ANALELE
ACADEMIEI ROMANE
                       SERIA II. — TOMUL XX. 1897 — 1898.
                MEMORIILE SECŢIUNII LITERARE.
                               >
                         BUCURESCI
INSTITUTUL DE ARTE GRAFICE, CAROL GOBL
                          FURNISOR AL CURŢII REGALE 16, STRADA D6MNEI, 16 1899
www.digibuc.ro
             CUPRINSUL
Un poet moldoven din vecul XVIII. Mateiu Millo, de I. Tanoviceanu.
Teatrul la Români. Partea II. Teatrul în Ţera-Românescă, 1798 -1898. întâiul memoriu, de D. C. Ollănescu.
Teatru] la Români. Partea II. Teatrul în Ţera-Românescă, 1798—1898. Al doilea memoriu, de D. C. Ollănescu.
www.digibuc.ro
 UN POET MOLDOVEN DIN VfiCUL XVIII
                           MATEIU MILO
                                 de
                    I. TANOVICEANU
                       Membru corespondent al Academiei Române.
                               Şedinţa de la 13 Martie 1898.
  Sunt câţî-va ani de când am publicat, în Arehiva Societăţii sciinţi-ftce şi literare din Iaşi, cunoscuta piesă a lui Regnard Les Menechmes, tradusă în versuri românescî în 1803. Căutând să aflăm numele traducătorului, care în manuscript eră şters, şi bănuind că ar fi un Milo, fiind-că manuscriptul s’ar află printre cărţile ce aparţinuse acestei familii, ni s’a spus că, în adever, un Milo, în vecul trecut, a scris poesiî şi că se păstreză în familie o culegere de poesiî scrise de dînsul. Mulţumită bunăvoinţei d-luî Mateiu Millo, fostul primar de Fălticeni, care ne-a pus la îndemână aceste poesiî, suntem fericiţi că putem scdte din întunerecul uitării pe un poet din vecul trecut, până acum cu totul necunoscut scriitorilor noştri. Poetul se numesce Mateiu Milo ; el este tatăl Spătarului Yasilie şi bunul marelui artist dramatic Mateiu Millo.
  înainte de a vorbi despre poesiile lui Mateiu Milo, vom încercă să schiţăm biografia lui, pe cât ne este cu putinţă să o facem de-ocamdată.
  Pe caetul care cuprinde poesiile sale, o mână modernă a scris cu creionul următdrea laconică însemnare (1):
  «Poesiî făcute de Matei Millo, bunul artistului Matei Millo şi Alecu Millo. Mort în 1796, în vrăstă de 45 ani. N'a fost nici-odată funcţionar.
  (1)   însemnarea e făcută de Alecu Millo, nepotul de fiu al poetului, după cum ni s’a spus de fiul seu, d-1 Mateiu Millo.
  Analele A. R. — Tom. XX. — Memoriile Seeţ. Literare.             1
www.digibuc.ro
â
I. TANOVICEANU
A locuit tot-deauna la Spătăreşti, ţinutul Sucevei; a făcut studiile în Roşia; a remas dupe dînsul o bibliotecă, care a fost arsă de Turci. S’a ocupat şi cu matematicele, compunend o aritmetică la 1795.»
   Din fericire, diferite alte însemnări şi documente ne dau mijlocul, nu numai să adăogăm ceva la acestă scurtă însemnare, dar chiar să o îndreptăm acolo unde este greşită şi să întărim cele ce cu adevăr s’au spus într’însa.
   Mateiu Milo şi-a făcut studiile în Rusia şi anume la St. Petersburg, de unde s’a întors în 1775 Ianuarie, împreună cu Dumitraşcu Ghica, fiul cel mai mare al lui Grigorie Ghica Vodă, cel decapitat de Turci în 1777. Acesta se vede din următdrea însemnare scrisă cu mâna sa pe un calendar rusesc ce se află în biblioteca de la Stolnicenî a d-luî Const. Miclescu:
   «1775. ghenarie 6. am purces de la Peterburgu la Moldova, înpre-ună cu beizade Dumitraşcu a răposatului Grigorie Alexandru Ghica voevod.»
   Şi acăstă însemnare este întărită de o alta făcută în Ianuarie 1775 în Sema Visteriei pe 1776, din care se vede că 1.150 lei şi 110 bani s’au dat < cheltuiala făcută de Theodor dascal aducend pe Mărie Sa Beizade de la Petropoli». (1)
   Ceea ce ne face să credem că poetul Mateiu Milo a fost la Petersburg pentru învăţătură, iar nu pentru petrecere sau în călătorie, este faptul că pe acea vreme călătoriile erau forte anevoiose şi, dacă cineva ar fi voit să călătorescă la Petersburg pentru plăcere, nu s’ar fi dus erna, ci fără de îndoială ar fi ales un alt timp mai priincios. Afară de acesta, în biblioteca de la Stolnicenî, rămasă de la poetul Mateiu Milo (care, de va fi fost cum-vâ arsă de Turci, n’a fost arsă în întregime), se găsesc forte multe cărţi rusesci, şi vădit lucru este că, dacă Milo ar fi fost numai călător la Petersburg, nu s’ar fi întors încărcat cu atâtea cărţi scrise într’o limbă pe care nu o cunosceâ. Se pare de altmintrelea că Milo nu numai vorbiâ, dar şi scria rusesce, fiind-că se găsesc unele însemnări, forte rare ce e drept, scrise în limba rusescă pe cărţile din biblioteca lui de la Stolnicenî.
   Pe lângă limba rusescă, Mateiu Milo mai cunosceâ şi limba grecescă modernă şi francesă. Că sciâ limba grecescă se vede din cărţile ce' compun biblioteca sa, cari în mare parte sunt grecesc!; afară de acesta, printre poesiile ce ne-au rămas de la dînsul, una este scrisă în
   (1)  Sama Ves/irieî pe 1776. Academia Română, mss. No. 359.
www.digibuc.ro
UN POET MOLDOVEN DIN VECUL XVIII. — MATEIU MILO.
3
limba grecescă şi ea este probabil originală, de 6re-ce se asemănă în cuprins cu cele-lalte poesii ale lui Milo. (1) Ceea ce ne face să credem că poetul cunosceâ şi limba francesă e faptul, că una din poesiile sale e tradusă din Voltaire şi, pe de altă parte, în biblioteca sa se află o mulţime de cărţi în limba francesă.
   Poetul Mateiu Milo se întorceâ dar în ţeră pe la începutul anului 1775 sub cele mai frumdse auspicii. Om cu 6re-care învăţătură pentru vre-mile sale, înzestrat de natură cu multă deşteptăciune, avend bune înrudiri şi bucurându-se chiar de înalta protecţiune a Domnului, el pu-teâ să ajungă cu înlesnire şi în scurt timp în cele mai înalte slujbe ale ţării. Din nenorocire însă pentru dînsul, nimic nu eră statornic pe atunci în ţările românescî. Abia Milo îşi începea cariera şi o grdznică nenorocire cădea asupra familiei Ghica, care de mai bine de un văc se bucură de încrederea Turcilor şi puteâ fi socotită ca cea mai din-tâiu şi mai puternică din ţările românescî. Cu omorîrea lui Ghica Vodă în Beilic, poetul perdea pe protectorul familiei sale şi vedea ast-fel risipindu-se visurile unui frumos viitor.
   Totuşi e fdrte greşită însemnarea, pe care am reprodus-o mai sus, când afirmă că poetul Mateiu Millo n’a fost nici odată funcţionar, căci încă de pe la mijlocul domniei lui Const. Muruzi, urmaşul lui Grigorie Ghica Vodă, el este pus în slujbă, cum resultă din următdrea însemnare scrisă chiar de el pe o Pravilă grecescă a lui Armenopol (tipărită la Veneţia în 1777):
   «S’au cumpărat pentru trebuinţa Divanului, în domnia înălţatului Domn Costandin Moruz, fiind eu vătav de aprozi.
«(s) Mateiu Milo. vătav za aprozi, 1770. Noem. 11.» (2)
   Şi vătăjia de aprozi nu e singura slujbă pe care a avut-o poetul Mateiu Milo, căci el singur ne arată pe calendarul din 1775 slujbele şi rangurile ce i s’au dat de diferiţii Domni:
   «1780. Noem vrie 11. m’au făcut vătav de aprozi Măriia sa Costandin vodă Muruz.                               '
   «1783. Iulie 21. m’au făcut vel sulger Alexandru vodă Mavrocordat.
   < 1784. Iulie 14. m’au făcut vel stolnic acestaş Domn.
   (1)   Colegul nostru de la Societatea ştiinţifică şi literară din Iaşi d-1 Murnu ne-a spus că se cunosce că poesia e scrisă de un Român, fiind-că cuprinde un românism.
   (2)   Tot pe acestă carte se află pecetia în fum a lui Mateiu Milo, care consistă din literile M. M., de-asupra cărora se află o coronă de Comite, iar dedesupt anul 1780. Acestă carte ne-a fost dăruită în anul 1890 de răposatul Iancu Prăjescu.
www.digibuc.ro
4
X. TANOVICEANU
   <1787. Mai 1. m’au rânduit ispravnic la Dorohoî Măria sa Alexandru vodă Ipsilant.
   «1788. Ghenarie 12. m’au făcut vel ban Mărie Sa Alexandru vodă Ipsilant.»
   Pe acelaşi calendar Mateiu Milo spune:
   < 1782. Oct. 25. m’am însurat. (1)
   <1783. Aug. 21. s’a născut fiica mea Catinca.»
   Şi din o altă însemnare, scrisă însă de fiul seu, se vede că în anul 1795 s’a născut acest fiu Yasilie.
   Intru cât am putut verifică aceste însemnări, se vede că ele sunt conforme cu adevărul, de <5re-ce în semile Yisterieî pe anii 1784 şi 1786 găsim pe Mateiu Milo cu titlul de vel Stolnic (2), iar într’un document din 1789 vel Ban. (3)      '
   Trebue să spunem însă că, deşi sulgeria, stolnicia şi bănia erau slujbe, nu credem ca Mateiu Milo să fi ocupat aceste funcţiuni, ci numai i s’a dat rangul de vel Sulger, vel Stolnic şi vel Ban. Cel puţin pentru stolnicie putem afirmă lucrul aprbpe cu siguranţă, de ore-ce din documente se vede că, în anul 1785, a fost Stolnic în funcţiune Toma Iamandi (4), iar în anul 1786 Dumitraşcu Râşcanul. (5)
   Maî târcjiu, şi anume în anul 1789, găsim pe Mateiu Milo din nou ispravnic, de astă dată la Nemţu, împreună cu Căminarul Răducan Roset (6), iar în 1795 Iulie în 18 Alexandru I. Calimach Vodă însăr-cineză pe Mateiu Milo biv vel Ban şi pe Ioniţă Negre biv vel Paharnic să facă o cercetare locală în ţinutul Sucevei. (7)
   După însemnarea scrisă cu creionul maî sus citată s’ar păre că Milo a murit un an maî târcjiu, anume în 1796, în vîrstă de 45 anî. Dacă lucrul ar fi adevărat, atât poetul Mateiu Milo, cât şi fiul săii Spătarul Vasilie Milo, care a murit în 26 Iunie 1840, n’au trăit decât 45 de anî, pe când fiul şi nepotul lor marele artist Mateiu Millo a ajuns la vîrsta înaintată de 82 anî. (8) Graţie însă unor documente inedite ce
   (1)  Ea se numiâ Soltana. — Ministeriul Domeniilor, moşia Harmănescî (Suceva), doc. 64.
   (2) Semile se află în Archiva Statului din Iaşi.
   (3) Mănăstirea Nemţu, DrăgănescI, No. 1714 (copie din 1829).
   (4) T. Codrescu, Uricarul, II, p. 90.
   (6) Acad. Rom., mss. No. 32 (pergament).
   (6) Mănăstirea Nemţu, doc. citat mal sus.
   (7) Minist. Domen., Harmănescî (Suceva), doc. 33.
   (8)  Acesta resultă din o însemnare pe o carte din biblioteca de la Stolnicenî, din care se vede că artistul Mateiu Millo s’a născut la 25 Novembre 1814.
www.digibuc.ro
UN POET MOLDOVEN DIN VECUL XVIII.—MATEIU MILO.
5
ne-au trecut prin mână, putem spune cu siguranţă că în acestă privinţă însemnarea este greşită şi că poetul n’a murit în anul 1796.
   Resultă mai întâiu din doue documente că poetul trăia pe la sfîr-şitul anului 1797.
   In primul din aceste două documente, în care data 97 e adaosă mai târziu la cea de Octomvrie 7, Iordache Canta Vistierul spune că a ve<Jut pe Banul Milu astăzi la Curte că a venit. (1) Ce e drept că data 97 e pusă greşit, de ore-ce încă de la 3 Iunie 1797 Iordache Canta ajunsese Mare Logofet (2) şi prin urmare în Octobre acelaşi an el nu mai putea iscăli Vistier. Insă cel de al doilea document e decisiv, fiind-că el portă data 10 Oct. 1797 şi este o scrisdre autografă a lui Mateiu Milo către Logof. lord. Canta, în următdrea cuprindere:
   < Cu multă plecăciune me închin dum. arh. logofete.
   <După plecatele mele închinăciuni, iată trimit dum. condica turor (sic) scrisorilor Goeştilor; alte scrisori de aceşti moşi nu am mai găsit. Şi rămâi rugându-niă ca să fiu precum am cinste a me numi a dum. plecată slugă-
   < (s) Matei Mii spătar. 1797. Oct. 10. > (3)
   Prin urmare, poetul Mateiu Milo trăia pe la sfîrşitul anului 1797, şi el ajunsese la rangul de Mare Spătar, pe care l’a avut mai târziu şi fiul seu Vasilie.
   In anii 1798 şi 1799 el se află încă în vieţă şi pdte ispravnic, căci în 30 Aprilie 1798 Alex. I. Calimach Vodă însărcineză pe Mateiu Mii biv vel Spătar şi pe Ioniţă Gane biv vel Clucer să facă o cercetare lo cală (4); în 12 August 1799 Domnul scrie aceloraşi boerî să cerceteze jalba egumenului de Raşca pentru moşia Sîrbii din judeţul Nemţu (5), iar în 12 Iunie 1798 acelaşi Domn dedese o altă însărcinare lui Dim. Sturza biv vel Postelnic şi Mateiu Milo biv vel Spătar. (6)
   Şi de sigur poetul nu murise încă nici în Martie, şi pote nici în Iulie 1800, fiind-că în archiva de la Stânca a familiei Rosetti-Rosno-vanu se află o declaraţiune scrisă de Mateiu Milo şi iscălită de unchiu-seu Logofătul Nic. Roset în 23 Martie 1800 (7), iar pe de altă parte în 3 Iulie acelaşi an, Costandin Al. Ipsilant Vodă spune că: <In anul
   (1) Pi’ăteniî, foia 64, la d-1 Dim. Greceanu, avocat, Iaşi.
  (2)   Iordache Cantacuzino (Paşcanu) vel Logofet iscălesce anaforaua Sf. Spiridon, Hriţeniî, III, 26 (copie) şi 47.
  (3) Prăteniî, f. 65, la d-1 Dim. Greceanu.
  (4) Minist. Domen., Sîrbii (Nemţu), doc. 19.
  (5) Minist. Donien., Săvesciî (Nemţu), doc. 20.
  (6) Acad. Rom., Condica Bucovinei, p. 28.
  (7) Plicul XLI, doc. 3. (Scrisorile în pricina cu Banul Iordache Milu.)
www.digibuc.ro
6
I. TANOVICEANU
trecut a fost rînduit Clucerul loniţă Gane cu dum. spat. Matei Milo ca să cerceteze.» (1) Dacă Mateiu Milo n’ar fi fost în vieţă în 3 Iulie 1800, e aprâpe sigur că documentul i-ar <Jice răposatul Mateiu Milo» iar nu *dum. spat. Matei Milo.»
   Tot pentru acelaşi motiv credem că poetul trăia în 1801 Aprilie 14; fiind-că Domnul, vorbind de cercetarea făcută în 1795 de dînsul şi de loniţă Negre Paharnicul, <jice : «dum. spat. Matei Milo». (2)
   In ori-ce cas, în 25 Ianuarie 1802 el nu mai eră în vieţă, fiind-că un document cu acestă dată vorbesce de «moşia Blăgeşti, ce o ţine cu anul spătăresa Soltana a răposatului spatar Matei Milo >. (3)
   Relativ la Mateiu Milo am mai găsit o declaraţiune scrisă şi subscrisă de el la 1792 (4) şi o învoială relativă la moşiile sale Spătă-resci şi jumătate Antilesciî din ţinutul Sucevei, în care se vorbesce de o jalbă dată în 1786 Octobre 25 de Banul Mateiu Milo, care pe atunci eră Stolnic. Acestă învoială este iscălită şi pârtă şi pecetia lui Mateiu Milo, pe care se ved armele familiei sale. (5)
   La aceste date biografice credem că nu facem reu adăogend câte-va sciinţe despre familia poetului.
   Familia Milo, care nu trebuesce confundată cu boerii Milesci pomeniţi de Principele Cantemir în «Descriptio Moldaviae» (6), este de origină străină, probabil francesă. Enache Kogălniceanu, vorbind în cronica sa despre Linţu (Linchou) care eră Frâne (frances) de nem, pome-nesce şi de Enăcache Milo, starostele de Cernăuţi, spunend despre el: «Frâne şi acesta, însurat în Iaşi». (7) Din cuvintele cronicarului se vede că familia Milo nu venise în ţâră de mult timp, căci dacă ea ar fi venit de doue sau trei generaţiuni în Moldova, Kogălniceanu nu ar mai fi <Jis că Enăcache Milo e Frâne şi nu ar fi relevat chiar faptul că e însurat în Iaşi. Căsătoria lui Milo, neinteresând expunerea cronicarului, nu pâte ave dar alt înţeles decât ca să arate că, deşi Milo eră străin, dar se românisase şi putuse deveni staroste de Cernăuţi, fiindcă se căsătorise cu o Româncă şi, conform cu obiceiul timpului, el eră socotit ca Român. . 1
  (1) Minist. Domen., Sîrbiî (Nemţu), doc. 22.
  (2) Minist. Domen., HărmănescI (Suceva), doc. 38.
  (3) Ibidem, doc. 64.
  (4)  Archiva de la Stânca a familiei Rosetti-Rosnovanu, plicul XLI, doc. 1. (Scrisorile în pricina cu Banul lord. Milu.)
  (6) Comunicatâ de d-1 Mateiu Millo, fostul primar de Fălticeni.
  (6) Scrisorea Moldovei, 1825, cap. XV, p. 263.
  (7) M. Kogălniceanu, Letopiseţul Enache Kogălniceanu, ed. II, 1872, III, p. 246.
www.digibuc.ro
DN POET MOLDOVEN DIN VECUL XVIII.—MATEIU MILO.
7
   Prin urinare, dacă nu Enăcache Milo, starostele de Cernăuţi, de sigur însă tatăl seu a fost cel dintâiu din acestă familie care a venit şi s’a aşezat în Moldova.
   Că Milo eră sau cel puţin pretindea că e de origină francesă, ne-o spune Jos. Boscowich, care, vorbind despre dînsul, <}ice:
   «Ce gentilhomme me dit qu’il etait Frangois d’origine; il parle bien cette langue et l’italienne; ayant epouse une riche heritiere, il s’est etabli dans ce pays, ou il jouit d’une belle fortune et est considere par le Prince.» (1)
   Şi mai departe Boscowich adaoge:
   «Nous rencontrâmes le staroste (gouverneur) de Cernauz. Ce staroste etait Monsieur Millo, Grec de inaissance, qui pretend etre d’origine fran-gaise et que son nom dans cette langue est Miile. Sa soeur est mariee a Monsieur Ciugria, riche marchand de Raguse (mon compatriote), etabli a Constantinople, ou j’avais beaucoup frequente sa maison. Pour ce staroste, ayant trouve en Moldavie une riche heritiere, il l’epousa; elle etait origi-naire de la familie Rossetti, sortie anciennement de l’Italie; elle possedait de grands biens, nombre de villages et vivait splendidement. > (2)
   Dacă Boscowich contestă originea francesă a lui Enăcache Millo, d-1 de Castellane, ambasadorul frances la Constantinopole, crede dimpotrivă, ca şi Enache Kogălniceanu, că Milo e de origină francesă; el spune că, în 25 Iulie 1747, Domnul Moldovei Grigorie Ghica «avait fait complimenter (Mr. des Alleurs, ambassadeur de France) par le Seigneur Milo, originaire franqais, qui est â son service». (3)
   Se vede dar că Milo venise în Moldova cu mult înainte de a ajunge staroste de Cernăuţi şi că el eră omul de casă al Ghiculescilor, după cum şi compatriotul seu Linchou eră al Racoviţescilor; ast-fel se pote înţelege şi explică întorcerea de la Petersburg a lui Mateiu Milo cu Dumitraşcu Ghica, fiul lui Grigorie Vodă Ghica, în anul 1775, Ianuarie.
   Originea francesă a luî Milo şi legătura veche a familiei sale cu casa Ghiculescilor se mai întăresce cu o scrisdre a lui Grigorie Ghica Vodă Bătrânul către Marchisul de Bonnac, ambasadorul Franciei din timpul pe când Ghica era dragoman al Porţii. In post-scriptum acestei scrisori, care portă data 6 Februarie 1726, se cjLice:
                           «Milo, cum este cunoscut Excelenţei Vostre, continuă de mulţi anî să fie în serviciul meu, şi tot asemenea şi părinţii lui se pare că au meritat cu 1 2 3
  (1)  Jos. Boscowich, Journal d’un voyage de Constantinople en Pologne, Lausanne 1762, p. 254.
  (2) Ibidem, p. 302.
  (3) Hurmuzaki, Docume?ite, Supl. I1, p. 592, doc. DCCCLVIII.
www.digibuc.ro
8
I. TANOVICEANU
serviciile lor pe lângă Curtea Maestăţii sale Imperiale a Franţei; am luat dar libertatea de a face o caldă rugăciune în favorea lor, ca de naţiune francezi, aici către Excelenţa Sa d-1 Dandrezel, pentru susţinerea lor. M’am hotărît să ve rog şi pe Escelenţa Vostră, ca să bine-voiţi să contribuiţi la ceea ce pote îndeplini dorinţa mea, privitore la rugăciunea făcută la plecarea Excelenţii Vostre de aici în favorea fiului seu.' (1)
   Dacă acestă scrisore se referă la familia Milo, după cum credem noi, apoi e multă probalitate, ţinend semă de data ei, că aci e vorba de tatăl lui Enăcache Milo, starostele de Cernăuţi de pe la anul 1762 (2) şi ispravnicul de Roman în 1780. (3) In adever, nu e de cretjut ca Milo, care era de mai mulţi ani în slujba dragomanului Porţii şi avea un fiu în favorea căruia se făcea o scrisore de recomendare către un ambasador în anul 1726, să trăiască încă şi chiar să fie în slujbă în anul 1780. Ori-cum ar fi însă, relevăm din acestă scrisore originea francesă şi legătura cu casa Chica a acestui Milo, ceea ce ne face să credem că, dacă nu e vorba de Milo starostele de Cernăuţi, la care se referă Enache Kogălniceanu, abatele Boscowich şi d-1 de Castellane, apoi de sigur e vorba de tatăl sSu, sau cel puţin de un membru al acestei familii.
   Ce era însă de rudă starostele Enăcache Milo cu poetul Mateiu Milo ?
   întrebând în acestă privinţă pe bunul şi regretatul nostru prieten Iancu Prăjescu, mort în 1893, în vîrstă de peste 90 de ani, dînsul ne-a spus următorele relativ la familia Milo, cu care era forte de aprope înrudit.
   Au fost trei fraţi Milo:
   1.   Enăcache Spătarul. (4) Acesta a avut o fată, căsătorită cu Iancu Jora, fiul lui Dumitrache Jora.
   2.   Postelnicul Andreiii, căsătorit cu Safta Canano. El a avut un fiu, pe Logofătul Nicolae Milo (5), tatăl fraţilor Alecu şi Petrache Milo.
   3.   Mateiu, care a avut un fiu, pe Spătarul Vasilie Milo. Acesta s’a însurat cu Zamfira, fata Postelnicului Ioniţă Prăjescu (6), şi la rîndul său a avut doi fii, pe Mateiu, artistul dramatic, şi pe Alecu, tatăl lui 1 2 3 4 * 6
  (1) Hurmuzaki, Documente, voi. VI. doc. OOXLI, p. 395.
  (2) Acad. Rom., mss. 103/LIII.
  (3) Sf. Spiridon Iaşi, Precesta (Roman), p. 87 şi 88.
  (4)   Enăcache trăia în 1826 şi ajunsese Postelnic.—Minist., Domen. moşia Păncesci
(Roman), doc. 18.
  (6) In 1826 el eră Spătar.—Minist. Domen., Păncesci (Roman), doc. 13.
  (6) Ioniţă Prăjescu, tatăl lui Iancu Prăjescu.
www.digibuc.ro
UN POET MOLDOVEN DIN VECUL XVIII. —MATEIU MILO.
9
Mateiu Millo, fostul primar de Fălticeni, şi al căpitanului Eugen Millo. Vasilie Milo a avut şi două fete, pe Aristiţa şi Sultăniţa.
   Cum se numiâ însă tatăl celor trei fraţi Milo? D-l I. Prăjescu nu putea spune, însă nu e nici o îndoială că el este Enăcaclie Milo, starostele de Cernăuţi din 1762, căci iată ce am găsit în archiva familiei Rosnovanu sub titlul: Scrisorile în pricina cu Banul Iordache Milu (1)( — noi resumăm numai ceea ce se raportă la familia Milo:
   Andreiîi Roset, care a fost Logofăt Mare (2), a avut doi copii: Ni-colae Roset (Rosnovanu), Mare Logofăt (3), şi pe Safta Milo Spătă-resa. Safta, căsătorită cu Spătarul Enăcaclie Milo, a avut 4 copii: pe lanache Spătarul, pe Mateiu Spătarul, pe Andreiu Stolnicul şi pe Banul Iordache Milu. D-l Prăjescu nu a cunoscut pe Iordache Milo, cel de al patrulea frate, probabil din pricină că, înainte de 1814, după cum se vede în documentele rosnovănesci, el au luat protecsia împărăţiei Roşiei şi au trecut în oblaştia Basarabiei» ; acolo se vede că el a ajuns «nadvornăi sovetnio. Pe la anul 1786 el eră treti Logofăt, cum se vede în sema Visterieî (4) de pe acel an, iar în 1806 Ban, după cum resultă din o hotarnică făcută de dînsul. (5)
   Prin urmare, ascendenţii poetului Mateiu Milo sunt: tată: Spătarul Enăcache Milo, starostele de Cernăuţi, de origine frances; mamă: Safta fata Marelui Logofăt Andreiu Roset şi a Măriei, fata Marelui Logofăt Sandul Sturza. (6) El eră dar văr primar cu Vistierul lord. Roset-Rosno-vanu şi cu cele 8 surori ale sale, numite de contemporanii lor cele none muse, dintre cari una este Ecaterina Ddmna, soţia luiloan Sturza Vodă.
   Şi acum să trecem la poesiile lui Mateiu Milo.
   Caetul care cuprinde poesiile celui dintâiu poet liric moldovăn cunoscut până astăcjî are 18 centimetri lungime şi 10 lăţime; el a fost legat cam pe la 1850 şi, cu acestă ocasiune, s’au adaos o mulţime de foi albe, pe cari s’au scris diferite însemnări de alţi membri ai familiei.
