ACADEMIA ROMÂNĂ MEMORIILE SECŢIUNII LITERARE SERIA III, TOMUL I C V L T V R A NAŢIONALĂ BUCUREŞTI 1924 www.digibuc.ro ACADEMIA ROMÂNĂ MEMORIILE SECŢIUNII LITERARE SERIA III, TOMUL I CYLTVRA NAŢIONALĂ BUCUREŞTI 1924 www.digibuc.ro www.digibuc.ro CUPRINSUL Pag. I. C. Negruzzi, Autografe române........................i I. C. Negruzzi, Ioan Bogdan, A. Vlahuţă, Al. Xenopol şi manuscripte ale lor....................................21 Andrei Bârseanu, Catechismul luteran românesc..........33 Ramiro Ortiz, Leopardi e la Spagna, I—V. . ..........41 Dragoş Protopopescu, Unknown Congreve, a sheaf of poetical scraps............................................97 G. Bogdan-Duică, Gheorghe Lazăr.......................135 Ramiro Ortiz, Leopardi e la Spagna, VI—VII........ 301 www.digibuc.ro www.digibuc.ro AUTOGRAFE ROMÂNE DE I. C. NEGRUZZI MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE Ş e di nţ a d el a 23 M ai u 1919 Scrisori autografe sau simplu «Autografe» se numesc, după cum se ştie, acele acte cari sunt scrise de însăs mâna autorului lor. Autografele sunt şi au fost totdeauna căutate, căci un interes natural a deşteptat la toate popoarele şi în toate timpurile modul în care au scris oamenii iluştri, mai ales acei cari s’au deosebit în literatură şi în general în tot câmpul activităţii intelectuale. In antichitate, Romanii par a fi fost mari amatori de autografe şi este ştiut că Pliniu cel bătrân avea o colecţie foarte însemnată de scrieri originale ale aproape tuturor autorilor mai vechi. In zilele noastre, chiar şi afară de popoarele albe ce se numesc purtători ai civilizaţiei, Japonezii şi mai ales Chinezii au cele mai multe colecţii publice şi private de autografe, con-siderându-se foarte interesant şi preţios modul în care şi-au comunicat ideile prin scris oamenii vestiţi ai neamului lor. Nu ştiu că la noi ar fi existat sau ar exista o asemenea colecţie > » şi mi-am propus să încredinţez Academiei Române o adunare de scrisori autografe ce posed. împrejurarea că în luna Martie 1867, acum 52 de ani trecuţi, am întemeiat o revistă «Convorbiri Literare», pe care am condu-so aproape treizeci de ani şi care — lucru ne mai pomenit la poporul nostru—trăeşte încă, mulţumită ztelului, perseveranţei, dragostei şi priceperii conducătorului de astăzi, d-lui coleg Mehedinţi, m’a pus în po-ziţiune să fiu în corespondenţă cu mai toţi autorii români de i i A. R. — Memoriile Secţiei Literare. Seria 111. Tom. I. www.digibuc.ro 2 I, C. NEGRUZZI 2 pe vremuri, mai ales cu acei cari au contribuit in mod însemnat la renaşterea noastră naţională. j » Negreşit, colecţia mea nu începe decât dela întâia treime a secolului XIX; manuscrise din timpul cronicarilor, ale vechilor scriitori bisericeşti şi chiar ale acelor autori, puţini la număr, cari şi-au început activitatea la sfârşitul secolului XVIII, nu am avut chipuri de a le posedă, pe când corespondenţa tatălui meu şi a mea proprie mi-au procurat autografe a vreo 65 de autori români (pe lângă cari şi a câtorva străini filo-români). Nu depun se înţelege decât autografele celor încetaţi din vieaţă. începutul îl fac cinci epistole ale lui I. Eliade-Rădulescu, adresate lui Costache Negruzzi şi pe cari le-am publicat în anii 1878 şi 1879 «Convorbiri Literare». Este ştiut că acei doi bărbaţi, unul din Bucureşti, altul din Iaşi, îsi comunicau printr’o corespondenţă regulată şi aproape continuă ideile ce aveau, relativ la desvoltarea si chiar la scrisul limbei noastre. Eră o epocă în care se simţiâ nevoia de a îmbogăţi limba română pentru a-i da o desvoltare potrivită spiritului timpului, scoţând-o din îngustimea în care fusese strânsă şi amorţeala în care fusese scufundată în lunga şi întunecata epocă a domniilor fanariote. 1. Din acea preţioasă corespondenţă am găsit printre hârtiile tatălui meu mai multe scrisori, din cari, cu altă ocaziune, am depus o parte la Academia Română, iar aceste cinci ce înfăţişez astăzi, datând din anii 1837 şi 1839 şi scrise, se înţelege, cu litere cirilice, sunt interesante atât din cauza vederilor ce aveau autorii lor în privinţa desvoltării limbii române cât şi, mai ales, a relaţiilor lor personale. E păcat că moştenitorii lui Eliad n’au găsit şi ei toate scrisorile lui Costache Negruzzi (căci numai o parte din ele s’a publicat de părintele lor) pentru ca, după aproape un secol, să avem o idee exactă asupra cugetărilor bărbaţilor luminaţi ai acelei epoce. 2. Tot printre hârtiile tatălui meu am găsit şi două scrisori ale poetului Grigore Alexandrescu. Pe când a doua scrisore, din 1863, foarte scurtă şi cu cuprins neînsemnat, e scrisă cu litere latine, cea dintâiu din 12 Ianuarie 1839 e scrisă cu litere cirilice — cum nici se putea altfel în vremea aceea. Ea este www.digibuc.ro 3 AUTOGRAFE ROMÂNE 3 interesantă fiindcă vorbeşte despre Mihail Kogălniceanu al acelei epoce. Kogălniceanu, în vârstă de 22 de ani, plecase din Moldova la Bucureşti pentru a se pune în relaţie cu bărbaţii luminaţi de aici. El voia să întemeeze o mare revistă literară (care a şi apărut câtva timp mai târziu cu titlul «Dacia Literară») şi voia — poate chiar ca un început, măcar cultural, al unirii ţărilor — să aibă deopotrivă colaboratori în Moldova şi în ţara Românească. Kogălniceanu ceruse dela Costache Negruzzi scrisori de recomandare pentru mai multe persoane marcante din Bucureşti, între altele pentru Grigore Alexandrescu, care pe atunci se deosebise prin poeziile sale. Iată ce scrie Alexandrescu despre Kogălniceanu al acelei epoce: «Mă socotesc norocit pentru cunoştinţa d-lui Kogălniceanul, care îmi pare un tânăr cu mare destoinicie şi, ceeace este încă mai mult, cu sentimenturi bune. N’am putut să-l îndatorez întru nimic, căci d-lui, ca să facă cunoştinţe, n’a avut trebuinţă de mine care ies prea puţin în lume şi reputaţia sa i-a slujit îndestul. Nu socoti însă că această reputaţie n’a găsit şi critici în capitala noastră: am auzit o adunare întreagă de mame şi de tineri, cari niciodată n’au cetit istoria d-sale (pentrucă nu obişnuesc nici să scrie, nici să cetească), i-am auzit spuind că este peste putinţă să fie scris bine d-1 Kogălniceanu. Intrebându-i pe ce întemeează această idee, îmi respunseră că l-au văzut jucând prea bine pe la baluri şi că prin urmare cine joacă nu poate scrie. D-ta înţelegi că după nişte cuvinte aşa temeinice am fost silit să tac, mulţumind soartei mele, care nu mi-a înzestrat picioarele cu nici un talent, căci nădăj-duesc prin această neştiinţă să-mi întemeez o reputaţie la cari nici răposatul rimător Paris n’a putut să ajungă. De ai de gând să vii pe la noi şi de-i fi ştiind să joci, te povăţuesc mai întâiu să te disfaci de acest obiceiu, de vrei să te întorci acasă cu numele de om învăţat». Aceia dintre noi cari au cunoscut pe Mihail Kogălniceanu si îsi aduc bine aminte de dânsul cum eră în anii din urmă 3 » . ai vieţii sale, vor constată, cu interes, deosebirea între fostul prezident al Academiei Române şi acel Kogălniceanu din 1839 care juca neobosit până în ziuă în balurile societăţii bucurestene. > Dela Costache Negruzzi aş putea depune numeroase manuscrise. Mă mărginesc însă la cinci, din cari unul scris cu litere cirilice, celelalte cu litere latine. întâiul datează din frageda tinereţe a autorului şi cuprinde traduceri în versuri din www.digibuc.ro 4 I. C. NEGRUZZI 4 limba franceză. ale mai multor fabule: una din Lafontaine: Lupul şi Mielul; alte trei din fabulişti mai puţin cunoscuţi ca Grecourt şi d’Erbigny. Flora Română, un caiet întreg, mi-a fost comunicat de Vasile Alexandri şi l-am publicat în anul I al «Convorbirilor Literare». Este o interesantă listă alfabetică cu numele populare ale celor mai multe flori ce produc câmpiile noastre, alăturându-se la fiecare plantă şi numele latin şi francez. Pe lângă aceste manuscrise mai înfăţişez şi trei scrisori adresate mie, una în limba română, două în cea franceză. Ele datează din anul 1863. Din toate manuscrisele se va constată scriitura citeaţă, chiar frumoasă a lui Costache Negruzzi. 4. Dela fostul nostru coleg şi preşedinte al Academiei Române Ion Ghica depun, pe lângă câteva scrisori în limba franceză adresate mie din Londra, şi un fragment din cunoscutele şi, cu drept cuvânt, mult apreciatele sale scrisori către Vasile Alexandri. îmi atribuesc mie meritul de a fi provocat această prea interesantă corespondenţă. Ion Ghica adresase lui Alexandri o epistolă, probabil fără intenţia de a o vedea publicată. Dar Alexandri, găsind-o prea interesantă mi-o comunică, în-trebându-rră dacă nJar fi bine s’o dau la lumină în «Convorbiri Literare». Prevăzând îndată marele interes ce asemenea scrisori vor deşteptă nu numai în generaţia mea, dar şi în cele următoare, i-am îndemnat cu multă căldură să urmeze amândoi corespondenţa începută, dându-i o cât de largă desvoltare. Ambii autori roi-au făgăduit că vor urmă stăruinţelor mele, însă numai Ion Ghica s’a ţinut de cuvânt. Alexandri a publicat o singură scrisoare, acea în care vorbeşte de ţiganul desrobit Porojan. Ion Ghica scriâ foarte repede, năvălindu-i în memorie cu grămada amintirile din copilărie şi tinereţe, aşâ încât de loc nu mai aveâ grije de punctuaţie, ba, câteodată, nici chiar de construcţia gramaticală a frazelor şi adeseori am avut destulă muncă să pot redă propoziţiilor o înfăţişare corectă ca formă. Dar autorul n’a băgat niciodată seamă de schimbările ce făcuse în manuscrisele sale redacţia «Convorbirilor Literare». t 5. Depun şi o scrisoare, singura ce posed dela fostul nostru preşedinte Gheoghe Bariţ. Cuprinsul ei nu are însemnătate. E o simplă convocare la o şedinţă a unei comisiuni www.digibuc.ro 5 AUTOGRAFE ROMÂNE 5 de premii a Academiei Române. Scriitura ie foarte citeaţă şi ortografia se înţelege etimologică. ' 6. Yasile Alexandri! Dela marele nostru poet am comunicat mai de mult Academiei Române aproximativ 170 de scrisori, adresate mie. Legat cu Alexandri, pentru care aveam o mare admiraţie, nu numai prin relaţiile noastre literare, ci şi prin o strânsă prietenie, am păstrat aproape toate scrisorile pe cari mi le-a adresat într’un interval de peste douăzeci de ani. Astăzi mai găsind patrusprezece scrisori, precum şi alte manuscrise ale sale, le depun şi pe acestea. Alexandri avea o scriere foarte citeaţă, pot zice caligrafică. El scria obişnuit pe linii trase mai dinainte. La întâia vedere s’ar crede că scriitura este a unei mâni de femeie, asâ este de mică si de fină. Manuscrisele ce depun, afară de scrisori, sunt următoarele: 1. Trei poezii: Sergentul, vestitul Peneş Curcanul: Plecat-am nouă din Vaslui Şi cu sergentul zece... şi scrisoarea în versuri către generalul I. Florescu, în care stigmatizează calomniile ce se debitau contra acestui bărbat prin unele jurnale: Aştept să văd sub trăsnet hidoasa pocitură Care-a sădit în ţară invidie şi ură. Netrebnic, tu netrebnic! De când O! Doamne! ’n lume Lumina zilei poartă al nopţii negru nume, De când netrebnic este acel ce cu iubire Consacr’ o viaţă ’ntreagă l’a patriei mărire... Poeziile acestea au meritul de a fi chiar originalele primitive, cu îndreptările făcute de autor. Ultimul manuscris este copia unei scrisori în limba franceză din 1890, adresate din sudul Franţei Domnitorului. Poetul mulţumeşte lui Carol I pentru o fotografie pe care acesta i-o trimisese. Din prietenia către mine Alexandri îmi comunică o copie de pe acea scrisoare odată cu poezia: Bărăganul ce-am publicat în anul IY al «Convorbirilor Literare», poezie inspirată de fotografia ce primise. Scrisoarea este interesantă şi merită să fie publicată. www.digibuc.ro 6 I. C. NEGRUZZI 7. Dela Costache Negri înfăţişez o singură scrisoare fără cuprins important. Este caracteristică scriitura sa mare, citeaţă, apăsată, care corespundea cu caracterul franc şi deschis al acestei mare şi totdeodată extraordinar de bun şi amabil bărbat. 8. Dela Mihail Kogălniceanu mi-au mai rămas, după lipsa şi neorânduiala ce am găsit între hârtiile mele la plecarea armatei germane ce mi-a ocupat casa timp de 23 de luni, numai două scrisori, fără cuprins interesant. Intr’una mă roagă să-l apăr într’un proces al său la Iaşi (pe atunci la 1867 exercitam profesiunea de advocat); în a doua îmi cere să trimit fiului său «Convorbirile Literare». Este de însemnat că, chiar după introducerea alfabetului latin, Kogălniceanu îşi iscăliâ numele tot cu un K., asâ cum iscăliâ si mai înainte. 9. Reputaţia de poet a lui Gh. Creţeanu, membru onorar al Academiei Române, o făcuse mai târziu poezia patriotică «Cântecul străinătăţii» cu refrenul: 3 Fie pânea cât de rea Tot mai bine ’n ţara mea... căci cu vreo şasezeci de ani în urmă orice scriere cu cuprins patriotic se consideră ca operă literară de valoare. Această reputaţie se mări mai ales prin cunoscuta şi frumoasa, poezie «Gondola». Hai la Lido, barcaiole, Zic doi juni ce-şi alegeau O gondolă ’ntre gondole Şi rizând în ea săreau... Dar popularitatea cea mare Creţeanu o dobândi mai ales prin poezia sa «Beţie». Tarafele de lăutari cântau aceste versuri în toate părţile ţării: Zău! îmi place cupa plină Voiu să văz printre cristal Picătura purpurină. .. Vieaţa nostră-i o beţie Suntem beţi când de amor Când de-o dulce melodie Când de-un nume sunător. . . www.digibuc.ro 7 AUTOGRAFE ROMÂNE 7 Este de însemnat că am auzit lăutari cântând aceste versuri cu cincizeci de ani în urmă în Basarabia la o nuntă, căci pe atunci guvernul rusesc nu practică desnaţionalizarea acestei provincii române aşa de sistematic ca în ultima jumătate de secol. Manuscrisele ce mi-au rămas dela Creţeanu sunt patru fabule trimise mie pentru a fi publicate în «Convorbiri Literare». Ele se găsesc şi în a doua şi ultima ediţie a poeziilor sale, volum căruia în opunere cu cel întâiu «Melodii Intime», i-a dat numele «Patrie şi Libertate»; titlu puţin potrivit unui volum de poezii. io. Fostul nostru coleg Gheorghe Sion a scris foarte mult. Dela el au rămas câteva volume de poezii, între cari unul intitulat «Una sută una fabule» (fabulele erau pe atunci foarte la modă), câteva poezii de teatru, deosebite traduceri în versuri şi proză din limba franceză şi din limba greacă, apoi scrierea sa «Suvenire Contemporane», care se vor ceti totdeauna cu viu interes. Populară este şi va rămâne încă mult timp poezia care începe cu strofa cunoscută: Mult e dulce şi frumoasă Limba ce vorbim Alta mai armonioasă Nici că mai găsim... Ea cuprinde o indirectă mustrare, adresată acelor Români din pătura superioară cari, dispreţuind limba părintească, nu vorbesc şi nu corespund între dânşii decât într’o limbă străină. Scrisorile ce am primit dela Sion sunt felicitări pentru conducerea «Convorbirilor Literare» şi alte chestiuni în raport cu literatura. 11. Colonelul Nicu Scheletti, dela care a rămas un volum de poezii cu vreo 60 de bucăţi originale şi vreo 50 de traduceri din Goethe, Schiller, Heine, Uhland, Lamartine şi alţi poeţi, îmi trimitea spre publicare poeziile sale, întovărăşite de lungi scrisori. Din aceste epistole, pline de un adânc pesimism, cu multe ştersături si schimbări în text, chiar acei ce nu l-au cunoscut pot vedea un suflet peste măsură de simţitor şi impresionabil. De natura sa entuziast, el avea momente de înălţare, din care repede cădea în tristeţă şi descurajare în privinţa vii- www.digibuc.ro 8 I. C. NEGRUZZI 8 torului patriei noastre. Ca şi pe Eminescu, o boală mintală ridică pe acest bărbat cu talent la vârsta de 36 de ani. 12. Colaboratorul lui Scheletti la traducerea lui Faust, Vasilc Pogor, eră, deşi autodidact, un bărbat cu foarte multă erudiţie şi extraordinar de inteligent. Puţinele sale poezii originale şi câteva alte traduceri din limba franceză, precum şi mai multe critice cuprinde toată moştenirea literară ce a rămas după dânsul. Din puţinele sale scrieri reiese un talent real, care de sigur s’ar fi dat pe faţă într’un chip mult mai invederat dacă indolenţa sa caracteristică nu l-ar fi oprit dela o mai întinsă activitate literară. Două scrisori ce am mai găsit dela dânsul nu se raportă la literatură. 13. Alexandru Lambrior eră un filolog de seamă şi s’ar fi deosebit încă si mai mult dacă moartea nu l-ar fi secerat la > vârsta de 38 de ani. Două scrisori ce mi-au rămas dela el sunt din vremea când, profesor tânăr la Botoşani, nu-şi completase la Paris bogatele sale cunoştinţe filologice. 14. Cu fostul nostru coleg Al. Papadopol-Calimach am avut o foarte lungă corespondenţă, ca unul ce am publicat aproape treizeci de studii istorice ale sale, precum şi câteva traduceri din Lucian, fiind Papadopol-Calimach un bun cunoscător al limbei vechi eline. In una din scrisorile sale mă roagă să mă adresez d-lui T. Y. Stefanelli din Bucovina, pe care nu-1 cunoştea pentru a-i cere câteva lămuriri istorice. Negreşit că la 1881 el nu putea şti că Academia Română se va bucură de colaborarea autorului bucovinean, chemându-1 în sânul său. 15. Alăturez şi câteva scrisori ale lui George I. Lahovari. Acest autor s’a deosebit prin poezii bine traduse din limba germană, prin numeroase articole istorice pe care le întitula «Hârtii vechi», precum şi prin «Dicţionarul geografic», tipărit în cinci mari volume, pe care l-a prelucrat în calitatea sa de secretar general al societăţii geografice. La început scrisorile şi manuscrisele ce-mi trimitea erau subscrise simplu «Gil» şi mulţi ani de zile, deşi vedeam pe regretatul Lahovari foarte des, el m’a lăsat în deplină necunoştinţă că subsemnătura «Gil» eră a lui şi compusă din iniţialele numelui vechiului meu prieten George I. Lahovari. www.digibuc.ro 9 AUTOGRAFE ROMÂNE 9 16. Am şi câteva scrisori în limba franceză ale regretatului I. A. Cantacuzinn (Zizin). Acest bărbat învăţat, cu a cărui creştere fusese însărcinat la Geneva, foarte cunoscutul novelist Toepfer, s’a deosebit prin aceea că a tradus în limba franceză şi a publicat în două mari volume opera principală a filozofului german Schopenhauer: «Die Welt als Wille und Vorstellung»— «Le monde comme volonte et comme representation». El a fost cel dintâiu care a adus la cunoştinţa publicului francez marea operă a pesimistului filozof german. Abia câţiva ani mai târziu au ieşit în Franţa alte traduceri, făcute de autori francezi. 17. Depun mai multe scrisori din 1869 şi 1874 ale poetului bucovinean Bar. Dimitrie Petrino, care la 1875 a emigrat în România. Puţin timp după aşezarea sa la Bucureşti, fiind lovit de o boală grea, Petrino a murit tânăr, fără a avea timp să desvolte mai mult talentul cu care eră înzestrat. 18. Am aici o scrisoare dela fostul nostru coleg şi preşedinte C. Istrati. Scrierile sale relative la chimie sunt cunoscute. In 1917, pe când era ministru, el a venit să mă vadă la moşia părintească unde am trăit tot timpul răsboiului în deplină izolare. Nu ştiam că în ziua când a luat concediu dela mine, îi voiu atinge mâna pentru ultima oară. • Alte manuscrise mai depun dela loan Kalinderu, asemenea fost preşedinte al instituţiei noastre, dela regretaţii noştri colegi, autori istorici cunoscuţi C.' Erbiceanu şi Gr. Tocilescu, precum şi dela C. Esarcu, membru corespondent al nostru, munciei şi perseverenţei căruia se datoreşte ridicarea Ateneului Român. Mihail Zamjirescu, autorul unui număr de poezii, îmi cerea prin scrisoarea ce alăturez să reproduc în «Convorbiri Literare» o poezie a sa, tipărită mai înainte în «Foia pentru învăţătura poporului român». Dar redacţia, având de principiu să nu dea la lumină decât scrieri nepublicate încă, a refuzat. M. Zam-firescu supărându-se, deveni un mare adversar al «Convorbirilor» In Revista Contimporană, care a dus cu revista din Iaşi o luptă înverşunată şi îndelungată, el ţinea cu oarecare succes partea satirică. S’a făcut mult haz în timpul acela de satira sa «Muza dela Borta Rece», astăzi uitată si neînţeleasă. M. Zamfirescu a murit tânăr. Regretatul Aron Densuşianu îmi trimite în 1868 www.digibuc.ro IO I. C, NEGRUZZI o parte din «Ierusalimul liberat» de Tasso, tradus de dânsul în româneşte, manuscris ce am publicat în anul al II-lea al «Convorbirilor Literare». Se înţelege că ortografia lui Densuşianu era pur etimologică, cum se obişnuia pe atunci în Transilvania. Din autorii culegători de literatură populară sau imitatori ai ei, înfăţişez scrisori din partea d-lui I. T. Mera, doctor în medicină, aşezat la Karlsbad; Miron Pompiliu, profesor harnic şi învăţat, care, suferind de nervi ani îndelungaţi, a pus singur capăt zilelor sale; dela fostul nostru coleg, părintele Simeon FI. Marian şi dela Ioan Creangă. Marian este unul din cei mai bogaţi scriitori ai neamului nostru. Ce n’a cules din gura poporului şi n’a reprodus în tipar acest harnic autor ? El a mai făcut bogate adunări de datini, obiceiuri şi tradiţii, pe lângă cari a scr’.s şi alte numeroase volume cuprinzând studii folkloristice şi etnografice. Este de băgat seama că scriitura lui Marian eră aşa de regulată şi îngrijită, încât manuscriptele sale păreau scoase de sub presă. Cât despre Ion Creangă, istoria literaturii noastre l-a aşezat de mult la locul întâiu i printre povestitorii populari. Acei ce l-au cunoscut deaproape ştiu că manuscrisele sale erau corectate şi recorectate, apoi iarăş schimbate şi prefăcute; erau pline de ştersături şi adausuri pe deasupra, pe dedesubtul şi pe marginea liniilor. S’ar fi zis că Boileau a scris pentru Creangă povaţa cunoscută ce dă autorilor: * Vingt fois sur le metier remettez votre ouvrage Polissez-le sans cesse et le repolissez Ajoutez quelque fois et souvent effacez. Şi totuş când ceteşti pe Creangă ai impresia că proza lui curge oarecum dela sine liniştită şi limpede ca cel mai frumos izvor. Printre culegătorii de literatură populară trebuie să menţionez şi pe G. Dem. Teodorescu, care, pe lângă multe alte studii, a publicat un mare volum de poezii, adunate din gura poporului. Din lunga corespondenţă ce am avut cu acest autor, pe când îşi completa studiile la Paris, am mai găsit două scrisori trimise mie, relativ la această activitate a sa. www.digibuc.ro II AUTOGRAFE ROMÂNE II Trec la un număr de poeţi cu cari am avut un bogat schimb de scrisori şi notez întâiu pe Gr. H. Grandea. Acest autor a fost un neobosit publicist, dar s’a distins mai mult cantitativ decât calitativ. Candiano Popescu a scos un volum de versuri, pe care l-a intitulat «Când n’aveamce face». Este ştiut că pe câmpul de răsboiu activitatea lui Candiano Popescu a fost mai însemnată decât pe câmpul literaturii/—Nicolae Pruncu. Bagajul său poetic nu este mare. El încape într’o broşură, în care se găsesc multe inspiraţii fericite. — Un poet care a scris cu mare dragoste pentru literatură a fost N. Volenti. Cred că •se vor ceti cu plăcere multe din poeziile acestui autor şi de generaţiile viitoare. — Este cunoscut şi foarte apreciat talentul poetului Ştefan O. Iosif, care pentru paguba literaturii naţionale a murit aşa de tânăr. Alăturez scrisori şi poezii autografe ale tuturor acestor autori. Mai menţionez pe Ion Neniţescu care a publicat mai multe volume de proză şi versuri: «Flori de primăvară», «Pui de lei», etc. La 1877, asiduu părtaş al întrunirilor literare ce se adunau la mine, el a venit să mă consulte dacă, împotriva voinţei tatălui său, ar face bine sau rău să intre ca voluntar în armată, simţind un dor neînvins să lupte pentru independenţa patriei. Atunci am avut impresia că orice sfat i-aş fi dat, Neniţescu tot ar fi urmat impulsul inimei sale. Rănit în Bătălie, el a scris un şir de poezii meritoase, mai ales cu cuprins răsboinic şi patriotic până la prematura sa încetare din vieaţă. Trecând la prozatori, posed manuscrise dela Ciru Economu, autorul unui şir de novele; dela Theodor Vâcârescu care, urmând tradiţia unei vechi familii de autori, a scris în două volume istoria răsboiului Independenţei; Virgil Oniţ, directorul liceului român din Braşov, membru corespondent al nostru şi autor al mai multor scrieri didactice şi literare; — fostul nostru coleg Iosif Vulcan care a condus cu perseverenţă şi succes revista «Familia» în Transilvania; Nicu Xenopol care, pe lângă câteva poezioare, a compus în tinereţe şi romane, precum de exemplu: •«Păsurile unui american în România». întors din străinătate dela studii a părăsit activitatea literară şi s’a devotat mai mult politicei. In timpul răsboiului nostru e ştiut că, trimis să reprezinte România în Japonia, abia ajuns la Tokio, a fost lovit toare a lui Hasdeu, aşa că avusese chiar naivitatea să propue ca amândoi să aleagă un supraarbitru între ei şi anume pe celebrul profesor slavist dela Viena: Miklosich, propunere la care Hasdeu răspunse cu ironie. Negreşit că controversele literare şi ştiinţifice nu s’au hotărît niciodată pe cale de arbitraj. Scrisorile lui Cihac se raportă mai ales la chestiuni limbistice. Dela toţi aceştia depun manuscrise. Şi fiindcă vorbesc de dicţionare alătur si câteva scrisori ale lui Frederic Dame, autorul dicţionarului cu drept cuvânt apreciat ce poartă titlul: «Nouveau dictionnaire Roumain-Franşais». Trec la colaboratorii mei cei mai statornici’ si mai activi, aducând în rândul întâiu manuscrise de ale lui Eminescu. Am publicat mai de mult câteva scrisori interesante ale acestui poet minunat, iar astăzi depun două din anii 1870 şi 1871 scrise cu litere mici, fine şi frumoase cari m’au făcut să cred, sunt acum cincizeci de ani când am găsit pe biuroul meu cea întâiu epistolă a poetului că este o scriitură de femeie. Public aiurea modul cum am făcut cunoştinţă la Viena cu studentul > 3 Eminescu; cum l-am adus la Iaşi în centrul nostru literar şi cum am trăit cu el acolo. Astăzi mă mărginesc a depune manuscrisele, între care este o poezie tradusă din Victor Hugo, nepublicată încă pe cât ştiu precum şi câteva poezii populare, originale şi imitate, scrise de acest mare poet, căruia, spre paguba literaturii naţionale, o boală crudă nu i-a îngăduit să împlinească al 40-lea an al vieţii. După Eminescu este oarecum natural să trec la VeronicaMicle Pe lângă deosebite scrisori, am aici trei poezii ale ei, din care două: Albăstrele şi Galatea sunt inedite. Nu-mi dau seamă din ce cauză ele n’au fost publicate în volumul tipărit la 1887. Samson Bodnărescu. Acest poet este, după ştirea mea, întâiul care a scris în limba noastră tragedii originale în versuri iambice de cinci picioare, după modelul englez, german şi italian. Numeroasele sale poezii, între cari şi mult discutatele sale epigrame şi hexametre antice au fost toate publicate în «Convorbiri Literare». Din numeroasele scrisori ce am primit dela Bodnărescu în curs de 35 de ani, depun câteva împreună cu mai multe poezii. www.digibuc.ro 15 AUTOGRAFE ROMÂNE 15 Ştefan Vârgolici. Acest profesor învăţat a sicris câteva poezii originale dar s’a deosebit mai ales prin traduceri foarte reuşite din autori latini şi greci, francezi, sponioli, enlgezi şi germani. Lui Vârgolici îi datorim şi traducerea direct din limba spaniolă, a vestitului Don Quichotte. Cred că modestia colegului nostru d-1 Iorga nu se va speria ascultând un pasaj dintr’o scrisoare ce mi-a adresat Vârgolici în anul 1890. Ii dau cetire: «Mi-a părut bine că ai publicat în «Convorbiri Literare» studiul lui Iorga asupra Veronicăi Micle. Cred că vei publică şi pe cel asupra lui Creangă. De sigur că tânărul n’are încă experienţa condeiului, dar nu se poate contestă că are un fond de idei foarte bogat şi foarte original. Ori mă înşel eu, ori acest tânăr e menit cu timpul a ocupă un loc însemnat în mişcarea literară dela noi». Vasile Conta. Dela acest autor am regăsit două scrisori: una din anul 1867 cu care îmi trimiteă câteva poezioare. Pe atunci nu-1 cunoşteam încă şi n’aş fi putut presupune că filozoful positivist de mai târziu a fost poet în întâia sa tinereţe; a doua relativă la operele sale filozofice. Câte discuţiuni în societatea literară din Iaşi cu ocaziunea cetirii scrisorilor sale: Teoria fatalismului; Teoria ondulaţiunii universale; încercări de metafizică, etc. In zilele noastre când întocmirea şi organizarea noastră naţională preocupă toate inteligenţele, teoriile filosofice se urmăresc mai puţin, dar nu mă îndoiesc că viitorul va apreciâ opera lui Vasile Conta în adevărata ei valoare. Dela Mihail Strâjan mi-au rămas câteva manuscrise pe care le depun. Şi acest profesor învăţat pe care Academia Română l-a distins, sunt 24 de ani, cu unul din premiile ei, ne^a părăsit, ca mulţi alţi autori de merit, în timpul acestui răsboiu. Menţionez din multele şi variatele sale publicaţiuni traducerile ce a făcut din Virgiliu şi din Leopardi, precum şi deosebitele sale studii asupra literaturii române contimporane, asupra moralei, asupra poeziei populare şi altele. Gh. Popovici. Acest autor harnic şi învăţat, de origină din Bucovina a întreţinut cu mine o lungă corespondenţă. El a publicat în «Convorbiri Literare» un şir de articole istorice şi un şir de poezii. Articolele sale de proză le subscrie cu numele www.digibuc.ro I. C. NEGRU ZZI 16 16 său adevărat, la care mai târziu m’a rugat printr’un bilet să adaug şi numele Balaş: Popovici-Balaş, iar poeziile le subsemna cu numele Robeanu. Şi Popovici, ca şi Odobescu, ca şi Miron Pompiliu a tăiat singur firul vieţii sale spre paguba stiintei si literaturii române. * __» * Trec la doi militari cari s’au dinţins în literatura noastră. Intâiu, generalul Gh. Bengescu-Dabija a fost un fervent frecuen-tator al societăţii literare din Iaşi. El a scris mai mult pentru teatru: operete, comedii şi, la urmă, o dramă în versuri: Pyg-malion. Al doilea este colonelul Teodor Şerbănescu, autorul unui număr însemnat de poezii lirice, care au avut mare succes, Şerbănescu eră de o natură modestă şi foarte sensibilă. După cetirea vreunei poezii a sale deveniâ palid când auziâ un cuvânt de critică oricât de neînsemnată. Amicii lui Şerbănescu i-au ridicat un bust în grădina Ateneului, care, pe lângă versurile poetului, va vorbi viitoarele generaţii de acest bărbat amabil. Scriitori cu cari am avut cea mai lungă corespondenţă după Alexandri, Bodnărescu şi Vârgolici, de cari am vorbit, au fost fără îndoială Dim. Olânescu (Ascanio), Nicu Ganea, Anton Naum şi Titu Maiorescu. Olănescu a scris mult în proză şi în versuri. A scris nuvele, deosebite studii, piese de teatru originale şi traducerea în versuri a dramei Ruy Blas de Victor Hugo; a compus un mare număr de poezii originale şi a tradus în versuri Odele şi Epodele lui Horaţiu, precum şi unele din satirele şi epistolele marelui poet latin. Ne aducem aminte că traducerile lui Olănescu din Horaţiu au fost premiate de Academia Română, în urma cărei distincţiune autorul a fost ales membru al Instituţiei noastre. Olănescu, făcând parte din diplomaţia ţării, a reprezentat mult timp România în străinătate. Orişiunde se găsiâ el lucra cu hărnicie în câmpul literaturii române si îmi comunica lucrările sale. Din marele i pachet de scrisori ce am mai găsit — şi cari sunt greu de clasat fiindcă în ele nu- se însemnă anul şi locul de unde erau expediate, alătur un număr de treizeci, care toate se raportă la literatura naţională. Cu Anton Naum, care ne-a părăsit cu un an şi jumătate în urmă, am avut relaţii intime şi negreşit o bogată corespondenţă. Scrisorile sale se raportă la literatura naţională şi sunt toate www.digibuc.ro 17 AUTOGRAFE ROMÂNE 17 interesante. Scriitura sa este uşor de cetit si chiar frumoasă. 3 3 Natura liniştită şi melancolică a acestui poet de talent care a trăit aproape 89 de ani, mai mult în mijlocul autorilor clasici latini şi francezi decât printre contemporanii săi, răspândea o caldă simpatie. Interesantă este mai ales o epistolă a sa din anul 1913, în care, îşi face oarecum autobiografia până la adânci bătrâneţe. însoţesc scrisorile cu câteva poezii, dintre care una «Mânie» sau a uitat sau n’a voit s’o publice în volumul său din 1890. In ceeace priveşte pe Nicu Gane, regretatul nostru coleg, care s’a stins cu câteva luni înaintea intrării noastre în răsboiu, mă voiu mărgini a spune puţine cuvinte. înrudirea, neturburata noastră prietenie şi îndelungata colaborare literară au strâns relaţiile noastre aşa de tare, încât am avut împreună o corespondenţă bogată, aşa de bogată încât aş fi putut alătură un volum întreg de manuscrise ale sale. Mă mărginesc la un şir de scrisori şi o baladă: «Piatra lui Toader». Despre meritele acestuia, aş îndrăzni a zice, creator al nuvelei în literatura noastră, am mai avut ocaziune să vorbesc şi sper că voiu avea şi în" viitor. Pentru a pune capăt manuscriselor din autorii români, mai depun un şir de scrisori ale lui Titu Maiorescu, încetat şi el din viaţă în epoca cea dureroasă a răsboiului nostru. In timpul luptelor purtate de poporul român, trăind eu într’o desăvârşită izolare, am avut răgazul şi posibilitatea să recetesc întreaga literatură naţională din ultimii 60 de ani. Singurătatea şi mai ales vârsta înaintată îţi dau facultatea să judeci oamenii şi opera lor cu toată obiectivitatea. Te simţi oarecum în afară de relaţiile sociale ce ai avut în timpul activităţii trecute care ţi-au putut influenţă judecata. Ei bine, în toţi autorii noştri am găsit, se înţelege, multe părţi luminoase, dar şi părţi slabe: Francezii zic: des hauts et des bas. In Maiorescu n’am găsit nici o singură frază, scăpată din condeiu cu uşurinţă. Am rece-tit scrierile sale cu acelaş viu interes ca şi cu 45 şi 55 de ani în urmă. Nu voiu însă să caracterizez opera lui Maiorescu în această epocă turbure în care clocotesc atâtea pasiuni. Judecata dreaptă asupra tot ce a ieşit din pana acestei extraordinare inteligenţe vor pronunţa-o generaţiile viitoare. 2 2 A. R. — Memoriile Secţiei Literare. Seria III. Tom. I. www.digibuc.ro i8 I. C. NEGRUZZI 18 Prin hârtiile unde am mai avut scrisori sau alte manuscrise dela Dimitrie Bolintineanu, Mateiu Millo, Episcopul Melchi-sedek, fostul nostru coleg; Ispirescu — culegătorul tipograf, cum îşi zicea singur —, Ioan Popovici Bănăţeanu, nuvelistul, poeţii Coşbuc, pe care abia îl introdusesem printre noi, şi P. Cerna, mort aşa de tânăr în timpul studiilor sale la Universitatea din Lipsea. Mai fusesem în corespondenţă cu fraţii Hur-muzache, în special cu Doxache căruia Academia Română îi datoreşte nepreţuitele documente istorice, extrase de dânsul din arhivele secrete din Viena, dar, spre marea mea părere de rău aceste manuscrise au fost distruse sau rătăcite de militarii inamici ce mi-au ocupat locuinţa timp de 23 de luni. Singurul act ce pot depune este o scurtă scrisoare a lui Cerna, comunicată mie de d-na Mircea Neniţescu. Pe lângă aceste manuscrise ale atâtor autori Români alătur şi o scrisoare a cunoscutului autor italian filo-român Angelo di Gubernatis, în care îmi vorbeşte de meritoasele sale opere: «Dizionario biografico» în limba italiană şi «Dictionnaire internaţional des ecrivains du jour» în limba franceză, amândouă tipărite la Florenţa. Pentru a sfârşi mai depun şi câteva manuscripte ale unor autori cari, mari amatori ai literaturii române, au tradus multe scrieri de ale noastre în limba germană. întâiul este compatriotul nostru Teohar Alexi din Braşov, cu care am avut o lungă corespondenţă şi pe care, spre părerea mea de rău, nu l-am cunoscut personal. El aprecia multe scrieri de ale mele pe care le-a tradus şi publicat în Austro-Ungaria. Cărţile acestea nu le-am mai găsit după plecarea trupelor de ocupaţie. Al doilea autor este d. Mite Kremnitz, soţia d-lui dr. Kremnitz. Acest medic, emigrat în România în anul 1874 sau 1875, se distinsese atât prin ştiinţa sa cât şi prin calităţile sale sufleteşti şi a murit subit pe când căută pe M. S. actualul nostru Rege în teribila boală de care fusese lovit în anul 1897 pe când eră încă Moştenitor al tronului. Mormântul d-rului Kremnitz l-am văzut toţi în mijlocul munţilor ce înconjoară Sinaia. Soţia regretatului medic, femeie învăţată, foarte inteligentă, amabilă şi scriitoare distinsă de nuvele şi romane, www.digibuc.ro 19 AUTOGRAFE ROMÂNE 19 cunoştea admirabil de bine limba română şi a contribuit mai mult ca oricine la lăţirea literaturii noastre în străinătate. » Două volume ale sale: «Rumânische Skizzen» şi «Neue Rumâ-nische Skizzen» au fost foarte apreciate în Germania. Am fost măgulit în amorul propriu naţional, cetind în mai multe mari reviste străine cum nuvelişti de ai noştri au fost puşi pe aceeaş linie cu cei mai însemnaţi autori ruşi, ba în câteva critice puşi chiar mai presus de Turgenief. Literatura noastră trebue să fi interesat pe inamicii ce mi-au ocupat locuinţa, căci la întoarcerea din Moldova am constatat că volumele d-nei Kremnitz dispăruseră din biblioteca mea ca multe altele. Nu pot face un mai bun sfârşit stocului meu de manuscrise decât depunând o pagină scrisă de Regina Elisabeta. Este traducerea uneia din poeziile mele ce mi-a trimis. Căci Carmen Sylva, pe lângă numeroase scrieri originale ce i-au răspândit renumele în toate părţile lumii» a tradus în versuri în metrul original şi multe poezii române cu talentul ce o caracteriza. In volumul său «Rumânische Dichtungen», de peste 400 de pagini, Carmen Sylva publică bucăţi minunat traduse din Alexandri, Bolintineanu, Candiano-Popescu, Creţeanu, Emi-nescu, Costache Conachi, Iacob Negruzzi, Th. Şerbănescu, una iscălită Torceanu şi un şir de poezii populare. Am avut relaţii literare, îndrăznesc a zice: intime, cu această admirabilă femee. După dorinţa ce mi-a exprimat am tradus în limba noastră mai multe din poeziile ei, între care acele patriotice din timpul răsboiului Independenţei, poezii care au fost tipărite şi împărţite în public şi printre soldaţi la intrarea triumfală a armatei noastre în Bucureşti. N’am mai găsit nicăieri vreun exemplar din această publicaţie, nici chiar în biblioteca Academiei Române. Am lăsat pe Regina Elisabeta la urmă pentru a sfârşi cu o personalitate în toate felurile superioară, căci ceeace deosebiâ pe această femeie distinsă eră nu numai talentul de autoare şi dragostea de muncă, dar şi nobleţă sentimentelor unui suflet altruist, totdeauna gata să ajute pe alţii şi să se jertfească pe sine. Manuscrisele ce depun vor mări colecţiile Academiei Române, care, mulţumită zelului colegilor noştri rămaşi în Bucu- www.digibuc.ro 20 I. C. NEGRUZZI 20 reşti în timpul ocupaţiei străine, în special; al d-lui Bianu, cărora le exprim recunoştinţa noastră, au putut fi scăpate aproape în întregime. Căci suntem în drept a speră că şi cele 305 volume de documente slave ce au fost ridicate cu sila şi transportate la Sofia se vor întoarce intacte la noi. Dacă nu numai ceeace au scris, dar şi modul cum au scris autorii Români va deşteptă băgarea de seamă a cercurilor mai întinse, de sigur că această colecţie, a cărei temelie punem astăzi, va fi mărită, completată şi cu interes deosebit consultată de generaţiile viitoare. www.digibuc.ro IO AN BOGDAN, A. VLAHUŢĂ, AL. XENOPOL ŞI MANUSCRIPTE ALE LOR. COMUNICARE DE I. C. NEGRUZZI MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE Şedinţa de la 17 Maiu 1920 Iri şedinţa din 23 Maiu a anului trecut am avut onoarea a depune pentru arhiva Academiei Române un foarte mare număr de manuscrise. Erau scrieri autografe a vreo şasezeci de autori români din secolul trecut, începând cu Eliad Rădulescu, Corist. Negruzzi, M. Kogălniceanu, Gh. Bariţ, V. Alecsandri, C. Negri, adică ale bărbaţilor acelora cărora le datorim renaşterea noastră literară şi naţională şi mergând până la scriitorii cari ne-au părăsit de curând, într’o vârstă în care ar fi putut avea încă înaintea lor un lung şir de ani de activitate rodnică, precum: Delavrancea şi Coşbuc. Manuscrisele autografe sunt interesante nu numai pentru a vedea modul în care scriau autorii români, dar şi —în mare parte — prin cuprinsul lor, căci cele mai multe sunt epistole ce mi-au adresat aceşti însemnaţi scriitori, în care îşi dădeau părerea asupra literaturii române, asupra evenimentelor contemporane, şi, în general, asupra patriei noastre. Astăzi vin să îmbogăţesc acest tezaur de documente cu încă un şir de scrisori ale unor autori de foarte mare valoare, cari au încetat din viaţă în timpurile cele mai recente. Aşa, deşi casele mele au fost ocupate timp de 23 de luni de oştirile duşmane, cari n’au avut grije să-mi cruţe nici biblioteca, nici hârtiile, am putut totuş descoperi din nou, în neînchipuita dezordine în care mi-am regăsit locuinţa, manuscrisele ce prezint astăzi. www.digibuc.ro 2 1. C. NEGRUZZ1 22 Mai întâiu am aici un număr de 16 scrisori ale regretatului nostru coleg Ioan Bogdan, adresat mie în anii 1889 şi 1890 din Moscova, Petersburg, Kiew şi Cracovia. Ioan Bogdan fusese trimis în Rusia de guvernul nostru — ministru de instrucţie publică fiind Titu Maiorescu — atât pentru a se perfecţiona în studiul limbilor slave, cât şi pentru a cercetă în arhivele ruseşti şi polone, documentele ce puteau fi în raport cu patria noastră şi cu istoria ei. Am făcut menţiune de aceste scrisori ale lui Bogdan într’o şedinţă intimă a Academiei, dar ele sunt aşa de interesante, încât cred că e bine să dau la lumină măcar ştirile comunicate de colegul nostru din Petersburg în scrisoarea sa din 14 August 1889 (sunt 31 de ani de atunci) şi în care îmi aduce la cunoştinţă părerea ce aveau Ruşii din toate clasele sociale despre România şi scopurile ce urmăriâ guvernul rusesc faţă de noi. «Sunt convins şi mă conving pe fiecare zi mai mult că o politică rusofilă e pentru noi cel mai mare pericol: înţeleg o politică rusofilă consequentă, nu o cochetărie când simţi de trebuinţă. Visul Ruşilor e transformarea ţării noastre în două gubernii: că aceasta se va întâmpla de bună seamă, ţi-o spune fiecare om cu care vorbeşti aci: prost sau cultţ tot una; noi nu însemnăm nimic la Dunăre, până ce nu ne vom închină de bună voie «părintelui ţar», cum au început să-l numească de mult bieţii Români din Basarabia. Sper că va trece încă multă apă pe Dunăre până şi-or împlini acest vis, care ar însemnă nimicirea în scurtă vreme a ori şi cărei culturi naţionale româneşti. Rusia e o astfel de putere încât când ai intrat în ghiarele ei, cu greu te mai poţi scăpă. De când sunt aci şi văd cu ochii mei ce presiune exercită Ruşii asupra altor popoare mici, mi se umple sufletul de ura, ce o are orice fiinţă slabă pentru alta puternică şi ameninţătoare, când aceasta n’o lasă să trăească. Văd ce au ajuns Românii din Basarabia, ce vorbesc acum ruseşte, afară de cei bătrâni de tot: în Basarabia a dispărut orice urmă de viaţă românească intelectuală. Peste tot, până şi în biserici, s’â ’ntrodus limba rusească. In 50 de ani s’ar întâmplă acelaş lucru dacă ne-ar anexă Rusia. A cultivă simpatii pentru Rusia în poporul nostru, a-1 căută să-l apropii de Ruşi de care şi altfel e prea aproape prin aceeaş credinţă, mi se pare că ar fi o politică ce ne-ar duce la urma urmelor la o abnegare a individualităţii noastre naţionale. Cu greu îmi vine să cred că între oamenii noştri politici se găsesc oameni cu astfel de idei». Această părere a Ruşilor despre ţara noastră nu s’a schimbat nici un moment dela Petru cel Mare până la Kerenski şi Lenin în zilele acestea. www.digibuc.ro 23 IOAN BOGDAN, A. VLAHUŢĂ, AL. XENOPOL Şl MANUSCRIPTE ALE LOR 3 Sub Caterina II, cea mare, Ruşii au înlesnit luarea Bucovinei de către Austria ci, precum se vede din documentele secrete, copiate din arhivele din Viena, comunicate de Eudoxiu Hurmuzache şi publicate de Academia Română. Sub împăratul Alexandru I, deşi Rusia se declarase protectoarea noastră contra Turcilor, ea ne-a răpit la 1812, prin pacea dela Bucureşti, jumătatea Moldovei, toată ţara dintre Prut şi Nistru. Iar când ultimul tar Nicolae II, întorcându-se dela Constanţa, după vizita ce făcuse regelui Carol la 1914, se opri la Kişinău pentru serbarea inaugurării statuei lui Alexandru I, el zise în discursul său că «e fericit de a se află în acea provincie a Rusiei care făcuse parte din Turcia şi pe care străbunul său a scăpat-o din ghiarele Otomanilor». Eu însă cred că pe vremea aceea nu se găsiâ nici un Turc în mai toată partea aceea a Moldovei. Sub tarul Alexandru II când Rusii, învinşi la Plevna de Osman Paşa cereau cu insistenţă ajutorul armatei noastre — este obşteşte cunoscut textul faimoasei telegrame a marelui Duce Nicolae către domnitorul nostru — si noi, trecând Du- 3 _ ' nărea spre a le veni în ajutor am bătut pe Turci la Plevna, Rahova şi Vidin, Ruşii drept răsplată, ne-au răpit judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail, deşi încheiase cu noi un tratat în care ne garantau integritatea actuală a României. Cuvânţul «actuală» fusese pus de Mihail Kogălniceanu şi admis de Ruşi abia cu mare greutate. Cum s’au purtat Ruşii ca aliaţi ai noştri în răsboiul din urmă, atât în vremea domniei lui Nicolae II, cât şi după izbucnirea revoluţiei, în timpul lui Kerenski şi apoi al sovietelor, am văzut şi am constatat cu toţii. Din toate aceste fapte istorice trebuie să tragem învăţătura că, faţă de vecinii dela răsărit trebuie să fim într’o pază continuă şi neadormită, fiind deplin încredinţaţi că mişcările politice interne, fie chiar revoluţionare, care aduc schimbări radicale în forma ur ui Stat, nu dau niciodată o altă direcţie politicii sale externe. . Trec, demnilor, la colegul nostru Alex. Xenopol care ne-a părăsit, sunt câteva luni, în ziua de 27 Februarie trecut. Acest însemnat istoric, din toti autorii Români încetaţi din viată, cel mai bogat în scrieri, a început cariera sa de publicist foarte de tânăr, .la vârsta de 21 de ani când se găsiâ încă pe băncile www.digibuc.ro 4 I, C. NEGRUZZ1 24 Universităţii (Xenopol s’a născut în 23 Martie 1847). Ieşind cel întâiu la examenul de bacalaureat dintr’un institut şcolar privat, înfiinţat de mai mulţi profesori din Iaşi printre cari se găsiâ şi Titu Maiorescu, institut din care a făcut parte şi stimatul nostru preşedinte d-1 P. Poni, Al. Xenopol a fost aşa de superior tuturor conşcolarilor săi, că Maiorescu a propu= membrilor societăţii literare «Junimea» din Iaşi să-l trimită pe socoteala lor la Universitatea dm Berlin pentru studierea filosofiei şi istoriei. Membrii societăţii au primit bucuros această propunere şi eu, secretarul perpetuu al societăţii, am strâns şi i-am expediat subvenţiunea timp de patru ani aproape, după care Xenopol, sfârşindu-şi studiile, s’a întors în ţară cu diplomele de doctor în drept şi filozofie. In tot acest timp şi anume în anii 1868, 69, 70 şi parte din 71 — a trecut o jumătate de secol de atunci! — am avut cu Xenopol o corespondenţă regulată şi neîntreruptă. La trei săptămâni, cel mult la o lună Xenopol îmi scria lungi scrisori, câte odată de 4 şi chiar de 5 coli strâns scrise, în care îmi expunea pe larg părerea sa asupra situaţiei politice şi economice a Statului nostru, asupra viitorului poporului român, asupra direcţiei în care trebuia îndreptată cultura naţională şi âşâ mai departe. Ceeace puţini ar fi făcut înaintea lui, la o vârstă aşa de fragedă. Xenopol, mai îmi trimitea încă pentru revista «Convorbiri Literare» un şir de studii foarte interesante şi minunat cugetate şi desvoltate. Am publicat articolele sale despre «Cultura Naţională», despre «Istoriile civilizaţiunii», studiile sale asupra stării noastre actuale, despre raportul Românilor cu Romanii, despre Reforma aşezămintelor noastre şi altele, care toate au fost mult apreciate de lumea noastră cultă şi de tot publicul cetitor. Iată cum introduce Xenopol şirul acestor.întâi studii ale sale: După cum am avut onoarea a vă spune în scrisoarea precedentă, vă ală-turez aici începutul unei mici lucrări ce am întreprins de câtva timp. După titlu vedeţi că vroesc să spun câte ceva despre cultura naţională, acel cuvânt minunat ce se repetă de toată lumea, care însă totodată e unul din cele mai puţin înţelese de toată lumea. Voiu să arăt ce este cultura naţională, care este câmpul ei şi la ce e bună. Pentru aceasta am căutat să stabilesc un principiu din care să o desvolt cu necesitate ştiinţifică. Subiectul, pentru mine cel puţin, e cu totul nou; am fost condus la tratarea sa de câteva cuvinte expri- www.digibuc.ro 25 IOAN BOGDAN, A. VLAHUŢĂ, AL. XENOPOL ŞI MANUSCRIPTE ALE LOR 5 mate de d-1 Maiorescu în una din prelegerile d-sale asupra psicologiei; rece-tind într’o zi manuscrisul de psicologie, dădui peste acele câteva fraze ce le rostise d-1 Maiorescu asupra culturii naţionale. Intr’o altă scrisoare din 17 Februarie 1869, Xenopol îmi des-voltă pe larg motivele pentru care nu împărtăşeşte în totul părerile expuse de Maiorescu într’un studiu al său în care combate introducerea culturii la noi numai de sus în jos, prin imitatori servili ai popoarelor apusene dela cari împrumutăm numai forma goală a instituţiumlor lor. întrebarea deci stă aci: Este progresul nostru dintr’un început fals şi de aceea e starea noastră de astăzi rea, sau progresul nostru e în sine normal, decât în această regularitate şi legitimitate a sa trebuia să se producă stări anormale ca aceea de astăzi ? Mi se pare că numai când se formulează astfel întrebarea se presimte că ipoteza din urmă este, în admisiunea ei, explicarea stării noastre de astăzi şi că deci consecinţele ce se pot trage sunt cu totul altele; căci dacă se produc bureţi şi muşchi pe trunchiul încă verde nu trebue să conchidem de aici că măduva însăş e deja putredă. In două chipuri poate să se civilizeze un popor: sau civilizaţiunea este productul său propriu, este pornită deadreptul din interiorul său şi ramurile de cultură se desvoltă treptat cu necesităţile ce apar pe rând în acel popor, sau un popor e pus deodată în faţă cu o cultură deja existentă şi prin influenţa acesteia el se simte atras spre a ieşi din starea în care se află şi a mulţumi necesităţile ce se desvoltă atunci în el. Care din aceste două moduri de civi-lizaţiune este preferabil, nu voiu să determin; fiecare are bunurile şi relele sale. Dacă ramurile de cultură se desvoltă în cazul dintâiu în mod mai original, desvoltarea însăş 'este mai unilaterală, nu rezultă acea universalitate a desvoltării ce este productul frecărei elementelor străine. Se înţelege că aceste două moduri de civilizaţiune nu sunt ceva exclusiv, că nu se poate zice că un popor are o desvoltare exclusiv originală sau că un altul se desvoltă în tot timpul numai sub o influenţă străină. Cele două moduri sunt dară numai două feluri de amestecături în care predomneşte când unul când celălalt din elementele ce le compun. Anglia avu şi are o desvoltare originală pe cât se poate: totuş impulsul puternic ce capătă această desvoltare dela al XV secol încoace este datorit în mare parte studiului antichifăţii. In Europa continentală fu desvoltarea din capul locului sub influenţa civilizaţiunii antice; pe urmă însă nu se poate negă că fiecare naţiune luâ în desvoltarea ei o cale originală mai mult sau mai puţin. . . Mai important însă este de a studia influenţa acelei civilizaţiuni antice asupra lumii barbare, căci din aceasta se vor putea deduce consecinţe importante pentru aprecierea stării şi a direc ţiunii noastre de astăzi. www.digibuc.ro 6 I. C. NEGRUZZI 26 Aşa desvoltă tânărul student pe larg mai departe şi cu multa erudiţie părerile sale opuse celor ale profesorului său, şi ce profesor ! Despre poeziile lui Alecsandri, compuse atunci şi intitulate Pasteluri, Xenopol îmi vorbeşte cu mare entuziasm în epistola sa din 17 Februarie 1869. Numărul acesta şi nu mai puţin cel precedent sunt cu totul pline de interese. Poeziile lui Alecsandri şi mai ales Concertul, sunt sublime. Le-am cetit de zece ori şi tuspatru câţi eram în casă le-am mai recetit. Ce face frumuseţea acestei poezii este descripţiunea aceea minunată pusă în mişcare; nu mai puţin e de mirat cum a unit Alecsandri atâta spirit (viţu) cu atâta poezie dulce. îmi aduc aminte de versuri ca aceste «Toporaşi ce se închină gingaşelor lăcrămioare» sau «Şi duioase turturele cu dor lung, cu jale lungă» lângă ceste-lalte: «Şi culbeci cari fac coarne purtându-şi casa în spinare, «La ivirea lor poiana clocoteşte ’n hohot mare «Singur macul, roş la faţă, doarme dus pe cea lume». Scrisorile lui Xenopol pe care le depun toate la Academie, afară de câteva neînsemnate în care vorbeşte de lucruri cu > totul personale şi private, formează, pot zice, un volum întreg şi cred că acei ce se vor ocupa mai târziu cu studiul amănunţit al mişcării noastre culturale vor găsi în ele izvoare şi elemente foarte preţioase. In tot cazul ele vor contribui a da o mare lumină asupra activităţii intelectuale a însemnatului istoric naţional şi regretat coleg al nostru Alex. Xenopol. Domnilor, fiindcă m’am ocupat de câţiva din autorii noştri cei însemnaţi, încetaţi din viaţă dela ultima noastră sesiune generală încoace, daţi-mi voie să vorbesc şi de poetul AI. Vlahuţă, ale cărui însemnate merite au fost expuse în multe societăţi literare private dar despre care nu s’a făcut încă nici o comunicare în Academia Română. Am fost cu Vlahuţă într’o corespondenţă continuă mai ales la începutul carierei sale literare, când mi-a comunicat cele întâiu poezii ce a scris. Din nenorocire, în furtuna care a trecut peste locuinţa mea în timpul ocupaţiunii, toate scrisorile sale, afară de una, au fost distruse sau pierdute. Singura ce am mai găsit, datată din 6 Maiu 1882, şi pe care o depun la manuscrisele Academiei, începe cu cuvinte foarte măgulitoare pentru mine www.digibuc.ro 27 IOAN BOGDAN, A. VLAHUŢĂ, AL, XENOPOL ŞI MANUSCRIPTE ALE LOR 7 Permiteţi tânărului d-voastră şcolar ca, după un an aproape de tăcere să vină iarăş cu slabele lui prinoase şi să abuzeze iarăş de răbdarea şi bunătatea d-voastră. Şi după ce răspunde la oarecare observaţiuni ce-i făcusem asupra unei poezii a sale «Scrisoarea unui bătrân», sfârşeşte cu interesantul pasaj în care atinge influenţa ce are asupra sa Mihail Eminescu care în acea vreme compunea cele mai minunate ale sale poeme. Din cele ce-mi spune, s’ar crede că Vlahuţă ar dori să fie un imitator al lui Eminescu — ceeace nu este de loc. Vlahută a > fost un poet cu totul original. Deşi, probabil din motive personale, el* n’a avut dispoziţia să facă parte din Academia Română, cum am fi dorit, totuş noi îl considerăm oarecum ca dintr’ai noştri, căci în trei rânduri am premiat deosebite volume ale sale, ceeace nu s’a întâmplat nici unui alt autor român. Chiar în anul trecut, puţin timp înaintea încetării sale din viaţă, Academia i-a oferit premiul cel mare Năsturel pentru poeziile sale, premiu ce înaintea lui onorase numele unor autori ca Alecsandri, Odobescu si Cosbuc. Pentru a serba şi aici memoria acestui însemnat poet, daţi-mi voie să cetesc astăzi raportul pe care l-am făcut eu însumi în ultima noastră sesiune, raport de care au luat cunoştinţă numai numărul restrâns de membri cari formau comisiunea premiului Năsturel. «Lessing, unul din cei mai mari autori critici ai tuturor timpurilor, scrie următoarele, vorbind despre omul de geniu: «Când un spirit îndrăzneţ, cu deplină încredere în propria sa forţă, străbate în templul gustului prin o nouă poartă de intrare, se găsesc sute de spirite imitatoare care sperează să se furişeze şi ele prin spărtura făcută, însă în zadar! Prin aceeaş putere piin care a deschis poarta, el o închide după sine». «Această comparaţie, aş putea zice axiomă, fără îndoială adevărată pentru imitatori servili, nu se poate aplică la acei autori a căror bogăţie de inspiraţie a fost poate mărită de predecesorul lor, dar cari au ştiut să-şi păstreze pe deplin personalitatea proprie. «Deaceea fac o afirmaţie greşită acei critici cari, vorbind despre poeziile lui Vlahuţă, susţin că şi acest autor — ca mulţi alţii — face parte din aşa zisa «Şcoală a lui Eminescu». Adevărul este că poeziile lui Eminescu au făcut asupra lui Vlahuţă un efect profund şi poate i-au deschis orizonturi n o www.digibuc.ro 8 I. C. NEGRUZZl 28 dar ceeace a produs Vlahuţă nu este — ca să zic aşa — o moştenire Emi-nescană ci o creaţie a propriei şi bogatei sale imaginaţii. «Eu cunosc poeziile lui Vlahuţă de când au fost scoase întâiu la lumină în anii 1880, 81. Nu cred să mă înşel când afirm că am tipărit în «Convorbiri Literare» cele dintâi versuri ale sale, apreciind pe tânărul lor autor după adevărata sa valoare. Vlahuţă este un poet liric în sensul strict al cuvântului; ode, imnuri, fabule, balade, pastorale, elegii, satire, idile, epistole, epopee, tot ce nu este strâns legat de sentimentele cele mai adânci şi mai intime, sunt concepţii străine lui. Ceeace domină în versurile sale, este dragostea pătimaşă, este credinţa religioasă, pătrunsă de îndoială şi tristeţă, este sbuciumul sufletesc pe care îl produce idea morţii, e lipsa de speranţă, că o înviere sub orice formă ar fi posibilă: «Să nu mai revin în viaţă niciodată? . . nici-o-dată? . . O, ’i grozavă vorba asta. . . Limbă ne mai desgheţată, Humă ne mai încălzită de simţiri şi de idei! Nu de moarte mă cutremur, — ci de veşnicia ei!» Chiar gândul mângâietor pentru unii că, după moarte va mai trăi opera lor, este exprimat de Vlahuţă cu multă melancolie: «La voia ta sunt, însă, Puternice Părinte, Să nu treci cu vederea smerita-mi rugăminte: Indură-te şi lasă pe pagina aceasta Gândirea-mi să palpite când hârb îmi va fi ţeasta. Inţepeneşte-mi dreapta ş’ închide-mi-o în sicriu Dar nu ’ngheţâ, Stăpâne, şi versul ce-aici scriu». Da, Vlahuţă este trist în cugetările sale. Pe când Voltaire cere ca poetul să fie vesel, să nu comunice altora decât plăcerile sale: ’ «En fait de sentiments l’art n’a rien qui nous plaise Ou chantez vos plaisirs ou quittez vos chansons». Vlahuţă, ca şi dealminteri majoritatea poeţilor moderni, nu ne comunică decât gânduri negre şi simţiri dureroase. Chiar când arare ori o plăcere mare îl inspiră, lui nu-i vine să creadă în realitatea ei şi nota dominantă este tot tristă : «Mă ’ntreb de nu-i o nebunie • Să cred că tu ai răsărit In existenţa mea pustie, — De nu visez că’s fericit. O frică de copil m’apucă, Şi tremurând te strâng la piept, Să nu-mi dispari ca o nălucă, Şi singur iar să mă deştept. [In fericire».] www.digibuc.ro 29 IO AN BOGDAN, A. VLAHUŢĂ, AL. XENOPOL ŞI MANUSCRIPTE ALE LOR 9 Sau în altă poezie: «Iubire»: Pustie, nesfârşit de lungă, S’aşterne vremea înainte, Şi de pe-acum încep să-mi pară Poveşti aducerile-aminte; E-atâta fericire ’n urmă, Ş’atâta-mi pare de departe, încât mă ’ntreb dac’ am trăit-o Sau am citit-o într’o carte. . .» Ceeace este încă de notat în poeziile lui Vlahuţă este forma admirabilă, impecabilă a versurilor. In tot volumul ce cuprinde peste optzeci de poezii — printre care spre mirarea mea lipsesc vreo şapte foarte frumoae, tipărite în anii 1881, 1883 şi 1884 în «Convorbiri Literare» — nu se vor găsi rime incorecte; se vor căuta în zadar neglijenţe limbistice sau ritmice, ori comparaţii prea des întrebuinţate şi uzate sau lipsite de imagini sensibile. Aşa zise licenţe poetice de care n’au ştiut câteodată să se ferească nici chiar unii din poeţii cei mai de seamă dela noi şi dela alte popoare, sunt străine lui Vlahuţă şi este ştiut cât de mult măreşte valoarea unei poezii corectitudinea formei pe lângă înălţarea ideei, bogăţia imaginaţiei şi puterea sentimentului. Este ca un buchet de flori prezentat, nu într’o oală ordinară, ci într’un vas frumos ciselat. Cum ridică de exemplu valoarea sonetului: «Dar nu ’nţelegi» frumoasele rime şi admirabila comparaţie din ultimele două strofe: «Uitare, vin’ cu liniştea ta dulce Zi gândului că-i ceasul să se culce: E noapte, stinge lampa amintirii; Lumina-i bate ’n cripte de morminte... Intunec’o, s’adorm de-acl ’nainte, C’am zis de mult adio fericirii!» Ce frumoase şi ca formă sunt versurile din cunoscuta poezie «Dormi în pace», când la patul de moarte al femeii tinere şi iubite poetul e apucat de mânie contra celui ce lumile cârmueşte: «Doamne, dacă nu se mişcă nici un paiu de pe pământ Fără ştirea şi voinţa ta şi dac’ al tău cuvânt Este singura poruncă, cărei toate se supun; — Dacă tu eşti drept, puternic şi nemărginit de bun, —■ Spune, — pentru ce adesea lovitura ta’i nedreaptă? Pentru ce ne surpi credinţa ’n judecata ta ’nţeleaptă ? De ce — fulger — cazi pe-un templu, spinteci bolta ta sfinţită ? Şi în ţăndări crapi icoana Maicii Domnului trăsnită? De ce-aşterni omătul iernei peste floarea lui April, Ş’un linţoliu pe obrazul visătorului copil ? www.digibuc.ro I. C. NEGRUZZI 3 o 1 O Pentru ce iai două inimi căror tată zici că eşti Şi, topindu-le în focul tinereţii, le urseşti Dor cu dor să-şi împletească, prinse ’n dragoste nebună Şi când se iubesc mai dulce şi-şi fac visuri împreună, Din senin îţi vine-o toană: svârli ţărâna peste una, Iar pe cea stingheră — neagra jale pentru totdeauna ?» Dar când poetul «părăseşte odaia plină de îngheţul morţii» şi iese, «sub minunata boltă înstelat’ a nopţii», când vede luna «plutitoare în văzduhuri» care revarsă atâta farmec şi i s’arată în aşa sfântă splendoare «cum lunecă printre stele fără să le atingă», el se înfioară şi se întreabă. . . «Cine Mân’ atâtea lumi, cu pază, pe cărările senine? O ce mic şi ce netrebnic m-am simţit atunci ’naintea Marei străluciri, ce ’n raze-i inima-mi scălda şi mintea! Şi adânc smerit, cucernic, pocăit în faţa lunii Slavă şi ’nchinarea dus-am bunului stăpân al lumii. Dormi iubito, dormi în tihnă.— N’am venit să-ţi tulbur somnul-Am venit să-mi plec genunchii şi-a mea inimă spre Domnul.» Acestea sunt poeziile lui Vlahuţă. Cu greu s’ar putea pune alături cu versurile sale acelea ale vreunui alt poet român în viaţă. Premiul «cel mare» Năsturel, care după litera testamentului este destinat mai cu seamă pentru scrieri de pură literatură română în proză şi versuri, s’a acordat până acum la cinci autori, lui Vasile Alecsandri, Al. Odobescu, Coş-buc, Sârbu, pentru istoria lui Mihaiu Viteazul şi în sfârşit lui Murnu pentru admirabila sa traducere în hexametre a Iliadei lui Homer. Acum îmi pare indicat să încoronăm pe poetul nostru Vlahuţă şi propun să-i acordăm marele premiu Năsturel ca o dreaptă recunoaştere a frumosului său talent. (ss) I. C. NEGRUZZI Am aflat în urmă că poetul eră bolnav când Academia l-a onorat cu acest mare premiu şi boala sa a fost, din nenorocire, fără leac spre marea pagubă a literaturii naţionale. Pentru a sfârşi comunicarea mea de astăzi, depun încă, pe lângă numeroasele scrisori adresate mie de Ştefan Vârgolici ce am dat Academiei în sesiunea trecută, încă una ce am găsit din întâmplare printre hârtiile împrăştiate de soldaţii germani ce-mi ocupau casa. Această scrisoare priveşte pe colegul nostru N. Iorga şi are data 21 Decemvrie 1889 (e prin urmare veche de aproape 31 de ani). www.digibuc.ro 3i IOAN BOGDAN, A. VLAHUTĂ, AL. XENOPOL ŞI MANUSCRIPTE ALE LOR II Cuprinsul scrisorii se explică prin împrejurarea că pe vremea aceea eram, împreună cu Hasdeu şi Al. Odobescu, membru în Consiliul permanent al instrucţiunii publice, iar Consiliul avea atunci atribuţiuni mai întinse decât are astăzi. Consiliul propunea numirile în corpul didactic şi ministrul le aprobă. In lungul şir de ani cât am ocupat această delegaţiune, nu ţin minte decât un singur caz în care un ministru nu s’a unit cu o propunere de numire făcută de Consiliu. Iată scrisoarea: «Iubite amice, Odată cu scrisoarea mea pleacă la minister o petiţie a tânărului Neculai Iorga, care cere o suplinire la liceul din Focşani, cursul superior, de limba română sau latină, suplinite actual de aceeaş persoană. Acest tânăr Iorga a trecut eri licenţa în litere, secţia istorico-literară, cu un succes extraordinar de strălucit, după cea urmat, fiind elev al şcoalei normale de aice, numai un an cursurile Facultăţii noastre de litere. La Iunie trecut el a dat toate examenele anului I, numai cu bile albe, şi acum, la începutul anului curent, căpătând dela consiliul facultăţii dispensa de inscripţiuni a dat şi restul examinelor de doi ani, şi în sfârşit examenul general de licenţă, fiind admis magna cum laude. Este un băiat cu desăvârşire distins, cum n’am avut şi probabil mult timp nu vom avea în Facultatea noastră, un adevărat fenomen, şi ca memorie, şi ca putere de judecată, şi are numai 18 % ani. Este însă de o sănătate delicată şi ar vrea o suplinire (căci e sărac), în aşteptarea unui concurs, sau a unei burse pentru străinătate. Ar fi chiar păcat să nu meargă în străinătate, mai ales că e vacantă o bursă din fondul Nicolescu, pentru limba greacă, tocmai partea în care el s’a specializat. Ştie foarte bine limbile clasice, cunoaşte franceza, spaniola şi italiana, mai puţin germana, cu care însă se ocupă. El a făcut admiraţia noastră a tuturor şi ar merită să se creieze o bursă anume pentru dânsul. Soli citez recomandarea şi ajutorul tău pentru acest tânăr». Precum vedeţi, ea este foarte elogioasă şi măgulitoare pentru colegul nostru. Domnilor colegi, veţi înţelege că nu-mi voiu permite a face cel mai mic comentar la această scrisoare. După crâncenele lupte răsboinice prin care am trecut, ne găsim astăzi, pe neaşteptate, în lupte politice interne violente şi pasionate şi este foarte trist că ele au urmat aşa de repede marele act al Unirii Românilor în asemenea luptă în care partizanii ridică pe conducătorii lor în naltul cerului si adversarii îi cufundă în adâncul 3 prăpastiei. Ba chiar persoanele străine luptelor acestora, cum suntem noi membrii ai acestei Instituţiuni culturale înalte, www.digibuc.ro 12 I. C. NEGRUZZl 32 încă nu sunt siguri a nu fi influenţaţi de cele ce se scriu, ce se vorbesc, de simpatii, de antipatii. Deaceea cred că judecata cea dreaptă şi absolut nepărtinitoare va rosti-o numai posteritatea. Acestea sunt manuscrisele ce depun astăzi pentru a îmbogăţi colecţiunea Academiei. Am avut mulţumirea, zilele acestea, de a recăpăta dela Sofia documentele ce ne luase Bulgarii; sperăm că ni se vor restitui colecţiunea de monede precum şi documente, foarte importante cari au fost trimise la Moscova. Colectiunile Academiei 3 s’au mărit considerabil dela fericita noastră unire cu provinciile române care fusese încorporate împărăţiilor vecine şi nu pot face un îndemn destul de călduros tuturor acelor persoane sau familii cari posedă manuscrise ale autorilor români de seamă şi pe cari nu le avem încă, să le depună la Academie. Negreşit, nu am speranţa să căpătăm vreodată autografe ale vechilor noştri autori bisericeşti sau ale cronicarilor noştri — 33 3 verificarea autenticităţii ar fi prea grea, dacă nu imposibilă, dar ar fi mult mai uşor să se completeze colecţiuiţea cu manuscrise ale celor ce au reînviat mişcarea noastră literară pe la sfârşitul secolului XVIII si întâii ani ai secolului trecut, precum ale fraţilor Văcăreşti, Alex. Beldiman, autorul poemei; «Jalnica tragedie a Moldovei», Cichindeal, Costache Conache, Alecu Donici, Mureşanu, Hrisoverghi, Nicolae Bălcescu, Alecu Russo, Iorgu Sion, D. Bolintineanu, Sihleanu, Cârlova, Cesar Boliac, C. A. Rosetti, Episcopul Melhisedek, fostul nostru coleg si atâti alţii. 3 3 3 Precum avem biblioteca cea mai întinsă, asâ trebuie ca si colecţiunea de documente cea mai bogată şi mai preţioasă să se găsească la Academia Română. www.digibuc.ro CATECHISMUL LUTERAN ROMANESC COMUNICARE D E ANDREIU BÂRSEANU MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE Şedinţa dela II Noemvrie 1921 Cum e în deobşte cunoscut, ca cea mai veche carte românească tipărită se consideră Catechismul numit luteran, tipărit în Sibiiu în a. 1544. Exemplare din această carte nu s’au aflat până acum; sunt însă dovezi contimporane, cari atestă existenţa netăgăduită a acestei cărţi1). Dacă în adevăr cărticica despre care e vorba, a eşit de sub teascurile Sibiiului, e altă întrebare, deoarece, deşi în acest oraş există o tipografie încă în a. 1530, cu greu se poate presupune, că tipograful şi-a procurat, sau şi-a turnat slovă ci-rilică numai pentru această cărticică. Mai probabil este, precum presupune d-1 N. Iorga 2 3), că tipograful sibiian şi-a împrumutat litera dela Târgovişte, unde se tipăriau de mai multă vreme cărţi bisericeşti în limba slavonă, sau, cum crede d-1 Dr. Adolf Schullerus într’o notiţă publicată în n-rii 1—6 din anul acesta al revistei «Korrespondenzblatt des Vereins fur sieb. Landeskunde», că zugravul Philippus, «Philippus Pictor», de care fac amintire socotelile oraşului Sibiiu la a. 1544, va fi îngrijit tipărirea micului Catechism cu prilejul vreuneia din călătoriile sale la Târgovişte. • Cât pentru cuprinsul Catechismului în chestiune, părerile specialiştilor încă sunt împărţite. Vezi: Bianu şi Hodoş: Bibliografia românească veche (1508—1830), tom. I. Bucureşti, 1903, pag 21—23. 2) Vezi: Iorga: «Ist. lit. religioase»... Bucureşti 1904, pag. 66. 3 A. R. — Memoriile Literare. — Sena III. Tom. I. www.digibuc.ro 2 ANDREI BÂRSEANU 34 D-l Al. Philippide, în «Introducere în Istoria limbei şi lit. române» (Iaşi, 1888, pag. 58), presupune, ca fragmentul de predică din Codicele Sturdzan, publicat în Haşdeu «Cuvente den bătrâni» voi. II, pag. 120—126, ar fi o parte din acest Catechism. De altă parte d-l N. Iorga, în scrierea sa: «Istoria literaturii religioase a Românilor» (Buc. 1904), pag. 64, e convins, că textul Catechismului este cel copiat în a. 1607 de preotul Grigorie din Măhaciu şi cuprins în voi. II din «Cuvente den bătrâni» de răposatul B. P. Haşdeu sub titlul: «întrebarea creştinească». Iar cuprinsul acestei cărticele, întocmai ca şi răposatul I. G. Sbiera, crede că a fost tradus din limba nemţească si influintat de nouăle învăţături luterane. > » » » La rândul său, răposatul Haşdeu, carele în a. 1879, când a dat la iveală volumele sale de «Cuvente den bătrâni», nu cunoştea încă dovezile despre existenţa unui Catechism românesc din a. 1544, sprijinit pe însemnările păstrate la Braşov, îndeosebi pe a preotului luteran Simon Massa, cuprinsă în Chronicon-Fuchsio-Lupino-Oltardinum (ed. Trausch, Braşov, 1847; pag. 61), unde, la a. 1559 se zice: «Eodem anno die 12 Marţii Johannes Benknerus, judex coronensis, cum reli-quis Senatoribus, reformavit Valachorum Ecclesiam, et prae-cepta Catecheseos discenda illis proposuit» — afirma cu toată convingerea, că preotul Grigorie din Măhaciu a reprodus «întrebarea creştinească» după Catechismul tipărit în a. 1560 în Braşov, din iniţiativa autorităţilor săsesti din acest oraş, si că originalul acestei cărticele ar fi expoziţiunea scurtă a credinţei creştine, compusă după sfinţii Ciril de Alexandria şi Anastasiu de Antiochia, probabil de sfântul Maxim în veacul al VH-lea, prin urmare un izvor ortodox 1). Aşadar părerile învăţaţilor noştri cu privire la originalul copiei făcute în a. 1607 de popa Grigorie din Măhaciu sunt diferite: unii o consideră ca o reproducere a Catechismului sibiian din a. 1544, iar alţii ca a celui presupus ca tipărit în Braşov cu 16 ani mai târziu. întâmplarea a făcut, să aflu într’o carte veche, partea cea 'ExOeotg avvxo/mq xfjg ’OgdoSoiov niaxewq. www.digibuc.ro 35 CATECHISMUL LUTERAN ROMÂNESC 3 mai mare manuscrisă, câteva foi vechi tipărite, cari cred că vor contribui în câtva la deslegarea acestei controverse. Anume în August din vara aceasta, ţinându-şi «Asociaţiunea») noastră culturală adunarea sa generală în Sighetul-Marmaţiei, sora ei, Asociaţia culturală maramuresană, a aflat de bine a întocmi o mică, dar prea frumoasă expoziţie de industrie casnică şi de obiecte istorice, expoziţie, care, pe lângă admirabilele ţesături si chindisituri ţărăneşti si pe lângă numeroasele diplome nobilitare, cuprindea un număr oarecare de obiecte vechi bisericeşti, între cari şi câteva cărţi vechi tipărite şi manuscrise. Răsfoind aceste cărţi, mi-a atras atenţiunea cu deosebire un volum afumat, expus de părintele Artemiu Anderco din comuna Ieud şi dăruit Muzeului «Principele Caroh) din Sighet, care, pe lângă câteva texte slavoneşti, pe cari nu le prea puteam înţelege, cuprindea şi nişte texte vechi româneşti, scrise cu mâna, precum şi două fragmente de cărţi de asemenea vechi, tipărite. Am împrumutat acest volum, pe care am onoarea a Vi-1 înfăţişă şi al cărui cuprins, examinat mai cu răgaz, e următorul: 1. Pe pag. i, e un pomelnic, în care întâlnim nume vechi româneşti maramureşene, că: Miculu, Mosu, Veclu s. a., iar pe pag. 2, o instrucţie slavonească a Polunoşniţei. 