află sfintele moaşte ale Mucenitei Filothiîa * 2) ». Din menţionările prelaţilor români din sec. al XVlII-lea, se observă că se formase tradiţia legăturilor între Sfânta Fi-loteia şi Radu-Vodă, de sigur pentrucă moaştele erau aşezate în ctitoria lui. Intr’o descriere de călătorie a unui Francez, apărută la Paris, în 1846, ni se dau impresiile culese la Argeş, în 1836: « Corpul Sfintei Filoteia, pe care îl puturăm vedea, este culcat într’un sicriu, acoperit cu plăci de argint şi aşezat în mijlocul bisericii. Toţi credincioşii au voie să-i sărute fruntea şi mâna. Ea este închisă într’un fel de mănuşă de argint masiv, deschisă la spate, pentru ca să se poată observa după placul fiecăruia. Alăturea de sicriu se găseşte o cutie, în care se depun daruri pentru săraci. înainte de a ne îndepărta, făcurăm ca toată lumea: sărutarăm fruntea şi mâna stângă a Sfintei Filoteia şi depuserăm în cutie umilul nostru dar 3) ». Subt Bibescu-Vodă (1842—1848), se făcu pentru moaştele Sfintei Filoteia « un pat monument'», poruncit la Viena 4). In 1857, Dincă Brătianu făcea «odăile de bolnavi», pentru suferinzii ce veneau la Sfânta Filoteia. x) Viaţa lui Nicodim, (ed. 1883), p. 67. 2) I. Bianu şi Nerva Hodoş, Bibliografia românească veche, voi. II, p. 227 (în prefaţa Mineiului). 3) Stanislas Bellanger, Le kiroutza, voyage en Moldo-Valachie, Paris, 1846, t. II, cap. XII, pp. 461—462. 4) V. Drăghiceanu o. cit., p. 40. www.digibuc.ro 235 SFÂNTA FILOTEIA DELA ARGEŞ 19 Safta Prijbeanca dăruia pentru acele odăi venitul rămas de-la părinţii ei, Maria şi Paharnicul Grigorie Drăgănescul 1 2 * 4). In 1867, moaştele Sfintei Filoteia au fost aduse, în procesiune de ploaie, la Ploieşti, Mizil, Buzău şi Bucureşti, căci fusese mare secetă: «Orăşenii Ploesteni si locuitorii districtului, în memoria acestei minuni, au zidit în numele Sfintei Filotei o biserică în Ploesti si i-au îmbrăcat sicriul cu argint. Orăsanii Buzeului au ridicat un monument lângă crâng, unde s’a săvârşit serviciul cu sfintele Moaşte, pentru pomenirea aceştii zile 2) ». In anul 1893, Biserica Domnească fiind închisă, deoarece ameninţa să se prăbuşească, moaştele Sfintei au fost «transportate şi cu serviciul în biserica filială Sfântul Gheorghe... Filiala este construită de zid, în locul alteia vechi, la anul 1844, de Anghelet 3) ». După ce biserica Sfântul Gheorghe a ars, moaştele au fost mutate la biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului, din Olari. In timpul războiului (1916—1919), moaştele au fost ţinute în paraclisul Bisericii Antim din Bucureşti. După războiu, moaştele Sfintei Filoteia au fost readuse la Curtea-de-Argeş şi aşezate în catedrala lui Neagoe-Vodă. Iarna sunt ţinute în capela regală4). In decursul vremii, Biserica Domnească a suferit reparaţii, care totuşi nu i-au schimbat înfăţişarea. D-l prof. N. lor ga crede « că acel care a dres-o, trebue să fi fost Neagoe-Vodă, dela începutul veacului XVI, care, clădind frumoasa mănăstire de deasupra râului, n’a putut să lase în uitare vechea biserică, atât de apropiată, a străbunilor săi 5 6) ». Restaurările anterioare făcute Bisericii Domneşti îi adău-gaseră două turle. 1) Id. ibid., p. 40. 2) Iconomu Petru Bărbulescu, în prefaţa «Către cititori t> din «Slujba Sfintei Fecioare Filotei, Buzeu, 1868. 8) Econ. Stavrof. Dim. Lascăr, «Calendar bisericesc ortodox al jud. Argeş ». Piteşti, 1899, p. 55. în «Buletinul Comisiunii monumentelor istorice», Buc. 1923, p. 78, se arată data de 9 Ianuarie, 1894, când biserica a fost închisă. *) Informaţiile ultime sunt culese la Curtea-de-Argeş, dela Eugenia şi M. Cris-tescu. 6) N. Iorga, «Istoria Bisericii româneştiI, p. 30, n. 2. J 2* www.digibuc.ro 20 D. R. MAZILU 236 Restaurarea începută în 1911, din iniţiativa şi subt controlul Comisiunii monumentelor istorice, a redat acestei vechi biserici, în care s’au păstrat moaştele Sfintei Filoteia, patroana Ţării Româneşti, toată măreţia arhitecturii ei simple, dar impunătoare, de odinioară. Astăzi, Biserica Domnească ni se înfăţişează asa cum Gabriel Millet i-a definit stilul, în care a fost clădită, prin următoarea expresie plastică: « o cupolă aşezată peste o cruce 1) ». Biserica Domnească are în clopotniţa nouă de lângă poartă două clopote. Pe cel mai mare se găseşte următoarea inscripţie românească din 1812: «Acest clopot este al Sfintei Biserici Domneşti din oraşul Argeş, hramul Sfântul Nicolae, unde se află şi sfintele moaşte ale Mucenicei Filotheia, şi care biserică este zidită de răposatul întru fericire Io Radu I Vodă Negru, întâiul Domn al ţării, care au stătut la leat 6798 (= 1290) şi se vede că şi acest clopot să fie făcut tot de el şi a stătut până la leat 1788, când a avut războiu Poarta Otomanicească cu cea Kezaricească şi s’au sfărâmat urechile de ostaşi, iar acum leat 1812, în zilele stăpânirii marelui împărat a toată Rusia, Alexandru Pavlovici, s’au prefăcut de Prea Sfinţia Sa întâiul episcop al Argeşului Chir Iosif, mai adăugând şi material prin purt[ăto]are de grijă a mea Arhimandrit Theodosie, Năstavnic Sfintei Monastiri Kozanciei. De Georg Volf. Meşt. ot Sibiu 2) ». Toate ştirile istorice despre prezenţa multiseculară a moaştelor Sfintei Filoteia pe pământ românesc, în capitala Basa-rabilor, ne arată că Biserica Domnească devenise un loc de închinăciune pioasă, un altar de care se legau nădejdi de mântuire trupească şi sufletească. Iar când natura se arăta vitregă Românului, însetând pământul de apa roditoare a cerului, Sfânta pleca la drum lung, peste drumuri prăfuite şi arse de soare, până spre fumuriul zării, pentru ca, la întoarcerea-i spre locul de necurmată binefacere, să fie întâmpinată de iarba * *) l) G. Millet, L’ecole grecque dans Varchitecture byzantine, Paris 1916, pp. 54—55, cf. N. Ghica-Budeşti, Arhitectura Bisericii Domneşti, < Bulet. Comis. mon. ist.», 1923, P. I0S- *) C. Bilciurescu, Mănăst. şi biser. din România, Buc. 1890, p. 239. www.digibuc.ro 237 SFÂNTA FILOTEIA DELA ARGEŞ 21 câmpului, înălţată de ploaie spre cer ca şi fruntea omului întărit de puterea credinţei. II. VIE AŢA SFINTEI ÎN TEXTELE BISERICEŞTI. i. Ce este o «vieaţă» de sfânt. încă dela începutul creştinismului, tăria voinţei nesovăielnice întru a urmări virtuţile creştine a făcut din om un sfânt. Prin această trecere în rândul sfinţilor, se aducea prinosul de admiraţie pentru acela care s’a ridicat, prin vieaţa sa, deasupra oamenilor şi vremurilor. Glorificarea virtuţii aducea moralizarea maselor populare. Pentru oamenii simpli era chiar o nevoie, fiindcă ei nu puteau să se ridice până la frumuseţea înţelegerii unui Dumnezeu abstract, revelat prin subtilităţi metafizice. Fapta, care era vieaţa sfântului, vădit prin minunile sale, reliefa forţa morală din sufletul omului, care îl uneşte cu Dumnezeu mai mult decât teoria abstractă. In ceea ce priveşte cultul sfinţilor, Mitropolitul Moldovei, Veniamin Costachi, găseşte o frumoasă comparaţie: « Vieţile si laudele sfinţilor să aseamănă strălucirii stelelor... al cărora numele deşi nu-1 ştim, pentru mulţimea lor, însă de frumuseţea strălucirii lor ne minunăm. într’acest chip iaste şi strălucirea vieţilor sfinţilor ». Un studiu de ansamblu al legendelor hagiografice lipsea în literatura românească, chiar până în timpul din urmă, când d-1 prof. universitar N. Cartojan a determinat caracteristicile distinctive ale acestui gen literar şi a arătat prin ce se leagă de literatura populară 2). în acest studiu se arată că nu numai Biserica, dar chiar împăraţii bizantini arătau o foarte mare consideraţie pentru sfinţi, încât «ne putem închipui cu câtă veneraţie îi priveau masele naive şi credule ale poporului, care se adunau în jurul lor pentru a le cere ajutorul în boale şi nenorociri. Trupul lor era socotit ca făcător de minuni şi după moarte; şi nu odată s’au văzut cetăţile luptându-se pentru moaştele unui ascet, socotit ca sfânt3) ». J)Vieţile Sfinţilor din luna Septemvrie, M. Neamţul, 1807, prefaţă, foaia 5. în Vieţile Sfinţilor, Chişinău, 1909, voi. I, p. 3, citatul este atribuit lui Metafrast. a) N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, voi. I, Buc., 1929, p. 137: Legende hagiografice. Ci. şi bogata bibliografie asupra literaturii universale şi române în legătură cu legendele studiate. 3) N. Cartojan, o. cit., p. 139. www.digibuc.ro D. R. MAZILU 238 22 Deseori, mai ales în timpurile mai noi ale creştinismului, sfântul era dintr’o ţară străină aceleia unde i se păstrau moaştele. Era necesară această înstrăinare, deoarece în tara sa nimeni nu este crezut sfânt şi profet. Prin necunoaşterea precisă a vieţii sfântului, i se putea adăuga un impresionant caracter mistic, prin elemente de vieţuire exotică. Vieţile sfinţilor sau legendele hagiografice au fost scrise pentru necesitatea cultului după oarecare trecere de timp, după ce legenda se stabilise în popor, prin tradiţie orală 1). Din această cauză, legendele hagiografice au fost înfrumuseţate cu elemente din legende populare, căci nu se mai ştia precis vieaţa adevărată a sfântului. Caracteristica principală a unei asemenea vieţi o forma miraculosul bazat pe minuni. Multe elemente ale legendelor hagiografice sunt luate din mitologia păgână a antichităţii, iar înfrumuseţarea legendei se făcea pen-trucă se urmărea moralizarea poporului. Din această cauză, legendele sunt pline de frumuseţe naivă şi de duioşie, precum vedem în Vieaţa celor şapte coconi din Efes, în Vieaţa Sfântului Alexe etc. Prin larga lor circulaţie, vieţile sfinţilor au contribuit la lărgirea orizontului imaginaţiei. Legendele hagiografice, formate din tradiţia populară creştină unită cu mituri păgâne şi contopite cu fantazia creatoare a hagiografului, au dat astfel naştere la multe legende populare, desprinse din ansamblul redactării primitive. Unele «vieţi» de sfânt au fost făcute prin contopiri de fapte luate din «vieţile » altor sfinţi. Hagiograful povesteşte toate scenele vieţii sfântului cu o puternică înlănţuire a faptelor, cu arta de a întrupa caractere, cu bogăţie de colorit stilistic si intenţii de moralizare. Din această cauză, legendele hagiografice au un caracter retoric. Cultul sfinţilor a dat timpurilor trecute un deosebit farmec poetic. Oamenii se simţeau uniţi şi nutreau prietenia, între 1) Observaţii generale asupra genului se găsesc: la Hippolyte Delehaye, Les passions des martyrs et les genres litteraires, Bruxelles, 1921, pp. 150, 183 şi 196 şi Les Ugendes hagiographiques, ed. III, Bruxelles, 1927, având capitolele: Notions, Le travail de la lâgende, Le travail des hagiogrophes, Classification des textes hagiographiques, Le dossier d’un saint, Râminiscences et survivances paîennes, De quelques hârâsies en matifere d’hagiographie; în studiile hagiografice din revista Analecta Bollandiana şi la A. van Gennep, La formation des legendes, Paris, 1920, p. 121 — 131: Legendes relatives aux heros civilisateurs et aux saints. www.digibuc.ro 239 SFÂNTA FILOTEIA DELA ARGEŞ 23 cei mari şi cei mici, prin cultul aceluiaşi patron ceresc. In jurul locaşului bisericesc, în care se prăznuia un sfânt, oamenii obişnuiau să-şi aleagă numele sfântului drept nume de botez. Această legătură între oamenii care venerau acelaşi patron strângea legăturile între membrii societăţii, întocmai ca în cetăţile antice, care aveau fiecare zeul lor. Interesul de utilitate practică a făcut să se răspândească în popor cultul unui sfânt, căci se credea că omul, prin ajutorul sfântului, poate căpăta sprijin dela Dumnezeu şi credinţa într’un sfânt îl noroceşte în întreprinderi. Consideraţii identice cu ale întregului Răsărit ortodox, în ceea ce priveşte venerarea sfinţilor, au făcut să se introducă şi la noi acest cult, ba chiar să ne sporim zestrea credinţei cu moaşte sfinte, încă dela începutul fiinţării de state româneşti. In vremea introducerii creştinismului în Dacia, au fost martirizaţi Sfinţii Sava şi Ciprian. îndată ce domniile lui Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel Bun au garantat libertatea naţională, vieaţa religioasă a început să fie organizată temeinic. In Ţara Românească, Mircea ar fi adus moaştele Sfintei Paraschiva pentru câtva timp, iar mai târziu, Vasile Lupu, Domn mai bogat şi norocos întru creştinism, a obţinut prin daruri aceste sfinte moaşte şi le-a adus la 1641 în Iaşi, unde se păstrează până astăzi. Tot de pe vremea lui Mircea datează la noi cultul Sfintei Filoteia dela Argeş şi al Sfântului Nicodim, fostul stareţ al Mănăstirii Tismana şi organizatorul vieţii monahale româneşti. In Moldova, pe vremea lui Alexandru cel Bun s’au strămutat la Suceava moaştele Sfântului Ioan cel Nou, martirizat la Cetatea-Albă. Tot acest Domn a primit în dar dela împăratul bizantin Ioan Paleologu o « Sfântă făcătoare de minuni icoană a Maicei Domnului *)». Din timpul lui Neagoe Basarab se păstrează capul şi o mână ale Sfântului Nifon2), fost Patriarh la Constantinopol şi organizator al Bisericii româneşti pe vremea lui Radu cel Mare. Moaştele Sfântului *) Ms. 3529, B. Ac. Rom., f. 16 a—17 a. La începutul ms. se reproduce în frumoasă gravură această icoană. a) I se păstrează aceste moaşte la Curtea-de-Argeş, unde se află şi capul Sfântului Vah împreună cu al Sfântului Sergie şi Sfânta Tatiana. Cf. Al. Odobescu, Episcopia de Argeş, « Conv. lit. », 1915, nr. 11—12, p. 1131. www.digibuc.ro 24 D. R. MAZILU 240 Nifon au fost obţinute dela Athos în schimbul mânei drepte a Sfântului Ioan Botezătorul, cu care acesta botezase pe Mântuitorul lumii în apa Iordanului. In epoca lui Brâncoveanu, s’au scris vieaţa Sfântului Ioan Vlahul sau Românul, martirizat pe la 1662 şi slujba Sfântului Grigorie Decapolitul, martirizat în primele secole ale creştinismului şi ale cărui moaşte se păstrează în Mănăstirea Bistriţa din judeţul Vâlcea. Pe la 1774, s’au adus de Ruşi din Bulgaria moaştele Sfântului Dimitrie Basarabov şi au fost aşezate în Mitropolia din Bucureşti. Intre cele câteva mii de manuscrise ale Bibliotecii Academiei Române, strânse ca un tezaur naţional prin râvna neobosită a d-lui prof. universitar I. Bianu, Preşedintele şi Bibliotecarul Academiei Române, se găsesc multe manuscrise cuprinzând vieţi şi slujbe ale acestor sfinţi naţionali. Pentru nu-trirea cultului, în multe rânduri s’au tipărit vieţile sfinţilor. Pentrucă cei mai mulţi sfinţi sunt de origine grecească sau rusească, Mitropolitul Dosoftei scria în « Vieţile Sfinţilor », pe care le-a tipărit la Iaşi, între 1682—1686: «Mulţi sfinţi să fac şi la Rusia şi până astăzi. .. Dar încă si din Români mulţi sânt, a cărora am si văzut vieata si traiul lor, dar n’au fost căutaţi, fără numai Daniil de Voroneţ şi Rafail de Agapia, a căruia i-am sărutat şi sfintele moaşte. . . -1) ». O completă monografie hagiografică n’a fost încercată până acum în România, căci studiile existente în acest domeniu au fost făcute numai din anumite puncte de vedere, deci nu tratau toate chestiunile ridicate de cultul unui sfânt. . învăţatul episcop Melchisedec a scris istoricul moaştelor Sfintei Paraschiva, însă destule chestiuni, în legătură cu cultul ei la Români, lipsesc din studiul său. I‘. P. S. S. Patriarhul ţării, Dr. Miron Cristea, a scris un preţios studiu despre icoanele sfinţilor din bisericile româneşti, încă pe când era ieromonah 2). In acelaşi domeniu, avem un studiu al episcopului catolic *) *) Ioan Bianu şi Nerva Hodoş, Bibliografia românească veche, t. III, Buc., 1912, PP- 54—55- ' ... ... . a) Dr. E. Miron Cristea, Iconografia şi întocmirile din internul Bisericei răsăritene. Sibiiu, 1905. www.digibuc.ro 241 SFÂNTA FILOTEIA DELA ARGEŞ 25 Netzhammer despre cultul Sfântului Mina la Români 1), iar în legătură cu un sfânt naţional avem studiul interesant al lui Luţia despre iconografia Sfântului Ioan cel NoudelaSuceava2). Vieaţa Sfântului Nifon s’a bucurat de un minunat studiu, adânc şi erudit, datorat Diac. Dr. Nic. M. Popescu, care a privit chestiunea mai ales subt aspectul istoric, pentru însemnătatea ei în cadrul istoriografiei bizantino-slave şi româneşti 3). Fiind altul scopul operei sale, d-1 prof. N. Cartojan nu s’a ocupat cu vieţile sfinţilor naţionali, ci numai cu acele legende hagiografice care au circulat în literatura românească veche ca răspândite legende populare. Despre cultul tuturor sfinţilor naţionali, ca şi în genere despre cultul sfinţilor, relaţii însemnate aduce d-1 prof. N. lorga prin bogăţia de informaţie care-1 caracterizează 4). De curând, vieaţa Sfântului Constantin în literatura română a fost înfăţişată de către d-1 profesor Iulian Ştefănescu într’un excelent studiu, în care, pe baza ei, se arată raporturile dintre diferitele colecţii româneşti de «vieţi» de sfinţi 3 9 3 3 şi originalele lor slave şi greceşti 5). Acestea sunt studiile mai însemnate din literatura română. Scriind această încercare de monografie hagiografică într’un domeniu în care n’avem un model naţional, am căutat să tratez toate chestiunile privind cultul Sfintei Filoteia aşa cum se face în străinătate, unde studiile hagiografice au atras erudiţi consacraţi în cultura europeană. 2. Redacţiunile vechi slave. Hagiograful sau autorul celei mai vechi redacţiuni a vieţii Sfintei Filoteia, Patriarhul Eftimie al Târnovei, în lunga sa păstorie (1375—1393), a patronat o renaştere a culturii slave religioase, nu numai prin multele scrieri ale sale, ci şi prin îndemnurile date şi prin discipolii x) R. Netzhammer, Die Verehrung des hieligen Menas bei den Rumănen. Eine Skizze. Bukarest, 1922. 2) O. Luţia, Legenda sfântului Ioan cel nou dela Suceava în frescurile din Vo-roneţ, « Codrul Cosminului », I, 1924, Cernăuţi, 1925, p. 279—354. 3) Diac. Dr. Nic. M. Popescu, o. cit. şi D. Mazilu, o. cit. 4) N. Iorga, Istoria Bisericii româneşti, Vălenii-de-Munte, 1908—1909 (2 volume). 5) Iulian Ştefănescu, Legende despre sf. Constantin în lituratura română, « Revista istorică română», 1931, voi. I, pp. 251—297. www.digibuc.ro 26 D. R. MAZILU 242 cărturari pe care i-a pregătit sau îndrumat. Activitatea lui de patronare culturală a fost întreruptă în 1393, prin cucerirea Târnovei de către Turci. După cum ne informează contemporanii săi, Grigore Ţamblac şi Mitropolitul Ioasaf al Vidi-nului, în scrierile lor, oraşul Târnova era de necucerit. După tradiţia populară, cetatea a căzut prin trădarea unui ovreiu, îngropat apoi subt o movilă ce se vede şi astăzi lângă oraş. însuşi Patriarhul Eftimie, care îşi dădu toate silinţele pentru a dobândi îndurare şi cruţare pentru păstoriţii săi, trebui să meargă în exil. El îşi petrecu ultimele clipe ale vieţii în Mănăstirea Bacicovo de lângă Stanimaka şi muri la 4 Aprilie, I4°41)- . . * .. Patriarhul Eftimie a scris vieaţa Sfintei fiind rugat de către călugăriţele din Mănăstirea Sfânta Bogorodiţa din Târnova 2), unde se aflau moaştele. Pentru cuprinsul şi însemnătatea autorului textului, « vieaţa » Sfintei Filoteia a fost deseori copiată şi ni s’a păstrat în numeroase manuscrise slave din sec. al XV—XVI-lea 3): mss. d şi e ale Consistoriului metropolitan greco-ortodox din Cernăuţi4); ms. 20, fost al Mănăstirii Neamţul5); mss. 180 şi 994 din biblioteca sinodală din Moscova; ms. 192 al Mănăstirii Sava din Moscova; mss. 676 şi 754 ale Mănăstirii Troicko din Moscova; ms. 631 din Mănăstirea Solovecki. Dintre aceste 9 manuscrise, cel dela Mănăstirea Neamţul conserva mai bine caracterul redacţiunii primitive şi după el a făcut Kaluzniacki ediţia sa cunoscută6). Am arătat mai înainte 7) x) Ţankov, Zlatarski şi Dr. Al. Hajek, o. cit., p. ii. 2) Ţankov, o. cit., p. 61. Slaviştii s’au ocupat numai cu textul slav al vieţii Sfintei Filoteia, fără să ştie însă că moaştele ei au fost aduse la Curtea-de-Argeş. 3) Kaluzniacki, Werke des Patriarchen von Bulgarien Euthyrmus, p. CVI—CXX. 4) Citat şi de Claudio Isopescu, o. cit. p. 40. 5) Descris şi de Melchisedec, Catalog Mst. Neamţ, p. 131 şi Iaţimirskil, o. cit., p. 795. ... 6) Kaluzniacki, o. cit., p. 78—99, Leben der Heilige Philothea: /KiiTlf h whshk np-fcnOA«EHiiiJK MdTcpc naui* «DlrtOfteH, cKiiHcaHO 6yftHAdfA(k, naTpiapxOAih. Tp-kHwacKhiAtk [Petrecerea şi vieaţa preacuvioasei noastre maici Filotheia, scrisă de Eftimie, Patriarhul T ârnovei]. ’) P. 13 din prezenta lucrare. www.digibuc.ro 243 SFÂNTA F1LOTEIA DELA ARGEŞ 27 că manuscrisul slav dela Mănăstirea Neamţul a trecut în Biblioteca Academiei Române 1). Patriarhul Eftimie începe scrierea «vieţii»2) Sfintei Filoteia printr’o introducere moralizatoare, în stil de predică, în care arată motivele de ordin religios ce l-au îndemnat să proslăvească amintirea Sfintei (cap. I). El pomeneşte fecioarele înţelepte din Evanghelie, care erau pregătite în aşteptarea mirelui, ca şi fericita Filoteia (cap. II). «Patria acestei fericite este oraşul Molivot, astfel numit de obiceiu, aşezat în ţara Pamfiliei. Părinţii ei se numeau Ioan, tatăl, şi Irina, mama sa. Era copil din părinţi de neam bun, întotdeauna petrecând în frica lui Dumnezeu, rugându-se ziua şi noaptea în sfintele lăcaşuri, săturând pe cei flămânzi şi îndestulând pe cerşetori, numai să se îndure Cel-de-sus ca să le dea un copil». Acestor buni credincioşi, pentru lacrimile calde care au izvorît din ochii lor, nu le-a fost ză-darnică nădejdea. Când aceşti sfinţi oameni au avut copila, Filoteia au numit-o, căci bucurie nespusă inimii li s’a împlinit, şi au slăvit pe Dumnezeu din toată puterea, prin cele mai pioase cântece. «Trecând al treilea an, fericita Irina a lăsat pe soţ împreună cu copila şi a trecut în veşnicele lăcaşuri». Tatăl a observat cu uimire că fata, dela vârsta cea mai fragedă, se hrănea cu pronia dumnezeiască. Ajungând vârsta de şase ani, a fost dată să înveţe cărţile sfinte şi numai cu învăţătura creştea, căci numai frumoase vorbe de ale lui Dumnezeu picurau de pe buzele ei, încât toţi se 2) Ms. slav 165. Este un sbornic cuprinzând diferite vieţi de sfinţi, în ordinea calendaristică, începând cu luna Decemvrie. Dintre « vieţile » scrise de Patriarhul Eftimie, are numai « vieaţa » Sfintei Filoteia [scrisă pe 15 foi (f. 189 b—204 b)], la ziua de 28 Mai [Mafii kh: date e scrisă deasupra textului]. Am arătat că acest sbornic este o copie din 1582 după un manuscris din 1441, scris de Gavriil. Despre Gavriil, cf. şi ms, 3529 din Bibi. Ac. Rom.: «Istoria monastirii Neamţului» (f. 23 a şi f. 45 b). Din epoca lui C. Brâncoveanu ni s’a păstrat ms. 2318, copiat de Dositei erodiacon, leat 7212 [= 1704] (f. 75 a), cuprinzând între alte scrieri şi panegiricul Sfinţilor Constantin şi Elena, scris de Patriarhul Eftimie (f. 2 a — 56 b): «A lui Eftimie patriarhul dela Târnovsca lauda sfinţilor marilor şi întocmai cu apostolii Constantin şi Elena». Textul, necunoscut d-lui Iulian Ştefănescu (o. cit.), nici în versiunea slavă, nici în traducere, este cea mai veche versiune românească de panegiric slav a Sfinţilor Constantin şi Elena. Versiunea slavă a fost tipărită de Kaluzniacki (Werke des Patriarchen von Bulgarien Euthymius), care a semnalat-o şi într’o copie manuscrisă slavă păstrată în biblioteca Consistoriului metropolitan greco-ortodox din Cernăuţi (o. cit. p. CVI). 2) Rezumatul şi traducerea textului s’au făcut cu ajutorul d-lui Damian P. Bogdan, doctorand în 1. slavă. www.digibuc.ro a8 D, R, MAZILU 244 minunau şi în toate părţile se răspândea vestea despre ea. Numai prin înfrânări înflorea, toată săptămâna o petrecea fără mâncare, doar Sâmbăta şi Dumineca, după ce se împărtăşea cu dumnezeieştile taine, gusta puţină pâine şi linte fiartă. Astfel se îndeletnicea cu legea cerească şi cu scrierile sfinte care îi săturau sufletul (cap. III). Atingând vârsta de 14 ani, ea n’a voit să se unească în căsătorie trupească. Logodnicul ce i se alesese era de neam bun, în vârstă de 17 ani şi întru totul asemănător Filoteii. Iubitoarea de Dumnezeu, păzindu-se pe sine şi neînţelegând rostul unirii pământeşti, era nedumirită cum să se păstreze şi se ruga lui Dumnezeu din tot sufletul şi cu toată inima: «Doamne Dumnezeule,—zicând—uită-te la smerenia mea şi dărueşte-mi putere ca să-mi păstrez curăţenia nepătată, până când mă vei primi la tine!» Totuşi ea fu căsătorită şi închisă în odaia nunţii, unde căzu la pământ şi plânse fără mângâiere, cu lacrimile udând pământul, iar cu mâinile lo-vindu-şi faţa: «Vai mie, — zicea — vai mie cum sufăr! Deschide gura, pământule, şi înghite de vie pe nenorocita de mine!» Constantin, logodnicul ei, văzând-o plângând fără potolire, cu greu o ridică dela pământ şi o întrebă care este cauza unui asemenea plâns sbuciumat. Filoteia îi lămuri cauza plânsului, iar Constantin încercă s’o mângâie (cap. IV). După puţin timp, Constantin fu ales în rândul clericilor. Nu după multe zile tatăl fericitei Filoteia se stinse din vieaţă, ea însă continuă să împlinească poruncile dumnezeieşti, hrănea pe cei săraci, îmbrăca pe cei goi, iar dela biserică nu pleca ziua şi noaptea. «A trăit în chipul acesta 6 ani şi Constantin se stinse din viaţă». Iar fericita, văzându-şi bărbatul plecat întru Domnul, a orânduit bine şi după rang toate cele de înmormântare şi lui Dumiiezeu i-a trimes cântări de slăvire şi, socotind că e vremea, a slobozit pe toţi robii şi roabele, iar averea a împărţit-o săracilor. Bisericilor dumnezeieşti şi mănăstirilor le-a vărsat multe bogăţii şi le-a împodobit în destul. «Pe una dintre roabe a luat-o cu sine, celelalte au plecat din casă» (cap. V). Aproape de oraşul Molivot era un lac, în mijlocul căruia se întâmplase să fie o insulă. Ducându-se acolo, Filoteia şi-a www.digibuc.ro 24 5 SFÂNTA FILOTEIA DELA ARGEŞ 29 făcut o chiliuţă şi trăi mai departe, depărtând dela sine orice sgomot şi chinuindu-şi trupul prin post şi veghe, dormind pe pământ. Diavolul însă n’a putut-o răbda şi o încercă fie prin şarpe, fie printr’alt animal sălbatic, dar ispitele lui fură înfrânte de puterea rugăciunilor ei (cap. VI). Mulţi credincioşi veneau la locul refugiului Filoteii şi căpătau tămăduiri. Mulţi leproşi fură vindecaţi de dânsa (cap. VII). ' ’ ' Când simţi că i se apropie sfârşitul, fericita Filoteia chemă clericii din împrejurimi şi le vorbi despre credinţa cea adevărată şi despre Sfinţii Apostoli (cap. VIII). - După ce-şi isprăvi predicarea, le spuse să se reîntoarcă după patru zile. «Preacuvioasa Filoteia s’a închis în chilie, a stat patru zile negustând nici o mâncare, încât toate acele zile s’au scurs în veghe, în lacrimi şi în mătănii dese». A patra zi, toti clericii s’au reîntors si s’au desfătat ascultând învă-tăturile ei. Seara, Filoteia a murit plânsă de toti din jurul ei (cap. IX). ' Se povesteşte că un oarecare Navcratie din oraşul Amoria, voevod în Elada, care în luptă cu Agarenii păgâni căzu prizonier, fu închis într’o temniţă din Sikelia, unde cunoscu un conducător de oşti, Artavan, din oraşul Filomilia. Acesta se rugă la Sfânta Filoteia, care îi salvă pe amândoi din închisoare (cap. X). Se spune că un lepros s’a vindecat prin rugile adresate Sfintei Filoteia (cap. XI). Auzind despre minunile Sfintei Filoteia şi împăratul dela Târnova, Caloian, se duse la locul unde se aflau moaştele ei, se închină şi hotărî să se aducă trupul preacuvioasei în ţara sa (cap. XII). Nu după multe zile, porunci împăratul să se aducă trupul preacuvioasei în slăvi tul oraş Târnova. «Au fost rânduiţi pentnl aceasta trei sute de ostaşi aleşi, conduşi de un oarecare Teodor», bărbat de seamă, care având albeaţă la ochiul stâng şi punând mâna stângă a Sfintei la acel ochiu şi l-a vindecat (cap. XIII). In apropiere de Târnova, patriarhul cu tot clerul bisericesc şi cu întreg poporul ieşiră întru întâmpinarea Sfintei cu www.digibuc.ro 3° D. R. MAZILU 246 lumânări si cu cădelniţe tămâietoare si sărutară cinstitele si > » > j preacuvioasele moaşte. «Apoi cu greu luând trupul, l-au adus în slăvitul oraş Târnova si l-au aşezat în biserica Preasfintei ) y t Născătoare de Dumnezeu (Bogorodiţa), adevărata Maică a Domnului şi pururea fecioară Maria, numită Temnişăsca, unde chiar şi până astăzi se află şi unde minunata şi preamărită face minuni (cap. XIV). Pe urmele unei asemenea vieţi se cade să umble si călu- » > găriţele (cap. XV). Caracteristica redactiunii Patriarhului Eftimie, în ceea ce priveşte fondul, este cea obişnuită în genere pentru vieţile sfinţilor şi anume: a) origine exotică; b) vieaţă minunată întru Domnul; c) minuni făcute de moaşte. . In ceea ce priveşte forma, autorul a respectat cu scrupulo-zitate dispoziţiunile genului panegiricelor, redactând povestirea vieţii Sfintei după un tipar dinainte fixat, ce se suprapune exact peste planul unor asemenea scrieri, înfăţişat de Delehaye. După o introducere, în care ni se arată importanţa subiectului, scriitorul tratează: 1. ţara, oraşul, poporul cărora le revine onoarea de a fi produs sfântul; 2. familia sa; 3. naşterea sa, mai ales dacă este înconjurată de vreun semn miraculos; 4. calităţile sale naturale; 5. educaţia sa; 6. copilăria sa; 7. felul său de vieaţă, ocupaţiile sale; 8. faptele sale; 9. averea sa; 10. comparaţiuni x). Urmând acest plan, împrumutat din modelele sale stilistice, între care de sigur scrierile vestitului hagiograf Simeon Meta-frast, Patriarhul Eftimie şi-a condus fantazia hagiografică în 2 2) Hippolyte Delehaye, o. cit., pp. 196—197. Id. Les legendes hagiographiques-, ed. III, Bruxelles, 1927, p. 92. www.digibuc.ro 247 SFÂNTA FILOTEIA DELA ARGEŞ 31 jurul izvoarelor ce le va fi avut, orale sau chiar scrise, şi pe care şi le va fi procurat din Mănăstirea Bogorodiţa din Târ-nova, unde erau aşezate moaştele Sfintei. Stilul operei Patriarhului Eftimie este retoric, frecvent în imagini ce dau textului o savoare particulară de misticism ortodox. Autorul pune în evidentă amănuntele caracterizante, fără să uite esenţialul, care este prezentarea unitară şi armonică a vieţii Sfintei în cadru de simbol creştin. > * * * Am amintit mai înainte x) că Mitropolitul Ioasaf al Vidi-dinului compuse un panegiric despre Sfânta Filoteia, cu ocazia strămutării moaştelor ei la Vidin. Panegiricul a fost tipărit tot de Kaiuzniacki * 2) după o copie din anul 1479, aflată în aşa numitul Ryler Panegyrikon scris de Ladislau, cunoscut «gramatic» al Mânăstirei Zeglegovo. Copia este bine păstrată, încât conţinutul n’a fost atins. O copie mai veche nu se cunoaşte. Dacă panegiricul Mitropolitului Ioasaf se judecă în sine şi în afara tuturor legăturilor sale cu alte scrieri ale literaturii Slavilor de sud, atunci pare o operă plină de calităţi literare ca a unui scriitor format deplin. Altfel apare însă scrierea Mitropolitului Ioasaf, dacă este judecată în legătură cu scrierile păstrate ale literaturii panegirice a Slavilor de sud şi mai ales cu operele Patriarhului Eftimie. Din comparaţia făcută de Kaiuzniacki, ale cărui afirmaţii le expun, se vede că Mitropolitul Ioasaf a alcătuit panegiricul după opera Patriarhului Eftimie, dela care a luat toate amănuntele biografice, ce i s’au părut necesare pentru realizarea efectelor retorice urmărite. Numai în trei locuri adaugă el amănunte, ce ne-ar face să credem că întrebuinţa poate şi alte lucrări consacrate glorificării vieţii Sfintei Filoteia. In capitolul I-iu, *) P. 4 din prezenta lucrare. 2) E. Kaiuzniacki, Aus der panegyrischen Litteratur der Siidslaven, Wien, 1901, p. 97: IIOjţEAAkHOC CAOSO II WT 'IfCTH '110,1,10 H JKHTfAkCTRA npfcnOAOEHhle H TpkfwltCKCMHhlC AIATfpl sauie (Dhaoacc, c-knHCdHO Krpk Iwcdijsu'At, MHTponOAÎTWM FiAlucKhiAik [Cuvânt de laudă şi de cinste a minunilor şi a vieţii preacuvioasei şi de trei ori fericitei maicei noastre Filoteia, scris de Kir Ioasaf, Mitropolitul VidinuluiJ. Parţial, textul se tipărise şi mai înainte, cf. Kaiuzniacki, o. cit., p. 91. www.digibuc.ro 32 D, R, MAZILU 248 aminteşte chiar că a avut şi alte izvoare de informaţie, însă fără să le menţioneze. Amănuntele adăugate sunt: 1. că părinţii Sfintei Filoteia au locuit mai întâi în Palestina, în apropierea Ierusalimului, de unde au plecat la Moli-vod, un oraş în Pamfilia, din cauza deselor jefuiri care le puneau vieaţa în primejdie (cap. III-lea); 2. că lacul, ce se afla în apropierea Molivotului, era numit de către locuitorii ţării « EoraToe [= Bogatul] » şi conţinea un mare număr de insule (cap. V-lea); 3. că o biserică împodobea insula, în care Sfânta Filoteia şi-a căutat adăpost (cap. V-lea). In capitolul al Vl-lea al panegiricului, s’ar părea că Mitropo-politul Ioasaf adaugă al IV-lea amănunt cunoscut de el, vorbind despre apariţiunea unui tânăr strălucitor, însă această adăugare este împrumutată din vieaţa Sfintei Paraschiva, scrisă tot de Patriarhul Eftimie x). Urmărind scopul de a obţine dela credincioşi venerarea Sfintei, Mitropolitul Ioasaf recurge la mijloace retorice, selecţionând amănuntele cele mai impresionante şi adăugând altele, între care mai însemnată este atribuirea originii din Palestina, de lângă Ierusalim, ca şi Domnul nostru Hristos. El lasă afară un număr de episoade, care nu i s’au părut esenţiale, cum sunt cele povestite de Patriarhul Eftimie în cap. VI, XII şi XlII-lea ale operei sale. Strămutându-i-se moaştele la Curtea-de-Argeş, Sfânta Filoteia trebue să fi fost însoţită de « vieaţa » ei, în redacţiunea vreunuia dintre cei doi prelaţi bulgari. De sigur că redacţiunea Patriarhului Eftimie, pe care chiar o ştim copiată la Mănăstirea Neamţul, după puţini ani, se pptrivea mai bine cultului, şi prin caracterul ei, şi prin prestigiul mai mare al autorului. Existenţa unei « vieţi » întrebuinţate la Curtea-de-Argeş este menţionată în 1653 de către Paul de Alep, secretarul Patriarhului Macarie de Antiohia, în relaţiile călătoriei lor * 2). El pomeneşte «un sinaxar sau un serviciu particular» şi expune J) E. Kaluzniacki, o. cit., pp. 91—92. într’adevăr, Sfintei Paraschiva i s’a arătat un înger strălucitor, care i-a zis: «lasă pustia şi te întoarce în patria ta... ». 2) Cf. p. 17 din prezenta lucrare. www.digibuc.ro 249 SFÂNTA FILOTEIA DELA ARGEŞ 33 unele elemente ale vieţii Sfintei, cunoscute din grăbita privire a scenelor zugrăvite în biserică sau din auzite. Soarta redacţiunii vieţii, scrisă de sigur în limba slavonă, ne este lămurită prin informaţii din secolul următor. 3. Redacţiunea modernă grecească. Dela Mitropolitul Neofit Cretanul avem relaţii şi asupra vieţii Sfintei Filoteia, în notele călătoriei sale pastorale din anul 1746 x): « Despre vieaţa, martiriul şi patria martirei n’am putut să aflăm nimic scris, fiindcă unul din boeri, cu mulţi ani înainte, mergând acolo, a luat cartea în care erau biografia şi serviciul martirei, ca să o transcrie şi, după împrejurările timpului, a fugit în Moldova, neapucând să o trimeată îndărăt şi astfel s’a pierdut. Noi însă, întrebând pe preoţii locului şi pe locuitori, am aflat dela dânşii câte au auzit şi ei dela strămoşii lor despre relicviile martirei. Şi acestea sunt cele următoare: Sfânta aceasta este din Bulgaria, dela Târnovul-Mare, a căreia părinte a fost agricultor. Sfânta, după cum mărturiseşte şi mărimea relicviilor ei, era ca de 12 sau 13 ani. Trimisă fiind ea de maică-sa ca să ducă mâncare tatălui ei, unde lucra, nu numai că mâncarea o împărţea săracilor, ce-i întâlnea pe drum, dar şi hainele, ce le purta, scoţându-le de pe sine, le da săracilor. Părintele ei în urmarea acestora, rămânând nemâncat toată ziua la lucru, s’a întors mânios la casa lui, certând pe soţie, pentrucă nu i-a trimes mâncare, iar soţia lui, ca să îndrepte, zise că i-a trimes mâncare cu Filoteia, fiică-sa. El n’a crezut şi, fiindcă Filoteia nu era acasă, a luat mâncare şi s’a reîntors la lucru. Altădată iarăşi maică-sa a trimes pe Filoteia cu mâncare la tatăl ei, pe care ea iarăşi a împărţit-o la săracii ce i-a întâlnit. Iar tatăl ei, văzând că a trecut timpul mâncării, a lăsat lucrul şi s’a dus să vadă ce face Filoteia, de nu-i aduce mâncare. Pe drumul ce mergea el, a aflat pe Filoteia împărţind mâncarea la săraci şi chiar hainele cu care era îmbrăcată. Deci mâniindu-se foarte tatăl ei, a scos barda, ce o purta cu sine şi, svârlind cu dânsa după Sfânta, a lovit-o în piciorul drept; din cauza sângelui celui mult, care a curs, a leşinat şi şi-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu. Tatăl ei, văzând moartea cea grabnică a fiică-sa, a voit să ridice sfintele ei relicvii, ca să le ducă acasă; dar cu nici un chip n’a putut. Şi mergând acasă, a spus soţiei sale, precum şi celorlalte rude şi împreună s’au dus, căutând să ridice sfintele relicvii, dar n’a fost cu putinţă. Dând de ştire arhiereului, a mers cu tot clerul la locul sfintelor relicvii şi nici acesta n’a putut, cu nici un preţ, să mişte sfintele x) Ms. 2106, f. 8 a—f. 9 a şi traducerea din greceşte de Arhim. Genadie Enăceanu, o. cit., pp. 635—636. Traducerea nu-i deplin mulţumitoare. 13 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. VI. www.digibuc.ro 34 D. R. MAZILU 25° relicvii din loc. începându-se rugăciuni, s’au ■ numit pe rând toate bisericile de acolo unde Sfânta ar fi voit să fie depusă, şi nici astfel nu s’a dat ridicată Sfânta ca să fie depusă în vreuna din bisericile locului de acolo. Numindu-se şi biserica, pe care Radu-Negru a făcut-o la Curtea-de-Argeş, s’a lăsat Sfânta să fie ridicată şi călătoreau oamenii cu sfintele ei relicvii spre Dunăre. Deci dându-se de veste lui Radu-Vodă-Negru, îndată preacredinciosul Domn a luat pe arhiereul locului şi pe tot clerul cu boerii (fiindcă atunci Mitropolia era în Curtea-de-Argeş), s’a dus la Dunăre spre întâmpinarea Sfintei şi-a adus-o în Curtea-de-Argeş, depunând-o în biserica lui, unde se află şi astăzi. Relicviile ei, după cum am auzit din tradiţiune, au vindecat pe mulţi bolnavi. ' Şi aceste despre relicviile Sfintei martire Filoteia, a căreia tropar şi condac, aflându-le noi, le-am scris aici mai jos româneşte: Tropar iul glas II. Den tinereţile tale iubit-ai pre Dumnezeu şi den mâinile tale ai dat milostenie săracilor, şi pre cei flămânzi i-ai hrănit, pentru aceea den mâinile tătâne-tău rană ai primit şi, înfrumuseţându-te cu sângele tău, te-ai mutat în cămara cea cerească. Şi de acolo ai luat cunună neputredă dela Hristos, mirele tău, muceniţă Filotheo, roagă-te lui Dumnezeu să,ne dea ertare de păcate. Condac glas VIII. Ca o stea prea luminoasă, trupul tău fericit străluceşte şi ca nişte flori prea frumoase sfintele tale moaşte înfloresc, ceea ce eşti frumuseţea fecioarelor si mucenitelor bucurie. Cu tine să laudă cetatea » » * aceasta mică şi toate părţile ţării Ungro-Ylahiei ca un odor de mult preţ te ţine pre tine. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să ne izbăvească pre noi de vrăjmaşii cei văzuţi şi nevăzuţi şi să să mântuiască sufletele noastre ». Ca izvor de informaţie a «vieţii» scrise, însuşi Mitropolitul Neofit arată tradiţiunea orală: preoţii locului şi locuitorii. Dar în anul 1746 al călătoriei sale, Mitropolitul Neofit e posibil să fi văzut şi scene din vieaţa Sfintei zugrăvite în Biserica Domnească. Aceste fresce vor fi existat în biserică, deoarece acelea zugrăvite de Radu Zugravul pe stâlpul din faţa altarului, cu ocazia restaurării din 1751, par să fi avut modele mai vechi, după cum arată forma îmbrăcămintei1). Comparând elementele 1) Cf. din prezenta lucrare p. 15 şi p. 73: Iconografia. www.digibuc.ro 251 SFÂNTA FILOTEIA DELA ARGEŞ 35 vieţii înfăţişate de redacţiunea Mitropolitului Neofit cu elementele înfăţişate de scenele zugrăvite, se observă că există cea mai apropiată înrudire, căci sunt comune. Nu s’ar putea crede că Radu Zugravul s’a inspirat din textul Mitropolitului, deoarece acesta şi-l scrisese într’o condică, pe care o luase cu sine. Explicaţia plausibilă îmi pare că şi Mitropolitul şi Radu Zugravul au cunoscut nişte zugrăveli existente în biserică înainte de 1751. Mitropolitul Neofit s’a servit de relatările informatorilor atât cât îi era necesar pentru înţelegerea scenelor zugrăvite, din a căror descriere a redactat vieaţa Sfintei. Redacţiunea este o expunere simplă a faptelor, mărginită în-tr’un redus cadru epic: era mai mult o strângere de material, care se cerea prelucrat pentru a înlocui textul pierdut. Mitropolitul Neofit a fost mai atent decât Paul de Alep, care a înţeles că Sfânta ajuta pe săraci, deoarece era «lipsă de pâine». Prin aceasta micşora frumoasa semnificaţie morală a milosteniei Sfintei, căci aceasta nu-i ajuta pe săraci numai fiindcă vremurile vitregi i-o cereau, ci fiindcă trebuia, având cu ce, chiar dacă merindele fuseseră destinate tatălui ei sau hainele pentru ea însăşi. Paul de Alep arată sgârcenia tatălui ca explicaţie a omorîrii Sfintei, pe când Mitropolitul Neofit arată mânia momentului, fapt ce uşurează vinovăţia tatălui. Paul de Alep arată că tatăl tăiase capul Sfintei, pe când Mitropolitul Neofit, în concordanţă cu scena zugrăvită şi cu starea moaştelor, arată că Sfânta a fost lovită cu barda la picior x). Aruncarea bardei e un gest al mâniei şi prin aceasta nu-1 înfăţişează pe tatăl Sfintei atât de vinovat cum ar fi fost, dacă ar fi avut cruzimea să-i taie capul. După relatarea Mitropolitului Neofit, Sfintei Filoteia îi lipsesc picioarele dela glesne în jos. Este explicabilă această stare a moaştelor prin vechimea şi împrejurările multelor lor strămutări. Prin întrebuinţarea unui text slavon, neînţeles de către locuitori, ba chiar aproape nici de preoţi, pe vremea călătoriei Patriarhului Macarie şi a lui Alep, când slavonismul era la noi în plină decadenţă, şi după trecere de vreme dela pierderea acestui text, starea moaştelor a putut da uşor x) Cf. p, 17 din prezenta lucrare. *3* www.digibuc.ro 36 D. R. MAZILU 25 Z naştere legendei că Sfânta a fost martirizată prin tăierea la picior. Deoarece tradiţia păstrase amintirea milosteniilor Sfintei, arătate şi în redacţiunea Patriarhului Eftimie, s’a creiat legătura între ele şi martirizare, de care a fost învinuit tatăl mânios, din al cărui avut erau ajutaţi săracii. Dintre elementele redacţiunii vechi slavone, tradiţia nu păstra decât puţine, dar totuşi destul de importante. Astfel Mitropolitul arată oraşul Târnova ca loc de origine a Sfintei, confuzie uşor de făcut, după pierderea textului primitiv, care chiar când se întrebuinţa în biserică nu era înţeles de locuitori, fiind slavon, aşa că nu putea forma o tradiţie credincioasă1). La Vidin, moaştele Sfintei n’au stat decât puţin timp, înainte de a fi strămutate în ţară, pe când la Târnova ele stătuseră multă vreme, bucurându-se acolo şi de atenţia iscusitului hagiograf. Confuzia tradiţiei s’a făcut lesne, căci moaştele se adusese la Curtea-de-Argeş dela Târnova, astfel că acest oraş a apărut ca loc de origine a Sfintei. îndeletnicirea Sfintei cu fapte bune este comună ambelor redacţiunii: a Patriarhului Eftimie şi a Mitropolitului Neofit. Deasemenea vârsta fragedă, precum o arată şi moaştele. In concluzie, se poate spune că tradiţia n’a transmis schimbat caracteristica esenţială a redacţiunii vechi slavone. In ceea ce priveşte relatarea Mitropolitului Neofit despre Radu-Negru ca aducător al moaştelor Sfintei la Curtea-de-Argeş, aceasta este iarăşi o confuzie care s’a făcut uşor, prin faptul că moaştele, aduse pe timpul lui Mircea, se aşezaseră în ctitoria lui Radu-Vodă cu câteva secole înaintea călătoriei Mitropolitului. . Este vrednic de remarcat faptul că prestigiul moaştelor era mare în ţară, căci condacul găsit de Mitropolitul Neofit o afirmă: >. Primindu-i sfintele moaşte, «le-au aşăzat în Biserica Domnească. Şi de atuncea până acum să află nestrămutate dintru acea sfântă Biserică, prin toate schimbările vremilor, ale stăpânirilor şi ale răscoalelor şi ale bejenăriilor celor ce adeseori să întâmplă în ţările acestea ... Şi dă tuturor celor ce aleargă la dânsa cu credinţă tămăduiri de multe feluri de boale ...». Redacţiunea se termină printr’o recapitulare sumară a momentelor vieţii Sfintei, cuprinzând şi unele aluziuni în legătură cu recunoştinţa ce autorul arată că i-o datorează Sfintei. » » Caracteristica generală a redacţiunii din «Vieţile Sfinţilor» este asemănătoare cu cea a Patriarhului Eftimie, adecă: a) origine exotică, fiind adusă de peste Dunăre; b) vieaţă minunată întru Domnul, îndeplinind cu sacrificii îndemnurile Evangheliei spre feciorie curată şi milostenie ne-fătarnică; c) minuni făcute de moaşte, neclintindu-se din loc până la promisiunea strămutării la Biserica Domnească din Curtea-de-Argeş. în ceea ce priveşte planul redacţiunii, iarăşi constatăm asemănarea, căci vieţile de sfinţi sunt scrise după tiparul consacrat de Metafrast. Autorul redacţiunii din «Vieţile Sfinţilor» a > 1 1 compus povestirea vieţii din elementele următoare: 1. o introducere moralizatoare prin glorificarea sacrificiului pentru fecioria neatinsă unită cu milostenia continuă şi nefăţarnică ; 2. patria Sfintei este Bulgaria, fiind născută în Târnova, şi este de neam bulgar; 3. părinţii săi erau creştini, iar tatăl se ocupa cu plugăria; 4. educaţia i-a fost făcută de mama ei, care a trăit până a deprins-o cu facerea faptelor bune; 5. copilăria i-a fost retrasă dela distracţiile tinereşti; www.digibuc.ro 257 SFÂNTA F1LOTE1A DELA ARGEŞ 41 6. felul său de vieaţă era simplu, preocupându-se numai de posturi, de curăţenia fecioriei, de milostenie şi de Biserică; 7. pe când era « ca de doisprezece ani », a împărţit săracilor mâncarea pe care trebuia s’o ducă la câmp tatălui ei; 8. tatăl, aţâţat de soţia sa, mama vitregă a Filoteii, a pândit-o şi a surprins-o; 9. fiind mâniat, a scos barda şi a asvârlit într’însa; 10. barda lovind-o la un picior, Sfânta a murit, curgându-i sânge; 11. imposibilitatea de a fi clintită din loc de către tată şi clerici, până când i s’a promis strămutarea la Biserica Domnească; 12. strămutarea moaştelor ei la Dunăre de către clerul > Târnovei; 13. întâmpinarea şi strămutarea moaştelor la Curtea-de-Argeş de către Radu-Vodă, Domnul ţării; 14. minunile necurmate ce fac moaştele. Urmând acest plan, autorul a întrebuinţat elementele biografice ca motive de predică morală, în cadrul căreia şi-a desfăşurat retorismul religios. Elementele biografice sunt puţine şi simple, însă autorul dă extindere naraţiunii prin interpretări teologico-morale a faptelor Sfintei, explicând formaţia ei sufletească de către exemplul mamei şi înălţimea învăţăturilor Evangheliei. Hagiograful plăsmueşte chiar o scrisoare a clericilor din Târnova către Domnul Ţării Româneşti, însă n’o arată autentică, fiindcă nu uită să specifice: « una ca aceasta scriind...». întreaga povestire este dominată de o adâncă veneraţie către Sfânta Filoteia, căreia în final autorul arată că-i făgăduise redactiunea din recunoştinţă de când se bucurase de binefacerea » t » ei. Din toată povestirea vieţii Sfintei se observă clar scopul urmărit de autor: convingerea pentru păstrarea fecioriei şi săvârşirea milosteniei. Pentru scopul urmărit se întrebuinţează dese citate, unele chiar lungi, din Biblie, şi anume din psalmi, din Ecclesiast, din Evanghelia lui Matei etc. Ortografia însă lasă de dorit, căci mai ales greşelile de in-terpuncţie abundă. Adesea se pun virgule unde nu trebue www.digibuc.ro 4* D. R. MAZILU 258 sau se rupe fraza prin punct, înainte de a fi terminată, conţinu ându-se cu majusculă. De aceasta nu poate fi însă învinuit autorul, căci atribuţia ortografiei o avea corectorul, chiar menţionat la sfârşitul unora dintre volumele tipărite. Observaţia care se poate face totuşi autorului este întrebuinţarea frazei prea lungi, cu paranteze explicatoare, ce îngreuiază lectura si câteodată fac textul confuz. O chestiune importantă, pe care a prilejit-o această redac-ţiune tipărită la Mănăstirea Neamţul, căci de lămurirea ei depinde valoarea istorică ce i se poate atribui, este să i se stabilească vechimea si autorul. t D-l V.Drâehiceanu nu cunoştearedactiuneadin «Vieţile Sfin- o I J i ţilor» editate la Mănăstirea Neamţul în 1811, ci copii ale redac-ţiunii «slujbei» din 1815, aşa că fixa pentru redactarea «vieţii» o dată mai târzie, luând drept original un text care nu-i decât derivat, precum voiu arăta x). Indicaţia pe care i-o dă informaţia sa se referă la autorul « slujbei », nu la al « vieţii». D-l Stoica Nicolaescu afirma, fără să facă dovadă prin vreun izvor, că «vieaţa Sfintei e tradusă din limba rusă în 1805 şi tipărită la Mănăstirea Neamţului* 2) ». Dacă a înţeles o redactiune tipărită în 1805, atunci afirmaţia sa este fără temeiu, deoarece din acel an nu există nici o asemenea tipăritură, iar tipografia dela Mănăstirea Neamţul datează abia din 1807, fiind înfiinţată prin ajutorul Mitropolitului Veniamin Costachi 3). Dacă a înţeles redacţiunea din «Vieţile Sfinţilor», atunci greşeşte, deoarece chiar primul volum, cuprinzând «Vieţile Sfinţilor din luna lui Septemvrie », s’a tipărit mai târziu, la 4 Iulie, 1807, iar volumul al IV-lea, cuprinzând «Vieţile Sfinţilor din luna lui Dechemvrie», în care se găseşte vieaţa Sfintei Filoteia, s’a tipărit abia în 1811, precum am arătat. Deci despre o datare în 1805 a tipăririi vieţii nu poate fi vorba. *) Cf. p. 56 din prezenta lucrare. 2) St. Nicolaescu, Dela întemeerea Ţării Româneşti, p. 160, Afirmaţia e vagă şi nu dă nici titlul tipăriturii menţionate, iar ediţia din 1811 nu-i era cunoscută textual. 3) N. Iorga, Istoria bisericii româneşti, II, p. 228. Cu acest prilej semnalez strecurarea unor greşeli: a) primul volum nu s’a tipărit la Mănăstirea Neamţul, deşi poartă această indicaţie în titlu, ci la Iaşi (cf. I. Bianu, Bibliografia românească veche, II, p. 507); b) traducerea operei nu s’a făcut « din greceşte », ci din slavoneşte, în ceea ce priveşte structura ei principală. www.digibuc.ro 259 SFÂNTA F1LOTEIA DELA ARGEŞ 43 Dacă prin anul 1805 s’a înţeles numai data când vieaţa Sfintei a fost «tradusă din limba rusă », aceasta se putea lua în discuţie numai când s’ar fi făcut mai întâi dovada că vieata > > Sfintei este într’adevăr «tradusă din limba rusă ». Prin ipoteza traducerii, d-1 St. Nicolaescu voia să-şi creeze un argument în favoarea tezei sale că «vieaţa » reprezintă un text mai vechiu, deci poate servi ca mărturie istorică. Traducerea «Vieţilor Sfinţilor» a început să se facă din îndemnul învăţatului staret al Mânăstirei Neamţul, Paisie, mort în anul 1794, şi apoi cu ajutorul Mitropolitului Veniamin Costachi de către Ierodiaconul Ştefan, mort în 1807 1). Pentru traducere s’a lucrat deci de către Ştefan dinainte de anul 1794 până în 1807, când el moare şi opera începe să fie tipărită. Pentru traducerea operei nu se poate deci fixa un an, ci un şir de ani. Intr’adevăr, trebuiau mulţi ani pentru traducerea unei aşa de întinse şi însemnate opere. In titlul primelor două volume, se menţionează că « Vieţile Sfinţilor» s’au tradus «din limba slavonească», sau «din limba rusască », precum lămuresc titlurile celorlalte zece volume 2). Aceste menţionări ale titlurilor trebue înţelese în sensul că se referă numai la structura principală a operei, deoarece aceasta a avut şi alte izvoare, reprezentând traducerea unor vieţi de sfinţi din limba grecească, în care limbă păreau scrise mai bine sau care nu se găseau în modelul rusesc. Pe lângă un izvor grecesc al acestei opere, pe care l-am arătat cu alt prilej 3), găsim menţionarea de izvoare greceşti chiar în titlul, prefaţa sau epilogul unora dintre volume. Astfel în prefaţa volumului al II-lea, din 1809, se menţionează: « încă şi întru oarecare din vieţi, care nu s’au potrivit cu cele greceşti şi s’au părut că sânt mai bune, s’au îndreptat. Mai adăogând şi patru vieţi, care acum de iznov din cele greceşti s’au tălmăcit, a Sfântului Filothei Aghioritului, a Sfântului Dimitrie al Ungro-Vlahiei, 9 Vieţile Sfinţilor din luna lui Septemvrie, Mănăstirea Neamţul, 1807, prefaţa stareţului Dosithei. Cf. I. Bianu, o. cit., II, p. 510. 2) Veniamin Costachi, în prefaţa primului volum, arată că traducerea s’a făcut după ediţia Ieromonahului Dimitrie al Rostovului. Cf. I. Bianu, o. cit., II, p. 510. 3) D. Mazilu, Contribuţiuni la studiul vieţii Sfântului Nifon, Buc. 1928, p. 7: Vieaţa Patriarhului Nifon, tipărită în Vieţile Sfinţilor, Mănăstirea Neamţul, s’a tradus din Neov ’ExXoyiov, Veneţia, 1803. www.digibuc.ro 44 D. R. MAZ1LU 260 a Sfântului Athanasie al Ţarigradului şi a Sfântului Symeon noului Bogoslov *) ». în titlurile volumelor al III—Vl-lea (1811—1812), se face numai menţionarea traducerii din greceşte prin cuvintele : «lângă care s’au mai adăogat oarecare şi din cea grecească spre mai mult folos de Obşte2)», fără să se socotească necesară specificarea izvoarelor. în titlurile volumelor al VII— VlII-lea se menţionează că s’au mai adăugat «Cuvinte la praznice», traduse «din cea ellinească». în epilogul ultimului volum, menţionarea izvoarelor greceşti nu lipseşte, fiind citate după cele ruseşti: «Deci noi şi îndreptătorii Vieţilor celor tălmăcite de pre limba rusască şi ai celor din cea ellinească şi ai celor din cea grecească pre prost.. .3) ». Deasemenea în corpul operei, subt titlul diferitelor vieţi, se menţionează că-s traduse din greceşte. Rămâne dar clar stabilit că «Vieţile Sfinţilor» tipărite la Mănăstirea Neamţul, n’au avut numai modelul rusesc, ci si izvoare greceşti4). Este însă vieaţa Sfintei Filoteia tradusă din limba rusă sau grecească ? Nici într’o colecţie a « Vieţilor Sfinţilor » si a Mineielor ti- 9 9 9» părite în ruseşte sau greceşte n’am găsit această vieaţă5 6), deci despre o traducere după un text tipărit în aceste limbi nu poate fi vorba. De cele mai multe ori, când vreun text din « Vieţile Sfinţilor » este de provenienţă rusească sau grecească, găsim această menţionare subt titlu, iar câteodată se arată chiar autorul. De exemplu Metafrast este menţionat, chiar când textul este tradus din ruseste. 9 *) I. Bianu, o. cit., III, p. 18. *) Id. ibid., III, p. 54. 3) I. Bianu, o. cit., III, p. 133. 4) Pe lângă Ierodiaconul Ştefan, traducătorul din modelul rusesc, colecţia a avut deci traducători şi din greceşte. 6) N’am găsit-o nici în colecţia lui Dimitrie al Rostovului, după care s’a făcut traducerea colecţiei dela Mănăstirea Neamţul. Am consultat ediţia dela Moscova din 1762, aflătoare în biblioteca Seminarului Central din Bucureşti. www.digibuc.ro 261________________SFĂNTA FILOTEIA DELA ARGEŞ_________________45 Nu poate fi vorba despre un text al Patriarhului Eftimie x), căci în acest caz numele său s’ar fi însemnat pe margine, aşa cum s’a făcut pe marginea textului cuprinzând vieaţa Sfintei Paraschiva. Un manuscris din Biblioteca Academiei Române ne face dovadă că vieaţa Sfintei Filoteia,. încă înainte de a fi tipărită în 1811, exista redactată în limba română2). Manuscrisul începe cu o precuvântare la sfârşitul căreia se înseamnă (f. 2 a): « 1807. Al tuturor mai mic şi plecat şi cătră Dumnezeu rugător Ioachim Ierom< onahul > Schevofilax Bistriţii Bărbătescul». Apoi se adaugă de altă mână: « -J- La 1810 Iunie 5 în zio 7 de Rusalii s’au pristăvit acest părinte ». Din aceste însemnări se observă că textele manuscrisului, între care şi vieaţa Sfintei Filoteia, au fost copiate de către Ioachim Ieromonahul Schevofilax al Bistriţii Bărbătescul între > 1807 şi 1810, anul morţii sale3). *) *) Cum credea d-1 St. Nicolaescu, Dela întemeerea Ţării Româneşti, p. 162. Redacţia este diferită, ca text, de cea a Patriarhului Eftimie, asemănându-se numai în caracteristica generală şi în plan. Ipoteza că Patriarhul Eftimie ar mai fi scris şi «vieaţa » unei alte Sfinte Filoteia, precum altcineva n’a mai crezut şi afirmat, a fost făcută de d-1 St. Nicolaescu din cauza că a datat greşit călătoria lui Constantin Costeneţki (cf. p. 9 din prezenta lucrare). s) Ms. 2786. Cuprinde diferite vieţi de sfinţi şi texte religioase, ce sunt însemnate şi la începutul manuscrisului în «Pinax, adecă însămnare de cele ce să află într’această carte» (f. 2b-sa): «Pentru viaţa şi petrecerea Sfintei Muceniţe Filotii» (f. 3 b); Pentru proorocirea Simbilelor;. . . Pentru pogorîrea lui Hs. la iad;... Pentru Iuda vânzătoriul;. .. . Pentru întrebările Sfântului Andrei cu Epifanie;... Pentru suflet şi pentru lume;... etc. Titlul cărţii (f. 5 a): «Pateric sau Otăcinic: Vieţuiri şi petreceri de ale Sfinţilor Sihastri şi patimi de ale Sfinţilor mucenici şi alte învăţături adunate din multe cărţi ». Vieaţa Sfintei Filoteia (f. 189 a—190 b) n’are menţionată ziua prăznuirii, însă urmează după vieaţa unui Sfânt prăznuit la 15 Decemvrie. Toate textele manuscrisului sunt scrise de aceeaşi mână. 3) Din felul cum este redactată precuvântarea, referindu-se la scopul urmărit şi la împrejurările copierii, s’ar părea că a fost scrisă chiar după copierea textelor (d. ex. f. 1 a: «... am adunat de prin multe cărţi... o dăruesc Sfintei mănăstiri aceştia Bistriţii şi părinţilor...»). în acest caz, vieaţa Sfintei Filoteia a fost copiată înainte de 1807. . www.digibuc.ro 46 D. R. MAZILU 262 Redacţiunea vieţii din acest manuscris este un vădit derivat prin prescurtare după un text (originalul), care mai târziu, în 1811, s’a tipărit la Mănăstirea Neamţul, în «Vieţile Sfinţilor». O comparaţie în paralelă documentează cele afirmate: Ms. 2786 (1807—1810) f. 189 a: «Aceasta fiind de moşie din oraşul Târnovei cei mari, fată fiind oarecăruia bolgari, şi fiind Sfânta Filothia pruncă mică, şi vi-indu-i ei pricepere, s’au deprins a milui pre cei săraci şi înbrăca pre cei goli, şi încălţa pre cei desculţi, şi cinstia sărbătorile şi păzia posturile cu răbdare şi cu închinăciuni şi cu milostenii ce făcea. în toate zilele, şi nu să grijia de ale lumii aceştia, dupre cum iaste obiceiul celor tineri». Vieţile Sfinţilor, 1811: «Filothia s’a născut în marea cetate a Ternovului, din părinţi... cu neamul bulgari... A început îndată din vârsta cea dintâiu... a milui pre cei săraci, a înbrăca pre cei goli, a-şi supţia trupşorul cu postul... a merge la Biserică adeseori... nu s’a lipit inima ei de nici una din cele lumeşti... dupre cum să obici-nuesc fetele vremii de acum...»1). In continuare, textele au numeroase părţi comune. Moartea copistului, întâmplată înainte de anul 1811, şi asemănarea textului din manuscris cu cel tipărit posterior, fac dovada că redacţiunea exista în limba română, era cunoscută si circula mai întâi în copii manuscrise2), cel puţin în prescurtare, înainte de a fi tipărită la 1811, în «Vieţile Sfinţilor». După dovedirea că textul originalului exista în limba română, înainte de a fi tipărit, rămâne să se stabilească vechimea şi autorul lui. în această privinţă, trebue să cercetăm ce indicaţii găsinî în text, în limba şi în izvoarele lui. Textul ne indică dela început modestia autorului, care mărturiseşte că va « istorisi dupre putere viiaţa...», recunoscând cu sinceritate nevoia unei indulgenţe. în aluziunile dela sfârşitul textului, autorul ne face să înţelegem că intenţia de a scrie vieaţa Sfintei o avea de când îi datora recunoştinţă pentru binefacerea ce i se făcuse, în urma venerării ei: *) *) Pentru a se vedea corespondenţa expresiilor, citatele din Vieţile Sfinţilor sunt luate de pe mai multe pagini, căci redacţia din manuscris e rezumată. O copie identică a acestei vieţi prescurtate, copiată în Mănăstirea Câmpulung, se găseşte în ms. 3553> din 1815, din Bibi. Acad. Române, despre care va fi vorba mai departe, cf. pp. 57—58. www.digibuc.ro 263 SFÂNTA FILOTEIA DELA ARGEŞ 47 « Deci acesta iaste, o Sfântă Filothio, cuvântul care am făgăduit ţie, când de blagoslovenia cea de la tine m'ai învrednicit. Iată am înplinit făgăduinţa, nu dupre cât să cădea, ci dupre putere ». Autorul se referă la timpul când a fost scrisă redacţiunea prin cuvintele: « .. .fetele vremii de acum .. -1) », « .. .pre cum şi până acum să văd .. .2) », « .. .până acum să află nestrămutate .. .3 4 5 *) » sau « .. .care întru atâta vreme de facerile tale de bine s’au îndulcit *) ». Autorul nu putea întrebuinţa asemenea expresii decât după o lungă trecere de timp dela diferite evenimente, vrednică de menţionare pentru fiecare dintre faptele la care se referă. Din felul cum autorul menţionează ţările române, se observă că el a scris povestirea vieţii Sfintei în ţară, căci întrebuinţează expresiile: « .. .să întărească pre norodul acest rumânesc ...®) », « .. .pre locurile acestea .. .8) » sau « .. .în ţările acestea .. .7) 9. El ştie că moaştele Sfintei n’au fost strămutate din Biserica Domnească, ba chiar cunoaşte ctitoriile Domnului Radu-Vodă: « carele şi pre însăşi Biserica cea mai sus numită o zidisă din temelie, de carele şi târgul s’a alcătuit şi multe alte târguri şi mona-ştiri a ridicat...». 1) Când arată vieaţa Sfintei retrasă dela distracţiile obişnuite astăzi de către fete. 2) Când se arată cunoscător al dăinuirii ctitoriilor lui Radu-Vodă. 3) Când menţionează locul păstrării moaştelor. 4) Când arată datoria de recunoştinţă a celor ajutaţi de Sfântă. 5) Când arată voinţa Sfintei de a-i fi strămutate moaştele la Biserica Domnească. *) Când arată locul de baştină al Românilor. ■ N. Argeş, o. cit., «Albina», III, nr. 169, din fraza: «norodul acest rumânesc, care nu de mult Apichie venise din Italia şi să aşezase pre locurile acestea.. .* înţelegea, cu totul greşit, că « norodul românesc şovăia în credinţa cea dreaptă din pricina acestei Apichie care venise din Italia ». Textul vieţii arată dimpotrivă lămurit că poporul românesc e numit Apichie (= colonizare). 7) Când arată nestrămutarea moaştelor Sfintei din Biserica Domnească, cu toate schimbările vremilor. www.digibuc.ro 48 D. R. MAZILU 264 Cei care datorau recunoştinţă Sfintei, ca şi autorul, pentru binefacerile primite, sunt menţionaţi astfel: « Plătind şi pentru mine datoria şi mulţemirea, şi cea pentru patrioţii miei, cari întru atâta vreme de facerile tale de bine s’au îndulcit şi de tămăduiri s’au învrednicit şi de darurile tale s’au împărtăşit şi patria cu multe ocrotiri de tine s’a apărat.. .». Nu mai rămâne nici o îndoială că din cuvintele « patrioţii miei» şi « patria .... s’a apărat», se înţelege că autorul re- dactiunii vieţii Sfintei Filoteia este Român. » » In continuare, se pare că el impută compatrioţilor săi că nu i-au scris vieata mai înainte de a o scrie el: j « Nici unul dintru dânşii nu s’a aflat să-ţi aducă mulţemirea cea îndatorită şi lauda .. .». Limba în care este scrisă vieata Sfintei Filoteia, în formele întrebuinţate şi în vocabular, deşi ne îndreaptă spre graiul din Muntenia, totuşi nu este concludentă în privinţa autorului, căci este comună şi altor vieţi, traduse fie din ruseşte, fie din greceşte. Forme şi cuvinte întrebuinţate, care ar părea particulare textului vieţii Sfintei Filoteia, se găsesc totuşi şi în alte vieţi sau în prefeţele scrise pentru opere tipărite între 1800— 1815 de către Episcopul Iosif al Argeşului şi călugărul Ghe-rontie dela Mănăstirea Neamţul, vestit traducător din greceşte x) şi colaborator la tipărirea «Vieţilor Sfinţilor». Explicaţia este că limba tuturor vieţilor a fost unificată de corectorul operei, ne mai păstrându-se caracterele particulare limbii fiecărui colaborator 2). Corectorul a făcut unificarea în spiritul limbii literare bisericeşti, care are la bază graiul din Muntenia 3). Izvoarele textului sunt de natură' a arăta şi mai convingător cine ar putea fi autorul şi timpul când şi-a scris povestirea. *) I. Bianu, o. cit., reproduce prefeţele lor. a) Corector al tipăririi pare să fi fost monahul Isaac, însemnat ca atare la sfârşitul volumului al II-lea din 1809. Cf. I. Bianu, o. cit., III, p. 20. 3) M. Gaster, Chrestomatie română, I, p. C. deşi are aceeaşi părere asupra limbii textelor din Vieţile Sfinţilor tipărite la Mănăstirea Neamţul, totuşi greşeşte când afirmă că «au fost scoase de pe un izvod muntenesc curat» sau că «aceste vieţi au fost alcătuite în limba bisericească », deoarece astfel şe arată necunoscător al traducătorilor şi al izvoarelor operei. - www.digibuc.ro 265 SFÂNTA FILOTEIA DELA ARGEŞ 49 Comparând vieaţa Sfintei Filoteia din redacţiunea Mitropolitului Neofit din 1746 cu cea tipărită la Mănăstirea Neamţul în 1811, constatăm o perfectă identitate în elementele biografice. Nici unul dintre cele ale redacţiunii Mitropolitului Neofit nu lipseşte din redacţiunea tipărită. Astfel elementele biografice 2—3 şi 7—14 din planul constatat mai înainte x) al redacţiunii tipărite, sunt toate împrumutate din redacţiunea Mitropolitului Neofit. In ambele redacţiuni, Sfânta este originară din Târ-nova, iar tatăl ei era plugar; vârsta Sfintei era ca de 12 ani; într’o zi, tatăl a surprins-o împărţind săracilor mâncarea tri-measă de soţia lui şi, fiind mâniat, a asvârlit cu barda, a lovit-o în picior şi a omorît-o. Din redacţiunea tipărită la Mănăstirea Neamţul lipseşte doar specificarea că piciorul lovit este cel drept. în ambele redacţiuni se arată imposibilitatea de a fi mişcată din loc până când i s’a promis strămutarea la Biserica Domnească. Domnul ţării, care a primit-o dela clerul Târnovei si i-a aşezat moaştele în Biserica Domnească, este Radu, însă Mitropolitul Neofit îi alătură şi numele de Negru, pe care autorul vieţii tipărite îl întrebuinţează cu rezervă, specificând: «poate care să poreclea Negru», arătân-du-se crezător al greşitei tradiţii istorice din timpul său, ce făcuse doi Domni dintr’unul. Pentru restul planului redacţiunii tipărite, autorul a întrebuinţat şi alte izvoare. Pentru partea în care insistă asupra milosteniilor Sfintei, specificându-le, autorul a introdus în povestirea sa plusul de informaţii pe care i le puteau da primele două fresce zugrăvite în 1751 1 2). Se pare că autorul cunoscuse şi izvoarele adăugate la vieaţa Sfântului Nicodim din slujba tipărită după ediţia din 1767, căci face menţiune despre păstrarea în Biserica Domnească a moaştelor Sfintei prin cuvintele: «stau şi acum până astăzi»3), într’un mod asemănător* menţionării din redacţiunea tipărită. Fiind probabil cleric, i-a fost lesne să cunoască menţionarea Sfintei, făcută de Episcopul Chesarie, în prefaţa Mineiului pe Noemvrie, tipărit în 1778, de unde se pare că a luat informaţia 1) Cf. pp. 40—41 din prezenta lucrare. 