   Poesiile sunt scrise chiar de autor. Cu tote că lipsesce iscălitura lui Milo, spusa familiei se întăresce prin compararea ce am făcut-o noi cu alte documente scrise şi iscălite de Mateiu Milo. Deşi unele poesiî sunt corectate de autor, se vede însă că ele sunt transcrise, şi chiar 1 2 3 4 5 6
  (1) Plicul 41, la moşia Stânca.
  (2) Intre anii 1746—1747.
  (3) Intre 1784-1786.
  (4) Archiva Statului Iaşi.
  (5) Hurmuzaki, Documente, Supl. I6, p. 398
  (6) Genealogia familiei Sturza.
www.digibuc.ro
10
X. TANOVICEAND
putem afirma cu siguranţă că el nu le-a transcris în ordine cronologică. Aşa de exemplu, poetul a trebuit să scrie dialogul sau mai bine tjis certa dintre Paharnicul Iordache Darie şi Banul Catargiu în 1796, fiind-că în acest an Paharnicul Darie a ajuns Ban, iar povestea întîmplăriî dintre Episcopul Yeniamin şi ispravnicul Cantacuzino trebue să fie scrisă după 1796, când Veniamin a devenit Episcop de Roman, şi totuşi în caet acestă poveste e transcrisă înaintea dialogului dintre Darie şi Catargiu.
   Se vede dar că poetul a transcris poesiile sale în caet după întîmplare şi fără să se fi preocupat de timpul când le-a scris.
   Din nenorocire caetul nu cuprinde tote poesiile pe cari le transcrisese Mateiu Milo. Se vede că parte din ele nu mai erau în fiinţă când s’a legat caetul, fiind-că prima foie a caetuluî portă numărul 15, afară de acesta lipsesc foile 20, 24, 27, 28, 83 şi 34, urmeză foia 35 şi apoi foile 77 şi 78, cari conţin nisce versuri în limba francesă iscălite C. Ste-phanovicî, şi în sfîrşit mai sunt doue alte foi nenumerotate, conţinând poesiî în limba română scrise tot de Mateiu Milo.
   Prin urmare, noi nu avem decât o mică parte din poesiile lui Mateiu Milo, 17 foi din cel puţin 77, cât conţinea caetul întreg. Fără îndoială că perderea e regretabilă, căci dacă mare parte din poesiile lui Milo sunt forte slabe, se găsesc printr’însele unele destul de bune, şi cine scie ce mărgăritare va fi ales şi va fi repus pentru tot-deauna orba întîmplare. Aşa de pildă, nu e de crezut ca Mateiu Milo să nu fi scris vre-o poesie cu ocasiunea răpirii Bucovinei şi maî vîrtos e cu neputinţă ca să nu fi scris nimic despre cumplita morte a lui Grigorie Vodă Ghica, protectorul seu şi al familiei sale.
   Orî-cum ar fi, ceea ce ne a remas din poesiile lui Milo e îndestul spre a ne pute face o idee despre valorea sa literară.
   Cele mal multe din poesiile lui Milo sunt forte slabe. Cetindu-le, ar crede cine-vâ că sunt scrise de un şcolar din cele dintâi clase ale liceului, atât sunt ele de naive şi de puţin corecte sub punctul de vedere al regulelor poesieî. In general rima e săracă, une-orî ea lipsesce cu desăvîrşire, regulele prosodieî şi ale metricei sunt nesocotite, ideile poetice sunt de o raritate nespusă; în scurt, forma şi fondul acestor poesiî e de o slăbiciune de necrecjut. E chiar de mirat cum un om cu învăţătură şi cu ore-care talent, căci după părerea nostră talentul nu lipsiâ lui Milo, a putut face nisce poesiî atât de slabe.
   Şi totuşi sunt interesante şi forte interesante aceste începuturi ale literatureî ndstre de la sfîrşitul veculuî trecut şi începutul celuî pre-sent; dacă cea maî mare parte din ele nu au, după cum am tjis,
www.digibuc.ro
UN POET MOLDOVEN DIN VECUL XVIII.—MATEIU MILO.
11
aprdpe nici o valore literară, ele vor sluji însă istoricilor noştri ca să determine starea culturală a acelei epoce şi pentru ca, urmărind treptat fasele desvoltăriî culturei românesc! să-şi potă face idee cât am progresat în acest scurt timp. «Biografia bărbatului — cjice distinsul nostru istoric d-1 Hasdeu — nu trebue să se uite ce a fost junele şi copilul. Mai mult decât atâta: copilăria şi juneţa sunt sigurele chei pentru a deslegâ numerosele enigme ale bărbăţiei, fie într’un individ, fie într’o naţiune, fie în totalitatea umană.» (1)
  Cât drum într’adever percurs într’un singur secol, când plecă cineva de la Mateiu Milo, care represintă copilăria poesiei nostre, şi ajunge la Alecsandri, Eminescu, Coşbuc, Vlahuţă, trecend pe la Conachi, Momu-leanu, Văcăresciî, Bolintineanu şi Gr. Alexandrescu!
  Să nu uităm într’adever că Milo este predecesorul lui Conachi, pote maestrul său în arta poesiei, deşi şcolarul a întrecut cu mult pe profesorul seu. Când Conachi vedea lumina pentru întâia dată, Mateiu Milo îşi săvîrşise deja studiile la Petersburg şi, om în vîrstă de peste 25 de ani, probabil că făcuse primele sale poesiî.
  Că Milo a servit de model luî Conachi, lucrul nu pote fi îndoios pentru orî-cine va compară poesiile lor. Şi forma, întru cât-va şi fondul celor doi poeţi sâmenă de minune, aşa în cât, afară de corec-ţiune, ar pute cine-va crede că poesia unuia este scrisă de cel-lalt. Acelaşi gen de lirism anacreontic, aceleaşi oftări şi văitături amorose nesfîrşite, pe cari le găsim la Conachi, le întîlnim şi la Mateiu Milo.
  Aşa, prima poesie pe care o găsim în colecţiune, începe cu aceste cuvinte:
                   Nu înţăleg de vieţuesc Şi pe sferă de trăesc.
                   A lumi dulceaţă, întuneric gheaţă.
                   Cele ce-m ţlic şi-m vorbascu Nici aud, nici sămţascu.
  Urmeză poesia grecescă, a căreia traducere (2) este :
                   La durerile mele contenire,
                   Nu aveam decât numai în cesul Când te priviam.
                   Şi vai! când m!-a lipsit şi-acesta,
                   Cum e chip să mai trăesc?
                   Ce nădejde-mî ma! rămâne,
  (1) Hasdeu, Istoria critică a Românilor, 1875, I, prefaţa, p. VII.
  (2) Traducere făcută de d-1 G. Murnu, profesor la Iaşi.
www.digibuc.ro
12
I. TANOVICEANU
                   Ce bucurie mă ’nveselesce De la lumea de aici?
                   Trebue să me duc, dacă nu te văd,
                   Şi o oră dacă ax lipsi,
                   Este durere, mâhnire, suferinţă,
                   Şi cesurile când îmi lipsescî Morţii pe tote le număr.
                   Diua me bate gândul,
                   Noptea me bat visurile.
                   La ce vreme să nădăjduesc Că bine voiu trăi?
                   Nu e nici o nădejde.
                   Eu mor, rămâi cu bine !
   In a treia foie el începe:
                   Ah! om s’au mai aflat Ca mine în dureri înpilat.
                   Atăte munci greii Noi şi vechi a meii...
   Şi sfîrşesce ca un desperat:
                   Nu voesc alt dar,
                   Moarte o cunoscu har.
   In altă poesie el se adreseză către cer, reclamându-î pentru suferinţele sale:
                   Ah! cer, ce ţ-am greşit,
                   Aşa cumplit m’aî osândit,
                   Ş’aî hotărât zilelor mele A petrece în dureri grele,
                   In dureri nesuferite,
                   Straşnice, pre cumplite.         '
                         Pâră când a suspina,
                         Cu ah! şi vah! a ohta?
   Se vede însă că cerul n’a ascultat rugăciunea lui Milo, căci puţin mai in urmă iar începe a oftă:
                   Ah! stare pre cumplită,
                   Fără măngăere osândită A iubi şi a fi iubit Şi cu amoriu tăinuit,
                   Altele inima a sămţi Ş’altele gura a grăi!
www.digibuc.ro
UN POET MOLDOVEN DIN VECUL XVIII.—MATEIU MILO.
13
   In sfîrşit, amorul devenind din ce în ce maî tare, poetul ajunge din nou a-şî dori mdrtea în următdrea poesie:
                   Soarele meu au întunecat,
                   A me lumină s’au depărtat,
                   Am rămas fără videri,
                   In dureri şi munci greii,
                   Fără a maî nădăjdui Că lumina me voi zări.
                   Toate pentru mine s’au sfârşit,
                   Insum ca o pervane m’am jărtvit.
                   Ah! prea dorită moarti,
                   Vin cu grabă, te rog foarti.
   Vedem dar că lirismul oftător şi amoros al lui Conachi se găsesce şi la predecesorul seu Milo, care de sigur i-a servit drept model. Insă pe când Conachi are caracteristica sa că este un poet liric exclusiv erotic, Mateiu Milo, în puţinele poesiî cari ne-au rămas de la el, este cu mult mai variat, aşâ în cât sub acest raport el e superior succesorului seu Conachi. Printre puţinele poesiî ce ne-au rămas de la Milo găsim o odă, cea dintâiu pdte în limba română, şi maî multe satire la adresa contemporanilor săi, cari de sigur că constituesc meritul şi nota în adevăr originală a poetului. Căci dacă erotismul lui Milo, departe de a ne înduioşa, ne face să zîmbim din causa naivelor sale exagerări, din contra satirele lui nu sunt lipsite de vervă şi ele ne pro-vdcă rîsul, cu tdte că, necunoscend originalul, nu putem să apreciăm îndestul caricatura. In acestă privinţă poetul Mateiu Milo e adevăratul moş al nepotului seu de fiu Mateiu Millo artistul dramatic şi confirmă încă odată regula eredităţii psichologice, pe care am maî găsit-o în cercetările ndstre asupra familiilor boerescî ale Moldovei în per-sdna lui Const. Kogălniceanu, străbunul marelui şi în veci neuitatului Michail Kogălniceanu.
   Nu sciu dacă Spătarul Vasilie Milo, linia de unire dintre artist şi poet, avea ca şi dînşiî talentul comic; în orî-ce cas, contemporanul nostru Mateiu Millo semăna de minune prin atavism bunului său Mateiu Milo. De bună semă poesiile moşului au făcut să rîdă pe contemporanii săi de la finele veculuî trecut, după cum şi jocul nepotului a înveselit generaţiunea de pe la mijlocul acestui vec.
   Cât de mult vor fi rîs contemporanii poetului, cetind unele din portretele societăţii de pre acea vreme, sub titlul de Găcituri, cum bună oră:
                   Altul este înalt,
                   La găt zugrumat,
www.digibuc.ro
14
X. TANOVICEANXJ
                    Cu capul pe spate,
                    Cu nările umflate,
                    Mari lucruri grăeşte,
                    Pe nime nu socoteşte,
                    Foarte înfumurat,
                    Cu samur înbrăcat,
                    Fără nici-o stări,
                    Casă nicăiurî n’ari,
                    De la toţî să îndatoresce,
                    Nimăruî nu maî plăteşti.
                    Găcî ş’acesta cine eşti.
   Sau :
                    Un om nalt şi deşarat,
                    La faţă foarte scurmat,
                    Cu barbă din trănsu Vrednic de tot răsu,
                    Umblă crăcănat,
                    Din şolduri legănat,
                    La chip urăt şi slut,
                    Are un picior mai scurt,
                    Să socoteşte arifte,
                    Ocara lumii şi eglenge,
                    Să mândreşte, fuduleşte.
                    Găciî cine este.
   Trecem peste întîmplarea nesocotită a unul < Cantacuzino de minte fdrte scurt , care se afla ispravnic la Roman în timpul pe când era Episcop de Roman Veniamin Costachi, şi peste «B61a istericalilor», pentru a cărora vindecare face gazeta însciinţare că trebue o bună bă-tae şi că :
                    Cu aceasta pre mult să folosăscu Grece, Moldovence să tămăduescu;
                    Iar la Ţigance să nu ispitească,
                    Fiind boala la ele firească,
şi ne mulţumim a reproduce, spre a-şî face cine-va o idee de talentul satiric al poetului Milo, următorele versuri la adresa Paharnicului Lazu:
                    Vârsta şi vreme carele toate le priface,
          •         Scumpete în galantomie
                    Şi galantomie în iconomie.
                    Vrut-au şi pali. Lazu să să înbrace,
                    Deci gustul nu-î lipsăşte,
                    Punga nu-1 embodisăşte,
www.digibuc.ro
UN POET MOLDOVEN DIN VECUL XVIII.—MATEIU MILO.
15
                    In leş să iveşte,
                    Pe uliţa mare să trezaşte,
                    Cu 15 lei cheltuială,
                    Să facă pombă şi fală.
                    Intră în sultan mezat,
                    Cumpără un şlic albu lat,
                    Baniţa în cap îş trânteşte Şi săngur să fuduleşte;
                    Iar ca să nu fie strănţuros Iş întoarce bernevici pe dos,
                    Iar antereu şi caftan Are din zilele luî Cehan;
                    Dar conteş din zilele cuî,
                    La letopiseţ! nu-î.
   In sfîrşit oda pe care o dedică luî Alexandru Muruzi în 1792, cu prilejul încheiări! păci! între Rusia şi Turcia, deşi conţine laude exagerate şi sfîntul nu merită atâta tămâie, este totuşi, după părerea ndstră, o poesie vrednică de băgare de semă, atât prin formă cât şi prin cuprinsul ei. In orî-ce cas, no! o găsim superioră poesie! consacrate aceluiaşi Domn <Jece an! ma! târtjiu de poetul Constantin Conachi.
   Din acestă expunere se pdte vede că poesiile lu! Milo nu au o mare valore literară; după noi, ele sunt ma! mult monumente de limbă şi documente istorice decât producţiun! literare.
   Ca limbă, Milo sufere ma! mult decât or!-care altul din poeţi! noştri de influenţa grecescă, atât de puternică pe timpul seu. Intr’o singură poesie, cea dintâiu din culegere, găsim trei cuvinte car! acum au dispărut cu desăvîşire din limbă şi pe car! puţine persdne le ma! înţeleg astătjî; anume: profcrisască, afierosit şi isterit. Ma! departe găsim cuvintele: zcirifefsăşte, arifte, eglenge, pervane, firosire, dochimul şi alte multe. Pe lângă acesta, limba lu! Milo nu numai că e provincială, inoldovenescă, dar adese-or! e fdrte puţin poetică ; găsim expresiun! ca: lehăeşte, floncăiaşte şi altele, car! astătj! nici în prosă nu ma! sunt admisibile; pe unele locuri nu lipsesc nici chiar trivialităţi crude în genul celor din aşa <Jisa «Arhondologie> a Paharnicului Sion.
   In privinţa moravurilor, poesiile lu! Milo ne arată multe lucruri interesante.
   Aşa de exemplu, din aceste poesi! se vede că jocul de cărţi, care a ruinat în acest vec atâtea familii boerescî, începuse încă de la sfîr-şitul veculu! trecut să bântuiască societatea nostră. In poesia intitulată < Istericalele» se ved obiceiurile ridicule pe car! le căpătase aristocratele moldovence de la societatea fanariotă, pe care astătj! uni! din
www.digibuc.ro
16
I. TANOVICEAND
istoricii noştri vor să o reabiliteze ad majorem Dei gloriam! In sfîrşit topuzul lui Muruzi aplicat boerului Darie şi bătaia cumplită a luî Cantacuzino, ispravnicul Romanului, din porunca Episcopului Venia-min Costachi, «archiereu cuvios, cu rînduială >, dar care, cum ne spune poetul, «avea şi o firescă iuţelă», sunt de sigur fapte caracteristice pentru sfîrşitul veculuî trecut şi merită să fie înregistrate de istoricul care se va ocupă de moravurile şi de gradul de desvoltare al părinţilor noştri.
   Poesiî primitive! — vor exclamă mulţi. Moravuri şi mai primitive, şi abia un secol de distanţă!
   Trebue să ne întristăm de acesta sub punctul de vedere românesc ?
   Depinde.
   Pentru oţioşi şi pentru decadenţii cari se baseză pe numele şi pe munca generaţiunilor trecute, noi trebue să plecăm cu ruşine capul în faţa acestor constatări, căci nimic nu pdte fi mai jignitor pentru orgoliul naţional, aşâ cum îl înţeleg ei, decât lipsa aşâ (jiselor cartiere de nobleţă. Pentru aceia însă cari muncesc şi cari ved vecul de aur al nemului românesc în viitor, iar nu în trecut, nimic nu pdte fi mai îmbucurător decât să vadă propăşirea gigantică ce s’a făcut în ţera ndstră într’un singur vec.
   Trebue să existe, fără îndoială, o mare putere de lucru sau un neţărmurit geniu naţional într’un popor, care este în stare să facă aşâ de mari progrese în tbte direcţiunile într’un timp atât de scurt pentru vieţa naţiunilor. Şi dacă «nu va hi pus pre vecmicul sfat a puternicului Dumnezeu ţării aceştiia ţeanchiu şi soroc de săvîrşire», cum se temea Miron Costin la sfîrşitul veculuî XVII, ci dimpotrivă ne va fi dat să ajungem cjile mai fericite, întregind munca începută de părinţii noştri, cum nădăjduim noi, pe cale de a intră în vecul XX, apoi fără îndoială că nâmul românesc este ursit de sdrtă să aibă un viitor strălucit şi să scrie, nu una, ci multe file frumdse în istoria omenirii.
   Iată pentru ce am crezut că poesiile lui Mateiu Milo îşi au locul lor în atât de săraca şi înapoiata literatură românescă a veculuî XVIII, iar mai cu semă în istoria culturală a poporului românesc.
www.digibuc.ro
UN POET MOLDOVEN DIN VECUL XVIII.— MATEIU MILO.
17
                       ANEXĂ.
                  POESIILE LUI MATEIU MILO.
F6ia 15.
Nu înţăleg de vieţuese Şi pe sferă de trăesc.
A lumi dulceaţă, întuneric gaţâ. (1)
Cele ce-m zic şi-m vorbăscu Nici aud, nici sămţascu.
Minte mi-î depărtată,
Inima întristată,
Limba şi de va sa vorbască, Bucile nu pot să proferisască. (2) Am rămas fără simţire,
Fără semnu de vieţuire,
Că persoaniî ce m’am robit Toate i-am afierosit (3),
Şi fiind-că m’am isterit (4)
Toate E. . ... . . (5) li-am jărtvit. Nu mai poate fi măngăere La a ine cumplită durere.
Ah! despărţire amărâtă,
Cumplită eşti şi otrăvită,
Tu toate mi-ai pricinuit,
Bucură-te de al meu sfârşit.
Foia 16.
                                              La 1792. Ghen. 2.
Ce furtună mă cuprinsa,
Fără veste mă agiunsă,
Ce pornire cu iuţala Sosiră ca o pară,
  (1)  Probabil gaţă în loc de gheţă.
  (2)  Să pronunţe
  (3)  Consacrat, închinat.
  (4)  Lipsit.
  (o)    Poate Elencăi, fiind-că numele e înlocuit cu 6 puncte.
Ca pe toţi să prăpădească Fără milă să jartvească.
    Xraî? Murat? jJ.oo âvaxo~jrq
    Mia io pa st/a |iovayvj
    KotrâCwvra as ţi.dvov
    Tors Ssv stya iro'vov
    Kai ay ! b:ţ ou |j.' sXst<j>s xai auro
    Tftoc stvat vă Cupii» Sovaro
    IKa sXirl? [îs ţjtsvsi
    riîa yapâ fJ-’ stppaivst
    'ATtb rov zda|j.ov rov eodi
    I lps~st vâ rnxyo) av Ssv rov îSw
    Kaî |J.ta ÎL pa av Xî'ţnţj;
    Etvat irovor, Xuîrrj, â-Xu^t?
    Ev rat? tupat? oiroo as arsptfiw felavâroo oXat? rat? jj.srpd)
    Mspa |j.s ru~pst odXoţt)
    Nuxra ovuptov rj n'/jrprj Ilfa topa vâ sXirtaq)
    KaXâ mă? fis vâ Cipip ’EXirt? Ssv stvat xa[j.[ita TI eO-evto sys’Ţta.
Foia 17.
O ani şi vremi curgătoare,
De ce nu staţi într’o stare?
Cănd cu înbişugate fericiri,
Cănd cu o pre cumplită goniri. (1) 1
  (1)   Goniri în loc de gonire şi maî Ia vale milostiviri şi simţiri în loc de mi-lostovire şi simţire, provincialisme din graiul moldovenesc.
    Analele A. R. — Tom. XX. — Memoriile Seef, Literare.
www.digibuc.ro
18
I. TANOVICEANU
De ce cu Nestatornicii Şi vicleane făţărnicii,
De ce cu tirănii vă armaţi? După ce cu milă vă arătaţi, Vă arătaţi cu milostiviri,
Ca răul să fie mai cu simţiri.
Ah! om s’au mai aflat,
Ca mine în dureri înpilat! Atăte munci greii,
Noî şi vechi' a meii,
Curgu făr de contenire,
Să înmulţăscu cu adăogire. Nu-î istorii să aibă asămânari Cu a me ticăloasa stări,
Nici altul să fi pătimit Durerile ce-am suferit.
Ah! noroc cu tirănii, înfocat şi cu manii,
Arată milostiviri La a me deznedejduiri.
După ce mă munceşti,
Viaţă ce-m darueşti ?
Nu voesc alt dar,
Moarte o cunoscu har. (1)
Făiii 18.
               Gătituri.
Un ipochimen (2) are casa,
Dar nu şi masă,
In toate fimeile să îndrăgeşte Şi la dânsul nime nu gândeşte, Şueră necontenit Şi umblă înţăpenit,
In cărţi să se gîoace iubeşte Şi că câştiga să făleşte.
                                            Căci acesta cine este?
Altul este înalt, La găt zugrumat, 1 2
   (1) O consider ca o graţie.
   (2) O personă, un individ.
Cu capul pe spate,
Cu nările umflate,
Mari lucruri grăeşte,
Pe nime nu socoteşte, Foarte înfumurat,
Cu samur înbrăcat,
Fără nici-o stări,
Casă nicăiuri n’ari, Nimăruî nu mai plăteşti.
                                             Găci ş’acesta cine eşti.
Pe aceasta îi găci-o,
Lesne îi nimeri-o.
O babă cu fumuri de frumoasă, Dar o foarte mare mincinoasă, Zavistnică, clevetitoare, Ocarnică, hulitoare,
Grăeşte cu necontenire, 1 Răcneşte, ţipă de piire,
Să înpodobeşte, zarifefsăşte (1), Să pudrueşte şi sulimeneşte. (2) Găci cine este.
Făia 19.
Un om nalt şi deşarat,
La faţă foarte scurmat (3), Cu barbă din trănsu, Vrednic de tot răsu,
Umblă crăcănat,
Din şolduri legănat,
La chip urăt şi slut,
Are un picior mai scurt,
Sa socoteşte arifte (?), Ocara lumii şi eglenge (4), Să mândreşte, fuduleşte. Găci! cine este.
   (1)  Cuvînt turcesc: A face cochelăr
   (2)  Dă cu dresuri pe faţă.
   (3)  Supt la faţă, slab.
   (4)  Cuvînt turcesc: A se desfată.
www.digibuc.ro
UN POET MOLDOVEN DIN VECUL XVIII.— MATF.IU MILO.
19
Ah! cine ca noi pătimeşte Dorul dragostei sămţeşte.
Toate asupră-ne s’au armat Toate durerile ne-au încunjurat,
De nicăiure măngăeri La cumplita noastră dureri.
Ah! zăle trecute (1) pre dulce fericite, Ace numai aducere aminte Acelor ceasuri norocite Mă munceşte peste fire La această gre despărţire.
Şi un tiran să muncească Doă inimi să pedepsască,
Pe care amoriul li-au încununat, Focul dragostii şi-au vărsai,
Şi iele fiind într’o fire S’au lipit cu o robire Care alţii nu simţăscu,
Numai inimele ce pătimăscu.
Cu căt merge, para creşte, Dragoste să întăreşte,
Şi ori-ce muncă tirăneasca Va (2) ca să le despărţasca Le aprinde mai multa pară.
Cu ori-ce ispită amară Credinţa ne hrăneşte Statornicie ne făgădueşte Că vom fi fericiţi Si cum voim iar uniţi.
                           E. I, (;i)
Foia 21.
Ah! cer ce ţ’am greşit,
Aşa cumplit m’ai osândit,
Ş’aî hotărât zilelor mele A petrece în dureri grele,
In dureri nesuferite,
Straşnice, pre cumplite. 1
  (1)  De-asupra cuvîntuluî trecute segă-sesce: scumpe, ca o variantă a versului.
  (2) Va în loc de voesce.
  (3)  Aceste două litere, ce par monograme sau începutul numelui Elena, sunt scrise cu caractere latine.
     Părâ cănd a suspina?
     Cu ah! şi vah! a oliţa ?
     De este păr în sfârşit A trăi tot osândit,
     Porneşte a ta mănii Focul tău cel de urgii,
     Fără zăbavă loveşti,
     O viaţa săvârşeşti,
     Ce trăeşte în zadar Cumplit şi amar.
S’au mai născut în lumi Chip suptu acestu numi,
Asemine nu poate fi,
Nici fire a mai zădi.
Fire iei ce pre înaltă,
Cu toate darurile încununata, Toate inimile însăgeteaza,
Toate simţirile înviază.
Ah! cine poate de a sta,
Văzăndu-o a nu ohta. (1)
Foia 22.
Toate patimile au a lor mulţămire, Precum scumpete (2) a banilor
                                                                                                  [îmulţire,
Curvărie a trupului desfrănari, Cărţile a câştigului îndemnări, Beţie a gâtului însetari,
De a nu sămţi nicî-o întristări,
Şi toate au a lor cu interes sfârşit, Numai pentru cei ce le au rău cum-
                                                                                                       [plit.
Dar mincinosul ce sa folosaşte Când tot neadăverul lehăeşte,
Ce gustu poate sa găsască Ce nu este să floncăîască,
  (1)   Versul fusese scris întâiu: De a o vide şi a nu ohta.
  (2)   Scumpete în sens de sgârcenie, sens rămas numai în proverbe: Scumpul mai mult păgubesceScump la tărîţe, eftin la făină.
www.digibuc.ro
20
I. TANOVICEANU
Şi cum poate să scornească, Minciuna să potrivască ?
     Această patimă tăinuită,
     Minţii cu totul nepricepută,
     O are un om de fiziognomii în-[sămnat,
     Intru aceste semne a chipului La faţă gălbăgios, [arătat: La toate urăcios,
     Veşted verde la obraz,
     Fără nici-un gust şi haz Ce limba-şi pedepseşte Pentru ce (sic) pre mult bârfeşte, Cu dinţii o măcelăreşte,
     Foarte pre cumplit o munceşte. Acesta cine şi va fi Ori-carele îl va găci.
Foia 23.
A însurăciuni legătură In curând aduce ură,
Căci tot lucru ce-î legat Nu poate fi delicat,
Şi toate ce sunt din datorii Lipseşte ace dulce bucurii,
Care o sămtu cei amorezaţi,
De amoriu însăgetaţi.
Ah! stare pre cumplită,
Fără măngăere osândită A iubi şi a fi iubit Şi cu amoriu tăinuit,
Altele inima a sămţi Ş’altele gura a grăi!
Intru această curgere de vremi Nu să află nimene cu dureri,
Nu este frate, nici sor,
Nicî ginere, nici nor,
Ce fieşte-cine Numai pentru sine.