2. întreagă partea primă a volumului e cuprinsă de un frumos manuscris slavonesc, cuprinzând vieţile sfinţilor. ' 3. Urmează apoi un al doilea manuscris slavonesc, cuprinzând Pravila Sf. Apostoli şi a Sfintelor Săboare. Pe amândouă aceste manuscrise sunt câteva însemnări slavoneşti din timpuri diferite. 4. Partea a patra a volumului conţine 12 foi dintr’o Pravilă românească, despre cari la început credeam, că fac parte din Pravila mică. dela Govora, tipărită în 1640 sub domnia lui Mateiu Basarab, dar în care d-1 I. Bianu, un cunoscător mai iscusit decât mine al vechilor tipărituri româneşti, este aplicat a recunoaşte o veche tipăritură coresiană, amintită de eruditul T. Cipariu în Analectele sale literare (pag. 29) în fragmentul din epilogul Tâlcului Evangheliilor, tipărit în Braşov, probabil în a. 1564. 3» www.digibuc.ro 4 ANDREI BÂRSEANU 36 5. In partea V se află în manuscris «Poslania» sau povestirea cărţii Domnului H., căzută în Ierusalim, o interesantă variantă a «Legendei Duminecii», publicată de Hasdeu în «Cu-vente den bătrâni», cu text slavonesc şi românesc, tradus propoziţie de propoziţie, probabil, de un străin, sau copiată de un fidel copist al unui traducător străin. Poslania e urmată de o «Poucenie», adică de «învăţătura întru (cin)stita şi marea Dumineca Paştilor», din care se află câteva fragmente în manuscrisul preotului Grigorie din Măhaciu — şi aceasta, la rândul său are drept continuare o «Poucenie ot sta Priceştenie» (învăţătură la sf. Precestanie), iarăş în româneşte, amândouă însemnate prin vechimea limbei lor şi prin rotacizarea sistematică a lui n. (Amândouă 10 foi şi x/4). 6. Partea a şasea este o rândueală slavonească a slujbei dum-nezeesti în sfânta si marea Sâmbătă. i > 7. Mai la urmă se află legate împreună cu celelalte părţi 11 foi în 40 tipărite cu literă frumoasă cirilică, cu 15 şire pe fiecare pagină (două 14 şi 16), din care 9 cuprind aproape întocmai textul copiat în 1607 de Grigorie din Măhaciu, şi pe 3Y2 pagini sfârşitul unui prolog. Se vede după resturile păstrate, că în fruntea cărţuliei trebuie că au mai fost 1—2 foi, iar la urmă iarăş una, care, va fi conţinut, probabil, vreun epilog. Cu totul, aşadar, întreaga cărticică va fi constat din 1 x/2—2 coaie de tipar în 40. Asemănând copia popei Grigorie, reprodusă de Hasdeu în «Cuvente den bătrâni», cu originalul, constatăm câteva mici deosebiri. Sunt parte câteva cuvinte scăpate la copiat aceluia care făcea copia, parte câteva deosebiri fonetice, produse de desprinderea copiatorului cu dialectul ţinutului său. Dease-menea sunt deosebiri destul de numeroase de grafie: înlo-cuindu-se deseori: 8 cu oy, o) cu o, etc. Accentele încă lipsesc aproape cu totul în copia preotului Grigorie. Fragmentul din prolog e următorul: In peliţâ de înfatâ curata / Mariîa. şi învăţa Apostolii. Trimese-i / în toata lumea de să spue Evanghelia / lui Hs. Şi zise Hs. Apostolilor. / Cineva crede şi se va boteză / ertatu va fi. Cine nuva crede / nece se va boteză, peritu va fi. / Şi au alesu 4 Evanghelisti de / în limba ovreiască pre limba gre-/cascâ dezau scris Evanghelia. De-a/ciîa sfinţi Părinţi Vasilie, / Grigorie, Ion Zlatoust, www.digibuc.ro 37 CATECHISMUL LUTERAN ROMÂNESC S Atanasie, / şi Kyrilu filosofii, şi ei / socotiră şi scoaseră deîn car-/tea gre-cascâ pre limba srăbescâ. // După aceia neşte creştini bu/ni socotiră şi scoaseră car-/te de în limba srăbescâ pre lim/ba românescâ. Cu ştire Mâ/riei lu Crai şi cu ştire Episcopu/lui Savei Ţărâei Uîngureşti. / Şi scoasemu sfânta Evanghelie / şi zece cuvinte şi Tatălu / nostru, şi credinţa Apostolilor / să în-ţelegâ toţi oamenii ci/ne-su Rumâni creştini. Cumu / grâiaşte şi sfântul Pavelu / Apostolii cătrâ Corinteni 14 capete: în sfânta beserecâ mai bine e / a grăi 5 cuvinte cu înţelesu de // câtu 10 mie de cuvinte neînţe/lese în limba striinâ. Dupâ aceia vă rugămu toţi sfinţi părinţi / ore Vlădici, oare Episcopi, oare / popi, în cărora mână va veni a/ceste cărţi creştineşti cumu / mainte să cetescâ, necetindu / să nu judece nece să săduiascâ, / ce numai ce-au propoveduit sf/inţii Apostoli şi sfinţii Părinţi. / Şi închinămu cinste şi dăruim / Sfinţiei tale Arhiereu i Mitro/politu Efrem. Şi credem că va / fi cu blagoslovenie sfinţie lu / Is. Hs. mântuitorîul nostru. Amin. Din acest prolog, aşadar, se vede: 1. Că originalul Catechismului este cel grecesc al Sf-lor Va-silie, Grigorie, Ioan Zlatoust, Atanasie şi Ciril filozof, şi că româneşte s’a tradus de «neste creştini buni» din limba sârbească. 3 ii 2. Că el s’a scris «pre limba rumânească cu ştirea Mâriei lui Crai şi cu ştirea episcopului Savei Ţărâei ungureşti» şi a fost închinat «Sfinţiei Sale Arhiereu i Mitropolit Efrem». Cine eră Mâria lui Craiul, de care se face amintire? Cine eră episc. Ţării ung. Sava şi Arh. şi Mitr. Efrem? Craiul n’a putut fi altul, decât Ioan Sigismund Zapolya, care a domnit în Ardeal în două rânduri: mai întâiu împreună cu mamă-sa, Isabella din Polonia, şi apoi singur. Sava a fost episcop ortodox în Ardeal, urmaşul lui Cri-stofor, instituit de regina Isabella în 1557 la recom. lui Pă-traşcu cel Bun, ca episcop al Geoagiului, delăturat pentru câtă va vreme şi înlocuit cu superintendentul Gheorghe de Ocna, până când puternicul protector al acestuia Melchior Balassa căzând în disgraţia lui Ioan Sigismund, pe care-1 trădase, Sava fu recunoscut din nou ca episcop, recomandat fiind în 10 Aprilie 1562 de Iohannes, electus Rex, clerului român din districtele Haţeg şi Caransebeş. Iară Efrem, a fost Mitrop. al Ungro-Ylahiei, urmând după Simeon, urmaşul lui Anania, ucis de Mircea Ciobanul în a. 1558 şi antecesorul lui Mitrofan şi al lui Daniil, pe care-1 aflăm într’o carte de donaţie domnească din 1566. www.digibuc.ro ANDREI BÂRSEANU 38 Prin urmare Efrem a fost Mitropolit al Ţării Rom. între 155S—1566. Tiparul cărticelii seamănă mult cu al primelor cărţi core-siene; formula din prefaţă e aceea ca în toate celelalte — timpul nu poate fi altul, decât anii 1560—1562, iar locul tiparului în Braşov. Textul cu variantele faţă de copia popei Grigorie din Măhacî publicată de B. P. Hasdeu. ÎNTREBARE CREŞTINESC! întrebare — nu 4 TpEKdp-k. — Creştină eşti ? — Răspunsă, Creştină. I. Carele e omulă creştină? — nu: Carele omol creştină? R. Omulă creştină iaste acela omă cine în Hs.. crede şi viiazâ cumă sântă tocmelele (lu Hs. săva acela omu cine) crede ertăciunea pâcateloră dela tatălă sfntă dumnezeu (nu: domnezeu) că i se va da în hară preîn Is. Hs. — nu: KÎd3Ax. I. Câte lucrure trebuiaşte să ştie (nu: ijjîh) cumulă creştină. R. De întăi zece porâncele ale lu (nu: ac^h) dumnezeu (nu: domnezeă). A doa credinţa creştineasca. A treia tatălă ncostru. A patra botezulă. A cincea cuminecătură. . I. Pre cine’şă dede dumnezeu (nu: domnezeu) zece cuvintele sale afara. R. Pre Mcoysi prorcocă pre doaco table de piatră în vrăhul muntelui (nu: muntelui) de Sinae. I. Zi cele zece cuvinte (nu: cuvente). R. De întăi cu săntă domnul dumnezeu (nu: domnezeu) al tău pre lângâ mine (nu: mene) dumnezei (nu: domnezei) striini să n’aibi. A doa numele domnului dumnezeului (nu: domnezeului) tău în hară să nu-lă iai preîn gura ta că nevinovată nu veri fi......A zecea să nu pofteşti vecinului tău nece muiare-i, nece fata-i, nece feciorulă, nece boulă, nece asinulu (nu: caluW), nece nemica ce iaste al lui. I. Iani să grâimă (nu: graimă) depre hasna celcor zece cuvinte ale lu (nu: lui) dumnezeu (nu: domnezeu). dereptă ce-şi dede dumnezeu (nu: domnezeu) zece cuvintele sale afară, să ne prentru iale ispăsimă. R. Nu dereptă aceia că nimiwilea (nu: nimerilea) nu le poate înpleâ deplină. I. Dara derepce le-au dată afara. R. Dereptă trei folosure. Folosulă deîntăi (nu: dâîntăi) cumă (nu: cum) noi păcatele noastre să le putemă (nu: potemă) cunoaşte deîn ei pre noi să ne smerim (nu: smeri mit). Şi să mergemă la vracă (aa Bpa—nu: vradu) la Is. Hs.........să se întoarcă cătrâ dumnezeu (nu: domnezeu). (încă în două locuri: dumnezeu, în loc de domnezeu). I. Pre cine’şă dede dumnezeu (nu: domnezeu) evglie (nu: evgli'a) sa afară. www.digibuc.ro 39 CATECHISMUL LUTERAN ROMÂNESC 7 R. Pre f'iiulă lui (nu: fnw-lui) celă sfntu pre cine (nu: să pre cine) porânci noaco bucurie şi milâ şi ertâciunea pâcateloră. I. Ce e darâ credinţa ceia ce noaco trebuiaşte să ne ispăsim. R. Nădejde în mila tatălui sfântă (nu: sfntu) dumnezeu (nu: domnezeu) dereptă moartea fiiului celu sfântă (nu: sfwtu). I. Zi credinţa ce-au făcutu si apsli (nu: apslă). R. Capu diîntăi de fapta lum'iei. Crezu întru dumnezeu în tatălă puterniculă făcătoriulu ceriului şi alţi pământului văzutelor (tuturora,) şi nevăzuteloru. Capu al doile de scumpăratu (nu: scumparăt). Şi întru umilii domnii Is. Hs. fiiul lu (nu: lui) dumnezeu (nu: domnezeu) ce au nâscutu dinicorâ insă deîn tatălu născu (nu: născut) mainte de toate veacure. lumină dela lumină dumnezeu (nu: domnezeu) dereptii deîn dumnezeu (nu: domnezeu) dereptu nâscutu (nu: născut) însâ nefăcutu unulu cu tatâ (nu: tatu), preîn cine toate făcute săntu dereptii noi coamenii. şi dereptii ispăsenie noastră venit-au deîn ceri (nu: ceriu) şi au nâscutu deîn dhulu sfntu şi deîn Maria fatâ comu fu (nu: în Maria fată), râstignitu-seau (nu: rasticnitu-seau) dereptii noi suptu Pilatu deîn Pontu. Rinuitu şi îngrupatu (nu: îngropată) şi învise a treia zi. dupâ stripturâ (nu: scriptură) şi să sul în ceri (nu: ceriu) şi şădeâ adereapta tatălui, şi iarâ (nu: iară) veni-va (nu: vene-va) cu slavâ a judeca viii şi morţii, că în-pârâţiia lui nu iaste cobrăşenie. Capu al treile de sfnţ'ie. Şi în dhulu sfntu domnulă (nu: domnuZ) ce vii face. însâ dela tatălu vine şi în tatălu şi în fiiulă să ne înkinâmă şi să slâvimă. cumă au grăită prcorocii (nu: npopwHiH) şi într’una sfântă a săborului apsliloră besereca. mărturiseşte un boteză să să iarte păcatele, aşteptămă sculatulă mcorţiloră şi ver fi viu în vecie amină. I. Ce iaste a treia parte ce trebuiaşte creştinului să ştie. R. Iaste tatălă nostru ce-au (fkoY, nu: ce-u) învăţată însuşa (nu: însuşă) Is. Hs. pre apcostoli. MfI0@H sZ şi Luc. (t\t>y) tara. I. Zi djMe MÂiiiK rumâneşte să înţelegemă (nu: înţ^legemă). R. Tatălă nostru ce eşti în ceri (nu: cer iu) sfnţeascâ-se numele tău. să vie înpârâţie ta fie voia ta (nu: înpărâţie) cumă în ceri (nu: cer iu) aşa şi pre pâ-mântu. pita noastră săţicosă dă-ne noaco astăzi, şi iartă noaco greşalele noastre, cumă (nu: cum) ertămă şi noi greşiţilcoră noştri, şi nu ne duce în năpaste ce ne izbăveşte pre noi de hideanulă (nu: hicleanul). că a ta e înpărăţie şi puterea şi slava în vecie amină. I. Căte răndure de lucrure să ne cuprindemă în rugăciune. R. Doaco. I. Carele-să acelea. R. Milcuitura şi datulă de hară. I. Ce iaste milcuitura (nu şi: şi datul de hară). R. Milcuitura iaste aceia căndă ceremă (nu: ceremă) ceva dela dumnezeu (nu: domnezeu) şi avemă greu şi nevoiâ ncoastră sfântă (nu: sfntă) numele al lui pre ajutori (nu: a^utoricc) să-lu Remâmă (nu: Remâwz). I. Ce e datul de hară. R. Datulă de hară iaste aceia căndu ne aducemă aminte depre (nu numai: www.digibuc.ro 8 ANDREI BÂRSEANU 4° de) toate faptele bune ale lui Dumnezeu (nu: Domnezeu) şi dâmă (nu: dămu) haru lui preîn Hs, I, Cate lucrure trebuescă să fie în rugăciune, R. Cinci lucrure. Deîntăi porâncelele că dumnezeu (nu: domnezeu) au porâncitu şi au lăsată să rugâmă. A docoa [făgăduita că dumnezeu] făgâduitu-ne-au că ne va pre noi asculta. A treia credinţa că toate făgăduiturile lui dumnezeu cu credinţă numai să le putemu cuprinde la noi. A patra cerere greu şi nevoie sufletului şi trupului. A cincea în al cui nume trebuiaşte să cerem ă să veri să şt'ii numai numele lu (nu: lui) Is, Hs. I. Căte cerere (nu: cereri) săntu în tatălu nostru. R. Şapte cerere (nu: cereri) săntu. trei-su diîn iale de viiaţa de veacu (nu: viaţa). patru cerere depre viiaţa aceştîi lumi. I, Ce iaste a patra parte ce trebuiaşte să ştie creştinulă, R. Botezulă cum au scrisă sfăntulu (nu: sfntul) ăi. evglistu (nu: Mt evg. listă) capu mai apoi. unde zise domnulu dumnezeulu nostru Is. Hs. păsaţi în toată lumea învăţaţi toate limbile botezaţ'i-i (nu: botezaţi) în numele tatălui [ şi fiiului şi dhului] sfântă (nu: sfntu). şi iară zise (nu: iară zice) în evglie lu Marco (nu: lui), capu mai apoi, cine va crede şi va fi botezată ispăşită va fi, cine iară nu va crede perită va fi. I. Ce iaste a cincea parte ce trebuiaşte creştinului să ştie, R. Cuminecătura, dela prestcolă (nu: prestofâ), ce iaste scrisă de sfinţii evglisti Mt. ps Mr. ă^,. Luk. jî şi sfntulă Pavelă apslă (nu: apslit). I. Zi cele cuvinte. R. Domnulă t dumnezeu (nu: domnezeu) Is. Hs. după cină lud) pită (nu: la> (o pită) şi blagoslovi (nu: blgoslovi) şi frâmse şi dede ucenicilor săi. şi zise luaţi şi mâncaţi că acesta iaste trupulă mieu ce se dede dereptă voi. acasta faceţi căndă veţi face pomeana mea. Aşişdere şi păhară (nu: păhară) luco după cină şi blagoslovi (nu: b^oslovi) şi dede ucenicilfflr săi şi zise beţi toţi deîn trânsă acesta iaste singele m'ieu de lege noaco ce se va vărsa dereptă voi dereptă multe (nu: mulţi) să va se iarte păcatele acasta faceţi pururilea căndă veţi face pomeana mea, www.digibuc.ro LEOPARDI E LA SPAGNA A P P U N T I DI RAMIRO ORTIZ MEMBRO CORRISPONDENTE Seduta del 20 Aprile 1923 S O M M A R I O I. INTRODUZIONE II. COME IL LEOPARDI POTE APPRENDER LO SPAGNUOLO. i. Don Giu-seppe Torres e il «buon scaffale di libri» lasciato in ereditâ da Monaldo. — 2. Libri spagnuoli o riguardanti la Spagna posseduti dai Leopardi. — 3. Altri libri spagnuoli che non risultano dai cataloghi della Biblioteca Leopardi ma che il Leopardi lesse sicuramente nel testo (come appare dalie citazioni esattissimc dello «Zibal-done») probabilmente a Bologna o prestatigli dallo zio Antici.— 4. L’Andrăs sua ptima guida. , III. QUANDO E PERCHE IL LEOPARDL COMINCIO A INTERESSARSI ALLA SPAGNA. 1. La rtirannia».—2. Idee correnti in Italia nell’autunno 1820 sulla Spagna, gli Spagnuoli, la lingua e la letteratura spagnuola. — 3. La rivoluzione di Spagna e quella di Napoli, loro ripercussione nelle Marche e viaggio a Macerata del Leopardi e del Giordani. IV. GLI SPAGNUOLI. 1. Primi pensieri e citazioni di Floro, Velleio Patercolo, M-me de Stael ecc., che ci mostrano il Leopardi nell’atto di compir delle ri-cerche sistematiche sul carattere nazionale degli Spagnuoli. V. LA LINGUA. 1. Primi accenni alia lingua spagnuola, all’indole di essa, alia sua somiglianza coli'italiana ecc. — 2. Studi sul volgare latino e «Parallelo fra le cinque lingue delle quali si compone la nostra famiglia». — 3. Primo accenno al Quijote. Altri pensieri sulla «tirannia». — 4. Nuovi pensieri sul «volgare latino» e nuovi materiali per il «Parallelo delle cihque lingue». — 5. Affinitâ fra l’italiano e lo spagnuolo, e divergenze del francese dalia lingua madre. — 6. Citazioni di parole spagnuole fatte dai Leopardi quasi sempre a memoria.—7. Diminutivi po-sitivati nel latino volgare e loro riflessi spagnuoli. Osservazioni varie di fonetica e di semantica. VI. LA LETTERATURA. A. Caratteri generali della storia, della civiltâ, della lingua e della letteratura spagnuola.—1. «Dolce», come tutte le lingue «meridionali», ma «colte».—2. Introduzione del latino in Ispagna. Perche il latino trionfb sulla lingua dei nuovi conquistatori (Vandali). — 3. Abbandono della propria analogia per la latina.— 4. Collaborazione di Spagnuoli alia letteratura latina.— 5. Poeţi latini di Cordova scrivono con parole e frasi «pingue quiddam sonantibus atque peregrinum». 4 4 A. R. Memoriile Secţiei Literare. Tom. I. www.digibuc.ro 2 RAMIRO ORTIZ 42 B. Diffusione della lingua e letteratura spagnuola in Italia e influenze reciproche-i. Parole spagnuole nei «trecentisti» e «cinquecentisti» italiani? — 2.6 possibile che îl Leopardi confondesse lo spagnuolo col catalano e il provenzale.— 3. Nel cinquecento la letteratura spagnuola si modelld sull’italiana. — 4. Italianismi nello spagnuolo.— 5. Diffusione della lingua e letteratura spagnuola in Italia nel sei-cento e pubblicazione awenuta in Italia in ispagnuolo delle «Novelas ejemplares* del Cervantes.— 6. Influssi della letteratura spagnuola sulla italiana del seicento. — 7. Come l’Italia, anche la Spagna si trova nel caso di dover ricreare la sua letteratura intera, dopo il seicento. — 8. Uniformitâ di stile negii autoti italiani e spa-gnuoli del settecento, per influsso della letteratura francese. — 9. Come l’Italia, anche la Spagna manca di letteratura moderna e per le medesime ragioni.— 10. Poe-ticissima fra le lingue, non ha prodotto poeţi universali. — 11. Stato odierno della letteratura spagnuola.— 12. La lingua spagnuola si presta ad arricchir l’italiana. C. Le letture spagnuole del Leopardi. i.D. Antonio de Solis e la sua «Historia de la conquista de Mexico. — 2. Calderon e le traduzioni tedesche del suo teatro. —3. A. de Ercilla y Zuhiga e la sua «Araucana».—4. «Historia del famoso predicador Fray-Gerundio de Campazas*. — 5. D. Pedro de Cieşa de Leon e la sua «Cronica «del Peru». — 6. Incomincia a leggere il «Quijote» del Cervantes, e, contemporanea-mente, le «Novelas ejemplares».—7. D. Saavedra Fajardo e la sua «Idea de un prin-«cipe politico Christiano».—8. Agustin de Rojas e il suo «Viaje entretenido».—9.Lope de Vega e ilsuo «Arte nuevo de hazer comedias».— 10. Francisco de Riojas (Ro-drigo Caro).— n.Manuel Jos6 Quintana. ’ D. Giudizii del Leopardi sul nQuijote’r. 1. La natura del comico del Cervantes e il fine che si propone nella sua opera. Un po’di portoghese. i.Una citazione del Ferreira da Costa a proposito di lingua e di ortografia.—2. Camoens e i suoi «Lusiadi*. VII. INFLUSSI SPAGNUOLI SULLE OPERE DEL LEOPARDI. 1. Quel che c’e , equello che non c’fe nello Zibaldone.— 2. Come leggeva il Leopardi. — 3. Influssi calderoniani nel Canto notturno di un pastore errante nell’Asia, nelle Ricordanze, nel Consalvo, nell’Ultimo canto di Saffo.—4. Le Copios di Jorge Manrique, il mo-tivo poetico della «fortuna labilis» e speciali consonanze della poesia spagnuola con passi leopardiani della Sera del dl di festa e delle Ricordanze. — 5. Garcilaso de la Vega e suoi influssi sul Sogno e il Consalvo del Leopardi.—6. La poesia mistica di Fray Luis de Leon, 1 'Infinita, VUltimo canto di Saffo, le Ricordanze, il Canto di un pastore errante nell’Asia, la Ginestra ecc. — 7, L’ode di Rodrigo Caro A las ruinas de Italica e La Ginestra del Leopardi.—8. La roşa del desierto del Cienfuegos e «il fiore del deserto» del Leopardi.—9. Manuel Jos6 Quintana e le sue odi A Es-pana, despues la revoluciân de Marzo e Al combate de Trafalgar, in quanto fonti probabili di piti d’un passo della Canzone all'Italia. www.digibuc.ro LEOPARDI E LA SPAGNA I INTRODUZIONE Avevo giâ osservato molti anni fa, leggendo per la prima volta nel testo spagnuolo La vida es sueno del Calderon, cerţi verşi che mi parevano somigliar singolarmente ad altri del Leopardi, ne me n’ero meravigliato, ben sapendo quanto profonda conoscenza della lingua spagnuola avesse il nostro immortale poeta. Basta infatti sfogliar lo Zibaldone, specie nei volumi VI e VII, per ac-corgersi subito che ridonda di osservazioni grammaticali, etimo-logiche,e soprattutto sintattiche, particolariallo spagnuolo,messe a confronto con altre italiane, francesi, greche e latine. C’e stato . anzi un tempo, che, giudicando cosi a occhio e croce, mi sorrideva l’idea di studiar gli accenni alia letteratura spagnuola contenuti nello Zibaldone. Avevo l’impressione che si potesse cavarne qual-cosa. Solo piu tardi ni sono accorto, che, in realta, tanto sono in quelle pagine numeroşi gli accenni filologici e grammaticali, altrettanto sono scarse le osservazioni puramente letterarie. £ vero che, tl€\LIndice, il nome p. es. del Cervantes ricorre spes-sissimo, ma e anche vero che le frasi citate servono quasi unica-mente da esempi di regole o di particolarita grammaticali e mai implicano un giudizio estetico sull’opera immortale del grande andaluso. Oggi pero, sfogliando cerţi libri spagnuoli venutimi tra le mani nel riordinar la mia biblioteca, mi sono imbattuto in un certo numero non disprezzabile di glosse marginali scritte da me a lapis in altri tempi, che, richiamando di nuovo la mia attenzione su certe singolari somiglianze e coincidenze di concetto e di forma fra le poesie di Jorge Manrique, Rodrigo Caro, Fray Luis de Leon, Manuel Jose Quintana ed altre del Leopardi, mi han fatto tornare «nel primo proposto» di buttar giu qualche nota sul 4* www.digibuc.ro 4 RAMIRO ORTIZ 44 Leopardi e la Spagna per mio particolar passatempo e, chi sa ? fors’anche con qualche utilitâ pel lettore. E poi che da quesţe mie note fuggitive, potrebbe un giorno uscire un qualche studio sulle fonti spagnuole dellapoesia leopardiana, credo bene premet-tere qualche notizia sulle nozioni che di lingua e letteratura spa-gnuola ebbe il nostro grande e infelice poeta. www.digibuc.ro II COME IL LEOPARDI POTE APPRENDER LO SPAGNUOLO E noto come il primo precettore di Giacomo fosse il gesuita messicano Don Giuseppe Torres, il quale, morendo in casa di Monaldo, vi lascio «con l’intera sua ereditâ, un buono scaffale di «libri»1). Si potrebbe dunque pensare ragionevolmente che da lui il Leopardi apprendesse i primi rudimenti della lingua di Cer-vantes. Se non che il Torres fu presto sostituito dai Sanchini e nello Zibaldone gli appunti concernenti lo spagnuolo cominciano reiaţivamente tardi e diventan numeroşi solo nel V volume, •quando par che leggesse per la prima volta nel testo il Quijote. Ad ogni modo e chiaro che, verso gli ultimi anni, il Leopardi non solo era in grado di legger nel testo il Quijote, ma persino di oc-cuparsi con competenza di quistioni filologiche e grammaticali, delle quali tratta con serietâ di metodo e conoscgnza profonda della lingua. Qualcosa ad ogni modo dovette saperne assai presto, *) *) Nel capitolo della sua Autobiografia di Monaldo Leopardi lasciata inedita e pubbli-cata da A. AVOLI (Roma, Befani, 1883) intitolato Della formazione e accrescimento di questa biblioteca e scritto, come risulta dalia data apposta alia fine, il 1822; quel bra-v’uomo che in fondo fu Monaldo, dopo aver riferito come, ai tempi della Repubblica Romana del 1815, che egli chiama «fantoccio politico», avesse approfittato dell’occasione per acquistare «a vil prezzo» libri non solo appartenuti ai conventi soppressi, ma «a «Cardinali, Prelaţi, avvocati e gente d’ogni Classe che sloggio in folia da Roma», cita fra quelli che Io aiutarono ad arricchir Ia sua Biblioteca, «il Sigr. Dn. Francesco Serrano «ex gesuita Spagnuolo, il quale, oltre quello che prowide coi miei denari, me ne mandb «alcune Casse in dono». E poco dopo, a proposito del Torres: «Finalmente non tăceri) «del mio amatissimo e rispettatissimo Precettore Don Giuseppe Torres, exgesuita di «Vera Croce, il quale, vissuto in casa mia per 37 anni e mortovi I’anno scorso (1821), «mi lascio con l’intera sua ereditâ un buono scaffale di libri». Cfr. G. PIERGILI, II conte Monaldo Leopardi in Nuova Antologia del 15 febbraio 1882 e Ie interessanti note del BENEDETTUCCI, Prima idea di una biblioteca Leopardiana in Monaldo Leopardi in IIBibliofila, V (1884),No. 4, cui si aggiunge ora I’ottimo studio di DANTE BIANCHI, La Biblioteca Leopardi in Recanati in Giorn. st. d. lett. it., LXXIX, 136 sgg., il cui solo difetto & di fondarsi unicamente sul Catalogo a stampa. www.digibuc.ro 6 RAMIRO ORT1Z 46 e, malgrado la sua attenzione non cominci a fissarsi seriamente sulla Spagna e gli Spagnuoli che verso gli ultimi mesi del 1820, a proposito di quei moţi rivoluzionarii che tanta eco ebbero in tutta Italia, non escluse le Marche1), il passaggio di Don Giu-seppe Torres in casa Leopardi e soprattutto quel «buono scaffale «di libri» di cui alia sua morte s’era arricchitala biblioteca paterna non dovettero rimaner senza conseguenze per cio che riguarda la cultura spagnuola del Leopardi. II Catalogo della Biblioteca Leopardi in Recanati pubblicato nel 1898 dalia R. Deputazione di Storia Patria per le provincie Mar-chigiane2), in occasione del Centenario leopardiano appare estre-mamente povero di opere spagnuole. Io non vi ho potuto spigo-lare che una Grammatica Italiana, Francese e Spagnuola (Venezia, 1680, in-160), di cui non si dâ neppure Fautore, ma che notizie cortesemente fornitemi da Mons. Monalduzio Leopardi mi per-mettono d’identificare colla Novissima Grammatica Italiana, Francese e Spagnuola, cioe la Francese e VItaliana di G. ALES-SANDRO LOMCAMPS e la Spagnuola di LORENZO FRAN-CIOSINI3). Venezia, 1680 (e non 1860 com’e stampato nel Catalogo sopra citato!); e un Dizionario e Colloqui in fiammingo francese, spagnuolo e italiano (Anversa, 1568, in-160) anche questo privo del nome dell’autore. Di opere letterarie il predetto Catalogo non registra che un Cervantes, Don Chisciotte in lingua spagnuola (Anversa, 1697, tom. 2, in-8°), un Cervantes, Novellas 9 Si vegga il buon libro del Dott. DOMENICO SPADONI, Una trama e un tentativo rivoluzionario dello Stato Romano nel 1820-21. Roma-Milano, Soc. ed. Dante Alighieri, 1910 (No. 4 della Serie VI della Biblioteca Storica del Risorgimento Italiano pubblicata da T. CASINI e V. FIORINI). 2) Alli e Memorie, voi. IV. 3) Posseduta, per fortuna, della Biblioteca dell’ Accademia Rumena nella edizione di Venezia, 1673. £ ben povera cosa, ma curiosissimi sono i Dialoghi e ciofe, per espri-merci celle parole del buon Franciosini, i Coloquios familiares muy convenientes y pro-vechosos, para qualquiera qualidad de personas deseosas de saber hablar, y escriver la lengua espanola aggiunti alia fine del libercolo, con curiose reccomandazioni al palafre-niere d’incitare col fischio il cavallo a orinare e altre amenitâ di cattivo gusto, e spirito-sitâ di questo genere: «Pregunto os si teneis algo de nuebo» — «Hallă (por desdicha) «esta manana dos partes de aguieros nuevos.en mis carcasa— «Harto tristes y lastimosas «son estas y semejantes nuebas*. L’aspetto misero, la carta cattiva, i quaderni mal piegati e soprattutto i numeroşi errori di stampa mostrano il pubblico (mercanti e uomini d’affari) cui era destinata. Ad ogni modo di assai mediocre aiuto potfe essere al Leopardi data la sua indole elementarissima, per cui si riduce a poco piti che a un prospetto delle declinazioni e delle coniugazioni! Molto di piti dovette apprendere della viva voce di D. Giuseppe Torres,'ancora vivo nell’ autunno del 1820, quando il pensiero del Leopardi comincia a rivolgersi alia Spagna. www.digibuc.ro 47 COME IL LEOPARDI POT£ APPRENDER LO SPAGNUOLO 7 (sic) (Milan, 1615, in-120) e del medesimo Vida y echos (sic) dc Don Quijote (Madrid, 1765, tom. 4, in-8°) e un Don Chisciotte tradotto dai Franciosini (Venezia, 1622, in-8°). Se a tutto cio aggiungeremo l’opera di Alonso Barros, Proverbi morali spa-gnoli e italiani (Firenze, 1622) e un volume in-folio di Poesie in lingua spagnuola e feste fatte in Bologna per la esaltazione al trono di Carlo IV re di Spagna (Venezia, 1789), avremo quanto di piu importante, in fatto di opere spagnuole ci da il sullodato Cata-logo, che, per il modo come e compilato1) riesce di benpocauti-lita agii studioşi, ai quali non risparmia una gita a Recanati, che disgraziatamente non ho potuto ancora fare, cosi lontano come sono. Per buona fortuna, grazie all’inesausta cortesia di Mons. Monalduzio Leopardi, cui mi protesto qui pubblicamente grato delle notizie che ha voluto fornirmi, sono in grado, almeno per cio che riguarda le grammatiche spagnuole possedute dai Leopardi, di aggiungere alia scarsa lista qui sopra riportata i seguenti quattro volumi: 1. LORENZO FRANCIOSINI, Grammatica Italiana e Spagnuola. Ge-r nova, 1648. 2. IDEM, Grammatica Spagnuola e Italiana. Roma, 1638. , 9 9 Vecii le giuste critiche di ALFONSO CERQUETTI, Catalogo delta Biblioteca Leopardiana edito a cura della R.Dcputazione marchigiana di Storia Patria. Milano, tip. Umberto Allegretti, 1898.— «Le plus sur moyen d’âtre bien renseignă est encore «de parcourir attentivement Ies rayons de la bibliotheque» dice lo ŞERBAN (Leopardi et la France. Paris, Champion, 1913, pp. 18—19) a proposito dell’ Index Bibliothccae Gentis Leopardae recanatensis materiarum ordine dispositus e dell’ altro catalogo a schede esistenti nella Biblioteca Leopardiana di Recanati, e sui quali si vede che & stato compilato il Catalogo pubblicato in occasione del Centenario a cura della R. Deputazione marchigiana di Storia Patria senza prendersi la briga di controllare se tutti i libri vi figurassero. Nel catalogo a schede infatti «nombres d’ouvrages n’y sont pas inscrits, «et nombres de fiches indiquent des Iivres qu’on ne trouve pas en place. Cela tient, «nous a-t-on dit, â ce que plusieurs de ces fiches, ăcrites par Giaccmo lui mfeie (e quindi «le piu interessanti per noi!) ont Stă pour satisfaire aux demandes d’autographes, dis-«tribuees aux visiteurs avec Ia permissicn de Paolina». (ŞERBAN, Op. cit., p. 17). Per ci6 che riguarda l’altro Catalcgo per materia, «ce catalogue n’est pas complet «ncn plus. II y manque certaines Iivres menticnnds dans le catalcgue par fiche corres-«pondante» (p. 18) Lo ŞERBAN ignora evidentemente l’esister.za del Catalogo pubbli-con tanta- negligenza della R. Deputazione marchigiana; ma e chiaro che, anche se l’avesse ccnosciulo, ncn avrebbe potuto fare che conchiuderne, come il meglio che gli restarse a fare era di scorreie con i’occhio lungo i palchetti degli scaffali. Quanto bisogner & ora attendere perihfe gli Studioşi possano avere di q' ella biblioteca cosi importante un Catalogo fatto come Dio comanda? E pensare che I’occasione c’era stata, ed e s- ata cosi scioccamente perduta per colpa della faciloneria di chi si 6 ac-cinto a un’ opera di tanta importanza senza immaginarsi neppure che voglia dire la compilazione d’un catalogo secondo le esigenze degli studi moderni! www.digibuc.ro 8 RAMIRO ORTIZ 48 3. IDEM, Grammatica Spagnuola-Italiana. Venezia, Baglioni, 1769. 4. M. GIOVANNI MIRANDA1 2), Osservazioni della lingua castigliana divisa in libri quattro, nei quali s'insegna con gran facilita la perfetta lingua spa-griuola. Venezia, Gioliti, 1585. Oltre a cio alcuni volurai francesi intorno ad argomenti diverşi riferentisi alia Spagria o alle sue antiche colonie, che desumo dalia Liste des ouvrages franfais ayant appartenu ă Monaldo Leo-pardi avant 182y pubblicata in Appendice al suo volume u Leo-pardi et la France da N. ŞERBAN: 1. GARCILASO DE LA VEGA, Histoire des Incaş, rois du Perou, traduite de l’espagnol par M. BAUDOUIN (Amsterdam, 1704, 2 voii. in-8; il secondo volume manca). 2. GRACIAN (Baltasar), Le Heros ou le caractere d'un vrai hiros, trad. de l’espagnol par FR. DE COURBEVILLE (Rotterdam, 1729, in-12). 3. GRACIAN (Baltasar), L’uomo di Corte tradotto dallo Spagnuolo in francese da AMELOT DE LA HOUSSAYE e dai Francese in Italiano da FRANCESCO TOSQUES (Venezia, 1718, in-8). [Importante perche, trat-tandosi di una traduzione del Cortegiano — che il Tosques poteva risparmiarsi la fatica di ritradurre in italiano — il Leopardi avrebbe potuto esserne confer-mato nella sua idea che molta maggior comunanza di sentimenti e di idee ci sia fra Spagnuoli e Italiani che tra Italiani e Francesi3). Da notarsi anche che il Gracian era un gesuita ed e probabile che questo volume facesse, con l’altro di Garcilaso3) sulla Storia dagli Incaş che ci richiama all’ America del Sud, parte della Biblioteca dell’ex gesuita Don Giuseppe Torres di Vera Cruz.] 4. FLORIAN (Jean-Pierre Claris de), Gonzalve de Cordoue,ou Grenade re-conquise (Paris, Girod et Tessier, 1792, 2 voii., di cui manca il primo). [Note-vole per cio che pu6 riguardar le fonti del Consalvo]. *) Questo dovette essere il volume, dai quale il Leopardi dovfe trarre la maggior parte delle Osservazioni sulla lingua spagnuola, delle quali & cosi ricco lo Zibaldone. 2) Cfr. CASTIGLIONE, II Cortegiano, II, 37. 3) Da non confondersi coll’omonimo suo grande, autore delle famose ecloghe e canzoni, in cui cosi spiccata 6 l’influenza del nostro Petrarca. Si tratta dell’ americano Garcilaso de la Vega figlio del conquistador Garcilaso e di una nobile indiana, discen-dente da Huayna Capac e che fu soprannominalo el Inca per distinguerlo dall’ altro e ben piu noto Garcilaso. Le sue opere principali, a non parlare di una traduzione di Abarbanel (1596) che fu messa all’ Indice, sono La Florida del Inca (1605) racconto colorito e fantastico della spedizione di Fernando de Soto e delle istituzioni e pratiche degli Indiani, di assai dubbio valore storico data la sua ingenuitâ e credulitâ che gli fa scambiare per fatti reali le piu fantastiche lsggende. Scrisse anche cerţi Comentarios reales. La vivacitâ dello stile congiunta a quel tanto di pittoresco e di esotico che & proprio dell’ argomento fan sl, tuttavia, che la lettura delle sue opere d’argomento peruviano riesca di sommo interesse, e molto dovfe interessare il Leopardi, che ai costumi degl’ Incaş accenna piu volte nello Zibaldone e nelle Operette morali, nella traduzione francese rh’egli ne possedeva. Cfr. I. FITZMAURICE-KELLEY, Litterature Espagnole, Paris, Colin, 1904, p. 384 e C. R. MARKHAM, Expedition into the valley of the Amazonas (Hakluyt Society Publications) t. XXIV, London, 1859. www.digibuc.ro COME ÎL LEOPARD! POTE APPRENDER LO SPAGXUOLO 9 49 5. Histoire generale d’Espagne tiree de MARIANA et des auteurs Ies plus celebres (Paris, 1723, 9 voii. in-12). [Opera attribuita all’abate DE BELLE-GARDE, su cui cfr. J. CH. BRUNET, Manuel du libraire, VI, No. 25988]. 6. MAISTRE (Giuseppe de), Leftere d'un gentiluomo russo su l'itiquisizione spagnuola. (Modena, 1823, 1 voi. in-8°). 7. MARIVAUD (Pierre de), Farsamone, ovvero le follie romanzesche del moderno Don Chisciotte, tradotto dai Francese (Venezia, 1751, in-120 . 8. Reflexions, sentences ou maximes rOyales et politiques traduites de l’espa-gnol par le R. P. DE OBEILH (Amsterdam, Elzevir, 1671, in-160). 9. SOLIS (Antoine), Histoire de la conqueste du Mexique. Traduicte de l’espagnol par l’auteur des Deux Triumvirats (Paris, 1730, 2 voii. in-120). [Presumibilmente appartenuto a D. Giuseppe Torres], Altri libri spagnuoli dovevano pure esserci nella Biblioteca Leopardi, e forse ci sono, per quanto dai Cataloga non risultino. II Leopardi p. es. cita ispagnuolo il titolo dell’opera di Garci-laso sulla Storia degli Incaş e spinge la sua scrupolositâ fino a usar la forma spagnuola: ello mesmo in luogo di: idem o ibidem. £ assai probabile quindi che di quest’ opera esistesse nella Biblioteca paterna un esemplare in ispagnuolo1). Quanto alle nozioni di . Ho supposto un momento, per un eccesso d’incredulitâ, chepotesse trattarsi di Una certa civetteria di erudito che si compiacesse di far sfoggio della sua scienza spagnuola, ritraducendo (il che non poteva riuscirgli diffici ,e) il titolo dell’ opera dai francese nella lingua dell’ originale. Mi ci faceva pensare quell’ ello mesmo, che mi sapeva di troppo eccessiva esattezza per non destar sospetto. Ho potuto poi convingermi, proseguendo la lettura dello Zibaldone, che era un’ abitudine costante del Leopardi, il quale, per ci6 che riguarda il metodo, 1'esattezza e la coscienziositil delle citazioni, potrebbe dar dei punţi a molti Studioşi moderni. A p. 3992 (VI, 305) dello Zibaldone, dopo aver citato un passo della Parte primera de la Chronica del Peru, por D. PEDRO DE CIEQA DE LEON, en Anvers, 1384, aggiunge in ispagnuolo: hoja 272, capitula 113, principio e altrove, in una sua nota alia Scommessa di Prometeo (Operette Morali, ed. DELLA GIOVANNA. Firenze, Sansoni, p. 69, nota 5): hoja 30 y siguiente. Per le opere poi citate in ispagnuolo nello Zibaldone dopo il 1825, e chiaro che egli pote averle tra le mani a Milano, Bologna, e Firenze, dove & incredibile il numero dei libri che lesse. Ci risulta p. es. che molti libri spagnuoli egli lesse a Bologna. Lo stesso sară da dire delle opere francesi che cita nello Zibaldone e che non risultano far parte della sua biblioteca. Male dunque argomenta lo ŞERBAN, op. cit., p. 113, ch’ egli le citi di seconda mano: «Certes il y a des auteurs dont Leopardi ne cite rien dans son •«Journal et que, cependant, il a lus. De meme, on trouve dans le Zibaldone des «citations d’auteurs que Giacomo n’a pas lus et qu’il ne cite que de seconde main. «Tels par exemple Bossuet, Buffon, Moliere, Racine, Delille, Jean-Baptiste Rous-«seau que Leopardi apprend â connaîte par le extraits qu’en donnent DELAPLACE «et NOEL dans leurs Cours de litterature et morale si repandu». Possibile? La Storia naturale, generale e particolare del Buffon il Leopardi la possedeva di certo e lo Şerban stesso c’informa che la possedeva nella edizione di Venezia del 1782—-1791 in 59 volumi in iz0. Che dai Catalogo non risulti che possedesse anche 1’ originale francese non vuol dir nulla. Neppur 1’ opera di D. Antonio de Solis ch’ egli cita continuamente in .ispagnuolo vi appare altrimenti che nella traduzione francese. E allora? Che da prin- www.digibuc.ro IO RAMIRO ORTIZ 5» spagnuolo che il Leopardi possedeva, se esse non trasparissero abbastanza dallo Zibaldone e di testimonianze estrinseche ci fosse bisogno; potrebbe servirci quella del Ranieri nelle pagine intro-duttive ch’egli premise alia edizione da lui curata (Firenze, 1945) delle Opere del Leopardi: «Giâ provetto nella propria lingua e nella latina, imparo da se stesso non solo la francese, la SPAGNUOLA e l’inglese, ma ancora, quel che e assai piu, lagrecae 1'ebraica, nella quale giunse infino a disputare con alcuni dotti ebrei anconitani». Ed il Carducci:1) «Egli, per abito di studi e per disposizioni d’ingegno fu veramente tutto-greco e latino: ma greco dei grandi giorni di Senofonte e di Sofocle, ma latino dell’ultima generazione republicana. Del medio, evo nulla sentl, o sentl male.. Dei popoli moderni, anche rispetto alia fantasia, al sentimento, all’arte, faceva gran distinzione fra meridionali e settentrionali. Co’ meridionali eran tutte le sue s mpatie; e, dopo gl’Italiani, mette gli SPAGNUOLI». Tornando ora alle opere spagnuole che il Leopardi pote consultare nella ricca biblioteca paterna, io non riesco a liberarmi da un sospetto: che cioe i libri contenuti in quello scaffale che il povero Don Giuseppe Torres laşei6 per tutta ereditâ a Monaldo non compaiano fra quelli del Catalogo, diremo cosi, ufficiale di Casa Leopardi. Ad ogni modo, stando alle notizie che abbiamu potuto raggranellare, e a quanto si puo desumere dallo Zibaldone, la fonte maggiore delle conoscenze che il Leopardi possedeva di spagnuolo son le grammatiche e i dizionari citati, e, per cio che riguarda la letteratura, le opere del Cervantes che posse- cipio (1817) il Leopardi si sia servito di quell’ Antologia, ce lo dice lui stesso; ma dopo? Quando p. es. (1824) componeva VElogio degli Uccelli e aggiungeva a margine: «BUF-«FON, Quadrupedi, t. VI, pag. 142» owero: «BUFFON, Uccelli, t. I, pp. 52» ed ancorat «BUFFON, loc. cit., pag. 64» come appare dalie postille marginali autografe del ms, cosi opportunamente riportate in nota da GIOVANNI GENTILE nel suo bel com-rriento alle Operette Morali (Bologna, Zanichelli, 1918, p. 354)? E non sara da pensare che, anche per gli altri autori, cosi alia svelta daţi dallo Şerban per citati dai Leopardi di seconda mano, sia avvenuto la stesso? Che un giovanissimo principiante com’ era il Leopardi nel 1817 ricorresse aii’ antologia dei signori NOEL et DELAPLACE si capisce bene, ma da cid ad argomentarne che non avesse mai letti in vita sua Moliere,. Racine e Bossuet ci corre! *) Degli spiriti e delle forme nella poesia di Giacomo Leopardi in Opere, XVI, 327. www.digibuc.ro 5i COME IL LEOPARDI POTE APPRENDER LO SPAGNUOLO II deva nell’ originale spagnuolo e soprattutto la Storia d’ogni let-teratura di GIOVANNI ANDRES, ch’egli cita a piu riprese nello Zibaldone, e ch’egli possedeva, come ci fa sapere il Catalogo a stampa, nella edizione di Venezia in 22 volumi in-8°. Un passo soprattutto del Cap. XIII del Tomo III (edizione di Prato in venti volumi che piu si approssima a quella veneta fra le edizioni che ho ora alia mano) dovette fermar la sua attenzione, ed e il seguente: «L’Italia e Ia Spagna erano fra loro legate con molte relazioni politiche, e molto era familiare ed intrinseco il commercio in cui si ritenevano unite mutuamente le due nazioni. L’indole stessa della lingua SPAGNUOLA, la frase e ilperiodo meglio di nessun’altra coli’italiana confassi1 2); ond’e, che particolare somiglianza regnava fra la letteratura dell’una e delPaltra nazione, mentre e italiani e SPAGNUOLI maneggiavano con maestria le lingue morte, ed ado-perano con uguale facilita la patria favella. II linguaggio degli autori del secolo decimosesto nelle altre nazioni e giâ antiquato e passato in disuso; i moderni francesi, alemanni ed inglesi vergognerebbonsi di scrivere presentemente come allora scrissero i piu lodati autori, gl’italiani e gli SPAGNUOLI rispettano ancora come i veri modelli i loro scrittori di quel tempo. Per l’altre nazioni il secolo decimosesto e riputato ancora rozzo e mezzo barbaro; l’Italia e la .SPAGNA riconoscono in esso il loro secolo d’oro3). Quindi se lo studio dell’ eleganza latina potea dirsi generale a tutte le nazioni incivilite, la coltura della volgare favella doveva considerarsi ristretta [nei primi secoli delle rispettive letterature] all’Italia ed alia SPAGNA»3). *) Per ci6 che riguarda il carattere dei due popoli il BOSCAN (El Cortesano, p. 172 dell’ ediz. A. M. FABlE in Libros de antano, Madrid, 1873, t. III.) traducendo il COR-TEGIANO del CASTIGLIONE (II, 37) doveva compiacersi nel sentirlo affermare che «cierto, hablando en general, los espanoles se compadecen mas con los italianos, «porque aquella gravedad sosegada natural de Espana me parece mâs conforme ă noso-«troş que la presta y arrebalada desenvoltura de los franceses*. Cfr. ALFREDO GIAN-NINI, La tCarcel de Amor» y el «Cortegiano» de B. Castiglione in Revue Hispanique, XVI (1919), p. 2 dell’ estratto. 2) Ed il Leopardi (Z. 3070: V, 167): «E noto che la letteratura e la lingua SPA-«GNUOLA nel suo secolo d’oro, che fu il cinquecento come per noi, si modello in gran «parte sull’ italiana*. Cfr. anche: V, 49, 167; VI, 37, 238, ecc. 3) ANDRES, Op. cit., loc. cit. www.digibuc.ro III QUANDO E PERCHE IL LEOPARDI CO-MINClb A INTERESSARŞI ALLA SPAGNA i. La «tirannia» II primo accenno alia Spagna e agii Spagnuoli si legge a p. 314 dello Zibaldone (I, 385) ed e un accenno, diremo cosi, sociale. Come si rileva dalia data apposta a questo «pensiero», siamo al 10 novembre del 1819 ed il Leopardi sta leggendo un libro che fece a’ suoitempi molto chiasso, il Manuscrit venu de S-te Helene d'une maniere inconnue, di cui il Catalogo della Biblioteca Leo-pardiana non ci dk che il sesto (in-folio), tralasciando insolita-mente la data e il luogo di pubblicazione, che, pero, data la natura del libro, questa volta e a presumere mancasse anche nell’ori-ginale. Nulla dunque ancora che ci riveli una particolare pre-occupazione del Leopardi per gli studi spagnuoli. Tutto si ri-duce per ora a quanto segue. A p. 252 dello Zibaldone (I, 343) 11 Leopardi aveva, a proposito di un provvedimento papale, che «per isnidare i malviventida Sonnino» aveva decretato «ladistru-«zione di quel paese», richiamato l’esempio del Bonaparte, che, al contrario, per isni dare i malandrini da una contrada di Parigi, vi «introdusse i giullari e i giocolieri, per richiamarvi il popolo a «frequentarla», e citato, a scorno del provvedimento papale, la sentenza di Cicerone, che «si devastano e distruggono le cîtta «nemiche, ma che, se distruggiamo le nostre proprie, ci caviamo «gli occhi di nostra mano». Da quel momento il pensiero gli si era fermato sulla «tirannia» e sead essa giovi o noccia l’introduzione di quelli che allora si chiamavano «i lumi». La questione potrebbe sembrare oziosa ai noştri tempi e la risposta si presenta ovvia a qualsiasi giornalista a spasso o politicante da Caffe. Non cosi si www.digibuc.ro 53 QUANDO E PERCHiî ÎL LEOPARDI COMINCIO A INTERESSARSI ALLA SPAGXA J3 presentava al Leopardi che aveva la disgrazia di possedere un cervello filosofico. Ed allora egli conchiude, che «alia tirannia fondata sopra l’assoluta barbarie, superstizione e intera bestialitâ dei sudditi, giova l’ignoranza e nuoce definitivamente e mortalmente l’intro-duzione de’ lumi, ma alle tirannie isercitate sopra popoli inciviliti fino a un certo punto, fino a quel mezzo nel quale consiste la vera perfezione del-l’incivilimento e della natura, l’incremento e propagazione dei lumi, delle arti, mestieri, lusso ec., non solamente non pregiudica, ma giova sommamente, anzi assicura e consolida la tirannia; perche i sudditi, da quello stato di mediocre incivilimento, che lascia la natura ancor libera e le illusioni e il coraggio e i’amor di gloria e di patria e gli altri eccitamenti alle grandi azioni, passa al-l’egoismo, all’oziositâ riguardo all* operare, all’inattivitâ, alia corruttela, alia freddezza, alia mollezza, ec.» (I, 344). Nei giorni successivi, questo pensiero della «tirannide» e delle sue cause occupa di nuovo la mente del Leopardi, che passa a considerare p. es. se il Cristianesimo, colla sua tendenza all’inat-tivitâ «per tutto cio che spetta a questa vita», (Z. 253-—254; I, 344—45), ed a «macerare la carne e indebolire il corpo», abbia o no contribuito, infiacchendo gli uomini, ad «appianar la strada «al dispotismo». ' Una prima aggiunta al «pensiero» della «tirannia» e del 14 ot-tobre 1820 (Z. 274—276; I, 260—361). II 3 novembre e sempre col pensiero alia «tirannide»; «La corruttela de’ costumi e mortale alle republiche1) e utile alle tirannie e *) Idee simili si trovano nel Sismondi, nel Ginguene, nel Quinet, nel Villemain e furono ripetute dai CARDUCCI a proposito di Lorenzo dei Medici (Cfr. Primi Saggi in Opere, II, 49—50): «Prese con la canzone a ballo a rinfocolar le lascivie; trovă le «Pompe dei trionfi e de’ carii, e i canti carnascialeschi inventă, a inebriare il popolo di >, di che cosa si occupassero i giornali napoletani, per esempio La voce del Secolo, che il 10 novembre 1820 porta il seguente articolo di fondo: www.digibuc.ro 59 QUANDO E PERCHfi IL LEOPARDI COMINCIO A INTERESSARSI ALLA SPAGNA 19 «INTERNO. — II Congresso di Troppau e adunato. Quali soluzioni vi saranno prese ? Si farâ conoscere l’opposizione delle cinque alte Potenze alle riforme politiche di Spagna, di Napoli e di Portogallo colle sole note uffiziali, colle minacce in iscritto, ovvero colle armi ? In caso che si preferisse il secondo mezzo come piu efficace, chi impugnerâ queste armi ? Saranno adoperate nel tempo stesso contro tutte tre le nazioni, e i tre governi ribelli alia santa alleanza, o contro alcuno di essi solamente ? Interessanti quistioni son'queste, alle quali non ecosifacile il rispondere. Noi presenteremo non per tanto alcune congetture.» Le congetture noi le lasceremo dove sono, giacche natural -mente son congetture liberali, di quelle che non sarebbero mai entrate in testa e nella casa di Monaldo. Abbiamo solo voluto con queste citazioni da diverşi giornali de! tempo, diverşi di provenienza e di colore politico, dare un’idea delle «idee cor-renti» il io novembre 1820 in Italia ed anche a Recanati (dove i giornali arrivavano piu di quanto la polizia pontificia non deside-rasse !) quando Giacomo Leopardi scrisse quella sua pagina sulla Spagna presa come esempio della giustezza delle sue interessanti teorie sociali sulla tirannide. E, par dare il colore del tempo anche per ci 6 che riguarda il movimento letterario, citeremo due articoli riguardanti la letteratura spagnuola comparsi nel Conciliator e nell’agosto e nell’ottobre dell’anno precedente piu uno sulle scoperte erudite del cardinale Angelo Mai, nel quale ci siamo imbattuti scorrendo le colonne della summentovata Voce del Secolo del 7 novembre 1820. Nel No. 99 dunque del Conciliatore (Giovedi, 12 di agosto 1819) compare il primo articolo di Grisostomo sulle «Poesias se-idectas Castellanas, desde el tiempo de Juan de Mena hasta nuestros ndias etc., Poesie scelte Castigliane, dai tempi di Giovanni de «Mena fino ai noştri giorni, raccolte e ordinate da don EMA-«NUELE GIOYAN (sic) QUINTANA.1) Madrid, ecc. ecc.», da cui togliamo quanto a p. 399 si dice del Quintana stesso sia a proposito di questa Scelta che delle sue poesie originali, una delle quali (A Espana despues la revolucion, scritta nell’aprile del 1808) e ormai assodato2) che il Leopardi ebbe presente nella composizione della Canzone alVItalia: 9 Si chiamava invece MANUEL JOSE QUINTANA. 2) Cfr. F. GABOTTO, Un singolare parallelismo fra Leopardi e Quintana inLettere ed Arii, anno II, No. 36 (Bologna, 20 settembre 1890) p. 572. I miei piii vivi ringra-ziamenti a G’. Fumagalli, Direttore della R. Biblioteca Universitaria di Bologna per 6* www.digibuc.ro ao RAMIRO ORTIZ 60 «Del Sig. QUINTANA e delle di lui poesie originali ci proponiamo di par-lare in altra congiuntura, e tosto che ci saranno pervenute di Spagna alcune notizie, di cui abbiamo fatta ricerca. Intanto i lettori vorranno ricordarsi ch’e-gli e l’autore della famosissima ode patriottica sulla battaglia di Trafalgar. Questo leale Spagnuolo, che nell’arte dei verşi non ha nella sua nazione alcun rivale1 2) vivente, fuor che in certo modo don GIOVANBATTISTA DE AR-RIAGA, autore anch’egli di un’altra ode sulla stessa battaglia (tanto un solo argomento e fecondo d’entusiasmo poetico, se lo suggerisca la coscienza di avere una patria!) vive ora miseramente relegato. Ma egli non invidia per questo il poeta suo rivale ne la docilitâ delle opinioni, ne, frutto di esse, i giorni meno travagliati; e lo conforta il vedere il proprio nome caro a’migliori fra i suoi, e consegnato alia venerazione d’Europa insieme alia recente memoria dei fasti delle Cortes, a’quali egli contribui co’ suoi proclami e co’suoi cantici di guerra»3). Nel No. 114 (Domenica, 3 di ottobre 1819) si adempie finalmente (pp. 460—461) la promessa fatta nel No. 99 «di far co-«noscere le poesie del signor Quintana, incominciando dall’ode «sulla battaglia di Trafalgar». Segue un preambolo, o proemio che si voglia dire, in cui si danno notizie di questa battaglia e si spiega perche il Quintana «abbia scelto per argomento de’suoi «verşi una sconfitta che coprl di lutto la sua patria». Questo perche, secondo l’articolista, consiste nel fatto che «i servigi resi «alia patria non si devono misurare dai buon successo, ma dai «sacrificj». L’autore della notizia,che e questa volta un G. P......... (Girolamo Primo), paragona quindi l’ode del Quintana a quella che «il giovine francese De la Vigne3) compose nel 1815 sulla la copia procuratami di questo breve e interessante articolo e per la squisita cortesia con cui ha sempre soddisfatto a molte altre mie curiositâ e richieste di notizie. 9 Nel No. 36 del Conciliatore (Domenica, 3 di gennaio 1819) si pubblica la prima delle Lettere di un giovine spagnuolo intorno a un suo viaggio per Salamanca ed agii siudj di quella Universita, in cui si legge (p. 142) quanto segue: «AU’ alba del giorno successivo «mi sono posto in aicioni, dandomi il piacere di leggere per via ora le Visioni di Quevedo «ora i divini Canti Nazionali di QUINTANA». Era dunque l’autore alia moda verso il 1817—19! E quando si pensa che il Leopardi compose le canzone AII’ Italia nel settembre del 1818, il singolareparallelismo additato dai Gabotto si risolve in imitazione bella e buona. 2) E scusate s’b poco 1 Ci voleva un bel coraggio a scriver in codesto tono in Lom-bardia sotto la dominazione austriaca nel 1818. Si pu6 prevedere che fra non molto il Conciliatore sară soppresso ! 3) Da tenersi presente a proposito della canzone AII’ Italia e delle altre can-zoni patriottiche del Leopardi. Lo ŞERBAN,che pure insiste su tanti autori che il Leopardi forse non si sognb mai di conoscere, trascura a torto le poesie del DELAVIGNE. Eppure, fin nella ben nota poesia Parthenope et l’âtranger si paria di sacres portiques www.digibuc.ro 6l QUANDO E PERCHS IL LEOPARDI COMINCIO A INTERSSARSI ALLA SPAGNA 21 <). www.digibuc.ro 93 LA LINGUA 53 al Leopardi e l’insistere, magari a costo di esagerare e di ripe-tersi (o ov doaXeîjvoi Xeyoiv dice spiritosamente una volta), nell’affermazione che «i noştri volgari si trovano piu vicini all’an-«tichissimo che all’aureo latino». Ne tocea a p. 2325 (IY, 170) a proposito della forma periculatus sum ch’egli trova«pressoFesto «in Catone» che gli fa riportare a un periculor e non al classico periclitor la spagnuolo peligrar; e vi ritorna nella medesima pagina e nella seguente a proposito delle forme volgus, volpes: «Volgus, volpes dicevano gli antic hi latini ec. ec. e centomila «altre voci similmente, adoperando Vo in cambio dell’ u (vedi il «Forcellini in O, U, ec. ec.) . Uso proprio del volgo, proprio «dell’antichitâ e percio amato anche recentemente da quelli che «affettavano antichitâ di lingua, come Frontone ec. Or quest’uso «appunto eccovelo nell’italiano, solito di scambiare in o Yulatino «dei buoni tempi, e restituir queste voci nella primitiva lor forma «ch’ebbero fra gli antichi latini e nelle vecchie scritture, E noto che «tal costume e piu proprio dell’italiano chedello SPAGNUOLO, «e piu assai che del francese ec. ec. (4 gennaio 1822)»: Riassumiamo ancora qualche pensiero e facciamo punto, Pre-sumiamo infatti di aver giâ dato un’idea abbastanza adeguata delle conoscenze filologiche del Leopardi per cio che riguarda lo spagnuolo. Riprodur qui tutte le innumerevoli note dello Zibaldone, in cui per uri verso o per un altro entra lo spagnuolo sarebbe fuor di luogo ed accrescerebbe ditroppo la mole di questo studio. Ci basta aver richiamato su di esse l’attenzione dei filologi: (Z. 2327—28 IV, 172.) A proposito del fr. achever derivato da chef richiama lo sp. acabar da cabo e l’it. condurre a capo, venire a capo. — (Z.2338—39; IV, i79.)Dallo sp. actuar per ridurre ad atto, mettere in atto e dai fatto che tali verbi latini in -uare, -uere mostrano 1 ’u come facente parte del tema (fluctu-are e non fluct-are) postula nei sostantivi di 4-a declinazione un u tematico onde il nom. sing. doveva essere anticamente in uus (meîu-us, actu-us). A questo proposito richiama, ma non pensa ad un possibile influsso analogico esercitato de essi nella composizione di quei verbi, i nominativi in -uus della 2-a deci.,quidi viduus,fatuus, vacuus, perpetuus, continuus. — (Z.2347-48; IV, 184—5.) Movendo dallo sp. puesto, compuesto e dall’it. post o, composta cita di contro alle forme classiche positus, compositus, quelle postus (nei frammenti di Ennio, Lucrezio, Silio Italico) repostus (in Orazio) e compostus (in Virgilio, Aen., I, 249) e crede doversi trovar molte di simili forme «nelle iscrizioni di www.digibuc.ro 54 RAMIRO ORTIZ 94 qualunque tempo, che erano o composte o incise da uomini volgari, nelle me-daglie, ne’ latino-barbari ec.»—(Z.2357; IV, 791.) Ritornaa studiare la forma sp. sitiar per assediare ed aggiunge che «sitio per assedio non sembra esser altro che sidio, sidionis, cioe ob-sidio, tolta la preposizione ob... E siccome il semplice e piu antico del composto, cosi veniamo ad avere nello SPAGNUOLO (certo non per altro mezzo che del volgare latino) una parola piu antica di obsidio, ignota alle scritture latine.»—(Z.2358; IV, 191.) Torna a parlar dei diminutivi latini riflessi nei volgari romanzi a preferenza dei positivi e vi aggiunge il fr. mâle,maschio da masculus, mentre mas non trova riscontro (ignora naturalmente il rum. mare che vuol dir grande ma che deriva, per un trapasso semantico na-turalissimo, evidentemente da mas, maris) nei moderni volgari; al qual propo-sito awerte chelo sp. ojo non viene come si potrebbe credere da occus, antica forma latină attestataci dai grammatici, ma da oculus, come oreja da auricula. Da osservare che qui il Leopardi adotta la nuova grafia del j invece di quella finora usata dell’ x (ojo non oxo, oreja non orexa) e che non ha presente la forma spagnuola da contrapporre al fr. mâle, maschio, della quale si propone («vedi lo spagnuolo») di far ricerca.—(Z.2362; IV, 194.) Lat. adcolligere> sp. acoger in senso di excipere rimasto senza figliuolanza nelle lingue romanze (fr. accueillir, it.accogliere.—(Z.2362;IV, i94-)volg. lat. orum > sp. oro; volg. lat. oricula > sp. oreja. Si cita il passo diFesto: Aurum rustici orum dicebant, ut auriculas oriculas».—(Z.2364—5'. IV, 195—196). Uso della preposizionesewa-acol suo caso come per aggettivo comune all’italiano (luogo senz’acqua, vento senza umidită, casa senza luce). Qualche esempio se ne trova anche in latino: arena sine calce in SVETONIO, Vita di Caligola e in VIRGILIO, Aen., VI, 580 [fatto il riscontro non vi ho trovato nulla che si riferisca a quest’uso del sine, onde si tratterâ di un errore di citazione]. Non pensa a riconnettere a questo fenomeno i composti spagnuoli dei quali pure ha parlato altrove (Z. 805; II, 195—196): sinrazon, sinjusticia, sinsabor. Noi potremmo aggiungervi i composti: prov. Ses-nom (il famoso componimento prosaico-poetico di Raembaut d’Aurenga; Senza-Terra; cavalier Senza-Paura ecc.—(Z. 2366; IV, 197.) «Tra me, tra se, fra te ec. dicono gl’italiani (credo anche gli SPAGNUOLI... cioe dentro di me, nel mio pensiero... mentre i latini mecum, secum, ec.» Cita a questo proposito VIRGILIO, Aen., I, 455 «dove inter se [le edizioni moderne danno piu cor-rettamente intra se\ io credo certamente che in veritâ non vaglia altro che questo. Vedi gl’interpreti. II Forcellini in inter non ha ne questo ne altro esempio ne significato simile. Vedilo in se, me ec. se avesse nulla e cosi l’appen-diceeilglossario(29gennaio 1822).»—(Z.2369; IV, i99.)«Noi diciamo fare una cosa dibuonagana, cioe alacriter. Presso gli SPAGNUOLIgana vale alacritas.% Postula come etimo il gr. yavog che vuol dire laetitia, gaudium, voluptas. Con una erudizione strabiliante dimostra che ai tempi di Senofonte questa parola «era giâ disusata e certo non era volgare». Come dunque spiegare che «quest’an-«tichissima rădice, non riconosciuta dagli scrittori latini...viva oggi in due volţi gări derivaţi da una lingua sorella della greca ?» L’opinione del Leopardi e «ch’ella fu propria della lingua latina fino dai suoi principii, cioe da quando < sp. coger, it. cogliere; lat. excolligere > sp. escoger, it. scegliere. Derivazione da due etimi latini diverşi, non formazione posteriore di escoger, da coger o viceversa «perche questi due verbi... sono... tanto diverşi «fralorochedanno aintendere di non esser derivato nessuno di essi due dall’altro «(22 febbraio 1822).»—(Z.2337 î IV,216). Altra citazione dalPHistoriade la con-quista de Mexico del De Solis: «Decia (Montezuma), que no era crueldad «ofrecer âsus Dioses unos Prisioneros de Guerra, que venian ya condenados â < Proprie rămâne tendinţa mea de a-1 descifra pe Lazăr ca personalitate ştiinţifică bogată; de-o acută simţire la orice atingere; imaginând meniri proprii şi naţionale mari; voind să realizeze stăruitor ce imagină; conştientă în orice moment de martiriul său; şi chiar tragică prin durerea că nu a văzut rodul apostolatului său suferitor. In orice om este o idee; adică: orice vieaţă se poate reduce la o idee fundamentală, care a hotărît tot rostul vieţii, la o Ii A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III, Tom. I. www.digibuc.ro 2 G. BOGDAN-DUICĂ 136 tendinţă activă de proprie realizare în opera personală, închinată societăţii. Cercetarea mea, neglijând uneori cunoscutul, a voit să ajute ca tendinţele activităţii lui Lazăr să reiasă din tot ce el a zis şi a făptuit în mijlocul unei depărtate lumi, care trebuiâ atrasă în cercetare, fie ca amică, fie ca duşmană a faptelor lui Lazăr. Astfel Lazăr îmi răsări mult mai frumos decât îl ştiam. I CULTUL LUI LAZĂR Cultul lui Lazăr—până la o vreme el scriâ: Lâzâr — trăind încă, şi mult timp după moartea sa, a fost un cult pătruns de mult dor după ce fusese magistrul, pătruns şi de multă religiozitate. Expansiunile lui I. Eliade Rădulescul sunt cunoscute; asemenea se ştie că realistul Petrache Poenaru, vorbind despre Lazăr, deveniâ poetic, legendar; nu se mai ştie, însă, că vechile aniversări ale şcoalei Sfântului Sava, cu prilejul cărora directorul şcoalelor, profesorii şi şcolarii se aşezau la aceeaşi masă, nu produceau numai discursul festiv obligat, atunci zis din tot adâncul inimii, ci şi forme de închinare apostolică. La 5 Decemvrie, anul 1833, ca la o cină de taină, după discurs, toţi profesorii se ridicară, dar nu deodată, ci pe rând, rostind fiecare câte o binecuvântare asupra memoriei lui Lazăr. Din toată istoria tradiţiei lazariste, scena, aceasta este cea mai frumoasă1)* Ridicarea unei statui este un gând mai comun; despre ea s’a pomenit întâia oară la anul 1846, când profesorii au fost cei dintâi contribuitori2); apoi în revoluţia dela 1848, oficial3). Când statua s’a desvelit, căl- *) «Pe urmă, sculându-se şi ceilalţi profesori, au închinat fiecare pe rând întru pomenirea răposaţilor întru fericire Georgie Lazăr şi Constantin Bălăceanul, fundatorii Şcoalei Naţionale». Curierul rumănesc, 7 Dec. 1833; şi Albina românească, 1834, 7/19 Ianuarie. *) Gazeta de Transilvania, 5 Decemvrie 1846, p. ix. Se adunară atunci 100 de galbeni. 3) Anul 1848 în principatele române, voi. III, p. 45°- www.digibuc.ro 137 GHEORGHE LAZĂR 3 dura nu mai era cea veche. Acum, în 1923, ne’ntoarserăm iarăş spre cultul trecutului; îl serbarăm pe Lazăr; dar, spre surprinderea tuturora, auzirăm şi vorbe de scădere ale meritului său. Eu, studiindu-1, voiu vorbi astfel, din conştiinţă ştiinţifică trebuie să vorbesc astfel, încât să rămâie bine dovedit că nici o alterare a religiozităţii vechiului cult nu reese motivată de pe urma cercetărilor serioase1). Din cercetările acestea reese că Lazăr a fost o mare energie sufletească, a cărei explicare trebuie încercată în alt fel decât s’a făcut de toţi cei ce au scris, în timpurile din urmă, despre el. Eu voiu zugrăvi: cum creşte energia lui, cum Ardelenii o suprimă şi cum ea răzbeşte în capitala Munteniei, romanizând învăţământul şi devenind punct de plecare şi pentru alt fel de romanizări. II A V R I G U L Istoria Avrigului, care a avut norocul să-l nască pe Lazăr, a scris-o pe scurt d. Georg Miiller2). Dela sfârşitul veacului al XVI-lea Românii obţinuseră, în sat, o situaţie administra- 3 f • 3 1) Cu o tendinţă de scădere, V. A, Ureche, neorientat, afirmă că Lazăr «dela Avrigul Transilvaniei nu aduceă un nume deja ilustru şi cunoscut Românilor»; şi că «nu G. Lazăr a putut să facă inutili, pentru Români, profesori renumiţi ca Lambru, Comită, Var-dalach, Neofit Duca, etc,, ci situaţiunea la care ajunsese cultura şi deşteptăciunea naţională». (Istoria şcoalelor, voi, I, p. 109 şi IV, p, 192). Tot atât de fals afirmă V, A. Ureche (Istoria şcoalelor, voi I p. 109) că pe «când G. Lazăr organiză în Bucureşti şcoala sa memorabilă, deja dintre cei mai sus numiţi tineri se gâsiau la învăţătură în străinătate». (Vorba este de tinerii I. Pandeli, C. Moroiu, S. Marcovici şi E. Poteca). Acelaş V. A. Ureche (Tot acolo, voi I, p. 108) crede că poate face o comparaţie (nematură) între Asachi (profesor la 1813, mort la 1871) şi Lazăr (profesor la 1818, mort la 1823), scriind: «G. Asachi este pentru Moldova mai mult decât ce a fost Lazăr pentru Muntenia». Aş întrebă numai: Şi ca suflet ? şi ca entusiasm naţional ? Şi ca luptător pentru emancipare ? Apoi: Pentru ce Săulescu (Cineva 1) şi Kogălniceanu (Moldova 1) se răsvrătiră contra lui Asachi ? Va fi avut sens răsvrătirea! Dr. M, Gaster în GrSber Grundriss, v. II, 3 (1901), p. 370 asemeni încearcă o scădere: «L. ist jedenfalls der erste Vertreter der Siebenbiirger Schule und ihrer Tendenzen; die Nachwelt wird vielleicht darin, nicht wie bisher, einen ungemischten Segen fUr die rum. Literatur erkennen. Thatsăchlich hat er personlich verhăltnismăssig wenig geleistet, und die Spuren seiner Tătigkeit wiirden sich auch rasch verloren haben, wenn er nicht zu-fallig Eliade Rădulescu zum Schiiler gehabt hătte». *) In opera'Die urspriingliche Rechtslage der Rumănen im Siebenbiirger Sachsen-lande, Hermannstadt, 1912, p. 121—123 www.digibuc.ro 4 G. BOGDAN-DU1CĂ 138 tivă, care-i putea apăra întrucâtva de asupriri, dar nu şi de unele măsuri de păstrare etnică luate în folosul Saşilor. Insă abia în epoca Măriei Theresiei Românii începură a refuza (1749) îndatoriri economice vechi; şi abia în epoca lui Iosif al II-lea Românii şi Saşii sunt contopiţi (1784) într’o singură corporaţie, iar veniturile comunei distribuite totalităţii comunale. La 1784 Lazăr respira într’o atmosferă de egală îndreptăţire, care va fi fost discutată, pomenită în fiecare familie, în fiecare casă, care va fi fost şi aşezată în comparaţiune cu trecutul. «Domnul» satului, Samuel von Brukenthal, se afla pe atunci în anul al şasezecişitreilea al vârstei sale; era guvernator al Transilvaniei; redacta rapoarte (cunoscute) despre revoluţiunea lui Horia1); îşi da seamă şi de primejdia revoluţionară, dar şi despre cea etnică-progresivă a poporului românesc, simţită bine în satul său şi combătută de el2). Totuş nici din vorbele lui, nici din faptele acestui vechiu francmason (mason era încă din timpul studiilor universitare, la Halle, 1743—1745) nu reese nici o duşmănie dispreţuitoare faţă de poporul care-i ajută la gospodărirea moşiei. Vila sa, grădina sa, în care, în seră, apăruseră şi portocalii, şi portocalele, arătau chiar acestui popor în ce minunate direcţii se mişcă cultura veacului. Este sigur că poporul aflase ceva şi despre erudiţia «domnului» lor. Avrigenii aveau, însă, şi elementele necesare de înţelegere, de explicare a minunăţiei din satul lor. Ei erau cărăuşi în depărtări mari: în Muntenia, în Banat, în Ungaria, în Slavonia. Călătorul multe vede, multe aude şi multe compară. Veşti multe curgeau spre Avrig din atâtea părţi ale lumii3). ’ 9 Ioh. Georg Schaser, Denkwiirdigkeiten aus dem Leben des Freiherrn Samuel v. Brukenthal. Hermannstadt, 1848, p. 60—99. 2) In raportul său contra concivilităţii (17 Noemvrie 1776), Brukenthal ziceâ despre Români (Schaser, loc cit., p. 62 din Anhang): «Şi în comitate şi în scaunele săseşti au degenerat multe sate nemţeşti. Locuitorii deodată au fost stârpiţi şi înlăturaţi de Valahii în creştere; sau cei puţini rămaşi sunt atât de decăzuţi, încât abiâ îşi mai înţeleg limba, şi, departe fiind de năravurile şi rândueala casnică a strămoşilor, împreună poate păcatele şi greşelile lor cu păcatele şi cusururile primite dela Valahi, şi prin aceasta ei devin mai răi şi pentru societate chiar de mai puţin folos decât aceştia (Valahii)». 3) Vezi în anexa I o descripţie a Avrigului la anul 1815. www.digibuc.ro 139 GHEORGHE LAZĂR 5 Şcoala satului, la care nu s’a sfiit să descindă ca învăţător Ioan Popovici-Barac, om cu carte înaltă şi cu condeiu sprinten — la 1800 el tipăriâ deacolo pe Arghir — a fost de sigur o şcoală activă, care sprijiniâ înţelegerea realităţilor şi a perspectivelor arătate. Şcoala românească eră, poate, mai bună decât cea săsească1). Din mediul acesta se explică uşor cum Lazăr a fost descoperit de cărturarii români ai satului şi de «domnul» moşiei — pentru ce nu am crede tradiţia satului despre Brukenthal, nu văd —, apoi de piarişti şi, în curând, de autorităţile guvernamentale. Nu se vor dovedi poate niciodată influenţele personale din acest timp asupra soartei lui Lazăr; dar influenţa mediului este limpede2). III ŞCOALA DIN AVRIG Conformându-se legii şcolare numite pe scurt Norma regia3), Lazăr a trebuit să treacă prin şcoala naţională (sau şi: ver-nacula), în care se învăţa: religia, cetirea, caligrafia, ortografia, aritmetica. Et haec quidem lingua vemacula nationis cuivis propria, unde et Nationales dictae, et vernaculae4). Şcoalele acestea naţionale erau diffusae per omnes pagos, oppida et urbes, cu deosebirea că cele din oraşele, în care se aflau gimnazii, propuneau şi elemente de limbă latină şi germană5). Dar Avrigul *) La 1766 preotul săsesc din Avrig se plângeă că, la îndemnul părinţilor, copiii nu merg la şcoală nici vara, nici iarna. Dascălii saşi erau (1791—1798) foarte mărginiţi; igiena şcoalelor săseşti eră proastă. Abiă la 1821 se ridică patriotul martir St. L. Roth cerând să se pună capăt decadenţei. Despre aceasta vezi scrierea episcopului Fr. Teutsch, în Archiv fur siebenbiirgische Landeskunde, voi. 29, p. 473, 488 şi 490. 2) Domnul I. Tuducescu îmi spune că în corespondenţa marelui negustor dela Sibiiu Pop se află urme despre sprijinul (?) dat lui Lazăr de acest om de bine. Relaţia dintre Pop şi Lazăr ar explică poate câteva momente încă obscure. 3) Titlul întreg: Norma regia pro scholis magni principatus Transilvaniae Iosephi II. Caesar. Aug. Magni Principis Trans. Iussu edita MDCCLXXXI. Cibinii. Tyois Martini Hochmeister. 4) Loc, cit., p. 50. 6) La Braşov şcoala din Schei aveă numai două clase, scrie L. I. Marienburg, Geographie des Grossfiirstentums Siebenbiirgen (1813) voi. II, p. 340. Dar, normalniceşte, se predau şi elemente de latină şi germană (Tot acolo, voi. I, p. 223). www.digibuc.ro 6 G. BOGDAN-DUICĂ 140 nu avea gimnaziu; cred că în Avrig, Lazăr, în şcoală, nu a învăţat astfel de elemente; dar — necunoscând din document pe dascălul lui, nici afirmaţia aceasta nu o privesc ca certificată. Unii au afirmat că Lazăr a învătat în Sibiiu, la şcoala normală (primară). La Sibiiu şcoala românească, întocmită nor-maliceşte, normalmăssig eingerichtet (zice Marienburg, zice şi Lebrecht, în geografiile lor dela începutul veacului XIX), se află în Josephsgasse; clădirea şcoalei normale catolice în Sporer-gasse. Dar pentru ce ar fi învăţat el la catolici, dacă şcoala românească eră tot «normalnică» ? Şi pentru ce ar fi învăţat în Sibiiu, dacă la 1801 — si deci si mai înainte de-a veni acolo Ioan Popovici-Barac, care se numeşte «dascăl normal neunit» — şcoala din Avrig eră tot normală ? A treia ipoteză, cea mai puţin admisibilă, ar fi: şcoala primară săsească. Şcoala aceasta ţinea trei ani; clasele se numiau Rudimentara mică şi mare; în acestea se propunea cetire, declinări şi conjugări x). Până la proba contrară eu admit că dela şcoala din Avrig Lazăr a trecut direct la gimnaziu, de unde, după legea atunci în vigoare, nu se putea respinge nici un elev care avea un certificat de scoală naţională ori vernaculă2). Dacă nesigur rămâne locul de studiu primar, adică: dacă rămâne neconstatat din acte, timpul se poate fixă. Odată Lazăr însuş şi-a datat studiile sale cu 19 ani dela 1810 în urmă3). Datarea lui consună cu a lui Eliade, din biografia dela 1839, unde se spune că Lazăr a studiat mai 20 de ani: «In vreme mai de douăzeci de ani având înlesnire a cultivă ştiinţele în * 9 mai multe specialităţi»4). Atunci: 1810—19=1791. Dar în gimnaziu Lazăr intră în toamna anului 1798; 1798—1791=7. Deci şcoala primară a lui Lazăr a durat şapte ani! 9 Siebenbiirgische Quartalschrift, voi. VII, p. 359. Un ţăran român — elev într’o şcoală săsească de oraş, la 1796—1798, ar fi o fantasie contrară realităţilor exclusiviste ale Saşilor de atunci. ■ *) Despre admiterea în gimnaziu vezi şi Boros Gâbor, A nagyszebeni dllami fo-gymnasium tortenelme, Nagy-Szeben, 1896, p. 72—75. 