2) Cf. p. 73 din prezenta lucrare. 8) Cf. p. 18 din prezenta lucrare. 14 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. VI. www.digibuc.ro 50 D. R. MAZILU 266 ctitoriilor lui Radu-Vodă 1). Tot dela Episcopul Chesarie, din prefaţa Mineiului pe Ianuarie, tipărit în 1779, se pare că a luat informaţia şi termenul de « apichii», cu care şi în Mi-neiu 2) şi în vieaţa Sfintei e arătată colonizarea, din care a rezultat neamul nostru. Ceea ce este mai mult în redacţiunea tipărită faţă de izvoarele menţionate nu mai cuprinde elemente importante biografice, căci elementele 4—5 din planul redacţiunii tipărite nu sunt esenţiale, găsindu-se şi în alte vieţi, precum în vieaţa Sfintei Varvara, sau au fost adunate de autor din tradiţia necomplet folosită de Mitropolitul Neofit. Astfel o adăugare este arătarea că Sfânta Filoteia a fost învăţată spre fapta bună de către mama ei, care apoi a murit, iar tatăl s’a recăsătorit cu o femeie, care-1 atâta contra Sfintei. Restul redacţiunii este format din consideraţii generale asupra faptelor Sfintei sau din arătarea de analogii evanghelice, toate făcută în scopul moralizării. Unul din citatele evanghelice, cuprinzând regula milosteniei, a fost copiat de autor, cu ocazia redactării vieţii Sfintei dintr’una din ediţiile Evangheliei, precum se poate observa din comparaţia în paralelă: Matei, cap. 6: « Luaţi aminte milostenia voastră să nu o faceţi înaintea oamenilor ca să vă vază ei. Iară de nu, plată nu veţi avea dela Tatăl vostru, carele este în Ceriuri. Deci când faceţi milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, precum cei făţarnici fac prin adunări şi prin uliţe, ca să-i laude oamenii. Adevăr zic voao, că îşi iau plata sa. Iară tu făcând milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta. Să fie milostenia ta într’ascuns şi Părintele tău cel ce vede într’ascuns, acela va da ţie la arătare »3). Vieaţa Sfintei Filoteia: « Luaţi aminte să nu faceţi mi» » _ lostenia voastră înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de dânşii, iar de nu, plată nu aveţi înaintea Tatălui vostru celui din Ceriuri. Ci tu când faci milostenie, să nu trâmbiţezi înaintea ta, precum fac făţarnicii între adunări » şi în uliţe, ca să se slăvească de oameni. Amin zic voaă, că îşi pierd plata lor. Iar tu făcând milostenie să nu cunoască stânga ta ce face dreapta ta. Ca să fie milostenia ta întru ascuns şi Părintele tău cela ce vede întru ascuns va da tie la arătare ». » 9 Cf. p. 18 din prezenta lucrare. 2) Cf. I. Bianu, o. cit., II, p. 234. *) Sfânta şi Dumnezeiasca Evanghelie, Iaşi, 1762, f. 103 a. într’altă ediţie s’ar putea găsi poate chiar o apropiere şi mai mare. www.digibuc.ro 267 SFÂNTA F1LOTEIA DELA ARGEŞ 51 Şi din copierea citatului evanghelic dintr’o tipăritură românească anterioară se observă că avem o alcătuire nouă a vieţii » Sfintei si că autorul e Român, deoarece dacă vieata aceasta ar fi fost o traducere, atunci si citatul s’ar fi tradus într’o formă deosebită literal de cea a tipăriturii arătate. în rezumat, textul, limba şi izvoarele lui ne dau preţioase indicaţii în privinţa autorului. Acesta se arată cunoscător al împrejurărilor din ţară, a păstrării moaştelor în Biserica Domnească, pe care se pare că a vizitat-o chiar, rugându-se în faţa moaştelor Sfintei; deasemenea cunoaşte ctitoriile Domnului si dăinuirea lor până în vremea când redacta povestirea. Din expresiile întrebuinţate se înţelege că autorul şi-a redactat povestirea în ţările române şi era Român. Izvoarele folosite pentru redacţiunea originalului sunt: redacţiunea Mitropolitului Neofit, frescele zugrăvite în Biserica Domnească, menţionările unor prelaţi români din sec. al XVIII-lea şi tradiţia. Luând în consideraţie data izvoarelor arătate şi anul copierii textului prin mănăstiri, datarea redactării originalului vieţii Sfintei Filoteia se poate fixa cam la începutul sec. al XlX-lea. Redacţiunea era însă necesară, în primul rând, la Curtea-de-Argeş pentru prăznuirea Sfintei, deaceea alcătuirea ei nu poate fi străină de activitatea lui Iosif, primul Episcop, din 1793—1820, în reînfiinţatul episcopat al Argeşului x). Episcopul Iosif a tipărit în 1806, Slujba Sfântului Nifon, a cărui parte din moaşte se păstrează deasemeni la Curtea-de-Argeş, întrebuinţând un text pe care l-am găsit în copii manuscrise provenite din Mănăstirea Neamţul1 2). Tot în acest timp, între 1800—1807, se poate presupune că Episcopul Iosif s’a îngrijit şi de redactarea vieţii Sfintei. Faptul că această vieaţă a fost tipărită în «Vieţile Sfinţilor », editate la Mănăstirea Neamţul, se explică uşor, căci Episcopul Iosif a fost « un statornic patron al Nem-ţenilor3) », fiind în legătură cu mulţi dintre cărturarii călugări, de a căror activitate se interesa, încurajând-o, ba chiar cerându-le concursul pentru traducerea din greceşte a unor 1) N. Iorga, Istoria Bisericii româneşti, II, p. 366. 2) D. Mazilu, o. cit., p. 6. a) N. Iorga, o. cit., II, p. 200. ■1+* www.digibuc.ro S2 D, R, MAZILU 268 opere x). Pentrucă redacţiunea Mitropolitului Neofit era scrisă în greceşte, autorul trebue să fi fost cunoscător al acestei limbi sau altcineva să-i fi tradus textul în româneşte. Fiindcă t izvorul principal al redacţiunii a fost grecesc, se poate înţelege că izvoarele greceşti menţionate în titlul, prefeţele şi epilogul operei «Vieţile Sfinţilor» s’au referit şi la vieaţa Sfintei. în «Vieţile Sfinţilor» nu s’a făcut menţionarea autorului, fie din modestia acestuia, fie pentru ca să se dea un mai mare prestigiu vieţii Sfintei, arătând-o ca mai vrednică de crezare, cum n’ar fi părut dacă s’ar fi lămurit că este o redactare târzie. Este însă caracteristic faptul că însăşi «înştiinţarea» volumului, în care s’a tipărit vieaţa Sfintei, cuprinde un citat din «Vieţile Sfinţilor» tipărite de Mitropolitul Dosoftei, în care se arată că si Românii au meritat să aibă sfinţi naţionali. t i > Autorul vieţii Sfintei Filoteia pare să fie, din cele arătate, un călugăr din Mănăstirea Neamţul sau chiar Episcopul Iosif al Argeşului. S’a procedat cu totul greşit când s’a afirmat că redacţiunea vieţii Sfintei Filoteia aduce informaţii doveditoare (!) despre un Domn Radu-Vodă pe la anii 1223—1224, când s’ar fi adus în tară moaştele Sfintei2), deoarece în redacţiunea vieţii nu este arătat nici un an. Nu-i de mirare, deoarece se ştie că hagiografii au un dispreţ suveran pentru date. Abia mai târziu, în 1831, cu ocazia tipăririi slujbei Sfintei Filoteia, editorul a încercat stabilirea anilor când a domnit Domnul căruia i se atribue primirea moaştelor3). încercarea editorului din 1831 nu reprezintă decât cunoştinţele istorice ce le-a putut obţine el la acea dată. în concluzie, faptul important este că textul tipărit la Mănăstirea Neamţul, în 1811, este la f. 88 b, se pomeneşte şi Sf. Filoteia: « 7 Cel dintru Sfinţi părintele nostru Ambrosie Episcopul Mediolanelor şi Sfânta muceniţa Filodeia », însă ei nu i se citează vreun tropar sau condac. а) Ms. 3046, foi scrise 73, dela Mănăstirea Dălhăuţi din jud. R.-Sărat. Slujba are titlul: « în 7 zile ale lunii lui Dechemvrie facem pomenirea Sfintei Filothiei fe-cioarii ale căriia Sfinte moaşte să află întregi în Ţara Rumânească, în Biserica Domnească cea din Târgul Argeşului». După titlu urmează slujba prin cuvintele: «Şi cu lemne fiind bătută...». La sfârşitul slujbei (f. 19b) se găseşte însemnarea: « Această slujbă iaste făcută de părintele Isaac Shimonahul şi dascălul sfintei mănăstiri Neamţul. S’au prescris 1829 Sep. 30 ». Acest manuscris este citat de V. Dră-ghiceanu, o. cit., p. 24, însă datat greşit din 1815. După slujbă, peste două pagini libere, urmează: « Rânduiala chipului celui mare al îngerilor adecă al shimniciei ». 4) Ms. 2011, foi scrise 20, dela Mânăstirea Cernica, jud. Ilfov, precum se poate vedea după pecetea mănăstirii, pusă la începutul manuscrisului şi având inscripţia: « Peceta obştii schitului Cernica 1819». Anul arătat este cel de când a fost făcută pecetea. Slujba începe cu acelaşi titlu ca în ms. precedent. Datarea se stabileşte după manuscrisul următor, scris de aceeaşi mână şi având însemnat anul copierii. б) Ms. 2137, foi scrise 21, dela Mânăstirea Cernica. Cuprinde slujba Sfintei Filoteia, ca în ms. precedent, după care pare că s’a şi copiat. La sfârşit se găseşte însemnarea: «Amin. 1838. S’a scris de mine» (f. 21 b). Manuscrisul precedent are unele pasagii în plus faţă de acesta (d. ex. f. 16 b). Manuscrisul a fost citat şi de N. Iorga, Manuscrisele Mănăstirii Cernica, Buc., 1902, p. 6, cu titlul de « Viaţa Sfintei Filoteia ». www.digibuc.ro D. R. MAZILU 272 56 prin varierea textului cântărilor, arată milosteniile făcute, păstrarea fecioriei, persecuţiile mamei vitregi, omorîrea Sfintei de către tatăl ei prin barda asvârlită, dorinţa de a-i fi duse moaştele în Ţara Românească şi necurmatele minuni ce face. încheierea fiecărui moment din slujbă cuprinde îndemnul către credincioşi ca să se roage Sfintei pentru ca şi aceasta să se roage lui Dumnezeu pentru ei. Glorificarea Sfintei se face pentru aceleaşi fapte, adesea întrebuinţându-se chiar aceleaşi expresii, pe care le găsim şi în textul vieţii. Ca dovadă, dăm câteva exemple în paralelă: Vieaţa, 1811: « ...o duce înlăuntru la nunta cea vecinică... cu înpreunare ne-stricăcioasă... ». « Şi unt-de-lemn în vasele sufletului său... ş’a agonisit...». « şi moarte din mâinile celuia ce o a născut a răbdat, si în cămara cea de nuntă la fe-» t cioarele cele înţelepte a intrat...». « fiică a luminii cei neînserate...». «şi cu totul pre sineşi faptei bune afierosindu-să » «cu tămâe şi cu făclii, au ieşit înainte întru întâmpinarea Sfintei...». Slujba (ms. 3046): «ai întrat la nunta cea vecinică şi nestricăcioasă...» (La stihoavnă, f. 6 a). «îţi agoniseai unt-de-lemn în va-sile sufletului tău...» (La stihoavnă, f. 6 b). « şi moarte mucenicească ai răbdat din mâinile celui ce te-a născut...» (La stihoavnă, f. 6 b). «în cămara cea de nuntă te-ai sălăşluit cu fecioarele cele înţelepte » (La vecernia cea mică, f. 1 b). «le luminează cu lumină neînserată...» (La canoane, f. 14 b). « şi pre sineşi toată lui Hristos te-ai afierosit...» (La canoane, f. 13 b). «ciţ făclii, cu tămâe... te-a întâmpinat...» (La canoane, f. 16 a). Această exemplificare în paralelă se poate continua. Fiindcă asemănările arătate sunt chiar literale, conchidem că redac-ţiunea slujbei s’a făcut prin întrebuinţarea textului vieţii Sfintei, aşa cum fusese tipărit în «Vieţile Sfinţilor», în 1811, la Mănăstirea Neamţul. Ca si redactiunea din «Vieţile Sfinţilor », www.digibuc.ro 273 SFÂNTA FILOTEIA DELA ARGEŞ 57 textul slujbei redactate de Isaac nu menţionează nici anul naşterii Sfintei, nici anii de domnie ai lui Radu-Vodă 1). Nevoia întrebuinţării unei slujbe pentru prăznuirea Sfintei Filoteia a îndemnat şi pe alţii să alcătuiască una. Astfel ni s’a păstrat în Biblioteca Academiei Române un manuscris dela Mănăstirea Câmpulung2), copie din 1815, care cuprinde o redacţiune a slujbei deosebită de cea a lui Isaac 3). Slujba acestui manuscris cuprinde cântări pentru mai puţine momente ale serviciului, ceea ce înseamnă că la Mânăs-tirea Câmpulung prăznuirea se făcea cu mai puţin fast. Textul glorificărilor este deosebit, însă într’un loc se observă totuşi o surprinzătoare asemănare: Slujba Isaac (ms. 3046, f. 3 b): «O prea slăvită minune! Că prea slăvită Filothiia, în lăcaşurile cele cereşti dupre vrednicie sălăş-luindu-să, înpreună cu cetile fecioarelor şi cu ostile mucenicelor, pre cei ce îi săvârşesc cu credinţă pomenirea ei şi cu dragoste să apropie la acoperemântul ei, îi mântueşte cu rugăciunile sale şi ertare de greşale dela Dumnezeu le cere şi izbăvire şi mare milă » (La vecernia cea mare). * 8 Ms. 3553» i- 2 b: «O prea slăvită muceniţă ceea ce în lăcaşurile lui Hs. după vrednicie te-ai sălăşluit cu cetele fecioarelor şi cu adunarea muceni-ţelor, pre cei ce săvârşăsc cu credinţă sfântă pomenirea ta şi să apropie cu frică la sicriul moaştelor tale, mântueşti-i cu rugăciunile tale şi le cere dela Dumnezeu ertare de păcate şi izbăvire de boale şi mare milă » (La sti-hoavnă). *) Completez afirmaţia d-lui V. Drăghiceanu (o. cit., p. 24, n. 3), tot în consensul concluziilor sale, că textul manuscriselor slujbei prezintă numai mici deosebiri lexicale prin copiere, dar nu conţine datarea istorică. a) Ms. 3553, dela Mănăstirea Câmpulung. Pe copertă este scris: « Slujbă a Sfintei muceniţe Filotheia. ..», iar pe faţa interioară: « Această filadră [= caet] a Sfintei Mânăstirei Câmpulungului ce să coprinde într’însa Slujba Sfintei Filothiei. 1815 Dec. ». Apoi « Decemvrie 7. Aducerea moaştelor prea Sfintei Slăvitei muceniţe Filothei dela oraşul Tărnovei cei mari din ţara sârbească, aici în Ţara Rumânească, la cetatea Argeşului; şi s’au aşăzat în sfânta Biserică Domnească, cu cheltueala prea înălţatului şi prea luminatului domn Io Radu Negru vvd ». Slujba începe cu: « Seara la vecernia cea mare, punem stihirile muceniţei pe 8, glas 4. Pod. Când ai pus prea ferbinte dragoste cătră puternicul Dumnezeu...». Acest manuscris pare acelaşi cu cel menţionat în Creşterea colecţiilor 1908, p. 267. 8) V. Drăghiceanu, o. cit., p. 24, n. 3, afirmă că textul slujbei acestui manuscris este copiat * de pe cel al lui Isaac », însă o mai de aproape cercetare arată că sunt complet deosebite. www.digibuc.ro 58 D. R. MAZILU 274 Cauza asemănării unui singur pasagiu, pe când restul textelor celor două redacţiuni ale slujbei n’are altă asemănare decât în ceea ce priveşte subiectul şi scopul, nu poate face să se admită stabilirea unei filiaţiuni între ele. Mai degrabă se poate admite împrumutarea pasagiului comun de către autorii celor două redacţiuni din vreun text folosit la Biserica Domnească mai înainte sau din slujba vreunui alt sfânt. Autorul slujbei acestui manuscris nu pare să fi întrebuinţat direct textul tipărit în «Vieţile Sfinţilor», căci reminiscenţele în stil sunt puţine şi vagi. Informarea a avut mai degrabă la bază o vieaţă prescurtată a Sfintei, care chiar se găseşte copiată în manuscris, după slujbă x). Această vieaţă este identică aceleia copiate de Ieromonahul Ioachim Bărbătescul * 2), căci se aseamănă din cuvânt în cuvânt. Precum am arătat mai înainte, această vieaţă este prescurtată după originalul redacţiunii tipărite în 1811. Prin ambele redacţiuni ale slujbei Sfintei Filoteia se putea oficia cu mai mult prestigiu prăznuirea ei anuală. 5. Ediţiile româneşti ale «vieţii» şi «slujbei». Textul redacţiunii vieţii tipărite în 1811, la Mănăstirea Neamţul3), s’a editat neschimbat în toate ediţiile posterioare a operei hagiografice « Vieţile Sfinţilor ». Astfel îl găsim tipărit în 1835, la Bucureşti, în timpul domniei lui A. Ghica, în volumul pe Decemvrie al acestei opere hagiografice, ale cărei volume s’au reeditat între anii 1830—36. Retipărirea operei nemţene se datoreşte Mitropolitului Gri-gorie, fost călugăr în Mănăstirea Neamţul 4). Textul s’a reprodus riguros aproape cu aceeaşi ortografie. *) Ms. 3553, f. 9: « întru această lună 7. Viaţă Sfintei slăvitei muceniţe Filoftei ». 2) Ms. 2786, f, 189 a. Cf. p. 46 din prezenta lucrare. s) Derivând din această tipăritură, avem menţionarea Sfintei şi în două manuscrise ale Academiei Române: a) ms. 1555. încep. sec. al XlX-lea. Vieţile tuturor sfinţilor din cele 12 luni. La 7 Decemvrie, notiţă scurtă: « Sfânta Filothia fecioara. Moaştele să află în Biserica Domnească din Târgul Argeşului. Cetatea cea mare a Tărnovului, din părinţi bolgari, drigătoria plugari, de tată-său s’au ucis pentru milostiile cele multe ». b) ms. 3799, «Lexicon de numele sfinţilor», făcut după Vieţile Sfinţilor. La f. 94 b: « Filotheia fecioara muceniţa dela Argeş». Are însemnarea: «Sfârşit la 1825, April 28 ». *) N. Iorga, Istoria Bisericii româneşti, II, p. 238. www.digibuc.ro 275 SFÂNTA FILOTEIA DELA ARGEŞ 59 Reeditările care s’au mai făcut derivă toate din primele două ediţii. Astfel avem redacţiunea vieţii tipărită în broşură împreună cu slujba Sfintei, pentru prima oară cu litere latine, la Ploieşti, în 1873 1). Separat, vieaţa Sfintei s’a tipărit puţin înainte de 1897 2). Vieţile Sfinţilor M. Neamţul, 1811 St'ma versiunilor româneşti ale vieţii Sfintei Filoteia (ediţii şi mss.). 9 Slujba sânţilor ale cărora moaşte se află la sânta Mănăstire Curtea-de-Argeş împreună cu vieţile lor. Ploieşti, 1873, pp. 155—183. . 2) Broşura este menţionată pe faţa interioară a primei coperte la Serviciul Sfintei Muceniţe Filoteia Fecioara, Buc., 1897, între « Cărţi teologice de vânzare » cu specificarea: «Viaţa S. Filoteea, 1 leu». Menţionarea se referă, poate, chiar la ediţia Serviciului, ce cuprinde şi « vieaţa » pe scurt, fiind un anunţ general tipărit pe copertele mai multor cărţi bisericeşti apărute în Tipo-litografia « Cărţilor bisericeşti». . www.digibuc.ro 6o D. R. MAZILU 276 Dicţionarul hagiografic al lui Timus cuprinde o prescurtare a vieţii Sfintei făcută după « Vieţile Sfinţilor x) ». între 1900—1906, «Vieţile Sfinţilor» s’au reeditat, de această dată în format mic, cu litere latine, cuprinzând în volumul pe Decemvrie, tipărit în 1904, şi vieaţa Sfintei 2), întocmai ca în modelul reprodus, care era natural să fie ediţia din 1835, tot dela Bucureşti. Special pentru Basarabia, «Vieţile Sfinţilor » au început să fie tipărite în 1909, la Chişinău, însă volumul pe Decemvrie n’a fost încă tipărit3). Precum am văzut, redacţiunea vieţii Sfintei Filoteia s’a tipărit nu numai în diferite ediţii ale «Vieţilor Sfinţilor», ci chiar în broşuri, făcute din necesitatea mai lesnicioasei răspândiri a textului printre credincioşii care îi întreţineau cultul, decât s’ar fi putut face prin copiere. # * * Din aceeaşi necesitate a răspândirii, slujba Sfintei Filoteia, redactată de Isaac, în 1815, s’a tipărit în împrejurările următoare: în 1831, fiindcă bântuia holera în ţară, credincioşii alergau cu rugăciuni la moaştele Sfintei Filoteia dela Curtea-de-Argeş şi, după cum spune o informaţie din 1868, «toţi voiau să aibă slujba Ei în casele lor, dar această slujbă era manuscrisă şi era cu neputinţă să o poseadă fiecine. Răposatul Episcop Ilarion a însărcinat pe Arhi-diaconul Dionisie, actualul Episcop de Buzău, ca să o tipărească pentru înlesnirea credincioşilor»4). într’adevăr, prima tipărire a slujbei Sfintei Filoteia s’a făcut în 1831, la Bucureşti, de către Ierodiaconul Dionisie, care mai târziu a ajuns Episcop al Buzăului 5). 9 Gh. Timuş, Dicţionar aghiografic, Buc. 1898. a) Vieţile Sfinţilor, Buc., 1904, voi. IV, pp. 4x0—440. 3) Vieţile Sfinţilor, Chişinău, 1909. La p. VI se arată că s’au întrebuinţat ediţiile dela Mănăstirea Neamţul şi din Bucureşti (1835), îndreptându-se după originalul rusesc, din care s’au tradus vieţile sfinţilor ce nu fuseseră tipărite în acele ediţii. *) Iconomu Petru Bărbulescu, în prefaţa: « Către cetitori» din Slujba Sfintei Fecioare Filothei, Buzeu, 1868. Informaţia pare să provină chiar dela Dionisie. ■) Titlul se găseşte pe coperta interioară: Slujba Sfintei Filothiei Fecioară ale căria Sfinte Moaşte să află întregi în Ţara Rumânească, în Biserica Domnească din www.digibuc.ro 277 SFÂNTA FILOTEIA DELA ARGEŞ 61 Din comparaţia acestei ediţii cu redacţiunea slujbei din manuscrise se observă că tipărirea ei s’a făcut după un manuscris derivat din redacţiunea lui Isaac, căreia îi este întru totul asemănătoare. Ediţia lui Dionisie are însă o adăugare şi anume textul vieţii Sfintei în prescurtare (sinaxar) după «Vieţile Sfinţilor» tipărite la Mănăstirea Neamţul, în 1811, făcută într’o formă deosebită de cea a mss. 2786 şi 3553 1)- Prescurtarea s’a făcut prin eliminarea insistărilor repetate cu caracter de predică morală, dar păstrându-se chiar fraze neschimbate, aşa că nu s’a schimbat povestirea faptelor vieţii din redacţiunea tipărită: Vieţile Sfinţilor, 1811: «Fecioara şi muceniţa lui Hs. Filothia s’a născut în marea cetate a Ternovului, din părinţi cu credinţa creştini, cu neamul bulgari ...» «... a asvârlit într’însa cu barda cea plugărească pre care o avea la brâu şi lovindu-o a rănit-o la un picior. Şi îndată, o minune! şi-a dat sfântul şi fericitul său suflet în mâinile lui Dumnezeu...» Slujba, 1831: «Sfânta Filothia Fecioara s’a născut în marea cetate Ternovul, din părinţi creştini cu credinţa, bolgari cu neamul...» «... a azvârlit într’însa cu barda cea plugărească, pre care o avea la brâu şi lovindu-o a rănit-o la un picior; şi îndată, o minune! şi-a dat sfântu şi fericitul său suflet în mâinile lui Dumnezeu...» In această ediţie, pentru prima oară s’a încercat arătarea anului când a domnit Domnul, căruia i se atribue primirea moaştelor, printr’o adăugare în textul prescurtat (în sinaxar) după redacţiunea din «Vieţile Sfinţilor». oraşul Argeşului. Acum întâia oară dată în tipariu cu blagoslovenia Prea-Sfinţi-tului iubitoriului de Dumnezeu Episcopul Argeşului Ilarion. Prin oserdia şi cheltuiala smeritului Dionisie N. M. Ierodiaconul Preasfinţii Sale Părintelui Epis Argeşului. în Bucureşti, în Privelighiata Tipografie, 1831 ». La sfârşitul slujbei este menţionat tipograful: « S’au lucrat de Enache Moldoveanu jăţarul ». Exemplarul ce se găseşte în biblioteca Comisiunii mon. istorice are însemnarea manuscrisă, pe verso copertei, subt icoana Maicii Domnului: « S’au dăruit svântului schit Trivalea de Sf. sa părintele Vlasie Arhimandrit, 1832, Fevr. 12». începutul: « în 7 zile ale lunii lui Dechemvrie, pomenirea Sfintei Muceniţe Filothiei Fecioarei, ale căria Sfintele Moaşte să află în Biserica Domnească cea din oraşul Argeşului, în Ţara Rumânească». Sinaxarul s’a introdus între cântarea şasea şi a şaptea a canonului. www.digibuc.ro 62 D. R. MAZILU 278 Anul domniei s’a arătat într’o notă din josul paginii, făcută cu intenţia să desvolte şi să precizeze relaţiile vagi cuprinse în redacţiunea din « Vieţile Sfinţilor »: Slujba, 1831 (p. 31, în text): « Radu Vodă, cel poreclit Negru (de carele şi biserica este zidită)... [în notă:] acesta a fost cel dintâiu Domn Rumân. A stătut la anul 1215, zidindu-şi mai întâiu curtea sa la Câmpul-lung, apoi la Argeşi, ale căror ruinuri încă stau şi nici un Rumân simţitor nu le poate privi fără durerea inimii... ». Cel care s’a încercat să arăte anul nu poate fi decât Iero-diaconul Dionisie, editorul slujbei. Sentimentele naţionale ce exprimă în notă sunt frumoase şi parcă amintesc poezia ruinelor, înfăţişată de Cârlova cu un an mai înainte. Cunos-tinţele istorice însă îi sunt foarte greşite, nereprezentând decât cunoştinţele ce le-a putut obţine el la acea dată. Redacţiunea din « Vieţile Sfinţilor » exprima o îndoială în privinţa identificării Domnului: « poate care să poreclea Negru », însă editorul slujbei s’a arătat sigur: «cel poreclit Negru». Anul 1215 al domniei lui Radu-Vodă este o adăugare a editorului, bazată pe tradiţia greşită, transmisă prin cronicile scrise târziu, la sfârşitul sec. al XVII-lea. Istoricii au dovedit cum s’a format > această tradiţie. Ea nu este nici măcar consecventă, deoarece aminteşte pe acelaşi Radu-Vodă, când Domn pe la 1215, când pe la 1290, după cum se găsea în diferite izvoare ale ei1). O nouă ediţie a slujbei Sfintei Filoteia s’a tipărit abia după 27 de ani, în 1848, la Bucureşti, ,de către protopopul Constantin Sachelarie Brădeanu din Piteşti 2). Această ediţie reproduce întocmai pe cea din 1831, însă are adăugări în si-naxar si la sfârsit: «Acatist către Sfânta Fecioară Filotia j » Vieţile Sfinţilor, 1811: « ...Io Radul Voevod poate carele să poreclea Negru, carele şi pre însăşi Biserica cea mai sus numită o zidise din temelie, de carele şi târgul s’a alcătuit, şi multe alte târguri şi mănăstiri a ridicat, pre cum şi până acum să văd...». 9 Anul 1290 a fost considerat ca mai plauzibil pentru domnia lui Radu şi a înlocuit anul 1215, în ediţia slujbei tipărită în 1868, la Buzău, unde Dionisie ajunsese Episcop. a) Slujba Sfintei Filothiei fecioarei, A doă oară tipărită. Prin osârdia şi cheltuiala Sfinţii Sale Părintelui Protopopul Constandin Sachelarie Brădeanul din Piteşti. Bucureşti, 1848. în tipografia lui Anton Pann. www.digibuc.ro 279 SFÂNTA F1L0TEIA DELA ARGEŞ 63 făcut de Protopopul Constandin Sachelarie Brădeanu din Piteşti şi îndreptat după cererea sa de A. Pann x) ». Adăugările în sinaxar s’au făcut cu elemente luate din re-dacţiunea tipărită în «Vieţile Sfinţilor» în modul următor: Vieţile Sfinţilor. 1811: > » ' «Deci rămâind copila, dupre cum să zise, sirimană de maica sa şi având pre seminţele faptelor bune de maică sa sămănate în pământul inimii sale... nu s’a dat pre sineşi la jucării copilăreşti împreună cu alte vârstnice ale ei, nu la jocuri, nu la cântece lumeşti, nu la iubirea hainelor frumoase, nu la împletiturile părului, nu la împodobirea cosiţelor... dupre cum să obicinuesc fetele vremii de acum...». Slujba, 1848, p. 20: « Deci rămâind Sfânta Filothia mică şi sirmană de mumă, nu s’a abătut după jucăriile copilăreşti, ca altele de vârsta ei, fiindcă avea în sine sămânţa faptelor bune, semănate de maica sa în inima ei, nici iubea cântecele cele lumeşti, nici danţurile, nici îmbrăcămintea hainelor celor frumoase sau alte podoabe ale trupului, precum fac fetele în zioa de astăzi... », In plus, editorul a adăugat în text anul, când s’ar fi născut Sfânta, prin cuvintele: «este născută în mare cetate a Târnovii la anii dela Hs.: 1206...»2) şi a completat nota ediţiei din 1831, redând-o în forma următoare: «Acest Radu vodă, ce se poroclea negru, a fost cel întâiu Domn român şi bine credincios, care a domnit la anii dela Hristos 1215, zidind mai întâiu curtea sa la Câmpul lung, apoi Curtea de Argeş, unde a zidit şi acea frumoasă şi minunată Biserică, la care nu să satură ochiul a o privi. A zidit şi alte multe Biserici şi Monastiri întărindu-le cu târguri, ale cărora ruinuri încă stau până acum şi nici un Român simţitor nu le poate privi' fără durere de inimă». Anul 1206 al naşterii Sfintei se vede că stă în legătură cu anul 1215 al domniei lui Radu-Vodă. Pentru a-1 obţine, editorul a scăzut vârsta Sfintei, când a fost martirizată, din anul domniei, însă trebue să se presupună că editorul l-a considerat domn pe Radu-Vodă şi după anul 1215. Altfel el ar fi b O. cit., p. 33. a) O cit., p. 20. www.digibuc.ro 64 D. R. MAZILU 28o greşit în calcul, deoarece Sfânta avea « ca doisprezece ani», când a fost martirizată, iar 1206 -f- 12 = 1218. Mai greşit a fost calculul d-lui Stoica Nicolaescu, care, necunoscând faptul că anii menţionaţi sunt adăugări târzii ale editorului slujbei, a considerat drept real anul 1206 al naşterii Sfintei şi a fixat martirizarea ei între 1223—1224 x), altfel decât în textul slujbei, deşi dacă s’ar scădea vârsta de 12 ani din anul martirizării nu s’ar mai obţine tot anul 1206 pentru data naşterii Sfintei. Cât de greşite sunt cunoştinţele istorice ale editorului se observă şi din faptul că-1 consideră pe Radu-Vodă ziditor al catedralei dela Curtea-de-Argeş, la care se referă prin cuvintele: « acea frumoasă şi minunată Biserică, la care nu se satură ochiul a o privi * 2) ». Atribuirea lui Radu-Vodă a faptei lui Neagoe Basarab, care şi-a sfinţit catedrala în 1517, este o confuzie greşită în modul cel mai evident3). Greşala editorului este scuzată de faptul că nu s’a considerat istoric, nici n’a fost preocupat de dovedirea unui adevăr istoric, ci prin fapta sa a voit să îndeplinească dorinţa credincioşilor de a avea fiecare slujba Sfintei care-i ajuta la nevoie. Acatistul cuprinde condace şi icoase, adecă imnuri de slăvire a Sfintei, şi se cântă în picioare. Ele sunt astfel orânduite încât după un condac, ce este în proză, urmează un icos, ce începe în proză şi se continuă în versuri. In total sunt 13 condace şi numai 12 icoase, căci după ultimul condac urmează iarăşi icosul şi condacul dintâi. Condacul întâiu, care nu e o redactare nouă, deoarece se găsea şi în slujba scrisă de Isaac, se mai repetă şi după condacul al III-lea, al Vll-lea şi al X-lea. Fiecare condac statorniceşte un merit al Sfintei, pentru care se aduce laudă lui Dumnezeu. De exemplu: «Dar de izbăvire ţi s’a dat ţie, fericită Filothio, de boale, de morţi năprasnice şi de oştirea altor neamuri, de aceea cu *) St. Nicolaescu, Adevărul asupra importantelor descoperiri arheologice dela Curtea-de-Argeş, p. 17 şi Dela întemeerea Ţării Româneşti, p. 160. 2) Cu ocazia retipăririi din 1868, la Buzău, editorul slujbei, poate din îndemnul lui Dionisie, ajuns Episcop de Buzău, corectează, după Mineiul din 1852, afirmaţiile ediţiei a Il-a, arătând pe Neagoe drept ctitor al catedralei. Cunoştinţele istorice se îmbunătăţiseră! 8) Pe baza acestei confuzii, un editor din 1887 a datat martirizarea astfel: « a şi fost tăiată cu securea de către tatăl său, între anii 1513—1521 *. Orologiu, Buc. 1887, p. 209. www.digibuc.ro 28l sfânta filoteia dela argeş 65 credinţă alergăm şi ne*"rugăm ţie: ca să ne păzeşti sănătoşi cu trupul şi cu sufletul, ca să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia )) ». Icoasele slăvesc momentele mai însemnate din vieaţa Sfintei: « Lăudăm nevoinţele tale, fecioară Filothio, şi cinstim prea curatele tale moaşte, slăvind pre Dumnezeu, carele te-a învrednicit acestui dar mare şi te-a dăruit noă, spre a ne păzi şi a ne feri de tot felul de ispite şi nevoi, pentru care strigăm ţie: Bucură-te cea la Târnov în Bolgaria sfinţită, Bucură-te cea de Domnul Românilor dăruită. Bucură-te că acuma lăcueşti la înălţime, Bucură-te că în lume săvârşeşti minuni mulţime. Bucură-te că stai vecinie între cetele slăvite, Bucură-te că prin tine Hristos milă ne trimite. Bucură-te că vezi faţa Ziditorului a toate, Bucură-te că te rogi lui din nevoi a ne scoate. Bucură-te că ai treceri pentru noi către Domnul, Bucură-te că ascultă rugile-ţi pentru tot omul. Bucură-te că eşti noă ajutor întru primejdii, Bucură-te că pre tine te avem stâlpul nădejdii. Bucură-te Filothio prea fericită 2) ». Precum se vede şi din exemplul dat, fiecare icos este compus din 12 versuri, care rimează împerecheat. Toate rimele icoaselor sunt bisilabice, de cele mai multe ori perfecte şi rar asonanţe (Domnul — omul). Măsura versurilor este de câte 16 silabe, ce alcătuesc două emistihuri egale, despărţite prin cezură. Cu alte cuvinte, fiecare vers este compus din altele două de câte 8 silabe. Ritmul versurilor este trohaic. Asa dar > icoasele sunt scrise în forma plastică a poeziei poporane româneşti: versuri de opt silabe cu ritmul trohaic, lipsindu-le numai rimarea alăturată şi pentru forma descompusă a versului lung. Intervenţia lui Anton Pann la îndreptarea acatistului a făcut să aibă puţine greşeli de formă, iar sentimentul religios să fie îmbinat armonic cu duioşia, aşa că icoasele ar fi fost reuşite ode religioase, dacă ar fi lipsit monotonia repetării cuvintelor « bucură-te că », ce apare abuzivă. Această repetare * 15 J) O cit., condac al XH-lea. O cit., icos al Xll-lea. 15 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. VI. www.digibuc.ro 66 D. R. MAZILU 282 nu putea însă lipsiy, căci expresia «feucură-te» este luată din Acatistul Maicii Domnului, după care sunt imitate toate acatistele 1). în 1868, pe când Dionisie, editorul din 1831 al slujbei Sfintei, era episcop de Buzău, s’a tipărit la Buzău o nouă ediţie a slujbei2). Noua ediţie are o prefaţă scrisă de «Iconomu Petru Bărbulescu, protoereul districtului Buzeu», care arată împrejurările tipăririi ediţiei din 1831, precum şi a ei. Astfel se vede că noua ediţie s’a făcut ca un răspuns la dorinţa credincioşilor care nutreau cultul Sfintei, mai ales din 1867, când moaştele ei fuseseră aduse la Buzău, în procesiune pentru ploaie, în amintirea cărei zile se ridicase lângă crâng şi «monumentul)) Sfintei 3). Slujba acestei ediţii, în partea I-a, nu cuprinde modificări esenţiale, dar acatistul este deosebit de cel al ediţiei din 1848, cu care n’are comun decât condacul I: «Ca ceea ce din pruncie jertfa fără prihană... », pe care l-au împrumutat amândouă din slujba lui Isaac. Icoasele nu numai că sunt deosebite, dar nu sunt nici versificate. Nu-i nici un motiv să se creadă că editorului nu i-a plăcut acatistul ediţiei din 1848 şi i-a redactat altul, ci mai de grabă se poate admite că el nu cunoştea acea ediţie sau n’o avea la îndemână. > într’adevăr, această ediţie s’a făcut după slujba tipărită în Mineiul din 18524), al cărui editor, deşi cunoscuse Slujba din 1848, totuşi nu-i reprodusese acatistul. Dovedirea acestei afirmaţii o fac modificările şi adăugările făcute ediţiei din 1848 şi pe care Slujba din 1868 le-a reprodus după Mineiul din 1852. De exemplu în nota despre Radu-Vodă se află unele modificări mai însemnate, care arată că si cunoştinţele istorice evoluaseră. Astfel este înlocuit anul 1215, când se crezuse, in 1831 şi 1848, că domnise Radu-Vodă, prin altă datare a tradiţiei: > * *) *) D. Russo, Studii bizantino-române, Bucureşti, 1907, pp. 47—48, dă lămuriri asupra traducerii acestei expresii. _ *) Slujba Sfintei Fecioare Filotei. Acum mai îndreptându-se şi adăugându-se Acatistul^ iarăşi s’a retipărit. Buzeu, 1868. a) Iconomu Petru Bărbulescu, în prefaţa: « Către cititori » din Slujba Sfintei Fecioare Filotei, Buzeu, 1868. *) Mineiul pe Dechemvrie... Bucureşti, 1852, pp. 60—75- www.digibuc.ro 283 SFÂNTA F1LOTEIA DELA ARGEŞ 67 «...a domnit în Ţara Românească la anii dela Hristos 1290...». Fixându-se însă anul 1290, când ar fi domnit Radu-Vodă, primitorul moaştelor, editorul Mineiuluî dîn 1852 şi, după el, cel al Slujbei din 1868 n’au observat că este imposibilitate ca aceasta să se fi născut în 1206, cum specifică sinaxarul lor, şi să fi murit în 1290, deoarece amândoi arătaseră în sinaxar că, la martizare, Sfânta era «în vârstă ca de doisprezece ani». Deasemenea, întocmai ca în Mineiul din 1852, se găseşte modificat şi textul notei din ediţia dela 1848, în ceea ce priveşte ctitoriile, căci zidirea catedralei dela Curtea-de-Argeş nu se mai atribue lui Radu-Vodă, ci lui Neagoe Basarab, printr’o adăugare în text: « .. .unde a zidit mai pe urmă Neagoe-Vodă acea frumoasă biserică, pe care nu se satură ochiul a o privi». In acelaşi an, 1868, apare şi la Bucureşti o ediţie a slujbei Sfintei 1), tipărită întocmai după ediţia Il-a, din 1848. La sfârşit are ca adaus: « Rugăciune de cerere către Sfânta Mare Muceniţă Filotia». Intr’însa, Sfânta este rugată să fie «mijlocitoare » către Dumnezeu ca să apere ţara « de războaele cele dese, de morţile cele năprasnice, de eresurile...». Pentru prima dată cu litere latine, slujba a fost tipărită la Ploieşti, în 1873, împreună cu vieaţa 2). Din slujbă sunt extrase în această broşură numai unele părţi, între care şi acatistul în versuri. In 1887, s’a introdus şi în Orologiul mare prăznuirea Sfintei Filoteia3), despre a cărei vieaţă s’a tipărit o scurtă notiţă, urmată de troparul şi condacul care se găsesc în slujba lui Isaac. Notiţa a fost făcută după vieaţa tipărită în slujbă, nu după redacţiunea din « Vieţile Sfinţilor », ceea ce se vede din textul ei: 9 Slujba şi acatistul Sfintei Muceniţe Filotiea Fecioara. A treia ediţie. Buc., 1868. a) Slujba sânţilor ale cărora moaşte se află la sânta Mănăstire Curtea-de-Argeş împreună cu vieţile lor. Ploieşti, 1873. 8) Orologiul cel mare, ed. I, Buc., 1887, pp. 209—210. ■rj* www.digibuc.ro 68 D. R. MAZILU 284 « Sfânta Filoteia s’a născut în Târnova din părinţi creştini, de profesiune agricultori. Ea era foarte milostivă, din care cauză a si fost tăiată cu securea de către tată-său, între anii 1513—i52i. Moaştele ei se află astăzi în Biserica Domnească din Curtea-de-Argeş ». Datarea greşită a martirizării are la bază confuzia din slujbă: editorul slujbei atribuise lui Radu-Vodă clădirea catedralei din Curtea-de-Argeş, iar editorul Orologiului, cunoscând faptul că această catedrală s’a înălţat în timpul domniei lui Neagoe Basarab, a interpretat nota din slujbă, datând martirizarea Sfintei între 1513—1521. Ediţiile format mic (ceaslov) ale Orologiului, din 1892x), 1902* 2), 19083) şi 19124), tipărite la Bucureşti, cuprind câte o scurtă notită. » Cu cheltuiala episcopului de Argeş, Ghenadie, pios vene-rator al Sfintei Filoteia, căci îngrijise şi de facerea unui sicriu de argint pentru sfintele moaşte, s’a tipărit în 1891, la Bucureşti, o nouă ediţie a slujbei 5), deci a V-a la număr, cuprinzând textul ediţiei dela Bucureşti, din 1868. După această ediţie, textul slujbei s’a reprodus, în parte, în Orologiul cel mare 6), tipărit la Bucureşti, în 1897, din care s’a tipărit şi un extras7). • In Mineiu, slujba a fost introdusă de către Mitropolitul Me-letie al Moldovei, în ediţia din 1845 8), după care s’a reprodus 9 Orologiu, ed. Il-a, Bucureşti, 1892, p. 208: *7 f Cel între sânţi Părintele nostru Amvrosie Episcopul de Mediolan; şi sânta Muceniţa Filoteia Fecioara». Ediţia I a Orologiului, M. Neamţul, 1856, pomeneşte numai pe Ambrosie. 2) Orologiu, ed. III, Bucureşti, 1902, p. 205, are adăugarea: «ale cărei Sfinte Moaşte se află la Curtea-de-Argeş». 3) Orologiu, ed. IV, Bucureşti, 1908, p. 197. 4) Orologiu, ed. V, Bucureşti, 1912, p. 197. 5) Serviciul Sfintei Muceniţe Filoteia, tipărit cu cheltuiala P. S. Sale D. D. Ghenadie II, episcop al Argeşului, Bucureşti, 1891. La sfârşit este tipărită inscripţia de pe sicriul Sfintei. 6) Orologiul cel mare, ed. II, Bucureşti, 1897, pp. 539—554. Cuprinde numai paraclisul şi acatistul. La p. 206 se reproduce notiţa din ediţia I-a dela 1887. 7) Serviciul Sfintei Muceniţe Filoteia Fecioara, Buc. 1897. « Extras din Orologiul cel mare, tipărit acum în a doua ediţie ». Acest extras a fost completat cu titlul, începutul slujbei, sinaxarui şi inscripţia de pe sicriul Sfintei luate din ediţia dela 1891 a Serviciului. 8) Mineiul lunii lui Dechemvrie, care întru acest chip acum a doa oară s’a tipărit... Prin sârguinţa şi cheltuiala Preacuviosului Arhimandrit şi Stareţ al Sfintei Monas-tiri Neamţul şi Secul Kir Neonil. în Tipografia Sfintei Monastiri Neamţul, anul www.digibuc.ro SFÂNTA F1LOTEIA DELA ARGEŞ 69 285 cu modificări adesea şi în ediţiile din anii 1852 *), 18562), 1862 3), 18924) şi 1909 5). După ediţia din 1845 a Mineiului, sinaxarul Sfintei Filoteia s’a reprodus în Prologul tipărit în 1854, la Mănăstirea Neamţul6). Muzica slujbei Sfintei Filoteia a format obiectul străduinţelor unei pioase călugăriţe, care a tipărit-o în 1902 7). Cuprinsul acestui capitol al studiului ne arată că vieaţa Sfintei Filoteia a fost proslăvită timp de câteva secole în Bi- 1845 de Ieromonahul Cleopa Tipograful [Unele exemplare ale Mineiului acestei luni au anul 1846]. Slujba (f. 43 a — 50 b), retipărire întocmai a textului ediţiei din 1831, este însoţită de următoarea notă (f. 43a): «(Vezi) Slujba Sfintei Filo-thiei în Mineile Bisericeşti până acum n’a fost, fără numai în osebită filadă, iară acum cu blagoslovenia înalt prea o sfinţitului Arhiepiscop şi Mitropolit al Moldovei Kiriu Kir Meletie s’a pus după slujba Sfântului Ambrosie, ca cei ce vor avea evlavie să-i cânte slujba dupre cum este de faţă ». La începutul textului este o mică gravură reprezentând pe Sfânta Filoteia. 9 Mineiul pe Dechemvrie. Acum pentru a doa oară îndreptat şi tipărit... [Prin Mitropolitul Nifon şi Episcopul Callinic]. Bucureşti, 1852, pp. 60 — 75. Se reproduce textul ediţiei din 1848, făcă acatist, modificându-se, în notă, anul 1215 prin 1290 şi ne mai atribuindu-se zidirea catedralei dela Curtea-de-Argeş lui Radu, ci lui Neagoe. Din Mineiul dela 1845 se reproduce gravura. Textul are la început (p. 60) nota: «Slujba Sfintei Filothiei, în mineele bisericeşti tipărite până acum, n’a fost aşezată; ci numai în osebită filadă şi în mineele tipărite la monastirea Neamţului, ediţia din urmă. Acum însă, cu bine-cuvântarea înalt prea sfinţitului Arhiepiscop şi Mitropolit al Ungrovlahiei D. D. Nifon, s’a aşezat la rând ca să se cânte a doa zi de sfântul Ierarh Nicolae, precum s’a obicinuit din început aici în ţară. Iar slujba sfântului Ambrosie al Mediolanilor s’a tipărit după slujba sfintei Filothiei... i>. а) Mineiul lunii lui Dechemvrie... [tipărit prin îngrijirea Episcopului Andrei Şa-guna], Sibiiu, în Tipografia Episcopească la anul Domnului 1856, ff. 38 a —45 a. Reproduce textul din Mineiul dela 1845. 3) Mineiul lunii lui Dechemvrie... [tipărit prin îngrijirea Episcopului Callinic], Râmnicu Vâlcii, Tipografia Callinic Râmnicu, 1862, pp. 63 —82. Reproduce textul din Mineiul dela 1852, având nota: «Slujba sfintei Fecioarei muceniţei Filothiei, în Mineile tipărite de monastirea Neamţu, este pusă în urma slujbei sfântului Ambrosie, iar în cele de sfânta Mitropolie înainte. însă Prea Sfinţia sa, Părintele Episcop al Eparhii Râmnicului D. D. Callinic, a găsit de cuviinţă că este bine a să cânta în această zi împreună slujbele, a sfintei Muceniţc cu a sfintului Ierarh ». într’adevăr, între cântările slujbei se intercalează şi sinaxarul Sfântului Ambrosie. Exemplarul cercetat este al Bisericii Lucaci din Bucureşti. 4) Mineiul lunei lui Decemvrie, Buc., 1892, pp. 92—109. Se reproduce textul din Mineiul dela 1845. б) Mineiul lunei Decemvrie, ediţia Il-a, Buc., 1909, pp. 102 — 120. Se reproduce textul din Mineiul dela 1892. 6) Prolog adecă Adunare în scurt din Vieţile Sfinţ. [Volumul pe Dechemvrie — Fevruarie]. Mănăstirea Neamţul, 1854, f. 27 a—28 b. Pe lângă sinaxarele semnalate ca transcrise din Mineiu (I. Ştefănescu, o. cit. p. 277, n. 4), adaug deci şi pe al Sfintei Filoteia. 7) Slujba Sfântului Dimitrie Basarabov şi a Sfintei Muceniţe Filoteia compusă pe muzică orientală cu tactul îndoit de Monahia Magdalina Nicolescu, cântăreaţă în Monastirea Zamfira, Buc., 1902. www.digibuc.ro 7o D. R. MAZILU 386 serica românească, prin râvna reprezentanţilor ei, dela călugări până la înalţii clerici. Aceştia i-au întreţinut cultul prin larga şi lesnicioasa răspândire din sec. al XlX-lea a textului vieţii şi slujbei, astfel că Sfânta s’a statornicit în conştiinţa credincioşilor ca Patroană a tării. f t III. CULTUL SFINTEI FILOTEIA. i. Din minunile Sfintei. In curgerea vremii, moaştele Muce-niţei, care a vieţuit întru Domnul şi a înflorit din spicul credinţei, au izvorît multe si necurmate tămăduiri a boalelor trupului şi sufletului. In afară de minunile pe care le amintesc redacţiunile vieţii ei, Sfânta Filoteia îşi continuă binefacerile. «în 1831, o cumplită holeră bântuia toată ţara... Oraşul Argeş, unde se află moaştele Sfintei Filotei, era vizitat de mulţime de credincioşi ... mai ales că, în tot timpul holerii, nici un caz de holeră acolo nu s’a întâmplat. Aceasta văzând-o credincioşii, toţi alergau cu rugăciuni la Sfânta .. .*) ». La 1864, când s’a făcut secularizarea averilor mănăstireşti, s’a venit cu o căruţă cu cai ca să se ia şi odoarele Sfintei. O-doarele au fost puse în căruţă, dar, cu toată bătaia dată cailor până seara, ei nu voiau să meargă. Frământau pământul cu copitele, dar nu se clinteau din loc. Când odoarele au fost înapoiate, caii au pornit domol subt asfinţit de soare * 2 3). în 1867, «nu plouase de mai multe luni. Cerul era deasupra capetelor noastre ca de aramă şi pământul subt picioarele noastre ca de fier. S’au adus moaştele Sfintei Filotei în oraşul Ploieşti şi, pe când poporul şi clerul şi toate notabilităţile erau în piaţă făcând rugăciuni, o ploaie abondentă a adăpat şi a răcorit pământul8) ». Asemenea s’a întâmplat la Mizil, la Buzău şi la Bucureşti 4), în aceeaşi lună Mai a anului 1867. ') Iconomu Petru Bărbulescu, o. cit., (în prefaţă). 2) Comunicare de P. C. Arhimandrit Filaret Jocu dela Sf. Patriarhie din Bucureşti. 3) Ic. P. Bărbulescu, o. cit., cf. şi Slujba sânţilor dela Curtea-de-Argeş, p. IV. *) Cf. inscripţia de pe icoana dela biserica Dobroteasa din Bucureşti. www.digibuc.ro 287 SFÂNTA FILOTE1A DELA ARQEŞ 71 -----------------------■----------------------------j-------------------------- Stemă a manuscriselor şi a ediţiilor slujbei Sfintei Filoteia. www.digibuc.ro 72 D. R, MAZILU 288 « Pentru faima minunilor sale, în biserica Sfintei se aduceau bolnavii cu pătura şi nebuni de balamuc, legaţi în lanţuri. După ce şedeau câte şase săptămâni, plecau sănătoşi. în vreme de omizi sau de secetă, se aducea Sfânta şi ploua. Eu aveam friguri de nu puteam să merg de ici până colo şi m’au dus cu căruţa la mănăstire şi acolo mi s’a făcut slujbuliţa de maslu. Apoi a trecut cu Sfânta peste mine şi mi-a dat să beau din apa, pe care o aduseseră în biserică de cu seară şi dormise acolo. M’am întors sănătoasă acasă 4) ». « O scot numai vara, de o plimbă prin sate, şi fac slujbe şi feştanii, pentru a ploua, atunci când e secetă mare. în ziua de Sfânta Filof-teia, fetele şi femeile nu lucrează nimic în casă, că e rău de « a boală » (boala copiilor»2). « Când era pornită în ţară, la câte un loc Sfânta se făcea aşa de grea, nu se ştie de ce, că nu mai putea să fie dusă înainte, dar înapoi cu uşurinţă o ducea. S’a întâmplat că lângă un puţ părăsit a fost peste putinţă să mai fie dusă înainte. Căutându-se locul, s’a găsit în groapă un copil mic mort, aruncat de maica sa. Aceasta e o dovadă că Sfânta urăşte fără-de-legile, în deosebi ale mamelor care îşi omoară copiii, fără un pic de remuşcare3) ». «Era odată secetă. Fiind purtată spre Aref, la un loc Sfânta n’a mai voit să fie dusă. Căutându-se împrejur, s’a aflat o fântână, în care, sleindu-se de apă, s’a găsit cadavrul unui copil mic. Persoane, care au vrut să-şi ascundă ruşinea lor — nenorocitele! — au făcut să bea oamenii şi vitele apă de acolo! în 1923, mureau în C.-de-Argeş vitele oamenilor de musca colum-bacă. Cum s’au scos moaştele Sfântuliţei, n’au mai murit vitele. Acum lumea e friptă de dorinţa ca să fie adusă Sfântuliţa în Biserica Domnească. Cine s’o opune, n’o să-i fie bine!»4). 2. Hramurile şi onomastica. Pe lângă vechiul hram Sfântul Nicolae, în cinstea moaştelor Sfintei Filoteia, s’a fixat Bisericii Domneşti un al doilea hram, cu numele Sfintei, în ziua de 7 Decemvrie, când i se făcea prăznuirea încă din vremea întroducerii cultului ei. Fixarea acestui hram pare să fie de dată recentă, deoarece nici Paul de Alep, nici Mitropolitul Neofit Cretanul nu menţionează decât hramul Sfântului Nicolae. * 2 3 4 x) Comunicare de Elisabeta Popescu, soţia lui Sima Popescu, bătrân de peste 80 de ani, fost dascăl la Biserica Domnească din Curtea-de-Argeş. 2) C. Rădulescu-Codin şi D. Mihalache, « Acad. Rom. — Din vieaţa poporului român », VII. Sărbătorile poporului, Muscel, Buc., 1909, p. 91. Citat şi de T. Pamfile, Sărbătorile de toamnă, «Acad. Rom.», XIX, Buc. 1914, p. 180. 3) Comunicare de S. S. Pr. Calist Rădulescu, cancelarist al Sfântului Sinod, auzită în corn. Gornetu-Cricov din jud. Prahova. 4) Comunicare de Eugenia Cristescu din Curtea-de-Argeş. www.digibuc.ro 289 SFÂNTA F1LOTEIA DELA ARGEŞ 73 La fel conglăsueşte şi inscripţia din 1812 de pe clopotul mare al Bisericii Domneşti. Abia în 1899, se menţionează şi hramul Sfintei Filoteia, după Sfântul Nicolae 1). ' In comuna Cacaleţii din jud. Argeş, biserica are hramul Sfântul Nicolae şi Sfânta Filoteia 2), o vădită influenţă a hramului Bisericii Domneşti. Pentru minunea producerii ploii prin aducerea moaştelor Sfintei Filoteia, în 1867, locuitorii oraşului Ploieşti şi ai jud. Prahova au zidit, ca recunoştinţă, biserica Sfânta Filoteia3), după numele căreia s’a zis şi mahalalei înconjurătoare tot Sfânta Filoteia 4). In amintirea aceleiaşi minuni din 1867, locuitorii oraşului Buzău «au ridicat un monument lângă crâng, unde s’a săvârşit serviciul cu sfintele moaşte 1 2 * 4 5) ». «Monumentul» avea forma unui mic paraclis cu o cruce în mijloc, pe care era o icoană a Sfintei Filoteia, înaintea căreia ardea continuu candela. In 1930, acest paraclis a fost mărit ca să servească mai lesnicios închinării numeroşilor credin- 3 cioşi. Pe lângă icoana de pe cruce, s’a mai dăruit un număr de icoane, dintre care unele reprezentând pe Sfânta Filoteia. In pavilion este ziua o femeie de serviciu. Pe verso crucii de piatră, se găseşte inscripţia: «Act de adoraţie si recunoştinţă. Hs. Oraşul Buzeu au ridicat a* i 9 ceasta sfântă cruce în onoarea Sf. M. Filotei dela Argeş spre aducerea aminte a minunei urmate în anulu 1867 Maiu 6 când terra su-feria de grozava secită şi foamete şi făcându-se rugăciuni în acestu locu lucrările clerului şi popporului au fost auzite şi ploi abondente < au urmat > ». Biserica Dobroteasa din Bucureşti prăznueşte Sfânta Filoteia ca pe al doilea hram, de când i s’au adus moaştele contra secetei din 1867. 1) Econ. Stavrof. Dim. Lascăr, o. cit., p. 55. 2) Statistica eclesiasticd a Eparhiei Argeşu, « Biserica ortodoxă română», anul IV, 1877—78, Bucureşti, 1877, nr. 1, în anexă, p. 8. a) Iconomu Petru Bărbulescu, o. cit. (în prefaţă). Aceasta este singura biserică numai cu hramul Sfintei Filoteia, din câte cunosc. 4) Paulina Brătescu, Ioan Moruzi şi C. Alessandrescu, Dicţionar geografic al jud. Prahova, Târgovişte, 1897, p. 345. 5) Iconomu Petru Bărbulescu, o. cit., (în prefaţă). www.digibuc.ro 74 D. R. MAZILU 290 Biserica satului Ţărculeşti, comuna Gornetu-Cricov din jud. Prahova, are şi hramul Sfintei Filoteia, pentru care s’a făcut o icoană cu cheltuiala fostului învăţător Tache Ră-dulescu x). Din timpul războiului, în 1917, s’a înfiinţat la Biserica Antim din Bucureşti şi hramul Sfintei Filoteia pe lângă cel al Tuturor Sfinţilor, statornicit de Mitropolitul Antim Ivi-reanu. înfiinţarea noului hram a avut Ioc în urma căutării zădarnice de către Bulgari a Sfintelor moaşte, pe care voiau să le răpească * 2). în judeţele Argeş, Olt, Muscel, Dâmboviţa, Prahova şi Buzău, se întâlneşte foarte frecvent, la femei, numele de Filoteia sau Filofteia3), primit la botez ca o venerare a Sfintei. Pe la 1752 este pomenită Filoteia-stariţa, sora lui Jupân Ştefan Balotă Căpitanul, înoitorul unei ferestre dela Biserica Domnească 4). 3. Iconografia. Pe stâlpul stâng din faţa altarului Bisericii Domneşti din Curtea-de-Argeş, se găsesc zugrăvite patru fresce cuprinzând şase scene din vieaţa Sfintei, făcute cu ocazia restaurării din 1751. Aceste scene sunt întovărăşite de inscripţii chirilice: 1. «Când au împărţit pâinea săracilor Sfânta Filothia». Sfânta împarte săracilor merindele dintr’un coşuleţ şi dintr’o oală. Trei copii întind mâinile spre ea (scena din stânga primei fresce). 2. Când au dat apă şi pâine săracilor Sfânta Filothia». Săracii se îngrămădesc spre darurile ei. Sfânta le pune hainele ei pe umeri, deşi inscripţia vorbeşte despre mâncare (scena din dreapta primei fresce). In fund, peste un râu, tatăl ară, având doi boi la plug. 3. «Când au împărţit hainele săracilor». Sfânta împarte chiar propriile haine, dar, se pare, că şi mâncare, deoarece are coşuleţul şi oala înainte. Copii stau cu mâinile întinse. ’) Comunicare de S. S. Pr. Calist Rădulescu, cancelarist al Sfântului Sinod. 2) Comunicare de S. S. Pr. Paraschiv Dumitrescu, parohul Bisericii Antim. 8) Conform unei legi fonetice a limbii române, & ft. 4) V. Drăghiceanu, o. cit., p. 34. www.digibuc.ro 291 sfAnta filoteia dela argeş 75 Se pare că zugravul a greşit ordinea inscripţiilor (scena din stânga frescei a doua). 4. «Când au tăiat tată-său pre sfânta Filothiia cu barda». Sfânta se prăbuşeşte pe spate, are aureolă în jurul capului, iar tatăl ţine barda ridicată (scena din dreapta frescei a doua). Sus, deasupra Sfintei, pluteşte un înger printre stele. In fund, în colţ, se vede o cetate cu biserici. 5. « Când au venit Patriarhul cu Radu-Negru-Voevod, fă-' când rugăciuni, au râdicat sfintele moaşte ale Sfintei Filothii». Patriarhul, înconjurat de numeroşi clerici şi de familia Domnului, face slujbele necesare. Sfânta e purtată de doi arhierei care o aşează într’un sicriu. De sus coboară raze de lumină asupra chipului ei (fresca a treia). 6. « Când ducea sfintele moaşte la biserică ale Sfintei Fi- » lothii1) ». Moaştele sunt purtate spre oraş, în sicriu, de către arhierei. Lângă sicriu se văd două domniţe. înainte merge Patriarhul citind, după care urmează Domnul şi clerici. Peste un deal se văd ostaşi şi poporul ieşind întru întâmpinare. In fund spre stânga este o biserică (fresca a patra). Zugrăvirea celor şase scene se datoreşte dascălului Radu Zugravul, care poate să fi avut chiar modele mai vechi, « după cum arată forma îmbrăcămintei 2) », dar nu înfăţişază elemente noi faţă de relaţiile bazate pe tradiţia orală, pe care ni le-a lăsat Mitropolitul Neofit Cretanul. Asemănarea se explică prin faptul că redacţiunea grecească şi frescele au avut un izvor comun: preoţii locului şi locuitorii sau, poate, fresce mai vechi (dar nu prea vechi, ci de când se formase tradiţia 3). *) V. Drăghiceanu, o. cit., p. 35, n. 1 şi p. 37, fig. 23—26 le reproduce in fotografie; cf. St. Nicolaescu, Dela întemeerea Ţării Româneşti, p. 161. 2) D. Onciul, o. cit., p. 14. s) V. Drăghiceanu, o. cit., p. 35, credea că scenele au fost zugrăvite de Radu « după vieaţa Sfintei reconstituită de Neofit». Cf. pp. 34—35 din prezenta lucrare, biblioteca Academiei Române se păstrează ms. 4602 din sec. XVIII-lea, în care Radu Zugravul şi-a făcut schiţele unora dintre sfinţii pe care i-a zugrăvit în Biserica Domnească. Despre acest manuscris, cf. M. Cogălniceanu, Colecfiune de modeluri de pictură religioasă, « Rev. p. ist. arh. şi fii. ». An. I, 1883, voi. I, p. 33; N. Iorga, Le carnet d’un peintre roumain aux XVII-e et XVIII-e siicles, «Le courrier franco-roumain, Paris, x Oct. 1921; I. Mihail, Pictura Bisericii Domneşti din Curtea-de-Argeş, «Buletinul Comisiunii monumentelor istorice», 1923, pp. 183—185; Vasile Grecu, Versiunile româneşti ale ermimilor de pictură bizantină, «Codrul Cosminului », I, 1924, Cernăuţi, 1925, pp. 120—121. www.digibuc.ro 76 D. R. MAZILU 292 Pe capacul sicriului, în care se păstrează moaştele Sfintei Filoteia, avem icoana Sfintei, subt care se află o inscripţie din ,1884, anul când s’a făcut sicriul şi icoana. Pe sicriu sunt gravate compoziţii reprezentând scene din vieaţa Sfintei, fiecare având şi câte o inscripţie: I. « Educaţia Sfintei în biserică ». Mama şi fata stau înge- nunchiate. Preotul citeşte. » II. «Moartea mumei Sfintei». Mama e în sicriu. La picioarele moartei stau tatăl şi fiica, cu capul plecat. III. « Sfânta prigonită de muma vitregă». Tatăl ară, iar fata seamănă, bătută din urmă de mama vitregă. IV. « Sfânta omorîtă de către tată-său ». Este căzută pe spate, cu barda la picioare. Tatăl e în genunchi şi-şi frânge mâinile. Săracii se uită îngroziţi. V. «Ridicarea moaştelor Sfintei ». Sfânta e în sicriu. Arhierei şi preoţi o cădelniţează şi citesc. VI. « Aducerea sfintelor moaşte în Curtea-de-Argeş ». Sfânta se află în sicriu, pe jumătate descoperită. La căpătâiul ei, stă Domnul ţării, înconjurat de boieri. La picioare stă Mitropolitul ţării, înconjurat de preoţi. Compoziţiile iconografice de pe sicriu sunt inspirate din vieaţa Sfintei, dar şi din frescele de pe stâlpul din faţa altarului. Intr’o biserică dela Râmnicul-Vâlcea, Sfânta Filoteia este zugrăvită îmbrăcată în haine ţărăneşti, cu altiţă şi catrinţă *), zugravul inspirându-se din tradiţia că Sfânta a fost fată de ţăran român. Pe steagul Bisericii Dobroteasa din Bucureşti, sunt zugrăvite Sfânta Filoteia şi Sfânta Paraschiva. Biserica este împodobită şi de o interesantă icoană mare de argint, care este unul din motivele de atracţie a drept credincioşilor. Această icoană înfăţişează opt episoade din vieaţa Sfintei Filoteia, având fiecare inscripţii: I. «Naşterea Sf. Filoftei». Mama e în pat, iar tatăl este alăturea împreună cu două femei, dintre care una o ţine în braţe pe Filoteia. *) Dr. Elie Miron Cristea, ieromonah, Iconografia şi întocmirile din internul Bisericei răsăritene, Sibiiu, 1905, p. 17. www.digibuc.ro 293 SFÂNTA FILOTEIA DELA ARGEŞ 77 II. « Sf. Filofteia merge în biserică». III. «Sf. Filoftea pătimeşte de la vitrega». Mama vitregă o bate. IV. «Sf. Filofteia - face milostenii». Sfânta împarte pâine si haine. > ________________________________ V. «Mucenia Sf. Filofteia». Tatăl a lăsat plugul şi a lovit-o cu barda la picior. Sfânta e întinsă jos, iar boii se uită cu milă. VI. «Pristăvirea Sf. Filofteia». Sfânta este întinsă la pământ, iar un arhiereu urmat de preoţi face slujbă. VII. «Sf. Filofteia se primeşte de Români». Sfânta este în sicriu şi este însoţită de clerici şi mult popor. VIII. «Sfânta Filofteia merge la Argeş». Sfânta este în sicriu, lângă care este Domnul ţării. Pe icoană este scrisă o inscripţie, ce lămureşte vechimea făuririi şi prezenţei ei în biserică: «La anul 1867, Mai, fiind primăvara foarte secetoasă şi lipsă din anii trecuţi, s’a făcut această sf. icoană în numele Sf. Filoftea cu ajutorul atât al suburbienilor cât şi al altţjr cetăţeni mai mult pentru seceta. 1867. Iunie». Tot în această biserică se găsesc două icoane mici înfăţişând pe Sfânta Filoteia cu crucea în mâna dreapta şi cu barda în mână stânga. Una dintre icoane este făcută odată cu cea mare, iar cea nouă are inscripţia: «Această Sftă Icoană este dăruită Sfintei Biserici Dobroteasa de Maria Gh. Berevoianu. Pentru sănătatea Dumneaei. Bucureşti, Mai 1928». In catedrala Mitropoliei Ungro-Vlahiei din Bucureşti, Sfânta Filoteia este zugrăvită în culori, pe geam (în vitraliu), în partea dreaptă, în mărime naturală. în Biserica Sfântul Gheorghe din Bucureşti (calea Plevnei), în partea dreaptă, se află o icoană mare a Sfintei Filoteia, într’un cadru (toc) ornamentat. în mijlocul icoanei este chipul Sfintei, având în relief barda din mână şi aureola, împrejurul căreia miresele obişnuesc să-şi aşeze beteala, după cununie, în jurul chipului Sfintei, sunt zugrăvite şase scene din vieaţa ei, având inscripţii : I. «Sf. M. M. Filotiea dă hrană». Sfânta e copilă, cu picioarele desculţe, având într’o mână un coş, iar în cealaltă o pâine pe care o întinde săracilor. www.digibuc.ro 78 D. R. MAZ1LU *94 II. «Sf. Filotiea este bătută»; Sfânta e îngenunchiată, iar tatăl, ţinând-o cu stânga de păr, o loveşte ca. uil biciu. Lângă el feste mama Sfintei, având în mână o nuia. Iii.'