                              K. K.
Foia 25.
Soarele meu au întunecat,
A me lumină s’au depărtat,
Am rămas fără videri,
In dureri şi munci greii,
Fără a mai nădăjdui Că lumina me voi zări.
Toate pentru mine s’au sfărşit, Insum ca o pervane (1) m’amjartvit. Ah! pre dorită moarti,
Vin cu grabă, te rog foarti.
Firea cu o dulceaţă ne pleacă La dragoste şi sămţiri;
Biserica dice să nu facă Nimini iubovnicească iubire,
Dar firia este neputincioasă Sau sfânta pravilă pietroasă. Doamne! sau pravila ne tocmeşte, Sau prifă firia ş’o înoeşte.
                                                                                                  Voltei*. (2)
F6ia 26.
                                   Stihuri asupra străcări logodni uni persoane, în deznădăjduire ar fi zis aceste :
Unde Elada ce întristată,
Acia cu totul înfocată,
Care pentru Eleni să armiază, Pentru patriot aleargă să piarză, Săngiuri păreî să varsă Pe Eleni să n’o lasă?
     Unde acei patrioţi uniţi,
     Unde acei prietini iubiţi,
     Cari vor să se jertvească,
     Lui Paris să răsplătiască ? Răpire nu îngăduesc,
     Să se jertvască primesc.
Iar pentru mine nicî frate nici prie-
                                                                                                    [ten nu,
Nici armă, nicî agiutoru a nimăru.
  (1) Cuvînt turcesc: fluture.       .
  (2) Voltaire (traducere).
www.digibuc.ro
UN POET MOI.DOVEN DIN VECUI, XVIII.—MATE1U MILO.
21
Asămănare şi de nu ari,
Dar durere este îarăş mari,
Şi rana cu ace loviri Nu lăsaţi fără răsplătiri.
Ah! patrii, ah! prietini cu iubiri, Acum trebue a voastră uniri Şi a prieteşugului ispitiri.
Pe Paris să nu primiţi Ce au venit să mi-o răpască,
De Eleni să me lipsască.
Răpire nu îngăduiţi.
     Pe una care de demult Sufletul meu au cunoscut Şi ceriul inimii meii,
     După atăte munci greii,
     In Aliron o aşezasa Vecînicu ei să dasă Şi cunune ne înplete,
     Cănd tiranul Paris mi-o râpe. (1)
Foia 29.
                                          întâmplare nesocotită.
întâmplările viu fără a le socoti, Bune şi rele fără a le nădăjdui.
O mişcare fără socotîală,
Un pas fără cumpănială Ne aduc în supărări grele,
In a cugetului căinţî rele,
Precum aceste pilde ne-arată A aceşti întâmplări, vezi! ce faptă-
Istorisăscu că în vremile de de-
                                                                                                 [mult (2)
  (1)    Acestă poesiene pare obscură. Invocarea patriei şi a patrioţilor într’o poesie erotică şi cu ocasiunea stricării unei logodne e greu de înţeles. Fi-va ore o alusiune la răpirea Bucovinei?
  (2)    Milo glumesce, fiind-că in realitate el povestesce lucruri de pe timpul seu.
Icra un Cantacuzino de minte foarte
                                                                                                    [scurt,
Sa află în a Romanului dregătorii, Prin căte s’au putut afla dintru
                                                                                                 [o istorii.
Un om cu mare fandasii Şi dobitocească mândrii,
Care acum s’ar socoti nebunii Şi ticăloasă, urăta mişalii. Episcopul ce atunce să afla, Veniamin Costache îl chema (1)
Şi Negel îi zice Nu să ştie de ce. (2)
Arcliiereu cuvios, cu rănduiala, Dar ave şi o firiască iuţală. Aceştie amăndoa din nesocoteala Căzură în re critică şi dojeneala, Unul din a sa nebunii,
Şi altul cu a sa mănii.
Cantacuzino de sus pomenit Şi de minte pre de tot tresnit, Luând o mincinoasă înştiinţări Că Episcopul să află bolnav tari Şi cum că după toati Ar fi hotărât pe moarti,
Se porneşte la Episcopii,
Insă cu frică şi semeţii,
Ca la a Episcopului săvârşire Nu cumva să-l facă vre-o firosire (3)> Căci în acele vremi vărvăreşti, Cumplite, urăte, tirăneşti,
  (1)   Acestă poesie este făcută la 1 Iunie 1796, căci la acestă dată a devenit Veniamin Oostaclie Episcop de Roman. (Mel-chisedec, Cronica Huşilor, Apendice, p. 141.)
  (2)   Se numiâ Negel după porecla dată străbunului seu Cost. Costache, Marele Logofăt, carele avea un negel în nas din nascere» (Cronica lut Neculce, edit. Ko-gâlniceanu, II, p. 386.)
  (3) Furătură.
www.digibuc.ro
22
I. TANOVICEANU
Foia 30.
     Tiranul care stăpâne Pe Archiereî moştene. (1)
Cu aceste blăstemate socoteli (2)
Şi cu totul (3) deşerte uîmeli,
In ticăloasa sa minte socoteşte,
La răsplătire slujbi sale gândeşte. Cu aceste fumuri de deşărtari,
Ca un om ce pic de minte nu are, In sfânta Episcopie se trezeşte. Episcopul în cerdac ÎL primeşte. Iroiul nostru încremeneşte Şi de odată ameţeşte,
Rămâne fără cuvântări,
Mut, împietrit, fără suflări. Episcopul, văzăndu-1 în aşa stări La o vreme de noapte trecută tari, De o aşa fără vreme vizită s’au mi-
                                                                                                   fnunat,
Căci alta dată în Episcopie n'au intrat. Au făcut în sine socoteală Ca poate au nebunit,
Au poate s’au îndrăcit,
Macar că ierâ nimereala.
Mai vârtos că l’au întrebat Şi nici un răspuns nu au dat.
Ce dar alt agiutor pute să-i faca, De căt în sfânta biserică să-l tragă? Umblă el să arăte înpotrivire.
Cu aceasta dă prepus mai mari Că ar fi îndrăcit foarte tari.
Deci călugării îl înpresoară,
Cârjele de-asupra capului zboară, Cu semne de cruci îl însemnează, Pe spinare şi cap îl încrucează.
  (1)    Nu seim dacă a existat un asb-fel de obiceiu; în orî-ce cas Milo vorbesce ironic, find-că lucrul pe care-1 povestesce eră recent, de un an sau doi.
  (2)    Intâiu fusese scris păreri in loc de socoteli.
  (3)    Deasupra cuvintelor cu tohil e scris foarte.
Foia 31.
Alţii cu apă sfântă îl stropăscu,
Cu palma udă îl aghezmuescu,
Iar alţii îl mai scuipeiscu (1),
Zic: Satano! te gonescu!
     Şi cu această bună rănduiala II împingu, îl trag cu mare [iuţală,
     In sfânta biserică îl bagă.
     Să vedem dar ce va să mai tragă. Iar acolo după ce au intrat,
Uu preot în veşminte înbrăcat Au început a cănta sfăntu acathistu, Iar dochimul (2) nostru stă jalnic
                                                                                                  [şi tristu,
Care nesciind a sa hotărâri,
Stă fără glas şi sămţari.
     Dar spre de istov (3) tămăduire Şi de a satani izgoniri,
     I  să poronceşte metani să închine Şi Doamne milueşte să zică in
                                                                                                       [sine.
     Răspunde că metani a face nu ştie. Şi aceasta ce este şi ce va să [mai fie ?
     Dar o cărjă cumplită pe spati
     II făcură învăţat foarti.
                                                                       Deci începu metani a închina, O mie sau doă fără a se răsufla. Apoi îndată după a acathistului
                                                                                                     [sfârşit
Moliftele marelui Vasilie i s’au cetit, Cu care dracii să gonescu,
Nebunii să înţălepţescu.
Şi aşa îndrăcitul au venit în firi, Cel nebun de tot în cam puţină
                                                                                                   [sămţiri.
Episcopul îl blagosloveşte Şi la gazda sa îl slobozeşte.
  (1) Intâiu fusese scris stupescu.
  (2)   Cuvînt grecesc: om incercat, experimentat.
  (3) Desăvîrşit, complet.
www.digibuc.ro
UN POET MOLDOVEN DIN VECUL XVIII. —MATEIU MILO.
23
     Dar pentru aceste toate Curte s’au tulburat foarte, Episcopului i-au bănuit,
     Iar pe nebun l’au surgunit. (1)
Fi'iiii 32.
                                              Asupra istericalilor.
O boală noă ivită,
In modă acum işită,
Stârnită de flocane (?),
Ce-! zic istericale.
Această patimă grecească La ţigance este firească.
Iar Grecele o au de gingăşii,
Să se zbuciume ca d’epilepsii.
Apoî şi din Moldovence,
Ca să samene a Grece,
Şi iele să fac c’ameţascu,
Sa zbuciumă şi să sluţascu, Socotind ca să arate delicate,
Fără pricină, de ori-ce cad leşinate, Să afumă cu pene Pe supt nas, ochi şi gene.
     Dar spre aceşti patimi vindecări Ne face gazeta înştiinţări,
_ De o doftorii ispitită,
     Acum în publicu pre vestită. In vreme când năbădaica vine Să aibă bărbatul un biciu bun [la sine
     Şi lac... (2) să-idee una sută bine, Şăpte-zăci sau noă-zăcî şi unul [la vine,
  (1)   Nu seim dacă acestă poveste, lăsând la o parte amănuntele, se întemeiază pe fiinţă de adever. Dacă povestea va fi adevărată, trebue să recu-noscem că moravurile strămoşilor noştri de la sfîrşitul veculuî trecut erau forte ciudate, pentru ca Episcopul (mai târziu Mitropolitul) Veniamin Costache să-şi permită să tracteze ast-fel pe Prefectul judeţului, atras probabil în cursă de el însuşi cu vre-un scop de resliunare.
  (2) In caetul lui Milo este pus întreg.
     Cincî-zăcî, şăsă-zâcî la spati,
     Să o umple de sănătati.
     Cu aceasta pre mult să folosascu, Grece, Moldovence să tămă-[duescu ;
     Iar la ţigance să nu ispitească, Fiind boala la ele firească.
Foia 35.
                                                    Odă
                                    Asupra închieriî păci între împărăţiile rosieneşti şi poarta othomanicească aflăndu-se mare dragoman Alexandru Muruz şi pe urmă Dotntiu. (1)
  Pre luminate Beîzadeşi slăvite marele Dragoman
Prinţipe pre strălucite,
Iroiule pre slăvite,
A ta pre scumpă veniri Ne dă pace, liniştiri,
Toată lume glăsueşte Al tău nume proslăveşte.
     Muruz (2) pace noa vesteşte, Linişte obşte! dărueşte.
     Ce mulţămire îţî vom da,
     Cu ce cuvinte vom lăuda ? Toată limbuţie amuţeşte Şi ritorica încremeneşte. Piramidă spre pomenire să-ţi înălţăm, Cu marele Domn Ştefan sa te asă-
                                                                                                   [mănăm!
Aceasta-i puţină răsplătire Şi a patrie! mulţămire.
  (1)   Acestă pace a avut loc în anul 1792.
  (2)   De-asupra Iu! Muruz un condeiu posterior a scris Sturza. De asemenea asupra cuvîntuluî beizadea scris Domne şi după cuvîntul dragoman a adaos Ioane, Pe semne mai târziu, şi anume în 1822, cine-va a voit să aplice acestă Odă luî Ioan Sturza Vodă.
www.digibuc.ro
24
I. TANOVICEANC
Acesta în razboai s'au slăvit,
Iar tu iroî pace aî dăruit.
Atăta noroade gata spre jărtvire Le dărueşti viaţă şi fericire.
     Ce altă mulţămire pentru ca să [arătăm
     De căt numai pe înaltul Dum-[nezău ca să-l rugăm Viaţa îndelungată sa-ţî dăruiască, In părintescul thron să te rânduiască.
Aceasta este a noastră doriri.
Şi a aceştiî patrii voiri. (1)
File iieiiiimerotnte.
                                                       D. (2)
Arh. (3) bane Catargiu,
Ce să mai fac nu ştiu!
   (1)   După acestă Odă urmeză 2 foi numerotate 77 şi 78, cari cuprind nisce versuri francese subscrise de C. Stepha-novicî, şi apoi 2 foi de poesiî române, nenumerotate.
   (2)   Paharnicul Iordache Darie, <jis şi Dărmânescul, a fost ispravnic de Nemţu în 1772, iar în 1780 ispravnic de Vasluiu, împreună cu Paharnicul Iordache Roset (St. Spiridon, moşia Turcesc!» No. 24). Intre anii 1772 şi 1787 el figureză prin acte cu titlul de biv vel Paharnic, iar în anul 1796 Octobre 5 ajunsese Mare Ban (St. Spiridon, Borodnicenî, No. 3). Se pare că eră un om iubitor de literatură, căci la Academia Română se găsesc trei manuscripte de trâducţiunî făcute din limba francesă cu cheltuiala lui: a) Intîmplâ-rile lui Telemah, 1772 (Mss. 342); b) Istoria Iui Altidalis şi a Zelideî, 1783 (Mss 343); c) Taina francmasonilor, 1787 (Mss. 451). Probabil că eră un om mîndru şi înfumurat, din care pricină şi-a atras urgia lui Muruz şi satira lui Milo.
   (3) Arhon, domnule.
Am ramas ca un copaci dărmat, De toţi ocărăt şi defăimat.
Şi nu doar pentru vre-o greşală,
Ce (1) pizmuesc a mă înălţa pricop-
                                                                                                      [sală.
Al meu duh şi simţire Mă aduce la zavistire.
                                                   K (2)
O cap deşărt şi uscat,
Om de nimic, înfumurat, ^        '
Ce duh, ce pricopsală,
Ce idee te înşală!
Ai uitat căt aî pătimit,
Căte schengeli aî suferit,
Falangă, bici (3), topuz In Domnie lui Muruz ?
Dar ocna că ai măturat,          .
Aceste toate le-aî uitat ? (4)
                                                     D.
Aceasta este măngăeri,
Aceste cuvinte greii!
Dar ce altă să aud De la un cap zălud,
  (1) Ci, dar.
  (2)   Probabil Ştefan Catargiu, care a fost Ban între anii 1785 (Mănăstirea Nemţu, Săboanii, 4391; St. Spiridon, Casa Consiliului rusesc, p. 26 )
  (3)   Se vede că boerii nu erau scutiţi de bătae, după cum se pretinde de unii.
  (4)   Aceste lucruri se adeveresc de o însemnare pusă pe «Intîmplările luî Te lemah în următorea cuprindere : Acestă carte, ce să chiamă Tilimah, este a duin. lord. Darie Dărmânescul, biv vel Pali. şi au lăsat-o la tatăl meu părintele Enache proin preot ot Tărgu-Ocni, cănd au fost dum. închis în turnu de urgia Marii Sale Costandin Muruzi vodă 1778 Oct. 25. (Mss. 342. Acad. Rom.)
www.digibuc.ro
tlK POET MOLDOVEN DIN VECUL XVIII.—MATEIU MII.O.
2o
Şi ce alta să vorbască O fire vărvărească ?
Aba tu Catargiu,
Nebun şi daiu (1),
Te trezăşte, te deşteaptă De pelinu ce te înbată.
Eu nu sănt boţu,
Şi sănt moţu,
Boer mari (2)
Tot de o stări,
Eu sănt pah. Iordaclii Dări. (3)
Vârsta şi vreine carele toate le pre-
                                [face,
Scumpete (4) în galantomie Şi galantonie în iconomie.
  (1)    Cuvînt turcesc : fălos, mîndru, semeţ.
  (2)    Probabil că boeriî Dariescî se trăgeau din Darie Carabăţ, Comis mare în anii 1655-1657 (Ac, Rom. doc, 39/XLIV; Melcliisedec, Cronica Huşilor, k\ endice, pp. 71 şi 72), iar acesta din vitezul Petru Carabăţ, care în anul 1518 a învins pe Tătari, (Urechiă, Cronica, cap. XIV.)
  (3)    Am omis un vers de o trivialitate nepermisă.
  (4)  Scumpete in sensul de sgârcenie,
pe care l’am relevat mai sus.             !
Vrut-au şi pah. Lazu (1) să se îm-
                                                                                                   [brace,
Deci gustul nu-î lipseşte,
Punga nu-1 embodisăşte (2),
In leş să iveşte,
Pe uliţa mare să trezăşte,
Cu 15 lei cheltuială Sa facă pombă şi fală.
Intra în sultan mezat,
Cumpără un şlic albu lat,
Baniţa în cap îşi trânteşte Şi săngur să fuduleşte;
Iar ca să nu fie strănţuros Iş întoarce bernevici (3) pe dos, Iar antereu şi caftan Are din zilele lui Celian (4);
Dar conteş din zilele cui,
La letopiseţ! nu-î.
   (1)   In Sama vistieriei pe 1786 se vede un Iordache Lazu Pah,, dc asemenea în pomelnicul ctitorilor mănăstirii Nemţu un lord. Lazu Pah. dăruesce 200 Ici în 1819. Nu seim dacă acesta este eroul satirei lui Milo.
   (2)    Cuvînt grecesc, însemnă a îm-pedecâ.
   (3) Pantaloni.
   (4)   Constantin Micliaiu Celian Racoviţă a domnit în anii 1755—1757 (a doua domnie). Milo scria după anul 1790,
www.digibuc.ro
www.digibuc.ro
                    TEATRUL LA ROMÂNI
                                  de
                        DIMITRIE C. OLLANESCU
                           Membru al Academiei Romane,
                                         PARTEA II
                              TEATRUL ÎN ŢERA-ROMÂNESCX, 1798 — 1898.
                      Şedinţele din 1 Novembre 1996 şi 17 Martie 1997.
                Domnilor Colegi,
  Apriga domnire a Fanarioţilor nu lăsase pasul slobod învăţăturii, nici prielnică fusese artelor, aşa că poporul român eşiâ din robia ei străin şi nesciutor de rosturile lumii. De-abiâ cu începutul acestui veac licăririle cultureî apusene pătrunseră la noi: ochii nepricepuţi ni se deprinseră puţin câte puţin cu lumina, iar mintea, până atunci neispitită, se împărtăşi din tdte minunile geniului omenesc.
  Românul se ridică din adînc, de-odată, cu capul spre sdre! Idei mari îi deschiseră largi porţile gândirii, simţiri gonerdse reînviară străvechia-î mîndrie, năzuinţe înalte deteră un ţel întâietor nobilei lui bărbăţiî.
  Noua însufleţire aducea însă alte deprinderi, alte înclinări, alte îndrumări de vieţă, înfăptuind ast-fel un popor nou, cu menire şi avîn-turî noue, care avea să urce cu grabă scara propăşirii!
  De atunci Vicleimul, cu povestea lui Irod şi a celor trei Crai de la Răsărit, jocul păpuşilor, cântecele de stea, Brezaia cu ciocul de barză şi Ţurca cu capul de cerb nu-î mai pironesc, ca în trecut, întrega luare aminte; strâmbăturile măscăricilor nu-1 mai înveselesc, pehlivanii cari
www.digibuc.ro
28
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
scot panglice pe nas, scamatorii şi farmazoniî îl momesc o clipă, dar îl lasă rece... Datinele vechi şi vechile petreceri nu-1 mai îndestuleză. Farmecul danţurilor şi viersul cântecului doar nestrămutate vor învioră şi vor umple peptul Românului de dorul cel neînţeles şi neîmplinit, după care, zadarnic par’că, alergă de când l’a ursit firea pe dînsul!...
   Iî trebuia acum ceva nou ca să-î ademenescă voia bună, ceva puternic ca să-l misce, ceva adevărat şi viu şi aprdpe de inima lui, în în care rîsul şi plânsul de o potrivă să-l stăpânescă. Iî trebuia aevea întrupare a lumii, ca să lupte aceeaşi luptă ca dînsa, să-i suie înălţimile şi să-î cobdre adîncurile, iar din pilde şi înţelesuri să deslu-şiască temeiurile şi să pătrundă firea omenii iî.
   Iî trebuia Teatrul!
   E drept că boerilor le fusese dat să vadă la Curţile domnesc! teatrul soitariilor,—• serbădă înjghebare de fapte şi prilej de batjocoră sau de ameninţări asupra celor neplăcuţi orî a celor duşmani stăpânului; — dar acum vremea împinsese lucrurile mal departe şi poporul veniâ, cu aceeaşi cădere ca cel aleşi, să se bucure de daruri luî încă necunoscute. Teatrul nu mal putea rămâne o petrecere întîmplătdre a celor mari, ci, scoborînd scările palaturilor, trebuia să ajungă a fi — aceea ce şi este într’adevăr — o îndeletnicire de obştescă pilduire şi petrecere. Si cu tdte acestea a fost nevoe de îndelungă pregătire şi de luptă încordată până ce să-l vedem statornicindu-se la noi!...
   Deşi — plămădit din dureri şi din bucurii — simţemîntul teatrului este firesc în inima omului, totuşi educaţiunea artistică nu pdte fi decât un efect al cultureî, căci o lucrare de artă nu este un produs al naturii şi singur instinctul nu e îndestulător să o judece; îî trebue cuî-vâ studii şi experienţă pentru a o înţelege şi a o preţui.
   E adevărat că în ţările cu un trecut de activitate şi de făuriri artistice, cu o atmosferă încărcată par’că de dragoste, de amintiri şi de impulsiunî ale artei, acestă educaţiune> se capătă şi de la sine, prin obicînuinţă, numai vexând şi aurind, numai trăind traiul tuturor, hrănit din belşug cu cele mal strălucite produceri ale geniului omenesc.
   La noî însă munca a fost şi va fi întru acesta mal din greu decât în privirea multor altora.
   Dacă pentru arme, pentru elocuenţă şi în deosebi pentru politică avem însuşiri de vrednici coborîtorî aî Romanilor, pentru tot ce se atinge de înfăptuirea ideilor şi închipuirilor, pentru artă, suntem ca şi dînşiî mal puţin însufleţiţi, mal puţin mlădioşî.
   Nu doră că talente nu s’ar vădi, orî că învăţătura tot mal întinsă şi mal lumindsă nu ne-ar da putinţa de a-î cuprinde şi a-î înţelege
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
29
rostul eî fermecător; ci fiind-că nepăsarea, nedeprinderea şi mai cu semă lipsa de îndemn îngreuiază şi răcesc legăturile sufletesc! dintre no! şi dînsa.
   Aceste stavile trebuesc sfărâmate! Şi numai un curent puternic, pornit de sus şi străbătând până în adîncul glătelor, va pute să deştepte, să respândescă şi să facă mai rodnice dragostea şi interesul, însemnătatea şi binefacerile arte! în mijlocul nostru.
   Cu tote aceste teatrul a fost întâia scântee artistică ce a scăpărat pe cerul înegurat al ţărilor române, precum fu şi unul dintre invc-deratele semne ale redeşteptării nostre naţionale.
   Sunt acum tocmai o sută de ani, de când trei actori francesî căpetară de la Hanger li-Vodă, 1798 Maiu 29, următărea poruncă către ispravnici! zcmli Vlahiscoe :
   Acest! trei fraţî (?) francesî, anume: Theodore Blcsiet, Francisc Bevilach şi Givani Mueni, cari, avend meşteşug de pehlivani si comedieni, făcură rugăciune Domnie! Mele, ca să facă arătarea meşteşugului lor, unde vor fi pohtiţî, pentru care,—fiind-că li s’a dat voia şi slobozenia acesta, — poron-cim d-vostre ispravnicilor de prin judeţe, pe unde vor ave a veni, să fie primiţi şi să nu li se facă vre-o supărare cu cerere de vre-un havaet, nici de către d-vostre, nici de către zabiţi (autorităţi), cum nici de către zapcii, ci să fie slobozi şi în pace, or! la ce oraş va merge.— Ii saam receh gd.» (Cod. XXXIX, fila 50). (1)
   Negreşit că cei trei fraţi francesî făcuse mai întâiîi arătarea meşteşugului lor la Curte şi cu prisos adusese mulţumire prea slăvitelor obraze, pentru ca să p6tă dobândi o dovadă atât de însemnată despre mila domnescă. De alt-fel eră şi cu cădere ca Vodă Hangerliu, om cu duh şi cunoscător al limbeî şi civilisaţiuniî francese (2), să ocrotescă cu înadinse porunci voia şi slobozenia ce dedea unor cetăţeni aî Franţei republicane şi a-tot-puternice «să fio primiţi fără de supărare aş! arătă meşteşugul lor, ori unde vor fi pohtiţî . Găsise un mijloc, unul singur poto, do a mai face, prin veselia şi iscusinţa unor pehlivani şi comedieni, să încolţăscă rîsul pe feţele moliorîte ale Românilor asupriţi de nelegiuirile şi istoviţî de dările fără de semăn, ca cari îi împovărase domnia Iu!!
   Pehlivan! şi comedieni!... Erau se vede gimnastici, mim! şi cântăreţi tot de-odată. Făceau gimnastică, danţau şi cântau romanţe ori cântece patriotice, după moda timpului. înfăţoşau de sigur şi scenete
  (1) V. A. Urecliiă, Istoria Românilor, VII, anexe, p. 459 jos,
  (2) A. D. Xenopol, Istoria Românilor, V, p. 319,
www.digibuc.ro
30
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
comice dialogate, persdne şi situaţiunî din societate, tot-deauna ridicole, precum încă până astă<Jî asemenea «artişti» ambulanţi au obiceiu de a face prin grădinile şi prin bâlciurile Italiei şi Franciei de mâ(Jă-(Ji.
   Ei au făcut, probabil, ruptdrea, căci după dînşii ţerile ndstre au fost cutreerate de tot soiul de scamatori, de saltimbanci, de echilibrişti, de caraghioşi, cari făceau pe lume să rîdă, ori adunau în jurul lor sumedenie de guri căscate, privindu-le şmecheriile, frânturile de mijloc ori voinicia.
   Iacă Turcii făcând ghiozboicigelîcurî în cafenâua din vale de Curte la Iaşi (1), ori scoţând foc pe nas, sfredelindu-şî palmele, înghiţind săbii pe taraba lui Niţă Pitaru (2) de la Carvasara, sau în şatrele lor din Tîrgul Moşilor la Bucuresci; iacă Italienii cu maimuţa în spate, pur-tându-se de la Drăgaică la Rîurenî, de la Fălticeni la Rădăuţi; iacă Nemţii cu muşchii trupului de oţel, jucându-se cu ghiulele de tun ca cu nisce nuci şi ridicând cogeamite calul în spate; iacă Stambulioţii sprinteni şi mlădioşi ca pisicele, călcând cu ochii legaţi printre cuţite şi bătând cu biciuşca o biată căciulă, din care, mereu învîrtindu-se, scoteau câte o nouă căciulă, şi alta, şi iar alta, necontenit. (3)
   De multe ori erau chiar «pohtiţi să facă comedii» prin casele boe-resci. Atunci, din cerdacul cel mare, ticsit de veseli musafiri, cădeau pldie banii de aur şi de argint pe scdrţele întinse în mijlocul curţii, unde-şî făceau eî «meşteşugul». Ţiganii şi mahalagii, cari steteau strugure acăţaţi pe porţi şi pe zaplazurî şi n’aveau ochi îndestul să-î vadă, nici gură în de-ajuns să rîdă de posnele şi ghiduşiile lor, îi petreceau cu urale şi cu chiote până departe, departe... după ce eşiau, şmecherii, din cuhnii, îmbuibaţi de băutură şi de mâncare, ba şi cu traista plină de merinde pe de-asupra.