3) Dr. A. Sădeanu, Date nouă despre Gh. Lazăr, Arad, 1914, p. 19. *) Curierul românesc, 1839, p. 261, coloana 1. www.digibuc.ro GHEORGHE LAZĂR 7 141 IV FAPTE DIN TIMPUL COPILĂRIEI Un educator al copilului Lazăr trebuie să fi fost •— afară de moşia baronului, cărăuşii povestitori şi dascăl —timpul său plin de minunate întâmplări. Lazăr se născuse în epoca lui Iosif II. Acesta fusese în Transilvania şi, fără să voească, agitase cumplit poporul român. Avrigul să nu fi simţit agitaţia ? Ca răspuns, la 1784, craiul munţilor, Horia, un aderent fanatic al exproprierii forţate şi al botezului în ortodoxie âl grofilor şi baronilor ungureşti, aprinse ţara cârmuită de baronul Brukenthal. Avrigul nu ştia că baronul său luptă contra lui Horia ? Lazăr eră, fireşte, copil; dar măsurile luate pentru ca revoluţiunea să nu se întindă şi peste Avrig, în ţara Făgăraşului, erau măsuri pe care şi copiii trebuiau să le vază, despre care şi copiii vor fi întrebat: ce însemnează ele?, în satul lor până atunci necontrolat1). Temerile vor fi umbrit sufletele şi în Avrig; nădejdile asemeni vor fi lucit şi pe frunţile ţăranilor, cari vor fi scăpat şi printre copii câte vreo vorbă cu tâlc. Mai trecură cinci ani. Răsboiul Rusiei şi Austriei cu Turcia isbucnl. Iosif II se scoborî în Banat, la oaste. In Ardeal se mişcară 12 batalioane de infanterie şi 11 divizii de cavalerie. Tot Sudul românesc: Banatul, Hunedoara, Sibiiul, Făgăraşul, Braşovul, se cutremură. Turcii ameninţau mai ales Vestul, unde pasul Vulcan deschidea drumul si Estul, unde Turcul ameninţă Branul şi Braşovul. Totuş nici Sibiiul, nici Avrigul nu erau prea departe de primejdie; ba cronicarul săsesc Herrmann ne spune că Sibienii stăteau mereu gata de fugă. Am cetit anume o gazetă deatunci, cu corespondenţă dela Sibiiu, ca să ispitesc vremea şi eventualul ei efect asupra unui copil deştept2). Prin Ianuarie 1789 eră linişte la graniţa de către Sibiiu, peste care, după un atac la Râmnic, vreo 400 de Arnăuţi tre- *) Despre aceste măsuri vezi anexa Avrigul în anul 1784. s) Toate acestea după gazeta Ungarische Staats- und gelehrte Nachrichten (Buda). www.digibuc.ro 8 G. BOGDAN-DUICĂ 142 cuseră ca prieteni, aducând şi voie de luptă voluntarilor dela Turnu-Roşu, acum vreo 600. Boita, satul de cât-colea, eră şi el plin de Râmniceni refugiaţi. Lume multă, arme multe; Lazăr nu le vedea? Intre 5 şi 15 Martie oastea din Ardeal a împăratului se mişcă; duşmanii fug, aşa că negustorii ardeleni pot cumpără, între Argeş şi Râmnic, boii şi porcii necesari Ardealului. Dar în curând Turcii se arată iarăş pela trecători; noroc că tre-cătorile erau acoperite de zăpadă mare; însă în Aprilie ei se arată iarăş şi la Turnu-Roşu, şi la Lotru, prin care părţi atacă satul Mălai, tăind opt oameni din avantposturi (Feldwache) şi 90 de săteni şi ducând 140 de robi, din acelaş sat. A doua zi o sută de husari şi 2 companii de infanterişti apără Câi-nenii; dar Turcul nu mai vine! Eră prin April, la început. Până la sfârşit s’a tot aşteptat atacul Turcilor de către Jiblea şi Topolog; el se dete abia în 27 April, la gura Lotrului, ţinând şapte ceasuri. La începutul lui Maiu este iarăş linişte; pe la 18 Maiu se aude că duşmanii pleacă dela Râmnicul-Vâlcii spre Piteşti; răsuflând Ardelenii rămân, totuş, cu dorul ca Mavroghehi să se sfârşească cumva, pentru ca linişte deplină să se facă între Câineni şi Sibiiu. In tot cursul acestor întâmplări ţăranii din împrejurimile Turnului-Roşu au fost duşi la muncă: să taie copaci, să sape şanţuri, să dreagă şosele sau punţi; caii, căruţele, uneltele nu mai erau ale lor, ci ale statului, care, după răsboiu, îi despăgubi pe toţi cei ce rămaseră de pagubă. Cu Avrigenii nu s’a făcut excepţie; zarvă mare eră şi în satul lor; grijă mare eră şi acolo, unde baronul avea mult de pierdut, iar ţăranii destul de mult. Lazăr, acum băieţandru, nu pricepea? Este, aşadar, lămurit că din copilărie încă Lazăr a avut norocul (sau nenorocul) să simţă cum istoria universală-europeană îi supune soarta, îi este soartă, dar şi cum îi adaugă experienţa şi îi provoacă, îi întăreşte judecata. Ce va fi gândit el între 8 Februarie 1788 (ziua declaraţiei de răsboiu către Turcia) şi 4 August 1791 (pacea dela Şiştov), cine poate să ştie ? Dar de gândit este sigur că deşteptul băeţandru a gândit. Pe-atunci el se află tocmai în vârsta în care se trecea dela şcoala trivială-naţională la gimnaziu. www.digibuc.ro 143 GHEORGHE LAZĂR 9 Revoluţiunea franceză începuse; faimoasa decapitare uimise toată Europa; Transilvania, ca şi Ungaria, ascultau uimite; şi interesate. Măsuri se luau şi în Ardeal, pentru ca ideile franceze să nu pătrunză. Apusul chemă atenţia tuturora. Vreun ecou puternic va fi pătruns şi în gimnaziul din Cluj. Odată pătrunse chiar într’o formă atât de tumultuoasă, încât Lazăr trebuie să fi luat parte la ea, împreună cu tot Clujul, atunci pus tot în mişcare. De pe câmpul de luptă contra lui Napoleon I, după pacea dela 15 Februarie 1801, se întorsese acasă regimentul II românesc de grăniceri, Năsăudenii. In Iunie 1801, nu ştiu în ce zi, ei erau în Cluj. Susana Nemeş, văduva lui I. Haller, alarmase nobilimea clujană, care se hotărî să dea un ospăţ mare vitejilor de ale căror fapte auziseră. Ospăţul a atras lumea doritoare să-i primească pe ostaşi. Pentru ce nu l-ar fi atras şi pe Lazăr, care eră aproape ? Oricum, istoria universală, reprezentată de astădată de soldaţii naţiei sale, trecea pe lângă el—trezindu-11). De altă parte, de atunci şi până la sfârşirea gimnaziului, Lazăr a mai avut încă destule prilejuri să arunce ochii şi spre «ţară». Şi, de sigur, cu altă înţelegere mai bogată, decât cea dintre 1789—1791. De pildă: Pe când Pasvantoglu dela Vidin ameninţă şi tulbură Oltenia, pe când boierii şi negustorii olteni se refugiaseră iarăş, la 1802, în Sibiiu, şi anume în lunile Iunie, Iulie, August, Septemvrie2), Lazăr se află acolo, purtând în cap multă înţelepciune culeasă din istoricii şi oratorii latini, despre care, în Septemvrie, acolo, şi-a dat seamă la examenul de a doua clasă (superioară) a umanităţii. Despre Turcia tocmai dase examen (în Aprilie); bejenia românească nu-i serviă ca material demonstrativ-real ? Boierii care-i în-tâlniă pe străzile Sibiiului, amărîţii, desţăraţii, nu-i vor fi adus aminte de tristeţea din Tristiile lui Ovid, din care, la examen, Lazăr răspunse şi în Aprilie, şi în Septemvrie ? A nu crede aceasta ar fi a nu înţelege corelaţiunile umane cele mai fireşti. 9 Despre acel ospăţ vezi G. Bariţiu, Istoria regimentului al II românesc grăniţăresc transilvan, Braşov, 1874, p. 25; Lepturariul lui Pumnul, voi. 2, p. 153; şi Foaea pentru minte citată de A. Pumnul. 2) A. Wolf, Beitrăge zu einer statistisch-historischen Beschreibung des Fiirstentums Moldau, Hermannstadt, 1805, voi. II, p. 213 (în notă), dă chiar ziua plecării lor înapoi, în ţară: 21 Septemvrie 1802. www.digibuc.ro JO G. BOGDAN-DUICĂ 144 Pot conchide aşadar: înainte de a pleca de acasă la Cluj şi, după o scurtă întoarceri, înainte de-a plecă iarăş lă Cluj, istoria ţării sale şi a ţării vecine ajută la făurirea creerului care aveă să intervină odată în vieata lor. V «NORMA REGIA» Clasele următoare, după cea primară, erau cele gramma-ticae, trei: infima, media, suprema; şi două humanitatis: inferior, superior. Programa eră precisă, explicată ca direcţie şi mijloace, concretizată într’o tabella, şi sprijinită de bibliografia cărţilor de întrebuinţat sau aprobate. Cu aceste materii şi direcţii, cu aceste cărţi Lazăr începeă să inspire spiritul iosefinist (deocamdată abiă accentuat) al gimnaziului reformat de curând1). In cele trei grammatices se ascultau, dela 7%—8 a. m., memorizările; dela 8 la 9 se învăţă latineşte, după manualele lui Alvari; iar dela 9 până la 10 se făceâ sinteza temei explicate (Marţi şi Vineri), greceşte (Luni şi Miercuri) şi istorie (Sâmbăta). După amiezile aceloraşi zile începeau (1% p. m.) cu aceleaşi memorizări şi corectări şi continuau (dela 3 până la 4) cu geografia (Luni şi Vineri), aritmetica (Marţi şi Sâmbătă), catehismul (Miercuri), în toate grammatices-ele. In a treia clasă interveniau (Vinerea) elaborări de diverse argumenta în limba naţională ori germană (dela 9 până la 10 a. m.). Humanitătile ţineau clasă în aceleaşi zile si ore. Cea infe- * t i > rioară continuă latineasca cu exerciţiul stilului si studiul anti- > j chităţilor, iar greceasca cu interpretări; geografia aveă tot două ore, aritmetica numai una, ca şi doctrina creştină. In cea superioară stilul prozaic şi poetic se deprindeă în ore speciale, iar al limbii naţionale şi germane într'o oră; se continuă interpretarea grecească (2 ore); iar numai câte o oră săptămânală aveau: geografia, istoria, doctrina creştină şi geometria cu repetiţia aritmeticei. La gimnaziul piarist din Sibiiu, la care asemeni a învăţat Lazăr, norma regie s’a aplicat din a. 1781 până la 1848. Vezi Dr. Boros Gâbor, op. cit., p. 49. www.digibuc.ro *45 GHEORGHE LAZĂR II Gimnaziul eră, aşadar, o şcoală de limbi, de stil, de claritate a formulării ideilor si chiar de oarecare frumuseţe. > > Realismul geografic (foarte redus) şi aritmetic-geometric (cu tendinţe foarte practice) lăsă câmp larg desvoltării formale-linguistice. Programa nu eră încărcată; şi lăsă timp liber me-ditaţiunii proprii a şcolarilor, meditaţie îndrumată de modul de propunere obligatoriu1). Intr’o astfel de şcoală intră Lazăr în toamna anului 1798; şi anume în şcoala romano-catolică din Cluj, condusă de călugării piarişti; şcoală bună. VI LAZĂR ÎN GIMNASIU In 1799 Georgius Lazar, civis din Freck, de 18 ani, greco-catolic, fără stipendiu, este coleg cu alţi 48 de şcolari instruiţi de Ioannes Ernestus. Români mai sunt: Andrei Borbely, Ant. Deac, Lad. Lemenyi, Petru Comea, Ioan Pasca. Ih semestrul al doilea Lazăr este înscris ca plebeius (18 ani, catolic); şi are o notă mai bună, ceeace însemnează că nu venise pregătit excelent, dar că repede îşi ocupă locul printre eminenţii clasei; în semestrul I avusese nota II, acum I! In examenele date în Aprilie şi Septemvrie s’au cercetat: Doctrina creştină; limba latină: gramatică şi cetiri din fabulele lui Esop (opt, mai uşoare) şi Phaedrus (nouăsprezece); istoria sacră: testamentul vechiu şi nou; geografia: Europa, Ungaria cis- şi transdanubiană, cis- şi transtibiscană; aritmetica: numerii întregi, abstracţi şi concreţi reductibili; operaţii cu fracţiunile vulgare; limba germană şi grecească: literele, cetirea, declinările. In 1800 (secunda sau media grammatices) Lazăr este—tot de 18 ani, unit, are clasa (nota) I şi 52 (apoi 43) de colegi2).— Dă examene tot în Aprilie şi Septemvrie. Şi anume: doctrina 9 In lege se poruncii: Caveant itaque Magistri, solam discipulorum memoriam rebus implere, quas non intelligant... Intelligendi vis iam in minimis adsuefiat verum causas indagare, nihil sine ratione, nihil temere credere... Norma, p. 30. 2) Colegii tui români sunt de 19, 18, 17, 16, 15, 14 şi unul chiar de 12 ani! Lazăr stă pe loc cu vârsta, semn că părinţii piarişti nu cercetau actele de naştere. www.digibuc.ro 12 G. BOGDAN-DUICĂ 146 cristiană; la limba latină: gramatică până la supinul verbelor şi cetiri din C. Nepos (Miltiade, Temistocle, Aristide, De regibus, Hamilcar, Hannibal, Pomponiu, Atriu); la istorie: regii arpadici ai Ungariei şi urmaşii lor; la geografie: Transilvania, Bucovina, Iliricul unguresc, Galiţia; aritmetica: fracţiuni vulgare, regula de aur simplă şi compusă, regula societăţii, simplă şi compusă; la limba greacă şi germană: nume, verbe, fabule germane, gramatica lui Kratzer. In 1800—1801, în â treia grammatices, plebeius-vX este de 19 ani, tot greco-catolic, are 57 de colegi, iar regens-i şi profesori îi sunt: Alexandru Radics, Ludovic Farkas, Ioan Er-nest. Cu aceiaşi profesori îl găsim şi în semestrul al doilea; în al cărui Septemvrie trebuie să fi dat al doilea examen. Dar materia examenelor din acest an nu se găseşte în acte* 1). Printre profesorii clujeni ai lui Lazăr, d. I. Georgescu admite şi pe «vestitul» Martin Bolla2). Acest «vestit» profesor ştia şi istoria dinaintea diluviului biblic, despre care timp regretă că nu ştia ce limbi au vorbit oamenii, ştiind însă că trebuie să fi fost una în toată turma Domnului! Bolla a murit la Pesta, abia în 1831. Carte pe Lazăr, în grammatices, l-a învăţat însă Ernestus. Acesta este Ernszt Ernest (Ioan), din Tokaj (1759—1811), mort în Cluj, unde a profesat între 1798 şi 1805, căci dela 1806 a trecut ca director la şcoalele primare. Nu a scris nimic; nu-1 putem reconstrui ca spirit3). 9 Liceul piariştilor era plin de Români. G. Lazăr avea cu cine să grăească româneşte, despre stările Românilor. Ei veniau din: Solnoc, Dobâca, Cojocna, Turda, Chioar, Făgăraş, Zarand, Hunedoara, din tot Ardealul. De pildă, în secunda gramaticei Lazăr a avut colegi pe: Dumitru Kassai (Solnoc), I. Deac (plebeu, Cojocna), I. Paşca (plebeu, din Dengeleag), Iosif Popp (nobil, Cojocna), Iosif şi Ladislau Le-mănyi (din Dezmir), Ladislau Bugyan (Solnoc), Petru Comea (nobil, Haţeg), Samson Valea (nobil) şi Teodor Racocea, plebeu din Carapciu, în Bucovina. Acest Racocea trebuie să fie cel care, din Lemberg, a publicat revista sa dela a. i8iy, 1820. In tertia gr. se aflau colegi din anul trecut, dar şi alţii noi, ca: Ion Oros, Ioan Farkas (nobil din Uea, Făgăraş). Pe când Lazăr intră în şcoală (1799), la filozofie erau yreo patru Români; în anul următor numărul lor se îndoi. Ar fi timpul ca cineva să publice lista tuturor Românilor cari au învăţat la acest liceu binefăcător Românilor. 2) In broşura Gheorghe Lazăr-, nr. 109 din Biblioteca populară a Asociaţiunei, p. 32. 3) Versurile lui Ernszt Kcsergo Versek, scrise la moartea lui Ant. Iosika (în Ianuarie 1803), nu sunt publicate. (Szinyei, Magyar irâk, II, col. 1426). www.digibuc.ro 147 GHEORGHE LAZAR 13 Sfârşind clasele de gramatică, a trecut în clasele de huma-nitas. Dar unde şi când ? Norma regia era severă faţă de cei ce încercau salturi şcolare; promoţia cu protecţie nu eră admisă; nici elevului nu i se admitea să se sustragă examenului1). Şi totuş, în anul următor Lazăr nu este în prima humanitate (adică: în cea inferioară), ci în secunda (adică: în cea superioară). Şi este tot (sau iarăş) de 18 ani, tot unit, tot cu purtare bună, tot eminent (primae classis) ! Dacă Lazăr s’a născut în 5 Iunie 1779, atunci el eră în Septemvrie 1802 de 23 de ani şi patru luni. Eră bătrân! Mersese târziu la şcoală ? De bună seamă. Cineva, desigur din Sibiiu, trebuie să-i fi făcut binele de a-1 admite să treacă peste o clasă, peste inferior classis humanitatis, a cărei materie, pentru un şcolar excelent, nu eră grea şi eră asemănătoare celei din superiore classe humanitatis2). Examenul dela Sibiiu, din Aprilie şi Septemvrie 1802 ni s’a păstrat în obişnuitele broşurele în care chestiunile de întrebat se tipăreau, pentru ca nu numai directorul, ci şi orice ascultător priceput să poată întrebă din materia indicată în ele. Lazăr şi colegii săi (Români erau: Vasile Popp şi I. Be-nyei, doi Blăjeni, Petru Presa, ţăran, cu el: 4 din ii)3) au răspuns din toată retorica; mult din mulţi şi mari autori latini (Cicero, Curtiu, Liviu, Sallustiu, Ovidiu, Vergiliu, Tacit), greceşti (Anacreon, Esop, Lucian, Plutarh), nemţeşti (Ewald Kleist, Denis, Dusch, Lessing, Gellert, Gessner explicaţi aesthetice); mitologia; istoria caesarilor dela August până la Carol cel Mare; geografia (Europa afară de Austria şi continentele celelalte); istoria bisericii (16 veacuri); matematica, anume: geometria practică, adică: Despre unghiuri şi măsu- 1) «... promotio ex interiore in superiorem classem non nisi meritis tribuator... nec discipulorum quisquam examini se subtrahere sinatur». Norma, p. 36. 2) In I-a humanitatis se predă, la 1. latină, metrica şi se cetiă mult din Ovid şi Vergii (La Cluj d. ex. Eneida, Bucolice, Ecloge) şi se predau anticităţi; geografia eră matematică, fizică şi politică; la istorie se învăţau regii lotaringici ai Ungariei; iar la aritmetică, dela operaţiunile cu numere întregi până la regula aurea simplă şi compusă. Materiile acestea Lazăr le-a cetit (sau recetit) particular. 8) Vasile Popp este Dr. V. Popp, autorul cunoscutei prefeţe la psaltirea lui Pralea şi al disertaţiei despre tipografiile româneşti. www.digibuc.ro 14 G. BOGDAN-DUICĂ 148 rarea lor şi despre transcrierea lor, în câmp, la hartă (De Translatione angulorum in campo ad chartam), tocmai ce-i trebuia mai târziu ca inginer, la Bucureşti şi exact precum prescriâ Norma *). In Septemvrie 1802 Lazăr îşi luă ziua bună dela tovarăşii sibieni, printre care mi-1 închipuesc într’o atitudine tutelară, binevoitoare şi se îndreptă spre filozofie şi drept* 2). Profesorii dela Sibiiu sunt cunoscuţi; numele lor se găsesc la G. Boross, în opera citată; dar sunt nume uitate: Bogdanfi, Mayer, Blass, Piringer; mai ales Nemţi. Cel mai celebru profesor, marele adversar al Românilor, I. K. Eder, comentatorul Supplex libellus-ului, părăsise şcoala de mult, dar rămăsese în Sibiiu, unde Lazăr îl va fi cunoscut cel puţin din vedere, chiar dacă nu va mai fi dat pe la şcoala la care propusese. Până la moarte (1810) Eder eră o podoabă ştiinţifică a Sibiiului. Bărbat de vază eră, însă, si directorul scolii, director vechiu, Cserey (Emeric) Iosif. Greceşte Lazăr va fi învăţat de pe gramatica lui, apărută în Sibiiu la 1790. Cserey eră un bun catolic; un vechiu preamăritor al lui Pazman, pe care dela 1772 îl lăudase într’o cuvântare ţinută laViena; şi Ungur bun, deşi în crestomaţia sa este foarte şcolar şi preferă traducerile ungureşti din autori clasici. Cserey a murit în anul 1815; şi a avut prilej să-şi vază elevul muncind romăneştey în acelaş oraş. In tot cazul, liceul din Cluj i-a oferit două figuri care spuneau clar ce este ştiinţa înaltă şi ce este cea şcolară. Lazăr se familiariză si la Sibiu cu aceste > > două noţiuni, care, la Cluj, aveau să-şi completeze tot conţinutul. j Materia se găseşte în cărticica (de 78 pagini) Elementa geometriae practicae in usum gymnasiorum et scholarum grammaticarum per regnum Hungariae et provincias eidem adnexas. Budae, 1797. Vezi şi Anexa III. 2) Liceul piariştilor din Sibiiu avea, ca şi cel din Cluj, mulţi şcolari români. In anul lui Lazăr erau, în grammatices: Ioan Popovici, din Făgăraş, Petru Lucaci (corn. Iupu), Vasilie Tordăşan (Turda); apoi în media: Ioan Conţ, Ioan Popovici (Certegea), Ioan Stoica (Mândra), St. Lodormânyi (Blaj); iar în infima: Daniil Popovici (Sălişte), Emanuil şi Ioan Berdnyi (Alba-Iulia), Ern. Vlad (ţăran), G. Lupu (Jina), Matei Stoica (Presaca), Nicolae Lucaciu (Lupu), Ioan Dăloi, N. Ramonţai (Bistriţa), St. Radovici (Glâmboaca, fecior de dascăl). In umanitatea inferioară se află G. Szilaşi (Feleac) şi Mateiu Şerban (Veneţia, Făgăraş). — Dela 1780 până la 1802, când termină Lazăr, prin acest liceu trecuseră 1215 romano-catolici şi 281 greco-catolici şi ortodoxi (Români). www.digibuc.ro 149 GHEORGHE LAZĂR I? VII LAZĂR LA FILOSOFIE ŞI DREPT Şcoalele cele mai înalte ale Ardealului, sau Scholae Majores Catholicorum — cum scria anuarul timpului, Calendare novum dela 1794 Şi din alţi ani—erau Liceul regiu academic, care avea director pe Antoniu de Iosika, identic cu acela pe care, în urma Supplex libellus-ului, dieta ardelenească l-a însărcinat să elaboreze un plan de educaţie pentru poporul român. Atunci (1794), în liceu, care se numiâ şi universitate, se propunea în patru facultăţi: 1. dreptul, cu profesorii Carol Anton Fortini (drept natural), Anton Ioan Dobokai (ştiinţe comerciale) şi Ioan Baptist Winkler (dreptul criminal); iar 2. filozofia cu profesorii Ignaţiu Murânyi (fizică), Adolf Gego (matematică), Martin Bolla (istorie) şi Alexandru Mayer (logica, metafizica, filozofia); dar există şi 3. facultatea medica, în care, pe lângă patru străini, trei Nemţi şi un Francez (Etienne), propunea şi Românul literat Ioan Molnar; şi 4. facultatea artelor (artium). In 1800, pe când Lazăr, din gramatice, a zărit sau a putut zări capătul drumului care avea să-l bată, liceul avea acelaş director, Fortini eră la dreptul natural, public, civil şi al ginţilor; Dobokai la politică, camerale şi statistică; Winkler la dreptul criminal şi al patriei, iar Ign. Xav. Eder propunea contabilitatea; la filozofie se precizează Murânyi ca fizician şi profesor de mecanică, Gego ca şi la 1794,. Carol Moger la chimie şi metalurgie, Ioan Gull la istorie universală şi filologie; iar Emeric Koros eră profesorul de logică, metafizică şi morală. La 1804 — pe când Lazăr termina filozofia — toţi «filozofii» aceştia erau încă profesori; numai Murânyi făcuse loc lui I. Horvatovici; la 1804, la drept, situaţia dela 1800 rămăsese asemenea neschimbată1). Şi în 1808, la drept, profesorii mai erau: Fortini şi Winkler; dar la politico-camerale şi statistică eră Martin Winkler şi la aritmetica camerală un oarecare de Kleeberg; 9 9 La medicină se făcuseră schitrtbări mari; dar Molnar propuneâ încă (1804). La artium eră Alexandru Elteş, iar ca reliqui professores (fără indicaţie de materii) sunt numiţi: Iosif Dani, Iosif Csabi, Emestus Emszt, Andrei Gara. Român mai era doară — portarul: Ion Danciu (Dancs). www.digibuc.ro i6 G. BOGDAN-DUICĂ 150 la filozofie tot Gego, Koros, Moger, Gull, Horvatovici; mai mult cu un Samuil Kovâcs, la economie. Prin urmare este sigur, că în liceul regiu academic din Cluj Lazăr s’a aflat în-tr’o atmosferă bine susţinută de statornicia profesorilor liceului. Aceasta eră de stabilit mai întâiu. Apoi, sporind analiza, trebuia să-mi pun întrebarea: Ce fel de spirit puteau radia aceşti profesori, ce atmosferă creiau ei ? Despre acestea puţine lucruri se pot spune. Koros (Emeric; ungureşte Imre), eră din Ungaria; acolo trecuse prin multe locuri; avusese legături cu familia Ka-zinczy, deci şi cu literatura maghiară modernă; ştia multe limbi: grecească, latină, ebraică, franceză, engleză, germană; filozofie, din care, în Cluj, a propus dela 1797 până la 1812 logică, metafizică şi etică. Om foarte cult, la 1813 deveni vicerector şi muri abia la 18311). Dar scrieri nu a publicat; deci sufleteşte nu-1 putem reconstrui nici pe el. Gego a publicat la 1808 elementele sale de algebră şi geometrie. Eu nu le-am văzut2). Am văzut, însă, câteva caieţele de examene, date cu el. In Martie 1800, în semestrul I al anului I de filozofie el examina matematice purae, după acest program (aici indicat, nu complet): I.Definiţii: mărime, matematică, aritmetică; referat despre ipotezele şi axiomele întrebuinţate de matematică; legile operaţiunilor cu întregi, fracţiuni şi decimale. II. Potenţa, rădăcina; demonstraţia pătratului şi cubului etc. III. Raţiune, proporţie aritmetică şi geometrică. IV. Probleme; ecuaţia de gradul I şi II, pura sau affecta, cu 1 şi 2 necunoscute. V. Progresiune aritmetică şi geometrică, serii, logaritmi. Din anul 1781 am văzut Tenta-men-ul publicum, făcut cu un baron unguresc, în asistenţa întregii facultăţi. Acest examen este şi mai interesant. El explică până unde trebuie să căutăm originele «ingineriei» lui G. Lazăr. Din cauza aceasta, în anexă, copiez cuprinsul sumar; iar partea despre trigonometfia plană complet3). Din x) După I. Szinyei, Magyar irik. *) Ios. Ad. Gego, Elementa algebrae in usum auditorum suorum. Pestini 1808. Matth. Trattner (102 p.) şi Elementa geometriae in usum auditorum, suorum, 1808, M. Trattner (102 p. şi 31 table). După Petrik Geza, Bibliographia hungarica. 3) Vezi Anexa IV. www.digibuc.ro GHEORGHE LAZĂR 17 151 toate indiciile citate reiese că deasupra practicismului din gram-matices si humanităti se aşeza si o teoretizare serioasă, o edu-caţiune matematică productivă, Dacă Lazăr a devenit matematician şi filozof, cred că meritul de căpetenie îl au profesorii Koros şi Gego, cari i-au dat întâile îndrumări bune, serioase, rămânătoare. In acte l-am găsit pe G. Lazăr în anul I şi al II al filozofiei, în 1802—1803 şi 1803—1804. In semestrul I, 1802—1803, este de 20 de ani, greco-catolic, se poartă bine şi învaţă Logica (cu Koros), Algebra (cu Gego) şi auxiliarele istoriei (cu Gull), regenţi fiind Eltes şi Farkas. De actele semestrului II, nu am dat1). Al doilea an de filozofie se găseşte: 1803—1804. Acum e de 21 de ani, Valachus, civis ex sede Cibiniensi, cu purtări excelente, şi cu notele eminent-prim la fizică, istorie, chimie, cu profesorii Horvatovici, Gego, Gull, Moger, care da chimiei sale un colorit metalurgic, după trebuinţele ţării. In semestrul al doilea Lazăr este trecut (întâia oară) ca libertinus şi este acelaş prim-eminent la fizică, geodezie, istorie şi mineralogie, cu aceiaşi profesori. Dela 1802/3—1803/4 Lazăr a terminat, aşadar, un curs de filozofie, alăturea de care ştiinţele naturale curgeau ca amintire stăruitoare că duhul omenesc nu trebuie să se poarte numai prin fantazii religioase sau abstracţiuni filozofice. x) 'La filozofia din Cluj erau mulţi Români. Colegii lui din anul I, sem. I (1802/3) erau: Augustin Bodor (din Cluj-Mănăştur), Ciule Ioan (Chioar), Duca Ioan (j. Co-jocna), Erdălyi Samuil (Monora, Alba), Capitanu Simeon (nobil, j. Dobâca), Corcoş Alexandru (Abrud), Oncu Nicolae (nobil, Crisciori, Zarand), Popp Ioan (Cojocna), Popp Mihai (Alba), Presa Petru (Alba), Raţ Petru (Cojocna), Vaida Mihai (Solnoc); iar în acelaş an (1802/3) erau în al doilea an de filozofie: Baina Mihai (Mihalţ, Alba), Bogdan George (Tăşnad, Solnoc), Conţ Ladislau (j. Murăş), Lonai Nicolae (Lona, Turda) şi Tarţa Teodor (j. Dobâca). Caracteristic este că în anul al doilea numărul scade: In anul al doilea de filozofie (1803/4) colegii lui Lazăr au fost în sem. I: Oncu N., Popp I. şi M., Erdelyi, Corcoş, Vaida M., Raţ P. şi Pataki Toma (j. Alba). In sem. II rămaseră: Lazăr, Oncu şi Vaida! In acelaş an (1803/4), în anul întâiu erau: Balint Mihai (j. Solnoc), Batiu Ioan (Bicsad, Satmar), Benyei Ion (Blaj), Deac Ion (Cojocna), Dragomir Anton (Chioar), Flori Ioan (Cojocna), Cornea Ion (Cojocna), Lemănyi Iosif (Dezmir, Cojocna), Mihaly S. (Mihalţ, Alba), Roşea Mihai (Âlba-Iulia). Suluţ Iosif (Abrud), Tivadar Grigore (Ro.na, Maramurăş), Valea Samson (j. Târnava) . 12 A. R. — MemoriiU Secţiunii Literare. Seria III. Tom. I. www.digibuc.ro i8 G. BOGDAN-DUICĂ xsa Dreptul l-a învăţat tot la Cluj, ca libertinus; înscris ca fiind de 21 de ani, deşi era de 26 de ani. In anul I a făcut: drept natural, public-ardelenesc (patrium) şi civil. Examenul dat în August 1805, păstrat în tipăritura obişnuită, s’a dat, se pare, cu o lună mai înainte de termin. In anul al doilea de drept se învăţă: praxa judiciară (pro- . cedura), dreptul penal, ştiinţele politico-camerale şi contabilitatea. Acte despre acest an nu am găsit. Dacă Lazăr a făcut până la capăt, cum cred, şi anul al doilea de drept, atunci trebuie să conchid că, fiind încă studiosus iuris, vicariul ortodox dela Sibiiu din vreme îngrijit, a cerut o bursă pentru Lazăr; căci vicariul, ca studiosus iuris îl recomandă pentru teologie1). Stipendiul, dintr’un fond românesc, sidoxial, împăratul i l-a aprobat în 31 Iulie 1806. Dintre profesorii lui Lazăr la drept doi sunt interesanţi. Se ştie că C. A. Fortini a fost un profesor distins; într’un raport despre colegiul unitar din Cluj2) se afirmă că, după terminarea colegiului, absolvenţii lui ascultau dreptul natural, public şi internaţional sub conducerea meritosului profesor Fortini (des verdienstvollenHerrnProfessors Fortini), iar restul la Dobokay şi Winkler, dela cari (trei) profesori treceau apoi la tablă, să facă practică, sau treceau în străinătate. La liceul r. academic, condus de catolici, la drept ascultau deci şi unitarii. Despre I. B. Winkler, mort înainte de 21 Februarie 1817, am aflat că a funcţionat ca profesor de drept naţional (=al patriei) 42 de ani, cam de pe la 1750 aşadar. Succesorul său Ladislau Vajda de Soos-mezo (Poiana sărată P), deschi-zându-şi cursul său, a spus despre fostul său profesor că a umplut toate magistraturile ţării şi toate locurile cu şcolarii săi !3) învăţând la el, Lazăr deprindeâ, desigur în chip perfect, dreptul ardelenesc şi simţiâ — ce nedrept eră acel drept cu poporul român. Lecţiile lui Winkler i-au expus lui Lazăr J) Dr. Avram Sădeanu, Date nouă despre Gheorghe Lazăr. Arad. 1914, p. 6—7 a) Publicat în Siebenbiirgische Quartalschrift, an. V, 1797, p. 9. s) In Dictiones duae etc. (Claudiopoli, 1817), p. 1: «ut nullus Magistratus nul-lusque plane locus in hac Provincia reperiretur, cui non praeessent ejus discipuli*. www.digibuc.ro 153 GHEORGHE LAZĂR 19 ceeace dreptul natural al lui Fortini va fi osândit peririi. In sufletul deşteptului şi maturului Avrigean Fortini şi Winkler vor fi constituit un contrast dureros si foarte mişcător1). Mă întreb chiar, dacă nu va fi fost chiar această experienţă finală pricina că Lazăr a părăsit dreptul, ca să apuce pe calea teologiei ? La drept el învăţase că, practicându-1, mult bine nu va putea face poporului său; la teologie, ca preot, putea să devie un mângâietor, un sprijin apropiat. Cine ştie?! Dacă va fi existat o astfel de criză morală, ea s’a târît cu el în anii 1804/5 Ş1 1805/6, când—înainte de a sfârşi studiul dreptului—din cele dintâiu luni ale anului 1806 el ceru dela consistoriul din Sibiiu stipendiul acordat de împărat în Iulie 2). VIII INTRE CLUJ ŞI VIENA înainte de a trece la descrierea vieţii din Viena simt că este necesară o observare relativă la confesiunea lui Lazăr. Până la părăsirea dreptului Lazăr apare în acte ca greco-catolic sau ca unit. Numirea este o dovadă că părinţii piarişti, mult mai modeşti decât iezuiţii, făceau şi ei, totuş, propagandă catolică, pe atunci foarte firească. *) *) Chestiunile antiromâneşti şi iobăgeşti apăreau şi la examene. In Martie 1800 teza XI a fost: zideam unionis Statuum et Ordinum trium nationum exhibet formula ju-ramenti»; iar teza XXII: «Nobilis colonicalem servitutem libere pro perpetua adsummens filios nec ante, nec post servitutem natos trahit in eandem secum conditionem, ignobilis vero, quamvis ante mitam servitutem natos non trahat, trahit tamen natos post servitutem». Faptul că Winkler propuneâ după manuscripte îl confirmă Johann Bergleiter (1774—1843), cate l-a ascultat în anii 1801, 1802 şi 1803, deodată cu Lazăr şi cu baronii Iosif şi Carol Brukenthal, al căror repetitor eră. Contra lui Winkler a scris Bergleiter o cărticică (1803) aparând drepturile Saşilor. ’) După geografia lui Marienburg (Voi. I, p. 214) întreţinerea unui şcolar din se-minariul Sf. Iosif din Cluj costa dela 30 până la 60—100 floreni. Nu va fi fost mai scumpă nici în convieţui nobililor, care primiâ (însă) quartele dijmei din: Biertan, Slimnic, Moşna, Bărcut, Lehniţa (Birthelm, Stolzenburg, Meschen, Birkokten şi Lechnitz). In convieţui nobililor plebeiul din Avrig, fireşte, nu avea loc. Ar fi încăput însă la Sf. Iosif. In acest caz regent seminarial i-ar fi fost Alexandru Rădici, iar dela 1804 Eltes; subregenţi i-ar fi fost părinţii Ioan Rosenbacher şi Augustin Lelkes. Cum Lazăr nu apare niciodată ca bursier, a plătit. Dacă nu a fost nici la Sf. Iosif şi a locuit în oraş, mai mult nu cheltuiâ nici în oraş. 12* www.digibuc.ro 30 G. BOGDAN-DUICĂ 154 Lazăr, privind împrejur, va fi văzut că confesiunea sa ortodoxă este lipsită de consideraţie şi — pe atunci — chiar şi de valoare culturală; şi că drumul spre o situaţie socială mai înaltă duce mai uşor prin porţile altei biserici; şi aşa văzând, în vreo oară de taină cu călugării săi amicali, a consimţit (el ori poate el şi părinţii săi) să-şi zică unit. Dar în Cluj nici uniţii nu stăteau bine. Piatra de temeile a bisericii unite din «uliţa meşterilor mici» s’a pus abia la anul 1798 în 16 August, două săptămâni înainte ca un foc mare să mistuie a cincea parte a Clujului. Când Lazăr a intrat în Cluj, în Noemvrie, când începeau cursurile, biserică unită în Cluj nu există. El a văzut-o crescând, clădindu-se. Iar un protopop unit se află, la 1800, numai în Cluj-Mânăştur; îl chemă Avram Meheş; în Cluj apăru, abiă la 1804, protopopul Dumitru Yaida. Aşadar nici în Cluj, nici confesiunea adoptată provizoriu nu aveă vreo deosebită faţă sau vază în timpul lui Lazăr, deşi în judeţul Cojocnei mai erau câţiva protopopi uniţi, vreo cinci (1800): Daniil Ungur, Mihail Popp, Iosif Katonai, Ioan Caliani şi Ioan Simonefi. Nici ca greco-catolic, în Cluj, nu eră cine să-l păstorească pe Lazăr cu atenţie î De biserică ortodoxă, în Cluj, pe atunci, nici nu se va fi vorbit; nu eră, pe când protestanţii (trei nuanţe) aveau patru, iar catolicii singuri patru. Pe-atunci nici trecerile confesionale nu erau rare; erau chiar dese; de ele se plângeau şi (literariceşte) se mai plâng încă şi Saşii! Astfel, primind a fi notat ca unit, Lazăr a plătit timpului său o contribuţie, care nu-1 scade cu nimic în ochii oamenilor moderni, deprinşi să vază obiectiv şi să caute veşnicul din om, nu trecătoarele sentimente ale unui adolescent, care, poate, încă nu se descoperise pe sine: La 1806, chiar dela Sibiiu, se vorbiă încă numai despre talent, moralitate şi studii ca părţi din figura lui Lazăr, nu şi despre intimităţi sufleteşti. Printr’o fericită conexitate a lucrurilor, ttra'Z-ismul lui Lazăr eră condamnat să rămâie o vorbă fără înţeles. In acest fel 9 anume: Lazăr s’a născut cu doi ani mainte ca dieta ardelenească să se adune, ca să jure credinţă noului său mare-prin-cipe, împăratului Iosif al Il-lea (21 August 1781). In acelaş www.digibuc.ro 155 GHEORGHE LAZĂR 21 an, la 8 Noemvrie, se iscăli decretul de toleranţă, care a fost începutul refacerii bisericii ortodoxe. Dar după moartea lui Iosif reactiunea se’ntoarse; si umilirile reveniră. Reveniră din două părţi: dela Viena, al cărei catolicism ţinea să unifice sufleteşte imperiul şi dela Timişoara, unde se ţinu (1790) faimosul congres sârbesc, de pe ale cărui urme de influenţă politică, în curând, Lazăr însuş avea să sufere personal insulte şi persecuţie. Aşezat astfel între două focuri, ortodoxismul se pâr-păliâ; puterea lui de cucerire rămânea tot cea veche, mediocră, neputincioasă. Ea, aşa se pare,nu-l cuceri nici pe Lazăr, care continuă a studia la catolici, la universitatea din Viena; luând, însă, o direcţie liberală, care-1 ridică deasupra deosebirilor de confesiune, fără să-l depărteze de Dumnezeu şi de forma veche naţională, în care i se închinaseră părinţii lui, el în copilărie, el la maturitatea descătuşată de abaterea spre unire a adolescentului. IX LAZĂR ÎN VIENA: TEOLOGUL Timpul petrecut de Lazăr în Viena este o epocă gravă, de care trebuie să aduc aminte. Dela 1788 până la 1801 Austria purtase unsprezece campanii: 3 contra Turcilor, 8 contra Francezilor. In Ardeal, ecoul se simţise mereu: La 1792 se ceruseră 500.000 florini, 400 de cai şi 1502 catanex);în 1795 se ceruseră urgent, în 6 săptămâni, 2320 de catane 2). Şi se mai cerură şi după aceea. In 1799 — pe când Lazăr intră în Cluj şi Napoleon pă-răsiâ Egiptul—întâii Ruşi trecură prin Schonbrunn să înfrunte pe Francezi, pregătiţi să învingă la Marengo. Minunat aspect cum faptele mici gem sub greutatea celor mari; cum duhul individual tremură şi nădăjdueşte împreună cu lumea, care aşteaptă lovitura ori miracolul mântuirii. Aşa eră pe atunci. Lazăr nu se va fi simtit neliniştit? Ca si cum soarele s’ar fi > > > x) G. M. G. Herrmann, Das Alte und Neue Kronstadt, Hermannstadt, 1887, v. II. P. 35°' *) Tot acolo, p. 405. www.digibuc.ro 22 G. BOGDAN-DUICĂ 156 hotărît să răsară din Apus, în 10 Maiu 1804 Napoleon Bona-parte se face împărat; şi după alţi doi ani împăratul Francisc II depune coroana germană, la 6 August 1806 — câteva zile după ce iscălise stipendiul lui Lazăr (In alăturare, ce meschină micime!), câteva zile înainte de înfrângerea dela lena (In alăturare, ce trăsnet şi răstrăsnet în toată Europa!). Cum bietul călător trece prin vale, abia îndrăznind să arunce câte-o privire stâncilor care se înalţă de amândouă părţile prăpastiei înguste, aşa se va fi simţit şi Lazăr strecurându-se printre astfel de mari evenimente. Şi totuş, cum pe-atunci răsboaiele nu luau desăvârşit toată răsuflarea, lumea harnică mai găsiâ timp să mai îngrijească si de vieata de toate zilele. Viena aveâ oameni foarte harnici, cari îngrijiau de acea vieaţă. De pildă: Dela 1801 până la 1804 o comisie de luptă contra scumpetei îşi făcea datoria mai serios decât cele din ziua de astăzi; în 1805 Viena îşi aduse, pe canale de fier, apă bună dela Hiitteldorf, de sigur, nu pentru ca Avrigeanul să nu simţă deosebirea între apa sa de munte dela Avrig şi apa rea, anterioară celei dela Hiittel-dorf. Şi aşa mai departe! Ba, Viena aveâ chiar vreme de serbări foarte onorabile. Lazăr era de vreun an acolo, când si lui Iosif al II-lea îi veni rândul să fie aşezat ca bronz pe un cal de bronz şi desvelit în 24 Noemvrie 1807; şi ca G. Haines, cunoscutul lui Lazăr, să tipărească, în Viena, versurile prea-măritoare ale împăratului şi ale—iosefinismului1). La Viena efâ, aşadar, loc şi timp de toate: de reflexiuni universale asupra noilor alcătuiri ale lumii; de zilnică împărtăşire la o cultură reală, pozitivă; de artă, de ştiinţă; de toate. Iar Lazăr era om de-a înţelege tot. Se zisese, în 1806, că Lazăr are râvnă mare de a deveni dascăl preoţimii. Se ştiâ că Francisc al II-lea se ocupă serios cu proiecte bune de cultură populară-română. Revistele şi gazetele austro-ungare şi germane se ocupau şi ele cu aceste intenţii ale împăratului2). Lazăr le cunoşteâ, li se potriviâ lor: *) Bibliografia românească, v. II, p. 499. Cu puţintică fantazie, n’aş aveâ drept să cred că Haines, cântând pe Iosif, a îndemnat pe cunoscutul său ca, în anul următor,— să cânte pe Francisc II î *) Să se cetească, ca probă, Anexa V despre şcoalele ibrice şi româneşti, tradusă din revista Vaterlăndische Blătter. www.digibuc.ro 157 GHEORGHE LAZĂR 33 Vom vedea încă odată cum. Lazăr eră lămurit că datoria sa este să se pregătească perfect. Şi deaceea el se ocupă de ştiinţele de carieră (Berufswissenschaften) şi de cunoştinţe auxiliare (Nebenkenntnisse), cu care şi mai înainte se ocupase, timp de 19 ani1). Privitor la vieaţa din Viena a lui Lazăr nu voiu repeţi nici o legendă, nu voiu închipui nimic neprobabil. Stipendiul lui eră destul de mare, ca să nu ducă lipsă. Răsboiul nu-i turbură prea mult studiile. Legenda că a fost ataşat la serviciul topografic al oştirii austriace eu nu o cred. Va fi fost chemat, însă, la apărarea Vienei, în Viena, poate şi ca tânăr priceput la topografie. Pe atunci oştirea austriacă tineă seamă de clasa socială a i > celor chemaţi la luptă. In anul 1808, an ameninţător, s’au chemat, în 12 Ma'u şi 9 Iunie, landwehr-ul, apoi rezervele. Rezervele le alcătuiau toţi cei înscrişi pentru serviciu activ; landwehr-ul îl formă floarea nobleţii şi a poporului, eră, deci, o trupă mai aleasă. Rezervele trebuiau să fie gata la 17 Iulie, după vreo 40 de zile de pregătire; nobleţea veniă mai târziu, pe la jumătatea lunii August. In anul următor plecară la bătaie, în Martie. Dar în 9 Maiu (1809) Francezii se iviră în faţa Vienei: Lazăr eră în Viena. Cetind în Biblia sacra vulgatae editionis Sixti V (Antverpiae, 1645), el se grăbi să scrie pe ea: Die g-a May i8og Galii Viennam ocuparunt: In 9 Maiu 1809 Francezii ocupară Viena. Dar încă nu o ocupaseră. Clopotele bisericelor tăcuseră; linişte speriată domniă în cetate; însă la ziduri se lucră; Prater-vX fu tăiat, şenţuit; Viena se apără. Garnizoana eră compusă din 16.000 de cătane de linie şi land-wehr şi din trupa de 1.000 de studenţi şi artişti. Din această trupă studentul Lazăr nu puteă să lipsească; el închise biblia sacră şi alergă la întărituri2). Inzadar, însă. In 11 Maiu începu, după amiază, canonada de şapte ceasuri, care aprinse câteva case şi sili pe Vienezi să ceară pace. 9 Sădejinu, op. cit., p. 19. *) Ştirea despre studenţime o ieau din I. Fr. v. Hormayr, Wien, seine Geschichte und seine Denkiuiirdigkeiten. voi. V, 2 şi 3 Heft (1823), p. 28. www.digibuc.ro 34 G. BOGDAN-DUICĂ 15*5 Oştirile pornite, adunate din alte regiuni, se prezentară la Aspern, la Wagram; armistiţiul se încheie la 18 Iulie, iar în 14 Octomvrie se încheie pacea dela Viena1). In tot timpul acesta Lazăr nu s’a mişcat din Viena, de unde abia toamna a plecat spre Ardealul său, să-i ducă şi el faima împăratului care răsturnase împărăţia şi locuise — cu el, în capitala împărăţiei! Din împrejurările aşa expuse precum au fost, reese că abătut dela studii, din cauza răsboiului, Lazăr nu a fost. Studia teologie. Mersul exact al studiilor, însă, nu este cunoscut. Cineva, din Viena, trecând prin Viena, va trebui să se însărcineze cu găsirea inscripţiilor sale la universitate. Totuş, studiul se poate preciza. Din notele dela cursurile ascultate la Viena, Academia posedă numai un manuscript. Manuscriptele au fost, de sigur, mai multe: Intorcându-se înapoi în Transilvania, în Iulie 1823, Lazăr aducea cu sine o ladă de manuscripte, care s’au pierdut, ca şi cele mai multe din cele 300 de cărţi trecute sau retrecute prin vamă. Dacă ele nu s’ar fi pierdut, reconstruirea desvoltării ştiinţifice a lui Lazăr nu ar mai lăsă nici un gol. Totuş, manuscriptul păstrat: Theologiae dogmaticae institutiones ne lasă putinţa de a conchide — cel puţin în privinţa teologiei dogmatice — că Lazăr se află încă în bătaia acelui curent teologic ori religios, care socotiâ că tot ce omul simte în sine, tot ce cugetă este şi cu putinţă, cum se afirmă acolo, în capitolul despre posibilitatea revelaţiunii: Quid quid cogitari et intueripossumus est realiterpossibile. Deci: există şi revelaţiune, există si minuni, există si vaticinii; deci: si Dumnezeu există exact în formele şi cu atributele pe care sfinţii părinţi le-au putut cogitari sau intueri; deci: misteriile rămân misterii. Dar — dacă statul poruncise ! — se admitea şi oarecare tollerantiay dominantă rămânând, fireşte, teoria catolică. Oricum această teorie se sprijineşte cu multă erudiţie: Se citează Kliipfel, Steidlin, Putevillius (La verite de la Religion prouvee par Vhistoire), Beda (Zur Vertheidigung der natiirlichen christlichen l) Vaterlăndische Blătter din Viena, 1810, voi. II, p. 325 a publicat documentele armistiţiului, care interesă pe toţi cetăţenii. www.digibuc.ro 159 GHEORGHE LAZĂR 25 und katholischen Religion) şi alţi autori, liniştiţi sau polemici. Şi toate acestea într’un singur semestru, cum se spune la sfârşitul celor două volume de latinească scrisă la repezeală şi însemnate la sfârşit: Finis pro primo semestri Viennae, die 18-a Marţii 8og, in usum Georgii Lazar 3-tii Anni theologi. Pe când se învredniciâ de-aşâ curs, teologul Lazăr se afla, aşadar în anul al treilea al studiului său. Pentru a nu uită şi cadrul vremii, însemn că în acel mare an, Austria vieneză îşi sfinţise, în 9 Martie, steagurile insurecţiei antinapoleone şi că în 10 Martie oştirea plecase, în Ausmarsch, cum se zicea pe atunci, lăsându-l pe Lazăr la notele sale de dogmatică, cel puţin câteva zile încă. După broşura d-lui I. Georgescu, care pare a fi luat in-formaţiuni dela Viena, profesor de dogmatică, la facultatea teologică, a fost «vestitul» călugăr benedictin Augustin Braig. Ceilalţi profesori, dintre 1806—1809, erau: Darnaut (Vincenţiu), de istorie bisericească; Iahn (Ioan) şi Ackermann (P.), de vechiul testament; Steindl (Mateiu) şi Altmann (Arriger P.), de noul testament; Reyberger (Antoniu), de teologie morală; Reichenberger (Andrei), de pastorală şi catechetică. întrebuinţând pe Wurzbach (Dicţionarul biografic al imperiului austriac) şi opera Allgemeine Deutsche Biographie, pot să dau despre aceşti profesori următoarele lămuriri: 1. Ackermann Leopold (1771—1831) (călugăreşte: Petrus Fourerius) eră Vienez; călugăr augustin; fost profesor la Klo-sterneuburg; iar la universitate abia dela 1807 (propunând Schriften des alten Bundes). 2. Darnaut Vincenz (1770—1821) era din Wiener-Neustadt; piarist; capelan al curţii (1799); iar dela 1803 profesor de istorie, pensionat la 1812. Până la 1806, până la Lazăr, el nu are nici o scriere ştiinţifică. Eră însă, ca şi Lazăr, topograf. 3. Iahn Ioan (1750—1816) se născuse în Moravia, studiase la premonstratensi (Bruck), unde ajunse profesor de limbi orientale, pe care, dela 1789, le propuse la universitatea din Viena, unde mai propunea arheologie biblică şi dogmatică. Dar în 1806 el fu promovat canonic, în Viena — biograful zice: promoveatur, ut amoveatur —, astfel că dela el Lazăr www.digibuc.ro 36 G. BOGDAN-DUICĂ 160 nu a mai avut prilej să înveţe carte, deşi ar fi fost de dorit, deoarece Iahn eră — un cercetător. El avusese curajul să susţie că demoniacii din noul testament au fost numai nişte simpli bolnavi, nu îndrăciţi, cum susţineau încă reprezentanţii catolicismului fără minte al cardinalului Migazzi, de exemplu. Din scrierile lui Iahn se găsesc în biblioteca lui Lazăr Ele-mentarbuch der hebraischen Sprache (Partea I, gramatica, ed. 1:799, deci ediţia a Il-a), pe care Lazăr a primit-o în dar, la 1807, dela «slăvitul domn de Spendu», cum notează el însuş pe carte; şi Einleitung in die gottlichen Biicher des alten Bundes (1802), adică tocmai cartea a cărei prefaţă a fost, pentru Iahn, pricină de persecuţie, pusă la cale de feţele bisericeşti catolice indignate că Iahn îşi exhibă, în prefaţă, independenţa judecăţii sale. Lazăr a ţinut să aibă aproape această carte de senzaţie a timpului său1). 4. Reichenberger Ajidreas (1770—1855) erăVienez; studiase la piarişti; la universitate propunea, dela 1796, teologia pastorală; el derivă din epoca iosefinistă şi rămase şi mai târziu un popularizator de religie şi morală. înainte de a ajunge Lazăr la Viena publicase (1805) o Pastoralanzveisung nach den Bedurfnissen unsers Zeitalters —, după ce publicase (1801) o cărticică despre influenţa bună a preoţimii. Lazăr îşi cumpără pastorala, care se află în biblioteca sa. 5. Reyberger Anton Karl (1757—1818) din Gollersdorf eră un teolog de ai toleranţii ioscfiniste; învăţase la iezuiţi şi la benedictini; ajunsese profesor în 1786, propuneă deci de vreo 20 de ani, când Lazăr l-a cunoscut ca om de modestă origine — eră fiu de morar — şi de prietenoasă purtare. Sistemul său de morală creştină îl desvoltă în Introducerea dela 1794. In biblioteca lui Lazăr, Reyberger figurează cu opera latinească Institutiones ethicae christianae seu theologiae moralis, usis aca-demicis adcommodatas ab . . . Viennae 18082). 9 Revistele vremii vorbiau, fireşte elogios, despre profesorii Iahn, Reyberger, Reichenberger. De ex. Vaterlăndische Elătter din Viena, voi. I, p. 230 şi III, p. 413. *) Despre Carintianul Spendott Ioseph (1757—1813), care eră un progresist, un fost elev al lui Felbiger (al cărui elev în pedagogie fusese şi G.Şincai), întrecându-1 pe Felbiger, observ că el a fost dela 1788 până la 1816 director suprem al şcoalelor germane; că la 1806 a publicat Politische Verfassung der deutschen Schulen, operă de sigur cunoscută lui Lazăr, care pare a-1 fi venerat mult. Ca şi Lazăr, Spendou eră filozof jurist şi teolog. www.digibuc.ro GHEORGHE LAZĂR 27 r6r Faptul că lui Lazăr i-a fost indiferent, dacă piariştii Clujului îl înscriu în condicele lor ca unit şi că, după aceea, a studiat teologie catolică la Viena a fost suficient ca un tânăr teolog greco-catolic să încerce o explicare a puterilor lui din catoli-cism(!) şi ca şi Telegraful român să prindă prilejul de a propagă ura confesională, pe care Iisus cel plin de iubire şi de iertare nu a recomandat-o. Pentru a pune la punct o chestiune istorică, care nu are a face cu actualele tendinţe bisericeşti, care mai turbură Transilvania, mă opresc încă la studiul teologic al lui Lazăr şi, descriind (scurt) mersul teologiei catolice germane, reflectat în cărţile cu care Lazăr s’a întors dela Viena ori le-a putut cumpără — şi în Sibiiu (se găsiau la librarul Hochmeister!), voiu arătă că nici catolicismul-pur, dar nici ortodoxismul-pur nu-şi pot însuşi figura lui Lazăr. Se ştie că până la 1700 iezuiţii stăpâniseră în teologia catolică1); şi că între 1700 şi 1750 se face trecerea dela epoca scolastică la epoca toleranţii. Din epoca aceea se distinge un benedictin din şcoala dela Salzburg, un educator de merit, Otto Aicher (1628—1705), din care, la Lazăr, găsim însă numai un Hortus variarum inscriptionum (1676), deşi Aicher scrisese şi ceva însemnat: o etică (1696). De mai târziu descoperim în bibliotecă pe iezuitul Fr. X. Mannhart cu istoria antichităţilor creştineşti (Ed. germană 1779). Altceva, remarcabil, nu se află din aceă epocă2). Filozofia lui Christian Wolff — o simpatie matematică şi filozofică a lui Lazăr — a turburat mult umbritele suflete cato-liceşti; el a fost, fireşte, combătut energic; totuş Wolff făcu mari cuceriri şi în aria catolicismului — aria ar zice, poate, Lazăr —, căruia îi impuse aşă zisa teologie a reflexiunii. Unul dintre teologii cari au admis felul lui Wolff de a înfăţişă ontologia a fost, de exemplu, Sigmund von Storchenau (1731-—1798), profesor de filozofie în Viena, a cărui Die Philosophie der Reli-gion (1773—1781) Lazăr o avu în biblioteca sa, în ediţia nouă * *) x) Vezi pentru ce urmează Dr. Karl Wemer, Geschichte der Katholischen Theologie. Miinchen 1866, p. 223 şi urm. *) Concilium tridentinum, etc., teze susţinute la iezuiţii din Iaurin der Dr. I. Emyejr, la 1749, şi Festa nec non officia propria sanctorum patronum ordinis S. Pauli primi eremitae (Tymavia, 1753) sunt curiozităţi căutate de un om dornic şi de amănunte, culese probabil la Cluj. www.digibuc.ro 28 G. BOGDAN-DUICĂ 162 de la 1807 (cumpărată de sigur în Viena). Preferinţa dată de Lazăr teologiei wolffianizate este foarte caracteristică *). Dar de pe la 1752 începe serios reforma austriacă, favorizată de ideile lui I. N. v. Hontheim-Febronius (1763). Teologi întorşi cu faţa spre stat şi lume, mai mult decât spre Papa şi purgatoriu—sunt aduşi la Viena, ca să sprijinească reforma. Dogmatica se mai retrage acum; locul întâiu îl iau morala şi pastorala. Ecourile teologice ale lui Kant şi Fichte răsună din scrierile de pastorală şi morală (Mutschelle şi Saishutter). Profesorul vienez Reichenberger, profesorul lui Lazăr, scrie acea pastorală după trebuinţele timpului, care a constatarăm prezentă în biblioteca lui Lazăr. Viena oficială nu eră chiar atât de catolică precum îşi în-chipuesc unii scriitori — greco-catolici, de pildă. Descapuţi-narea Austriei — vorba este a lui Voltaire şi se derivă din Capuţinii păzitori ai sarcofagelor habsburgice —, descapuţi-narea începuse sfios chiar îndată după anul 1700; se des-voltase bine sub Maria Theresia; şi mai bine sub Iosif II; iar fapta acestuia, grandioasa faptă, total nu o putea şterge de pe faţa pământului nici urmaşul lui care eră un bun catolic. Intre catolicism şi dinastie eră acum vorba şi despre întâietate: Precumpănirea catolicismului în stat trebuia redusă, înfrântă. Măriei Theresiei problema aceasta îi sta la inimă ca si urmaşului ei. Deaceea în stat funcţiunile înalte le ocu- y y > pară treptat bărbaţi de cugete libere; iar şcoala, până acum instrumentul de oprire pe loc a cugetării, trebuia luată din mânile şi dispunerea soldaţilor lui Iisus; statul le şi luă: Clasică si nemuritoare rămase deci declaratiunea înoitoare a y y Măriei Theresiei că şcoala este un politicum, declaraţiune care *) *) Scrierea lui Chr. Wolff Vemunftige Gedanken von Gott, dar Welt und der Seele des Menschen, auch allenDirgen iiberhaupt. Den Liebhabem der Wahrheit mitgetheilet. Lazăr o avea în ediţia dela 1751. Eră o scriere raţionalistă, deterministă, care tăgăduiâ libertatea voinţei omeneşti, tăgăduia intervenţia graţiei divine, şi posibiltatea minunilor. Scandalul interzicerei operelor lui (1727) şi protecţia care i-o acordă Friedrich II îi asigură lui Wolff o stimă prelungită până în timpul lui Lazăr, care va fi cetit cu plăcere şi polemica lui: Erinnerung etc. (1751). Aceeaşi carte Lazăr o cumpără şi în ediţia dela 1738, şi în cea dela 1760 (fără Erinnerung)! Semn că iubeă această carte. Din Wolff se mai găseşte în biblioteca lui Lazăr o fizică populară: Allerhand niitz-tiche Versuche. etc. (1721). www.digibuc.ro 163 GHEORGHE LAZÂR 29 izbiâ energic în principiile vechi ale şcoalelor bisericeşti, pur-confesionale. Şi statul începu a legifera despre şcoală, despre metode, despre meniri. Ardealul guvernul central nu-1 lăsă din ochi. Noua concepţie căpătase un luptător energic: eră von Sonnenfels. Cartea lui despre ştiinţele politice şi camerale avu un efect enorm: Maria Theresia însăş se osteniâ să-i găsească aderenţi şi propovăduitori. La 1769 (22 Iulie) ea da guvernului boem ordin să răspândească principiile ei în clerul Boemiei1). La 1767, deci şi mai de vreme, ea oferise patru premii de câte 200 fl. rhenani, pentru ca patru Ardeleni să plece la Viena, la acelaş studiu cameral şi politic2). La 1776, iarăş, Viena ho-tărîse să trimeaţă în Ardeal oameni luminaţi (geschickt), ca să îndrumeze şi aici şcoalele înapoiate3). Paralel cu mişcarea şcolară-politică mergea o protecţie asiduă a literaturii bisericeşti-liberale, chiar protestante. Intre 1781 şi 1784 se cetiau, se impuneau în seminarii autori ca: Quesnel, Pascal, Arnold, Nicole4 *); apoi Gellert, Less, Linde, Doderlein, Spalding (Menirea omului), Van Espen (Dreptul ecclesiastic), Pitroff, Loostholns, Campe — altă simpatie a lui Lazăr — Iacobi (Betrachtungen iiber die weisen Absichten Got-tes)s)\ istoria bisericească de Schrock şi a jansenistului Ra-cine6). Eră o luptă mare, despre care însăş şcoala se obligă să dea noţiuni, de care însăş ea apropia pe tineri7). La Viena, Lazăr se află, aşadar, între două curente: Dela universitate îl adia catolicismul erudit; din vieaţă i se îmbiâ raţionalizarea cugetării, credinţii. Aceasta se oferiâ acum, precum constată istoricii teologiei catolice, mai ales prin pastorală şi predică. Eu cred că Lazăr a simţit exact pulsul epocii; şi 1) Sebastian Brunner, Die theologische Dienerschaft am Hofe losephs II. Wien, 1868, p. 368—369. !) Iulius Gross, în studiul Ioh. Th. v. Hermann, în Archiv des Vereins fur sieb. Landeskunde, voi. 23, p. 95. s) Tot în Archiv, voi. 31, p. 137. *) S. Brunner, loc. cit., p. 353, 364. 6) Loc. cit., p. 363. *) Loc. cit., p. 370, 389. 7) Astfel, în Institutiones ad eloquentiam (Budae, 1787) s’a retipărit, la sfârşit, cuvântarea Iui Sonnenfels Rede auf Marien Theresien din 13 Mai 1762. www.digibuc.ro 30 G. BOGDAN-DyiCĂ 164 că deaceea biblioteca sa eră plină de scrieri de acest fel, apropiate de morală şi stând la oarecare distanţă de dogmatica ultramontană. Cărţile sale de predici şi meditaţii religioase au ca autori pe Iosif de Wendel (1780 şi 1791), cu volumele-i mai liberale, decât predicele lui Ios. Schneller, ori Iacob Mazziolli dela biserica Sf. Ştefan, ori O. Koffler (despre Iuda), faţă de cari Lazăr se va fi înarmat şi cu liberalismul lui Chr. Aug. Cru-sius, vorbind despre pietate şi despre predica de pe munte, un scriitor halbfertig, nu dintr’o bucată, mistic, greoiu, dar totuş încercând să împace revelaţiunea cu raţiunea Morala sistematică însăş este reprezentată, în bibliotecă, prin Fr. S. Karpe (1804, Viena), profesor universitar, care în ale sale Institutiones philosophiae moralis desvoltâ o etică filozofică şi doctrina dreptului raţional sau natural, cu bune bibliografii, din care nu lipseşte—Kant. Karpe sosiâ din şcoala Leibnitz-Wolff; la universitatea din Olmiitz îl adusese von Martini; Wittola, anticlericalul, îi eră prieteneşte apropiat; iar la Viena el a fost profesor până în Septemvrie 1806, patru ani încă după ce (1802) prezentase o filozofie fără atribut, dar ca povăţuitor spre < blioteca lui Lazăr este o dovadă că fenomenul Iosif II îl preocupă aşa de mult, încât îi căută explicarea chiar şi în literatura franceză contemporană. Aşadar, politiceşte, în Viena şi după Viena, Lazăr priveşte în sus la stelele care erau Frideric II si Iosif II. i Lazăr eră un bărbat care ştiă — în timpul petrecut la Viena se lămurise deplin — că va aveă un loc în povăţuirea spre înainte a poporului său. Dacă în monarhi căută ideale, pentru sine, ca viitor povăţuitor în scris, ca viitor vorbitor către lumea sa, care-1 aşteptă acasă, căută orientări critice. Ce fusese de Lanjuinais pentru lămurirea figurii lui Iosif II, va fi fost pentru sine oglinda căutată în scrierea unui popular autor din vremea lui: Hochst wichtige Erinnerungen zur rechten Zeit etc. de Leopold Alois Hoffmann (Viena, 1796). Hoffmann eră filozof; fusese profesor la universitate; se află în legătură cu I. G. Zimmermann —filozoful despre Singurătate —, căruia * 9 9 Lazăr va fi ştiut, ce ştii toată lumea, că, dela 8 Iunie 1798, Al. Blumaner eră un autor interzis în Ardeal! G. M. G. v. Herrmann, Das a. u. ti. Kronstadt, v. II, p. 410. 9 Voi. I, p. 53. www.digibuc.ro 167 GHEORGHE LAZĂR 33 îi dedica opera1). Opera se ocupa cu chestiunile: Pot scriitorii să facă revoluţiuni ? Prin ce mijloace ne opunem mai sigur revoluţiunilor ? Ce însemnează revoluţia, mai ales în forma ei germană ? Cum se pregătesc, se fac şi se împiedecă revoluţiile morale? Revoluţia în stiinte si în eruditiune. Deşi t f i f 3 > > Hoffmann, care nu eră o fire statornică, este un adversar al genialităţilor revoluţionare — cartea însăş fusese provocată de o cuvântare universitară a lui Sonnenfels (din 1794)—totuş ea descria latitudini, asupra cărora, cetind, libertinul dela Avrig va fi avut obrazul trist. Pe Hoffmann el l-a dus cu sine în Bucureşti; îl avea la sine în 1821; se va fi gândit oare la el, acum când realitatea — care punea întrebarea: da sau nu ?—aducea aminte de lectura dela Viena? Trebuie să adaug că între cărţile lui Lazăr se găseşte şi o economie politică (Avere, producţie, circulaţie etc.) tradusă după Fourbonnais de W. E. Neugebauer (Viena, 1767). Direcţiunea iosefinistă produsese şi o literatură juridică-teoretică, o mişcare al cărei modest ecou a fost si Samuil Clain, cu a sa traducere Dreptul firei. Ar fi fost de mirare, ca spiritul atât de comprehensiv al lui Lazăr, să piardă din vedere acest mare sprijin al mişcării liberale-politice. El îi intră în casă şi în bibliotecă, în forma scrierilor lui von Martini, dela 1783: Des Freyherrn von Martini Lehrbegriff des Natur- Staats- und Volksrechtes (Wien, 1783) şi Caroli A. de Martini Positiones de jure civitatis (Budae, 1795). Tirolezul Martini eră membru al lojei masonice din Viena2); şi un mare protector al activităţii lui Sonnenfels. Fiind profesor de drept roman şi natural, minte liberă, el critică aspru realităţile încă medievale ale Austriei; eră aderentul statului descentralizat, deci mare duşman al iezuiţilor, la a căror izgonire a contribuit. El a fost dela anul 1761 până la 1773 educatorul lui Iosif II; şi, afară de el şi al altor patru arhiduci. Cu masonul S. Bruckenthal, căruia îi scria câteodată, eră prieten. Aşezat în astfel de condiţii Martini a contribuit mult 9 * * * 13 9 Despre importanţa lui Hoffmann în literatura germană să se citească Deutsch- Osterreichische Literaturgeschichte de Dr. I. W. Nagl, I. Zeidler şi Dr. Ed. Castle. Voi. II, Wien, 1914, p. 304—306. *) Nagl; Zeidler şi Castle, op. cit., voi. II, p. 260. C, A, de Martini a fost tipărit şi la Cluj: Positiones de lege naturali. Claudiopoli. 1776a 13 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. f§ www.digibuc.ro 34 G. BOGDAN-DUICĂ 168 ca Austria şi Ungaria să se descatolicizeze; să se deschidă raţionalismului, care a fost şi rămâne singura cale a progresului intelectual, să se reformeze. De efectele acţiunii lui răsună sl Ardealul: dar câţi dintre Români ştiau că, în fond, din umbră, lucră el, ori şi el ? Lazăr l-a cetit, ştiind de sigur foarte lămurit pe cine ceteşte. Intre politică şi literatură, pe vremea lui Iosif II, şi mai târziu, se stabilise o legătură pe care istoria literară a lui Nagl şi Zeidler o pune în evidenţă în mod foarte anănunţit: Literaţii intrau bucuros în serviciul statului, venindu-i în ajutor în lupta pentru modernizare; dar şi în lojile masonice, care pot revendică pentru sine meritul de-a fi fost instrumentul întinderii curentului progresist. Literaţii se simţiau chemaţi să stea în frunte. Lazăr a simţit fenomenul, dar, totuş, se pare că el scriitorilor beletrişti nu le-a dat prea mult din timpul său, din mijloacele sale. Aşă se înţelege pentru ce în biblioteca sa se află numai un Batteux (1754) în traducerea şi cu adausele lui K. W. Ramler (Viena, 1771)—volumele păstrate tratează (întâiul) teoria generală estetică şi (al patrulea) teoria genurilor prozaice, discursul, istoria, epistola; cele pierdute tratau epopea, drama, poezia lirică; din literatura germană găsim o apărare a lui Nathan der Weise (Apologie etc.), scrisă contra lui B. Tralles, un imbecil aderent al lui Gott-sched, pe care F. W. von Schiitz, autorul apologiei, îl combate mai stângaciu decât ar fi voit biografii mari ai lui Les-sing1). De dincolo de canal, din Anglia, găsim la Lazăr pe R. Steele în traducerea Der Schwatzer. Eine Sittensckrift (Lipsea, 1756); astfel Lazăr prinse ceva şi din colaboratorul cel mai activ al revistei acesteia, din Addison. Literatura mare, a lui Goethe şi Schiller, a Germaniei, în biblioţeca lui Lazăr, câtă s’a păstrat nu este reprezentată. . Pentru a circumscrie toată sfera vieneză a preocupaţiunilor culturale ale lui Lazăr, trebuie să mai lămuresc câteva interese ale lui. Din Cluj încă Lazăr învăţase o fizică. Dacă materia ten-tamen-\A\\\ său nu i-am găsit-o, am găsit-o pe a altora, din *) Despre TralleS şi Schtitz vezi Erich Schmidt, Lessing (1899), voi. II, p, 409 410; sau Danzel şi Guhrauer (1881), Lessing, voi. II, p. 467. www.digibuc.ro GHEORGHE LAZĂR 35 169 Martie 1800. Se preda la filozofie, în anul al doilea. Se proclama dela început principiul: «In philosophia naturae Neuto-nianarn methodum opportet sequii>; se cercetau apoi: natura şi elementele corpurilor, forţele acestora, mişcarea uniform-acce-lerată şi pe planul inclinat, conflictul corpurilor, centrul de greutate, corpurile cereşti etc. Este evident, că un astfel de curs newtonian înălţă ochii sufletului spre un înţeles al universului, care se putea dispensă de toate aberaţiunile superstiţioase. Predilecţia întemeiată în Cluj—să zicem—îl va fi dus să caute şi expunerea populară Le spectacle de la Nature (Paris, 1752), care descrie cerul şi fizica sistematică (în tomul IV), iar in tomul VI tratează felurite teme de sociologie. Nu ştiu ce vor fi cuprins celelalte tomuri. A pricepe universul i-a rămas lui Lazăr un dor. Deaceea mai găsim la el — după Cluj sau chiar din timpul Clujului: o chimie generală şi medicinală, de Fr. Jacquin, un erudit celebru, profesor universitar la Viena, unde strângeă împre-juru-i pe colegii naturalişti (chimia este din 1803; el a murit în 1839); o botanică (1763) de I. Wernischer, descriptivă; sistemul mineralogic al lui I. G.Waller (Viena, 1778), descriptiv, scurt, ca’ntr’un mic Larousse In sfârşit găsim şi cărţi de medicină: pe însuş H. Boer-have (despre boalele venerice) şi două manuale de medicină practică (S. G. Vogel, 1789 şi I. Allen, 1753). Dela stele până la om şi dela om până la stele Lazăr îşi plimbase cugetul şi fantazia sprijinită pe mijloacele literare ale vremii, despre care trebuie să însemn anume, că o mare parte le-am regăsit în — cataloagele librăriei Hochmeister din Sibiiu, unde Lazăr a fost, de sigur, oaspe şi cumpărător dela acel tipograf şi librar bogat, activ, întreprinzător: Librăria lui dela Sibiiu eră şi o concentrare de veac XVIII1). -1) Restul bibliotecei păstrate se compune din opere istorice despre: papi; ist. universală (de Doglioni, 1622!); împăraţii romani dela Iuliu Caesar până la Carol VI, de poligraful Uhsen (probabil carte de sprijin la cursul din humanităţi); un lexicon genealogic-istoric de Gauhen (1740), de sigur întrebuinţat la auxiliarele istoriei, la curs (Cluj) — acest Gauhen a scris şi o istorie a bisericei ungare şi ardelene; un lexicon militar în care R. Făsch, locotenent-colonel polon şi saxon ofere (1735) toate cunoştinţele de, care are neioie: ofiţerul, inginerul, artileristul şi navigatorul. Din geografie găsesc numai o descripţie istorică şi critică (franceză) a Italiei, de abatele Richard (Paris, 1770). 13» www.digibuc.ro 36 G. BOGDAN-DUICĂ 170 Observările mele strânse’n formule scurte şi desvelirea bibliotecii lui G. Lazăr ne deprinde a cugeta despre acest om altfel decât cugetă încă foarte multă lume: Lazăr eră un însetat de ştiinţă’, colaterala ştiinţifică avea pentru el aceeaş însemnătate ca şi studiul de carieră căruia se menise, de bună seamă, din motive naţionale — deoarece el, oricând, şi aiurea, şi cu atât mai uşor în Ardeal, putea să fie cineva. Simţindu-se dator naţiei sale, el a preferit, însă, o carieră în care tot enciclopedismul său ar fi rămas o plăcere personală, o avere închisă şi, poate, nerodnică. Trecând în «ţară», enciclopedistul a avut de unde să apuce bogaţi pumni de seminţe, ca să le arunce în pământul virgin al «ţării». Dea ceea alţi trecători trecuseră în zadar; deaceea, trecându-si cu sine si biblioteca din lăzi şi biblioteca din creerul său, Lazăr nu a trecut în zadar: Cu el trecuse şi duhul deşteptat al secolului XVIII!*) XI LAZĂR ÎN VIENA: LITERATUL Literatura germană-austriacă luase în timpul lui Iosif al Il-lea un mare avânt, sprijinit de libertatea tiparului. Trebuinţele culturii îndemnate din Viena stimulaseră literaturile tuturor popoarelor austriace. In curent intrarăm şi noi, Românii, cărora, începând seria, dela Viena ne sosi (1780) gramatica lui Clain şi Şincai. Dintre autorii aflaţi şi în biblioteca lui Lazăr, cataloagele de vânzare ale lui Hochmeister anunţau ca sosite în Sibiiu, în 1784, cărţi de: Sigmund v. Storchenau (Logica), Denis, Dusch, Ramler, Martini (Positiones etc. din 1779 şi Vorziige des Naturrechts din 1774), Fourbonnais, Crusius (Schrift und Vernunft). Cărţile le anunţă Siebenbărger Zeitung din Sibiiu. Răsunetul Enciclopediei nu a fost mic nici în Ardeal. Pentru biblioteca Brukenthal se cumpărase din 1779 (Arckiv des Vereins, voi. 31, p. 353 şi 424). Hume, Rousseau, etc. asemeni se cumpărau (Tot acolo, p. 662). Revista Magyar Kurir povesteşte vizita în bibliotecă a unui general turcesc plecat să vază pe Napoleon I. întrebând de Voltaire, Rousseau, enciclopedie, spre mirarea sa i s’au putut arătă operele cerute 1 Să nu se uite apoi că în timpul acestei raţionalizări a filozofiei — astronomia (antiteologică) făceă progrese decisive. In 1781 Herschel descoperise pe Uranus; între 1801 şi 1804 Piazzi, Olbers, Harding descoperiseră planeţii dintre Marş şi Iupiter. Nu eră chiar departe timpul în care existenţa lui Neptun aveă să fie calculată de Leverrier 1 Dacă popii din Ardeal nu auziau de aşă minunăţii, Viena le ştiă, Lazăr, acolo, le ştiăl www.digibuc.ro GHEORGHE LAZĂR 37 171 Lazăr nu putea să ignoreze acest mijloc puternic de-a înrâuri poporul său. Scrise, dar nu tipări. Despre scrierile lui Lazăr a vorbit întâiu Sădeanu, în bro-şura-i cunoscută; dar fără să le discute, amintind, după un raport, num?i titlurile. Eu le voiu discută. Pentru trebuinţele religioase ale poporului Lazăr traduse învăţătura ortodoxă a lui Plafon, arhiepiscop de Twer (pe Volga). Platon (1737—1812) fusese dascălul de religie al lui Paul Petrovici, fiului Ecaterinei II; ce i-a propus lui Paul, ajuns mai târziu împărat, se află în acest catehism, tradus în multe limbi1). Mai târziu el a fost tradus şi tipărit la Iaşi chiar de mitropolitul atât de dreptcredincios Veniamin Costache (care l-a tradus după greceasca lui Corai)2). Se pare că la Twer se propunea o teologie mai liberală decât pe-aiurea. Cel puţin scriitorii catolici susţin că pe atunci teologii ruseşti cei mai celebri erau atinşi de suflarea deşteptătoare a teologiei protestante; şi numesc printre ei şi pe Platon3). Lazăr, pentru care teologia eră ştiinţă serioasă şi nuanţată, va fi simţit aceasta; şi, dorind a da naţiei un text de credinţă nebănuită, dar totuş mai liber conceput, traduse după nemţeşte, pe Platon al său. Eu cred că a tradus după *) *) După enciclopedia rusească (voi. 46, p. 85), Platon a fost tradus în latineşte (1774), franţuzeşte (1776) greceşte (1786), englezeşte (1814), nemţeşte (1770). Dacă nemţeşte s’a tradus (?) la 1771 (Lipsea), atunci traducerea dela 1771 (Riga) este altă traducere nemţească. Sârbeşte s’a tradus la 1776, în Viena (Şafarik, Geschichte der siidslavischen Literatur, Prag, 1865, p. 462). • a) Drept sldvitoare învăţătură sau cuprindere a de D-zeu cuvântării hristianiceşti a lui Platon, mitropolitul Moscvei. Iaşi, 1839. Corai tradusese pe la 1772. Cealaltă traducere grecească (Ortodoxos Didascalia, etc.), de Polizoi, s’a publicat, în Viena, la 1782. a) In Kirchenlexikon de Wetzer şi Welte, voi. X (1897), coloana 1396, supt c. Russ-land, se zice: «In neuerer Zeit suchte man vielfach neologische Ansichten, welche mit der herrschenden Kirchenlehre in Widerspruch stehen, unter den Russen zu ver-breiten. Bei der im vorigen Iahrhundert enstandenen Vorliebe fiir abendlăndische theologische und philosophische, besonders deutsche protestantische Literatur, neigten die hervorragendsten Prălaten und Professoren offen zum Protestantismus hin und machten factisch Propaganda dafiir. So der Erzbischof Platon von Moskau in einem Katechismus (deutsch Riga 1771), der Archimandrit Theophylakt in den Dogmata christianae orthodoxae religionis (Moskau, 1773), der Erzbischof Methodius von Twer in einem nach Bingham bearbeiteten und 1805 in lateinischer Sprache erschienenen Werke iiber die vier ersten Iahrhunderte der Kirche u. A. m. Am meisten wich von dem altrussischen Dogma der Staatsrath v. Stourdza ab in seinen Considerations sur la doctrine et l’esprit de l’iglise orthodoxe. Stuttgart l8l6t>. Observ că Sturdza îl citează pe Platon, la p, 94. www.digibuc.ro 38 G. BOGDAN-DUICĂ 17a Platon, Der rechtglăubige Lehrer der griechischen Kirche, zum Gebrauch des Grossfiirsten. gr. 8. Riga, Hartknoch. 17711). Faptul că opera fusese editată de Ioh. Fr. Hartknoch (1740—1789) este remarcabil. Hartknoch eră editorul lui Ha-mann, Herder, Kant, von Zimmemann, Klinger, Knigge; el primiâ pe Platon ca editor filozofic, care-şi da seama de valorile literare. Dacă la Twer se propunea o teologie ortodoxă mai liberală, despre ea trebuia să aibă cunoştinţă şi — Şt. Stratimirovici, mitropolitul învăţat al Carloviţului, care a avut prilej să-i facă lui Lazăr examenul de conştiinţă obişnuit înainte de hirotonire. Cu Twerul Sârbii aveau legături, încă de mult. Astfel Macarie Petrovici din Timişoara (1753—1766) propusese acolo filozofia şi teologia, latineşte şi ruseşte2). După el, legăturile nu vor fi fost întrerupte. Dacă Şt. Stratimirovici nu va fi avut despre Twer ştiri directe, le-a avut, de sigur, indirecte, literare. Şi va fi ştiut, fără nici o îndoeală, că Platon catehismul său nu-1 începe dela vreo revelaţiune oarecare, ci dela cercetarea conştiinţii umane, ca poartă de trecere spre dumnezeire. Concesii mari liberalismului teologic însă nu face nici Platon, dar un pas spre el — face3). Lazăr, traducându-1 pe Platon înainte de Carloviţ, nu-1 va fi tradus şi ca o pregătire la examenul din dogmatica ortodoxă ? A doua scriere nu a fost de mai puţină însemnătate. Dr. A. Sădeanu îi dă titlul învăţături morale ale lui Gottlieb Ehrenweich pentru băieţi (Sittliche Lehren des Gottlieb Ehrenweich fur Knaben4). S’ar părea că Gottlieb Ehrenweich este —autorul. In realitate Gottlieb Ehrenweich este numai un personaj din scrierea de-a cărei urmă nu a fost greu să dau. Titlul ei x) W. Heinsius, Allgemeines Biicherlexikon. Leipzig. 