«Săvârşirea Sf. Filotiei». Sfânta este întinsă jos, moartă, având piciorul însângerat, iar alăturea barda. Tatăl ei priveşte îngrozit, cu mâinile în lături. în fund se vede o cetate. IV. «Sfânta Filotiea stă nemişcată». Sfânta este întinsă jos, ca în scena a IlI-a. Lângă ea se află un arhiereu, înconjurat de clerici şi de mult popor. Oamenii au lumânări în mâini. Toţi privesc îndureraţi, dar mai ales arhiereul, care ţine mâinile întinse în lături. V. «Pregătirea Sf. pentru Argeş». Sfânta e pusă într’un sicriu. Lângă ea Se află patru arhierei înconjuraţi de mult popor. La picioarele Sfintei o femeie stă îngenunchiată. în fund se vede o Cetate. VI. «Sosirea Sf. la Dunăre». Sfânta e în sicriu purtat pe umeri de opt preoţi (patru pe o parte şi patru pe alta). Mulţime de oameni urmează sicriul Sfintei. Au ajuns la ţărm, la care e trasă o corabie cu pânză. Lângă această corabie sunt doi arhierei şi doi preoţi. Pe cestălalt ţărm se vede Domnul ţării, lângă care se află un boer şi un preot. Deasupra chipului Sfintei, în partea de sus a icoanei, se găseşte inscripţia: «S. M. M. Filotiea». în partea de jos a icoanei se află inscripţia: «Această Sf. icoană cu M. Filotea s’a făcut cu toată chel-tueala si stăruinţa Domnilor comersanti măcilari M. Săuteanu, Velicu Nedelea, Stănica Ionescu, Simion Marin, Preot Ivan Parohul, Iancu Ionescu, C. G. Drăghici, Costică Velicu, Stănica Dorojean, Ionică Culea, Ştefan Ionescu, Petre Săuţeanu, Chiriţă Grigoriu, Paraschiv G. G., Dumitrache Barzon, Dumitru Dobre şi pentru internă Memori[ri]e 1876 Tache Ionescu pictor» (ortografia este a inscripţiei). în biserica Antim din Bucureşti se află o icoană mare a Sfintei Filoteia, pictată pe lemn, într’un cadru (toc) cu piedestal. Această icoană înfăţişează pe Sfânta Filoteia ca pe o copilă, luminos Zugrăvită în seninătatea privirii şi coloritul îmbrăcămintei. Sfânta are crucea şi un mănunchiu de spice în www.digibuc.ro 295 SFÂNTA FILOTEIA DELA ARGEŞ 79 mâna dreapta şi barda în mâna stângă x), Deasupra, în dreapta şi în stânga chipului Sfintei se află câte o candelă. Inscripţiile: «Sfânta Mucenîţă Filoteea» (sus); «Donaţia familii d-lui George PredescU cu soţia sa Ioana, 1917» (jos în stânga); «Monahul Gavriil pictor» (jos în dreapta). In altarul bisericii Antim se păstrează o mică dar frumoasă icoană, vădit inspirată după cea mare. Icoana se pune pe iconostas, la hram. Inscripţii: «Sf, M, Filoftea» (sus); «Luca Bădilă pictor 1922» (jos în dreapta). . In biserica Sfânta Vineri din Bucureşti (str, Sf, Vineri), se află o icoană mare, nouă, pe peretele din dreapta. Sfânta este în Vestminte bisericeşti de sfânt şi ţine barda în mâna dreaptă, la piept. - In biserica Sfântul Anton (piaţa de flori) am văzut o icoană datată 1932, adusă spre sfinţire de d-na profesoară Aurora Dragu, în care Sfânta Filoteia ţine crucea în mâna dreaptă, barda în mâna stângă, iar piciorul îi sângerează. In fund se vede un om care ară (tatăl ei). Biserica Sfânta Filoteia din Ploieşti este cea mai bogată în icoane ale Sfintei, Astfel, pe peretele din tinda femeilor, rezervat ctitorilor, «Sf, M, Filoftiea» e între Sfinţii Grigorie şi Dimitrie cel Npu, Sfânta ţine crucea în mâna dreaptă şi barda în cea stângă. Tot în tindă se află o icoană înfăţişând pe «C, M, Filofteia» între «S, M, Teodor Tiron» şi «S. M, Zoi». Sfânta are aureolă de argint şi cercei la urechi. Barda este jos, lângă piciorul însângerat. Icoana de pe iconostasul din tindă înfăţişează pe Sfânta Filoteia între Sfinţii Nifon, Mina şi Elefţerie, Biserica are două icoane pentru hram. Cea mai veche, având semnătura: «Na^ Costescu zugrav 1869», înfăţişează pe Sfânta Filoteia între Sfinţii Nifon şi Elefţerie, având crucea în mâna dreaptă, barda în cea stângă, iar piciorul însângerat. Icoana mai nouă are inscripţia: «Această Sf, Icoană s’a îmbrăcat în argint de robul lui D-zeu Maxim D, Ne-goiţă cu soţia sa Sofia şi cu fii săi în anul 1906 Decembrie», Subt îmbrăcămintea de argint este o icoană mai veche. Icoana J) Pictorul s’a inspirat din icoana tipărită în Orologiul cel mare, Buc, 1897, P- 538. www.digibuc.ro 8o D. R. MAZILU 296 înfăţişează pe Sfânta Filoteia între «Cv. Ier. Nifon» şi «Cv. Ier. Elefterie». Aureolele Sfinţilor sunt de argint în relief, iar a Sfintei Filoteia este de aur. Sfânta are crucea în mâna dreaptă şi barda în cea stângă. Lângă această icoană şi lucrată după ea, este o iconiţă îmbrăcată tot în argint. Icoana de pe iconostasul bisericii, datând din anul 1869, precum mi s’a spus, înfăţişează: I. «Sf. bătându-se de mă-sa cea vitregă». Sfânta e îngenuncheată si bătută cu nuiaua. » II. «Sf. M. M. Filoteia». In dreapta icoanei, Sfânta este înfăţişată dând mâncare săracilor, iar în fund cum este urmărită de către tatăl ei cu barda în mână. III. «Sf. bătându-se de tatăl său». Tatăl o ţine de păr si o bate cu nuiaua. » IV. «Sf. încungiurată de lumină şi moartă». Un arhiereu şi preoţi citesc. V. «Primirea moaştelor Sfintei de Radu Negru Basarab în biserica de Argeş». Sfânta e în sicriu acoperit purtat de preoţi. In fund se vede biserica Domnească. Iconostasul are o îmbrăcăminte «donată de Augustin şi Marin Martinovici 1927», pe care sunt înfăţişate patru scene: I. «Sf. Filofteia dă mâncare la săraci». II. «Sf. Filofteia îşi dă haina săracilor». III. «Sf. Filofteia omorîtă de tatăl ei». IV. « Rugăciunea pentru ridicarea Sf. Filoftei de jos». In partea stângă a bisericii, spre altar, se află o icoană de lemn, în ramă poleită şi ornamentată, aşezată pe o masă, înfăţişând pe «Sf. Muceniţă Filofteea» între «Sf. ErarhNifon» şi « Sf. Erarh Elefterie ». Are semnătura: « George Mărăcine ». Sfânta are aureola, mâna dreaptă şi picioarele (cât se văd din mâneci şi de subt vestmânt) în relief de argint. Gulerul e de argint şi încrustat cu rubine. Sfânta stă cu mâinile încrucişate la piept. Barda e jos la picioare, de argint în relief. Pe masă este o cutie cu icoană pentru strângerea darurilor şi o iconiţă, înfăţişând acelaşi grup dc sfinţi. Aureola, mâinile, picioarele, centura, crucea şi barda Sfintei din iconiţă sunt de argint în relief. www.digibuc.ro 297 SFÂNTA FILOTEIA DELA ARGEŞ 81 Pe piciorul Sfântului Potir al bisericii, este gravată Sfânta Filoteia între Sfinţii Nifon si Elefterie. Pe ambele fete ale steagului bisericii este zugrăvită Sfânta Filoteia. O iconiţă de argint, cu aureola şi mantaua aurite, a fost sfinţită de S. S. Pr. Marin Davidescu la 20 Iunie, 1932. Pe fata exterioară a tinzii bisericii este înfăţişată «Sf. M. 1 > t Filofteia», iar pe frontispiciul bisericii, Sfânta în costum bulgăresc este între Sfinţii Nifon, Mina, Teodor Tiron şi Elefterie. O caracteristică generală a Sfintei, aşa cum este înfăţişată în această biserică, este că barda se află întotdeauna în mâna stângă şi crucea în cea dreaptă, iar îmbrăcămintea este compusă din trei vestminte. în biserica Sfânta Vineri din Ploieşti, se află o icoană mare, pe o masă ca piedestal, aşezată lângă icoana de hram, dar spre peretele nordic. «Sfânta Mu. Filoteea», ţinând cu mâna dreaptă crucea, în sus, iar în stânga barda, ocupă centrul icoanei, fiind înconjurată de scene din vieaţa ei. Este îmbrăcată în haine de sfinţi, având aureola din jurul capului lucrată din argint şi fiind în relief. La picioare e notat anul lucrării icoanei 1874. Deasupra Sfintei este înfăţişată Sfânta Treime. Scenele sunt în număr de şase, având inscripţii: I. «Sf. F. merge cu demâncare la câmp». Poartă un co-şuleţ în mâna stângă şi desagi pe umărul drept. II. «Sf. Filoftea face milostenie». împarte mâncare la doi săraci. Desagii sunt pe pământ. III. «Când a dat tată-său cu barda». Sfânta este căzută la pământ. Dela piciorul drept îi curge sânge. Lângă ea este tatăl, ţinând mâna stângă la piept, iar dreapta în sus. Barda e jos la pământ. IV. «Sf. Fi. se păzeşte de I.». Patru îngeri în vestminte albe o străjuiesc la căpătâiu. Sfânta este întinsă la pământ. V. «Când face rugăciuni poporu». Sfânta e întinsă la pământ, având în faţă două femei. Un diacon cădelniţează la căpătâiu. Un arhiereu citeşte, urmat de un preot şi popor. VI. «Când duce pe Sf. la malu Dunării». Sfânta e înfăşurată cu un giulgiu alb. E purtată cu picioarele înainte de către patru oameni. Spre picioare se află un boier şi o femeie, 16 16 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. VI. www.digibuc.ro 82 D. R. MAZILU 298 având lumânări aprinse, iar în dreapta doi arhierei. După aceşti însoţitori urmează poporul. în partea de jos a icoanei, subt partea centrală, sunt zugrăvite chipurile «Sf. Nifon» şi «Sf. Tatieana». Dedesubtul zugrăvelii acestor sfinţi se află inscripţia: «Această sf<ân>tă icoană este făcută de noi G. G. Ghrigo-rescu. Niţă Zahariea». în faţa icoanei mari şi lucrată după înfăţişarea Sfintei din partea ei centrală, se află o iconiţă pe un susţinător. Deosebirea este că Sfânta din iconiţă poartă crucea în mâna stângă şi barda în mâna dreaptă, iar vestmintele au parte din colorit schimbat. La Vălenii-de-Munte, în tinda bisericii Nica Filip cu hramul Intrării în biserică a Maicii Domnului, Sfânta Filo-teia este înfăţişată în mărime naturală, dar numai până la genunchi, între Sf. Ioan şi Sf. Marina, sus pe peretele dinspre apus. Sfânta ţine o cruce albă în mâna dreaptă şi barda în mâna stângă. în biserica Berceni din Vălenii-de-Munte, se află o icoană înrămată, aşezată pe un piedestal. în partea de sus a icoanei, «S. Mc. Filoteia» este înfăţişată între icoanele «S. Mc. Tatieana» si «S. Pa. Nifon». Este desculţă, având crucea cu spice în mâna dreaptă şi barda în mâna stângă. în partea de jos a icoanei, ni se înfăţişează «Moartea S. Muc. Filotei» între icoanele « S. Mc. Sergie » şi « S. Mu. Vachu». Sfânta împarte mâncare săracilor (în scena din stânga), pe când tatăl ei se repede cu barda. în scena din dreapta, Sfânta este trântită la pământ, lovită la piciorul stâng ce sângerează. Pe faţa piedestalului sunt două icoane înfăţişând pe « S. Mc. Filoteia» în stânga şi pe «Sf. Arh. Nifon», în dreapta. Sfânta este înfăţişată ca în partea de sus a icoanei, însă fără spice lângă cruce. în josul icoanei cu scena din vieaţa Sfintei este inscripţia: «De E. Lăzărescu şi de Petre Zugravu 1872 Sept. 20». Biserica Sfinţii Trei Ierarhi din Slănic-Prahova are o icoană mică a Sfintei Filoteia, înfăţişând-o în picioare, ţinând în mâna dreaptă o cruce şi frunze de grâu, iar în cea stângă barda. Piciorul stâng sângerează. în fund, la stânga, se observă www.digibuc.ro 299 SFÂNTA FILOTEIA DELA ARGEŞ 83 un plug cu doi boi, iar la dreapta Sfânta întinsă la pământ şi tatăl lângă ea. Spre mijloc e un pod peste un râu. Pe pod se vede mult popor. Inscripţia (sus): «Sft. Muc. Filofteia». Pe verso icoanei este scris cu creionul: «Această icoană este dată pentru biserică de domnul Alexandrescu, Slănic-Prahova, 28 Octomvrie, 1922». La Mănăstirea Cheia-Teleajen din jud. Prahova, Sfânta Filoteia este zugrăvită, în mărime naturală, pe zidul din afară al clopotniţei, deasupra uşii de intrare în turn. La Mănăstirea Suzana de pe valea Teleajenului, se găseşte o mare şi foarte frumoasă icoană de argint a Sfintei Filoteia, păstrată în stânga catapeteasmei. In biserica satului Ţărculeşti, comuna Gornetu-Cricov din jud. Prahova, se află o icoană a Sfintei Filoteia, zugrăvită cu cheltuiala fostului învăţător Tache Rădulescu, după o veche icoană păstrată în casa lui. Icoana reprezintă pe Sfânta Filoteia, împărţind pâine la săraci 1). In biserica din Mizil cu hramul Adormirii Maicii Domnului, în colţul nordic din dreapta altarului, lângă icoana de hram, se află două icoane ale Sfintei Filoteia: una mare si interesantă, de lemn, în cadru (toc) bronzat pe un piedestal, iar alta mică, îmbrăcată în argint, în faţa ei. Icoana cea mare înfăţişează pe Sfânta Filoteia ţinând în mâna dreaptă, ridicată în sus, o cruce, iar în mâna stângă, lăsată în jos, o bardă. In dreapta şi în stânga Sfintei sunt zugrăvite chipurile unor Sfinţi, care se identifică după inscripţii şi ale căror sfinte moaşte se păstrează deasemenea la Curtea-de-Argeş. Inscripţiile: «Sf. M. Filothia» (sus); «S. Vah» şi «Sf. Ie Nifon» (în dreapta); «S. Serghie» şi «S. Tatieana» (în stânga). Sfânta Filoteia şi Sfinţii zugrăviţi ocupă centrul icoanei, în jurul grupului lor sunt zugrăvite opt scene cu Sfânta, având fiecare inscripţii chirilice: I. «Când hrăneşte S. pe cei săraci». Sfânta împarte hrană săracilor, care stau cu mâinile întinse. La picioarele ei sunt nişte desagi şi două oale. *) *) Comunicare de S. S. Pr. Calist Rădulescu, cancelarist al Sfântului Sinod. 16• www.digibuc.ro 84 D. R. MAZILU 300 II. «Când au tăiat pe S. tată-so cu barda». Sfânta este întinsă la pământ cu barda şi desagii în dreapta. De sus coboară un val de lumină asupra ei. La picioare şi la cap sunt câte şase îngeri. Tatăl se arată înspăimântat, cu mâinile întinse, exprimând căinţă. III. «Când vine tata S. cu Mitropolitu din cetate la câmp cătră S.». Sfânta este întinsă la pământ. Tatăl a călăuzit un arhiereu urmat de către un diacon si mulţime de oameni. > t IV. «Când se face rugăciune şi S. nu are bunăvoinţă să se mişte». Sfânta stă nemişcată la pământ cu mâinile pe piept. Este înconjurată de către arhiereu, doi preoţi şi trei diaconi, în jurul cărora se îngrămădeşte poporul. In faţă este un om îngenunchiat, care pare tatăl. V. «Când s’a pomenit S. de Curtea-de-Argeş şi S. saltă de la pământ». Sfânta s’a înălţat puţin dela pământ. In jur sunt clericii şi poporul. Alăturea este adus un sicriu. VI. «Când a pornit-o pe S. în Rumâniea». Sfânta este în sicriu acoperită cu un văl alb. E purtată de clerici şi e urmată de popor. VII. «Când a primit pe S. Negru Radu Vodă». Sfânta, în sicriu, este purtată de clerici şi e urmată de un arhiereu şi popor. Este întâmpinată de către Domn şi un arhiereu, urmaţi de popor. VIII. «Când a venit S. la Mizil la anu i867 Maiu în 4». Scena înfăţişează o procesiune rânduită astfel: înainte este purtat un sicriu, în care se observă parte din moaştele Sfinţilor păstrate la Curtea-de-Argeş; urmează un călugăr, ţinând în mâna dreaptă o cruce, după care clericii poartă sicriul cu Sfânta; la câţiva paşi de sicriu vin fete cu marame albe (semnul fecioriei), *) după care se înşiră poporul. Această icoană, deşi este stângaciu zugrăvită de către un diletant, după aparenţă, cu scene lipsite de perspectivă, totuşi este tratată original, cu adăugări ale fantaziei zugravului în afară de elementele ce se găsesc în textul vieţii Sfintei. Astfel, între alte amănunte, cu prilejul morţii Sfintei, ') S. S. Prot. Şt. Lefter, Parohul bisericii, mi-a comunicat că fetele, care întâmpină Sfânta, rămân foarte mult respectate de populaţie pentru dovada curăţeniei lor sufleteşti şi trupeşti. www.digibuc.ro 301 SFÂNTA FILOTEIA DELA ARGEŞ 85 s’au coborît doisprezece îngeri la căpătâiu şi picioare, iar o procesiune în ţară nu mai este înfăţişată nici în vreo altă parte. Icoana este viu colorată, bine îngrijită şi cu inscripţiile bine păstrate. Icoana din faţa celei mari înfăţişează pe Sfânta Filoteia cu crucea în mâna dreaptă şi cu barda în cea stângă. în biserica din Mizil cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul se află două icoane de lemn ale Sfintei Filoteia: una mare şi artistic lucrată, în ramă bronzată pe un piedestal, iar alta mică, în faţa ei. Icoana cea mare înfăţişează pe sfânta Filoteia (inscripţia: «S. M. Filotea») ţinând în mâna dreaptă crucea şi având barda subt talpa piciorului drept. Spre marginea icoanei, împrejurul Sfintei sunt pictate opt ovale cu inscripţii cu litere latine, dintre care trei de deasupra Sfintei înfăţişează Sfânta Treime şi Sfinţii ale căror moaşte se păstrează la Curtea-de-Argeş, iar celelalte cinci înfăţişează scene din vieaţa Sfintei Filoteia: , 1. « S. Ie Nifon» şi «S. M. Tatiana». 2. «Is. Hs.», «Sfântul Duh» şi «Treime Tatăl». 3. «S. M. Serghie» şi «S. M. Vah>>. I. «S. Filotea dă mâncare săracilor». Sfânta ţine în mâna dreaptă un coşuleţ, iar în cea stângă o bucată de pâine. Săracii se îngrămădesc, întinzând farfurii. Deasupra Sfintei pluteşte o aureolă. II. «S. Filotea să omoară de tată». Sfânta, având aureolă în jurul capului, este întinsă la pământ, luminând locul. Piciorul drept este însângerat. Alături se află barda şi nişte coşuri, iar în faţă tatăl, cu mâinile întinse. Spre fund se vede un plug cu patru boi, mânaţi de un om, pe când altul apasă în coarnele plugului. în lături, săracii privesc înspăimântaţi. în fund, se observă o cetate cu turle de biserici. III. «Poporu să roagă unde voeşte să o ducă». Sfânta este în aceeaşi poziţie ca în scena precedentă. Lângă ea se află doi arhierei, unsprezece preoţi şi un diacon cu cădelniţa. IV. «Poporu o duce la malul Dunării». Sfânta este întinsă pe o targă purtată de patru oameni, care o duc cu piciorele www.digibuc.ro 86 D. R. MAZILU 3°2 înainte. In dreapta sunt doi arhierei şi preoţi, iar în stânga, spre cap, o urmează poporul. In fund se văd dealuri. V. «S. Filoftea o duce la M. Argeş». Sfânta este în aceeaşi poziţie ca în scena precedentă. Unul dintre arhierei citeşte. Spre fund e Dunărea, pe care se văd trei bărci, dintre care una mai apropiată cu doi vâslaşi. Peste Dunăre se observă o mulţime de oameni, în mijlocul cărora este Domnul tării. f Icoana şi piedestalul ei sunt portative, n’au un loc fixat în biserică, căci sunt mutate după împrejurări. Această icoană are asemănări izbitoare cu icoana mare, zugrăvită în 1867, din cealaltă biserică din Mizil, cu hramul Adormirii Maicii Domnului. Intr’adevăr, ambele icoane înfăţişează asemănător sfinţii ale căror moaşte se păstrează la Curtea-de-Argeş, iar scenele din vieaţa Sfintei, zugrăvite spre marginea icoanei, au elemente comune. Astfel, în ambele icoane, scena I-a înfăţişează săracii cu mâinile întinse, iar scena Il-a pe Sfântă întinsă la pământ, iar pe tatăl alături, cu mâinile întinse. Scena IlI-a se aseamănă cu scena IV-a a icoanei din 1867, căci în ambele Sfânta este înconjurată de clerici: arhierei, preoţi şi diaconi, numai numărul lor diferind. Scena IV-a se aseamănă cu scena Vl-a a icoanei din 1867, căci în ambele Sfânta, însoţită de clerici, este purtată spre ţară. Scena V-a se aseamănă cu scena Vll-a a icoanei din 1867, căci în ambele Sfânta, înconjurată de clerici şi popor, este purtată spre ţară, iar Domnul ţării îi iese întru întâmpinare. Scenele nu corespund ca numerotaţie, deoarece icoana din 1867 are mai multe. Icoana din biserica Sfântul Ioan este însă mai nouă, după cum se vede chiar după inscripţiile de pe ea, scrise cu litere latine, aşa că se poate admite că pictorul ei s’a inspirat după icoana din 1867. Celui care a făcut icoana i se poate acorda numele de pictor pentru realizarea estetică a operei sale. Cred că este cea mai frumoasă şi mai bine pictată icoană a Sfintei Filoteia, din câte am văzut. După tradiţia bisericii x), ca şi după tehnica picturii, pictorul icoanei ar fi Pitaru Neculai, care a pictat l l) Confirmată de S. S. Pr. M. Preoţescu, parohul bisericii. www.digibuc.ro SFÂNTA FILOTEIA DELA ARGEŞ 87 303 icoane şi în biserica episcopală din Buzău. Pictorul şi-a evidenţiat arta chiar si în cele mai mici amănunte, tratate îngrijit. In fiecare din scene, chipul Sfintei şi al clericilor este asemănător, deci el avea arta de a reda potretul. Un amănunt caracteristic şi original al tehnicei sale este şi în delicateţea înfăţişării obiectului muceniciei, barda, care este ascunsă subt talpa piciorului, încât abia i se vede un colţ. Sfânta primise mucenicia dela tatăl ei, încât ţinerea bardei în mână, ca în cele mai multe dintre icoane, este un gest prea crud, mai ales la o femeie şi o fiică. Materialul din care a fost lucrată icoana este de bună calitate, încât a menţinut frumuseţea coloritului iniţial. Firul vesmintelor si aureola 3 3 3 3 Sfintei sunt lucrate cu praf de aur. Icoana cea mică din biserica Sfântul Ioan este vădit inspirată după cea mare, înfăţişând pe Sfânta Filoteia cu aceeaşi îmbrăcăminte, aceleaşi ornamentaţii si acelaşi colorit. In mâna dreaptă ţine crucea, iar subt talpa piciorului drept barda. Vădit lucrată după icoana mare din 1867 a bisericii din Mizil cu hramul Adormirii Maicii Domnului este icoana aflătoare în colţul nordic de lângă altarul bisericii Sfântul Gheorghe a comunei învecinate, Vadul-Săpat, jud. Prahova, într’adevăr, în centrul icoanei se află grupul de sfinţi ale căror moaşte se află la Curtea-de-Argeş, iar în jurul lor sunt zugrăvite opt scene cu Sfânta Filoteia, având fiecare inscripţii chirilice. Scenele sunt lucrate şi inscripţiile redactate după cele ale icoanei din Mizil. In locul procesiunii dela Mizil, se înfăţişează o slujbă la Vadul-Săpat: «Minunea ce s’au făcut în an 1869 la s. Mucenic Gheorghe». Subt grupul de sfinţi din centrul icoanei este semnătura zugravului: «1869 Martie 15 C. Popescu». Pe crucile de piatră, împrejmuite şi acoperite din jurul oraşului Mizil, mai ales pe marginea drumurilor vicinale, chipul Sfintei Filoteia este foarte frecvent. Astfel, lângă Mizil, în câmpul de peste linia ferată din dreptul str. Dr. I. Angelescu, se află un teren, cât un pogon, căruia i se zice «la Sfânta Filofteia», fiindcă în mijlocul lui se află o cruce mare de piatră, unde se face slujba când se aduc moaştele Sfintei. Crucea are înălţimea de 2,5 m. Pe fata www.digibuc.ro 88 D. R. MAZ1LU 3°4 crucii este zugrăvită Sfânta Filoteia, ţinând în mâna stângă, ridicată în sus, o cruce, iar mâna dreaptă e lăsată în jos. Pe braţele crucii sunt zugrăviţi doi îngeri, dintre care cel din dreapta Sfintei o arată cu mâna. înaintea Sfintei se vede un râu (Dunărea), iar pe cestălalt ţărm abia se mai disting mai multe chipuri (poate Domnul cu preoţii). Pe verso icoanei este înfăţişată Maica Domnului cu pruncul Isus în braţe. Inscripţii: «Sf. M. Filofteea» (sus, pe faţa crucii); «în-preşmuirea cruci Sf. M. Filofteea este făcută cu cheltueala mea Ilie M. Tănăsescu 1882 Iunie 10, însă pentru zugrăvit a mai contribuit şi alţi comersanţi care sunt iscăliţi» (în partea dreaptă a crucii); (însemnarea donatorilor1), în drept cu suma, este în partea stângă a crucii): «T. Dimitriu..............6» «D. Constantinescu . . . 5» « S. Costescu.............4» «B. Gligoriu..............4» «G. G.....................3» « G. Bolgiu...............2» «P. Niculescu.............2» «P. Tache................2» «M. Jaravete...........2» «I. T. Pescaru..........1» «T. Popescu...............6» împrejmuirea făcută cu cheltuiala lui Ilie Tănăsescu este acum înfundată complet cu scânduri numai în partea de răsărit, iar în celelalte părţi scândurile lipsesc. Acoperişul de lemn al împrejmuirii este învelit cu tablă. Deasupra se află o cruce de fier. La răscrucea drumului Gura-Vadului spre Vadul-Săpat cu drumul Mizil spre Valea-Şcheilor, se află o cruce de piatră, împrejmuită şi acoperită, făcută în «Mai 1887», având chipurile mai multor sfinţi, între care şi pe Sfânta Filoteia, având crucea în mâna dreaptă şi barda în mâna stângă. Inscripţia: «Sf. M. Filofteia». In Valea-Dealului, lângă crucea Monahului, la răscrucea drumului Mizil spre Boboci cu drumul Gura-Vadului spre Vadul-Săpat, se află o cruce de piatră, împrejmuită şi acoperită, făcută cu ocazia aducerii moaştelor: «Aceasta sf. cruce *) Cei mai mulţi dintre donatori au fost comercianţi în Mizil. Primul donator a înfiinţat liceul din Mizil, prin dania sa. www.digibuc.ro 3°5 SFÂNTA FILOTEIA DELA ARGEŞ 89 s’au ridicat cu venirea sentelor moşte 1892 . . . x). Pe faţa crucii este înfăţişată Sfânta cu inscripţia: «Sf. Muc. Filofteia». Lângă Vadul-Săpat, din sus de gârlă, între răscruci, pe drumul spre Gura-Vadului, se află o cruce de piatră, având în faţă, răstignit, pe Domnul nostru Isus Hristos, iar mai jos o scenă înfăţişând pe Sfânta Filoteia întinsă la pământ, moartă. Are aureolă în jurul capului şi de sus coboară raze de lumină. In dreapta e tatăl ei, în picioare, cu mâna întinsă, cum a aruncat barda. Inscripţia: «Sfânta Filoftiea fiind ucisă de tatăl său». In partea de sus a crucii este inscripţia: «1922. Această sftă cruce s’a ridicat de Petre I. Iliescu cu soţia lui Ileana P. Iliescu». Pe verso crucii este înfăţişată Sfânta ţinând în mâna dreaptă o cruce ridicată în sus. Inscripţia: «S. Fecioara Filoftiea». Icoane ale Sfintei Filoteia se află înlăuntrul paraclisului clădit lângă crângul din Buzău, în 1867. Icoana de pe cruce, după înfăţişare datând dela clădirea paraclisului, are mărimea de 20 pe 30 cm. şi înfăţişează pe Sfânta, împărţind bucate săracilor, fără să observe că tatăl ei se repede cu barda. O altă icoană veche, aproape ştearsă, este aşezată în stânga intrării si înfăţişează două scene: Sfânta făcând milostenii si alături t » t t Sfânta căzută la pământ, moartă. In colţul din dreapta al paraclisului, în fund, se află o icoană a Sfintei Filoteia, mare de 1 m., reprezentând Sfânta ţinând într’o mână crucea, iar în cealaltă mână coşul cu merinde. Poartă inscripţiile recente: sus, « Sfânta Muceniţa Filoteia», iar jos, « Donată de familia Ghezea ». In colţul din stânga al paraclisului, în fund, se află dease-menea o icoană a Sfintei, cu inscripţiile: sus, « Sf. Filofteia», iar jos, « Donată de Chiriu Şerbănescu, str. Rozilor 32 Buzău ». In colţul din dreapta, de jos, este iscălit pictorul: « Mihăi-lescu, 1930 ». Sfânta este înfăţişată în picioare, având în mâna dreaptă un ou roş, iar în mâna stângă un coş cu merinde. Pe pământ este întinsă o faţă de masă albă, pe care sunt pregătite cele trebuitoare mesei. Săracii stau împrejur. Sfânta e îmbrăcată în costum naţional românesc. 3 9 9 Transcrierea inscripţiei s’a făcut cu ortografia ei. www.digibuc.ro 90 D. R. MAZILU 306 La Mănăstirea Viforâta din jud. Dâmboviţa, Sfânta Filoteia este reprezentată întreagă pe stâlp, cu faţa spre altar, în stânga intrării în biserică x). Ca mărturii recente, în circulaţie, iconografia Sfintei Filoteia are înfăţişarea Sfintei în Orologiul cel mare * 2), în Serviciul Sfintei Muceniţe Filoteia Fecioara3), în «Vieţile Sfinţilor 4) », ediţia 1901—1906, şi în icoanale tipărite în editura Tipo-litografia cărţilor bisericeşti. In fiecare dintre aceste icoane, Sfânta ne este înfăţişată ca o tânără mucenită, câteodată cu barda în mână, însă chipul ei nu-i asemănător în ele. în general, iconografia ne înfăţişează pe Sfânta Filoteia ca pe o fecioară tânără, ţinând în mână barda, prin care a fost martirizată, aşa cum se povesteşte în redacţiunile moderne ale vieţii ei. Mâinile cu care tine crucea si barda nu-s aceleaşi, căci sunt când dreapta, când stânga. De asemenea este înfăţişată că e lovită când în piciorul drept, când în cel stâng. Deşi iconografia arată că Sfânta are un cult mărginit în Muntenia, totuşi destulele mărturii găsite, dintre multele ce vor fi existând, evidenţiază marea consideraţie de care se bucură Sfânta printre credincioşi. Cultul a progresat mai ales din sec. al XlX-lea, deci foarte recent. Nu puţin au contribuit la cultul pentru Sfânta Filoteia aceste icoane, ce cuvântează plastic dorinţei înăscute în om de a-şi găsi un patron suprauman. 4. Odoare. Pentru binefacerile lor, din recunoştinţă şi vene-raţiune, moaştele Sfintei Filoteia au fost împodobite cu numeroase daruri, după diferite întâmplări. Odată, Sfânta Filoteia a fost ascunsă de frica Turcilor, fiind zidită sus în biserică, 9 Comunicare de S. S. Protosinghelul Ghenadie Diaconescu, duhovnicul mănăstirii. 2) Ed. I, Buc., 1887, p. 209: o gravură mică, înfăţişând-o pe Sfântă ţinând crucea în mâna stângă şi o ramură în cea dreaptă. S’a reprodus în ed. II, Buc., 1897, p. 206, şi în Mineiul lunei lui Decemvrie, Buc., 1892, p. 92. în Orologiul cel mare, ed. II, pe foie nepaginată între pp. 538 şi 539, Sfânta Filoteia este înfăţişată, în frumoasă gravură în culori, ţinând crucea cu frunze verzi de grâu în mâna dreaptă şi barda în cea stânga. în fund se vede Biserica Domnească. a) Buc., 1897, p. 2. S’a reprodus în Mineiul lunei lui Decemvrie, Buc. 1909, p. 103. *) Voi. IV, Buc., 1904, p. 419. Desenatorul e semnat: « Toma Vintilă». Sfânta e copilă. Are crucea în mâna stângă, iar pe cea dreapta o ţine la piept. www.digibuc.ro 3°7 SFÂNTA FILOTEIA DELA ARGEŞ 91 într’un fel de firidă (poate în resmeriţa din anii 1786—89). Turcii au intrat cu caii în biserică. Căutând în biserică odoare, au spart firida şi au găsit sicriaşul Sfintei Filoteia, pe care l-au aruncat jos ca să-l spargă. Seara, parohul bisericii, care fugise de frică în pădure, venind pe ascuns, a luat moaştele, le-a pus într’o traistă şi le-a dus în pădure, unde erau aciuiaţi toţi oamenii din târg. Acolo, a atârnat traista de craca unui pom, lângă care a aprins o candelă. Oamenii s’au rugat la Sfântuliţă, până s’au liniştit lucrurile, când i-au făcut un sicriaş mic 1). Din veneraţie pentru minunile ei, subt Bibescu-Vodă (1842—1848) se făcu moaştelor Sfintei Filoteia « un pat monument », poruncit la Viena 2). în 1857, Dincă Brătianu făcea « odăile de bolnavi» celor ce veneau la Sfânta Filoteia pentru tămăduire. Safta Prij-beanca dăruia pentru acele chilii venitul rămas dela părinţii ei: Maria şi Paharnicul Grigorie Drăgănescul3). Pentru minunea dela Ploieşti din 1867, «prin iniţiativa luată de Hagi Ioan Pitiş, fostul epitrop al bisericii Sfântul Gheorghe Vechiu... Sfintele Moaşte s’au pus într’un nou sicriu de argint, în locul celui de chiparos, la care au contribuit majoritatea orăşenilor Ploieşteni 4) ». După altă informaţie, cu acea ocazie nu s’a făcut un sicriu nou, ci vechiul sicriu a fost îmbrăcat cu argint5)..- După puţini ani, s’a făcut Sfintei Filoteia un nou sicriu, ce se păstrează până astăzi şi deasupra căruia se află următoarea inscripţie : «Pentru evlavia şi dragostea către Sânta Muceniţă Filoteia, protectoarea neamului Românesc, făcutu-s’a acest sicriu de argint, împodobit cum se vede, prin osteneala şi cheltuiala Prea Sânţi ei Sale Episcopului de Argeşi D. D. Ghenadie II-lea, 9 Comunicare de Eugenia şi Maria Cristescu din Curtea-dc-Argeş, care de zeci de ani nutresc cultul pentru Sfânta Filoteia, căreia i-au cusut şi îmbrăcămintea. 2) V. Drăghiceanu, o. cit., p. 40. 3) Id. ibid. . 4) Slujba sânţilor dela Curtea-de-Argeş împreună cu vieţile lor. Ploieşti, 1873, p. VI. 5) Iconomu Petru Bărbulescu, o. cit., (în prefaţă). www.digibuc.ro 92 D. R. MAZILU 308 a câtorva buni creştini şi a Epitropiei Bisericei Sântul Ni-colae (numită Biserica Domnească a lui Radu-Negru-Basarab V. V., din vechea reşedinţă Curtea-de-Argeşi), ca să fie spre pomenirea şi de exemplu urmaşilor, cari văzând aceasta să se inspire şi să se îndemne a face şi ei alte fapte mult mai mari si folositoare neamului Românesc. Acest sicriu s’a făcut în zilele M. S. Carol I-iu, viteazul Domn şi Rege al Românilor, şi a soţiei Sale Doamna şi Regina Elisabeta; în zilele acestora s’a făcut şi sicriul de argint pentru păstrarea moaştelor Sfântului Cuvios Dimitrie din Biserica Mitropoliei din Bucureşti, preste 200 biserici în Eparhia Argeşului, restaurarea monumentului Neagu Basarab V. V., palatul Episcopal, independenţa Ţării şi Regatul Român. Dela anul mântuirii 1876 până la 1884, Iunie 15 *) ». Deasupra inscripţiei este icoana Sfintei Filoteia. Pe laturea dinspre picioare a sicriului, este gravat un chip de prelat: Episc. Ghenadie. La căpătâiul sicriului este gravată icoana reprezentând înălţarea Domnului. Sicriul are o cuvertură roşie pe care e scris: «Sfânta Filoteia de Justina Flencheş, jud. Muscel». Moaştele Sfintei sunt îmbrăcate. Mâna dreaptă e îmbrăcată în metal, având un căpăcel ca să se vadă carnea uscată. Pe frunte are o diademă, la gât o salbă 2) şi un lanţ de aur cu o cruce. Despre odoare ale Sfintei Filoteia vorbeşte şi Al. Odobescu în raportul său către Ministerul Cultelor, întocmit în urma călătoriei de cercetări din anul 1860, în jud. Argeş: «Preotul Nicolae Jidescu... ne-a dat şi nişte cercei vechi a Sfintei Fi-loftei, pe care a doua zi i-a desemnat Trenk3)». O salbă de monede şi cercei dăruiţi Sfintei Filoteia se păstrează si în biserica Dobroteasa din Bucureşti, căreia i s’a dăruit, în 1928, şi o iconiţă din partea unei foste bolnave, tămăduită prin rugăciuni către sfânta. *) Inscripţia e reprodusă şi la sfârşitul Serviciului Sântei Muceniţe Filoteia Fecioara, Buc., 1891 şi a ediţiei din 1897. s) Reprodusă în fotografie în « Buletinul Comisiunii monumentelor istorice », Buc., 1923, p. 24, fig. 14. s) Alexandru Odobescu, însemnări din călătoria. . ., « Conv. lit. », 1915, p. 1138 Cf. şi ms. 32(>5 din Biblioteca Academiei Române. www.digibuc.ro 3°9 SFÂNTA FILOTEIA DELA ARGEŞ 93 Darurile proveneau din recunoştinţa credincioşilor, adesea boieri şi jupâniţe, către sfintele moaşte, cărora le dăruiau scumpe odoare: diademe, inele, monede, salbe etc. IV. YIEAŢA SFINTEI IN FOLCLOR. i. Versiuni populare. Judeţele Argeş, Muscel, Dâmboviţa şi Prahova sunt foarte bogate în povestiri despre Sfânta Fi-loteia, prezentate în numeroase variante, cu împrumuturi din alte legende populare sau hagiografice. Unele din aceste legende au fost culese şi tipărite de folclorişti. Versiunile populare se găsesc chiar în judeţele mai îndepărtate, pe unde Sfânta a fost dusă de obiceiu în procesiune pentru ploaie. Cea mai veche versiune populară tipărită este culeasă din judeţul Dolj: « S’a auzit din bătrâni că Sf. Filoftea a fost o fată milostivă dela Dumnezeu. Nu era călător să treacă pe drum şi să nu-1 întrebe de a mâncat sau nu. Şi de nu mâncase, îi da să mănânce. într’o dimineaţă, tatăl său, plecând la arat cu mai multe pluguri, a lăsat vorbă acasă ca fie-sa să se ducă cu demâncare la oameni, la pluguri. Cum a gătit, Filoftea a plecat cu demâncarea. Pe drum s’a întâlnit cu nişte oameni flămânzi şi le-a dat să mănânce; apoi a luat-o îndărăt acasă, că ştia ea bine ce o aştepta, dacă s’o duce la pluguri cu mâna goală. A făcut altă demâncare şi fuga la pluguri, c’o fi leşinat oamenii de foame. Tată-său, când a văzut-o tocmai pe la chindie cu prânzul, s’a făcut foc de mânie, că de ce a venit aşa de târziu ? Şi dând cu barda, de unde era dela plug, — ca de o asvârlită — i-a tăiat piciorul. Şi a căzut de-odată moartă la pământ fecioara. îndată s’a coborît o candelă la capul ei, de sus, dela Tatăl ceresc. S’au căsnit ei toţi oamenii s’o mute de pe loc, s’o ducă acasă, dar nu s’a putut, fără puterea lui Dumnezeu, s’o ridice din loc. Dacă au văzut ei şi au văzut, le-a venit în gând şi au rânduit-o la toate mănăstirile. Preoţii s’au rugat în sobor, dar degeaba. Au pomenit toate mănăstirile din ţara lor şi ea nu făcea nici un semn. în cele din urmă, preoţii au rânduit-o la mănăstirea frumoasă a Argeşului. Punând acum mâna pe trupul ei, au văzut că Sfânta s’a deslipit de pământ. Şi aşa au luat-o de acolo şi au dus-o la Argeş, în mănăstire, unde stă şi azi x) ». ') Şt. Tuţescu, Monografia com. rur. Catanele, jud. Dolj, Buc., 1904, apud T. Pamfile, Sărbătorile de toamnă, « Ac. Rom. Din vieaţa poporului român », XIX, Buc. 1914, p. 179. www.digibuc.ro 94 D. R. MAZILU 310 In judeţul Muscel, vieaţa Sfintei este povestită în felul următor : «Toată lumea pe aici cunoaşte vieaţa acestei fiinţe, şi o povesteşte aşa cum a auzit-o la biserică. Se ştie apoi că pe când era feteşcană, din pricina prea marei milostenii, tatăl său, om câinos la inimă, a dat deasvârlita cu barda în ea şi a tăiat-o. înainte de a-şi da duhul, ea a fost luată de un vârtej şi ridicată până la «vântu turbat», iar de acolo a căzut moartă jos. Pe sfânta n’a putut-o urni nimeni din loc, nici cu cai, nici cu boi, că nu vrea să intre în nici un oraş mare, că oraşele, mai ales ale mari, ci-că sunt păcătoase rău! Când i s’a pomenit însă de Curtea-de-Argeş, s’a făcut uşoară cum e pleava. Aci au adus-o şi aci i se păstrează moaştele până ’n ziua de azi *) ». Prin jud. Olt se aude următoarea versiune: « Filoftea a fost fiica unui om sărac, dintr’un sat din jud. Argeş. Fata asta era foarte cuminte, darnică şi milostivă. De câte ori se ducea cu mâncare la tatăl său, cu cine se întâlnea aceluia îi da de ale mâncării, aşa că ajungea la muncă numai cu mâncarea pe jumătate. Odată tată-său s’a luat aşteamătu după ea, să vadă cui dă întotdeauna atâta mâncare. Mare i-a fost mirarea însă când a văzut-o că împărţea mâncare la toţi săracii, la toţi copiii care spuneau că le este foame. Atunci tatăl său de necaz, cum mergea după ea, a dat cu o bardă de-a svârlita şi a ajuns-o cu colţul la un călcâiu, unde i se vede şi astăzi semnul. Prin bunătate, prin cuminţenia ei, prin faptele ei bune şi milostive, s’a făcut sfântă. Moaştele ei sunt la Mănăstirea Curtea-de-Argeş a) ». Toate versiunile populare se aseamănă, arătând că pentru milosteniile făcute, Sfânta a fost omorîtă de tatăl ei şi moaştele i se află la Curtea-de-Argeş. In unele versiuni se povesteşte minunea îngreuierii trupului Sfintei, până i s’a făgăduit strămutarea la Argeş. Elementele caracteristice ale redactiunii din « Vieţile Sfinţi- J » i lor » s’au menţinut deci, însă precizările lipsesc cu desăvârşire * 2 *) C. Rădulescu-Codin şi D. Mihalache, Sărbătorile poporului, Muscel, « Ac. Rom. Din vieaţa poporului român », VII, Buc., 1909, p. 91, citat şi de T. Pamfile, Sărbătorile de toamnă, Buc., 1914, p. 180 şi T. Pamfile, Văzduhul, Buc., 1916, p. 44. 2) T. Pamfile, Sărbătorile de toamnă, Buc., 1914, p. 180, n. 2: Spusă de Marin Mogoş din Bărăştii-de-Vede, împart, de N. I. Dumitraşcu. www.digibuc.ro SFÂNTA F1LOTEIA DELA ARGEŞ 95 311 din aceste versiuni ale tradiţiei. Astfel nu se mai arată că > ________________ patria Sfintei este Bulgaria, fiind născută în Târnova, ci abia numai în versiunea din judeţul Dolj se aminteşte că era din altă ţară. Nici o versiune nu arată precis vârsta Sfintei, nici nu pomeneşte de aţâţările contra ei din partea mamei vitregi sau despre Domnul ţării, care i-a adus moaştele la Argeş. O observaţie generală, care se impune, este că tradiţia nu este destul de credincioasă, deşi textul vieţii şi al slujbei există şi se întrebuinţează la toate prilejurile. Dacă tradiţia recent formată şi continuu reînoită se prezintă în forma aceasta, ne putem explica de ce tradiţia întrebuinţată în redacţiunea Mitropolitului Neofit şi în redacţiunea tipărită în « Vieţile Sfinţilor » se prezintă atât de deosebit faţă de redacţiunea Patriarhului Eftimie, mai ales că aceasta era scrisă în limba slavonă, neînţeleasă de credincioşi, şi se pierduse de foarte multă vreme. 2. Versiuni literarizate. Intre însemnările de călătorie ale Francezului Bellanger, despre care am mai pomenit1 2), avem o versiune a vieţii Sfintei Filoteia, aşa cum i-ar fi povestit-o stareţul Mănăstirii Argeş, în 1836 2). Versiunea povestită de Bellanger este destul de lungă, de aceea o înfăţişez în rezumat. > > Singură fiică a unui dulgher bogat şi sgârcit, Filoteia crescu subt îndrumările unei mame iubitoare, înţelepte şi virtuoase. Când atinse vârsta măritişului, frumuseţea ei atrase numeroşi râvnitori, însă ea nu-i lua în seamă. Intr’o zi, tatăl ei îi spuse că i-a hotărît căsătoria cu un tânăr lucrător, Ştefan Mazias, şi-i dădu răgaz de pregătire trei zile. După aceste zile, Filoteia imploră pe tatăl ei să n’o dea unui om ca Ştefan, care nu e bun creştin şi are purtări rele. Tatăl îi porunci să-i asculte hotărîrea, aşa că Filoteia se întoarse mâhnită lângă mama ei şi-i mărturisi necazurile sale. Toată noaptea ce urmă şi-o petrecu în rugăciuni la picioarele unui crucifix, iar a doua zi făcu o nouă încercare de a-şi îndupleca *) Cf. p. 18 din prezenta lucrare. 2) Stanislas Bellanger, o. cit., t. II, cap. XII, pp. 443—461. www.digibuc.ro 96 D. R. MAZILU 312 tatăl. Fiind refuzată şi ne mai întrezărind vreo nădejde de scăpare, cu consimţământul mamei sale luă hotărîrea să se ducă în vreuna din mănăstirile Macedoniei, unde ar fi găsit un adăpost liniştit. In ajunul nunţii, Filoteia îngenunchiă pentru ultima dată înaintea crucifixului, sărută plângând picioarele lui Hristos străbătute de cuie şi-l rugă pentru părinţii, rudele şi tovarăşele copilăriei ei. Ducându-se apoi înaintea tatălui, îngenun-chiă, îl rugă s’o ierte şi s’o binecuvânteze. Acesta, crezând că Filoteia cere binecuvântarea căsătoriei, aşeză mâinile pe capul copilei sale şi-i îndeplini cererea. Apoi o sărută, dar repede se dojeni că a fost prea duios. După ce părăsi pe tatăl ei, Filoteia se duse la un schit, unde o aştepta mama ei. Acolo se rugară şi apoi Filoteia îmbrăcă un costum de pelerin, la care lucrase în ascuns. Mama îi înlănţui la gât un talisman sfinţit şi-i dădu bani pe care Filoteia îi primi nu atât pentru sine, cât pentru săracii drumului. Indreptându-şi ochii înlăcrămaţi spre cer, ele văzură o cruce de aur, pe care mama o socoti un semn bun pentru fiica ei. Aproape de schit, ele întâlniră o altă pelerină, care aştepta liniştit sosirea lor. Aceasta era o servitoare, care voise să-si urmeze stăpâna, de care nu se putea hotărî să se despartă. Mama îşi binecuvântă fiica şi apoi se despărţiră. După o oră, la masă, tatăl observă lipsa Filoteii şi mânios ceru lămuriri. La întrebările sale, mama Filoteii căzu leşinată, copleşită de durere. Cele două pelerine călătoriră astfel trei zile şi trei nopţi. A patra zi, pe când se apropiau de Dunăre, oboseala le sili să se culce subt un arbore stufos. Când se deşteptară, neguri groase acopereau pământul. Deodată tovarăşa Filoteii scoase un strigăt, îngenunchiă şi începu să se roage fierbinte. «Ea văzuse un înger deasupra capului tinerei sale stăpâne şi forma albă a preafericitului se observa tot aşa de uşor ca ziua. In mâna sa el ţinea o cunună de flori şi în jurul frunţii îi strălucea o aureolă de aur, care se desprinse şi se pogorî ca o văpaie luminoasă pentru a acoperi pe Filoteia. A cincea zi, oboseala şi somnul le siliră să mai facă un popas ca să se odihnească. La fel ca prima dată, îngerul apăru bunei servitoare www.digibuc.ro 3i3 SFÂNTA FILOTE1A DELA ARGEŞ 97 şi aureola pogorî pe fruntea binecuvântată a Filoteii». A doua zi, întâlnind doi nevoiaşi, servitoarea îşi arătă părerea de rău că n’avea cu ce să-i ajute, deoarece împărţise toţi banii săracilor. Filoteia îi spuse să caute în traistă, unde servitoarea găsi tot atâţia bani ca la plecare. A şaptea zi, ele ajunseră aproape de un târguşor locuit de necredincioşi. După ce se rugară, ele adormiră pe muşchi, la umbra unei stânci. La sculare, Filoteia împărtăşi tovarăşei sale că avusese un vis, în care i se arătase un arhanghel. Acesta îi ceruse, în numele Domnului, care îi apreciase sacrificiul, să se înapoieze acasă, unde mama ei este pe moarte. în patru zile, Filoteia se întoarse acasă, la Curtea-de-Argeş. Când trech pragul casei părinteşti, văzu multă lume adunată în jurul sicriului în care era mama ei moartă. Voind să-i dea ultima sărutare, încercă să se aplece, însă Ştefan Mazias îi ridică gluga şi toţi scoaseră un strigăt de mirare la vederea ei si-i aruncară blesteme. Tatăl ei se i apropie repede şi o sili să îngenunche, blestemând-o pen-trucă ar fi pricinuit moartea mamei ei. Cortegiul porni, iar Filoteia rămase îndurerată, până când veni tovarăşa ei de călătorie, care o şterse de ţărână şi căută s’o mângâie. . După ce Filoteia rămase o săptămână afară, la poax*ta neînduplecatului ei tată, acesta în sfârşit o primi, nu din iubire, ci din sgârcenie, ca să-i ţină loc de servitoare, deoarece o ştia cumpătată şi econoamă. In câteva luni, Filoteia făcu să. se uite trecutul, prin purtarea ei bună faţă de toţi, prin milosteniile faţă de săraci şi prin virtuţile sale, încât câştigă un adânc respect şi iubirea tuturor. Curând, în tot ţinutul se duse vestea despre sfinţenia ei, astfel că din toate părţile venea lume ca să-i asculte poveţele înţelepte. Filoteia era sortită cununilor martiriului. Tatăl ei îmbolnă-vindu-se, începu să ducă ea însăşi mâncare lucrătorilor la câmp. Dacă întâlnea săraci, le da din mâncăruri, fiind sigură că, la sosire, vasele se găseau tot pline ca la plecare. Când tatăl ei se însănătoşi, el bănui milosteniile fiicei sale, dar nu-i zise nimic, deoarece nu renunţase încă la ideea căsătoriei ei cu Ştefan Mazias, a cărui avere îl atrăgea. într’o zi însă, pândind-o pe Filoteia, o văzu dând pâine unui orb. Turbat de X'j A. R, — Memoriile Secţiunii Literare. Seria 111. Tom, VI. www.digibuc.ro D. R. MAZILU 314 98 mânie, el apucă o bardă şi o doborî pe fiica sa la picioarele lui cu o lovitură puternică. După şaptezeci şi doi de ani, desgropându-se corpul Fi-loteii, îl aflară neputrezit, ca şi când at fi fost îngropat în ajun, spre marea mirare a tuturor locuitorilor din Curtea-de-Argeş. . Mitropolitul Vasile1) obţinu canonizarea cucernicei fecioare, iar mai apoi se ridică biserica aceasta, căreia i se dădu numele Sfintei. Povestirea lui Bellanger este mai bogată în fapte şi mai impresionantă, mai ales în arătarea momentului despărţirii sau al călătoriei Filoteii, decât redacţia din «Vieţile Sfinţilor». Ea este dramatizată adesea prin dialoguri de o sinceritate duioasă, ca acelea dintre fiică şi tatăl sau mama ei. La început şi la sfârşit, povestirea are unele episoade în plus faţă de redacţiunea din « Vieţile Sfinţilor ». Astfel Filoteia fuge de acasă, căci tatăl ei voia s’o mărite cu de-a sila. Acest episod se găseşte şi în vieata Sfintei Ecaterina, dar se aseamănă mai isbitor cu vieata Sfintei Varvara, singură fiică la părinţi, care, după moartea mamei sale, a fost silită de către tatăl ei să se căsătorească, deşi voia să rămână fecioară a lui Hristos. Prin refuzul său şi-a mâniat tatăl, care a voit s’o taie. în vechile redacţiuni slavone, deasemenea Filoteia voia să rămână fecioară. Episodul apariţiei îngerului strălucitor din povestirea lui Bellanger se găseşte şi în vieaţa Sfintei Paraschiva, de unde pare să fi fost luat de Mitropolitul Ioasaf al Vidinului în panegiricul Sfintei Filoteia. Episodul desgropării şi aflării trupului neputrezit după trecere de mulţi ani se găseşte deasemenea în vieaţa Sfintei Paraschiva, dar si în vieata multor alţi sfinţi. Deşi Bellanger afirmă că povesteşte vieaţa Sfintei Filoteia după cum a auzit-o dela stareţ (le prieur), totuşi nu s’ar putea ca episoadele adăugate să-i fi fost povestite de către acesta, deoarece în anul 1836 clerul avea spre folosinţă textul vieţii Sfintei, aşa cum se tipărise. Meseria de dulgher a tatălui a dedus-o Bellanger probabil din faptul că acesta avea bardă. Nu- se cunoaşte nici un Mitropolit al Ungro-Vlahiei cu acest nume. www.digibuc.ro 3i5 SFÂNTA FILOTEIA DELA ARGEŞ 99 Episoadele adăugate sunt produse ale fantaziei sale, pe baza elementelor pe care le-a găsit în diferite vieţi de sfânt. Preocupat de literarizarea simplei povestiri auzite, Bellanger a căutat să alcătuiască o vieaţă mai interesantă, împrumutând episoade din vieaţa altor sfinţi, dintre care vieaţa Sfintei Var-vara o găsea în vreo colecţie la 4 Decemvrie, deci abia cu câteva zile înaintea prăznuirii Sfintei Filoteia. Prefacerea vieţii Sfintei Filoteia într’o povestire romantică este o ipoteză care poate fi privită ca adevărată, mai ales că Bellanger a prefăcut foarte mult materialul cules în ţările noastre, astfel că cele două volume ale sale alcătuesc o operă «ciudată, care cuprinde tot ce vrea şi nu aşteaptă cineva: relaţii personale, conversaţii, judecăţi, anecdote, adevărate şi născocite, pagini de literatură romantică...1 2)». Ceea ce s’a observat de către d-1 prof. N. Iorga despre alte elemente ale operei lui Bellanger, putem afirma şi despre vieaţa Sfintei Filoteia, asa cum a înfătisat-o el. O versiune literarizată a vieţii Sfintei Filoteia o tipăreşte un călător german, care a vizitat Curtea-de-Argeş, înainte de 1859 2)\ A . . . * . Ca şi în povestirea lui Bellanger, Derblich scrie că tatăl Filoteii ar fi fost de meserie dulgher, probabil fiindcă avea bardă, iar fiica sa îi aducea mâncare în pădure. Când fu omo-rîtă şi mulţimea nu putu să-i ridice trupul cu nici un chip, Derblich adaugă că «nici douăsprezece perechi de boi nu putură s’o ridice din loc3)». Această îngreuiere se atribue şi altor sfinţi. Intr’un dicţionar hagiografic, publicat în 1863, se găseşte o biografie latină a Sfintei Filoteia, alcătuită de autor după cuprinsul povestirilor din cărţile lui Bellanger şi Derblich4). ') N. Iorga, Istoria Românilor prin călători, III, Buc., 1922, p. 165. 2) W. Derblich, Land und Lente der Moldau und Walachei, Praga, 1859, cap. I, pp. 6—7: Die einzige walachische Heilige. Eine Legende. T) O. cit., « ...selbst zwolf Paar Ochsen vermochten nicht sie von der Stelle zu heben ». , 4) Joanes Martinov, Annus ecclesiasticus graeco-slavicus, Bruxellis, 1863, pp. 301—302: « S. Philothea, virgo et martyr in Valachia culta». La sfârşitul acestei cărţi sunt 24 de pagini, câte două pentru fiecare lună, cuprinzând chipurile tuturor sfinţilor, zugrăvite foarte frumos, în peniţă, dar al Sfintei Filoteia nu se găseşte. www.digibuc.ro 100 D. R. MAZILU 316 Literarizarea versiunilor vieţii Sfintei Filoteia s a făcut pe baza versiunilor populare. Ea n’a avut un scop religios, nici măcar unul artistic, ci s’a făcut din spiritul de mărire a interesului povestirilor şi descrierilor unor autori, care voiau să prezinte popoarelor străine cât mai multe curiozităţi interesante din ţările noastre. www.digibuc.ro Profesor D. R. Mazilu, Sfânta Filntcia dela Argeş. Planşa I Reproducere din « Serviciul Sfintei muceniţe FHoteia », Bucureşti, 1897. A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III Torn. VI. www.digibuc.ro www.digibuc.ro Profesor D. R. Mazilu, Sfânta Filoleia âcla Argeş, Planşa II, Biserica Domnească după restaurare (foto. ed. G. Mitu) A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. VI. www.digibuc.ro www.digibuc.ro CUPRINSUL Pag. I. ISTORIA ŢĂRII ŞI SFÂNTA FILOTEIA. 1. Interesul istoric al studiului...................................... i 2. Cele trei Sfinte Filoteia .......................................... 3 3. Identificarea Sfintei Filoteia dela Argeş .......................... 5 4. împrejurările strămutării moaştelor Sfintei la C.-de-Argeş ........12 5. Ştiri istorice despre moaştele Sfintei la Curtea-de-Argeş...........16 II. VIEAŢA SFINTEI ÎN TEXTELE BISERICEŞTI. 1. Ce este o « vieaţă » de sfânt ......................................21 2. Redacţiunile vechi slave ...........................................25 3. Redacţiunea modernă grecească.......................................33 4. Redacţiunea modernă românească ................... 37 5. Redacţiunile «slujbei» .............................................54 6. Ediţiile româneşti ale «vieţii» şi «slujbei»........................58 III. CULTUL SFINTEI. 1. Din minunile Sfintei................................................70 2. Hramurile şi onomastica ............................................72 3. Iconografia ........................................................74 4. Odoarele . ;........................................................... IV. VIEAŢA SFINTEI ÎN FOLCLOR. 1, Versiuni populare ..................................................'93 3. Versiuni literarizate................................................95 www.digibuc.ro www.digibuc.ro CONTRIBUŢII LA ISTORIA LITERARĂ DE ARTUR GOROVEI MEMBRU CORESPONDENT AL ACADEMIEI ROMÂNE Şedinţa dela 23 Mai 1933 I. CONSTANTIN STAMATI In studiul Contribuţii la biografia lui Constantin Stamati, publicat în «Analele Academiei Române», Secţia literară, Seria III, Tom V, Memoriul 7 (1931), spuneam că Constantin Stamati s’a însurat cu Catinca (Ecaterina), fata Căminarului Tudurache Ciurea dela Tâmpeşti, lângă Folticeni, dar: «Când s’a însurat Constantin Stamati, nu ştim». In arhiva Tribunalului Baia (fost judeţul Suceava), se păstrează registrul în care se treceau hotărîrile tribunalului pronunţate în cursul anului 1832, primul an de înfiinţare al lui, conform Regulamentului Organic, registru intitulat: « Condică în care se trec jurnalurile de hotărîri şi raporturi. 1832 ghenar ». In această condică, începând dela fila 73 verso, este hotărîrea sub Nr. 52, din 17 August 1832: «Lucrarea cărţii Divanului giudecătoresc din 3 Iunie 1808 », în care sunt consemnate date preţioase cu privire la poetul Constantin Stamati. Iată, în întregime, această hotărîre: «Anul 1832 august 17 zile. Prezidentul Giudecătoriei ţinutului Sucevii. Pe temeiul cărţii cinstitului Divan giudecătoresc din 3 a trecutei luni iunie, cu No. 1808, intrând în cercetarea dellei după pretenţia dumisale tiutiularnoi sovetnic Costachi Stamati, întinsă asupra dumisale Căminar Tudurache Ciure, socrul dumisale, pentru înplinirea zăstrei d-sale Stamati, din averea socrului d-sale de aice din Moldova, pe câtă vreme nu le au primit în Basarabia (unde i se însemnează zăstrea), precum 18 18 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tomul VI. www.digibuc.ro 2 ARTUR GOROVE1 320 urmează jaloba dumisale Stamati şi nota Consulatului rosienesc supt No. 578, priimită de cătră cinstit Divan în alăturare cu otnojănia cinstitei Logofeţii a Giustiţiei din 27 maiu cu No. 3148, ca să se aducă la înplinire, potrivit cu hotărîrea Departamentului pricinilor străine şi a obştescului Divan din anul 1829, din nişte părţi de moşie care ar fi rămase pe lângă acele cu care i s’au împlinit fondul zăstrei şi cuprinse în secfestrul pus încă dela anul 1828, pe orice avere s’ar descoperi a Căminarului Ciure, spre a căreia aducere întru înplinire prin numerarisita mai sus carte, mă însărcinează Divanul pe mine ca fără cilenuri (fiind rudenii cu pârâtul Căminar), prin cercetare, mai întăi să fac socoteală veniturilor zăstrei ce i-au lipsit din Basarabia d-sale Stamati, după cursul monedei de acolo, cu dobânda lor, cum se cuprinde la însemnatele hotărâri, până în ziua ce au început a le priimi aice în Moldova din moşiile Căminarului Ciure, şi totodată părţile de moşii de a Ciurei ce va descoperi d-lui Stamati, peste acele ce i s’au mai dat în stăpânire, să se preţeluiască după obiceiul pământului, adică venitul ce vor fi având acum pe an, să se socotească pe 20 ani cât va cuprinde, şi drept acea somă să se dea d-sale Stamati acele părţi în stăpânire, în socoteala veniturilor de care mai sus se zice. Aşa dar, după cele mai pătrunzătoare cercetări, aducând întru împlinire cele cuprinse prin pomenita carte cu No. 1808 spre îndestulare d-sale Stamati, se lămureşte precum mai gios se însemnează: I-iu. ■— Soma veniturilor unui an ce i-au lipsit în Basarabia s’au văzut de 8000 lei, după cum se arată prin cartea de giudecată a obştescului Divan din 26 octombre anul 1829 supt No. 305, unită cu cartea de giudecată a Departamentului pricinilor străine din acelaş an sept. 23, cu No. 1716, mărginit pe cursul politicit la acea vreme în Basarabia, iară vreme pe câtă d-lui Stamati n’au priimit acest venit în Basarabia, se dovedeşte de trei ani şi şapte luni, adică din anul 1826 sept. 26 când s’au căsătorit şi au priimit izvodul de zăstre, precum se cuprinde la punctul i-iu a numerarisitei cărţi de giudecată a Departamentului, şi până la 1830 april 23, când au început a priimi aice din moşiile Căminarului Ciure, arătate anume prin mărturia de tăcsuire a d-sale Căminarului Ioniţă Grigoriu din 1829 noenv. 24, ce au fost rânduit prin poronca obştescului Divan, din 28 oct. a aceluiaşi an cu No. 308, ca să aleagă din moşiile Căminarului Ciure şi să le dea în stăpânirea d-sale Stamati, pe care apoi dela 23 april 1830 le au şi vândut în posăsie şi au început a priimi venitul lor, rămăind apoi ca să priimească pe acei trei ani şi şapte luni, ce n’au luat în Basarabia, soma de 28.666 lei şi 26 parale, care somă socotindu-se după cursul politicit astăzi în Basarabia, pe temeiul faturei tipărite supt iscălitura d-sale ciofmaclir al publicului oblastiei Basarabiei, notarul Milakovici, arătătoare anume de cursul fieştecăreia monezi, ce au înfăţoşat d-lui Stamati, întovărăşită şi cu întocmai copie de pe acea din Basarabia, tălmăcită în limba moldovenească si încredinţată dela cantăleria Consulatului rosienesc, s’au găsit osebire după cursul politicit aice de unsprezece parale şi un ban www.digibuc.ro 321 CONTRIBUŢII LA ISTORIA LITERARĂ 3 la leu, aşa sporindu-se cătră 8000 lei venitul unui an de zile, osebirea cursului de unsprezece parale şi un ban la leu, alcătueşte soma de 10.866 lei 20 parale venitul unui an, iar pe trei ani şi şapte luni, 36.788 lei şi 10 parale, cuveniţi a trece după cursul de aice, care însoţindu-se şi cu legiuita lor dobândă pe cinci ani şi zece luni, adică dela 1826 sept, 26 şi pără la 1832 iulie 26, cât i s’au lămurit după poroncă, prisosurile de averea socrului d-sale spre a se despăgubi, cuprinde soma de 52.551 lei 8 parale, însă: Lei Par 1334 26 analogos pe una lună de zile dela 1826 sept. 26 şi până la oct. 1826, când i s’au cuvenit să tragă câştiul, adică: 8084 7828 7572 73H 7058 29 8 *7 31 5 Lei Par 855 21 499 5 J354 26 5i33 10 2694 38 8084 20 5i33 IO 2694 38 7828 8 5i33 10 2439 7 7572 *7 5133 IO 2181 21 73 H 31 5i33 IO 1924 35 7058 5 analogos din 10266 lei 20 parale dobânda lor pe cinci ani şi zece luni, dela 1826 sept. 26 şi pără la 832 iulie 26 câştiul întăiu din 1826 oct. 26, adică: capetele dobânda lor pe cinci ani şi trei luni de atunce şi pără la 26 iulie 1838 câştiul din 827 april 26, adică: capetele dobânda lor pe cinci ani şi trei luni de atunce şi pără la 26 iulie 832 câştiul din 1827 oct. 26, însă: capetele dobânda pe patru ani şi nouă luni, dela 1827 oct. 26 şi păr la 1832 iulie 26 câştiul din 1828 april 26, adică: capetele dobânda pe patru ani şi trei luni, dela 1828 april 26 şi păr la 832 iulie 26 câştiul din 1828 oct. 26, adică: capetele dobânda pe trei ani şi nouă luni, dela 1828 oct. 26 şi păr la 1832 iulie 26 www.digibuc.ro 4 ARTUR GOROVEI 322 6801 19 6544 33 câştiul din 1829 oct. 26, adică: 5I33 10 capetele 1668 9 dobânda pe trei luni, dela 1829 april 26 şi păr la 1832 iulie 16 6801 !9 câştiul din ] [929 oct. 26, adică: 5i33 IO capetele 1411 23 dobânda pe doi ani si nouă luni, dela 1829 oct. 26 si păr la 1832 iulie 26 6544 33 52559 8 adică cincizeci şi două de mii cinci sute cincizeci şi nouă lei şi opt parale 2-le. ■— Din părţile de moşii a d-sale Căm. Ciure s’au descoperit prisos peste acei ce sânt cuprinse prin mărturie de tăcsuire a d-sale Căm. Ioniţă Grigoriu, care le au luat în stăpânire la 1830 april 23, o somă de 297 fălci, loc după descoperirile d-sale Stamati, şi lămuririle făcute din harta acestor părţi de moşii, ce au înfăţoşat d-lui Stamati, dela casa socrului d-sale, şi după mărturisirea lăcuitorilor de pe aceste părţi de moşii i din satul Rădăşăni, cari s’au hrănit şi se hrănesc pe aceste moşii pără astăzi, însă: Fălci 131 găsite spori în moşia Tâmpeşti cu părţile din Buciumeni sau Stănigeni 105 din moşiea Petiea, bez 81 fălci 55 prăjini, partea d-sale Spătar ____ Enacache Gane, celălalt ginere a d-sale Căm. Ciure, fac 297 din care 29 se scad la zece una locul cel socotit rău şi netrebnic pe care ____ nu se poate trage niciun venit 268 adică două sute şesezeci şi opt de fălci rămân de preţeluit, care după luare aminte a preţului cu care posesorul Neculai Marcovici are cumpărată prin mezat toate aceste părţi de moşii a d-sale Căm. Ciure, dela dumnealui Stamati, pe trei ani de zile, începând dela 1830 april 23, precum şi starea lor de astăzi, apoi în vreme de 20 ani, pe care se îngrădeşte preţăluirea, s’au socotit încuviinţat preţ de cinci lei falcea una cu alta pe un an, iar pe 20 ani două sute de lei, alcătuind soma de 53600 lei, adică cincizeci şi trei mii şase sute lei, deci scăzându-se soma de 52.559 lei opt parale, ce are a trage d-lui Stamati din soma preţuirei fălcilor, mai prisosesc 1040 lei 32 parale a casăi d-sale Căm. Ciure. Drept aceea aducându-se întru înplinire cuprinderea numerarisitei cărţi a cinstitului Divan giudecătoresc, atât cu socotinţa venitului zăstrii, cât şi cu descoperirea părţilor de moşii i preţeluirea lor după însoţirile www.digibuc.ro 323 CONTRIBUŢII LA ISTORIA LITERARĂ S cuprinse mai sus, s’au trecut în condica jurnalurilor şi totodată pe de o parte s’au dat întocmai mărturie la mâna d-sale Stamati, şi pe de alta iarăşi întocmai s’au răportuit Divanului giudecătoresc. Greceanu. Director, Ion Filipovici. Astfel, din acest document, aflăm că poetul Constantin Stamati s’a căsătorit, cu fata Căminarului Tudurache Ciure, în anul 1826, Septemvrie 26. Despre o înrudire a lui Constantin Stamati aflăm dintr’un document din Arhiva Muzeului Folticenilor. Documentul, fără dată, este de după 1832, şi în el Cămină-reasa Ileana Crâste se intitulează vară cu Costache Stamati, care stă peste Prut. Documentul are următoarea cuprindere: «Eu mai gios iscălită Căminăreasa Ileana Crâste, încredinţez prin această că o vie părinţească dela Copou, vândută de fratele meu şi răscumpărată de mine la anul 1819 şi apoi, prin taină de mine, iarăşi vândută de bărbatul meu, la 1821, D-sale nadvarii sovetnic Petre Hrasnicov cu 170 galbeni, luând dela dânsul atunce în loc de bani un sinet numai, care păn acum nu i-au plătit, precum acest sinet adeverează şi pentru care spre a putea scoate sau bani sau pomenita vie o am dat cu toate dreptăţile mele cu alcătuirea în scris făcută şi încredinţată de Divan, giudecătoresc de anul 1832 apr. în 30, vărului meu Costachi Stamati. Dar fiindcă vărul meu Stamati se află peste Prut în a sale casnice înpre-giurări şi nu poate a sta aici spre a da sfârşit acestei pricini, după a noastră alcătuire, apoi eu în putere dreptăţilor ce am dat D-sale, dau această numită vie D-sale nepoatei mele Smarandei şi soţului D-sale Căpitan Neculai Sângurov cu tocmală, că scoţând viea, sau bani cu legiuita lor dobândă, să aibă atunci a-mi da mie patruzăci galbeni înpărăteşti, însă orice cheltuială vafaceD-lui Căpitan pentru desbaterea viei să fie a D-sale fără a mă supăra pe mine la nimică, fiind volnici Dumnealor şi clironomii Dlorsale a face cu viea orice vor socoti spre folosul Dumilorsale, dându-li acum documenturile ce am a viei pentru răscumpărare viei cu sinetul înpreună, şi hârtiile de alcătuire ce am avut cu vărul meu. Şi ca să aibă putere de apurure această scrisoare o întăresc cu a mea iscălitură ». Iscălitura Ilenei Crâste nu este pusă în josul actului. Căpitanul « Sângurov » este acel Colonel Sunguroff care a locuit apoi în Folticeni, unde a avut fiu pe Eugen Sunguroff, www.digibuc.ro 6 ARTUR GOROVEI 324 fost magistrat şi apoi avocat, primar al oraşului, şi care a fost căsătorit cu Clara Boian, fata Căminarului Neculai Boian, proprietarul unei părţi din oraşul Folticeni. Neculai Boian a fost căsătorit cu Elencu, fiica lui Vasile Morţun dela Cămâr-zani, soră cu fraţii Mortun din Folticeni si Roman, dintre cari Iordachi a fost tata lui Vasile G. Morţun. Colonelul Sunguroff a fost un om cult, bun arhitect. El a întocmit planurile după care s’au zidit biserica din Folticenii-Vechi si câteva case din oraş. i f Smaranda, soţia Colonelului Sunguroff, era basarabeancă, născută Codreanu, si tot basarabean era si soţul ei. Căminăreasa Ileana Crâste a avut proprietăţi în judeţul Suceava (astăzi judeţul Baia), între altele şi moşia Ioneasa. Data morţii lui Constantin Stamati o cunoaştem precis din articolul: « Mormântul scriitorului Stamati», publicat de d-na Eufrosina Doicenco, în ziarul «Adevărul» din Bucureşti, în numărul dela 24 Septemvrie 1931. Constantin Stamati a murit la 12 Septemvrie 1869, în vârstă de 72 ani, şi e îmmormântat în comuna Ocniţa, judeţul Hotinului. Constantin Stamati s’a născut, prin urmare, în anul 1797* www.digibuc.ro II. NICU GANE O biografie a lui Nicu Gane încă nu avem. Despre origina acestei familii vechi moldoveneşti a scris pagini interesante un coborîtor al ei, d-1 C. Gane 1), în care se amintesc, pe scurt, câteva date din vieaţa nuvelistului moldovean. In «Muzeul Folticenilor» se păstrează o mică parte din corespondenţa lui Nicu Gane, scrisori primite de el dela persoane marcante ale vieţii noastre politice şi literare, şi sunt publicate în volumul III din « Studii şi documente », admirabila colecţie a d-lui I. E. Torouţiu. In acest muzeu mai sunt, pe lângă acestea, câteva scrisori încă nepublicate, care nu prezintă un interes literar, cum şi câteva documente, dăruite de alte persoane, cuprinzând toate aceste informaţii asupra familiei Gane. Un document din 25 Aprilie 1795 este privitor la o pricină de judecată dintre Clucerul Ioniţâ Ganea şi Medelnicereasa Smaranda Botezoai, pentru hotărnicia unei moşii. Clucerul jălueşte Domnitorului că Medelnicereasa nu a fost mulţumită cu trei rânduri de hotărnici, cari au dat dreptate lui Ganea, şi i s’a numit al patrulea rând de hotărnici, dar Medelnicereasa nu-i mai duce la faţa locului, şi Domnitorul Alexandru Kalimah porunceşte ispravnicilor de ţinut Sucevii, să strângă dijma de pe locul cu pricina, să o deie la « al treilea mână », până când Medelnicereasa va duce pe boierii « cerşuţi » la faţa locului, ca să mai facă o cercetare, şi atunci a cui se va dovedi că este acel loc, acela va lua şi dijma. Porunca aceasta domnească are următoarea cuprindere: 1) Pe aripa vremei. Bucureşti, 1923. www.digibuc.ro 8 ARTUR GOROVEI 326 « Noi Alexandru Ioan Kalimah Vvda cu mila lui Dumnezeu Domn Ţării Moldaviei. Cinstiţi credincioşi boerii Domniei mele Dumneavoastră Dimitrie Ghica, biv vel Spatar, i Armaşu Rafail, biv gd Logofăt, ispravnici de ‘ ţinut Sucevii, sănătate. Iată se trimite D-voastră jaloba ce au dat cătră Domnia mea Clu-ceriul Ioniţâ Ganea, din care pre larg veţi înţelege. Deci pentru pricina de hotar ce are cu Dumneei Med. Zmaranda Botezoai, fiindcă jăluitorul până acum în trei rânduri cu cheltuiala sa a rădicat boieri hotărnici şi i-au dus la faţa locului, şi dela toţi are mărturii, dându-i dreptatea sa, după care Dumneei Med. tot nemulţămită arătându-se, şi judecata Divanului tot îngăduind-o, la nemulţămirea sa, nu s’au grăbit a da hotărîre, ci la cea de pe urmă s’au hotărît ca Dumneei Med. să mai rădice şi al patrule rând de hotărnici, cu cheltuiala dumisale, şi fiind fiiul D-sale aici la Divan, au ales pe dumnealui Banul Matei Milo, şi pe Slugerul Ioniţă Negrea, după a căreia alegere încă dela 17 a trecutei luni Iunie, prin cartea Domniei mele s’au orânduit, cu care boieri şi Clucerul Ioniţă Ganea s’au mulţămit. Acum fiindcă jăluitorul arată că Dumneei Med. ca una ce stăpâneşte moşia, nu are purtare de grijă a duce pe boierii rânduiţi ca să se facă sfârşit pricinii, şi el se află răbdând, pătimind de atâta vreme împresurare, pentru care cerşind dreptate, iată scriem D-voastră să rânduiţi ca toată dijma ce va fi pe locul de pricină, să se strângă, să stea la o al treilea mână până când Dumneei Med. va duce pe boierii cerşuţi la faţa locului ca să mai facă o cercetare, şi atuncia a cui se va dovedi că este acel loc, acela va lua şi dijma ». Se vede că Ioniţă Gane avea trecere în Cancelaria domnească. Porunci de asemenea natură se iscăleau de Marele Logofăt (vel Logofăt) şi se adresau ispravnicilor respectivi. Porunca aceasta a fost sigilată cu pecetea cancelariei, în mare grabă, fără să o fi iscălit vel Logofătul, a căruia iscălitură este pusă pe copertă, lângă pecetea roşie de ceară care lipeşte hârtia transformată în plic. Ordinul către ispravnici a fost încredinţat chiar Clucerului Gane. Adresa este aceasta: «Cinstiţi credincioşi boierii Domniei mele D-lor Dimitrie Ghica biv vel Spătar i Armagu Rafail, biv gd Logofăt, ispravnici de ţinut Sucevii cu sănătate să să de », şi în locul unde se pune de obiceiu numele oraşului în care trebue să se trimeată porunca, este scris: « Cluceriul Ganea ». Pricina dintre Ioniţă Gane şi Smaranda Botez era cu privire la moşia Ciumuleşti de pe Moldova, în ţinutul Sucevii, şi din www.digibuc.ro 327 CONTRIBUŢII LA ISTORIA LITERARĂ 9 alt document se învederează că la 17 Mai 1796 pricina încă nu se isprăvise. La acea dată se duc la Domnie Ioniţă Gane şi Mihai Gane, cari erau fraţi, şi cu aceeaşi grabă capătă o carte domnească adresată direct pârîtei, care acuma nu se mai numea Zmaranda Botezoai ci Zmaranda Kant. Adresa este aşa redactată: « Scriem Domnia mea la Dumneaei Medelnicereasa Zmaranda Kant să să de cu sănătate », şi apoi, în loc de oraşul de reşedinţă a Isprăvniciei, sau de satul unde locuia Smaranda, este scris: «Clucer Ioan Ganea, Sluger Mihai Ganea », iar cuprinsul scrisorii domneşti este acesta: « Scriem Domnia mea la Dumneei Med. Zmaranda Kant, sănătate. Pentru pricina de hotar ce iaste între moşia Dumitale Mădârjăcii şi între moşia Ciumuleştii a Clucerului Ioan Ganea şi a Slugerului Mihai Ganea ce sânt la ţinutul Sucevii, după cercetările ce mai înainte s’au făcut la faţa locului de cătră boerii rânduiţi, Dumneta arătându-te nemulţămită, ai cerşut ca de iznoavă să margă Dlui Spătarul Lupul Balş, şi după cercetarea ce va face vei rămâne în odihnă, carele mergând după cercetarea ce au făcut, cunoscând înpresurarea ce se făcea moşiei jăluitorilor, li-au dat mărturie şi hartă, şi tot nemulţămită arătându-te, ai făcut cerere ca să aibi voie a mai rădica şi alţi boieri, şi tot ţi s’au dat voie, rânduindu-se prin cartea Domniei mele pe Dior Banul Matei Milo şi pe Slugerul Ioan Negrea, pe cari boieri la alte pricini ce ai avut i-ai dus, iar la pricina ce ai cu jăluitorii n’ai vrut să-i duci, pentru care la trecuta lună ţi s’au scris de cătră Domnia mea poroncă cu vade pără la mezul păresii, ori să duci la faţa locului pe boierii ce i-ai cerşut, ori de ai ceva a răspunde să-ţi triimeţi vechil la Divan, şi nici atuncea pe boierii rânduiţi nu i-ai dus, ci trimiţăndu-ţi un vechil aice a cerşut vade pără la 10 a acestei luni, ca să vie să se dea sfârşit, care vade au venit şi au şi trecut, şi Dta se vede că nicio purtare de grijă nu ai, urnind din vreme în vreme numai ca să aduci supărare şi pagubă jăluitorilor. Deci iată şi acum cu hotărîre ţi se poronceşte ca până la zece zile a viitoarei luni iunie, de mai ai ceva a răspunde, negreşit cu orice dovezi vei avea, ori singură să vii, sau vechil deplin răspunzător să-ţi triimeţi la Divan, ca să se judece cu jăluitorii, şi după dreptate să se dea sfârşit pricinei, căci Dta din potrivă vei urma şi acum, şi nu vei veni, nici vechil îţi vei trimetre, apoi să ştii că fără altă prelungire, jăluitorilor se va da cartea Domniei mele de stăpânire, şi pe urmă orice arătare vei face, nicio dreptate nu vei avea». 