   Dar pe la începutul domniei lui Vodă Caragea Sasul Mathias Brddy (4) veni şi întinse o lungă şandramâ de scânduri în fundul curţilor Banului Manolache Brâncovenu (5), în care aşeză o panoramă cu vederile celor mai însemnate oraşe din lume, cu încoronările mal multor Regi şi împăraţi, cu întîmplări din răsbdie, din călătorii, cu vînătorî de lei şi de tigri, cu scene din vieţele dmenilor vestiţi aî pămîntuluî şi altele şi altele. Eră un adevărat teatru optic.
   (1) V. Alecsnndri, tradiţiune verbală.
   (2) Ion Ghiea, tradiţiune verbală. .
   (3)  Intru amintirea acestei împrejurări aremas, pare-se, în popor zicătorea: altă căciulă.
   (4)  Acest Brody câştigase atâţia bani, că şi-a luat o moşie în arendă, unde l’a cunoscut, copil fiind, tatăl meu,
   (5) Colţul stradeî Nouă cu strada Academiei de astărjî.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
31
   Pentru întâia 6ră se arată o asemenea minune în capitala Ţării-Românescî, care începeâ acum să atragă şi pe pribegii negustori de spectacole, precum ademenise pe pribegii de tot soiul mai înainte. Şi din patru părţi ale oraşului curgeâ lumea şioiu neîntrerupt, să o pri-vescâ, să se mire şi să aibă ce istorisi, căci lucrul eră par’că aevea, vă(Jut Şi pipăit, trăiâ, se mişcă, vorbiâ, te plăinădiâ şi pe tine la un loc cu dînsul, aşa că la urma urmei nu mai sciaî dacă nu erai şi tu părtaş la cele ce-ţî răsăriau în faţă.
   Icdnele îşi întipăriau cu atâta putere vieţa şi mişcarea în ochii cei lacomi şi neispitiţî, in cât absorbiau simţirea şi confundau cu dînsele întrăga fiinţă a privitorilor.
   Abiâ după câte-va luni negustorii şi gldta celor de jos putură străbate în lăuntru, căci butcile şi calescele se ţineau lanţ, cji după <}i, în curtea Brâncovenuluî, şi Arnăuţiî croiau cu vîna de boii pe tot mojicul, care ar fi îndrăsnit să calce pragul «Comediei» pe când se englen-disiau boerii... vecji bine?!... Şi aşâ huzuri Sasul până la 1816, când, sătul de bani şi de traiu bun, îşi ridică şandramaua şi plecă să se facă moşier.
   Saltimbanci, inimi, comedieni, panorame!!...
   Trebuinţa de a vede şi de a simţi alt cevâ decât cele din tdte «Jilele încolţiâ pe neaşteptate în sufletele tuturora, o năzuinţă încă necunoscută şi neînţelesă începeâ să se desluşescă din înclinările şi dorinţele celor mai mulţi.
   Tineretul se îndeletniciâ maî vîrtos cu tâlcuri şi cu învăţături, cari găsiau un răsunet din ce în ce mai simpatic într’însul. Vitejiile, răs-bdiele, cuceririle străvechilor popdre, faptele strălucite ale celor mari, povestirile duidse, cânturile eroice, iar cu deosebire patimile şi sbu-ciumările tragodiei grecesci îi înflăcărau inima şi mintea! Slăvirea a ce era înalt şi frumos cătâ par’că să fie acum o vrednicie mai mult chiar pentru cei mai aleşi şi mai slăviţi.
   Ast-fel Domniţa Baiu, fata cea mică a lui Vodă Caragea, înzestrată cu o căldurdsă simţire, cu o închipuire vie, cu daruri artistice firesci şi crescută în cultul celor mai mari maeştri ai literaturei şi ai musicei, iubiâ teatrul pestejnăsură. Teatrul pentru dînsa nu era numai o oglindă a lumii şi un mijloc plăcut şi lesnicios de cultură, ci mai ales o trăptă de înălţare a puterii şi a domniei părintesc! şi o glorificare a geniului dramatic elinesc. Ea visa, ca prin stăruinţa patrioţilor şi sub ocrotirea lui Vodă, să însufleţăscă şi să ridice în Bucurescî fala cea de mult căcjută a lui Sofocle şi a lui Aristofan.
   Până atunci şi pentru a da o bună pildă şi a face o încercare, în-
www.digibuc.ro
32
DIMITRIK C. OLLĂNESCU
jghebă, sub cuvînt de petrecere, o mică scenă (de sigur cea dintâiu ridicată în acest scop la noi) într’una din cele mai mari cămări ale Palatului domnesc, unde, cu costume de pânză şi cu decoruri de hârtie vopsită, se jucă, sub conducerea eî proprie, mai multe piese de teatru. Actori erau câţi-va tineri greci, cari învăţau la şc61a elinescă de la Măgurenu (1) şi aveau tragerea de -inimă şi învăpăerea trebuinci6să scenei. Ei jucară — în limba grecă negreşit — în primăvara şi în t6mna anului 1817 mai multe bucăţi, între cari Orest de Alfieri, Mortea fiilor lux Brutus de Voltaire, idila lui Longus Dafnis şi Chloe, etc. etc. şi recitară poesiî şi dialoguri patriotice, amor6se şi comico, la cari luă şi Domniţa Ralu parte, iar C. Aristia dovedi un talent deosebit de declamaţiune.
  Numai boerii şi curtenii asistau, pe rînd, la aceste representaţiunî
   (1) Şcola grecă - numită domnescă, — aşezată către 1775 de Alexandru Vodă Ipsilante în clădirile de la Sf. Sava, fu strămutată de Constantin Vodă Ipsilante, pe la 1801, cu învoirea Mitropolitului Dositeifl, în casele biserieeî Măgurenu, atunci metoh al Mitropoliei (după dania făcută de Vornicul Tudorache Baloş, în urma răsmiriţiî Ruşilor). Localul de la Sf. Sava, cuprinzător de peste 50 de camere, se derăpănase cu timpul şi ajunsese han de locuinţă a o mulţime de Greci, Sîrbî, Arnăuţî cu familiile lor, unii fiind-că făceau parte din garda domnescă, alţii fiind rude ori prieteni idicliilor, slugilor şi copiilor de casă din Palat.
   Dintre toţi Domnii fanarioţi, cel care a îngrijit mai de aprope de acestă şcolă a fost fără îndoială Vodă Caragea. El a organisat-o şi a reorganisat-o în mai multe rîndurî, făcendu-î în cele din urmă, la 12 Decembre 1817, Legi şi Regulamente şi numind-o Universală. Ea eră, cu adevărat, un colegiu elinesc forte bine înzestrat cu venituri, dintre cari cele mai multe veniau din cisla pusă asupra mănăstirilor, avend mai multe clase, cu profesori pentru limbile: elenă (Neofit Duca şi Ştefan Comito), latină (Ladislau Erdelion, Transilvănen), francesă (Lorenţon), pentru sciinţele naturale, pentru matematică, istorie şi alte studii literare. Acelaşi Erdelion fu însărcinat să predea şi «Cărţile împărătesei pravilnice, când ucenicii vor veni în stare de a învăţă nomica (legile), iar mai vîrtos din feciorii de boer când vor voi a învăţă pravilele». Pe lângă dînsul, Marele Clucer Ştefan Nestor fu numit «pentru prima dată profesor de Drept la Bucurescî*. Şcola acesta întreţinea bursieri, 20 la număr, printre ucenicii sărmani», a câte 30 taleri fie-care, şi avea şi elevi interni, ţinuţi pe la marile mănăstiri din capitală a câte 2—4 într’o odaie. Acestă şcolă eră pusă sub privigherea şi adininistraţiunea unei eforii speciale, instituită prin chrisovul de la 14 Decembre 1814, care fu adevărata origină a Eforiei Şcolelor păstrată şi de Regulamentul Organic. Ea fu încredinţată la cei mai de frunte boerî, Mitropolitului şi Marelui Postelnic după vremi, cu toţii în număr de cinci. Marele Ban Grigore Brâncovenu şi Vornicul Const. Bălăcenu, împreună cu Marele Ban Const. Filipescu, au făcut mai des parte din acestă eforie. De alt-fel la reorganisarea acestei şcole au contribuit pe lângă Caragea şi boerii români Radu Golescu, Const. Kretzulescu, Barbu Văcărescu, Gheorghe Slătinenu, Grig. Bălenu, Fotache Ştirbeifi, Alex. Nenciulescu, Gh. Filipescu, Dim. Racoviţă şi Alex. Ghica,
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
33
date de obiceiu <Jiua. încercarea isbutise de minune. Totuşi, pentru a nu jicni pe acei cari pdte nu înţelegeau bine grecesce, orî nu cu aceeaşi dragoste ca dinsa se interesau de teatru, Domniţa Ralu, pentru a fi plăcută tuturora, clădi chiar în ărna aceea, la Cişmăua roşie (1),
precum şi boeriî greci Gh. Arghyropulo, Iacov Rizo, Atli. Christopol, Ioan Ralet şi Nic. Suţu. Iată o schiţă din budgetul acestei şcole pe anul 1815 (Noembre):
Pe an taler!                      Pe lună
e an taler!                           Pe lună  
4000. Dascălul Neofit Duca .    = 333 1 b. 36  
4000, Filosoful (Comito) . .    = 333   » 36   
4000. Alt filosof (Nestor) . .  = 333   » 36   
2500. Al doiiea dascăl (Cris-                  
todor).......                   = 208   » 36   
2000. Al treilea dascăl (Gheor-                
glie)........                   = 166   » 72   
1200. Dascălul Vasile ....      = 100   > --   
1500. Dascălul Grămătic . .     = 125   » ---. 
1800. Doftorul Panaiotache .    = 150   » -    
1200. Dascălul slovan de la                    
Sf. Gheorghe (Chiriţă)          = 100   » ---- 
1800. Sameşul.......            = 150   » -    
   300. Bucătarul............= 25     b. —
7200. Emeelicul (mâncarea)
         pe un an............= 600       —
2400. Dascălul frances (Lo-
         renşon).............= 200       —
2400. Dascălul latin şi nomieos
         (Erdelion)..........=200     »  —
2000. Clieltuelî întîmplătore la meremetul peste an.
7200. La 20 ucenici sărmani a 30 fie-care. 2500. Pentru daruri a se da ucenicilor când li se va face examen.
7000. Pentru a se cumpără cărţi şi ergalii (instrumente) ale epistimiilor (studiilor) trebuinciose. cum şi pentru sporirea lefu-rilor dascălilor de la examinie (semestru) înainte şi pentru a se aşeză şcăle românesc! pe la oraşele judeţelor unde va fi trebuinţă.
   Pe lângă acestă mare şcolă, mal erau în BucurescI: Şcola slavonescă de la Sf. Gheorghe Vechiu, unde se predă şi limba română de dascălul Chiriţă, apoi cea dc la biserica Udricanî a dascălului Chiosea şi cea de la Colţea a dascălului Stan. In 1816 sosi de la Avrig din Transilvania Gheorghe Lazăr, care propuse şcole! de la Măgurenu să predea geometria şi arpentagiul în românesce, dar fu respins, aşâ că abia după doi ani, la 1818 Martie, după sprijinirea hotărîtore a Vornicului G. Go-lescu, a Logofătului Ştefan Nestor şi a Banului Const. Bălăcenu, i se dete voie 6â deschidă, în câte-va cămări din vechiul local de la Sf. Sava, o şcolă românescă de deosebite învăţături şi sciinţe predate Românilor in limbă lor. Petraclie Poenaru, călugărul Efrosin Poteca, Simion MarcovicI, Pândele Stamate, Costache Moroiu şi mal în urmă Ioan Eliade, fură cei dintâi profesori români, împreună cu Gh. Lazăr, al acestei şcole, care se poporă grabnic cu elevi români, mal ales din şcola eli-nescă de la Măgurenu.           .
   Prin judeţe erau şcole în cari se predau limbile grecă şi română: la Craiova eră aşezată de Caragea în mănăstirea Obedeanuluî, pusă sub o eforie aparte, cu venituri proprii la Rîmnicul-Vileei sub eforia lui Socotenu; la Slatina, şcola Ionaşcu; la Tîrgu-Jiu, şcola întemeiată de Stolnicul Dumitrache Cronicarul, din care a eşit Tudor Vladimirescu şi mulţi din pandurii lui; la Focşani, Ploescî, Pitesci şi mai târcjiu şi prin alte oraşe, ce făcuse înadins cerere cu siguripsire de venituri. (V. A. Urechiă, Domnia lui Ioan Caragea 1812—1818, ed. Academiei 1898, p. 1—80.)
   (1)   Aţii Calea Victoriei No. 91. Ruinele acestei clădiri, prefăcută apoi în teatru şi arsă la 1825, se mai vedeau până la 1840, când s’au mistuit în zidirile lui Jean Caretaşul.
    Analele A. R. -Tom. XX. — Memoriile Secţ. Literare.                          8
www.digibuc.ro
34
DIMITRIE C. Ol.LĂNESCU
   o sală de club> pentru balurile boerescî şi de altă parte trimise pe Aristia la Paris (1), ca să studieze declamaţiunaa şi să vadă pe marele Talma jucând.
    împrejurările politice se încordau însă din ce în ce, posiţiunea lui Vodă Caragea eră tot maî şubredă pe tronul ţării şi încercarea teatrală a Domniţei nu putu să aibă din nou fiinţă. Pentru a nu-şî părăsi de tot idea şi a întreţine, cei puţin aprinsă, scânteia ce scăpărase o clipă în mânile eî, îndemnă, prin relaţiunile ce aveâ la Viena (2), pe Gherghy, directorul unei trupe melo-dramatice, să vie fără întârziere în Bu-curescî. Acesta şi sosi la August anul 1818, cu o trupă ast-fel întocmită în cât să pdtă da tragedii, drame, comedii şi chiar opere. Artiştii de căpetenie erau: Gherghy, directorul, pentru roluri comice, ddmpa Lilly, cântăreţă şi tragediană de mare merit, fiica eî domnişăra Dilly, primă amoresă (3), şi Steinfels, prim amorez.
    Repertoriul lor se compuneâ din cele maî alese produceri dramatice şi opere musicale ale şcălelor italiană şi germană. Dintre dînsele, cele cari au plăcut maî mult #11 fost dramele Saul, Ida, Pia de Tolomei, Briganzii, Faust şi operele La Gazza ladra, Cenerentola, Moise în Egipt de Rossini, Flautul fermecat şi Idomeneu de Mozart. (4)
    Maî înainte de sosirea trupeî, «Sala de club de la Cişmăua roşie (în mahalaua Popa Dărvaş, faţă în faţă cu casele Deşliului, pe Podul Mogoşăeî) fu prefăcută, prin dărâmarea a doî păreţî, în sală de teatru. Aveâ acum o lungime de 18 stînjenî pe 9 stînjenî şi 5 palme de lărgime, aveâ treî rîndurî de lojî îmbrăcate cu postav roşu şi perdele de chembrică cu ciucuri albî. La rîndul întâiii, în drepta, eră o mare sofâ de catifea roşie pentru Vodă, iar în sală 14 rîndurî de băncî de lemn îmbrăcate cu postav roşu. Intre spectatori şi scena — ridicată de 6 palme de la pămînt — erau musicanţiî. Perdeua înfăţişă chipul luî Apolon cu lira în mână. Sala eră apr6pe în forma ouluî, fără de nici o ornamentare şi fără de gust, ca făcută în pripă, numaî din lemn. De jur împrejur eratt sfeşnice de tinichea cu luminări de seu, pe scenă asemenea. (5)
   (1) Ion Gliica, Scrisori, ed. 1887, p. 44.
   (2)  Este cunoscut că Ioan Vodă Caragea, fost dragoman al Porţii Otomane, eră om cu relaţiunî întinse în străinătate şi amic şi protegiat al Cavalerului de Gentz, secretarul intim al Principelui Metternich, Cancelarul Austriei.
   (3)  Acestă actriţă frumosă şi talentată, care venise în Bucurescî pentru o ernă, îndrâgindu-se de un tîner boer, a rămas în ţeră până la morte, dând nascere unuia din bătrânii noştri Generali. (Ion Ghica, 161 d.).
   (4) N. Pliilimon, Ciocoii vechi şi noi, ed. ilustrată, II, pp. 174 şi 175.
   (5) La 1718, Comedia Francesă din Paris eră luminată cu luminări de seu, pentru
www.digibuc.ro
TEATRDL LA ROMÂNI
35
    Intre acte, doi ţigani îmbrăcaţi în roşu luau mucul luminărilor. Când veniâ Vodă la teatru, luminările erau de ceră. Lojile din rîndul de la mijloc erau pentru «protipendadă», pentru Consulii străini şi obrazele deosebite. Costau un galben pe seră. Cele-lalte pentru 10 leî erau la disposiţiunea tuturora. Un scaun în staluri se plătiâ cu 3 leî.
    Afişurile erau în limba grecescă (? !) şi eşiau din tipografia de la • Cişmâua luî Mavrogheni a Stolnicului Clincenu, doctorului Caracaş şi Slugeruluî Toplicenu. (1)
   cari se cheltuia în fie-care seră 45 fr. Cu acestă sumă se dedea lumină nu numai scenei, ci şi coridorelor, culiselor, lojelor in cari se îmbrăcau actorii şi lojeî cu li-monadă, devenită mai târziu le foyer de la Comedie Frangaise.
     La 1822, când se repară şi se reînnoi sala, policandrul din mijloc n’aveâ decât 40 de lămpi cu uleiu (quinquels). La 1833 se introduse gazul. La 1847 se mări aprope îndoit puterea gazului. De atunci s’au făcut mereu îmbunătăţiri, până când sala va fi luminată cu electricitate, ca mai tote teatrele din Paris. (P. Regnier, Souvenirs el etudes de theatre, ed. 1887, p. 143 şi urm.)
     (1) Tipografia Mitropoliei fiind în aşa rea stare că nu se mai puteau tipări cărţile bisericesc!, ci se aduceau din Transilvania, doctorul Const. Caracaş, Stolnicul Ră-ducanu Clincenu şi Slugerul Tudorache Toplicenu întemeiară în anul 1818 Aprilie 19 o tipografie, aşezată în casele domnesc! de la cişmeua luî Mavrogheni, plătind 100 taleri pe un chirie la biserică. Drept ajutorare din partea stăpânirii, ei dobândiră—după multe discuţiuni şi chibzuiri ale Divanului domnesc, de alt-fel favorabil— monopolul tuturor tipăriturilor pe 20 de anî, în totă ţera, afară de tipografia Episcopiei Rîmniculuî-Vîlceî, care rămase liberă lucrătore. Li se punea însă următorele îndatoriri: 1) să tipârescă cărţi românesc! şi grecescî, ce până acum se tipăriau la locuri depărtate cu grele cheltuelî; 2) Să înmulţescă şi să adaogă ergaliile şi meşterii, spre înlesnirea tipăririi cărţilor; 3) Să dea fără plată filări şi alte multe cărţi celor săraci copii de la şcolâ, din vreme în vreme; 4) Din câştigul acestei tipografii, ce vor dobândi, să dea ajutor spitalului «Iubirii de omeni» (Filantropia) câte 5 taleri la sută; 5) Să aibă privilegiu pe 20 de ani să nu deschidă nimeni altul tipografie în ţâră, afară numai tipografia de la Rîmnic sud. Vîlcea să fie şi alta în sfînta Mitropolie după privilegiile ce are; 6) Aşezarea tipografiei celei nouă să fie
   numai în casele domnescî de la cişmeua răposatului Domn Mavrogheni.............îngrijind
   a nu se strică haznaua cişmelelor politiei-, 7) Eforos al acestei Tipografii să fie Vel Postelnicul după vremi; 8) Sfînta Mitropolie şi tipogr. Epis. de Rîmnic să fie volnice a tipări cărţi românesc!, precum au fost; art. 9) e privitor la teorisirea (censura) cărţilor bisericesc!, grecescî sau românesc! de către Mitropolitul ţării; 10) Va pute tipări şi filologhicâ, adecă scrieri de acelea ce privesc asupra iubirii de învăţătură, care atât acestea, cât şi alte cărţi de învăţătură grecescî, întâiu să se teorisescă de d-1 Vel Post. şi apoi să se dea la tipar. Acăstă tipografie a fost cumpărată la 1828 (cu privilegiul eî curgător încă pe 7 anî) de către Ioan Eliade-llădulescu.
     in acestă tipografie s’a tipărit, in al doilea an al existenţei sale, Condica de legi a luî Ioan Caragea. Aci s’au tipărit şi întâiele poesiî a luî Paris Momulenu.
     Ve(ji şi V. A. Urechiă, Op. cit., p. 87 şi urm; — Issachar, pp. 78 şi 79; — I. Vă-cărescu, Poesiî, ed. 1848, p. 294.
www.digibuc.ro
36
DIMITRIE C. OLLĂNESCD
   După obiceiu, sosirea Domnitorului în sală eră vestită de către Se-lam-Ciauşul Curţii. Publicul trebuiâ să se scole în picibre şi să strige de trei orî: Trăiască Măria Sa !
   întâia representaţiune a trupei lui Gherghy fu dată în sera de 8 Sep-tembre 1818 cu opera lui Rossini Italiana in Algeria. (1)
   Fuga lui Caragea din ţeră nu mult după acesta, golul ce traiul lui fastuos lăsase în lumea bucurescenă, nesiguranţa trebilor politice nu pricinuise pagube simţitbre luî Gherghy, care, înainte de sfîrşitul anului, avu norocirea să aprindă iar luminări de ceră pentru a sărbători venirea în teatru a noului Domnitor, Alexandru Suţu, ca să asculte Flautul fermecat.
   O împrejurare cu totul politică dete însă de-odată teatrului o neaşteptată însemnătate. Nemul Elinilor făceâ pregătiri să scuture jugul Turciei, pe care-1 purtă de patru vecurî. Bărbaţii cel mal luminaţi şi maî cu dor de ţeră, adunaţi din t<5te părţile la noî şi prin ţările dimprejur, nu lăsau să le scape un prilej fără de a face un pas înainte în patriotica lor întreprindere. O ferbere, cu dibăcie hrănită, exaltă spiritele celor îndrăsneţî, pe când cel cumpăniţi şi prevăzători aşezase în Bucurescî centrul de operaţiune al maî multor comitete, ce lucrau în unire pentru atingerea scopului sfînt: liberarea Patriei! Găsise ţeră deschisă şi răbdătbre, popor blând şi asuprit, pe cari în schimbul ospeţiel şi al dragostei eteriştiî, arvaţiî, zavergiî, Zaporojeniî şi Ba-şibozuciî aveau să le sfâşie şi să le calce în picibre.
   Fruntaşii şi apostolii (2) ceî maî hotărîţî ai propagandei din Bucurescî, chibzuind cât de uşor însufleţirea acţiunii dramatice p<5te' ave înrîurire asupra unei mulţimi învăpăiate, împingend-o chiar la fapte de vitejie, înfiinţară un teatru grecesc în sala de la Cişmeua roşie, unde jucâ pe rînd cu trupa luî Gherghy.
   Repertoriul eră, firesce, întocmit numai din lucrări pline de cel maî cald patriotism, de virtute, de lepădare de sine şi de ură împotriva
   (1) N. Philimon, op. cit., p. 19".
   (2)  Aceştia erau: Athanase Cristopulo, supranumit şi Anacreonul Elladeî; Iaco-vache Rizo, poet cu mare vatjă şi maî târziu confidentul şi mijlocitorul luî Ipsilante între Michaiu Vodă Suţu şi bocriî moldoveni, carî la 22 Febr. 1821 cerură, prin anume petiţiune către împăratul Alexandru, protectoratul Rusiei; Nicolae Scufos, om învăţat şi filantrop, Intemeiătorul unu- fel de societăţi francmasonice grecescî, numită ’E-w.pi'jt, la Odesa; Doctorul Ckristelis, representantul — maî târziu al Greciei libere pe lângă unele Curţi europene; Logofetul Gheorghe Serurie, distins literat; Constantie Episcopul Buzăului; Gheorghe Levenţi, nepotul lui Capo d’Istria, şef — după uciderea luî Ipsilante — al guvernului provisoriu grec; Căminarul Sava, Căpitanul Jordache Olimpie şi alţii.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMANI
37
  tiraniei. Cu un asemenea material eî erau apr<5pe siguri de a pregăti bine tinerimea grecă de la noi pentru lupta supremă a neatârnării. Şi aveau dreptate !
    Eteriştii s’au bătut ca nisce eroi, şi cei mai de năm, cei mai cu vaijă şi cu viitor strălucit au murit cu arma în mână în întâiele rîndurî. Şi teatrul le dedese p<5te o scânteie de vitejie mai mult!
    întâia representaţiune pe acestă scenă patriotică fu tragedia lui Vol-taire Mârtea fiilor lui Brutus, tradusă în elinesce de Logofătul Gheorghe Serurie. Ea avu atât de mare succes şi lăsă o aşa de mare întipărire în inimele spectatorilor, că la eşirea din teatru mulţi Greci descărcau pistdle şi cântau imnuri răsboinice pe uliţe. Cele-lalte spectacole fură: Mânia lui Achile, Meropa, Zaira şi Mahomet, tragedii de Voltaire, traduse de Gh. Serurie şi Dr. Christelis, Orest şi Filip II de • Alfieri, traduse de Rizo şi Monti, Polixeni sau Jertfa pentru ţeră, dramă de Iacovaclii Rizo, şi Aristodem, tragedie de Monti.           *
    Actori erau tot tinerii de la şcola Măgurenuluî, dintre cari unii începuse să j<5ce pe vremea Domniţei Ralu Caragea, şi cei ce s’au deosebit prin talent au fost: Costache Aristias, Teodor Gâzi, Const. Şomachis, Ştefan, care fu mai târziii Doctorul Formion, Gheoghe Maşu şi Alexandru Fornaras.
    Trebue însemnat aci că rolurile de femee erau jucate de băeţii cei mai tineri, printre cari Aristia se deosibiâ prin vioiciunea şi îndemânarea sa, şi că cea dintâiu femee, care s’a urcat pe scenă la noi, a fost Cocâna Marghiâla Bogdănesca, Româncă de nem, nevasta Serdaruluî Dumitrache Bogdănescu. (1) Ea a jucat mai târziu şi în românesce.
    Vătjend isprăvile atât de însemnate ale tinerilor Greci în teatru, Românii cari învăţau la şcdla românescă, geloşi de străinii cari reuşiau să înfiinţeze în ţera şi pe pămîntul altora un aşezămînt de cea mai înaltă folosinţă pentru cultura obşteî, se hotărîră a nu se lăsa mai pe jos. Spre acest sfîrşit, se aleseră câţi-va dintre cei maî cu aplecare firăscă, se puseră pe lucru şi în scurtă vreme isbutiră să j<5ce faimosa tragedie a lui Euripide: Ilecuba, tradusă în românesce de către A. Nănescu, el însuşi unul dintre actori. Se (Jice că rolul Hecubeî eră jucat de Ioan Eliade-Rădulescu, care îndepliniâ tot de-odată şi sarcina de suflor.
    Acesta fu întâia lucrare teatrală jucată în limba română la Bu-curesci, unii <Jic la 1819 (2), alţii la 1820.
     (1) N. Philimon, op. cit., p. 175 şi urmi
     (2) Poetul Ioan Văcărescu, cu prilejul deschiderii teatrului întâiaşi dată în lin-
www.digibuc.ro
38
D1MITRIE C. OLLĂNESCU
   Eî mai jucară câte-va mici comedii şi în sfîrşit Avarul lui Moliere, tradus de Herdelius, amicul lui Gheorghe Lazăr, în care Marghidla Bogdânesca jucă pe Frosina, iar Nănescu pe Avarul.