1793. Voi. III, p. 259. Paul Ios. Safărik, Geschichte der sildslavischen Literatur. Prag. 1865, p. 303—304, *) «începutul a toată cunoştinţa omenească este a cunoaşte cineva pre sineşi» — zice Platon (în traducerea lui Veniamin), motivând cu Grecii cei vechi şi cu apostolul care zice: «Că de ne-am desluşi pre sine, nu ne-am judecă». Apoi Platon continuă: «Prin cunoştiinţa aceasta de vom cerca pre însăşi firea noastră, ne încredinţăm, cum că au fost cu neputinţă să ne zidim înşine. Din aceasta de nevoe se închee că este oarecare săntime nezidită şi atotputernică dela care ne-am zidit noi şi toate zidirile, şi sân-timea aceasta este D-zeu». *) In Date nouă despre Gheorghe Lazăr, Arad, 1914, p. 25. www.digibuc.ro 173 GHEORGHE LAZĂR 39 german este Sittenbiichlein fur die Jugend in den Stădten. Her-mănnstadt. Im Verlag bey Martin Hochmeister, privii. Buch-drucker. 1802. Cartea începe aşa: «For mcht gar langer Zeit, meine lieben Kinder, lebte ein recht verstăndiger Mann, der hiess Gottlieb Ehrenreich». Acest închipuit Ehrenreich era un om de omenie, care ajuta cu drcgă inimă oricui, fie creştin, fie Ovreiu, fie Turc — numai om să fie; nu suferiâ nedreptatea; şi da mereu sfaturi bune copiilor săi şi copiilor vecinilor. Copiii îi strângea vecinul Gutzoill, fireşte, în amurg, după joc şi Ehrenreich începea: Copii, etc. Scrierea este o expunere simplă a unei morale de bun simţ şi de bunăcuviinţă. Ea are, însă, destul curaj să derive pe regi din trebuinţa socială a unui sef ales de cei interesaţi (nu din graţia lui Dumnezeu, de ex.). Exemple practice, dar şi legen-dare-istorice. (Câteva: Iosif şi fraţii săi, fabula lui Menenius, discreţia lui Papirius, Ardrocle şi leul) primenesc din când în când interesul ascultătorilor. Nota sentimentală nu este exagerată. Scrierea ar fi fost folositoare şi la noi, nu numai la Nemţi ori Saşi, cari au reeditat-o de mai multe ori. ■ Scrierea aceasta are o semnificaţie deosebită. Poporul român se află, pe la 1800, într’o stare de semibarbarie, pe care nici o istoriografie naţionalistă nu o poate tăgădui. Literatura timpului, gazetele timpului cuprind dovezi întristătoare. Ca mijloc de micşorare a primejdiilor rezultate din acea semibarbarie s’a cerut ca în scoalele triviale-românesti, neunite, să se introducă învăţământul moralei, care să dubleze înrâurirea învăţământului religiunii1). Faima ni se duse până’n revistele dela Gdctingen (1808). Lazăr trebuie să fi cunoscut şi chestiunea, şi alarma dată (1805) şl de o revistă din Viena, tocmai pe când el se afla în capitala Austriei. Sub impresia unei trebuinţe evidente teologul moralizator şi hotărît să fie scriitor popular a tradus Sittenbiichlein-ul publicat de Hochmeister, o carte al cărei izvor eră un curent pedagogic-german. *) *) Vezi anexa VI, despre învăţământul moralei în şcoalele româneşti. www.digibuc.ro 4° G. BOGDAN-DUICĂ 174 _ * Traducerea (anonimă) dela 1819 a acestei cărţi Dr. Vasile Pop a atribuit-o lui Moise Fulea. Dimitrie Iarcu, M. Gaster, asemeni. Cartea, tradusă de Lazăr, se dovedise necesară şi la 1819. Acum literatura etică eră în creştere la Ardeleni. La 1794 D. Iercovici, scriind prefaţa Alexandriei dela Sibiiu, spunea că are şi el scrieri moraliceşti despre năravurile cele bune, dar că se teme să le publice unei lumi care nu le va căută1). La 1819 se căutau, se pare, mai bine. In orice caz anexa VII precizează o intenţie — realizată şi de Lazăr. Mai interesantă decât realizarea este, însă, putinţa de-a dovedi afinităţile pedagogice ale lui Lazăr. Autorul cărţii traduse de Lazăr, autor pe care ediţia lui Hochmeister nu îl numeşte, eră Johann Heinrich Campe (1746—1818), care o tipărise întâia oară la anul 1777. Campe fusese însă profesor la Philantropinul din Dessau, pe care, după retragerea lui Basedow, îl conduse câtva timp, până se aşeză definitiv în Hamburg, de unde triirise în lume o mulţime de scrieri de educaţie. Campe eră un raţionalist; pentru el Hristos eră (1791) un «adevărat om»; atitudinea morală el o consideră rod al calculului raţional şi al înţelepciunii practice; cugetând astfel el săvârşiâ trecerea spre învăţământul mai liber-cugetător al veacului XIX. Dar în Ungaria, în Ardeal Campe eră tot atât de popular ca şi în Apus. Drumul uşor spre noi i-1 făcuseră Nemţii din Nordul Ungariei, din Vestul ei, Saşii. Şi Ungurii îl traduseră de vreme. Cartea tradusă de Lazăr Ungurii o traduseseră dela 1789 (traducător fiind Foldi Ferencz, care o publică în Komorn şi Pojon); dar o traducere, alta, apăru şi în Sibiiu, tipărită de M. Hochmeister: ErkoltsiKonyvecske etc. Cartea aceasta este, deci, semnificativă pentru legăturile Ardealului, cu direcţia pedagogică philantropinistă. Lazăr a fost atins de ea, poate mai adânc decât se poate vedeâ astăzi. La 1822, în discursul către Grigore GhicaVodă, el îşi va aduce aminte de bieţii Americani primitivi, năvăliţi de Spaniolii cari îi stârpiau—ca Grecii pe Români. îmi în- *) *) Bibliografia românească, voi. II, p. 364. www.digibuc.ro 175 GHEORGHE LAZĂR 41 chipuesc că această comparaţie drastică este datorită tot cetirilor din Campe şi anume Descoperirii Americei, operă de plăcută sensaţie, apărută în traducere ungurească, în Cluj, la 1793 (Amerikănak feltalălăsărol), cinci ani înainte ca Lazăr să sosească la studii, în Cluj, unde două librării, a lui M. Hochmeister şi a colegiului reformat o vor fi vândut ca pâinea caldă1). Sunt, deci, indicaţiuni că Lazăr se raportă serios la mişcarea filantropinistă, care năvălise şi în Viena2). Şi acum, încă o vorbă, despre altă scriere. Lazăr traducea şi o Pedagogie. Se poate că şi ea a fost tot din sfera philantro-piniştilor; de Salzmann poate ? A treia lucrare — Octavianus — eră menită poporului iubitor de povestiri frumoase. Din Sudul Ardealului se începuseră traducerile cărţilor populare, pentru a căror răspândire Vasile Aron şi Ioan Popo-vici — Barac, «dascal normal neunit», şi-au câştigat merite nepieritoare. Se ştie că prefaţa lui Barac la Arghir (apărut la anul 1801) este datată chiar din Avrig. Tânărul Lazăr a cetit şi a discutat opera consăteanului său traducător, cu care va fi fost prieten — ca vârstă Barac îl întrecea numai cu câţiva ani; amândoi vor fi fost de acord că cetirile romantice ale poporului sunt necesare; Barac scrise chiar mult; Lazăr traduse numai pe Octavianus. < Pe când Lazăr se află la Viena, Germania tocmai începuse să aprecieze şi să studieze cărţile populare, despre a căror valoare Gorres publică, în 1807, scrierea sa Die teuschen Volks-biicher (Heidelberg). Presupun că mişcarea germană va fi întărit convingerile dela — Avrig, întemeiate pe lecturi de cărţi ungureşti, probabil numeroase3). Şi astfel Lazăr traduse după un text german de origine franceză. Un titlu din secolul XVIII sună astfel: *) x) Despre Campe la Unguri vezi mai pe larg Dr. Kiss Aron, A magyar nepiskolai tanitds tdrt&nete. Budapest, 1881. Voi. I, p. 105—109. *) Austria produsese o literatură foarte bogată pentru copii: cărţi, reviste, gazete, almanahuri; de petrecere şi realiste. Despre ea Nagl, Zeidler, Castle vorbesc amănunţit în istoria literaturei austriace, voi. II, p. 272—284. *) Exemple: Pe Fortunatics Ungurii îl traduseră dela 1689 (din 1. germană). Către sfârşitul veacului XVIII traducerile se înmulţiră cu: Apollonius, Argirus sau Argilus, etc. www.digibuc.ro 43 G. BOGDAN-DUICĂ 176 Octavianus (Kaiser) d. i. Eine schone Historie wie Kaiser Octavianus sein Weib, sammt zweyen Sohnen in das Elend ver-schicket hat, und wie dieselben bei dem Kdnig Dagobert wieder zusammen kommen sind. Aus dem Franzosischen1). Octavian s’a publicat, in Ungaria, în limba germană, şi după Lazăr, în Pesta. Vezi de exemplu ediţia înregistrată de Kertbeny în Ungarns deutsche Bibliographie (1801—1860), voi. II, pag. 161. Din timpul dintre Maiu 1810 şi Ianuarie 1811, afară de pedagogie, ni se mai vorbeşte despre o geografie matematică pentru copii (tradusă din ungureşte); şi de o istorie a lui Ion Moritz şi a copiilor săi. Scrierile acestea, până acum dispărute, nu se pot identifică. Oricum, pedagogia dovedeşte că din 1810 Lazăr inţelegeă să puie la dispoziţia dascălilor români o carte de educaţie de sigur teoretică şi practică; şi să lămurească şcolarilor şi naţiei chipul lumii dându-le o geografie. La 1810 Lazăr traducea sau scria, deci: teologie, morală, pedagogie, geografie şi cărţi populare-romantice, mergând pe toate drumurile acestea, spre un singur scop, care eră: civilizarea poporului prin şcoală şi literatură. Dar acesta eră şi scopul sincer mărturisit şi urmărit stăruitor de împăratul Francisc al II-lea; eră scopul susţinut în publicistică de mulţi scriitori (români, nemţi, unguri); eră scopul statului; iar Lazăr se află de astă dată în bună înţelegere cu statul său, cu Viena, unde scopul eră formulat mai bine decât oriunde şi unde vieţuiau toate autorităţile dela a căror hotărîre atârnă împlinirea lui. x) Despre Octavianus, la noi, a pomenit în treacăt Dr. M. Gaster, Literatura populară română, 1882, p. 119, trimiţând la Grâsse, Sagenkreise (care-mi lipseşte). Un text, prelucrat de Gustav Schwab, se găseşte în Universalbibliothek (Reclam), No. 1503. Cuprinsul: Soacra împărătesei o pârăşte la împărat, învinuind-o de necredinţă şi îndeamnă pe Octavian să o omoare. împăratul, îndemnat de sfetnici, o cruţă, dar o isgoneşte dela curte împreună cu cei doi copii. După peripeţii minunate (în care leoaica se dovedeşte mai bună mamă decât a fost Octavian părinte), copiii se regăsesc la curtea regelui francez Dagobert, într’al cărui ajutor vine, dela Roma, şi Octavian, pentruca împreună să mântuească Parisul ameninţat de sultanul Babilonului şi de fata acestuia Marcebylla. s) Părintele, mama, copiii se recunosc cu duioşie. Marcebylla devine soţia lui Florens, fiul împăratului, pe care un cinstit cetăţean francez îl crescuse. Marcebylla se boteză, fireşte, ca şi sultanul făcut prizonier, dar tratat bine. Sfârşitul povestirii înfăţişează un mare şi bine răsplătit triumf al creştinismului şi al virtuţilor femenine, cavalereşti. Florens ajunge chiar rege în Anglia, tată al regelui englez Wilhelm 1 — A fost păcat că duioasa, frumoasa povestire nu s’a tipărit la igio;ar fi devenit şi ea, ca Arghir, o predilecţie a naţiunei. www.digibuc.ro 177 GHEORGHE LAZĂR 43 XII REZULTATUL VIENEI Dacă-1 privim acum pe Lazăr în lumina rezultatelor studiilor sale, intenţiilor sale, încercărilor sale literare, trebuie să recunoaştem că el eră un bărbat care, fiind oprit la Viena, aruncase, totuş, un ochiu de vultur intelectual spre Apusul din care cel puţin partea cea mai mondială: enciclopedia şi Kant, nu-i rămăsese nevăzută. Dacă cercetăm înţelesul voinţelor sale, trebuie să recunoaştem că el se priviâ, în viitor, ca educator din multe părţi al poporului; şi că, sirrţindu-se vrednic de-a şi fi ce doriâ să fie, eră mândru, cum actele contemporane mărturisesc că într’adevăr eră. Guvernul central eră mulţumit de acest rezultat al studiilor protejatului său; şi, pentru ca să-i facă drum spre o situaţie înaltă în cler, hotărî să-l trimeată la Carlovit, să facă si studii de dogmatică şi liturgică ortodoxă, rămânârd ca, după hirotonire, să vază la ce loc îl va aşeză pe Avrigeanul, care nădăjduia şi poate întrecea intenţiile guvernamentale, despre care, prudent, acum ■— tăcea. XIII, LAZĂR ÎN CARLOVIŢ Intorcându-se dela Viena la Sibiiu (1809, Decemvrie), Lazăr luă dela consistoriu o recomandaţie către mitropolitul din Car-loviţ, la a cărui şcoală ar fi trebuit să mai asculte dogn atica şi liturgica bisericei ortodoxe, pentru ca apoi să fie hirotonisit : Aşa hotărîse guvernul. Carlovitul — cu ale lui vreo 1.000 de case frumoase si bine > t populate — eră pe atunci un cuib de energică cultură începătoare. De pe la 1793/4 el aveă un gimnaziu sârbesc, cu care repede se împreună şcoala clericală, începută, cu aprobarea Curţei, la a. 1794. Csaplovics ne asigură că şcoala clericală făcea progrese bine simţite, an de an; şi că cei trei profesori ai celor . două clase propuneau toate ştiinţele teologice — în limba slavă; dogmatică, morală, pastorală, catechetică, istorie www.digibuc.ro 44 G. BOGDAN-DUIC 178 bisericească, omiletică, exegesă şi metodologie, aceasta pentru teologii cari vor fi întâiu învăţători, apoi preoţi1). La Carloviţ Lazăr eră trimis să dea un examen serios. De examene nu se feriă el; neplăcerile îi veniră din altă parte. Mitropolitul sârbesc, Ştefan Stratimirovici, om de vreo 52 de ani, cunoscător al filozofiei şi al dreptului, nobil sau nobi-litat, ales arhiepiscop din 1 Noemvrie 1790 — la vârsta deabiâ 33/34 de ani—, consilier intim împodobit cu marea cruce a ordinului leopoldin—şi mai ales cârmuitor religios a vreunui milion şi jumătate de suflete2) — îşi putea îngădui o cercetare severă a candidatului. Rezultatul cercetării a fost că mitropolitul a respins pe Lazăr scurt, definitiv. Motivele respingerii le-a publicat Sădeanu. Dacă eliminăm neglijenţele lui Lazăr (cele două nume: Eustratie şi Gheorghe) şi defectele actelor de trimitere (Lipsiâ iscălitura vicariului; consistoriul îl trimitea la studiu, guvernul şl la hirotonire) răm ân — serioase — celelalte. Despre acestea observ: St. Stratimirovici rezumă o evoluţie istorică, sârbească de mare însemnătate. Deşi, chiar mai târziu, la 1772, Sârbii erau în Banat numai 78.780, iar Românii i5i.639 3), ei ceruseră (dela 1769) supremaţia bisericească in dogmaticis et pure spiritualibus1). Rescriptul, aşă zisul declarato-rium illiricae nationis (din 1779) le-a satisfăcut cererea pentru cât timp vor fi credincioşi împăratului: fusese un târg politic util amânduror părţilor. Dar Sârbii îşi sporiră mereu pretenţiunile . La 1790 (Septemvrie), în congresul dela Timişoara, din care episcopul Stratimirovici ieşi arhiepiscop, ei cerură tot teritoriul temeşan, organizat ca banat şi ca sprijin al expansiunei lor spre Estul şi Nordul Ungariei. Agresivi, ei ceruseră ca clerului catolic să i se interzică orice înrâurire asupra preoţimei neunite5). Cererea eră un principiu; iar dela 20 Noemvrie 1790 înainte realizarea lui îi fu încredinţată noului mitropolit, fostului episcop de Buda, lui Ştefan Stratimirovici. * *) *) Iohann von Csaplovics, Slavonien, Pest, 1819. Zweiter Theil, p. 250. *) Cifra din Csaplovics, Gemălde von Ungem, 1829, p. 296. s) Dr. I. H. Schwicker, Politische Geschichte d. Serben inUngarn. Budapest 1SS0, p. 427. *) Tot acolo, p. 262. *) Tot acolo, p. 378. www.digibuc.ro 179 GHEORGHE LAZĂR 45 Stratimirovici era un ortodox convins, un bărbat energic şi — destul de erudit ca să atragă asupră-şi chiar atenţia societăţilor erudiţilor germani (Gottingen!), deci destul de deştept şi de erudit ca să poată urmări şi desvoltarea teoretică şi practică a bisericei adverse catolice1). In fata acestui bărbat se iveşte, într’o bună dimineaţă, un fost şcolar al scoalelor catolice distinse, căci toate fuseseră distinse; şi şcolarul vorbeşte astfel, încât mitropolitului i se pare că aude din el «indiferentism şi răceală către religiunea greco-neunită». Imediat mitropolitul închipui o primejdie care ar ameninţă biserica sa, dacă străinul ar fi înlesnit să ajungă chiar episcop. Şi se hotărî să-i închidă drumul către demnităţile la care străinul aspiră. Dacă Şt. Stratimirovici nu ar fi lucrat aşă, nu ar fi fost el însuş, adecă: omul reprezentativ al unui popor şi al unui principiu cald simţit de acel popor. Urmările au fost rele pentru Lazăr, pentru biserica ortodoxă-română; dar despre ele'nu Stratimirovici eră dator să judece şi să decidă. A vorbi, din acest prilej, de intrigi şi viclenii, cum se mai face, însemnează a fi lipsit de maturitatea istoriografului serios şi a micşoră puterile cu care Lazăr a fost în luptă * *)). XIV LAZĂR ÎN LUPTĂ CU SIBIENII, CA PROFESOR înfrângerea ,dela Carloviţ Lazăr a apreciat-o ,de sigur imediat, în toate urmările ei. Bănuind ce cuprindeâ scrisoarea lui Şt. Stratimirovici către consistoriu, —şi eră uşor a bănui — el însuş o dete guvernului, pecetluită, precum i se dase lui *) Şafarik, Geschichte der sădslavischen Literatur, p. 324. *) Vicleniile s’ar căută în regiunea celor ce (la 1805 ?) ceruseră episcop pe Nestor Ivanovici, Român, învăţat, sărac, fost în ţări străine la învăţătură; ei erau: G. Hainea, Radu Popovici, Popa Radu Verzea, D. Martinovici şi Ioan Grid. (Dr. St. Stinghe, Documentele bis. Sf. Nicolae din Braşov, voi. II, p. 264—266). *) Eu cred chiar că pe Stratimirovici l-a speriat mai mult «indiferentismul», decât faptul că Lazăr studiase la catolici. La catolici studiaseră doară mulţi Sârbi cari erau admişi şi de Stratimirovici, ca: Ioan Raici din Carloviţ, Dositeiu Obradovici, T. Iano-vici, Avram Mrazovici şi alţii, uşor de găsit în Şafarik, şi în alţi istorici ai literaturii sau ai şcoalelor sârbeşti. www.digibuc.ro 46 G. BOGDAN-DUICĂ 180 să o ducă la Sibiiu. Şi apoi «îndată» el alergă la Viena, să-şi susţie lupta, care numai acolo putea să-şi aibă culminaţiunea. Lupta fiindu-i grija principală, el, în Viena, de astădată, pe la universitate trece mai rar; mai cercetează numai teologia pastorală; dar dovedeşte amicilor săi protectori că, în schimb, scrie lucrări folositoare. In vreme ce Viena încearcă a lămuri şi a corectă atitudinea lui Stratimirovici, în Ardeal se alege, după multă aşteptare, un nou episcop (i Oct. 1810): Este V. Moga, către care Lazăr este trimis acum cu acelaş scop cu care mersese la Car-loviţ. Eră în 14 Februarie 1811, când împăratul iscăli trimiterea. Lazăr plecă imediat, pe la sfârşitul lui Martie1). In Aprilie se află iarăş în Sibiiul înflorit primăvăratic; dar el nu eră sigur despre ce fel de inimi ascundeau sub reverendele lor preoţii ortodoxiei sibiene. Ce a lucrat Lazăr — pus acum la dispoziţia episcopului român — din Aprilie 1811 până în iarna anului 1812, vreo douăzeci de luni, până acum nu se ştie lămurit2). In iarna aceea şcoala lui se află într’o casă particulară, aşteptând un plan mai serios al seminarului. O licărire de scăpare din izolarea acelei case şi din lupta cu candidaţi nepregătiţi — în 1815, prin Februarie—, când se pusese chestiunea alegerii de episcop la Arad, trecu repede: Se vorbi şi despre candidatura lui, dar V. Moga ştiu să-i apropie guvernatorului Banffy altă idee, care-1 înlătură pe Lazăr şi dela acel scaun3). Dacă V. Moga ar fi fost un om, dacă ar fi stăruit ca Lazăr să apuce în mânile sale viguroase cârja episcopească a Aradului, el ar fi aşezat acolo un bărbat învăţat, care s’ar fi putut măsură cu toţi episcopii sârbeşti — erau vreo opt în Ungaria— un om rănit de Sârbii şireţi şi bigoţi ai Carloviţului; şi de-aceea un Român care ar fi putut plăti durerile sale cu mulţumirea de-a răni el trufia cu care pretutindeni sârbismul agresiv întâmpină pe Români. Nu judec aici moraliceşte, ci *) 1) Sădeanu, p. 26. *) Mai la vale, însă, se va puteâ deduce că şi în 1811 predă, ca profesor, teologia. s) D-l I. Tuducescu crede că cercetarea corespondenţei lui Moise Nicoară ar dovedi că Lazăr a luat chiar parte la lupta Românilor pentru aceâ episcopie. www.digibuc.ro i8i GHEORGHE LAZĂR 47 naţionaliceşte şi politiceşte: In Februarie 1815 V. Moga a comis o greşeală mare, o crimă. Acum Lazăr, ignorat, se putea socoti înfrânt şi a doua oară. Pentru un alt apel la Viena, care şi întâia oară, faţă de Car-loviţan, fusese mică la suflet, de astădată nu mai eră loc. Lazăr se desfăcea acum de ţara, care-1 desconsideră. In timpul despre care nu ştim amănunţit ce a lucrat Lazăr în Sibiiu începuseră supărările: Din 15 Martie, timp aproape de opt luni, până la iNoemvrie, iui Lazăr i se plătise un salar în bilete de bancă reduse (din cauza falimentului imperiului) ceeace însemnă, lunar, un salar de 5 floreni buni. Eră firesc, ca Lazăr să fugă la Braşov: Eu cred că acolo el a căutat o hrană mai bună la prietenix). Ipocritul popă Moga, care-i redusese leafa, îl pârî guvernului că a călcat canonul plecând fără învoirea sa, sine impetrata ad id Episcopi venia. Aparţinând el însuş acestui sistem de tutelare şi de umilitoare înlănţuire a voinţei subalternului, guvernul, fireşte, a poruncit ca nedemnul convertit G. Fr. Klompe2) — Stadtrichter în Braşov—să-l întoarcă la Sibiiu, la catedră (delatam stationem professoralem amplectatur)3). L-a întors, de sigur, cum eră porunca, sub honesta custodia. Şi astfel într’una din Lunile sau Joile cele mai apropiate de 9 Ianuarie 1812 — data ordinului gubernial — posta îl va fi descărcat pe Lazăr cel bine şi honeste păzit în Sibiiul în care on. consistoriu îl aşteptă, de sigur, foarte indignat4). Ipoteza că dela Braşov ar fi voit, ar fi putut să treacă de-atunci în «ţară», o cred absolut exclusă, deoarece Muntenia eră ocupată de armatele ruseşti, întinse din Oltenia până în graniţa estică; deoarece atunci «ţara» eră stoarsă groaznic; iar oştirea împăratului, câtă eră în Ardeal, căpătase ordin să se 1 1) După Marienburg (Geographie etc., 1803, voi. I, p. 124) la 1804 (cu bani buni) se cumpără pentru 5 floreni: o piele de capră! Dintr’atâta trebuii să trăească marele învăţat o lună de zile I s) Despre această unealtă catolicizată a guvernului vezi în G. M. G. v. Herrmann, Das alte und neue Kronstadt, tabla volumului II, p. 659 şi locurile indicate. °) La Dr. I. Lupaş, op. citat. *) După Chr. Crusius, Topographisches Postlexicon (Wien, 1804) în acele zile soeiâ poşta dela Braşov; şi anume dimineaţa. www.digibuc.ro 48 G. BOGDAN-DUICĂ 182 formeze în coloane mobile şi să stea gata de plecare1). Graniţele nu se trec însă în astfel de vremuri. * întors în Sibiiu, Lazăr îşi reluă cursul. Salariul i se plăti acum în vechia-i valoare bună; dar — aducerea dela Braşov nu-i va fi stricat chiar nimic autorităţii lui ? Şcolarii săi ştiau acum că între Lazăr şi consistoriu nu este înţelegere; unii chiar căutau sprijinul acestuia, contra profesorului: Aşa se explică agresiunea elevului Ioan Feketits, care-1 atăcă pe Lazăr n casa sa! In această situaţie, care seamănă perfect cu o nemernică conjuraţiune a autorităţii superioare sau colective contra autorităţii subordonate sau individuale, a picat şi înlăturarea putinţei de a obţine episcopia din Arad, despre care s’a vorbit mai sus. Deaceea trebuie accentuat cu apăsare că Lazăr numai cuvinte drepte, adevărate a rostit, când, justificând alt fapt, a spus guvernului, în Noemvrie 1815, că vieaţa sa din Sibiiu a fost vieaţă de martir: ut.. martyribus et antiquis illis con-fessoribus merito comparări possem. Sătul de aşa vieaţă; ştiindu-i toate originele pe care nu le putea înlătură; văzându-i prelungirea pe care el nu voia să o primească, eră firesc ca privirea să se înalţe dela meschinăriile popeşti, pe care le-ar fi putut despreţul, până la sistemul politic-social, care le făcuse cu putinţă; eră firesc ca individul astfel martirisat să răspunză cu negarea sistemului însuş, şi — indignat pe monarhia tuturor tutelărilor — să strige odată, din toată inima: Trăească Napoleon! Eră în 9 Iunie 1815, într’o grădină din Sibiiu — dacă aş şti-o, m’aş duce religios, să caut locul unde martirul nostru şi-a ţipat durerile sale grămădite spre revărsare —, eră la un pahar de vin. Este sigur că conmesenii mai leali l-au lovit pe Lazăr2); că poliţia săsească a aflat imediat; că guvernul a primit un raport clar; şi a opinat că Lazăr trebuie pedepsit: *) Hurmuzachi, Documente, XVI, p. 939. *) La Dr. I. Lupaş, I. c., p. 917: «gleich auf der That, von dar Gesellschaft erhaltene gute Tracht Schlăge». www.digibuc.ro 283 GHEORGHE LAZĂR 49 In 22 Octomvrie 1815, împăratul aşi aprobat destituirea propusă de cancelaria Ardealului1). Pentru ca Lazăr să poată plecă, să trebuească să plece în «ţară», toată lumea oficială îşi dase toată silinţa: popii dela Carloviţ şi cei dela Sibiiu, societatea sibiană, guvernul, cancelaria, împăratul! Plecarea o vor fi regretat — dintre răsăriţii societăţii — numai bărbaţii despre care, din tradiţie, G. Bariţ ştia că îi erau prietini: Dr. Ioan Molnar, oculistul; advocatul Vasile Aron, poetul; Petru Maior, istoricul2). Aceştia erau, însă, în stare să judece că pentru Ardeal pierise încă o nădejde3). XV LAZĂR ÎN LUPTĂ CU SIBIENII, CA LITERAT La Sibiiu Lazăr urmărise mai departe scopul de a da poporului său cărţi folositoare: Pro cultivatione junioris cleri, zice el despre traducerea din Platon, a cărei aprobare o cere în Octomvrie 1814, dar şi: in genere nationis valachicae. Pentru ce V. Moga sa opus—tocmai prin Iunie 1815—tipărirei lui Platon, cine cunoaşte cartea nu înţelege. In Martie 1815 Lazăr înfăţişează guvernului un compendiu de geografie a Transilvaniei. Censorul cărţei a fost Ioan Le- *) Eu bănuesc sau cred că grădina cu pricina se află în Josephstadt, suburbia din faţa porţii Cisnădiei, care se alcătuise dela 1773 încoace. Acolo erau, pela 1790, grădinile cele mai cunoscute: cu popice, cafea, vin, bere. (După broşura Hermannstadt im Jahre 1790). Cum obiceiurile săseşti erau statornice, mai bănuesc că acele grădini existau şi pela 1815. Despre petrecerile Sibienilor de pe atunci a scris Werth-heimer în Ungarische Revue, 1881, p.721, 827; şi Sigerus, în cartea-i d. Sibiiu. a) In Familia, 1865, p. 122. a) Despre şcoala de teologie a lui Lazăr a vorbit un predicator sas, Joseph Leonhard, într’un manuscript păstrat în biblioteca Brukenthal: «Die nichtunirten Kirchen haben ebenfalls einen Bischof (Vladika), der jetzt seinen Sitz in Hermannstadt hat, und ein Konsistorium. Zur hoheren Bildung dieses Klerus besteht nun seit kurzer Zeit eine Schule in Hermannstadt, welche aber noch von geringer Bedeutung ist, da die jungen Geistlichen ausser einigen Religionslehren und ihrer Kirchengebrăuchen, hier beinahe gar keinen weiteren Unterricht geniessen. Sie erhalten aber auch als Geistliche von ihren Kirchenkindem fur ihren Dienst gewohnlich keine andere Be-lohnung als: Freiheit von den Dorflasten, jăhrlich einen Tag Handarbeit (Klaka) und die Stolargebuhren bei Kindstaufen, Hochzeiten und Leicben. Die nicht unirte Kirche zăhlt vier und dreissig Archidiakonen. (Die Bewohner Sieberibiirgens, dargestellt ■von Joseph Leonhard, als Laubenprediger im Jahre 1816. Mit 102 Blăttern, pag. 17 ».). 14 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. I. www.digibuc.ro 5° G. BOGDAN-DUICĂ 184 menyi, preot greco-catolic în Cluj, mai apoi episcop, fost coleg de şcoală cu Lazăr (dar nu de clasă), la piarişti. El opinează favorabil; dar nu indică cuprinsul, pe care l-ar fi dorit mai aproape de manualul lui Mihail Lebrecht (1804). Numai când vorbeşte despre Grădişte, Lemenyi aminteşte că acolo G. Lazăr aşează ştiri despre monetele (Lisimachi et Kuson) găsite acolo x). Despre aceste monete s’a vorbit de curând în societatea numismatică română 2). Eu bănuesc că Lazăr le cunoştea din colecţia lui Brukenthal, care le cuprindea şi căruia un specialist al epocei, von Stegner îi explicase sensul vulturului de pe Cuson: das Sinnbild der romischen Herrschaft (simbolul stăpânirei romane); şi sensul lui Iunius Brutus între doi lictori: als Wiederhersteller der Freiheit (ca restaurator al libertăţii). Lazăr va fi fost aderent al acestei interpretări din sfera lui Brukenthal ? Şi deaceea o va fi aşezat în cartea sa ? Am şti sigur, dacă am avea manuscriptul 3). Guvernul a recomandat lui V. Mcga manuscriptul, care — a rămas la dosar. Deşi într'aceea fusese cam bolnav, Lazăr prezintă, în April 1815, a treia lucrare, o gramatică română-germană, care ar fi slujit chiar intenţiilor episcopeşti, ca preoţii să înveţe nemţeşte. Guvernul o trimite ep. V. Mcga, şi cartea-şi pierde urma. O toamnă, o iarnă, o primăvară, o jumătate de an (din Oct. 1814 până în 18 April 1815) Lazăr reciteşte pândindu-şi ero-. rile sau scriind din proaspăt manuale pentru şcoalele româneştir dar şi pentru lume;iar episcopul aşează luminile sub obroc, pentru ca şi mai mult amarul să învălue sufletul profesorului. * 8 l) La Dr. I. Lupaş, Ep. V. Moga şiprof. G. Lazăr (Analele Academiei, 1915, 27 — Maiu; voi. s. 2, XXXVII, p. 907). a) Buletinul societăţii numismatice române. Anul XVI (1921), p. 18—19 şi a. XVII (1922) p. 40—43. 8) Textul explicativ al lui Ant. M. Stegner (din corespondenţa lui Bruckenthal, în Archiv f. s. Landeskunde, voi. 31, p. 109) este acesta: «aber Lysimach bleibt der gemeine Lysimach, und wenn er auch noch einmal so viei woge. Die Goldmiinze mit der Unterschrift KOSON ist eximiae communitatis oder obvietaiis, wie sich die Miinzgelehrten ausdriicken. Gleichwohl hat sie unter diesen Leuten soviel Zănkereien verursachet, dass dariiber viei Dinte vergossen worden. Die meisten eignen sie der Stadt Cosa in Italien zu. Auf der einen Seite ist ein Adler, das Sinnbild der romischen Herrschaft, auf der andern geht Junius Brutus zwischen zwei Liktoren als Wiederhersteller der Freiheit, und dies ist Ursache, dass man sie auch zur Familia Iunia legen kann». (21 Martie 1775)- Stegner eră consilier consistorial şi canonic la Sf. Dorothea din Viena. www.digibuc.ro i85 GHEORGHE LAZĂR 51 XVI CONSISTORIUL ORTODOX DIN SIBIIU Corporaţiunea sibiiană, care a pricinuit plecarea din Ardeal în «ţară» a lui Lazăr, a fost consistoriul bisericei greco-neunite. Cu acest consistoriu Lazăr se întâlneşte întâia oară în 1806, la începutul anului. Consistoriul îl recomandă; şi-i mijloceşte stipendiul din fondul sidoxial. El se alcătuia din: Nic. Hu-ţovici, vicar; Rudolf Tempian, director al şcoalelor neunite; Ilie Popovici, protopop al Sibiiului; Ioan Nandra, protopop al Turdei; Ştefan Marcu, paroh în Sălişte; Bucur Bobeş, paroh în Sibiiu; şi Aron Budai, notarul consistorial. Consi-storiul se primeneşte însă; în 1809, în locul lui R. Tempian, intră G. Haines. Dela 1811 se adauge (interimal) Vasile Popovici, protopopul Mercurei. Dar schimbarea cea mare se face în 1812, când în consistoriu intră, ca episcop nou, Vasilie Moga şi, ca membru al consistoriului, profesorul de teologie G. Lazăr. Din 1813 apare şi protopopul Alexie Verzea, din Săcele, un cunoscător bun al împrejurărilor din Braşov, ca şi G. Haines. In sfârşit în anii de criză 1814 şi 1815 Vasile Moga se poate bizui încă pe vechii: Ilie Popovici, B. Bobeş, Al. Verzea, protodiacon, şi pe Anghel Furovici, care până acum fusese ajutor de notar (1809 —1812), asesor şi paznic al ceremoniilor (1811), viceprotopop în 1814 şi 1815, nu şi pe Lazăr, care-i sta încă în faţă, dar ca adversar consistorialist şi de concepţii1). Cine şi-a adus aminte, în acest an de serbare a lui Lazăr, de acel sinedriu de preoţi, pe care eu eram dator să-i scot din binemeritatul noian de întunerec, pentru ca să arăt şi pe vinovaţi, nu numai vina incert localizată, undeva, la Sibiiu? Plecând Lazăr, ce perdea Ardealul? Această consideraţie merită să fie desvoltată. Biserica românească-neunită eră reprezentată—la 1807 — de un vicar şi 6 asesori consistoriali (8, dacă socotim şi pe notarius, şi pe scriba), 33 (cu vicariul 34) de protopopi; şi *) *) Datele le-am cules din şematismul oficial al ţării de pe anii citaţi. (Calendare. ■novum). 14- www.digibuc.ro 52 G. BOGDAN-DUICĂ 186 preoţi ?, nu se ştie câţi. După L. I. Marienburg *) existau 991 de parohii ortodoxe (atunci sub 29 protopopi); cele mai multe parohii aveau numai câte un preot şi un cantor sau dascăl. Dacă admitem că bisericile cu câte doi preoţi vor fi fost cam a şasea parte, reese că preoţii ortodoxi erau vreo 1150. învăţătorii erau 136. Adunând pe consistorialişti, protopopi, preoţi, cantori, învăţători ies la iveală vreo 2400 de oameni prin cari episcopul conducea şi influenţă poporul: 2400 de oameni la dispoziţia unui talent ca Lazăr ar fi putut să însemneze mult pentru cultura ardelenească! îndepărtarea lui din locul care i s’ar fi cuvenit şi isgonirea din ţară a fost un păcat. Păcatul altora a devenit marele merit al lui Lazăr, care din «ţară» ne-a revenit în multiplicarea sa prin trei-patru generaţiuni de Români crescuţi în spiritul său. XVII TRECEREA MUNŢILOR Descripţiile contemporane ale vieţii din Ardeal, la 1816, seamănă mult cu cele de astăzi. Din 1060 milioane de florini Banco-Zettel, în Ardeal circulau numai vreo 20 de milioane. Camăta înfloriâ; moralitatea scădea; banul nu avea preţ; preţurile erau mari; parveniţii îmbogăţiţi cereau onoruri; când, ca un trăznet, sosi reducerea notelor la a cincea parte a valoarei lor. Anul 1812 adaose: trebuinţele corpului de armată aşezat în Ardeal, transporturile de hrană în Bucovina, scăderea vitelor de muncă. Lipsiau acum, 1816: vitele, sămânţa, uneltele de lucru. An de an mizeria creştea. Cuvântul cămătăresc ita- > lian cinque per mese îl înţelegea oricine, zice Alois Batyâny dela care împrumut aceste ştiri* 2). Spre ruina totală a ţării se adause anul rău agricol 1816; şi foametea care i-a urmat, cu care numai cea dela 1602 şi 1603, din vremea lui Mihai Viteazul, s’ar fi putut asemănă. *) Geographie des Grossfurstenthums Siebenbiirgen (1813), voi. I, p. 344. Vezi şi anexa VIII Clerus G. R. non Unitorum. 2) Ansichten von Siebenbiirgen, 1818, p. 8 şi urm. www.digibuc.ro i87 GHEORGHE LAZÂR 53 Se cerea o restaurare a tării; o aşezare sănătoasă a tărănimei; un spor de cultură şcolară, ca mijloc de îndreptare generală: In astfel de vremi consistoriul din Sibiiu îsi dase toată silinţa > » ca Lazăr să plece cât mai iute din ţară ! Plecând el lăsă în urmă o ţară foarte posomorită. Trecerea însăş, în Muntenia, sau, cum s’a zis acum, «des-călecarea-i culturală», nu a fost nimic neobişnuit: înaintea lui trecuseră alţii; deodată cu el alţii; alţii şi după el. Trecerea în ţară eră un curent mai vechiu. Eră chiar aşâ de vechiu, încât geografii apuseni ai vrem ei îl înregistraseră lămurit. Astfel îl înregistra faimosul — după Gatterer — înte-meetor al geografiei statistice-istorice A. F. Biisching, care ştia că Ardelenii preoţi trec să înveţe acolo a oficia ceremonii şi a—vorbi frumos româneşte, dar nu şi carte1). Trecând, unii rămâneau acolo; puţini dintre ei ajungeau în situaţiuni înalte sau numai bune; alţii se pierdeau în naţiunea transcarpatină aşâ de adânc, încât nici nu li se mai ştia de urmă. In poziţie înaltă ajunsese de ex. mitropolitul Iacob Stamate, trecut în Moldova la a. 1760; în bune poziţii se aflau în Bucureşti, în epoca lui Lazăr, Naum Râmniceanu cel născut dintr’un protopop trecut dela Jina în Muntenia, cam în acelaş timp cu Iacob; şi arhiereul Ioanichie Stratonichia, amândoi contemporani cu Lazăr, iar Ioanichie atât de distins şi de puţin cunoscut, încât cred că este bine să-i reproduc panegiricul rostit chiar de Eufrosin Poteca, panegiricul fiind caracteristic pentru refacerea bisericească, care se desvoltâ alături de refacerea şcolară a lui Lazăr 2). Dintre cei trecuţi cam deodată cu Lazăr, amintesc pe Ierotie, unchiul ep. Dionisie Ro- x) A. F. Biischings Grosse Erdbeschreîbung (Troppau, 1785), voi. VI, p. 249: «Sie haben sich vom Anfang an, da sie den christlichen Glauben angenommen, zu der griechischen Kirche bekannt, von der Zeit aber, da die Siebenbiirger unter das Erz-haus Oesterreich gekommen, haben die Jesuiten allzeit getrachtet, sie an sich zu locken, und unter dem zweideutigen Namen der graeci ritus unitorum mit der romischen Kirche zu vereinigen. Der walachischen Geistlichen Geschicklichkeit erstreckt sich nicht weiter, als dass sie gut lesen und singen konnen. Will einer es ja dem andem etwas zăvor tuhn, so geht er nach Bukarest in der Walachei, lernt daselbst ein wenig gute Lebensart, Zeremonien, und zierlich tvalachisch reden, kommt aber iibrigens so un-wissend zuriick, als er dahin gereiset ist».— In Neue Erdbeschreîbung, voi. I, 2, p. 1621 Biisching, repeţindu-se, afirmă iarăş: «Bukarest ist eine Art von hoher Schule jur sie». a) Vezi Anexa IX. www.digibuc.ro 54 G. BOGDAN-DUICĂ 188 mânui, zice ep. Melchisedec, deci Ardelean ajuns dascăl al ţîrcovnicilor dela Antim, apoi profesor împreună cu Bălăşescu şi inspector «în cele din afară» al seminarului din Bucureşti (1838) x); şi pe Gheorghe S. Ardeleanu, care, la 1823, a romanizat şcoala lui Ionaşcu (Slatina)* 2). Dintre cei pierduţi iau ca pildă pe Alexie Popovici, dela Focşani, fecior de preot neunit, ştiind latineşte, nemţeşte şi filozofie, fost profesor în Ardeal, mort în Ruşii-de-Vede3 * * * * 8). Aşadar, drumul lui Lazăr, spie Bucureşti, eră drum bătut. Deosebirea între el şi călătorii anteriori este că el eră mult mai bine pregătit, mai plin de concepţii, mai simţitor şi mai tare în a sa voinţă de a crea si rodi. a J Venind dela Braşov spre Bărcăneştii de lângă Ploeşti şi spre Bucureşti, Lazăr va fi gândit şi la necăjitul Ardeal rămas trist dincolo de munţi, si la ce el scoborâ din munţi, închis în inima sa: la duhul ardelenesc — încă numai ardelenesc — care se alcătuise de vreo patruzeci de ani. Despre duhul acesta trebuie să intercalez aici o consideraţie, care lămureşte pe Lazăr. începând de pe la 1780 tipăriturile româneşti dela Viena sunt neîntrerupte, an de an. Se simte încă efectul libertăţii de tipar iosefiniste; între 1794—1795 râul tiparului vienez seacă; Sibiiul iea locul Vienei, pe când Bucureştii şi Iaşii, ca şi Blajul, dau puţine opere, mai ales bisericeşti; Buda începe a fi mai sprintenă abia de pe la 1804. Până ce Lazăr va îndrăzni să tipărească şi el nişte versuri rele (1806), din ora- 9 V. A. Ureche, Istoria şcoalelor, voi. I, p. iii, 113 şi 133; Melchisedec, în Analele academiei, s. 2, anul II, 4, p. 26; Almanahul Statului pe a. 1838; Kiriăkodromion tipărit de el la 1831. 2) Gheorghe S. Ardeleanu s’a născut în satul Vinţi, comitatul Turdei din Transilvania, pe la anul 1791. Eră un bărbat înalt şi voinic. «A venit în România odată cu G. Lazăr, care aduse cu sine ( ? G. B. D.) o pleiadă de mai mulţi tineri Ardeleni, pe la anul 1816». Stabilindu-se în Slatina se căsători cu văduva lui Marin Cojocarul care-i născu pe viitorul ministru şi academician (1871—1909) P. S. Aurelian. Elevi ai lui Gheorghe Ardeleanu au fost: Alexe Marin, Dimitrie Iarcu, I. S. Ionaşcu ş. a. Profesor a fost dela 1823 până la 1835 (anul morţii). După G. Poboran Istoricul oraşului Slatina, p. 196—197; şi Istoricul şcoalei primare de băieţi No. 1 Ionaşcu, din Slatina (1897), p. 9. 8) La 1831 Eufrosin Poteca recomandă pe Alexe Popovici, Ardelean, fiu de preot neunit, ştiind latineşte, nemţeşte, filozofie, care fusese profesor de gramatica română şi aveâ certificat dela Direcţia şcoalelor naţionale neunite, ca profesor la Focşani. (V. A. Urche, Istoria şcoalelor, v. IV, p. 234). La 1838 Eforia anunţă moartea lui, prin România No. 272, p. 1088. (Murise în August, în Ruşii-de-Vede) şi chiamă pe «oricare din rudele numitului profesor va aveâ dreptul de a fi clironom» 1 www.digibuc.ro GHEORGHE LAZĂR 55 189 şele arătate apar: R. Tempea cu gramatica, Molnar cu retorica şi istoria universală, Clain cu legile firei şi cu logica, Ţi-chindeal cu fabulele; şi pe lângă ei scriitorii cei dragi poporului: Barac cu Arghir şi Aron cu patimile lui Isus şi cu Tisbe. Acum (1808) versuitorul Lazăr va fi devenit şi mai atent la lumea în care — versurile sunt o dovadă că — voia să intre. Acum cantitatea cea mai mare de scrieri curgeau spre noi dela Buda, în vreme ce Bucureştii şi Râmnicul tăcuseră aproape desăvârşit, iar Iaşii împărţiau cu mănăstirea Neamţului puţinul bisericesc care-1 produceau. Dar dela Ardeleni, pe lângă ediţiile noui din Arghir şi din fabulele lui Ţichindeal, veniâ acum Petru Maior, cel dela 1809 (bisericeşte), iar dela 1812 până la 1816 cu istoriile sale, cu polemicele sale: animadversiuni, reflexiuni şi contempla-ţiuni. In ajunul plecării sale, Lazăr asistase la creşterea conştiinţei româneşti, care, în el, cunoscător bun al vieţii romane, om într’o situaţie care-i cerea să fie educator, om simţitor va fi crescut mai mult decât într’altii. Valurile mândriei na» ţionale înălţate de suflarea lui P. Maior băteau până în Car-paţi; pe partea lor sudică s’au scurs mâi puţine; dar cu Lazăr ele s’au dus până la Bucureşti, izbucnind în convorbirile cu boierii, în lecţii, în discursuri. Lazăr ducea cu sine şi idealul naţional făurit de Ardeleni. » In Bucureşti idealul acesta se opri în faţa idealului grecesc stăpân pe capitala Munteniei. XVIII GRECISMUL IN ARDEAL Biografii lui Lazăr cel de dincoace de munţi, ajungând să povestească fapta lui de dincolo de munţi, înfăţişează lucrurile astfel ca şi cum Lazăr nu ar fi avut nici o deosebită pregătire pentru fapta sa, nici o bânuealâ că fapta îl aşteptă poate. Eu nu cred că el nu a bănuit-o. Deaceea aduc aminte: Chestiunea greco-română eră bine cunoscută în Ardeal. Ea, acolo, nu trecuse munţii numai în formă de ştiri de gazetă ori de povestiri de călători; ea trecuse real, cu Grecii pripăşiţi şi acolo, www.digibuc.ro 56 G. BOGDAN-DUICĂ 190 organizaţi, în Sibiiu, lângă Avrig; în Braşov. Cu companiile greceşti privilegiate trecuse şi cultură grecească-nouă, nu multă, dar tot activă si tantosă ca si la Bucureşti sau la Iaşi. Athosul, care mistuiâ multe venituri mănăstireşti din ţară, eră viu şi în Braşov! Şi în Sibiiu! Şcoala grecească din, Braşov, unde se propuneâ limba neogreacă, propunea şi limba grecească veche. Ea avea trei clase. Dascălul celei de-a treia aveâ leafă anuală de 600 fl., şi, pă-rându-i puţină, cerea 800 fl. Dascălul al doilea, al clasei a doua, eră un ieromonach dela muntele Athos; călugăr dela Athos eră şi dascălul clasei I-a, un ierodiacon x). Drept este, că elevii nu erau mulţi; la 1804 clasa I şi II (împreună) aveau 34 de capete, băieţi şi fete, care nu erau despărţite de grecu-* sorii scoalei. Şcoala românească din Braşov era dotată mult mai slab. Prin anii 1797—1800 Grecii braşoveni deslănţuiseră o luptă contra limbei româneşti. Eroul român al luptei fusese popa Haines, cum îi zice cronicarul săsesc Herrmann 2). Chestiunea eră aceasta: Se zidise noua capelă din oraş şi la ea se instalase un preot român, susţinut de episcopul român. Grecii doriau să-l scoaţă pe preot din locuinţa bisericei şi să-şi stabilească dreptul de patronat asupra capelei. Curtea imperială îi refuză. Ei stăruiră înainte. Atunci guvernul ceru (în 1792) ca Românii oraşului să fie întrebaţi, dacă voiesc să rămână cu preotul român ori — primesc pe cel grecesc ? Majoritatea votanţilor o avii preotul român. Dar în 1796 Grecii tot rauşiră să înlăture pe capelanul român; şi anume prin intervenirea negustorului Hagi Panaiot Nica, care făgădui că, dacă se admite capelanul grecesc şi casa se curăţă de cel românesc, el dărueşte 20.000 de fl., pentru ca să se clădească şcoală nouă. Curtea, acum, primi şi aduse o hotărîre, care: predă Grecilor capela, lăsând-o însă liberă si altor ortodocşi, de orice naţie, locuitori în oraş; impunea Grecilor întreţinerea ei; şi permitea ca Grecii să-şi aleagă preot adus din mănăstirile Greciei, dar cu câteva condiţii care însemnau tocmai contrarul dela ce Grecii obţi- 9 9 L. I. Marienburg, Geographie des Grossfiirstenthums Siebenbiirgen, Hermannstadt. 1813, voi. I, p. 223. ®) Das Alte und Nene Kronstadt, publ. de O. Meltzel, voi. II, p. 566. www.digibuc.ro igi GHEORGHE LAZĂR 57 nuseră în «ţară»: Capelanul grec se va ocupă numai cu păstorirea religioasă; nu va întreţine relaţiuni cu străinătatea ;. nu va trimite milă în ţări străine; şi nu se va amestecă în afaceri politice. Fireşte, în astfel de condiţii capelanul român deveniă de prisos, iar Românii trebuiau să se mulţumească cu bisericile din suburbii. Canoniceşte capelanul grec trebuiă să se supună episcopiei dela Sibiiu. Magistratul oraşului înştiinţă şi pe Români, şi pe Greci, Dar capelanul român, popa Haines, nu voi să părăsească domiciliul. Ca mijloc de a-l izgoni de-aici, Nica refuză să depună banii încă nedepuşi şi să scrie cerutele Fundationalesy care le dorise guvernul. Nica eră bătrân; el nu trebuiă să moară subit, fără a scrie şi a subscrie actul de donaţiune; de-aceea Grecii cerură, contra lui Haines, intervenţia magistratului. Deşi episcopia susţineă pe Haines, oamenii magistratului trecură şi peste opunerea acestuia şi, în toiul iernii, îi scoaseră ferestrele din ţâţâni şi-l siliră să iasă din casa îngheţată. Curtea aprobă procedura magistratului, adăugând porunca aspră, că de aici înainte — din Mai 1797 — în biserica grecească cea nouă româneşte nu trebuie să se mai slujească nici în sărbători! Şi astfel Grecul-popă, intrând în toate drepturile acordate, depuse jurământul de credinţă către împărat. Cronicarul sas afirmă că luptătorul G. Haines eră o «creatură» a episcopului G. Adamovici, care-1 şi numise administrator al bisericilor române din Braşov; si că eră mândru, îndărătnic, sgârcit. Va fi avut el cusurul său; dar înfrângerea lui a fost o înfrângere a episcopiei române dela Sibiiu, o oprire a în-tinderei autorităţii româneşti, o mărginire a limbei româneşti. G. Haines este identic cu acel Haines din consistoriul sibian, care s’a mutat la Sibiiu în a. 1809, ca director al şcoa-lelor neunite din principat; şi pe care noul membru Lazărr îl găseşte, la 1812, în consistoriu, unde îi devine coleg. Eu par’că-1 văd pe doctorul Lazăr, dascălul teologilor şi pe energicul fost preot militar al regimentului Benyovszki, cum povestesc despre umilitoarea păţire a capelanului dela Braşov şi despre învingerea negustorului Nica: Amândoi vor fi fost de acord că in nuce, în Braşov* se desvoltase chestia greco-română a principatelor. www.digibuc.ro 58 G. BOGDAN-DUIC 192 Iar cât despre şcoala grecească anume, Lazăr o cunoştea, de sigur dela Viena, unde grecismul desvoltâ, chiar în timpul său, o activitate bine cunoscută Un scriitor sas îşi luase, însă, povara să o descrie şi libertatea să o despreţuească într’o scriere apărută în Sibiiu, la 1805: Scriitorul eră înţeleptul doctor sas Andreas Wolf, căruia, petrecând în Moldova, nu-i scăpase nici alterarea caracterului român-vechiu prin viţiile fanario-tice, nici slăbiciunea culturii şcolare-greceşti, în domeniul căreia el nu întâlnise nici un geograf, nici un istoric sau arheolog, nici un matematic şi nici un filozof de valoare. Cred că am dreptul să bănuesc că un spirit enciclopedic, ca Lazăr, va fi răsfoit şi pe acest Wolf. Dacă Lazăr a văzut pagina despre filozofi şi matematici, a făcut de sigur ochi mari. Şi dacă nu-1 va fi cetit, — Wolf nu era singurul izvor de-a cunoaşte ţara: La Sibiiu, cu relaţiile lui multe şi de tot felul, cu poşta-i săptămânală regulată către Bucureşti-—ţara eră bine cunoscută. . Lazăr ştia bine în ce ţară se ducea la 1816. XIX MUNTENIA IN TIMPUL LUI LAZĂR Când a venit Gheorghe Lazăr, tot erâ degenerafie şi amorţeală». I. ELIADE, în Curierul românesc, 1839, p. 256. Ion Eliade a spus adevărul: Toate izvoarele literare şi documentare confirmă fraza lui lapidară. Insă eu nu voiu face aici o descriere amănunţită *). Din 1814, luna Iulie, erâ profesor la Sf. Sava F. G. Lau-renşon, persoană «distinsă şi cu ştiinţă», zice învăţatul boier Grigorie Brâncoveanu, zice şi dascălul grecesc Vardalah* 2), cari îl recomandară pentru istoria morală a filozofiei şi geografie. Până să vie Lazăr, doi ani de zile Laurenşon a putut observa Muntenia, despre care a scris. Cum vedea Laurenfon, x) Descrierea amănunţită o rezerv altei lucrări. 2) V. A. Ureche, Istoria românilor, voi. X A., p. 346. www.digibuc.ro 193 GHEORGHE LAZĂR 59 vedeau probabil toţi dascălii de la Sf. Sava. Deaceea, pentru a arăta în ce ţară mergea Lazăr, extrag întâiu scurt câteva caracterizări din Lauren9on, ştiind că oricâte altele aş adăugă, toate l-ar confirmă; şi apoi îl adaug cu o confirmare documentară, anterioară şi posterioară intrării lui Lazăr în Bucureşti. > După Lauren9on: Intr’o ţară de o fecunditate uimitoare creşteau, în câmpuri şi pe dealuri, toate felurile de grâne, fructe, vinuri; iar munţii erau acoperiţi de păduri superbe. «Natura nu refuzase nimic acestei ţări bogate şi nenorocite», care nu-şi puteâ exportă bogăţiile. Stăpânirea străină o sărăciâ; dar o şi demoralizâ. Vodă eră un străin şi un storcător pentru alţii şi pentru sine. Ca o pânză de păianjen Grecii se întinseseră peste toată ţara, în slujbe, în moşii (ca proprietari şi arendaşi), în biserici şi mănăstiri, în scoale. Boierii părăsiseră arendaşilor tara si se concentraseră la Bucureşti, la şcoala relelor năravuri, cu care trăiau de mult. Revolta sufletească a boierimei mici nu găsiâ mijloace de explozii folositoare. Iar cât despre cultura boierilor, ei erau moleşiţi, leneşi, învrăjbiţi, cu puţină creştere, rău înrâurită de sclavii lor Ţigani, superstiţioşi ca şi poporul, ca şi acesta crezând în vrăji, strigoi, fie chiar boieri de mâna întâia. Cam tot aşâ de luminat eră şi clerul. «Este greu să găseşti, în Europa, un cler mai incult mai superstiţios şi mai desfrânat decât al Munteniei. După slujba bisericească, întâlnirile sale regulate se văd la cârciume şi la localuri de prostituţie. Demnul şi respectabilul mitropolit Ignatie voise să întâmpine aceste abuzuri întemeind un seminar în Bucureşti; dar împrejurările îl siliră să plece în 1812, iar planul său fu părăsit». Magistratura eră părtinitoare şi crudă; funcţionau încă mijloacele de tortură. Negoţul eră pătruns de străini, ca şi meseriile. Iar ţăranii erau robi. Ce cultură de carte puteâ să existe într’o astfel de lume ? Circulau foarte puţine cărţi; puţine se cumpărau; era fericit librarul care puteâ să vânză câteva romane. Erâ o lume lipsită de interese înalte şi deaceea uşor ea cădeâ în nedemnitatea unei vieţi de oroare x). *) *) Nouvelles observations sur la Valachie, Paris. Maiu 1822. www.digibuc.ro 6o G. BOGDAN-DUICĂ 194 După documente x): Pe când Lazăr se entuziasma, la Viena, de Francezi şi de împăratul lor, la porţile Bucureştilor băteâ spaima care mergea înaintea armatelor ruseşti, iar înlăuntrul oraşului se întindea desordinea (1806, Decemvrie). Simţind că armata turcească este slabă şi că nu se va putea uni în Polonia, cu a lui Napoleon, duşman al Ruşilor, rusofilismul isbucnl energic. Vederi curagioase nu existau. «Boierii şi alţii erau o rasă neînsemnată, fără caracter, fără principii»-, din svonuri grave ei făceau glume. Marii boieri, stâlpii, fugiseră la Braşov. Şi totuş, de principii şi de cinste era nevoie, cum nota Lamare: «Provinciile acestea au mare nevoie de a fi guvernate altfel decât sunt guvernate. Desordinea, anarhia, furtul sunt aici la culme, mai ales din partea boierilor dela cârmă». Fireşte balurile, prânzurile, date de «corpul boierilor», comandanţilor ruşi erau suprafaţa înţelegerilor tăinuite dintre opresorii interni şi străini, veniţi cu gândul de-a cuceri. Iar în vreme ce ţăranii, striviţi şi de unii şi de alţii, băteau zilnic la poarta casei ori cancelariei franceze plângând şi implorând în zadar ajutorul consulului contra celor ce le furau ultima văcuţă, ultimul miel, ultimul pui2); în vreme ce influenţa franceză nu mai însemna nirmc (1808, August), boerimea petrecea: «Este drept», continua Lamare, «aici domneşte linişte, dar aceasta este liniştea, dacă nu a mormintelor, cel puţin a opresiunei, a mizeriei şi a despopulării. In oraşe, fetele şi femeile boierilor petrec la balurile şi mesele care li se dau; părinţii şi bătrânii, simţind cum zilnic le scad veniturile, se plâng foarte amar şi spun în gura mare: Dacă Ruşii mai rămân în ţară vreo şease luni, noi şi ţara suntem pierduţi fără mântuire» (1808, August). Sodoma aceasta o mântui de un atac turcesc, care-i purta gând rău, generalul Langeron. Prin Braşov şi Sibiiu consulul austriac trimetea la Viena informaţiuni precise; spre Viena începuseră a plecă, în refugiu, şi Românii. Cazacii păzeau graniţa de către Ardeal, de teamă că, fără consideraţie la rusofilismul Sârbilor şi Grecilor din ') Hurmuzachi, Documente, XVI, p. 805, 816, 823, 838, 843, 864, 867, 871, 944. *) Lamare către Champagny: II n’y a pas de jours oii je ne trouve â ma porte ou â celle de ma chancellerie, dix paysans valaques pleurant et implorant vainement mon. secours». Hurmuzachi, Documente, XVI, p. 834. www.digibuc.ro 195 GHEORGHE LAZĂR 6l Ungaria, Austria ar puteă interveni. Nesiguranţa dela graniţe şi excesele ruseşti redeşteptară, la un moment încărcat, pe contrarii Ruşilor, cari continuau a stoarce ţara: O! Monseigneur, exclamă Ledoulx, comme cette nation est detestee ici\ Comme torn Ies Valaques deşirent de changer de maître! Atunci câteva sau multe decoraţii de Cruci-Vladimir căzură pe piepturile boierilor din Divan (1810, August); Ruşii făgă-duindu-le crucea, încurajau alipirea boerimei! Aceasta nu îndreptă situaţia deplorabilă a ţării. Mai mulţi dintre boierii de căpetenie se pregătiau (în August, 1810) să plece la Viena — unde Lazăr eră, de sigur, bine informat despre suferinţele Moldovei şi Munteniei, despre care se scriă. Eră timpul în care boerimea începeă a crede că nu este cu putinţă, ca provinciile române să cadă în mânile Rusiei. O protestare clară a Vienei făceâ ca acea îndoeală să se întindă; agentul ei la Bucureşti vorbiâ energic cu Ruşii. Eră acum prin Septemvrie 1810. In Noemvrie, la Bucureşti, se ştiâ că Viena întăreşte cu trupe graniţele Transilvaniei; şi că Ruşii vor aşeză o linie de observaţie dela Hotin până la Adjud. Lazăr eră de mult în Ardeal (din April 1811), când Ruşii întăriau paza graniţei, încât nici musca să nu treacă nevăzută, cum scrie Ledoulx, ale cărui depeşi începuseră a se bucură de protecţia generalului austriac din Transilvania. Aici regimentele româneşti de graniţă se mişcară, ca şi celelalte, ajutând şi ele la salvarea unui interes românesc transcarpatin. Norocul schimbăcios al lui Napoleon slăbi însă iarăş credinţa în el. Ţara plângeâ răni adânci; o răpire fatală întregei vieţi a Moldovei completă nenorocirea. Peste câtva timp de puţină reculegere Lazăr trecu munţii. * Pe-atunci Bucureştii adăpostiau vreo 1.000 de familii boiereşti şi vreo 5.500 de familii cari plătiau contribuţie; vreo 2.000 de muncitori, în total cu vreo 63.000 de suflete. Restul, www.digibuc.ro 6a G. BOGDAN-DUICĂ 19& până la 65.540 de suflete, erau străini. Totalul eră mai mic decât fusese în vremuri de linişte 1). In această ţară, în această capitală se scoborî Lazăr, având norocul să se întâlnească cu excepţiile vieţei munteneşti, cu alesele şi aleşii acelei lumi, cu —excepţiile! Pentrucă, altfel, totul eră amorţeală şi, mai ales, degeneraţi e. Fireşte, curentul vechiu curgea înainte. Stând în mijlocul lui, Lazăr îl observă; vorbiă despre el; dar nu-1 putea îndreptă. De pe urma ocupaţiei ruseşti rămăsese în ţară un indiferentism înspăimântător, rezultat organic al lipselor şi umilirilor. La un moment propria nevoie impuse ideea ca nici Românii ardeleni, rupţi de foamete, să nu mai fie primiţi în ţară, ea însăş flămânzită. Amorţeală şi deoparte, şi de cealaltă a Carpaţilor! Deaceea anul 1821 însemnă o nouă cădere morală, pe care numai ţăranii mai fuseră în stare să o scuture într’un fior revoluţionar. Restul, cu puţine excepţii, zăceâ în demoralizare. Vieaţa de stat, administraţia, justiţia fuseseră desfiinţate. Vieaţa familiară însăş, înjosită iarăş. «Prostituţia (iarăş) eră la culme (1822, 6 Iulie). Nici o clasă nu face excepţie; şi nu este rar să vezi mame de familie părăsindu-şi bărbaţii şi copiii pentru a se da Turcilor. Unele au îmbrăţişat chiar religia mohamedană şi au împins delirul sau spiritul de răsbunare contra familiilor lor până la asasinatul bărbaţilor sau fraţilor prin nouii lor amanţi. Casele boierilor absenţi au devenit case publice de destrăbălare, în care Turcii trăesc cu aceste nenorocite.» Lazăr ce putea face ? Ce făcu, ne-a spus numai P. Poe-naru: făcea şi critica moravurilor. «Acolo» — la cursuri, scrie Poenaru — «nu cruţă nici o faptă neomenească din barbariile privilegiaţilor de p'atunci\ o atacă în frunte şi o încărca de epigrame cu îndrăsneala ce-i inspiră geniul». *) Tot acolo, p. 1079. www.digibuc.ro 197 GHEORGHE LAZĂR 6? XX BĂRCĂNEŞTII Se pare că vieaţa morală (sau mai bine: imorală) a ţării atinsese chiar şi familia care-1 aduse pe Lazăr din Braşov la Bărcănesti si la Bucureşti. Boeroaica ce-1 culese dascăl particular al fetelor sale şi al fiilor săi se numiă Ecaterina logofeteasa Bărcăneasca, o văduvă, fostă soţie a lui Enache, vel logofăt. In 1819 ea avea o fată măritată, două nemăritate şi doi feciori. Dintre ei mai cunoscut este Scarlat, câtva timp şcolar al lui Lazăr -1). Şt. Greceanu arată modul romanţios cum Scarlat s’a cununat (1832) cu Elena Caragea. Eu pot aduce aminte că, în urma lucrării comisiilor cercetătoare, de control, numite de generalul Kisseleff, Scarlat, comis, a fost destituit ca funcţionar «necinstit şi fără mustrare de cuget», precum se exprimă comunicatul oficial al stăpânirii2 3). De durerile destituirei Scarlat se mângâie cununându-se cu Elena Caragea. Curând după aceea un izvor ni-1 arată făcând, în sat, biserică şi şcoală s). La 1836 Scarlat eră ocârmuitor în Prahova 4). Despre Bărcănesti în raport cu Lazăr, nu se ştie nimic. Eu cred că la Bărcănesti Lazăr nici nu a zăbovit mult, astfel că şi «necinstitul» dela 1830, «fără mustrare de cuget» a fost numai pe proprie răspundere, nu şi pe a dascălului său. Singura dovadă-—până acum cu putinţă—că Lazăr nu a stat mult la Bărcănesti o pot derivă din I. Eliade. După Eliade (1839) Lazăr, înainte de anafora, «mai mult de un an se apucase de profesia ingineriei»; şi ca inginer făcu cunoştinţă cu C. Bălăceanul. Calculând dela întâia anafora în urmă, adică dela 15 Dec. 1817, ajungem dincolo de 15 Dec. 1816, în Noemvrie, în Octomvrie 1816. ') Şt. Greceanu, în Genealogiile documentate ale familiilor boiereşti, voi. II, p. 237 şi 238. _ 2) Publicat în Curierul românesc din 11 Februarie 1830, p. 393. Despre comisii, vezi p. 387 şi 401. Deodată cu Bărcănescu se mai destituiseră: doi Cuţarida, un Rădu-lescu, un Corlătescu, un Apostol, un Vlăiculescu, un Crăciunescu, un Saionopol, pentru «catahrisuri». 3) Iosif Genilie în descrierea ţării româneşti, în Almanahul Statului pe a. 1837, p. 187; şi în geografia sa. 4) Almanahul Statului pe a. 1836, p. 54. www.digibuc.ro ^4 G. BOGDAN-DUICĂ 198 Logiceşte eu conchid, aşadar, că la logofeteasa Bărcăneasca Lazăr nu a putut sta mult timp. Merg chiar mai departe; şi exprim convingerea că, alăturea cu ingineria sau între dăscălia (anterioară) dela Bărcăneasca şi inginerie (posterioară), el a încercat să fie dascăl public, într’o formă greu de precizat -1). XXI LAZĂR CA GEOMETRU Christian Teii are despre Lazăr (la 1816—1818) o vorbă foarte semnificativă: «Lazăr se da ca geometru» 2). Lui Teii îi rămăsese în minte un cuvânt auzit, de sigur, dela Lazăr: Geometra eră, în Ardeal, o slujbă comitatensă, inginerească. Fiecare judeţ avea geometrul său. Astfel, în 1807, geometri ardeleni erau (după anuarul oficial): C. Steinbach în Alba superioară şi în Făgăraş; I. Kovâcs, în Alba inferioară ; G. Pasztohi de Oradea-Mare, în Târnavă; Fr. Kovâcs, în Turda, etc. Pasztohi nu era singurul nobil ajuns geometru. Nobilii, chiar nobilelele erau şi postări sau poştăriţe — de ex. Iosif Brukenthal, la Sâmbăta; pentru ce nu ar fi fost şi geometri, în posturi de mare importanţă ? Dar pe atunci nu existau politehnice sau scoale de poduri şi şosele; geometrul îşi primiâ educaţia sa în gimnasiu şi în liceu. Aceasta era o pricină mai mult ca matematica să devie practică; ca geometria şi, în special, trigonometria să fie tratate în vederea folosului care-1 vor aduce lumei. Norma regia prescriâ expres aritmeticei şi geometriei, din clasele gramaticale încă; aritmeticei: illustratio per multa exempla in vita civili occurentia; în humanităţi, aritmeticei: tota recoletur cum adplicatione ad exempla vitae futurae etiam difficiliora; iar geometriei, să dea elemente ad artes et futurae vitae usum iis, qui ad philosophiam perventuri non sunt, valde utilia. Din capul locului cursurile aveau în vedere trebuinţele vieţei; iar geometru oficial erâ Forma a putut fi: o şcoală în casă boierească, cercetată de fiii mai multor case boiereşti. *) In Familia dela 1865, p. 122. www.digibuc.ro 199 GHEORGHE LAZAR 65 ales, fireşte, cel ce da probe că se pricepe bine la meşteşugul măsurării pământului. Lazăr se pricepea prea bine; dar cine l-ar fi ales pe el, funcţionar geometric, în Ardeal, unde slujbele erau rezervate nobililor? Insă în Bucureşti, simţindu-şi cunoştinţele sigure, el se putea da ca geometru, cum zise Teii. Văzând, probabil, că traiul de profesor particular este greu; că geometrii sunt în «ţară» specialişti căutaţi, a oferit serviciile sale; ele i s’au primit; şi, din întâmplare, cel ce i le-a primit a fost un Român verde, care a ascultat şi alte sfaturi de ale lui Lazăr, nu numai sfaturile geometrice1). XXII ŞCOALA DELA 1816 O chestiune foarte importantă, care trebuie lămurită, este aceasta: La 1816 Lazăr a predat public sau nu a predat? La 1816 a început sau nu apostolatul culturii naţionale ? I. Eliade Rădulescul scrise odată 2): «Până la mişcarea lui T. Vladimirescu naţia română se afla într’o stare mai de inerţie, de somnulenţă; impulsia o didese mai dinainte încă, dela 1816, Georgiu Lazăr, însă foarte debilă, ca dela un om particular şi persecutat». Textul ar permite interpretarea că dascălul particular, începuse a lucra dela a. 1816, dar atunci, suferind persecuţii — cu puţin succes. Altădată, I. Eliade-Rădulescul scrise despre acelaş an3): -«Dar ca să se-desăvârşască Grămmatica rumânească, n’au fost •destul ca să fie făcute aceste Grămmătici; era de trebuinţă şi de nevoe ca să se-pue şi în lucrare, dânduse în mâinele copiilor prin şcoli; şi îmvăţători cu ei din preună asupra acestor Grămmătici să facă analisul limbi atât grămmăticeşte cât şi loghiceşte; şi în cât pentru aceasta Bucureşti se-pot făli; pentru că încă dela anul 1816 s’a-deschis aci şcolă românească x) Măsurile de lungime se studiau stăruitor prin exemple, cari ţineau seamă şi de măsurile ţărilor vecine (Muntenia, Ungaria). Vezi ca exemplu Joseph Leonhard Lehr-buch zur Beforderung der Kenntniss von Siebenbiirgen. Hermannstadt, 1818, p. 368—396. 2) In Curier de ambe sexe, ed. II, voi. III, p. 317. 3) Gramatică românească, 1828, p.XXXI—XXXII. 15 A. R.— Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. I. www.digibuc.ro 66 G. BOGDAN-DUICĂ 300 în care să se-înveţe Grămmatica şi ştiinţele în limba rumâneascâ, unde cel dintâiu profesor care a-aruncat întrînsa cele dintâiu seminţi spre luminarea Rumânilor a stătut fericitul Arhidia-conul şi Doctorul în teologie şi legi Georgie Lazar, a căruia pomenire trebue să fie de mult preţ la toţi Rumâni. El aci a început a croi muzelor haine rumâneşti şi a învăţa Matematica şi Filozofia în limba patrii la anul de sus numit până la 1822. Intr'această şcoală şi-a luat începutul şi aceasta Grăm-matică şi s’a pus în lucrare». Cu alte vorbe: la 1816 doctorul Lazăr începuse cu gramatica românească, dar şi cu ştiinţele; iar aceasta se mărturiseşte din proaspătă memorie, numai la doisprezece ani după ce fapta fusese săvârşită. I. Eliade-Rădulescul mai adauge că oda lui Barbu Paris Mumuleanu, râvnitoare spre învăţătură, a fost adresată întreprinderii lui Lazăr. El zice *): «Pela sfîrşitul domniei lui Ca-ragea se întemciase şcoala rumânească în sfântul Sava, subt răposatul Georgie Lazăr. Acest frumos început îi dete pricină a compune oda ce se vede în capul unicii sale broşure ce a publicat în anul 1817, în care se văd şi unele din încercările lui cele dintâiu poetice». Caragea (Ioan) a domnit până la 12 Octomvrie 1818; pe la «sfârşit» ar putea privi şi fundaţia din 1818; însă această interpretare nu o admite precizarea că oda a fost publicată la 1817, preamărind fapta din 1816. V. A. Ureche cunoaşte afirmaţiile, dar rămâne nelămurit; deoarece odată afirmă că «din documente inedite, descoperite de el, rezultă că Lazăr n’a putut deschide şcoala în 1816, ci mai târziu» * 2); dar, de altă parte, admite şi el 3) (ca şi Gaster, în Grundiss-ul lui Grdber) că oda este dela 1817. Oda lui Mumuleanu, apărută la 1817 şi repeţită la 1822, în Rost de poezii, nu-i prea transparentă; totuş o parte din versurile ei ne invită să conchidem la un învăţământ cu tendinţe superioare: x) In prefaţa la Poezii ale lui Paris Mumuleanul, Bucureşti, 1837. p. III; în Curier de ambe sexe, ed. I, p. 89; ed. II, p. 89. 2) Istoria şcoalelor, voi. IV, p. 194. 3) Tot acolo, p. 212. www.digibuc.ro 301 GHEORGHE LAZĂR 67 Fraţilor simpatrioţi Un veac nou ni s’au ivit Cu bune lumini spre toţi, Ştiinţe au înflorit — Rostul cel de mult ohtat Astăzi la toţi s’au ivit In faptă învederat.— Tineri, bătrâni, îndemnând, Patria s’o folosim, La izvor nou alergând Ştiinţe să dobândim. — Pild’avem pre Europei — Astăzi s’au descoperit Un izvor prea minunat — Etc. Mumuleanul adunase în sine tari ecouri ardeleneşti; cărţile populare, scrise de Ardeleni, se vânduseră în ţară mai mult decât în Ardeal1); ele vor fi ajuns şi la Slatina lui Mu-muleanu, de unde el porni spre Bucureşti, pentru a le adauge aici şi a le revărsă răsunător, puternic, în prefaţa sa dela 1825. Din acest fond vechiu s’ar explică căldura odei prolixe, care nu a fost în stare să exprime toată căldura. Conchid astfel că la 1816 Lazăr trebuie să fi făcut întâia sa încercare particularâ-publicâ (deci: cunoscută, anunţată), independentă, pe care mă-abţin de a o preciză numai cu ajutorul fantaziei, deşi analogiile reale ar ţine fantazia în marginile posibilităţilor. XXIII PROTECTORII LUI LAZĂR Profesorul particular public şi inginerul Lazăr a atras atenţia. In domeniul şcoalei greceşti, tocmai atunci, se petreceă o mişcare foarte vie, agitată; apărând alăturea ştiinţele în limba românească, senzaţia nu va fi fost mică în Bucureştii greci -zaţi cu deplin succes. Din textele cunoscute până acum reese că, după Bărcăneşti, din a căror familie a pornit faima dascălului ardelean, întâiul care l-a însoţit cu stăruinţa sa a fost poetul Iancu Văcărescu. 1) Bibliografia românească, voi. II, p. 520 (prefaţa lui V. Aaron, din 1808). 15* ■ www.digibuc.ro 68 G. BOGDAN-DUICĂ 202 Deoarece însă clar în cronologia protectorilor nu se vede, îi voiu aprecia pe rând, fără a putea să conchid precis la influenţele reciproce, care-i adună pe lângă Lazăr. Grigorie Ghica Vodă a fost un sprijinitor influent. Tradiţia Sfântului Sava nu l-a uitat repede. La 1839, de ex-> efemeriul colegiului, fostul protopop Ioan, spunea în dedicaţia la Istoria vechiului testament că el fu cel «întâiu domn pământean şi cel întâiu întemeietor al acestor şcoli». I se da multă cinste! *) Lazăr însuş, în apelul la abonarea matematicei (1822) spusese numai că providenţa deşteptă «mai ales trei duhuri româneşti», pe: banul Grigorie Dimitrie Ghica; vornicul mare Constantin Bălăceanul; şi vornicul Gheorghe Golescu, cari au fost pricină de s’a deschis şcoala academică. Banul eră înrudit cu Bărcăneştii; şi ni-1 putem închipui ca cunoscut din capul locului, vechiu, al lui Lazăr. Dacă I. Eliade trebuie crezut, când vorbeşte despre oamenii pe cari i-a cunoscut perfect, atunci trebuie să conchidem că al doilea sprijinitor energic, care l-a cunoscut pe Lazăr, curând după sosire, a fost Iancu Văcărescu. Textul lui Eliade ne obligă să ni-1 închipuim pe acesta întovărăşit de Lazăr şi, pe amândoi, pledând banului C. Bălăceanul dreptul limbei româneşti, să zicem: în casa lui din uliţa Şerban-Vodă, în cerdacul lui, pe cărările marei sale grădini. Textul este acesta * 2): «Aliat prin demna sa suror Maria cu familia Bălăcenilor, al cărora cap era Banul Constantin, efor al şcoalelor sub beiul Caragea, poetul Ioan Văcărescul făcu cunoştinţă cu reposatul întru fericire George Lazăr, ce atunci venise persecutat din Transilvania; şi ştiură amândoi a deşteptă nobila ambiţie a banului Bălăceanul, spre a întemeia în Sf. Sava prima şcoală de matematice, de filozofie şi de teologie în limba română. Câte produse acea şcoală se ştiu de toţi. Fără Ioan Văcărescul nu s'ar fi putut inspiră Constantin Bălăceanul’, şi fără acesta George Lazăr n’ar fi avut unde să-şi plece capul între fraţii săi în România dominată de fanarioţi şi administrată de Ro- L) Macarie (dascălul şcoalelor de musichie în limba patriei), în tomul al doilea al antologiei, pune mult temeiu pe ce Ghica a făcut nîndată după suirea în scaun». 2) I. Heliade Rădulescul, La înmormântarea reposatului Ioanne Văcărescul. Oratio funebră, Bucureşti, p. io—ir. www.digibuc.ro 203 GHEORGHE LAZĂR 69 mâni degeneraţi, cărora le eră ruşine a vorbi şi a cugetă româneşte şi cari strigă în divanul domnesc că este peste putinţă a se predă ştiinţele în limba română. Fără Lazăr şi aceă şcoală, noi, până astăzi, n’am fi avut conştiinţa de ceeace am fost, de ceeace suntem şi de ceeace am puteă deveni». Iancu Vă-cărescu eră pe atunci un tânăr înfocat de vreo 24 de ani şi cunoscător bun al Vienei, dela care şi Lazăr veniă. Văcărescu ştiă mai bine decât Lazăr cine este — banul; şi-l va fi dus el la banul. La 1816 boierul Constantin Bălăceanu eră de 52 de ani, deci om în toiul vârstei bărbăteşti x). El fusese contemporanul unei generaţii a veacului XVIII (anii 1770—1800) şi al altei generaţii a veacului XIX (1800—1830); încălecă două veacuri, întorcând unuia, celui fanariotic, spatele, iar faţa îndreptând-o spre viitorul mijitor al ţării. După necrologul din Curier el pare a fi fost aderentul cel mai cald al lui Lazăr. Mărturisirea Curierului, scrisă la opt ani după moartea lui Lazăr, o întări Petrache Poenaru, la douăzeci de ani după moarte, spunând că şcoala s’a întemeiat sub < > polit se făcu din 10 Ianuarie 1823, pe când Lazăr se află încă în Bucureşti; şi, oricum, o părere despre dascăl trebuia să aibă şi el. Intr’o notă postumă, de I. Eliade-Rădulescul, se zice3): «Mitropolitul Grigorie eră în mare hypolipsis la curte, de procopsit, de îmbunătăţit (virtos), precum şi în toată ţara; eră amic al epistatului lui Lazăr; eră, în parte, pentru sine cu o opinie foarte rea despre Lazăr; eră, prin urmare, persecutor ai discipolilor acestuia». Acestor discipuli, lui D. Tomescul şi lui I. Eliade, cari i se adresară mitropolitului cu prilejul începerii învăţământului bell-lancasterian, înfăţişindu-i apelul lor cu ortografia chirilică modificată, Grigorie le-a strigat4): «Surghiun am să vă fac pe toţi câţi aţi eşit din acel cuib al dracului, unde dascălul vostru Lazăr a clocit ouăle Satanei». Conservativul preot contra lui Lazăr nu pare a fi întreprins nimic concret. Mitropolitul atârnă prea mult de Grigorie Ghica Vodă; iar acesta ţinea la şcoala românească; mitropolitul critică ortografia nouă, dar nu făptuiă. 9 Pagina VIII. 2) La 1816 Dionisie erâ de vreo 47 de ani; la 1819 de 50. Şi el, ca şi Bălăceanu, un energic. 3) In Binele public dela 6 Iunie 1880, p. 2, foileton, coloana 2. 4) Tot acolo, 8 Iunie. www.digibuc.ro 74 G. BOGDAN-DUICĂ 308 Preoţimea de pe treptele de mai jos va fi fost cu Lazăr: Pe ea o reprezintă, scriind, Macarie. La 1821 ea a fost contra Grecilor; la 1816 nu a putut fi pentru ei şi contra lui Lazăr! Dela şcoalele bisericeşti Lazăr primi şcolari; nepregătiţi, fireşte, dar, totuş, servindu-i ca început al şcoalei sale: El era o problemă românească şi pentru preoţi1). O mişcare astfel întinsă în capitală a mişcat şi burghezimea. La şcoală veniră şi negustori, şi meseriaşi, ca auditori. Capitala Munteniei, sclave la Turci, sclave la Greci, adoptă larg pe Lazăr, căruia nu-i lipsiră nici duşmanii, despre cari voiu vorbi mai la vale. XXIV , ŞCOALA GRECEASCĂ PÂNĂ LA LAZĂR Pentru a preciza raportul lui Lazăr cu mişcarea şcolară din Muntenia, unde, deschizând şcoală românească mare, el avea să deschidă o «epohie nouă» — este vorba lui, trebuie să intercalez aici o scurtă privire asupra acelei mişcări La a 1758 un document din Moldova scrie, mărturisind un fapt comun şi Munteniei2): «Neobişnuindu-se mai din nainte vreme a se ţinea scoale de învăţătură, era multă prostie». Şi la boerii cei mari; cu toate că grijile de şcoala elină, slavonă, latinească, arăpească; de tipografie; de carte românească chiar, ale lui C. Mavrocordat, se iviseră de pe la 1742. «Iar prostimea cu totul se afla lipsită de podoaba învăţăturei». Un mitropolit moldovean (grec), Nichifor concepe atunci (1749) un învăţământ general, cere protopopilor din Iaşi statistica copiilor dela trei ani în sus şi încearcă eroic ceva ce nu a reuşit. Ioan Theodor Voevod şi mitropolitul Iacob iarăş au grije de scoale; şi de cele «moldoveneşti». Cu drept cuvânt V. A. Ureche a numit, apoi, «minunat» documentul dela 1766 al lui Grigore Alexandru Ghica, în care apare chiar şi idea de 9 Macarie, mai apoi, a fost profesor la Sf. Sava, deodată cu Eliad, Poteca, I. Pop. Neamul românesc literar, voi. III, p. 279. Pe el trebuie să-l socotim chiar luptător cald pentru cauza lui Lazăr. 