1796, Mai 17. Clucerul Ioniţă, sau Ion Gane, era fiul Pitarului Miron Gane, căsătorit cu Maria Stroescu din Câmpulung, cu care primise www.digibuc.ro IO ARTUR GOROVEI 328 zestre o parte din moşia Ciumuleşti. Miron Gane a avut o fată, Maria, căsătorită cu Comisul Toader Brăescu, din care căsătorie au ieşit opt copii, între cari şi o fată, Safta, soţia lui Ionaşco Carp. La 1799, Iulie 10, Safta Cărpoae vinde lui Kiriak Borş, dela Bădiliţă, străbunicul meu de pe mamă, o ţigancă, şi Ioniţă Gane iscăleşte actul de vânzare al nepoatei sale că nu are nicio «trebuinţă a o răscumpăra », pe ţigancă. Actul, din colecţia mea de documente, are următoarea cuprindere : «Adeverez cu această scrisoare a mea la mâna Dumisale Kiriiaku Borş, precum să se ştie că de a mea bună boie am vândut Dumisale pe Aniţa ţiganca, fata lui Mihalachi ţiganu, în 200 lei, adică două sute lei, din care bani am luat 146% lei bani gata, şi de 55 % lei am luat fân şi grâu, şi i-am luat toţi banii deplin după tocmeala ce se arată în-tr’acest' zapis, şi i-am dat ţiganca să-i fie dreaptă roabă a dumisale, fiind din drepţi ţiganii mei, ce i-am avut de zăstre, şi nimeni să nu fie volnic a o răscumpăra niciodată, şi pentru credinţă m’am iscălit cu mâna mea». 1799 iulie 30. Safta Cărpoae. «Şi eu am scris cu zisa dumisale cucoanei Saftei şi sânt martur care spre credinţă am iscălit». Ioniţă Tăcu. «Fiindcă această ţigancă este din drepţi ţiganii nepoatei Saftei, şi eu neavând trebuinţă a o răscumpăra, am iscălit». Ion Gane Clucer.» Ioniţă Gane a avut şase copii, între cari a trebuit să se împartă averea părintească. Pe unul dintre ei, lanacachi sau Enachi, îl găsim având parte în moşia Bădeliţa, pe Şiret, în judeţul Sucevii, pe care o avea arendată Căminarului Constantin Hâr-lescu, ginerele Căminarului Ioniţă Grigoriu din Folticeni, şi cumnat cu Iancu Borş, fiul lui Kiriak, pomenit mai sus. La 20 Septemvrie 1828, Hârlescu cesionează contractul de arendare « cumnatului » său, Stolnicul Petrache Borş. II socotea cumnat, pentrucă Petrache Borş, era frate cu Iancu Borş, legiuitul său cumnat, ginerele Căminarului Ioniţă Grigoriu. www.digibuc.ro 329 CONTRIBUŢII LA ISTORIA LITERARĂ II Din actul ce urmează (act din colecţia mea), se constată că Spătarul Enacache Gane avea aşezare temeinică pe moşia Bă- delita: > «Parte de moşie a Dsale Spatar Enacache Gane, din Bădeliţă, ce am cumpărat-o eu dela Dlui, pe trei ani, în puterea contractului ce şi eu am dela Dlui, am vândut-o şi eu Dsale cumnatului Petrachi Borş, Stolnic, cu ponturile în gios arătate: i-iu. —Vânzarea are a se urma dela 829 April 23, păr la 832 April 23. 3-le. — Casele boereşti cu ograda şi alte binale, să aibă a le întocmi, şi ce a cheltui are a se scădea, precum şi crâşmele ce au fost să se întocmească, aducându-se în bună stare, cu izvod anume de ce au cheltuit, se va scădea. ... 1828 Octonvre 20. La 1832, Spătarul Ianacachi Gane era elen la Giudecătoria ţinutului Sucevii. t Urmând o judecată între Paharnicul Alexandru Paraschiv, proprietarul moşiei Stolniceni, şi între Pităreasa Ileana Borşoaia, văduva lui Kiriak Borş, pentru împresurarea ce i se făcea moşiei acesteia, Criveştii, Paraschiv cere Logofeţiei cei mari a Justiţiei să îndepărteze dela judecata pricinii pe rudele Pită-resei, şi Logofeţia, la 2 Noemvrie 1832, scrie Giudecătoriei ţinutului, despre jalba lu Paraschiv: «...fiindcă două din clenuri Slugerul Fotache Ciurea este frate, şi Dumnealui Spătar Ganea ginere de nepoată de frate a D-sale Pităresei, cere să se rânduiască alte obraze în trataţia pricinii, cari să fie străini către amândouă părţile. Deci fiindcă după luările aminte ce au urmat, Logofeţia au aflat, în cuprinderea reglementului, că ginerele de nepoată, precum şi D-lui Spătar Gane, nu poate fi depărtat din presudsfie, apoi se încredinţează acea Giudecătorie că prezidentul ei şi elenul D-sale, . Spătar Gane, să urmeze trataţia şi să deie cursul legiuit pricinii, socotindu-se depărtat numai Dumnealui Slugeriu Ciurea» (document din colecţia mea). Ce fel de înrudire era aceea: ginere de nepoată de frate ? Iată: Vasile Ciurea dela Tâmpeşti, sat în hotar cu târgul Folticenilor, din căsătoria cu Maria, fiica lui Ursache Davidel, a avut şase copii, între cari pe Ileana, căsătorită cu Kiriak Borş,- aceea care era în judecată cu Alexandru Paraschiv, şi www.digibuc.ro 12 ARTUR GOROVEI 33° un fiu Tudorache durea, căsătorit cu Elisabeta, fiica Jicnice-rului Sandu Vârnav. Acest Tudorache a avut trei fete: Nastasia, măritată cu Iordache von Vârnav; pe Ecaterina, soţia Cavalerului Constantin Stamati, poetul Basarabiei, şi Zoiţa, măritată cu Ianacache Gane. Astfel Zoiţa Gane fiind nepoată de frate Ilenei Borşoaei, Ianacache trecea drept ginere de nepoată de frate al acestuia. înrudirea aceasta a Spătarului Gane cu Pităreasa Ileana nefiind dintre acele prevăzute de reglement, ca el să poată să fie recuzat ca judecător, prezidentul Giudecătoriei ţinutului Sucevii scrie Stolnicului Petrache Borş, fiul si vechilul Pită-resei, la 5 Noemvrie 1832: «După deslegarea ce s’au primit dela Logofeţia cea mare, prin cartea din 2 a următoarei luni, subt No. 7238, ca prezidentul acestei Giudecătorii împreună cu un elen, anume Spătarul Gane, să urmeze trataţia pricinii urmă- ' toare între încredinţătoarea dumitale cu dumnealui Paharnicul Alecu Paraschiv, pentru împresurarea moşiei Criveşti de cătră Stolniceni, s’au şi făcut cunoscut D-sale Paharnicul ca să păşească întru înfăţoşare. De aceasta se face şi D-tale poftire ca totodată cu Dumnealui Pah. să vii şi D-ta, spre a se urma cea înainte lucrare ». La 11 Aprilie 1833, Giudecătoria compusă din Spătarul Andrei Başotă şi Spătarul Gane, dă sfârşit pricinii, «încheind a sa socotinţă că Dumneei Pităreasa Borş îi rămâne dreptate a se îndestula cu locul împresurat de Stolniceni». * * * Un foarte lung şi frumos hrisov domnesc, din Muzeul Folticenilor, cu data de 29 Ghenar 1838, hotărăşte pricina dintre Spătarul Enacache Gane şi fratele dumisale Căminarul Costache Gane, proprietarii moşiilor Ciumuleşti şi Calna, ce au împărtăşire si în moşiile Bărăsti si Costesti, si între Vasile Morţun şi Constantin Hârlescu, proprietarii moşiei Cămârzani, pentru împresurare. Hrisovul acesta, în care sunt citate toate documentele moşiilor pentru care se făcea judecata, şi care au slujit la deslegarea pricinii, se încheie cu această adnotaţie: «Director www.digibuc.ro 331 CONTRIBUŢII LA ISTORIA LITERARĂ 13 Departamentului Dreptăţii, din porunca prea înălţatului Domn am scris tot hrisovul acesta în care sunt patru pol x) feţe scrise curat fără nicio întocmire sau răsătură, sfăruindu-se şi supt pecetea Logofeţiei Dreptăţii pecetluindu-se capetele şnurului. 1838. Ghenar 31. Eşii». Urmează iscălitura Directorului, un Spatar. * * * începuse procesul pulverizării moşiilor boiereşti, în toată Moldova, şi deci treptata sărăcire a moştenitorilor între cari se împărţeau moşiile agonisite din bătrâni. Fiii lui Ioniţă Gane au trebuit, în mod fatal, să aibă si ei aceeaşi soartă. Costache Gane, imitând pe mulţi alţii, a dezertat din Ciu-muleşti, leagănul părintesc, pentru a duce vieaţa de oraş, care cerea cheltuieli mari, cu bani cari trebuiau împrumutaţi, şi deci necesitatea de a-şi arenda moşia, pentru a putea plăti datoriile. S’ar părea că primul creditor al lui Costache Gane a fost fratele său Matei, care a trebuit să puie un sechestru pe veniturile debitorului. O chitanţă din 14 Noemvrie 1845, semnată de M. Gane, cuprinde: « 106 adică una sută şase galbeni am primit dela dumnealui Căminar Filipovici, câştiul Sfântului Dimitrie a părţii de moşie Ciumuleşti a frate-meu Costache, pentru care în sama secvestrului în despăgubire datoriei cătră mine i-am slobozit această adeverinţă ». (Document din colecţia mea). In acelaşi an, însă, la 10 Aprilie, Comisul Costache Gane, obţinând deslegare dela Giudecătoria ţinutului Sucevii, arendează, prin licitaţie, lui Gheorghe Calimnos, încă pe un an, părţile sale «din moşia Ciumuleştii cu celelalte ce sunt în hotar », cu preţ de 212 galbeni pe an, dându-i şi « dritul pădurii ce are această proprietate în pădurea de pe moşia Manole ». (Document din colecţia mea). Datoria lui Costache Gane către fratele său Matei se vede că mai mult creştea pe fiecare an, şi nu se putea acoperi din arenda moşiei, si Matei este nevoit să ofere o arendă mai mare > 7 > *0 Jumătate. www.digibuc.ro 14 ARTUR GOROVE1 332 decât foştii arendaşi. Prin contractul din 16 Martie 1847, Matei Gane cesionează Căminarului Ioan Filipovici « posesia » părţilor din Ciumuleşti ale fratelui său, pe vreme de un an, începând dela 23 Aprilie 1847, cu preţ de 270 galbeni pe an. Se urcase arenda cu 58 galbeni pe an. (Document din colecţia mea). Cam câtă sumă datora Costache Gane fratelui său Matei, nu se ştie; în 1847, însă, venitul moşiei era « secvestruit » tot de Matei. Contractul de arendare intervenit între fraţi expirase, şi Costache ceruse iarăşi tribunalului învoire ca să arendeze moşia. Divanul apelativ nu se grăbea să trimeată tribunalului lucrarea respectivă, şi atunci Costache Gane, trecând peste formele legale, arendează moşia tot Căminarului Filipovici. Ajunsese Septemvrie 1847, şi Divanul apelativ tot nu trimesese tribunalului din Folticeni lucrările privitoare la arendarea moşiei lui Costache Gane; pentru a se pune la adăpost de neplăcerile ce ar fi putut să îndure, Gane adresează tribunalului următoarea cerere: Cătră cinstita Giudecătorie a ţinutului Sucevii. Comisul Costache Ganea Jalobă. Aşa precum della pricinei mele de moşie prelungeşte a se triimite de cătră Divan, în această Giudecătorie, după care urma apoi a se înposesui partea mea de moşie ce am cu cele alăturate părţi prin mezat în posesie, pe an viitor, apoi pentru ca nu din această pricină să se poată prileji pagubă în venitul lor când nu s’ar înposesui, din toamnă, pentrucă posesorul n’ar avea arăturile trebuitoare făcute din toamna acestora, spre a feri o asemenea pagubă, m’am alcătuit cu dumnealui Căminar Ioan Filipovici, şi i-am dat în posesie pe anul viitor, cu preţ mai folositor, adică cu trei sute zece galbeni, cu care lucrare mulţămit rămăind şi D. Aga Matei Ganea, ce este secvestrat pe aceste părţi, după cum se va vedea prin contract. După datorie supun această ştiinţă cinst. Giudecătorii, spre a fi cunoscută suma banilor cu care am a mă scădea din banii ce am a mai da D. Aga Matei Ganea. 1847 Sept. 19 zile.» Cu toate încercările pe care le făcea Costache Gane ca să-şi achite datoriile, nu izbutea, şi ne mai putând rezista, vinde Sărdarului Neculai Beldiceanu partea lui din moştenirea părintească. www.digibuc.ro 333 CONTRIBUŢII LA ISTORIA LITERARĂ 15 « Zapisul de veşnică vânzare », din Muzeul Folticenilor, cu data de 10 Noemvrie 1847, ne dă oarecare informaţii interesante: «Prin care iscălitul mai gios Costache Gane, biv vel Comis, ştiut fac şi încredinţez că având eu moştenire părin-ţască nişte părţi în trupurile moşiilor Ciumuleştii, Bărăştii, Calna şi Costeştii, dela ţinutul Sucevii, care toate acele părţi sunt alese într’un hotar şi osebite despre părţile sin-părtaşei mele Dumneei Spătăreasa Zoiţa, soţia răposatului mieu frate Spatar Enacache Ganea, şi care părţi, după măsurătoarea ce li s’au făcut, cuprind întindere de patru sute una fălci cincizeci cinci prăjini, cum anume se arată la învoelile din 6 şi 9 fevruarie 1840, urmate între mine şi răposatul fratele mieu; aceleaşi părţi în mărgenita câtime însemnată mai sus şi alese în plasa despre amiazăzi prin stălpire de cătră Giudecătoria ţinutului Sucevii întru despărţire de pământul cumnatei mele Dumneei Spătăreasa Zoiţa Gane, se megieşesc la capătul de Răsărit pe culmea dealului cu moşia Movilenii, proprietatea fratelui mieu D-lui Aga Matei Gane, la capătul despre Apus în prundul apei Moldovei, mărginindu-se cu părţile din moşia Bărăştii a sfinţiei sale iconomului Iftimie Stamati, potrivit glăsuirii pomenitelor învoieli, iar la coasta despre miezul nopţii se hotărăsc cu părţile din Bărăşti şi Costeşti, ce sunt împărţitoare între dumnealui Constantin Hârlescu şi între urmaşii săvârsitilor din vieată Vasile si Mihalache fraţi Mor> » » M f • tunesti...». j > Preţul vânzării este de 4920% galbeni « olando-împărăteşti blanci», neintrând în vânzare « nici preţul aşezării părinţăşti şi a moarii din sat aflătoare pe apa Şomuzului ce mi se cuvine prin învoiala săvârşită cu răposatul fratele mieu Spătarul Enacache Gane ». Pe acest act de vânzare, sub iscălitura « Kostache Gane Comis» lângă care este aplicată şi pecetea cu fum, urmează următoarele: « După poftirea ce ni-au făcut dumnealui Comis Costache Gane, nouă rudelor dumisale, ca să adeverim acest act de vânzare ce au făcut părţilor sale de moşii, pe acest temeiu încredinţăm cu a noastre iscălituri că alcătuirea cuprinsă prin acest act este făcută cu buna voinţă şi priimirea D-sale vânzătorului», şi iscălesc: www.digibuc.ro i6 ARTUR GOROVEI 334 K. Karp, martor; Zoiţa Gane, Spat., martor; Dimitrie Gane, Spat., martor; Grigori Gane, Comis, martor; Aga Iordache Hermeziu, martor. » Urmează apoi adausul Agăi Matei Gane; « Şi aşa precum eu mă găsesc proprietarul moşiei Movilenii ce se megieşeşte cu aceste părţi de moşie ce se vând, apoi spre a nu putea suferi vreo înpresurare cu prilejul acestei vecinice vânzări, publicaţiei să-i urmeze că despărţirea şi grăniţuirea să se cunoască de cătră dumnealui cumpărătorul între Movileni şi părţile ce trec în vânzare, linia dreaptă din mijlocul movilei mari găunoase ce este deasupra dealului satului Cămârzani, şi în gios păr în movila din dumbravă, ce-i zic movila dela colţul viei, şi cu această condiţie urmând, această vecinică vânzare, apoi şi iscălitura mea de martor va avea acei valoare ». Este de însemnat că toti Gănestii din acest act iscălesc Gane f f si nu Ganea, cum scriu diferiţi scriitori ai actelor anterioare. Costache Gane îşi vinde moşia pentru a-şi plăti datoriile. In actul acesta de vânzare se stipulează că din suma de 4920 galbeni, preţul vânzării, « cumpărătorul dator este a depune acum în cinstitul Divan suma de 4000 galbeni, în plata datoriilor mele despre care urmează a să răfui». Intre Costache Gane si cumnata sa Zoita intervenise o în- 1 > voială, la 2 Noemvrie 1851, prin care, drept despăgubire a preţului aşezării părinteşti, şi morii şi altor acareturi de pe moşia Ciumuleşti, pe care Spătăreasa urma a i le plăti cu pământ din părţile moşiei sale, «ce are în numitele silişte » Ciumuleşti, Bărăşti, Calna şi Costeşti, a luat în stăpânire acele părţi, în întindere de 40 fălci, pe care la 28 Noemvrie 1851 le vinde tot Căminarului Neculai Beldiceanu, cu preţ de 490 galbeni « zimţi». (Document în Muzeul Folticenilor). Căminarul Neculai Beldiceanu este tatăl cunoscutului poet şi arheolog Neculai Beldiceanu din Iaşi, născut în satul Preu-teşti, din apropiere de Folticeni. Despre un alt fiu al Banului Ioniţă Gane, despre Căminarul Dumitrache Gane, ştim că a ţinut în arendă o moşie din judeţul Botoşani, pentru care, în 1835, a avut o judecată cu G. Lam-brino, după cum lămureşte următorul act: www.digibuc.ro 335 CONTRIBUŢII LA ISTORIA LITERARĂ 17 Enstrucţie «Proţăsul iscat între mine şi Dlui Căminar Dumitrache Gane, fiind de cinci soiuri se şi mărginesc pretenţiile mele în cinci condeie, anume: No. Lei 1- iu. 6878 pagubele vitelor din pricina nelegiuitului secvestru pus pe averea mea, însă: 3943 din oi 2935 din vitele mari 6878 2- le. 4000 cheltuiala ce am făcut şezând în Botoşani un an de zile numai pentru desfacerea vitelor. 3- le 3175 34 parale după osebit izvod de pagube pentru lucruri prădate i pâine tij şi stricată, care sumă de bani s’au scăzut din 3975 lei 34 parele după jaloba mea. 4- le. 400 să-mi plătească Dlui Căminar Gane banii pădurii pentru lăcuitori, precum glăsueşte învoiala, care dovadă cum că am a lua acei bani dela lăcuitori, se lămureşte din localnica cercetare urmată de cătră comisia isprăv-nicească ce se află alăturată la dellă. 5- le. să-mi înapoieze moşia în stăpânire pe un an ce m’am înşelat a o da prin învoială, care învoială s’au prihănit de Dlui Căminar şi de însuşi vechilul Dsale, sama-volnicindu-mă atât pe averea mea cum şi pe stăpânirea moşiei ce mi-au luat-o din mână mai înainte de termen, care sau moşia în stăpânire sau diaforaua preţului « pretenderisăsc ». «Aşa dar în puterea formalnicei vechilimele ce au priimit dela mine Dlui Pah. Costachi Grigoriu va avea, drept pusul, această lămurire a iscăli mulţămire sau nemulţămire din partea mea, adică dacă vreun soiu de pretenţie din ponturile mai sus, se va hotărî de cătră giudecată în favorul meu, cu deplină satisfacţie pentru mine va iscăli mulţămire, iar dacă întrucât de puţin nu va fi potrivită hotărîrea giudecăţii, cu pretenţia mea, va iscăli nemulţămire, binevoind a-mi triimete şi jurnalul». G. Lambrino. 1835 Avgust 28, în Folticeni. (Document din ale lui G. A. Văsescu din Botoşani). vr Spătarul Mihai Gane, frate cu Ioniţă, a fost proprietar al unei moşii pe valea Şomuzului Mic, din judeţul Sucevii, moşie care şi astăzi îi poartă numele: Gâneni sau Pleşeştii-Ganii, care se mai numea si Chitic. t ig A. R. — Memoriile Secţiănii literare. Seria III. Tomul VI. www.digibuc.ro i8 ARTUR GOROVEI 336 Mihai Gane este un nedreptăţit, în judeţul lui. Catedrala oraşului Folticeni, biserica «Adormirea Maicii Domnului », are o pisanie în care se spune că a fost zidită din temelie « din averea răposatului Mihai Gane, la 1827 », iar în interiorul bisericii, pe un perete, este zugrăvit chipul nepotului său, Matei Gane, care trece drept întemeietorul bisericii. Documentele ne spun altfel. Mihai Gane a murit la 17 Mai 1826, iar în testamentul său, făcut încă la 15 August 1825, nu pomeneşte nimic despre biserica pe care ar fi intenţionat să o zidească în Folticeni, şi averea şi-o lasă în uzufructul soţiei, după moartea căreia va trece în stăpânirea nepotului Enacache, lăsând şi nişte legate: mănăstirii Neamţului partea sa din moşia Pleşeşti, şi mănăstirii Văratecul viile dela Şorogari, judeţul Iaşi. Dacă Mihai Gane moare în 1826, din ce fel de avere a lui s’a zidit biserica în 1827, când în testamentul ce a lăsat nu este nicio dispoziţie în această privinţă? O singură explicare este logică: biserica a fost zidită de Mihai Gane pe când era în vieaţă, înainte de a-şi fi făcut testamentul, deci înainte de 15 August 1825. El a înzestrat-o şi cu oarecare imobile din Folticeni, producătoare de venit, imobile care, în 1845, erau în stare de ruină, şi creştinii din oraş se chibzuesc să găsească mijloace pentru «înfiinţarea acareturilor la loc în bună starea». (Arhiva Statului Iaşi: Ministerul de Externe, dosar Nr. 2247, fila 3). Biserica zidită şi înzestrată, ctitorul ei nu-i mai purta grija, prin testamentul ce lăsa, şi cu drept cuvânt. A avut şi Matei Gane un rost în conducerea bisericii acesteia. Ca nepot al ziditorului bisericii, a fost epitropul ei; în această calitate i s’a dat împuternicire de către boierii şi neguţătorii din Folticeni, întruniţi la 2 Decemvrie 1845, ca să ceară dela cei în drept să ajute Epitropia bisericii « ca să poată şi ea înfiinţa la loc risipitele binale de pe locul ei din acel târg, din a cărora chirie să-şi poată întâmpina neapăratele cheltuieli de care se găseşte de istov lipsită ». Epitropul Matei Gane adresează Domnitorului următoarea cerere: . www.digibuc.ro 337 CONTRIBUŢII LA ISTORIA LITERARĂ 19 Prea înălţate Doamne, «înălţimea Voastră, adevăratul părinte al Obştiei, binefăcătorul şi sprijinitorul săracilor, şi mai ales cătră sfintele lăcaşuri, din numărul cărora se găseşte şi biserica cu hramul Adormirei din târgul Folticeni, despre a căreia adevărată poziţie spre desăvârşita încredinţare, cu umilinţă Epitropia supune alăturata mărturisire de hărăzire a boierilor şi neguţitorii creştini localnici, rugându-vă cu toată supunerea ca să vă milostiviţi a lua în consideraţie buna şi creştineasca lor faptă şi a po-ronci locului competent slobozirea acelor bani, adunaţi şi rămăşiţuri care se socotesc peste tot ca la 300 şi mai bine galbeni, şi măcar deşi această sumă nu poate fi îndestulă spre înfiinţarea a nişte acareturi aducătoare de venituri, dar Maica Domnului care au deschis acest prilej nu va uita nici pentru altele a le îndeplini, iarăşi prin ajutorul şi îndurarea Inălţimei Voastre, pentru care biserica nu va conteni a o ruga spre a vă dărui împlinirea dorinţelor, fiind obşteşte cunoscut că nu aveţi mai dorit şi mai plăcut decât numai a face bine. Prea plecat şi supusă slugă Matei Gane Spătar ■ Epitrop.» Se cerea învoirea ca banii strânşi, din impozite, pentru şose-luirea drumurilor care străbateau oraşul, cum s’ar zice străzile, şi din care un rest rămăsese necheltuit, să fie « hărăzit» pentru biserică. Domnitorul Mihai Sturza a admis cererea şi epitropul Gane a ridicat suma, pe care a întrebuinţat-o în interesul bisericii. (Un dosar fără titlu şi fără număr din arhiva Primăriei Folticeni). Matei Gane, tatăl scriitorului Nicu Gane, s’a însurat cu o foiţiceneancă: Rucsanda, fata Căminarului Ioniţă Grigoriu. Despre familia mamei lui Nicu Gane, se cuvine să se dea la iveală tot ce se ştie despre dânsa. Pe la 1650 trăia, în satul Năneşti pe Şiret, în ţinutul Putnei, un răzăş bogat: bătrânul Văsescu, părinte a patru copii: Sofronie, Neculai, Togan (sau Toia) şi Ioniţă. Acesta din urmă a avut trei feciori: Radu, Simeon şi Grigoraş, iar Grigoraş, vornicul satului, din căsătoria cu Ştefana, a lăsat patru urmaşi: Vasile, loan, Sandu şi Petru. Oricât de mare ar fi fost răzăşia bătrânului Văsescu dela 1650, fărâmiţată între aţâţi moştenitori, partea fiecăruia trebue să 2* www.digibuc.ro 20 ARTUR GOROVEI 338 fi fost aşa de micuţă, încât răzăşii vieţuitori pe la începutul veacului trecut nu mai puteau să trăiască în satul lor, decât doar în sărăcie, sau în mare strâmtorare. Un amănunţit arbore al familiei, alcătuit cu prilejul unui proces la tribunalul Putnei, în veacul trecut, arată cum urmaşii celor patru fii ai bătrânului Văsescu au umplut satul Năneşti cu un prodigios număr de strănepoţi şi răstrănepoţi, purtând diferite nume de familie, şi având diferite situaţii sociale. Găsim, de pildă, întemeietori ai familiilor: Tudor, Soare, Bordeiu, Steclaru, Olariu, Petică, Ceraru, Caraiman, Hâncu, Ghilic, Bechia, Curia, Vişan, Saghin, Moise, Trandafir, Toia, Vartic, Bou-roşu, Caiguşu, Chiriac, Borşan, Marosin, Nistor, Vlad şi altele, oameni cari, ei sau urmaşii lor, erau dascăli de biserică, preoţi, cojocari, olari, şi alţii reduşi la simpli ţărani lucrători de pământ, dintre cari unii vor fi având urmaşi până astăzi. Unul dintre Văseştii care a izbutit să plutească deasupra celora ce se cufundaseră cu trecerea vremii, a fost Petrea, fiul lui Grigoraş, care, la moartea lui în 1812, închisese ochii cu satisfacţia că putuse să-şi scape fiii din naufragiu şi să-i vadă porniţi pe drumul îmbogăţirii şi al boieriei. Petru, urmând pildele altora, îşi lepădase numele de familie Văsescu şi acuma se numea Grigoriu, după Grigoraş, numele de botez al taălui său. Unul dintre fiii lui Petru Grigoriu s’a călugărit, luând numele de Isachie, iar ceilalţi trei: loniţă, Iordache şi Costache Grigoriu, au ajuns tocmai în Folticeni, unde s’au căsătorit, au fost boieriţi si au avut rosturile lor. » loniţă Grigoriu, probabil cel mai în vârstă dintre fraţi, având protecţie la Curtea domnească, a fost numit sameş la Suceava, adică la Folticeni, şi la 1818 a primit rangul de Clucer, apoi a fost făcut Căminar de loniţă Sturza Voevod, si a murit cu boieria de Spătar. Alţi doi fraţi: Iordache Grigoriu (1788—1828) şi Costache Grigoriu, mort în 1836, au fost aduşi de loniţă în Folticeni, unde s’au gospodărit şi au trăit până la sfârşitul vieţii lor. In Folticeni, loniţă Grigoriu s’a căsătorit cu Zoiţa, fata lui Pavâl Mănescu, şi au avut cinci copii, şi anume: www.digibuc.ro 339 CONTRIBUŢII LA ISTORIA LITERARĂ 21 Caţinea, măritată cu Banul Iancu Borş-, Profira, măritată cu Alecu Stamati; Alecu Grigoriu; Dimitrie Grigoriu şi Rucsanda, măritată cu Spătarul Matei Gane, tatăl scriitorului nostru. Fiind om cu stare, Căminarul Ioniţă Grigoriu şi-a dat băieţii la învăţătură, i-a trimes apoi la Paris, unde au urmat cursurile Facultăţii de drept şi s’au întors titraţi în ţară, au intrat în magistratură x) la tribunalul din Folticeni şi au tot înaintat în grad, ajungând la Curtea apelativă din Iaşi şi chiar în Divanul domnesc. Dimitrie se statorniceşte în Iaşi, iar Alecu se stabileşte în Botoşani, unde se însoară cu Maria Baltă. In 1859 s’a înfiinţat Comisia Centrală din Focşani, a căreia menire era să întocmească proiectele de legi de interes comun amânduror Principatelor şi, în acelaşi timp, să revizuiască legile de interes local, să le puie în concordanţă cu legile nouă ce se vor întocmi, pentru a se unifica legislatura amânduror ţărilor. Comisiunea aceasta se compunea din 16 membri, dintre cari opt moldoveni şi opt munteni. Alecu Grigoriu fiind unul dintre puţinii moldoveni cu carte, de pe vremuri, la 10 Aprilie 1859 a fost numit membru în Comisia Centrală. Pe când se desbătea, în Comisiune, proiectul de Constituţie, în şedinţe publice, Alecu Grigoriu observă că un călugăr din asistenţă, îşi ţinea privirile mereu aţintite asupra lui. Obsedat, se adresă călugărului, şi începu, între ei, o convorbire cam aşa: — Nu vă supăraţi, că vă întreb: cum vă cheamă pe d-voastră ? — Alecu Grigoriu. — De unde sunteti d-voastră ? 9 — Din Folticeni. — Şi părinţii d-voastră tot din Folticeni sunt ? — Nu; tatăl meu este din Năneşti, de aici din apropiere de Focşani. 9 9 9 Alecu Grigoriu, la 27 Februarie 1846 este numit Elen la Giudecătoria Sucevii, în locul fratelui său Sărdarul Dimitrie Grigoriu care s’a ovolnitu * (a demisionat); la 26 Noemvrie 1847, Alecu Grigoriu este făcut Căminar; la 9 Noemvrie 1848 demisionează din funcţia de £len, şi în locul lui este numit Mihalache Botez; la 25 Septemvrie 1850 este numit prezident la Giudecătoria Neamţ, în locul Agăi Alecu Donici, numit £len în Divanul de Apelaţie; la 8 Iunie este numit prezident la Iaşi, în locul fratelui său Dimitrie, numit candidat în Divanul domnesc, şi la 11 Iunie 1853, Alecu Grigoriu este recunoscut avocat în pricini de judecăţi civile. El a fost şi ministru în primul cabinet al lui Cuza-Vodă. www.digibuc.ro 22 ARTUR GOROVEI 34° Călugărul s’a înviorat la faţă, şi prinzând la îndrăzneală, îi spuse: — Cucoane, nu vă supăraţi, dar dacă sunteţi de locul d-voastră din Năneşti, apoi familia d-voastră se cheamă Vâsescu, nu Grigoriu. Eu am bănuit că sunteţi de ai noştri; semănaţi cu Văsestii din Nănesti. Sunt si eu Văsescu. > > j Nu ar fi exclus ca acest călugăr să fi fost însuşi monahul Isachie, fratele Căminarului Ioniţă Grigoriu, deci unchiu drept al lui Alecu. Cercetările întreprinse de Alecu Grigoriu l-au convins că afirmările călugărului sunt adevărate, şi l-au determinat să-şi reia străvechiul nume al familiei, Văsescu, ceea ce au făcut şi fratele său Dimitrie şi verii săi primari: lorgu Vâsescu {1826— 1916), fiul lui Iordache, cum şi Alecu şi Nicu Văsescu, fiii lui Costache, toţi din Folticeni. Scena dela Comisia Centrală din Focşani, mi-a povestit-o vărul meu George A. Văsescu, din Botoşani, fiul lui Alecu. El, pe când era ofiţer de artilerie, dela şcoala din Fontaine-bleau (Franţa), făcând o manevră la Focşani, s’a repezit până la Năneşti unde a găsit, în ţinţirimul bisericii, urme din grilajul dela mormântul în care-si trăia vieata de veci, străbunicul său Petrea Grigoriu, şi a dat şi peste bătrâni, rude de ale lui, pe cari nu s’a ferit să-i recunoască de neamuri. George A. Văsescu mi-a încredinţat o ladă întreagă cu documente, pe care le-am răsfoit, şi am copiat pe acele privitoare la familia noastră. Când i le-am restituit, i-am propus să le dăruiască Academiei Române, ceea ce mi-a făgăduit că va înfăptui. Bolnav fiind, s’a dus la Paris, unde a suferit o operaţie delicată şi a murit. * * * Matei Gane, tatăl nuvelistului, născut la 1789, în Ciumuleşti, se stabileşte în Folticeni, şi abia la vârsta de 48 de ani, în 1837, se gândeşte că i-a venit vremea de însurătoare. Aleasa lui a fost Rucsanda, una din cele două fiice ale Căminarului Ioniţă Grigoriu. Cu data de 16 Iulie, Matei Gane se adresează Căminarului, cu următoarea scrisoare, care se păstrează în Muzeul Folticenilor: www.digibuc.ro 34i CONTRIBUŢII LA ISTORIA LITERARĂ 23 «K. K. Ioniţă, «Şi eu şi K. K. Rucsăndiţa dumneavoastră avem plecare a ne însoţi. Dacă este şi a dumneavoastră bună voinţă, te rog ca să ştiu şi câtimea zestrei dumisale, pentru care dacă nu v’aţi scumpi (precum cred că vă veţi filotimisi), urmând şi vroinţa lui Dumnezeu, fără prelungire s’ar săvârsi. » t Eu nu am vroit a întrebuinţa întru aceasta o străină mijlocire, căci acest predmet fiind tare delicat, nu sufere lăţire de vorbă; de care te şi rog ca să nu mai treacă şi în al treile ştiinţă». Iulie 16. Plecat slugă Mateiu. După trei ani, la 7 Mai 1840, soţii Gane se separă «vremel-niceşte cu înscrisuri din partea amânduror părţilor », « întâm-plându-se între dânşii neunire cu pricini nedovedite ». La 25 Aprilie 1844, Căminarul Ioniţă Grigoriu face o cerere către « preasfinţitul Stăpân », pentru ca fiica sa Rucsanda să fie despărţită « bisericeşte », astfel concepută; « Preosfinţite Stăpâne, « Dela anul 837 am căsătorit pe o fiică a mea Rucsanda cu dumnealui Comisul Matei Gane, şi vieţuind împreună pără la anul 840, s’au găsit atunci cu un copil făcut şi cu unu îngreunată, atuncea întâmplăndu-se între dânşii neunire cu pricini nedovedite, au scos-o din casă şi s’au desfăcut vremelniceşte cu înscrisuri din partea amânduror părţilor, arătătoare pentru cuvânt din feciori şi cuprinzătoare numai pentru un copil Neculai, iar unul născut în urmă nu este pomenit în scrisoarea desfacerei, şi osebit iarăşi prin acele scrisori de învoială sânt (sineturi ?) Ia soţia sa de 20.225 Li, din care aceste câteva din condeie s’au văzut de atuncea pridăcite, dar s’au priimit aşa cu o nădejde că poate la urmă iarăşi se vor învoi. Apoi fiindcă au trecut patru ani, o îndestulă vreme de atuncea, şi nici într’un chip nu urmează vreo nădejde, mă rog plecat preosfinţiilor Voastre să faceţi bunătate ca să se facă cercetare în fiinţa amânduror părţilor, şi dacă nu va fi chip de unire, să se despărţască bisericeşte pentru totdeauna, şi acele daruri prihănite şi condeie rele care se nesocotesc împotriva ipovolului, să le îndeplinească cu numărătoare în naht». 1844 Aprilie 25. Se discutau, între soţi, chestiunile mărunte cu privire la desfacerea căsătoriei, şi mai cu seamă acele relative la înzestrarea şi creşterea copiilor. Era vorba, de sigur, şi de cei 20.225 lei www.digibuc.ro 24 ARTUR GOROVEI 342 « hărăziţi» de Gane, de care face menţiune Ioniţă Grigoriu în jalba către presfinţitul. Socoteala acestei sume se păstrează, într’un original scris de mâna Căminarului, care are cuprinderea următoare: Socoteala a 20.225 lei hărăziţi de dumnealui Comis Gane prin hârtia de despărţenie din 1840 Maiu 7. Suma Suma ce Suma ce datoriilor. au eşit au eşit Daţi bună rea Lei Par Lei Par Lei Par 2100 1695 I05 Bercu Croitoriu 490 200 190 Haim sin Bercu Croitoriu 1240 1000 240 Dlui Comis Iancu Botez 2600 14OO 1200 Săndel Fuicariu 1200 --- 1200 la sat Grămeştii 5600 2130 3470 dela droşca de Viena 900 --- 900 3 suflete de ţigani fugiţi 2000 2000 --- un şal turcesc 1400 1065 355 un ceasornic de aur I75° 1400 355 trei inele dieamant 280 200 80 un gardirop 420 213 307 un bold de aur cu peruzele 245 --- 245 un cumaş necroit 20225 II3°3 8847 30000 i-am dat bani când s’a măritat după piui Comis Matei Gane I355o dobândă pe 4 ani şi 6 luni dela 840 Oct. 26 când s’au despărţit 2554 tij dobândă ce au tras Rucsanda dobânda dela datornici pe anul de pe urmă când s’au măritat la 846 ghenar 12. 12426 giuvaeruri, argintării, strai şi lucruri din izvod de zestre spre împlinire somei de 42426 lei cuprinde izvod de zestre. II3°3 ce s’au scos din darurile Ganii bez 8942 lei condeie rele ______ arătate. 69833 se scad din acestea precum în gios se arată: Lei 8014 i s’au dat rânduri pentru cheltuială 1750 i s’au dat la măritare al doile 2554 au primit dobândă deadreptul dela datornici 2200 au priimit dela datornici din 11303 lei din dăruirea ______Ganii 553 L5 14518 www.digibuc.ro 343 CONTRIBUŢII LA ISTORIA LITERARĂ 25 Perilipsis Lei 57262 înzăstrare 55315 au avut 1947 trec prezent dela mine. Este aceasta o socoteală a tatălui, dată fiicei sale, mult mai târziu după despărţenia de Gane, din care se vede care a fost în realitate, valoarea donaţiunii ce făcuse, soţiei sale, la despărţenie. > __ Tratativele cu Gane, când trebuia să intervie divorţul prin biserică, se duceau prin intermediul unei a treia persoane. Această persoană era Economul Iftimie Stamati. Despre o propunere făcută şi modificată de Gane, îi scrie Rucsanda, tatălui său, Căminarul Ioniţă, astfel: « Cu fiească supunere sărut mâna Băbacă, Astăzi viind Iconomul la mine mi-au spus că Gane nu voeşte să treacă copilul în învoială, după cum însemnaţi Dumneavoastră. Şi totodată mi-au adus şi dela dânsul însemnare cum voeşte să se treacă, şi eu n’am priimit, şi dacă n’au voit după a matale, apoi fac şi eu o hărtioară . pe care o triimet pe Iconomu şi în hârtia lui adaog un cuvânt pentru înzestrarea copilului, şi el îl şterge şi adaugă în urmă aceste cuvinte pe care o triimet să o vedeţi şi cu răportul, aşa dar cum veţi socoti aşa urmaţi, fiindcă are mare înţeles după ce se trece în învoială aşa după cum scrie el apoi să mă puie şi supt epitropie, fiind avere răsipitoare, voeşte să mă prindă cu chipul acesta prin învoială şi pe urmă să mă gioace. A Dvoastră supusă fiică Rucsanda. 844 iulie 27. Vă rog să nu se piardă această hărtioară a Ganii, fiind cu slova lui, că poate să-mi slujască pentru ceva ». * * * In Ianuarie 1845 căsătoria pare să fi fost desfăcută. Cu data de 10 Ianuarie acel an este o listă, iscălită de Căminarul Ionită Grigoriu, a lucrurilor care au aparţinut Rucsandei, şi evaluarea lor, şi care — probabil — au constituit zestrea ei la căsătoria cu Matei Gane: www.digibuc.ro a6 ARTUR GOROVEI 344 Lei Păr. 65 3° 42 142 27 H 72 99 3° 674 20 80 5° 30 375 356 2144 14 284 603 28 27 35 14 25 692 183 20 70 30 77 20 79 70 568 95 48 66 266 79 20 15 30 J3 20 101 30 22 20 10 17 20 22 10 18 20 7 20 120 13 coţi 3 sferturi adamască pentru salte, câte 5 lei salteaua 2 oghialuri de matasă plata pentru amândouă oghialurile 4 perine de puf marţolin la perine 21 coţi câte 5 lei în 19 galbeni 3 bucăţi pânză Olandă pentru aşternut, 20 cămeşi o prostire cusută de aşternut, 3 rânduri altă prostire cu mijloace, de aşternut 5 feţe de perină cu mijloace 23 prosoape, 4 cusute, 11 sade, 6 Olandă, 2 hasa cusute în 44 şervete i feţe de masă 8 galbeni atlaz de salup 17 galbeni blană pentru salup ... la salup pentru blănit croitorului pentru salup 19 galb. şi pol, 2 rochii cu toată cheltuiala lor cumaşul unei rochii de lustrin neagră cheltuiala acesteia rochii rochie de şambru de muslin o rochie de camelot o rochie de bariz 16 galb. 2 rochii de aclaz şi lustrin altă rochie de muslin un muslin de rochie necroit o rochi de tulpan albă 7 galb. pol, manteluţă de matasă 36 coţi 3 sferturi hasa pentru 2 capote şi 2 fuste horbotă pentru capot lucrul capotelor acestor de hasa pe 15 părechi colţuni 3 părechi scarpi opt părechi mănuşi o păreche papuci o păreche ciboţele o păreche encortoşari o oglindă brunzurele la fereşti betele la fereşti » » t t 4 4 fuste de tulpan cu horbotă şi mijloc www.digibuc.ro 345 CONTRIBUŢII LA ISTORIA LITERARĂ 27 60 4 fuste de hasa 42 7 batiste cu horbotă 3869 35 280 gardirop 213 bisacteaua 80 sâpitul 142 0 buccea Tot cheltueli 213 6 galb. 0 capelă 106 20 0 capelă albă de... ' 106 20 0 capelă albastră 142 4 galb. un baider de catife 38 un baider de bariz 40 0 cămesuică de batistă cusută 40 0 pelerină de batistă albă cusută 70 0 pelerin de catife 68 17 coţi horbotă câte 4 lei cotul 87 5 ibrişinuri, « fhir » şi camva pentru pungi 946 20 Adunarea 2144 H cheltuiala aşternuturilor 3869 35 străile şi alte 946 20 capele şi altele “5 alte lucruri 7675 29 cuprind lucrurile arătate a garderobului, a şi a tacâmului mesei. ’ . 845 Ioniţă Căminar. aşternuturilor ghenar 11. Matei Gane a locuit în Folticeni, în casa care a rămas după moartea sa, şi pe care am cumpărat-o eu dela Nicu Gane. Această casă este construită de bătrânul Gane, pe locul din Strada Mare a oraşului (astăzi Strada Regele Carol II), în faţa unei case mai mici, pe care a cumpărat-o, cu preţ de 4518 lei, în anul 1836, dela Paharnicul Iordache Grigoriu, fratele Căminarului Ioniţă, care peste un an a fost socrul lui Matei Gane. (Documentele dela Iorgu Văsescu). Păstrez si astăzi usa dela intrarea de din dos, a casei, la locul ei. Pe uşă este această inscripţie: « 1843 septenbre mam mutat în casă ». www.digibuc.ro 28 ARTUR GOROVE1 346 Matei Gane a mai avut o casă în Folticeni, pe Strada Sucevei, în care la 1854 se mută şcoala publică, pentru care i se plătea o chirie de 80 de galbeni pe an. (Arhiva Statului Iaşi. Ministerul de interne, dosar 1169, fila 28). La 7 Aprilie 1858, Gane face o jalbă către Sfatul orăşenesc, arătând că a vândut casa în care este şcoala, şi cere ca pe ziua de 23 Aprilie «să mi se găsască casele deşărtate, pentru ca să poată intra în ele noul veşnic proprietar, fiind cunoscut onoratului Sfat că subiscălitul numai pără atunci au putut îngădui rămânerea şcolii în acele case, şi pără când şi Eforia au slobozit plata chiriei». (Acelaşi dosar, fila 580). * * * Fraţii Grigoriu cari veniseră din Năneşti în Folticeni, aveau, cu privire la bucăţica de răzăşie ce le mai rămăsese în Năneşti, o judecată cu Vornicul Costache Konaki, care luase capătul moşiei de peste Şiret, judecată pornită, în 1831, de Costache Grigoriu, în care interveniseră şi alţi răzăşi din Năneşti. Matei Gane, care se ducea mai adesori pe la Iaşi, unde avea cunoştinţi prin lumea cea mare, şi cunoştea şi pe Vornicul Konaki, fusese rugat de Costache Grigoriu să intervie pe lângă Vornic ca să puie capăt judecăţii, prin o bună înţelegere. Despre această intervenţie, Gane îi scrie lui Grigoriu: « Cu frăţască dragoste mă închin Dumitale, Am priimit dorită scrisoare Dtale şi pliroforisindu-mă despre sănătatea Dtale m’am bucurat. In pricina atestatului îţi va spune Dtale Ciornei toate înpregiurările. Iar la Vornicu Konaki am fost eu singur asară, şi găsind bună vreme i-am dat scrisoarea Dtale şi i-am vorbit cele de cuviinţă, mi-au făgăduit ca să nu ai cea mai mică îngrijire că ar vroi să te înstrâmbătăţască, şi că făcând cercetare hârtiilor aceştii pricini, mă va chema însuşi şi-mi va spune hotărîrea. Domnul Mircovici au fost la Iaşi şi la mine n’au catadicsit a veni, să-i spui mă rog că am să-l pârlesc. fevruar 2. A D-tale frate şi slugă M. Gane, Căminar. www.digibuc.ro 347 CONTRIBUŢII LA ISTORIA LITERARĂ 29 Adresa scrisorii este astfel făcută: « K. K. Costache Grigoriu, cu frăţască dragoste. Ceasornicul l-am dat la Ciornei căci cere doi galbeni de dres ». * * * Din căsătoria cu Rucsanda Grigoriu, Matei Gane a avut doi copii: Nicu Gane şi Matei Gane. In Muzeul Folticenilor se păstrează o scrisoare adresată de Matei, fiul, tatălui său Matei Gane, din străinătate: «Sărut mănile Babacă, 868 August 9. Tot astăzi v’am triimes o depeşă prin care te rog să-mi triimeţi 100 galbeni. Crede-mă, Babacă, că dacă nu aşi fi fost în mare nevoie de parale, nu te aşi fi mai supărat; dar când m’am răfuit aice la otel, am văzut că nu-mi ajunge ca să plătesc tot ce eram dator, de aceea ţi-am depeşat, fiindcă scrisorile întârzie tare pe drum. Eu cred că oiu mai şedea vro trei sau patru săptămâni; am început a cunoaşte oarecare prefacere în spre bine la boala mea; nădăjduesc că cu astă cură m’oi îndrepta. Am vorbit cu doftorul dacă poate să-mi deie doftorii pentru un timp mai lung, ca să pot urma cura acasă; mi-au spus că se poate, decât ar fi fost mai bine dacă era o spiţerie omeopatică, căci atunci aşi fi avut mai proaspete doftoriile. Am fost iarăşi bolnav de picior, m’au ţinut câteva zile în pat, şi asta m’au înapoiat mult din ceea ce eram în putere; tocmai când eram bolnav în pat, au venit şi frate-meu dela Ems, fără să-l aştept, eram singur în pat şi aveam dureri mari, şi venirea frate-mio, pe neaşteptate, mi-au făcut aşa mare bucurie, încât pare că mi-au alinat durerile. El încă îi tot aice, peste 3 zile pleacă în ţară cu Nicu Casimir. A5um m’am îndreptat la picior, decât sânt cam slab de şederea în pat. Când m’oi întoarce oi să mă duc pe la Nuremberg să mă consult şi cu doftorul de acolo, să videm de s’a uni cu ideia aistor de aice. Am priimit scrisoarea matale şi două dela Maică-mea. Am spus frate-mio pentru şocolată şi ţi-au luat vr’o patru pachete, şi ţi-oi mai aduce şi eu când m’oi întoarce. Rivolveru bine ai făcut dacă nu mi-1 mai dai înapoi, dacă este că-ţi aduce linişte, ţi-aşi mai aduce unu dela Paris, numai să ştiu că eşti liniştit. Am scris Maică-mea o scrisoare cam supărăcioasă, acuma însă poţi să-i spui mata că merg mai bine. Adio. A matale supus şi iubitor fiu M. Gane». * * www.digibuc.ro 3° ARTUR GOROVEI 348 După despărţenia de Matei Gane, fosta lui soţie reia numele de familie Grigoriu. Cu numele de Rucsanda Grigoriu iscăleşte la 1 Aprilie 1845: « Două sineturi, unul supt iscălitura Kneazului Dimitrie Kantacuzin de 600 galbeni, din 20 mart, şi altul supt iscălitura fraţilor mei Dimitrie şi Alecu de 400 galbeni, din 1 april, amândouă din anul acesta, în care este siguripsită zestrea mea, le-am priimit dela Babaca, având eu a priimi dobânda pe aceşti bani, pentru cheltuiala mea, pentru care am dat Babacăi această adeverinţă spre ştiinţă că am priimit aceşti bani a zestrei mele în acele două sineturi. Rucsanda Grigoriu. April 1 845 ' Căminarul Ioniţă Grigoriu, om cu bune rândueli în afacerile lui, ţinea socoteli de banii fiicei sale Rucsanda. Cu data de 1 Ianuarie 1846 sunt două conturi diferite, în care unele dintre sume sunt aceleaşi: t Lei 3000 capete zestrea 15500 dobânda pe cinci ani două luni dela 1840 Noemvre 1 până la 1 Ghenar 1846, socotit 10 la sută 45500 11796 se scade ce au priimit: 7465 au priimit rânduri rânduri după izvod 1700 au priimit dela Kneazu 854 dela fraţi 1777 In 50 galbeni la măritare 11796 33704 . 2095 din datoriile ce au ieşit de pe la jidovi 35799 35500 s’au dat zestre 299 . . . 500 s’au plătit lui Borş din datoria de 800 lei 299 are a lua 201 rămân dator Un al doilea cont, cu aceeaşi dată de 1 Ianuarie 1846, ajunge la alt rezultat: www.digibuc.ro 349 CONTRIBUŢII LA ISTORIA LITERARĂ 31 Lei 30000 capete zestre 14400 dobânda pe 30000 lei pe 4% ani păr s’au măritat 44400 dela 1 Noenvre 1840 păr la 1 Ghenar 1846 12345 se scade ce au luat Rucsanda Lei 9791 au priimit Rucsanda dela mine 8014 de pe izvodul său 1777 când s’au măritat 9791 . 2554, au priimit deadreptul singură dobândă dela datornici _____ r2345 ' 32055 are a lua dobândă şi capete 2095 ce s’au scos din datoriile jidovilor 34150 are a lua în totul 35500 au luat zestre la măritare cu Kontemir 34140 are a lua Î350 500 ce am plătit-o datorie la Iancu Borş 1850 In contul acesta, cu data de 1 Ianuarie 1846, Căminarul Ioniţă Grigoriu trece suma de 35.500 lei zestre pe care a luat-o fiica sa, la măritarea cu Contemir, ceea ce ar însemna că la 1 Ianuarie Rucsanda era măritată. Cu toate acestea, abia la 12 Ianuarie 1846 se vede o foaie de zestre a Rucsandei, şi tot în Ianuarie 1846, dar fără arătarea zilei, mai este ceea ce am putea numi un proiect de foaie de zestre, şi ştiut este că foile de zestre se făceau, cel mult, în ziua cununiei, nu după data celebrării ei. Proiectul de foaie de zestre este acesta: Izvod de zestre ce are fiica mea Rucsanda No. i icoană Maica Domnului îmbrăcată cu argint 1 candelă de argint Lei 35500 bani în 1000 galbeni, însă www.digibuc.ro 32 ARTUR GOROVEI 35° No. 600 la Kneazu Dimitrie Kantacuzino cu dobândă 400 la fraţii ei Dimitrie şi Alecu tot cu dobândă 1000 1765 o păreche cercei diiamant şase graduri fără un sfert 520 un inel de zamfir cu diiamanturi înpregiur 1065 un lanţujăl de aur 284 o păreche cercei cu peruzele şi mărgărintare 1400 trei inele diamant 213 un bold de aur 1065 un ceasornic de aur cu alisada de aur 2130 un şal bun turcesc 2790 pe 1240 dramuri argintăriile pruba 12 câte 90 par. dramul, însă No. 2 sfeşnice 1 paneraş 12 linguriţe de dulceaţă 1 păreche solniţă 36 bucăţi adică 12 cuţite, 12 furculiţi şi 12 linguri 2130 o droşcă bună de Viena 71 un lighean de alamă cu ibric 2223 tacâm aşternutului şi a mesii cu sipet lor după izvod 5206 gardirop strailor după izvod 900 trei suflete de ţigani dela D-lui Comis Gane 57262 lei cuprind precum se arată mai sus, şi blagoslovenie pă-rinţască. 1846 ianuar. Ioniţâ Grigoriu, Cu data de 12 Ianuarie 1846 se întocmeşte şi «Izvodul de zăstre » definitiv, întărit mai pe urmă şi de Giudecătoria ţinutului Sucevii: Izvod de zăstre a soţiei mele Rucsanda născută Grigoriu. Anul 1846, Gh. 12 No. i icoană Maica Domnului îmbrăcată cu argint 1 candelă de argint Lei 35500 bani gata în 1000 galbeni 1765 o păreche cercei de diiamant şase graduri fără un sfert 520 un inel de zamfir cu diiamanturi înpregiur 1065 un lanţug de aur 284 o păreche cercei cu peruzele şi mărgăritari www.digibuc.ro CONTRIBUŢII LA ISTORIA LITERARĂ 33 351 1400 trei inele de diiamant 213 un bold de aur 1065 un ceasornic de aur cu alisadă de aur 2130 un şal bun turcesc 2790 pe 1240 dramuri argintării pruba 12 câte 90 parale dramul, însă No. 2 sfeşnice 1 paneraş 12 linguriţi de dulceaţă 1 păreche solniţă 36 bucăţi adică 12 cuţite, 12 furculiţi, 12 linguri 2130 o droşcă bună de Vieana 72 un lighean de aramă cu ibric 2223 tacâmul aşternutului şi a mesei, însă Lei Păr. 6S 3° pe 13 coţi adamascâ pentru salte 42 salteaua cu 2 cultuce 142 2 oghealuri de matasă 27 14 plata pentru amândouă oghealurile 72 şapte perine de pat 99 3° marţolin la perine 21 coţi 674 20 pe 3 bucăţi pânză olandă pentru aşternuturi 80 0 prostire cusută de aşternut 5° altă prostire cu mijloace 100 alte două prostiri 3° al cincile prostire de aşternut 3° 5 feţe de perină cu mijloc 375 pe 23 prosoape, 4 cusute, 11 sade, 6 olandă şi 2 hasa cusute 356 în 44 şervete şi 5 feţe de masă 78 26 alte mârunţuşuri 2223 5206 gardirop strailor însă 284 pe 8 coţi de salup 603 20 în 17 galbeni blana salupului 887 20 27 25 săngeapurile salupului H pentru blănit 25 croitorului pentru salup 692 în 19 galbeni şi pol pe 2 rochii cu cheltuiala lor 183 20 cumaşul unei rochii de lustrui neagră 70 3° cheltuiala aceştii rochii 20 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare, Seria III, Tomul VI, www.digibuc.ro 34 ARTUR GOROVEI 352 77 20 un rob de şambru de muslin 79 0 rochie de camlot 60 0 rochie de muslin 70 tij 0 rochie de camlot 70 0 rochie de bariz 568 două rochii de atlaz şi lustrin 95 altă rochie de muslin 48 un tulpan de rochie necroit 66 0 rochie de tulpan alb 266 0 mantelă de matasă 79 20 36 coţi 3 sferturi hasa pentru două cap 15 30 horbote pentru capot 13 20 lucrul capotelor acestor de hasa 101 pe 15 părechi colţuni 3° pe 3 părechi scarpi 22 20 pe 8 părechi mănuşi 10 0 păreche papuci i7 20 0 păreche ciuboţele 22 un cortel IO una oglindă 18 20 brizuri dela fereşti 120 4 fuste de tulpan 60 4 fuste de hasa 42 7 batiste cu horbotă 213 una capelă 106 20 una capelă albastră 142 un baideri de catife 38 un baideri de lustrin 35 25 un baideri de bariz 40 0 cămeşuică de batistă cusută 40 un pelerin de batistă cusută 70 un pelerin de catife 68 pe 17 coţi horbotă câte 4 lei cotul 200 garderopul 204 bisacteaua 80 sâpetul 5206 56362 900 trei suflete ţigani 57262 lei cuprind suma acestui izvod întocmit, pe carele le au priimit ginerele. Ioniţă Căminar, Zoiţa Căminareasă. Că această dotă a fost constituită la căsătoria Rucsandei cu Contemir, rezultă din legalizarea făcută de tribunal: www.digibuc.ro 353 35 CONTRIBUŢII LA ISTORIA LITERARĂ Giudecătoria ţinutului Sucevii «Acest izvod de zăstre fiind supt adevăratele iscălituri a Dlorsale Căminar Ioniţă Grigoriu (acum Spatar) şi a soţiei Dsale Zoiţa, cu care o înzăstrează pe fiica Dlorsale Rucsanda însoţită cu Dumnealui Spatar Gheorghe Contemir, după ce mai întăiu s’au trecut în condica întăriturilor foilor de zăstre ce este pentru acest sfârşit supt No. i, se încredinţează de Giudecătorie cu iscăliturile cuvenite şi punerea peceţii şi potrivit cererii ce prin jalba înreghistrată supt No. 969 au făcut. Pleşescu, Căminar; M. Botez-, Boian. No. 86 Director, Haritu (Haret) 1849 april 22 Pentru arhivar, G. Lefteriu. Rămâne un lucru nelămurit: de ce această foaie de zestre cu data de 12 Ianuarie 1846 este legalizată de tribunal abia la 22 Aprilie 1849. * * * Din căsătoria cu Gheorghe Contemir, Rucsanda Grigoriu a avut o fată, Ortansa, căsătorită cu Iamandi. * * * Deşi om cu stare, Matei Gane nu şi-a trimes pe fiul cel mai mare, pe Nicu Gane, la învăţătură prin şcoli străine, ci l-a dat la şcoala primară din Folticeni, care se înfiinţase tocmai pe când îi venise şi lui Nicu vremea de carte. In şcoala publică, Nicu Gane a avut coleg, între alţii, pe Vasile, fiul preotului Grigore Podolski, din satul Petiea, în apropiere de oraş, care fusese înscris în registrele şcolii sub numele de Vasile Ponteanu, sub influenţa latinismului care bântuia pe atunci, iar când s’a dus la Seminarul Veniamin din Iaşi, directorul de acolo i-a schimbat numele şi el, şi l-a înmatriculat ca Vasile Grigorescu, după numele de botez al tatălui, şi preotul Vasile Grigorescu a rămas pe totdeauna, sau Părintele Catihetul, precum îi spunea toată lumea. Dela Părintele Catihetul a rămas un manuscris, care se găseşte Ia şcoala din satul Petiea, de el înfiinţată, catalogat în biblioteca şcolii în inventar la Nr. 66 (cap. III, p. 55), intitulat: 20* www.digibuc.ro 36 ARTUR GOROVE1 354 « Amintiri din vieaţa Economului Vasile Grigorescu, Stavrofor. Anul 1912 Iunie în 18 zile ». Este o autobiografie interesantă, în care defilează multe scene din vieaţa noastră socială de pe la jumătatea veacului trecut. Intre alte amintiri, sunt şi acelea despre Nicu Gane, elevul din şcoala dela Folticeni. Cele ce se povestesc, se petreceau în anul 1844: « După Naşterea Mântuitorului m’au trecut în norma mică, unde se învăţa: cetirea pe cărţi cu litere latine, propedia, începuturi de gramatică, geografie şi caligrafie, unde n’am şezut decât numai până la Paşti, căci după Paşti Tata nu m’a mai dat la şcoală, ci m’au dus la Seminaria din Socola. «Aici vreu să vă amintesc un fapt ce mi s’a întâmplat să văd fiind în norma mică: Era în şcoală un copil mititel, pot a zice de 4 pe 5 ani, Nicu, fiul domnului Căminar Matei Gane, pe care-1 aducea în braţe la şcoală, şi-l ducea înapoi tot în braţe, Iordache Caton, feciorul preotului Ioan din satul Ganea, carele mai mult se juca cu băieţii, dar părintele Neofit (Scriban) îl tot necăjea cu limba franceză. Ce se întâmplă că întru una din zile piere gramatica franceză a părintelui Neofit. Ce să facă P Altă gramatică nu era. Se sfătuesc ei, şi Iordache Caton, carele era şi ca pedagog, caută încolo, caută încoace, caută peste tot locul, ba încă şi pe la băieţi, gramatica nicăieri. Pune pe toţi băieţii din şcoală să puie degetul la cheia de care era atârnată Psaltirea, înpreună cu Iordache Caton zicând milueşte-mă Dumnezeule, şi aşa au încercat pe toţi băieţii, între cari am fost şi eu unul dar Psaltirea nu s’a învârtit. Iată că şi Nicuşor se arată, jucându-se printre băieţi. Caton îl vede, îl cheamă şi-i spune: « Nicuşor, ia să ne jucăm şi amândoi, pune degetul colea », arătându-i unde să-l puie. El pune degetul şi cum a început a zice milueşte-mă Dumnezeule, s’a şi învârtit Psaltirea. A mai încercat şi a doua oară, şi a treia oară, şi Psaltirea tot s’a învârtit. Atuncia Caton l-a luat în braţe şi a început a-i făgădui că are să-i cumpere cuţitaşi şi are să-i deie cofeturi, numai să-i spuie unde a pus cartea — gramatica —. Atuncea el l-a dus la soba din lancastru, şi i-a scos gramatica din cenuşă. Bucuria Părintelui Neofit că s’a găsit cartea! Şi când l-a întrebat Caton, că au ascuns cartea în cenuşă, el a spus: pentru că-1 tot necăjea Părintele cu dânsa ». Despre Matei Gane, sunt următoarele amintiri ale preotului Grigorescu: « Acum am început a mă gândi la cele trebuitoare pentru traiul vieţii (se însurase Vasile); casă nu aveam; bani, numai 60 lei vechi pe lună. Epitropul bisericei Adormirea, Matei Gane, cum au auzit că m’am www.digibuc.ro 3SS CONTRIBUŢII LA ISTORIA LITERARĂ 37 însurat, mă cheamă. Mai întăi mă felicitează pentru însurătoare, după aceea mă întreabă că ce voesc să fac acum. Eu spun: am să mă fac preot. El spune: dacă ai să te faci preot, atunci iaca, Părintele Vasile Ştirbu îi bătrân şi slab; fă-te aici, la biserica mea.Ai să fii îngrijitorul bisericei, şi pe lângă ceea ce au preoţii ceilalţi, ţi-oiu da şi eu patru galbeni pe an, să-mi ajuţi la cancelaria Epitropiei. Eu spun: nu pot; dacă mi-ţi da câte ioo lei pe lună, mă fac preot şi voiu fi şi la cancelarie. El spune: n’are biserica de unde da aşa leafă, şi am ieşit cu atâta ». Ducându-se la socrul său, pentru a se sfătui, acesta îl duce la Hănţeşti, la cumnatul său, preotul Vasile. Cerându-i părerea, acesta i-a zis: « Nepoate, dacă-mi ceri sfatul meu, apoi eu te sfătuesc să te ţii de şcoala unde eşti (era suplinitor la şcoala catihetică din Folticeni), şi să te faci preot la biserica Catedrala Adormirea, unde te înghie, ştiind aceasta că un preot de târg, orişicând îi mai mult apreciat; cel de ţară, de ar fi cu stea în frunte, la o înmormântare, sau şi la alte adunări, tot la şfichiu stă ». Eu auzind aceste, şi mai sfatuindu-mă şi cu alţii, m’am hotărît să rămân în Folticeni. « Deci venind acasă şi văzând că catihetul îmi propune ca eu să ţin şi locul lui la şcoala catihetică, oferindu-mi jumătate din salariul lui, ca unul ce devenind protopop nu mai putea ţinea şi prelegeri la şcoală, m’am şi dus la epitropul bisericii Adormirea, Matei Gane, propuindu-i că acuma sânt în plecare de a mă face preot la biserica Adormirea. El atuncea au zis: Bine, dar eu acuma nu mai pot să-ţi dau ceeace ţi-am dat atuncea, că m’am angajat cu psaltul Munteanu ca el să-mi scrie la cancelarie; dacă vrei cu aceea ce iau şi ceilalţi preoţi. Eu spun: Vreu şi aşa; destul îmi este protecţia Dv, dacă voiţi să mi-o daţi. El spune: Aceea, bucuros. « Venind acasă şi aflând că Părintele Gh. Lateş, diaconul Adormirei, vrea să plece cu totul la Pârâul-Glodului, ca să se facă preot acolo, şi casa rămâne deşartă, şi fiindcă era casa a bisericei Adormirea, m’am şi dus la Matei Gane şi l-am rugt să-mi deie mie casa, ca să şed. El zice: Poţi s’o şi cumperi, că eu am s’o vând. Eu spun: Aşi cumpăra-o, Cucoane Matei, dar n’am bani, că n’am luat cu nevasta cine ştie ce zestre; mi-a făgăduit să-mi deie 50 galbeni, dar nici pe aceia nu i-am luat; însă, dacă Dv. voiţi să mă îngăduiţi până ce îi voiu lua, şi cu cât oiu mai putea agonisi, voiu lua-o, numai să ştiu cât pretindeţi Dv. pe casă. El a zis: Ai să-mi dai 104 galbeni, şi pot să te aştept şi un an de zile. Eu zic: Mai eftin nu se poate, Cucoane Matei? că sânt băiat sărac. El zice: Nu, că aceştia nu sânt bani ai mei, sânt ai bisericei. — Dacă-i aşa, fie şi aşa cum ziceţi Dv. Numai iacă ce vă rog: fiindcă părintele Diaconu pleacă la Părăul-Glodului, să mă lăsaţi să mă mut eu acolo, fiindcă tot eu am vorbit s’o cumpăr. El a zis: Mută-te, numai să ştii www.digibuc.ro 38 ARTUR GOROVEI 356 că ai să plăteşti chirie. Eu am zis: Voiu plăti; dar nu mi-a spus cât, şi la urma urmei n’am mai plătit nimica, « Acuma fiindcă preotul Vasile Ştirbu era slab şi nu mai putea sluji, rămânând numai doi preoţi, preotul Ioan Băeşu şi preotul Vasile Şol-dănescu, era nevoie de preot. Eu văzând cum stă lucrul, m’am dus la epitropul Matei Gane şi l-am rugat ca să-mi deie o mărturie din partea Epitropiei şi o recomandaţie la Mitropolitul Sofronie, ca să mă facă preot. El îndată mi-a şi dat mărturia cerută, dinpreună cu recomandaţia cătră Mitropolitul Sofronie Miclescu, Eu iau mărturia cu recomandaţia, şi fiindcă pe atunci erau doi protopopi în un judeţ, unul în partea muntelui şi unul în partea câmpului, cel din partea muntelui era părintele Neculai Conta, şedea în oraş, şi cel dela câmp era Părintele Gheorghe Florescu, şedea în Ruginoasa, carele venise în Folticeni în afaceri de slujbă şi tocmai atunci pleca la Ruginoasa, am plecat cu el », Ajuns în Iaşi, la Mitropolie, înalt preasfântul nu-i primeşte actele date de Gane, pentrucă nu era trecut în ele însemnare de vârsta candidatului de preoţie. Trebuia să se reîntoarcă la Folticeni, să-şi facă alte acte: «Ajungând acasă, Dumnezeu ştie cum, mă duc la epitropul Gane şi-i spun cum m’a primit Mitropolitul, S’a mirat şi el când a auzit, dar a zis: Nu-i nimica; lasă, că ţi-oiu face mărturia şi aşa cum ţi-o cere Mitropolitul; să vii mâne şi ţi-oiu da-o, M’am dus a doua zi şi am găsit-o gata. Mi-a dat-o şi mi-a zis: Iaca, o ai iscălită de Epitropie în regulă; acuma să te duci la preoţi să o iscălească, M’am dus la preotul Ion Băeşu, carele n’au voit să iscălească, M’am dus la preotul Vasile Şoldănescu, carele au iscălit-o. Preotul Vasile Ştirbu iarăşi n’au voit s’o iscălească, M’am dus cu dânsa înapoi la Gane, El a zis: Las-o la mine, I-am lăsat-o şi m’am dus acasă. Aceea era într’o zi de sâmbătă, când epitropul Gane au chemat pe eclisiarhul bisericei, Neculai Voinea, la dânsu, şi i-au dat poroncă ca nu cumva să lese pe popa Băeşu să intre în biserică; să se ducă la biserică la Baia, Eu n’am ştiut nimica, dar când mă duc la biserică, văd pe eclisiarhul Voinea că se pune cu un ciomag în uşa bisericei, şi când au voit preotul Ion să intre în biserică, i-a stat în uşă şi i-a zis: Părinte Ioane, mă rog mă iartă şi nu te supăra; am poroncă dela Cuconu Matei Gane să nu te las să intri în biserică; a spus să te duci la biserică la Baia, că aicea-i biserica lui. Preotul vrea să-l înpingă într’o parte, zicând: Da dă-te într’o parte, măi, ce tot spui ? El i se pune în cale şi zice: Nu se poate, Părinte; intru în păcat; ce, vrei să-mi deie cincizeci de bice? Preotul văzând aşa s’au retras, şi fuga la protoiereul Conta, cu care era bun prieten, şi-i spune ce au păţit. El îl întreabă: Ce, ai făcut ceva? Nu se poate; poate n’ai iscălit în mărturia lui Grigorescu? El îi răspunde: N’am iscălit, Protopopu spune: Aceea-i; lasă, nu te supăra, că mă duc eu la Gane şi oiu vedea eu ce-i. www.digibuc.ro 357 CONTRIBUŢII LA ISTORIA LITERARĂ 39 S’au dus la Gane, au luat hărtia, au dus-o la preot de au iscălit-o şi au dus-o înapoi la Gane. A doua zi, duminică, mă cheamă Gane şi, râzând, îmi dă hârtia, zicând: Iaca, ţi-am iscălit-o; acuma disară du-te la curţi şi ţi-or iscăli-o şi boierii. Aşa am şi făcut: m’am dus la ispravnicul Alecu Porăscu de au iscălit-o, apoi pe la curţi, unde-i găseam adunaţi ciotcă pe la joc de cărţi, şi cum mă vedea, îmi lua hârtia unul dintre ei, şi acela o purta pe la toţi şi o iscălea. Aşa încât am făcut vr’o 60 de iscălituri; au mai iscălit şi parte din poporănii de jos, am dus-o la protopop de au vizat-o şi pe urmă am dus-o la Gane, i-am arătat-o, el a văzut-o, apoi a zis: Bine; acuma du-te la Iaşi, cred că nu-ţi vor mai pune beţe în roate şi sileşte ca pănă în Paşti să te faci preot». înarmat cu documentele acestea bune, s’a dus la Iaşi. In ziua de 16 Martie a fost hirotonisit diacon, şi la 17 Martie, a doua zi, a fost făcut preot şi a servit la biserica Adormirea din Folticeni, până la sfârşitul vieţii lui, iar la 3 Iulie 1914 şi-a isprăvit de scris amintirile vieţii, când era în vârstă de 83 de ani. * * * Despre Nicu Gane am scris şi eu nişte amintiri personale, publicate în volumul meu: Alte vremuri. * Alăturatele două anexe cuprind genealogiile familiei Rucsandei Gane, mama scriitorului nostru Nicu Gane. www.digibuc.ro ANEXA I. SPIŢA FAMILIEI GRIGORIU-VĂSESCU Bătrânul Văsescu (1650) Sofronie Ioniţă Neculai Togan o Ostahie Anton Nastasă Radu Grigoraş S§<3 3 '3.3 ^ c 3 C ti o 3 a Sg g Iordache Grigoriu Simion Tănasă Vasa Panaite Manta Măriuţa JS bo 3 sas «3„ a 3 •2 Js ria Ma ria lor, \u Aure 'ian Cost iche Nicu Gane www.digibuc.ro 359 CONTRIBUŢII LA ISTORIA LITERARĂ INDICE Abaza, 41 Adormirea Maicei Domnului, biserică, 18, 19, 37. 39 Aniţa ţiganca, 10 Armaşu Rafail, b, gd. Logofăt, 8 Bădeliţă, sat, 10, 11 Băeşu Ioan, preot, 38 Baia, sat, 38 Baia, tribunalul judeţului, 1 Balş Lupu, Spatar, 9 Baltă Maria, zi Bărăşti, moşie, iz, 15, 16 Basarabia, ţară, 1, z Başotă Andrei, iz Bechia, familie, zo Beldiceanu Neculai, Căminar, 14, 16 Beldiceanu N, Neculai, 16 Boian Neculai, Căminar, 6, 35 Boian Elencu, 6 Boian Clara, 6 Bordeiu, familie, zo Borş Catinca, zi, 40, 41 Borş Iancu, 10, zi, 30, 31 Borş Kiriak, 10, 11 Borş Ileana, v, Borşoaia Borş Petrache, Stolnic, 10, 11, 12 Borşan, familie, zo Borşoaia Ileana, Pităreasă, 11, 12 Botez Iancu, Comis, 24 Botez M., 35 Botez Mihalache, 21 Botez Smaranda, Medelnicereasă, 7, 8, 9 Botezoaia, v. Botez Smaranda Botoşani, judeţ, 16, 22 Botoşani, oraş, 17, 21 Bou-Roşu, familie, zo Brăescu Maria, 10 Brăescu Safta, 10 Brăescu Toader, Comis, 10 Buciumeni, sat, 4 Bucovina, ţară, 41 Bucureşti, 41 Caiguşu, familie, zo Calimnos Gheorghe, 13 Calna, moşie, 12, 15, 16 Cămârzani, sat, 6, 12, 16 Câmpulung, oraş din Bucovina, 9 Caraiman, familie, zo Carp Ionaşco, 10 Carp Safta, 10 Casimir Nicu, Z9 Caton Ioan, preot, 36 Caton Iordache, 36 Catihetul, părintele, 35 Ceraru, familie, 20 Chiriac, familie, 20 Chitic, sat, 17 Ciornei, 28, 29 Ciumuleşti, moşie, 8, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 16, 22 Ciurea Catinca (Ecaterina), 1, 12 Ciurea Elisabeta, 12 Ciurea Fotache, Sluger, 11 Ciurea Ileana, 11 Ciurea Maria, 11 Ciurea Nastasia, 12 Ciurea Tudurache, Căminar, 1, 2, 4, 5, 12 Ciurea Vasile, 11 Ciurea Zoiţa, 12 Codreanu, 6 Conta Neculai, protoiereu, 38 Contemir Gheorghe, Spatar, 31, 34, 35 Contemir Ortansa, 35 Contemir Rucsanda, 34 Copou, 5 Costeşti, moşie, 12, 15, 16 Crâstea Ileana, Căminăreasă, 5. 6 Criveşti, moşie, 11, 12 Croitoriu Bercu, 24 Croitoriu Haim sin Bercu, 24 Curia, familie, 20 Cuza-Vodă, 21 Davidel Maria, 11 Davidel Ursache, 11 www.digibuc.ro 361 CONTRIBUŢII LA ISTORIA LITERARĂ 43 Doicenco Eufrosina, 6 Donici Alecu, Aga, zi Ems, oraş, 29 Enăşescu Aristiţa, 40 Filipovici Ioan, Căminar, 5, 13, 14 Florescu Gh., protoiereu, 38 Focşani, oraş, 21, zz Folticeni, oraş, 1, 5, 6, 10, 11, 14, 16, 17, 18, 19, 20, 21, zz, 27, 28, 35, 36, 37. 3Ş Folticenii-vechi, sat, 6 Fontainebleau, oraş, zz Forăscu Alecu, 39 Fuicariu Sandei, 24 Gane Costache, Căminar, 1 z, 13; Comis 14. 15, 16 Gane C., 7 Gane Dimitrie, Spătar, 16 ’ Gane Dumitrache, Căminar, 16, 17 Gane Enacache, Spătar, 4, 10, 11, 12, 13. 15. 