   Piesa, slab jucată, nu avu succes şi nici se mai puse o alta în studiu. De alt-fel intrigile şi greutăţile foiau împrejurul acestei nevinovate încercări. Grecii nu se sfiau să strige în gura mare că Românii nu-s buni pentru nimic bun !
   Incuragiarea lipsindu-le, mijlbce de luptă neavend şi năvala gre-cescă fiind covîrşitbre, graiul românesc încetă de pe scenă, şi târ<Jiu, fdrte târ<Jiu, avea să se audă iară.
curesci la anul 1819, a făcut un prolog în versuri, intitulat ^Saturn*, în care face negreşit alusiune la întâia represintare teatrală românescă, când <jice:
V’am dat teatru, vi-1 păziţi Ca un lăcaş de muse,
Cu el curînd veţi fi vestiţi, Prin veşti departe duse.
In el năravuri îndreptaţi, Daţi ascuţiri la minte ; Podobe limbii vostre daţi Cu românesci cuvinte !
   Aceste cuvinte erau spuse de (jeul timpului, Saturn, care, într’un prolog-tablou, cu care se începuse representaţiunea, eră infăţişat cu cesornicul de nisip şi secera, în posiţie de sosire vestitore».
   Din partea din fund a teatrului se cobora asemenea şi *Astrea* (cjeiţa Dreptăţii), «cu cornul îmbelşugării în mână, din care se revărsa tote fericirile asupra binevoitorilor patrioţi români*. Prin urmare, acestă întâia representaţiune românescă pe teatrul din Bucurescî a fost in 1819.
   Văcărescu a lucrat pentru teatru. A tradus Cesul de seră, dramă într’un act de Ko-tzebue, Hermiona şi Grădinarul orb din limba germană, Britanicus şi Regulus din cea francesă şi încuragiă cu ajutorul seu traducerea Avarului de Moliere. Tote în limba română negreşit. Până la morte el va fi un călduros sprijinitor şi un entusiast lucrător al teatrului nostru naţional.
   William Wilkinson, în lucrarea sa Tableau historique geographique et politique de la Moldavie et de la Valachie, traduit de l’anglais par Mons. de la Roquette. Paris 1824, p. 127, la acestă împrejurare vreâ să facă alusiune—ceea ce confirmă şi mai mult părerea de mai sus—când spune că: «Anul trecut (1819) veni în Bucurescî o trupă de actori nemţi, cari, după câte-va representaţiunî, fiind îndemnaţi să rămâe în acest oraş, înfiinţară un teatru în totă regula, în care, pe lângă opere nemţesc!, jucară şi comedii traduse in limba românescă*. De sigur el face o confusiune aci, provenită din pricină că trupa luî Glierghy şi trupa elevilor români jucau pe aceeaşi scenă. El, neputend, ori nevoind să cerceteze cum steteau lucrurile, a notat în impresiunile sale de călătorie ce a vă<jut şi acesta putea să justifice spusele luî ast-fel fiind. Cu atât mai vîrtos stăruim a crede acesta, cu cât tot acolo adaogă: «Mulţimea din tote clasele fu ademenită de acestă nouă petrecere vre-o două, trei luni şi părea că găsesce plăcere într’însa, dar odată farmecul noutăţii dispărând, numai boeriî cei mari şi Consulii străini sprijiniră acest teatru, ca loc de întîlnire mai mult decât pentru a se desfăta în plăcerile scenei». Cu alte cuvinte, îndată ce comediile traduse în românesce nu s’au mai jucat, publicul mărunt, mulţimea
www.digibuc.ro
TEATRUI. LA ROMÂNI
39
   Totuşi, în aceste împrejurări încălzite de dragostea de nem şi de dor de ţără, Alexandru Vodă Suţu, care voiâ să rămâe simpatic în ascuns Grecilor, dar să nu deâ nici Turcilor prilej de a-1 socoti unit cu dînşii, pentru a pune o 6re-care regulă, de nu chiar un frîu prea marei libertăţi teatrale, sau pdte pentru a tăiâ avîntul românesc întru acesta, alcătui prin pitacul domnesc din 8 Noembre 1819 o Eforie a teatrelor, în persdna Marelui Spătar Iacovachi Rizo. Iată pitacul:
   <Noî, Alexandru N. Suţu Voevod, din mila lui Dumnezeu etc. etc. etc.
   «Prea cinstite şi prea de bun nem al Nostru boer şi Mare Spătar Iacovachi Rizo, al Nostru prea iubit! Aşezarea de teatre publice, după multele cercetări şi considerări politice, s’a constatat că e lucru forte folositor pentru naţie, căci teatrul isbutesce să înlăture faptele rele. Representarea dramelor s’a dovedit că este şcola bunelor năravuri, cu atât mai ageră şi puternică, cu cât are în vedere înlăturarea relelor şi triumful virtuţii, ară-tându-ne ce să alegem dintre viţiu şi virtute. Comedia batjocoresce relele prin rîs:        tot xax& Stâ too flXaTO? Ko|j.(p8îa (1), iar tragedia aduce
binele prin miraculos. Şcolarul unei asemenea şcole nu numai aude, dar şi vede cu ochii săi aceea ce trebue să (Rcă şi să facă şi în sfîrşit se convinge sau mai bine se silesce să mărturisescă că este mai cuviincios să cadă omul cu cinste, aşa ca să deplângă contemporanii şi urmaşii suferinţele lui sufletesc!, decât să biruiască prin necinste şi să rîdă.
   «Ast-fel este Teatrus, când alegerea dramelor se face cu îngrijire. El împli-nesce în adevăr neajunsurile legii, care singură nu pote înlătură orî-ce făptuire rea, nici pote singură face desăvîrşita educaţiunea omului. Când însă e rău făcută alegerea pieselor, ele aduc vătămare legilor, devin şcolă de rele nărayurî şi de stricăciune, ele pângăresc năravurile cetăţenilor.
   «Aşa dar, fiind-că se pote întiinplâ ca să pătrundă vre-odată în teatrul din Bucuresci învăţături dăunătore, din lipsa unui efor care să privegheze şi să controleze alegerea pieselor, Noî, după datoria Nostră domnescă, avend bunăvoinţă, te numim pe D-ta prin acest pitac al Nostru şi poruncim să chemi înaintea D-tale pe cpistatul german al melodramei, comediei şi al tragediei germane şi pe întreprinzătorul asodaţiunu grecescî dramatice şi, fâcendu-le cunoscut înfiinţarea eforiei, să le vestesc! că : orî-câte drame vor fi defâiinătore religiei, statului şi moralei obşte!, acele vor fi oprite a
care nu pricepea limba, nici musica străină, nu s’a mai dus la teatru, pe care boeriî «pricopsiţi» şi străinii îl frecventară şi aceia încă nu din dragostea artei, ci aşa, ca să aibă prilej a se vede adunaţi la un loc. Eră deci mai mult un pretext musica, esenţialul fiind vorba, întîlnirile şi ocasiunea de a face toaletă ori amor, însoţite acestea de ritmul inspiraţiunilor lui Rdssini, lui Mozart şi ale altor pe atunci cunoscuţi compositorî. Semn al timpului!
   (1) Castigat ridendo mores.
www.digibuc.ro
40
DIMÎTrIE c. OLlAnESCU
se juca pe teatrul Bucurescilor şi pe la bâlciuri, iar cele-lalte tote sunt permise pentru folosirea şi petrecerea cetăţenilor.
   «Direcţiunile de teatre respective sunt datore a da la eforie cunoştinţă prealabila de spectacolele ce au a da, ca să fie acestea controlate în timp util. Aşa să faci şi să fii sănătos. 1819 Noembre în 8 qlile.» (1)
   (Sigiliul
domnesc.)
Mare Logofăt procitoh.
  Ast-fel întâia dregătorie însărcinată cu privegherea şi cu controlul teatrelor din Ţera-Eomânescă (2) fu întemeiată de un Domn Fanariot, printr’un pitac scris în limba grecescâ, şi încredinţată unuia dintre ceî maî înfocaţi şi maî activi mădularî aî Eterieî.
  Nu e de mirare dar, ca încercările tinerilor români — vădite în urma acestui act — de a ridică şi eî o scenă românescă alături de cea gre-cescă şi cea nemţâscă, să nu fi putut avă sorţi de isbândă şi să fi fost dimpotrivă silnicite şi înăbuşite chiar de către acei cari pe atunci se socotiau a tot stăpânitoriî pămîntuluî nostru.
  Alexandru Vodă Suţu muri însă la 19 Ianuarie 1821 (3) şi la 26 Februarie eteriştiî şi zavergiiî, adunaţi la Ipsilanti în mănăstirea Galata de lângă Iaşi, în frunte cu stăgul alb — pe care alături de Crucea albastră şi paserea Fenix renăscând din flăcări şi cenuşă, ste-teau scrise cuvintele: ’Ev to6t(|> v(xa (cu acesta vel birui) şi ’Ex zrtţ xwv=d)c |j.oo b.w(£m\)m (renasc din cenuşa mea), — fac rugăciuni la biserica Trel-Erarchî şi pornesc în număr de vre-o 7500 spre Bucurescî. Zavera isbucnise şi cu dînsa anarchia, jaful, nelegiuirile şi grdza aveau să se întindă de la un capăt la cel-lalt al ţărilor române, până când Turcii, încredinţaţi că Grecii revoluţionari nu-I vor maî'sluji cu credinţă, «încuviinţară să înapoiască domnia pămîntenilor, hotărînd pe Banul Grigorie Ghica Domn în Muntenia şi pe Logofătul Ioniţă Sturdza în Moldova». (4)
  Aceşti Domni blânzi şi iubitori de ţeră avură prea multe răni de îngrijit, prea crunte suferinţe de alinat, ca să se îndeletnicâscă şi cu sdrta teatrului, în scurtul timp cât stătură pe tron. Doar prin familiile marilor boerî şi în deosebi în familia lui Vodă Ghica frumdsele tra-
   (1)   Originalul e în grecesce. Acest preţios document mi-a fost dat de către mult amabilul şi iubitul meu coleg şi amic d-1 profesor şi senator V. A. Urechiă, căruia îi aduc aci mulţumirile cele maî câldurose.
   (2) Cum este Comitetul teatrelor de astăzi.
   (3) Otrăvindu-i-se de Dr. Cristari fontâneua de la braţ.
   (4) A. D. Xenopol, Ist. Românilor, V, p. 509.
www.digibuc.ro
TEATRUL la români
41
diţiunî ale teatrului şi dragostea de a cultivă arta dramatică se vedeau la tâte prilejurile ce adunau la un loc pe toţi ai nemuluî.
   Aşa, în sala cea mare a caselor pe cari Scarlat Ghica le trecuse fiului seu Nicolae — ginerele Domniţei Nastasia Moruzi, — sală zugrăvită pe păreţi şi pe tavan cu toţi fieiî OlimpuluT, la <Jile mari şi la aniversări, înfocatul Aristia, care după zaveră intrase ca institutor al copiilor, cu câte-va perdele de la ferestre, cu cercefurî înădite unele de altele, cu costume croite din rochii lepădate, punea în scenă câte-o bucată de teatru în limba grecescă: pe Orest, pe Fiii lui Brutus, sau vre-o idilă de Florian. Smărăndiţa Ghica se deosebise atât de mult în rolul Clitemnestreî, în cât aşâ îi rămăsese numele. Aristia aveâ tot-deauna rolurile cele mari: Agamemnon, Cesar, Oedip; rolurile mai mici erau ale lui Eugenie Predescu, ale lui Manole Angelescu, al d-şârelor Iosefina şi Cecilia Raymonti sau ale copiilor casei. D-na Eufrosina Bogdan erâ o încântătâre Estelă, când n’o podidiâ plânsul în scenă; frate-sSu Scarlat Ghica — fostul procuror-general la Curtea de Casaţiune — erâ tot-deauna un mediocru Nemorin, iar Colonelul Iancu Ghica, îmbrăcat numai cu aripi şi cu tolba cu săgeţi, gândiaî că erâ chiar fiul cel iubit al Afrodite!
   Acolo Iancu Văcărescu a căutat să pue limba românescă pe scenă, a încercat să jâce pe Britanicus şi pe Sgărcitul lui Moliâre, dar surghiunurile, răsboiul, Muscalii, au amânat lucrul, până când Câm-pinenu înfiinţă «Societatea filarmonică». (1)
   Până atunci însă steua teatrului va apune pe pămîntul românesc şi de-abiâ la 1828 se va ivi cu sfială, până ce resmeriţa şi pdte ciuma o vor alungă iar de la noi.
   Se scie într’adevăr că o trupă nemţescă veni, puţin după intrarea Muscalilor, să deâ representaţiuni de drame şi de opere în Bucurescî, sub direcţiunea lui Eduard Kraiwig. (2) Efor al teatrelor (numit de Ruşi) se află atunci Aga Const. Cantacuzino (părintele Domnului Gr.
C. Cantacuzino, fost Director-general al teatrelor). El fu primul efor român al acestei instituţiunî de la înfinţarea ei de către Alexandru Vodă Suţu.
   Se pare că tenorul de pe atunci, Kohler (musicant distins şi com-positor), fu, după închiderea teatrului din causa răsboiuluî, trimis cu
   (1) Ion Ghica, Scrisori, ed. 1887, p. 44.
   (2)  Ţin informarea acesta de la tatăl meu, care-mi spunea câ a asistat, în vîrstă de 12-13 ani, la o piesă nemţescă în teatrul lui Kraiwig, fără să-şi aducă aminte în ce loc anume juca; sciâ numai că nu erâ într’o casă de zid. Acelaşi lucru mi l’a spus şi Ion Ghica şi C. Bâlcescu.
www.digibuc.ro
bîMÎTÎUfi C. ăLLĂNESCtJ
4â
înalte recomandaţiunî la Opera din Petersburg, unde cântă până la 1834, când îl vedem iar la noi în trupa lui Th. Miiller.
   Tot pe atunci eră în orchestră şi faimosul flautist Iosef Gebauer, care s’a stabilit în ţeră şi a lăsat copii şi nepoţi, a<Jî încă în vieţă. (1) Despre numărul şi caracterul artistic al bucăţilor jucate de trupa lui Kreiwig, n’am putut găsi nici o notiţă nicăerî.
   Românii au moştenit de la strămoşii lor datina de a se uni într’ascuns pentru a luptă împotriva nevoeî. Din împreuna lucrare a câtor-va buni cetăţeni au eşit adese multe şi mari folose pentru obştea nemuluî.
   Aşa, în vremea zaverei, boeriî fugiţi la Braşov (2) înjghebară o societate, care, pe lângă tainicele ei aşezări politice, aveâ de scop făţiş cultivarea limbeî, prin «scrieri şi traduceri de cărţi trebuincidse învăţăturii şi întocmirea unui dicţionar român». După restatornicirea domniei pămîntene, soţii, înturnându-se acasă, căutară să pună în lucrare cele jurate, dar din nepriceperea unora, din nedibăcia altora sau din stingherela împrejurărilor, nu se făcu aprbpe nimic, în cât la 1827 se alcătui o nouă societate cu un program cuprins în VIII puncte, dintre cari, pe lângă cele ppivitbre la organisarea politică, la şcble, la înfiinţare de tjiare, erau două (al Vl-lea şi al Vll-lea) anume pentru: «încurajarea şi tipărirea de traducţiuni în limba patriei şi formarea unui Teatru Naţional >.
   Pentru a nu întîmpinâ pedici întru răspândirea acestor principii pe cale legală, ea luă numele de Societate literară şi avu de mădular! pe mai toţi boeriî pământeni, printre cari se aflau şi cei trei fraţi (3) ai Domnitorului Gr. Ghica.
   Adunările se făceau în casele lui Const. Golescu (4), în cari se formă un fel de Casino. Acolo se cetiau scrierile soţilor şi se discutau cestiu-nile politice ori sociale de interes public. Intâiele lucrări cetite fură: Gramatica lui Eliade, tipărită la Sibiiu în 1828, şi Gramatica lui Gh. Golescu, care va fi tipărită la 1840 în tipografia lui Eliade. Se mai cetiră traducerile din Lainartine: Disperarea, Providenţa către om, Lacul, Ruga de seră şi Arta poetică a lui Boileau. In sînul acestei societăţi
   (1) Frantz Hochmann, Scrisore către Ed. Wachmann.
   (2)   Nic. Vâcărescu, Gr. Bălenu, Const. Câmpinenu, Em. Bălenu, Em. Florescu, Const. Golescu, Ioan Câmpinenu, Hilarion Episcopul Argeşului, R. Yoinescu şi Gianni.
   (3) Michalache, Alexandru şi Constantin.
   (4) Palatul Regal de astăzi.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
43
începu să se desluşescă părerile asupra celor de trebuinţă poporului şi se dete o învederare despre putinţa de a exprimă orî-ce idei şi orî-ce simţiri în limba română. Eră negreşit o mişcare generdsă, menită a aduce în mersul trebilor publice şi private o netăgăduită îmbunătăţire.
  Dar la 1828 Domnitorul este alungat din scaun şi Ruşii, purtători de răsboiu împotriva Turcilor, ieau ocârmuirea ţeriî.
  Iar nesiguranţă, iar nelinişte, iar prigoniri!...
  Cu mâna blândă şi cu vorba dulce la început, eî pun picior temeinic pe pămîntul nostru şi fac pregătire a-1 stăpâni — după vrerea şi de prinderea lor — cât mai îndelungată vreme.
  Totuşi, dacă din cele la câte se îndatorase <Jisa Societate literară , multe nu putuse lua fiinţă, remânend—câte-va mai de căpetenie—din pricina atâtor greutăţi numai scrise pe hârtie, unul, şi anume înfiinţarea de (Jiare în limba română», luă o grabnică şi neaşteptată îndeplinire. Ruşii aveau nevoe de a publică scirile de pe câmpul răsbo-iuluî în provinciile ocupate, iar Eliade, găsind prilejul bun, ceru şi căpetă (1) voia de a scdte Curierul Românesc .
  Deşi rostul întocmirilor politice rămâneâ acum în sema noilor «câr-muitorî , înfăptuirea celor priincidse cultureî publice câştigă puţin câte puţin nouă puteri: şcblele vor fi reorganisate şi îmbunătăţite, tiparul (2) puteâ să ajute răspândirea cărţilor folositdre şi ideile găsiau mijloc de a pătrunde pretutindenea prin canalul unu! <jiar. Libertatea de a grăi şi a lucră eră, fără tăgadă, aspru ţărmuritâ, dar şi luptătorii erau puţini şi nu toţi îndestul de pregătiţi, nici tot-deauna de-sinteresaţî.
   (1)   Prin mijlocirea şi sprijinul luî Const. Golescu, care, împreună cu Eliade, se legase din tomna anului 1827 (pe când din causa ciumei se aflau la Golesc!) cu ju-râmînt la altarul bisericeî de a propagă şi a împlini cele cuprinse în articolele constitutive ale Societăţii literare, fondată de boerî în acel an la Bucurescî. Ca să dea acestora un început de înfăptuire, Golescu întemeiă o şcolă pe moşia sa şi im internat pentru crescerea băeţilor din cele treî judeţe dimprejur: Argeş, Muscel şi Dîmboviţa. Şcola fu pusă sub direcţiunea luî Aaron Florian, adus anume din Buda şi pe care Eliade îl învăţă metoda lancasteriană.
   Cu prilejul examenelor şcoleî din Golescî, Aaron Florian întocmi între altele şi un mic spectacol teatral, în care elevii (cei mai mulţi feciori de boerî şi de negustori) jucară scene din tragedia Regulus, tradusă în versuri de Ioan Văcărescu. Se <jice chiar că o copilă, în vîrstă de 8 ani, a luî Gr. Leurdenu din Pitesc!, declamă cu atâta foc, în cât ochii tuturora se umplură de lacrimi de bucurie pentru o aşa de pătrun^etore şi binecuvîntată ispravă din partea unui fraged copil . (Issachar, p, 78; — «Curierul românesc , Sept. 1830.)
   (2)   Eliade cumpărase tipografia Stolnicului Clincenu şi o pusese la disposiţiunea celor cari vroiau să lucreze în acestă direcţiune. (Issachar, p. 78.)
www.digibuc.ro
44
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
  Cu t<5te acestea «Curierul Românesc» nu încetă de a da îndemn celor bine înzestraţi, ca <să tragă rodnică şi adîncă brazdă în ogorul artelor şi al literatureî». El însuşi le înlesni ocasiunea, scoţând odată pe lună f<5ia < Adaos litteral>, care cuprindea lucrări literare şi didactice de tot felul. (1) O mişcare plină de spornice meniri ţinea minţile deştepte şi încălcjiâ inimile tuturora. Se simţiâ că lumea ndstră se trezise din amorţela trecutului şi-şi luă îndrumare către lumină şi către adevăr. Sufletele aveau nevoe de înălţătdre îndemnuri, faptele de mân-tuitdre exemple!...
  La Sf. Sava, Aristia, însufleţit cum eră de focul sacru al artei, ţinea deosebite prelegeri asupra literatureî eroice şi dramatice, întrebuinţând dibăcia sa de bun cetitor şi de interpret al frumuseţilor poetice, pentru a le face să străbată şi în sufletul elevilor săi. Eliade, traducătorul lui Lord Byron şi al lui Lamartine, simţiâ crescând din ce în ce mai mult împrejuru-î numărul celor ademeniţi de versurile sale puternice şi înflăcărate şi nu zădărnicia mai cu semă nici un prilej de a sădi tot mai vie în inima tinerimii dragostea despre cele înalte şi frumdse.
  Aşa, profitând de sprijinul şi frăţesca ospitalitate ce dedea Iancu Câmpinânu celor cari, împreună cu dînsul, lucrau la redeşteptarea conştiinţei naţionale, ei, ori de câte-orî aveau să cetescă vre-o lucrare, nu lipsiau să cheme şi câţî-va şcolari dintre cei mai cu tragere de inimă ori mai cu băgare de sâmă la lecţiunile de declamaţiune poetică ale dascălului lor. Cu încetul se formă ast-fel un cerc de ascultători obicinuiţi, cari, une-orî, luau chiar parte la cetirea sau la recitarea unor bucăţi alese înadins.
  La început se alcâtuiră—drept petrecere—chiar mici spectacole, la cari acei şcolari—sub povăţuirea lui Aristia—jucau câte o scenă ori câte un act din dramele şi comediile repertoriului clasic.
  Acolo, C. A. Rosetti—cel mai talentat dintre dînşii,—în vîrstă de 16—17 am , eră, după propria-î mărturisire (2), *unul dintre primii actori ai teatrului născând, ce se exersau atunci pentru întâia re-presentaţiune, şi lui îi sunt dator, <jice el, cele (jintâî cuvinte de amor, de on<5re, de patriotism, ce buzele îmî rostiră pentru întâia <5ră.
  < El mă învaţă pentru întâia <5ră a nu me închină la <5menî:
                          «Cine? Eu să-mi plec capul la farmece, la minuni?
                       <Să tămâiu unui fanatic, să cred ale lui minciuni?!...
   (1) Issachar, p. 79.
   (2) Foiţa dramatică a «Românului din 19 Novembre 1857.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
45
  «El mă făcu a <}u;e pentru t<5tă vieţa mea:
           «Nu, de-a (leilor dreptate Zopir fie pedepsit,
           «Dacă libera mea mână şi curată vei vede «A linguşi viclenia şi tâlhari a mângâia...
  < Lui îi sunt dator cele dintâi... A ! pile frumdse, visuri, năluciri, închipuiri fericite ale fragedei juneţi, ce v’aţi făcut voi <5re ? Cetitorii <Românuluî» vor înţelege cu ce amor, cu câtă sete am alergat să văd, în vîrstnicia lui, pe acest tovarăş al juneţei mele...»
  Acolo, Iancu Florescu (Generalul), premiant al clasei de matematici şi de limba francesă, juca rolul Palmirei (1), Const. Ollănoscu pe al lui Seid şi însuşi Aristia pe al lui Mahomet din tragedia Fanatismul, tradusă în versuri de I. Eliade.
  Lucrurile luau ast-fel proporţiuni vrednice de măsuri mai hotărî-t<5re. Cea dintâiu fu închiriarea unei sale deosebite, în care, după eşirea din clasă, băeţii puteau să se exerseze ca într’un adevărat teatru ; căci ei, învăţându-şi rolurile pe acasă, fără supraveghierea şi îndreptările unui dascăl, se obicinuiau cu greşeli de cari cu greu se puteau desbărâ.
  Li se făcură apoi hlamide de pânză şi recuisite de hârtie poleită, pentru diferite piese, iar Aristia îi învăţa cum să umble, cum să-şi ţie trupul şi mânile, cum să declame şi să-şi schimbe glasul după împrejurări. Eliade făceâ adesea pe suflorul, dar nu simţiâ greul când vorbiâ fie-care în deosebi, căci îşi sciaii bine părţile de rost, ci numai când erau mai mulţi la olaltă, fiind-că sau unul lua vorba din gura altuia, sau nu prindea la vreme replica. (2)
  In aceste condiţiuni se aflau de un an, când Eliade publică în No. 2 al «Curierului Românesc» din 1832, cele următăre, cu privire la unul dintre şcolarii Colegiului Sf. Sava: «Un copil fără părinţi şi lipsit de
   (1)   Generalul Florescu, distins elev şi bursier al Statului în colegiul Sf. Sava, îşi ainintiâ adesea de epoca acesta şi recită chiar unele versuri din rolul Palmirei.
   (2)   Aceste amănunte le ţin de la tatăl meu, Const. Ollănescu, care fu un zelos elev al şcoleî filarmonice şi, înzestrat cum eră de o excelentă memorie, povestiâ cu cele mai mici amănunte împrejurările la cari luase o parte atât de activă.
   Sala închiriată fu a Pitarului Andronache (de pe lângă Sărindar), unde se jucă şi teatru. Scena n’aveâ perdea, iar culisele erau de şipcî cu mucavâ şi cu hârtie vopsită pe o parte cu copaci şi pe alta cu stâlpi ori păreţi de case. In sală erau scaune trimise de pe la casele boerescî, pe cari şedeau stăpânii lor; cei cari n’aveau scaune şedeau în piciore sau se aşezau grecesce pe scânduri.
   Veţli şi scrisorea lui I. Curius din Pagini pentru Istoria teatrului de Ştefan Vel-lescu, în «Revista Literară», No. 27, din 20 Octobre 1897.
www.digibuc.ro
46
DIMITRIE C, OLLĂNESCU
orî-ce ajutor, până şi de pânea cu care trebuia să-şi addrmă fomea, artfend însă de rîvna înveţăturiî», negăsind nici slujbă, nici milă de nicăerî pentru a se lirăni şi a înveţâ, ajunsese să se facă paznic de nopte, de cei cari strigă pe la răspântii: cine-î acolo ? pentru ca cu simbria ce i se dedea să p<5tă trăi şi înveţâ mai departe. Drept aceea, pentru a veni în ajutorul acestuia şi al şcolarilor sărmani, declară că a luat hotărîrea de a se sui pe scenă împreună cu familia sa şi cu alţi prieteni şi a parastisi pe teatru in limba românescă, de doue ori pe lună. Cu acelaşi prilej el face şi următdrea încunosciin-ţare: Acum se gătesce o tragedie în versuri, forte cunoscută şi intitulată Fanatismul, unde, fiind lipsă de o persdnă care să facă pe Zeid, se dă de scire că cine se simte a pute face acest rol să se arate la redacţiune. Dacă acăstâ personă va fi întrebuinţată, va primi pentru a sa ostenălă un dar de 300 lei, iar dacă nu va ave trebuinţă de ajutor, atunci se va împărtăşi dimpreună cu întrega societate de acea răsplătire ale căreia laude cresc în cer.»