2) In Uricariul. www.digibuc.ro -309 GHEORGHE LAZĂR 75 autonomie administrativă a şcoalelor. Dar preoţii nu plătiau bucuros birul şcoalei şi ceriau suprimarea dascălului elin (1769—1771). Un spirit larg apare, însă, iarăş cu Iacob Sta-mate Ardeleanul (ep. de Huşi; mitropolit), care desvoaltă şcoala publică. Amfilohie Hotiniul este amic şi mâna dreaptă a lui Stamati. In acelaş timp apare şi V. Măzăreanu. Dacă Stamati eră informat despre ce se petrecea la Gottingen, între latinişti şi grecişti, este semn că din Apusul şcolar el cunoştea şi alte părţi, nu numai discuţia citată, din care el preferiâ pe grecişti. Conchid, deci, scurt: A doua jumătate a veacului XVIII s’a bucurat, în Moldova, de o infiltraţie de idei pedagogice şi de câteva încercări de a desvoltâ o şcoală, care uneori eră şi românească, în parte. In Muntenia se constată, pela 1746 ^ că, la greceşte, boerii, -«au rămas mai proşti la învăţătură decât alte trepte mai de jos». Deaceea boerii: Creţulescu, Greceanu, Dudescu, Năsturel, Brâncoveanu, Văcărescu, Cantacuzino, Filipescu, Cornescu, Obedeanul şi alţii cereau să se impună limba grecească. Curând mitropolitului i se dă sarcina de a îngriji de scoale (greceşti, slavone): La 1761 călugării dela Sf. Sava sunt siliţi să se mute la Văcăreşti, pentru ca la Sf. Sava să aibă loc şcolarii şi dascălii lor, să «încapă toţi». Alexandru Ipsilanti continuă cu protecţia şcoalei, căreia îi dedică multe măsuri1 2). Ipsilanti s’a gândit puţin şi la limba locală; admise în scoale şi străini «nu însă si fii de săteni si ţărani» excluşi din liceul său. Clasa j j j j socială a şcolarului nu s’a perdut din vedere nici mai târziu; dar, totuş, uneori s’au primit şi «din proşti şi scăpătaţi». Eră acum pe la sfârşitul veacului (1795). Pe la acest mândru-fran-ţuzesc sfârşit de veac apar, în Muntenia, scoale interesante, creaţiuni individuale, care descopăr că şi în Muntenia, ca şi în Moldova, secolul al XVIII-lea străbăteâ. La Târgu-Jiului, la Caracal, în Preajba (Dolj), la Zimnicea, la Galaţi, la Colţea în Bucureşti, la Sf. Gheorghe-Vechiu, la Ploeşti, la Buzău şi aiurea se învaţă; şi oamenii încep a cere «dascăl românesc» — la bază, pre jos, pe unde cresc, ca în păduri, mărăcini, nu, ca pe sus, coroanele cu flori şi frunze ale copacilor. 1) Vezi V, A. Ureche, Istorie şcoalelor, voi. I, p. 14. 2) Tot acolo, voi. IV, p.81—82, 66 etc. www.digibuc.ro 76 G, BOGDAN-DUICĂ 210 Eră un dor de carte în ţară. Dar, precum vom vedea, însetatului i se tăgăduiâ paharul cel plin. I se tăgăduiâ tocmai în timpul în care, în ţară, pică, fireşte fără nicio înţelegere cu Pronia, Lazăr. Anume: Pe la sfârşitul anului 1812 Vodă Caragea — altfel om avar, lasciv şi fără caracter ■— orânduia o anchetă în şcoalele greceşti şi cerea o reformă a lor. Orientat, el hotărăşte, în 1814, reorganizarea lor1). In acelaş timp se numeşte o eforie nouă, compusă din ep. Constantie (Buzeu), Răsti, Nestor şi marele postelnic Rizu. Se aduc şi profesori noi, Neofit Duca dela Viena, Ştefan Comită; şi aceştia se plătesc bine. Totuş, se revine asupra organizării; şi se consolidează (în 1816). Rezultatul este că şcoala dela Măgureanu se umple de şcolari, cari întrec numărul de trei sute. In şcoala aceasta intră, pentru două catedre bugetare (ă 2.400 taleri) şi Ladislau Erdeliotul (Ardeleanul), ca să propue limba franceză (deşi francezul Lau-ren9on încă nu plecase), limba latină şi dreptul. Trebuie să credem că, împreună cu boerii, aceşti profesori vor fi alcătuit regulamentul şcoalei întărit în 10 Decemvrie 1817 — pe când Lazăr eră de cel puţin un an în Bucureşti şi asistase, deci, la cele din urmă numiri şi măsuri de refacere, şi, de sigur, şi la procopsirea lui Erdeli, cu care va fi fost cel puţin cunoscut, dacă nu prieten. După credinţa mea, regulamentul şcoalei greceşti a fost, pildă şi şcoalei lui Lazăr, dar nu în privinţa alcătuirii interne, care altă pildă avea în ochi, ci în privinţa circulaţiei elevilor şi a drepturilor profesorilor. Anume: «Fiecare profesor se consideră personal independent de ceilalţi»2). Apoi: «Auditori se numesc acei cari, fără a fi înscrişi în catalcgul elevilor, ascultă regulat cursurile predate în şcoală». Şi mai departe: «Oricine, de orice vârstă, poate veni ca auditor în toate clasele şi în toate 1) Afară de Vodă şi fiul său hrisovul dela 1814 este iscălit de: Radu Golescu (mare vistier), Gheorghe Arghiropol (mare spătar), Constantin Kretzulescu (ban), Barbu Văcărescu (vornic), Constantin Bdlăceanu (vornic), Gheorghe Slătineanu (vornic al politiei), Gri-gorie Bâleanu (vornic al treilea), Dimitrie Racoviţa (vornic al patrulea), Gheorghe Filipescu (logofăt mare), Constantin Filipescu (logofăt mare), Fotache Ştirbei (logofăt mare), Iacov Rizu (postelnic mare), Alexandru Nenciulescu (vornic al politiei), Atanasie Christopol (logofăt mare), Alexandru Ghica (clucer mare), Ion Ralet (paharnic), Ni-colae Suţu (comis mare). Mai târziu, dintre aceştia, vor iscăli, la Lazăr, în forma lui definitivă: C. Bălăceanu; în forma primă, mediocră: G. Slătineanu şi Gr. Băleanu. a) Vezi A. Ureche, Istoria Românilor, vol.X, A, p. 383—385. www.digibuc.ro 211 GHEORGHE LAZĂR 77 cursurile». Regulamentul acesta l-au iscălit: Mitr. Nectarie, Iosif (al Argeşului), Constantie (al Buzăului), Grigore Ghica, Constantin Bălăceanu, Mihail Mânu, Grigore Băleanu, Alexandru Mavrocordat, Gheorghe Slătineanu, Gheorghe Golescu, Alexandru Filipescu, adecă toţi boerii, i cari vor iscăli mai apoi anaforaoa pentru şcoala românească la Sf. Gheorghe, adică: pentru mediocra şcoală tutelată de cea mare-grecească şi care s’a prefăcut, precum vom vedea, în cea dela Sf. Sava —graţie stăruinţii lui Lazăr. Faptul că C. Bălăceanu se află şi îngrijitor al şcoalei greceşti şi că, în acest timp: Decembrie 1817, el va fi fost cunoscut cu Lazăr, a dat lui I. Eliade motiv să scrie câteva rânduri (care ar fi putut să fie mai clare) despre tolerarea din parte-le a şcoalei greceşti x). Acum pot resumâ părerea mea. In fapta lui Lazăr s’a concretizat un vechiu dor românesc, care se mulţămx, deocamdată, ca o mare şcoală românească să se înalţe alăturea de cea grecească, de a cărei extirpare nici vorbă nu putea să fie atunci, nici la boeri, cuprinşi încă de păinjinişul tradiţiei greceşti, nici la Lazăr, din ale cărei scrieri reiese, pentru ei, oarecare cruţare, o ademenire oarecare, o exagerare a laudei, numai şi numai ca acei boeri să rămâie calzi pe lângă fapta sa. XXVj ÎNTEMEEREA ŞCOALEI ROMANEŞTI Documentele ne-au păstrat numai partea oficială a înte-meerii şcoalelor; partea umană ne-a păstrat-o tradiţia; aceea fixează progresul consfinţit de stat; aceasta ne atrage ca o dramă. Cea umană: a protectorilor şi duşmanilor, am arătat-o. Să încercăm acum a le preciza unindu-le, totuşi, în reciprocă influenţare. 1 1) I. Eliade, în prefaţa la: Fă-mă tată să-fi seamăn sau generaţia actuale din generaţia trecută, de C. Bălăcescu: «Pe când Lazar şi Banul Constantin Bălăceanul stăruiâ a se face şcoale române în locul celor helenice, nu înţelegeâ de a esilă din ţeară limba helenă şi clasicitatea (p. 74)- www.digibuc.ro 78 G. BOGDAN-DUICĂ 2T3- Privitor la şcoala lui G. Lazăr avem trei documente: i) din io Decemvrie 1817; 2) din 15 Decemvrie 1817; 3) din 6 Martie 1818 1). întâiul document are în fond pe Lazăr. Despre el, în document, nu se vorbeşte: dar din analiza ce voiu face Instiin-ţării din August 1818 va reeşi că mitropolitul şi boerii pledau* la 10 Decemvrie 1817, pentru planul lui2),—reducându-1 însă. Documentul pleacă dela scris-cetit, face şcoala primară (e vorba de clase, la plural) şi de 3 dascăli, dintre cari al doilea ar fi propus gramatică, sintaxă şi catehism, iar al treilea: aritmetică şi geometrie, ceva geografie, dar îndată şi «măsurarea pământului, ieşind (cu elevii) şi în oraş», ca să măsoare «locuri de forme neregulate». Eră un plan modest şi riscat. Eră o şcoală şl fără independenţă, deoarece examenul l-ar fi dat la «şcoala cea mare». Din şcoală ar fi eşit «impiegaţi pentru cancelarii şi judecătorii» şi mai curând ajutoare de ingineri, decât ingineri. Atâta cerură boerii, deşi printre ei erau câteva capete luminate. La 15 Decemvrie, Vodă Caragea însuşi — de sigur în curent cu dorinţele preoţilor susţinuţi de C. Bălăceanul — adaoge o materie uitată de boeri: teologia paradosită zilnic, «măcar cu 6 luni înainte» de hirotonire; 6luni se ceruseră şi la Sibiiu, în şcoala lui Lazăr. Ideea tot dela el va fi intrat în textul Voevodului ? La 15 Decemvrie există, deci, numai perspectiva unui func-ţionarism, unei preoţimi şi unui personal ingineresc cu foarte puţină pregătire generală şi, deaceea, numai cu un învăţământ special practic şi redus. Un astfel de învăţământ nu putea să-l mulţumească pe Lazăr. Deaceea el trebuie să fi dus o luptă de aproape trei luni, pentru ca hotărîrea finală să-i asigure un cadru mai larg pentru întemeierea şcoalelor româneşti superioare3). Abia acum se * 8 *) Se găsesc în V. A. Ureche, Istoria Românilor, vol.X, p.413, 415, 417. a) Eforii şcoalelor erau: Mitr. Nectarie, ep. Iosif (Argeş), Constantie (Buzău)* Grigore Ghica, Constantin (Bălăceanu), Mihail Mânu, Gr. Băleanu, Gh. Slătineanu, Alex. Mavrocordat, George Golescu, Alex. Filipescu. 8) Hotărîrea aceasta o iscălesc: Nectarie, Gr. Ghica, C. Bălăceanul, Al. Mavrocordat, G. Golescu. Dintre cei iscăliţi la întâia hotărîre lipsesc: ep. Iosif (Argeş), Constantie Buzău), Mihail Mânu, Gr. Băleanu, Gh. Slătineanu, Alex Filipescu. www.digibuc.ro 213 GHEORGHE LAZĂR 79 vorbeşte şi de învăţături «filozoficeşti, precum au şi celelalte limbi»)—limbile celelalte erau, precum vom vedea încă, argumentul lui Lazăr; dar acum se vorbeşte şi despre Lazăr «inginer, ce a venit acum de curând din părţile Transilvaniei» şi care a dat «făgădueală că la orice meşteşug filozoficesc este destoinic», adăogând că mai întâiu îl va tălmăci «din limba latinească», în care şi el învăţase acele meşteşuguri — ceeace însemnează că din Martie 1818 Lazăr hotărîse producerea unei literaturi filozoficeşti; iar până atunci el eră gata să înceapă cu: aritmetica, geografia istoricească (pe harţe), geometria teoretică — aceasta însemnă, la boeri, un progres mare — şi geometria practică, geomesia practică. Lazăr râsbiă abia în Martie 1818 1). Opoziţia care i s’a făcut lui Lazăr trebuie datată dinainte de 6 Martie 1818. Opoziţia aceasta veniâ, întâiu, dela neîncrezători sau dela «neştiuţi», cum le va zice Lazăr, în August 1818. Aducându-şi aminte de ei, la 1845, Petrache Poenaru spunea că «impulsul» lui Lazăr, care fu întâiul impuls de a se învăţă ştiinţele româneşti, în {(acele timpuri atât de grele, atât de pregnante^ la toţi oamenii, puţini credincioşi, slabi la înger, se părea peste putinţă» 2). Lipsiţi de credinţă, ei desfătuiau încercarea. A doua tagmă de adversari ne-o descopere I. Eliade3): Erau «inginerii şi arhitecţii» străini, cari bucuros ar fi voit «a depărtă pe Lazăr din ţeară, ca nu cumva elevii acestuia în matematici sau inginerie să ajungă a face concurenţă»^ Această duşmănie se înţelege uşor. Concurenţa, dar şi păstrarea unei situaţiuni câştigate şi intenţia simţită şi practicată de-a face, în curând, din ţările româneşti o vatră de aprins revoluţia grecească, intenţie care nu admiteâ nici o slăbire a grecismului, constituiâ tabăra cea mai mare a vrăşmaşilor: Grecimea. __ i > Tabăra aceasta a descris-o călugărul Macarie din partea ei cea mai comună 4): «Când s’a început întâiu a se paradosl 'O Ca prim colaborator i-se da un popă. Pavel, la gramatică, iar şcoala se mută la-Sf Sava. 2) Gazeta de Transilvania, 1846, 7 Ianuarie, p. 11. 3) In Equilibru între antithesi, p. 61. 4) In Irmologhion, la 1823. www.digibuc.ro 8o G. BOGDAN-DUICĂ 214 ştiinţele filozofiei în limba noastră, pre dascăli şi prin divanuri i-au purtat înrăutăţiţii, pentru ca să-i împedice, şi în toate zilele cu cetele se vedeau adunându-se şi, într’armaţi cu limbi pline de otravă, în toate părţile alergau pentru ca să facă priciri şi turburări, umblând în tot chipul ca şi pe dascăli cu multe supărări să-i împedice, şi pre ucenici să-i slăbească din osârdie. Şi, văzând că cu acestea nu pot a întunecă lumina, nu se ruşinau: vreau, înrăutăţiţii de a lipi pre păreţi noaptea stihuri cu lâtrări turbate, în care-şi arătau pisma şi toată urâciunea ce hrăniau în visteria inimilor lor asupra neamului şi asupra stăpânitorilor $i pricinuitorilor acestui folos». Conducătorii intelectuali ai acestei opoziţii erau profesorii greci, şl înainte, şl după Lazăr. După G. Lazăr chiar, după ce proba se făcuse, traducând o Loghicâ, chir Grigore ep. al Argeşului, se plângea, la 1826 încă1): «Unii din dascălii altor limbi, poate de vreo patimă răpindu-se, nu lipsesc a zice că cu neputinţă este a se mută filozofia în limba românească, pentru sărăcia zicerilor şi a numirilor. Am pus dar toată osârdia de am tălmăcit şi pre cele mai nelesnicioase graiuri şi nume, păzind de aproape pre înţelegerea tălmăcirei, pentru ca să rămâe greşită şi deşartă părerea acelora şi să se arate prin lucru dovedit cum că toate limbile fără osebire, sunt îndemânatice la toate ştiinţele; că mai mult place muzelor a vorbi în fieştecare neam cu limba lui decât cu alta străină, fiindcă numai limba patriei este destulă a învăţă pre cei ce doresc a le şti spre a învăţă cu desluşire şi cum că, fără limba patriei, nu numai puţin folositoare s’au arătat şcoalele şi cărţile, ci şi fără nici un spor. înceteze dar de acum înainte, sfiala aceea, care se pricinuiă nouă sau dela. dascălii altor limbi, care, precum am zis, ne îndărăcniă pentru câştigul lor, sau dela cei ce înveaţă câte cinci şase franţuzeşti sau şapte opt elineşti şi îndată se umflă, căscând gurile spre a-şi defăimă limba sa cea de patrie, fără a socoti că pre ori ce meşteşug şi pre orice ştiinţă vremea le creşte şi le măreşte când necurmat se pun în lucrarea. Dacă aşâ eră la 1826, ce va fi fost la 1818 ?! *) V. A. Ureche, Istoria şcoalelor, voi. I, p, 115. www.digibuc.ro 215 GHEORGHE LAZĂR 8l I-au purtat «prin divanuri», pe dascălii români, înrău-tătitii, zicea Macarie. De acele divanuri ştia toată lumea. I. Eliade-Rădulescul a fost, la 1839, mai precis: La divan Lazăr s’a întâlnit cu Veniamin dela Lesbos, care venise din Kydonai, din Asia Mică. Stătură acolo faţă în faţă, Grecul din insule si copilul ţăranilor dela Avrig; învăţătorul apusean apără cauza limbei naţionale, Grecul repetă mereu biv yivezai (care însemnează: nu se poate); şi după el, aceleaşi vorbe le repetau ciocoii, precum tot Eliade completează în Equilibru1). «S’a spart divanul», raportează Eliade. Aceasta însemnează că Veniamin nu biruise; că Lazăr avusese argumente; că boerii cari îl susţineau îl susţinură sl la acel divan. » > > Veniamin îşi începuse cursul său, la şcoala grecească, în 9 Fevruarie 2). Biruinţa definitivă a lui Lazăr este anterioară zilei de 6 Martie, când divanul da ascultare; duelul Lazăr-Veniamin trebuie să fi avut loc după 9 Fevruarie şi, probabil, înainte de 1 Martie. Deci, mai departe, conchid: In Fevruarie 1818 s’a dat în divan, lupta finală, care i-a câştigat limbii româneşti dreptul de încetâţenire în şcoalele româneşti superioare. Acum Lazăr se adresă, prin tipar, lumii întregi. XXVI «ÎNŞTIINŢARE» înştiinţarea lui Lazăr cătră tinerime constată că acum este vorba de «o de iznoavă sădire, plămădire şi de mult poftită îndreptare», pe care, în sfârşit, o aduse imitarea «pildelor ale celorlalte neamuri vecine)>, pentru ca apoi, după succes, şi neamul să poată «pretenderisl intrarea în numărul şi ocolul cel proslăvit al celorlalte popoare luminate». Pentru discuţia care va urmă am subliniat cuvântul neam vecin. Lazăr apasă apoi asupra ideei că patriei nu-i poate fi indiferent ce creştere vor căpătă «mădulările următoare», pentrucă 9 p. 61: «Iar ciocoii strigau cu un râs sardonic: 8h> yîvsxcu avBevra (nu se poate); limba valahicâ este săracă, e limba mojicilor şi n’are vorbele ştiinţelor». 2) N. Iorga, Amănunte din istoria noastră în veacul al XlX-lea, în Analele Academiei Române, S.2, voi. 38 (memorii istorice), p. 379—381. Pentru dată, p. 381. r6 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. I. www.digibuc.ro 8a G. BOGDAN-DUICĂ 316 «odihna ei cea din lăuntru, precum şi cea din afară, aşa şi binele cel de obşte, precum şi cel privat stau cu creşterea ti-nerimei următoare într’o analoghie prea strânsă legate. Din care pricină fieştecare patrie, fieştecare stăpânire bine siste-matisită, osăbit privighează, ba are a privigheâ pentru creşterea cea cuviincioasă a tinerilor următori». Aici ne oprim, ca să fixăm originea principiului etatist, obligatoriu — acel are (a privigheâ) corespunde unui soli (filozofic) — al lui Lazăr: El fusese punctul central al discuţiunilor bărbaţilor de stat, confidenţi ai Măriei Theresiei: ei discutaseră cu ea mult si t * i multilateral, până ce Maria Theresia se hotărî şi admise principiul suveranităţii statului şi lozinca progresului1), principiu formulat definitiv în rezoluţiunea epocală dela 28 Septemvrie 1770. In Austria şi în Ungaria principiul avea, la «neamurile vecine», o vechime de 48 de ani; crescând cu el, cu scrierile lui v. Sonnenfels, care-1 apărase mai energic, mai bătăios decât oricine, Lazăr îl trecu peste munţi formulându-1 acolo, el cel dintâiu, deplin conştient. Era optimism exagerat ori o—tactică (mai curând!), dacă mai departe Lazăr admitea că şi reforma recentă a şcoalei celei mari Domneşti-greceşti—pornise din acelaş principiu. Dar, iarăşi, exact şi patriotic vorbiâ Lazăr, când afirma că pentru o ţară aşa veche şi «înzestrată cu toate rodurile pământului, precum şi cu toate darurile duhovniceşti» — el văzuse clar şi bogăţiile pământului, şi talentele poporului —este ruşine să nu aibă o Academie ştiinţifică. Titlul ce i-1 da el aduce aminte de liceul regal academic din Cluj. Academia, continuă el, s’a pus în lucrare. Primejdii pot să o împiedece la muncă. Dar, «de va avea nevoe să fie mântuită de gabalele2) neştiuţilor şi de sfaturile celor ce ştiu prea multe, negreşit va păşi pe cărarea surorilor ei» din Apus. Atunci, ferită de primejdioşii arătaţi, va veni pentru ţară «o epohie noao, o întâmplare strălucitoare». Pornit acum spre extas, chemat de visata vedenie a viitorului, el strigă: «Veniţi toţi, x) «Der Grundsatz von der Hoheit der Staatsgewalt und die Parole des Fortschritts fanden bei M. Th. williges Gehon etc., scrie I. Al. Fr. v. Helfert în Die osterreichische Volksschule, Prag, 1860, p. 223, în cursul demonstraţiunii atât de frumoase a istoriei înlăturării clericalismului şcolar austriac. a) Gabalele sunt cabalele, intrigile mărginiţilor. www.digibuc.ro 2I7~ GHEORGHE LAZĂR 83 de toate părţile şi de toată starea, veniţi la izvorul tămăduirii!» Curgă el acum măcar şi mai puţin», în «curgerea vremii, cu împrumutate puteri ajutoraţi fiind şi cu mai multe ştiinţe folositoare», când, adecă, Academia va avea mai mulţi profesori şi va predă mai multe specialităţi, izvorul tămăduirii va curge mai bogat, dând tuturor celor ce au contribuit o «întreagă mângâiare». Intemeetorii, producând fapta, au pus «acum zăgaz tuturor bârfelelor că doară n’am avea unde învăţă»; acum toată răspunderea cade pe noi, cei ce ne vom aşeză în şcoală lucrând! Se deschise şi o condică de înscrieri, pentru a cărei descoperire s’ar puteă plăti bani mulţi, ca să putem cunoaşte pe toti şcolarii anului întâiu al Sfântului Sava românisat. 3 3 In sfârşit Lazăr expune materiile care se vor predă. Din capul locului trebuie să spun că, ducând cu sine principiul theresian-iosefinist, şi realisarea lui pe pământ românesc Lazăr o sprijiniă tot pe pilda «neamurilor vecine». Dacă i-ar fi stat la dispoziţie profesori destoinici, el ar fi tradus în româneşte tot liceul regiu academic, al cărui elev fusese în Cluj; fiindcă nu le-a avut, l-a imitat cu scăderi, precum se va vedeâ din comparaţiunea la care trec. «Paradosirea materiilor» trebuiă să se facă «după rândul mai jos însămnat: , înştiinţare » 3 «A. Cei mai slăbănogi sau de tot nedeprinşi să vor orân- dui mai întâiu la alţi dascăli > mai jos, unde să vor învăţă: 1. Cunoaşterea slovelor şi slovinirea cuviincioasă. 2. Cunoaşterea numerilor si 3 i întrebuinţarea lor. 16* Norma regia In scholis nationalibus.... docentur ea, quae cuivis.. necessaria sunt. Talia sunt: www.digibuc.ro 84 G. BOGDAN-DUICĂ 2l8 3. Cetirea desăvârşit. 4. Scrisoarea cu ortografia, si de mai multe feliuri. 3 5. Catehisisul şi istoria vi-vlicească, testamentul vechiu si cel nou. 3 6. Gramateca si Aritmetica 3 încâtva, si alte stiinte mai mici 7 3 33 folositoare pruncilor. Lectio Calligraphia, orthografia Religio Arithmetica (Pag- 50). Trebuie observat, că în Înştiinţare nu se precizează anii, cari ar fi fost, evident, mai mulţi, cu acei «alţi dascăli)), zis la plural, nu cu acel un dascăl, care paradosiâ pe atunci în chiliile mănăstireşti. Aşadar eră vorba de o şcoală primară în înţeles modern, de o trivială, cum se zicea în Austro-Ungaria, în Ardeal. Mai departe: . înştiinţare 3 3 B. După aceasta vor trece la altă tagmă de învăţături, unde vor avea de a ascultă: 1. Gramatica desăvârşit, cu 3 7 sintacsu dinpreună. 2. Poetica, cu mitologhii şi gheografiia globului pământului. 3. Retorica şi Istoria neamului cu a patriei dinpreună si alte stiinte ce sânt de tre- > 33 buinţă spre înţelesul acestora. Norma regia Graecae grammaticae ele-menta ... anno primo, altero graecae syntaxeos principia. (Identic la latineşte!) prima principia planisphae-rica, ut pueri prius aliquam totius orbis, quam singularis huius partis notitiam hauriant. Historia Ungariae,.. Tran-silvaniae Chronologia, geographia (cari: non ex vano Historiae oculi dicuntur) (Pag. 51— 55 www.digibuc.ro 219 GHEORGHE LAZĂR 85 Din «tagma» a doua reese gimnasiul vechiu-ardelenesc cu gramaticiştii şi sintacsiştii săi, cu clasa de poetică şi de retorică, din care nu lipsiau «mitologhiiJe». Clasele Grammatices şi humanitates se contraseră într’un corp: B, eliminându-se — este caracteristic! — limba grecească, de care liceul lui se dispensă. înştiinţare Norma regia C. Cei mai de vârstă si de> prinşi la acestea toate vor avea de a auzi: 1. Aritmetica cu toate părţile ei. 2. Gheografia despre toată faţa pământului, aşijderea cu toate părţile ei. 3. Gheometria teoreticească Trigonometria, Alghebra şi altele. 4. Gheodezia sau Inţeneria câmpului cu Iconomia şi Arhitectura. Vorba: «deprinşii la acestea toate» însemnă că între tagmă B. şi C. se trăgeă o linie serioasă; peste ea nedeprinşii nu puteau trece. Tagma aceasta, a treia, corespundeă (tot parţial) cu algebra (din a. I al filozofiei), cu geodesia (din anul al doilea al filozofiei, cu practica inginerească la a cărei bază se aşeză matematica; dar părăsiă fizica, chimia, mineralogia, pentru care nu aveă dascăl. Totuş ea seamănă bine cu cursul lui Gego. Tagma a tieia eră, aşadar, o adaptare cerută de nevoile urgente ale ţării: ingineria; şi motivată de lipsa forţelor didactice. Tagma are o unitate de interes remarcabilă: In ea nu se află nimic ce să nu ducă la inginerie serioasă. www.digibuc.ro 86 G. BOGDAN-DUICĂ 220 înştiinţare Norma regia D. Mai având apoi volnicie dela mai marii efori boeri, vom trece şi la celelalte mai înalte tagme filosof iceşti, f ieste-care după rândul său, aşijde-rea şi la tagmele iuridiceşti sau nomica, care cum vor urma. Pentru cei ce vor să treacă la cinul preoţesc, să va orândul osăbită vreme şi ceasuri pentru ascultarea sfintei teologhii, dogmelor credinţii şi cunoştinţa legii creştineşti şi altele mai multe trebuincioase. Tagma D. prevedea filozofia şi dreptul', şi teologia. Şi în liceul r. academic din Cluj filozofia şi dreptul culmina ca a patra treaptă a gradelor şcolare ' Teologia era nevoia ţării; şi ar fi fost, de sigur, ceva în felul cursului dela Sibiiu. Mie nu-mi rămâne nici o îndoeală că Lazăr, ■ făptuind în Bucureşti, proectâ în organizarea şcoalei munteneşti—propria sa desvoltare,protejată de întocmirile «neamurilor vecine», de care, încă odată, aduc aminte a). Dovadă că Lazăr zoriâ, însă, ca liceul să devie cât mai iute cât mai complet, nu o face numai nădejdea care respiră din înştiinţare, ci şi faptul că în 1819 tineri, de sigur, aleşi şi de el, au fost trimişi în străinătate, ca să se întoarcă vrednici a-1 completă, ca profesori de specialitate. 9 9 Deaceea trebuie să resping şi aici părerea lui V. A. Ureche, care zice într’un text din Istoria şcoalelor: «In organizarea şcoalei române din Bucureşti G. Lazăr urmăreşte aceiaş cale ce apucase la Iaşi nemuritorul G. Asaki». Asaki făcuse, în şcoala grecească, un curs românesc de inginerie; Lazăr întemeia o şcoală românească completă. Şi eră, totuş, pentru V. A. Ureche, aceeaş cale! Adaug aici un amănunt. Dacă şi mai târziu (de exemplu în 1832) «examenul gheneral în şcoala din Sfântul Sava» se făcea în Septemvrie (Analeleparlamentare, t. III, p.480), avem şi în aceasta tradiţia lazaristă, după modelul examenelor de Septemvrie din gimnaziul ardelenesc. www.digibuc.ro 221 GHEORGHE LAZĂR 87 XXVII FUNCŢIONAREA ŞCOALEI «—măcar şi într’această scurtă curgere de vreme şi cu atâtea viscole câte au pătimit, nu puţin rod s’au făcut până acum, precum se vede în faptă». Lazăr, în apelul pentru abonarea la Matematica sa. Se deschise dar condica şcoalei şi se începură clasele. Nu ştiu care?, nu ştiu cu cine? I. Eliade vorbeşte (1839) despre câţiva grămătici sau ţircovnici candidaţi de preoţie, panachideri sau ucenici dela Sf. Gheorghe şi dela Colţea, cari abia stieau să cetească. ) Petrache Poenaru vorbeşte de câţiva curioşi; prăvăliaşi,scriitori de pe la cancelarii; dar şi elevi maturi dela şcoala grecească; şi persoane onorabile dintre comercianţi, ca de ex. Alexandru Teii, care cunoscuse de mult pe Iorgovici (fiind în Viena ?) Tempea (Braşov) şi doctorul Molnar (Cluj, Sibiiu ori chiar Bucureşti, unde Molnar a fost1). Ceva eră; eră puţin. Văzând ce realitate a răspuns idealului său din înştiinţare, Lazăr, în ceasuri de mâhnire, ofta: «Doamne, până când anii blestemului ?!» Insă toamna, în Octomvrie, fugi Domnul grec. Insă, din fericire curând după deschidere, tot în Octomvrie, Veniamin din Lesbos fu exilat; clasele greceşti se spar-seră; şi şcolarii lor trecură la Lazăr, la clasul de inginerie, afirmă Eliade. Faptul acesta a schimbat toată faţa lucrurilor. Dintr’o şcoală fără şcolari de nădejde, şcoala lui Lazăr deveni, dintr’o lovitură, o şcoală de mare spor. «îndată Lazăr începu a traduce» un curs de matematică (Eliade zice: după Wolff) şi unul de filozofie (Eliade zice: după Kant). «In vreme de un an şcolarii ajunseră departe». Reese deaici că traducerile au început în toamna înaintată a anului 1818 şi că până în toamna anului 1819 şcolarii ajunseseră departe. x) Ion Molnar a fost în Bucureşti în 1783 (Martie sau Aprilie), ca să aducă înapoi pe un chirurg al său, fugit în ţară. Despre aceasta scrie Raicevich lui Brukenthal. Archiv des. V.f. sieb. Landeskunde, voi. 31, p. 592. www.digibuc.ro 88 G. BOGDAN-DUICĂ 333 Şi afirmaţia aceasta a lui Eliade trebuie să fie adevărată. Traducerile Lazăr le anunţase din Martie 1818; din Octom-vrie, ele deveniseră necesare; prompt, el le făcu. Iar în a. 1919 şcolarii erau atât de înaintaţi încât eforia a socotit că patru dintre ei trebuesc trimişi în străinătate, ca să se specializeze. Ei plecară în a. 1819. De o parte veniseră, aşadar, «slăbănogii» sau «nedeprinşii», cum zisese înştiinţarea; iar de alta pregătiţii. Unii puţin înţelegeau, alţii tot. Se spune anume, în scrisul lui I. Eliade, privitor la logică: Copiii cei noi n’au făcut mare treabă cu acea logică: ea însă şi-a dat foloasele sale şcolarilor celor vechi\ deci: şcolari noui şi vechi şedeau pe aceleaşi bănci. Este evident că cei noui l-au silit pe Lazăr să nu fie prea scolastic, ci să vorbească popular, sau, cum zice Poenaru: să împestriţeze prelecţiunile sale scolastice cu un fel de conferinţe. Precisiuni despre ce s’a făcut în toate «tagmele», în toate clasele, astăzi încă nu avem. Trebuie să ne mulţumim deci cu puţinele ştiri despre profesori. Popa Pavel va fi propus slovenirea, cetirea şi alte materii de clasele primare. Eufrosin Poteca, care fusese profesor la şcoala grecească, la începători (Clasa a III-a), a trecut la Sf. Sava, ca profesor de geografie, pe lângă Lazăr -1). Ion Eliade, începând, propuse aritmetică şi geometrie; cum spune el, cam din acelaş timp în care colegii săi, veniţi mai de vreme la Lazăr, fuseseră trimişi în străinătate, deci din 1819. Eliad însuş se numeşte «ajutor» al lui Lazăr. Ladislau Erdeli propuse limba latină şi limba franceză; iar din filozofie, logica, părăsită de Lazăr, care treceâ la metafizică. Gheorghe Lazăr însuş a propus matematica (după Wolff) şi filozofia (după Kant). Pe când veniau la el, ca colegi, Eliade şi Erdeli, el trecu, în cursul de matematică, la trigonometrie, iar în cel de filozofie dela logică la metafizică. Dacă Lazăr a făcut matematicele după Wolff sau în spiritul lui Wolff — acesta este înţelesul ştirei lui Eliade — atunci, înainte de trigonometrie, Lazăr a propus, după volumul întâiu 9 9 I. Eliade, Binele public din 34 Maiu 1880. www.digibuc.ro 333 GHEORGHE LAZĂR 89 din Wolff, aritmetica şi geometria, pe care, înaintând cu cursul, le-a lăsat lui Eliade, ca «ajutor», ceeace mai însemnează că, din capul locului, Lazăr îşi luase toate părţile matematicelor -1). La început Lazăr se va fi mulţumit, însă, cu strictul necesar, pentru ca să ajungă cât mai iute la «inţenerie», despre care suntem informaţi că o făcea la câmp, ridicând «harţe din tri-unghiu în triunghiu», dela început chiar (Eliade), chiar şi cu şcolarii puţin preparaţi pentru astfel de lucrări. Cât despre filozofie, este sigur că Lazăr a făcut-o după Kant. Supărarea lui că Erdeli, urmându-i la logică, a propus după Condillac, nu, cum o propusese el, după Kant, este bine cunoscută din povestirea lui Eliade, din care reiese că Lazăr voia să aibă, în şcoala sa, un singur sistem filozofic! Dar se pare că Erdeli nu s’a tulburat mult, deoarece—precum ară-tarăm mi sus — regulamentul, usul asigurase profesorilor independenţa cursului 2). In acelaş timp, în puterea aceluiaş regulament, şcolarii lui Lazăr cercetau ca auditori câteva cursuri din şcoala grecească. Ne-o spune Eliade, care lămureşte că îi atrăgea farmecul de a compară cele două cursuri de filozofie: «Trei filozofi se auziâ în anii aceia pe catedrele capitalei: Kant, Condillac şi Tracy; şi trei matematici: Wolff, Lacroi şi Francoeur»3). Conflictul filozofic Lazăr-Erdeli este foarte semnificativ; si deaceea mă opresc încă la el, ca să-i arăt toată semnificaţia. *) Confirmat aiurea de Eliade: «Lazăr se puse mai întâiu a-şi instrui elevii în ştiinţe exacte: el cunoştinţa naturei unui triunghiu nu o da pe toate poeziile din lume; el iarna făcea lecţiuni de matematice şi veara eşia cu elevii la practică; el vrea să dee naţiunii ingineri, arhitecţi etc.» (Prefaţa la Bălăcescu). 2) Cu povestirea din 1839 să se compare şi Familia, anul I, p. no. După Familia, cursul lui Erdeli a fost ascultat de şcolarii noui la logică, dar şi de cei vechi, cari terminaseră logica lui Kant. 3) Curierul românesc, 1839, p. 264 şi Foaea pentru minte, 1840, p.46. Se pare că, de pe urma cursului lui Lazăr, se răspândiâ şi literatura filozofică, precum reiese din biografia elevului Mihail Drăghiceanu, despre care d-1 Virgil N. Drăghiceanu scrie {Intemeerea şcoalelor din Romanaţi şi Dâmboviţa, 1914, p.7): «Intre elevii eşiţi din şcoala lui Lazar este şi pitarul Mihalache Drăghiceanu, profesorul, întemeetorul şcoalelor naţionale din Romanaţi şi Dâmboviţa, un idealist oltean, de pe mumă bucureştean, unde aveâ întinse proprietăţi pe strada Smârdan. Din cărţile ce ne-au rămas din biblioteca sa (foarte multe filozofice: Kant, Leibniz etc.) se vede că dobândise, în şcoala lui Lazăr (unde fusese conşcolar cu Eliad, despre care îşi amintea că, în primii ani, nu străluceâ câtuş de puţin), cât şi la profesorii francezi, refugiaţi în Bucureşti, o aleasă cultură grecească şi franceză». www.digibuc.ro •90 G. BOGDAN-DU1CĂ 224 Logica lui Kant apăruse la 1800, publicată de I. G. Jăsche *), din încredinţarea lui. Prefaţa lui Jăsche arătă pentru ce Wolff, vechia simpatie a lui Lazăr, nu a ajuns să dea lumii o logică finală, pură 2) şi d.e ce abia Kant săvârşi fapta aceasta. Kant însuşi, chiar în logica de faţă, răstoarnă pe Wolff cu câteva rânduri, deşi recunoaşte că logica generală a acestuia este cea mai bună — până ia sine. «Metoda specială, proprie lui Leibnitz şi Wolff, metoda dogmatică a filozofiei a fost foarte greşită. In ea este atâta amăgire, încât este necesar să se suspendeze toată procedarea şi, în locul ei, să se aşeze alta: metoda filozofiei critice, care constă în cercetarea acţiunii raţiunii însăs, în analisa şi examinarea întregii putinţe de cunoaştere a omului, până unde vor fi putând să meargă marginele ei»3). Se pare că în timpul dela Viena până la Bucureşti Lazăr pierduse simpatiile pentru wolffianism (constatat, ipotetic, după lecturile sale filozofice), deci pentru dogmatism şi ajunsese la filozofia criticistă. Dacă biblioteca lui ni s’ar fi păstrat întreagă, în ea am fi găsit poate nu numai Logica, despre care ştim că a avut-o, ci şi alte opere de Kant. Pentru Kant logica este «disciplina a priori despre legile necesare ale gândirii», în vederea tuturor obiectelor gândirii, este stiinta întrebuinţării corecte a ratiunei, dar nu subiectiv, adică nu după principii empirice (psihologice), cum cugetă; ci obiectiv, adică după principii a priori, cum trebuie să cugete. Deaceea, după el, Malebranche şi Locke nu au scris logică proprie, deoarece ei au scris şi despre conţinutul cunoştinţei şi despre originea noţiunilor. Condillac făcuse acelas drum. > In Sf. Sava Condillac eră cunoscut în forma Cours d'etude pour Vinstruction du prince de Parme (1782). Din acest curs i-a cunoscut I. Eliade gramatica; fără motive nu putem trece la bănueli de cunoaştere mai adâncă. Erdeli va fi cunoscut, aşadar, volumul al patrulea: De VArl de Penser. x) Immanuel Kants Logik, ein Handbuch zu Vorlesungen, Konigsberg, bey Friedrich Nicolovius. 1800. *) p. XIII—XIV. 3) Logik, p. 18 şi 38. www.digibuc.ro 225 GHEORGHE LAZĂR 91 De l’Art de Penser psihologisează, însă, chiar foarte mult. Pentru el a cunoaşte arta cugetării însemnează a cunoaşte: alimentele sănătoase ale cugetării; facultăţile a căror acţiune este necesară; şi când vom şti cum aceasta trebuie să se alimenteze, să se conducă, să acţioneze, vom cunoaşte arta de a cugetă. Deaceea este necesar să se cunoască originea ideilor, facultăţile înţelegerei şi metoda — teme cu care se va ocupă opera sa. Analiza psihologică este, fireşte, foarte necesară; formalismul logic primeşte chiar lovituri, ca, de pildă, în textul despre abuzul de silogism, marele instrument al sintezei; toată logica capătă o lovitură curagioasă, la sfârşitul capitolului X, citat aici în notă I). Kant nu neglijase detaliile logicianilor; la el toate sunt considerate; dar şi precedate de o teorie criticistă a cunoştinţei, despre care—eu mă îndoesc că, elevilor săi, Lazăr a putut-o predă în toată adâncimea sa; o va fi formulat popular magistrul; iar restul (noţiunea, conţinutul şi sfera, genul şi specia, etc., până la metodica generală) le va fi tratat în ordinea obişnuită şi înainte, şi după Kant, păstrând, fireşte, formulările clare, de atâtea ori revizuite ale acestuia. Preferind pe Kant, Lazăr va fi avut şi un motiv filozofic-superior; eră de talie de a-1 puteă aveâ; dar va fi înţeles că concreţiunea cursului kantian este proprie să lase în mintea şcolarului mijloace de autocontrol mai sigure decât expunerile psihologice ale lui Condillac. Mie atâta mi-ajunge, ca să trec la afirmaţia că Lazăr eră pedagog mai priceput decât Erdeli 2). Deaici înainte începe ipoteza. După logică, Lazăr a propus metafizica lui Kant, zice Eliade. Aceasta este sigur; dar — după care text al lui Kant ?, nu se ştie. Eu înclin să cred că a propus-o după manualul paralel la Logică, adică după manualul editat de Poelitz, nu după lucrările anterioare de metafizică publicate de Kant însuş. Insă Poelitz l-a publicat L) J’ai cru qu’il etoit utile, et qu’il suffisoit d’aprâcier la valeur des propositions et des ddfinitions; et j’ai neglige Ies details oii entrent Ies logiciens. Qu’importe de savoir combien il y a des sortes des propositions et de silogismes ? Quel avantage retire-t-on de toutes ces regles, qu’on a imagindes pour Ies raisonnemens ? qu’on sache se faire des iddes exactes, et on saura raisonner (p. 120). 2) Exemplarul academic al Logicei lui Kant a fost proprietatea lui Nifon Bălăşescu, teolog ca şi Lazăr, la 15—16 ani după acesta profesor al seminariului din Bucureşti: Semn că filozoful eră popular printre Ardelenii cari treceau munţii spre profesorat. www.digibuc.ro 92 G. BOGDAN-DUICĂ 226 în 1821 (April-Maiu). De aici urmează că acest Kant a fost o cetire de mângâere în timpul revoluţiei; că, dacă trecu dela Logică la metafizică, logica o făcuse înainte de isbucnirea revoluţiei; şi că în 1822, anunţându-şi cărţile gata de tipar, anunţându-şi şi filozofia, Lazăr avea pregătit şi textul metafizicei. Metafizica ar fi deci opera anului 1821 spre sfârşit şi a anului 1822 la început. Dar, cum ziceam, deşi este atât de logică, ipoteza rămâne ipoteză. Propunând după acest Kant, Lazăr trebuie să fi făcut un curs de ontologie, cosmologie, psihologie şi teologie1). Intorcându-mă la tot cuprinsul acestui capitol, îl resum: Intemeetorii învăţământului din Sfântul Sa va au fost, aşadar: Lazăr, Erdeli, Poteca, Eliade şi Pavel, doi Ardeleni şi trei Munteni, cărora li s’ar putea adaoge şi Grigore Râmniceanul2); atunci: şase; Munteni, patru. La tagma A din înştiinţare au fost: Pavel şi Poteca. La tagma B: Lazăr, Erdeli, Eliade. La tagma C: Lazăr şi Erdeli, ca filozofi. Despre râvna extra-şcolară a elevilor se ştie că ei au reprezentat în 1818 pe Avarul lui Moliere, tradus de Erdeli. «Cu acesta se auzi pentru prima oară pe scenă limba română, prin junii elevi din Sf. Sava». (Eliade) Deşi pricinuiau unii că limba ardelenească «nu este plăcută»3), va fi fost ascultată cu evlavie — şi de Lazăr, pe care mi-1 închipuesc de faţă. XXVIII EFECTE Efectul apropiat şi depărtat al lucrării lui Lazăr a fost descris de şcolarii săi. După expunerile anterioare, din care a reeşit limpede agitaţia Bucureştenilor şi noutatea ofertei lui Lazăr, mărturisirile despre efectul acesteia nu par exagerate. * 8 J) Cărţile germane nouă veniau la Bucureşti prin Sibiu. Pentru ca ele să vie şi mai uşor, Ia 1823 Thyri fu adus de C. Golescu să completeze «casinul literar» cu cărţi germane, franceze, italiane. Thyri a fost apoi librar până la 1835. Vezi un articol de I. Eliade în Typographul român, 1870. a) N. Iorga, Istoria literaturii româneşti în veacul al XlX-lea, 1907, voi. I, p. 19. 8) Mumuleanu, Caracteruri, 1825, p. 77. www.digibuc.ro GHEORGHE LAZĂR 93 227 Astfel P. Poenaru spunea (1843) x) că şcoala lui Lazăr a fost «un centru de lumini de unde se răspândiră raze care înflăcărară în inimile românilor zelul de cultura limbii lor». Simion Marcovici (1837) * 2), mai concret, aducându-şi aminte şi de uimirea din clase şi de imediata urmare a completării («sistematiceşte» a) şcoalei urmărite mereu de atenţia publicului, scrise: «Fără a lua în băgare de seamă împiedicările şi prejudecăţile ce din toate părţile stânjineâ cultura limbii şi prin urmare întemeerea învăţătorilor, răposatul întru fericire şi de toată pomenirea vrednicul Georgie Lazăr traduse cărţi de ştiinţă în limba rumânească şi începu a învăţa tinerii care de o cam dată să mirară şi ei că înţelegea mai bine în limba lor orice învăţătură. După aceea, ivindu-se o epocă mai fericită, să întemeiară scoale sistematiceşti, se aşezară învăţăturile toate în limba rumânească, încât ceea ce să socotea adevăr netăgăduit, ajunsese a fi paradocs numai după un curs de şase ani». Macarie ieromonahul, spirit mai simplu, dar tot sincer, confirmă, mai din afară, pe cei doi profesori cari se aflaseră în procesul de înaintare al şcoalei 3): «In care scoale adunându-se mulţime de ucenici şi de pre afară şi din şcoalele greceşti, care nici un spor nu făcea, cu minunata îndemânare a limbii părinteşti, în puţină vreme atâta spor au făcut în ştiinţele filosofiei, încât mulţime de ucenici români au eşit desăvârşiţi engineri şi filosofi, care din şcoalele cele greceşti, care cu multă cheltuială a ţării să ţin, nici o dată nu s’au văzut să iasă». îndată ce încrederea în putinţa de desvoltare a limbei româneşti ştiinţifice se stabili, boierii hotărîră să sporească puterile didactice ale şcoalelor. Directa legătură între cele două fapte s’ar înţelege dela sine. O întăresc totuş cu o dovadă din P. Poenaru 4). «Intr’acea vreme, când în Bucureşti erea numai scoale greceşti, prea puţini ar fi crezut că s’ar putea învăţa prin şcoli publice, în limba românească, ceva mai mult decât a citi pe x) Foaea pentru minte, 1843, p. 245. «Ca unul ce a văzut şi ascultat de multe ori pe Lazăr», zice Eliade despre Poenar în prefaţa la Bălăcescu, Fă-mă tată să-ţi seamăn. 2) Prefaţa la Istoria lui Gil Blas de-Santilan de Lesage, Bucureşti, 1837, p. VIII. 3) Biserica ortodoxă, XXXIX, p. 971. *) Necrologul lui C. Moroiu, de P. Poenaru, în Universul dela 1847 (Bucureşti), p. 61. www.digibuc.ro 94 G. BOGDAN-DUIC 228 ceaslov sau psaltire şi a seri grapsim pe panachidă. Dar după ce se începii în Sf. Sava şcoala lui fericitul în memoria Românilor Lazăr, se întinse între Români atâta încredinţare despre folosul de a se învăţă ştiinţele în limba patriei, încât subt Eforia răposaţilor Mitropolitul Dionisie şi Banul Constantin Bălă-ceanu, se hotărî a se trimite tineri Români să dobândească în academii streine ştiinţele trebuincioase si să se facă destoi- y y * nici de a le împărtăşi în şcoalele patriei, în limba românească». Fără a-i fi fost şcolar, dar din apropiere, profesorul Iosif Genilie pomeniâ pe Lazăr (la 1837) într’o descriere a ţării afirmând *) că <ântâi el în limba patriei aţîţă întâia scântee şi seamănă sfânta sămânţă a adevăratei învăţături de stiinte în România». Adevărul şi sfinţenia sunt cuvinte de cult entusiastic. Se pare că Lazăr, care se judecă pe sine însuş mai sever decât lumea, care-1 urmăriâ, întrecuse aşteptările acestei lumi, care izbucni în cuvinte de preamărire 2). XXIX ÎNAINTE ŞI DUPĂ REVOLUŢIE V. A. Ureche se întrebă3): «Continuat-a a există şcoala lui Lazăr sub Al. Şuţu, după Caragea ? Se pare că da, deşi se întrerupse la 1821». La 1822 este numit în acte şi Lazăr. In 1823, în Aprilie, la facerea bugetului, Lazăr este înscris ca «cel întâiu dela şcoala Sf. Sava» cu leafă de 4.000 de taleri 4). Colegi, în 1823, îi erau Erdeli (cu 1.800 taleri) şi încă doi dascăli, de sigur cei dela clasele primare, numiţi, după Lazăr, al «doilea» şi al «treilea» şi cu o leafă mică. Aşadar este sigur, *) In Almanahul Statului, 1837, p. 208. a) Despre efectul politic al activităţii culturale a lui Lazăr a vorbit odată, foarte frumos, I. C. Brătianu. Textul, citat des, se află în Instrucţiunea publică, 1865, p. 7. Despre idea daco-română la Lazăr a vorbit Eliade: __ spune că Lazăr a fost «alungat» din şcoală; Chr. Teii afirmă (1865) în cursul revoluţiunei Lazăr nu mai putea ţine curs în şcoală 1). Dar Eliade susţine că în anul 1821 a predat geografia astronomică 2). Revoluţiunea a izbucnit în Martie, spre sfârşit. Până atunci Lazăr a putut predă; a putut scrie manuale datate din 26 Februarie 1821 (Aritmetica matematicească şi Trigonometria cea dreaptă). Iscălindu-le în aceeaş zi, par’că anume s’a grăbit să le sfârşască, deoarece de mai mult de o lună, dela moartea lui Alexandru Şuţu, semnele vremii îl înconjuraseră şi pe Lazăr, aducându-i şi lui aminte că are ceva scump de îngrijit: pe sine, şcoala sa, scrierile sale. Lumea care tocmai se pregătiâ să facă din ţările româneşti o bază de operaţiune şi să treacă peste Dunăre, Balcani, în Morea, nu-i inspiră încredere: Erau doară numai trei ani dela înfrângerea în divan a lui Veniamin, vreo doi şi jumătate dela concretizarea noutăţii şcolare, pe care, faţă de Greci, el o reprezentâ. Dela întemeiere şi până la 1821 i se daseră şi probe că este pândit: Eliade chiar ne asigură, că supt Alexandru Şuţu (16 Noemvrie 1818 — 18 Ianuarie 1821) i se redusese leafa, făcându-i-se astfel o jignire care puteâ să fie numai întâiul precedent 3). Căci este uşor de înţeles ce s’ar fi ales de Sf. Sava cel românesc, dacă revoluţia grecească ar fi triumfat ! Trebuie spus clar: Dacă Lazăr s’a dus la Tudor, s’a dus ca Român, ca duşman al fanarioţilor, fără nici o îndoeală; dar s’a dus si ca întâiul dascăl român, care simtiâ de unde i-ar puteâ veni şcoalei o nouă şi largă ocrotire. Fără să ne pierdem în fantasări; întemeindu-ne numai pe textul lui Eliade4), care ne spune că: Lazăr eră zilnic la Cotroceni, dând sfaturi cum să se întărească tabăra lui Tudor, că Eliade îl însoţiâ «mai J) Familia, 1865, p. 122. 2) Tot acolo, p. 122. 3) Familia, 1865, p. 122. 4) Equilibru, p. 61. www.digibuc.ro 96 G. BOGDAN-DUICĂ 230 totdeauna dimineaţa şi se întorcea cu dânsul seara»; şi că «în câteva nopţi (amândoi) au şi dormit acolo împreună», trebuie să admitem că Tudor şi Lazăr au examinat şi împreună situaţiile generale şi individuale: La Cotroceni s’a discutat, de sigur, şi rostul Sfântului Sava. Ca urmare, a fost firesc ca Grecii eterişti să tragă în Lazăr cu puşca, precum povesteşte Chr. Teii; dar nu a fost firesc ca doi elevi de-ai lui să-l atace în casa sa, să-l lege, să-l căznească, să-i ceară averea: Pe Greci Lazăr nu i-a cunoscut; pe elevi i-a iertat; Teii spune că la 1865 unul dintre ei trăia încă 1). Conchid: în forme, pe care le cred simple, şcoala lui Lazăr a durat, cu o singură întrerupere (1821), care nu se poate preciza, dela 1818 până la 1823 2). XXX LAZĂR CA AUTOR DIDACTIC ŞI CA ORATOR Despre activitatea literară a lui Lazăr în Bucureşti avem ştiri precise şi fapte reale: In Bucureşti Lazăr a fost autor de cărţi didactice şi orator. Pentru Lazăr o şcoală fără cărţi tipărite eră un nonsens. El zicea: «Pedica cea mare a neiuţitei păşiri a ştiinţelor au fost şi este netipărirea cărţilor scolastice»; «pentrucă numai cu scrisul păşeşte predarea nu numai cu zăbavă, ci şi cu greşele neaparate»; şi «pricină netipărirei, nu condeiul, ci volbura lui Saturn au stătut la mijloc»3). El scria astfel în 1822; volbura lui Saturn fusese revoluţiunea; deci trebuie să înţelegem că condeiul său nici înainte de 1821 nu stătuse pe loc: Cărţile sale didactice el le scria paralel cu cursurile făcute în şcoala sa. Dovada o fac caetele păstrate: Aritmetica matematicească şi Trigonometria cea dreaptă întru folosul şcolarilor săi, amân- L) Familia şi Neamul românesc literar, voi. II, p. 200. 2) Şi şcoala grecească încetase în Martie, pentru care lună moştenitorii lui Var-dalach nu mai cer leafa cerută pe Februarie 1821. V. A. Ureche, Istoria şcoalelor, voi. I, p. 110. Vezi, despre şcoala românească, tot acolo, p. iii, nota relativă la 1822/23. 3) Apelul la subscrierea Matematicei; la Poenaru, discurs, Anale, s. i., voi. IV, p. 124. www.digibuc.ro 231 GHEORGHE LAZÂR 97 două datate: 1821 Februarie 26, amândouă scrise, de sigur, în 1820 1). Trigonometria a publicat-o şi a studiat-o d. Lalescu. Aritmetica este scrisă în felul acelor Institutiones arithme-ticae in usutn gymnasiorum et scholarum grammaticarum, cum erau de ex. cele tipărite de Martin Hochmeister (Cluj şi Si-biiu) în anul 1797. Cuprinsul din fruntea manuscriptului academic 2787 arată acelaş mers simplu şi practic. In manuscriptul acesta se mai află, la arătarea cuprinsului, şi Punerile de geometrie, adică tezele care au fost desvoltate în geometria sa (pierdută), formulate şi aici tot ca întrebări; şi din trigonometrie. Cursul de matematică conţineâ aşadar: aritmetica, geometria, trigonometria. Acesta trebuie să fie tot cursul anunţat la 1822 ca pregătit pentru tipar. Despre acest curs va fi vorbit şi Eliade, când a scris despre «geometrie şi trigonometrie după Wolf», din care copii aveau I. Măinescul şi I. Palama 2). In acelaş loc Eliade aminteşte o geografie astronomică, predată în timpul revoluţiei lui Vladimirescul. Geografia o anunţase si Lazăr, în 1822. ti 9 Afară de matematică şi geografie, Lazăr ar fi publicat, deodată cu ele, filozofia. In 1822 eu o socotesc terminată. Apelul lui Lazăr nu precizează: ce anume? Eliade spune că o scrisese după «Kant, din care a făcut un curs de logică şi metafizică)). La 1822 Lazăr va fi avut bune de tipar aceste două lucrări. «Apoi după aceasta va urmă şi istoria universală», sfârşeşte Lazăr, în 1822: «Atâta voiâ a da la lumină în limba patriei!» Despre gramatica românească Lazăr nu pomeneşte. Dar M. Gaster o are printre manuscriptele sale; şi o socoteşte scrisă în spirit apusean; iar Petrache Poenaru ne spune că gramatică Lazăr a propus, ca ştiinţă «preliminarie». Din materiile propuse de Lazăr Poenaru mai aminteşte: Desemnul, topografia şi construcţiunile mecanice; dar însuş Poenaru spune că construcţiile şi topografia erau numai «apli- *) Trigonometria a publicat-o d-1 Traian Lalescu, în 1919 (Bucureşti). ’) Familia, 1865. p, 122. *7 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. I. www.digibuc.ro 98 G. BOGDAN-DUICĂ 233 caţiuni» la matematică, nu un curs special, nu o clasă specială. DeaceCa va fi afirmat Poenaiul că Lazăr nu a putut să se ţie exact de înştiinţare, în care promisese un curs special de geometrie ? întrucât Eliade vorbeşte, însă, de «clasul de inginerie», chestiunea nu se poate lămuri cu absolută siguranţă. Clasul de inginerie Eliade l-a descris atât de amănunţit, încât eu cred că Poenaru este, aici, mai puţin lămurit decât ar fi cerut importanţa informaţiunei. Repeţind afirmăm că Lazăr a scris: gramatica (românească), matematica (aritmetică, geometrie, trigonometrie), filozofie (logică şi metafizică) şi istoria universală1). Constatarea ne duce, mai departe, la afirmaţia că el îşi scria cursul, pe care-1 dicta ori de pe care unii elevi (I. Măinescul, I. Palama) luau copii; şi că dascălul desvoltâ cursurile în chipul descris lămurit de şcolari, chip deşteptător de interes şi uneori chiar de entu-siasm. Discursurile lui Lazăr sunt bine cunoscute2). întâiul l-a publicat Eliade (1839), în Curierul românesc: Este discursul zis cu prilejul înscăunărei mitropolitului Dionisie, în adunarea boierilor, la mitropolie; discursul l-a rostit «cel acuma (1839) în fiinţă econom al sfintei mitropolii», David, care l-a păstrat şi i l-a predat lui Eliade. Al doilea discurs a fost menit să fie rostit în 30 Iulie 1822, la înscăunarea noului Domn român, Grigorie Ghica. Pentru cunoaşterea ideilor lui Lazăr, discursul dela 1822 este mai important, decât cel cela 1819. Discursul dela 1819 este o contrastare simţită între mărirea romană şi căderea romană; o constatare contrasă, ca din fulger, a situaţiunii politice a ţării; şi o grăbire energică spre viitorul ei românesc, creat de «braţe voiniceşti si de duh românesc», îndemnul acestui cuvânt pare a fi fost dictat de conştiinţa că patria, este încă în mare primejdie—şi eră! — şi că, în primejdie, bărbaţii trebuie să se arăte bărbaţi: «Aici frica n’are loc; sfiala zace moartă, călcată la pământ; Pronia lucrează; si noi toti cu bucurie îti urmăm». ii i Discursul a fost, atunci, o faptă de curaj. La 1839 încă Eliade scrie despre «energia şi hotărîrea lui (Lazăr): «Poate *) Din P. Poenaru reese că a propus şi istorie românească. (Intercalări î) *) Le reproduc, totuş, în anexele X şi XI. www.digibuc.ro 233 GHEORGHE LAZĂR 99 oricine socoti câtă eră hotărîrea acestui bărbat, când în vreme de domnie streină şi subt un guvern ca cel de atunci a avut curajul a rosti un astfel de cuvânt. Nu eră aşa lesne a haretirizâ cineva pe acele vremi ce va să zică fanariot; el însă, vorbind de Români, în acest cuvânt zice: bine gătiţi spre slujba vrăjmaşului omenirei, răpitorul casei părinteşti. Cum putea altul mai bine, sub doă nume atât de însemnătoare si de îndrăsnete, să arate acel machiavelism infernal ce a stat biciul si ticăloşia 3 3 a două naţii întregi, Rumânilor şi Grecilor?»1). Discursul dela 1822 este o destăinuire şi din ideile filozofice ale lui Lazăr, nu numai de sentimente patriotice, răsboinice, ca cel dela 1819. Discursul începe cu reala şi necesara antinomie a binelui şi răului, pe care omul începe a le cunoaşte «în sine» (an sich?) din pruncie, apoi din istorie, din legile omenirei. Şi unul, şi altul există în sine; dar se şi prefac, «se schimbă», unul în-tr’altul: binele în rău, răul în bine. Dela rău spre bine este suişul; din culmea de mărire şi avere începe căderea, căci, iată «tocmai acestea au pricinuit dărăpănarea împărăţiei Elinilor» şi Romanilor; şi a lui — Napoleon Bună-Parte ! Toată partea aceasta este un reflex din lecturi vechi şi noui: In liceu Lazăr cetise în De finibus bonorum et molorum de Cicero; moralele teologice tratau tema; de curând (1793) Kant dela cercetarea binelui şi răului pornise în acea carte care deşteptase ecouri tari în toate teologiile: Die Religion innerhalb der Grenzen der reinen Vernunft. Un ecou dintr’acestea, teologice, se află într’o operă cetită de Lazăr; zic cetită, deoarece se găseşte în biblioteca sa2): Este opera unui Wolffian, apărută în ediţie nouă pe când Lazăr eră în Viena, unde o 9 9 Ca comentar la discurs mai citez explicarea lui Eliade (de sigur confirmată lude Lazăr însuş), din prefaţa la C. Bălăcescu (p. 74—75): El, când se exprimă în cuvântarea sa solemnelă către chiriarhul patriei, ca primul efor al instrucţiunii publice, zicând: Va veni timpul, când şi zidurile şi coarnele publicului vor mărturisi înţeleaptă voastră păstorie, înţelegea că ţeara, lăsând limba helenică, va face să aibă, dintre filiii săi buni, ingineri, arhitecţi, mecanici; buni agronomi; pentru că zidul, cum e făcut, anunţă pe zidar sau mai bine pe arhitect; şi brazda, cum e trasă şi fecundată şi semănată, anunţă pe agricultor». Explicarea a fost repeţită în Binele public din 25 Maiu 1880, p. 3, coloana 1. . *) Sigmund von Storchenau, Die Philosophie der Religion, Wien, 1807. Ediţia întâia apăruse în a. 1773—1781. «7* www.digibuc.ro 100 G. BOGDAN-DUICĂ 234 va fi cumpărat îndată. Una din meditaţiile lui Storchenau, din volumul al treilea, are acelaş curs de idei ca şi începutul discursului lui Lazăr — până la exemplul cu căderea Elinilor. Deaceea cred, că, în afară de consideraţiile generale, aflătoare în filozofie şi în teologia contemporană, pe Lazăr, mai de aproape, l-a înrâurit, de astă dată, Storchenau x). In continuare Lazăr arată cum răul (d. ex. sărăcia) provoacă munca şi binele (d. ex. bogăţia); cum măririle se dărâmă ; cum pasiunile dau o mână de ajutor pentru ca «roata veacurilor, roata sorţii omeneşti» să se alcătuească din aceste suisuri si coborîri, coborîri si suisuri; cum istoria este un sir de astfel de roţi. După moralistul Lazăr, aşadar, fondul îndemnător al istoriei este pasiunea, sentimentul. O modificare (secundară) aduce «legea» morală: ce ţie nu-ţi place, nu fă altuia; ce-ţi place ţie, fă-i şl lui. Este legea milei’, a milei cu săracul, dar mai ales cu străinul. Este un bine şi mila; dar şi ea se poate întoarce în rău. Discuţia se lărgeşte, deoarece acum se îndrumă spre realităţi naţionale. Lazăr citează pe filozoful care atrase atenţia că, totuş, străinul trebue ţinut la distanţă, să nu-ţi afle «secreturile» şi, după ce ţi-a mâncat «pâinea mesei», să aibă prilej a fi nerecunoscător. Cred că «filozoful» este psalmistul cu ai săi psalmi 41, 42 şi 43, care tratează aceeaş temă, cu aceleaşi cuvinte. Intr’una din bibliele bibliotecei sale tocmai la aceşti 1 psalmi sunt îndoite paginele sfintei cărţi: Se vede că erau psalmii lui de predilecţiune! Şi clar reese acum că pateticul naţionalismului său împrumutase şi dela biblie: idei, colori, cuvinte 2). Pentru noi străinul eră Grecul, fanariotul. Aducându-şi aminte de descrierile lui I. H. Campe despre descoperirea Americei, Lazăr compară stârpirile fanariote cu stârpirea dusă în ţara indigenilor americani de Spanioli. Campe eră un luptător pentru libertate şi cetăţean de onoare al republicei fran- *) *) Vezi Anexa XII cu reproducerea din Storchenau, Von dem urspriinglichen Unter-ichiede des tnoralischen Guten und Bosen. a) Mai la vale Lazăr chiar citează pe psalmist. www.digibuc.ro 235 GHEORGHE LAZĂR IOI ceze. Dacă Lazăr a împrumutat dela el comparaţia—cunoscută şi Grecilor, deoarece pe Campe ei îl traduseseră şi îl cunoşteau, Lazăr da încă o dovadă că îndrăsneala dela 1819 nu îl părăsise. Acum Lazăr eră chiar unde voise să ajungă (deductiv); precum la 1819 el introduse obştea (personificată), pentru ca ea însăş să vorbească, în oratio directa, spre culminare, aşa introduse aici chiar «această sărmană patrie», care pe toţi străinii i-a primit, fără să ştie că ei se vor dovedi «feciorii şopârlei». Patria însăş rosteşte imprecaţiunea sa anti-grecească, cerându-le Grecilor să iasă dintre graniţele sale, doritoare să scape de tirani şi mincinoşi amăgitori. Căci altfel trebuie să fie şi va fi acum stăpânul şi cârmuitorul din însuş seminţia şi sângele fiilor mei — sfârşeşte patria cuvântul său mân-gâios. După explicările precedente pot afirma că cine voeşte să cunoască concepţia lui Lazăr despre momentul istoric în care ţara se afla, acela discursul dela 1822 trebuie să-l cetească resfirându-i rândurile şi interpretându-i toate legăturile cu vieata si cu literatura, în a cărei lumină Lazăr vedea vieata. Amândouă discursurile formează comentarul cel mai limpede al vieţei sale din capitala Munteniei; ideile se dovedesc în deplin acord cu faptele; ideile şi faptele descoper un liberator conştient, nu un dascăl oarecare, umil, sfios, temător de-a intra în luptă. Dascălul era în frunte, în rândul întâiu al luptei. Privitor* la forma, în care Lazăr şi-a îmbrăcat discursurile, observ scurt că ea nu ascunde nimic din focul sentimental al autorului; că mersul ideilor nu-i lasă timp să desvolte aluziile; că fantazia nu-i lipseşte (cum exact simţise Poenaru); că nu-i lipseşte nici epigrama relevată de Poenaru, care o va fi găsit în formele populare întrebuinţate, în adagiile latineşti traduse, în tropii originali şi satirici, biciuitori. Astfel de discursuri trebuie să fi rostit Lazăr şi auditorilor, în şcoală; dar aici ele vor fi fost lipsite de acel învăliş bisericesc care nu putea să lipsească din actele petrecute la mitropolie. www.digibuc.ro 102 G. BOGDAN-DUICĂ 236 XXXI CARACTERUL LUI LAZĂR Caracterul lui Lazăr, înţeles ca manifestare a tuturor însuşirilor sale sufleteşti, nu a fost descris de nimeni, ca totalitate redusă la anume predispoziţii covârşitoare. Pentru o descriere cu pretenţii de siguranţă absolută ne lipseşte încă materialul necesar. Totuş ea se poate încercă. Pe Lazăr l-au descris şi cei de dincolo: administraţia austro-ungară, şi cei de dincoace: elevii săi. Pe aceste descripţii trebuie să bazăm orice încercare proprie. Când caracteristicele încep a se ivi, despre Lazăr se spune că el este de cel mai bun talent: având, deci, minte; că are moralitate: având, deci, bune sentimente; că s’a distins la studii şi este râvnitor de-a face bine: că are, deci, voinţă bună 1). Pe la a. 1806 el eră simţit ca om deosebit, bine definit, complet. Dar în curând apar «defectele». Defectele, sunt însă ale celor ce îl judecă pe el, nu ale lui; deoarece faptul că nu şi-ar fi cunoscut bine credinţa sa ortodoxă, că ar fi fost chiar indiferent faţă de ea—într’un tinp chiar şi în forma dispensării de orice spovedanie la preoţi—, arată numai criteriile mitropolitului sârbesc 2), nu defectele sufleteşti ale lui Lazăr, om cu mintea mai presus de formele religioase, dar îndreptată încă tot spre Domnul. In timpul acesta apar izbitor calităţi bine depărtate de încă o formă a preoţimei, de forma sinceră sau ipocrită a umi-lirei: Lazăr nu se umiliâ; eră învăţat şi voia mărire; îşi cerea anume locul care simţiâ că i se cuvine. Fireşte, mitropolitul îl socotiâ «grandoman aventurier», deşi el eră numai deplin conştient de valoarea sa: Eră, acum prin 1810, când un ministru mai isteţ spunea exact că Lazăr nu are numai o bună educaţie, ci şi că aţine foarte mult la sine» 3). Aşa cum l-a descris ministrul Atzel, aşa trebuie să ni-1 închipuim în toţi anii care-i avu de stat încă în Transilvania. x) Sădeanu, p. 6. Eră, atunci, de 25 de ani! 2) Sădeanu, p. 12. 3) Sădeanu, p. 22. www.digibuc.ro 337 GHEORGHE LAZĂR 103 Fireşte, în acea epocă de prea multe capete plecate, atitudinea lui Lazăr nu putea să pară cuminte. Deaceea, venind vremea şi vorba, ca episcopia românească dela Arad să fie ocupată — erâ în Februarie 1815—episcopul Moga şi guvernatorul Bânffy se întâlnesc în părerea că, din punct de vedere al stiintei, Lazăr este cel mai bun, dar că acesta îi este inferior lui Nicolae Huţovici din punct de vedere al «cuminţeniei fireşti» 1). Episcopul Moga, care pe Lazăr îl observase zilnic: în consistoriu, în şcoală, în vieaţa particulară ce-o duceâ în Sibiiu —pe atunci un cuib transparent de vreo 12.000 de suflete —, va fi fost originea acestei păreri, iar Bânffy primitorul ei binevoitor. Dintre acel Februarie şi Iunie 1815 datează întâiele ştiri rele: In acte se spune că Lazăr începuse a bea mai mult decât se putea admite unui preot şi, mai ales, că bea în vileag, nu pe ascuns2); că excesul de-a fi băut, într’o grădină, în sănătatea lui Napoleon nu ar fi singurul său exces. Acum, deodată, se ivesc, din a» te, toate defectele lui Lazăr. Cancelaria transilvană vorbeşte Maiestăţii Sale despre neliniştitul om, despre trufaşul om, despre imprudentul om 3), despre izbucnitorul om, pe care nu-1 cunoscuseră ori, mai exact, căruia până acum toate calităţile acestea, poate strânse în frâu de aspiraţiuni acum risipite, nu i se luaseră în nume de rău — pe atunci mediul social ardelenesc le admitea din cauza frecventei lor —, dar căruia în nume de rău i se luară îndată ce dădu o probă că este şi politiceşte suspect şi periculos 4). Nu încape nici o îndoeală că celelalte calificative, care i se mai dau lui Lazăr în acest timp, sunt colori îngroşate de un guvern care voiâ să obţie dela Maiestatea Sa o destituire în-tr’adevăr foarte uşor obţinută 5). Prin destituire, un om dotat desăvârşit în toate privinţele, dar răsvrătit de nedreptăţile îndurate, ocolind, probabil, lumea ipocrită, pe care în grădina vinului său de recreaţie nu o mai *) Sădeanu, p. 28. a) Lupaş, locul citat, p. 913, 913. In special vorba: ab varios excessus. 3) Lupaş, p. 912 şi 914: unruhig, sich iibernehmend, unbesotmen, aujbrausend. *) Lupaş, p.915: verdăcktig, gefăkrlich! *) Socotesc aici pe: schwelgerisch, unordentliche Lebensweise, ganz ausgeartet, care motivau punerea supt supraveghere poliţienească. www.digibuc.ro 104 G. BOGDAN-DUICĂ 238 vedeâ aşa de numeroasă; un împins, un târît la vale de puternicii unui provincialism meschin, a fost scos din rândul oamenilor. Glasul lui nu se mai auzi nici în şcoala sibiană, plină de «buşteni întunecaţi», nici în biserica, în care, în predice, îşi refugiâ ideile sale de morală socială şi chiar şi de politică naţională. Profesorul, oratorul, revoltatul se îndreptă spre Orient. In Bucureşti Lazăr ajunse cu aceeaş rară minte, care-1 înălţase până la vârfurile filozofiei contemporane şi cu aceeaş simţire adâncă. Simţirea o pot caracterizâ cu o mărturisire a lui Eliade, care eră, se pare, nedeslipit de Lazăr1): «Intr’o zi, fiind d’a-lăturea lui şi trecând pe dinaintea Turnului Colţei, îmi zise: Vezi tu, băiete, cum stau zidurile marturi de ştiinţa maestrului? Turnul ăsta e făcut de bojogari. Aci e ştiinţa, şi la construcţia, şi la aşezarea lui. Hei, de ai vedea tu stâlpii podului din albia Dunării si rămăşiţele din turnul Severinului, si de ai sti arhitectura ca mine, şi de ai simţi, ca mine!» Acesta este (până acum) singurul text cunoscut în care Lazăr a vorbit despre simţirea sa, mărturisind, evident, că ea îi este adâncă. Dela acest punct privind în urmă, ne putem închipui cât de dureroase va fi simţit el, în Ardeal, durerile care le-am zugrăvit! Din fericire, privitor la cuminţenia sa, la bunul simţ, avem, chiar din peana sa, un text hotărîtor. Este textul din apelul la abonare (1822), în care Lazăr detestă, deoparte, pe nerozi şi îndărătnici «cu mintea de papură şi cu capul de dovleac», pe înfumuraţi, cari se găsesc şi printre Români; şi, de altă parte, înalţă ochii până la un ideal ca — Marc Aureliu Antonimii ! Este clar, că, fugind de superficialitate şi nerozie, Lazăr adoră înţelepciunea echilibrată, potolită, dar curagioasă, cum se iveşte în sentinţele împăratului, care şi le-a gândit, ca şi Lazăr pe ale sale, tot la Vindobonna 2). x) Binele public din 25 Maiu 1880, p. 3, coloana 1—2, în foileton. *) Verbal, din Lazăr: «...ştiut fiind că mai lesne este a slugări pre douăzeci de înţelepţi, decât a stăpâni pe doi nerozi, îndărătnici, cu mintea de papură şi capul de dovliac, apoi, încă şi înfumuraţi, precum sunt şi unii din noi Românii, din care pricină am rămas cu aripele tunse şi pârlite, încât, dacă s’ar deşteptă cumva duhul strămoşului nostru, al lui Marc Aureliu şi al marelui Severin, ne ar privi, nu ca pe strănepoţi ai lor, ci că pe nişte adevărate rămăşiţe schimonosite ale ciclopilor». Analele, seria 1, voi. IV, p. 123. www.digibuc.ro 239 GHEORGHE LAZÂR IOS Lazăr însuş s’a resumat într’o sentinţă latinească,pe care cred că el a popularizat-o prin şcoala sa,pentrucă, după el, adeseori o întrebuinţa Poenaru : Festina lente; grăbeşte-te cu inima, opreşte-te cu mintea; şi voeşte totdeauna ce a hotărît compromisul lor. Dar si dincolo de munţi, si dincoace Lazăr nu reuşi să afle totdeauna compromisul; abaterile dela el au fost ore de lacrimi ori de bucurie, despre care suntem informaţi. Din astfel de însuşiri se explică felul, şi acum credem şi mai uşor în felul lui Lazăr de a se înfăţişă în clasă, în lume. Avea vreo douăzeci de şcolari regulaţi (spune Eliade). Cu aceştia vorbiă serios, temeinic, cald; pentrucă (adauge Eliade): «El slujba sa niciodată nu şi-a socotit-o drept o profesie, ci o chemare, o misioană». Câteodată simţirea îl năvăliâ însă; atunci răceala ştiinţei fugiâ departe; şi (Eliade ne spune) maestrul începea să plângă de bucurie, că elevii lucrează bine. Dar, când nu se mai află numai cu elevii regulaţi, când la clasa de filozofie veniau auditori din lume, Lazăr lăsă frâul mult mai liber. II ajută (aceasta ne-o spune P. Poenaru), îl ajută şi «magia inspiraţiunei sale totdeauna vii şi înfocate», care nu a putut fi altceva decât putinţa sa de-a imagină, decât o putere de fantasie, care îi împcdobiâ magic cuvântarea. Din astfel de adâncuri sufleteşti se înţeleg deplin toate descripţiile oratoriei lui Lazăr: «II ascultă (lumea) ca pe un profet. Propuneă foarte popular; eră glumeţ, vesel şi în lecţiunile sale ştiă spune felurite anecdote; şi oamenii mergeau încântaţi dela şcoală» — (Chr. Teii) I). «Pare că eră într’adins pre-ursit pentru a deschide un drum de regeneraţie. El îşi simţiă vocaţia sa. Când se află în clas, el vorbiă insuflat. Catedra lui semănă un amvon. Vedea cineva cum i se bate peptul. Cu mâni pline în orice ocazie aruncă seminţele românismului şi naţionalităţii» (Eliade) 2). P. Poenaru completează drastic fenomenul, scriind: «Lazăr făceâ să pătrundă vorbirea sa în rărunchii ascultătorilor încântaţi, că auziâ vibrând sunetele limbei materne, cu cele mai profunde expresiuni în diferite cunoştinţe ştiinţifice si filosofice» 3). * *) l) Familia, voi. I, p. 121. *) Curier. ■ a) In Anale. www.digibuc.ro io6 G. BOGDAN-DUICĂ 240 Toată personalitatea aceasta a fost pusă în serviciul celei mai ardente chestiuni a vremii: a liberării patriei de fanarioţi; în serviciul unei aspiraţiuni de viitor mare: din colibe şi bordeie poporul român trebuia să iasă şi să intre iarăş în palate; în serviciul moralizării care să garanteze viitorul. Era mare sufletul său bântuit de viforul simţirii sale; dar mari erau şi ideile care îl luaseră sub zarea lor pururea luminoasă. Mărimea lor şi mărimea sa se împreunară, ca să-i câştige toate inimele bune ale poporului şi să deie în lături porţile nemuririi în care dispăru şi dincolo de care par’că şi azi îi zărim chipul binecuvântător. Invălişul extern al acestei firi —pământescul Lazăr —a fost descris de două ori; din memorie de către Chr. Teii: «om înalt, uscăţiv, cu favoriţi, îmbrăcat ungureşte; iară în privinţa sănătăţii foarte sdruncinat» * *)); de visu, când a trecut, în 16 Iulie 1823, graniţa înapoi, spre satul unde voi să moară: Vameşii dela Tumul-roşu l-au văzut de statură mijlocie, cu părul, sprâncenele, barba, ochii braun, adică: oacheş, şi îmbrăcat în haine nemţeşti 2). XXXII ŞCOLARII Despre şcolarii lui Lazăr am scris o pagina în Istoria literaturii române. Aici voiu spori acea pagină, fără să pot da o' cercetare completă, care ar reclama o osteneală specială. Despre marele-i şcolar I. Eliade-Râdulescul mi-am spus aiurea părerile mele3). Părerea contrară a lui M. Gaster, că şcolarul a făcut mărimea profesorului, este o curiositate care nu merită nici o discuţie serioasă. Dacă Eliade nu s’ar fi ivit — ipoteză, chiar prin punerea ei, absurdă — s’ar fi ivit toţi ceilalţi şcolari; şi ei ar fi săvârşit într’un tempo mai potolit ceeace Eliade a săvârşit titaniceşte, massiv şi repede. In acest potolit pas s’ar fi aflat şi Petrache Poenaru, care la venirea lui x) Familia, I, p. 122. s) Actul este publicat în Convorbiri literare din 1 Iulie 1892, p. 207. *) Vezi Istoria literaturei române moderne, 1923. www.digibuc.ro 341 GHEORGHE LAZĂR 107 Lazăr era c(e vreo 17 ani şi despre care, la groapă, A. Tr. Laurian spunea1), ce el însuş spusese toată vieaţa, anume că: «pentru românism s’a inspirat în şcoala lui Lazăr». întâiul care a vorbit despre ceilalţi şcolari ai lui Lazăr a fost Eliade (la 1839). El a pomenit, la plural, pe: I. Pandeli, Năneşti, Cernovodeni, Oreşti, Darvari, Merişeşti, Ştefanopoli, Tomeşti, Crăsnari, Mălineşti, Paladi, Măineşti şi el însuş (Eliade) 2). Toţi veniseră dela şcoala grecească la Lazăr. Mai la vale, tot acolo, vorbind despre «prubele» şcolarilor, Eliade adauge pe S. Marcovici, C. Moroiu şi păr. Ef. Poteca (fost dascăl pe lângă Lazăr), cari (toţi trei) plecară, la a. 1819, în străinătate, la studii. Şi ei au fost cu siguranţă şcolari sau auditori (Poteca) ai lui Lazăr. La 1818 Eufrosin Poteca, în ajun de-a plecă în străinătate, eră de 32 de ani; Pandeli, Moroiu, Marcovici erau mult mai tineri 3). Despre sine şi tinerii săi amici Poteca, acum în Italia, scria: «Va veni timpul să se laude cu noi nu numai aceştia care ne-au trimes, ci şi toată Valachia». Sau: «Măcar ca nişte câni buni, la o turmă de oi, tot vom fi folositori neamului nostru». S’a lăudat cu ei ţara—însuşi M. Eminescu i-a scris lui Marcovici un scurt şi cinstitor necrolog; iar pe lângă turma Ide oi toţi stătură foarte credincioşi. Marcovici ca profesor şi iterat; Moroiu, tot astfel4). Specialităţile cu care ei s’au ocupat în străinătate sunt numite în corespondenţa lui Poteca 5 б). 