18 Gane Enache, v. Gane Enacache Gane Grigore, Comis, 16 Gane Ianacache, v. Enacache, Enache Gane Ioniţă, Clucer (Ioan), 7, 8, 9, 10, 13, 16. ţ7 Gane Maria, 10 Gane Matei, Aga, 13, 14, 15, 16 Gane Matei, Spătar, 11, iz, 18, 19, 21, 22, 23, 24, 25, 27, 28, 29, 3°, 32, 35, 36, 37, 38, 39 Gane Mihai, Sluger, 9 Gane Mihai, Spătar, 17, 18, zi Gane Miron, Pitar, 9, 10 Gane Neculai (Nicu), 7, 23, 27, 29, 35, 39, 40, 4i , Gane Nicu, v. Neculai Gane Rucsanda, 19, zi, 22, 24, 25, 29, 36, 39, 40, 41. Vezi şi Grigoriu Rucsanda Gane Zoiţa, Spătăreasă, iz, 15, 16 Ganea, sat, 36 Găneni, sat, 17 Ghica Dimitrie, b. v. Spătar, 8 Ghilic, familie, zo Grămeşti, sat, 24 Greceanu, prezident Giudecătoriei, 5 Grigorescu Vasile, preot, 35, 36, 38 Grigoriu Alecu, fiul lui Costache, 40 Grigoriu Alecu, fiul lui Grigoriţă, v. Văsescu Alecu Grigoriu Aristiţa, 40 Grigoriu Catinca, fiica lui Ioniţă, zi, 40 Grigoriu Catinca, fiica lui Iordache, 40 Grigoriu Costache, zo, 28, 29, 40 Grigoriu Costache, Paharnic, 17 Grigoriu Dimitrie, zi, zz, 30, 32, 40, 41 Grigoriu Elencu, 40 Grigoriu Ioniţă, Căminar, z, 4, 10, 19, 20, ZI, 22, 23, 24, 25, 27, 30, 31, 32, 34, 4°, 4i Grigoriu Iordache, zo, 27, 40 Grigoriu Iorgu, călugăr (Ghidion), 40 Grigoriu Iorgu, v. Văsescu Iorgu Grigoriu Isachie, călugăr, zo, 40 Grigoriu Petru, zo, zz Grigoriu Profira, v. Văsescu Profira Grigoriu Rucsanda (Rucsăndiţa), 19, 21, zz, 23, 29, 30, 32, 35, 40 Grigoriu Todiraş, 40 Grigoriu Zoiţa, zo, 34, 35, 41 Hâncu, familie, zo Hănţeşti, sat, 37 Haret, (Haritu), 35 Hârlescu Constantin, Căminar, 10, iz, 15 Hermeziu Iordache, Aga, 16 , Hotin, judeţ, 6 Hrasnicov Petre, nadvarii sovetnic, 5 Iamandi, 35 Iamandi Ortansa, 35 Iaşi, judeţ, 18 Iaşi, oraş, 16, zi, 28, 38, 39 Ioneasa, sat, 6 Ioniţă Căminar, v. Grigoriu Ioniţă Isachie, monah, 22 Kalimah Alexandru, Domn, 7, 8 Kant Smaranda, v. Botezoaia, Botez Smaranda Kantacuzin Dimitrie, kneaz, 30, 31, 32 Karp K., 16 Konaki Costache, Vornic, 28 Kontemir, v. Contemir Lambrino G. 16 Lateş Gh., diacon, 37 Lefteriu Gh., 35 Mădârjăci, moşie, 9 Mănescu Aurelian, 41 Mănescu Costache, 41 Mănescu Costache Constantin, 41 Mănescu Dinu, 41 Mănescu Elena, 41 Mănescu Frăsina, 41 Mănescu Iordache, 41 Mănescu Iordache, fiul lui Pavel, 41 Mănescu Iorgu, 41 Mănescu Maria, 41 www.digibuc.ro 44 ARTUR GOROVEI 362 Mănescu Pavel, 20, 41 Mănescu Victoria, 41 Mănescu Zoiţa, 20, 41 Manole, moşie, 13 Marcovici Neculai, 4 Marosin, familie, 20 Miclescu Sofronie, Mitropolit, 38 Mihalache ţiganul, 10 Milakovici, notar, 2 Milo Matei, Ban, 8, 9 Mircovici, 28 Moise, familie, 20 Moldova, apa, 8, 15 Moldova, ţara, 1, 2, 8, 13 Morţun Elencu, 6 Morţun Iordache, 6 Morţun Mihalache, 15 Morţun Vasile, 6, 15 Morţun Vasile G., 6, 12 movila de la colţul viei, 16 movila din dumbravă, 16 movila găunoasă, 16 Movileni, moşie, 15, 16 Munteanu, psalt, 37 Năneşti, sat, 19, 20, 21, 22, 28 Neamţu, mănăstire, 18 Neamţu, judeţ, 21 Negrea Ioniţă, Sluger, 8, 9 Nistor, familie, 20 Nuremberg, oraş, 29 Ocniţa, sat, 6 Olanda, pânză de, 26 Olariu, familie, 20 Paraschiv Alexandru, Paharnic, 11, 12 Pârâul-Glodului, sat, 37 Paris, oraş, 21, 22, 29 Petică, familie, 20 Petiea, sat, 4, 35 Pleşescu, Căminar, 35 Pleşeşti, moşie, x8 Pleşeştii-Ganii, sat, 17 Podolski Grigore, preot, 35 Podolski Vasile, 35 Ponteanu Vasile, 35 Preuteşti, sat, 16 Prut, apa, 5 Putna, judeţ, 19, 20 Rădăşani, sat, 4 Radu Catinca, 40 Radu G., 40 Rojniţa Neculai, 41 Rojniţă Zoiţa, 41 Roman, oraş, 6 Ruginoasa, sat, 38 Saghin, familie, 20 Sângurov Neculai, Căpitan, v. Sunguroff Sângurov Smaranda, v. Sunguroff Scriban Neofit, Arhimandrit, 36 Seminaria din Socola, 36 Seminarul Veniamin din Iaşi, 35 Sinescu Frăsina,.4i Şiret, apa, 10, 19, 28 Socola, Seminarul din, 35 Soare, familie, 20 Sofronie Miclescu, Mitropolit, 38 Stamati Alecu, 21 Stamati Constantin, 1, 2, 4, 5, 6, 12 Stamati Ecaterina, 1, 12 Stamati Iftimie, iconom, 15, 25 Stamati Profira, 21, 40, 41 Stănigeni, sat, 4 Steclariu, familie, 20 Stolniceni, moşie, 11, 12 strada mare din Folticeni, 27 strada Regele Carol II din Folticeni, 27 strada Sucevei în Folticeni, 28 Stroescu Maria, 9 Sturza Ioniţă, Domn, 20 Sturza Mihai, Domn, 19 Suceava, judeţ, 1, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 15, 17, 35 Sunguroff Colonel, 5, 6 Sunguroff Eugen," 5 Sunguroff Smaranda, 6 Şoldănescu Vasile." preot, 38 Şomuz, apa, 15 Şomuzul-mic, apa, 17 Şorogari, vie, 18 Ştirbu Vasile, preot, 37, 38 Tăcu Ioniţă, 10 Tâmpeşti, sat, 1, 4, 11 Toia, familie, 20 Torouţiu I. E., 7 Trandafir, familie, 20 Tudor, familie, 20 Văratec, mănăstire, 18 Vârnav Elisabeta, 12 Vârnav von Iordache, 12 Vârnav Nastasia, 12 Vârnav Sandu, Jicnicer, 12 Vartic, familie, 20 . Văsescu Alecu, fiul lui Ioniţă, 21, 22, 30, 40, 41 Văsescu Alecu, fiul lui Costache, 22 www.digibuc.ro 363 CONTRIBUŢII LA ISTORIA LITERARĂ 45 Văsescu Alecu, fiul lui Costache Grigo-riu, 40 Văsescu Alexandru, 40 Văsescu Aniţa, 40 Văsescu Anton, 40 Văsescu Artemiza, 40 Văsescu Clara, 40 Văsescu Constantin, fiul lui Simion, 40 Văsescu Costică, fiul lui Iorgu, 40 Văsescu Dan, fiul lui Petru al lui Iorgu, 40 Văsescu Dumitru, fiul lui Tănasă, 40 Văsescu Dimitrie, fiul lui Ioniţă Grigo-riu, 21, 22, 30, 32, 40, 41 Văsescu Dimitrie, fiul lui Dimitrie, fiul lui Ioniţă Grigoriu, 40 Văsescu Dumitraşcu, 40 Văsescu Elena, fiica lui Iorgu, 40 Văsescu Elena, fiica lui Ilie, 40 Văsescu Eleonora, 40 Văsescu Erato, 40 Văsescu George, fiul lui Iorgu, 40 Văsescu George, fiul lui Alecu, 22, 40 Văsescu Gheorghe, fiul lui Simion, 40 Văsescu Grigoraş, 19, 40 Văsescu Hristea, 40 Văsescu Iana, 40 Văsescu Ilie, 40 Văsescu Ioan, fiul lui Ostahie, 40 Văsescu Ioan, fiul lui Anton, 40 Văsescu Ioan, fiul lui Grigoraş, 40 Văsescu Ioana preot Ioan, 40 Văsescu Ioniţă, 19, 22, 23, 40 Văsescu Iorgu, 22, 40 Văsescu Irina, 40 Văsescu Isachie, 22 Văsescu Iulius, 40 Văsescu Lupu, 40 Văsescu Manta, 40 Văsescu Maria Alecu, 21 Văsescu Maria, fiica lui Iorgu, 40 Văsescu Maria, fiica lui Nicu, 40 Văsescu Marieta, 40 Văsescu Măriuţa, fiica lui Togan, 40 Văsescu Măriuţa, fiica lui Ostahie, 40 Văsescu Matei, 40 Văsescu Mihalache, 40 Văsescu Nastasă, 40 Văsescu Neculai, 40 Văsescu Nenu, 40 Văsescu Nicu, fiul lui Costache Grigoriu, 22, 40 Văsescu Nicu Nicu, 40 Văsescu Oana, 40 Văsescu Ostahie, 40 Văsescu Ostahie, preot, 40 Văsescu Panaite, 40 Văsescu Petrea, fiul lui Grigoraş, I9> 20, 40 Văsescu Petru, fiul lui Iorgu, 40 Văsescu Petru, fiul lui Ilie, 40 Văsescu Radu, fiul lui Ioniţă, 19, 4° Văsescu Radu, fiul lui Petru, 40 Văsescu Safta, 40 Văsescu Sandu, fiul lui Grigoraş, 19, 4° Văsescu Sandu, fiul lui Simion, 4d Văsescu Sandu, fiul lui Vasa, 40 Văsescu Simeon, 19, 40 Văsescu Sofronie, 19. 40 Văsescu Ştefan, 40 Văsescu Ştefana, 19 Văsescu Tanasă, 40 Văsescu Todiraş, 40 Văsescu Togan (Toia), 19, 40 Văsescu Togan, fiul lui Petru, 40 Văsescu Vasa, 40 Văsescu Vasile, 19» 4° Văsescu Viorica, 4° Vasile preotul, 37 Viena, oraş, 24, 32> 33 Vişan, familie, 20 Vlad, familie, 20 Voinea, clisiarhul, 38 Zoiţa Căminăreasa, 34 www.digibuc.ro www.digibuc.ro INFLUENŢA LUI HEGEL IN CULTURA ROMÂNĂ DE TUDOR VIANU Premiat de Academia Română cu premiul Năsturel 1933 I. INTRODUCERE Centenarul morţii lui Hegel a provocat în multe din ţările de cultură ale lumii o bogată literatură consacrată examinării sistemului său şi a influenţii pe care acesta o deţine în mişcarea filosofică a timpului nostru. Este în adevăr o temă ispititoare a cercetării măsurarea răsunetului pe care îl are încă printre noi o cugetare care cu o sută de ani în urmă se găsea într’o netăgăduită ascensiune vertiginoasă, cucerind pentru punctul său de vedere toate domeniile speciale ale filosofiei, revoluţionând ştiinţele istorice si înrâurind adânc vieata Sta- 3 3 3 3 3 tului. N’a existat poate un alt gânditor pe care, întocmai ca pe Hegel, sfârşitul vieţii să-l fi aflat într’o poziţie mai dominatoare a geniului său şi căruia posteritatea apropiată să-i fi adus mai multe semne ale recunoaşterii şi adeziunii. împrejurarea centenarului era deci nimerită pentru a stabili în legătură cu un anumit caz particular care este valoarea sistemelor filosofice si care sunt condiţiile vieţii si evoluţiei lor. 9 13 3 3 Pentru noi, Românii, centenarul lui Hegel devenea însă prilejul unei cercetări mai speciale, căreia paginile de faţă ar dori să-i aducă contribuţia lor. Gloria hegelianismului la mijlocul veacului trecut coincide cu epoca de modernizare a 2 2i A, R. — Memoriile Secţiunii Literare Seria III. Tom. VI. www.digibuc.ro 2 TUDOR VIANU 366 principatelor române. Acest însemnat proces istoric trebue trecut pe seama a două categorii de condiţii. împrejurări politice şi economice şi influenţe spirituale au colaborat fără îndoială pentru a produce în vieaţa principatelor române, trecerea decisivă dela stilul răsăritean la stilul apusean al culturii. Dar printre aceste din urmă influenţe spirituale, filo-sofia lui Hegel intră oare cu o măsură anumită ? Hegelianismul a aşternut o plasă complicată de influenţe pe întinderea continentului nostru. In Franţa, în Anglia şi în Italia, mişcarea filosofică a primit adânca întipăritură a hegelianismului. In Rusia, filosofia lui Hegel a fost primită în albia panslavismului şi depăşind cadrul mai restrâns al specialiştilor filosof iei, a orientat puternic destinele culturii naţionale 1). Oare influenţa filosofiei lui Hegel să se fi oprit la graniţele principatelor române ? Adânca sete de cultură a bărbaţilor cari au iniţiat România modernă să nu se fi adăpat oare din niciun isvor hegelian? Cu răspunsul acestor întrebări se însărcinează cercetarea de fată. t Dar pentrucă este vorba de un studiu de influenţe, într’un cadru comparativ de culturi, se cuvine a face o distincţie. 3 O anumită operă filosofică aparţinând unei literaturi străine poate să-şi exercite influenţa sa asupra unei anumite opere filosofice naţionale. Opera filosofică a lui Hegel a influenţat astfel pe aceia a filosofului francez H. Taine. Alteo riinfluenţa nu se stabileşte dela o anumită operă către o anumită operă filosofică precisă. Influenţa se poate preciza în cazul acesta între două curente filosofice, adică între două grupe de opere aparţinând unor literaturi deosebite. In acest înţeles s’a putut vorbi de o influenţă a sensualismului englez asupra filosofiei franceze a «luminilor» în veacul al XVIII-lea. Alteori, în sfârşit, anumite opere sau curente filosofice pot determina opere sau curente dintr’un alt domeniu al activităţii spirituale, decât cel filosofic. Influenţa hegelianismului asupra panslavismului rus reprezintă astfel o componentă filosofică în orientarea unor anumite idei politice. 1) C. E. Brdhier, Histoire de la philosphie, tome II, fascicule III, p. 796 urm. www.digibuc.ro 367 INFLUENTA LUI HEGEL IN CULTURA ROMÂNĂ 3 Dintre cele trei categorii de influenţe pe care le-am deosebit aci, numai cea dintâi şi cea din urmă îşi pot găsi o aplicare în cercetarea pe care ne pregătim a o întreprinde. Despre o înrâurire a curentului hegelian asupra vreunui curent filosofic românesc nu poate fi vorba. Tânăra noastră mişcare filosofică trăeşte în câteva opere răsleţe şi în câteva figuri, între care nu se poate lămuri vreo legătură de convergenţă care să permită încadrarea lor într’un curent. In schimb, influenţa lui Hegel ca un isvor literar precis poate fi recunoscută în unele împrejurări. Tot astfel atmosfera hegeliană pela mijlocul veacului trecut pare să fi avut partea sa de contribuţie asupra îndrumărilor culturii româneşti în acea epocă. ir* www.digibuc.ro II. RADU IONESCU ŞI TITU MAIORESCU O dovadă a atingerii cercurilor noastre culturale cu ideile filosofice ale lui Hegel, chiar în timpul când acestea din urmă cucereau pentru ele un public din ce în ce mai larg, îl alcă-tueşte cazul lui Radu Ionescu, un publicist uitat astăzi, dar cu unele iniţiative interesante în vremea lui. Radu Ionescu > face parte din seria acelor studenţi români în străinătate, care au mijlocit pe la mijlocul veacului trecut, pentru ţara noastră, un contact mai întins cu cultura apuseană. După datele adunate de d-1 Radu Dragnea 1), Radu Ionescu care se născuse pe la 1833, studiază după 1855 la Paris, de unde se înapoiază doctor în drept. Intr’o existenţă scurtă şi chinuită, căci moare în 1873 cu «mintea turburată», ziaristul şi poetul Radu Ionescu, colaborator la « Buciumul » lui Cezar Boliac, redactor al « Independenţei », al « Uniunei Române » şi al « Românului » lui Rosetti, autor al volumului de poezii «Cântări intime» (Bucureşti, 1854), găseşte timpul necesar redactării unor studii mai întinse, în care se demonstrează necesitatea întemeierii principiale a criticii literare. In «Revista Română» (1861) a lui Odobescu, Radu Ionescu publică studiul «Principiile Criticei» în care biograful său recunoaşte cu drept cuvânt unele ecouri din estetica lui Hegel, chiar peste lungile citate pe care se complace a le extrage din acest filosof. In adevăr « Principiile Criticei » conţin deosebirea hegeliană dintre ştiinţă şi artă, o deosebire fundamentală pentru o critică de principii, ca aceea pe care dorea el s’o întemeeze: «Ştiinţa, scria Radu Ionescu, este rezultatul inteligenţii şi ne expune adevărul prin abstracţiuni; arta se întemeiază mai mult pe imaginaţie şi arătându-ne adevărul prin imagini Un critic literar de tranziţie, în « Gândirea », III, 1923, 6, p. 138 urm. www.digibuc.ro 369 INFLUENTA LUI HEGEL IN CULTURA ROMÂNĂ 5 plăcute, ne face a-1 înţelege cu mai multă facilitate... Studiul serios al marilor adevăruri filosofice care ne transportă mintea la înălţimea legilor care guvernează lumea morală şi intelectuală, este de cea mai mare folosinţă pentru desvoltarea şi perfecţionarea artei. Şi când arta ajunge a înţelege şi a realiza acest mare scop al misiunii sale, înalta ştiinţă a filosof iei simte atunci o dulce mulţumire de a vedea în producţiunea artei obiectul etern al adâncilor sale meditaţiuni, înaltele cugetări ale inteligenţii, pasiunile arzătoare ale omului şi toate dorinţele şi luptele sufletului omenesc. Aceasta este legătura intimă ce uneşte ştiinţa şi arta, al căror scop este descoperirea adevărului. Dar ştiinţa ne arată adevărul curat şi fără văl după cum îl concepe inteligenţa, o abstracţiune anevoe de pătruns, arta ni-1 înfăţişează prin imagini frumoase care mişcă şi impresionează simţurile noastre ». Deosebirea dintre filosof ie şi artă, dar şi profunda lor unitate, este fără îndoială o idee hegeliană. D-l Radu Dragnea, care are meritul sublinierii acestor ecouri hegeliane în studiul lui Radu Ionescu, nu ne dă însă şi textele din Hegel, care să justifice apropierea. Aceste texte se găsesc în «Prelegerile de Estetică», în momentul în care punând premisele generale ale sistemului său, Hegel se aplică să arate pe de o parte unitatea adevărului cu frumosul, pe de alta deosebirea dintre cristalizările lor în filosof ie şi artă. Arta, religia şi filosofia sunt deopotrivă, pentru Hegel, manifestări ale Ideii absolute, forme prin care se realizează treptata cunoştinţă de sine a acesteia. In mişcarea lui dialectică, spiritul se poate cuprinde pe sine fie într’una din întrupările sale sensibile si în cazul acesta avem creaţiile frumoase ale > > artei, fie în reprezentările intime ale pietăţii religioase, fie prin conceptele filosofiei. Dintre variatele desvoltări pe care le dă Hegel acestei idei, iată pe una din ele *): « Spunând că frumosul este Idee, urmează că frumosul şi adevărul sunt pe de o parte unul şi acelaşi lucru. Frumosul anume trebue să fie în sine adevărat. Mai de aproape privite lucrurile, * I, *) Vorlesungen iiber die Asthetik, 1842, Werke, Vollstăndige Ausgabe, voi. X, I, p. 141. www.digibuc.ro 6 TUDOR VIANU 37° frumosul şi adevărul se deosebesc între ele tot pe atât. Adevărată este Ideea, în sine însăşi şi ca principiu general şi întru cât e cugetată ca atare... Dar Ideea trebue să se realizeze şi exterior şi să câştige o existenţă determinată ca obiectivitate naturală şi spirituală. Adevărul în forma aceasta există mai departe. Intru cât însă figurează pentru conştiinţă în această existenţă a sa exterioară şi conceptul rămâne într’o unitate nemijlocită cu aparenţa sa externă, Ideea devine nu numai adevărată, dar şi frumoasă. Frumosul se determină prin aceasta ca reflexul sensibil al Ideii». Cetirea unui astfel de pasagiu desvălue cu limpezime isvorul folosit de Radu Ionescu şi a cărui prelucrare populară, lipsită de aparatul tehnic şi terminologic al originalului, apare în articolul său. Dovezile că Radu Ionescu ar fi împrumutat deosebirea dintre ştiinţă şi artă din însăşi cunoştinţa isvorului original lipsesc cu desăvârşire. In schimb este foarte probabil ca fostul student la Paris, care pe lângă drept, studie «filosof ia, ocupându-se mult şi cu literatura universală », să se fi apropiat de estetica lui Hegel prin intermediul traducerii în extrase a lui Ch. Benard, care în acea epocă apăruse în întregime x). Interesul pentru ideile estetice ale lui Hegel era destul de puternic în Franţa către mijlocul veacului trecut. Acestui interes îi datorim faptul că un elev al traducătorului francez al lui Hegel, tânărul Hippolyte Taine se consacră cu o rară pasiune studiului ideilor acestuia din urmă, după cum o dovedeşte seria schiţelor şi adaptărilor găsite printre manuscrise sale 1 2). D-l D. D. Roşea are dreptate să vadă în aceste încercări de tinereţe germenii viitorului sistem al lui Taine din « Philosophie de l’art». Dar în timp ce influenţa personală a lui Benard, îndruma pe acela care trebuia să devină cel mai de seamă estetician francez 3), traducerea pe care el o dăruia publicului francez găsea un răsunet şi în mintea cetitorului său român. 1) Cours d’Esthetique, par V. Fr. Hegel, analyse et traduit en pârtie par M. Ch. Bănard, 1840—1850. 2) Trăite du Beau (1848), Idees generales sur la litterature et Ies arts (1852). Cf. D. D. Roşea, Influence de Hegel sur Taine, Paris 1928, p. 335 urm. *) Asupra influenţei lui Benard asupra lui Taine, vd. propria mărturie a celui dintâiu într’o scrisoare adresată lui V. Giraud şi reprodusă în lucrarea acestuia, Essai sur Taine, 1901, p. 289 urm. www.digibuc.ro 37i INFLUENTA LUI HEGEL IN CULTURA ROMÂNĂ 7 Interesant este de observat că penetraţia ideilor estetice ale lui Hegel în mediul studioşilor români este în această epocă mai generală. Tinerii cari căutau împlinirea culturii lor în universităţile germane, găseau şi aci influenţa lui Hegel destul de vie. Unul din aceştia, Titu Maiorescu, adoptă la rândul lui deosebirea dintre adevăr şi frumos, pe care o foloseşte mai târziu în studiul său: «O cercetare critică asupra poeziei române », 1867, scriind: « Cea dintâi şi cea mai mare deosebire dintre adevăr şi frumos este că adevărul cuprinde numai idei, pe când frumosul cuprinde idei manifestate în materie sensibilă » 1). Nu este deloc întâmplător faptul că primele înrâuriri hege- liane pe care le întâmpinăm se produc în legătură cu această deosebire dintre adevăr şi frumos. Cultura noastră se găsea la mijlocul secolului trecut în acea fază a confuziei dintre valori, în care insuficienta distincţie dintre artă si stiintă, nu putea produce decât fie o artă plină de reci intenţii didactice, fie o stiintă fantezistă si sterilă. Drumul înaintării noastre cui> * i • turale trebuia deci să înceapă cu o justă delimitare a feluritelor domenii ale spiritului, restituite scopurilor şi metodelor proprii. In acest scop încearcă Maiorescu să elibereze frumosul din asociaţia lui nefirească cu adevărul sau practicul, făcând din această lucrare opera capitală a vieţii lui. Numeroase sunt aplicările pe care le dă Titu Maiorescu acestei diferenţieri a valorilor. încă din 1867, are el ocazia să atragă atenţia asupra confuziei dintre poetic şi politic. « Este probabil, scrie el, că politica ne-a surpat mica temelie artistică ce o puseseră în ţara noastră poeţii adevăraţi, Alecsandri, Bolintineanu, Gr. Alexandrescu. Atât cel puţin este sigur că cele mai rele aberaţiuni, cele mai decăzute produceri între poeziile noastre dela un timp încoace, sunt cele ce au primit în cuprinsul lor elemente politice. Şi cauza se înţelege uşor: politica este un product al raţiunii; poezia este şi trebue să fie un product al fanteziei (altfel nici nu are material): una l) Acest răsunet hegelian în studiul Iui Maiorescu a fost semnalat de autorul acestor pagini în studiul Ideii» estetice ale lui Titu Maiorescu, In « Vieaţa Românească » 1924, retipărit în Arta şi Frumosul. Din problemele constituţiei şi relaţiei lor, Bucureşti, 1931. www.digibuc.ro 8 TUDOR VIANU 372 dar exclude pe cealaltă » x). Critica lui Maiorescu va urmări deci tot ce este simplu « articol de jurnal pus în rime ». Căci nu încape nicio îndoială că politica fiind aplicarea unei reflecţii teoretice asupra societăţii, deosebirea ei de poezie este tot atât de mare cu a ştiinţei. «Ideea sau obiectul exprimat prin poezie, notează Maiorescu, este totdeauna un simţimânt sau o pasiune şi niciodată o cugetare exclusiv intelectuală sau care se ţine de tărâmul ştiinţific, fie în teorie, fie în aplicarea practică»*). Studiul din 1867 nu osteneşte să aprofundeze această distincţie, chiar atunci când părăsind terenul dialectic al opoziţiilor hegeliane, încearcă a le recâştiga cu mijloacele mai noui ale psihologiei. Ştiinţa se găseşte deci implicată în-tr’un proces de necontenită devenire. Rezultatele ei de astăzi sunt întrecute de cele de mâine. Cercetând apoi şirul nesfârşit al cauzelor, inteligenţa ştiinţifică se găseşte într’o veşnică mişcare. Poezia însă frânge valul timpului şi prilejueşte repausul minţii. Este adevărat că poezia este ameninţată să-şi confunde sfera ei cu a ştiinţei, prin natura materialului pe care îl întrebuinţează deopotrivă, limbajul omenesc. împrejurarea creează însă pentru poet datoria de «a-şi îndrepta atenţia spre diferenţa între aceste două sfere deosebite şi de a distrage mintea obosită de perpetua cauzalitate » 3). De nenumărate ori a revenit Maiorescu asupra acestor idei, în care trebue să recunoaştem adevărata armatură a criticii sale. A separa valorile din confuzia lor, a le îndruma astfel încât să se poată menţine în puritatea lor, este opera pe care o urmăreşte Maiorescu necontenit. O ştiinţă adevărată şi o poezie adevărată, ceea ce înseamnă o poezie care ştie să-şi păstreze limitele ei faţă de ştiinţă şi de aplicaţiile ei practice, este ţinta pe care Maiorescu n’o pierde niciun moment din vedere. Dar pentrucă înaintarea către această ţintă a fost servită de distincţia teoretică dintre adevăr şi frumos, împrumutată de scriitorii români din filosofia lui Hegel, nu este nicidecum exagerat a spune că dialectica spiritului absolut a avut partea ei de contribuţie în opera de orientare si normalizare a culturii noastre. i 1 2 1) Poesia română, Critice, I, p. 23. 2) Ibid., I, p. 27. 8) Ibid., I, p. 31. www.digibuc.ro III. I. ELIADE RĂDULESCU In vremea în care Radu Ionescu şi Titu Maiorescu aduceau în scrierile lor aceste ecouri din filosofia lui Hegel, apare în româneşte opera cu titlu hegelian a lui I. Eliade Rădulescu: Equilibru între antithesi sau Spiritul şi Materia, 1859—1869. Preocupările lui Eliade Rădulescu aveau dealtfel, după cum vom vedea îndată, afinităţi mai întinse cu sfera de probleme a hegelianismului. Este în adevăr meritul lui Hegel de a fi înviorat către mijlocul veacului trecut interesul pentru filosofia istoriei. Această disciplină ocupă în sistemul lui Hegel un loc aşa zicând central. Căci filosofia lui Hegel nu este altceva decât teoria spiritului universal în mişcarea lui ascendentă, în desfăşurarea treptatei lui cunoştinţe de sine şi în necontenita realizare a libertăţii lui inerente. Istoria universală este câmpul acestor din urmă procese. Studiul istoriei universale, a instituţiilor şi a produselor spirituale ale umanităţii, a felului în care ele însirându-se manifestă o unitate de direcţie, îi consacră Hegel, printre altele, opera sa capitală, Vorlesungen, uber die Philosophie der Geschichte, apărută postum în 1837. Punând istoria în centrul meditaţiei filosofice, Hegel continua îndrumarea dată cu o vârstă de om mai înainte de compatriotul său Johann Gottfried Herder şi cu o sută de ani mai de vreme de italianul Giovanni Battista Vico. Dacă însă nici Vico, nici Herder nu izbutiseră să acorde problemei filosofici istoriei actualitatea pe care o cucereşte mai târziu Hegel pentru ea, împrejurarea se datoreşte criticismului lui Kant, care mobilizase cercetarea în jurul problemei formale a întinderii şi valoarei cunoştinţii umane. Regalitatea lui Kant menţine mai multe decenii filosofia în cadrul speculaţiei epistemologice. Hegel sparge însă în cele din urmă cercul vrăjit www.digibuc.ro IO TUDOR VIANU 374 şi în ierarhia întrebărilor pe care le pune, problema formală a cunoştinţii este înlocuită cu problema materială a conţinutului şi sensului istoriei universale 1). Noua orientare pe care o dă Hegel filosofiei îşi are ecoul ei în Franţa. Propriile isvoare ale unui Hegel încep să trezească interesul francezilor, al lui Michelet care dă o prelucrare a operii lui Vico sub titlul Principes de la philosophie de Vhistoire, 1828, al lui Ed. Quinet care traduce pe Herder în 1827—1828. Dar publicul dorea să cunoască însăşi ideile promotorului contemporan al filosofiei istoriei şi acestei nevoi îi răspunde profesorul napolitan A. Vera cu a sa Introduction ă la philosophie de Vhistoire, 1855. I. Eliade Rădulescu, care trăeşte în acest timp ca exilat la Paris, nu rămâne străin curentului de cercetări consacrate filosofiei istoriei. Opera sa postumă, Istoria critică universală, 1892—1893, scrisă după cât se pare în acest timp, aduce ecoul întârziat şi mărturia preocupărilor filosofice ale lui Eliade în anii pribegiei la Paris. «Istoria critică universală » este în adevăr o sinteză a desvol-tării umanităţii, reflectată în succesiunea marilor sisteme religioase şi amintind în unele privinţe pe aceea a lui Hegel. întocmai ca «Vorlesungen liber die Philosophie der Ge-schichte», opera lui Eliade Rădulescu începe printr’o parte consacrată principiilor, punând astfel expunerea desvoltării umanităţii pe o temelie filosofică. Deopotrivă cu Hegel, Eliade Rădulescu afirmă o concepţie progresivistă a istoriei. Obiectul istoriei universale, ne spune autorul român, este « istoria omului fizic, intelectual şi moral, istoria progresului omenirii în câte trele aceste ramuri precedată de creaţia universului şi a omului şi însoţită de istoria globului şi a revoluţiunilor sale »2). Tot astfel pentru Hegel, istoria este terenul unui necurmat progres. «Istoria universală este progresul în conştiinţa libertăţii », sună puternica formulă a lui Hegel3). Apoi, pentru Hegel ca şi 1) Preponderanţa problemei istoriei în filosofia lui Hegel a fost adeseori observată. Vd. între alţii W. Windelband: « Darum ist Hegels Philosophie wesentlich historisch, eine systematische Verarbeitung des ganzert Gedankenstoffs der Geschichte (Lehrbuch der Geschichte der Philosophie, 1931, p. 517). 2) O. cit., p. 6. 3) « Die Weltgeschichte ist der Fortschritt im Bewusstsein der Freiheit », cf. Hegel, Philosophie der Geschichte, ed. Reclam, p. 53. www.digibuc.ro 375 INFLUENTA LUI HEGEL IN CULTURA ROMANĂ II pentru Eliade Rădulescu există o continuitate între procesul natural şi procesul istoric. Dar pe câtă vreme Hegel atribuise studiul procesului natural Filosofiei Naturii, Eliade Rădulescu îl anexează « Istoriei critice universale î>, cu care face să înceapă expunerea sa. Când în sfârşit, şirul ideilor ajunge la punctul în care începe desvoltarea propriu zis istorică a umanităţii, unele amănunte ale planului amintesc de asemeni lucrarea lui Hegel. Popoarele sunt făcute a defila pe scena istoriei din'Orient către Occident. Dar pe când Hegel îşi impune norma de a nu face să intre în expunerea sa decât popoarele care au format state 1), scriitorul român introduce mai întâi pe Ethiopieni, pe cari îi socoteşte « cei mai antici oameni ce apărură pe faţa pământului» şi pe Egopozi, Nani, Troglodiţi şi Ichtyophagi, « stirpele cele mai puţin inteligente, cele mai aproape de animale », despre care ştiri putea afla în Herodot şi Diodor Sicilianul. Numai după pomenirea acestora ajunge Eliade la Mongoli, printre cari face însă să intre, printr’o eroare regretabilă faţă de nivelul contimporan al cunoştinţelor, şi pe locuitorii vechei Indii. Intre acestea, Istoria critică universală nu-şi propune numai povestirea vieţii umanităţii, considerată în motivarea ei lăuntrică, filosofică şi religioasă, dar şi o judecată a valorii pe care o deţine fiecare din etapele acestei desvoltări, a greşelilor trecutului şi a chipului în care adevărul s’a instaurat treptat printre oameni. Istoria universală va deveni astfel istoria erorilor umanităţii şi a înfrângerii lor. « Weltgeschichte ist Welt-gericht», spusese la rândul său Hegel. Pricina adâncă a erorilor umane stă, pentru Eliade Rădulescu, în postularea unei dualităţi contrarii sau antipatice la temelia lucrurilor, în timp ce adevărul şi binele ce izbutesc până la urmă să le înlocuiască, provin din afirmarea unor dualităţi fundamentale simpatice. Partea principială a operii trebuia deci să procedeze la stabilirea acestora din urmă, pentru a cizela instrumentul de evaluare, căreia istoricul umanităţii şi judecătorul ei liberal şi raţionalist avea să-i dea în urmă o întrebuinţare atât de vehe- > > mentă şi necruţătoare, ca atunci când era adus să divulge *) Hegel, ibid., p. 102. www.digibuc.ro 12 TUDOR VIANU 376 toate « minciunile colosale » ale vechilor religii, toate « erorile » şi « superstiţiile », ba chiar « păcatele tuturor călugărilor şi ciocoilor din lume » 1). - Teoria dualităţilor ne readuce însă la celebra operă a lui Eliade Rădulescu, la amintitul Equilibru între antithesi, ciudata scriere în care schiţe filosofice se amestecă cu digresiuni ziaristice şi polemice, după un plan care nu poate fi niciodată bine lămurit. Principiul că viitorul popoarelor atârnă de felul doctrinelor filosofice pe care ele le adoptă, este formulat şi în primele pagini ale Equilibnilui. Prilejul era deci nimerit pentru a încerca o sistemă a acestor doctrine, un fel de «tipologie » filosofică generală, în care toate marile încercări de explicare a lumii să-şi găsească locul lor natural, odată cu valoarea ce li se cuvine. Eliade distinge deci mai întâi doctrinele unitare, acelea care afirmă existenţa unui singur principiu în lume. Doctrinele unitare nu favorizează însă progresul, căci « punctul până e un singur punct nu poate forma linia nici înapoi, şi că unitarii până sunt unitari exclusivi nu pot fi decât staţionari, nu pasă nici înainte, nici înapoi; între unitari nu se vede niciun progres » 2). Doctrinelor unitare li se asociază cele dualiste, printre care trebuesc distinse două tipuri deosebite. Căci există dualităţi pozitiv-negative sau himerice, afirmând existenţa a două principii, dintre care unul negativ. Astfel de dualităţi sunt acelea care afirmă deopotrivă fiinţa şi nimicul, lumina si întunericul, vieata si moartea. Dar nici doctrinele întemeiate pe astfel de dualităţi nu favorizează progresul, căci, spune Eliade, «omul în credinţa lui se crede dualist si în adevăr nu este decât unitar; se crede că se mişcă dela un punct la altul şi în adevăr stă locului, căci celălalt punct nu există » 3). In afârşit, dualităţile himerice se deosebesc de dualităţile po-zitiv-pozitive sau monstruoase, care afirmând existenţa a două principii pozitive şi învrăjbite sunt tot atât de fatale progresului şi libertăţii, căci «distrugându-se un termen pe altul, nişte asemenea dualităţi mai curând sau mai târziu ajung la *) O. cit., p. 142. 2) O. cit., ed. P. Haneş (Minerva), p. 14. *) O. cit., p. 15. www.digibuc.ro 377 INFLUENTA LUI HEGEL IN CULTURA ROMÂNĂ 13 unitate, la monarhia absolută, la despotism, la rău, cu un cuvânt» 1). înlăturarea doctrinelor unitare şi dualiste, lasă loc liber doctrinelor trinitare, acelea în care termenii unor dualităţi corelative, simpatice şi creatoare sunt făcuţi să intre în sinteze noui. Lupta învrăjbită sau inerţia sunt excluse din asociaţii ca aceea dintre lucrător şi material, a căror unire dă edificiul, dintre maestru şi discipol cari fac laolaltă şcoala sau dintre progres şi conservaţie întrunite în noţiunea unei perfectibilităţi infinite. Echilibru nu poate fi stabilit decât între astfel de antiteze. « Acestea şi celea asemănătoare acestora în infinit, scrie Eliade, sunt singurele dualităţi naturale, singure cum se văd la creaţie destinate prin amorul divin şi universal de a crea, a produce în infinit şi nemărginit. Luptă nu e între ambii lor termeni, ci simpatie, unul e necesar celuilalt, unul e complinirea sau întregirea celuilalt; unul fără altul nu se poate... Impii şi inumane sunt doctrinele ce pun luptă între suflet şi corp, între progres şi conservaţie, între guvern şi popor, între pasiv şi activ cu un cuvânt. Datoria noastră este a stabili echilibru între dânsele recunoscând că sunt create dela început de a fi în eternă nuntă şi armonie » 2). Critica filosofică justifică deci singurele doctrine trinitare, provenite din afirmarea dualităţilor corelative şi simpatice. Cu atât mai mult ni le recomandă consideraţiile practice de ordin politic intern şi extern, pe care amintindu-ni-le în treacăt, Eliade ne permite să strecurăm o privire nu numai în sfera motivelor logice ale sistemului său, dar şi în aceea a condiţionărilor sale psihologice. «Pentru noi, ni se spune, binele stă în echilibrul antitezelor. De va trage mai mult autoritatea sau guvernul, avem tiranie, despotism; de va trage mai mult libertatea sau poporul se naşte libertinagiul, demagogia, anarhia; din ruperea echilibrului rezultă răul». Tot astfel «binele nu-1 putem vedea decât în echilibrul puterilor care ne-au garantat existenţa noastră politică; cât însă va trage sau va apăsa sau va influenţa una mai mult, nu poate rezulta decât răul *) O. cit., p. 16. 2) O. cit., p. 17. www.digibuc.ro 14 TUDOfi VIANU 378 pentru noi» 1). O maximă de înţelepciune politică, pe care Eliade o putea recunoaşte drept o adevărată constantă istorică în trecutul poporului nostru. Echilibrul antitezelor este teza care a permis de cele mai multe ori să se vorbească de hegelianismul lui Eliade. Unul din cei dintâi care a crezut a putea surprinde asemănarea a fost d-1 I. F. Buricescu, în răspunsul dat d-lui P. V. Haneş cu ocazia reeditării Equilibrului: « Când ceteşti teoria antitezelor lui Eliade, scrie d-1 I. F. Buricescu, nu poţi să nu te duci cu gândul la teza, antiteza şi sinteza lui Hegel şi mai ales nu poţi să nu faci aceasta când îl vezi vorbind despre diade, care după exemplele adesea vulgare pe care le dă, nu sunt decât teza şi antiteza lui Hegel şi despre triade care ar cuprinde la un loc: teza, antiteza şi sinteza » 2). Apropierea se poate face în adevăr, dar ea rămâne cu totul superficială, dacă privind mai atent conţinutul doctrinelor respective, găseşti dincolo de asemănările terminologice, deosebiri care tre-buesc reţinute. Căci, mai întâi, termenii dualităţilor simpatice despre care vorbeşte Eliade nu sunt de fapt antitetici. Intre timp şi spaţiu, lucrător şi material, maestru şi discipol, popor şi guvern, nu este antiteză. Termenii aceştia nu se resping între ei. Dimpotrivă, ei se atrag şi raportul lor este de corelaţie. Echilibrul pe care îl încearcă Eliade a-1 stabili nu se produce între principii antitetice, ci între principii corelative. Iată o primă împrejurare care trebue să facă prudentă apropierea de Hegel. In al doilea rând, termenii dualităţilor simpatice ale lui Eliade nu sunt succesivi, ca în procesul dialectic descris de Hegel, ci simultani. Societatea de pildă, rezultă pentru gânditorul nostru, din simultaneitatea poporului cu guvernul. Ea nu e un produs dinamic condiţionat de dispariţia termenilor antitetici anteriori, într’o unitate sintetică nouă 3). In produsul *) O. cit., p. 3. a) Vd. prefaţa ed. P. V. Haneş, p. XV urm. 8) Pentru a înţelege mai bine caracterul dialecticii hegeliane, de care echilibrul antitezelor lui Eliade este atât de deosebit, iată de pildă una din triadele lui Hegel: fiinţa-nefiinţa-devenirea. Primii termeni sunt aci în adevăr antitetici, ca unii care se exclud, în timp ce al treilea termen (devenirea) este un concept superior, în care conceptele anterioare au fuzionat. www.digibuc.ro 379 INFLUENTA LUI HEGEL IN CULTURA ROMÂNĂ 15 . de corelaţie care este societatea, poporul şi guvernul îşi păstrează individualitatea lor, ceea ce nu se întâmplă în sintezele hege-liane, pentru teza şi antiteza premergătoare. Nici din acest punct de vedere aşa dar apropierea de Hegel nu este îndreptăţită. Dar nici chiar simplul răsunet terminologic pe care îl putem admite n’are nevoie de explicaţia atingerii nemijlocite cu isvorul hegelian. Este chiar mai probabil că înrâurirea s’a petrecut prin mijlocirea filosofului social P. I. Proudhon, cu care Eliade avusese unele legături în anii exilului său la Paris. Activitatea de ziarist a lui Eliade în Capitala Franţei îl dusese în adevăr şi prin redacţiile ziarelor lui Proudhon, « Le Peuple » şi « La Voix du Peuple » (1849—1850), unde îl vedem susţinând în câteva rânduri interesele Românilor 1). Cunoştinţa personală a directorului va fi trezit în mintea lui Eliade interesul pentru scrierile sale. Proudhon publicase de curând una din operele sale capitale, Systeme de contradictions eco-nomiques (1846), în care încercarea de a mijloci o soluţie între cele două mari teze ale economiei politice, între liberalism şi socialism, putuse sugera ideea unui adevărat echilibru între antiteze. Sinteza liberalismului cu socialismul era de fapt o aplicare a metodei dialectice. Karl Marx o recunoscuse în La Misere de la Pkilosophie, scrierea polemică îndreptată împotriva lui Proudhon, deşi deplângea în acelaşi timp falsa aplicaţie pe care o dădea gânditorul francez, punctului de vedere extras din cetirea operelor sale şi din contactul personal cu el2). De altfel, nu numai Karl Marx îşi putea atribui meritul relativ al acestei infiltraţii hegeliane. Karl Griin şi Bakunin aveau dreptul să-şi împartă responsabilitatea cu el 3). 9 Vd. G. Oprescu, L’activite de journaliste d’Eliade-Rădulescu pendant son exil ă Paris, în « Dacoromania », 1927. a) Vd. în această privinţă, Karl Marx, Misere de la pkilosophie. Reponse â la Pkilosophie de la Misere de M. Proudhon, Paris, 1896, Appendice I, p. 249: «Pendant mon săjour ă Paris, en 1844, j’entrai en relations personnelles avec Proudhon. Je rappele cette circonstance parce que, jusqu’ă un certain point, je suis responsable de sa « sophistication », mot qu’emploient Ies Anglais pour dăsigner la falsification d’une marchandise. Dans de longues discussions, souvent prologăes toute la nuit, je l’infestais de hăgălianisme, ă son grand prăjudice, puisque ne sachant pas l’alle-mand, il ne pouvait pas ătudier la chose ă fond. Ce que j’avais commencă, M. Karl Griin, aprăs mon expulsion de France, continua. Et encore ce professeur de philo-sophie allemande avait sur moi cet avantage de ne rien entendre ă ce qu’il enseignait ». 8) Cf. şi C. Bouglă, La Pkilosophie de Proudhonv 1911, p. 122. www.digibuc.ro i6 TUDOR VIANU 380 Influenţa lui Hegel în opera lui Proudhon apare astfel mai . presus de orice îndoială şi de aci ea poate să fi găsit calea către Eliade cu al său « echilibru între antiteze ». Cel dintâi cercetător care a stabilit această înrâurire a lui Proudhon a fost d-1 G. Oprescu într’un documentat studiu de literatură comparată consacrat influenţelor franceze în opera lui Eliade-Rădulescu 1). Titlul «Echilibru între antiteze, scrie d-1 G. Oprescu, îi vine direct dela Proudhon. încă în Discours sur la ceUbration du Dimanche (Besanşon 1839, ed. IV, Paris, 1:850) găsim că «l’harmonie est l’equilibre dans la diversite ». Ceva mai târziu Proudhon reia această idee si, sub influenta lui Hegel, o desvoltă şi o precizează. Este de notat că Proudhon n’a cunoscut direct opera lui Hegel. El nu ştia nemţeşte şi primele traduceri ale acestuia sunt posterioare Sistemei contradicţiilor economice. A cunoscut pe Hegel după explicaţiile unui elev al acestuia, Grun 2). Ideile filosofului german, aşa cum ele reeşeau din lămuririle lui Griin, sunt adoptate imediat de Proudhon, fuzionate cu ideea antinomiilor lui Kant şi aplicate la economia politică. Totul pe lume se prezintă ca un compus din doi termeni opuşi, teza şi antiteza, care tind să se distrugă reciproc şi care se rezolvă, se conciliază, se identifică, după cum spune în discursul făcut la curtea cu juri, la 29 Martie 1849 (Melanges, II, pg. 74, 177), într’un al treilea termen de ordin superior, sinteza. Acelaşi lucru va fi exprimat şi în La Philosophie du Progres (Bruxelles, 1853, pg. 98) câţiva ani mai târziu: «La Religion, comme l’etat, comme toutes Ies institutions humaines, se manifestent en une suite de termes essentiellement opposes et contradictoires. In Avant-Propos (ibid., pg. 14) zisese: «tout est opposition, ba-lancement, equilibre dans l’Univers. Această idee de echilibru a contrariilor, a antitezelor, va zice Eliade, şi nu a identificării, a rezolvirii lor, va fi reluată în De la justice dans la revolution et dans Veglise (Paris 1858). Iată origina titlului operii lui Eliade ». De altfel influenţa lui Proudhon asupra lui Eliade şi a Echilibrului între antiteze nu se produce numai în ce priveşte titlul şi 9 9 G. Oprescu, Eliade-Rădulescu ţi Franţa, « Dacoromania », III, 1923, p. 99 urm. a) După cum am arătat mai sus nu numai Griin, dar şi Karl Marx şi Bakunin au contribuit la iniţierea hegeliană a lui Proudhon. www.digibuc.ro 38i INFLUENTA LUI HEGEL IN CULTURA ROMÂNĂ 17 tema fundamentală a acestei lucrări. «Am putea zice chiar, scrie d-1 G. Oprescu, că umbra lui Proudhon pluteşte peste toată această carte»1). Chiar întinderea acestei influenţe constitue însă o nouă întărire a dovezii privitoare la origina temei principale a scrierii lui Eliade. Fără îndoială că nu putem merge mai aproape aci pe urma acestor numeroase ecouri, dar dacă adăugăm la cele arătate mai sus, faptul că Proudhon este adeseori citat de Eliade 2) şi proba oarecum materială a aflării operelor filosofului francez în biblioteca existentă încă a scriitorului român 3), nu încape îndoială că din frecventarea ideilor proudhoniene s’a aprins în mintea lui Eliade formula echilibrului între antiteze 4). Dacă se poate deci vorbi de o influenţă a lui Hegel asupra lui Eliade, lucrul nu e posibil în legătură cu vreo penetraţie a metodei dialectice în scrierile sale, pe care el de fapt na aplicat-o decât după litera, nu şi după spiritul său, cât mai de grabă în legătură cu acea orientare filosofic-istorică, din care se alimenta în vremea sa liberalismul întregei Europe 5). Dar şi primul răsunet terminologic şi a doua influenţă mai reală au trebuit să ocolească mai întâi prin mediul francez. *) O. cit., p. 98. a) Proudhon este citat de Eliade cu intenţii polemice în Biblicele (p. 73, cf. Echilibru, p. 300, cf. Oprescu, o. cit., p. 80), pentru a combate idea Divinităţii considerată ca * Răul » în lume, apoi în legătură cu formula celebră «la propridtd c’est le voi » (I. Eliade-Rădulescu, Biblioteca portativă, II, Diverse, p. 353, cf. Oprescu, o. cit., p. 116), în fine în legătură cu o nouă organizare a comerţului (Echilibru, p. 346, cf. Oprescu, o. cit., p. 121). De altfel d-1 G. Oprescu subliniază şi alte influenţe din Proudhon în opera lui Eliade, produse fără citarea numelui celui dintâiu. 8) Asupra bibliotecii lui Eliade, vd. G. Oprescu, o. cit., p. 64. {) Idea coborîtoare din Hegel a triadelor, devenise sub influenţa filosofului german, o adevărată obsesiune a epocii lui Eliade. D-1 G. Oprescu (o. cit., p. 69 urm.) aminteşte pe un adevărat maniac al triadei, pe Pierre Leroux, autorul operei De l’humanite, de son principe et de son avenir (I—II, 1840—45), un filosof umanitarist de o mare prolixitate care recunoştea pretutindeni triada, la fundamentul . religiei, în organizarea societăţii, etc. şi care din această pricină fusese poreclit « Le Trinitaire ». Deşi « Trinitarul» stârnise vehemenţa lui Proudhon (Oprescu, o. cit., p. 102), este posibil ca nebuloasele lui formule să fi vorbit spiritului înclinat către misticism al lui Eliade. Asupra lui Leroux alte informaţii în Uberweg-Heinze, Geschichte der Philosophie, voi. IV, 1902, p. 368. 5) Un răsunet hegelian în opera altui gânditor liberalist român, a lui N. Bălcescu, semnalează d-1 Ion Lupaş în Influenţa lui Hegel în scrisul lui N. Bălcescu şi M. Emi-nescu (« Universul », 7 Februarie 1932). Cartea I a scrierii lui Bălcescu, Românii sub Mihaiu Vodă Viteazul, cuprinde în adevăr identificarea de spirit hegelian a ideii de libertate cu ideea de Dumnezeu: «... Cei ce se luptă pentru libertate se luptă pentru Dumnezeu ». Motivul revine în expresia « înzeita libertate » şi în consideraţiile cuprinse în articolul Mersul revoluţiei în istoria Românilor, pe care N. Bălcescu îl publică în «România Viitoare», Paris, 1850. 22 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare, Seria III. Tom. VI. www.digibuc.ro IV. MIHAIL KOGĂLNICEANU Pentru a întâlni urmele unor înrâuriri hegeliane extrase din însăşi cunoaşterea isvoarelor originale sau cel puţin din atmosfera pe care acestea o degajau în patria filosofului, trebue să cercetăm opera scriitorilor români cari s’au format în Germania, în epoca în care învăţământul superior sau mişcarea ideilor generale erau încă dominate de marea lui figură. Cercetarea întâmpină aci o mărturie interesantă în schiţa autobiografică pe care şi-a făcut-o M. Kogălniceanu în Discursul rostit la jubileul de 25 ani ai Academiei 1). Evocarea Universităţii din Berlin, « a doua mea mumă », cum o numeşte Ko-gălniceanu, este de fapt aceea a unui mediu intelectual hegelian. Toţi profesorii de care îşi aminteşte, în această împrejurare festivă, bătrânul istoric şi bărbat politic, întreţineau în vremea lor o legătură oarecare cu sfera de idei a hegelianismului. Iată-1 mai întâi pe «Gans, profesor de dreptul natural, care era de o elocventă atât de mare, de un liberalism în idei atât de larg, încât din toate părţile Germaniei şi chiar din alte ţări, alergau cu miile studenţii, ca să-i asculte vorbirea şi elocvenţa sa, dulce ca o melodie; astfel încât a trebuit a se abate păreţii la două săli pentru a lărgi sala unde el predica ştiinţa tinerei generaţiuni germane ». Gans, de care bătrânul orator îsi aminteşte cu atâta fervoare si care trebue să fi vor> > .... * bit cu multă putere minţii şi inimii tânărului său student de altădată, era însă unul dintre savanţii, cari au contribuit mai mult la orientarea ştiinţei dreptului prin nouile idei ale hegelianismului. Opera sa principală, Das Erbrecht in weltgeschichtlicher *) Vd. M. Kogălniceanu, Opere, comentate de N. Cartojan, ed. « Scrisul Românesc », p. 105 urm. www.digibuc.ro 3»3 INFLUENTA LUI HEGEL IN CULTURA ROMÂNĂ 19 Entzvicklung, 4 voi., 1824—1835, este o încercare de aplicare a categoriilor hegeliane în studiul desvoltării universale a dreptului succesoral. Situaţia sa de hegelian emerit îl indica pe Gans de a prelua editarea operelor de filosofie juridică şi istorică ale lui Hegel şi astfel în ediţia operelor complete care încep a se publica îndată după moartea filosofului, fostul profesor al lui Kogălniceanu este acela pe care îl vedem îngrijind importantele volume VIII şi IX, Grundlinien der Philosophie des Rechts oder Naturrecht und Staatszvissenschaft im Grundrisse (1833) şi Vorlesungen iiber die Philosophie der Geschichte (1837). Liberalismul atât de larg, pe care îl profesa în cursul său profesorul Gans şi de care îşi aminteşte acum fostul său auditor, devenit el însuşi unul din promotorii liberalismului în România, era fără îndoială acela al lui Hegel 1). Tot astfel Leopold von Ranke, marele istoric german, profesa nişte idei foarte înrudite cu ale lui Hegel, deşi într’o împrejurare anumită el a tăgăduit în ce-1 priveşte influenţa directă a filosofului. Totuşi, în strânsă legătură cu Hegel, Ranke admitea că ideile mişcă vieata istorică a oamenilor. Rămânând > i multă vreme în umbră, ele aşteaptă epoca cea mai potrivită pentru realizarea lor, când asociindu-şi energia unor mari şi puternice personalităţi, isbutesc să cucerească lumea pentru ele a). Această concepţie în acelaşi timp idealistă şi individualistă a istoriei, oricare ar fi fost geneza ei, se revărsa în albia hegelianismului şi sprijinea tendinţele care se degajau din învăţătura filosofului. i Cât despre Savigny, învăţatul romanist al Universităţii din Berlin era departe de a fi un hegelian, prin împotrivirea sa fată de marile construcţii sistematice. In vastele sale lucrări > f consacrate materiei posesiunii şi obligaţiilor, dreptului roman *) Vd. în acelaşi sens N. Iorga, Mihail Kogălniceanu, Scriitorul, Omul politic şi Românul, ed. Fund. I. V. Socec, p. io: «Murise Schleiermacher, un reformator filosofic al religiei reformate, şi din Hegel, care-şi isprăvise abia zilele, nu rămăsese decât imensa influenţă care străbătea vieaţa naţională în toate ramurile ei. Şi Kogălniceanu, care-şi aduce aminte şi de lecţiile de drept ale unui Gans, ale unui Savigny ■— un adevărat creator — fu străbătut de acel spirit, în antagonism hotărît cu vechile doctrine prusiene ». a) Asupra ideilor lui L. v. Ranke, vd. Paul Barth, Die Philosophie der Geschichte als Soziologie, I. Teii, 1897, p. 275. 2a* www.digibuc.ro 20 TUDOR VIANU 384 în evul-mediu şi în perioada contemporană, metoda de interpretare filologică a textelor se opune spiritului marilor sinteze romantice, propagate de Hegel şi de şcoala sa. Jurist şi nu filosof, Savigny contribue totuşi ca nimeni altul la orientarea generală a ştiinţei dreptului în vremea sa, când la propunerea lui Thibaut J) de a se da un cod civil comun întregii Germanii, răspunde cu mica scriere epocală Vom Berufe unserer Zeit fur Gesetzgebung und Rechtswissenschaft (1815), în care se arată că legislaţia unei ţări nu poate fi opera abstractă a unor jurişti savanţi, ci produsul spontan al devenirii istorice. « Dreptul, spune Savigny, nu este un produs al arbritrarului, ci unul al întregului trecut al naţiunii; el nu se formează într’un mod întâmplător, ci într’unul natural. Dreptul trebue să fie astfel precum este şi nu altfel; el este adică rezultatul necesar al organizaţiei interne a naţiunii şi a istoriei sale. Fiecare epocă are îndatorirea să-şi desfăşoare activitatea sa specială întru cuprinderea, întinerirea şi reînsufleţirea acestei materii date *. Nu este nevoie să insistăm asupra înrudirii acestor idei cu acelea pe care le va profesa Hegel ceva mai târziu în operele consacrate filosof iei dreptului2). Tendinţele lor decurg în acest moment paralele şi se caracterizează deopotrivă ca nişte manifestări ale istorismului activ în prima jumătate a veacului trecut3). Este însă locul să observăm că dacă istorismul juridic a pătruns în cultura românească, împrejurarea a devenit posibilă prin acest fost student al lui Savigny, care în renumitul Discurs asupra îmbunătăţirii soartei ţăranilor (1862), avea ocazia să-i dea o frumoasă aplicaţie. Discursul lui Kogălniceanu caută în adevăr a dovedi că proiectul de împroprietărirea ţăranilor se poate justifica prin *) In lucrarea Ober die Nottoendigkeit eines allgemeinen biirgerlichen Rechts fiir Deutschland, 1814. a) Cu toată apropierea de idei între Hegel şi Savigny în ce priveşte fundamentul istoric şi naţional al dreptului, o deosebire există cu toate acestea între ei. Astfel, Hegel în Grundlinien der Philosophie des Rechts, § an, se ridică împotriva interdicţiei de codificare pe care o pronunţase Savigny în memoriul său, caracterizând-o drept o adevărată insultă naţională. Căci nu e vorba, observă Hegel, de a produce un sistem nou de legi, ci de a stabili şi aplica « conţinutul legislativ actual » (o. cit,, ed. Meiner, p. 171). s) Asupra apropierii între Savigny şi Hegel vd. interesante consideraţii în K. Joel, Wandlungen der Weltanschauung, voi. II, Tiibingen, 1930, p. 427—428. www.digibuc.ro 385 INFLUENTA lui hegel in cultura română 21 antecedentele istorice ale proprietăţii la români. Kogălniceanu nu osteneşte a repeta că proprietatea funciară a românilor nu este prin originile ei istorice şi nu trebue deci să rămână proprietatea absolută a apusenilor, că de fapt, «marginile proprietăţii funciare au variat pururi după secoli, după ţări şi după legi», că «proprietatea teritorială a noastră este mărginită, este supusă la legi, la condiţiuni altele decât acele la care este supusă proprietatea în occidentul Europei» 1). Astfel de argumente presupuneau deopotrivă principiul şcoalei istorice în drept pe care Kogălniceanu l-a putut extrage din învăţământul lui Savigny, dar şi al altora dintre profesorii săi hege-liani, şi anume că opera legislativă trebue să se adapteze la realitatea istorică a societăţii pe care pretinde a o guverna. Atmosfera hegeliană a Universităţii din Berlin n’a rămas astfel fără răsunet asupra îndrumării ideilor politice ale lui Kogălniceanu. De asemeni şcoala istorică în drept, desvoltată în conexiune cu hegelianismul, pare a fi avut influenţa sa asupra reformei ţărăneşti pe care Kogălniceanu a preconizat-o şi realizat-o. *) *) M. Kogălniceanu, o. cit., p. 192. www.digibuc.ro V. TITU MAIORESCU Am stabilit mai sus în legătură cu distincţia lui Maiorescu între « adevăr » şi « frumos », unul din isvoarele hegeliane ale cugetării sale. Este timpul a completa acum expunerea, scoţând în evidenţă legăturile cu mult mai numeroase pe care le întreţinuse Maiorescu cu ideile hegeliane ale timpului său şi răsunetul cu mult mai întins pe care acestea par a-1 fi avut asupra gândirii sale. In 1858, când Maiorescu ajunge la Universitatea din Berlin, influenţa hegeliană era încă vie, deşi atenuată. Printre profesorii cari o reprezentau şi cu cari Maiorescu se leagă mai strâns, trebue trecut în primul rând Cari Ludwig Michelet (1801—1893), autorul unei variate opere de morală, filosofie religioasă şi filosofie a dreptului, redactor al revistei hegeliane «Der Gedanke» şi Karl Werder (1806 până la 1893) autorul unei logice, concepută ca un comentar şi o întregire a logicei lui Hegel (Logik, als Commentar und Ergănzung zu Hegels Wissenschaft der Logik, I. Abth., Berlin 1841). Intr’o scrisoare pe care Maiorescu a adresat-o în 1906 d-lui I. Petrovicix) ni se arată cum Werder, hegelian sdrun-cinat în credinţa sa, sfătueşte pe tânărul său student român să se ocupe cu Schopenhauer, vechiul adversar neîmpăcat al lui Hegel, descoperit acum de curând de către lumea filosofică. Prin Schopenhauer, studiosul român putea găsi calea către « Critica raţiunii pure » a lui Kant, « un isvor ce ar trebui din nou desfundat». Sfatul lui Karl Werder a fost ascultat mai târziu, de Maiorescu. Influenţa lui Schopenhauer asupra criticului român, în discuţii de pildă ca acelea purtate cu Gherea asupra «impersonalităţii în artă », este absolut notorie. Filosof ia lui Kant a *) *) I. Petrovici, Titu Maiorescu, Bucureşti, 1933, p. 160. www.digibuc.ro 387 INFLUENTA lui hegel in cultura română 23 deveniţ de asemeni una din piesele principale ale învăţământului împărtăşit de Maiorescu x). Iniţierea hegeliană a anilor studenţiei nu va fi fost însă nici ea zadarnică si deocamdată, două manifestări literare ale tinereţii lui Maiorescu ne permit a completa şi preciza ideile noastre în această privinţă. Una din ele este scrierea pe care o publică Maiorescu în 1861, la Berlin, sub titlul Einiges Phihsopkische in geniein-fasslicher Form. Această concisă lucrare, puţin originală, dar foarte interesantă pentru cine studiază formaţia ideilor lui Maiorescu, cuprinde mai multe capitole psihologice, pe baza cărora ajunge a stabili unele concluzii privind morala şi filosof ia religiei. Două înrâuriri se încrucişează în această operă de tinereţe. Fundamentul psihologic este împrumutat dela Herbart, în timp ce concluziile de morală şi filosofia religiei sunt orientate de Feuerbach. Ludwig Feuerbach este însă unul din reprezentanţii cei mai de seamă ai aşa numitei «stânge hegeliane ». Hegel făcuse să atârne întreaga cultură omenească, toate formele pe care aceasta le îmbracă, de desvoltarea conştiinţei omeneşti. Pe această bază nu se putea oare ajunge la concluzia că însăşi idea de Dumnezeu şi de Suflet nemuritor, concepute de filosofia tradiţională ca nişte realităţi autonome, nu sunt decât produsele individualităţii noastre mărginite şi trecătoare ? Hegel n’a tras niciodată aceste concluzii. Le-a tras însă Feuerbach, în opere celebre ca Das Wesen des Christen-tums (1841), Das Wesen der Religion (1851), Die Unsterblich-keitsfrage vom Standpunkte der Anthropologie (1846). Pentru Feurbach, Dumnezeu este o proiecţie a aspiraţiilor ideale ale conştiinţei omeneşti. Vieata de dincolo a sufletului nu este J » > > decât viziunea idealizată a singurei vieţi cu putinţă, a vieţii de aci. Feurbach doreşte deci să elimine vechea discrepanţă dintre dincolo şi dincoace, să înfrângă orice transcendenţă, pentru a netezi oamenilor treziţi în fine la conştiinţa menirii lor, calea către prelucrarea şi perfecţionarea adevăratei lor existenţe, a singurei existenţe cu putinţă. *) *) I. Petrovici, Kant şi cugetarea românească, în voi. « Studii istorico-filosofice *, Bucureşti, 1929. www.digibuc.ro 24 TUDOR VIANU 388 Astfel de idei revin acum şi sub pana lui Maiorescu. « Dumnezeu nu este altceva, scrie acesta, decât umanitatea abstractizată; conceptul Dumnezeirii nu e decât conceptul umanităţii»1). Şi în altă parte: «Din toate cele de mai sus rezultă că Dumnezeu pe care unii vor să-l înţeleagă ca pe o fiinţă suprapământeană, nu este decât una exclusiv umană. El este nobil în cei nobili, curat în cei curaţi, obscur si intolerant în credincioşii eretizaţi. Conceptul său progresiv este măsura civilizaţiei omenirii; căci el este reflexul celui mai bun si mai clar spirit al acesteia; el e nemuritor pentrucă omenirea e nemuritoare, pentrucă conceptul trăeşte într’o tinereţe eternă, fără bătrâneţe, stâlp nesguduit pe care se poate clădi un loc de refugiu pentru reprezentările noastre uşuratece şi trecătoare »2). Tot astfel, în acord cu Feuerbach, ruinarea gândului despre nemurirea sufletului, strămutarea hotărîtă în imanenţă, i se pare lui Maiorescu o condiţie a progresului moral. « Oamenii îşi fac o reprezentare fundamental greşită, scrie Maiorescu, când socotesc că lipsa credinţei în nemurire, lasă în suflete un gol sau chiar că îi mână către imoralitate. Tocmai pentrucă nemurirea lipseşte, vieaţa muritoare dobândeşte mai mult conţinut; tocmai pentrucă nu mai există o altă vieaţă, trebue să o întrebuinţăm bine pe aceasta; tocmai fiindcă după moarte nu există nici răsplată nici pedeapsă, trebue să facem binele pentru el însuşi şi să ocolim răul pentrucă este rău. Aceasta este enorma importanţă morală a tăgăduirii nemuririi»3). Prin aceste concluzii în spiritul lui Feuerbach, Maiorescu putea găsi drumul către filosofia idealismului absolut a lui Hegel. In realitate drumul fusese găsit mai înainte şi o altă manifestare a tinereţii lui Maiorescu ne pune într’un contact direct şi absolut probant cu isvorul hegelian al ideilor sale estetice. In 1861 când apare Etniges Philosophische, Maiorescu este solicitat să tină la Berlin o conferinţă în folosul unui fond > > destinat ridicării unui monument lui Lessing4). Conferinţa *) 1) Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form, Berlin, 1861, p. 154. *) O. cit., p. 170. a) O. cit., p. 185. *) Vd. Soveja (S. Mehedinţi), Ti tu Maiorescu, în voi. Primăvara literară, Bucureşti, 1914, p. 141. • www.digibuc.ro 389 INFLUENTA LUI HEGEL IN CULTURA ROMÂNĂ 25 tratând despre «Vechia tragedie franceză şi muzica lui Wag-ner » a fost repetată apoi la Paris în « Cercle des Societes sa-vantes » şi la «Philosophische Gesellschaft», societatea ber-lineză de studii hegeliane de sub conducerea lui C. L. Mi-chelet, în care Maiorescu este în aceeaşi vreme cooptat cu un alt român, Prinţul G. Sturza 1). Textul rezumativ al acestei comunicări, împreună cu discuţiile care i-au urmat, a fost publicat în organul societăţii, « Der Gedanke » (t. II, p. 112 urm.). Pentrucă acest text a devenit astăzi foarte rar şi pen-trucă el prezintă o deosebită însemnătate pentru cine studiază formaţia personalităţii lui Maiorescu, am crezut nimerit a-1 publica, împreună cu traducerea lui românească, în Anexele acestei lucrări. Cercul în faţa căruia îşi repetă Maiorescu conferinţa este compus din hegeliani de strictă observanţă. Printre vorbitorii cari iau parte la discuţie întâlnim pe Michelet însuşi, despre care a fost vorba mai sus, pe Adolf Lasson, care de atunci avea să cucerească un loc de frunte în propagarea ideilor lui Hegel, pe Max Schasler, estetician hegelian şi autorul renumitei Kritische Geschichte der Aesihetik (1871—1872), pe Frie-drich-August Maercker, care semnase cu aproape douăzeci de ani mai înainte opera de spirit hegelian Die Willensfreiheit im Staatsverbande (1845), pe italianul Pasquale d’Ercole, care trebuia să devină unul din factorii transplantării hegelianismului în Italia. Cu excepţiunea unui oarecare Foerster, în care s’ar putea recunoaşte totuşi pe colaboratorul lui Ludwig Baumann în publicarea volumelor XVI şi XVII din prima ediţie a operelor complete ale lui Hegel, nu este unul din contrazicătorii lui Maiorescu, al cărui nume să nu se fi împletit cu soarta hegelianismului în secolul trecut. In faţa unei astfel de asistenţe, fundamentele hegeliane ale comunicării trebuiau bine controlate. Maiorescu porneşte în adevăr dela definiţia hegeliană a frumosului ca «deplina *) Der Gedanke, II, p. 75, Prinţul Sturza, despre care se vorbeşte, nu poate fi altul decât Grigore Sturza, fiul lui Mihai Sturza, Domnul Moldovei, fostul coleg al lui Kogălniceanu la Lun&ville şi Berlin şi autorul de mai târziu al operei Les lois jondamentales de VUrdvers, Paris, 1891. Această operă păstrează amintirea terminologiei hegeliane, ca una care vorbeşte despre « Ideea absolută », pe care o concepe însă în sens ştiinţific drept « ansamblul legilor spaţiale ». www.digibuc.ro 26 TUDOR VIANU 390 pătrundere a ideii cu aparenţa sensibilă », o definiţie pe care am văzut-o apoi apărând în studiul critic dela 1867. Echilibrul momentelor constitutive ale frumosului este compromis pe de o parte în cazul «sublimului», care marchează o pre-ponderanţă a momentului ideal sau logic, pe de altă parte în cazul «fermecătorului >>, cu preponderanţa momentului sensibil. Primul caz este al tragediei lui Corneille şi al muzicei lui Wagner, în care momentul logic al armoniei covârşeşte pe acel sensibil al melodiei, preponderant în muzica italiană. Intre Corneille şi Wagner se putea face astfel o legătură destul de neaşteptată, dar capabilă să orienteze spiritele în discuţiile pasionate pe care muzica lui Wagner, «muzica viitorului» cum se spunea pe atunci, le trezea printre spiritele contemporane. Discuţiile care urmară relevă patru puncte în comunicarea lui Maiorescu: 1. caracterizarea tragediei; 2. comparaţia muzicei italiene cu muzica lui Wagner; 3. opoziţia dintre «sublim» şi «fermecător»; 4. semnificaţia momentului «ideal» sau « logic » în constituţia frumosului. In ce priveşte caracterizarea tragediei franceze, se ridică Michelet pentru a susţine că preponderanţa factorului ideal în sufletul eroilor cornelieni nu este exclusivă şi nu este obţinută fără nicio luptă cu tendinţele şi înclinaţiile sensibile, adică cu pasiunile. Prezenţa colisiunii tragice în sufletul eroilor cornelieni satisface deci condiţia necesară a frumosului. împrejurarea o contestă însă la urmă Maiorescu invocând nu numai cazul tragediei Horace, pe care o folosise dela început în argumentarea sa, dar şi prefaţa teoretică la Nicomede. Comparaţia muzicii italiene cu muzica lui Wagner o ratifică d’Ercole, dar nu şi preţuirea cu rezerve a celei dintâi. Este adevărat că muzica italiană se caracterizează prin pre-cumpănirea melodicului, dar împrejurarea stă în firea lucrurilor, deoarece melodia este vestmântul cel mai potrivit al afectelor pe care muzica doreşte să le exprime. Foerster adaugă într’acestea că vechea muzică italiană religioasă a găsit armonia şi că deci melodia nu este domeniul ei exclusiv. Maiorescu lasă fără răspuns obiecţia lui d’Ercole, dar observă că desvoltările sale n’au avut în vedere decât muzica italienească mai nouă. www.digibuc.ro 39i INFLUENTA LUI HEGEL IN CULTURA ROMÂNĂ 27 Cât despre remarca lui Schasler că definiţiile pe care vorbitorul le propusese pentru «sublim» şi «frumos», sunt capabile să se înlocuiască una prin alta, Maiorescu are ocazia s’o respingă cu mult succes. Nu este de loc adevărat aşa dar că sublimul arhitectural ar rezulta din exagerarea dimensiunii materiale şi ar fi de o calitate sensibilă şi nu ideală, după cum se afirmase. Dimensiunea colosală are tocmai rolul de a oferi spiritului prilejul de a se concepe superior materiei şi prin urmare pe acela de a releva factorul ideal în noi. Referinţa la teoria kantiană a sublimului este aci evidentă şi este chiar de mirare cum un cunoscător atât de expert al doctrinelor de estetică, cum era fără îndoială Schasler, n’a prevăzut obiecţia. In sfârşit, în legătură cu lunga şi prolixa intervenţie a lui Adolf Lasson, Maiorescu scoate în evidenţă pe de o parte încercarea terminologică inutilă de a înlocui perechea de concepte: ideal-material, cu aceea a termenilor: subiectiv-obiec-tiv, o încercare absolut irelevantă cât priveşte fondul lucrurilor, ba chiar creatoare de confuzii, după cum o dovedea cazul recent al unui istoric literar. Pe de altă parte, mărginirea «logicului» în artă, la partea ei tehnică, ar fi dat dreptate tezei estetice formaliste, pentru care frumosul se con-stitue din simple raporturi formale, capabile a fi stăpânite prin procedee tehnice. Se ştie însă care a fost în veacul trecut gradul de încordare între formalismul herbartian şi idealismul hegelian. O obiecţie ca a lui Maiorescu, în faţa unei asistenţe stăpânite de un spirit ca acela evocat mai sus, era deci menită să găsească aprobarea cea mai călduroasă. Maiorescu nu mai avea deci nevoie să-si întărească triumful său, asociindu-si părerea pe care Schasler o opusese lui Lasson şi după care «logicul» în artă, departe de a se mărgini la tehnic, este mai degrabă o forţă plastică embrionară. Interesantul text pe care l-am analizat constitue o dovadă deplină a iniţierii hegeliane care stă la baza ideilor estetice ale lui Maiorescu. Acest text nu este însă complet. Maiorescu suprimase din el un întreg pasaj, despre care face aluzie nota care îl însoţeşte şi în care se vorbea despre « complexul social al acestor fenomene artistice ». Aceste consideraţii ar fi fost www.digibuc.ro 28 TUDOR VIANU 392 pentru totdeauna pierdute, dacă o dare de seamă asupra conferinţei la prima ei debitare în Berlin, apărută în «Der Ge-danke » (I, p. 250) nu ne-ar fi păstrat o indicaţie. Iată această scurtă dare de seamă, în traducere românească: « D-l Profesor Maiorescu a vorbit în ziua de 10 Martie asupra vechei tragedii franceze şi muzica viitorului a lui R. Wagner, pe care cu multă dibăcie o puse în legătură cu Lessing, în beneficiul monumentului căruia conferinţa sa avu loc. După cum francezii sunt ideologii propriu zişi şi în această calitate au solicitat desvoltarea istoriei universale, dar în acelaşi timp s’au aruncat sau în extremitatea realităţii practice şi comune sau în entuziasmul idealurilor vide ale intelectului, pe când germanii au năzuit pururi către realizarea idealurilor lor, tot astfel eroilor vechei tragedii franceze, de pildă unui Horace al lui Corneille, le lipseşte pathosul, ca unii cari se mulţumesc numai cu exprimarea principiilor lor abstracte, cu o goală declamaţie verbală, după cum a numit-o Schiller. Intorcându-se apoi către muzica lui Wagner, conferenţiarul observă că aceasta scoate în evidenţă armonia în paguba melodiei, sublimul în paguba frumosului. Când aceasta se întâmplă, lucrurile stau mai rău pentru muzică, decât pentru societate. Căci dacă ne gândim că peste artă stă domeniul pur spiritual al ştiinţei, atunci atât vechea tragedie a lui Corneille cât şi muzica lui Wagner au pregătit societatea viitorului, în care vorbitorul compară pe fiecare om cu o lampă pusă într'o sală întunecoasă şi pe care aceasta o luminează. Tot astfel razele cugetării intime luminează întreaga lume şi această strălucitoare lumină a minţii se leagă totdeauna cu epoce de începuturi, ca acelea cărora le-a deschis drum critica lui Lessing. întovărăşim pe d-l Maiorescu, cu cele mai bune urări ale noastre, către frumoasa sa patrie sudică, în care se pregăteşte să răspândească cunoştinţa filosofici apusului civilizat, pentru a o face să ne revie de acolo mai însufleţită». Analizând această dare de seamă întâmpinăm două idei, pe care textul rezumativ al conferinţii aşa cum îl publicase Maiorescu însuşi, nu le cuprinde. Mai întâi, analogia dintre spiritul revoluţionar francez şi spiritul vechei tragedii clasice, a unui Corneille de pildă. De o parte şi de alta aceeaşi înclinaţie către abstracţiune, acelaşi raţionalism, care lipseşte www.digibuc.ro 393 influenta lui hegel in cultura română 29 acţiunea politică de terenul practic al realizărilor şi suprimă din zugrăvirea caracterului moral al eroilor tragici ori ce patetism, aspectul oricărei lupte cu înclinaţiile materiale, cu pasiunile sufletului. Fără îndoială însă că în felul acesta gândirea politică devine mai puţin operantă şi psihologia eroilor tragici mai puţin convingătoare. A doua idee nouă pe care o aduce darea de seamă corectează dintr’un anumit punct de vedere asprimea cu care fusese judecat mai înainte raţionalismul artei unui Corneille şi Wagner. Căutând să pătrundem înţelesul explicaţiilor la care se face trimitere, socotim a-1 putea restitui în felul următor: Fără îndoială că raţionalismul este păgubitor pentru artă, căci arta trebue să reprezinte sinteza ideii cu sensibilitatea. Când însă această sinteză este dizolvată, conţinutul ideal al artei se con-stitue ca un obiect al cunoştinţei filosofice. Desfăşurată din ti t scutecele sensibilităţii, arta raţionalistă reprezintă un progres pentru cunoştinţă şi deci un avantaj în raport cu mişcarea ascensională a vieţii sociale către scopurile de îmbogăţire a conţinutului ei ideal. Artiştii raţionalişti ar înfăţişa ca atare ) t i t it o scădere întrucât priveşte arta, dar o înaintare către ţintele societăţii viitoare, pe care ei o pregătesc în acest fel. Să adăugăm acum că ambele idei noui ale dării de seamă sunt hegeliane prin excelenţă. Pentru a începe cu cea din urmă, iată în adevăr că ea nu poate fi deplin înţeleasă decât punând-o în raport cu acea schemă generală a filosofiei hegeliane, despre care a fost vorba şi mai sus. Pentru Hegel, arta şi filosofia au acelaşi conţinut, ideea, dar pe când una exprimă ideea în material sensibil, cealaltă o exprimă prin mijlocul mai adecuat al conceptului. Considerând însă că, pentru Hegel, scopul vieţii istorice este realizarea ideii prin cunoştinţa cea mai adecuată despre sine, se înţelege că în ierarhia valorilor, filosofia este superioară artei. Această afirmaţie este una din cele mai semnificative în sistemul lui Hegel. Acestei afirmaţii îi va fi. dat aplicare Maiorescu, precizând, după cum ne transmite darea de seamă, că «peste artă stă domeniul pur spiritual al ştiinţei». Tot în legătură cu această vedere, putea acorda Maiorescu artei raţionaliste un sens favorabil în raport cu scopurile viitoare ale societăţii. Numai www.digibuc.ro 3° TUDOR vianu 394 cu aceste referiri hegeliane ne putem lămuri întregul înţeles al desvoltărilor amintite mai sus. Tot astfel, condamnarea mentalităţii raţionaliste franceze, creatoarea marei revoluţii, ca un entuziasm pentru «idealurile vide ale inteligenţii », căruia i se putea opune năzuinţa germană de a realiza practic, era de asemeni un motiv tipic al hegelianismului. Filosofia istoriei a lui Hegel cuprinde în adevăr, după recunoaşterea importanţei ei epocale, o critică a revoluţiei franceze, inspirată din acea « filosofie, care nu este decât cugetare abstractă şi nu înţelegere concretă a adevărului absolut» x). In această din urmă direcţie întrevede dimpotrivă Hegel sensul contribuţiei germane în istoria universală. învăţătura lui Hegel a inspirat deci expunerea lui Maiorescu şi în această privinţă. Maiorescu n’a folosit de altfel aceste îndrumări numai în amintita manifestare izolată a tinereţii sale. Critica pe care el o aplică mai târziu, în epoca maturităţii, civilizaţiei româneşti se resimte de vechiul său contact cu hegelianismul. Atitudinea împotriva raţionalismului politic, în sensul revoluţiei franceze, dublată de preocuparea de a nu pierde niciodată de sub picioare terenul realităţilor concrete, caracterizează tot timpul critica maioresciană. Civilizaţia românească modernă era pentru Maiorescu produsul unei adaptări la izvoarele revoluţionarismului francez. « Cufundată până la începutul secolului XIX în barbaria orientală, scrie el, societatea română pe la 1820 începe a se trezi din letargia ei, apucată abia atunci de mişcarea contagioasă, prin care ideile revoluţiunii franceze au străbătut până în extremităţile geografice ale Europei»2). Dar *) Hegel, Vorlesungen iiber die Philosophie der Geschichte, ed. Reclam, p. 551. In acelaşi loc desvoltă Hegel motivele care îl fac să se opună raţionalismului revoluţionar. Astfel îi impută el mai întâi greşeala de a fi dat întreaga putere publică în mânile puterii legiuitoare. A face legi bune, conforme raţiunii, nu poate înlocui însă nevoia unei bune administraţii. Raţionalismul care invoacă necontenit virtutea, s’a servit apoi de cumplita armă a teroarei, căci raţiunea este despotică. Raţionalismul în fine, afirmând prezenţa raţiunii autonome în fiecare cetăţean, determină un ato-mism social potrivnic oricărei încercări de organizare colectivă. Acelaşi atomism favorizează apoi spiritul de opoziţie care anulează orice consecvenţă în munca guvernelor. Raţionalismul revoluţionar este astfel, după Hegel, pricina unor numeroase neajunsuri. 