  Şi parastisi într’adevăr pe teatru, cu prietenii şi elevii săi, dând Cesul de seră, dramă într’un act de Kotzebue, tradusă în românesce de Marele Logofăt I. Văcărescu, şi scene din Amfitrion şi din Avarul lui Moliere, tot în românesce; iar în franţusesce Zaira lui Voltaire şi în elinesce Iunius Brutus şi Or este de Alfieri.
  Spun contemporanii că C. A. Rosetti ar fi jucat cu atâta putere şi cu o atât de firăscă crucjime rolul tiranului Egist, în cât a spăimântat pe public şi pe chiar profesorul său Aristia. (1) Cu temperamentul seu entusiast şi pasionat pentru ori-ce avînt înălţător de inimi şi de minţi, eră lucru firesc să i se înflăcăreze ast-fel simţirea şi să misce până în adînc sufletele tuturora cu o atât de stăpânitdre creaţiune.
  Vîlva fu mare şi însufleţirea obştescă nu mai puţin însemnată.
  După ciumă, după răsboiu şi după plecarea trupei lui Kraiwig, lumea, lipsită atâta vi'eme de spectacole, eră bucurdsă de acestă mişcare teatrală, fie chiar şi de două ori pe lună, după cum anunţase Eliade. Şcolarii sărmani din Sf. Sava (2) avură cu prisosinţă mijloce de traiii,
   (1) N. Pliilimon, op. cit., II, p. 179.
   (2)   Din pricina răsboiuluî şi a ciumei, şcola Sf. Sava fusese închisă de Ruşi la 1828 şi nu se deschise decât la 21 Iulie 1830 — provisoriu în Hanul Şerban Vodă, (de alt-fel Şerban Vodă Cantacuzino este şi adevăratul întemeiător al acestei şcole românescî), — până ce localul Sf. Sava, ocupat de solda(i şi de spital, să fie reparat. Definitiva strămutare se făcu în Decembre 1831, director fiind Archimand. Efrosin Poteca, profesor de istorie şi filosofie. (V. A. Urecliiă, Ist. şcolelor, I, p. 134 şi urm,)
   Socot că d-1 A. D. Xenopol face o confusiune în Ist. Românilor, VI, p. 148,
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
47
iar boerii, ademeniţi de binevoitorele aparenţe ale Huşilor, undiră chiar speranţa de a pute clădi un teatru. Se înjghebă o comisiune de boerî, în care Logof. Const. Cantacuzino avea însărcinarea de a căpătă învoirea Guvernului, iar Baronul Meytani de a fi cassierul şi privighetorul zidirii viitorului'teatru. Se făcură liste de subscripţiune, dar fie înrîuriri ascunse, fie neîncredere în starea lăuntrică, fie alte pricini, sumele promise nu fură îndestulătdre, aşa că se părăsi idea clădirii şi se chibzui cum să se repare sala cea arsă de la Cişmeua roşie. (1)
   Cu tote aceste, încercarea de a se mai da representaţiunî în româ-nesce întîinpinâ tot mai multe greutăţi. Se simţiâ că lucrul nu făcea plăcere guvernului rusesc. Faptul îndrăsneţ că se jucase şi se proiectă să se mai jdce bucăţi traduse de Ioan Văcărescu —.exilat de Kisseleff pentru protestarea făcută în Obştesca Adunare împotriva numirii Rusului Mincialci ca Preşedinte al comisiunii pentru întocmirea Regulamentului Organic (2)—indispuse cu totul pe «Exelenţia Sa deplin împuternicitul împărătesc» în privirea slabelor şi nevinovatelor silinţe de a reînvia teatrul naţional. Se temeâ ca nu cum-va scena română să nu fie prefăcută în tribună publică, de pe care — sub formă teatrală — să se trâmbiţeze şi să se răspândescă în public «unele idei înaintate, sprijinind libertatea şi democraţia, de către urmaşii cărvunarilor de la 1821» (3), căci, numai aflând că Ioan Văcărescu îşi scria versurile cu litere latine, Kisseleff, care-1 numiâ în batjocoră poetul (în loc de nebunul), se grăbi a-1 califică de «emisar al catolicismului). (4) N’ar fi fost de sigur princios intereselor puternicei împăraţii—care pe faţă se arătă doritore de progres şi de lumină pentru noi, pe când în realitate semăna zîzania şi neînţelegerile, pentru a-şî asigură cât mai îndelungă stăpânire în ţeră—n’ar fi fost o bună chibzuială de a deschide capul şi a înflăcărâ tocmai ea inima Românului, prin pildele şi adevărurile ce ar fi învăţat de la teatru, de la teatrul deschis orî-când şi ori-cui, la care cei mulţi şi cei lesne creijetori ar fi avut slobodă intrare, ca la şcdlă ori la biserică!
când (fice că Marele Ban Gh. Filipescu adusese la 1829 pe Francesul Vaillanl să reorganiseze Colegiul Sf. Sava, pe care apoi, visitându-1, Kisseleff rămase mirat de regula şi metoda organisării, căci Vaillant n’a fost decât director al unui internat — funcţionând pe lângă Sf. Sava — în care se primiau solvenţi şi bursieri, post în care fu înlocuit la 1833 de profesorul G. Pop.
   (1) Tradiţiune verbală: C. Bălcescu, C Ollănescu, Ion Ghica.
   (2) A D. Xenopol, Ist. Românilor, VI, p. 98; - Issachar, p. 62.
   (3) Op cit., ibidem.
   (4) Issachar, ibidem.
www.digibuc.ro
48
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
   Drept aceea guvernul nu dete ajutorul făgăduit la început, cea maî mare parte a publicului făcu greutăţi să plătescă înainte abonamentul propus, a 19 galbeni olandezi de scaun pentru şese lunf, iar lui Aristia i se dete să înţelăgă că : «n’ar fi nimerit să răpescă şcolarilor cesurile trebuincidse învăţăturii şi, ca dascăl al stăpânirii, ar face mai bine să-şî caute de trebă». (1)
   Şi doar Muscalii, de la Ecaterina-cea-Mare şi prin desele lor atingeri cu Francesiî, iubiau teatrul, ba chiar socotiau că nu este mijloc mai nimerit de influenţă — firesce lor favorabilă — asupra societăţii ndstre decât teatrul... de comedii franţusesci, de operă şi de balet! Teatrul naţional, ca nou şi nesigur element de cultură, li se părea însă primejdios; de aceea încă mult timp avu el să sufere din pricina fră-mîntărilor de tot felul, fiind ast-fel privit ca unul dintre aşezămintele 6re-cum politice ale ţării.
   Tată pentru ce şi debută în curind o trupă de operă nemţescă sub direcţiunea lui Theodore Miiller, în noua sală de teatru pe care bucătarul italian Ieronim Momolo o clădi la 1833 pe locul Logofătului Ior-dache Slătinenu. (2)
   (1)  Aceste amănunte le ţin de la tatăl meu, care cu părere de reu se ve^ît lipsit — cu de-a sila — de cea maî plăcută şi instructivă petrecere, precum spunea.
   (2)  Sala teatrului clădită de Ieronim Momolo, pe locul unde fusese Diorama la 1812 (la intersecţiunea stradelor Academiei şi Nouă, de a(jî) pe locul luî Iordache Slătinenu (care la 1797 tradusese din grecesce in românesce, întâia piesă de teatru, editată în Sibiiu, tiparul lui Martin Hochmeister, numită Achileos la Skiro), eră din zid de paiantă cu moloz şi căptuşit pe din afară şi pe dinăuntru cu scânduri. Sala, maî mult lungă decât largă, josă în tavan, avea un rînd de loji, despărţite între ele cu un stâlp de lemn, pe care eră aşezată o lampă, 15 rindurî de bănci de lemn învelite cu chembricâ formând cele trei staluri, o galerie în fund pe şepte trepte cu laviţe gole de lemn. Lângă scenă o lojă domnescă forte mică, peste drum trei canapele pentru Curte.
   Iluminaţiunea se făcea cu lămpi cu uleiu de rapiţă şi luminări de seu ; în loja domnescă, făcută la 1834, ardeau luminări de ceră albă.
   Tot mobilierul saleî, cum şi decorurile scenei, erau proprietatea directorului Miiller, care, neavend fonduri; le făcuse parte prin subscripţiuni de abonament, parte pe credit, parte din ajutorul ce-î deteră Ruşii şi guvernul românesc.fin loji boerii trimiteau mobilele de-acasâ: covore, scaune, oglindi, aşâ că eră mare deosebire între ele şi restul salei. In orchestră erau 36 de locuri pentru musicanţî. Candelabru în mijlocul saleî nu există, mai târziu se aninară cate-vă lămpi, căci eră prea întuneric. Intre staluri, pe la uşile laterale de sub loji, erau locuri de stat în piciore, pe cari le ocupau elevii şcoleî filarmonice sau cei de la Sf. Sava. Scena eră destul de mare, dar eră săracă de decoruri şi forte primitiv făcută.
   Actorii se îmbrâcau în trei camere şi actriţele în doue camere, împreună. Alături de sala de spectacol eră o odaie mare, care serviâ de bufet.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
49
   Personalul acestei trupe — care a remas mulţi ani la noi — eră cât se pdte de numeros şi de bine ales.
   Artiştii bărbaţi erau: Conţi, Dannhorn, Herz, Kdhler, Kdpf, Krcbs, Lange, Pollak, Ranftl, Spiegel, Weinpolter şi Ziinmermann. Artistele: d na Bauscher, d-rele Crsnitz, Gindl, Lange, Messengruber, Rielănder, d-na Ranftl, d-rele Frisa, Winkler, d-na Zimmermann şi d ra Zeloni.
   Orchestra, compusă din 17 instrumentişti, printre cari violonistul Frantz Hochmann (care a făcut parte din orchestra Teatrului Naţional până la 1870) şi Hauda, flautistul Sellner fiul, clarinetistul Ferlendis (care a remas în Bucurescî şi ai cărui fiu, vreme îndelungată prima violină la teatru, trăesce încă), iar şef al orchestrei Ioan Wachmann, compositor şi violonist de merit, care a rămas la noi şi a luat o parte rodnică la desvoltarea musiceî în societatea şi şcdlele ndstre. El a fost director de teatru, capelmaistru şi profesor al Conservatoriuluî do
    In ganguri erau puse, pentru încălzit, la câte patru loji, o sobă de fer, iar în celelalte părţi sobe mari de fer prin colţuri şi sobe de zid.
    Feciorii aşteptau cu hainele stăpânilor pe la uşi, în intrare, în bufet (între acte), ori prin trăsurile înşirate pe trei rîndurl în curtea din fund a Slătinânuluî. Acest teatru, numit mal târziu teatrul vechiu sau teatrul cel mic a servit până la 1853, când - s’a inaugurat — sub domnia Iul Vodă Ştirbei — actualul local al Teatrului Naţional. Peste dărâmăturile teatrului vechiu s’a construit actuala strada Nouă. (Tradiţiune verbală C. Ollănescu, I. Ghica, BălcescuCurierul Românesc , No. 34, din Octobre 1873;—«Cantor de avis», 1839.)
    Momolo, care ţinea boltă de birt, cofetărie şi băuturi de tot felul, în acelaşi local unde se află a^î Capşa, se deosibiâ prin mâncări italo-orientale şi chiar franţuzesc]. Aşa curcanul umplut, numit curcan ţintirom (gentilhomme), baclavalele, îngheţatele şi tote soiurile de reciturî erau vestite la dînsul. Pe, la 1839 a clădit de-asupra boitei sale o mare sală pentru club, numită sala Momolo, ori sala Slătinenu (mal târziu), în care se dedeau balurile mascate ale nobilimii, dintre cari mal ales cele cu cari s'a deschis sala Marţi 3 Ianuarie şi Joi 5 Ianuarie, în cursul carnavalului 1839, au fost strălucite. Cele-lalte se dedeau în sala Iul Conduri din faţa otelului Concordia, uliţa Nemţescă. El inaugură şi aşa numitele Piknik-bal. cu încăpere de la 14 Ianuarie acelaşi an, Avea pentru acesta de tovarăş pe un alt Italian Boreli, iar «sala şi-a decorat-o după cel mal frumos gust, a întocmit şi orchestră prea bună şi prea fru-mosă compusă de d-1 Wiest capelmaister şi 24 de bărbaţi vrednieî din miliţia naţională, ce sunt şcolarii seî . Balul de la 3 Ianuarie a fost atât de nobil, cât se pote asemănă cu orî-care bal din oraşele luminate din Europa. ( Cantor de avis», No. 44, 47, 49, 54 din 1839).
    In sala Slătinenu se făceau şi nunţi. Ea a servit mal încoce pentru întruniri electorale. Acolo s’a dat la 1870 faimosul banchet al coloniei germane Consulului general Radowitz, cu ocasiunea căruia a isbucnit un fel de '•escolă, pricinuind căderea ministeriuluî Ion Ghica (Simion Micliălescu, autor dramatic, fiind Prefect de poliţie), a pus un moment în cumpănă abdicarea Principelui Carol şi a adus pe conservatori, cu d-1 Laşcar Catargiu în cap, la putere.
    Analele A. R. Tom. XX. — Memoriile Seej. Literare.                          i
www.digibuc.ro
50
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
musică şi declamaţiune, al căruia cap astăzi o d-1 Iiduard Waclimann, vrednicul urmaş al părintelui seu. Orchestra eră completată, în ce priviâ trombdnele, tobele şi timpanele, cu musica militară românescă, care se înfiinţase atunci. ,
  Repertoriul eră forte variat şi bogat, căci într’un an, jucând de 15 ori pe lună, a dat cinci-<Jecî de spectacole noue. Prima representa-ţiuno fu în sera de 28 Decembre 1833, cu Dona Violanta.
  In stagiunea de la Decembre 1834 — Decembre 1835, a dat 60 de opere.
  Iată câtc-va din cele mai însemnate: Robin des bois, Muta di Porţiei, Fra-Diavolo, Zampa, La Dame blanehe, Tanered, Cenerentola, Agncs Sorel, Sargines, Joseph et ses freres, Don Juan, Bărbier de Seriile,' Othello, Les Braconniers compusă de I. Wachmann, Monteehi et Capuleiti, Barbe-bleue, Corradin, Dona Diana, Straniera, Jean de Paris, Comte Ory, Armida, Semiramis, La Neige, La Fiancee, Les faux monnageurs, Pre-aux-Cleres, Les Croises en Egypie, Ludovico, Robcrt-lc-Diable, Le Ma^on et le serrurier, Le porteur d'eau, Mărie şi altele şi altele.
  întâia composiţiune (les Braconniers) a maestrului Ioan Wachmann fu cântată la 11 Martie 1834.
  La 31 Iulie, trupa dete Bărbierul din Sevila şi un prolog, L’i/nage du Prinee, cu ocasiunea (fericitei sosiri a înălţimii Sale Prinţului Domnitor al Valachiei»; iar la 16 Octobre fu representaţiune de gală, Cântec naţional (probabil Imn) şi tot Bărbierul (în care d-ra Crsnitz, iar mai pe urmă d-na Zimmermann excelau în rolul Rosineî), în ondrea instalării Prinţului Domnitor Alexandru D. Ghica pe tronul ţării. (1)
  Dar Regulamentul Organic, alcătuit după instrucţiunile rusescî, trimis la Petersburg, modificat în puţine locuri şi votat de Adunările extraordinare întrunite într’adins, fusese întărit de Pdrtă şi pus în lucrare la Iulie 1831 în Muntenia şi la Ianuarie 1832 în Moldova. (2) O eră nouă păreâ că începe acum pentru Principate, în cari pe alegerea Adunărilor obştescî se rezemă întregul aşezămînt al reformelor lăuntrice, cuprinse într’însul.
  Libertatea însă, şi mai ales libertatea de a lucră după cerinţele şi pentru propăşirea intereselor publice, erau cu atât mai aspru îngră-
  (1) Joseph Bauscher, Almanach du theâtre de Bucarest pour l’annee 1835.
  (2)   Regulamentul Organic lu discutat şi modificat la Petersburg de o comisiune ad-hoc compusă din: Vornicul Michail Sturdza pentru Moldova şi Logof. Alecu Villara pentru Muntenia, avend de secretar pe Aga Gh. Assaki, cum şi funcţionarii ruşi Catacazi şi MinciaJci sub preşedinţa Ministrului Worontzoff-Daschkorf.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
51
dite, cu cât Rusia stăruia pe sub ascuns la îndeplinirea numai a acelor puncte cari erau prielnice intereselor sale. Românii şi cele românescî, deşi sub paza aparentă a «înaltei Puteri Protectăre», erau în realitate jertfa dibacelor uneltiri cari ţintiau — prin aşa numita ocrotire a po-porelor creştine — la preponderanţa ei exclusivă în afacerile politice ale Orientului Europei.
   Atunci, din noii, cei cu iubire de ţeră şi cu durere de inimă pentru binele obşteî se apropiară şi-şi deteră mâna, jurând a urma mai departe îndeplinirea neisbânditelor încercări: de a da în doue rîndurî(1) vieţă şi îndreptare nouă nemuluî.
   De-ocamdată, Ioan Câmpineanu şi Ioan Eliade întemeiară la Octo-bre 1833 o «Societate Filarmonică», cu scop de a lucră pe faţă pentru «cultura limbii românescî şi înaintarea literatureî, întinderea musiceî vocale şi instrumentale în Principat, şi spre acesta formarea unui Teatru Naţional».
   Dacă Eliade este, cu drept cuvînt, apostolul reînvierii năstre literare, dacă prin mijlocirea lui Aristia au tresărit cele dintâi simţiri artistice la noi, Câmpinenu, boer mare, adăpat la isvorul celui mai curat patriotism, deprins din sînul familiei a preţui libertatea în vrednicia omenescă, iubitor al artelor şi al literatureî, fu nu numai sprijinitorul generos, dar şi luptătorul pururea neobosit pentru existenţa şi propăşirea acestei nobile întreprinderi. El, dacă s’a pus în capul «Societăţii Filarmonice» şi a înfiinţat şcola în care s’au format aţâţi artişti dramatici români şi a devenit fondatorul teatrului, a fost că vedea într’acest ram al culturii publice, ceva mai mult decât o şcolă de năravuri: un mijloc de a da românismului un avînt şi de a deştepta în popor simţul naţional. (2)
   O asemenea faptă, cuprimjătore de atâtea însuşiri, avea nevoe să fie înţelesă cel puţin de cei mai răsăriţi şi ajutată de totă lumea, oa să pătâ merge înainte. Cei tineri, cei entusiaşti şi încercaţii patrioţi o îmbrăţişară numai decât cu o căldurdsă rîvnă, cel-lalţî — sfioşii, şovăitorii şi străinii — o luară în semă după ce-şî arătă vrednicia, precum se şi grăbiră a o nimici, simţind că le păte fi supărătore!
   In casa lui Câmpinenu — in care se adunau de obiceiu toţi ămeniî distinşi şi talentaţi de pe atunci — se făceau întrunirile membrilor societăţii, peste o sută la număr (3), şi acolo se discutau măsurile de
   (1)  Cele din 1821 şi 1827. Veţlî şi Ist. Românilor de A, D. Xenopol, VI, pp. 253 şi 254.
   (2) Ion Ghica, Scrisori, ed. 1887, p. 632.
   (3) Issachar, p. 62.
www.digibuc.ro
52
DIMITRIE C. OLLÂNESCU
luat în privinţa întemeerii maî înainte de tote a unei şeâle de musică şi de declamaţiune, în care să-şî potă primi educaţiunea artistică elevii şi elevele destinate teatrului. Rîvna tuturor era atât de mare, în cât îi făcea să cre<Jă că tote-s putinciose şi le însuflâ cele mai temeinice hotărîrî, nefăcând vre-o deosebire între ceî cari puneau mâna şi umărul la lucru şi cei ce aveau să tragă j.olos din săvîrşita lucrare. Din tote părţile veniaii încuragiărî şi promisiuni, elevii cei mai silitori din Colegiul Sf. Sava se socotiau mîndri a fi părtaşi la ridicarea primei scene române, tinerii cu dragoste de teatru îşi părăsiaii ocupaţiunile şi veniaii să se aşeze pe băncile şcolei filarmonice, profesorii îşi jertfiau timpul şi interesele spre a se devota noului aşezămînt şi toţi într’un avînt de vrednică însufleţire se legau să nu-şl pregete nimic, pentru a isbuti cât mai bine şi cât mai curînd.
  Drept aceea Câmpinenu ca supraveghetor şi Eliade ca director al acestei şcole îndreptară următorea jalbă:
      «Către cinstita Eforie a şeolelor.
  «Povăţuiţi de înştiinţarea cinstitei Logofeţii a celor bisericesc!, publicată prin Buletinul Oficial de sub No. 50, din 2 Noembre anul 1833, jos însemnaţii au cinste a aduce la cunoscinţa cinst. Eforii că şcola de musică vocală, de declamaţie şi de literatură, întocmită după învoirea, dorinţa şi ajutorul a maî multe obraze, are a se deschide la 20 ale acestei luni Spre sciinţa cinst. Eforii de scopul învăţăturilor acestei şcoli, de profesorii ei şi de şirul învăţăturilor, jos însemnaţii alăturăm aicea foia «Curierului Românesc» de sub No. 711 din 834 Ianuarie 7.
                                                                     (iscăliţi) «Câmpinenu, I. Eliade.
  «1834 Ian. 19, Bucurescî, No. 1.»
  Acestă cerere eră neapărat trebuinciosă, în faţa art. 354 al Regulamentului Organic, care în § al 3-lea glăsuiâ ast-fel :              .
  «Tote şcolele particulare, ce sunt acuma întocmite şi ce se vor maî întocmi de acum înainte, să fie cunoscute stăpânirii, şi ea va ave băgare de semă asupra sistemei învăţăturilor, ce se cuvine a se ţine în fieşî-care şcălă, prin mijlocirea' Eforiei şeolelor.»
  Pe acest temeiii Logofeţia celor bisericesc! (de care atârnau şcdlele) făcuse pomenita «însciinţare», căci fără comunicarea staturilor, pentru orînduiala ce are a se urmă la învăţătură şi pentru temeiurile ce aii întru tăto a se păzi şi a programei de împărţirea clasurilor, pentru osebite învăţături» — nimeni nu eră volnic de a deschide şi a ţine o şcdlă privată.
  Tdte acestea sunt pe larg desfăşurate în articolul de mai jos, al
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
53
  «Curierului Românesc», care cuprinde atât profesiunea de credinţă, cât şi programul studiilor şi temeiul întocmirilor Societăţii.
   Un lucru, ce răsare însă neîndoios din cele scrise şi făptuite cu acest prilej, este însemnătatea deosebită ce se dedea teatrului ca element de cultură naţională. De alt-fel, fie-care pas al celor de atunci întru acesta, pe lângă dovada patriotismului şi energiei lor, ne dă noue celor de astăzi atâtea pilde bune de urmat şi atâtea învăţăminte, că avem o datorie de a le cundsce — pentru a le preţui pe tdte şi a le urma, dacă se pdte.
   Iată (jisul articol scris de Eliade, care este şi cel dintâiu act dat în cunoscinţa publicului despre «Societatea filarmonică» :
   «Cea mai mare parte din boerî şi alţi cetăţeni pătrunşi de adevărul cel dovedit de atâtea vecurî, că teatrul însoţit cu învăţătură publică este cel mai de-adreptul şi sigur mijloc de a dărăpăna obiceiurile cele urîte şi a formă gustul unei naţii, toţi într’o pornire şi într’un cuget prin tote claselo au început a-şî arăta dorinţa cea mare, a se chibzui mijlocele spre a pute cu vreme a se dobândi un teatru naţional. Aşa s’a găsit cu cale a se formă o tovărăşie sau Societate Filarmonică, ale căreia mădulare fiesce-care va contribui câte un ce pe an, spre a se întocmi o şcolă de literatură, declamaţie şi musică vocală, şi scopul acestei şcoli să fie a pregăti tineri, prin care, pe de o parte, să putem ave un teatru şi, de alta, să se introducă şi să se întindă în Principat musica vocală. Amatori s’au aflat îndestul spre a se numi soţi şi, prin a lor dărnicie plină de rîvnă, s’a şi adunat o sumă de bani cu care să se potă acoperi tote cheltuelile spre acesta. Numele amatorilor şi sumele ce au dat se vor face cunoscut în vre-una din foile viitore.
   «Cu banii adunaţi se va închiriâ o casă pentru şcola sus pomenită, se vor plăti profesorii trebuincioşî, se vor pune în pension spre învăţătură un număr de cinci fete de-ocamdată, cu tote cele trebuinciose, hrană şi îmbrăcăminte, se vor întîmpinâ trebuinciosele şcoleî, ş. c. 1.
   «D-l Fliad va fi directorul acestei şcoli şi cassierul societăţii şi la vreme va da socotelă înaintea soţilor atât despre a sa direcţiune, cât şi despre întrebuinţarea banilor cassei, şi adunările societăţii se vor face din vreme în vreme, pentru chibzuirile înaintării ace3teî întreprinderi, în aceeaşi sală de învăţătură.
   «D-l Bongianinixa fi profesorul de musică, a căruia destoinicie şi talent s’au recunoscut şi în cele mai înaintate întru civilisaţiune locuri. D-luI va cerceta la început dişposiţiunile tinerilor ce vor dori a se da spre învăţătura acestei frumose arte şi va alege un număr până la 12, cu care va urmă învăţăturile sale.
  «D-l Aristia va fi profesorul de declamaţiune, carele va începe cursul său maî întâiu. a deprinde pe tineri întru cetirea cea curată, a păzi punctuaţia, a apăsa cetirea după duhul periodelor, introducând pe cetitori în înţelesul celor scrise.
www.digibuc.ro
54
DlMÎTRlt! C. OÎ.LĂNESCTT
   «Al doilea, va păşi intru cetirea cea adevărată a versurilor, apărând pe cât se va pute pe cetitor de a face a se audî monotonia rimei.
   «Al treilea, va trece întru a arăta patimele şi caracterele, imitând pe cât va pute natura.                                                   •
   «Al patrulea, va înainta întru facerea gestelor (hironomie), întru mişcarea musculilor, întru luarea posiţiunilor interesante vederii şi picturii şi întru zugrăvirea cea adevărată a patimelor şi caracterelor.
   «Al cincilea şi în sfîrşit, va ajunge prin unire la un loc de maî mulţi tineri în partea cea dramatică.
   «D-l Eliad va fi profesor şi de literatură, pregătitor cu teoria acelora ce d-1 Aristia va pune în lucrare prin declamaţiune şi, spre înlesnirea cheltue-lilor casseî, va face lecţiunile sale gratis.                           .
   «Lecţiunile sale vor fi despre elocuenţă şi felurile ei, despre stil şi felurile lui, despre înalt, simplu sau jos, despre frumos, despre gust, despre prosă şi poesie, despre felurile poesieî, o prescurtă istorie a literatureî naţiunilor celor maî însemnate, autorii cei maî vestiţi ai acestor naţiuni, capo-d’ope-rele sau scrierile lor cele maî însemnate, şi în sfîrşit va face un curs deosebit despre poesia sfintă sau cea ovreiască şi ai căreia autori sau prooroci sunt traduşi în limba nostră, şi din a căreia rodnicie de frumuseţi vor fi scose cele maî multe exemple despre înalt şi frumos, cari se află cu îmbel-şugare şi pote că nicăieri cu atâta într’aripare ca în psalmii lui David, cei cântaţi pe vîrful şi în polele Libanului, şi în elegiile plângerose ale lui Ieremia, cele suspinate pe malurile Iordanului. Limba bisericeî el o va ave drept temeiu, spre a formă alcătuirea şcolarilor săi în deprinderile ce vor face, dându-le drept model urzela limbii scripturii, întocmită cu atâta înţelepciune de părinţii noştri.