9 Vezi discursul din Românul dela 3 Octomvrie 1875. 2) Curierul românesc, 1839, p. 263. Şcolari îi numeşte şi Poenaru, în discursul academic din Anale, seria I, voi. IV, p. 116. а) Despre Poteca să se cetească monografia lui G. D. Teodorescu din Revista pentru istorie, voi. II, 1, p. 1—28; şi întâii bursieri români în străinătate din Revista nouă voi. I, p.421—431, de Ion Bianu. *) Despre S. Marcovici să se consulte şi necroloagele din presa bucureşteană {Le, Journal de Bucarest din 19 Iulie; ş. a.). Despre C. Moroiu panegiricele lui P. Poenaru şi Iosif Nanie (ierodiaconul), publicate în Universul din anul 1847, numărul 16; şi Gazeta de Transilvania, 1847, p. 135. б) Poteca s’a ocupat «principalmente» cu filozofia; apoi cu limba latină şi italiană; dar (ca şi Lazăr) şi cu «altele*: teologie, istorie, politică, legile Romanilor, fizică experimentală, istorie naturală, botanică. Costache Moroiu cu: legile (dreptul), filozofia latina; Simeon Marcovici cu: filozofia, filologia, franceza, geometria, chimia; Pândele cu: matematica, franceza. Şi, fireşte, toţi cu limba italiană, în care se predau ştiinţele ce ascultau (la Pisa). Se pare că specialităţile principale le fixase mitropolitul Ignatie (corespondenţa lui Poteca, Revista nouă, anul I, p.428, coloana 1). Remarcabil este spiritul lor social, manifestat în scrisoarea cu care Poteca cereâ boierilor legi cari să desrobească pe ţărani şi să înfiinţeze birul (dăjdiile) asupra venitului fieştecăruia, fără deosebire, dela divaniţi până la plugari {Tot acolo, p.429). www.digibuc.ro io8 G. bogdan-duicA 242 După Timpul, care-i anunţă moartea (1 Iulie 1877), S. Mar-covici eră de 76 de ani. Se născuse, deci, la 1801. La 1816 Marco viei eră de 15 ani. Nănescu trebuie să fie cântăreţul despre care a vorbit I. Ghica în scrisorile sale1). Mâinescu a fost inginer; ilchemă Râducanw, şi se află pomenit la Ureche2), în bugetul şcoalelor munteneşti pe anul 1825. Eliade aminteşte şi de un I. Măinescu. Paladi (Teodor) este o figură foarte interesantă. A fost literat; a fost dascăl; a fost, împreună cu Daniil Tomescu, în-troducătorul în şcoalele româneşti al metodului bell-lanca-sterian, despre care faptă, săvârşită pe când Lazăr se află încă în Bucureşti, scriu aici o anexă 3). Despre T. Paladi am de adaus încă o notiţă, deosebit de însemnată: Ea dovedeşte că ingineria lui Lazăr a dat roade bune, folositoare ţării. Când, după pacea dela Adrianopol, ni s’au restituit pământul încălcat în raionul Brăilei, Giurgiului şi Turnului, co-misiunea pentru măsurătoarea teritoriului eră compusă din: Lt.-colonelul Fanton de Verayon, logofătul Nestor, hatmanul Constantin Bălăceanu, vornicul Filip Lenş, paharnicul Hafta, d-1 Gr. Racoviţă şi inginerul Teodor Palladi4). Privitor la intimitatea care-i uniâ pe unii şcolari ai 1 ii Lazăr, Eliade, povestind despre Tomescu, scrie: ■ > Popa Ivaşcu, aproape de pieaţa Amzei şi de grădina Episcopiei, lipită de casele lui Costache Creţulescu-Englezu I). Şi pe Scarlat Roset îl uită Eliade, deşi acesta ajută literatura 2); deşi, în calitate de ispravnic de străini în Oltenia a hotărît, împreună cu caimacamul, să introducă limba franceză în şcoalele din Crai ova, la Obedeanul 3), numind profesor pe Laplace; deşi, mai târziu, dărui capitalei biblioteca sa, pentru ca din ea să se desvolte o bibliotecă publică; deşi el a împodobit cu o piatră mormântul lui Lazăr. Hagi Carol conte de Rosetit fiind prieten cu Şaguna, i-a predat (în 1855) 1000 floreni ca premiu pentru o istorie a Românilor (vezi Telegraful român din 7 Maiu 1855). Roseti eră foarte popular în Ardeal; cel puţin aşa reese din dedicaţia lui Ioachim C. Drăgescu la Nopţile carpatine, 1867. Ca preşedinte al Societăţii pentru cultura şi învăţătura poporului român eră fireşte foarte stimat de tinerimea ardelenească. Lazarismul lui a dat roade bune, totdeauna. Eliade nici pe Bănică nu l-a numit; dar Poteca îl numeşte chiar «ucenic (împreună cu Eliade) al lui kir Lazăr» 4). Poteca mai pomeneşte, ca tineri cari ar putea fi bursieri, pe Ioniţă Kinopsi şi pe Gheorghe al Işlicăresei. Vor fi fost şi ei cel puţin auditori, mai curând elevi, ai lui Lazăr. Greu va fi, în cercetare viitoare, de a trage exact linia de despărţire între Lazăr şi succesorul său Eliade. Vorbind despre D. Tomescul, Eliade numeşte pe întâii săi şcolari: doi fraţi * *) a) După Biserica ortodoxă română, anul IV, 1877, p.681—694, căreia datele i le-a comunicat Bartolomeiu Baiulescul. a) Exemplu: Pleşoianu în Curierul românesc, 1839, P- 4°*) Tot acolo, p. 119. *) Revista nouă, I, p. 427. www.digibuc.ro 245 GHEORGHE LAZĂR III Teii, dar aceştia fuseseră si la Lazăr; fraţii amicului său Ion Popp, Gr. Pleşoianu care fusese şi la Lazăr; Stanciu Căpăţineanu, întâiul diplomat al şcoalei, pe care şi el o va fi cunoscut sub Lazăr; D. Jianul; Simonide (nepotul lui Naum Râmniceanu); Mălureanu; G. Cristurian, fost elev şi al lui Lazăr; N. Roset; Mihăescul (Târgovişte); şi cei patru juni Moldoveni, despre cari ep. Melhisedec a vorbit în discursul său de recepţiune în Academie. Pentru a determină precis linia de despărţire, care nu-i desparte pe toţi, ci numai pe unii, vor fi de lipsă cercetări speciale, pentru care aici nu este loc. Ceva şi mai departe de certitudine suntem cu alte nume. De pildă: Mi se comunică că elev al lui Lazăr ar fi fost şi Alecu Basarabescu, tatăl literatului I. A. Basarabescu. Intr’un articol din România ^ au fost citaţi, ca şcolari, Anton Pann şi Marin Serghiescu, revoluţionarul dela 1848. Mă cam îndoesc de Serghiescu; dar Anton Pann eră (1819) în relaţie cu mitropolitul Dionisie; a fost colaboratorul lui Macarie ieromonahul, aderentul lui Lazăr; a lucrat deatunci româneşte; despre el este de crezut că a ascultat pe Lazăr, al cărui curent îl va fi atras tot mai adânc spre românism 2). In biografia dela 1839 Eliade a spus că Lazăr a avut vreo 20 de şcolari regulaţi. Dacă din cei numiţi mai sus extragem pe cei ce-i putem bănui numai auditori, numărul celor rămaşi se află încă tot deasupra lui 20; aşă că acum putem crede că toţi elevii sunt descoperiţi-, si că, de aici înainte, cercetarea vieţii şi operei lor va aduce numai precisiuni, dela care câte o rază va lumină, înapoi, şi opera lui Lazăr3). *) 1886, 11 Maiu. *) G. Dem. Teodorescu, Vieaţa ţi activitatea lui Antonu Panu, partea I, 1893, p. 26—29. Despre Marin Serghiescu-Naţionalul D. Bolintineanu ne-a spus (Călătorii in Palestina, 1859, p. 26) că eră «om înfocat, prea înfocat* *) pentru patrie; şi unic îa felul său. a) Direcţii în care s’ar puteă cercetă după elevii lui Lazăr ar fi familiile: C. Merişescu, şef de masă la departamentul internelor (1836/37); Teodor şi Dimitrie Merişescu, la finanţe (1836); I. Kinopsi, subdirector la carantina Giurgiului (1836); C. Palama, ajutor la interne (1837), la sfatul consultativ, împreună cu C. Moroiu, care eră secretar; D. Ştefanopolitul, casier al şcoalelor (1837); C. Ştefanopol, advocat (1836/37); Ion Măinescu, şef de masă la finanţe (1837); Scarlat Mdinescu, judecător în Dolj (1837). Dacă există descendenţi şi rândurile acestea le ajung subt ochi, îi rugăm a cercetă. Marin Naţionalu, care este Serghiescu, eră la 1837 scriitor la finanţe; www.digibuc.ro na G. BOGDAN-DUICĂ 246 XXXIII SFÂRŞITUL In a. 1822 Lazăr se bolnăvi serios,—în Sf. Sa va. Forma boalei: friguri; adausul ei sufletesc: mâhniri şi nenorociri; amândouă formele ni le comunică Eliade (1839 şi 1865). Dar fondul boalei şcolarul nu-1 stiâ; asâ se vede. Dascălul, care cetise şi medicină, îl va fi bănuit; şi s’a gândit la groapa care îl va cuprinde în satul său: El scrise deci fraţilor săi, să vie să-l întoarcă acasă; iar într’aceea se mută la Târgu de afară, într’o căscioară, unde a aşteptat, îngrijit de un văr al său, într’o vie. Scrisoarea aceea tristă a fost scrisă de aproape de luna Iulie; deoarece Eliade spune că, după plecare, «peste curând» şi-a dat obştescul sfârşit. Sfârşitul şi l-a dat, însă, abia în 17 Septemvrie 1823, după ce mai respiră vreo două luni aerul de vară al munţilor săi ardeleneşti. > 1 Din Bucureşti Lazăr plecase în Iulie; ridicat în picioare» din căruţa sa de drum lung, el binecuvântase preoţeşte Ţara, lăsând astfel în sufletul şcolarilor simbolul Cel mai venerabil 1 _ al voinţelor sale, care acolo, în faţa unei căsuţe din Târgu de afară, se opriră pe loc. Şcolarii care-i priviau religios binecuvântarea erau Eliade, D. Tomescul, Teii. Ei l-au petrecut de acolo până la Băneasa, de pe atunci loc de răsfăţare boierească; de acolo înainte Lazăr rămase numai cu fratele cărăuş care, în ziua de 16 Iulie 1823, îl trecu prin Turnu-roşu, ţinând mai departe drumul de pe malul Oltului, spre sat. Nu pot crede ce spune d. N. Iorga x) că atunci, când «omulşi-a strâns boarfele câte le putuse agonisi şi s’a întors acasă, nici un câne n’a urlat în Bucureşti de jalea plecării lui. Acesta e adevărul. El a fost ignorat aici...» Eu am arătat că nici ignorat nu fusese în Bucureşti, ci numai combătut şi că nici înfrânt nu plecă, deoarece şcolarii săi: cei rămaşi în Bucureşti sau cei duşi în străinătate, se pregătiau să desvoalte opera reuşită; iar prelaţii şi boierii, cari îl protejaseră pe el, continuau a proteja şi pe şcolarii săi. Din străinătate aceştia tot cu mitropo- *) *) Neamul românesc din 2 Octomvrie 1923, p• 2. www.digibuc.ro ■247 GHEORGHE LAZĂR 113 litul Dionisie Lupu, cu Constantin Bălăceanul şi cu fiul acestuia, Ştefan Bălăceanul, se înţelegeau. Iar ei—le trimiteau în străinătate veşti despre «Ki.r Lazăr»; şi despre moartea dascălului1),^ cărui soartă îi interesă şi după plecarea din «ţară». Dar boierii trebuie să-si fi adus aminte si mai târziu; asâ de des ca şcolarii lui nu, dar totuş, câte odată. De pildă: La discuţia pentru refacerea colegiului (Acum «pentru creşterea celor în slujbe publice», nu pentru oricine, ca la kir Lazăr!), în obşteasca extraordinară Adunare (1831, Aprilie) au luat parte boieri cari îl cunoscuseră pe Lazăr, îl protejaseră chiar: ep. Ilarion-Argeş, Iordache Golescu, Ştefan Bălăceanul, Atanasie Histopol. La numai opt ani dela moartea lui Lazăr, se putea să nu-şi aducă aminte ? Ţara nu eră chiar aşa de rea, să uite uşor greaua misiune îndeplinită de G. Lazăr. *) Corespondenţa lui Ef. Poteca, în Revista nouă, voi. I, p.430: «Dumneavoastră iarăş îmi vestiţi moartea lui chir Lazăr —» (22 Ianuarie 1825). Se vede că scriau a doua ■oară, boierii! z8 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. I. www.digibuc.ro ANEXE i Avrigul (1815)- La o mică depărtare de Brad (Girelsau), pe ţărmul stâng al Oltului, zace Avrigul (Freck, Felek). Aici, Oltul peste care trebuie să treci pe un pod, este destul de lat, dar adâncimea sa obişnuită nu trece peste un stânjen. Malurile şi, în genere, tot ţinutul dealungul râului, sunt foarte şesoase şi deaceea şi expuse deselor inundări ale apelor de munte, care adeseori umflă tare râul; după astfel de întâmplări şoseaua şi întinderi mari de câmpuri frumoase şi bine lucrate se prefac subit în mlaştini de neumblat. Lipsind puntea pe aici râul trebuie să-l treci cu podul. Trecerea aceasta este un drept allodial al scaunului Sibiului; dar locuitorii din Avrig şi Să-cădate au arendat-o plătind o sumă însemnată. Avrigul însuş este un sat însemnat, clădit în parte pe o înălţime, având o biserică evangelică şi una greco-neunită. Numărul locuitorilor saşi este neînsemnat, cea mai mare parte din locuitori o dau Valahii, a căror hrană de căpetenie este cărăuşia, Ei transportă adeseori mărfurile negustorilor în Ungaria, Slavonia, Banat şi Valahia. Drăguţa vilă care-a construit-o răposatul guvernator, Br. Samuel v. Bru-kenthal şi frumoasa grădină a vilei ofere călătorului câteva ceasuri de petrecere plăcută; mai ales frumoasă este perspectiva de pe terasa clădirii asupra grădinii întregi. Răposatul avea obiceiul ca şi la adânci bătrâneţe să închine liniştei câmpeneşti partea cea mai mare a timpului de vară. (Din Vaterlăndische Blătter fur den osterreichischen Kaiserstaat, 1815, p. 168.—-Scrisă de un controlor al carantinelor). In 1801, 4 Maiu, a isbucnit în Avrig un foc care a mistuit 159 case, şuri, grajduri şi a carbonizat 8 copii şi 3 persoane adulte. Der Siebenbiirger Bote die acel an, No. 36, p. 288. II Avrigul în anul 1784 (23 Noembrie 1784). Scrisoarea lui von Ahlefeld către S. Brukenthal. «Aici -1), slavă Domnului, toate se află în cea mai pacinică linişte. Afară de măsurile poruncite de înaltul guvern relativ la supravegherea atentă a poporului român şi a popilor lui şi la arestarea tuturor suspecţilor, am mai trimis, dintre nobilii oraşului acesta, câte un om în fiecare sat, să stea acolo cu întreţinerea şi să dea îndată de ştire şi despre cele mai mici adunări sau alte ') In Făgăraş. www.digibuc.ro 249 GHEORGHE LAZĂR 115 mişcări suspecte ale românilor şi ale popilor lor. Pentruca şi trecătorile peste Olt să fie păzite mai bine, dela Avrig până la Făgăraş am lăsat libere numai 4 trecători, iar celelalte le-am închis scoţând podurile la malul de dincoace. Trecerile libere sunt la Avrig, Porumbac, Feldioara şi Sâmbăta. La aceste treceri, pe malul stâng al râului, unde podurile sunt totdeauna gata, se clădeşte cu ajutorul proprietarilor, la fiecare, câte o colibă rezistentă, în care omul să poată rezistă şi iarna. In fiecare colibă păzesc câte doi oameni, ziua şi noaptea; iar schimbul lor se face zilnic. La Avrig şi Feldioara păzitorii sunt luaţi dintre Saşii din Avrig şi Feldioara... Noaptea poate trece numai poşta; iar ziua numai cei cari sunt înarmaţi cu paşaport sau sunt altfel cunoscuţi. Patentele de publicat se publică în toate satele în modul prescris; preoţimea şi juraţii satelor trebuie să adeverească publicarea. Toate măsurile acestea, şi dispoziţiunea destul de pacinică a supuşilor faţa de domnii lor... mă fac să nădăjduiesc că Dumnezeu ne va apără de atacuri». (Din Arhiv des Vereins fiir siebenburgische Landeskunde N. F. voi. 31, p. 74.1—742). III Examenele semestriale dela Sibiu (Aprilie 1802 Septembrie). I IN SUPERIORE SCHOLA HUMANITATIS Nomina respondentium: Basilius Popp Franciscus Czermak Fridericus Runagel Georgius Ldzdr Ioannes Benyei Ioannes Csermak Ioannes Forszek Iosephus Barabds Iosephus Iuhdsz Petrus Presa Stephanus Veress Ex institutionibus oratoriis Explicata est tota Rhetorica. Ex crestomathia Latina Explicata est Oratio M. T. Ciceronis pro Quinto Ligario Fragmenta item Cic. Tuscul. Q. Q. Lib. V pro T. Arm. Milon. c. 10. E Curtio Lib. III. 5. Lib. IV. 1. Lib. VIII. II. E Livio Decad. 1 L. 1. L.2. E Sallustio, de moribus Romanorum. Ex. Ovidio Tristium Lib. I. Lib. 2. Virgili Aeneide Lib. 1 Lib. 2. Lib IV 6 et alia plura tractata sunt, quorum argumenta occurentes tropi ac figurae expositae sunt. i8* www.digibuc.ro n6 G. BOGDAN-DUICĂ 350 Ex Crestomathia germanica Fragmenta nonnulla Germanorum auctorum Kleist, Denis, Dusch, Les-sing, Gessner, minora item poetica opera et Epigrammata aesthetice expo-sita sunt. Anacreontis odae nobiliores cum quibusdam Fabulis Aesopi et Dialogo Luciani ac Fragmentis e Plutarcho sunt versae ac ad Regulas Grammaticae exactae. De Diis Consentibus. Origo, Facta, Forma et Sacra Iovis, Neptuni et reli-quorum Numnium marinorum. Fabula de Apolline, Mercurio, Vulcano, Marte, Iunone, Vesta, Minerva, Cerere, Diana, Venere. De partibus Europae ad ditiones Austriacas non pertinentibus. Europae generatim sumptae turn singularum eius partium uti: Turciae Europaeae, Russiae, Daniae, Suediae, Borussiae, Poloniae, 'Italiae, M. Britanniae, Gal-liae, Hispaniae, Portugaliae, Belgiae, Helvetiae situs, magnitudo, incolarum numerus et indoles, religio. Forma regiminis, aquae, colii, solique natura, divisio. ' Nomina, dotes animi et res gestae Imperatorum ab Augusto Octaviano usque ad Carolum M. necnon diversae Imperii vicissitudines recensebuntur. Praeter institutiones Arithmeticas usque ad regulam Societatis pertrac-tatas, ex Elementis geometriae practicae resolventur problemata sequentia de linearum dimensione. A puncto ad punctum perpendicularem demittere aut erigere: Lineam rectam perpendiculariter dividere bifariam, eidem pa-ralellam ducere eandem in plures partes aequales dividere: mensurare dis-tantias duorum locorum, quorum uterque alter uter vel neuter accedi potest; altitudinem accessam vel inaccessam mensurare. His accessit institutio Christiana. Ex Mithologia Ex Geographia Ex Historia Caesarum Ex elementis Matheseos II IN SUPERIORE SCHOLA HUMANITATIS Nomina respondentium: Basilius Popp Franciscus Csermdk Fridericus Riinagel Georgius Ldzdr Ioannes Benyei Ioannes Csermdk Ioannes Forszek Iosephus Barabds Iosephus Iuhdsz Petrus Presa www.digibuc.ro 251 GHEORGHE LAZĂR 117 Ex institutionibus oratoriis Repetita est utraque ars. Ex Chrestomatia Latina Explicata est Oratio M. T. Ciceronis pro M. Marcello. Ex. Curtio L. III. 5 L. IV. I L. VIII. II. Ex. Livio Decad. L. 1, 2, 7. Decad III L. 1, 2, 3. Ex. Sallustio Bellum Catil. Ex. Tacito Armai. L. III C. I. L. XV. C. 38. E. P. Virg. Aeneid. L. I. Ex. Ovid. Trist L. I Eleg. 2 L. III eleg III et alia complurima tractata sunt, quorum argumenta, occurentes tropi et figurae expositae sunt. Ex Chrestomathia graeca Anacreontis odae nobiliores cum quibusdam Fabulis Aesopi et Dialogo Luciani ac Fragmentis e Plutarcho sunt versae ac ad regulas grammaticae exactae. Fragmenta nonnulla Germanorum Auctorum, Kleist, Denis, Dusch, Lessing, Gessner, minora item poetica opera et Epigrammata aesthetice ex-posita sunt. Ex Mithologia I. Dii selecţi apud Romanos octo, Figmenta veterum de Iano, Saturno, Rea, Genio, Plutone, Baccho, Sole et Luna, de origine item eorum, factis, forma, sacris atque nominibus. II. Dii indigetes, Quirinus, Hercules, Castor et Pollux, Perseus, Iason, Theseus, Orpheus, Amphion, Arion. III. Dii semones. Pan, Faunus, Sylvanus, Satyri, Hertumnus, Pomona, Terminus. IV. Virtutes, vitia et adfectiones animi et corporis in numerum Deorum suorum Ethnici retulerunt. Divinos honores, templa et sacra sua habueiunt, Mens, Virtus, Pietas, Pudicitia, Concordia, Fortuna, Voluptas, Audacia, Fe-bris etc. V. Deorum peregrinorum, cumprimis Isidis, Osiridis et Anubis, origo, res gestae et sacra. Ex Geographia De Asia, Africa, America et India Australi. Ex historia religionis Expositis' initiis ac progressu Religionis Christîanae factae sunt generales animadversiones in sedecim saecula. www.digibuc.ro ixS (î. BOGDAN-DUICĂ 252 Ex elementis Matheseos Praeter institutiones Arithmeticas ad finem usque pertractatas actum est ex Elementis geometriae practicae. De Angulis, eorumque Mensuris, De Cir-culis, eorumque peripheriae divisione. De translatione Angulorum in Campo ad chartam. De triangulis eorumque speciebus. De mensuradis Distantiis seu Lineis horizontalibus. De mensurandis Altitudinibus seu Lineis perpen-dicularibus. De varietate superficierum. His accessit Continuatio Doctrinae Christianae. IV Un examen cu profesorul Gego. Tentamen publicum ex elementis matheseos purae (depus în faţa directorului regiu şi a întregii facultăţi filozofice de Ladislau Beldi de Uzon, auditor fii. în anul” întâiu). Ex praelectionibus ADOLPHI GEGO e. S. P. AA. LL. Phil. Doctoris, Matheseos Purae Professoris Publ. Ord. Anno MDCCLXXXI. Mens. August. Impress. Claudiopoli. Ex elementis geometriae. De liniarum rectarum et triangulorum proprie-tatibus. (Definitiones, theoremata, problemata). De lineis rectis ad circulum relatis (th., probi.). De figurarum descriptione et dimensione (theor., probi.). De solidorum dimensione et comparatione (def., theor., probi.). Ex elementis trigonometriaeplanae. Definitiones: Trigonometriae, sinus recti, verşi, tangentis, secantis, cosinus, cotangentis, cosecantis anguli conplementi, supplementi. Theoremata: In omni triangulo latera se habent ut sinus angu-or um oppositorum. II. Summa duorum laterum est ad differentiam eorundem ut tangens semisummae angulorum iisdem lateribus oppositorum ad tangentem semidifferentiae eorunden. III. Si in triangulo quovis in latus maximum demit -tatur ex angulo opposito perpendicularis erit idem latus maximum ad summam reliquorum ut differentia reliquorum ad differentiam segmentorum baseos. IV. Tangens 450 aequatur radio. Problemata: Dato sinu anguli invenire eiusdem cosinum vel sinum arcuş dimidii vel sinum arcuş dupli. II. Datis finibus duorum arcuum quorum differentia 35’ maior non sit, invenire sinum quem-cunque inter datos medium. III. Datis finibus duorum arcuum invenire sinum arcuş semidifferentiae eorundem. IV. Invenire sinum 450. V. Dato sinu unius minuti seu 60” invenire sinum unius vel aliquot secundorum. VI. Invenire dato sinu arcuş secantem vel tangentem. VII Resolvere triangula rectangula, et non rectangula. Ex elementis algebrae ad constructionem problem atum geometricorum appli-catae (Problemata). Ex algebra ad elementa sectionum conicarum applicata (Defin., theor. gene-ralia). De parabola (Theoremata, problemata). De ellipsi (Theor., problemata). De Hyperbola (Theoremata, problemata). In total: zece pagini de cvart. www.digibuc.ro 253 GHEORGHE LAZĂR Iig In secunda humanitatis (1806) la examen s’a ascultat: Ex elementis geo-metriae practicae: I. Data Definitione Geometriae, Magnitudinis variae, Linearum, Angu-lorum diversum, circuli et eius partium, Astrolabii, scalae geometricae: II. Exercebantur in problematibus longitudinum superficiei telluris pa-ralellarum et perpendicularium resolvendis. III. In theorematibus nonnullis demonstrandis 1). V Şcoale pentru neuniţii din statele austriace. Printre popoarele sale Austria numără, în jumătatea sud-estică a frumoasei sale monarhii, milioane de suflete, care sunt credincioase bisericei greceşti. Din punct de vedere etnografic, cea mai mare parte din milioanele acestea aparţin neamului slav lăţit în toată jumătatea estică a Europei; cam o şesime sunt Valahi (urmaşi ai Tracilor vechi, amestecaţi cu Gali (Valhi, vlahi) şi mai târziu cu Slavi); şi numai o parte neînsemnată sunt adevăraţi Greci naţionali, imigraţi mai ales din Macedonia învecinată. Aşadar, deşi după limbă sunt de trei ori deosebite aceste trei ramuri etnice (avantgarda a şi mai multor milioane de fraţi de neam şi religie de supt stăpânirea turcească şi rusească), Cancelaria clasificând numai după religie le aşează într’o singură clasă cu firma la început: naţiunea ilirică, după partea cea mai mare; mai târziu: ilirică-valahă, după cele două părţi de căpetenie; mai corectă ar fi numirea: naţiunea ilirică, valahă şi grecească (nici de cum: ilirico-vlaho-grecească, ce-ar fi contra oricărei gramatice, deoarece aceste naţiuni nu sunt amestecate una cu alta, ci numai din întâmplare au.acelaş cult). Vecinii romano-catolici dau acestor fraţi ai lor porecla (în fond onorabilă) de vechi-credincioşi (slav. starovirţi); ei înşişi se numesc creştini ortodoxi (sl. pravoslavni, tradus mai mult verbal, decât bine). Altfel, bisericele latină şi grecească se numesc reciproc schismatici (trăind în desbinare). In realitate şi această desbinare este mai mult urmare a certei pentru întâietate între Roma veche şi cea nouă (Roma şi Constantinopolul), decât a deosebirei esenţiale de credinţă. x) Vechiul profesor Gego propuneâ în direcţia vechii pedagogii practice cerute de Maria Theresia prin Ratio educationis (Vindobonnae, 1771) care hotărî problema matematicei astfel (p. 309): Mathesis: e Mathesi pura, nonnullisque ejusdem partibus adplicatis tantum in Gymnasiis fuit juventuti propositum, quantum communibus vitae usibus necessarium, vel utile visum est. Hic vero tirones non in his modo plenius erunt erudiendi, sed etiam in iis partibus, quae tanquam subsidia et adjumenta oeconomiae rusticae habentur, uti est Geodesia, Hydrotechnia, civilis Architectura, ac id genus alia, quae accuratam, atque enucleatam merentur institutionem. www.digibuc.ro 120 G. BOGDAN-DUICĂ 254 Deaceea, atât de multe tratări uşor începute privitoare la reunire, pe când esistâ încă tronul bizantin; deaceea uşoara trecere a lui Bessarion şi altor Greci de rang după ocuparea Constantinopolului de către Turci; deaceea uşoara uniune a tuturor Grecilor polonezi prin Iesuiţi. Vorba era numai ca să se recunoască papa şi ca acel filioque intercalat de Latini în simbolul nicean să fie admis numai ca o explicare, nu o înoire în credinţă. Restul, fiind afacere disciplinară, se primiâ de bun. Dar, ca să revenim la Grecii austriaci, dintre aceştia sunt uniţi cei din Ga-liţia, împreună cu învecinaţii Muncacieni, şi câteva comunităţi din Croaţia şi Slavonia. Despre aceştia, aici, nu vorbim, deoarece ei învaţă parte în propriile se-minării, parte împreună cu Latinii, la şcoalele acestora. Insă neuniţii (cum, din porunca lui Iosif II, se numesc, în loc de schismaticir cum se numiau înainte, oricum amărându-i; sau, cum însăşi se numesc: or~ todoxi), până acum nu au avut un stat şcolar regulat, cum îl au, afară de catolicii dominanţi, toate celelalte partide religioase. Deşi era în toiul sgomotului războinic dela 1809, lipsa aceasta nu i-a. scăpat privirii părinteşti a Majestăţii Sale împăratului Francisc I. îndată după războiu apăru, în no. 16 din «Wiener Zeitung» dela 1810, următoarea publicaţie prea onoratoare pentru naţiunea iliro-valahă: «Naţiunea iliră-valahă din ţările c. c. nu se află încă pe acea treaptă de cultură, pe care ar putea să se afle graţie darurilor sale necontestabile bune. Deaceea Majestatea Sa şi-a făcut o deosebită grijă, să dea cea mai mare atenţie şcoalelor acestui popor numeros şi într’atâtea privinţe interesant şi să poruncească ca’n ele — ca temelie a culturii — să se introducă îmbunătăţirile care pot duce la scopul fixat. Spre acest scop, printr’o deosebită deciziune, Majestatea Sa a binevoit să numească ca consilier regal şi inspector suprem al tuturor şcoalelor naţionale iliro-valahe pe Uroş Ştefan Nestorovici, consilier aulic de războiu, agent regal ungar şi de graniţă militară, distins prin cultura sa, prin cele mai variate cunoştinţe ştiinţifice, prin activitatea sa şi prin alte multiple merite ca fost funcţionar de Stat; şi astfel să dea acestei naţiuni o dovadă nouă ce scumpă1) îi este ea inimei părinteşti a Majestăţii Sale». Consilierul regal şi inspectorul suprem Nestorovici a călătorit şi şi-a întocmit Sparta sa în a. 1810 şi 1811. Pentru publicul mare şi curios, dar şi mai mult pentru cel mic şi patriotic, ar fi poate interesant, dacă el însuş ne-ar comunică ceva despre această întocmire. Până atunci trebuie să ne ţinem de puţinele date oficiale şi de combinaţiunile care reies din ele. Referentul 2) are înaintea sa o cuvântare sârbească despre darurile benevole, procurate de ucazul prea graţios al Curţii, prin care popoarele bise-ricei orientale neunite, anume: Sloveno-sârbesc, românesc şi grecesc, au fost îndemnate să adune un fond şcolar-naţional; cuvântarea a ţinut-o Vasile Covacici, preotul oraşului liber şi regesc Zombor, asesor al consistoriului din Baciu; şi a fost tipărită cu cheltueala preaonoratului domn Uroş Ştefan Nesto- *) luerth! 2) Autorul articolului. www.digibuc.ro 255 GHEORGHE LAZĂR I2T rovici, în Buda, cu literele (ruseşti ale) universităţii regale, 1811 (13 pagini, în 4). Bravul autor, luând tema: «Fericiţi sunt cei milostivi», comentează luminos şi elocvent ucazul Curţii şi chiamă pe coreligionarii săi la contribuiri benevole. El zice: «Monarhul doreşte să ne ridice pe treapta culturală a celorlalte popoare,c are, deşi în parte, privitor la număr, rămân, ca luteranii şi calvinii, mult în urma noastră, au totuş de multă vreme încă şcoale populare, gimnazii şi academii, pe când noi nu avem nici măcar fcoaie săteşti regulate! îndreptările le putem aşteptă numai dela şcoale bune. Deaceea suntem provocaţi să constituim un fond şcolar-naţional pentru salarizarea profesorilor şi clădirea şcoalelor noui, pentru stipendiarea studenţilor săraci, dar buni, pentru sprijinirea ucenicilor profesionişti talentaţi, şi-a scriitorilor naţionali buni. Afară de acest fond, al treilea disc bisericesc trebuie menit unui fond special pentru trei preparandii (la: Sf. Andrei lângă Buda, pentru Sârbi; la Aradul-vechiu pentru Români-, la Pesta, pentru Greci), fiecare cu trei profesori şi un catichet. Din loc bun, referentului i s’a dat asigurarea că, în urma acestei provocări, numai Zomborenii au contribuit cu mai mult de 4.000, iar împrejurimile cu peste 18.000 florini v. v. In acelaş mod s’au numit în celelalte districte câte trei bărbaţi (probabil câte unul de fiecare naţiune), ca să adune contribuirile. In această afacere interesantă no. 74 din Wiener Zeitung (1812) conţine şi următoarea (a doua) publicaţiune: «Majestatea Sa, îngrijit părinteşte de binele supuşilor Săi, voind să obţie o cultură şi o educaţie potrivită a numeroasei tinerimi ilirice, valahe şi greceşti de ritul neunit, în Ungaria, Sirmia, Slavonia, Croaţie} şi Banat, şi să protejeze preagraţios învăţământul acestor credincioşi, a binevoit să însărcinze cu regularea lui, după planul aprobat de M. Sa., pe consilierul regal şi inspectorul suprem al şcoalelor naţionale greco-neunite Uroş Nestorovici; ca urmare a planului s’au numit deocamdată cinci noui directori de districte şcolare. «Totodată, pentru a nu desconsideră esenţialul scop de a obţine în cel mai scurt timp, învăţători naţionali bine pregătiţi, M. Sa a binevoit a aprobă să se deschidă trei preparandii: una pentru Sârbi (Iliri) la Sf. Andrei lângă Buda, cealaltă pentru Valahi la Aradul-vechiu, şi a treia pentru Greci, la Pesta, cele două dintâiu având câte trei profesori şi un catichet, cea din urmă, pentru acum, numai un profesor şi un catichet; şi toate aceste şcoale să le înzestreze cu specialităţile prescrise de M. Sa., proprii epocei de-acum, caracterului naţional şi trebuinţelor cunoscute ale acestor popoare, precum şi ritualului în vigoare al bisericii orientale neunite; şi, în sfârşit, să hotărască deschiderea lor pe ziua de x Noemvrie a. c., supunându-le însă imediat conducerii imediate a numitului consilier regal şi inspector suprem» 1). x) Nota autorului: Fără a jigni meritele recunoscute şi de M. Sa ale sârbului Nestorovici, cu timpul va fi poate de nevoie ca tratamentul celor trei popoare, deosebite după origine şi limbă, să fie despărţit şi ca astfel să se învioreze întrecerea naţiunilor şi — a inspectorilor! www.digibuc.ro 123 G. BOGDAN-DUICĂ 356 Spiritul acestor foi îndeamnă pe referent să exprime următoarele idei şi dorinţe, care în acest moment i se mişcă în suflet: x. Majestatea Sa şi-a făcut o deosebită preocupare să fie atent la şcoalele acestor popoare atât de numeroase, interesante în mxdte privinţe, ale căror daruri necontestabil bune află deplină dreptate şi care sunt scumpe părin-teştei inimi a M. Sale. Ce mândre trebuie să fie aceste popoare de încredere şi ce recunoscătoare pentru această distincţiune! 2. După înţelesul clar al publicaţiunii oficiale a doua, de mai sus, Majestatea Sa voeşte să introducă cultura pe singura bază adevărată a religiei naţionale şi a limbei materne a popoarelor. Dar, fiindcă naţiunea şi limba germană stau de prezent pe o treaptă neasemănat mai înaltă, setea după cunoştinţe — odată trezită şi în curând nesăturată — dela sine va duce pe aceşti Greci, Slavi şi Valahi spre învăţarea limbei germane, şi astfel se va ajunge. în mod natural şi sigur la dorinţa marelui Iosif II. 3. Dar acum este vorba abia de scoale săteşti şi normale! Trebuie ca aceste popoare mai numeroase să invidieze încă mult timp pe luterani şi calvini pentru gimnaziile şi academiile lor? Fie ca zelul consilierului regal şi inspectorului suprem Nestorovici să trezească cât mai mulţi Covacici, nu numai între preoţi ci şi între preoţimea superioară, în ale cărei mâini se află nu numai încrederea naţiunilor, ci şi bogate dotaţiuni! Atunci nu se vor ridica numai gim nazi şi academii orientale, ci (poate în Carloviţ) şi o universitate (pe care patru mi-i lioane o merită) cu profesori naţionali, cari, fiind cercetată nu numai de indigeni, ci şi de învecinării Greci, Valahi şi Slavi din Turcia şi Rusia, va putea să se întreacă demn cu universirăţile apusene. Amin! (După: Vaterlăndische Blătter fur den osterreichischen Kaiserstaat, Samstag, den 3. Ok- tober 1812, p.477—480). VI învăţământul moralei în şcoalele româneşti (1805—1808). Im Anfange des Iahres 1805 lud der lobliche Temescher Comitat in Ungeam die Grosswardeiner Districtualschulen-Oberdirection ein, zu veran-lassen, dass zur Verhiitung der vielen Diebstâhle, Mordthaten und Pliinde-rungen der Hâuser und der Reisenden, und zur Aufrechterhaltung der of-fentlichen Sicherheit, die, ungeachtet der schârfsten Strafen auf âhnliche Verbrechen, durch den Pobel in jenen Gegenden so sehr gefâhrdet ist, wo-chentlich an jenen Tagen, an welchen die Jugend den Religionsunterricht erhâlt, in allen Trivialschulen der griechisch nichtunirten Kirche aus einem ei-gens dazu zu verfassenden Unterrichtsbuche biirgerliche Moral fur die Schul-jugend gelehret, und dieselbe auf diese Art friihe von der Notwendigkeit und den Vortheilen der offentlichen Sicherheit des Eigenthumes und den trau-rigen Folgen, die die Verletzung desselben nach sich zieht, iiberzeuget werde. www.digibuc.ro 257 GHEORGHE LAZĂR 123 Man hofft, dass auf diese Weise die unter dem Pobel der Walachen so hău-figen Mondthaten, Răubereien und Pliinderungen am sichersten vermin-dert, und, wenn man der Jugend friihe Abscheu gegen solche Greuelthaten einzuflossen bemiiht ist, vielleicht einst gânzlich vertilgt werden konnen. După Oesterreichische Annalen (1805, Mărz), în Magazin fiir Geschichte, Statistik und Staatsrecht der osterreichischen Monarchie. Gdttingen, 1808, p. 466—467. VII Cărticica năravurilor. ÎNTÂIUL dialog de seara I. Despre Datoriile cătră noi înşine şi cu adevărat 1. încât iaste despre trupul nostru şi a aceluia sănătate Aceasta se ţine: a) Prin Grijire sau Cruţare b) Prin Cumpătare c) Prin Lucrare d) Prin Vesălii îngăduite şi e) Prin Curăţenie. 2. încât e despre Sufletul nostru A aceluia sănătate să sporeşte: a) Prin Câştigarea bunelor ştiinţe, şi b) Prin Ferirea de toate păcatele. 3. încât iaste despre Starea noastră cea din afară Despre Păstrare a) împotriva Prăpădirii şi a Lenevirii şi b) împotriva Scumpetei. AL DOILE DIALOG DE SEARA II. Despre datoriile cătră alţii 1. Povăţuire despre urzirea Crailor ,, a Deregătoriilor şi a Judecăţilor „ „ Legilor ,, „ Dărilor, Dăjdilor. 2. Datoria cătră cei mai mari 3. ,, ,, toţi oamenii a) Ferirea a tot feliul de luare cu puterea b) . . . .de Furtişag c) .... de Inceluşag d) . . . . de Vicleşug, şi de Minciună. . e) .... de zadarnicul şi strâmbul Jurământ şi f) întoarcerea fără de voie făcutei Pagube. www.digibuc.ro 124 G. BOGDAN-DUICĂ 258 A TREILE DIALOG DE SEARA III. Despre Datoriile însoţirii 1. Despre Slugărire şi plăcuta purtare 2. Despre Pizmă 3. Despre Mândrie şi Fală 4. Despre Clevetire, Bajocură şi Defăimare 5. Despre Prieteşug împotriva Supărării 6. Despre Mânie 7. Despre Neînpăciuire 8. Despre Bălăcărire şi 9. Despre Nemulţămire. IV. Despre Datoriile vieţii de casă 1. Cătră Părinţi 2. Cătră Dascăli 3. Cătră Sorori şi cătră Prietini de şcoală, şi 4. Cătră Celed. V. Despre Datoriile cătră Săraci. VI. Despre Datoriile cătră feară. A PATRELE DIALOG DE SEARA VII. Despre Cunoştinţa Sufletului şi VIII. Despre Religie. VIII Clerul ortodox şi dăscălimea şcoalelor ortodoxe (i8oj). Paginele 185—193 din Annus a nativitate salvatoris noştri Iesu Christî MDCCCVII. Dierum 365. Stylo Gregoriană deductus. Sive Calendarium no-vum. Exhibens etc. Clandiopoli Typis Martini Hochmeister, cuprind numele consistorialiştilor ortodoxi, protopopilor şi învăţătorilor români, pe care le reproduc ca deosebit de interesante. CLERUS G. R. NON UNITORUM. Episc opus vacat. R. D. Nicolaus Hutzovics, Archidiaconus Tractus V. Hunyadens. Vicarius cleri non Unitor. et Praeses Consistor. Assessores Consistoriales^ R. D. Rudolphus Tempian, Parochus et Archi Diaconus Coronens. ac Director Scholarum non Unitarum. www.digibuc.ro GHEORGHE LAZĂR .259 R. D, Elias Popovits, Parochus et Archi Diac. Cibiniens. R. D. Ioannes Popovits, Archi Diaconus Cibiniensis. R. D. Stephanus Marku, Paroch. Szelistens. R. D. Bukur Bobes, Parochus Suburb. Cibiniensis. R. D. Ioannes Popovits, Par. Resinariens. D. Aaron Budai, Not. et Interpres D. Ioannes Rusz, Scriba. 125 Archi Diaconi Districtuales In Comitatu Alba Superiori: R. D. Simion Asculan, Administrat. Tractus Albae Superioris. In Comitatu Alba Inferiori: R. D. Ioannes Popovits, Archi Diaconus Tractus Carolinensis. R. D. Gabriel Igian, Archi Diaconus Tractus Zalathnensis. R. D. Michael Kopassan, Administrator Tractus Marus. In Comitatu de Kiikulo: R. D. Stephanus Popovits, Archi Diacon. Tractus Inferioris. R. D. Ioannes Popovits, Archi Diaconus Tractus Superioris. In Comitatu Thorda: R. D. Ioannes Brankovits, Tract. Infer. R. D. Ignatius Karabele, Tractus Super, ac Aranyosiensis. R. D. Ioannes Nandra, in Circulo. In Comitatu Kolos: R. D. Ioannes Popovits, Archi Diaconus Tractus Superioris. R. D. Ioannes Sarosi, Tract. Inferioris. In Comitatu Doboka: R. D. Petrus Popovits, Archi Diaconus Dobocensis. In Comitatu Szolnok interiori: R. D. Ioannes Popovits, Tractus Szolnok Interioris. In Comitatu Hunyad R. D. Nicolaus Hutzovits, Archidiacon Tractus V. Hunyad. qui et Vicarius. R. D. Iosephus Nemeş, Archidiac. Tractus Illyensis. R. D. Michael Krajnik, Archidiacon. Tractus Marusiani. In Comitatu Zarand: R. D. Ioannes Maris, Archidiacon. Tractus Zarandiensis. In Districtu Kovâr: R. D. Ioannes Popovits, Archidiac. Tractus Kovariensis. In Districtu Fogaras: R. D. Basilius Kis, Archidiac. Tractus Fogarasiensis. In Sede Hâromszek: R. D. Nicolaus Popovits, Archidiaconus. Tractus Hâromszekiensis. www.digibuc.ro 126 G. BOGDAN-DUICĂ 260 In Sede Maros: R. D. Basilius Pantya, Archidiacon. Tractus Marusiensis. In Sede Cibiniensi: R. D. Elias Popovits, Archidiacon. Tractus 1. Cibiniensis. R. D. Ioannes Popovits, Archidiaconus Tractus 2. Cibiniensis. In Sede Schaesburg unita cum Udvarhely: R. D. Stephanus Balos, Archidiac. Tractus Schaesburg. cum Udvarhely uniţi. In Districtu Coronensi: • R. D. Rudolphus Tempian, Archidiacon. Tractus primi. R. D. Georgius Hajnes, Archidiac. Tractus Secundi. R. D. Bratu Baju, Archidiac. Tractus 3. In Sede Mediensi: R. D. Simion Popovits, Administrator Mediensis. In Sede Sabaesiensi: . R. D. Zacharias Moga, Archidiacon. Tractus Sabaesiensis. In Sede Mercuriensi: R. D. Theodores Iânai, Archidiac. Tractus Mercuriensis. In Sede Rupensi cum Parte Sedis N. Sink: R. D. Bukur Farkas, Archidiaconus Tractus Rupensis. In Sede Ujegyhâz cum altera Sedis N. Sink: R. D. Stan Radovits, Archidiacon. Tractus Ujegyhaziensis. In Sede Szâszvarosiensi: R. D. Lazarus Steph, Archidiacon. Tractus Szaszvarosiensis. In 2-da R. Legione Confiniana Valachica: R. D. Alexander Buzdug, Arhidiaconus Borgoiensis. Scholae Valachonum G. R. non Unitorum eorunque Ludimagistri In Districtu Cibiniensi: Petru Brodia, Poplaka. Akim Brana, Moho. Ignatius Naestor, in Pago Czod. Ioann Popovits, Ressinar. Floria Muntianu, Szelistie. Vassilie Gergessi, Avrig. Mihai Filip, Sakadat. Akim Bobessi, Sibiel. Iohann Niamzu, Feldioare. Petru Tethenia, Galessi. Sofronie Rontsa, Portsessti. Nicolae Iohannovitzi, Sebessul de Sus. Ioann Ignat, Telmetsel. Ioann Popovits, Boitza. Iakob Popovits, Kakova. Iohann Mazan, Szetsel. Nicolae Olariul, Ssura Mare. Iohann Popa, Sebessu de Zos, www.digibuc.ro a6i GHEORGHE LAZĂR 127 In Districtu Fogaras: Iakov Komernitza in Pago Perssan. Moisi Stelia, Voivodeni Mitsi. Savul Rakovitsanul, Porumbaku de Zos. Simeon Frezele, George Popovits, Komana de Sus. Iohann Odor, Reussor. Iohann Bersiake, Betlian. Simeon Zinarul, Fogarassi. Visstia de Sus. In Districtu Barcensi: Iohann Barak, Coronae. Opria Verzia, in Pago Lung. Iohann Popovits, Tsemat. Opria Odor, Turkissi. Akim Koman, Batsfalo. George Stelia, Prezmir. Nicolae Kretzul, Iohann Popovits, Herman. George Popovits, Sdmpetrul. Iohann Iohannovits, Rdssnov. Mihail Muntianul, Zemessti. Bukur Bovcassi, Kersttian. Kitzul Gimbessanul, Gimbad. Brassovul veki. In Sede Rupensi: Vasilie Popovits, in Op. Kohalm. George Komssa, in Pago Felmer. David Burlia, Urez. In Sede Nagy Sink: Floria Varde, in Pago Szâszveszod. Niculae Popa, Verd. Iohann Menesi, Prossttia. Silvestrul Gazia, Tsinkssor. Iohann Menesi, Prossttia. Silvestrul Gazia, Tsinkssor. Iohann Bunia, Szdszhalom. Simion Minstund, Gerdial. Vasilie Viza, Kalbor. In Sede Iohann Orlanda, in Pago Holzman. Stephan Tutii, Kirper. Iohann Popovits, Ilimbach. Mathei Nistor, Bendorf. Thoma Iosiv, Marpod. Theodor Grekul, Ruza. Maxim Rekite, Aquita. Theodor Basttia, in Op. Nagy Sink. Matei Stanssul, in R. Brui. Dumitrul Muske, Ssulenberhi. Niculae Nistor, Ssomdrtin. George Kdpritz, Zelikstadt. Moise Komssa, Toarkla. Iohann Freatitz, Mergindial. Ujegyhaz: Iosiph Toda, Altzina. Simeon Radulia, Glimboaka.1) Nicolae Ssolia, Tzikindial. Alexandrul Popovitsi, Mdgerei. In Pago Sachsenhausen Ludimagist. vacat. x) In Glâmboaca a fost, înainte, un dascăl Popovici. La Catehismul sârb-român-nemţesc aflat în biblioteca lui G. Lazăr Popovici adauge, în scrisul său, câţiva psalmi; numele şi-l iscăleşte cu litere latineşti. In 1786 cartea eră a lui Ioanichie Stănilovici; în 1803 (Iunie) a lui Vasile Popovici. Alte rugăciuni iscăleşte (i79°) un preot Ioan Muenoae. www.digibuc.ro 128 G. BOGDAN-DUICĂ 262 In Sede Schaesburgensi: Nicolae Delbia, in Pago Danosi. Ilie Rukerianul, in Civitate Segesvar. Ioakim Tikussan, in Pago Trapold. In Sede Mediensi: Ispas Boare, in Pago Agdrbits. Akim Kretsun, Sszaszsarosi. Mihail Munttian, Mozna. Trision Cretsun, Freoa. Porphiriae Popovits, Igissdorf. Iohann Buzessan, Ssaica Mare. George Miza, Atzel. In Sede Mercuriensi: Theodor Vladovitz, in Pago Zina- Theodor Elisei, in Pago ApoldulMik. Theodor Bunia, in Op. Mercur. Eftimie Cosma, Kerpenissi. In Pago Topertsa vacat. Iohann Floria, Rod. Iohann Beza, Pojane. Savul Albul, Gerbova. Ilie Ldzan, N. Apold. In Sede Sabaesiensi: Iohann Moga, in Civ. Sassebassi. Simeon Beske, Rdheu. Petrul Costtia, Lancremi. Iohann Popovits, Laz. Iosif Bena, Saspian. In Sede Szaszvaros: Vasilie Romosan, in Op. Szaszvaros. In Comitatu Albensi inferiori: Angel German, Alba-Carolinae. Ştefan Rusu, in Pago Bessindu. Stephan Sibssel, Oarda. Muntsenik George, Megerussi. Iohann Zaharia, Hdria. Iohann Popovits, Hiret. Iohann Kirile Mirissi, Ungureni. Comssa Mihai, Elopatak. Dumitru Coterlia, Sspreng. Candit Roman, Bergiss. Vasilie Russ, Sasuyfallo. Nicolae Russ, Bondola. Stenile, Boarta. In Comitatu Kukulo: Iacob Streza, in Pago Mikdssass. Toader Kucui, Kukulovar. Iohann Popovits, Lunca. Radul Popovitsi, Herepia. George Kostin, Blazul de Zoss. Iohann Voitzan, Bachnia. In Pago N. Cserged Indi Magister vacat. In Comitatu Thorddnsi: Vasilie Munttian, in P. Lupssa. Iohann Popovits, Ets. Theodor Moldovian, Tzicud. Petrus Kertzan, Runk. www.digibuc.ro GHEORGHE LAZĂR 129 263 In Comitatu Kolos: Iosif Mutessan, in P. Frata. Andrei Petran, Calata Mare. Petrus Fodorian, Gestraga. In Comitatu Doboka: Iosif Brodian, in P. Drag. In Comitatu Szolnok: Mezei Ianosi, Birseu. Iohann Popovits, Vima Mare. Iohann Conda, Kiujestti. s In Comitatu Hunyad: Michael Popovits, in Op. Deva. Michael Pppovits, in P. Lessnik. In Comitatu Zarand: Nicolae Popovits, P. Brad. In Sede Maross: Alexie Kempian, in Pago Egerseg. IX Cuvânt la îngroparea prea sfinţitului arhiereu Ioanichie Stratonichia. Zis de cuviosul arhimandrit Efrosin Poteca. La 30 Octovrie (1839). Şi vor eşi ceice au făcut cele bune întru învierea vieţii. Şi c. 1. După apostoleasca învăţătură a Bisericii noastre, tot cel ce lucrează cele bune se slăveşte şi se cinsteşte, ori din ce ţară şi neam va fi. Acesta ce ne zace înainte fără suflare, adus cu atâta cinste spre îngropare, fu născut într’un sat, anume Săsciori, ce este aproape de oraşul Sassebeş în Transilvania, din părinţi pravoslavnici, rumâni de neam. El, după ale sale împrejurări, ieşind din patria sa, veni aicea în Bucureşti, într’acest loc milostiv, încă băeţandru fiind, în vremea Domnului Alex. Ipsilant1). Dorirea sa se vede că a fost spre învăţătură, pentrucă îndată ce şau aflat oare ce adăpos-tire, sau apucat de au învăţat carte românească în şcoala dela Colţea: acestea spunea de dânsul răposatul Mitropolit Grigorie. Apoi cu această învăţătură să dete pre sine desăvârşit lui Dumnezeu; îmbrăcă haina monahicească cu numele Ioanichie, mai pe urmă dobândi şi darul preoţiei, şi mulţi ani, încă dela răposatul întru fericire Episcopul Filaret, sluji în metohul sfintei Episcopii râmnicului ca Preot şi ca duhovnic, având acolea blagoslovit apărătoriu pre acel Arhimandrit Filoteiu vestit de bunătate, carele era grec dela Trape- *) întâia oară: Sept. 1774—Febr. 1782; a doua oară: August 1796—Dec. 1797. J9 A. R. — Memorate Secţiunii Literare. Seria Ui. Tom. I. www.digibuc.ro 130 G. BOGDAN-DUICĂ 264. zunda; fiind în ascultarea acestuia, au învăţat dela dânsul şi ceva greceşte, slujindu-i şi folosindusă dela dânsul mult şi la cele duhovniceşti, pentrucă eră un bărbat îmbunătăţit şi bine învăţat. Apoi, după ce să făcu Mitropolit stăpânusău, Episcopul Nectarie, şi la Episcopia râmnicului puse pe vărusău P. Galaction dela Morea, atuncea să cinsti şi P. Ioanichie cu rang de episcop, însă fără eparhie, pe numele gol al stratonichiei (ceeace fusese pe vremile vechi cetate înflorită în părţile răsăritului); aşa să cinstesc şi alţii, sau pentru vrednicie, sau pentru chiverniseală după un obiceiu introdus în Biserica răsăritului. Cu toate acestea P. Ioanichie, pentrucă era duhovnic cuvios şi milostiv, fu cinstit de dumnealui Banul Dinul creţulescul cu Biserica numită a Creţu-lescului, spre lăcaş al său cât va trăi şi cu tot venitul ei, din care venii acest răposat multe îmbunătăţiri a făcut aceştii Biserici, şi în lăuntru şi afară împrejur, precum este ştiut; în cea după urmă, cine nu ştie şi Biserica sf. Georgie dela Cemica cu chiliile din prejur. Toată acea falnică zidire tot pe acest răposat P. Stratonichie îl cunoaşte de întâiul Ctitor! Vedeţi şi această măreaţă Biserică sf. Vineri, cu toată zidirea din nou şi înfrumuseţarea ei? Tot pe P. Stratonichie îl pune cel întâiu între Ctitorii săi! Dar milosteniile sale cu mărunţişul! Dar alte bunătăţi, câte a săvârşit în toată vieaţa sa!, încât să vedea, că orice şi agonisiâ, tot păstra pentru milostenie, şi în vederea oamenilor numai pe sine nu să miluiâ, pentrucă ştiea să trăiască sărăceşte, precum şade bine unui arhiereu cuvios, persoană duhovnicească, potrivit cu Apostoli-ceasca adevărata învăţătură. Aşa au trăit P. Stratonichie. Şi anii vieţii sale să socotesc a fi ajuns până la optzeci1). Iar că P. Stratonichie răposatul a fost pururea milostiv, blagocestiv, te-mătoriu de Dumnezeu, cinstitoriu de stăpânire, supus adevărat la mai marii săi, iubitoriu de slujbele Bisericeşti, postitoriu, înfrânat până şi la cele vrednice de ertare, ferindusă de tot lucrul necuvios, şi luzuros, aceste bunătăţi ale sale în felul său şi din faptele mai sus arătate să dovedesc, şi prin gura norodului să mărturisesc. Iată dar, pentru aceasta acum să slăveşte şi să cinsteşte. Aşadar va ieşi întru învierea vieţii, pentrucă a făcut cele bune, precum învaţă Domnul Mân-tuitoriul nostru Is. Ceice dintre fraţii săi Arhierei vor putea să-i urmeze faptele cu asemenea laude să vor slăvi şi să vor cinsti: slavă şi cinste la tot cel ce lucrează binele, ori din ce ţară şi neam va fi! aceasta cu P. Stratonichie să arată acum în fiinţă. El acum aude din ceriu: vine slugă bună şi credincioasă! şi intră întru bucuria Domnului său. Vecinica lui pomenire Amin. (Din Vestitorul besericesc (Buzău), No. 49, 9 Decemvrie 1839, p. 187—188) *) S’a născut, aşadar, pe la 1759—1760. www.digibuc.ro 365 GHEORGHE LAZĂR 131 X Excurs la capitolul XVII. S’a spus odată (în discursul lui Petrache Poenaru, Analele academice, seria I, an. IV, p. 112) că G. Lazăr ar fi fost, în Ardeal, membru al unei societăţi filozoficeşti. Este o eroare. Societăţi de acest fel au fost numai două, amândouă întemeiate de Br. G. Bânffy: Societas philohistorum Transilvaniae şi Societatea filologică maghiară. Societăţi de cetire ca cea dela Sibiiu (1789), care acoperiâ loja masonică (vezi Siebenburgische Quartalschrift, voi. I, p. 125), vor fi fost mai multe. Societăţi ad-hoc, pentru un scop anume, asemeni se alcătuiau. De ex. societatea dela Debreţin (1790), pentru scrierea unei gramatici (Magyar Grammatika, mellyet Keszitett Debreczenben egy ma-gyar tdrsasâg). Şi gramatica lui Eliade tot într’o astfel de societate s’a cetit şi controlat! Societăţi româneşti, care nu trebuiau să aibă mulţi membri (Pentru Magyar Museurn din Caşovia societatea editoare se compunea din trei oameni: Szabo, Kazinczy, Batsâny) s’au alcătuit, dar pe membri nu-i cunoaştem. Le-a discutat Iakab Elek în Az erd&lyi hirlapirodalom tortinete 1848—19 (Budapest, 1882). Societăţile acestea au voit să editeze întâiu (săptămânal) o gazetă românească pentru ţărani; Bânffy a recomandat-o; societatea a pe-tiţionat la Curte pentru aprobare; preoţii ar fi cetit-o ţăranilor; ar fi editat-o M. Hochmeister; censor ar fi fost Eustatievici. In Ianuarie 1790 se ştie că publicaţia nu va apăreâ. In 1793 (Decemvrie), în 1794 (April), încercarea cu gazeta o reia Ioan Molnar, doctorul. Censor ar fi fost episcopul Adamovici, căci ea s’ar fi tipărit în Sibiu, la Bart. Dar nu pentru Ardeal. Există temerea că ideile libertăţii franceze se vor răspândi repede în ţară. Un amestec (nelămurit) avii şi Paul Iorgovici. In 1794 (Decemvrie) o societate din Bucureşti cerii voie pentru o revistă filozofică, matematică, istorică, geografică, din care, în Ardeal, nu se va vinde niciun exemplar! Unde se află însă Bânffy, Hochmeister şi Molnâr se află — loja masonică din Sibiu cu filiala ei din Bucureşti 1 Insă la 1794 Lazăr era de 15 ani. El, între masoni, atunci? nu se poate concepe. Ştiind bine ce acoper acele societăţi de cetire, guvernul le interzise în 1798, tocmai în anul în care Lazăr se aşeză (toamna) în Cluj (G. M. G. v. Herrmann, Das Alte und Neue Kronstadt, 1887, P- 410)- Interdicţia era datată din 3 August 1798. Din ce societate era să mai facă parte Lazăr? Cu toată bunăvoinţa, nu o pot descoperi, deşi P. Poenaru a numit-oTlmctetatefl filologică dela reşedinţa episcopatului greco-oriental al Transilvaniei) 1 t Pentru convingerea că la 1794 era vorba numai de o întreprindere tipografică (săsească) se poate cita şi pitacul tipărit de V. A. Ureche în Istoria şcoalelor (voi. IV, p. 109), din care se vede că «însoţirea tipografiei româneşti din ţara Ardealului» care trimetea catalogul cărţilor de tipărit avea de gând să editeze: geografii, fizica, filozofica şi altele asemenea, fără să fie o societate filozofică 1 Despre comerţul acesta de cărţi vezi, pentru timpul anterior, tot acolo, pagina 87. www.digibuc.ro 132 G. BOGDAN-DUICĂ 266 XI Excurs la capitolul XXVII. Ca o înlesnire de înţelegere a simplei organizări a liceului Sf. Sava, pe care, la început o socotesc (mult timp) atârnătoare de a lui Lazăr, adaug aici ideile şi realităţile cari existau la vreo şapte ani după moartea lui Lazăr. Ele vor arăta că şi la 1830—1838 stăpâniâ acea simplitate care lui Lazăr i-o impuseseră lipsa de profesori şi nevoile urgente ale ţării. Ideile le citez dintr’un articol de Simion Marcovici, şcolarul lui Lazăr, acum întors din străinătate (Curierul românesc 1830, p. 91): «Trei feluri de şcoale sunt de neapărată trebuinţă: 1. Şcoalele întâitoare, în care să înveţe pruncii: a citi, a seri, o aritmetică elementară, catihisul, geografia cu istoria patriei pe scurt. 2. Şcoalele pregătitoare, în cari să înveţe tinerii: gramatică, matematică elementară, geografia, istoria universală pe scurt, istoria patriei mai pe larg, istoria bisericească pe scurt şi retorica împreună cu limba franţuzească şi latinească. 3. Şcoalele săvârşitoare sau a ştiinţelor mai înalte, în care să înveţe ucenicii cei pregătiţi în şcoalele pregătitoare: matematica cu aplicaţiile sale, geografia pe larg împreună cu statistica, istoria universală critică şi filozofică, filozofia, dreptul firesc, dreptul neamurilor, dreptul public, dreptul politicesc al Romanilor, pravila ţării cu tâlcuiri şi desluşiri împlinitoare, dreptul criminali-cesc, dreptul comercial, fizica, chimia, elementuri de politică şi de diplomatică împreună cu tâlcuirea tractaturilor ce s’au făcut între neamurile cele mai însemnate, iar mai vârtos pentru patria noastră, procedura ţării, agricultura, literatura, economia politicească». Şcoala săvârşitoare s’ar fi deschis numai în Bucureşti, ca universitate a •timpului. Ideile lui Marcovici arată tendinţa vremii spre o distincţie mai clară între şcoala primară, gimnazială, academică. Ele se realizau însă încet. Pe atunci, la sfârşitul a. 1830 Sf. Sava era închis din cauza holerei şi îşi aştepta redeschiderea în Hanul Şerban-Vodă. (Analele parlamentare, voi. III, P- 479)> ... . Propunerea oficială a profesorilor (Poteca, Ion Popp, Gh. Ioanid, Gh. Popp şi C. Moroiu), la 1831 (Decemvrie) cuprindea mult mai puţin: Cetirea după metodul Lancaster, gramatica românească, geografia, 1. grecească veche şi nouă, 1. franceză, 1. slavonească, aritmetică, istoria universală, caligrafia, pravila. Revenise limba grecească, expulzată de Lazăr şi dispăruse limba latină! (V. A. Ureche, Istoria şcoalelor, voi. I, p. 137). La 1832, când profesori sunt oameni cari învăţaseră la Lazăr sau la Eliade: P. Poenar, S. Marcovici, C. Moroiu, G. Ioanid; I. Pop, G. Pop, A. Pop; C. Aristia, Florian Aaron, I. Genilie) organizarea şcoalelor a ţinut seamă de tradiţie, de care şi boierii cari o primeau (în Adunare) iarăş îşi vor fi adus aminte, de oarece erau în Adunare: Ep. Ilarion-Argeş, Ştefan Bălăceanu, I. Roset. Şi cărţile scrise în vederea nouei organizaţii ţineau seamă de felul lui Lazăr; vezi d. e. aritmetica lui G. Pop, pentru începători (1835). www.digibuc.ro 267 GHEORGHE LAZĂR 133 La 1832 se organizau la Sf. Sava, 4 primare (cu trei dascăli), 4 umanitare, 3 complimentare şi câte un curs slobod de pravilă, limbă grecească şi rusească. Umanitarele erau pline de limbi (Română,Franceză, Latină, Greacă); istorie, geografie şi — în două clase numai — aritmetică; aveau deci aceleaşi tendinţe ca şi tagma B a lui Lazăr. In complementare se sporiau studiile reale (geometrie, algebră, fizică, chimie) şi se preda arheologie alături de retorică, logică şi etică şi de literatura greacă şi romană. Logica din anul II şi Etica din anul III erau filozofia din liceul r. academic dela Cluj. Dacă nu ar fi fost aşa, ar fi fost de mirat. De mirat nu este, însă, a vedea că oamenii cari adorau pe Lazăr (Vezi capitolul întâiu al cercetării de faţă!) păstrau şi ideile lui, bine cunoscute lui Poenaru, care era în noua organizare spiritus rector. Până unde a ajuns, în timp, linia simplă a organizaţiei lui Lazăr, reiese, ca ultimă probă, din alcătuirea dela 1838: I. 4 clase primare; II. 6 clase umanitare; 1- a: Română, Franceză, Caligrafie; 2- a: Română, Franceză, Geografie, Cronologie, Desemn; 3- a: (Exact ca a 2-a!); 4- a: Franceză, Elenă, Istorie, Desemn; 5- a: Latină, Elenă, Istorie, Desemn; 6- a: Latină, Aritmetică, Retorică. III. 2 clase complimentare; 1- a: Algebră, Geometrie, Trigonometrie, Drept; 2- a: Algebră, Trigonometrie, Drept; Pentru atâtea materii se găsiră profesori buni. Pentru mai multe nu s’ar fi găsit. (După Almanahul Statului) XII Cuprinsul matematicei lui Lazăr.*) Punerile de Aritmetică. Ce este Aritmetica ? Ce este numărul ? Ce este în fieşcare număr în loc de temeiu ? In câte chipuri creaşte numărul ? Şi în câte chipuri scade ? Câte feluri de mijloace sânt de socoteale? Ce este Adunarea? Ce este scăderea? Ce este înmulţirea? Ce este împărţirea? Fieşcare câtăţime nu este asemenea? Doao câtăţimi care sânt la a trea asemenea, sânt asemenea şi între sine ? Cari vrednecii să mai nasc de aici ? Care este numărul cel obicinuit şi cum să zice numărul ? Cum se adună numerele ? Cum să scad numerele ? Cum să face tabla socotelii ? Cum să înmulţesc numerele ? Cum să împărţesc numerele ? Care este cuvântul aritmeticesc ? Şi care este geometrecesc ? Ce este analogia ? Şi de câte fealuri este ? Ce este analoghia curgătoare ? Ce este urmarea ? Şi de câte •) După copia d-lui G. Cardaş, funcţionar al bibliotecei Academiei române. www.digibuc.ro 134 G. BOGDAN-DUICĂ 268 fealuri ? Ce este frungerea ? Şi cum să scrie ? De unde atârnă preţul frungerii ? Cum să uşurează frungerile? Felurimi de frungeri cum să pot face tot de un neam ? Cum să string frîngerile ? Şi cum să scad ? Cum să înmulţesc frungerile ? Şi cum să împarte frungere cu frungere? Ce este numărul pătrat? Ce este cubu ? Cum să scoate rădăcina pătrată ? Cum să scoate rădăcina cubicească ? Când patru numere vor fi între sine analoghe, atuncea ce este? Cum să 'află între doo numere cel de mijloc analog? Dându-să trei numere, sau numa doo, cum să află cel deal patrulea sau cel de la treilea analog? Analogia aciasta, când să dau trei numere a afla pe al patrulea analog, cum să zice ? Care sânt canoanele regulii de Aor ? De câte fealuri este regula de Aor ? Care este regula tovărăşii ? De câte fealuri este? Punerele de Geometrie Ce este Geometria? Ce este linia? De câte fealuri este linia? Ce este cea dreaptă? Şi ce este cea strâmbă ? Care este măsura linii drepte ? In hartă ? Şi în câmp ? Măsurile tot un feali sunt, sau sunt feali de feali? Care este figura cia mai cunoscută în toată Geometria ? Ce este cercu ? Ce e centru ? Ce este raza ? Ce este diametru ? Ce este coarda ? Cum să împarte periferia cercului ? Şi părţile acelea cum să zic ? Ce este unghi ? De câte fealuri sunt unghiurile ? Şi ce sunt acelea ? Ce este patratu ? Pătratul lungăreţi ? Romb ? Romboid ? Trapezu ? Ce este Polegonul ? Care să zic figuri regulate ? Care sunt liniile paralele, sau drepte alergătoare ? Ce vrednecii să nasc de aicea ? De aice să nasc 8 vred-necii, şi care sunt acelea ? Doao unghiuri h şi o pe care îi face linia C. d. preste cealaltă linie A. D., face 1800 ? Când o linie taie pre altă linie curmeziş, ce unghiuri să nasc atunce ? Şi care îşi sunt asemenea ? Singurele toate den pre jurul ceantrului câte grade face? Cum să înmăsoară unghiul în hartă? In câmp ? Cum să înmăsoară linia dreaptă? Ce trebue să facă mai întăi? In hartă? Apoi în câmp ? Funea cum va (fi) ? gătită ? Cum să face unghiul asemenea celui dat? In hartă? In câmp? Şi câte întâmplări sunt? Câte potriviri sau în câte fealuri să potrivesc triunghiurile? Cum să poate formarisi preste o linie dată un triunghiu asemenea lăturat ? Den doao linii date cum să formariseşte un triunghiu asemenea piciorat? Dar dăntre linii date cum să poate formarisi Trigonu? Den doao dreapte date cu-n unghiu la mijloc, cum să poate formarisi triunghi ? Dar dăn doo unghiuri, date şi cu o dreaptă prinsă la mijloc, cum să face triunghi ? Cum să înmăsoară o diastemă, undi la amândoo capetele putem mearge? Dar de este strâmtoare? Cum să înmută cu lanţi unghiul în câmp ? Cum să poate diastema la doo locuri, unde numa la un cap putem mearge ? Cum să trage în hartă paralelele pentru puntu(l) dat ? Dar dacă nu va ajunge pasul ? Cum să trage spre o dreaptă perpendiculare, sau o dreptcăzătoare ? Când doo paralele să vor tăia pieziş prin altă dreaptă, ce unghiuri să nasc atunce? De unde să poate şti că doo linii sânt paralele? Unghiurile în triunghi tot într’un loc strânse, câte grade fac? Dar dacă să va prelungi o lăture a triunghiului ce să naşte ? In trigon pot fi mai multe unghiuri dreapte, sau teşite ? www.digibuc.ro 269 GHEORGHE LAZĂR 135 In triunghiul asemenea piciorat cum sânt unghiurile la basă? Şi perpen-diculul C. D., ce face ? De vreame cft în triunghiul asemenea piciorat unghiurile la basă sânt asemenea; aşa dar şi laturile acelor unghiuri răspunzătoare încă trebue să fie asemenea? Unghiul dela centru cu cât este mai mare decât cel dela periferie? Şi câte întâmplări sânt aici? Care este dară măsura unghiului dela periferie? Ce urmează de aice? Cum să nepiteaşte aorma? (?) Cum să rădică perpendiculare în capul unii linii drepte ? Cum să desparte linia dreaptă drept în doo ? Dar mehaneciaşte să poate? Coardele (sau arcurile)1) A. B. şi D. E. tot într’acelaş cerc, sau şi în cercuri asemenea sânt asemenea ? Şi de sânt coardele asemenea, arcurile cum trebue să fie ? Cum să poate înpărţl arcul dat în doao părţi dreapte ? Cum să scrie cerc pre în trei puncte date? Cum să scrie preste o dreaptă dată pătrat? De în douo drepte date a formarisl pătrat? Cu o dreaptă ctată şi cu un unghi ascuţit a formarisl romb ? Cu doo drepte date şi cu un unghi ascuţit a formarisl romboid? Linia diagonaliciască înparte pe pătrat şi pe pătratul lungăreţ, pe romb şi pe romboid drept în doo ? Şi unghiurile diagonaliceşti înpotrivătoare sânt asemenea? Şi laturile înpotrivitoare sânt paralele? Cum să află putearea unghiului, poligonului ? Cum să află suma tuturor unghiurilor în fieşcare poligon ? Cum să scrie preste o linie dată fiece poligon ? Cum să scrie în cercul dat fiece polegon? Laturea eczagonului cui este asemenea? Dându-să toate laturile unei figuri şi liniile diagonaleceşti atâtea câte sânt şi laturile mai puţin trei, cum se formariseaşte figura poftită ? Dându-să toate laturile şi toate unghiurile mai puţin trei, cum să închi-puiaşte figura? Despre Arii Cum să află aria pătratului ? Şi den ce precină ? Cum să află aria pătratului lungăreţi? Doao paralelograme care au tot un basis şi tot o înălţime câte sânt între sene asemenea ? Cum să află aria rombului şi a romboidului ? Dar aria triunghiului cum să află? Cum să află aria fieşcăria figuri dreptilinii? Poligonul cel cu cer(c) încongiurat în câte triunghiuri să poate împărţi? Poligonul cum să asemenează? Dar dacă vor fi laturile poligonului de tot mici, atunci cum să asemeniază ? Dar tăetoriul cum să asemenează ? Deci dându-să periferia cercului şi diametru cum să poate afla aria ? Care este analogia diametrului la periferie? Aria cercului cum să are la pătratul diametrului său? Ariile cercurilor cum să au între sine? Dându-să diametru cercului a afla periferia ? Dar dându-să periferia cţim să află diametru ? Dându-să diametru, sau pereferia cum să află Aria cercului ? Dar dându-să aria cercului, cum să află diametru? Dându-să raza cercului şi cătăţimea arcului cum să află aria tăetoriului ? x) Scris deasupra rândului după coardele. Nota copistului. www.digibuc.ro i?6 G. BOGDAN-DUICĂ 27O Doo paralelograme tot de o înălţime, cum să au între sene? Cum să în-părţeaşte paralelogramul dentr’un punct dat drept în doo ? Dându-să aria treunghiului şi basisul cum i să află înălţimea? Cum să poate înpărţl figura dreapti linii în fiecâte părţi asemenea? Pătratul ipotenuzii cum este asemenea? Cum să poate face un pătrat care să fie asemenea la doo sau mai multe patrate tot într'o sumă strânse ? Când să află în figurile dreptilinii unghiurile omologeceşti asemene ea, atunci laturile, care înbrăţişază pe unghiurile acelii ce cuvânt au ? Şi figurile acealea cum sânt? Şi de sânt asemenea, atunci laturile şi unghiurile cum să au ? Când vor fi în doo triunghiuri doo unghiuri asemenea atunci ce analogie să naşte ? Şi dar de vor fi laturele analog atunci unghiurile omoloageceşti, cum trebuie să fie? Trăgându-să în triunghiul A. B. C. dreapta D. E. paralelă temelii B. C. ce analogie să naşte? Dându-să doo linii A. C. şi A. B., cum să află a treia linie analog? Dar dându-să trei linii A. B., A. C. şi B. D., cum să află a patra linie analog?De vafi în doo treunghiuri A. B. C.