2) T. Maiorescu, In contra direcţiei de astăzi în cultura română, 1868, Critice, I, p. 147- www.digibuc.ro 395 INFLUENTA LUI HEGEL IN CULTURA ROMÂNA 31 acest contact cu ideile revoluţiei franceze, pătrunsese mentalitatea românească cu un raţionalism inoperant, cu o seamă de năzuinţe abstracte cărora legătura cu împrejurările concrete şi reale ale ţării le lipsea cu desăvârşire. Criticând deci lipsa de « concepţie reală » a oamenilor dela 1848, « amalgamul lor de idei nebuloase », imitate după « broşurile fraseologilor din alte ţări» -1), Maiorescu făcea să funcţioneze unul din criteriile cu care îl putuse înzestra acea cunoştinţă a filosofiei hegeliane a istoriei, despre care ne documentează amintita sa conferinţă din tinereţe. j j Una din urmările cele mai caracteristice ale mentalităţii > sociale raţionaliste este fără îndoială înzestrarea unui popor pe cale legislativă, cu instituţii care nu corespund împrejurărilor istorice ale vieţii sale şi geniului său. In Filosof ia istoriei, Hegel criticase în revoluţia franceză preponderenţa care se dăduse puterii legislative 2). Hegel a dat de altfel o variată aplicaţie acestei vederi. Căutând însă un loc în care principiul este formulat cu mai multă forţă, îl găsim în Filosofia dreptului, în legătură cu acea instituţie fundamentală a popoarelor, care este constituţia lor. In această privinţă Hegel formulează în termeni răspicaţi principiul: «întrucât spiritul, scrie Hegel, este în realitate ceeace el se cunoaşte a fi şi întrucât Statul, ca spirit al unui popor, este legea care pătrunde suma tuturor relaţiilor sale de viată, moralitatea si conştiinţa indivizilor cari îl compun, urmează că constituţia unui popor anumit atârnă de particularităţile şi formaţia conştiinţei sale de sine. In acesta stă libertatea sa subiectivă si odată cu ea realitatea conştiinţei ) ti sale. A voi să dai apriori unui popor o constituţie care, prin conţinutul ei, ar putea fi mai mult sau mai puţin raţională, înseamnă a trece cu vederea tocmai momentul prin care o constituţie este ceva mai mult decât un simplu obiect al cugetării (Gedankending). Orice popor are deci constituţia care i se potriveşte şi care îi aparţine»3). Un astfel de principiu îşi putea găsi aplicaţia sa utilă şi în împrejurările româneşti cărora Maiorescu le opunea oglinda conştiinţei sale critice. *) T. Maiorescu, Discursuri parlmentare, voi. I, Introducere, pp. 45—46. z) Hegel, o. cit., p. 555. 3) Hegel, Philosophie des Rechts, § 274, ed. Meiner, p. 225. www.digibuc.ro 32 TUDOR VIANU 396 In 1868, adică puţin ani după ce Maiorescu se înapoiase dela studiile sale în străinătate, problema Constituţiei era încă vie în Statul român. Cu doi ani mai înainte, România primise noua ei Constituţie, al cărei «prematur liberalism» *), Maiorescu nu se opreşte a-1 remarca. In acelaşi timp, anumite cercuri influente în societatea intelectuală ieşeană agitau ideile defunctului profesor Simion Bamuţiu, care propusese adoptarea vechiului drept public al Romanilor. Ciudata doctrină era unul din ultimele valuri ale latinismului ardelenesc în forma unei aplicaţii politice şi juridice. Ea întâmpină rezistenţa lui Maiorescu, întocmai ca ruda ei apropiată care era latinismul linguistic. Mica scriere polemică îndreptată Contra Şcoalei Bamuţiu face parte din primele succese ale tânărului profesor ieşean. Absurditatea ideii de a voi să adopţi sistemul juridic al unui popor de care te despart două milenii de viaţă istorică deosebită, apărea cu atât mai evidentă cu cât însuşi modelul propus este arătat că stătuse sub legea devenirii istorice. Ce moment anumit din mişcarea de transformare a dreptului roman ni se propune spre imitaţie ? Dar chiar admiţând că precizarea este posibilă, este oare sigur că introducerea dreptului roman poate să provoace acea îmbunătăţire a soartei poporului nostru, predicată de apostolul latinist ? întrebarea îi permitea lui Maiorescu să formuleze unele consideraţii cu privire la valoarea constituţiilor impuse prin voinţa abstractă a legiuitorilor, într’un spirit care aminteşte de aproape ideile lui Hegel înfăţişate mai sus. «Faceţi întâiu pe poporul român mai cult şi mai activ, scrie Maiorescu, daţi-i prin şcoli bune şi prin o bună desvoltare economică lumina şi independenţa de caracter a adevăratului cetăţean şi apoi forma juridică, după care îşi va întocmi el relaţiunile sale publice şi private, va veni dela sine si va fi acomodat stării sale de cultură. Dar , > nu începeţi cu regulamentare administrativă şi cu constituţie, căci de când e lumea nu s’a regenerat niciun popor prin legi şi guvern: ci legile şi guvernele au fost numai expresia incidentală, rezultatul extern al culturii interioare a unui popor şi a aştepta cultura dela jurisprudenţă şi dela guvern, vrea *) Titu Maiorescu, Discursuri parlamentare, I, Introducere, p. 12. www.digibuc.ro 397 INFLUENŢA LUI HEGEL IN CULTURA ROMÂNĂ 33 să zică a răsturna ordinea naturală, a introduce spiritul centralizării şi patronajului guvernamental, a lua cetăţeanului încrederea în sine însuşi, acel preţios selfgovernment care el singur plăteşte mai mult decât toate codificaţiile publice şi private şi care este unica bază solidă a adevăratei democraţii » 1). Anul în care publică Maiorescu scrierea Contra Şcoalei Bar-nuţiu este şi acela în care lansează el răsunătoarea formulă a formelor fără fond. Critica formelor fără fond este extinderea şi generalizarea criticei pe care o aplicase Maiorescu improvizaţiilor juridice ale generaţiei sale. Căci nu numai o constituţie neadecuată la «cultura interioară» a poporului i se desvălue asprului critic al timpului său, dar şi «o academie osândită să existe fără stiintă, o asociatiune fără spirit de societate, o pinacotecă fără artă şi o şcoală fără instrucţiune bună»2), tot atâtea forme izbite de nedem-nitate şi pe cale de a se face dispreţuite şi imposibile, chiar atunci când desvoltarea fondului corespunzător le-ar reclama ca utile. Când în sfârşit în 1876, Maiorescu ajunge în fruntea departamentului Instrucţiunii Publice, va încerca el să sporească numărul instituţiilor neadecuate la realitatea vieţii noastre publice, adâncind neajunsul pe care ştiuse să-l divulge cu atâta putere ? Larga reformă şcolară pe care o aduce Maiorescu în discuţia Parlamentului, fără a izbuti s’o facă votată până la urmă, se inspiră din principiile a căror neîncetată afirmare, din momentul manifestării sale oratorice din Berlin, am încercat s’o înfăţişez în cele de mai sus. Legea cu care Maiorescu se prezintă Parlamentului ne este înfăţişată ca isvorînd din « convingerea că orice lege este cu atât mai bună cu cât este mai mult întocmită după trebuinţele ţării în care se face şi că nicio lege străină nu se poate aplica într’un stat fără a cauza o perturbare în desvoltarea lui normală»3). Greşala care fusese deci a legiuitorilor cari între 1864 şi 1865 reformaseră întreg sistemul juridic al ţării nu doreşte să * 23 1) T. Maiorescu, Contra Şcoalei Barnuţiu, 1868, Critice, II, p. 239. s) T. Maiorescu, In contra direcţiei de azi în cultura română. Critice, I, p. 155. s) T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, I, p. 396 şi urm. 23 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare, Seria III. Tom. VI. www.digibuc.ro 34 TUDOR VIANU 398 devie a sa. Propria reformă pe care tinde s’o realizeze acum porneşte deci dela o limpede examinare a stărilor noastre sociale. Astfel, în materia învăţământului primar, proiectul de lege corectează ceea ce în Constituţie putea apărea drept un «liberalism prematur», mărginind obligativitatea învăţământului numai la localităţile unde se găseau şcoli şi numai pe timpul iernii, când ţăranul agricultor se putea lipsi de ajutorul copiilor săi. întrucât priveşte învăţământul secundar, menţinut pe baze exclusiv -umanistice de către vechea lege dela 1864, Maio-rescu observă că el nu putea pregăti decât cel mult oameni de carte, inşi capabili să traducă o pagină dintr’un autor clasic sau să interpreteze un text de lege, profesori, literaţi şi avocaţi, dar nu şi producători de bunuri în complexul vieţii economice a ţării. Şi doar existenţa acestora, existenţa unei burghezii active şi producătoare, este singura temelie posibilă a unui regim democratic-constituţional ca acela ale cărei forme politice de vieaţă fuseseră adoptate de Statul român. Regimul constituţional reprezintă în adevăr cucerirea acestei burghezii intercalată între vechea aristocraţie de naştere si ţărănime si > > i > i menţinută în locurile ei de influenţă, prin hărnicia şi talentul ei. In loc de a promova această clasă de oameni, singura menită să confere realitate constituţionalismului român, învăţământul secundar al timpului a scos elemente cărturăreşti improductive, postulanţi la funcţiunile Statului sau avocaţi, adecă speculatori ai unui regim juridic neadaptat la nevoile şi înţelegerea poporului. Maiorescu are în această ordine de idei o ieşire împotriva avocaţilor, care emoţionă Camera, dar care rezuma în sine atitudinea sa constantă fată de acel raţionalism » » politic care se exprima în preponderanţa puterii legiuitoare şi a feluritelor ei anexe şi pe care ştiuse a-1 demasca încă din anii primei tinereţe. Pentru a remedia această stare de lucruri, se propune deci crearea unui învăţământ real în care vechiul învăţământ exclusiv umanistic să-şi găsească complementul şi corectarea. Când în sfârşit proiectul de lege ajunge să se ocupe cu învăţământul superior, Maiorescu constată că frecventarea www.digibuc.ro 399 INFLUENŢA LUI HEGEL IN CULTURA ROMÂNĂ 35 facultăţii de drept este comparativ mult mai însemnată decât aceea a facultăţilor de litere si stiinte. Prelungirea si specializarea cursurilor la facultatea de drept, odată cu obligaţia titlurilor academice pentru toţi profesorii învăţământului secundar, erau cele două măsuri menite să modifice orientarea tineretului. Crearea unei înalte şcoli politehnice la Universitatea din Iaşi trebuia să lucreze în aceeaşi direcţie. In chipul acesta reforma şcolară a lui Maiorescu încerca a da un conţinut de măsuri politice precise directivelor mai mult formale cuprinse în « Criticele » sale. Este drept că între timp poziţia lui Maiorescu a primit unele modificări. Pe când în « Critice», formele contemporane ale vieţii publice sunt criticate din pricina lipsei fondului corespunzător, din lipsa unei «culturi interioare » care să le dea realitate, acum, chemat fiind să guverneze, Maiorescu se dedă la o operă de legiferare, menită să stimuleze «fondul» socotit absent. Pentru că «forma», adecă regimul constituţional, fusese creată şi numai se putea renunţa la ea, era evident că acţiunea politică trebuia să tindă la crearea conţinutului sufletesc pe care această formă avea misiunea să îl exprime. Acest « fond » îl întrevede Maiorescu în spiritul unei burghezii naţionale productive, în stare a fi determinat pe calea orientării tineretului către profesiuni dependente de învăţământul ştiinţific. i f > De altmintrelea Maiorescu n’a rămas niciodată un prieten al legiferărilor cu orice preţ, ci numai în strânsă legătură cu realităţile sociale preexistente operii legiferării. In 1891, Titu Maiorescu revine asupra problemelor care îl preocupaseră cu cincisprezece ani mai înainte. Numai că de data aceasta, proiectul de lege prezentat Corpurilor legiuitoare nu mai cuprinde totalitatea învăţământului public, ci numai câteva aspecte particulare ale lui *). Douăzeci şi şase de ani de aplicare a legii din 1864, creaseră un material viu de profesori, institutori, directori, învăţători şi şcolari, de o întreagă mentalitate de care reformatorul trebuia să ţină seamă, pe care nu o putea nesocoti fără a nu «zdruncina totul din temelie *) T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, IV, p. 474 urm. z3* www.digibuc.ro 36 TUDOR VIANU 400 şi a introduce pe lângă reformele ce trebuie să le introducă, o inovaţie radicală, încât să se desorienteze toată deprinderea de mai înainte si să nu ştie oamenii a doua zi, cum să mai lege firele din trecut şi unde să înceapă». Mărginit deci numai la câteva puncte, proiectul din 1891 consideră problema şcoalelor reale de o asemenea importanţă, încât ea este singura pe care o discută în legătură cu învăţământul secundar. Şi de data aceasta se arată că rezultatul liceului umanistic este « o tendinţă a tinerimii spre lucrări literare, spre lucrări de cărţi, spre interpretări de texte, spre o activitate oarecum artificială, fără o privire mai practică asupra naturii, asupra pământului ţării noastre cu comorile lui». Astfel din şcoalele noastre secundare au eşit mai numai legişti, profesori şi funcţionari. La aceste neajunsuri trebuia să remedieze liceul real. Şi Maiorescu se înfăţişează pe sine ca instrumentul unui proces istoric, ca unul care înfiinţă primele gimnazii reale bugetare în 1875, adică tocmai în momentul când negociindu-se convenţia comercială cu Austro-Ungaria, « se putea încerca pentru prima oară a obţine un tarif care să aibă putinţa de a încuraja industria noastră născândă». Principiul că opera legiferării trebue să ţină seama de realitatea socială îşi găsea astfel o nouă aplicare. * * * Am căutat să grupăm elementele sistemului politic al lui Maiorescu, în jurul acelei valorificări negative a raţionalismului politic, ale cărei premise le-am întâmpinat încă din amintita manifestare hegeliană a tinereţii sale. Aceasta nu înseamnă nicidecum că gândirea politică şi socială a lui Maiorescu a stat într’o continuă dependenţă faţă de modelul hegelian, ci numai că acesta a avut rolul său în formarea cugetării criticului român, după cum dovada întinselor sale legături cu hegelianismul ne îngădue a o crede. Influenţa lui Hegel s’a putut întâlni în spiritul lui Maiorescu cu înrâuriri pornite din alte isvoare. Rezistenţa faţă de raţionalismul revoluţionar, adecă faţă de aspiraţia de a organiza vieaţa socială pe temeiul reprezentării unui om în genere şi prin urmare pentru toate timpurile şi locurile, este o tendinţă mai generală www.digibuc.ro 4oi INFLUENTA LUI HEGEL IN CULTURA ROMÂNĂ 37 a cugetării europene, în epoca zisă a «Restauraţiei» 1). Revoluţia întâmpină o deopotrivă opoziţie în spirite ca acelea ale lui Chateaubriand şi De Bonald, Joseph de Maistre, Saint-Simon şi Auguste Comte. In Germania, opoziţia faţă de revoluţie şi de veacul raţionalist care a precedat-o se confundă cu însăsi tendinţele romantismului. Considerat în acest cadru, Hegel apare ca unul dintre filosofii Restauraţiei 2). Imensul avânt reformator al feluritelor Adunări ale Revoluţiei se temperează prin toţi aceştia şi spiritul timpului caută un regulator al vieţii popoarelor în însăşi vieaţa lor istorică. Din acest punct de vedere se poate spune că gândirea socială a lui Maio-rescu este un moment al Restauraţiei europene, ajunsă însă pe tărâmurile noastre după ce îşi împlinise rolul său în Occident. Pentru a ne explica în întregime gândirea lui Maiorescu ar trebui s’o punem în legătură cu întreaga filosofie a Restauraţiei. Lucrul nu e însă cu putinţă aci. Şi pentru că paginile de faţă sunt consacrate exclusiv cercetării influenţei lui Hegel în cultura românească, a trebuit să ne mulţumim cu scoaterea în evidenţă a unui singur fir din ţesătura care-1 fixează pe scriitorul român în cultura europeană a veacului său. Pentru completare trebue să adăugăm însă că acestor influenţe cobo-rîtoare din Hegel şi din întreaga gândire a Restauraţiei li s’a putut adăuga oarecari întăriri din partea evoluţionismului englez. Evoluţionismul îngăduia în adevăr o aplicaţie a categoriilor câştigate în studiul speciilor biologice, la vieaţa istorică ’) « Această idee a caracterului pur negativ al revoluţiei, scrie E. Br£hier, este postulatul comun al aproape tuturor filosof iilor până în 1848: toate îşi atribue misiunea de a căuta un principiu pozitiv constructor, capabil de a reface o societate solidă. Pentru toate deopotrivă şi prin însăşi condiţiile problemei, acest principiu trebue să fie o realitate independentă de arbitrarul uman şi de voinţa reflexivă. Nu este vorba de a crea acest principiu, ci de a-1 descoperi şi de a-1 anunţa. Toate greşelile imputate cugetării veacului al XVIII-lea şi Revoluţiei provin dintr’un acelaşi isvor, din falşa credinţă că principiile, fie intelectuale, fie politice, sunt instituite de oameni şi că ele pot fi stabilite plecând dela un fapt elementar precum sensaţia sau nevoile: aceste principii sunt, dimpotrivă, rebele analizei şi întrec debila putere a raţiunii omeneşti» (Histoire de la philosophie, II, pp. 580—581). a) Asupra lui Hegel ca filosof al Restauraţiei, vd. K. Joel, Wandlungen der Welt-anschauungen, II, p. 428. I. Erdmann, renumitul istoric al filosofiei (Grundriss der Gesckichte der Philosophie, I—II, 1852) şi discipol al lui Hegel din ramura dreptei hegeliane, citat de Joel, pare a fi fost primul care l-a caracterizat pe Hegel în acelaşi fel, relevând în filosofia lui trei motive critice ale Restauraţiei: 1. restauraţia metafizicei, 2. a dogmei, 3. principiul etic-politic organologic. www.digibuc.ro 38 TUDOR VIANU 402 a omenirii. Pentru punctul de vedere al evoluţionismului, raţionalismul revoluţionar era de o potrivă lichidat. Căci după cum nu poţi crea după voie, prin simple decrete ale raţiunii, specii animale şi vegetale, lucrul nu e posibil nici pentru forma şi chipul de manifestare al societăţilor omeneşti. Societăţile se dovedeau în acest fel supuse aceloraşi legi ale devenirii, ca şi speciile biologice şi determinate în formele lor succesive de vieaţă de aceleaşi condiţii concrete şi particulare ale mediului natural. Rezultatele evoluţionismului se potriveau în chipul acesta cu acelea ale filosof iei Restauraţiei. Maiorescu le-a putut primi pe amândouă, fără a introduce o divergenţă în unitatea ideilor lui. Căutând însă să se înţeleagă pe sine, Maiorescu confirmă unele din aceste isvoare, dar nesocoteşte pe altele şi printre acestea pe Hegel, cu a cărui filosof ie tinereţea sa a întreţinut totuşi raporturi atât de active. Vorbind astfel despre cărţile hotărîtoare în stabilirea punctului său de vedere şi a amicilor săi dela «Junimea», Maiorescu aminteşte de Buckle, autorul celebrei Istorii a civilizaţiei în Englitera, 1857, o lucrare în care se dădea o largă aplicaţie ideii evoluţioniste a influenţei mediului în desvoltarea societăţilor umane; după cum caracterizând modul de judecată al cercului său, în opoziţie cu acela al liberalilor munteni, el îl defineşte « mai mult englezeşte evolutionar, decât franţuzeşte revoluţionar»1). In realitate însă Maiorescu n’a aplicat niciodată punctul de vedere evoluţionist al influenţei mediului asupra formelor pe care le ia vieaţa socială în felul în care o făcuse Buckle. Caracterizarea şi critica pe care Maiorescu o aduce civilizaţiei româneşti, după norma evoluţiei interioare a culturii poporului, este mult mai apropiată de gândirea filosofic-istorică a lui Hegel. Faptul însă că în 1897, când publică consideraţiile de mai sus, lui Maiorescu îi place să-şi atribue mai de grabă isvoare evoluţioniste, îşi are explicaţia firească. Hegelianismul era la această dată o filosofie întrecută şi chiar compromisă, încât scriitorul doritor să dea ideilor sale mai multă temeinicie, lasă în umbră vechea sa iniţiare hegeliană, reclamându-se l) T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, voi. I, Introducere, pp. 44—45. www.digibuc.ro 4°3 influenta lui hegel in cultura română 39 cu exclusivitate dela evoluţionismul ţinut pe atunci în mare cinste. Socotim însă că cele ce precedă au putut stabili dovada că Maiorescu a marcat un capitol însemnat al influenţei lui Hegel în cultura românească, atât prin ideile sale estetice, cât şi prin premisele criticei sociale pe care el a exercitat-o. www.digibuc.ro VI. M. EMINESCU Despre hegelianismul lui Eminescu s’a vorbit uneori de către cercetătorii operii sale. Astfel I. Scurtu, editorul scrierilor politice şi literare ale lui Eminescu, afirmă odată această influenţă, fără a încerca s’o precizeze mai de aproape. « Urmând mai departe pe Kant şi pe Hegel, scrie I. Scurtu, Eminescu proclamă necesitatea echilibrului în stat, care-i dreptul şi ajunge pe calea asta la teoria conservatoare a armoniei intereselor sociale prin păstrarea deosebirilor de clasă» 1). Dela I. Scurtu, afirmaţia a trecut în lucrarea recentă a d-lui D. Murăraşu, despre Naţionalismul lui Eminescu, dar nici aici cunoştinţa directă a isvoarelor nu sprijină adevărul întrezărit 2). O contribuţie mai importantă la studiul ecourilor hegeliane în opera lui Eminescu a adus acum în urmă d-1 I. Lupaş. Dar despre aceasta va veni vorba în curând. In ce moment a luat Eminescu contact cu sfera ideilor hegeliane se poate spune aci cu oarecare siguranţă. In anii de studenţie la Viena, printre numeroasele preocupări ale lui Eminescu, ideile lui Hegel şi-au avut partea lor. Printre filosofii cari i se păreau mai vrednici de a fi studiaţi, nu figurează însă în primul rând Hegel, ci Schopenhauer şi Kant. In această privinţă există o mărturie a lui I. Slavici, interesantă a fi reprodusă, pentrucă reaminteşte sfatul pe care Karl Wer-der îl dase lui Maiorescu şi care rezuma de sigur o opinie generală în lumea germană: «Aceasta mă’ndeamnă, scrie aşa dar I. Slavici, să fac mărturisirea că pe mine, tânăr lipsit cu desăvârşire de cultură generală, Eminescu m’a îndrumat încă pe la sfârşitul anului 1869 să nu-mi pierd timpul cetind scrieri 9 I. Scurtu, în Introducerea Ja M. Eminescu, Scrieri politice şi literare, Bucureşti, 1905, p. 16. 2) D. Murăraşu, Naţionalismul lui Eminescu, Bucureşti, 1932, p. 298. www.digibuc.ro 405 INFLUENTA LUI HEGEL IN CULTURA ROMÂNĂ 41 de ale filosofilor ca Fichte, Hegel şi Schelling şi nici scrieri de ale lui Kant să nu cetesc decât după ce le voiu fi cetit pe ale lui Schopenhauer » x). Filosofia lui Kant, Schopenhauer şi a lui Herbart, răspândită la Universitatea vieneză de către discipolul acestuia, Robert Zimmermann * 2), alcătuiau obiectele principale ale sârguinţii depuse de tânărul student Eminescu. Nici influenţa lui Hegel nu pare cu toate acestea a fi rămas străină de cercul ideilor sale în această vreme. Curând după 1869 ea se vesteşte cu siguranţă. Intr’o scrisoare-adresă din 3/15 August 1891, pe care Eminescu o trimite lui Dumitru Brătianu, în legătură cu proiectul serbării comemorative dela Putna 3), cetim aceste reflecţiuni de filosofia istoriei, al căror spirit hegelian a fost de curând semnalat de către d-1 I. Lu-paş 4). «Dacă serbarea s’ar întâmpla într’adevăr, scrie Eminescu, ca să aibă acea însemnătate istorică, pe care i-o doriţi d-voastră, dacă ea ar trebui să însemne piatra de hotar, ce desparte pe planul istoriei un trecut nefericit de un viitor frumos, atunci trebue să constatăm tocmai noi, aranjatorii serbării, cum că meritul acesta, eroismul acestei idei nu ni se cuvine nouă. Dacă o generaţiune poate avea un merit, e acela de a fi un credincios agent al istoriei, de a purta sarcinile impuse cu necesitate de locul pe care îl ocupă înlănţuirea timpurilor. Şi istoria lumii cugetă ■— deşi încet, însă sigur şi just: istoria omenirii e desfăşurararea cugetării lui Dumnezeu. Numai expresiunea exterioară, numai formularea cugetării şi a faptei constituesc meritul individual ori al generaţiunii, idea internă a amândorura e latentă în timp, e rezultatul unui lanţ întreg de cauze, rezultat ce atârnă mult mai puţin de voinţa celor prezenţi, decât de a celor trecuţi. Cum, la zidirea piramidelor, acelor piedici contra păsurilor vremii, fundamentele cele largi şi întinse purtau deja în ele intenţiunea unei zidiri monumentale, care e menită de a ajunge la o culme, 9 I. Slavici, Amintiri, Bucureşti, 1924, p. 105. 2) Vd. scrisoarea lui Eminescu către Maiorescu din 5 Februarie 1874, în M. Eminescu, Opere complecte, ed. A. C. Cuza, p. 652^ 3) Vd. Eminescu, Opere complecte, ed. Cuza, p. 650 urm. şi Scrieri politice şi literare, ed. I. Scurtu, p. 419 urm. 4) I. Lupaş, Influenţa lui Hegel în scrisul lui N. Bălcescu şi M. Eminescu, în « Universul » din 7 Februarie 1932. . www.digibuc.ro 42 TUDOR VIANU 406 astfel în vieaţa unui popor munca generaţiunilor trecute, care pun fundamentul, conţine deja în ea ideea întregului. Este ascuns în fiecare secol din vieaţa unui popor complexul de cugetări, care formează idealul lui, cum în sâmburele de ghindă e cuprinsă ideea stejarului întreg. Şi oare oamenii cei mari ai României, nu-i vedem urmărind cu toţi, cu mai multă ori mai puţină claritate, un vis al lor de aur, în esenţă acelaşi la toţi şi în toţi timpii ? Crepusculul unui trecut apus aruncă prin întunerecul secolelor razele lui cele mai frumoase si noi, agenţii unei lumi viitoare, nu suntem decât reflexul său. De aceea, dacă serbarea întru memoria lui Ştefan va avea însemnătate, atunci va fi o dovadă mai muît cum că ea a fost cuprinsă în sufletul poporului şi s’a realizat, pentrucă a trebuit să se realizeze; dacă va trece însă neînsemnată, atunci va fi o dovadă cum că a fost expresiunea unor voinţe individuale necrescute din sâmburele ideilor prezentului. E o axiomă a istoriei că tot ce e bine, e un rezultat al cugetării generale şi tot ce e rău, e produsul celei individuale ». D-l I. Lupaş a avut dreptate să identifice în acest text mai multe motive hegeliane: Hegeliană este în adevăr părerea că «istoria omenirii e desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu ». Hegeliană este sensibilizarea procesului organic al istoriei prin comparaţia cu stejarul care se găseşte virtualmente în sâmburele de ghindă. Hegeliană este apoi idea continuităţii procesului istoric, care face din generaţia contemporană un reflex al trecutului şi un agent al viitorului. Hegeliană e în sfârşit preţuirea înaltă acordată cugetării generale a istoriei şi subevaluarea cugetării particulare a indivizilor. Această din urmă idee o pune d-l I. Lupaş în legătură şi cu afirmaţia lui Hegel că raţiunea istorică se foloseşte în urmărirea scopurilor ei de pasiunile şi tendinţele conştiinţelor individuale, exercitând o adevărată «viclenie» (List der Yernunft) x). Analiza d-lui J) Asupra noţiunii « List der Vernunft » vd. Hegel, Vorlesungett liber die Phile-sophie der Geschichte, ed. Reclam, p. 70. Idea hegeliană a « vicleniei raţiunii » a fost folosită şi de un alt gânditor român, de Al. Xenopol, care/în Teoria istoriei afirmă că « ceea ce numim greşeală, lipsă de energie, de prevedere sau abilitate, supleţă, inteligenţă a afacerilor, nu sunt în definitiv decât mijloacele pe care inconştientul le întrebuinţează pentru a-şi realiza scopurile 1 » Asupra înrâuririi hegeliane în acest text, amestecată cu reminiscenţe din Scopenhauer şi Hartmann, vd. O. Botez, Alexandru Xenopol teoretician şt filosof al istoriei, Bucureşti, 1928, p. 96. www.digibuc.ro 407 influenta lui hegel in cultura română 43 I. Lupaş a pus astfel în lumină unele din ideile hegeliane care îl preocupă pe Eminescu în anii săi de studenţie la Viena. începutul contactului lui Eminescu cu gândirea filosofului german datează prin urmare din această epocă. In semestrele petrecute la Universitatea din Berlin, atingerea lui Eminescu cu hegelianismul se intensifică şi poate fi de asemeni probată. Intr'adevăr, Eminescu audiază la Berlin, în semestrul Aprilie—August 1873, printre alte prelegeri şi pe acele ale lui Althaus, relative la Expunerea şi critica filosof iei lui Hegel1). Răsunetul acestor preocupări apare limpede în scrisoarea prin care Eminescu răspunde îndemnului lui Maiorescu de a se pregăti în vederea ocupării unei catedre de filosofie la Universitatea din Iaşi. > Acest interesant document 2), manifestă adeziunea lui Eminescu la filosofia lui Schopenhauer, cu o rezervă totuşi, provenită din faptul că «filosofia dreptului, de stat şi a istoriei sunt indicate numai la Schopenhauer », deşi « cheia unei expuneri adevărate a acestora e cuprinsă în metafizica sa ». Eminescu mărturiseşte însă că nu poate rămâne indiferent faţă de aceste discipline, «căci nu trebue să laşi nediscutat tocmai aceea ce are cel mai mult interes practic >>. Răspunsul pe care Eminescu îl găsise, concentrându-se asupra acestor materii mărturiseşte contactul cu filosofia lui Hegel, deşi în formă influenţa ei cată a fi atenuată. « Cred că am găsit acum, scrie Eminescu, deslegarea problemelor privitoare la aceste materii grupând opiniunile şi sistemele doveditoare ce întovărăşesc fiecare fază de evoluţie în antinomii în jurul intemporalului în istorie, drept şi politică, dar nu în sensul evoluţiei ideii lui Hegel. Căci la Hegel cugetare şi existenţă sunt identice. Aci nu. Interesul practic pentru patria noastră ar consta acum în înlăturarea teoretică a tuturor îndreptăţirilor pentru importarea nechibzuită a unor instituţii străine, care nu sunt altceva decât organizaţii speciale ale societăţii omeneşti în lupta pentru existenţă, care pot fi primite în principiile lor generale, a căror casuistică trebue însă să rezulte în mod empiric din *) Vd. I. Rădulescu-Pogoneanu, Studii, Bucureşti, 1910, p. 56. 2) Eminescu, Opere complecte, ed. Cuza, p. 653. www.digibuc.ro 44 TUDOR VIANU 408 împrejurările particulare ale fiecărui popor şi ale fiecărei ţări». t Cu toate rezervele faţă de filosofia lui Hegel, ca o concesie făcută interesului contemporan în descreştere faţă de această filosof ie şi cu toate reminiscenţele eterogene care îl însoţesc, pasajul citat rămâne hegelian în principiul lui. Relativa lui prolixitate face însă necesară interpretarea. Ce afirmă deci Eminescu ? Mai întâi, că deslegarea problemelor privitoare la istorie, drept şi politică nu este posibilă decât punând în legătură feluritele lor soluţii cu deosebitele faze de evoluţie ale omenirii şi grupându-le în antinomii în jurul intemporalului în istorie. Aluziile hegeliane ale acestei metode sunt destul de transparente. Misteriosul «intemporal în istorie » pare în adevăr a fi « spiritul universal sau ideea ■ absolută » a lui Hegel, care după expresia acestui filosof este intemporal eternă (zeit-los-ewig). Acest element intemporal al Ideii este apoi considerat de Hegel că se desvoltă în istoria omenească străbătând etapele antinomice ale tezelor şi antitezelor, reconciliate în sinteze succesive. Pentru a încerca deci valabilitatea diverselor sisteme juridice şi politice, Ejninescu îşi propune să le înţeleagă în raport cu faza de desvoltare pe care ele le reprezintă în sistemul dinamic al unor antinomii. Metoda pe care şi-o propune Eminescu este prin urmare esenţialmente hegeliană, chiar dacă se adaugă rectificarea că aci, « cugetarea şi existenţa nu sunt identice », ca la Hegel. In al douilea rând, concluzia la care se opreşte Eminescu îndată şi anticipând rezultatele aplicării unei astfel de metode, coincide şi ea cu vederile hegelianismului. Am arătat mai sus că pentru Hegel, instituţiile unui popor nu pot fi decretate de o raţiune care decide pentru orice loc şi pentru orice timp. Ele nu pot fi în realitate decât produsele evoluţiei interne ale conştiinţei poporului. Este ceeace afirmă şi Eminescu acum, ridicându-se împotriva «importării nechibzuite a instituţiilor străine ». Armătura care susţine această vedere numai este însă hegeliană, ci evoluţionist-darwinistă. In adevăr, motivul pentru care instituţiile nu pot fi importate, rezultă pentru Eminescu, din împrejurarea că fiecare din ele fiind forme ale luptei de existenţă purtate de o societate, instituţiile româneşti nu pot www.digibuc.ro 4°g INFLUENTA lui hegel in cultura română 45 să se desvolte decât din condiţiile particulare ale acestei lupte în societatea românească. Astfel, în acelaşi chip în care Maio-rescu ne îndreptăţea a susţine în ce-1 priveşte, hegelianismul lui Eminescu se complică şi se sprijină cu puncte de vedere împrumutate evoluţionismului ştiinţific. Preocupările hegeliane ale lui Eminescu se întrevăd şi în unele din notele manuscrise publicate de I. Scurtu şi datate din epoca 1870—1877. Astfel în fragmentul « Natura şi Statul », ne întâmpină următoarea cugetare: «Schema cursului naturii este un cerc de forme, prin care materia trece ca prin puncte de transiţiune » 1). Sub aparenţa lucrurilor, pe care le compară cu nişte umbre, Eminescu recunoaşte realitatea unui principiu dinamic: « Undele râului etern », «un Ahasver al formelor lumii». Acest principiu aminteşte de aproape spiritul universal al lui Hegel, manifestându-se în forme deosebite, dealungul mişcării sale dialectice. Dar fragmentul conţine şi o altă notaţie hegeliană: «s’ar putea spune prin analogie, că precum în corp este conţinută idealiter forma sa în embrio... tocmai asa sunt conţinute în > » societatea privită din orice punct al desvoltării sale, fazele ei viitoare, legile, dreptul, religiunea, care nu sunt decât tocmai organele de vieaţă ale societăţii, au energia lor respectivă, au modul lor de secreţiune » 2). Concepţia desvoltării organice a societăţilor omeneşti şi a tuturor formelor culturii lor spirituale, analoagă desvoltării fiinţelor vii din embrion, o formulase limpede Hegel. Toate manifestările culturale ale unei societăţi se desvoltă, pentru acest filosof, din « spiritul popular » (Volksgeist), care îi stă la bază, din individualitatea naţiunii respective. Acest spirit popular se constitue în obiecte felurite şi anume « ca Dumnezeu, el este reprezentat, cinstit şi iubit în religie, ca imagine şi intuiţie el este descris în artă, el este apoi cunoscut şi înţeles ca gândire în filosofie. Din pricina identităţii originare a. substanţei, a conţinutului şi obiectului lor, diverse creaţiuni se găsesc într’o unitate indislocabilă cu spiritul Statului. O anumită formă de Stat *) Eminescu, Scrieri politice şi literare, ed. Scurtu, p. i. a) Eminescu, O. cit., ibid. www.digibuc.ro 46 TUDOR V1ANU 410 nu se poate întruni decât cu o anumită religie, după cum în acest Stat nu pot exista decât această filosofie şi acestăa artă » 1). O astfel de dependenţă a formelor culturii de individualitatea imanentă a naţiunii, impunea apropierea de des-voltarea organică a fiinţelor vii din germenele lor. « Desvol-tarea, scrie Hegel, aparţine şi fiinţelor vii. Existenţa lor nu se înfăţişează ca ceva mijlocit, capabilă a fi schimbată din afară, ci ca una care se desvoltă dintr’un principiu intern inalterabil, dintr’o esenţialitate elementară, a cărei existenţă ca germene este mai întâi simplă, dar din care apar mai apoi forme deosebite. .. In acest chip, individul organic se produce pe sine însuşi, facându-se ceeace este el în sine. Tot astfel spiritul nu este altceva decât ceeace el isbuteşte a se face şi se face ceeace el este » 2). Concepţia desvcrltării organice a societăţilor trece, din astfel de consideraţii, adeseori în scrierile lui Emi-nescu 3). 1) Hegel, Vorlesungen iiber die Philosophie der Geschichte, ed. Reclam, p. 94. Vd. mai departe în acelaş sens: « Spiritul unui popor este un spirit determinat, care îşi clădeşte o lume de faţă, care există şi persistă în religia, în cultul, în obiceiurile, în constituţia şi legile sale politice, în întregul cerc al aşezărilor lui, în faptele şi evenimentele sale. .. ceeace sunt faptele lor, acestea sunt popoarele » (O. cit., p. 119). 2) Hegel, O. cit., p. 96. 3) După cum vom avea ocazia să observăm şi mai departe, idei de provenienţă hegeliană se unesc uneori la Eminescu cu idei de origină naturalist-ştiinţifică. Aşa de pildă chiar concepţia organică a societăţii putea să-şi aibă deopotrivă obârşia în Hegel, cât şi în aşa numita sociologie organicistă care, tocmai în această vreme, producea monumentele şi făcea să se vorbească mai mult de ideile ei conducătoare. Sociologia organicistă, pe baze ştiinţifice, este reprezentată în a doua jumătate a secolului al XlX-lea prin trei nume şi trei opere epocale: H. Spencer, The principles of sociology, 1876 (trad. germ. 1877), P. v. Lilienfeld, Gedanken iiber die Sozial-wissenschaft der Zukunft, 1873 urm., A. Schăffle, Bau und Leben des sozialen KSr-pers, 1875 urm. Toate aceste opere susţin deopotrivă că « societatea este un organism ». Analogia cu organismul biologic este dusă atât de departe, încât nu numai că se afirmă, împreună cu Spencer, că societatea are o morfologie şi funcţiuni, dar împreună cu Schăffle şi mai ales cu Lilienfeld, se recunoaşte în feluritele instituţii sociale, adevărate organe, precum creerul, inima, arterele, etc. Am întâmpinat mai sus, în legătură cu scrisoarea trimisă de Eminescu lui Dumitru Brătianu, ideea organicistă într’un ansamblu hegelian foarte semnificativ, care nu lasă nicio îndoială asupra provenienţei ei. Iată însă acum aceeaşi idee, însoţită de comparaţii în genul lui Lilienfeld, care ne dovedesc că sociologia organicistă a avut şi ea partea ei de contribuţie în formarea ideilor lui Eminescu: «In zadar, scrie acesta («Timpul», 30 Ianuarie 1879, cit. ap. D. Murăraşu, în Eminescu, Scrieri politice, ed. « Scrisul Românesc », p. XVI), ar încerca cineva să dovedească că Statul e un rezultat al con-venţiunii şi al punerii la cale prin teorii; el este şi rămâne un product al naturii, un organ al societăţii şi precum omul nu-i liber de a-şi schimba inima sau creerul sau plămânii după plac, asemenea nici societatea într’o stare anumită de lucruri economice şi de cultură, nu poate să schimbe după plac forma şi funcţiunile Statului, nu poate să se joace nepedepsită de-a parlamentul şi de-a guvernul ». www.digibuc.ro 411 INFLUENTA lui hegel in CULTURA ROMÂNĂ 47 Ecouri hegeliane ne aduce însă şi un alt fragment rămas nedesăvârşit, publicat de I. Scurtu din notele manuscrise ale lui Eminescu. Este vorba acum de metoda istorică, cu privire la care ni se spune: « Cine va vrea să facă istoria vreunei epoce sau unui miscâmânt oarecare, înainte de toate va trebui să facă a se simţi legea continuităţii acestui mişcământ. El va trebui să arate punctul de purcedere, de ajungere şi apoi seria ter-minelor intermediare prin care se află unite aceste două termine extreme» *). Procedarea care este recomandată aci istoricului este însăsi metoda dialectică, constând din urmărirea fazelor succesive de desvoltare ale unei idei. Şi pentru a nu rămâne nicio îndoială asupra originii acestui punct de metodă, o frază următoare, ştearsă ulterior de Eminescu, adaugă: «El (istoricul) va trebui încă să se silească a arăta dublul mecanism de repulsiune şi asimilaţiune, pe care l-am indicat (?) şi prin mijlocul căruia el s’a efectuat». Dar mecanismul de repulsiune şi asimilaţie al ideilor nu este decât o expresie proprie pentru opoziţiile dialectice dintre teze şi antiteze, împăcate în sintezele care le urmează. Aluziile hegeliane ale fragmentului devin astfel destul de vizibile. In acelaş loc, desvoltarea unei idei este pusă în legătură cu « oamenii mari ce vor fi exprimat-o » şi care « nu vor fi decât organe; personalitatea lor se va nimici în personalitatea ideii». Oamenii mari despre cari ni se vorbeşte aci sunt concepuţi însă în acelaşi fel ca individualităţile de importanţă istorică universală, « die welthistorischen Individuen » ai lui Hegel, cu privire la care ni se afirmă că «scopurile lor particulare cuprind elementul substanţial, a cărui voinţă este aceea a spiritului universal» * 2). Fragmentul se încheie, în fine, cu o nouă referire la concepţia organologică, potrivit căreia ideea embrionară trăeşte în formele variate ale desfăşurării ei, ca o adevărată imanentă a simultanului în succesiv: « Ş’apoi, dacă aceasta nu va fi numai cutare sau cutare idee, al cărei curs istoric îl va cerceta în modul acesta, dacă asta va fi ideea în ea însăşi, se va putea x) O problemă a istoricului, în M. Eminescu, Scrieri politice şi literare, ed. Scurtu, p. 9. 2) Hegel, O. cit., p. 66. www.digibuc.ro 48 TUDOR VIANU 413 vedea în germenele său, tot atât cât şi în succesiunea (sa), în simultanietatea, tot (atât ca şi) în vremea continuităţii sale, toată desvoltarea istorică. Vom ceti c’o singură aruncătură de ochi, toată opera istoriei ». Iniţierea hegeliană a lui Eminescu, despre care ne mărturisesc unele din scrisorile si notele anilor săi de studenţie, a folosit ziaristului şi scriitorului politic de mai târziu. Naţionalismul lui Eminescu s’a alimentat bogat din filosof ia istoriei a lui Hegel. Ba chiar aceasta, alături de evoluţionismul ştiinţific, sunt singurele temelii filosofice mai uşor de desluşit în articolele şi polemicele sale. întocmai ca Maiorescu, Eminescu nu citează însă pe Hegel. El preferă chiar să invoace argumentele gândirii ştiinţifice naturaliste a timpului. Cineva ar putea însă să claseze ideile politice care alcătuesc naţionalismul lui Eminescu, după cum preponderează în ele motivul filosofic-istoric hegelian sau motivul ştiinţific naturalist. Aşa de pildă într’un articol publicat în Timpul din 2 Septemvrie 1878, Eminescu notează cu o intenţie ştiinţifică: «Politiceşte nematur e oricine susţine adevărul absolut al unor teorii aplicabile la vieaţa Statului, căci acele teorii departe de a fi absolut adevărate, nu sunt decât rezultatul, cristalizarea, formula matematică oarecum a unei stări certe a societăţii, care stare iarăşi e condiţionată prin o mulţime de factori economici, climatici, etnologici, ş. a. m. d. 1). Iată însă aceeaşi idee transcrisă în limbajul filosofic-istoric hegelian: «Natura poporului, instinctele, înclinările lui moştenite, geniul lui, care adesea neconştiut urmăreşte o idee, pe când ţese la războiul vremii, acestea să fie determinante în vieaţa unui Stat, nu maimuţărea legilor şi obiceiurilor străine. Deci, din acest punct de vedere, arta de a guverna e ştiinţa de a ne adapta naturii poporului, a surprinde oarecum stadiul de desvoltare în care se află şi a-1 face să meargă liniştit şi cu mai multă siguranţă pe calea pe care a apucat» 2). In ambele pasajii exprimarea aceleeaşi tendinţe împotriva importului instituţiilor străine. Dar pe când în primul pasajiu, tendinţa aceasta este sprijinită cu * *) x) Din filosofia dreptului, în M. Eminescu, Scrieri politice, ed. Murăraşu, p. 167. *) Arta guvernării, în M. Eminescu, O. cit., p. 309. www.digibuc.ro 4i3 INFLUENTA lui hegel in cultura română 49 aluzii la teorii ştiinţifice relative la felul în care factorii > » naturali economici, climatici, etnologici determină formele vieţii Statului, în al doilea pasajiu aceeaşi tendinţă rezultă din concepţia desvoltării imanente a geniului naţional. Fără îndoială că întrunirea acestor două isvoare în scrierile politice ale lui Eminescu, dă ideilor sale oarecare neclaritate. Căci teoreti-ceşte nu este tot una a afirma că aşezămintele unui popor sunt rezultatul condiţiilor sale externe de vieată, cu a afirma că ele sunt produsul spontaneităţii geniului său intern. Oricare ar fi însă deosebirea teoretică dintre aceste două afirmaţii, practic ele se puteau armoniza în aceiaşi tendinţă: respingerea formelor importate în vieaţa Statului. Scriitorul militant care era Eminescu, în articolele sale ziaristice, putea deci să treacă cu vederea provenienţa deosebită a argumentelor pe care le întrebuinţa, pentru a nu reţine decât directiva practică pe care ele o justificau deopotrivă. Dar că în formarea acestei directive, filosofia lui Hegel a contribuit cu o parte însemnată, socotim, după cele arătate mai sus, a fi mai presus de orice îndoială. 24 24 A, R. — Memoriile Secţiunii Literarei Seria III, Tom, VI. www.digibuc.ro VII. O DISCUŢIE HEGELIANĂ Intrebându-ne la începutul acestui studiu, dacă filosofia lui Hegel a putut să aibă vreo înrâurire în cultura românească, găsiam un răspuns prealabil în însăşi constatarea că succesul şi răspândirea acestei filosofii coincide cu epoca de modernizare a organismului nostru politic. Era în adevăr permisă ipoteza că într’o vreme în care atâtea energii româneşti tindeau către aşezarea civilizaţiei noastre pe noui temelii, ideile filosofului care se bucurau în acelaşi timp de un atât de mare răsunet, să fi contribuit la îndrumarea şi sprijinirea acestor tendinţe. Paginile care au urmat au încercat să-i dea un conţinut mai precis şi să verifice această ipoteză. La sfârşitul lor, influenţa lui Hegel în cultura românească apare ca o pagină închegată în istoria formaţiei spirituale a României moderne. Dacă însă recapitulăm rezultatele mai de seamă ale cercetării noastre, observăm că influenţa hegeliană a alimentat două tendinţe antagoniste: pe de o parte tendinţa liberală şi progresistă, pe de altă parte tendinţa conservatoare. Un Eliade-Rădulescu, un Mihail Kogălniceanu, poate un N. Bălcescu au împrumutat din ideile lui Hegel sau din atmosfera pe care acestea o răspundeau în jurul lor, ideea că triumful libertăţii alcătueşte scopul însuşi al procesului istoric. Dimpotrivă, un Titu Maiorescu, un M. Eminescu au împrumutat din Hegel ideea evoluţiei organice a societăţilor omeneşti şi principiul că instituţiile lor trebue să corespundă fazei de desvoltare pe care a atins-o conştiinţa poporului. Se înţelege că în acest din urmă caz, filosofia lui Hegel putea fi folosită ca un argument întăritor al criticei îndreptate împotriva aşa numitei modernizări pripite a instituţiilor noastre. Alţi cercetători, înaintea noastră, au presimţit adevărul că ideile conservatorilor români îşi au una din obârşiile lor în www.digibuc.ro 415 INFLUENTA LUI HEGEL IN CULTURA ROMÂNĂ 51 cugetarea germană. Aşa de pildă d-1 H. Sanielevici, care exprimă această convingere, fără să identifice totuşi influenţa precisă a lui Hegel. « Se afirmă de obiceiu, scrie d-1 H. Sanielevici 1), că doctrina junimistă este o importaţiune din Germania. Aşa exprimat lucrul nu este tocmai exact. Când au început a se vedea la noi roadele amare ale revoluţiei dela 48, s’a produs o reacţiune în clasa boierească şi între intelectuali; şi alegerea Germaniei pentru studii universitare a fost o manifestare a acestei reacţiuni. Ideile liberale fuseseră aduse din Franţa, cunoscută ca ţara revoluţionarilor, pe când Germania, din contra, era cunoscută ca ţara evoluţiunii lente. Dintre cele două mari concepţiuni sociologice, dintre care una, cea raţionalistă sau a contractului social, priveşte societatea ca o înjghebare a minţii omeneşti, pe când a doua, aceea a evoluţiunii organice, consideră societatea ca un organism ce evoluează după legi inerente lui, prima s’a născut în Franţa şi a rămas acolo populară, pe când a doua a apărut în Germania, la începutul secolului al XlX-lea — ca o reacţiune la marea revoluţie şi la concepţiile ei, — şi caracterizează până astăzi această ţară. Cele două concepţiuni nu sunt decât oglindirea evoluţiunii reale a celor două ţări». In acelaşi sens scrie mai târziu d-1 Şt. Zeletin 2), subliniind contrastul dintre liberalii burghezi şi conservatorii romantici: «Corifeii revoluţiei noastre burgheze îşi făcuseră cultura în Franţa, acei ai contrarevoluţiei romantice s’au format în Germania, de unde ne-au adus ideile de organism, evoluţie organică şi respectul tradiţiei». Dar d-1 Şt. Zeletin aminteşte în acest proces de infiltraţie spirituală şi contribuţia probabilă a lui Hegel: « Concepţia romantică a desvoltării organice, scrie d-sa în acelaşi loc, alcătueşte ideea de temelie a idealismului german, precursorul real al evoluţionismului ştiinţific englez. După Schelling, concepţia e reluată de Hegel: acesta o des-voltă în cele mai grandioase proporţii pe care le-a atins până acum spiritul omenesc. Dela Hegel ea trece la Marx, H. Sanielevici, 5° de ani de evoluţie, în voi. Studii critice, 1902, ed. nouă, « Cartea Românească », p. 238. 2) Şt. Zeletin, Romantismul german şi cultura critică română, în « Minerva », II, 3. P- 75- 2 4* www.digibuc.ro 52 TUDOR V1ANU 416 întemeietorul « socialismului ştiinţific », care-şi clădeşte edificiul gândirii sale tot pe principiul evoluţiei necesare şi continue. Contemporanul lui Hegel, Schopenhauer, stă iarăşi sub influenţa romantică, deşi osândeşte istoria, surghiunind-o în lumea aparenţei. De altfel, legăturile lui Schopenhauer şi Marx cu romantismul le-a arătat Troeltsch, cu obişnuita sa erudiţie, în opera amintită. Cu aceşti doi gânditori ne apropiem de ţara noastră: Schopenhauer şi Marx sunt scriitorii germani cei mai familiari pionierilor culturii romantice din România ». D-l Şt. Zeletin admite aşa dar o influenţă a lui Hegel în cultura românească, filtrată însă prin Schopenhauer şi Marx şi numai în direcţia sprijinirii ideilor aşa numiţilor « romantici» români. Câştigul studiului nostru este a fi arătat dimpotrivă că influenţa lui Hegel a lucrat uneori direct şi a favorizat tendinţe antagoniste. In această din urmă privinţă, contribuţii interesante a adus d-l C. Rădulescu-Motru. Pentru d-l Rădulescu-Motru nu numai liberalii şi conservatorii, dar şi socialiştii, democraţii, umanitariştii, anarhiştii moderni sunt hegeliani, pentru că «toţi împrumută dela Hegel credinţa, că idealul, pe care mintea omenească îl concepe ca un ce necesar, trebue să fie o necesitate şi pentru realitatea lumii. Toţi sunt hegeliani, fiindcă toţi identifică aspiraţiunile lor sufleteşti şi interesele lor cu legile existenţii însăşi » x). Hegelianismul are, în explicaţia d-lui C. Rădulescu-Motru, o adevărată virtute magică. Căci el afirmă unitatea idealului cu realul şi posibilitatea celui dintâi de-a se întrupa în materia celui din urmă. «Credinţa că lumea se conduce după idealul nostru, scrie d-l Rădulescu-Motru, este marea descoperire a lui Hegel. El a crezut cel dintâi, că legile de desvoltare ale lumii reale sunt aceleaşi cu legile dialectice ale spiritului omenesc. El, cel dintâi, a căutat să demonstreze, că ceea ce este la locul său în logica spiritului omenesc, este prin aceasta la locul său şi în domeniul realităţii. Şi ce fac ei altceva, cei mai mulţi dintre scriitorii politici de astăzi, decât să repete pe toate tonurile această credinţă a lui Hegel ? » 2). *) *) C. Rădulescu-Motru, Elemente de Metafizică pe baza filosofici kantiene (ed. definitivă, Bucureşti, 1928, p, 58. s) C. Rădulescu-Motru, O. cit., p. 57. www.digibuc.ro 4i7 INFLUENŢA LUI HEGEL IN CULTURA ROMÂNĂ 53 Faptul că hegelianismul a putut să sprijine în cultura românească tendinţe antagoniste n’ar mai avea de ce să surprindă, după astfel de consideraţii. Ocupându-se în fine de speciala influenţă a lui Hegel în cultura noastră, d-1 Rădulescu-Motru o afirmă de asemeni: «Şi la noi, Românii, s’a aplicat această dialectică a personalismului de tranziţie (hegelian). Ar fi fost chiar extraordinar să nu se aplice. Hegelianismul a fost, şi este încă, în atmosfera Europei, ca un element constitutiv, din care toţi gânditorii au aspirat şi aspiră. Au făcut mulţi hegelianism fără să ştie. Toţi câţi au fost tentaţi să găsească un rost istoric clasei sociale, din care făceau parte; credinţei, pe care o aveau; idealului de artă, la care ţineau, erau în acelaşi timp ispitiţi de dialectica hegeliană » 1). Şi pentru a ilustra această vedere, d-1 C. Rădulescu-Motru citează două opere moderne de literatură politică, în care crede a putea recunoaşte influenţa dialecticei hegeliane. Cea dintâi este lucrarea d-lui E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, 1924—1925, o operă în trei volume, în care civilizaţia românească a zilelor noastre este arătată a fi integrată din colaborarea unor «forţe revoluţionare » cu anumite «forte reacţionare». înfăţişând schema f > fi generală a lucrării d-lui E. Lovinescu, pe care o crede de inspiraţie hegeliană, d-1 Rădulescu-Motru scrie: «Civilizaţia română modernă este opera ideologiei şi anume a ideologiei revoluţionare franceze. Cu un asemenea început suntem în plin hegelianism. Vom vedea îndată că suntem în hegelianismul cel mai radical posibil... Ideologia revoluţionară îşi chiamă negaţiunea ei la vieaţă. Negaţia forţei revoluţionare este forţa reacţionară. Aceasta se şi arată numai decât, pregătită fiind în Germania. Teza şi-a găsit antiteza. Vine sinteza: civilizaţia română de astăzi. Un istoric mai puţin hegelian ar fi început cu forţa reacţionară, care se potriveşte mai bine sufletelor pasive şi imitative şi apoi ar fi venit la forţa revo-uţionară. Sau, un istoric adevărat, în genul lui H. Taine, ar x) C. Rădulescu-Motru, Personalismul energetic. I. Antropomorfismul şi personalismul, în «Revista de Filosofie », X, p. 3—4. Acest capitol citit mai întâiu în şedinţa Academiei Române din 21 Mai 1925, n’a mai fost reprodus apoi la publicarea « Personalismului energetic * în volum. www.digibuc.ro 54 TUDOR VIANU 418 fi început cu starea de fapt, cu vechiul regim, pentru a trece apoi la inovaţie, la noul regim. D-l E. Lovinescu începe însă strict după formula dialectică: întâi afirmaţia, apoi negaţia şi în urmă sinteza afirmaţiei cu negaţia, care aduce o nouă afirmaţie » x). Obârşii hegeliane întrevede în fine d-l Rădulescu-Motru şi în lucrarea d-lui St. Zeletin, Burghezia română, 1925, a cărei progresiune de idei o rezumă în chipul următor: «Teza este mercantilismul în curs; antiteza, mentalitatea reacţionară a celor ce nu înţeleg mercantilismul şi, neînţelegându-1, îi opun piedici. Sinteza, tutela providenţială a oligarhiei din jurul Băncii Naţionale» 2). D-l Şt. Zeletin, care este un scriitor de tendinţe înaintate, şi-a văzut astfel întoarsă caracterizarea de hegelianism 3), pe care d-sa a crezut că o poate aplica numai criticismului romantic şi reacţionar. Discuţia, fireşte, nu s’a oprit aci. D-l E. Lovinescu a răspuns în volumul al III-lea al operii sale, obiecţiilor care i se aduseseră cu puţină vreme înainte, tăgăduind amestecul vreunei infiltraţiuni hegeliane în sistemul lucrării sale. Dacă expunerea sa a început cu analiza factorului afirmativ: ideologia revoluţionară, pentru a continua cu negaţia acesteia: ideologia reacţionară, lucrul nu se datoreşte, după cum se afirmase, intenţiei de a aplica formula dialectică: «întâi afirmaţia, apoi negaţia şi în urmă sinteza afirmaţiei cu negaţia, care aduce o nouă afirmaţie ». Planul lucrării sale, ne spune d-l E. Lovinescu, era determinat mai de grabă de desfăşurarea firească a lucrurilor: «Prin simpla sa apariţie, orice idee nouă, descoperire sau invenţie, reprezintă negaţia unei alte idei sau forme de vieaţă cu care intră în conflict»4). Tarde arătase la vremea sa că în mişcarea socială imitaţia se însoteste cu > , i 3 > opoziţia, împerecherea logică cu duelul logic. Cu atât mai mult expunerea sa trebuia să înceapă cu înfăţişarea factorilor revoluţionari şi nu cu stările de fapt care îl precedaseră, cu cât în procesul culturii româneşti din veacul trecut, cei dintâi !) O. cit., p. 99. a) O. cit., p. 163. 8) Această caracterizare are pentru d-l C. Rădulescu-Motru un sens negativ. Vd. asupra aprecierii ştiinţifice a hegelianismului, consideraţiile din « Personalismul energetic o, 1927, p. 30 urm. 4) E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, voi. III, p. 21. www.digibuc.ro 419 INFLUENTA lui hegel in cultura română 55 avuseseră cu adevărat iniţiativa. «Cum civilizaţia română, scrie d-1 E. Lovinescu, adică totalitatea condiţiilor vieţii noastre materiale, nu e o creaţiune organică a poporului român, nu puteam pleca dela studiul unor forţe care n’au avut iniţiativa; în materie socială, politică, economică şi tehnică, iniţiativa a pornit dela ideologia şi dela totalitatea componentelor civilizaţiei apusene. Studiul forţelor revoluţionare se impunea, aşa dar, ca stadiul adevăratului principiu activ; pentru a se realiza ele au întâlnit în cale, cum era şi firesc, forţa reacţionară nu numai a vechilor forme sociale ci si a sufletelor * > configurate de influenţe seculare. Duelul logic al acestor forţe constitue istoria însăsi a civilizaţiei române moderne» x). Nu avem a ne pronunţa aci asupra îndreptăţirii planului general adoptat de lucrarea d-lui E. Lovinescu. Important pentru noi a reţine este că acest plan general aminteşte fără îndoială trichotomia momentelor dialectice, deşi strecurarea lor în opera scriitorului român nu apare niciodată ca rezultatul vreunei reminiscenţe provenite din frecventarea directă a isvoarelor. Cu totul altul este cazul d-lui Şt. Zeletin, un scriitor format în şcoala filosofilor. Pe de altă parte, «Burghezia română», opera principală a d-lui Zeletin, este o lucrare care aplică metoda marxistă în studiul evoluţiei societăţii româneşti din ultimul veac. Se ştie însă care este dependenţa marxismului de dialectica hegeliană, încât n’ar fi riscată afirmaţia că prin mijlocirea lui Karl Marx, filosofia lui Hegel a găsit calea scrierilor d-lui Zeletin. Iată însă că o astfel de presupunere, primeşte o confirmare neaşteptată din chiar partea acestuia, într’o scrisoare adresată revistei «Ideea Europeană». Revista «Ideea Europeană» publicase în 1925, o dare de seamă asupra unei expuneri publice făcută de d-1 Zeletin, în care apropierea gânditorului român de materialistul german Karl Biichner, provoacă următoarea interesantă rectificare: «Am fost şi sunt în filosofie un incorigibil romantic, scrie d-1 St. Zeletin, un romantic din temperament, nu din capriciile lecturii; din harul naturii, nu din acel al cărţilor. Sângele elenic, pe care nu fără fiori îl ştiu pulsând în vinele mele, mi-a creat sălaşul *) E. Lovinescu, O. cit., p. 24. www.digibuc.ro TUDOR VIANU 420 56 sufletesc în templul uman al filosof iei romantice germane, ea însăşi plămădită în spiritul şi pe temeliile elenismului1). De aceea natura mi se prezintă ca rezultat al unei serii continue de evoluţie spirituală, ce palpită în infinite unde, fiecare din acestea având la locul şi la timpul ei un rol necesar. Pentru mine existenţa întâmplătoare, izolată, este o simplă absurditate: orice făptură din univers are, în modesta ei sferă de activitate, un rol necesar de împlinit, fără care însăşi existenţa totului ar fi ştirbită. In cadrul acestui determinism spiritual al universului, determinismul social, pe care-l aplic, este o simplă parte întregitoare. E drept că am intrat în panteonul idealismului romantic pe portiţa materialismului marxist, el însuşi clădit pe miezul sufletesc romantic al evoluţiei continue. Dar când din templul romantic mi-am aruncat privirile îndărăt, spre portiţa materialistă, care mă condusese înăuntru, a trebuit să mă înfior la aparenţa ei sbârlită. Fapt este că marxismul, sub raport filosofic, se clădeşte pe cea mai mare grosolănie pe care o cunosc în istoria filosofiei: el a luat materia ca esenţă a lucrurilor, însă i-a dat o lege de origină şi natură sufletească: aceea a evoluţiei seriale romantice, sub forma ultimă dată de Hegel» 2). Un document mai edificator ca acesta nici nu se putea dori. Comentatorul ideilor d-lui Zeletin va trebui să pornească dela acest text, pentru a desluşi partea de influenţe romantice, în consecinţă şi hegeliane, care au contribuit la formaţia autorului « Burgheziei române ». Acest text dovedeşte însă în acelaşi timp şi împotriva susţinerilor din altă parte ale d-lui Zeletin, că hegelianismul a putut alimenta nu numai « curentele reacţionare ». > Influenţa filosofiei lui Hegel în cultura românească s’a produs atât în orientarea curentelor de dreapta cât şi a celor de stânga. împrejurarea s’a produs de altfel nu numai în cadrul culturii noastre, dar chiar în patria filosofului, unde încă *) Mai cu seamă în legătură cu Hegel s’a susţinut influenţa culturii greceşti asupra formării concepţiei organice a societăţii. Grecia reprezintă în adevăr, pentru Hegel, exemplul unei adevărate societăţi organice, desvoltată original şi armonios. Asupra acestei filiaţii de idei, o contribuţie recentă în E. Vermeil, La pensie politique de Hegel, în Etudes sur Hegel, publication de la « Revue de Mătaphysique et de Morale », Paris, 1931. 