   «Spre înlesnirea şcolarilor şi spre întinderea acestor lecţiuni la maî mulţi doritori, cea din urmă faţă a «Curierului Românesc» va fi hotărîtă spre publicarea lor, de unde fără greutatea scrisului le vor ave şcolarii gratis, şi vremea scrierii se va pute întrebuinţa spre alte băgări de semă folositore.
   «Cursul literaturii şi al declamaţiuniî va fi slobod de obşte la orî-ce tînăr, fără să fie supus la nici un fel de condiţie (se înţelege însă la tinerii cari sau în colegiul din Sf. Sava, sau în alte şcoli private, vor fi urmat în vre-o limbă încaî învăţăturile a câte-va clase de umaniore).
   «Pentru lecţiunile literatureî, cari privesc spre cunoscerea frumuseţilor autorilor şi scrisului, şi prin urmare spre a şi le însuşi cine-va este de prisos de a mai vorbi, fiind cunoscute de orî-cine; iar pentru declamaţiune, care, din multe întîmplărî a fost neîngrijită şi prin urmare necunoscută, mă socotesc a face câte-va însemnări spre îndemnul tinerimii către ascultarea acestei lecţiuni atât de folositore.
   «Un bun declamator este pentru o limbă ceea ce este şi un bun artist mu-sicant pentru executarea unei bucăţi musicale. In zadar un compo3itor şi-ar alcătui operele sale, căci tot meşteşugul său ar rămâne mort, fără ispravă şi chiar necunoscut, dacă artişti asemenea lui, sau aprope de a lui învă-
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
55
ţatură, nu s’ar afla să execute cu destoinicia, expresia şi înfocarea cea cu-viinciâsă compo3iţiile lui. Cea maî desăvîrşită şi cea maî atingătore arie, cântată de un nedestoinic cântăreţ, în loc de întinerire a inimii, ar pri-cinui spaimă ascultătorului. In zadar un orator sau un poet şi-ar alcătui cuvintele sau poemele sale, căci vor fi departe de a săvîrşi isprava cea dorită, dacă nu vor fi cetite, sau de dînşiî, sau de cetitorii lor, cu expresia cea clară şi potrivită duhului celor scrise. Declamaţia sau cetirea cea buuă trebue să facă în duhul ascultătorului aceeaşi întipărire şi ispravă, care musica o săvîrşesce in inima lui.
   «In zadar un preot s’ar sui pe amvon să predice moralul evangheliei, dacă cetirea sau glasul seu cel sălbatic şi nepotrivit cu marea cuviinţă a nevredniciei sale ar speria pe ascultători, sau ar aduce o ispită de şoptâ în locaşul Domnului. In zadar un învăţat, pe catedra sa profesorală, ar cugetă să arunce sămînţa învăţăturilor sale în inimile şcolarilor săi, dacă pe lângă al său metod nu ar uni şi o limbă sau rostire didactică şi deş-teptătore unde trebue. In zadar un avocat ar nădăjdui să câştige inimile judecătorilor, dacă totă elocuenţa sa de tribunal ar socoti-o numai în nisce ţesături încurcate şi în nisce strigări netrebnice şi vrednice de osîndă în-tr’un locaş însuflător de sfială şi iconă a tribunalului ceresc.
   «In zadar un General s’ar încercă să înverşuneze duhurile şi inimile soldaţilor săi, arătându-le pe vrăjmaş, dacă mişcările sale cele de Tersit nu vor pute să mergă în acelaşi paralel cu ale vitezuluî, care sub piciorele sale iartă pe protivnicul său cel învins, sau dacă glasul său nu va pute să detune cu aceeaşi putere şi vibrare întocmai ca al trîmbiţei cei vestitoro de biruinţă. In sfîrşit, în zadar un actor s’ar sui pe scenă ca să ne înfăţişeze vecurile trecute, patimele şi virtuţile, ca să ne înveţe sau să ne pricinuiască petrecerea, dacă mişcările sale cele stângace, dacă glasul său cel necioplit şi neimitator şi dacă musculaţia obrazului său nu se vor potrivi cu persona ce ne arată.
   «Aceste povăţuirî şi deprinderi se învaţă cu desăvîrşire numai prin declamaţie şi, prin urmare, acestă învăţătură este de trebuinţă la totă trepta de cetăţean. Câţi omeni şi-au aflat a lor norocire şi au scăpat de multe primejdii numai prin a lor frumosă înfăţişare şi rostire! Şi iar la câţi bărbaţi destoinici şi învăţaţi le-au fost pricină de neisbutire şi chiar de nenorocire numai a lor rece şi necioplită manieră de înfăţişare şi rostire! Acestă însuşire este înăscută în om mai mult şi maî puţin, ca şi cântarea, ca şi elocuenţa, ca şi poesia, şi un declamator povăţuit numai de pornirea sa cea firescă pote să trecă înaintea unui artist, întocmai ca un cântăreţ sau versificator povăţuiţi numai de fire, înaintea unui musicant şi poet, care pe lângă fire a adăogat şi învăţăturile pregătitore şi băgările de semă şi aflările a mai multor bărbaţi din mai multe vecurî adunate la un loc.
   «Dacă scrierea sau cărţile unei limbi este trupul literaturei unei naţiuni, de-clamaţiunea este sufletul ei; fără dînsa literatura este ca mortă şi nici odată nu va face isprava unui trup însufleţit. Pote să vadă cine-va forma şi mă-
www.digibuc.ro
56
DIMITRIE C. OLLANESCU
rimea ei, întocmai precum vede trupul unei tinere de o frumuseţe îngerescă, sau a unui bătrân încuviinţat de o formă uriaşă, care a ţintat vederea şi mărirea a mai multor vecurî, însă galben, îngheţat şi fără de simţire; şi nici odată nu va audi glasul cel încântător sau bărbătesc şi plin de putere, care să ne întinereze inimile şi să ne pornescă lacrimile, sau să ne deştepte şi să ne pue pe cugetarea cea cuviinciosă, nici odată nu va fi pătruns de glasul cel adevărat al dinelor celor frumose, nici odată nu va simţi puterea cea energică a elocuenţeî lui Demosten şi Ciceron, farmecul şi insu-flarea lui Omer şi Virgiliu, strămutările şi răpirile lui Pindar şi David, fără electricitatea cea dătătore de vieţă a declamaţiuniî.              ■
  «După ce am arătat scopul cel aţintător al acestei şcole şi învăţăturilor ce se vor urmă într’însa, acum se face cunoscut că cursul acestor învăţături se vor începe de la 15 ale acestei luni Ianuarie de-ocamdată, în casele d-lui Pitarului Dincă Boerescu, în dosul Sf. Sava şi peste drum de d-1 Câmpinenu. Câţi din tineri vor dori a urmă cursurile arătate se vor îndreptă la redactorul gazetei, unde vor găsi pe d-1 Eliad tot-deauna până la 12, şi se vor înscrie în lista şcolarilor.
  «In cât pentru fete, am arătat că se vor pune în pension spre învăţătură, cu îmbrăcămintea, hrana şi cele trebuinciose din casa societăţii. Se vă alege un număr până la cinci copile, cu principiurî bune şi moral şi cu disposi-ţiuni de musică, şi învăţăturile ce li se vor da în pension vor fi limba ro-mânescă şi franţusescă, declamaţiunea, musica vocală şi danţul. Câţi din părinţi vor dori ca fiicele d-lor să urmeze aceste învăţături folositore şi pe urmă să le hotărască de artiste, să bine-voiască a se îndreptă asemenea la redactor, de dimineţă pînă la prânţl, de unde vor fi povăţuiţi către d-1 Bongianini, întru ceea ce privesce spre a se cercetă copilele la disposiţiunile ce aii la mu3ică. Pentru cheltuelile însă ce societatea va face spre crescerea fiicelor d-lor, vor da încredinţarea că, sfirşindu-şî învăţăturile, se vor hotărî întru acestă carieră.»
  Deci şcola fu de-ocamdată deschisă în casele Pitarului Dincă Boerescu, în dosul Sf. Sava şi peste drum de Câmpinenu.
  Inmulţindu-se apoi numărul elevilor, lecţiunile se ţinură în sala clasei
I-a din colegiul Sf. Sava; după aceea şcdla fu strămutată în nisce odăi aprdpe de casele lui Racottă, din mahalua Dudesculuî (1), odăi în cari locuia însuşi Eliade şi unde-şî avea şi tipografia. Mai târziu, fiind trebuinţă de un local mai încăpător, se închiriă nisce case în Uliţa Nemţescă (2) şi, de aci, după vre-o patru luni, şcdla se mută în încăperile de alăturea cu sala din curtea Slătinenuliu. (3)
  Cei dintâi profesori al şcdlei filarmonice fură:
  (1) Cam pe unde sunt a<Ji băile lui Mitraszewski.
  (2) Sala Iu! Conduri unde se dedeau baluri mascate populare.
  (3) Astăzi otelul Capşa.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMANI
57
   Ioan Eliade: Director şi cassier, preda literatura şi mitologia;
   C. Aristia: mimica şi declamaţiunea;
   Costache Michalache (Michăileanu): limba română (la eleve);
   Bongianini, apoi Conţi: musica vocală;
   Schlaf: piano;
   Duport: danţul şi scrima;
   Winterhalder, secretar-bibliotecar, istoria artelor.
   Şcola începu cu 20 de elevi, dintre cari:
   Domnişdrele: Frosa Vlasto, Caliopi, Raliţa Michalache, Lang şi Elenca;
   Domnii: Nicu Andronescu, Const. Ollănescu, Ioan Curie, C. Mincu (Minculescu), N. Diamand, Costache Michalache, Ioan Râmnicenu, Ioan Lăscărescu, C. Dimitriu, S. Petrescu, A. Ciuculescu, Gh. Burolenu,
L.  Tângovenu, A. Simionescu şi P. Boalgher.
   Mai târijiu ajunseră a fi 30. In cursul anului 1835 intră în şcdlă Costache Caragiale.
   Cele cinci eleve fură ţinute în pension, întâiu la Duport (în casele de lângă biserica Stavropoleos), apoi la Vaillant (aprdpe de Hanul Golescului).
   Elevii la început trăiau cu din al lor, dar mai târijiu (26 Novembre 1834) li se făcu lefă, la cei mai buni 80 de lei, la cei-lalţî 70, 60, 40 de lei pe lună, cu condiţiune de a da «înscris adeverit de părinţi şi întărit de tribunalul de comerţ, că sfîrşindu-şi cursurile învăţăturilor, să... slujiască în teatru naţional ani îndoiţi decât aceea în cari s’au aflat şcolari». (1)    '
   Şcdla era întreţinută cu contribuţiuni private, cari de la 1 Decembre 1833 (data înfiinţării societăţii) şi până la 1 Septembre 1834 s’au urcat
la suma de 16.518 lei şi au fost plătite de către:
        Galbeni                                            Total
        pe lună                                            în le!
           1  D-l Aristia până la 1 Septembre...............288
           1   » Banul Bălenu, pe un an.....................768
           1   » A. Belul până la 1 Septembre ....          288
           1   » C. Brăiloiul până la 1 Octombre. . . .     320
           1   » Sc. Bărcănescul până la 1 Iunie. . . .     192
           2   » Marele Postelnic G. Bibescu până la 1
  ,                August................................512
           1   » Stolnicul Brătianul........................256
           1   » Medeln. Budiştenul.........................256
           1   » Hatmanul A. Villara, 1 August ....         256
  (1) Lucrările Societ. filarmonice, o broşură din 1835, pp. 26 şi 27.
www.digibuc.ro
56
DIMITRIE C. OLLĂNESCTJ
              Galbeni                                              Total
              pe lună                                              în leî
                 1   D-l I. Vlădoianul, la 1 Iunie.................192
                 1   »  D. Vilie, 10 galbeni pe an, iar pe 6 luni. 160
                 1   »  Căpitanul Voinescu II, până lai Maiu. .    160
                 1   »  Hrist. Vrana, până la 1 Maiu...............160
                 2   »  Spătarul C. Ghica, până la 1 Februarie. .  128
                 1   »  Dvorn. Dim. Ghica, până la 1 Iulie. . .    224
                 1   »  Maiorul N. Golescul, până la 1 Februarie.  128
                 1   »  Cămin. Dădulescul, până la 1 Septembre.    288
                 V3 » N. Daniîlopulo, până la 1 Iunie ....          96
                 3   »  I. Eliad, până la 1 Septembre..............894
                 —   »  Vist. N. Ionescul, 10 galbeni pe an, înce-
                        pând de  la  1 Iulie, iar pe 6 luni. ...   160
                 ‘/a »  Log. C. Cantacuzino, până la 1 Octombre    160
                 1   »  Aga M. Cantacuzino, până la 1 Iulie . .    224
                 —   » Clucer Grg. Cantacuzino, până la 1 Iunie 384
                 —   »  Colonelul  Cămpinenul, pe un an (1)   . . 1536
                 1   »  Căpitanul  Cornescul, până la 1 Aprilie .  128
                 Va » Căpitanul Costescu, până la 1 Aprilie. .      64
                 1   »  Maiorul Kretzulescu I, pe un an. .   .  .  384
                 1   »  M. Lahovari, pe un an......................384
                 1   »  Cămin. C.  Mânu, până la 1 Iunie .   .  .  192
                 1   »  Comisul I. Mânu, până la 1 August . .      256
                 2   »  Michălescu, până la 1 August...............512
                 —   » Dvorn. A. Nenciulescu, 25 galbeni pe an,
                        plătiţi.................................800
                 1  ->  Colonelul Nojin, până la 1 Noembre . .     352
                 2   »  I. Oteteleşanu, până la 1 Iunie............384
                 2  •»  T. Opranu, pe un an........................768
                 V,  » Maiorul Popescu, până la 1 Iunie ...         96
                 1   »  Poenaru, directorul şcolelor, până la 1 Sept. 288
                 2   »  T. Paladi, începând de la 1 Aprilie, 10
                        galbeni  pe an, iar pe 6 luni...........160
                 1   »  I. Roset, până la 1 Octombre...............320
                 1   »  Ser. Roset, pe un an.......................384
                 Va » Parucic. A. Roset, până la 1 Ianuarie. .      96
                 Va » Grg. Racoviţă, până la 1 August. . . .       256
                 ‘/a »  Slug. Rioşanul, pe un an...................192
                 2   »  I. Slătinenu, până la 1 Iunie..............384
                 1   »  Căpitanul Socolescu, până la 1 Octombre 320
                 Va » Parucic. Stoica, până la 1 Iunie ....         76
(1) Afară de aceştia, D-luî a dăruit şcolarilor şi şcolăriţelor la examen 60 galbeni.
www.digibuc.ro
'rEA'TRUt la români
6d
          Galbeni                                                  Total
          pe lună                                                  în lei
             2 D-l I. Trăsnea, până la 1 Iulie...................448
             1  » C. Faca, până la 1 Iunie........................ 192'
             3    » Dvrn. A Filipescu, până la 1      Iunie. . .    576
             3    » Colonelul C. Filipescu, până      la 1 Febr.    192
             1    » Parucic. M. Filipescu, până la 1 Februarie       64
             1    » Căpitanul Ciocărdia, până la      1 Iunie. .    193
                                                        Total .  16.518
   Cheltuelile pe fle-care lună se ridicau la 4730 de lei, dintre cari:
                                                               Lei
            Profesorului de  declamaţiune.....................441
                 »        » limba francesă....................189
                 »        » musică............................630
                 »        » limba română, pentru fete . .     100
                 >        » danţ şi scrimă....................300
            Salariul pentru patru fete în pensionat. . . .    440
            Salariul pentru 16 şcolari.....................1.100
            Chiria salei pentru lecţiuni...................530
            Spese întîmplătore: lemne, lumină, tipar 'etc. . 1.000
                                                 Total . . T730
   După trecerea de şepte luni, în cursul cărora elevii luară lecţiuni de literatură, de declamaţiune, de musică vocală şi făcură exerciţii de artă dramatică, învăţând doue bucăţi clasice, una tragică: Mahomet sau Fanatismul de Yoltaire, şi alta comică: Amfitrion de Moliere, amîn-doue traduse de Eliade, se ţinu în sera de 29 August 1834 întâiul examen public al şcoleî filarmonice, la care asistară membrii societăţii şi din notabilii capitalei, câţi putură încape în sala teatrului.
   înainte de a se .începe examenul (1), Ioan Eliade, directorul şcdleî, a venit pe scenă înaintea publicului şi a rostit următorea cuvîntare plină de dragoste pentru artă şi de patriotism:
                 «Domnii mei,
   «Dacă istoria pentru întîmplările celor trecute este o povestire numai, teatrul ni le înfăţişeză însuşi; dacă ea ne descrie patimele, greşelile şi virtuţile omenilor celor însemnaţi, teatrul ni le arată însufleţite. Achilii, Orestii, Bruţii, Egistiî, Alexandrii, Silii, Cesarii, Neronii nu sunt mai mult nisce
   (1) Se dice că examenul eră să fie făcut la sfîrşitul lui Iunie, dar cum elevii aveai! să se producă în tragedia Mahomet, care atât prin numele, cât şi prin acţiunea sa, putea atinge susceptibilitatea Turcilor, mai ales că tocmai în acelaşi timp sosise un Paşă mare la Giurgiu şi-i eră temă direcţiunii şcoleî de vre-un neajuns, a aşteptat până a plecat Paşa pentru ca să se facă examenul.
www.digibuc.ro
60
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
nume numai, de cari ne aducem aminte cu cinstire sau cu groză; scena ne strămntă peste vecurî şi ne înfăţişeză pe însuşi omenii aceştia, ca nisce modele însufleţite de virtute sau de viţiu.
   «Istoricii au vrut să arate Prinţilor şi norodelor eroismul şi slăbiciunea naţiilor ce au stătut asupra pămîntuluî şi printr’însele să povăţuiască pe cele de acum; însă poeţii dramatici au făcut isprăvile cele mai minunate, şi dacă moraliştii prin învăţăturile lor au vrut să dărapene obiceiurile cele ruginite şi urîciose, comedia, prin batjocura sa, luând în rîs prejudeţele şi urîtele năravuri, a fost biciul cel mai grozav al viţiuluî celui îngâmfat. Adevărul acesta cunoscut din vremile cele mai vechi a străbătut vecurile şi a ajuns până la noi.
   «Grecii, Romanii, jjnaţiile cele mai luminate din (Jiua de astădî 1’au cercetat de aprope şi s’aii folosit dintr’însul; şi acolo teatrul şi-a făcut isprăvile sale cele mai adevărate, unde s’a şi întrebuinţat după cugetul său cel mai adevărat. Şcola recomendeză şi insuflă binele, teatrul batjoco-resce şi dărăpănă răul, şi legile însoţite cu religia vecînicesc patimele cele prefăcute în virtuţi, nelăsând a se apropia viţiul de dînsele, ca, otră-vindu-le, să le răscole împotriva fericirii nostre. După întemeerea şcolelor în limba naţională, după întocmirile cele mântuitore ale Regulamentului Organic, idea teatrului naţional abia s’a ivit, şi tot într’aceeaşi vreme s’a şi simţit însemnătorea lui trebuinţă, şi tot într’aceeaşî vreme mii de inimi au fost într’o glăsuire, mulţime de bărbaţi au fost gata a se întrece cu a lor însăşi cheltuială să începă şi să ţie acestă întocmire folo-sitore. Rîvna lor, domnii mei, i-au făcut să creşlă tote putinciose şi le-a insuflat tot credămîntul asupra acelora ce i-au însărcinat cu formarea teatrului naţional; şi cu adevărat acestă înflăcărată dorinţă a fost făcătore de minuni, că şi profesori şi şcolari s’au socotit şi s’au făcut mădular! ai acestei societăţi, au luat lucrul acesta ca însuşi al lor şi cu cele mai obo-sitore silinţe s’au grăbit a se face şi a se arătă vrednici de rîvna, încredinţarea şi generositatea mădulărilor Societăţii filarmonice.
   «Cu suma ce pe totă luna se adună în cassa societăţii până la 70 împărătesei, s’a închiriat o zidire şi s’a mobilat cu cele trebuinciose, s’a pus în pension cinci fete cu hrana, îmbrăcămintea şi învăţătura societăţii, s’a orîn-duit profesori de declamaţie d-1 Aristia, de musica vocală până la o vreme d-1 Bongianini şi astădî în lucrare d-1 Conţi, de dans d-1 Diupor, carele este însărcinat cu pensionul fetelor; s’au ţinut şi alte cheltuelî neapărate şi întîmplătore ale şcoleî, s’au făcut hainele celor mai de căpetenie personaje ale tragediei de astă seră şi avem o economie ca de 170 galbeni de la mulţi din soţi, cari se află afară din capitală şi nu a putut până acum cassa a-î strînge.
   «In vreme de şepte luni, s’a făcut un mic curs de literatură, spre a pregăti pe şcolari a simţi frumuseţele poeţilor dramatici; s’au exersat şcolarii la declamaţie, dânduli-se înainte mai multe scrieri în prosă şi în versuri; s’au deprins pe cât a ertat vremea şi întîmplările întru musica
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
61
vocală şi aii început, spre formarea unui balet şi graţiosa mlădiere a trupului, exerciţiile danţuluî. D-l Aristia în vremea acesta a nesocotit tot felul de ostenelă şi rîvna celui maî înfocat patriot, făcându-se şi mădular al societăţii, a jertfit şi vreme şi odihnă şi a adus lucrul ca astăţlî să îndrăs-nescă a sui pe scenă înaintea d-vostre tragedia intitulată Fanatismul.
   «Prin începuturile d-luî Bongianini, madam Caliope, una din şcolarele şcoleî domnieî-vostre, cuteză, acompaniată de d-l Şlaf, să cânte cavatina din opera lui Bellini Piratul.
   «D-l Diupor, în totă vremea ce şcolarele aii fost încredinţate sub îngrijirea dumne-lui şi d-neî madamei soţiei dumi-sale, s’a arătat către dînsele întocmai ca un tată de fâmilie, silindu-se a le insuflă moralul şi buna cuviinţă şi a le deprinde pe cât s’a putut întru buna şi plăcuta purtare a trupului şi a mişcărilor.
   «D-l Michalache Costache, care astădi debută'în rola lui Omar, învăţătorul fetelor la românesce, în vreme de şepte luni, începend de la slovenire, le-aii adus în stare a ceti, a scrie şi a socoti; şi pe semestrul viitor, socotindu-se de către direcţiune de cuviinţă ca toţi cei ce vor intră în cariera acesta a teatrului să scie, atât pentru decoraţiune, cât şi pentru deosebitele costume, şi teologia celor vechi, se va face şi un curs de mitologie.
   «Şcolarii, cari sunt ca la treî-decî la număr, ca să răspundă la rîvna şi genero-sitatea dumne-vostre şi la silinţele profesorilor lor, au călcat în piciore tote prefudeţele şi, ca să fie ascultători la glasul patriei, care îi chemă a contribui şi din parte-le spre e ei cinste întru formarea teatrului naţional, mulţi s’au arătat sur di la glasul naturii, părăsind şi chiar pe ai lor părinţi şi preferind strămtorea şi neaverea, ca să potă odată, înfăţişând pe scena românescă pe bărbaţii cei mari ai vecurilor trecute, a resplăti întemeiăto-rilor teatrului românesc, pomenind şi recomandând numele lor până în cele maî de pe urmă vecurî.
   «In vremea acesta de şepte luni, ca prin minune s’au săvîrşit atâtea lucruri ce nu ar fi îndrăsnit cine-va să aştepte, şi acestă ispravă a săvîrşit-o singură a dumne-vostre rîvnă, care nu a fost alta decât focul acela nemuritor, ce fără sfirşit viază în ceruri şi care spre fericirea omenilor se co-boră ca să încăldescă inimile lor.
   «Rîvna dumne-vostre a făcut o mare ispravă, domnii mei, nu numai în sufletele pămîntenilor. Atâţia din străini aii cinstit acestă întrecere şi nu aii putut a se uită cu un ochiii rece la acest început cu adevărat naţional. Cu prilejul acesta mă socotesc dator a nu trece cu vederea pe toţi aceştia din străini, cari s’aii şi vădut prin foile publice, şi maî vîrtos pe d-l Dimi-trie Vilie, carele cele dintâiii a introdus în Ţera Românescă metodul lui Lan-caster, prin care se învaţă tinerimea în tote şcolele Principatului. Acest bun cosmopolit, care este una din haracteristicele adevăratului cetăţen, vădend punerea în lucrare şi acestei folositore întocmiri, nu a putut să privescă la dînsa ca un om ce nu a contribuit vre-odată spre binele acestui pămînt, şi s’a grăbit şi aci a lua parte şi a se înscrie mădular ajutător.
www.digibuc.ro
62
DIMITRIE C, OLLĂNESCT7
    «Ertaţî, domnii mei, acestă mică abatere a mea, care nu este alta decât o ispravă a haracterului Rumânilor, ce nici odată nu au fost străini către recunoscinţă.
    «Am <jlis că în vreme de şepte luni, ca prin minune s’a săvîrşit atâtea lucruri ; pote că a mea rîvnă, domnii mei, me face să măresc lucrurile, la cari în tote filele cu a mea mulţumire am fost martor şi fericit îngrijitor; pote că în ochii mei cei întunecaţi de mulţumire mi se par minuni cele ce s’au urmat în vreme de şepte luni, începend mai vîrtos şcolarele de la slovenire. D-nii profesori însă, mai smeriţi decât mine, îndrăsnesc a înfăţişă pe şcolarii dumne-lor, nu cu trufie de formatori ai unui teatru, ci numai ca să arate dumne-vostre rodul ce au putut aduce şi să-şi dea socotela de vremea ce au întrebuinţat-o, după însărcinarea şi încredinţarea ce au avut de dv, şi, dacă din scurtarea vremii, sau din sfiala şcolarilor, neobici-nuiţî a se înfăţişă în public, nu vor pute cu scumpătate a răspunde nădejdilor dv., sunt încredinţat că generositatea dv., de care aţi dat simţitore . dovedi, nu va goni atât de departe ertarea, ce este cea mai adevărată şi iubită a ei fiică.                   .
    «Cercetarea de astăzi va da dovadă şi despre vremea viitore; isprăvile de astă seră îmi vor da indrăsnelă a pune înainte şi a vă recomandă silinţele şi dorul acestor tineri şcolari, hotărîţi a intră în gurile cele veninâse ale prejudecăţii fără a se sfii de dînsele şi a se lăsă întru protecţia dv. Sunt încredinţat, domnii mei, că precum aţi cunoscut cât este de trebuinţă un teatru naţional, asemenea cunosceţî şi câte trebuesc unui tîner ca să potă îndrăsnî a se numi pe sine un bun artist sau actor: un chip interesant, un trup bine crescut şi mlădios, un glas sonor şi plăcut, un suflet trufaş şi îndrăsneţ, o inimă de flăcări, o crescere îngrijită, într’un cuvînt o cunos-cinţă forte cu scumpătate a artelor celor frumose, şi acest fel de omeni, domnii mei, sunt forte rari în societate, cari să unescă întru sine darurile firesci cu mijlocele învăţăturii şi nici odată, nici noi, nici Europa întregă nu se va pute făli adesea-ori cu artişti buni şi mult va mai trece până să dobândescă lumea un al doilea Talma, dacă teatrul nu se va face o carieră pentru tinerime şi dacă acela ce se hotărasce a înfruntă ori-ce fel de pre judecată va fi socotit în societate ca un paria politic, ca un comedianţ lăsat în voia întîmplăriî, şi nădăjduind a-şî scote a sa hrană, aşteptând-o de la bunăvoinţă a privitorilor. Dacă însă se va face o direcţie sub îngrijirea guvernului şi o casă unde să intre veniturile teatrului şi de unde actorii să se plătescă ca nisce slujbaşă ai statului întru formarea limb ei naţionale şi a năravurilor, cu tâte drepturile ce au şi cei-lalţi slujbaşi, atunci tinerii cu talenturi şi înveţătură îi vom vede, fără să se temă de veninosa limbă a orbei prejudecăţi, a se sui pe scenă şi a încheiă teatrul naţional, cum să fie de pildă şi la alte norâde. •
    «Cu acestă şcolă, domnii mei, ce domnia-vostre aţi întemeiat, nu sunteţi numai fundatori ai teatrului naţional, ci şi literatura românescă ve va fi în cea mai mare parte datore. Câtă vreme este de când s’a început, şi o mul-
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
                                                                                                   63
ţime de tineri se întrec a traduce bucăţi dramatice. Marino Faliero, amîn-doi Foscari, Mahomet, Alzira, Regul, Ermiona, câte-va vodevile şi comedii, dacă sunt astăzi în limba românescă, acestui început sunt datore.