şi f. d. e.,unghiul B = unghiului D; şi să face analogia aciasta: AB: BC = F.D: DE, atunce unghiu A cum este asemenea? . Dreapta dată cum să poate înpărţl în fiecâte părţi asemenea? Cum să poate tăia dreapta dată, tăia tot în analogia acea, în care analogie au fost cealaltă CD., tăiată? Cum să înparte parelelogramul şi unghiul în fiecâte părţi asemenea ? Cum să poate afla între doo linii A. B şi B. E. cea de mijloc analog? Dându-să coarda arcului A. B. şi înălţimea D. F. cum să poate afla diametru E. D., şi centru cercului? Dându-să coarda arcului A. B. şi înălţimea D. E. cum să află aria bucăţii cercului A. D. B. F. A} Cum să face scala geometriciască ? Cum să putem înmăsurâ o diastemă, sau distanţia A. B. la căpiţele căruia, putem mearge la amândoo ? Dar des-tanţa A. B la care numa la un cap putem mearge, cum să poate înmăsurâ cu masa sau cu astrolaviu ? Apoi destanţa A. B. la care nici la un cap nu putem mearge, cu masa, sau cu cercul jumătate, cum să înmăsoară ? Despre Innălţime Cum să înmăsoară înălţimea A. B. la a căria basis sau temelie ne putem apropia ? Dar înălţimea la a căria temelie nu ne putem apropia cum să înmăsoară ? Pân înmăsurarea înălţimilor, ce adăugare mai este ? Despre ridicarea feaţii pământului Cum să ridică faţa unei figuri dreptunilinii A. B. C.D. E prin care putem umblă ? Cu lanţu săngur cum ? Cu masa cum ? Şi cu astrolaviu cum ? Cum să poate ridică faţa figurii din doo puncte, sau staţioane, de unde să poate vedea toată faţa aceia figuri ? Dar cu Astrolaviu ? Dar cu încunjurarea cum să poate ridică? Cum să află aria, sau epifania fieşcăria plan ridicaţi Şi ce canoane trebuie să păzească ? www.digibuc.ro 271 GHEORGHE LAZAr 137 Despre Solidometria Cum să naşte sfera ? Prizma, cum se naşte ? Dar cilindru, sau sulul cum să naşte? Câte temelii are prizma? Şi câte paralelograme? Tăieturile în prizmă, şi în sulu temeliilor paralele cum sânt ? Cum să naşte paralelipipedu sau în-briuncetu ? Dar cubu cum să naşte ? Câte mărgini are cubu ? Cum să naşte cubu ? Dar piramida cum să naşte ? Ce basă şi ce margini are piramida ? Care este trup regulat ? Afară de cub mai sânt ş’alte trupuri regulate ? Cum să află întregimea, şi superfaţa cubului ? Paralelepipedele, prizmele şi cilindri, care au tot o temelie; şi tot o înălţime sânt asemenea? Cum să înmăsoară întregimea, şi superfaţa paralelepi-peduului ? Planu diagonalicesc împarte pe paralelepipedu in doo prizme asemenea ? A înmăsurâ întregimea, şi superfaţa prizmii? Dându-să diametru şi înălţimea cilindrului cum să află întregimea şi superfaţa ? Piramidele şi eoni care au tot o temelie şi tot o înălţime sânt asemenea? Cum să înmăsoară întregimea piramidii, ş’a cilindrului ? Cum să află întregimea conului ciontat ? Cum să are cubu diametrului la sferă? Dându-să diametru sferii cum să poate afla superfaţa sferii, şi întregimea ? Dar într’alt fealiu ? Prizmele, paralelepipedele, cilindri, piramidele şi eoni, de vor avea tot o înălţime, cum să au ? Şi dar având tot un basis, cum să au ? Dar sferile cum să au ? Despre Trigonometrie C I Ce este trigonometria ? De câte fealuri este trigonometria ? Câte părţi den triunghiu trebue să ni să dea, ca să putem şti pre cealealalte? Dându-să o lăture a triunghiului, ce analogie este de trebuinţă ca să să poată afla unghiu ? Linii drepte, care să răspunză măsurii unghiurilor, potusă afla? Ce va să zică sinul drept ? Ce este unghiul înplinirii ? Care este cosinul ? Sau sinul unghiului înplinirii ? Ce este atengătoarea ? Şi coatengătoarea ? Ce este tăetoarea ? Şi cotăetoarea ? Care este sinul întors ? Care este sinul unghiului teşit? Şi cum să află? Care este sinul unghiului drept? Şi în triunghiul drept, luându-să ipotenuza în loc de rază ce urmează ? Dar dacă să va luoâ un catet în loc de rază, ce să naşte ? Aşâ dară sinul nu este, decât coarda jumătate a arcului îndoit ? Cum cresc sinurile ? Şi de unde, şi până unde cresc ? Şi scad ? Şi dar crescând sinurile, ce să face cu cosinurile, şi cu sinurile întoarse? Dar atingătoarea când să face nehotărâtă ? Deci ca să să poată întrebuinţa liniile acestea, ce trebuiaşte mai întâiu? Şi pre scurtatele cum să scriu liniile acestea? C II Pr. I. Cum să are în fieşcare cerc raza cătră sinuri atengătoare, tăetoare, şi cătră cosinuri şi coatengătoare ? Pr. 2. Laturele triunghiurilor cum să au ? Dar şi mai tare geometriceaşte, cum să poate arătă? Pr. 3. Sinul unghiului 300 = este asemenea jumătăţii razii cercului ? www.digibuc.ro 138 G. BOGDAN-DUICĂ 272 Pr. 4. Atingătoare unghiului 450 este asemenea razii cercului? Pr. 5. Dându-să una dentr’aceste patru adecă: sinu, cosinu, sinu întors, sau cosinu întors, şi după ce s’au hotărât odată vreo câtăţime pre rază; cum să pot afla cealealalte pre fieşcare arc? Pr. 6. Dându-să dentre aceste trei, sinu, cosinu şi atengătoarea, doo cum să află al al treilea cu tăetoarea, cotăetoarea şi coatengătoarea ? Pr. 7. După ce s’au aflat liniile care să cuvin fieşcăria unghiu, cum să află apoi şi acealea, care să cuvin unghiului jumătate, sau unghiului îndoit? Pr. 8. Dându-să sinurile la doo arcuri, cum să află şi sinul sumii la amân-doo? Adecă înf. 12...1)Dându-să sinul BD. al unghiului a şi sinul CL, al unghiul b, cum să află sinul C.M. al unghiului S întreg, sau a+b. Pr. 9. Dându-să sinurile la doo arcuri, cum să află şi sinul diferinţia? Adecă: în f: 13, Dându-să unghiul a. tot şi sinul dânsului CL. Dându-să unghiul b şi sinul lui BD, cum să află unghiul S, şi sinul diferenţii C. M? Pr. 10. Dacă sinul C. M. al prcului C. A., care este mai mic de 300 de grade să va adăuga rădăcinii pătratului întriit C. F. a sinului diferenţia a arcului tot aceluia C. A., dela 300 să află sinul F. N. al arcului FA. care cu atâta este mai mare de cât 3O0 de grade cu cât este arcu C. A. mai mic de 300 de grade: (f. 15): adecă: F. N = /j S C2 + C M. 3 SC3 + C M. XIII Cuvânt al lui G. Lazăr, la înscăunarea Mitropolitului Dionisie. Prea o sfinţite Stăpâne! Prea bine este lumei cunoscută slava şi mărirea Romanilor, strămoşilor noştri; apoi încât este pentru strălucirea ştiinţilor şi a măestriilor în vremea acelora, lasă istoriile, dar mărturisească mărturie învederată însuşi stâlpii marelui Traian din alvia Dunărei, precum şi temeliile turnului Severinului care până în zioa de astăzi se află în faptă şi care în chip de hrisoave nemin-cinoase ne mărturisesc dreptul ce avem în stăpânirea pământului strămoşesc, deşteptându-ne a urma şi noi strămoşilor noştri, ca neprecurmat să se proslăvească seminţia în veacuri şi prea înaltului schiptru împărătesc neîncetat să-i arză focul pe jertfelnic, prefăcându-se slava în mărire, iar nu în perire şi stingere. Dar oare când s’ar ridica duhul din ţărâna acelora şi ar privi preste stre-nepoţii marelui Chesar, slăvitului Aurelie şi înaltului Traian, oare în zioa de astăzi mai cunoşte-i-ar ? Negreşit i-ar căuta în palaturile cele mari împărăteşti, şi i-ar afla în vizuinele şi bordeiele cele proaste şi încenuşate; i-ar căuta în scaunul stăpânirii şi i-ar afla amărâţi subt jugul robiei; i-ar căutâ proslăviţi şi luminaţi, şi cum i-ar afla? Rupţi, goli, amărâţi şi asemenaţi dobitoacelor, de tot căzuţi în prăpastia orbirei, bine gătiţi spre slujba vrăşmaşului omenirei, răpitorului casei părinteşti. • I) F. 12, de sigur: figura 12. Nota copistului. www.digibuc.ro 373 GHEORGHE LAZAr 139 Ajungă lacrămile patriei, ajungă jugul robiei, vreme este de când cu oftare aşteaptă căzuta semenţie cuviincioasa isbăvire; ţărâna strămoşească cu cuvânt pretenderiseşte acum mântuire căzuţilor săi strenepoţi înălţându-ţi braţul prea Sfinţiei tale însuşi din sângele părintesc mijlocitor acelora spre mângâere Aceasta nu e decât o pronie dumnezeească, care, făcându-i-se mai pe urmă milă şi de acest neam căzut, au rupt anii blestemului şi prin ridicarea dreptei prea sfinţiei tale va să pue acum stavilă viscolilor întunerecului. Drept aceea obştea cu mulţumită glăsueşte: Blagoslovită să-ţi fie rădi-carea în scaun, ca şi următorilor spre pildă în veacuri nesocotite; binecuvântată să-ţi fie ocârmuirea; şi păstorească cârjă a prea sfinţiei tale înverzească ca toiagul lui Aaron, ca să fie oglindă de înţelepciunea păstorească nepoţilor şi strenepoţilor omenirei, ca după mai multe sute, ba şi mii de ani, jertfelnicul cu bucurie să ţi-1 înnoiască cu cuvânt fălindu-se şi cu povestirea istoriei strămoşilor din veacurile dinainte, precum şi noi înşine cu căldură ne aducem aminte de moşii şi strămoşii noştri, cari au făcut cândva bine neamului omenesc. Iată dar şi noi, strenepoţii lui Romulus şi umiliţii fii duhovniceşti ai prea sfinţiei tale, îţi bine cuvântăm scaunul pre care te-au înălţat Pronia celui Preaînalt, ca să ne fii părinte şi povăţuitor milostiv; îţi binecuvântăm toiagul păstoriei, noă spre întărire şi spor, iar preasfinţiei tale spre vecinica laudă şi mângâere: că nu-ţi va fi cu noi ostenelile înzadar, pentrucă ştiinţele noastre subt ocârmuirea preasfinţiei tale vor da pricină de ajuns până cât şi zidurile şi coarnele plugului după mai multe sute şi mii de ani vor mărturisi înţeleaptă păstorie a preasfinţiei tale. Calcă, preasfinţite părinte, nespăimântat pre poteca care cu braţ voinicesc şi cu duh românesc spre mai mare mirarea neamurilor o ai desfundat; fără sfială întinde-ţi pasul spre descoperirea brazdei strămoşeşti; aici frica n’are loc, sfiala zace moartă, călcată la pământ, Pronia lucrează şi noi toţi cu bucurie îţi urmăm. (Curierul românesc, 1839, p. 266)* 1). XIV Cuvânt compus de profesorul Lazăr învăţătorul şi directorul şcoalelor româneşti din Bucureşti 30 Iulie, anul 1822. Prea înălţate Doamne! Mântuitorul şi izbăvitorul neamului celui cândva strălucitor, iar acum mai mofluz şi căzut. Doă lucruri, Măria Ta! sânt în lume mai mari şi mai vrednice de însemnat, ce sânt tutulor muritorilor de comun, care lucruri unul altuia cu totul x) Aron Pumnul (Lepturariu ruminesc, 1864, IV, 1, p. 63), reproducând discursul 1 -a modificat: Strămoşii deveniră străbuni; vremea se făcîi tâmp; în loc de proslăvească apăru preamărească; în loc de slăvitului, măritului; în loc de încenuşate, întunecate; vrăşmaşii deveniră duşmani; mântuirea, scăpare; binecuvântată, blogoslovitd. Etc. Pumnul neteziâ coloritul slav. Dar pentru ce P. Poenariu a schimbat chiar radical textul lui Lazăr (Analele Societăţei Academice, Sesiunea 1870, p. 122), cine să înţeleagă?! www.digibuc.ro 140 G. BOGDAN-DUIC 374 se împotriveşte, şi iar nu pot fi unul fără de altul; pentru că fiecare dintre aceste doă slujesc omului a le putea cunoaşte pre amândoă; iar necunoscând omul ori pre unul, ori pre altul din tr’însele, nu poate preţul apoi nici pre unul, tocmai de va şi avea pre oare-care dintr’aceste doă lucruri. Şi acestea sânt Prea luminate Doamne! Binele şi Răul. Pruncul sugător orice lucru va primi în mână îl trage mai întâi la gură şi numai atunci îl lepădă au îl ţine, după ce prin simţirea organului gustării îl sâmte amar au dulce. Asemenea văzând lumânarea sau focul strălucind în tot chipul se sileşte să’l aibă; iar după ce întinzându-şi degetul s’ars, a doua oare văzându-le plânge, ţipă, fuge şi se fereşte. Aşa şi Kyr împăratul Perşilor, biruitorul Asiei, numai atunci a simţit tyraniile ce împotriva celorlalte neamuri, crai şi împăraţi biruiţi de prin prejur întrebuinţase, după ce l-a prins Tomiris, împărăteasa Masagetenilor, şi tăin-du-i capul, i l-au afundat în însuşi sângele lui, zicându-i aceste mari cuvinte: «Iată saturăte acum, tyrane, de sânge». Asemenea şi legea Romanilor, a strămoşilor noştri, era făcută pentru pedeapsa aşijderimi; ad că dacă scotea unul altuia ochiul, au o mână ori un picior îi frângea, până nu se făcea şi lui tot într’acest chip, nu era mântuit şi a. m. m. Care va să zică, că omul până când nu pătimeşte, nu poate cunoaşte binele şi răul. Bine dar a zis unul că «până când iarna nu vine, primăvară nu se face». Dar pentrucă răul este în sine rău, de aceia cât putem ne ferim de el, şi binele pentrucă în sine este bun, ne silim a-1 căpăta, însă de multe ori răul se schimbă în bun, şi bunul în rău; precum este şi otrava că în sine este un ceva rău, căci omoară om, iar bolnavului în doctorii, prin doctor drămuită slujind spre vindecare, iată că se preface din rea în bună; asemenea bătaea tânărului celui căzut la năravuri rele este un ceva rău, iar apoi, îndreptân-du-se, el însuşi mulţămeşte. Acum să vedem şi binele cum se poate schimba în rău. Dar se schimbă şi prea se schimbă. Tot cel ce se înalţă acela poate cădea, că cel de jos n’are unde să cază, şi cu cât suişul mai înalt este, cu atât mai vătămătoare, mai cu durere, şi vindecarea mai târziu, căderea. Slava, cinstea, mărirea, averile şi bogăţia cine va zice că nu-s bune ? Şi iată tocmai acestea au pricinuit dărăpânarea înpărăţii Elinilor, acestea au pricinuit sfărâmarea înfricoşatei împărăţii a strămoşilor noştri Romani, cărora toată lumea era supusă, şi de a cărora amelinţare până şi coardele pământului se cutremură. Acestea au adus şi împărăţii Grecilor cei mai de pe urmă de-răpănarea şi rana cea cu totul nevindecătoare. Acestea zic au trântit şi pre prea vestitul al veacurilor viteaz, pre marele Napoleon Bună-Parte ş. a. m. De unde se vede curat, că omul cu cât mai tare se apropie către vârful binelui, cu atâta primejdia căderii este mai mare şi mai ispititoare, pentrucă cu cât creşte şi se îmmăreşte binele, cu atâta mai tare scade, pierde şi se întărâtă răul asupra binelui, şi, atunci toţi acei cari se cârmuiesc de mândrie, de vicleşug, adică de sfetnici, miniştri răului, se silesc în tot fel şi chip a de-răpănâ pre cei ce se află umbriţi de vistieria luminii; pentru aceasta ne porunceşte şi mântuitorul lumii rugăciunea Domnească neîncetat a o zice, în- www.digibuc.ro 275 GHEORGHE LAZĂR 141 cheind-o mai în urmă cu acele doă şi mai mari cereri: adică, «şi nu ne duce pre noi Doamne în ispită, ci ne isbăveşte de cel rău». Apoi ştiut este, că totdeauna acela care are, acela poate pierde, că cel ce nimic n’are, ce poate a pierde ? de unde fără îndoială putem zice, că cu adevărat de mare laudă este vrednic cel ce prin căi adevărate şi mijloace drepte îşi câştigă fel de averi, bogăţii, mărire, cinste şi putere, dar nu mai puţin de a se lăuda vrednic este şi cel ce ştie câştigatele bine a întrebuinţa, şi a le păstra spre scopos folositor; aşa şi un stăpânitor au împărat, acela se poate scrie în condica veacurilor de înţelept şi vrednic, care ştie să-şi aleagă pentru fieşi-ce tagmă de slujbă, sfetnici şi miniştri arnici şi destoinici, pentru că un om singur nu e nici un om; şi aceasta şi fireşte se vede, că tot din munţi şi -dealuri se pogoară isvoarele apelor spre adăparea şesurilor. Am zis mai sus, că averile şi bogăţia ş. c. 1. este un ceva bun, şi iată că tocmai acestea fură pricina derăpănării mai sus numitelor împărăţeşti schip-truri; aşa şi este, pentru că de ar trăi tot aceia, care le-a câştigat, le-ar şti păstră şi ale întrebuinţa cu folos, ştiind cu câtă sudoare le-au câştigat; dar pricina este că fiind tot omul supus morţii, toate acelea rămân în păstrarea următorilor celor în bumbac crescuţi, din cari unii nu ştiu nici doară răsăritul soarelui în care parte cade, ba poate că şi pânea o socotesc că creşte ca şi prunele pă copaci în livede. (Pentru că puţini urmează în scaunul stăpânirii, precum a urmat cândva Neho fiul lui Psalmiticus, împăratul Egiptului). Aceştia zic cad apoi la desmierdări, la moliciune, la desfrânare şi la desunire, iar din de-sunire la pismă, din pismă la gâlceavă, din gâlceavă la iuţime, din iuţime neaducându-şi aminte de proverbul marelui Cesar, unde zice: «Grăbeşte încet*, cad zic la războiu, şi printr’acestea la perire, stingere şi sărăcie şi numai atunci apoi se face pace.1) Care va să zică Măria Ta, că sărăcia este muma păcii, după aceea iar începe pacea a aduce odihnă, odihna chiverniseală, aceasta averi şi bogăţii, până când iar ajunge acolo de unde am început, care lucru s’a văzut şi se vede nu numai la numitele stăpâniri, ci şi l’alte case mai de jos. Şi aceasta este roata lumii, roata veacurilor, roata sorţii omeneşti. Mai încolo ne porunceşte legea, nu numai cea firească şi de la naştere scrisă în inimile tutulor muritorilor ce zice: tce-ţi place ţie, fă şi altuia. Iar ce ţie nu-ţi place, nici altuia nu face*. Ci cu mult mai desluşit ne îndeamnă legea cea propoveduită şi creştinească, ca să ne fie milă de cei ce au trebuinţă de ajutorul nostru zicând: «pre cel sărac să-l miluim, pre cel gol să-l îmbrăcăm* ş. c. 1. Dar mai ales zice, că pre cei streini şi călători în casă să-i aducem şi să-i odihnim. Cu cuvânt, că cu măsura cu care vei măsura, cu aceea ţi se va măsura. *) Acest «grăbeşte încet* este adagiul Festina lente, care în crestomaţiile vremii, de exemplu în Chrestomathia ex optimis linguae latinae autoribus (Cibinii, Typis M. Hoch-meister, p. 196 şi 204) figură ca material de memorizare şi educaţie morală. Lazăr îl repeţiâ mai des. Dela el va fi trecut în gura şcolarilor săi. Cel puţin ştim că Poenaru îl întrebuinţâ; aceasta o aflăm dela A. Tr. Laurian, care în discursul său funebru (Românul, 1875, p. 888) ne-a spus că sanguinismul său Poenaru i-1 potoli odată cu acest cuvânt: «Poenarul mă opri şi-mi zise: festina lente!» Iată o pildă, cum cu Lazăr trecuseră munţii — şi sentinţele filosofiei practice romane! www.digibuc.ro 142 G. BOGDAN-DUICĂ 276 Adevărat bine şi bun lucru este; asemenea vorbeşte şi filosoful dar mai adaugă şi zice: «Datorie firească avem ca pe cel strein şi sărac să-l aducem supt aco-peremântul casei noastre şi să-l odihnim, însă cu priveghere, ca nu cândva acela, îndulcindu-se de pâinea mesii, de apa vasului şi de căldura vetrii tale, printr’o tămândare molipsitoare de trei zile vânându-ţi inima şi secreturile casii, să facă paragraf ii în stăpânirea cuprinsului tău, ca să nu fii silit mai în urmă a împlini datoria pitulicii cu cucul, şi prăsila ta cea împilmată să-ţi rămâe pe drumuri săracă, şi tu văduv şi de prisos cununii1). Dintr’o scântee se aprinde focul şi fiece rană la început este mică, pentru aceasta bine zice filosoful: «începuturilorpriveghează, ca să nu fie doctoriile prea târziu»; şi iară: «Tot ce faci fă cu înţelepciune şi priveşte la sfârşit, că sfârşitul încoronează toată apucarea» 2) ş. c. 1. Sermanii Americani, ce fericiţi era ei în poala singurătăţilor, mai ’nainte de a intră la dânşii filosofia spaniolicească, simpli în portul lor, simpli în obiceiurile lor, simpli şi fireşte în traiul vieţii, îndestulaţi cu rodurile pământului. Fără de pismă, fără de războiu, fiind fireşte cârmuiţi de puterea fulgerului. Untul, mierea şi mana dumnezeiască le îndestulă toate poftele ome-niriiţ un piron de fier, un topor, o bardă cu mult mai tare le preţuiă, decât înfricoşatele jghiaburi, pietre bolovani de aur, ce zăceau încoace şi încolo prăvălite p’ale isvoare, văi şi pârae, care apoi fiii vicleşugului le-au întrebuinţat spre însuşi derăpănarea şi neodihna sărmanilor păstrători, făcân-du-şi printr’aceasta avere nespusă, puternice mijloace spre derăpănarea, supunerea şi robia acelor fii ai nevinovăţiei, intrând în toată stăpânirea lor. Nu ajunse apoi aceasta, că din cei ce s’au dus în casă s’au făcut acum desăvârşiţi stăpâni şi stăpânul casii cu toţi ai săi li s’au făcut lui rob, ci apoi şi cu fel de dosădiri şi tyrănii îi sileâ a se supune mesei cei rătunde, ca să se ispăşească şi să meargă în raiu. Iar înţelegând săracii Americani, că şi Spaniolii tot într’acelaş rai vor să meargă, au răspuns: «Noi de acest rai mai bine ne lipsim, căci mai bine ne este, şi ne va fi noă precum am fost din vechime». PARTEA A II Intr’acest chip Măria Ta, s’au întâmplat şi cu aceasta sărmană patrie, ce vrednică de jale şi de plângere este, că afară de viscoliile, războaele şi vărsările cele multe şi înfricoşate de sânge, din vremile cele vechi şi noă prea puţin cunoscute, pricinuite prin multoraticile năvăliri ale Hunilor, Avarilor, Oto-goţilor, Vezigoţilor, Tătarilor şi altor neamuri barbare şi răpitoare, despre care învederat ne mărturisesc movilele cele multe şi vrednice de mirare ale *) *) Psalmistul zisese: «Fericit cel ce ia aminte celui săraci. Dar: «Chiar şi omul cu care eram în pace, în care mă încredeam, care mânca pâinea mea, ridicat-a călcâiul asupra-mi» (Psalm 41). «Şi când vreunul vine, să mă vază, vorbeşte făţarnic, inima sa adună gânduri rele, ele es afară şi o spune; împreună şoptesc asupră-mi ceice mă urăsc» (Psalm 41). «Judecă-mă, Dumnezeule, şi apără cauza mea împotriva unui popor necuvios» (Psalm 43). ®) Principiis obsta (sero medicina paratur) în crestomaţia citată, p. 198. (Din Ovid). Quid quid agu, prudenter agas et respice finem. FinU coronat opus. www.digibuc.ro 377 GHEORGHE LAZĂR 143 câmpiilor, precum şi ruinurile zidurilor, cetăţilor celor multe de prin vârful şi poalele munţilor. Dar să luăm mai dincoace, să luăm numai din vremurile prea înălţatei şi întru vecinică pomenire răposatei Ecaterini, împărătesii a toată Roşia şi până în zioa de astăzi, câte prăpădenii şi câte viscolii n’au pătimit sărmana patrie? In câte rânduri ş’în câte feluri, prin fel de mijloace şi amăgiri viclene n’au fost ispitită şi silită a-şi lăpădâ şi a-şi călca credinţa sfintei sale cununii de către mirele său şi de către stăpânirea stăpânului acelui care însuşi de la fiinţa înfiinţătoare, şi de la începătorul şi c^rmuitorul începuturilor zilelor zili veacurilor, i-au fost orânduit ei spre cârmuire şi cu toate acestea au rămas d’apururea măcar ca şi o văduvă sermanâ, au rămas şi de toţi aruncată şi batjocorită, au rămas zic d’apururea ne’ntinată şi cu patul nespurcat, straşnic păzindu-şi sfânta căsătorie; pentru că ştiut este că toată stăpânirea numai singur de sus vine de la tatăl luminilor. Ea pre toţi streini, pre toţi săraci, pre toţi călători, pre toţi goli şi pre toţi năpăstuiţi i-au primit ca pre însuşi fii săi, pre toţi cu un cuvânt fără deosebire, pre bun şi pre rău, hrănindu-i cu pâinea sudori şi adăpându-i cu însuşi pieptul său; tocmai aceştia după vremi i-au fost d’apururea vrăjmaşi cei mai mari şi cumpliţi, ca să se împlinească zisa psalmistului unde zice: «Şi cel ce mi-au mâncat pânea, mi-au vrăjmăşit mie»; şi nu ajunse că ş-au aflat în braţele ei întreaga odihnă şi liman, dar simţind, că s’au scârbit încă şi pământul de tyraniile şi de nemulţumirea răpitorilor bunului strămoşesc, şi cum că isbăvirea fiilor robii din gura şi ghiarăle feciorilor şopârlii, cam p’acl şi curând va să urmeze, să siliră cu fel de mijloace să amăgească, să molep-sească, şi să spurce toată casa, ca cu atât mai cu înlesnire să poată aduce foc, sabie şi peire braţului de unde s’au adăpat şi vetri unde s’au încălzit. Văzând acestea toate ticăloasa patrie, ca o păţită ce eră prin mijloace şi sfătuiri dulce părinteşti, îndestul s’au silit să pue stavilă răutăţilor amelin-ţătoare, dar înzadar, că fii răului, învăţaţi şi îndemnaţi de tatăl lor, tatăl vicleşugului, prin făgădueli mincinoase, copiişiră puterea dojeniri părinteşti, şi în chipul satani, când dusese pre Domnul Domnilor într’un vârf de munte înalt, arătându-i toate înpărăţiile lumi, şi zicându-i că de va cădea şi i se va închina lui, toate acelea i le va dărui, dar nici că se îndoiâ vicleanul, că cu acest fel de daruri nu va putea amăgi pe Isus, socotindu-1 numai ca un om (pe semne încă din vremile acelea se învăţase oamenii a-şi câştiga scoposul prin mită şi vicleşug, drept aceia nu e mirare de se obicinuesc în lume până astăzi acest fel de năravuri diaboliceşti). Iar Isus cel duplecat în firi, nu numai ca om, ci ca şi Dumnezeu adevărat, ce era, şi care toate le ştie şi înaintea căruia şi cele mai ascunse, ba şi tăria cerurilor zace desvălită, ca cel ce străbate inimile şi rărunchi muritorilor, înaintea priviri ochiului lui tremură coardele adâncurilor; când se atinge de munţi fumegă, şi căutând pre pământ se cutremură, îi zise: Dute de la mine, Satano, depărtează-te Diavole, că scris este că numai Domnului Dumnezeului tău te vei închină şi numai aceluia vei sluji. Intru aşîjderea chip se silea şi satalitele acestea neînsufleţite să amăgească şi pe fii maicii aceia, cu al căria lapte şi ei însuşi s’au hrănit, ca să li www.digibuc.ro 144 G. BOGDAN-DUIC 378 se închine şi să urmeze lor, înduplecându-i cu pământuri, ţări şi stăpâniri streine şi neluate, dând pricină de ajuns hrănitoarei săracilor de a se amărî şi cu suspin de a-şi întoarce blagoslovenia în blestem şi afurisenii, zicând: «Duceţi-vă şi depărtaţi-vă de la mine şi de la fii miei afurisiţilor, blestemaţilor şi procleţi, fiţi voi lumină întunerecului în care este trimis îndemnătorul vostru, fie-vă şi voă parte de mângâerea căderii aceluia, topească-se scoposul cugetului vostru de lumina soarelui Dreptăţii, mai amar decât cum se topeşte ceara de faţa focului. «Duceţi-vâ de la mine, că scoposul vostru va să vă ducă să vă mânânce cutremurul blestemului celui prea înalt, care şi l-au agonisit sfătuitorul vostru, de către tronul luminilor, umblând iarăşi după acest fel de vicleşug şi părtaşi veţi fi ranei durerilor celor ce d’apururea se înoesc, căzutului prin şearpele întunerecului celui multoratic la capete al mânii celui a tot puternic. Scorpiile şi aspidele lăcaşurilor mândriei vă vor fi şi să vă fie tovărăşie de petrecerea zilelor veacului, iar coadele acelora gearuri mijlocurilor voastre celor nesăţioase, precum şi grumazii acelora dram şi măsură drămuită gâtlejului vostru, şi fie şi va fi aceasta, dacă nu ascultaţi sfat tămăduitor, nu numai voă, ci şi tutulor slugilor şi următorilor voştri, pentru că proslăvit este şi întru ale sale se proslăveşte cel prea înalt, cel ce rândueşte stăpânirile, şi acelora ne vom închina. «Duce-ţi-vă dar, depărtaţi-vă de la mine şi din otarele mele,că asemenea voiţi să urmaţi, ca şi câinele cu carnea în gură pe punte. «Adevărat, zice mai încolo patria, mari aţi fi voi, când cele ce se proslăvesc prin rostul vostru cel viclean, s’ar odihni în adevăr, dar ştiut este că de la început încă, din vremile Priamilor, în gura voastră n’au stătut adevăr, limba voastră este muma minciuni, şi voi epistaţi vicleşugului, precum şi măreaţa voastră veşminte celor ce vă urmează căilor voastre, şi li se rănesc şoldurile de sarcina metalului celui amăgitor inimilor şi ochilor omenirii. «Pentru că privind la luciul cel întins şi înfricoşat al mării cerului, ce sboară preste creştetul muritorilor întru proslăvirea anilor în zidire, cutremurul bucurii, cu un osebit electrism săgetează, încălzeşte şi aprinde cea mai de pre urmă picătură de sânge în vinele şi rărunchi omenescului privitor. Sfiori de cinstire blândă se aprind în mădulările pământenilor, aruncându-şi ochi spre strălucitoarele raze ale planitii înoirei zili zilelor: noaptea în linişte adâncă, întru argintuitele cărunteţe ale străluciri razelor luni, care o proslăveşte într’o tăinuită oftare, binecuvintează mâna ziditorului şi al stăpânului tuturor stăpânirilor. «Luceafărul dimineţi cu o nenumărată mulţime de brileanturile tăriei, în veşminte cu purpura cea proorocitoare apropieri zilei viitoare. Iată cum deşteaptă turmele la păşune şi pre păstori spre paza acelora, cum deşteaptă pre blagoslovitul plugar spre agerimea fiarelor şi alcătuirea coarnelor plugului, că brazda de ieri începută îl aşteaptă spre săvârşire. x) Graeca fide în crestomaţia citată, p. 197; iar p.205: Timeo Danaos. Cred că în şcoalele catolice graeca fides nu eră numai a celor vechi, ci şi a celor noui :Greci bisericeşti. www.digibuc.ro GHEORGHE LAZĂR 145 379 «Pasările aerului, aprinse de dragostea plugarului, îi binecuvintează ieşitu din bătătură, cu cântece psălmuite în glasuri îl petrec până la locul arături, cerând de la auritele zori ruoă blagoslovită preste munca şi sămănăturile vrednicului pământean, proorocindu-i vremi cu pace şi linişte, că numai atunci răsuflările eterului înduplecate cu rodurile brazdei, cântări felurite în schimbările auzului, şi împestriţate de glasurile fluerilor păscătorilor turmelor păşunei, vor înălţa cu plugarii dimpreună glas de mulţumită celui ce a făcut începutul zili şi celui ce se proslăveşte numai el singur întru curgerea vremurilor, şi celui ce numai singur poate împărţi darurile stăpânirilor pământeşti după plac. . ' «Vedeţi puilor de năpârcă! acestuia trebue să se închine toată făptura, apoi stăpânilor celor învederaţi, pre cari a binevoit a ni-i rândul să ne stăpânească, fără de a căruia ştire şi voie nimic în lume nu se face, acum voi, când prin apucările voastre, vrând să aduceţi casi mele şi pieptului, care v-ă păscut, amărăciune, stingere şi perire îndemnului, ajutorului şi căilor lui aţi urmat? poate da acela ajutor mândrilor şi nemulţămitorilor? Vedeţi, că ca să ziceţi, că aşa este, dar vă arată scoposul şi fapta, că nu vă este inima, precum vă este vorba. Oare cel ce ridică pizmă şi război asupra vechilului casii, nu ridică asupra stăpânului celui adevărat? Apoi nu zice şi sânta scriptură, că cel ce să împotriveşte poruncilor mele, se împotriveşte însuşi tatălui meu celui din cer? Ba, va să ajungă blestemul nemulţumiri, că s’a mâniat Domnul. «Iată au şi început a fumega munţii, izvoarele îşi ascund vâjiitul; apele, râurile, gârlele, bălţile, lacurile, până şi marea; vedeţi cum se învălesc toate, ba toate până la una se învălesc, zic, cu plapăma negurilor. Iată şesurile, iată adâncurile feţi pământului şi ale stăpânirilor, care ziceţi, că le veţi da fiilor nevinovăţii mele, ce faşă de pânzele adormirii se grăbesc a-şi trage peste obrazele sale, vai noă! ce va să fie aceasta? Iată până şi erburile câmpului, florile podoaba şesurilor şi brazii fala munţilor, cum’şi schimbă feţile cele verzi şi desfătătoare, cum şi le schimbă zic în îngălbiciune şi perire! «Ah ce văz, ce aud! Vai, ţie, pământule, Domnul s’au mâniat! ia auziţi zbieretul turmelor! ia auziţi mugetul cirezilor după prăsila lor! ia vedeţi cum aleargă toate spre târlă! ia vedeţi în iuţimea păstorilor către locul scăpări, ia auziţi urletul şi vaietul dobitoacelor strejinopţi, ia ascultaţi sborul şi alergătura pasărilor văzduhului spre cuiburile lor! ia vedeţi cum se ascund toate hiarele câmpurilor, până şi vicleana de vulpe cum aleargă şi ea în fundul vizulii ei! iar hiarele păduri, neputând ajunge la locurile scăpări, cum se pitesc în cea mai de aproape scorbură, în cea mai de aproape crăpătură de pământ ! ba şi epurile piatra şi-au ales scăpare luişi. «Cerul se înroşaşte, marea spumegă, vosforul urletul şi-l înduplecă, corăbiile pricepând turbarea viforului, aleargă la liman, corăbieri uşurându-şi catarturile toţi strigă spăimântaţi, vai noă; că aproape este perirea noastră; plângeţi şi strigaţi cu toţii, milă să i se facă celui prea înnalt de făpturile mâi-.nilor sale. 20 A. R.— Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tom. I. www.digibuc.ro 146 G. BOGDAN-DUICĂ 380 «Iată acum aleargă şi plugari către bătăturile lor căutând scăpare! spăimân-taţi de greutatea vremii zicând şi strigând: veniţi toţi să sfinţim post, post să sfinţim, să vestim slujbe, să aducem pre toţi bătrânii, pre mai mari norodului, pre toţi cei ce lăcuesc pământul să-i strângem pre toţi în casa Domnului Dumnezeului nostru, şi cu toţi să strigăm către Domnul întins: vai noă 1 vai noă în zi, că aproape este zioa Domnului, şi ticăloşia din ticăloşie va să ne vie, că înaintea ochilor noştri va să ne pearză bucatele, vor să se prăpădească holdele, vor să se topească semănăturile, şi toată munca noastră de preste an va să ne fie întru nimic, că s’a mâniat Domnul, şi iată pământul a căzut în frigurile puterilor. Cerul de toate părţile s’a îmbrăcat în văşmântul mânii; soarele cruntat în sângele turbării şi-au cunoscut apusul său, şi a poruncit razelor sale să se întoarcă, toate să se întoarcă şi să se ascunză în vi-steria sa. Vai noă! Nu e nădejde de scăpare ? Ce ne vom aduna noi noă de pre câmp! Plânge-vom cirezile boilor, că nu vor avea păşune, şi turmele oilor vor peri, că iată cu tunete, trăsnete şi fulgere s’a îmbrăcat toată tăria văzduhului. Grindină şi piatră neauzită se găteşte hotarelor noastre! şi cu îngheţ va să se topească toate viile noastre! vrajbă îniuţită la mânie şi coasă grabnică în agerime necunoscută mai marilor casii, întocmai gătită spre cu-viinciosa stâmpărare a îngrozitului costrei din luncă fulgeră şi amelinţă casele noastre. Veniţi dar, veniţi cu toţi, veniţi să strigăm către Domnul: nu ne lăsa pre noi, Doamne, până în sfârşit, ci fie-ţi milă şi îţi întoarce mânia ta de către noi, şi mântueşte norodul tău, pentru că bine vedem şi cunoaştem că de nu ne vei ierta tu fărădelegile noastre, vai noă! focul va arde cele frumoase ale pământului, şi para focului va mistui toate lemnile ţarinei până când şi dobitoacele câmpului vor căuta spre tine, că li se vor săcâ izvoarele apelor, şi focul va mânca cele frumoase ale pustii. Veniţi dar cu toţi, veniţi să sfinţim post, post şi ajun să sfinţim bine priimit celui prea înnalt. Apoi de, fiilor neascultări, vedeţi la ce perire şi stingere m’aţi băgat şi pre mine cu toţi ai miei şi pre voi înşivă! vedeţi, voi sânteţi pricina de se fac între făpturile cele cuvântătoare atâtea valuri şi tulburări. Voi cu mită şi cu orbire de aur şi de argint strein pre mulţi, ba pre toţi, vă siliţi să-i înşelaţi, să-i trageţi în partea periri şi să-i amăgiţi preste coarda ajungerii razii bla-goslovenii ochiului sfintelor praguri ale Olimbului de sus, ca nici de milă, dar nici de iertare să se mai poată cândva învrednici, ci de tot predaţi şi însemnaţi fiind morţii, morţii să se jertfească, despre care bine vorbeşte filosoful «că pre cum este Archiducul oştirilor, aşa sânt şi ostaşi». Asemenea zice şi sânta scriptură, că «precum este judecătorul norodului, aşa sânt şi slugile lui, şi precum este mai marele cetăţii, aşa sânt şi toţi cei ce lăcuesc într’însa», apoi iară «împăratul neînvăţat va pierde pe norodul său». «Adevărat, vai mie, vai coprinsului mieu! Dar mai amar, şi mai vai va să fie voă, că eu de aceste feluri în mai multe rânduri am pătimit şi m’am vindecat, am căzut şi iară m’am ridicat, necălcându-mi credinţa ascultări şi supuneri, pent u că schimbarea stăpânilor şi a domnilor este bucuria celor neînvăţaţi, şi printr’acestea m’am învăţat a-mi trage acum mai bine măsurile-iară voi, ca nişte fii nemulţămitori, fii răutăţii, munţii şi văile v’aţi ales scă- www.digibuc.ro GHEORGHE LAZĂR 147 281 pare voă, munţii dar şi văile vă va fi groapa şi lăcaşul, că a auzit Domnul ţipătul pruncilor sugători, plângerea văduvilor, perirea săracilor şi a nevinovaţilor, şi i s’a făcut milă, şi scârbindu-se de fărădelegile şi tyraniile vicleanului s’a mâniat şi a otărît urgie. «Acum să vedem, cine este pricina mânii ? aici pământul cu locuitorii săi, au voi au eu dimpreună cu voi sântem pricina mânii Domnului. Pământul cu lăcuitorii săi nu pot fi de pricină, pentru că ei au urmat căile Domnului, că zice: «cu sudoarea ta îţi vei câştigă pânea». Asudând sermani din răvăr-satul zorilor dimineţii până târziu în noapte, până la şoptele luni purtând • greutăţile zădufului zili, ca să scoaţă pâine din pământ şi vin spre întărirea inimi omului, ca faţa să se veselească cu unt-de-lemn, şi inima din pâine să prinză putere; aceştia zic, întorcându-se de la lucrul său şi de la lucrarea sa cea de până seara, întorcându-se precum zisei la vetrile sale întru liniştea nopţi spre odihnă, şi din adâncul inimilor lor, înălţând cântare oftată, în-pletită cu binecuvântarea cântecelor celor multoratice, şi glăsuirile privi-ghătorilor străluciri nopţi; şi aşa petrecuţi de mulţimea sunetilor clopotilor a dobitoacilor jugului slobozite la păşune, plecându-şi capetele pre perna moşoroiului, trăgându-şi perdelele ochilor şi poruncindu auzului preste noapte pază deşteptată, toţi într’o unire a cugetului cu toţi strigă din coardele rărunchilor: cât s’au mărit lucrurile tale, Doamne! toate întru înţelepciune le-ai făcut, umplutu-s’au pământul de zidirea ta. Deci întru adâncul somnului mulţumiri nu le mai rămâne, sărmani, vreme de a mai şi cădea în ispita mândriei. «Am rămas acum numai eu şi voi; eu nu sânt de vină că eu mi-am împlinit d’apururea datoria cea părintească şi omenească, eu pre toţi i-am prii-mit precum s’a zis mai sus, eu pre toţi i-am hrănit, pre nimeni n’am gonit de la pâinea casi mele, toate slobozeniile le-am dat lor ca şi însuşi fiilor miei, ba încă şi pânea din gura lor trăgându-o v’am dat-o voă, şi nici odinioară n’am lipsit nici cu sfatul tămăduitor, dar nici cu ajutor cuviincios, precum şi voi singuri ştiţi, şi în loc de mângâere şi mulţămită am rămas d’apururea cea mai defăimată şi batjocorită şi ne băgată în seamă, ca şi o biată cloşcă, ce a scos bobocei de raţă selbatică, în zadar sermana strigă heleşteului şi clon-căneşte, că boboci tot nu-şi lasă năravul, ci dau dosul în trestie. Deci judece acum oricine, cine are dreptate, şi cine este pricina mânii Domnului ? Ori judicaţi voi înşivă, căci cine ştie a ispiti trebuie să ştie a şi judecă; dar pre semne se vede, că voi pre mulţi aţi pus la ispită, şi popoare de cele mai mari aţi povârnit în partea planului vostru, şi mai ales pre neamul cel frumos şi delicat învăţându-1 a nu fi îndestulat cu chipul zidiri, ci cu roşaţa meşteşugită furătoare aurului din pungă, să-şi întocmească nuri obrazului în chip de mreajă ochilor muritorilor; de unde nu-i mirare de s’a mâniat Domnul asupra pământului, şi de am pătimit şi pătimim acest fel de pierzănii, cărora tot voi sânteţi pricina, şi pricina pricinilor, tot meşteşugurile voastre sânt. Deci duceţi-vă, neruşinaţilor, duceţi-vă obraznicilor şi nemulţămitorilor, ieşiţi din otarele sărăcii mele, duceţi-vă în locul Olymbului, unde după poftă, după cum zice filosoful, făcând cu mâna toate vin da gata în gură, şi să şciţi 20* www.digibuc.ro 148 G. BOGDAN-DUICĂ 282 fii aspidelor, că din zioa necredinciosului încolo nu veţi mai ajunge a număra câte şeapte în săptămână de doă ori trei, şi va sosi vremea răsuflări puterilor voastre, rupe-se-vor zăvoarele porţilor voastre celor numai în fantasie închipuite ; rădica-se-vor stavilile prostii ce-i prin voi pironită, şi cei ce lă-cuesc acum întru întunerec, vor vedea lumină, cursa vicleşugurilor voastre întoarce-se-va picioareler voastre, precum şi lanţul robiţilor, robie vă va fi grumazilor voştri, iar pieptul mieu se va mântui de răpirea vrăşmăşii voastre,. şi să vor învăţa muritori a se îndestula cu purpura fie-şi care, cu a patrii sale şi neştearsă urâciune vor pune în sufletele lor asupra veşmântelor de piele dobitoacelor celor drămuite în aur, ca să nu mai fie siliţi a nedreptăţi pe fratele său, pentru că Domnul stăpâneşte tăria, Domnul rândueşte şi stăpâneşte şi stăpânirile acelea, cărora trebue să fim supuşi şi plecaţi, Domnul cel ce se îmbracă cu lumina, ca cu o haină, cel ce întinde cerul ca o piele, cel ce umblă preste aripile vânturilor, şi cel ce face pre îngerii săi spirturi, şi pre slugile sale pară de foc, acela zic mă va ridica şi mă va milul, şi îmi va vindeca ranele pieptului mieu, trimeţându-mi stăpân şi cârmuitor din însuşi seminţia şi sângele fiilor miei, şi pre acela eu îl voi încorona cu blagoslovenia mea, iar cel a tot puternic cu putere, milă şi îndurări, şi acela ca un adevărat sucsesor al vii tătâ-ne-său, pre care a lăsat-o leneşul, împuţitul, mândrul şi răpitorul vier de cu totul s’au împăinginat, iarăşi o va curăţl de buruienile puturoase şi de toţi spini cei înghimpători». XV Von dem urspriinglichen Unterschiede des moralischen Guten und Bosen. Das allgemeine Beste der Menschen wird durch gewisse Handlungen befordert; durch gewisse zerstoret; denn ohne allen Zweifel hângt es, von der Uebung der einen, und von der Unterlassung der andern ab: dass die Menschen so gliickselig sind, als sie es hienieden unter dem Monde seyn konnen. Liebe, Treue, Aufrichtigkeit, Milde u. s. w. gehoren zur ersten Classe: Hass, Treulosigkeit, Falschheit, Gewaltthâtigkeit, u. s. w. zur zweiten. Hier hat man nur den Fehler zu verhiiten: dass man nicht das gemein-schaftliche des ganzen Menschengeschlechtes mit dem Nutzen der Einzel-nen vermenge. Es entstiinde eine entsetzliche Verwirrung: und man fiele in die Grube, die Epikur der Sinnlichkeit gegraben und deren Oeffnung er mit so schonen Blumen bedecket hat. Auch nicht bloss auf den gegenwârtigen Nutzen einzelner Staate hat man zu sehen; denn kann nicht oft ein kleiner Nutzen, bald den gânzlichen Umsturz nach sich ziehen ? Kann nicht diesem niitzlich seyn, was jenem Schaden bringt? Wenn wir einem jeden einzelnen Staate das Recht ein-râumen, ohne Riicksicht auf die anderen alles zu thun, woraus er fur sich einen Vortheil hoffet; so kann weder er, noch ein anderer lange bestehen. Ein immerwâhrender allgemeiner Krieg ist wieder unvermeidlich; ein desto gefâhrlicherer Krieg, jemâchtiger die Hânde sind, denen wir die Waffen, die wir den Privatmenschen entreissen, iibergeben. www.digibuc.ro 383 GHEORGHE LAZĂR 149 Das ungliichliche Sparta hat diese Wahrheit, mit seinem Beispiele nur allzu sehrbestătiget. Unterder Anfuhrung des Lysander, eines witzigen Kopfes, der von diesem schonen Grundsatze vollig eingenommen gewesen, hat er die unschuldigen Athenienser mit Krieg uberzogen; ihre Stadt gepliindert; und einen unermesslichen Geldsatz mit sich nach Hause gebracht. Was ist aber daraus erfolget ? Die Enthaltsamkeit der Biirger hat sich in Ueppigkeit, der Heldenmuth in Feigheit, die Tugend in Laster verwandelt. In einer gar kurzen Zeit wird Ehre, Reichthum, Macht, Freyheit verschwinden, Sigmund v. Storchenau ■ Die Philosophie der Religion Wien 1807 Dritter Bând, p. 7—8 XVI Daniil Tomescu şi Teodor Paladi. Elevii lui George Lazâr 1) Despre introducerea pedagogiei lancasteriane în România avem un număr de ştiri, care trebuiesc acordate unele cu altele, pentru ca să putem vedea limpede în desvoltarea învăţământului dintre anii 1820—1830. Vorbind, cu prilejul întâiului examen teatral al societăţii de artă dramatică, despre zelul membrilor societăţii filarmonice, I. Eliade-Rădulescul zice 2): «Râvna dumneavoastră a făcut o mare ispravă, Domnii mei, nu numai în sufletele pământenilor. Atîţea din streini au cinstit această întrecere şi nu au putut a se uita cu un ochiu rece la acest început cu adevărat naţional. Cu prilejul acesta mă socotesc dator a nu trece cu vederea pe toţi aceştia din streinii cari s’au şi văzut prin foile publice, şi mai vîrtos pe D. Dimitrie Vilie carele cel dintâiu a introdus în ţara rumîneascâ metodul lui Lancaster prin care se învaţă tinerimea în toate şcoalele Prinţipatului. Acest bun cosmopolit, care este una din haracteristicele adevăratului cetăţean, văzând punerea în lucrare şi aceştii folositoare întocmiri (Adecă: şcoalei filarmonice! G. B. D.), nu a putut să privească la dînsa ca un om ce nu a contrebuit vre odată spre binele acestui pămînt, şi s’a grăbit şi aici a luâ parte şi a se-înscrl mădular ajutător». «Vreodată» din textul lui Eliade va fi însemnând supt Grigorie Ghica 3). Descripţia reţinută a lui Eliade se va fi explicând prin traiul acum mai retras la lui Vilie, despre care şi Colson, care-1 numeşte un jeune Grec, un tânăr 1) Capitolul acesta a fost scris mai de mult; pe când adunam material pentru o (eventuală) istorie a învăţământului primar român, G. B, D. 2) Gazeta Teatrului naţional; de unde s’a reprodus în Culegere din scrierile lui I.E. de prose sci de poesie, Bucureşti, 1836, p.9. 8) Culegere, p. 20. www.digibuc.ro 150 G. BOGDAN-DUICĂ 284 Grec, Dimitrius, afirmă că na pas trouvi de ricompense, că pentru fapta lui n’a fost recompensat x). De-aceea îmi sună ca o satisfacţie morală, când, în memoriul dela 1840, despre scoale, Eliade revine şi, pomenind fapta lui, din nou subliniază cu vorba: «şl cu prilejul acesta o zic», — introducerea lancasterismului muntenesc prin Dumitru Vilie * 2). Dar tot Eliade a vorbit şi altfel, contrazicându-se la aparenţă. Nelămurirea lui trebue să o risipesc, în tot cazul: La Vilie este vorba de şcoala grecească; la Tomescul şi Paladi despre cea românească. Odată, într’o lucrare istorică 3), Eliade afirmă că supt Grigorie Ghica «se introduce metodul lancasterian, care, elaborat de Daniîl Tomescul, fu pus în execuţiune de Teodor Paladi». Creator ar fi deci Tomescul, iar Paladi practicantul creaţiei lui Tomescul. In altă scriere, Eliade afirmă că la opera lui Tomescul a colaborat şi el. Şi anume4): «Succedând reposatului G. Lazăr în ruinele dela Sf. Sava, în-treprinseiu dinpreună cu unul din condiscepolii5) mei, reposatul Daniel Tho-mescul, a traduce metodul lancasterian şi a forma tablete pentru primele şase luni de începători. Prima foaie ce ieşi pe tărâmul României, cu literele alfabetului simplificat şi reduse, astfel cum cu timpul a redeveni în adevăr romane, fu înştiinţarea ce deterăm prin tipografia dela Mavrogene». Din cauza progresului ortografic al înştiinţării despre metodul lancasterian, acesta fusese numit, de unii Bucureşteni, «cuibul dracului». Opoziţia semnalată contra lancasterianismului trebuie să fi fost aspră: altfel Eliade nu s’ar simţi împins s’o pomenească şi cu alte ocaziuni 6). Petrache Poenarul, contemporan al acelor tineri, vorbind despre Gheorghe Lazăr — în Academia română, în 8 Septemvrie 1871 — a «memorat cu onoare» pe doi elevi ai lui Lazăr pe Eliade şi pe T. Paladi. Despre Paladi a zis: «El întâia dată fu care introduse metoda lancastriană în şcoalele româneşti, pentru clasele primare, cu table tipărite în limba naţională». Obiceiul bun al colaborării frăţeşti există pe-atunci, înlăturând orice gelozie. Afară de aceasta: Toţi tinerii aceia se simţiau solidari în lupta de înălţare a neamului; şi se sprijiniau. Eu admit ca perfect dovedită colaborarea lui D. Tomescul, care însă, nu avu norocnl să lucreze înainte ; deoarece el plecă la Buda, la studii şi muri pe-acolo, tânăr 7). x) Colson, De l’etat etc., 1839, p. 191. La 1843 Dimitrie Villie trăiâ încă. 2) Curierul românesc, 1840, p. 141. 3) I. Heliade R., Elemente de historia Românilor sau Dacia fi România, Bucureşti, 1869 (Ed. II), p. 249. *) Biblicele, p. 65. 5) Condiscipul la Greci şi la G. Lazăr. 6) De exemplu, în Diverse, II, p. 185—186: «Cine a creat shoalele lancasteriane prin sate şi a onorat pe profesori cu ranguri, spre a încurajâ instrucţia şi luminarea publică? Guvernul. Cine a stat în contra shoalelor condamnând felul Eforiei şi al profesorilor? Noi patrioţii!» Şi în Curs integru de poesie generale (1868), I, p. XXXVIII: «învăţaţii noştri strigă că metodul lancasterian sau mutual e cuibid dracului în poala sântului Sava, pentrucă printr’însul au să uite Românii pe buche, az, ba şi pe dobre, mislete, naş, titla Dumnezeu. ’) Colaborarea celor doi dascăli o confirmă şi nota următoare a lui Eliade (Diverse, II, p. 219—220): «Primele table au fost elaborate de reposatul Daniel Tomescul, ce a www.digibuc.ro GHEORGHE LAZĂR 285 151 Teodor Paladi avu norocul de a-şi vedea cu ochii rezultatele muncii sale. Mai târziu, poate, l-a încălzit şi rangul de vel-serdar care i s’a dat, pentru merite, în 5 Dec. 1834 1), când se făceau întâiele încercări de a cinsti astfel pe cărturarii români. In tot cazul, mai înainte, l-au încălzit progresele la care colabora şi literariceşte, dar foarte modest sila care asista2). Teodor Paladi era un om energic. Energia lui se simte bine din importanta sa broşură dela 1824, care avu menirea să facă drum nouei metode3). Vechea metodă este, pentru el, «răul metod, prin care odraslele româneşti în doi sau în trei ani abia învăţa să cetească, lăsând ceilaltă cheltuială ce făcea părinţilor cumpărându-le în toată luna cărţi» — Deci, ca să desfiinţeze aceste stări, a compus el, pe româneşte, împrumutata învăţătură, care va fi mai ieftină şi va da rezultate grabnice. T. Paladi citează, ca exemplu, Franţa. Aici, în patru ani, la 1000 de copii s’au cheltuit 10.004 lei pentru ce, cu vechiul metod, ar fi costat 196.737 lei. Până la 1820, informa el, Franţa deschisese 2000 de scoale lancasteriane. Paladi dă şi alte date, făcând un scurt istoric al invenţărei metodului lancasterian. El asigură, deci, şi lumea noastră că va avea nevoie numai de table de hârtie în tocuri de tinichea, o tablă fiind de-ajuns pentru zece copii —şi de tăbliţele de piatră ale copiilor. Astfel începând, el va propune cetirea, scrierea, aritmetica, catihisul- mar acum am mai adăogaU elemente de geografie politică, pe scurt şi de istorie universală. Acum —, adecă: înainte se propunea mai simplu ? începuse deci de mai înainte 4). In broşură el mai anunţa că va avea opt «clasuri», cu patru «şedatori generali» şi şedatori ad-hoc câţi vor fi necesari, elevii cei dintâiu ai lecţiei. Broşura nu era fulminantă; dar era compusă ca să convingă; şi a convins, In Moldova metoda lancasteriană s’a început, în limba română, la 1828. Ianuarie, cu Săulescul. Dar este mai veche decât profesura lui Săulescul. Din capul locului s’a ştiut pretutindeni că ea a fost adusă de un boier moldovean. Dr. Vasile Popp a spus-o doar, din 1827 Oct. 1, într’o notă lacu- murit la Buda, unde se dusese a studiâ; altele din table fură elaborate de Teodor Paladi Şi altele de alţi profesori, după timp, fără a fi observate de o comisie specială, spre a le da unitate. O ştire care descopere şi o durere necunoscută ne-a dat tot Eliade, în Almanah literar (1839), p. 37: Cel dintâiu traducător şi încercător a fost Daniîl Tomescul. Dar «pedecele l-au făcut a-şi părăsi patria şi a murit în sărăcie, între şcolarii universităţii din Buda». Metodul l-a pus bine în lucrare T. Paladi. x) Curierul românesc, p. 136. 2) In anul 1837 el tipări traducerea unei idile afectate iscălite T. P. Titul: Hotărârea plăcută. — Lameh şi Zila. Cuprins: Zila se împacă cu Lameh care chemase pe Ava. Cuvinte: dedicatoar, tandră, ororă (aurora)! Se vindeâ la librarul român Iosif Romanov, pe uliţa Sf. Gheorghe-Nou. 3) Către toţi iubitorii de lumină compatrioţi, cinste şi închinăciune. Compară, cu stilul din 1837, cuvintele dela 1824: neampolitepsit, apublicui (credinţa), scopos, a cultivarisi, (clasul) se constălueşte (din)... 4) Se pare că Paladi începuse din 1822. Cel puţin Eliade confirmă broşura lui Paladi, când, în Ruge şi morala evangelică (Ed. II, 1894), tipărind Cântarea dimineţii îi dă data 1822 şi îi adaoge nota: «La inaugurarea primei şcoale lancasteriane», p. 28—30. www.digibuc.ro 152 G. BOGDAN-DUICĂ 286 noscuta lui prefaţă la Prale1): «Aşişderea Dumnealui Nicolae Roznovanul,. întorcându-se dela Academia Parisului, au adus cu sine metodul împrumutatei învăţături (Alilodidactica) la Iaşi». Iar cele mai din urmă ştiri le-a dat A. Papadopol-Calimah arătând, după doi istorici greceşti, că Nicolae Rosetti Roz-novanul se afla la Paris în anii 1817—1818; că acolo făcu cunoştinţă cu Grecul Georgie Cleobulos, care se entusiasmase de succesele alilodidacticei şi-i cerea ajutor ca s’o practice în greceşte; şi că boierul moldovean i-a dat ajutorul cerut cu condiţia s’o practice în Iaşi. Cleobul veni la Iaşi în 1819, tipări (1820) o scriere despre noua metoadă şi tablele necesare şi trecu şi la Bucureşti: Eră supt domnul Mihaiu Şuţu în Moldova şi Alexandru Şuţu în Muntenia 2). Şi mai complet a vorbit despre aceste însemnate mişcări Dr. Cari Iken, pe care Papadopol-Calimah nu-1 citează 3). Corespondentul lui Iken, notele lui Iken ne spun următoarele: Scrierea lui Cleobulos a apărut în ziarul Logios Hermes — o vestire, ca şi a lui T. Paladi — şi, deosebit, şi în Iaşi (1820), de astă dată cu multe adăogiri. In Iulie 1820 s’a dat examen la şcoala lui Cleobulos; cu elevii: Jacob Hiero-monachos (din Lesbos), care a plecat apoi la Hydra, George Melissinos (Pat-mos), care se duse la Patmos; George Baos (Siphnos), care plecă în Creta, împreună cu Kallinikos (August, 1820); Panaiot Cristodulos (Basilica, Pon-tus) care se aruncă în Pelopones; Demetrios Peloponesianul o porni tot în Pelopones. Boierii au asistat la examen. Elevii au luat diplome date de eforii moldoveni. Mitropolitul Veniamin înzestră pe unii cu scrisori de recoman-daţiune către patriarhul Constantinopolului sau către episcopii greci, la cari plecau elevii. Şi plecau destui! Altă serie — mi se pare din Nov. 1820 — o formară Grigorie Hieromonahos Kollonas (spre Creta), Mihail Alexandraki (spre insulele ionice), Manuil Kallikrates şi alţi opt inşi, cari s’au răspândit în toate părţile Greciei. Printre cei opt se pomeneşte Atanasie Crestopulos, menit să plece la Botoşani (Moldova) şi Mihail Kassandrides, destinat chiar Atenei (după Logios Hermes, 1821, p. 126) 4). ' Deci un boier generos şi un dascăl entusiast se întâlnesc la Paris, vin în ţară şi întemeiază la Iaşi o şcoală normală de învăţători lancasteriani, cari se răspândesc apoi în tot Orientul grecesc. O rază încălzitoare porni şi spre Bucureşti, luminând mai întâiu în şcoala grecească dela’ schitul Măgureanu. In Bucureşti eră entusiasm. Ion Ghica şi-aduce aminte că metodul fusese îmbrăţişat de societatea culturală a Grecilor {fj exnatdevnxrj altSQia), ai cărei profesori erau eterişti5). Amintirea lui Ghica cadrează bine cu atmosfera vremii. Chestiunea lancasterianismului devenise o chestie naţională. Şi anume: Nu, numai la Greci, ci şi la Românii 6). *) Ioan Prale, Psaltirea prorocului şi împărat David, Braşov, 1827, p. 10. 2) Convorbiri literare, XX, p. 174—175: Doue rânduri din istoria şcoalelor din România. 3) In Leukothea, I, p.255; II, p. 16, 39—40, 61, 202. 4) Şcoala mutuală din Creta (1820) se descrie amănunţit în voi. II, p. 16. 6) Scrisori către V. Alecsandri (1887), p. 97. •) Din pietate către Cleobulos şi marea-i faptă mai adaog notiţa că el a murit, în Grecia, la începutul celui de al doilea semestru al prezidenţiei lui Capodistrias, care-1 www.digibuc.ro 287 GHEORGHE LAZĂR 153 Din toată expunerea anterioară reese, aşadar, că sistemul Bell-Lancaster a apărut întâiu la Iaşi (1820); şi că elevii lui Lazăr: D. Tomescul, T. Paladi şi I. Eliade, simţindu-i nevoia şi folosul, l-au aplicat imediat limbei româneşti (1822), supt ochii profesorului lor, care se afla încă în Bucureşti, de unde în Ardeal, la Avrig, s’a întors abia în 1823. Se poate crede că la aceste opintiri ale elevilor profesorul nu luă parte caldă? Cred că nu se poate crede; ar fi absurb, Lazar îi va fi încurajat mai mult decât oricine! XVII Catalogul bibliotecii lui G. Lazăr1). După cărţile aflătoare în Biblioteca Academiei Române. Die Briefe des Seneka. Aus dem Lateinischen von Jokann Franz von Palt-hen, konigl, Schwedischen Iustizrathe, Zweyter Bând. Leipzig und Rostock, in der Koppischen Buchhandlung, 1766, in 8°, 8 + 608 p. —A 122512). Pe foaia de titlu iscălit «Lazar». Le spectacle de la nature, ou entretiens sur Ies particularites de l’histoire naturelle, qui ont păru Ies plus propres â rendre Ies jeunes-gens curieux, & â leur former l’esprit. Troisieme pârtie, contenant ce qui regard le Ci el & Ies liaisons des differentes parties de l’Univers avec Ies besoins de l’homme. Tome Quatrieme. Nouvelle edition. Tome sixieme, contenant ce qui re-garde l’homme en Societe. Nouvelle edition, A Paris, chez la Veuve Estienne & Fils, rue S. Jacques, â la Vertu. M.DCC.LII. Avec Approbation & Privi-lege du Roi. in 8°, 599; 601 p.— A. 12252. Iosephs von Sonnenfels K, K, Wirkl. N.-Oe, Regierungsrats, ordentli-chen offentlichen Lehrers der Polizey, Handlung und Finanzwissenschaft. Grundsătze der Polizey, Handlung und Finanzwissenschaft. Zweiter Theil. Verbesserte und vermehrte Auflage, Wien, bey Joseph Kurzbock, K. K. illyrisch und orientalifichen Hof-wie auch N, —• De. Landschafts und Universitătsbuch druckem 1771. In 8°, 531 p. — A. 12253. Das alte Testament, das Buch der Propheten. 2 volume. 358; 220 p. Titlul rupt. Das neue Testament unsers Hern Iesu Christi. Verteutschet durch D. Mart, Luth. Mit Kurfurstl. Sachs. Durchl. Befreyung. Wittenberg, In Verlegung Balth. Christ. Wustens. Druckers und Buchhăndlers in Franckfurt am Mayn.. Im Iahr Christi M.DC.LXXXIX. In 8°, 191 p. Lipseşte sfârşitul. Ambele volume sunt legate împeună. — A. 12254. stimă foarte mult: Auquel (Cleobulos) la Grece est redevable des bienfaits de la methoder lancastrienne se zice în Andră Papadopoulo-Vretds, Memoires biographiques-historiques sur le president de la Grece, le comte Jean Capodistrias, Paris, 1838, voi. II, p. 38 şi 48. Şi mai apoi lancasterianismul grecesc a fost sprijinit de Grecii din România, însemn de exemplu că la 1836 editorii tablelor greceşti erau fraţii Mihail şi Simeon Hrestidi, cari le vindeau la mănăstirea Stravropoleos şi la librăria Scarlat din Şerban-Vodă. Curierul românesc din 21 August 1836, p. 216. 1) Compus de dl I. Băcilă, funcţionar al bibliotecei Academiei române. a) A 11255 etc. însemnează numerele subt cari cărţile se află la Academie. www.digibuc.ro 154 G. BOGDAN-DUICĂ 288 Novurn Testamentum, latine et graece. Defectuos, lipseşte începutul până la pagina 33 şi sfârşitul dela pagina 410. — A. 12255. Catechism, în limba sârbească, românească şi germană. Defectuos, lipseşte începutul până la pagina 18. La sfârşit sunt adăugate 20 de pagini scrise cu chirilică, cuprinzând psalmi, rugăciuni şi altele. — A. 12256. Christliche Lesungen iiber verschiedene fromrne Materien auf jeden Tag des Monats. Zum Trost frommer Seelen. Von dem Verfasser der Nachfolgung Maria. Aus dem franzosischen von S... Wien, gedruckt bey Ioh. David Hor-ling, 1786. In 8°, 368 p.-^-A. 12257. M. T. Ciceronis Orationes. Pro Archia, in Catilinam, post reditum, pro lege Manilia, pro Milone, emendatae et illustratae a Christoph. Augusto Heumanno. Isenaci, Apud Mich. Gottl. Griesbachium. M.DCCXXXV. In 8°, 592 p.— A. 12258. Allerhand Niitzliche Versuche, Dadurch zu genauer Erkăntniss Der Natur und Kunst der Weg gebăhnet wird denen Liebhabern der Wahrheit mit-getheilet, von Christian Wolffen, konigl. Schwed. Hochfiirstl. Hessischem Regierungs Rathe, Mathemat. & Philos. Prof. primario zu Marburg, Pro-fessore honorario zu St. Petersburg, der koniglichen Academie der Wissen-schafften zu Paris, wie auch der Konigl. Gross-Britannischen und der Konigl, Preuss. Societăt der Wissenschafften Mitgliede. Dritter Theil. Halle im Magdeburgischen 1738. Erster Theil. Halle im Magdeburgischen 1745 Mit allergnădigsten Privilegiis, Zu finden in der Rengerischen Buchhandl. 8°, 625; 599 p. — A. 12259. Sex ti Aurelii Victoris. Historia Romana. Ex recensione Ioannis Friderici Gruneri cura Franc. Xav. Schonberger, in c. nec non c. r. Gymn. Acad. Vindob. eloquentiae et linguae graecae professoris P. O. Viennae, 1806. Typis Antonii Pichler, in 8°, 217 p. Iscălit «Lazar». — A. 12260. L'ecole des moeurs au reflexions morales et historiques sur Ies maximes de la sagesse. Ouvrage utile aux jeunes-gens & aux autres personnes, pour se bien conduire dans le monde. Quatrieme edition, revue & corrig&e avec soin, & augmentee de plusieurs nouveaux traits d’histoire. Par M. VAbbe Blan-xhard, chanoine d’Avenay. Tome premier. Tome troisieme. A Lyon chez Jean-Marie Bruyset. Pere & Fils, rue Saint-Dominique. M.DCC.XC. Avec approbation & privilege du Roi. In 8°, XXIV + 454; 512 p. Pe amândouă volumele este iscălit «Lazar». — A. 12261. Einleitung in die schonen Wissenschaften. Nach dem franzosischen des Hrn. Batteur, mit Zusătzen vermehret von Karl Wilhelm Ramler. Erster Theil. Wien J770, Vierter Bând. Wien 1771. Gedruckt bey Ioh. Thomas Edlem v. Trattnern, K. K. Hofbuchdruckern und Buchhăndlern. In 8°, 387 p.; 410 p. Ambele volume sunt iscălite «Lazar». — A. 12262. www.digibuc.ro GHEORGHE LAZĂR ^89 ISS Der philosophische Geist unsers Iahrhunderts. Von Lorenz Hiibner kur-pfalzbaierischen Professor. Miinchen. Verlegts Iohann Neponuk Fritz, Buch-hăndler năchst dem schonen Thurm. 1781. In 8°, 384 p. Iscălită «Lazar».— A. 12263. t* . . . . . . . , . Institutiones Ethicae christianae seu theologiae moralis, usibus Academicis adcommodatae ab Antonio Carolo Reyberger, Abbatiae Mellicensis Ord. D. Benedicti presbytero capitulări, S. S. Theologiae Doctore, ac moralis theologiae professore publico et ordinario in Universitate Viennensi, atque li-brorum censore Caes. Reg. Tomulus II. Viennae, apud Chr. Frid. Wappler et Beck. M.DCCC.VIII. In 8°, XVI + 461 p. Iscălită «Lazăr».— A. 12264. Einleitung in die Gdttlichen Biicher des alten Bundes von Iohann Iahn, Doct. derPhilos. und Theolog., K. K. Prof. der orientalischen Sprachen, der Einleitung ins V. T. der bibi. Archăolog. und der Dogm. auf der Universităt zu Wien. I Theil. Zweyte ganz umgarbeitete Auflage. Mit einer Kupfertafel. Wien, bey Ch. Friedr. Wappler und Beck. 1802. In 8°, 570 p. — A. 12265. Des Freyherrn von Martini Lehrbegriff des Natur-Staats und Volkerrechts-Aus dem Lateinischen. Erster Bând, welcher die allgemeine Einleitung ent-halt. Wien, in der Sonnleithnerischen Buchhandlung, 1783. In 8°, 126 p- Iscălitura «Lazar». — A. 12266. Pastoral-Anweisung nach den Beduerfnissen unsers Zeitalters von Andre Reichenberger der Gottesgelehrtheit Doktor, k. k. Professor der Pastoral-theologie an der Universităt zu Wien des ersten Theiles. Erster Bând, Zweyter Bând. Wien bey Peter Rehm’s sel. Wittwe 1805. In 8°, VI + 428; 423 p. A. 11801. — A. 12267. Das Evangelium, zergliebert nach dem historischen Zusammenhange der vier Evangelisten, samt erbaulichen Anmerkungen. Nach dem Franzosis-cheii. Herausgegeben von Ioseph Mayer k. k. Hofkaplan. Erster Bând. Wien, gedruckt bey Mathias Andreas Schmidt, 1783. In 8°, 399 p. Iscălită «Lazar». — A. 12268. D. D. Systema Mineralogicum, quo corpora mineralia in classes, ordines, genera et species, suis cum varietatibus divisa, describuntur, atque observa-tionibus, experimentis et figuris aeneis illustrantur, a Iohan. Gotsch. Wal-■lerio equite ordin. Reg. Wasaei, chemiae, metallurg, et pharmaceut. profess. reg. ord. et emer. Ups. Academ. Imper. Nat. curios nec non rr. acad. stockh, et ups. Membro. Tom. II. In quo mineral & concreta describuntur. Cum indice quadruplici. Editio nova & correcta. Cum priv. Ser. Elect. Saxoniae. Viennae, ex officina Krausiana, 1778. In 8°, 640 p. Iscălit «Lazar». — A. 12269. Disertationes historicae (de) P. Corn. Stephan. In 8°, 462 p. Iscălită «Lazar».— A. 12270. M. Tulii Ciceronis. Opera ad optimas editiones collata. Studiis societatis Bipontinae. Volumen octavum. Biponti. Ex typographia societatis, 1781. In 317 p. —A. 12271. www.digibuc.ro 156 G. BOGDAN-DUICĂ 2QO- Francisci Samuelis Karpe. Caes. Reg. Philosophiae in Universitate Vien-nensi professoris. Institutiones Philosophiae moralis. Pars prima, philosophia practica universalis. Pars secunda, ethica philosophica seu doctrina virtutis. Pars terţia, jurisprudentia universalis seu doctrina juris rationis. Viennae. Sumtibus Christ. Frid. Wappler et Beck. 1804. In 8°, 104; 116; 124 p. Iscălit «Lazar». Toate legate împreună. — A. 12272. Biblia Hebraica Manvalia ad praestantiores editiones accurata. Acceserunt. I Analysis et explicatio variantium lectionum, quas Kethibh et Kri vocant. II. Interpretatio Epicriseon Masorethicarum singulis libris biblicis subiec-tarum. III. Explicatio Notarum Marginalium textui s. hinc inde additarum. IV. Dictionarium omnium vocum veteris testamenti hebraicarum et chal-daicarum denuo emendatius editum. Cura et studio Iohannis Simonis histor. s. et antiquit. prof. Editio secunda emendatior. Halae, sumtibus orphano-trophei, M.DCC.LXVII. In 8°, XVI + 1334 + 75 p. —A. 12273. Der Schwătzer. Eine Sittenschrift, aus dem englischen des Hern Richard Steele. Erster Bând, Zweyter Bând. Mit allergnâdigster Freyheit. Leipzig, in Lankischens Buchhandlung, J756. In 8°, XLVI +776; 808 p. . Legate împreună, iscălită «Lazar». Partea II până la pag. 75 deteriorată.— A. 12274. Elementarbuch der hebraischen Sprache. Erster Theil, hebraische Sprach-lehre. Von Iohann Iahti Doct. der Philosoph. und der Theolog., k. k. Pro-fessor der orientalischen Sprachen, der Einleitung ins A. T. der biblisch. Archâologie und der Dogmatik auf der Universităt zu Wien. Zweyte ganz-umgearbeitete Ausgabe. Wien, 2799. Bey Christian Friedrich Wappler. Iscălit «G. Lazar, a. 807». Pe o foaie anterioară tot el scrie: «Gramatică Jidovească, mie Georgie Lazar Teologul clerului neunit din Transilvania prin prea slăvitul Domnu de Steandu, Directorul împărătesc al învăţăturilor Teologiceşti, din prea vestitul Universităţi al Beciului, părinteaşti cinstită. Beciu 807». In 8°, XLIV + 180 p. — A. 12275. Genera plantarum cum characteribus suis essentialibus et naturalibus quae ad facilius assequendam earum notitiam secundum Corollae limbum ordi-navit, et edidit Jacobus Wermischek, medic, doct. Viennae Austriae, e typo-grapheo kaliwodiano. M.DCC.LXIII. In 8°, 430 p. — A. 12276. Zu dem hochsten alleinigen Jehovah gerichtetet theosophische Herzens-Andachten oder Fiirstliche selbst verfasste Gedanken wie wir durch Gottes Gnade uns von dem Fluch des Irdischen befreyen und im Gebet zum wa-hren Licht und himmlischen Ruhe eingehen sollen. Nebst einigen aus dem Buche der Natur und Schrift hergeleiteten philosophişchen Betrachtungen, von den drey Haushaltungen Gottes, im Feuer, Licht, und Geist, zur Wie-derbringung der Kreatur, Philadelphia, im Iahr Christi iy8g. In 8°, 359 p. Iscălită «Lazar». — A. 12277. Lehrbuch der allgemeinen tind medicinischen Chimie. Zum Gebrauche seiner Vorlesungen entworfen von Ioseph Franz Edlen von Jacquin, der Arzney-kunde Doctor; offentlichen, ordentlichen Professor der Chymie und Bo- www.digibuc.ro GHEORGHE LAZĂR 391 157 tanik an der Universităt zu Wien; der koniglichen Academie der Wissen-schaften zu Turin Corespondenten; der Linneischen Gesellschaft zu London; der Gesellschaft naturforschender Freunde in Berlin; der naturforschenden in Jena; der Provincialgesellschaft der Kiinste und Wissenschaften zu Utrecht; der batavischen Gesellschaft zu Haarlem; der physischmedicinischen Gesellschaft zu Basel; des Collegium medicum zu Yenedig; der Ackerbaugesell-schaft zu Turin, v. f. w. Mitglied. Erster Bând. Zweiter Bând. Dritte umgeănderte und vermehrte Auflage. Wien, bey Christian Friedrich Wappler und Beck. 1803. In 8°, 342 (partea I deteriorată); 276 p. Iscălite «G. Lazar». — A. 12278. Compendium Theologicae moralis quod in usum praelectionum suarum edidit Jo. Franciscus Coing theologiae doctor et in Universitate litt. Marburgensi pro-fessor publicus ordinarius principalium alumnorum ephorus. Francofurti ad. Moenum. Impensis Jo. Gotl. Garbe 1784. In 8°, 332 p. Iscălită «Lazar» — A. 12279. Des Heil. Rom. Reichs Genealogisch-Historisch.es Adels-Lexicon, Darinnen die ălteste und ansehnlichste adeliche, freyherrliche und grăfliche Familien nach ihrem Alterthum, Ursprunge, Vertheilungen in unterschiedene Hăuser a. nebst den Leben derer daraus entsprossenen beriihmtesten Personen, in-sonderheit Staats-Minister, in mehr denn 6000 Artickeln, mit bewăhrten Zeugnissen vorgestellet werden, nebst einer neuen Vorrede und Anhange, worinnen vornehmlich des ehemals weltberiihmten grossen Ministers Chris-toph von Carlowitz auf Rothenhaus a. sehr merckwiirdiges Leben vollstăndig beschrieben zu lesen; weit vermehrt und neu verbessert herausgegeben von Iohann Friedrich Gauhen. Leipzig, Verlegts Iohann Friedrich Gleditsch, 1740. In 8°, 3146 p. — A. 12280. Kriegs-Ingineur-Artillerie-und See-Lexicon, Worinnen alles was einen Of-ficier, Ingenieur, Artilleristen, und Seefahrenden, wie nicht weniger einem iedweden, absonderlich bey Lesung der Zeitungen, auch anderer Staats-und historischen Schrifften, aus der Historie, Geographie, Aritmetique, Geometrie, Civil-und Militair-Bau-Kunst, Artillerie, Mechanique, & c. item von der Marine oder dem See-Wesen, Bergwercks-Sachen, Unterscheid der Meilen und Stunden, Maass und Gewichte, a. zu wissen nothig, saatsam erklăret, und mit dazu dienlichen Kupffern erlăutert ist: Ingleichen Die verschiedenen Arten defer Soldaten, so wohl zu Fuss als zu Pferde, deren Riistung und Gewehr, von denen ăltesten Zeiten an bis hieher, wie nicht weniger deren Eintheilung ihrer Chargen zu Lande und zur See, nebst dererselben man-cherley Arten von Schlacht-Ordnungen, Belagerungen und Defendirungen der Plătze, item allerhand Arten derer alten, sowohl als neuen Fortificationen; wie auch die verschiedenen Arten der Schiffe und deren Eintheilung. Nebst einen geographischen Anhang von Lăndern, Stădten, Seen, Fliissen, Festungen, a. in verschiedenen Sprachen. Ingleichen einer hinlănglichen Nachricht von denen in-und ausserhalb Europa gebrăuchlichen Miintz-Sor-ten, nach dem Werth der Săchsischen ausgerechnet, alles nach Alphabetischer Ordnung mit Fleiss zusammen getragen und mit allergnădigster Beiwilli- www.digibuc.ro *58 G. BOGDAN-DUICĂ 292; gung zum Gebrauch Ihro Koniglichen Hoheiten, des Koniglichen und Chur-Printzens zu Sachsen, herausgegeben von Iohann Rudolph Făsch, konl. Polen, und Ehurfl. Săchsis. Ingenieur-Obrist-Lieutenant. Mit Rom. kayserl. auch konigl. Pohln. und Churst. Sachs, allergnădigsten Privilegiis. Dresden und Leipzig, bey Friedrich Hekel, Konigl. Hof-Biicher-Livrant und Buch-Hăn-dler, 1735- In 8°, 1295) p. Iscălită «Lazar».— A. 12281. Compendio historico universale I—II di tutte le cose notabili successe nel Mondo, dai principio della sua creatione sin’hora. Dedicato giâ all’Illustriss. Sig. Leonardo Donato Cavalier, & meritissimo Procurator di S. Marco, & poi Sereniss, Prencipe di Veneţia, Ma di nuovo hora dall’Auttore la quarta. volta riueduto, corretto, & ampliato con nuoua aggiunta fino all’anno 1618. Dedicato all’Illustr. Sig. Agostin Nanni Cavalier, & parimente procurator di S. Marco di Gio: Nicolo Doglioni. Con la Tauola delle cofenotabili, & un Catalogo di tuttii Pontefici, Imperatori, Re, & altri Prencipi, che v’hanno hanuto fin’hora dominio. Con Privilegio. In Veneţia, MDCXXII. Appresso Nicolo’Misserini. In 8°, 960; 239 p. — A. 12282. G. Lazar. Versury de laude în limba daco-romaneaska. Vienna 1808. 1 broşură în 8°. — A. 12283. ' Hinterlassene Werke Friedrichs II kdnigs von Preussen. Dreizehnter Bând. Wien, bey Ioh. Bapt. Wallishausser Buchăndler 17 8g. In 8°, 223 p. — A. 12284. D. Samuel Gottlieb Vogel’s, Konigl. Grossbrit. Hofmedicus, Landphysicus im Herzogthum Lauenburg, und Garnisonmedicus zu Ratzeburg. Hand-buch der practischen Arzneywissenschaft zum Gebrauche fur angehende Aerzte. Dritter Theil. Wyen. gedruckt bey Ioh. Thomas Edlen von Trattnern, k. k. Hofbuchdruckern und Buchhăndlem. 178g. In 8°, 440 p. — A. 12285. Historisch-Statistische Abhandlung von Errichtung, Ein-und Abtheilung der Bisthiimer, Bestimmung der Erzbisthiimer, Bestătigung, Einweihung und Ver-setzung der Erz-und Bischofe, vom romischen Pallium, und Eide, welchen die Erz-und Bischofe nebst andern Prălaten dem romischen Papste schwăren miissen, und von den Gerechtsamen der Regenten in Ansehung dieser Gegen-stănde. In vier Abtheilungen an das Licht gestellet von einem Freunde des Kirchlichen Alterthums. Wien, bey Ioh. David Horling, Buchdruker u. Buchhăndler J790, in 8°, 567 p. Iscălită «Lazar». — A. 12286. Handbuch aller unter der Regierung des Kaisers Joseph des II, fur die k. k. Erblănder ergangenen Verordnungen und Gesetze in einer Sistematischen Ver-bindung. Enthălt die Verordnungen und Gesetze vom Iahre 1780 bis 1784. Fiinfter Bând, mit allergnădigster Freiheit. Wien, verlegt bei Ioh. Georg. Moesle k. k. privii. Buchhăndler 1786. In 8°, 277 p. — A. 12287. Des Herrn von Fourbonnais Sătze und Beobachtungen aus der Oekonomie. Aus dem franzosischen iibersetzt von Wilhelm Ehrenfried Neugebauer, der Weltweisheit Doktor, und der konigl. Schwedischen gelehrten Gesellschaft in Greifswald Mitglied. Erster Bând. Wien, gedruckt bey Iohann Thom. Edlen von Trattnern, k. k. Hofbuchdruckern und Buchhăndlem. 1767. Ia 8°, 285 p. — A. 12288. www.digibuc.ro 293 GHEORGHE LAZĂR I59> Synopsis universae medicinae practicae: sive doctissimorum virorum de morbis eorumque causis ac remediis Judicia. Accesserunt nune demum casus nonnulli oppido rari. Authore J. Allen, M. D. Editio noua, prioribus multum emendatior. Francofurti et Lipsiae, ex officina B. Knoch, et Jo. Georg. Es-linger. MDCCLIII. In 8°, 655 p. — A. 12289. Biblia sacra vulgatae editionis Sixti V. Antverpiae 1645. 1 volum in 8°. —- A. 12290. Vitae Pontificum Romanorum ex antiquis monumenti descriptae. Opera & studio Antonii Sandini. J. V. D. & in Seminario Patavino bibliothecae custodis. Editio altera Italica, post duas Germanicas, retractatior & auctior. Ferrariae. MDCCXLVIII. Impensis Jo. Manfre. Superiorum permissu. In 8°, 669 p. Iscălită «Lazar». — A. 12291. P. Dominici Schram Benedictini banthensis, SS. theologiae et ss. canonum professoris emeriţi. Institutiones juris ecclesiastici publici et privaţi. Hodiernis Academiarum germanicarum moribus accommodatae ac in tres tomos distri-butae. Tomus I. De personis ecclesiasticis. Tomus II. De rebus ecclesiasticis Superiorum permissu et approbatione. Augustae Vindelicorum, sumptibus Matthaei Rieger et filiorum MDCCLXXIV. In 8°, XXXVIII + 512; XXXX + 620 p. Ambele tomuri iscălite «Lazar». — A. 12292. Caroli Antonii de Martini. S. C. R. A. M. I. Stat. Cons. et in supremo iudiciorum tribunali vice-praesidis Positiones de iure civitatis, in usum Academiarum Hungariae. Pars prima. Budae, Typis Regiae Universitatis. MDCCXCV în 8°, 282 p.— A. 12293. Religionslehre durch Predigten vorgetragen von Ioseph Edlen von Wendel Priester. Erster, zweyter Bând. Wien, bey Iohann Georg Weingand, 1780. In 8°, 398; 315 p. Ambele volume iscălite «Lazar».— A. 12294. Die heilige Schrift des alten Testaments imAuszug samt dem ganzen neuen Testament nach Luthers Uebersetzung mit Anmerkungen von D. Georg. Friedrich Seiler I—II. Vierte Auflage. Erlangen, in der Expedition der Bi-belanstalt. 1782. In 8°, 590; 412 p. — A. 12295. Der Vemiinstigen Gedanken von Gott, der Welt und der Seele des Menschen, auch allen Dingen iiberhaupt, Anderer Theil, bestehend in ausfuhrlichen Anmerkungen; zu besserem Verstande und bequemerem Gebrauche der-selben heraus gegeben von Christian Wolffen, kon. Schwed. und Hochf. Hessisch. Regierungs-Rathe, auch Math. & Phil. Prof. primario zu Marburg, Prof. honorario zu St. Petersburg, der kon. Akademie derWissenschaften zu Paris, der kon. Gross-Britannischen und kon. Preussischen Societăten der Wissenschaften Mitgliede. I—II Neue Auflage hin und wieder vermehrer. Halle im Magdeburgischen 1751. In 8°, 672; 233 p. VI verbesserte Auflage. Frankfurt am Mayn 1760. In 8°, 673 p.; VII Auflage. Frankfurt und Leipzig 1738. In 8°, 678; 675 p. Ediţia I şi VI iscălite «Lazar».— A. 12296. Le monarque accompli, ou prodiges de bonte, de savoir et de sagesse, qui font l’eloge de sa Majeste Imperiale Joseph II. Et qui rendent cet Auguste www.digibuc.ro l6o G. BOGDAN-DUICĂ 294 Monarque si precieux â l’humanite, discutes au tribunal de la raison & de l’equite par Mr. De Lanjuinais. Principal du college de Moudon. Tome premier—, second. A Lausanne, chez Jean Pierre Heubach. 1774. In 8°, 490; 308 p. Ambele volume iscălite «Lazar». — A. 12297. Welleri Gramatica graeca. In 8°, deteriorată. — A. 12298. Hochst wichtige Erinnerungen zur rechten Zeit, iiber einige der allerernst-haftensten Angelegenheiten dieses Zeitalters. Zum Theil veranlasst durch die gedrukte Rede, welche Herr-Hofrath. I. v. Sonnenfels bei dem feierlichen Antritte des Rektorats an der Universitât in Wien i. I. 1794 gehalten hat. Von Leopold Alois Hoffmann, Doktor der Philosophie und der F. F. K. K. quieszirtem k. k. Professor der Wiener Universitât. Als erster Nachtrag der W. Zeitschrift, den Lesern und Gegnemderselbengewidmet. Wien. Im Verlag bei Christoph Peter Rehm, J795—1796. I, II. In 8°, X + 342; CXX + 362 p.. Ambele volume iscălite «Lazar».— A. 12299. Hermanni Boerhaave. Academische Vorlesungen oder Medicinisch-Prac-tische Abhandlung von der Venus-Seuche, aus dem Lateinischen ins Deutsche gebracht und mit einigen Anmerckungen erlâutert von D. Gottfried Hein-rich Burghart, Med. Professore Primario, des Koniglichen Colegii zu Brieg ordentlichen. offentlichen Lehrer der Matematick, Naturlehre und Dichtkunst, derKayserlich-Koniglichen Gesellschaft der schonen Wissenschafften Mitglied. Bresslau und Leipzig, Verlegts Danei Pietsch, Buchhândler X753- In 8°, 1036 p. Iscălită «Lazar». — A. 12300. Griindliche Anfiihrung zur Christlichen Religion aus dem franzosischen ubersetzt von Johann Friedrich Goli weltlichem Priester. Wien in Oesterreich mit Kaliwodischen Schriften. 1754 în 8°, 241 p.— A. 12301. Der Romisch-Orientalisch Teutschen Kăyser merckwurdiges Leben und Thaten von Julio Caesare an biss auff ietzige Kâyserl. Majest. Carolum VI, accurat, • deutlich und ausfiihrlich beschrieben, nebst deren beygefiigten Portraits und Symbolis, von M. Erdmann Uhsen Rect. Gymn. Martisb. Die vierte Aufflage. Leipzig, verlegts Friederich Groschuff. An. 1716 în 8°, 1415 p. Iscălită «Lazar». — A. 12302. Ausfiihrliche Geschichte der Reise des Pabstes Pius VI. (Braschi) von Rom nach Wien, und der Riickreise von Wien nach Rom, nebst Beschreibung -aller zwischen Sr. Majestat dem Kaiser, und dem Pabste gewechselten Briefe, aller bei der Ankunst, und der Gegenwart des Pabstes zu Wien erschienen Gedichte, und verschiedener noch ungedruckter Briefe und Anekdoten. I—II Theil. Gesammelt und herausgegeben von A. F. Bauer. Wien 1782. Zu finden bei Math. Tomicy, biirgerl. Buchbinder, in seinem Gewolbe an der St. Peterskirche. In 8°, no; 140 p. Pe copertă este scris «George Lazar . theologu» şi pe foaia de titlu: «Lazar». — A. 12303. Festa nec von officia propria sanctorum patronorum ordinis sancti Pauli primi eremitae, cum nonnullis ad Sacros officiorum ritus pertinentibus coor-dinata, et pro comodiori usu fratrum ejusdem Ordinis in hune Libellum col-lecto anno reparatae salutis 1751. www.digibuc.ro GHEORGHE LAZĂR 395 '161 Tyrnaviae, Typis Academicis Societatis Jesu, Anno 1753. In 8°, 254 p.— A. 12304. Syntaxis ornata seu de tribus linguae virtutibus, puritate, elegantia, copia. In usum mediae & supremae grammaticae classium. Cum adjuncto Flore la-tinitatis ex auctorum latinae linguae principum monumentis excerpto, & tripartita Verborum, nominum, & particularum ordine, & Indice in hune digesto Libellum. Auctore R. P. Francisco Pomey, Societatis Jesu. Claudiopoli. Typis Academicis Societatis Jesu, Anno 1772. In 8°, 595 p. Pe foaia anterioară a titlului scrie: «Georgii Lâzâr 1/20 1800». — A. 12305. - Jacob Mazzioli, ehemaligen Dompredigers an der hohen Metropolitan-kirche zum heiligen Stephan in Wien. Predigten fur die heilige Fastenzeit auf drey Iahre. Mit Bewilligung der Obern. Augsburg, bey Nicolaus Doll. 1793. In 8°, VIII + 301 p. Iscălită pe foaia de titlu: «Lâzâr». — A. 12306. Predigt von den falschen Propheten dieser zeiten am siebenten Sonntage nach Pfingsten gehalten in der Metropolitankirche zu Wien von Joseph Schnel-ler gewohnlichen Domprediger, und Beneficiaten von der h. Magdalena. Auf Begehren herausgegeben. Wien gedruckt bey Matthias Andreas Schmidt, 1792. In 8°, 32 p.— A. 12306. Sittenrede Ober die Pflichîen gegen die Obrigkeit auf die Beschneidung des Herm von einen Monche in Bayern, 1793 în 8°, 22 p.