2) Şt. Zeletin, Neoliberalismul, Bucureşti, 1927. www.digibuc.ro 421 INFLUENŢA LUI HEGEL IN CULTURA ROMÂNĂ 57 dela Fr. Engels x) s’a atras atenţia asupra dublei posibilităţi a acestei filosofii. Am văzut care este pentru d-1 C. Rădulescu-Motru raţiunea acestei plurivalenţe 1 2). Pentru noi ea stă în structura intimă a acestei construcţii speculative. Filosofia lui Hegel afirmă în adevăr, pe de o parte, o mişcare ascensională si continuă a societăţilor omeneşti către un ideal de libertate. > ii Această mişcare se execută printr’o succesiune neîntreruptă de factori în luptă, în care mai toţi conducătorii revoluţionari ai timpurilor noastre au găsit justificarea teoretică a acţiunii lor. Pe de altă parte, Hegel arată că în această mişcare continuă a istoriei universale, fiecare etapă este dominată de geniul câte unui alt popor, care desvoltă o cultură originală şi închisă comunicării cu alte culturi contigue în timp şi spaţiu. Această vedere a filosofiei lui Hegel a fost folosită mai cu seamă de naţionalismul feluritelor popoare europene. S’a întâmplat astfel cu filosofia lui Hegel, ceea ce s’a întâmplat si cu doctrina altor filosofi: înrâurirea ei a fost atât de întinsă, încât a putut procura argumente unor tabere în luptă. Această constatare îşi primeşte acum o nouă întărire, prin studiul influenţei lui Hegel în cultura românească. 1) Fr. Engels, Antidiihring, VIII. Aufl., 1914, p. 10. 2) Un alt exemplu al plurivalenţei filosofiei lui Hegel, adică al virtuţii sale de a se însoţi cu tendinţe dintre cele mai felurite, îl găsim în faptul că însăşi filosofia d-lui C. Rădulescu-Motru, care a ridicat de atâtea ori protestul său împotriva hegelianismului, a putut fi pusă în legătură cu acesta. Astfel d-1 I. Brucăr, studiind ideile d-lui Rădulescu-Motru asupra raportului dintre conştiinţa individuală şi conţinuturile ei necesare şi universale, vede aci o postulare, în sens hegelian, a corelaţiei dinamice a conştiinţei cu universul (cf. Probleme noui în filosofii, Bucureşti, 1931, p. 81). www.digibuc.ro ANEXE DIE ALTE FRANZOSISCHE TRAGODIE UND DIE WAGNERSCHE MUSIK Diskussion der Sitzung vom 27. April 1861 (cf. « Der Gedanke ». Philosophische Zeitschrift. Organ der philosophischen Gesell-schaft zu Berlin. Herausgegeben von Dr. C. L. Michelet, Schriftfuhrer der Ge-sellschaft. Zweiter Bând. Berlin, Nicolaische Buchandlung, 1861, p. 112 urm.). Major eseu: Der Aufforderung der geehrten Gesellschaft, meinen neulichen offentlichen Vortrag iiber die alte franzosische Tragodie und die Wagnersche Musik hier zu wiederholen, willfahre ich um so lieber, als ich der ganzen Auseinandersetzung gerade die Hegelsche Definition des Schonen zu Grunde gelegt hatte. Wenn das Schone selbst die vollkommene Durchdringung der Idee und des sinnlichen Scheinens ist, so konnen wir als die einseitigen und vom Schonen sich entfernenden Richtungen die betrachten, wo entweder die Idee, das Logische, auf Kosten des Sinnlichen sich geltend macht, — was wir das Erhabene nennen konnen; oder wo das sinnliche Moment zum Nachteil der Idee hervortritt, — wodurch dann das Reizende entsteht. Zwei Beispiele mogen geniigen. Indem wir diese Bestimmungen auf die Tragodie anwenden, erkennen wir in ihr die Charaktergrundsâtze des Helden als dasjenige Element, welches der Idee in der Definition des Schonen entspricht; wâhrend seine Affekte und seine den Grundsătzen widerstrebenden Neigungen das Sinnliche reprăsentieren. Dramatisch schon wird der Charakter dann, wenn die Grundsâtze und die Neigungen sich vollstândig durch-dringen, und dadurch ihrem Kampfe ein Ende machen. Diesen Kampf selber aber, der so eine wesentliche Bedingung des dramatisch Schonen wird, nenne ich nach Schillers Vorgang, das Pathetische. Wo nun die Grundsâtze sich so stark geltend machen, dass sie im Helden die widerstrebenden Neigungen und Gefiihle gar nicht aufkommen lassen, und folglich auch das Pathetische unmoglich wird, da kann das Drama erhaben sein, aber es ist kein schones Kunstwerk. Und das ist der Fall bei Corneille. Nehmen Sie als mustergiiltiges Beispiel seinen Horacier www.digibuc.ro 423 INFLUENTA LUI HEGEL IN CULTURA ROMÂNĂ 59 an. Dieser ist von seinem patriotischen Enthusiasmus so beseelt, dass er die Gefiihle der Anhănglichkeit, der Freundschaft, der Liebe fur seine Familie vollstăndig zum Schweigen bringt, und deshalb den Kampf des Pathetischen nicht besteht, — dadurch aber eben erhaben wird und nicht schon. In Paris, von wo ich so eben komme, machte man mir bei einer ăhn-lichen Besprechung den Einwand, dass das Pathetische ja durch die Schwester des Horaciers herbeigefiihrt werde, welche in ihrer Liebe fur den Curacier das Gefiihlselement ausschliesslich reprăsentiere, wăhrend der Horacier nur die Idee zur Anschauung bringe; dass also den beiden Erfordernissen des Schonen in Corneilles Tragodien stets entsprochen sei, mit dem Unterschiede, dass jede von ihnen abgeson-dert in einer einzelnen Person vollstăndig zur Geltung komme. Dieser Einwand ist nicht schwer zu widerlegen. Es ist năhmlich ăsthetisch unmoglich, in Einer Person die Idee ausschliesslich zur Geltung zu bringen; denn erstens wăre dadurch diese Person gezwungen, die Ideen, fortwăhrend zu deklamieren, was episch, aber nicht dramatisch sein kann; zweitens aber wiirde dadurch der Held sich gar nicht vor uns als ein solcher legitimieren, da man niemals wissen kann, um mit Schiller zu reden, ob die Fassung des Gemiiths eine Wirkung seiner moralischen Kraft ist, wenn man nicht iiberzeugt worden, dass sie keine Wirkung der Unempfindlichkeit ist. So muss die einseitige Darstellung der Idee in Einer Person, ohne dass in dieser selben Person auch der Kampf des Pathetischen veranschaulicht wird, rundweg als ein ăsthe-tischer Irrtum bezeichnet werden, der moglicherweise das Erhabene, aber niemals das Schone, konstituiert. Ganz dieselben Erscheinungen lassen sich in der Musik verfolgen. Die Harmonie entspricht hier dem logischen, dem ideellen Element, wăhrend die Melodie das sinnliche vertritt. In der vollstăndigen Ver-schmelzung der Harmonie und der Melodie, wie sie in unerreichtem Grade Beethovens Symphonien realisiert haben, liegt das Musikalisch-Schone, wăhrend das einseitige Geltendmachen der Melodie zum Nachtheil der Harmonie das Sinnlich-Reizende ergiebt (neuere Italie-nische Opernmusik), wogegen das einseitige Geltendmachen der Harmonie auf Unkosten der Melodie zum Erhabenen fiihrt (Wagners Opern). So ist Wagners Richtung in der Musik ein eben solches Extrem, wie Corneilles Richtung in der Tragodie 1). Michelet: Indem sich die Horacier in einer Collision von Pflichten, hier also zwischen Vaterland und Geschwisterliebe befindet, und er die Schwester todtet, um das durch ihre Thrănen und Vorwiirfe beleidigte Vaterland zu răchen: so liegt gerade darin das Pathetische, x) Der Redner entwickelte nun kurz die logische Notwendigkeit der Dis-sonanzen bei Wagner, widerlegte dessen Berufung auf Beethovens Art und Weise, eine Melodie zu zerlegen, und wies endlich den sozialen Zusammenhang dieser Kunsterscheinungen nach. www.digibuc.ro 6o TUDOR VIANU 424 auch wenn er nicht schwankt. Das Pathetische kommt nicht bloss vom sinnlich Reizenden her, — ist nicht lediglich ein Kampf zwischen Grundsătzen und Neigungen, sondern zwischen Grundsatz und Grund-satz, der aber ebenso Einer zwischen Neigung und Neigung ist. Denn die Grundsătze der Helden sind eben ihre Neigungen. Da-durch, dass in der tragischen Collision Gedanke gegen Gedanke, Pflicht gegen Pflicht auftritt, bleibt der Held nicht in der ruhigen Einheit seines logischen Grundsatzes, sondern die Spaltung, die Bestimmtheit des Gedankes wird eben Leidenschaft, Neigung, auch beim Horacier; und mit ihr ist sogleich das sinnlich Reizende ge-geben. Um ein anderes Beispiel heranzuziehen, so ist der Cid noch mehr in diesem Pathos, in dieser tragischen Collision zwischen der Ehre seines Yaters, den der Vater seiner Geliebten beleidigte, und der Liebe zu Chimene befangen. Und in dem bekannten Monologe kommt dies Schwanken, dieser Kampf seiner Seele deutlich zum Vorschein: Que je sens de rudes combats! Contre mon propre honneur mon amour s’interesse; II faut venger un pâre, et perdre une maîtresse; L’un m’anime le coeur, l’autre retient mon bras. Reduit au triste choix, ou de trahir ma flamme, Ou de vivre en infame, Des deux cotes mon mal est infini, O Dieu! l’etrange peine! Faut-il laisser un affront impuni ? Faut-il punir le pere de Chimâne ? D’Ercole: Wiewohl ich mit den von Hrn. Majorescu aufgestellten Prinzipien ubereinstimme, so kann ich doch nicht annehmen, was er iiber den Charakter der Italienischen Musik gesagt hat. Ich răume ein, dass das melodische Element das iiberwiegende in ihr sei; aber darin sehe ich, statt eines Nachteils, vielmehr den wahren Begriff der Ton-kunst. Auch fehlt der Italienischen Musik die Harmonie nicht; nur ist diese in einem solchen Maasse vorhanden, wie es notig ist, die Melodie zu ergănzen. Die Hauptsache in der Musik ist die Melodie, -— die Harmonie, um mich so auszudriicken, nur das notwendige âussere Gewand, damit die Melodie nicht in ihrer Nacktheit erschiene. Die Richtigkeit meiner Behauptung fliesst sowohl aus dem Begriff des Schonen iiberhaupt, als auch aus dem der Musik ins Besondere. Denn wenn das SchSne die Darstellung des Geistes in sinnlicher Gestalt, die sinnliche Gestalt aber, in der die Musik die trauernde oder frohliche Seele darstellt, die Reihenfolge der Tone ist: so stammt die Melodie direkt aus der empfindenden Seele selber, wăhrend die Harmonie erst von der kiinstlerischen Berechnung des Verstandes herkommt. Beides muss verbunden sein, aber so, dass die Harmonie die Nebensache bleibt. Und das ist in der Italienischen Musik der Fall, wăhrend in der neuern Deutsche das gerade Gegenteil stattfindet. Dieser Unterschied im www.digibuc.ro 425 INFLUENTA lui hegel in cultura română 6i Charakter der Italienischen und der Deutschen Musik liegt selbst im Charakter beider Nationen. Der Italiener stellt den Geist in der Form der Unbefangenheit dar, welche îiberhaupt die Form der Kunst ist, wâhrend der Deutsche denselben Geist in der Form der denkenden Reflexion darstellt; und darum ist Deutschland der eigentliche Boden der WissenSchaft geworden. Deutschland hat die in Griechenland und Italien geschaffenen Kunstwerke erst recht philosophisch begriffen. Und indem auch die Kunst der Deutschen, insbesondere ihre neuere Musik, mehr der Theorie hinneigt, als die Italienische: so erklărt dies erstens zur Geniige, warum in der Deutschen Musik das iiberwiegende Element die Harmonie sei, weil diese eben recht eigentlich die theoretische Seite der Musik bildet; zweitens warum die Italienische Musik in beiden Hemisphăren verbreitet ist, wâhrend die Deutsche mehr lokal blieb. Forster: Der Gegensatz von Rossini und Wagner ist indessen nicht der der Musik beider Volker, indem die Italiener in ihrer alten Kirchen-musik ja die Begriinder der Harmonie sind. Lasson: Es scheint mir nicht passend, ganze Zeitalter kiinstlerischer Entwickelung dadurch charakterisieren zu wollen, dass man ihnen das Erhabene oder einen âhnlichen ăsthetischen Terminus zuschreibt. Der Gegensatz der kiinstlerischen Epochen liegt in den Idealen; in der dramatischen Dichtung sind es die sittlichen Ideen, an denen sich die Bewegung der Geschichte vollzieht. Von der Hegelschen Defini-tion des Schonen scheint mir der geehrte Redner einen nicht richtigen Gebrauch gemacht zu haben. Als die Idee, die in sinnlicher Form erscheinen soli, ist unmoglich ein abstrakter Gedanke gemacht, sondern das innere, organische Einheitsprinzip des als Kunstwerk zu produzie-renden oder als Naturschones existierenden Objektes; ein Prinzip, das als solches ein Ideelles, AUgemeines, dem sinnlichen Willen des Ein-zelnen gegeniiber, ist, aber weder anders ausgesprochen noch begriffen werden kann, als in der konkreten Anschauung seiner Explikation in allen Einzelheiten des schonen Objektes. Das Logische hat daher in der Kunst gar keine Stelle: am Ehesten noch in der ăussern Technik und deren Konsequenz. Das Beste am Kîinstler, oder vielmehr das, was ihn zu einem solchen macht, ist das Unbewusste, die Bestimmtheit seiner Phantasie, die von aliem Raisonnement absolut unabhăngig ist. Sollen an einem dramatischen Kunstwerk die beiden Momente des Schonen gesondert werden, so ist das Ideelle die sittliche Weltanschauung und die besondere Form der Phantasie des Dichters, das Sinnliche die Darlegung dieses Ideellen in den Besonderheiten der Kunstform. Die Grundsătze und Uberzeugungen der Helden haben keine entfernte Beziehung zu dem ideellen Prinzip des Dramas. Es scheint mir ferner das Prinzip der Franzosischen Tragodie nicht richtig bezeichnet zu sein, wenn man ihr Wesen in den Mangel der Entwickelung in der Gesinnung des Helden, in dem schon uberwun-denen Kampf gegen die Sinnlichkeit setzt. Man nehme die erste beste Tragodie vor, und man wird das Gegenteil finden. Gerade die combats www.digibuc.ro 62 TUDOR VIANU 426 du coeur, der Kampf zwischen Tugend und Neigung geben der Fran-zosischen Tragodie ihren eigentlichen Charakter. Eher mochte bezeichnend sein, dass Dichter und Held bestăndig in der Reflexion leben: jener iiber sein Schaffen, dieser iiber sein Tun und Leiden reflektiert. Es ist eine unendliche Eitelkeit der Selbstbespiegelung, eine nicht ermiidende Redseligkeit in aliem Schmerz und aller Leidenschaft. Die Auffassung des Menschen ist hier die moglichst abstrakte. Alle Nationalităten, Religionen, Epochen werden in denselben dramatischen Topf geworfen und zu demselben Brei verarbeitet. Die sittliche Qua-lităt hat Nichtâ mehr mit der Naturbestimmtheit, noch Nichts mit der Bildung zu schaffen, sondern beruht nur in dem abstrakten Gegensatze von Tugend und Laster, Willenskraft und Schwăche. Der Dichter bindet sich an enge Gesetze der Form, die, an sich indifferent und bedeutungslos, nur dadurch, dass sie iiberhaupt das Joch der Formalităt auferlegen, einen Sinn bekommen. Im rein Formellen, in der Decenz, verharrt auch der tragische Held. Es handelt sich um kein substan-tielles Interesse. Nicht die objektiven Măchte der Sittlichkeit, sondern die subjektivste Form des Pathos, Liebe und Hass, Tugend und Laster, die abstrakteste Form der sittlichen Begeisterung, das allgemein aliem Menschlichen Zugehorige, das bildet den Grund des Konflikts. Die Religion erscheint nicht als Weltmacht, sondern als Devotion des Indi-viduums: der Staat nicht als sittliche und geschichtliche Macht, sondern als Vaterlandsliebe, Ehrgeiz u. s. w. Alles sittlich Objektive ist hier in subjektive Bestimmungsgrimde zergangen. Es ist das die Kunst des reinen Rationalismus, gemacht, rhetorisch-prunkend, tugendstolz; iiber dem sogenannten allgemein Menschlichen ist alle Besonderheit eingebiisst. Das ist schon die Andeutung der Revolutionsprinzipien. Die Tugend macht den Wert des Menschen, alles Andere ausser der Gesinnung ist unwesentlich. Es ist das die wesentlich romantische Kunst. Dem Germanen gilt Nichts, als die substantiellen Măchte, die die objektive Welt konstituieren; das Subjekt ist nur Gefăss. Der Romane sieht immer zunăchst diese Măchte in der Form des subjektiven Pathos. Seine Subjektivităt hat er hinaufzuschrauben, und so tritt die Eitelkeit des heroischen Bewusstseins in den Vordergrund, die Rhetorik des Pathos. Keine Kunst ist daher pathetischer als die Franzosische, weil nirgends so wie hier die Naturbestimmtheit negiert wird. So mochte ich auch. Corneille und Wagner nicht in die entfernteste Beziehung gesetzt wissen. Die Musik von vorn herein bewegt sich in ganz andern Ideen, als die dramatische Poesie. In der Musik handelt es sich um den Gegensatz der empfindenden Individualităt und der ăussern Welt. Das Moment der Innerlichkeit der Empfindung trăgt die Melodie, die im Wesentlichen in zeitlicher Sukzession paralleler, rhytmisch ge-gliederter Reihen besteht. Das Moment des Ăussern erscheint in der Harmonie, die durchaus auf zeitlicher Coexistenz beruht. Eine Ver-mittelung dieser Gegensătze schafft allerdings die Dissonanz mit Vor-halten und Durchgăngen, indem sie in polyphoner Form inmitten des www.digibuc.ro 427 influenta lui hegel in cultura română 63 harmonischen Elements die melodische Tonsukzession vorbereitet. So ist auch Italienische und Deutsche Musik verschieden wie Melodie und Harmonie, Subjektivitât und Objektivitât, Empfindung und Dasein. Wenn Beethoven genannt worden ist, so mochte ich bemerken, dass er in dem vollendeten Gleichgewichte der musikalischen Elemente, wie es die Werke seiner mittleren Epoche zeigen, darum durchaus Deutsch ist, weil bei ihm alle Innerlichkeit der Empfindung nur aus der symbolischen Darlegung der die objektive Welt gestaltende Naturmâchte herauszuwachsen nur ihr Gegenbild zu sein scheint. Was aber Wagner anbetrifft, so verfolgt er durchaus keinen spezifisch musikalischen Zweck. Ihm gilt es um die Charakteristik, um geschicht-liche Zeichnung, wie Ăhnliches auch in der Malerei dieser Gegenwart hervortritt. In solchen Zweck der Charakteristik iiberspannt er, wie die gesamte Zukunftsmusik, die musikalischen Mittel; und weil es ihm auf Bilder der Objektivitât ankommt, legt er ein ganz einseitiges Ge-wicht auf die Harmonie und verschmâht das speziell Musikalische der Form. Die Herrschaft der Harmonie ist in der Deutschen Musik seit Bach, Gluck, Beethoven nichts Neues. Aber diese Einseitigkeit und Verkennung des eigentiimlich Musikalischen zu Zwecken, die der Musik als solcher nicht wesentlich sind, das ist der Charakter des Wagnerschen Schaffens. Schasler: Ich habe zwei Bemerkungen zu machen: die eine gegen die Definition des Hrn. Majorescu von dem Gegensatze des Erhabenen und Reizenden; die andere gegen die Anwendung, welche Hr. Lasson von dem Ausdruck «Logisch» gemacht hat. Die Definition eines Gegen-satzes durch einen parallelen Gegensatz ist selten zutreffend, und erweist sich als unrichtig, sobald derselbe, von demselben Prinzip aus, auf ein anderes Gebiet, als das gewâhlte, angewendet, mit sich in Widerspruch kommt. So z. B. konnte man das Erhabene, vom Gesichts-punkt der Architektur aus, gerade als das materiell Ubergrosse, also als das Sinnliche: das Anmuthige, dagegen, da seine Wirkung von der Dimension abstrahiert, und sich nur auf die Form der Bewegung bezieht, als das Geistige definieren. Jene Definition also: das Erhabene ist das Ideelle, das Reizende dagegen das Sinnliche, scheint mir den Begriff nicht zu erschopfen. Was das Logische betrifft, welches Hr. Lasson in der Kunst nur der Technik zugewiesen wissen will, so das es erst bei der handwerklichen praktischen Ausfiihrung in Betracht komme: so ist fur mich das Logische vielmehr schon bei der Konzeption selbst tâtig, wenn auch nur als âvya/us. Denn wie die Natur in Embryo schon organisch gestaltend, d. h. logisch, verfâhrt, so auch die Kunst. Eine konzipierte Idee, die nicht das Moment dieses Logischen im Keime in sich besitzt, ist entweder ein Chaos, oder ein ganz Abstraktes, Form-loses und Gedankenloses, also im ideellen Sinne ebenso ein Nichts wie im materiellen. Das Logische im Gegenteil ist die wahre gedankliche Essenz im Kiinstlerischen, weil hier gerade die Form oder vielmehr das Formprinzip das Wesentliche ist. www.digibuc.ro 64 TUDOR VIANU 428 Maerker: Man muss nicht Missbrauch mit demWorte Logischtreiben, welches sowohl von Hrn. Majorescu,als von Hrn. Lasson auf befremdende Weise gebraucht worden. Ich kann unter Logisch nur die Wesens-Einheit, als den reinen Gedanken verstehen, der das Kunstwerk begriindet. Majorescu: Hrn. Forster antworte ich zunăchst, dass ich bei der ganzen Besprechun gbloss die neuere Italienische Musik im Auge ge-habt. Hm. Michelet gegeniiber bestreite ich, dass der Horacier irgend eine Kollision seines Wesens auf pathetische Weise zur Anschauung bringt. In ihm liegt gar keine Kollision. Er zogert nicht, seinem Enthusiasmus fiirs Vaterland unbedingt alles aufzuopfern. Dadurch kann er nie Pathe-tisch werden und ermangelt also einer Hauptbedingung des Schonen. Dass einige Franzosische Tragodien auch Andeutungen des Patheti-schen im Helden selbst enthalten, ist gewiss; ebenso wie in der Wagner-schen Musik auch Melodien vorkommen. Aber der ăsthetische Grundzug dieser Richtung, wie ihn Corneille in Hor ace am Besten realisiert und wie er ihn in der Vorrede zum Nicomede am klarsten ausgesprochen, schliesst vom Helden das Pathetische aus; und gerade Horace und Nicomede sind diejenigen Tragodien, welche von der Sorbonne all-jăhrlich als Muster hingestellt werden. Hrn. Schasler erwiedere ich, dass seine Auffassung des Erhabenen als eines Sinnlich-Grossen gegen die Âsthetik verstosst. Das Erhabene ist im Gegenteil eine solche Ubergrosse, das sie der sinnlichen Wahrnehmung sich entzieht und das ideelle Moment in uns hervorhebt, — selbst durch das Kolossale in der Architektur den Geist nach Ihnen weist. Die Einwiirfe gegen meine Auffassung des Logischen haben mich gerade in dieser Versammlung iiberrascht. Wenn Hr. Lasson das Logische der Kunst in der Technik erblickt, so kann diese niichterne Auffassung auf den Standtpunkt Herbarts gerechtfertigt scheinen, aber nicht im Kreise der Hegelschen Ansichten. Dagegen bin ich mir nicht bewusst, das Wort « Logisch » in einem andern Sinne gebraucht zu haben, als in dem der Wesens-einheit. Allein mit Berufung auf Goethes Worte: Der Schein was wăr’ er, dem das Wesen fehlte ? Das Wesen wăr’ es, wenn es nicht erschiene ? ' setze ich dem Wesen den sinnlichen Schein gegeniiber mit analogischer Anwendung auf Harmonie und Melodie. Wenn Hr. Lasson endlich die Unterscheidung zwischen dem subjektiven und objektiven Moment bei der ăsthetischen Auffassung der Kunst-Richtungen will mass-gebend sein lassen, so gebraucht er nur andere Worte fur denselben Gedanken; was mir iiberflussig scheint. Ausserdem aber halte ich die von ihm vorgeschlagenen Ausdriicke fur unbrauchbar, einmal weil sie kein ăsthetischer Sprachgebrauch sind, dann aber, weil sie zu den eklatantesten Missdeutungen Veranlassung geben, wie denn z. B. einige Literatur-Historiker Schiller den subjektiven und Goethe den objektiven Dichter nennen, wăhrend Julian Schmidt die Geschichte auf den Kopf stellt und das Umgekehrte behauptet. www.digibuc.ro TRADUCEREA ROMÂNEASCĂ VECHEA TRAGEDIE FRANCEZĂ ŞI MUZICA LUI WAGNER Maiorescu: Răspund solicitării onoratei societăţi de a repeta aici recenta mea conferinţă publică despre vechea tragedie franceză şi muzica lui Wagner, cu atât mai multă plăcere, cu cât la baza întregii discuţii pusesem tocmai definiţia hegeliană a frumosului. Dacă frumosul nu este decât deplina pătrundere a ideii cu aparenţa sensibilă, atunci putem considera drept nişte directive unilaterale şi care se depărtează de frumos, pe acelea în care fie ideea, elementul logic, se valorifică în paguba sensibilităţii, ceeace se întâmplă în sublim; fie că momentul sensibil se evidenţiază în desavantajul ideii, ceea ce produce fermecătorul. Două exemple sunt suficiente. Aplicând aceste precizări în tragedie, recunoaştem principiile de caracter ale eroului drept acel element care corespunde Ideii în definiţia frumosului; în timp ce afectele sale şi inclinaţiile opuse principiilor reprezintă sensibilitatea. Din punct de vedere dramatic caracterul devine frumos, atunci când principiile şi inclinaţiile se întrepătrund pe deplin şi odată cu aceasta lupta dintre ele se aplanează. Lupta însăşi, devenită o condiţie esenţială a frumosului dramatic, o* numesc, după ' exemplul lui Schiller, patetismul tragediei. Acolo unde principiile se valorifică atât de intens, încât împiedecă în erou apariţia înclinaţiilor şi sentimentelor opuse, făcând imposibil patetismul, drama poate fi sublimă, nu însă şi o operă de artă frumoasă. Acesta este cazul în Cor-neille. Să luăm ca exemplu tipic tragedia sa Horace. Horace este atât de însufleţit de entuziasmul său patriotic, încât aduce pe deplin la tăcere toate sentimentele sale de afecţiune, de prietenie, de iubire pentru familia sa şi în felul acesta lupta pateticului nu se mai dă, eroul devenind sublim, dar nu frumos. In Paris, de unde vin tocmai, mi se făcu cu ocazia unei discuţii asemănătoare obiecţia, că pateticul este introdus prin sora lui Horace, care prin iubirea ei pentru Curiace reprezintă cu exclusivitate elementul sentimental, în timp ce Horace face numai Ideea să apară. Tragediile lui Corneille corespund astfel ambelor cerinţe ale frumoasului, cu deosebirea că fiecare din ele în mod separat se valorifică în câte o singură persoană pe deplin. Nu este greu de a înlătura această obiecţie. Din punct de vedere estetic este cu neputinţă ca Ideea să se manifeste cu S$ A, R. —- Memoriile Secţiunii Literare, Seria III. Tom. VI. www.digibuc.ro 66 TUDOR VIANU 430 exclusivitate într’o singură persoană; căci prin aceasta, mai întâiu, persoana ar fi silită să-şi declame necontenit ideile, ceeace poate fi epic, dar nu dramatic. In al doilea rând, eroul nu s’ar putea legitima pe această cale ca atare în ochii noştri, deoarece, pentru a vorbi cu Schiller, nu se poate şti dacă constituţia sufletească a eroului este un efect al puterii sale morale, atâta timp cât n’ai căpătat convingerea că ea nu este un efect al insensibilităţii. Astfel manifestarea unilaterală a Ideii într’o singură persoană, fără ca în acea persoană să fie făcută aparentă lupta pateticului, trebue să fie desemnată pur şi simplu ca o eroare estetică, în stare a constitui după putinţă sublimul, niciodată însă frumosul. Absolut aceleaşi fenomene pot fi urmărite în muzică. Armonia corespunde aici elementului logic, ideal, în timp ce melodia reprezintă pe acel sensibil. In deplina contopire a armoniei şi melodiei, aşa cum simfoniile lui Beethoven au realizat-o într’un grad ne mai atins, stă frumosul muzical, în timp ce valorificarea unilaterală a melodiei în desavan-tajul armoniei produce fermecătorul-sensual (muzica operelor italieneşti mai noui), dimpotrivă valorificarea unilaterală a armoniei în paguba melodiei conduce la sublim (operele lui Wagner). Astfel direcţia lui Wagner în muzică este o extremă deopotrivă cu aceea a lui Corneille în tragedie *). - Michelet: Patetismul lui Horace, chiar dacă el nu şovăeşte niciodată, provine din faptul coliziunii dintre datorii şi anume între patrie şi iubirea frăţească; o coliziune care îl conduce la uciderea surorii şi la răzbunarea patriei ofensate prin lacrimile şi imputările ei. Patetismul nu provine numai din latura sensibilităţii. El nu este numai o luptă între principii şi inclinaţii, ci între principiu şi principiu, dar care este în acelaşi timp şi una între înclinaţie şi înclinaţie. Căci principiile eroilor sunt tocmai înclinaţiile lor. Din împrejurarea că în coliziunea tragică se înfruntă, gând cu gând şi înclinaţie cu înclinaţie, urmează că eroul nu rămâne în unitatea liniştită a principiului său logic, ci, ca şi în cazul lui Horace, desbinarea, determinarea gândului devine pasiune, înclinaţie; şi odată cu aceasta este dată şi latura de farmec sensibil. Pentru a invoca un alt exemplu, Cidul este încă mai stăpânit de acest pathos, de această coliziune tragică între onoarea tatălui său, pe care tatăl iubitei sale îl ofensase şi iubirea sa pentru Chimene. Această şovăire, această luptă a sufletului său apare limpede în cunoscutul monolog: Que je sens de rudes combats! Contre mon propre honneur mon amour s’interesse; II faut venger un pere, et perdre une maîtresse: L’un m’anime le coeur, l’autre retient mon bras. Reduit au triste choix, ou de trahir ma flamme, Ou de vivre en infâme, ') Vorbitorul desvoltă acum pe scurt necesitatea logică a disonanţelor la Wagner, respinse felul în care acesta se reclamă dela maniera lui Beethoven de a analiza o melodie şi demonstra în sfârşit complexul social al acestor fenomene artistice. www.digibuc.ro - .............. ________________________________i____ 431 INFLUENTA lui hegel in cultura ROMAnA 67 Des deux cotes mon mal est infini. O Dieu! l’etrange peine! Faut-il laisser un affront impuni ? Faut-il punir le p£re de Chimene ? D'Ercole: Deşi aprob principiile expuse de d-1 Maiorescu, nu pot accepta totuşi ceeace a spus despre caracterul muzicii italieneşti. Conced că elementul melodic este în aceasta preponderant; dar departe de a vedea aci un neajuns, recunosc adevăratul concept al muzicii. Pe de altă parte muzicii italieneşti nu-i lipseşte armonia, dar o are în proporţia necesară întregirii melodiei. Principalul în muzică este melodia, — armonia, pentru a mă exprima astfel, nu este decât învelişul • extern necesar, pentru ca melodia să nu apară în goliciunea ei. îndreptăţirea afirmaţiei mele decurge atât din conceptul frumosului în genere, cât şi din acel al muzicii în special. Căci dacă frumosul este reprezentarea spiritului în formă sensibilă, dacă forma sensibilă în care muzica reprezintă sufletul întristat sau vesel este succesiunea sunetelor, atunci melodia se coboară direct din sufletul sensitiv, în timp ce armonia provine din calculul artistic al intelectului. Ambele trebue să se îmbine, însă în aşa fel încât armonia să rămână secundară. Şi aceasta este cazul în muzica italienească, în timp ce în muzica gremană mai nouă se petreşti tocmai contrariul. Această deosebire în caracterul muzicii italienece şi germane stă în însuşi caracterul ambelor naţiuni. Italianul reprezintă spiritul în forma naivităţii, care este forma artei în genere, pe când germanul reprezintă acelaşi spirit în forma gândirii reflexive; de aceea a devenit Germania terenul propriu al ştiinţii: Germania a înţeles cu adevărat filosoficeşte operele de artă produse în Grecia şi Italia. Şi întrucât şi arta germanilor, în special muzica lor mai nouă, înclină mai mult către teorie, decât arta italiană, împrejurarea explică mai întâiu cu îndestulare de ce în muzica germană elementul preponderant este armonia, adică aceea care constitue partea propriu zis teoretică a muzicii; în al doilea rând, de ce muzica italienească este răspândită în ambele emisfere, pe când muzica germană a rămas mai mult locală. Forster: Contrastul dintre Rossini şi Wagner nu este totuşi acela dintre muzica ambelor popoare, întrucât Italienii în vechea lor muzică bisericească sunt întemeietorii armoniei. Lasson: Nu mi se pare potrivit a voi să caracterizezi epoci întregi ale evoluţiei artistice, atribuindu-le sublimul sau vreun termen estetic asemănător. Opoziţia dintre epocile artistice stă în idealurile lor; în poezia dramatică, ideile morale sunt acelea în legătură cu care se execută mişcarea istoriei. Nu mi se pare că onoratul vorbitor a dat o potrivită întrebuinţare definiţiei hegeliane a frumosului. Este cu neputinţă de a concepe ideea, care trebue să apară în formă sensibilă, drept o cugetare abstractă, ci ca principiul intern şi organic al obiectului devenit operă de artă sau existent ca frumos natural; un principiu care, ca atare, este ceva ideal şi general, opus voinţii sensuale a individului, dar care www.digibuc.ro 68 TUDOR VIANU 432 nu poate fi nici exprimat nici înţeles altfel, decât în intuiţia concretă a explicaţiunii sale în toate detaliile obiectului frumos. Din această pricină elementul logic n’are în artă niciun loc sau cel mult în tehnica externă şi în consecinţele ei. Ce este mai bun în artist, sau mai de grabă ceeace îl face artist, este inconştientul, determinaţia fantaziei sale, care este absolut independentă de orice raţionament. Dacă într’o operă de artă dramatică cele două momente ale frumosului pot fi deosebite, atunci momentul ideal este concepţia morală despre lume şi forma specială a fantaziei poetului, pe când momentul sensibil este manifestarea acestui factor ideal în particularităţile formei artistice. Principiile şi convingerile eroului n’au nici cea mai îndepărtată relaţie cu principiul. ideal al dramei. Mai departe nu mi se pare că principiul tragediei franceze a fost bine desemnat, atunci când esenţa ei a fost pusă în lipsa unei desvoltări în sentimentul eroului, în depăşirea luptei cu sensualitatea. Să ne propunem oricare tragedie şi vom găsi contrariul. Tocmai aşa numitele combats du coeur, lupta dintre virtute şi înclinaţie dă tragediei franceze caracterul ei propriu. Semnificativ ar fi mai de grabă faptul, că poet şi erou trăesc permanent în reflexiune: poetul reflectând asupra creaţiei, eroul asupra acţiunii şi suferinţii sale. Este o nesfârşită vanitate a oglindirii de sine, o neostenită limbuţie în toate suferinţele şi patimele. Concepţia despre om este aci cea mai abstractă cu putinţă. Toate naţionalităţile, religiile, epocile sunt asvârlite în aceeaşi oală şi transformate în aceeaşi pastă. Calitatea morală nu mai are nimic de-a face cu determinarea naturală, nici cu cultura; ea există numai în opoziţia abstractă dintre virtute şi viţiu, forţă a voinţii şi slăbiciune. Poetul se leagă prin strâmte legi formale, care, indiferente şi lipsite de semnificaţie în sine, capătă un sens numai prin jugul formalităţii pe care îl impun. Eroul tragic la rândul său stărue într’o atitudine pur formală, în decenţă. Niciun interes substanţial nu îl mişcă. Temeiul conflictului nu e constituit din forţele obiective ale moralităţii, ci din forma cea mai subiectivă a pathosului, din iubire şi ură, virtute şi viţiu, formele cele mai abstracte ale entuziasmului moral, aparţinând umanităţii în genere. Religia nu apare ca o putere a lumii, ci ca devoţiune a individului; Statul nu apare ca putere morală şi istorică, ci ca iubire de patrie, ambiţie ş. a. m. d. Tot ce este moral-obiectiv este topit în motive subiective de determinare. E o artă a raţionalismului puf, artificială, falnică prin retorismul ei şi prin cultul virtuţii; o artă în care orice particularitate este sacrificată în interesul omenescului general. Principiile revoluţionare se lasă presimţite de pe acum. Virtutea apare drept valoarea omului; tot ce o depăşeşte apare ca neesenţial. Aceasta este arta romantică prin excelenţă. In ochii germanului nu valorează decât forţele substanţiale, care constituesc lumea obiectivă; subiectul este numai receptacol. Romanul consideră aceste forţe numai în forma pathosului subiectiv. Tendinţa sa este de a-şi potenţa subiectivitatea şi astfel vanitatea conştiinţii eroice, retorica pathosului apare în primul plan, Nici o artă nu e mai patetică decât www.digibuc.ro 433 INFLUENTA LUI HEGEL IN CULTURA ROMÂNĂ 69 cea franceză, fiindcă nicăieri determinarea naturală nu e mai negată. Din această pricină între Corneille şi Wagner nu văd nici cea mai îndepărtată relaţie. Muzica de altfel se mişcă în sfera unor idei cu totul deosebite de acele ale poeziei dramatice. In muzică avem de a face cu opoziţia dintre individualitatea sensibilă şi lumea externă. Momentul interiorităţii, al sensibilităţii este purtat de melodie, care constă esenţial-mente din succesiunea temporală a unor serii paralele, organizate ritmic. Momentul extern apare în armonie, care se întemeiază pe coexistenţa temporală. O mijlocire între aceste contraste o creează în tot cazul disonanţa cu apogiaturi şi note de pasaj, întrucât pregătesc în formă poli-fonă şi în interiorul elementului armonic succesiunea tonală melodică. In chipul acesta muzica italiană şi germană sunt deosebite ca melodia şi armonia, subiectivitatea şi obiectivitatea, simţirea şi existentul. Fiindcă Beethoven a fost numit, voiu observa că el, prin desăvârşitul echilibru dintre elementele muzicale, după cum o arată operele epocii sale de mijloc, este prin excelenţă german, ca unul la care întreaga inferioritate a simţirii se desvoltă numai din forţele naturale constitutive ale lumii obiective, al căror reflex pare a fi. întrucât îl priveşte însă pe Wagner, acesta nu urmăreşte nicidecum un scop specific muzical. Ceea ce îl interesează pe Wagner este caracteristicul, desemnul istoric, după cum la fel se întâmplă şi în pictura prezentului. In vederea acestui scop de caracterizare supraîncordează Wagner, deopotrivă cu întreaga muzică a viitorului, mijloacele muzicale. Şi fiindcă tendinţa sa se îndreaptă către icoane ale obiectivităţii, pune el în mod unilateral întreaga greutate asupra armoniei, dispreţuind elementul special muzical al formei. Domnia armoniei începând cu Bach, Gluck şi Beethoven nu este ceva nou. Dar această unilateralitate şi ignorare a elementului muzical propriu zis în vederea unor scopuri, care muzicii ca atare nu-i sunt esenţiale, aceasta alcătueşte caracterul creaţiei wagneriene. Schasler: Am două observaţii de făcut: una împotriva definiţiei d-lui Maiorescu asupra opoziţiei dintre sublim şi fermecător; a doua împotriva aplicaţiei date de d-1 Lasson termenului «logic ». Definiţia unei opoziţii printr’o opoziţie paralelă este rareori satisfăcătoare şi se dovedeşte nepotrivită, îndată ce plecând dela acelaşi principiu, dar aplicân-du-se într’un alt domeniu, intră în contrazicere cu sine însuşi. Aşa de pildă sublimul ar putea fi definit, din punctul de vedere al arhitecturii, tocmai ca supra-mărimea materială, prin urmare ca ceva sensibil; dimpotrivă, graţiosul, al cărui efect face abstracţie de dimensiune şi se raportă numai la forma mişcării, poate fi definit ca ceva spiritual. Astfel definiţia potrivit căreia sublimul ar fi idealul şi fermecătorul ar fi sen-sualul, nu mi se pare a epuiza conceptul. Cât priveşte logicul, căruia d-1 Lasson i-a rezervat în artă numai partea tehnică, în aşa fel încât ar veni în consideraţie numai în legătură cu partea practică şi profesională, eu socotesc că are un rol chiar în actul concepţiei, fie numai ca dvya/ug. Căci întocmai ca natura, care încă din embrion plasticizează organic şi deci procedează logic, tot astfel şi arta. 0 idee concepută, www.digibuc.ro 7o TUDOR VIANU 434 care nu conţine în germene momentul logic, este sau un haos sau ceva pur abstract, lipsit de formă şi de cugetare şi care în sens ideal sau material ar fi deopotrivă un nimic. Logicul este dimpotrivă adevărata esenţă cogitativă în artă, pentrucă aici tocmai forma sau mai de grabă principiul formal este esenţialul. Maercker: Nu trebue să abuzăm de termenul «logic », întrebuinţat de d-1 Maiorescu şi Lasson în modul cel mai ciudat. Prin «logic » nu pot înţelege decât unitatea esenţei, cugetarea pură care întemeiază opera de artă. Maiorescu: Răspund mai întâiu d-lui Forster, că în întreaga discuţie m’am gândit numai la muzica italienească mai nouă. Faţă de cele spuse de d-1 Michelet contest că Horace ar manifesta vreo coliziune oarecare a fiinţei sale într’un mod patetic. In acesta nu există nicio coliziune. El nu pregetă de a sacrifica necondiţionat totul entuziasmului său pentru patrie. In felul acesta el nu poate deveni niciodată patetic şi se privează astfel de una din condiţiile esenţiale ale frumosului. Este sigur că în unele tragedii franceze există şi aluzii patetice cât priveşte vieaţa sufletească a eroilor; tot astfel după cum în muzica lui Wagner apar şi melodii. Dar trăsătura estetică fundamentală a acestei direcţii, aşa cum Corneille a realizat-o mai bine în Horace şi a exprimat-o mai clar în prefaţa la Nicomede, exclude din erou pateticul; şi tocmai Horace şi Nicomede sunt înfăţişate în fiecare an de Sorbona ca exemple. D-lui Schasler îi replic că concepţia sa despre sublim ca o mărime materială, se izbeşte de ideile esteticei. Sublimul este dimpotrivă o asemenea supra-mărime, încât sustrăgându-se percepţiei sensibile, pune în evidenţă în noi momentul ideal 1). Chiar colosalul arhitecturii orientează spiritul nostru către interior. Obiecţiile împotriva concepţiei mele despre logic m’au surprins tocmai în această adunare. Când d-1 Lasson recunoaşte elementul logic al artei în tehnică, această seacă concepţie ar putea fi justificată din punctul de vedere al lui Herbart, dar nu în cercul părerilor hegeliane 3). Pe de altă parte nu sunt conştient de a fi întrebuinţat cuvântul «logic » într’un alt sens, decât în acela de unitatea esenţei. Numai că reclamându'-mă dela cuvintele lui Goethe: Ce ar fi aparenţa, căreia i-ar lipsi esenţa ? Cc ar fi esenţa, dacă n’ar apărea ? am opus esenţei aparenţa sensibilă, cu aplicaţie analogică la armonie şi melodie. Când în fine d-1 Lasson vrea să facă dătătoare de măsură *) Maiorescu se referă aci la concepţia lui Kant asupra sublimului, aşa cum este înfăţişată în Kritik der Urteilskraft, Zweites Buch, §§ 23—29 (T. V.). ~) Herbart era în adevăr inspiratorul şcolii formaliste în estetică, cu care idealiştii inspiraţi şi reprezentaţi de Hegel, s’au găsit de mai multe ori în polemică în decursul veacului trecut. Maiorescu implică dar pe hegelianul Lasson într’o grea contradicţie, situând părerea acestuia în tabăra formaliştilor herbartieni, pentru cari frumosul era rezolvabil în pure raporturi formale (T. V.). www.digibuc.ro 435 INFLUENTA lui hegel in cultura română 71 deosebirea dintre momentul subiectiv şi obiectiv în concepţia estetică a curentelor artistice, se întrebuinţează numai alte cuvinte pentru aceeaşi idee; ceea ce mi se pare inutil. In afară de aceasta socotesc că expresiile propuse de d-1 Lasson nu sunt întrebuinţabile, mai întâiu pentrucă nu corespund limbajului estetic, apoi pentrucă dau loc celor mai eclatante interpretări greşite. Aşa de pildă câţiva istorici literari numesc pe Schiller, poet subiectiv şi pe Goethe, poet obiectiv, în timp ce Julian Schmidt răstoarnă istoria şi afirmă contrariul. www.digibuc.ro TABLA DE MATERII Pag. I. Introducere........................................................... i II. Radu Ionescu şi Titu Maiorescu....................................... 4 III. I. Eliade-Rădulescu.................................................... 9 IV. M. Kogălniceanu....................................................... 18 V. Titu Maiorescu........................................................22 VI. M. Eminescu.............................................................40 Vil. O discuţie hegeliană................................................... 50 Anexe: Die alte franzosische Tragodie und die Wagnersche Musik (Textul Conferinţei lui Maiorescu la « Philosophische Gesellschaft » din Berlin, din 27 Aprilie 1861)....................................................58 Traducerea românească a acestui text .................................65 www.digibuc.ro IEROTHEIU EPISCOPUL HUŞILOR DE ARTUR GOROVEI MEMBRU CORESPONDENT AL ACADEMIEI ROMÂNE LUCRARE PREMIATĂ CU «PREMIUL AT. TONCOVICEAXU » Episcopul Melchisedek, în «Chronica Huşilor», vorbind despre Episcopul Ierotheiu, ştie despre el, că la 27 Iulie 1744 era deja Episcop, precum se vede din cartea domnească a lui Ioan Mavrocordat, ce poartă această dată, pentru apărarea şi împresurarea moşiei Toporul, proprietate a Episcopiei. Mai spune Episcopul Melchisedek că, după arătarea sino-dicului, Ierotheiu era cu metania dela mănăstirea Putna. Cine era, în mirenie, şi de unde era, Episcopul Ierotheiu, Chronica Episcopiei nu ştie. Documente încă necunoscute, din colecţia mea, care sunt un strănepot de pe mamă al Episcopului Ierotheiu, ne dau informaţii amănunţite despre aceste chestiuni. Numele de familie, în mirenie, al Episcopului Ierotheiu, era Borş, una dintre cele mai vechi familii româneşti din Ardeal. O ramură a acestei familii a trecut în Moldova, şi s’a stins, în linie bărbătească; în Ardeal, însă, membri de ai acestei vechi familii mai există şi astăzi, în satul Ungureni, fost Buda-falva, în judeţul Someş (fost Solnoc-Dobâca, în era nobilimei: Solnocul-de-mijloc), plasa Lăpuş, locul de origină al familiei Borş de Budafalva. Descendenţii familiei, cari locuesc în Ungureni, se numesc Buda. Din mijlocul lor s’a ridicat şi d-1 Bud Jânos, ministru al Ungariei, care nu-şi tăgădueşte origina sa românească. . In Budafalva, sau Ungureni, trăiesc şi astăzi mai mulţi membri ai familiei Borş de Budafalva, cari, din nobiliv 26 26 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tomul VI. www.digibuc.ro 2 ARTUR GOROVEX 438 precum au fost odinioară, astăzi sunt ţărani români şi mici proprietari. Jeronim Bal, care a fost profesor în Cluj, unde s’a săvârşit din viaţă, în o scrisoare adresată mie la Folticeni, la 25 Mai 1929, spune că el cunoaşte pe toţi acei Buda din Ungureni, că a făcut războiul cu ei, în compania 32 de honvezi din Dej, şi că toţi bărbaţii din familia Buda se numesc Ion, şi toate femeile se numesc Maria — o datină la ei, dela care nu se abat, si tot ca obiceiu tin si astăzi, că nu se căsătoresc decât-în familia Buda. La armată îi numerizau: Ion Buda I, Ion Buda II..., etc. Erau odată vreo zece Ion Buda. Cel mai vechi document cunoscut, care pomeneşte familia Budafalva, este de pe vremea Regelui Ungariei, Andrei, document menţionat în acel din 1275, al Regelui Ladislaus IV. Au fost doi regi în Ungaria cu numele de Andrei, înainte de 1275. Andrei I, din casa Arpad, a domnit dela 1046 până la 1061, şi Andrei II, fiul lui Bela III, tot din dinastia Arpad, a domnit dela 1205—1235. Ladislau IV, zis şi Cumanul, s’a urcat pe tron în 1272 şi a domnit până la 1290. In documentul din 1275, Regele Ladislau, vorbind despre Petru de Budafalva şi de neamurile lui, spune că şi strămoşii acestora s’au bucurat «încă din vechime » de libertatea nobililor, precum se dovedeşte din documentul Regelui Andrei, « iubitul nostru strămoş » (avi noştri carissimi); este evident că dacă e vorba de un «strămoş» al regelui din 1275 şi de nişte persoane care «încă din vechime » (ab antiquo) s’au bucurat de libertatea nobililor, nu ne putem referi la regele Andrei II, care şi-a sfârşit domnia în 1235, cu 37 de ani mai înainte. Acesta nu ar fi fost nici strămoş şi nici vremea cu 37 de ani în urmă nu se putea numi « ab antiquo ». Rămâne deci statornicit că strămoşii lui Petru de Budafalva, sunt acei dintre anii 1046—1061, de pe vremea lui Andrei I. Ladislau IV punându-şi în gând să zădărnicească speranţele cehilor, cari tindeau să predomine în Austria, a făcut alianţă cu Rudolf de Habsburg contra lui Ottokar, regele Bohemiei. Ottokar este una din figurile marcante din istoria Bohemiei. Ambiţios, fără multe scrupule şi îndrăzneţ, ajunsese, în apogeul puterii lui, să se întituleze: rege al Bohemiei, duce de Austria, www.digibuc.ro 439 IEROTHEIU EPISCOPUL HUŞILOR duce de Stiria şi de Carintia, margrav de Moravia, segnor de Carniola, de Marcia wendă şi de Eger. La moartea lui Bela IV, regele Ungariei, fiul acestuia, Ştefan V, atacă Austria; Ottokar puse atunci mâna pe Presburg şi Nyitra, şi tratatul din Iulie 1271 îi recunoscu aceste posesiuni. Henric, regele Bavariei, fu atras în alianţă cu Ottokar; la moartea lui Ştefan izbucni războiu civil în Ungaria, de care profită Ottokar şi puse mâna pe Presburg şi pe partea din Ungaria până la Vag, în 1272, când se urca pe tronul Ungariei Ladislau IV. . Ottokar începu să alunece pe calea greşelilor, care’l-au dus la peire. Duşman al nobilimei, pentru a susţine burghezia, care era mai numeroasă — o demagogie regală — şi-a înstrăinat sprijinul puternic de care nu se putea dispensa un suveran, pe vremurile acelea. Devenind vacant tronul imperial, Rudolf de Habsburg fu ales, în adunarea dela Frankfurt, unde însă trimeşii regelui Bohemiei nu au fost primiţi; Ottokar era în neînţelegere cu Ba-varia. Papa Grigoriu X, care-1 protejase până atunci pe Ottokar, îl părăsi, când acesta îi ceru ajutorul, şi-l invită să se supuie. Papa Grigoriu X avea tot interesul să-l susţie pe Rudolf de Habsburg, în care avea toată încrederea că Rudolf, pe care-1 recunoscu de împărat, nu va ştirbi patrimoniul Sfântului Petru. Ottokar, ca omul care se înneacă, începu să recurgă la combinaţii imprudente, pentru a-şi menţine prestigiul. Neascultând de sfatul Papei, el intră în înţelegere cu regele Siciliei şi cu Guelfii italieni şi bazat pe sprijinul lor, ceru împăratului Rudolf de Habsburg să-i confirme posesiunile. Drept răspuns la această cerere, împăratul, în Septemvrie 1274, făcu un pact în contra regelui Bohemiei, cu Episcopul de Passau, cu Arhiepiscopul de Salzburg şi cu Episcopul de Ratisbona. Rezultatul acestei înţelegeri a fost că dieta din Niirenberg, la ix Noemvrie 1274, hotărî că bunurile imperiale ocupate dela moartea lui Frideric II trebue să fie restituite şi însărcină pe contele palatin să aducă la îndeplinire această deciziune. Acesta pofti pe Ottokar la Wiirzburg, pentru a se înţelege asupra acestei chestiuni. Ottokar nu se duse. Atunci Rudolf dădu lui Filip de Carintia provinciile de sub stăpânirea lui Ottokar, anume Carintia, Marcia şi Carniolia, ca o manifestare în contra tiraniei www.digibuc.ro 4 ARTUR GOROVEI 440 regelui Bohemiei. Ottokar se referi dietei de Augsburg, unde fu susţinut de Episcopul de Seckau; dieta însă respinse cererea lui Ottokar de a fi menţinut în aceste provincii şi Frederic de Hohenzollern, burgravul de Niirenberg, îl somă să părăsească provinciile. Toate încercările de reconciliere au fost zădarnice; părăsit de vechii lui prieteni, duşmănit de nobilime, care se revoltă în contra lui, Ottokar, devenit odios şi preoţimei, fu excomunicat de Arhiepiscopul de Salzburg. Rând pe rând, Stiria, Carintia, Carniolia, fură smulse din stăpânirea lui Ottokar. Bavarezii porniră contra Yienei, care capitulă şi Ungurii intrară în acţiune. După sfaturile Episcopului de Olmutz, Ottokar ceru pace şi se mulţumi cu stăpânirea Bohemiei şi a Moravi ei şi Ungurii intrară în vechile lor hotare. Prin combinaţii diplomatice, Ottokar visa să-şi menţie prestigiul. O fiică a lui se căsători cu un fiu al împăratului şi un fiu al lui cu o fată a lui Rudolf, căreia i se dădu zestre partea din Austria dela Nord de Dunăre, cu clauză că în caz când ar muri Vacslav, ginerele împăratului, partea aceasta din Austriâ, constituită zestre, să fie anexată la Bohemia. împăratul însă nu-1 lăsă pe Ottokar să ocupe regiunea aceasta, mai înainte de a se îndeplini condiţiunea sub care fusese constituită zestre şi acesta încercând să atragă pe prinţii renani şi pe regele Bavariei contra împăratului, războiul reîncepu la 27 Iunie 1278. Atunci Ladislau IV, regele Ungariei, alergă în ajutorul împăratului. La 26 August se dădu o luptă memorabilă, la Durn-krut, unde Ottokar căzu, rănit de Petru de Budafalva, pugil al regelui Ladislau. Acest Petru de Budafalva este răstrămoşul lui Ierotheiu Episcopul Huşilor. Diploma din 1275, care lămureşte acest lucru, a fost publi-. cată de Franciscus C. Palma, în «Heraldicae Regni Hunga-riae specimen», p. 89, tipărită în Vindobona, la 1766, şi reprodusă de Katona Stephanus, în « Histosia critica regum Hungariae », tom. VII, p. 678. Buda, 1782. Iată cuprinsul acestui document, după transcrierea şi punctuaţia regretatului Jeronim Bal: « Ladislaus Dei gratia Hungariae, Dalmatiae, Croatiae, Ramae, Ser-viae, Galliciae, Lodomeriae, Bulgariae, Cumaniaeque Rex ». www.digibuc.ro 441 IEROTHEIU EPISCOPUL HUŞILOR s « Omnibus Christi fidelibus, tam praesentibus quam posteris litteras praesentes inspecturis salutem in salutis Salvatore. « Regali dignum est et expediens (Majestati) eos, qui in dominorum servitiis et expeditiosis famulatibus diutius se exercent, munifice opi-tulari, ut eo amplius ipsorum exemplo ceteri ad fidelitatis opera vehe-mentius incitentur. «Hinc est igitur, quod accedens ad nostrae Maiestatis praesentiam PETRUS, filius BETEN, de BUDAFALVA, noster pugil specialis, undecies se in area certaminis nostro ex mandato ut pugil strenuus probando triumphum laudabilem et optatum obtinuisse remorans et proponens; «in proelio etiam nostro cum Atakaro rege Bohemorum, iuxta flu-vium Marva habito, in quo quidem proelio idem Petrus, filius Beten, diris vulneribus sauciatus, cum nostris ceteris fidelibus more fidelium proelians multipliciter meruit commendari, eodem rege Bohemorum in dicto proelio interempto seu mortuo. «Tandem nos instantissime ipse Petrus, filius Beten, supplicando postulavit, ut in recompensationem talium et tantorum servitiorum suorum se cum fratribus et proximis suis, videlicet filiis Martini, item filiis Bethus, nec non filiis Andoch ac filiis Mathiae de eadem, a condi-tione et numero comitum udvarnicorum, qui filii comitum udvarni-corum dicuntur, eximi seu eximendo per nostram excellentiam in coetum et consortium regni noştri nobilium sub vexillo nostro famulantium simul cum terris et possessionibus ipsorum dignaremur aggregare. «His igitur petitionibus praedicti Petri, filii Beten, noştri pugilis. qui pro suis fidelitatibus et meritorum servitiis summa esset per Nos dilectione attolendus: ipsum cum suis fratribus et proximis, una cum terris et possessionibus ipsorum universis, ex coetu et consortio ac condi-tionatu filiorum comitum udvarnicorum eximentes et in coetum ac consortium regni noştri nobilium, nobiscum sub vexillo nostro more exercituantis famulantium, de nostra benignitate regia duximus adscri-bendo coniungendum; quem ad modum progenitores ipsorum ab an-tiquo in libertate nobilium regni noştri, mediante privilegio regis An-dreae, avi noştri carissimi, evidenter per nos excepto, dignoscebantur gratulări: volentes, quod de cetero idem Petrus pugil noster fratres et cognati sui praenotati illa et eadem gaudeant libertate, qua veri nobiles regni noştri gratulantur. «Ut igitur series huius gratiae robur obtineat perpetuae firmitatis, nec processu temporis per quemquam possit vel debeat revocări: praesentes concessimus litteras, duplicis sigilii noştri munimine roboratas. « Datum per manus discreţi viri magistri Benedicti sacrae Strigoni-ensis ecclesiae electi eiusdemque loci comitis perpetui, praepositi Bu-densis, aulae nostrae vicecancellarii dilecti et fidelis noştri; praesentibus: Stephano Colocensi, Ioanne Spalatensi archiepiscopis, Lamberto Agri-ensi, Brictio Chanadiensi, lob Quinqueeclesiensi, Paulo Vesprimiensi, aulae nostrae cancellario, Philippo Vaciensi, dominae reginae consortis www.digibuc.ro 6 ARTUR GOROVEI 443 Tiostrae carissimae cancellario, Lodomerio Yaradiensi, Timotheo Zagra-biensi, Dionysio Iauriensi, Petro Transsilvano ecclesias Dei fideliter gubernantibus, Dionysio palatino, comite de Ottlichtz et iudice Cuma-norum, Matthaeo vaivoda Transsilvano, Aegidio magistro tavernicorum nostrorum, Ugrino bano de Zeurinio, Herbordo magistro dapiferorum nostrorum, comite de Baranya, Laurentio comite Soproniensi, Gre-gorio comite Castriferrei, Muius magistro tavernicorum dominae reginae, consortis nostrae perdilectae, Iacobo comite Nitriensi et aliis complu-ribus comitatus regni noştri tenentibus et honores; «Anno Domini MCCLXXV, regni autem Noştri anno tertio, VI Idus Septembris ». In traducere românească, diploma aceasta are următorul cuprins: « Ladislau, din mila lui Dumnezeu rege al Ungariei, Dalmaţiei, Croaţiei, Ramei, Serbiei, Galiţiei, Lodomeriei, Bulgariei, şi Cumaniei. « La toţi credincioşii lui Hristos celor de acum şi viitori cari vor vedea scrisoarea de faţă, mântuire în Mântuitorul izbăvirii. « Se cuvine şi e folositor ca Maiestatea regească să răsplătească cu belşug celor ce se sârguiesc mai îndelungat în slujbele domnilor săi şi în vitejii la războiu, pentru ca prin pilda lor cu atât mai tare să se îndemne şi alţii la îndeplinire de fapte credincioase cu înflăcărare. « Astfel venind în faţa Maiestăţii noastre PETRU, fiul lui Beten, de BUDAFALVA, pugilul nostru special, ni aminti şi ni spuse că el se dovedi, la porunca noastră, ca duelgiu iscusit în aria de luptă şi câştigă de unsprezece ori triumful lăudabil şi dorit; « dar apoi şi în lupta noastră ce o avusem lângă râul Morava cu regele Atakar al Boemilor, în care luptă acelaşi Petru, fiul lui Beten, rănit cu răni grozave, susţinând lupta cu ceilalţi credincioşi ai noştri împreună, a fost vrednic de multe ori să fie lăudat, fiind acelaşi rege al Boemilor ucis ori murind în lupta amintită. « Pe urmă însuşi Petru, fiul lui Beten, rugându-se a cerut ca Noi ca răsplată pentru astfel şi însemnate fapte ale sale să binevoim cu puterea noastră preaînaltă să-l scoatem, pe el şi rudele sale împreună, anume cu fiii lui Martin, apoi fiii lui Bethus, ageminea cu fiii lui Andoch şi cu fiii lui Matia, tot de acolo, din starea şi numărul comiţilor de udvornici, cari se numesc şi fii ai comiţilor de udvornici, sau scoţându-i să-i adăugim la ceata şi tagma nobililor regatului nostru, cari slujesc sub steagul nostru, cu pământurile şi moşiile lor împreună. « Deci la aceste rugăminţi ale amintitului Petru, fiul lui Beten, pugilul nostru, care pentru credinţa sa şi slujbele sale vitejeşti ar trebui să fie înălţat de cătră Noi cu dragostea cea mai mare, am hotărît ca Noi, din graţia noastră regească, pe el însuşi cu fraţii şi rudele sale şi cu toate pământurile şi moşiile lor împreună, scoţându-i din ceata, www.digibuc.ro 443 IEROTHEIU EPISCOPUL HUŞILOR 7 tagma şi legământul fiilor comiţilor de udvornici, prin scrisori să-i înşirăm în ceata şi tagma nobililor regatului nostru, cari după obiceiu fac cu Noi împreună slujbe la oaste, sub steagul nostru; precum şi despre strămoşii lor se dovedi invederat din documentul regelui Andrei, a iubitului nostru strămoş, primit de cătră Noi, că s’au bucurat încă din vechime de libertatea nobililor: hotărînd de altcum şi Noi ca acest Petru, pugilul nostru, fraţii săi şi rudele sale amintiţi să se bucure de una şi aceeaşi libertate, de care au parte nobilii adevăraţi ai regatului nostru. . « Drept care, pentru ca rânduiala acestei garanţii a noastre să câştige întărire de trăinicie veşnică, nici ca să poată să fie ori să se poruncească să fie revocată de cineva în cursul vremii, li-am dat documentul de faţă întărit cu întăritura sigiliului nostru dublu. «Dat prin mânile cucernicului bărbat ale magistratului Benedict (arhiepiscop) ales al sfintei eparhii a Strigoniului şi comite perpetuu al acestui loc, prepozit de Buda, vice-cancelarul curţii noastre, iubitul şi credinciosul nostru, în fiinţă fiind şi arhiepiscopii Ştefan de Kalocsa, Ioan de Spalato; iar Lambert la Agria, Brictius la Cenad, lob la Pecs, Paul la Veszprem şi cancelar al curţii noastre, Filip la Vâcz, şi cancelar al Doamnei regine, soţia noastră preaiubită, Lodomer la Oradea, Ti-moteu la Agram, Dionisie la Gyor, Petru în Transilvania conducând cu credinţă bisericile lui Dumnezeu; fiind apoi Dionisiu palatin, comite de Ottlichtz şi jude al Cumanilor, Matei voevod transilvan, Egid magistrul visternicilor noştri, Ugrin ban de Severin, Herbord magistru al stolnicilor noştri, comite de Baranya, Laurenţiu comite de Şopron, Gregoriu comite de Vasvâr, Muius magistru al vistiernicilor Doamnei •regine, a soţiei noastre preaiubite, lacob comite de Nyitra şi alţi mulţi ţinând diregătoriile şi slujbele regatului nostru. «In anul Domnului 1275, iar al domniei noastre an al treilea la 8 Septembre ». In diploma aceasta se spune că Petrus este fiul lui Beten de Budafalva. Ce ar putea să însemneze acest Beten, care probabil că va fi fost scris Bethus sau Betns ? In onomastica ungurească nu am putea să găsim explicaţia, si nici în o altă limbă. * Cetirea numelor de persoane, în diplome, este adeseori nesigură. Greşeli se făceau şi în vechime, precum se întâmplă si astăzi. Intre litera n si u s’a făcut si se face încă multă con- > * * fuzie, mai cu seamă în scrierea gotică, întrebuinţată în diplomele vechi. Confuzia între Beten — care se poate scrie şi Bethen — si între Bethus este foarte admisibilă. Forma Beten, t www.digibuc.ro 8 ARTUR GOROVEI 444 dacă n se confundă cu u, trebue să o cetim Beteu, la care adăugând un s, pentru a latiniza cuvântul, avem pe Beteus sau Betheus. Cuvântul acesta ne dă pe românescul bătăuş, nume ce corespunde exact noţiunei de pugil, adică maestru de scrimă, duelgiu, armaş regesc. Este vorba, deci, de o familie de bătăuşi profesionişti. Şi tatăl lui Petru fusese bătăuş, şi fraţii lui fuseseră bătăuşi, ca şi fiii lui şi fiii lui Matia, după cum au fost şi alţii din familia Budafalva, despre cari vorbeşte o diplomă din 1588, pe care o vom vedea mai la vale. încă o observaţie asupra diplomei din 1275. Ladislau IV, pentru a răsplăti pe Petru de Budafalva, şi pe neamurile lui, pentru faptele lor vitejeşti, hotăreşte să-i scoată « din starea si numărul comiţilor de udvornici cari se numesc > > şi fii a comiţilor de udvornici » (a conditione et numero co-mitum udvarnicorum, qui filii comitum udvarnicorum di-cuntur). Corniţele de udvornici, din secolul XIII, are exact acelaşi înţeles ca şi «kneaz ». Erau, adică, nişte nobili mai mici; descendenţi ai knejilor. Numele de «comes», în secolul XIII , se aplică şi la funcţii mai mici, ca «şefi», «căpitănii». Udvornicii însăşi, în special cei regali, erau oameni liberi, îndeplinind anumite servicii, ca duelgii, curieri poştali, chiar gardişti, vieri, grădinari, şi altele. Petru de Budafalva, fiu al unui comite de udvornici, avea funcţiunea de duelgiu regal. O altă ramură a familiei Budafalva s’a mutat în comitatul Pojon, şi descendenţii acestei ramuri poartă numele de familie Vernieş. Din ramura dela Pojon au fost mai mulţi pugili; unul dintre ei a fost pugil al regelui Ludovic I Anjou, dela care obţine o nouă confirmare a nobleţei, în anul 1356. (Palma, op. cit., p. 92). Nobilitatea familiei Vermeş a fost apoi confirmată si de împăratul si regele Matia II, la începutul secolului XVII. ' Diploma din 1275 a fost dusă, din Budafalva, cu ramura Vermeş, în comitatul Pojon. Originalul nu se mai păstrează; Palma l-a publicat după o copie autentică din secolul XIV, www.digibuc.ro IEROTHEIU EPISCOPUL, HUŞILOR 9 44? ceea ce explică şi posibilitatea de greşeli în transcrierea numelui Beten, în loc de Beteus 1). Ramura familiei Budafalva cu numele Vermeş nu ne interesează, în genealogia Episcopului Ierotheiu. Peste trei secole, un alt membru al acestei familii, Andrei Borş de Budafalva, militar de profesie, este răsplătit de împăratul Rudolf II, pentru serviciile aduse împărăţiei. Diploma acestui împărat, dată în Prâga, în luna Noemvrie 1588, scrisă pe piele de viţel, necunoscută până acuma, se află în colecţia mea, rămasă dela bunicul meu de pe mamă, Banul Iancu Borş, dela Bâdilită, din tinutul Sucevii. Cu trecerea vremii, şi după cumpenele prin care au trecut strămoşii noştri, cari pribegind îşi purtau, de multe ori, în sân, actele mai de valoare, diploma aceasta — pe care se cunosc urmele de grăsime ale pielii trupurilor care au adăpostit-o — are oarecare lipsuri, fiind ruptă la îndoituri, şi unele cuvinte fiind şterse. începutul diplomei, însă, este mai bine conservat. Cuprinsul acestei diplome, aşa cum se poate ceti astăzi, este următorul: • - - - « Nos