— A. 12306. Predigt von dem Falie des Judas. Vorgetragen von P. Othmar Koffler, Profess. bei den Schotten, und Prediger, den 20. Hornung 1793. /\uf Verlan-gen herausgegeben. Zu finden bey Iohann Baptist Hoffer, biirgerl. Buch-binder in der Kurrentgasse. Wien 1793. In 8°, 24 p. — A. 12306. Katholischer Unterricht von der Ohrenbeicht wieder die Brochure des Herm v. Eybel. Von Ig. Th. Onhauser, zweyte Auflage. Wien, bey Mathias Andreas, Schmidt, 1784. In 8°, 32 p. A. 12306. Toate cărţile trecute sub numărul A. 12306 sunt legate împreună. Des hochwurdigen Franz Xaver Mannharts, der Gottesgelehrtheit Dok-tors, Kurzgefasste Geschichte der christlicken Alterthumer. Aus dem Latei-nischen iibersetzt. I. II Theil. Mit Erlaubniss der Obern. Augsburg bey Mat-thăus Riegers sel. Sohnen, 1779. In 8°, 462; 406 p. Ambele volume iscălite «Lâzâr». — A. 12307. ■ D. Ghristian August Crusii, Professoris primarii zu Leipzig, Abhandlung von dem wahren Begriffe der christlichen Frommigkeit, nebst einem An-hange von dem evangelischen Endzwecke der Bergpredigt Christi, aus dem lateinischen Iibersetzt von HI. Iohann Andreas Iacobi, Pfarrer zu Striefen, in der Inspection Grossenhayn. Leipzig, zu finden bey Iohann Christian Lan-genheim, 1763. In 8°, 295 p. Iscălită «Lâzâr». — A. 12308. Apologie, Lessings dramatisches Gedicht ; Nathan den Weisen betreffend, nebst einem Anhange iiber einige Vorurtheile und nothige Toleranz, herausgegeben von F. W. von Schiitz. Leipzig bey Paul Gotthelf Kummer 1781. In 8°, 130 p. Iscălită «Lâzâr». — A. 12309. zi A.R. — Memoriile Secţiunii Literare. Seria III. Tem. I. www.digibuc.ro 296 G. bogdan-duicA 163 Q. C. Rufus. Historia de rebus gestis Alexandri Macedonum regis XXIV cum supplementis, ad optimos recentissimasque editiones accuratissime recusa. Herbipoli et Fuldae Imp. et Typis Ioann Iacobi Stahel. Universit. Bibliopole et Typographi. 1778 în 8°, 270 p. Deteriorată, iscălită «Ldzâr».-— A. 12310. Ioh. MaSzek, Entwurf der reinen Philcsoţhie. Ein Versuch den Unter-suchungen der vernunft liber Natur und Pflicht eine neue Grundlage zu sichern. Wien, bey Cari Schaumburg und Comp. 1803. In 8°, VIII + 325 p. Iscălită «Lazăr». — A. 12311. Vocabularium biblicum novi testamenti, ita secundum seriem capitum atque versuum adornatum, ut in lectione sacrorum Novi Testamenti Graeci librorum usum praebere possit extemporalem. Denuo in lucem editum â Johanne Knoll, apud Rigenses Conrectore, cum privilegio. Rudolstadii, impensiis Iohannis Wiedemeyeri, Bibliopolae Lubecensis, excudebat HeinricusUrban, Anno 1700—1745. 2 voi. în 8°, 517 600.; p. — A. 12312. Concilium tridentinum dum theses de virtutibus theologicis in almo Archi-Episcopali S. J. Collegio Jaurini Anno 1749. Mense Martio, die 29. Publice propugnaret Rev. Nob. ac Perdoct. D. Joannes Ernyey, liberae regiaeque civitatis Jaurinensis capellanus curatus, praeside reverendo patrie Michaele Szegedy e S. J. Sacro-Sanctae Theologiae Doctore, ejusdemque Professore actuali auditoribus distributum. Jaurini, Typis Gregorii Joanis Streibig, privii. Reg. & Episc. Typograph. 1749 în 8°, 349 p.— A. 12313. Hortus variarum inscriptionum, veterum et novarum videlicet Urbium, templorum, sacellorum, altarium etc. în certos locos, seu areolas diges-tarum a P. Ottone Aicher Benedictino ad S. Vitum, in Alma & Archi-episcopali Universitate Benedictino-Salisburgensi phil. Moralis & histo-riarum professore ord. superiorum permissu. Salisburgi Typis & impensis Ioan Baptistae Maye, Typographi Aulico-Academici, 1676. In 8°, 298 p.— A. 12314. . Die Philosophie der Religion. Von Sigmund von Storchenau der Theologie und Philos. Doktor, ehemal offentl. Lehres an der Universităt zu Wien. 3, 6, 8, Bând. Neue Auflage. Wien 1807. Bey Aloys Doll. In 8°, 3 volume. — A. 12315. Description historique et critique de l’Italie, ou nouveaux memoirea sur l’dtat actuel de son Gouvernement, des Sciences, des Arts, du commerce, de la population & de l’histoire naturelle. Par M. L'abbi Richard. Tome II. Nouvelle ddition. A Paris. Chez Delalain, libraire, preş la comedie Fran-caise. 1770, în 8°, 593 p. Iscălită «G. Lazar 1807».— A. 12316. Les decades de Tite-Live de la traduction de P. Du-Ryer de l’Aca-demie Franţoise. Tome V. Contenant les VI, VII, VIII, IX et X livres de la troisieme Decade. Suivant la copie imprimee a Lyon. i6g4. In 8°, 421 p. — A. 12317. Die Wichigsten Wahrheiten aus der Lehre Iesu Christi, in Predingten auf alle Sonn und Festtage des Iahres, vorgetragen von Ioseph Edlen von Wende www.digibuc.ro 163 GHEORGHE LAZĂR 397 Landesfurstlichen Kapitulardomherrn an der Kathedralkirche zu St. Stephan in Leutmeriz. Sechster Bând. Mit eralubnis der Obern. Augsburg, bey Nicolaus Doll, ijgi. In 8°, 371 p. — A. 12318. Examen du traiti de la liberti de penser. Ecrit h M. D Li? * * * par M D. Cr. * * *. . ’ ' A Amsterdam, chez i’Honore & Chatelain. 1718, în 8°, 202 p. Iscălită «Lâzâr». — A. 12319. www.digibuc.ro www.digibuc.ro LEOPARDI E LA SPAGNA A P P U N T I ■ DI RAMIRO ORTIZ MEMBRO CORRISPONDENTE Seduta del 20 Aprile 1923 S O M M A R I O VI. LA LETTERATURA A. Caratteri generali, della storia, della civiltâ, delta lingua e della letteratura spa ■ gnuola.— 1. «Dolce», come tutte le lingue «meridionali», ma «colte».—2. Intro-duzione del latino in Ispagna. Perchib il latino trionfd sulla lingua dei nuovi conquistatori (Vandali).— 3. Abbandono della propria analogia per la latina.— 4. Collaborazione di Spagnuoli alia letteratura latina. — 5. Poeţi latini di Cor-dova scrivono con parole e frasi «pingue quiddam sonantibus atque peregri-num». B. Diffusione della lingua e letteratura spagnuola in Italia e influenze reciproche. 1. Parole spagnuole nei «trecentisti* e «cinquecentisti* italiani?— 2. î) possibile che il Leopardi confondesse lo spagnuolo col catalano e il provenzale. — 3. Nel cinquecento la letteratura spagnuola si modelld sull’italiana.— 4. Italianismi nello spagnuolo. — 5. Diffusione della lingua e letteratura spagnuola in Italia nel seicento e pubblicazione awenuta in Italia in ispagnuolo delle «Novelas ejemplares» del Cervantes. — 6. Influssi della letteratura spagnuola sulla italiana del seicento. — 7. Come l’Italia, anche la Spagna si trova nel caso di dover ri-creare la sua letteratura intera, dopo il seicento. — 8. Uniformitâ di stile negii autori italiani e spagnuoli del settecento, per influsso della letteratura fran-cese. — 9. Come l’Italia, anche la Spagna manca di letteratura moderna e per le medesime ragioni. — 10. Poeticissima fra le lingue, non ha prodotto poeţi universali.— 11. Stato odierno della letteratura spagnuola.— 12. La lingua spagnuola si presta ad arricchir l’italiana. C. Prime letture spagnuole del Leopardi. 1. D. Antonio de Solis e la sua «Histo-ria de la conquista de Mejico. — 2. Calderon e le traduzioni tedesche del suo teatro.— 3. A. de Ercilla y Zuniga e la sua «Araucana*.— 4. «Historia del fa-moso predicador Fray-Gerundio de Campazas». — 5. D. Pedro de Cieţa de Leon e la sua «Cronica del Peru». — 6. Incomincia a leggere il «Quijote» del Cervantes, e, contemporaneamente, le «Novelas ejemplares». — 7. D. Saavedra Fajardo e la sua «Idea de un principe politico Christiancj». — 8. Agustin de Rojas e il suo «Viaje entretenido».— 9. Lope de Vega e il suo «Arte nuevo de hazer comedias*. — 10 Francisco de Riojas (Rodrigo Caro). — 11. Manuel Jos£ Quin-tana. D. Giudizii del Leopardi sul «Quijote». 1. La natura del comico del Cervantes e il fine che si propone nella sua opera. Altre letture spagnuole. Un po’di porto-ghese. 1. Una citazione del Ferreira da Costa a proposito di lingua e di ortografia. — 2. Camoens e i suoi «Lusiadi». 23 A. R. — Memoriile Secţiunii Literare. Tom. I. www.digibuc.ro www.digibuc.ro www.digibuc.ro 2 RAMIRO ORTIZ 30a VII. INFLUSSI SPAGNUOLI SULLE OPERE DEL LEOPARDI. 1. Quel che c’fe, e quello che non c’e nelio Zibaldone.—2. Come ieggeva ii Leopardi.— 3. Influssi calderoniani nel Canto notturno di un pastore errante nell’Asia. nelle Ricor-danze, nel Consalvo, nell’Ultimo canto di Saffo.— 4. Le Coplas di Jorge Man-rique, il motivo poetico della «fortuna labilis» e speciali consonanze della poesia spagnuola con passi leopardiani della Sera del di di festa e delle Ricordanze. — 5. Garcilaso de la Vega e suoi influssi sul Sogno e il Consalvo del Leopardi.— 6. La poesia mistica di Fray Luis de Leon, 1 ’Infinito, VUltimo canto di Saffo, le Ricordanze, il Canto di un pastore errante nell’Asia, la Ginestravecc. — 7. L’ode di Rodrigo Caro A las ruinas de Italica e La Ginestra del Leopardi. — 8, La roşa del desierto del Cienfuegos e «il fiore del deserto» del Leo- pardi. — 9. Ma-nuel Josd Quintana e le sue odi A Espana, despues la revoluciân de Marzo e Al combate de Trafalgar, in quanto fonti probabili di piii d’un passo della Canzone al’Italia.— 10. Qualche cenno della fortuna del Leopardi in Ispagna. www.digibuc.ro VI LA LETTERATURA A. Caratteri generali della civiltâ, della lingua e della letteratura spagnuola. Fin qui, trattandosi di tener dietro al continuo accrescersi della cultura spagnuola del Leopardi e di tracciar la via da lui seguita dai primi pensieri intorno alia «tirannia» ispira-tigli dai moţi rivoluzionarii del 1820—21 alle larghe letture di cui ci fan fede le citazioni sempre piu fitte e precise (non piu di sole parole racimolate alia meglio nelle grammatiche e nei dizionarii, ma d’intere frasi e periodi attinti direttamente alle fonti); ci siamo tenuti stretti all’ordine in cui i «pen-«sieri» si succedono nello Zibaldone, senza troppo curarci di raggrupparli sotto particolari rubriche1). * 7 II che ci sarebbe pur stato facilissimo, servendoci di quelle Polizzine a parte, in cui, se non proprio tutti, almeno i piti importanţi di essi sono raggruppati del Leopardi stesso, per sua comoditâ, sotto determinate rubriche corrispondenti ad altrettanti la-vori che si proponeva di fare e per i quali andava nello Zibaldone raccogliendo (Cfr. ALESSANDRO DONAŢI, l «disegni letterarh di G. Leopardi in Nuova Antologia, 1 6Maggio 1923), con pazienza tenace i neccessarii materiali. Abbiamo infatti un primo elenco nelle Polizzine a parte richiamate nell’ Indice e cioe’: i. Civiltâ, incivili-mento, ecc.\ 2. Continu'ativi latini; 3. Diminutivi positivati; 4. Frequentativi o diminutivi latini; 5. Frequentativi o diminutivi francesi; 6. Greci: loro lingua, caratteri, ecc.; 7. Latina (lingua): osservazioni grammaticali, archeologiche, ecc.; 8. Participii usati per aggettivi; 9. Participii in -us de’ verbi neutri o attivi; 10. Perfettibilită o perfezione umana; 11. Piacere, teoria del piacere, ecc.; 12. Romani (Latini): lingua, carattere, costumi, ecc.; 13. Romanticismo. A questa prima lista segue una seconda di Polizzine non richiamate nell’ Indice, e ci oi: 1. Della natura degli uomini e delle cose; 2. Trattato delle passioni, qualită umane, ecc.; 3. Teorica delle arti, lettere, ecc.; 4. Lingue; 5. Vol-gare latino; 6. Memorie della mia vita, queste ultime polizzine soprattutto importan-tissime e non ancora sfruttate per la biografia del poeta, in quanto spesso consistenţi in citazioni da autori italiani e stranieri, sulle quali, leggendo lo Zibaldone, ci awien di sorvolare e che, ed ogni modo, qualora non fossero raggruppate sotto quella rubrica, nessuno si sognerebbe mai potessero aver qualcosa di comune collo stato d’animo individuale del poeta in determinaţi momenti della propria vita. Stando p. es. a quanto in uno di codeşti pensiei i si dice (Z. 4293; VII, 240) sulle attrattive che su lui eserci-tavano le donne straniere e sulla possibilitâ, se dovesse ancora innamorarsi, d’innamo-rarsi d’una .straniera, parrebbe che una bella e colta e spiritosa forestiera avesse nei primi tempi del soggiorno fiorentino fatto palpitare il cuore sempre assetato di nobili affetti del grande ed infelice poeta di Nerina e d’Aspasia. • 22* www.digibuc.ro 4 RAMIRO ORTIZ 3°4 Ora pero che abbiamo visto il Leopardi uscir dalia fase puramente filologica e servirsi delle sue letture spagnuole nella trattazione d’argomenti di tutt’altra indole (p. es. storica e sociale) e considerando ch’e nostro intendimento di mo-strare in questo capitolo il complesso delle sue conoscenze nel campo della letteratura spagnuola intesa nel senso suo piu largo; ci converrâ abbandonare il metodo strettamente cro-nologico e cercar di fissare quali fossero le sue idee sulla storia, la civiltâ, il carattere, la lingua e la letteratura spagnuola dall’epoca della colonizzazione romana fino a quella contemporanea del Leopardi, tenendo il debito conto cosi dei pensieri che riguardano i molteplici influssi, che, specie durante il periodo della Rinascita e del Seicento, le due letterature italiana e spagnuola esercitaron l’una sull’altra vi-cendevolmente, che di quelli riferentisi alle larghe letture da lui intraprese (non per diletto, ma per severi fini di studio!) di non pochi autori cosi castigliani che ispano-americani. La storia, il carattere e la lingua di una nazione, — specie se, come nel caso nostro, studiate nelle loro piu profonde caratteristiche da una mente essenzialmente filosofica qual era quella del Leopardi *) — son cose cosi intimamente legate fra loro, che non ho esitato un momento solo a compren-derle in questo capitolo intitolato: La letteratura. Faremo *) Cfr, Z. 2591; IV, 322—323: «La storia di ciascuna lingua & la storia di quelli «che la parlarono o la parlano, e LA STORIA DELLE LINGUE E LA STORIA «DELLA MENTE UMANA (l’histoire de chaque langue est l’histoire des peuples qui sl'ont parlee ou qui la parlent, et l’histoire des langues est l’histoire de l’esprit humain) <1(31 Iuglio, di di S. Ignazio di Loiola, 1822)». Questa volta il Leopardi non ci dice chi sia l’autore (o Vautrice che potrebbe p. es. ben essere M-me De Stael!) francese da cui cita queste parole. Dallo Zibaldone risulta che in quei giomi leggeva le opere del Caro e del Casa, nelle quali ultime trovava dtati (t. III, p. 323, fine—324 dell’ ed. veneta del 1752) gli Avvertimenti della lingua del Salviati. Su ci6 che riguarda la stretta con-nessione fra lingua e letteratura che il Leopardi, pur attraverso titubanze, intrawide si cfr. ora la interessante introduzione di DANTE BIANCHI alia sua edizione (Palermo, Sandron, 1923) delle Operette Morali, p. 12: «Non ostante alcune titubanze, il Leo-«pardi finisce col riconoscere che lingua e letteratura sono indissolubili, cosi come «lingua e stile, sicche come insieme decadono, cosi insieme si sviluppano e fioriscono. «Allora l’arte dello scrittore, anzi il compito dello scrittore dovrâ essere duplice; creare «la nuova lingua, creare la nuova letteratura. Qui il Leopardi non & riuscito a comporre «il dissidio della sua mente, a superare le sue indecisioni, tanto piil che in piti d’un «luogo nfferma che «la parola fe quasi il corpo dell’ idea piti astratta*, teoria cotesta «che non trovb sufficiente sviluppo, non fu abbastanza elaborata e quindi condotta «alle estreme conclusioni». www.digibuc.ro 3°S LA LETTERATURA 5 dunque precedere ai «pensieri» piu propriamente letterarii, quelli che riguardano l’evoluzione storica della civilta e del carattere nazionale spagnuolo non trascurando quelli che ri-guardan la lingua in quanto esponente principale della sto-ria (considerata come il complesso e la fusione armoniosa delle tradizioni, dei costumi, delle ereditâ etniche e culturali, delle vicissitudini politiche, sociali, religiose, artistiche, scientifiche, commerciali, ecc., e dei contatti con altre civilta e culture, — particolari a una nazione) e del carattere nazionale del popolo che la paria, e, parlandola, vi si riconosce legittimo continuatore ed erede delle generazioni che la par-larono nel passato e l’improntarono della loro personalitâ. Passeremo quindi ad esaminare quelle caratteristiche di stile proprie degli scrittori spagnuoli che scrissero in latino, le quali si riscontrano immutate attraverso i secoli anche nello spagnuolo dei noştri giorni, e, dopo aver toccato,come sifarebbe in qualsiasi trattazione metodica della storia della lettera-tura spagnuola, della colonizzazione romana, dell’invasione dei Vandali e delle ragioni per cui il latino fini col trionfar sulla lingua de’nuovi c onqui stat ori; ordineremo cronologi-camente per secoli e per autori le non poche ma neppur molte notizie che ci riuscirâ trar dallo Zibaldone, e che, mal-grado le enormi lacune, pure si stendono dai latino scritto da autori spagnuoli fino alle caratteristiche della letteratura castigliana contemporanea del poeta, toccando per via argo-menti interessantissimi d’ordine generale quali p. es. l’ab-bandono della analogia iberica per quella latina, l’influsso della lingua spagnuola su quella italiana del cinquecento, il suo modellarsi sull’italiana durante il sec. XVI, la sua dif-fusione in Italia durante il seicento provata fra l’altre dalia pubblicazione in Italia delle Novelas ejemplares del Cervan-tes nel testo spagnuolo, la necessitâ in cui anche la Spagna (come l’Italia!) si trovava ai tempi del Leopardi di ri-creare la sua letteratura intera dopo il seicento, l’unificazione di stile che si osserva nel settecento fra le due letterature italiana e spagnuola per influsso della francese, la particolare attitudiiie che secondo il Leopardi lo spagnuolo possederebbe ad arricchir l’italiano, ed infine le ragioni per cui pur essendo www.digibuc.ro 6 RAMIRO ORTIZ 306 la spagnuola una delle lingue piu doici fra le meridionali e colte, non abbia tuttavia prodotto alcun poeta per dawero universale. Per cio che riguarda poi gli autori che il Leo-pardi conobbe, sarebbe sommamente azzardato il ritenere che fossero esclusivamente quelli che risultano da uno spoglio quanto si voglia accurato e coscienzioso dello Zibaldone. Vedremo nel capitolo seguente qual fosse il fine che il Leo-pardi si proponeva e quale il metodo ch’egli seguiva nelle sue letture. Qui ci basti antecipare che non leggeva quasi mai per diletto e che di non tutte le sue letture pote natural-mente rimaner traccia nello Zibaldone, da considerarsi soprat-tuto come un enorme schedario contenente materiali ch’egli raccoglieva intorno a determinaţi argomenti che lo interes-savano, e dei quali si proponeva di servirsi per lavori che poi non ebbe il tempo o la voglia di fare. Chi oggi cercasse fra le schede di uno studioso e non vi trovasse p. es. che appunti sal Barberino, sulla letteratura morale e didattica del medioevo, su Jaufre Rudei, la materia epica di ciclo classico nella lirica italiana della origini, l’umanitâ di Dante, il Rinascimento a Firenze ai tempi del Poliziano,il Goldoni e la Francia e il Leopardi e la Spagna, ecc., ecc.; non sarebbe autorizzato punto a concludere che quello studioso non aveva letto il Cavalca, ignorava la Chanson de Roland, le poesie di Bernardo da Ventadorn, il Petrarca, il Pontano, il Metastasio e i Promessi Sposi del Manzoni. Cosi chi nello Zibaldone non riesce a scovare che i nomi di Rodrigo Caro, Diego de Saavedra Fajardo, Agustin de Rojas, Cervantes, Antonio de Solis, Manuel Jose Quintana e Pedro de Cieţa, non e autorizzato a concludere che il Leopardi ignorasse Jorge Manri-que (di una cui celebre poesia vedremo anzi che si ricordo in piu d’un luogo de’suoi Canti) Garcilaso de la Vega, Fray Luis de Leon (che infatti non ignoro) e tanto meiio il Cal-deron1). l) Da alcuni foglietti autografi contenenti una lista di opere lette del Leopardi dai giugno 1823 al marzo 1823 pubblicati da MANFREDI PORENA (Un settennio di letture di Giacomo Leopardi in Rivista d'Italia del 15 maggio 1922) di sugli autografi Leopardiani della Biblioteca Nazionale di Napoli (XI, 10 bis, f e XIII, 26, g del catalogo FAVA) risultano infatti noti al Leopardi autori ed opere, di cui nello Zibaldone non appar la menoma traccia, e cio&: GRACIAN, El politico D, Fernando el www.digibuc.ro 3°7 LA LETTERATURA 7 Cio premesso e pur disposti come siamo a ritenere che la cultura spagnuola del Leopardi debba in realtâ ritenersi saltuaria e occasionale, in funzione com’era dei libri che la biblioteca paterna poteva offrirgli o che il caso pote fargli capitar tra le mani durante la sua permanenza a Roma, a Milano, a Bologna e a Pisa (per il tempo che fu a Napoli 10 Zibaldone non ci soccorrex) veniamo senz’altro ad esporre 11 resultato delle nostre ricerche. * il Catholico (maggio 1825); GARCIA DE VILLANUEVA HUGALDE Y PARRA, Origen, epocas y progresos del Teatro espanol y Compendio de la historia general de los Teatros (febbraio 1826); FAMIANO ESTRADA, Guerras de Flandres, traducida por el p. Melchor de Novar (febbraio, 1827) ecc. [A questa prima lista deve ora aggiun-gersene un’ altra, in cui finalmente appare il nome anche del Calderdn, gentilmente comunicafami del Porena, il quale crede poter dimostrare trattarsi di letture fatte dai Leopardi durante la prima dimora a Roma (nov. 1822—aprile 1823); e ciofe: CER-VANTES, Don Quifote; MAIANS, Vida de Cervantes; Dialogues nouveaux en Es-pagnol et en Franţais par F. SOBRINO; El desden con desden de AGUSTIN MO-RETO; Las armas de la hermosura de Don PEDRO CALDERON DE LA BARCA; e Afectos de odio y de amor de Don PEDRO CALDERON DE LA BARCA]. Anche il Porena (p. 80) si pone il quesito di come possa spiegarsi p. es. l’omissione delle mol-tissime opere che egli dovfe leggere in quel torno di tempo per il Commento al Petrarca e le due Crestomazie di prosa e di poesia italiana, e vi risponde press’a poco come noi: «Come pud spiegarsi simile omissione ? Per me b evidente: quella nota di letture, non «destinate ed altri che a sfe stesso (e cosi si comprende come non porţi alcuna inte-«stazione dichiarante esplicitamente di che cosa si tratti) era una specie di contabilitâ «intellettuale scritta per soddisfazione propria, di cid che aveva nutrito il suo spirito: «contabilitâ austera ed alta, in cui non volle dar luogo se non a letture fatte senza fini <> e il 24 decembre, Vigilia del Santo Natale, sempre a proposito di participii passivi in senso attivo o neutro, (Z. 3999; VI, 370) un «agradecido per agradeciente, e lo trovo nel D. Quijote, per piacevole, urbano, <1gentile, cortese. Altra volta ve lo trovo per benigno, favorevole (fuele mas «agradecida y liberal la natura que la fortuna). Desagradecido per ingrato. «Don Quijote, Leido per che ha letto, alletterato [cfr. rum. cetitj (ibid. leido en — 8 gennaio 1824 (Z. 4009; VI, 382), «aspi-«razione. Tardivo italiano, tardio spagnuolo (CERVANTES, D. Quijote, parte «I, cap. 47 principio, edizione di Madrid, ch’io ho).» —10 gennaio 1824 (Z. «4010; VI, 383). Participii passivi in senso attivo o neutro ec. Entendido per «intendente. CERVANTES, D. Quijote, cap. XLVII e XLVIII, parte I. Vedi «i dizionarii. Mirado per mirante: mal mirado ec. Vedi i dizionarii». —12 gen-rnaio 1824 (Z. 4012; VI, 385) «...Noi siam soliţi di usare gli aggettivi singolari «mascolirii in forma di awerbi. Cosi anche gli spagnuoli, per esempio dema-«siado per demasiadamente (che credo si dica altresl), infinito (Don Quijote, «par. I, c. 49) per infinitamente (che pur credo si dica) ec.» —16 gennaio 1824 «(Z. 4015; VI, 589) «Errato per errante, come andar errato ec. Vedi la Crusca. «E in ispagnuolo ir errado (CERVANTES), pznsamiento errado (ib.) ec. — «x6 gennaio 1824 (Z. 4015; VI, 389). «Ridondanza del pronome altro ed ălloq «usitata nell’italiano e nel greco, come altrove. Cosi otro nello spagnuolo. «CERVANTES, Don Quijote, parte I, capitolo 51: Cerca de aqui tengo mi tmajada, y en ella tengo fresca leche, y muy sabrosissimo queso, con OTRAS www.digibuc.ro LA LETTERATURA 53 353 «varias y sazonatas frutas, no menos d la vista que al gusto agradables. Son le «ultime parole del capitolo». — 16 gennaio 1824 (Z. 4015; VI, 389) «Al detto «altrove di avvedere-avvisare ec., aggiungi divis ar spagnuolo (Don Quijote, (parte I, capitolo 51 e vedi i dizionari e nota che noi ec., abbiamo anche «divedere». — 16 gennaio 1824 (Z. 4017; VI, 391). «Non 90I0 in italiano e in «latino, come altrove in piu luoghi s’e detto, ma in ispagnuolo altresl... ado-«pransi spessissimo i participii, non solo aggettivamente, ma in significa-«zione non propria loro,... per catacresi od abusione... come honrado per «onorevole, nomo d’onore (D. Quijote)».—21 gennaio 1824 (Z. 4020; VI, «395). «Grecismo. Soplandole, le ponta (cioe le hazia, lo rendeva) redondo «como una pelota, CERVANTES, Prologo al letor de la segunda parte del «Don Quijote, p. 3. Frase familiare agii spagnuoli e tutta greca. Cfr. lat. po-mere per efformare ricalcato su egual significazione del gr. rîfîrjpi mentre «la frase spagnuola e volgare, e non e certo imitata dai greco». — 22 gennaio «1824 (Z. 4021; VI, 396). «Desapercebido per isprovvisto, imprudens. CERVAN-«TES, D. Quijote, parte I, capitolo 1, p. 4, edizione di Madrid. Vedi al detto «altrove di apercebido.—30 gennaio 1824 (Z. 4024; VI, 400). «Dice per di- zoaovzqo, del che altrove. Aggiungi in -«tantoche, fra tanto, tra tanto (Guicciardini) infra tanto, in quel tanto ec. E io «spagnuolo en tanto que (D. Quijote), entre tanto ec. Vedi i dizionarii spa-«gnuoli. Vedi pur la Crusca e i dizionarii francesi. Vedi pag. seguente. En este «entretanto. D. Quijote, Madrid, 1765, t. IV, p. 244».—10 aprile, 1824, sa-«bato di Passione. (Z. 4067; VI, 446). Alia p. 4053. Vedi pero i dizionari spa-«gnuoli buoni, alia voce duena che mi pare in un luogo del Don Quijote signi-«fichi donna, e il glossario latino in domina o donna, e il Forcellini e l’antico «francese se hanno nulla in proposito. Del resto, non solo etimologicamente, «ma anche presentemente donna significa pur signora in italiano, e do.nno «signore, padrone». — ly aprile, sabato Santo, 1824. (Z. 4069; VI, 448). «Co- QUADRUPLEX ovvero DIS (truggere) -)-(ri) FARE> DI-SFARE e potuto avvenire anche qui: TACITIS SILVIS-f-CALLADA NOCHE> PLACIDA NOTTE... TACITA SELVA. . Ma di cio tratteremo di proposito nel capitolo seguente. Ci restano ad esaminare alcuni pochi accenni portoghesi che si limitano a qualche giudizio sui Lusiadi del CAMO-ENS a proposito del poema epico e de’ suoi caratteri e una www.digibuc.ro •359 LA LETTERATURA 59 citazione di seconda mano di una memoria del FERREIRA DA COSTA (nelle Memorias da Acad. real das scienc. de Lisboa) recensita nel Bulletin de Ferussac e intitolata Osser-vazioni sul miglior sistema d'ortografia portoghese, di cui il Leopardi ebbe notizia a Firenze. La prima citazione del CAMOENS compare a p. 1672 dello Zibaldone (HI, 301) in data dell’ 11 settembre 1821 e dice (a proposito delle «miile stravaganze» in cui son caduti i romantici per «il fanatismo e la smania di esser originali»): «II primo poema regolare venuto in luce in Europa, dopo il risorgimento, «dice il Sismondi, e la Lusiade (sic) pubblicata un anno avanti la Gerusalemme. «Questo e detto abusivamente: per regolare, non si pu6 intendere se non «simile a’ poemi d’Omero e di Virgilio. Regolare non e assolutamente nes-«sun poema. Tanto regolare e il Furioso, quanto il Goffredo. L’uno potrâ «dirsi esclusivamente epico, l’altro romanzesco...». La seconda (del 9—11 agosto 1823), dopo un breve accen-no (Z. 3104; V, 186) alia convenienza di «pigliare per soggetto del poema epico le lodi e le imprese della propria nazione... «cosa che raddoppiava, anzi moltiplicava l’interesse del poema, siccome ac-«cadde nella Lusiade»; contiene (Z. 3126; V, 198) il seguente giudizio: «II soggetto della Lusiade (sic) fu nazionale e di piu moderno. Egli non «poteva esser piu felice quanto al produrre quell’interesse di cui ragioniamo». E, nello stesso pensiero, a p. 3146 (V, 209): «La Lusiade (sic) avrâ certo interessato e interesserâ forse anche oggidl «i lettori portoghesi, ne si puo bastantemente lodare lo sfortunato CAMOENS «per l’avere scelto un soggetto cosi strettamente nazionale, e di piu per l’aver «saputo adattare e far materia di poema epico un argomento allora moder-«nissimo, qualitâ che per l’una parte produce estreme difficoltâ le quali a «molti sono sembrate in un poema epico insuperabili, e per l’altra somma-«mente contribuirebbe a produrre o singolarmente accrescere l’interesse d’un’e-«popea, come ancora di un dramma e di qualsivoglia poesia. Ma per li lettori «dell’alţre nazioni non so quanto nella Lusiade (sic) possa essere l’interesse, «ne se ne’ medesimi portoghesi, mancata la recente memoria di quelle imprese, www.digibuc.ro 6o RAMIRO ORTIZ 360 «e raffreddato, come per tutta l’Europa, l’amor nazionale e gli altri sentimenti «magnanimi, la Lusiade producă per ancora un interesse abbastanza vivo, «continuo e durabile». Per poter parlare a questo modo, il Leopardi (che pur non doveva saper troppo di portoghese per tradurre come fa il titolo del poema del Camoens, Os Lusiadas per La Lusiade invece che I Lusiadi) doveva aver letto, almeno in una traduzione, il capolavoro del grande portoghese. Del resto il medesimo sfavorevole apprezzamento (dai punto di vista dell’ interesse universale) egli fa anche della Gerusa-lemme del Tasso: «Dico che la Gerusalemme non ha piu realmente veruno interesse finale e «principale, cioe non ispira piu quell’interesse ch’ella principalmente e per «istituto si propone d’ispirare; perocche esso non ha piu luogo nell’animo «dei lettori, affatto cangiati come sono, ne puo piu nascere in alcuno quell’in-«teresse, essendo mutate in contrario le circostanze. (Z. 3147; V, 210)». Non e qui il caso di discutere queste idee del Leopardi. E un fatto indiscutibile, che, quando la prima volta, colle orecchie piene delle gran lodi del nostro professore di retorica che non l’aveva letto, ci siamo gittati sul poema del Camoens (ricordo benissimo d’averlo cercato a lungo per tutti i librai di Napoli, finche riuscii a portarmi a casa uno sgualcito volumetto della Biblioteca Universale del Sonzogno !) in quell’etâ in cui — ahi giovinezza ! — eravamo ancora e solo lettori e non critici; la disillusione ci e parsa amarissima. Nulla di strano dunque che il Leopardi l’abbia trovato meno interessante di quanto forse si riprometteva! Quanto ai Por-toghesi e un altro affare! Da una conferenza tenuta ai Cursos monogrâfics d'alts estudis i d’intercanvi di Barcellona dai gran poeta portoghese contemporaneo Texeira de Pascoaes e riassunta nella rivista catalana Messidor (luglio 1918) rife-risco le seguenti parole: «La historia portuguesa es una tragedia de vuit segles: per aix6 l’essencia «de la poesia lusitana, incloent la popular, es la sintesi entre l’Amor i la Mort. «La saudade, sentiment original especial, en que se manifesta una intima co- www.digibuc.ro LA LETTERATURA 61 ■361 «munio de Home i Natura, constitueix l’essencia de la poesia espontânia «lusitana, la nota caracteristica de la qual designem amb el nom de poesia «elegiaca o saudosa... LUIS DE CAMOENS canta ja en el crepuscle de la «grandesa portuguesa. El poeta, presentint la propera mort de la seva patria «que era tambe la seva mort, voi eternitzar-la. El poeta no ds contempora ni «dels fets que conta, i aixo afavoreix la seva creaciâ. Pero no hi ha en «Os Lu-«siadas» solament una recor dansa del passat sinâ tambe une gr an esperanpa en «el futur... En «Os Lusiadas» tambe, es troba una qualitat fonamental del’â-«nima portuguesa: l’amor «saudoso» portugues sota ses tres formes: el femenf, «el patriotic i l’universal, essent per6 la fonamental l’amor de la patria que «enclou els altres dos. En l’obra lirixca de Camoens, la «saudade» no apareix «en figura viva i definida en pur pensament, corn en Cervantes apareix el «quixotisme castellâ. La «saudade» te en ell formes de claretats instantânies «i casuals. Per aixo, per aquesta revellacio discontinua ha restat incompresa «fins avui la figura religiosa i amorosa de la raţa lusitana. Aquesta incom-«prensio fon causa del pessimisme en que visqueren els mes eminents portu-«gueses del XlX-e segle. El vers de Camoens: «Corn una saudade enamorada «i el vers de Fraei Agostinho da Crus: «A forţa da divina saudade «revelen l’ânima de la poesia portuguesa, sintetitzant el pensament superior «d’una raţa entera». Che peccato che il Leopardi ignorasse quella «sintesi entre «l’Amor i la Mort>>, ch’e la saudade della grandezza antica irrimediabilmente perduta, e quindi proprio di quell’epoca in cui il Portogallo «ha realitzat, enfront del mon, la seva «grandiosa obra de civilitzacio: Ies descobertes atlântiques», dopo la quale «Camoens sorgeix magnificament cantant l’he-«roisme dels lusiades» l1). II gran poeta dalie «due cose belle» avrebbe allora capito che per i portoghesi i Lusiadi rappre-sentano quel passato di grandezza e di splendore il cui do-loroso e poetico rimpianto (saudade) costituisce l’essenza stessa dell’anima portoghese, che nel poema del Camoens si riconosce nelle sue aspirazioni piu nobili e piu grandi, come fu e come aspira ad essere di nuovo, non com’e, e come «l’alterna onnipotenza delle umane genţi» l’ha ridotta, per-petuamente sospirosa di un passato che non pud piu tornare ! 1) RIBERA I ROVIRA, El geni poetic lusitd in Messidor di Barcellona, 2-a quin-cena de Marş 1918. www.digibuc.ro 62 RAMIRO ORTIZ 3<» Ma per capir queste cose bisogna in certo modo farsr un’anima portoghese, sapere intorno al Portogallo, alia sua storia e alia sua letteratura tante cose che il Leopardi non sapeva e non poteva sapere per quella incomprensione della figura religiosa e amorosa della razza lusitana in cui vissero gli stessi portoghesi contemporanei del Leopardi e che secondo il Texeira de Pascoaes fu causa non ultima del pessimismo dei poeţi lusitani dell’ottocento. Ma tiriamo la somma ch’e tempo. Dalia tavola qui annessa delle letture spagnuole del Leopardi risulta ch’egli conosceva direttamente per averii letti nel testo una quindicina d’autori spagnuoli e cioe1) il CERVANTES, il SOLIS, il MORETO, il CALDERON, LOPE DE VEGA, il padre DE ISLA l’ERCILLA, il DE CIEZA, il SAAVEDRA FAJARDO, il GRACIAN, AGUSTIN DE ROJAS, GARCIA DE VIL-LANUEVA HUGARDO Y PARRA, FAMIANO ESTRADA, il QUINTANA e RODRIGO CARO. Le sue letture le faceva con metodo e senza interruzioni, pur leggendo in altre ore della giornata altri autori soprattutto greci, latini e francesi. Leggeva lentamente, in media non piu di un ca-pitolo al giorno2), tornando spesso indietro a ripescare una parola o una frase giâ notata mentalmente e che gli veniva in taglio per qualcuna delle sue osservaz’oni filologiche3); paragona fra loro le due edizioni del Quijote ch’egli pos-sedeva (di Amberes del 1697 e di Madrid del 1765) e nota le differenze4); osserva che la seconda parte del Quijote «e straordinariamente sparsa di manifestissimi italianismi, piu «assai che la prima5)»; mostra (VI, 351) di darsi conto del-l’introduzione nell’opera del Cervantes di voci (come per esempio finojo per hinojo, ginocchio) «affettatamente anti- 1) Seguo l’ordine in cui li lesse, escludendo dalia lista gli autori che non lessc nel testo. 2) Dai 6 febbraio al 21 aprile 1822 legge appena 15 capitoli del III libro (capp. 3—17) della Hist. de la conquista de Mejico del SOLIS ; dai 5 marzo al 1 aprile 1824 diciannove capitoli (XXI—XL) della II Parte del Quijote. 3) Come p. es. il 22 gennaio 1824 (VI, 396) a proposito di desapercebido, quando, dopo essere arrivato (il 21 gennaio) al Pr6]ogo della II Parte, torna a citare il primo capitolo della I-a. 4) VI, 400. 6) VI, 432. www.digibuc.ro 363 I.A LETTERATURA 63 «quate, per contraffare il linguaggio degli antichi libri di «cavalleria»; accenna (II, 392) a un giudizio (ch’egli sembra condividere) non molto favorevole del Mariana che ritiene il Quijote causa non ultima dell’ «indebolimento del valore, «e quindi della vita nazionale spagnuola» per via del «ridicolo «sparso sulle forti e vivaci illusioni»; paria infine dei Lusiadi del Camoens (V, 209) come di un poema privo di un < LUOGO ANNO j Giorno mese AUTORE TITOLO DELL’ OPERA ZIBALDONE 1 Voi. Pagine Recanati 1821 14 Marzo Miranda Oss. sulla lingua castigliana II 175 >1 9 Maggio Andr£s Storia d’ ogni letteratura li 241 24 11 Mariana Disc. contro il gov. dei Gesuiti 11 00 vj 1 (*> 00 00 I I 1 > II Cervantes Don Quijote 11 392 12 Giugno Andr& Storia d’ogni letteratura 448 > I 18 Luglio Di Rocca Mem. sulla guerra dei Francesi cogli Spagnuoli III 204 II Settembre Camoens Lusiadi III 301 I Decembre Solis Hist. d. la conquista de Mdjico IV 104 1822 6 Febbraio 11 II II II II »! (Î-^l 3) 210 I I U 25 Marzo ii ii ii ii ii 11 12) 11 216 21 Aprile >i ii ii ii ii ii 17) 218 ( 1822 25 N ovembre ) Roma t 1823 14 Aprile j Cervantes Don Quijote Carte napoletane II 11 II Maians Vida de Cervantes 1 1 U >> i> I 1 Sobrino Dialogues nouveaux en Espagnol et en F rangais I I I I Moreto El desden con el desden 11 Calderon Las armas de la hermosura 11 1} 1 1 Afectos de odio y amor 11 Recanati 1823 30 Giugno I I Traduzioni tedesche V 3i 1 1 II 11 1) Lope de Vega II 11 # 11 11 18 Luglio De Isla Hist. del famoso Pred. Fray Gerundio de Campazas (III, 1) II Il8 11 Agosto Camoens Lusiadi 186 • I I II 11 11 1 1 11 198 I I ,} Ercilla La Araucana 201 Camoens Lusiadi 209 1 1 11 17 îl Solis Hist. de la conq. de M£jico 231 11 11 iS Settembre De Cieza Chronica del Peru 11 383, n. 1 www.digibuc.ro RAMIRO ORTIZ Memoriile Secţiunii Literare. Tom. LUOGO ANNO MESE AUTORE TITOLO DELL’ OPERA ZIBALDONE Giorno Voi. Pagine Recanati 1823 9 Ottobre De Cieza Chronica del Peru VI 80 11 , , Solis Hist. de la conq. d. M^jico (III, 13) 82 11 3° De Cieza Chronica del Peru (XII, XVI, XIX) 183---184 19 Novembre Solis Hist. de la conq. de Mdjico 271 De Cieza Cronica del Peru 1 1 11 28 11 >1 „ „ (CXIII, 272) 306 9 Decembre Cervantes Don Quijote 333 11 11 ,, 11 De Cieza Chronica del Peru (XXXVI, 64; L, 136) 11 331 11 14 ,, 11 „ „ „ (L. IV, c. XXI) 11 351 1 t 11 19 ,, 11 11 11 fi 11 364 11 11 24 ,, 11 11 11 1f 370 11 >1 29 11 11 11 11 11 378 ii 1824 8 Gennaio 11 „ „ „ (P. I, c.V) 382 1i 11 IO ,, 11 „ „ „ (P. I, c. XLVII) 11 383 1i 11 12 ,, „ „ „ (P. I, c.XLIX) 385 ii 11 l6 ,, 11 11 11 11 389 11 11 11 ,, 11 o ,> ,, CP. I, c. LI) ,, i* 11 11 11 >, ,, ,, (idem) 11 ii 11 11 ,, ,, 11 1 1 11 11 11 391 11 11 21 ,, 11 >> n ,, (P. II, Prilogd) 11 395 11 11 22 ,, 11 „ „ „ (P. I, c. I) îl 396 i > 11 3° 11 11 .. .. ,, (P. I, c. L) 400 ii 28 Febbraio 412 11 11 s Marzo 11 „ „ „ (P. II, c. XXI) 11 418 11 11 14 „ 11 „ „ „ (P. II, c. XXIII) 11 424 11 11 20 1* ii >> 11 11 11 427 ii 11 23 11 11 „ „ „ (P. II, c. XXXII) 432 11 11 26 11 11 11 1* 11 28 ii 11 I Aprile ii „ „ „ (P. ir.c.xL) >1 435 www.digibuc.ro TAVOLA DELLE LETTURE SPAGNUOLE DI GIACOMO LEOPARDI 0 ZIBALDONE t .TTnnr» ANNO MESE ATTTORE TITOLO DELL’ OPERA O Voi. Pagine 5 Recanati 1824 4 Aprile De Cieza Chronica de! VI 435 a a 7 ,, ,, » .. .. (t. IV, p. 224) ,, 440 ii i i IO ,, i i ,, ,, ,, j, 446 ii a 17 ,, „ „ „ „ (P. II t. IV, p. 169) ,, 448 26 ,, „ „ „ (t.IV, p.281) VII 4 ii a Ui »» Ch'-onica dai Peru Operet te Morali 00 0 Magşio | De Cieza (Şcom. di Promsteo) a i i 4 ,, Cervantes Don Quijote (t. IV,pp. 325---334) VII 7 a i i 9 ,, i i „ „ (t.IV, 315) > i 8 a 13 ,, i i Novelas ejemplares (p. 2) ii 9 a i i 23 ii i i ,, ,, (P- 79) a 13 a a 4 Giugno i i „ ,. (p- 192) ,, 20 a a 5 ,, i i „ (P- 195) ,, a a II ,, a „ (P- 252) ,, 21 ii H 12 ,, i i „ ,. (P- 263) ,, ,, ii a 22 ,, i i .. ,. (P- 432) ,, 22 a a 27 a i i ,, (P-44l) ,, 24 a i i iS Luglio ii „ ,, (P- 580) ■ > 31 i i i i 17 a H a j > a ii 27 ) J ii .. (p- 733) 33 i i ii 13 Agosto Fajardo Idea de un Principe Politico (p. 115) ,, 35 20 Novembre ii Idea de un Princ. Politico (p. 663 bis) ,, 43 a 182S ? Maggio Gracian El politico Don Fernando el Cathdlico carte napoletane Bologna 1826 I Febbraio Ag. de Rojas Viaje entretenido ,, 9i a ,, 4 ,, Lope de Vega Arte unevo de hazercomedias ii ii ? Garcia de Villanueva Orig. epocas y progr. delTeatro espa~ol carte j apoletane Recanati 1827 ? Hugande y Parra Guerras de Flandres Febbraio Famiano Estrada ,, Firenze 1828 II Settembre R, Ferreira da Observations sur le meilleur systheme Costa d’ortographie portugaise (Memorias da Acad. real das scienc. de Lisboa VII 315 Recanati 1829 II Gennaio Quintana Odaă Espanadespuăs la revol.de Marzo(?) ,, 168 a 3 Febbraio Rodrigo Caro Cancidn â las ruinas de Italica a 383 Napoli ? ? (Francesvo de Rioja) Don Quijote Pensie ri, No. XX 1836 Cervantes www.digibuc.ro RAMIRO ORTTZ VII INFLUSSI SPAGNUOLI SULLE OPERE DEL LEOPARDI Gli autori di cui mi sembra aver scoperto delle risonanze nellapoesia del Leopardi, sono iseguenti: Calderondela Barca, Jorge Manrique, Rodrigo Caro, (Francisco de Rioja), Manuel Jose Quintana, Garcilaso de la Vega, Nicasio Alvarez de Cienfuegos e Fray Luis de Leon soprattutto. Di tutti questi autori egli non cita che il Quintana e il Caro, anzi neppure a ver dire il Caro, ma Francisco de Rioja, al quale a’ suoi tempi si attribuiva la nota ode A las ruinas de Italica, Del Cervantes, di cui pur possedeva il Quijote e le Novelas ejemplares in piu d’una edizione, all’infuori delle non poche frasi che cita in pensieri d’argomento puramente filologico, e del giudizio — piut-tosto sfavorevole che no! — che abbiamo riportato piu sopra (e che ad ogni modo ha una portata sociale piuttosto che estetica); nessuna orma mi e stato dato scoprire nelle sue opere. Eppure, dall’ordine delle citazioni, appar chiaro, che, a cominciare dai 9 dicembre 1823, Vigilia della Venuta delta S. Casa, al 9 maggio dell’anno seguente1), egli leggesse di seguito il Quijote nell’edizione di Madrid in 4 volumi (del i765) e dai 13 maggio 1824 al 27 luglio del medesimo anno leggesse sempre di seguito le Novelas ejemplares nell’edizionc di Milano del -i6i52), cui fa seguir la lettura della Idea de un Principe politico Christia.no representada en den empresas por Don Diego de Saavedra Faxardo3) (Amstelodami, apud Joh. Junssonium iuniorem, 1659) dai 13 agosto 1824 al 20 novembre dello stesso anno, quando mostra di esser giunto J) L’ultima pagina del IV volume, da cui cita un en tanto que che mette accanto a un iv roao’uxcp di Luciano {Opera, 1687, I, 777 fine) & la p, 315. Poi che il Leopardi non manca di awertire che la frase citata si trova in un titolo, si tratterâ del Cap, LXVII: De la resoluciân que tomâ D. Quijote de hacerse pastor y seguir la vida del campo en tanto que se pasaba el ano de su promesa, con otros sucesos en verdad gustosos y buenos, 2) Z.4088; VII, 9 e Z. 4114; VII, 33. 3) Z.4116; VII, 35. 26* www.digibuc.ro 68 RAMIRO ORTIZ 368 abbastanza avanti nella lettura, e cioe alia p. 663 bis della sua edizione in sedicesimo.Ma forse qliesto del 20 novembre 1824 non ® da considerarsi che come un terminus ad quem, giacche, fino al 1 febbraio 1826 quando appare la prima cita-zione del Viaje entretenido di Agustin de Rojas1), cui segue il 4 febbraio del medesimo anno quella del Arte nuevo de hacer comedias di Lope de Vega2); verosimilmente il Leo-pardi seguito a leggere l’opera del Fajardo che a lui, —che si vantava di machiavellismo, specie nei riguardi (machiavellismo disocietâ com’egli lo chiama pili volte nello Zibaldone, p, es. a p. 4051; VII, 436) del galateo e cosi amaramente rifletteva sulle leggi della vita pratica e della convivenza sociale,—doveva particolarmente interessare. Non tutti questi autori egli lesse a Recanati nella biblioteca paterna, anzi, ad eccezione del Quijote, la cui lettura incomincio non molto dopo il suo ritorno da Roma, gli altri autori summentovati egli li lesse a Bologna, sicche non c’e da meravigliarsi punto che proprio gli scrittori che mag-giormente influirono su lui non compaiano fra quelli posse-duti dalia biblioteca paterna3). E incredibile infatti il nu-mero dei libri riguardanti le pili diverse lerterature dalia danese alia serba, alia bulgara e persino alia rumena4) che 1) Z.4163; VII, 91. 8) Z.4164; VII, 91. s) Cfr. l’articolo citato di DANTE BIANCHI, La Biblioteca Leopardi in Recanati in Giorn. st. d. lett. it., LXXIX, 136—139 e le pp.4 (nota 1) sgg. di questo hostro studio, părţi I. *) A p.4400 (VII, 337) dello Zibaldone il Leopardi cita infatti la Gramatica Daco-Romana, sive Valachica, latinitate donata et in hune ordinem redacta a J. ALEXI (Vindo-bonae, 1826, in 8°) e âltrove (Z. 4337; VII, 281) tocea della poesia popolare (in rela-zione con quella serba, bulgara e greco-moderna), a proposito dei canti popolari şerbi pubblicati in quel torno di tempo (12—13 agosto 1828) da Wuk Stephanowitsch, e della lingua (Z. 4331—4333; VII, 276—277) prendendo le mosse da una recensione al libro del WILKINSON, Tableau de la Moldavie et de la Valaquie. Fonte principale d’informazione 6 pel Leopardi il Bulletin de Ferussac, o, per essere piti esatti il Bulletin Universel des Sciences et de l’industrie, publie sous la direction de M. LE B. DE FlLRUS-SAC. 7-me Section. Bulletin des Sciences historiques, antiquites, philologie, rivista, che, come appare dalie frequenti citazioni dello Zibaldone, il Leopardi ebbe di Continuo fra le mani durante il suo primo soggiorno fiorentino, e che poteva leggere a suo agio nel celebre Gabinetto di lettura istituito a Firenze dai suo amico Viesseux, della cui conversazione dotta e piacevole di uomo che non aveva solo letti molti libri, ma anche molto viaggiato (cfr. Z. 4471; VII, 403), il Leopardi dovette molto profittare. Gli articoli che piti lo interessarono furon quelli d’indole filologica, fra i quali un posto speciale occupavano nella predilezione del Leopardi le dotte recensioni firmate D-G. (DEPPING). La prima volta che il Leopardi cita questa sua fonte importantissima d’informazione 6 a p.4312 dello Zibaldone (VII, 259) a proposito di cerţi racconti popolari danesi (Danske Folkeeventyr) raccolti dai Winter, e il pensiero 6 datato: Firenze, 23 luglio 1828. ' www.digibuc.ro 369 INFLUSSI SPAGNUOLI SULLE OPERE DEL LEOPARDI 69 il Leopardi lesse o conobbe attraverso articoli e recensioni di riviste, durante il suo primo soggiorno fiorentino! Simil-mente, anche durante il suo precedente soggiorno a Roma (1822), a Milano e a Bologna (1825—1826) aveva profittato largamente dei mezzi d’informazione e di studio che quelle tre grandi e dotte cittâ mettevano per la prima volta a sua disposizione e certo risulta dallo Zibaldone che la maggior parte dei libri spagnuoli di cui il Leopardi mostra aver co-noscenza, egli li lesse a Bologna1). Ripeto dunque: nulla di strano che proprio gli autori che ci risultano aver esercitato un qualche influsso sulla sua arte non compaiano nella biblioteca paterna. Ci meraviglia invece il fatto che di tali letture non riman-gano nello Zibaldone altre tracce che puramente filologiche. Neppure un accenno di critica, come oggi si direbbe, estetica, neppure una pagina (che dico ? nepure un periodo o una frase!) citata per la sua bellezza2), neppur la piu lontana orma d’impressioni personali a contatto di capolavori quali il D. Quijote o di poesie, che, senza esser sempre dei capolavori, non mancarono certo di produrre su lui una pro-fonda emozione, se poi se ne ricordo inconsciamente nei Canti, che, qua e la, ne subirono anche l’influsso. E non e escluso che molti libri anche comprasse. A proposito di che cfr. DANTE BIANCHI, La Biblioteca ecc., cit., p. 136: «Î£ naturale che si distinguano i libri entrati «fino al 1822 da quelli acquistati successivamente, perchă col 1822 incominciano i «viaggi del Leopardi con la gita a Roma, doite, checche ne scrivesse al fratello Carlo, non tperdette tempo, come dimostrano le ricerche e i ritrovamenti da lui operaţi delle antiche «opere classiche». a) Qualcosa di simile ha osservato anche lo ŞERBAN, op. cit., pp. 124—126 a proposito della letture francesi del nostro, se non che egli paria di lacunes e cerca di spiegare la cosa, supponendo che, piu ancora che un alimento intellettuale egli doman-dasse ai libri di rivelargli il mondo, gli uomini, să stesso. «On s’explique avec peine «que le jeune homme, qui manifestait dans le premiers annăes d’ătude un si vif appătit «de savoir, ait pu vivre â câtă des oeuvres de Beaumarchais, Boileau, Corneille, Des-«cartes, La Bruyere, La Rochefoucault, Marivaux, Maupertuis, Mercier, Pascal, sans «căder & la tentation de Ies lire... Car si l’on con9oit difficilement qu’il n’ait pas lu ces «oeuvres, on admet plus malaisăment encore qu’il Ies ait lues sans en recevoir une ex-Uitation intellectuelle.it Orbene lo stesso osserviamo noi per ci6 che riguarda le letture spagnuole, a proposito dalie quali e p. es. curioso il constatare come, pur avendo nella sua biblioteca il Quijote e le Novelas ejemplares del Cervantes, i primi libri spagnuoli ch’egli legge e cita siano tutti ispano-americani (appartenuti probabilmente al suo primo pedagogo Don Giuseppe Flores). Uno dei primi ch’egli lesse nel testo fu, come abbiam visto, la Historia de la Conquista de Mtjico di D. ANTONIO DE SOLIS (6 Febbraio 1822), l’ultimo la Chronica del Peru di PEDRO DE CIEţA DE LEON (28 novembre 1823). Poi che dell’opera di D. Antonio de Solis, accanto al testo spa-gnuolo (la cui esistenza nella biblioteca paterna ci b attestata dalie frequenti e spesso estese citazioni spagnuole che ricorrono nello Zibaldone) il Leopardi possedeva (come www.digibuc.ro 7o RAMIRO ORTIZ 37° Orbene io credo che a questo proposito bisogni proce-dere molto cautamente nell’affermare questo disinteresse estetico, che, a voler giudicare dallo Zibaldone, il Leopardi rao-strerebbe per Tarte degli autori che legge. In primo luogo — si sa — lo Zibaldone e in gran parte (e proprio in quello che ci riguarda) una enorme raccolta ai appunti, anzi di schede, meticolosamente ordinate e rag- ci risulta dai Cataloga) la traduzione francese; si potrebbe supporre che, prima di abbordare il Quijote, il Leopardi principiante preferisse incominciare le sue letture spagnuole coll’opera del Solis per potersi aiutare nei passi piu difficili colla traduzione. Ma non & cosi, giacchâ, a farlo apposta, proprio del Quijote possedeva, oltre le due edizioni spagnuole da lui piu tardi cosi spesso citate di Anversa (1697) e di Madrid (1765), anche la traduzione italiana del Franciosini nell’edizione di Venezia del 1622, e quindi le ragioni per cui ne rimandb a piu tardi la lettura bisognerâ trovarle in quanto egli stesso dice del fine e del metodo delle sue letture, e cioâ nel fatto che non leggeva per diletto ma per occupazione ed allora lo preoccupavano le idee sulla civiltâ, sulla barbarie ecc., onde, piuttosto che quella del Quijote, poteva riuscirgli utile la lettura di questi volumi ispano-americani del DE SOLIS, di GARCILASO DE LA VEGA EL INCA (da non confondersi coll’altro ben altrimenti famoso Garcilaso!) e di DON PEDRO DE CIEQA, che trattavano di popoli barbari, ancora allo stato primitivo, e perei6 ricchissimi di materiali per quella Storia del Genere Umana, a cui mettono capo tutti, o quasi, i pensieri sulla «civiltâ» e la «barbarie* registrati nello Zibaldone. Non e quindi il caso di parlare, come fa lo ŞERBAN (op. cit., loc. cit.), di «lacunes «que presentent Ies lectures de Leopardi», e tanto meno di letture fatte «en cachette et «sans prendre de notes, pour ne pas laisser de traces de sa d£sob£issance...» a Monaldo che gliele avrebbe proibite. Da persona bene educata qual’era, il Conte Monaldo Leopardi, (troppo ormai calunniato, perchâ almeno su questo punto non ci sentiamo l’ob-bligo di spezzare una lancia a sua difesa!) non and6 mai a curiosare nei quaderni del figliuolo suo grande. Ben altro (p. es. a pp. 3497 sgg.; IV, 423—431 il terribile pensiero sulla inanitâ della speranza della vita futura) vi avrebbe trovato se lo avesse fatto, e che non era frutto di alcuna particolare lettura en cachette! Tutto ci6 senza dire che il Leopardi, quando ci teneva a che qualche suo pensiero (di natura p. es. troppo intima e famigliare) non fosse capito da un qualche possibile indiscreto che avesse la curiositâ di sfogliare il suo Zibaldone, sapeva prendere le sue precauzioni, come per esempio appare da quanto leggiamo a p.4512 (VII, 449): «Troppe cure assidue, insistenţi, «troppo dimostrazioni di sollecitudine, di premura, di affetto (come sogliono essere «quelle di donne), noiosissime e odiose a chi ne & l’oggetto, anche venendo da persone «amorosissime. pla voma, aâ. fiaeoxgi, Xă ţia ’laafieXXa xov KdgXat. Galateo morale (18 maggio 1829)». Se avesse pensato che Monaldo andasse a curiosare ne’ suoi quaderni, avrebbe scritto addirittura in lettere ebraiche, non che greche 1 Ma non ce n’era bisogno ! Se, quando scriveva questo pensiero il Leopardi diffidava di qual-cuno, (il che non & necessario ammettere, trattandosi di una precauzione naturalissima data l’indole delicata e intima del pensiero !) questo qualcuno doveva essere una donna e chi sa ? forse proprio quella invadente zia Isabella tanto noiosa a Carlo! [Per ci6 poi che riguarda i libri che il Leopardi pote leggere, «neppure sarâ da ritenere», se-condo giustamente fa osservare DANTE BIANCHI (nel suo interessante recentissimo articoletto La Biblioteca Leopardi in Recanati in Giorn. st. d. lett. it., LXXIX, 136), «che i libri letti dai Leopardi appartenessero esclusivamente alia libreria di famiglia. «Per citare un esempio, il Leopardi lesse 1'Allemagne della Stael, che non era posseduta «dalia sua biblioteca. Segno evidente che in Recanati qualcuno che s’occupasse di leg-«gere c’era, e forse non andremo errati, supponendo che opere, particolarmente stra-«niere, venissero acquistate dagli Antici, parenti del Leopardi, e ai quali apparteneva «lo zio Carlo, che pubblicb alcune sue traduzioni dalie lingue moderne»]. www.digibuc.ro 371 INFLUSSI SPAGNUOLI SULLE OPERE DEL LEOPARDI 71 gruppate per soggetto nei molteplici Indici di cui e corre-dato, e fornito di rimandi scambievoli per potersene piu facilmente servire in lavori d’indole soprattutto filosofica, sociale e filologica che il Leopardi aveva in animo di fare, quali p. es. Della natura degli uomini e delle cose, Trattato delle passioni e qualită umane, Manuale di filosof ia pr atica, Teorica delle arti e delle lettere, Teoria delle lingue, Trattato del volgare latino ecc.; di maniera che non c’e da meravi-gliarsi punto, se, dagli autori che legge, egli non estrae se non quei materiali che avrebbero potuto servirgli a questo scopo. Ma le impressioni estetiche ? sento domandarmi. Ebbene le impressioni estetiche il Leopardi le teneva per se, ed abbiamo ragioni di credere che ritenesse pedanteria formularle per iscritto, trattarle insomma alia stessa stre-gua dei materiali filosofici e filologici destinaţi a lavori come oggi diremmo di erudizione, ch’egli faceva anche un po* con fini pratici: di acquisrarsi fama d’uomc erudito, di scienziato, di filologo ed esser chiamato (come poi fu) in Italia o all’e-stero ad occupare una caţtedra che gli permettesse di ri-solvere il problema, capitale per lui, di vivere da se, coi frutti del suo lavoro, lontano dall’odiato «naţio borgo selvaggic». II Leopardi era insomma troppo poeta, e in lui il poeta era troppo distinto dall’ erudito, per poter consegnare alia carta le sue piu intime e segrete impressioni estetiche. Mi ci fa pensare un meraviglioso passo dello Zibaldone che sembra impossibile sia uscito dalia penna di quel formidabile pedante (absit iniuria verbo) che il Leopardi sapeva essere quando voleva; ed e il seguente: «All’uomo sensibile e immaginoso, che vive come 10 sono vissuto gran «tempo, sentendo di continuo ed immaginando, il mondo e gli oggetti sono «in certo modo doppi. Egli vedrâ cogli occhi una torre, una campagna [nel mostro caso: ‘leggerâ un libro’]; udrâ cogli orecchi un suono d’una campana; «e nel tempo stesso coll’immaginazione vedrâ un’altra torre, un’altra cam-«pagna, udrâ un altro suono [nel nostro caso: ‘l’impressione estetica si trasfor-mieră în poesia sua personale’]. In questo secondo genere di obietti sta tutto «il bello e il piacevole delle cose. Trista quella vita (ed e pur tale la vita co-«munemente) che non vede, non ode, non sente se non che oggetti semplici, «quelli soli, di cui gli occhi, gli orecchi e gli altri sentimenti ricevono la sen-«sazione». (Z. 4418; VII, 352, 30 novembre, i-a domenica delYAvvento). Chi scriveva queste sublimi parole era dunque un poeta (eche poeta!), non un critico e la poesia dunque se la godeva www.digibuc.ro 72 RAMIRO ORTIZ 372 da poeta, pei suoi fini particolari di poeta, o, meglio ancora, nella sua estasi gioiosa di poeta che della bellezza si fă un go-dimento e non sente percio il bisogno di analizzare la sua emo-zione estetica, ch’e in lui fine a se stessa, e in se stessa s’acqueta* 1). Ci6 in primo luogo. In secondo luogo, sară da vedere se proprio nulla non resţi, nello Zibaldone, delle sue letture, x) Doveva insomnia ritenere Ji’impressione estetica come un profumo delicato che svanisce nell’aria prima ancora che si abbia avuto il tempo di sottoporlo all’analisi delle storte e dei lambicchi, un profumo, che si sente una volta in un particolare stato di grazia (cfr. Z. IV, 284, 330) e non si rinnova a volontâ. Del piacere ch’egli provava nelle sue letture doveva accadergli ci6 ch’egli ci racconta dell’impressione provata leggendo Anacreonte, che, a rimasticarla e a cercar di definirla, svaniva nel nulla. II pensiero importantissimo (ma che sară bene, per comprenderne tutta la portata ricon-nettere agii altri due di sopra citati) si legge a pp. 3441—3442 dello Zibaldone (IV, 389) e dice cosi: «Altrove [Z. 30—31; I, 122—123] ho assomigliato il piacere che reca la «lettura di Anacreonte a un alito passeggero di venticello fresca nell’estate, odorifero e v xoAdxcov &e-«ganela, 6 ydl.og o no'txg $ xrjg y’vyrjg âveotg, rj xfjg Siavolag âidyvoig, o fi log o «vygâg xal ăvetpdvog xal negixxig. TI ov vvv ândnxjq navxa exeiva; i, yo lo juro, venerables sombras; ya me sento mayor. Dddme una lanza, 135. cenidme el casco fiero y refulgente; volemos al combate, d la venganza; y el que niegue su pecho â la esperanza, hunda en el polvo la cobarde frente! • Li segnavo perche ricordano troppo da vicino troppi passi della canzone AlVItalia perche tante coincidenze di pensiero e di forma possan ritenersi casuali. Incominciando dalia personificazione deiritalia e della Spagna come due nobili e belle donne cadute in servitu, la-cere, sanguinanti per molte ferite, e incatenate; sară da os-servare, che, prima del breve accenno del Petrarca che il Quintana fu il primo a sviluppare in una lunga ed evidente ipotiposi, e cui deve riferirsi anche quella del Monti nel Beneficio che si suol citar d’ordinario come fonte principale della personificazione leopardiana; c’imbattiamo in quella dan-tesca delle tre donne (o scienze, o virfu) della canz. Tre donne intorno al cor mi son venute, che dove servir di modello al Petrarca stesso, e di cui nessuno finora ha parlato a pro-posito deU’Italia del Leopardi. Di esse Dante ci dice che: ciascuna par dolente e sbigottita io. come persona discacciata e stanca; che: tempo fu giâ nel quale, secondo il lor parlar, furon dilette, 15. or sono a tutti in ira e in non cale; www.digibuc.ro 415 INFLUSSI SPAGNUOLI SULLE OPERE DEL LEOPARDI ti5 che una di loro: dolesi .... con parole molte 20, e ’n su la man si posa come succinta roşa il nudo braccio, di dolor colonna, mentre 24. che e l’altra man tiene ascosa la faccia lagrimosa; 26, discinta e scalza, e sol di se par donna e che Amore per la rotta gonna 28. la vide in parte che il tăcere e bello. Di tutto ci 6 nel Petrarca non resta che le piaghe mortali che nel bel corpo tuo si spesse io veggio, e cioe piii un ricordo di «le piaghe c’hanno Italia morta» di Purg., VII, 95 che del delicato atteggiamento delle donne dantesche nella canzone famosa. E chiaro che,fra i due luoghi di Dante e del Petrarca, il Leopardi imito, se mai, quello di Dante,e che l’altro petrarchesco (col suo novello montiano: che, Una donna di forme alte e divine scisso il manto, scopria le piaghe dell’onesto petto); va tolto addirittura di mezzo, non essendone derivato al Leopardi che quelle piaghe (quante ferite, Che lividor1), che sangue!) ch’egli poteva desumere dai passo citato del Pur-gatorio e che non e poi necessario desumesse che dalia propria immaginazione. Ma, poiche quelle piaghe ricorrono anche 1) Il lividor ad ogni modo, prima del Leopardi, non si riscontra che solo nei brazos lividos del Quintana, 29* www.digibuc.ro 116 RAMIRO ORTIZ 416 nella poseia del Quintana; (Que de plagas /oh Dios!), siamo per una volta tanto pedanţi, ed ammettiamo in tuţti e due un ricordo petrarchesco! Aggiungiamo, per cio che riguarda il Leopardi, la possibilitâ che le prime parole della sua can-zone: Oh patria mia abbiano qualche relazione con VItalia mia del Petrarca, ed avremo finito. Non cosi per cio che riguarda le consonanze fra la canz. AlVItalia del Leopardi e quella dantesca: Tre donne intorno al cor mi son venute,t che pote ben esser la fonte anche della personificazione del Quintana. L’atteggiamento di nobildonna decaduta non appare nel Petrarca, mentre e comune a Dante, al Quintana e al Leopardi : Ciascuna par dolente e sbigottita come persona discacciata e stanca... ... tempo fu giâ nel quale, secondo il lor parlar, furon dilette, or sono a tutti in ira e in non cale... (DANTE) ... Ora en el cieno del oprobio hundida, abandonada â la insolencia agena, como esclava en mercado... (QUINTANA) ... Or fatta inerme... ... oh qual ti veggio, formosissima donna!... ... sparte le chiome e senza velo siede in terra negletta e sconsolata... (LEOPARDI) Le caiene in Dante non ci sono. Le troviamo invece nel Quintana: ya aguardaba la ruda argolla y la servil cadena, e dai Quintana saremmo tentati di credere che passassero nel Leopardi: E questo e peggio che di catene ha carche ambo le braccia, www.digibuc.ro 417 INFLUSSI SPAGNUOLI SULLE OPERE DEL LEOPARDI 117 se, prima del Quintana non le trovassimo nel Marchetti e non rappresentassero, dopo tutto, una conseguenza logica di quella «serva Italia di dolore ostello» del canto VI del Pur-gatorio che si il Marchetti, che il Quintanâ ed il Leopardi dovettero tener presente alia memoria. Procediamo nella nostra analisi. L’atteggiamento molle-mente e dolorosamente femineo della donna che ’n su la man si posa come succinta roşa il nudo braccio, di dolor colonna mentre l’altra man tiene ascosa la faccia lacrimosa non trova riscontro nel Quintana, ma solo in Dante e nel Leopardi: Nascondendo Ia faccia tra le ginocchia e piange. Şimilmente il discinta e scalza e la rotta gonna danteschi non han trovato alcuna eco nella poesia del Quintana, mentre in quella del Leopardi prendono un’ importanza speciale: ... nuda la fronte e nudo il petto mostri... ... si che sparte le chiome e senza velo siedi in terra... ... chi ti distinse il brando? chi ti tradi? qual arte o qual fatica o qual tanta possanza valse a spogliarti il manto e l’auree bende ? Si potrebbe conchiudere con la probabilitâ di un influsso dantesco sia sul Leopardi che sul Quintana. Ma a questo punto le cose s’imbrogliano. Mi par di notare nel Quintana cerţi accenti che potreb-bero essergli derivaţi dai Marchetti e dai Maggi1) e cioe (se * 9 1) Dai MARCHETTI (1633—1714) quelle famose catene. Cfr. il sonetto: Italia, Italia; ah non piîi Italia: 5. Cinta le braccia e i pife d’aspra catena...; dai MAGGI (1630—1699) i verşi del sonetto: Giace VItalia: 9. Ma che? quest’altre tavole minute, rotta l’antenna, e poi smarrito il polo, vedrem tutte ad un soffio andar perdute www.digibuc.ro RAMIRO ORTIZ 418 118 aggiungeremo a questi due i nomi del Guidiccioni, del Testi, del Guidi e del Filicaia), da quei poeţi civili del seicento che tanta importanza ebbero sullo svolgimento dell’arte leo-pardiana, specie nel periodo cui appartiene la composi-zione della canzone AlVItalia. Orbene, poi che questi poeţi subirono alia lor volta l’influsso della poesia spagnuola loro contemporanea (ed anche della precedente), non me la sento proprio di entrare in questo ginepraio; e mi limitero solo ad osservare che, attraverso il Marchetti, il Maggi, e, piu ancora, il Guidiccioni, il Testi, il Guidi, il Filicaia, molti movimenti strofici e immagini di poeţi spagnuoli (non e na-turalmente — per ragioni cronologiche ■— il caso del nostro Quintana) poteron passare indirettamente nella poesia del Leopardi, senza ch’egli se n’accorgesse punto. II caso del famoso ruscelletto orgoglioso del Testi, ritenuto per tanti anni una delle gemme piu cospicue della poesia italiana del seicento e dimostrato ora dai Giannini1) non altro che traduzione di una poesia spagnuola, e tale da farci proceder cauţi nell’af-fermar direttamente desunte da fonti spagnuole certe mo-venze della poesia leopardiana, che pure hanno innegabil-mente dello spagnuolo. Ci 6 posto, passiamo a,qualcosa di piu concreto, ed anzi per me indubbio, e cioe a coincidenze particolari fra la poesia del Quintana2) e quella del Leopardi, che non si trovano * 40 e l’intera descrizione della procella contenuta nelle quartine del medesimo sonetto, che ci pare abbia influito su questi verşi del QUINTANA (1772—1857): Asi, rota la vela, abierto el lado 40. pobre bajel â naufragar camina de tormenta en tormenta despenado... La nave di Orazio ? quella del Petrarca ? A me par proprio che non sia il caso d’in -vocarle. Qui c’e qualcosa di comune nel raffigurar che fanno i due poeţi rispettiva-mente l’Italia e la Spagna come navi sballottate dalia tempesta! ALFREDO GIANNINI, Testiana. Due probabili fonti della canzone «Ruscelletto «orgoglioso» e una traduzione spagnuola inedita della canzone «In lode della carta» (per nozze Busetto-Caroselli). NapoH, Sangiovanni, 1914, pp. 7—10. Si tratta di una imi-tazione combinata da El Pasajero di Cristoval Suârez de Figueroa (Arroyuelo bullicioso) e da una letrilla del Gdngora (Arroyo, £ en que has de parar ?) giâ segnalata dai FARI-NELLI ne’ suoi Apuntes sobre viajes y viajeros por Espaah y Portugal, Oviedo, 1898 (estr. dalia Rev. crit. de Hist. y Liter. esp.), p.41 nota, recentemente rifusi (insieme con i Mas apuntes chc tennero dietro ai primi nella Revista de Archivos, Bibi. y Museos, (1903—1905) nel bel volume Viajes por Espana y Portugal desde la Edad Media hasta el siglo XX, Madrid, 1920 {Junta para ampliacion de estudios i investigaciones cientî-ficas — Cente o de estudios histâricos). 2) II quale si badi, per quanto non risulti dall’Indice dei nomi, aggiunto dagli editori in fine dell’ultimo volume, 6 pur citato una volta (p. 44341 VII, 358) nello Zibal-done: «Dispersar, spagnuolo. QUINTANA». www.digibuc.ro 419 INFLUSSI SPAGNUOLI SULLE OPERE DEL LEOPARDI 119 ne in Dante, ne nel Marchetti,ne inaltri poeţi e che attestano da parte del Leopardi una conoscenza diretta dell’ode per la rivoluzione di Marzo ed anche di quella per la battaglia di Trafalgar del grande poeta spagnuolo. A un certo punto p. es. il Quintana, dopo aver descritto come «el tirano del mundo» tendendo il braccio verso occi-dente esclama: «El occidente es mio!» e come i suoi «guerre-«ros feroces», con «gritos de soberbia» el viento llevan; Gimen los yunques, los martillos suenan, Arden las forjas; accorgendosi che non son spade che si preparano, ma catene, che «en vergonzosos lazos» stringeranno «por siempre» gli «inertes brazos» della sua Patria; esclama: jOh verguenza! i Acaso Pensais que espadas son para el combate 65. Las que mueven sus mănos codiciosas? Ed il Leopardi: Ne ti conforti? e i tremebondi lumi 50. Piegar non soffri al dubitoso evento ? A che pugna in quei campi L’itala gioventude ? O numi, o numi! Pugnan per altra terra itali acciari! x) Cosi similmente, i verşi del Quintana nell’ode A Espana despues la revolucion de Marzo: 45. !Oh triunfo ! j Oh gloria! j Oh celestial momento ! i Con que puede ya dar el labio mio El nombre augusto de la patria al viento ? Yo lo dare. . . 65. Desenterrad la lira de Tirteo. . . 134. Ya me siento mayor. Dadme una lanza, Cenidme el casco fiero y refulgente; Volemos al combate, d la venganza; *) *) E, nella canz. Sopra il monumento di Dante: Pugn6, cadde gran parte anche di noi: 135. ma per la moribonda Italia no; per li tiranni suoi. www.digibuc.ro I 20 RAMIRO ORTIZ 420 insieme con i seguenti dell’ode gemella Al combate de Tra-jalgar: No: si cien voces yo, si lenguas ciento Me diese el cielo, â memorar bastara Las inclitas hazanas de aquel dfa: El humo al sol se-las robaba entonces; Pero la fama las dirâ en su trompa, Las artes en sus mârmoles y bronces jAh! Viverais los dos!1) Y en vez de llanto, Del dolorido canto Que mi funebre acento hoy os consegra, Pudiera yo contraponer el pecho Al golpe atroz y recibir la herida: Diera â la patria asi mi inutil vida; appaion riecheggiati assai da vicino dai Leopardi in piu luoghi della Canzone alVItalia: 36. Nessun pugna per te? non ti difende nessun de’ tuoi? L’armi, qua l’armi'. io solo combatterb, procombero sol io. Dammi, o ciel, che sia foco Agl’italici petti il sangue mio. .........*...............5 * 79. Simonide salia, guardando l’etra e la marina e il suolo n8..................Oh viva, oh viva: beatissimi voi mentre nel mondo si favelli o scriva! 132. Deh foss’io pur con voi qui sotto, e molie fosse del sangue mio quest’alma terra•?) che se il fato e diverso, e non consente ch’io per la Grecia i moribondi lumi chiu da prostrato in guerra, cosi la vereconda fama del vostro vate appo i futuri possa, voîendo i numi, tanto durar quanto la vostra duri — * 2 !) Don DIONISIO ALCAL GALIANO e Don COSME CHURRUCA morţi combattendo per la Patria nella battaglia di Trafalgar. 2) Cfr. Sopra il monumento a Dante: 130. Ahi non il sangue nostro e non la vita avesti, o cara; e morto , io non son per la tua cruda fortuna! www.digibuc.ro 421 INFLUSSI SPAGNUOLI SULLE OPERE DEL LEOPARDI I2T Ne basţa; che il passo seguente dall’Ode Al combate de Trafalgar: No empero, sin vengansa y sin estrago, Generoso esctiadron, alli caiste; Tambien brotando â rios La sangre inglesa inunda tus navios; Tambien Albion pasmada Los montes de cadavres contempla Horrendo peso â su soberbia armada; Tambien Nelson allo. . . ricordano troppo da vicino i verşi del Leopardi: ioi. Ma non senza dei Perşi or rida pena Ed immortale angoscia. 109. Ve’ cavalli supini e cavalieri; vedi intralciare ai vinti la fuga i carri e le tende cadute e correr fre’ primieri pallido e scapigliato esso tiranno. Ve’ come infusi e tinti del barbarico sangue i greci eroi cagione ai Perşi d’infinito affanno, a poco a poco vinti dalie piaghe l’un sopra l’altro cade; perche tutto cio possa ritenersi casuale. Altri verşi di questa medesima ode dai Quintana, quale p. es. como infausto comete y espantoso ci fan correr col pensiero a immagini consimili della Ginesjtra: 286. come sinistra face che per voti palagi atra s’aggiri corre il baglior della funerea lava. Ne mancano qua e la altri passi dell’ode spagnuola che ne ricordano altri consimili del Leopardi. Che anzi al passo giâ citato di Fray Luis de Leon nell’ode A Felipe Ruiz dob-biamo ora aggiungere, per cio che riguarda la potente descri-ziorie della tempesta che fa esultare il cuore della misera www.digibuc.ro 122 RAM mo ORTIZ 422 Saffo, quest’altro dell’ode Al combate de Trafalgar del Quintana: Ni con estruendo igal turban el cielo Las negras tempestades Cuando por Boreas y Euro embrevecidas, A su furiosa guerra y duro encuentro Hacen del orbe estremecerse el centro per ci 6 che riguarda soprattutto l’armonia del verso ed anche unpo’ quel «flutto polveroso dei Noti», cui qui corrispon-derebbe il «duro encuentro» di Borea ed Euro; ma si tratta di consonanze difficili a specificare e consistenţi piu nel colorito generale e nelle movenze che in frasi determinate e che perei 6 sfumano ogni qualvolta si citano brani staccati, mentre tornano a prender consistenza ogni qualvolta si rilegge l’intera poesia. Che pero questa identitâ di colorito e di movenze ci sia realmente e non sia punto un inganno della mia sensibilitâ, me lo provano queste righe di quel dofto ispanista e squisito apprezzatore del bello ch’e Aliredo Giannini, il quale, in-terpellato da me in proposito* 1), mi rispondeva: «De qualche passo [dell’ode Al combate de Trafal£ar\, da certo colorito «e da certa intonazione, pare realmente che il Leopardi la conoscesse. Da «quel che si e pubblicato dello «Zibaldone>> si apprende che egli conobbe «degli scrittori stranieri piu di quello che si credesse un tempo. «Ho dato una scorsa anche ad altre poesie del Quintana, e nella Despedida