Rudolphus Secundus Dei gratia electus Romanorum imperator. « Semper Augustus ac Germaniae, Hungariae, Bohemiae, Dalmatiae, Croatiae, Sclavoniae,... Galitiae; Lodomeriae.. . Rex Archidux Au-Striae Dux Burgundiae, Stiriae, Carinthiae, Carnioliae.. . Dux Luxem-burgae ac superioris et inferioris Silesiae, Wurthembergae et Thek. .. Princeps, Tyroliae Comes... yburgi et Goritiae, Landgravius Alsatiae, Marchi. .. Roma... Imp. .. sum Burg... superioris et inferioris Lu-satiae, Dominus Marchiae, Sola.. . Naviris et Satinarum et memoriae.. . praesenti... significantes quibus expedit universis Quod Nos cum ad.. , rum fidelium nostrorum h.. . supplicatorum nostrae p... Maiestăţi ... attentio et consideratio fidelitate et fidelibus serviciis... noştri Nobilis ANDREAE BORŞ DE BWDAFFALWA, militis Zathmariensis !) Palma, Ia p. 89, zice: «Am publicat acest document cu preciziunea cea mai mare, după o copie autentică». In notă, adaugă: «Acest document ni l-au comunicat nouă descendenţi de ai acestui Petru f. Beten, lăudat în diplomă, cari trăiesc astăzi (Ia 1766), purtând numele de Vermes; copia autentică este făcută de secretarul de cancelarie al Domnitorului Ludovic I, rege al Ungariei, care se numea Ladislau, şi era totodată şi prepozit al mănăstirii de Csdzma şi corniţele (şeful) capelei regeşti, întărită şi cu sigiliul regelui şi datată din Buda în ziua Sfântului Mucenic Bricţiu, în anul lui Hristos 1356 ». www.digibuc.ro IO ARTUR GOROVEI 446 quae idem... rae primum Regni noştri Hungariae coronae et deinde Maiestati nostrae pro locorum et temporum varietate fideliter exhi-buisse et impendisse ac imposterum quoque exhibere et impendere fuisse dicitur ejusdem ob haec tum vero.. . et munificentia nostra regia, qua quosque de nobis et Republica Constiana benemeritos ac virtutis colendae antecessorum nostrorum Divorum quondam Augustorum exemplo pr... cisque cer... mommenta, quae ad maiora quaeque praestanda eos incitare possent decernere consu... mus... ANDREAM BORŞ DE BWDAFFALWA, ac per ipsum IACOBUM similiter BORŞ patruelem, eiusdem qui... nobilibus parentibus orti, et libertate nobilitari usi sunt et gauisi de Regiae nostrae potestatis plenitudine... adis denuo in coetum et numerum herorum non dubitauimus Regni noştri Hungariae et partium ei subiectarum nobilium duximus numerari et adscribere. Annuentes et.. . nostra scientia... semper et perpetuis temporibus. . . privilegiis horum libertatibus viribus prerogativis simul-tatibus nobilitari Regni noştri Hungariae et... nobiles haeredes... usi sunt et gaudere... quorum omnibus .. .clausum Regio diademate... rubri et... illinc aurei et celestini colorum... sese diffundentibus illud decenter... coloribus recte... ANDREAE BORŞ DE BUDA-FALWA ac per ipsum IACOBI similiter BORŞ patruelem eiusdem ipsorumque haeredibus et posteritatibus universis... et conferenda. Decernimus nostra scientia considerata concedentes ut ipsi a modo imposterum futuris... semper et perpetuis temporibus eadem arma seu nobilitatis insignia... Regni noştri Hungariae et parium sibi subiectarum nobilium... libertatibus potestatibus, quibus.., vel ex consue-tudine utuntur et gaudent... certaminibus. Adductus torneamentis duellis monomae... et quibus nos exercitys militaribus et nobilita-ribus... nterys dominus. Generaliter vero in quarum libet generibus submer... et syncerae nobilitatis... quo eos ac haeredes ipsorum uniuersos... ac omnibus status, dignitatis conditionis et praemio... nobilitari uolumus ferre, gestare illisque atque frui et gaudere... ualeant haeredesque et posteritates ipsorum uniuersae habeant atque possint. Jmo damus et concedimus presentium per uigorem J.... rei memoriam firmitatemque perque... Hungariae utimur impendenti consueuimus nobilitare ANDREAE BORŞ DE BWDAFFALWA ac... ipsum JACOBO similiter BORŞ patrueli eiusdem ipsorumque haeredibus et posteritatibus uniuersis gratiose dandas duximus et concedendas. Datum per manus fidelis... eiusdem Comitis perpetui Consilii et Aulae nostrae summi Cancellary in arce nostra Regia Pragensi... mensis Nouembris anno Domini Millesimo Quingentesimo octogesimo octauo... Hungariae et aliorum ducum Bohemiae uero similiter... VENERABILIBUS et Christo patribus dominis Gaspari Ziankouachky... electo Chanad... Stephan... ecclesiarum et servis ecclesiae Dei feliciter gubernantibus Sil... et B... ecclesiarum... Metropolitanis necnon... Thoma... Comite perpetuo... ontis Claudy, Regnorum nostrorum Dalmatiae, Croatiae et Sclavoniae Bano, Comite Georgi... Cubiculariorum www.digibuc.ro 447 IEROTHEIU EPISCOPUL HUŞILOR II Francisco de Roma... Stephan Th.... nostrae et Simone Forga... Magistris... Nicolao... H O N O R. (Iscălitura împăratului). Patrus E. Jaurien... Libartus Hindreich. Pentru credinţa şi serviciile sale, Andrei Borş de Budafalva, şi ruda sa apropiată, de pe tată, Iacob Borş, împăratul le recunoaşte titlurile de nobleţă şi privilegiile acordate nobililor, şi-i fixează şi blazonul. Andrei Borş de Budafalva era « miles Zathmariensis », oştean din Satul-Mare. Calitatea de militar, de pugil, pe care o aveau acei din familia lui, încă din vremurile vechi, de pe la anul iooo după Hristos, se transmisese, ca o moştenire neştirbită, şi urmaşilor de pe vremea lui Rudolf II. Mai târziu, la 14 August 1786, autorităţile în drept din Careii-Mari (Nagy-Kâroly), după cererea fraţilor Mihail Borş de Budafalva şi Andrei Borş de Budafalva, constată descendenţa lor din Andrei Borş de Budafalva, acel din diploma din 1588, şi le recunosc privilegiile de nobleţă. Documentul acesta inedit, din colecţia mea, are următorul cuprins: «Vice-Comes Ordinarius, & Sacrae Caesareo-Regiae ac Apostolicae Majestatis Consiliarius cum Juratis Notariis Comitatus Szatthmar in Systematica Sessione per Gloriose Regnantem Serenissimam Suam Caesareo-Regiam & Apostolicam Majestatem Josephum Secundum Dei Gratia Romanorum Imperator, & Regem Hungariae & Medio Circu-Iaris Excelsi Consilii Locumtenentialis Regii Intimaţi Buda de dato 20-0 Mensis Junii Anno modo volvente 1786 Sub No 26523 Emanaţi, Regnotenusque Publicaţi Ordinată Considens, Memoriae Commendo Tenore presentium significans Quibus expedit Universis; Quod cum Anno, Die, Locove datarum presentium pro pertractandis Altum (Altis-simae) Suae Serenissimae Caesareo-Regiae, & Apostolicae Majestatis Servitium, Communemque Comitatus istius permansionem respicien-tibus Publico-Politicis; Miseraeque ipsius Contribuentis Plebis Statum tangentibus Negotiis in Oppido Nagy-Kâroli Loco quippe Ordinarii Consessus Noviter prescripto more consedissem, âc una ibidem con-stitutus fuissem, Eotum Egregii Michael, Andreas Borş, pro nune in Possessione Peer Comitatu Medii Szolnok ingremiata residentes Car-nales, & Uterini fratres, Filii Ioannis, Filii olim Petri, Filii Nicolai, Filii ibidem Nobilis Andreae condam Borş de Budafalva Armalium quippe Imperatoris Militis dudum Caesareo-Regii Szatthmariensis, Nomine www.digibuc.ro 12 ARTUR GOROVEI 44» etiam, & in Persona Patruelis Sui Andreae in possessione Toţi Comitatui Bihoriensi adjacente degentis Pilii Andreae condam, Filii olim praefati Petri Nepotis videlicet antelati Andreae Impetratoris Armalium in Oppido hocce Nagy-Karoly Personaliter praesentes, medio exhibitae Supplicis Suae Instantiae detexerunt humillime: qvaliter Ipsi tâm sibi qvam et praefato Patrueli Suo Totiensi Andreae coram Congregatione, & Sede Judicia Comitatus hujus Anno (nune?) volvente Judicialiter comprobata, âc dein per suam quoque Majestatem Serenissimam Cle-menter approbata super Nobilitate Sua Litteris Testimonialibus indi-gerent, ut plurimum essentque Eisdem, âc memorate Patrueli Suo, suc-cessoribusque Suiş summe necessariae, supplicando desuper humillime, qvatenus Ipsi cum praeattacto Patrueli Suo super indubio suo Nobilitari Stătu Solitis Litteris Testimonialibus providerentur, cum autem Justa petenti non esset denegandus assensus, sed et alias, siquidem Ipsi sup-plicantes in institute illo Nobilitatis Legitimatorio, qui in Sedria Comitatus hujus Szatthmariensis ex Benignae Ordinatione Caesareo-Regiae Actore Fisco Magistrali contra antelatos Supplicantes Michaelem quippe Peeriensem Ejusque Filios Georgiutn & loannem, Andreatn item aeque Periensem Ejusque Filium Alexandrum nec non Totiensem, Andream improlem adhuc motus extiterat, ex Productis Benignis Armalibus Ru-dolphi Secundi Imperatoris, & Regis Anno 1588 die 8-a Mensis Novembris, pro parte Nobilis Andreae Borş de Budafalva Militis Szatthmariensis, âc per turn Patrueli ipsius Jacobo Clementer Concessis, âc prius in Comitatus hocce Szatthmar Possessione Domahida, qvo anno, & Die propter obligaterationem Publicatione non apparente, Subseque autem in Comitate Medii Szolnok Possessione Akos prima proxima post Festum Beati Laurentii Martyris sub Congregatione & Sede Judiciaria Anno Domini 1595 solemniter Publicatis; Inquisitione item authentificata per Sedem Judiciariam Comitatus hujus Anno hocce 1786 Die 11-a Mensis February hicce Subinserta Sententia mediante pro veris No-bilibus adiuventi fuissent et pote: «Producentibus in Edoctionem Nobilitatis Suas Armales Litteras Rudolphi 2-i imperatoris, & Regis Hungariae de Anno 1588 8-a Mensis Novembris in arce Pragensi Nobili, ut attacta Armales Testantur Andreae olim Borş de Budafalva, nec non Patrueli Ejus Jacobo Borş Clementer concessas inque Comitatu hocce prius Szatthmariensi more solito proclamatas, & publicatas Sub Littera A. Juri exhibentibus, Inquisitionem insuper Sub Littera B, quatuor adjuratorum Grandae-vorum, omnique exceptione Majorum Testium fassiones in se complec-tentem improcessuantibus Schaema item Genealogicum Sub C, aduce-tentibus, âc aliud praeter haec Instrumentum sub D, producentibus, Ex quo Sub Littera B, provocata Inquisitione mediante, reiate ad exhi-bitum Schaema Genealogicum Sub C, id manifeste probaretur, quod modo Producens Andreas in Toţi residens habuerit Parentem Andream, Andreae frater Carnalis Ioannes genuerit Michaelem, & Andream Pee-rienses modo producentes, Producentium porro Avus fuerit Petrus, www.digibuc.ro 449 IEROTHEIU EPISCOPUL HUŞILOR 13 hujus vero Genitor Nicolaus olim Borş Producentiumquippe Proavus, Ejusque Frater Carnalis Thomas in Semine deficiens, Testes eum (eos) optime Novisse ex positiva şcientia aequaliter recentem usum porro Nobilitarem ad haec usque tempora, cum continua Conservatione Privi-legialium ab immemoriali exercitum, utut Lugubri injuria Ejusdem temporis eotum in his Partibus adeo praevalente Petrum Producentium Scilicet Avum Vi, & potestate nonnunquam aggravante, per Thomam tamen Fratrem Ejus Carnalem deficientem in favorem quoque Ejus continuo Sustentatum, tam ipsa Inquisitio sub B. qvâm et Documentum Sub D., Comitis videlicet Francisci Kârolyi Scriptum comprobant, qui Petrus dein Militem etiam insurgitem inter Regni Nobiles Incolas statuisse remonstraretur, hinc Productione hac tâm per Publicam reten-tionem productarum, âc per neminem usque in praesentia Tempora praetensarum Privilegialium qvâm & continuatum Usum immemorialem Nobilitarem evicta, ut & per adaequatam edoctionem plurimorum quoque Graduum Sufficienter per Producentes cum remonstrationc etiam mutuae Connexionis Legitimata existente; Eandem velut Benigna Idaeae Caesareo-Regiae puncto Secundo cohorenter comprobatam Judi-cialiter stabiliri âc Processum praesentem fine altioris revisionis & Con-firmationis Excelso Consilio Locumtenentiali Regio submittendum esse decerni, Per Juratum Comitatu Szatthmar Primarium Vice-Notarium Alexandrum Mâtây de Gutorfolde m. p. «Quae dein praededucta Sententia Suae Majestati Serenissimae juxta altissima praescripta demisse submissa existente, eadem Cle-mentissime approbata praememorati supplicantes una cum cointe-ressatis Familiae Suae Hominibus pro Indubiis Nobilibus in qvantum declaraţi essent, Cujus etiam Benigne Resolutionis Regiae per Ex-celsum Consilium Regium Locumtenentiale Hungaricum de dato 3-ae Mensis May Anni 1786 Sub No 18847 Intimatae Contextus taliter sequitur: «Jnclyta Universitas. In Processu Legitimatorio Nobilitatis Familiae Borş coram Comitatu hocce Szatthmariensi instituto, & sub 11-a Fe-bruary a. c. isthuc submisso, abhinc vero Suae Majestatis Seremissimae demisse repraesentato, Nobilitate Producentium Borş ad prescriptam B. Idaeam sufficienter Legitimata, Benignae cisum fuit altae fatae Suae Majestati satam catenus Sedrialem sententiam approbare. « Quod ipsum Jnclitae huic Universităţi de B. jussu Regio Intimando praevium Processum praesentibus remittit committitque Consilium hoc Regium Locumtenentiale, ut taxam in hic advoluta Taxateratus Officii Nota espressam a concernentibus exigi, & incassatam proximo Camerali Officio resignări faciat. Datum ex Consilio Locumtenentiali Hungarico Budae die 3-a May 1786 celebrato Ad Officium paratissimi Comes Christophorus Niczky mânu propria L. B. a Seeberg mânu propria Inclitae Universităţi Comitatus Szatthmariensis ex Officio Praesentatae & Publicatae sub Congregatione Parţiali Comitatus Szatthmar die 24-a May 1786 in Oppido Nagy-Kâroly celebrata. www.digibuc.ro 14 ARTUR GOROVEI 45° « Hic praevio modo coram Sede Judiciaria Comitatus hujus Szatthma-riensis evicta superius recensitorum supplicantium Michaelis scilicet duorumque Filiorum hujus Georgii, & Ioannis, Andreae item, & Hujus Filii Alexandri in praescripta Possessione Peer residentium, Andreae denique in suprafaţa Possessione Toţi habitantis, Omnium Borş de Budafalva Nobilitate per suam quoque Majestatem Serenissimam Cle-menter Confirmata jam existente, justae supplicantium petitioni annu-endo Ipsorum Nobilitaris Legitimationis praemisso modo agitatae, âc decisa, Subsecutaeque dein Clementissimae Conformationis Seriem praesentibus Litteris genuine insertam super vera Eorundem, antena-torum que Ipsorum Indubia Nobilitate futura Jurium Suorum Succes-sorumque etiam pro cautela. Necessaria deservituras Subscriptione, & Sigilio Meis Altissime Noviter B. praescripto modo munitas extradandas esse duxi Litteras Testimoniales in Oppido Nagy-Kâroly Loco con-sessus Ordinario Die 14-a Mensis Augusti Anno Domini 1786 ». Alexius Rakowsky de Eadem Incliti Comitatus Szatthmariensis Ordinarius Vice Comes et Suae Celsissimae Regiae Apostolicae Majestatis Consiliarius mânu propria. L. S. Lectae correctae extradatae per Juratum Incliti Comitatus Szatthmariensis pro tune Vice Notarium Alexandrum Mâtav de Gutorfolde. ‘ L. S. Josephus Za... nathy Vice Notarius L. S. Josephus Csaszy Jud. Vice Notarius L. S. Urmează, pe dosul actului, următorul text în ungureşte: «Ezen bizonyito level kozonsegessen fel olvastatott, kihirdettetett, senki ellene nem mondvân a bent megirt Per-ban lako Borş Mihâlly es fiai Gyorgy es Jânos, ugy Borş Andrâs es fia Sândor ennel fogva igaz nemeseknek megismertettek es tartatni rendeltettek. «Kelt Tasnâdon, Szent Ivân havânak tizenkilencedik napjân, ezer hâtszaz kilenezenharmadik esztendoben tartott kozonseges gyulesiinkbol. Kiadatott Tekintetes nemeş Kozep Szolnok vârmegye hites vicenotariusa Balâsy Sândor âltal. www.digibuc.ro 45i 1EROTHEIU EPISCOPUL HUŞILOR 15 In româneşte, după traducerea lui Jeronim Bal, acest document sună astfel: «Vicecomitele ordinar şi comisar al Maiestăţii Sale caesareo-regeşti apostolice, împreună cu consilierii juraţi şi Notarul Comitatului Satumare (Szatthmar), fiind în şedinţă ordinară, conform ordinului Prealuminatei Majestăţii Sale ces. reg. gloriosului Domnitor Josif II, din mila lui Dumnezeu împărat al Romanilor şi Rege al Ungariei, comunicat prin adresa înaltului Consiliu regesc de Locotenenţă d. d. 20 Iunie a. c. 1786 No 26523 şi publicat în toată ţara, « dăm întru amintire aducând la cunoştinţa tuturor cărora se cuvine, prin conţinutul acestei scrisori, că eu ţinând şedinţă de judeţ îndătinată, în anul, ziua şi locul ce se aminteşte la data (sfârşitul) acestei scrisori, ca să se îndeplinească slujba Preaînălţatei Majestăţii Sale ces. reg. aposto-liceşti şi chestiile publice-politice ce privesc bunăstarea de obşte a Comitatului acestuia şi cele ce privesc starea miserei plebe contribuabile, în oraşul Careii-Mari (Nagy-Kâroly), adică în locul reşedinţei mai din nou stabilite, atunci s’au prezentat (înaintea noastră) « cinstiţii Mihail şi Andrei Borş, locuitori acuma la moşia Peer, încorporată acum în Comitatul Solnocul-de-mijloc, fraţi de sânge şi de naştere « fii lui Ioan « fiul lui cândva Petru, « fiul lui Neculai «fiul nobilului de odinioară Andrei Borş de Budafalva, care avuse diplomă de nobil dela un împărat, căci fusese odinioară soldat împărătesc din Comitatul Satul-Mare, «în numele şi cu împuternicirea (reprezentând) vărului său Andrei, care locueşte în posesiunea Toţi ce se află în vecinul Comitat al Bihorului, care este « fiul lui cândva (defunctului) Andrei, (iar acesta) « fiul amintitului Petru, care adecă fusese nepot al lui Andrei, ce căpătase diplomă nobilitară împărătească, «fiind deci aceştia prezenţi prin mijlocirea petiţiunei şi cererei lor aşternute, ni cerură cu umilinţă, cum că atât dânşii cât şi vărul lor amintit Andrei ar avea nevoie de documente despre nobilitatea lor, care fusese aprobată în anul curent în mod oficial (judecătoresc) atât în congregaţiune cât şi la tribunalul acestui Comitat, iar după aceea şi preagraţios de cătră Prealuminata Majestatea Sa; « ba ce e mai mult, acestea (documente) sunt de mare trebuinţă atât lor cât şi amintitului văr al lor şi urmaşilor săi; « ne rugară deci cu umilinţă, ca ei împreună cu amintitul lor văr să fie prevăzuţi cu documentele obişnuite despre starea (statul) lor nobilitară neîndoelnică. « Cum însă celui ce cere lucruri drepte nu i se poate refuza aprobarea, dar şi în acea bază că însăşi petiţionarii la verificarea legală de nobilitate www.digibuc.ro i6 ARTUR G OR OVEI 452 care o intentase la tribunalul acestui Comitat Satmar din ordin graţios, susţinându-1 fiscalul oficial (avocatul statului) împotriva numiţilor petiţionari Mihai din Peer, şi fii săi George şi Ioan şi împotriva lui Andrei, tot asemenea din Peer, şi fiul său Alexandru şi împotriva lui Andrei din Toţi, fără copii, «producând dânşii binevoitoarea diplomă nobilitară dată prea graţios de cătră împăratul şi regele Rudolf II în anul 1588 ziua 8 a lunei noembre pentru (în favorul) nobilul Andrei Borş de Budafalva, soldat din Satmar şi prin dânsul şi vărului său Iacob, « care (diplomă) a fost publicată în mod oficial întâiu în acest Comitat Satmar, în localitatea Domahaza, dar în care an şi zi nu este evident, fiind ştearsă scrisoarea, apoi în Comitatul Solnocul-de-mijloc, în localitatea Akoş, în ziua a doua după sărbătoarea Sfântului Laurenţiu Martirul, în congregaţiune şi şedinţă de judecată; « mai departe ei fuseseră aflaţi ca nobili adevăraţi şi în urma cercetării oficiale făcută de cătră scaunul judecătoresc al acestui Comitat în acest an 1786 în ziua 11 a lunei februar, conform sentinţei aci inserate, precum urmează: « Producând pentru dovedirea nobilităţii lor diploma nobilitară deîa Rudolf II împăratul şi regele, dată prea graţios în anul 1588, 8-a zi a lunei noembre, în cetatea Praga, nobilului, precum dovedeşte diploma, Andrei cândva Borş de Budafalva, şi vărului său Iacob Borş, publicată în mod obişnuit în acest comitat al Satmarului sub litera A. şi susţinând cercetarea oficială în chestie, sub litera B., « fasiunile complimentare pentru împrocesuaţi, făcute de patru mar-turi juraţi şi majori fără excepţiune, « arborele genealogic sub C., « aducând mai departe în afară de acestea sub D. o dovadă din care prin mijlocirea cercetării instituite relativ la şema genealogică de sub C., se dovedea în mod manifest că cel ce prezenta acum diploma, adică Andreas, locuitor în Toţi, avu ca tată pe Andrea; iar fratele dulce (frate drept) al lui Andrei: Ioan, a născut pe Mihail şi pe Andrei din Peer, acum producătorul (diplomei); iar moşul acestora producători fusese Petru, iar tatul acestui, Neculai cândva Borş, adică strămoşul producătorului, tatul acestui apoi a fost Nicolaus cândva Borş, adică strămoşii lor care avusese un frate dulce Toma, mort fără copii. « Că mărturii ştiu prea bine cu cunoştinţă pozitivă despre folosinţa nobilităţii lor în timpul de faţă, şi că de când nimeni nu-şi aduce aminte au şi exercitat-o; cum că întâmplându-se în aceste părţi mai multe răzmiriţe: atunci Petru, adică moşul producătorilor (diplomei) fiind siliţi de multe ori de putere şi samavolnicii (de stări revoluţionare), diploma nobilitară a fost păstrată de cătră Toma, fratele său dulce, mort fără copii, care o ţinea la el totdeauna în favorul său; ceea ce dovedeşte atât cercetarea de sub B., cât şi documentul scris de sub D. ai Comitelui Francisc Kâroly, prin care se dovedeşte că acest Petru a fost înrolat ca soldat insurgent între locuitorii nobili ai ţării. www.digibuc.ro IEROTHE1U EPISCOPUL HUŞILOR 17 •*53 Astfel dar, atât prin producerea (arătarea) cât şi prin conservarea (reţinerea) publică a celor (a literilor nobilitare) produse, cât şi prin aceea că nimeni, până în timpul de faţă n’a ridicat pretenţiune faţă de diploma aceea privilegială, cât şi prin uzul continuat al nobilităţii, din timpuri imemoriale, este dovedit şi dreptul celorlalţi faţă de deţinător, cât şi prin o dovedire potrivită de cătră producători ai mai multor grade de rudenie şi legături reciproce fiind legitimată (nobilitatea); se stabileşte că aceea este conform (ideii) intenţiunei cesareo-regeşti, din punctul al doilea comprobată în mod coherent prin judecătorie şi se hotărăşte că procesul prezent să fie înaintat la înaltul Consiliu de Locotenenţă regesc în scopul revizuirii şi aprobării mai înalte. Scrisă prin primnotarul jurat al Comitatului Satmar, Alexandru Mâtây de Gutorfolde m. p. «Această mai sus produsă sentinţă fiind supusă cucernic Majestăţii Sale Serenisime, conform ordinelor mai înalte, şi fiind ea prea graţios aprobată, că petiţionarii amintiţi împreună cu toţi membrii familiilor lor cointeresaţi, au fost declaraţi ca nobili neîndoelnici, urmează din textul rezoluţiunii binevoitoare regeşti, comunicată prin înaltul Consiliu de Locotenenţă regesc unguresc d. d. 3 maiu anul 1786, astfel: « Cinstită obşte nobilă! In procesul pentru dovedirea nobilităţii familiei Borş, instituit înaintea Comitatului aceluia de Satmar şi la 11 februar aşternut aci, iar de aci referat (reprezentat) cu supunere Majestăţii Sale Serenisime, nobilitatea producătorului (de diplomă) Borş fiind în deajuns legitimată, conform avizului B., înalt amintita Majestate a binevoit a aproba hotărîrea Sedriei (judecătoriei comitatense). «Deci actele procesului se retrimet onoratei Obştii nobile (universităţi) pentru a comunica deciziunea regească conform B., şi Consiliul de Locotenenţă vă însărcinează să lăsaţi să fie încasată dela cei interesaţi taxa ce cade conform notei oficiului taxatoral (de contabilitate) şi primind-o, să fie predată celui mai apropiat oficiu cameral (de dare). Dată din Consiliul Locumtenenţial ungar ţinut în Buda la 3 maiu 1786. « Gata spre serviciu Corniţele Christofor Niczkky m. p. « Liber Baro a Seeberg m. p. « Cinstitei Obştii a Comitatului Satmar, din oficiu. «A fost prezentată şi publicată în adunarea parţială a Comitatului Satmar ţinută la 24 maiu 1786 în Careii-Mari. «In urmare: fiind nobilitatea celor mai sus petenţi amintiţi, adică a lui Mihail şi a celor doi fii ai săi George şi Ioan; mai departe a lui Andrei şi a fiului său Alexandru, locuitori în amintita posesiune Peer, mai departe a lui Andrei din sus amintita posesiune Toţi, cu toţi Borşii de Budafalva, întâi dovedită în mod premergător înaintea judecătoriei acestui Comitat Satmar, apoi confirmată prea graţios prin Majestatea Sa prealuminată, eu îndeplinind petiţiunea justă a suplicanţilor, «tot demersul (şirul) legitimaţiunei nobilităţii lor tratat în modul amintit mai sus, încorporându-1 fidel în aceste scrisori, am hotărît ca, despre adevărata lor nobilitate şi a ascendenţilor săi, şi pentru ca să deservească şi pentru apărarea viitoare a drepturilor şi ale succesorilor 27 27 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tomul VI. www.digibuc.ro i8 ARTUR GOROVE1 454 săi, să li extrădăm acest document de dovadă întărit cu subscrierea şi cu sigiliile mele, în modul B., prescris de autorităţi mai înalte, în opidul Careii-Mari, locul ordinar al şedinţelor, în ziua 14 a lunei August anul Domnului 1786 ». Alexius Rakowsky de Eadem (de Rakowsky) vice corniţele ordinar al onoratului Comitat de Satmar şi consilier al Majestăţii Sale apostolice şi preaînalte cu mâna proprie. Au fost cetite, corectate şi extrădate de cătra juratul Comitatului Satmar de atunci vice-notar Alexandru Mâtây de Gu-torfolde m. p. Josephus ...nâthy vice notar Joszephus Csasky Textul unguresc: judecător vice notar (protojude). « Acest document probatoriu s’a cetit public şi s’a publicat, şi neopu-nându-se nimeni cei numiţi într’însul locuitori în Peer: Mihail Borş şi fiii săi George şi Ioan, tot astfel Andrei Borş şi fiul său Alexandru, în consecinţă au fost recunoscuţi ca nobili adevăraţi şi s’a ordonat să fie (consideraţi) ţinuţi ca atari. « Dată în Taşnad, la 19 iunie 1793 din congregaţiunea noastră ordinară (adunarea Comitatului). « A fost exhibită (dată oficial) de cătră Balâsy Alexandru, subnotarul oficial autentic al Comitatului nobil Solnocul-de-mijloc. Din acest document rezultă următoarea genealogie a familiei Borş de Budafalva, începând din 1588: Andrei Borş de Budafalva Neculai Toma (fără urmaşi) Petru Andrei Ioan Andrei (în Toţi) Mihai Andrei George Ioan Alexandru www.digibuc.ro 455 1EROTHEIU EPISCOPUL HUŞILOR Î9 Mihai şi Andrei, fiii lui Ioan Borş de Budafalva, au provocat hotărîrea din 1786. Mihai a avut doi fii: George şi Ioan. Unul dintre ei, prin ce împrejurări nu ştim, a trecut în Moldova şi s’a statornicit — probabil prin căsătorie—în satul Dumbrăveni, din judeţul Botoşani, sat situat între râurile Şiret şi Suceava, pe drumul dintre Burdujeni şi Botoşani, Acest fiu al lui Mihai, trebue să fi fost Ioan, acel care în călugărie, a luat numele de Ierotheiu, şi a fost Episcop al Huşilor. 9 Că familia Borş a fost statornicită în Dumbrăveni, sunt documente care dovedesc aceasta. Cu cine a fost căsătorit Borş, viitorul Episcop, nu ştim. A avut, însă, un fiu Ilie Borş, căsătorit cu Ileana, fata lui Toader Bâdiliţă, Vornic de Suceava, care Ilie a avut şi el un fiu Kiriak, pe care-1 găsim locuind în Dumbrăveni, La 10 Iunie 1799, Andrei Cazacliu din Dumbrăveni, vinde lui Kiriak Borş doi robi, cu următoarea scrisoare: «Eu Andrei Cazacliu adeveresc cu această scrisoare a mea, la mâna dumisale vatavului Kiriak Borş, precum să se ştie că pe Maria, fata lui Ion ţiganul i a Catrinei ţigancei, am vândut-o dumisale vatavului Kiriak Borş, cu tocmală 230 lei, adică două sute treizeci lei, bani gata, luaţi în mânele mele, care pe Ion ţiganul şi pe Catrina, părinţii Măriei, de mai sus arătaţi, îmi sunt şi mie de cumpărătură; pe Ion ţiganul l-am cumpărat dela dumnealui vel Paharnic Iordache Lână, şi pe Catrina, dela dumnealui răposat Căminar Costandin Cozmiţă, de care pe această pomenită de mai sus aratată Mărie, ce am vândut-o dumisale Kiriak Borş, să-i fie dumisale dreaptă roabă, atât dumisale şi tuturor următorilor clironomi ai dumisale în veci de veci, să o aibă a stăpâni ca pe o dreaptă roabă, şi orice pricină ce s’ar ivi asupra acestei ţigance, atât de cătră neamurile mele, şi ori de cătră cine, eu să aib a răspunde. Care la această vânzare şi tocmală a noastră s’au mai întâmplat şi alte obraze, pe care i-am poftit de au iscălit marturi. Şi după această scrisoare să aibă a-şi face dumnealui şi carte gospod, şi spre încredinţare am iscălit puind şi pecete. 1799 iunie 10 ». Andrei Cazacliu (Pecete cu fum cu anul 793). «.. .martur, care m’am întâmplat la Dumbrăveni, când au dat ţiganca. «Poftit fiind de dumnealui kir Andrei Cazacliu, am scris această scrisoare unde am şi iscălit martur ». Grigori Cozmiţă. 27* www.digibuc.ro 20 ARTUR GOROVEI 45& Vânzarea fetei acesteia de ţigan, a pricinuit o intervenţie a unui ginere a lui Cazacliu, care, la 22 Martie 1802, se adresează lui Kiriak Borş, la Dumbrăveni, cu o scrisoare a cărei adresă este astfel redactată: « Cinstit al meu ca un frate, dumisale badilui Kiriak, cu frăţască dragoste să să deie, la Dumbrăveni ». Cuprinsul scrisorii este următorul: « Cu frăţască dragoste mă închin dumitale bade Kiriak, « Pentru o faţă de ţigan ce ai cumpărat dela socru meu, anume Mariea, şi eu fiindcă n’am ştiut nimic pănă acum, poftesc pe dumneta ca să mă înştinţăz cu ce chip ai cumpăratu dela socru meu, ca să ştiu în cât ai cumpărat-o, ca să-ţi trimet banii ce ai dat dumneta pe dânsa, fiindcă ţiganii sânt de baştină şi eu mă protimisăscu ca s’o ieu, şi sânt a dumitale ca un frate ». (Iscălitura nu se poate descifra). Murindu-i soţia, Ioan Borş s’a călugărit la mănăstirea Putna, în Bucovina, luând numele de lerotheiu (Ieroftei), sau Irotheiy precum se iscălea el. Putna era cea mai apropiată de Dumbrăveni, dintre mănăstirile în vază, din Moldova. Condiţia socială a lui lerotheiu si calităţile sale alese l-au i y » urcat, în scurtă vreme, în scaunul de egumen al mănăstirii. Diptihonul îl aminteşte pentru anul 1743, când el era Episcop al Huşilor, ceea ce ar fi de neînţeles. Dar astfel de lucruri se obişnuiau, pe la mănăstiri. Aşa, chiar la Putna, egumenul Ghedeon este amintit de diptihon pentru anul 1741, pe când el a egumenit abia în 1742 x). Ca activitate a lui lerotheiu, în scurtul timp a egumeniei lui, se citează jalba pe care, la 23 Iunie 1743, a făcut-o către Vodă, pentru împărţeala ţiganilor dela Rădăuţi, cu mănăstirea Putnii, şi în urma căreia s’a poruncit lui Iosifache, ispravnicul Sucevii, să cheme faţă amândouă părţile şi să le facă împărţeală pe dreptate 2). La 1742, fără arătarea lunii şi a zilei, Nikifor, Mitropolitul Moldovii iscăleşte un act care constată că, în unire cu' Theofil, *) Dimitrie Dan: Mănăstirea şi comuna Putna, p. 120. Ediţiunea Academici Române, 1905. a) Dimitrie Dan: op. cit., p. 284. www.digibuc.ro 457 IEROTHEIU EPISCOPUL HUŞILOR 21 episcopul Romanului, şi cu Varlaam, episcopul Rădăuţului, au ales episcop la Huşi pe « cinstitul între ermonaşi anume kir Ierofteu, împodobit cu înţelepciune sufletească şi vrednic şi destoinic foarte şi plecat întru viaţa călugărească spre rânduiala arhieriei». Documentul acesta este publicat şi de d-1 N. Iorga, în « Studii şi Documente », voi. VII, p. 341, cu arătare că este din colecţia d-lui Artur Gorovei. D-1 Iorga scrie şi următoarea notiţă: « Actul e un imicum, căci nu se mai află altul prin care Mitropolitul să mărturisească pentru alegerea unui episcop ». Cuprinderea actului este aceasta: «Nikifor, cu mila lui Dumnezeu, Mitropolit Sucevii, prea cinstit şi exarh plaiului. . « Dacă vremi ce vrea şi trebuia şi la sfânta Episcopie a Huşului să să hirotonească cătră cuvântătoarele oi de acolo grija şi privigherea de păstorie Spsenii, cum poruncesc dumnezeeştile şi sfintele pravile, Smerenia noastră în grijă multe fiind ca să aflu eu să priimească folosinţa sufletească, căutând, aflat-am pre cinstitul între ermonaşi anume kir Ierofteii, înpodobit cu înţelepciune sufletească şi vrednic şi destoinic foarte şi plecat întru vieaţa călugărească spre rânduiala arhieriei, pre acesta chemat-am şi pe pravilă cu sorţu s’au ales de cei ce s’au aflat la noi arhierei şi de Dumnezeu iubitori episcopi, anume kir Theofil, episcopul Romanului, şi kir Varlaam, episcopul Rădăuţului, fraţi şi întocmai slujitori nouă, şi pre acesta hirotonisitu-l-am episcop la acea sfântă episcopie a Huşului, cu chemare şi cu darul a prea sfântului şi închinătorului duh. Drept aceea dator este acesta de Dumnezeu iubitor episcop să margă la acea episcopie care i s’au orânduit dela Dumnezeu, să pască sufletele pravoslavnicilor dintru dânsa şi să facă toate câte sânt ale arhieriei neapărat, ceteţi să însemneze, cântăreţi şi purtători ■de crâşnici, ipodiiaconi şi diiaconi să facă şi să-i aducă şi să orânduiască preoţii, şi duhovnici să puie, şi călugări să facă, peste mic şi mare, şi dumnezeeştile biserici să sfinţască, şi, cum am zis, câte se cuvin arhiereului pe legea noastră să le facă, şi să să plece şi Smereniei noastre. Drept aceea datori sânt şi creştinii de acolo, adică preuţii şi oamenii toţi, să să cucerească lui şi să i se plece lui întru toate, şi mai cu samă spre acei ce va avea cuvânt de spăsănie sufletului, să-l cinstească, să-l iubească şi să-i dea lui toată cheltuiala bisericei, şi ori pe care cu cale îl va afurisi, să fie afurisiţi, şi să aibă voie a lega şi a deslega. Pentru care dar şi această praxie a noastră de întărire se dă la acest iubitor de Dumnezeu episcop kir Ierofteiu, fratelui şi întocmai slujitoriu Smereniei noastre ». Nikifor, Mitropolit Moldovii. La veletul 7250. (Pecete: «Pecete Mitropolie Sucevei. Nikifor Mitropolit, 1740». www.digibuc.ro 22 ARTUR GOROVEI 458 Activitatea lui Ierotheiu, ca episcop al Huşului, este arătată de Episcopul Melchisedek, în lucrarea menţionată. El a stăruit să se scoată de sub împresurare moşiile Episcopiei, precum moşiile Toporul şi Căcăcerii, din ţinutul Lăpuşnei. Tot în acel an, Ierotheiu scoate carte domnească prin care se împuterniceşte Episcopia a lua dijmă din viile de pe proprietatea ei, iar vădrarilor li se porunceşte să nu se amestece. Episcopia era în judecată cu răzăşii din Buneşti, judeţul Fălciului, pentru o sută de pământuri. După cererea lui Ierotheiu, Domnitorul a rânduit pe Ştefan Ruset, ispravnicul de Vaslui, să cerceteze la faţa locului. Faţă cu apărarea făcută de Ierotheiu şi a documentelor ce a prezentat, Ispravnicul a găsit că Episcopia stăpâneşte cu dreptate pământul în pricină şi a respins cererile răzăşilor. In 1745 a obţinut dela Domnie dreptul de a-şi aduce 10 oameni din ţările vecine, pentru serviciul Episcopiei, şi scuteală de a plăti banii peceţilor pe aceşti 10 oameni: « Peceţi se vor da şi acestora, dar banii peceţilor li se vor ridica dela visterie ». Greutăţile olacului erau lăsate toate în sarcina Episcopiei. La 1750, Ierotheiu intervine la Domnie şi capătă o carte, prin care târgoveţii de Huşi sunt îndatoriri să poarte ei greutăţile olacului. In acelaşi an 1750, capătă dela Constantin Racoviţă Vodă o carte de reînoirea dreptului dat Episcopiei asupra viilor para-gine, drept căzut în desuetudine, şi tot în 1750, Domnitorul hotăreşte, după tânguirea lui Ierotheiu, asupra lui Tăcu Fră-tiţă, ca acesta să nu mai pescuiască iazul dela Brădiceşti. Un număr de locuitori se aşezară pe locuri de ale Episcopiei» în oraşul Huşi, fără să plătească vreo dare în ajutorul Episcopiei. Ierotheiu se tânguieşte Domnitorului, care, la 6 Septemvrie 1752, hotărăşte ca toţi acei locuitori să dea, pe fiecare an, câte doi lei de casă, pentru ajutorul Episcopiei. Atâtea drepturi de ale Episcopiei de Huşi, pe care antecesorii Episcopului Ierotheiu le neglijaseră, în dauna Episcopiei. Devotat cu totul intereselor Episcopiei sale, Ierotheiu nu lasă niciun prilej de a-i mări averea. Pe vremurile acelea, ţiganii robi erau obiecte care formau inventarul averilor; pe un ţigan şi o ţigancă i-a adus Ierotheiu www.digibuc.ro 459 IEROTHEIU EPISCOPUL HUŞILOR 23 în proprietatea Episcopiei, prin cartea Domnitorului Constantin Racoviţă, din 25 Ianuarie 1752, care glăsueşte: « De vreme ce Sfânta Episcopie a Huşilor fiind lipsită de ţigani, şi înştiinţându-ne Domnia mea prin cinstit părintele şi rugătorul nostru Sfinţia Sa kyr Ierotheiu, Episcopul de Huşi, că un ţigan anume Sava, om străin, cu ţiganca lui, căzând de câtăva vreme acolo la Episcopie, iată că Domnia mea m’am milostivit şi am dat danie sfintei Episcopii pe acest Sava ţigan, cu ţiganca şi cu toţi copiii lor, ca să fie drepţi şerbi a sfintei Episcopii». Activitatea Episcopului Iarotheiu nu s’a mărginit numai la conducerea treburilor gospodăreşti ale Episcopiei, pe care o cârmuia. El a avut un rost si în treburile tării, luând parte activă la multe evenimente importante din viaţa Moldovei. Până la el, episcopii aveau un drept recunoscut prin canoanele bisericeşti de a pedepsi pe acei creştini cari se abăteau dela legile şi regulele statornicite. Atunci nu era cunoscut principiul separaţiunii Bisericii de Stat; drepturile şi prerogativele Domnitorului ţării şi ale Mitropolitului se confundau. Fiecare dintre ei reprezenta şi puterea judecătorească şi cea executivă şi foarte adeseori atribuţiunile lor se încălcau. Dacă Mitropolitul exercita autoritatea sa asupra clericilor, avea dreptul, după canoane, să o exercite şi asupra laicilor, în legătură cu religia. Acest drept nu-1 avea Domnitorul; autoritatea lui se întindea asupra laicilor, numai în ceea ce priveşte relaţiunile lor cu particularii şi cu autorităţile laice. Episcopul Ierotheiu, descălicat din o ţară mult mai civilizată decât Moldova noastră, şi având, prin urmare, o cultură superioară, cunoştinţi generale mai întinse şi o concepţie necunoscută cârmuitorilor noştri din vechime, si-a dat seamă că este ceva anormal în chipul de conducere de până atunci, şi că în inspecţiile ce face în eparhia lui şi în dispoziţiile ce ar lua, ar putea să vie în conflict cu boierii şi chiar cu mănăstirile, care aveau anumite privilegii, ce ar fi putut să fie atinse, să fie jignite, a găsit de cuviinţă să se adreseze Domnitorului, stăpânitorul ţării, şi să capete dela el împuterniciri speciale pentru a-şi exercita autoritatea, pe care credea el că o are. www.digibuc.ro 24 ARTUR GOROVEI 460 In acest scop, obţine dela Ioan Mavrocordat, următoarea carte domnească, în anul 1746: « Noi, Ioan Neculai Yoevod, Boj. milost. Gospodar zemli Moldavskoi. « Dat-am cartea Domniei mele cinstit părintelui şi rugătorului nostru, Sfinţiei Sale kyr Erothei, episcopul de Huşi, şi pe cine va trimete să fie volnic, cu cartea Domniei mele, a cerca în eparhiile Sfinţiei Sale, pentru călugări şi călugăriţe, şi pentru preuţi' şi diiaconi mireneşti, şi pentru feciori holtei sau fetele lor mari şi tot clirosul Bisericei, cari sânt necăsătoriţi, şi iarăşi să mai cerce pentru cumătrii şi cuscrii şi cununii, şi pentru sânge amestecat, şi pentru cei ce şed necununaţi, şi pentru toate care se fac afară de lege şi de învăţătura sfintei pravili, şi pe unde s’ar afla gre-şele ca acestea, ori pe la mănăstiri, ori prin sate domneşti ori boiereşti, ori călugăreşti, pe toţi să aibă a-i giudecâ, şi a-i certă, şi a-i canoni, pe fieştecare, cu sfânta pravilă. Iară alţii nimeni să n’aibă cu unii ca aceştia ce scrie mai sus, nici a-i giudecâ, nici a-i globi, nici boierii, nici ispravnicii de pre la ţinuturi, nici nemeşnici pârcălăbeşti, ce numai Sfinţia Sa Episcopul va avea treabă cu dânşii, de vreme că pentru unii ca aceştia porunceşte sfânta pravilă să nu se giudece cu giudeţ mirenesc, ce să să giudece cu giudeţ sufletesc. Fără numai de s’ar tâmpla moarte de om, sau furtuşag, aceste se vor căuta cu giudecata Divanului domnesc, şi nime să nu stea împotriva cărţii Domniei mele ». Reputaţia de om cu mintea sănătoasă, de judecător bun şi nepărtinitor, pe care şi-o făcuse episcopul Ierotheiu, îl îndeamnă pe Domnitorul ţării să-l însărcineze cu cercetări în pricini civile, care, de obiceiu, intrau în atribuţia dregătorilor de judeţe. Aşa, în multe rânduri a fost el delegat să cerceteze chestiuni de prigonire între răzăşi. «Episcopul cercetează, şi dă mărturii de cele constatate, pentru înaintarea proceselor la Divanul domnesc. In una din aceste mărturii, din 1747, pentru hotarul moşiei Voloşenii, Ierotheiu se exprimă aşa: Chemând înaintea Smereniei noastre........ Au mărturisit înaintea Smereniei noastre...». In 1748, Domnitorul Grigori Ghica, cheamă pe Ierotheiu, ca împreună cu Iacov, episcopul Rădăuţilor, şi cu Ioanichie, episcopul Romanului, să facă un aşezământ pentru şcoli. Pe lângă bisericile din oraşe, şi chiar pe la unele de prin sate, au existat, încă de mult, un fel de şcoli, ai căror profesori erau preuţi sau dascăli, iar programul învăţăturii consta din meşteşugul de a scrie si a ceti. Abecedarul vremurilor acelora era Ceaslovul. www.digibuc.ro IEROTHEIU EPISCOPUL HUŞILOR 461 Dacă erau astfel de şcoli pe lângă bisericile din sate şi oraşe, ar fi greu să admitem că numai pe lângă episcopii nu era nicio şcoală de acestea. Am fi chiar în drept să presupunem că şcolile de pe lângă episcopii înlocuiau seminarele de mai târziu, din care se recrutau preoţii. Sfatul dela Curtea domnească, la 25 Decemvrie 1748, a reglementat şcolile dela episcopiile de Huşi, de Roman şi de Rădăuţi, dacă presupunem că ele existau, sau le-a înfiinţat atunci, dacă nu erau. Hrisovul domnesc, după ce statorniceşte asupra şcolilor din Iaşi, zice: « Facem ştire tuturor cui se cade a şti pentru rândul şcoalelor de învăţătura cărţii, de vreme ce în ţara aceasta din nepurtare de grijă a domnilor, neobicinuindu-se mai din nainte vreme a se ţinea scoale de învăţătură, era multă prostie, că şi cei puternici, ce cu puterea lor ţinea dascal pentru copiii lor, încă şi cu învăţătura cea desvârşit nu se procopsea, rămăind cei mai mulţi tot neînvăţaţi, iar prostimea cu totul se afla lipsiţi de podoaba învăţăturii. Şi fiindcă şcoalele sânt ca o fântână din care se adapă obştescul norod cu îndestularea învăţăturii, şi a în-ţelepciunei, care învăţătură îl face pe tot omul a cunoaşte Dumnezeirea, a pricepe legea cea pravoslavnică, a procopsi pe oameni cu înfrumuţişarea vorbii, şi practica cuvintelor, a învrednici a se face preuţi iscusiţi, şi dăscăli învăţaţi, dela care curge mult folos, atât bisericesc, cât şi poli-ticesc » *). După o lungă motivare a necesităţii învăţăturii, pentru toate clasele sociale, trecând la necesitatea şcolilor de pe lângă episcopii, cartea domnească zice: «Insă socotindu-se că unele ţinuturi fiind depărtate, nu pot ajunge toţi locuitorii cu copiii lor la şcoalele dela Eşi, şi mai vârtos cei săraci, fără putinţă, şi pentru ca să cuprindă să se împărtăşească toţi de această milă, s’au socotit la trei episcopi a ţării să se mai aşeze trei scoale slove-neşti şi româneşti, la trei episcopi: la Roman, şi la Rădăuţi şi la Huşi, pentru care să aibă purtare de grijă sfinţiile sale episcopii, a găsi dăscăli învăţaţi la slovenie, ori şi la românie, ori din cei ieşiţi din şcoalele dela Eşi, ori dintr’alţii, şi să aşeze la fieştecare Episcopie câte o şcoală de învăţătura copiilor, şi acei trei dăscăli dela acele trei scoale să fie datori a se sili cu învăţătura copiilor, atât cu sârbia cât şi cu românia, şi leafa *) Uricarul lui Teodor Codrescu, I, p. 61. In Uricarul este o greşeală, tipărindu-se « Dorotheiu », în loc de « Ierotheiu », numele episcopului de Huşi. www.digibuc.ro 26 ARTUR GOROVEI 463 lor s’au rânduit câte 80 lei de dascal pe an, care bani să-i eie pe giumătate la sfântul Gheorghie şi pe giumătate la sfântul Dimitrie, însă Sfinţia sa părintele Mitropolitul să deie acei bani din banii preuţilor, ce arată mai sus, la mâna episcopilor, şi episcopii să plătească dascălilor, şi acei dăscăli să aibă şi scuteală de birul visteriei, nici un ban să nu deie, numai să păzască slujba lor, grijindu-se de învăţătura copiilor, şi iarăşi sfinţiile sale episcopii să facă necontenită cercetare, adese luându-le sama cum învaţă copiii şi la ce se sporesc, ca şi dăscălii să se silească, şi copiii să se pricopsască cu învăţătura ». « Banii preuţilor », de care se face menţiune, era un impozit pus preuţilor şi diaconilor, cari trebuiau să dea, în fiecare an, câte un galben, la Mitropolie, anume pentru întreţinerea acestei scoli. > Glasul lui Ierotheiu a fost ascultat, în sfatul acesta. El era cel mai în măsură să reglementeze în asemenea chestiuni. Despre şcoala organizată de Ierotheiu, Episcopul Melchi-sedek scrie următoarele: « Ceea ce este fără de nicio îndoială, dela timpurile aceste la Episcopia de Huşi totdeauna a fiinţat şcoală, precum se vede din planul acestei Episcopii, făcut de Iorest Dan, ce au fost dichiu sub episcopul următor, în care se arată, la No. 15, casa de şcoală, în preajma Episcopiei, despre Răsărit. Acolo totdeauna a existat şcoala, precum ţin minte chiar contimporanii, până la incendiul din anul 1847, când împreună cu oraşul a ars şi casele cele de şcoală. Ele au rămas în ruină, fiindcă s’au cumpărat de cârmuire alte case de şcoală. Acum casele acele vechi de şcoală au devenit proprietate a D. Anastasie Condrea, care le-a reparat, şi trăieşte în ele ». In 1749, Constantin Mavrocordat a făcut o adunare a ţării, pentru a hotărî în chestia vecinilor. La acest sfat, pe lângă Mitropolitul Nikifor, au fost chemaţi Ierotheiu, episcopul Huşilor, şi Iacov, episcopul de Roman. In adunarea aceasta, s’au hotărît relaţiunile dintre proprietari şi vecini, statornicindu-se că vecinii nu sunt robi. Un act de o mare însemnătate, pentru istoria Bisericei noastre, a fost semnat şi de episcopul Ierotheiu, la 1 Ianuarie 1752. .......................... Dela întemeierea Moldovei, toţi mitropoliţii, şi toţi episcopii, câţi au păstorit, au fost numai pământeni: moldoveni. O singură excepţie, şi aceasta din cauză de forţă majoră, s’a făcut www.digibuc.ro 463 IEROTHEIU EPISCOPUL HUŞILOR 27 cu Nikifor, călugăr dela mănăstirea Neamţului, care deşi grec de origină, a fost numit mitropolit al Moldovei, în vremi tulburi. Temându-se ca nu cumva un asemenea fapt neîngăduit să se mai poată repeta, un mare sobor, compus din Mitropolitul şi episcopii, şi din egumenii tuturor mănăstirilor din Moldova, convocat la Mitropolia din Iaşi, a hotărît, într’un singur glas, ca niciodată să nu poată să fie numit un străin în ierarhia Bise-ricei din Moldova. Hotărîrea aceasta a sinodului dela 1 Ianuarie 1752, e aşa de frumos scrisă, şi afurisenia care se aruncă asupra acelora ce s’ar abate dela hotărîrea luată, e aşa de înfiorătoare, pentru un creştin, că se impune să o reproducem în întregime, ca un document de mare valoare: «Iacob cu mila lui Dumnezeu Arhiepiscop şi Mitropolit Moldaviei. «In ştiinţă dăm tuturor cui se cade a şti, de vreme ce fieştecare ţară are osebite obiceie, şi se ţin şi se păzesc cu obiceiele sale, după cum şi sfânta pravilă porunceşte şi întăreşte asupra obiceiului ţării a se urma şi a se păzi. Cuvine-se dar nu numai a păzi oricine obiceiul ţării şi al patriei sale, ca să steie nemutat şi necălcat ce încă şi apărător cu toată tăria ca să fie, asupra protivnicilor ce se ispitesc a călca obiceiul cel bun şi de folosul ţării. Fiind dar obiceiu şi întru această de Dumnezeu păzită ţară, mitropoliţi şi episcopi din străini să nu se facă, fără numai din pământeni, care obiceiu din descălicătura ţării şi până acuma aşa s’au urmat, şi s’au păzit, şi niciodată altul străin nu s’au întâmplat să fi fost priimit la păstoria vreunui scaun, fără numai la veleat 1751, la vreme ce au venit ostile moschiseşti de au călcat pământul acestei ţări. Atuncia, din oarecare pricină lipsind Mitropolitul ce au fost la păstoria acestui scaun, anume kir Antonie, lăsând Mitropolia pustie s’au dus cu Moscalii în ţara lor, şi fiind trebuinţă a se aşeza alt Mitropolit, atuncia pentru multa râvnă şi vrednică de toată cinstea şi podoaba arhierească ce s’au găsit la un mitropolit străin grec, care s’au aflat aicea în ţară, anume kir Nikifor, care au priimit călugărie dela mănăstirea Neamţul, cu tot soborul bisericesc şi politicesc, l-au poftit, priimindu-1 să li fie păstor, însă cu această tocmală, după dânsul altul străin să nu mai fie, apucându-se el că va alege pre urma lui pre unul din episcopii pământeni, să-l aşeze la scaunul Mitropoliei, ca să nu se strămute obiceiul ţării. (Insă aceasta s’au făcut nu că doar nu se afla la acea vreme vreunul din episcopii ţării vrednic de păstoria Mitropoliei, ci mai vârtos ca să se acopere numele cel de hainlâc a lui Antonie). Şi până au fost în vârsta firei şi întregimea minţei, s’au mulţămit toată obştia de cătră dânsul. Iară dacă l-au supus vârsta bătrâneţelor, de au slăbit din fire, şi mintea viindu-i www.digibuc.ro 28 ARTUR GOROVEI 464 până la atâta slăbiciune, cât oricine ce-i vrea zice de fieştece lucru, se lăsa priimit, atunce fiind îndemnat de oamenii săi, l-au supus ca să eie o somă de bani dela unul din străini grec, carele se cerca cu mare somă de bani, să încapă la Mitropolie, şi să-l aşeze pre acela Mitropolit, care lucru cu puterea banilor afară din hotărîrea pravilei au venit să se facă. Ci stându-i împotrivă pământenii, apărându-se cu obiceiul ţării şi cu tocmala ce au avut cu proin Mitropolitul Nikifor, când s’au priimit Mitropolit, s’au apărat scaunul de alţii străini. Dar îndestul că până a se îndrepta sfânta Mitropolie, au sosit la mare pagubă şi datorie, şi cu totul lipsită, rămăind numai piatra. Ci dar noi cari Dumnezeu ne au adunat cu darul său, la vremea aceasta, am cercetat de cele ce ni s’au căzut de folosul sfintei Mitropolii, făcând datoria noastră ce ni se cade a păzi hotarele obiceiului ţării şi a dreptăţii, şi cu judeţul sfintei pravile, şi cu puterea darului ce ni s’au dat dela Sfinţia sa cu sobor. Şi după cum însuşi sfântul Dumnezeu au povăţuit cu darul său pentru sfânta Mitropolie, aşezând cele ce se clătise peste obiceiu, din întâmplarea mai sus arătată, hotărîm şi legăm ca fieştecând, atât în vremele cele ce vom trăi noi, cât şi în cele viitoare a urmaşilor noştri, ca nicidecum obiceiul ţării, şi a sfintelor scaune a eparhiilor ţării, altă dată să nu se mai calce, nici să se strămute, ci oricând va avea trebuinţă ţara de păstor la vreo eparhie, să urmeze obiceiul ţării, şi din pământeni să se aleagă mitropolit sau episcop, iar străin niciodată să nu se priimească, nici să mai intre altul străin la păstoria vreunui scaun, cu mijlocire de bani, sau măcar şi fără bani, sau măcar cu prieteni să-şi isprăvească împotriva pravilei şi obiceiului pământului. Datori să fie atât soborul bisericesc cât şi politicesc, dela mare până la mic, ca să steie cu toţii ajutor dreptăţii şi obiceiului ţării, şi sfânta pravilă a se călca nicidecum să nu îngăduiască, nici să priimească pe un călcător ca acela, nici să aibă sfânta Mitropolie o strâmbătate ca aceasta, cât va trăi această de Dumnezeu păzită ţară, încă şi aceasta să fie în ştiinţa tuturor, că această sfântă Mitropolie a Moldaviei din început au fost închinată la Ohrida, şi la zilele răposatului luminatului Domn, fericitul întru pomenire Alexandru Voevod cel bun şi bătrân, Andronic Paleologul, fiul lui Manoil Paleologul, împăratul grecesc, viind cu întâmplare prin ţara aceasta, mergând dela Beciu la Ţarigrad şi plăcându-i ţara, şi acest norod creştinesc, şi mulţă-mindu-se şi de cinstea ce i-au făcut Domnul cu Sinatul, şi cu tot soborul bisericesc, petrecându-1 din munte şi până în Dunăre, şi acel împărat aşezând şi altă orânduială a politiei boerilor, şi înţelegând şi de Mitropolia Moldovii că este închinată la Ohrida, după ce au mers la Ţarigrad, au spus părintelui său Mihail Paleologul şi au isprăvit cu sobor, după făgăduinţa ce dedese, rădicând Mitropolia Moldaviei de supt ascultarea Ohridului, au făcut-o ca să fie ca şi Ohridul nesupusă nicăiri, trimeţând Mitropolitului şi Coroană şi Sacos şi au întărit acest aşezământ şi cu hrisoave împărăteşti. După cum preosfinţitul şi răposatul Gheorghie Mitropolitul mărturiseşte cu jurământ şi cu sufletul său că el au văzut acele hrisoave împărăteşti în mănăstirea Neamţului, întru acesta chip www.digibuc.ro 4&5 IEROTHE1U EPISCOPUL HUŞILOR 29 scriind. Şi prăpădindu-se hrisoavele la vremea nepăcii, când cuprinsese Leşii partea muntelui, şi ca să nu se întunece ştiinţa acestui lucru, au scris singur Gheorghie Mitropolitul Moldaviei, cu condeiul său, adeverind povestea cu sufletul său şi cu jurământ, să fie în ştiinţa urmaşilor săi, şi de vreme ce şi cu ochii noştri am văzut scrisoarea lui Gheorghie Mitropolitul, întru acestaşi chip scriind. Şi ca să nu se piardă această aşezare împărătească, noi încă cu sobor o adeverim şi o încredinţăm urmaşilor noştri. Ci cu toate aceste oricine s’ar ispiti să calce obiceiul sfintei Mitropolii, sau altor scaune, cu mijlocire de bani sau cu prieteni nămiţi cu dare, care lucru este afară din pravilă, vrând preste obiceiu a băga pe vreun străin la vreo eparhie, şi atât din partea boerilor pământeni cât şi din străini de s’ar amesteca făcându-se sfătuitori şi în-demnători, şi apărători şi împrotivitori pravilei şi obiceiului ţării şi a dreptăţii, pre unii ca aceia cu toţii împreună, ca dintru o gură, îi legăm şi îi blăstămăm şi întru acesta chip zicem: să fie blăstămaţi de Domnul Dumnezeu a tot puternicul, şi de a sa prea curată Maică şi pururea Fecioară Maria, de slăviţii 12 apostoli, şi de acelea a toată lumea sfinte şapte soboare, şi de toţi sfinţii; fierul, pietrele şi lemnele, şi toată firea neputrizătoare să putrezească şi să se risipească, iar trupurile acelora să steie întregi; să aibă parte cu Iuda vânzătorul de Hristos, şi cu procletul Arie, şi cu alţi eretici, să-i înghită pământul de vii, ca pre Datan şi Aviron, să-i lovească cutremurul lui Cain, şi bubele lui Ghiezi, copiii lor să rămâie săraci si muierele lor văduve si toată averea lor să fie întru jăfuire, şi casele lor întru răsipire. In toată viaţa lor procopsală să nu aibă şi iertare să nu afle. Aşijderea şi de Smereniile noastre, cari mai jos sântem iscăliţi, cu puterea ce avem dela Domnul Dumnezeu, pre unii ca aceia orice obraz ar fi, îi afurisim şi-i blăstămăm, şi-i legăm supt tot blăstămul ce scrie mai sus, ca pre nişte stricători obiceiului ţării, şi împotriva sfintei pravili. Iar care s’ar sili şi s’ar nevoi ca să ţie şi să pă-zască nestrămutat şi neclătit obiceiul ţării, dupre cum arată legătura noastră aceasta, adică a nu se primi niciodată străin, ori la ce scaun arhieresc al ţării acesteia, să fie ertaţi şi blagosloviţi, şi de Domnul Dumnezeu, şi de Smereniile noastre în veci, Amin. Leat 1752 ghenarie 1 » 1). Aşezămintele vechi ale Moldovei dădeau drept episcopilor să numească pe starostele de bresle din oraşele de reşedinţă. Dreptul acesta nu era contestat; cu toate acestea Ierotheiu, văzând că se încep oarecare prefaceri în aşezămintele ţării, precum fusese rânduirea relaţiunilor dintre boieri şi ţăranii de pe moşiile lor, un adevărat început de revendicare democratică, şi pentru a nu i se putea contesta dreptul acesta, a stăruit şi Domnitorul Constantin Racoviţă, la xi Ianuarie 1750, a dat *) Constantin Erbiceanu, Istoria Mitropoliei Moldaviei şi Sucevei şi a Catredalei mitropolitane din Iaşi, p. 24. Bucureşti. Tipografia Cărţilor bisericeşti, 1888. www.digibuc.ro 3° ARTUR GOROVEI 466 o carte domnească, prin care îi întăreşte dreptul de a numi pe starostii breslelor: « De vreme ce ai noştri cinstiţi părinţi şi rugători, numiţi arhierei, după testamentele vechi au avut acea volnicie a pune staroste de bresle la târgurile pe unde sânt episcopi, cum şi aice în Eşi pune Sfinţia sa părintele Mitropolitul, care rânduială se păzeşte şi până astăzi, atâta în Eşi cât şi la târgul Romanului şi la Huşi, iată dară după alegerea Sfinţiei sale Episcopului de Huşi, pe cine va socoti a fi om ca acela de ispravă, vrednic de stărostie, îl volnicim şi Domnia mea cu cartea aceasta să-şi păzască rânduiala sa, după testamentul breslelor, şi toate să urmeze după obiceiul vechiu, şi altul nimene să nu se amestece. Ylet 7260, ghenar 11 ». In anul 1752, Ierotheiu simţindu-se îngreuiat de vreme, a demisionat din demnitatea de episcop al Huşului. La 10 Mai, a adresat Mitropolitului următoarea « paretisire »: « Smeritul Ierotheiu, cu mila lui Dumnezeu Episcop Huşului « Căutând şi socotind să pociu cunoaşte ce este omul, şi alt n’am socotit, fără cât praf şi cenuşă, şi am întrebat şi de Eclesiastul, şi acea socoteală mi-au adeverit. Drept aceasta am socotit să nu mor, ci să înviez, şi am socotit să mă duc la pocaianie, fiind cuprins de slăbăciune şi neputinţă. Am închinat omoforul pre Sfântul Prestol, şi pateriţa întru mânile prea luminatului şi de Dumnezeu încoronatului şi prea înălţatul Domn Io Costandin Mihail Cehan Racoviţă Voevod, cu mila lui Dumnezeu Domn ţării Moldovei, şi cu ştirea şi blagoslovenia Sfinţiei sale părintelui kyr Iacov Mitropolitului, şi a tot sfinţitul Sobor, şi cu voia a tot blagorodnicului Senat a Măriei Sale Domnului, şi mila lui Dumnezeu să fie cu toţi. Şi mă rog la tot norodul creştinesc pravoslavnic să mă ierte, şi Dumnezeu să-i ierte pre toţi. Amin. Vleat 7260, maiu 10 ». Frumoasă pildă a omului crezător în Dumnezeu, şi iubitor de semenii săi. Unde s’a retras Ierotheiu ? Probabil că la mănăstirea Putnei, de unde era de metanie, si unde trebue să fi murit si să fie înmormântat. 3 3 Intre documentele mănăstirii Putna este un izvod dela Ierotheiu, episcopul Huşilor, de câte au dat danie sfintei mănăstiri Putna, cu data de 26 Iunie 1752 1). *) Dimitrie Dan, o. cit., p. 216. www.digibuc.ro 467 IEROTHEIU EPISCOPUL HUŞILOR 31 După retragerea la mănăstirea Putna, n’a mai trăit mult Ierotheiu. Un document din 1753, privitor la o judecată ce a avut Tăcu Frătită din Bunesti, tinutul Fălciului, si cu alţi răzeşi de acolo, vorbeşte de « răposatul » Ierotheiu x). Ierotheiu a avut un fiu, pe Ilie Borş, care a fost însurat cu Ileana, fata lui Toader Bâdiliţâ, Vornic de Suceava, care era de locul lui din satul Criveşti, din ţinutul Sucevii, partea rămasă în Moldova, astăzi ţinutul Baia, în apropiere de târgşorul de astăzi Lespezi, sat care se numeşte şi în zilele acestea: Bâ-diliţa 2). Ilie Borş, care a murit în 1791, a avut şi el patru copii: a) O fată, căsătorită cu Constantin Kiruş, din Basarabia; b) Lnpu Borş, căsătorit cu Catrinuţa Botez, mort în 1803; . . c) Mihalachi Borş, căsătorit cu Ana Capsa; d) Kiriak Borş, născut în 1755, căsătorit cu Ileana, fata lui Vasile Ciurea, dela Tâmpeşti, lângă Folticeni; mort la 9 August 1813. .......... Kiriak Borş, care a continuat familia în linie bărbătească, a avut şi el şapte copii: a) Dumitrachi Borş, născut în Aprilie 1793, căsătorit cu Ana Bosie, mort la 15 Mai 1865; b) Petrachi Borş, născut în 1801, căsătorit cu Frosa Sarandi, mort în 1866; . Aceşti doi fraţi nu au avut copii. c) Zoiţa, căsătorită la 31 Ianuarie 1816, cu Vasile Mor-ţun, dela Cămârzani, judeţul Sucevii, bunicul lui Vasile G. Morţun; d) Catinca, măritată cu Ioan Kazimir, din Basarabia; e) Mărioara, căsătorită cu Cozmiţă; f) Profira, căsătorită în 1824 cu Hârlescu, moartă la 20 Martie 1829; Episcopul Melchisedek, op. cit., p. 225. =) Despre Toader Bădiliţă, a se vedea studiul meu, intitulat: « Toader Bădiliţă, Vornic de Suceava », publicat în revista « Făt-Frumos », din Suceava, anul V, 1930, Nr. 2—3. www.digibuc.ro 32 ARTUR GOROVEI 468 g) Iancu Borş, născut la 13 Decemvrie 1808, a continuat firul familiei Borş. Căsătorit cu Catinca, fata Căminarului Ioniţă Grigoriu (Văsescu), din Folticeni, de locul lui din Năneşti, pe apa Şiretului, în ţinutul Putnii, a avut trei copii: a) Maria, născută la 5 Februarie 1835, căsătorită cu Petru I. Gorovei, moartă în Focşani la 19 Septemvrie 1898; b) Petru Borş, născut la 29 Iunie 1853, în Cipiliuţi (Basa- rabia), căsătorit cu Frosa Codreanu din Galaţi, a făcut studii în Academia Mihăileană, din Iaşi, a luat doctoratul în drept la Torino, a fost magistrat, apoi avocat, şi a murit, în Bucureşti, la 14 Martie 1914; . c) Eliza, născută la 8 Septemvrie 1840, căsătorită cu Alecu Dimitriu, din Leucuşeşti, judeţul Sucevii, moartă la 8 Iunie 1919, în Folticeni. Genealogia lui Ierotheiu, Episcopul Huşului, se rezumă în spiţa următoare: Ierotheiu Ilie = Ileana lui Toader Bădiliţă Lupu fată Mihalache = C. Kiruş Kiriak Panaite Mărioara Dumitrache Ileana Iordachi Iancu Dumi- Petra- Mărioara I = Gr. Rizu = Harhas trache che Cozmiţă 11 s a 'r* " 3 « CA O \ £ 'S &§ 2 S o • Casiana Olimpiada Ileana = Costache Iorgu Tăutu Borş Maria = Petru Borş P. Gorovei Eliza = A. Dimitriu Artur Gorovei Ioan P. Borş .1 1. IVIircea Sorin Mya www.digibuc.ro 469 IEROTHEIU EPISCOPUL HUŞILOR 33 Ultimul coborîtor, în linie bărbătească, al lui Ierotheiu, a fost loan Borş, fiul lui Petru Borş, Ioan Borş, magistrat, a murit, în Galaţi, la 24 Septemvrie 1929, şi cu el s’a stins familia Borş de Budafalva, ramura din Moldova, www.digibuc.ro www.digibuc.ro TOMUL V: (1930—31): Lei 330 W. MEYER-LUBKE. Rumănisch und romanisch.........................Lei 20 RAMIRO ORTIZ, Per la fortuna del Petrarca in Rumania (1783—1928) » 20 IOAN BIANU. Inscripţii în limba gotică şi în caractere runice descoperite lângă Folticeni.............................................. * 20 Dr. ANDREI VERESS. Istoricul marele serdar Gheorghe Saul (1743—1785) » 18 N. N. CONDIESCU. Istoria lui Alţidalis şi a Zelidiei ............» 40 G. F. CIAUŞIANU. Glosar de cuvinte din jud. Vâlcea.........., , » 75 ARTUR GOROVEI. Contribuţiuni la biografia lui Constantin Stamati . . f 12 ION GHERGHEL. Goethe în literatura română........................* 130 TOMUL VI: (1932—34): • Lei 280 LIVIU MARIAN. Alexandru Hasdeu şi Academia Română...................Lei 60 C. T. HARLEY WALKER. Limba irlandeză sau gaelică...................... . » 6 ARTUR GOROVEI. Artistul Matei Millo.....................................» 25 Dr. CARLO TAGLIAVINI. Despre «Lexicon compendiarium latino- valachicum».........................................................» 10 MARCU BEZA. Biblioteci mănăstireşti în Palestina..................... » 5 SEXTIL PUŞCARIU. B. P. Hasdeu ca linguist........................... 5 MARCU BEZA. Biblioteci mănăstireşti în Palestina, Chipru şi Muntele Sinai................................................................... 5 D. R. MAZILU. Sfânta Filoteia dela Argeş.- Lămurirea unor probleme istorico-literare...................................................... 60 ARTUR GOROVEI. Contribuţii la istoria literară........................«30 TUDOR VIANU. Influenţa lui Hege) în cultura română......................» 60 ARTUR GOROVEI. lerotheivţ Episcopul Huşilor.............................» 20 www.digibuc.ro MEMORIILE SECŢIUNII LITERARE SERIA III TOMUL I: (1923—24): Lei 120 I. C. NEGRUZZI. Autografe române.................................Lei 6 I. C. NEGRUZZI. Ioan Bogdan, Al. Vlahuţă, Al. Xenopol şi manuscripte ale lor....................................................... » 5 ANDREI BÂRSEANU. Catechismul luteran românesc.....................» 5 RAMIRO ORTIZ. Leopardi e la Spagna I-ÎV ..........................» 15 DRAGQŞ PROTOPOPESCU. Unknown Congreve, a sheaf' of poetical scraps...............'........................................» 12 , G. BOGDAN-DUICĂ. Gheorghe Lăzăr...................................» 40 RAMIRO ORTIZ. Leopardi e la Spagna V-VII .*.......................* 40 TOMUL II: (1924—25): Lei 175' AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI. O operă de mare valoare...................Lei, 8 ALEXANDRU MARCU. Romanticii italieni şi Românii...................> 40 Dr. JACOB RADU. Doi luceferi rătăcitori...........................» 40 TH. CAPIDAN. Elementul slav în dialectul aromân...................* 30 ŞTEFAN CIOBANU. Dimitrie Cantemir în Rusia........................» 50 CONSTANTIN I. KARADJA. Despre lucrul apostolesc al lui Coresi . . » 8 TOMUL III: (1925—27): . Lei 200 Dr. A. VERESS. Cântece istorice vechi ungureşti despre Români .. . Lei 15 AL. VICIU. Suplement la « Glosar de cuvinte dialectale din graiul viu al poporului român din Ardeal».................................. * 10 N. CARTOJAN. Legendele Troadei în literatura veche românească . . » 30 PER. PAPAHAGI. Numiri etnice la Aromâni...........................» 15 G. POPA-LISSEANU. Un manuscris al gramaticei româneşti a lui I. Eliade-Rădulescu..............................................~» 8 Pr. V. URSĂCHESCU. Psaltirea slavonă (1577-1580) . ...............» 12 S. PUŞCARIU. Dicţionarul Academiei................................s 15 RAMIRO ORTIZ. Goldoni e la Francia ‘............................. » 40 AL. MARCU. V. Alecsandri şi Italia.........r . . ................» 85 Dr. A. VERESS. Note şi scrisori Şincaiane ........................» 15 TOMUL IV: (1928—29): Lei 250 * I. ION COLAN. Viaţa şi opera lui Ion Barac..............j ... . Lei 45 N. CARTOJAN. « Fiore di virth » în literatura românească .......» 60 ŞTEFAN PAŞCA- Glosar dialectal alcătuit după material lexical cules de corespondenţi din diferite regiuni......................... » 32 I. A. BASSARABESCU. Două epoci din literatura română........'. * 6 Dr. ANDREI VERESS. Vechi istorici unguri şi saşi despre istoria Românilor (1760—1787)..........................*................» 50 N. IORGA. Note istorice asupra editării operei poetice a lui M. Eminescu » 6 Dr. CARLO TAGLIAVINI. Despre «Lexicon Marsilianum ».............» 15 Dr. ANDREI VERESS. Pictorul Barabâs şi Românii . "..............* 40 www.digibuc.ro www.digibuc.ro