  «Pentru rodul ce s’a făcut în vremea acesta de şepte luni, astă seră se va înfăţişă înaintea dv., iar pentru întrebuinţarea sumelor ce aţi bine-voit a mi le încredinţa, numindu-me director şi cassier al şcolei Societăţii filarmonice, sunt gata, domnii mei, a înfăţişă socotelile înaintea dv., şi de veţi găsi cu cale, îndrăsnesc a vă propune ca, sau însuşi toţi să bine-voiţi a vă adună la un loc, sau să numiţi din sînul societăţii o comisie de câţi-va bărbaţi, care va îngriji a primi acestă socotelă, a o cercetă şi a o face cunoscută dv.
  «In cât pentru tragedia ce astă seră se înfăţişeză, fiind-că până acum nu am avut în limba nostră traduse şi tipărite alte bucăţi dramatice şi fiind-că a trebuit să se dea în mânile şcolarilor o bucată clasică, atât pentru ţesătura ei, cât şi pentru tote amănuntele, ca să potă sluji de model spre învăţătură, de aceea astăseră nefiind o representaţie publică, ci numai un examen, firesce a trebuit ca şcolarii să se cerceteze de aceea ce au învăţat.
  «Acestea sunt, domnii mei, lucrările d-lor profesori şi şcolarilor şcolei dumne-vostre, şi ne place să credem că silinţele d-lor vor fi asemenea ca şi până acum sprijinite şi încălzite de înflăcărarea dv., şi mai vîrtos de a bunului şi înrîvnatuluî nostru Prinţ, de la care totă ţera aşteptă cu nerăbdare punerea în lucrare a înaltelor, bunelor şi patrioticelor sale cugetări, între cari negreşit se cuprinde şi acestă întocmire. Prinţii şi căpeteniile norodelor pot să aştepte cu adevărat felurimi de laude şi de cununi, dar numai acelea ce le împletesc şi le recomandeză poeţii sunt vecinice şi neveştejite, şi pe teatrul acesta se va împleti cununa tuturor acelora ce au ajutat spre întemeerea lui.» (1)
  Acest cuvînt, rostit cu căldură şi cu voce încordată de emoţiune, pri-cinui tuturora o mare însufleţire, ridicând şi mai sus vrednicia şi rîvna bărbaţilor de inimă care lucrase pentru înfăptuirea unui atât de frumos aşezămînt.
  Examenul începu cu clasa de musică vocală, în care se produse D6mna Caliopi cântând cavatina din opera Piratul de Bellini, «dând cele mai mari nădejdi de isbutire la musică şi tot parterul remânend mulţumit de glasul cel dulce şi mare al cântăreţei românce». (1) După acesta elevii şi elevele clasei de declamaţiune au jucat tragedia Mahomet sau Fanatismul, «cu cea mai mare ispravă, rămânend toţi privitorii încântaţi de mulţumire». (2)
   (1) «Curierul Românesc», 1834, No. 39.
   (2) Ibidem,
www.digibuc.ro
64
DIMITRIE O. OLLĂNESCU
  Cei cari pentru întâia 6ră, «pe orizontul României, încălţară coturnul şi represintară o tragedie clasică», (1) au fost:
  Androneseu în Mahomet, «carele în tdtă rola a dat cele mai mari nădejdi de perfecţie, înfăţişând pe cât se pdte de bine ambiţia, diplomaţia, impostura, gelosia şi acel haracter sângeros» ;
  Curie în Zopir «a arătat tdte sentimentele câte insuflă pe un ce-tăţen, patriotismul, virtutea, iubirea de flî şi haracterul acel trufaş care însufleţesce pe un vrăjmaş vrednic de cinste» ;
  Diamand Nieolae în Seid «a dat nădejdile cele mai mari, prin vioiciunea sa, că pe curînd vom vede pe scena românescă pe Orest, pe Brutus, pe Hamlet şi alţii, şi cu cea maî vie expresie a zugrăvit fanatismul şi amorul» ;
  D-ra Raliţa Miehalaehe în Palmira, «care, când s’a pus în pension atunci a început şi slovenirea, care în vreme de şepte luni trecute, cu cea mai mare silinţă şi repej,une, a sărit de la cetit la rola sa îndestul de grea, ca să zugrăvescă smerenia, amorul cel maî înfocat, fanatismul acela femeesc şi copilăresc şi în sfîrşit, dintr’o copilărie atât de smerită, să se prefacă eroina cea resbunătdre a părintelui şi fratelui seu şi a păşi până la sinceritate; tdte aceste greutăţi s’a silit să le învingă şi şi-a săvîrşit a sa rolă îndestul de plăcut, prin care s’a ve<Jut că vom pute ave pe vremea viitdre o Electră, o Zairă şi alte asemenea»;
  Mich. Costaehe în Omar «şi-a săvîrşit a sa rolă cu cea maî putin-cidsă scumpătate, zugrăvind tdtă diplomaţia unui ministru, şi ceea ce dă şi maî bună nădejde este că în gura sa nici decum nu se au<Jiâ rima versurilor» ;
  Costaehe Dumitru în Fanor «a dat asemenea nădejdi minunate de a înfăţişă un sfetnic domolit şi povăţuitor, şi asemenea versurile în gura sa, făcend să se audă a lor armonie, îşi ascundeau rima» ;
  «Ou un cuvînt toţî tineriî şi-au jucat ast fel rolele flesce-care, în cât maî puţin putea să ceră cine-va, dar maî mult nici odată. Fiesce-care întrecea pe celă-lalt, unul pe toţî, toţî pe unul.
  «In minutul acesta, am dorit să nu fi fost Român, spre a pute cu tdtă slobozenia—fără de a me teme de fanatism—a lăudă cât se cuvine pe aceşti tinerî.»                     .
  Acestă representaţiune-examen a avut atâta succes în cât «eră cu neputinţă să descrie cine-va patriotismul şi naţionalitatea (?!), ce erau zugrăvite pe feţele tuturora, entusiasmul şi aplaosul cel mare la sfîr-
   (1) Issachar, p. 82.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
65
şitul fiesce-cărui act şi la sfîrşitul tragediei, chemând pe fiesce-care şcolar anume şi pe toţi împreună». (1)
   Sîrguinţa, munca dragostea artei şi patrioticele jertfe ale tuturora căpătând ast-fel o netăgăduită recundscere obştescă şi o strălucită is-bândă, eră lucru firesc să se ieâ grabnice măsuri de statornicire şi de crescere a acestui vrednic început. Drept aceea membrii societăţii se adunară la 7 Septembre în număr de 28, spre «a cercetă socotelile cheltuelilor, a vede cursul lucrurilor pe trecutele nouă luni, cum şi a chibzui pentru cele trebuincidse pe vremea viitore». (2) Aleseră deci o comisiune de trei (Polcovnicul Nojin, Iancu Mânu şi Petrache Poe-naru), care, cercetând cheltuelile faţă cu Eliade, directorul şcdlei, per-sintâ «adunării obşteşti a soţilor» un raport general asupra lucrărilor în şedinţa de la 27 Octobre.
   După ce constată că: «atât cheltuelile, cât şi lucrările s’aîi urmat cu cea mai bună măsură, potrivit întru tote cu circumstanţele», acest raport ridică şi invedereză meritele şi străduinţele celor trei fondatori ai societăţii, «pentru a o aşeză pe temeiuri cari asigureză a ei înaintare»; constată.că: *d-l Eliad, pe lângă direcţia cu care s’a însărcinat, de la întâia formare a acestei societăţi, s’a străduit şi prin dare de lecţii de literatură în şcola filarmonică a desvoltâ înţelegerea şcolarilor actori»; «d-l Aristia, printr’o nepregetată sîrguinţă în lecţiile de declamaţie, a deprins pe şcolari în puţină vreme a se identifiâ cu a lor rolă aşa de bine, în cât la cea dintâiîi a lor suire pe scenă, tot publicul s’a electrisat de mulţumire»; «d-l Câmpinenu, străduindu-se într’acestă întreprindere cu cea mai căldurdsă rîvnă, a sprijinit societatea, nu numai cu un ajutor simţitor ce D-lui dă regulat pe fie-care lună, ci şi cu alte deosebite jertfe de bani în trebuinţele şcdlei filarmonice şi cu îndemnarea înduplecătore pentru întinderea societăţii, prin adăugarea soţilor ajutători» ; constată iarăşi că, numărul soţilor crescend, venitul pe an a ajuns la suma de 25.600 lei, cu nădejdea «că acestă sumă va cresce de acum repede».
   Comisiunea mai presintă şi un proiect de regulament al societăţii, ale căreia lucrări pe viitor «se încredinţeză unui comitet, ai cărui mă-dulari se vor alege de obştea societăţii», rămânend ca Eliade să continue a fi directorul şcdlei. In sfîrşit, luându-se «în băgare de semă rîvna şi înţelegerea cu care şcolarii actori înaintez ă la învăţătura dra-
   (1) «Curierul Românesc», loc. cit.
   (2) Lucrările Societăţii filarmonice, 1835, p. 9.
   Analele A. R.~ Tom. XX. — Memoriile Sevţ. Literare.
5
www.digibuc.ro
66
DIMITRIE C. OLLiNESCU
matică şi avend într’acesta nădejde că o trupă bine deprinsă se va găti în puţină vreme, comisiunea a socotit de neapărată trebuinţă a se chibzui despre zidirea unui teatru naţional». Cu acest prilej ea presintă şi un proiect închipuit de Polcovnicul Nojin, pentru «mijlocele cele mai înlesnitore», cu cari curînd s’ar «aduce în-desăvîrşire acesta dorită clădire». Comisiune aîncheie că, găsindu-se «cuviincios acest proiect», să se supue Domnitorului, «făcendu-se rugăciune prin jalbă, ca să fie şi acestă instituţie primită sub a Măriei Sale înaltă protecţie».
   In aceeaşi şedinţă, adunarea generală aduce mulţumiri lui Eliade, Aristia şi Câmpinenu, «cu a căror generosă jertfă de odihnă şi de interes particular s’a întocmit şi sprijinit şcola filarmonică»; desbate, amendeză şi aprobă, iscălind, proiectul de regulament al societăţii; gâ-sesce «întru tote bine chibzuit» proiectul «arătător de privilegiurile ce sunt de trebuinţă a se cere de la stăpânire pentru a se înlesni ţinerea unui teatru naţional», şi consimte a fi supus Domnitorului; în fine alege, faţă fiind 32 de soţi, comitetul dirigent al societăţii şi anume:
         President pe d-1 Marele Vornic Gh. Filipescu, cu 25 glasuri. Vice-President pe d-1 Colonelul Câmpinenu, cu 21 glasuri. Directorul şcoleî pe d-1 Io an Eliade, într’o glăsuire.
         Secretar pe d-1, Petre Poenaru, cu 23 glasuri.
Colonelul Nojin, cu 16 glasuri.
Căpitan Voinescu II, cu 10 glasuri.
Io an Mânu, cu 11 glasuri.
Iancu Ruset, cu 8 glasuri.
Mădularî pe d-niî
   Ast-fel Societatea filarmonică eră constituită deplin, iar comitetul seu avu «să urmeze pe viitor în lucrările sale, întocmai după cum se cuprinde în regulament», iar dacă va găsi că vre unul din articolele lui are nevoe de schimbare, va întocmi alte articole şi le va propune la următorea obştescă «adunare a societăţii». Comitetul mai avea dreptul de a convocă pe toţi mădulariî în şedinţa extraordinară, când va fi trebuinţă, «înştiinţându-se fie-care prin bileturî date la mână cel puţin cu trei <Jile înainte».
   Regulamentul Societăţii filarmonice (subscris de 43 de membri) e alcătuit din 23 de articole, împărţite în 6 capitole privitore la întocmirea, competenţa şi administraţiunea organelor sale, şi cuprinde disposiţiunî speciale asupra mişcării artistice şi literare resărite şi pe cale de înflorire sub îndemnurile şi ocrotirea ei. Acestea sunt:
   «Art. 5. Scopul Societăţii filarmonice este cultura limbii românesc! şi înaintarea literatureî, întinderea musiceî vocale şi instrumentale în Principat, şi spre acestea formarea unu! teatru naţional.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
67
   «Art. 6. Spre acest sfîrşit, societatea, cu banii ce se strîng în cassă de la soţ! şi din alte măsuri, va ţine o şcolă de băeţî şi de fete după chipul următor:
   «I. Se va orînduî un profesor de declamaţie, unul de musica vocală, altul de cea instrumentală, unul de danţ şi de deprinderea armelor şi unul de limba românescă pentru fete sau şi băeţî, carele va fi dator a învăţă cele ce se cuprind în cele dintâi trei clase de începători, potrivit după cum se învaţă în şcolele naţionale, şi pe lângă acestea va da fetelor şi băeţilor şi o mică idee despre mitologie, ca una ce este trebuinciosă pentru multe cuvinte în partea dramatică.
   «II. Se vor ţine atâtea fete în pension câte va cere trebuinţa şi vor ertâ mijlocele, cu hrana, îmbrăcămintea şi învăţătura -din cassa societăţii.
   «III. Se vor da şcolarilor spre ajutor, cât vor fi la învăţătură, o mică ajutorinţă în bani pe fiesce-care lună, şi pentru acesta atât ei, cât şi fetele, se vor îndatora prin înscris că, săvîrşindu-şî învăţăturile, se vor hotărî de actori în Ţera-Românescă, după regulamentul ce se va aldătuî despre datoriile şi drepturile actorilor şi despre lefa lor.
   «Art. 11. Lucrările Comitetului vor fi:
   «I. A întocmi şcola dramatică şi stat pe fieşî-care lună pentru tote chel-tuelile trebuinciose.                                     .         .
   «II. A primi raporturile de la director despre păşirea şcolei ce va fi sub ocârmuirea lui, a cercetă socotelile ce el le va da prin foile publice, a le împărtăşi soţilor ajutători şi a se chibzuî pentru neimpedecarea şcolei şi înaintarea învăţăturilor.
   «III. A se chibzuî despre bucăţile dramatice ce se vor da in manile şcolarilor, întru aceea ce se atinge de meritul bucăţii şi de corecţia limbei.
   «IY. A îngriji pentru venituri şi cheltueli, cheltuind cu măsură şi potrivit cu mijlocele casseî, economisind tot-deauna cum să se formeze şi o cassă de reservă.
   «Y. A pute din astă cassă de reservă a întrebuinţâ sume potrivite pentru gratificaţii la profesori şi şcolari, pentru tipăriri de bucăţi dramatice şi pentru răsplătiri la traducători şi autori de bucăţi dramatice.
   Directorului şcolei îi eră impusă îndatorirea: «să alcătuiască un repertoriu pe sema viitorului teatru naţional.»
   Interesant şi caracteristic este «proiectul», ce Societatea filarmonică înfăţişă Domnitorului, pentru a-î dobândi «sprijinela pentru desvol-tarea gustului de armonie şi cultura limbei românesci, fiind-că sumele jertfite de mădularî nu erau îndestule pentru întîmpinarea tuturor cheltuelilor».
   Mai întâiu cerea ca «formarea societăţii să dobândescă întărire prin carte domnescă; apoi, pentru scopul de mai sus, să i se dăruiască privilegiurile, cari nu superă nici întinderea negoţului, nici folosu naţiunii românesci, cum nici în parte a vre-unui Român».
   Acestea erau:
www.digibuc.ro
68
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
   a)   Să aibă societatea dreptul exclusiv a ţine, în curgere de 16 anî, în oraşul Bucurescî, teatru, baluri masche şi deschise şi alte veselii publice cu plată;
   b)   Societatea singură să vîn<jă cărţi de joc în totă ţera, de al 1 Iulie 1835 în curgere de 16 anî;
   c)   Societatea să aibă încă dreptul exclusiv a vinde praful şi plumbul de puşcă, în curgere iarăşi de 16 anî. Iar dacă într’aceşti 16 ani va îndrăsnl cine-va să vîncfă în taină acest fel de obiecturi, să fie contrabond pe sema societăţii.
   Dobândind aceste privilegiurl, societatea să aibă voe a se împrumută prin comitetul eî de la feţe particulare cu 14 mii de galbeni, dând dobândă de 10% pe an; cu aceşti banî să cumpere pămînt în Bucurescî «la loc cuviincios» şi să zidâscă palat filarmonic de 24 stînjenî lung, de 17 stînjenî larg şi înalt de la 6—7 stînjenî. La mijlocul acestui palat să fie o sală teatrală cu 56 loji, împărţite în trei rîndurî, osebit galeria sus şi parterul jos.
   Alăturea cu sala teatrului să fie o osebită sală pentru casino şi baluri, apoi bufetul şi câte-va prăvălii pentru a da un venit.
   Dar fiind-că numai sala teatrului o să fie de jos până sus zidărie asupra celor-lalte odăi să fie. zidit alt etaj cu odăi, cari vor fi pentru încăperea actorilor, tot pentru a da un alt venit.
   Acest palat să se începă în curgerea anului 1835 şi să se sfîrşăscă în vara anului 1836, pentru ca tdmna să se p<5tă întrebuinţâ, şi să fie făcut cu t<5tă înfrumuseţarea, ca nu numai să fie podoba oraşului, ci avend şi încăpere îndestulă, să dea înlesnire a face plata intrării mal mică decât este acum şi cu acesta să se folosescă obştea. Acăstă zidire să fie veclnică proprietate a Societăţii filarmonice, iar nu a cul-va din obrazele particulare.                                       _
   Apoi «propunătorii» prevăd condiţiunile şi modalităţile de plată a banilor împrumutaţi (prin facerea unei emisiuni de 210 bilete de împrumutare, dintre cari 70 a 100 iar restul a 50 # numărul, de la 1—15 ani, purtătdre de dobândă 10% pe an, ale căror capete se vor plăti la terminul biletului de împrumutare, iar dobânzile în fie-care an la 1 Martie), ale strîngeriî veniturilor şi ale administrării lor până la împlinirea scopului propus.
   După ce se vor dărui societăţii «t<5te mal sus arătatele privilegiurl, se vor adună toţi mădularil, ca să alegă prin mulţimea glasurilor unul sau doue obraze, cărora se va încredinţa zidirea palatului, după planul întărit de societate».
   Aceste propuneri au fost iscălite de către d-nil Grh. Filipescu, M.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
69
Nojin, Michail Cornescu, Ioan Eliade, P. Poenaru, Colonel Gramont, Costache Cornescu, A. Villara, Manolache Florescu, Polcov. Filipescu Dimitrie Haleplooglu, Const. Brăiloiu, Ioan Mânu, I. Ylădoianu, Parucic Stoica, Nicolae Golescu, I. Slătinenu, Scar. Roset, Diamandi, I. Trăsnea, Parucic Roset, Gr. Cantacuzino, Gr Alexandrescu, Aristia, Iancu Câm-pinenu, Dimitrie Gr. Ghica, Scarlat Kretzulescu, Clucer G. Bibescu, Ştefan Golescu, Gr. Obedenu şi N. Daniilopolu.
   începutul era prea frumos, însufleţirea prea puternică şi îndemnurile prea hotărîtdre ca lucrul acesta să remâe fără vre-o ispravă, de aceea şi vedem în Aprilie 1836 anunţându-se că: «Societatea întreprincjetdre a zidirii Teatrului Naţional — după însciinţarea ce a dat în anul trecut, săvîrşind cumperătorea locului d-sale Drago?nanuluî Serafim, ce se nu-mesce Hanul Câmpinenceî(l), drept 5500 galbeni, se gătesce acum pentru închipuirea unui plan de teatru şi pentru cumperătorea materialului ca cel maî mult cu începutul luî Iulie să se pornescâ clădirea.»
   Cu aceeaşi ocasiune, Marele Hatman C. Cornescu, dăruind, «spre acest sfîrşit, banii indemnisaţieî scutelnicilor seî pe un an, a maî dat şi 100.000 oca de var adus la locul zidirii, iar d-1 Cosiaehe, Lipă-neseu asemenea, printr’un înscris al seu către Comitetul filarmonic, dă-ruesce 25.000 de cărămizi şi 10.000 oca de var adus la loc». (2) De alt-fel exemplul fusese dat maî de mult, căci încă din tdmna anuluî precedent, «pe lângă doritoriî de a vede zidirea Teatrului Naţional pusă în lucrare, carî s’aîi subscris a primi maî multe zapise, după însciinţarea ce s’a dat (prin urmare «propunerea» de împrumut fusese aprobată de Vodă), d-1 Marele Logofăt al Dreptăţiî Alex. Filipescu, mădular ajutător al Societăţii filarmonice (cu câte treî galbeni pe lună), a dăruit pentru tot-deauna zidirii teatrului banii scutelnicilor seî pe un an». (3)
   Aga Costache Mânu, fost director al depârt. Dreptăţii, murind pe la începutul anuluî 1835, «lăsase iarăşi prin testament o sumă de 54.000 lei pentru clădirea Teatrului Naţional Societăţii filarmonice, unde se afla membru ajutător, a căror dobândă se dădea regulat şcdleî filarmonice de către fratele seu Iancu Mânu». (4)
   (1) Pe acest loc se află astăzi Teatrul Naţional.
   (2) «Gazeta Teatrului», No. 3, 1836.
   (3) Ibidem, 1835, No. 1.
   (4)  Ioan Mânu, fratele lui Costache Mânu, fiind şi executor al testamentului, spre a nu se risipi acest fond, ve<Jend că se întârzie zidirea teatrului, cumpără doi munţi, Curuiu şi Giurgiova, în judeţul Buzăului, destinaţi a fi ca un venit al teatrului, şi-î dădu Guvernului spre a dispune de dînşii. La 1853, când se termină Teatrul Naţional, neajungend banii, Guvernul de atunci puse a se vinde acei munţi, cu preţul cărora se termină teatrul.—«Curierul Românesc», No. 66, 1835 ‘—Issachar, p. 84.
www.digibuc.ro
70
DIMITRIE C. OLlAtfESCU
   D-l Const.' Răsti, printr’o hârtie de la 17 Octobre acelaşi an, către Comitetul filarmonic, a dăruit zidirii teatrului 1.000 lei, hotărîndu-I spre a se tipări comedia ce a tradus-o D-lu! de la Moliere, Vicleniile lui Scapin, şi a se vinde spre folosul zidirii. Comitetul, pentru darul banilor ce a făcut şi pentru acestă traducţiune literară, pe de o parte a pus la cale a se sui pe scenă sus pomenita comedie şi pe de alta i-a făcut o hârtie mulţumitore, numindu-1 mădular al societăţii. (1) Mai târijiu vor veni alte ajutore particulare, iar Guvernul avea să vie tocmai cel din urmă cu ajutorul seu.
   Elevii mai deteră, până la sfîrşitul anului 1834, încă trei represen-taţiî şi anume: la 22 Octobre jucară actul I din Mahomet, pentru beneficiul baritonului operei nemţesc! Weinfolter; la 7 Decembre debutară în comedia-balet Amorul-Doctor de Moliăre, tradusă de Em. Florescu.
   Acesta fu cea dintâiu representaţiune de comedie dată de elevii şcolei filarmonice, care a avut tot atât succes cât şi cea de tragedie.
   D-rele Frosa Vlasto şi Raliţa Michalache aii dovedit multă aplecare pentru bucăţi vesele, iar Râmnicenu a ridicat cea mai deplină veselie cu chipul seu serios, dar comic, de a juca rola luî Sganarel.
   (Iată în fac-simile afişul acestei representaţiuni, pe care Vam cumpărat de la răposatul Gârleanu la 1875.)
   La 9 Decembre au jucat iarăşi pe Mahomet, la care representaţiune a asistat şi Domnitorul Alexandru Ghica, remănend încântat de chipul cum elevi! şi-aii îndeplinit rolele.
   Măria Sa s’a arătat forte bine-voitor teatrului românesc, pe care făgădui să-l sprijine, şi dete o gratificaţiune şcolarilor. (2)
   Comitetul Societăţi! filarmonice inaugură lucrările sale prin înfiinţarea uneî foî periodice sub titlul de «Gazeta Teatrului», care eşiâ odată pe lună, cuprinzând lucrările şi şedinţele comitetului, daniile ce s’ar face din partea soţilor şi particularilor spre înaintarea societăţii, producerile literare ce vor eşi spre îmbogăţirea repertoriului Teatrului Naţional, critica asupra lor întru ce privesce păzirea re-gulelor scrisului, bucăţile dramatice ce se vor representâ în Teatrul Na-
   (1) «Gazeta Teatrului», No. 1, 1835.
   (2)    Joseph Baucher, Almanach du Theâtre du Bukarest pour 1835; — A. D. Xe-nopol, op. cit., p. 149; —Tradiţiune verbală: Iancu Câmpinenu a dat tinerilor actori o gratificaţiune de 60 cu ocasiunea representaţiuniî luî Mahomet de la 29 August, iar Vodă Ghica 100 pe cari i-a trimis prin Majorul Popescu, adjutantul seu, şi au fost împărţiţi de cătr.e Eliade şi Aristia între toţi şcolarii, chiar cei cari nu jucase în Fanatismul. (C. OUănescu.)
www.digibuc.ro
KK CAOBOZENIE
                                                          Aerisi ciNipi /.a 7 Atutanp: UlKOAapiî Coijitiisji) (ftiAapMOMtE Bop an± minte apj-nptsaNTa iunt(jy ţMs'Liuî iaţ/b, cnpt jiiAiciupli Racii
                                                          tn"
AMOPUA DOKTOP
                                                                                           Komu'ie h n Tptî aKTE_ tpr \«cb Ai ta Mo/up.
, Cra.«apifA. -     -     -        -
* Av'iivw fj>ii rn. -     -        -•
■  Ky.ituNAp'raMopM sa Avsinai. -*AmWu 1'E'iÎMi avj CrtyiapEA. -
AxKpEijia .NHHm'bw.ţi dra.NftpEA .
: Airitra c/Wiaiiîh aAv'ii.v.i. -, /Khi&.n r'umi Niiviţvrop AEUoaoapf.
■  /Kxii.y.n i\r(ii a b yniuipyW . -
; A • 'J:o»uc.
j A MiiKpo.roN*
‘ A • Baxic.        ‘ \ Aouxopr
j A • tJilAtpÎN .
A-. Acc'JjpoKaNAec..
Ys NnTap .       —.
’ liio/K.aN OCAKrb.
Y.N Bpallî.   •  .
Cai^u iui aAijiî.
                                                                                                              UltNa ECTE {K EyKypEipt .
                                         Mai Na'lNTE Af. fN'UimXA KomEA'U A* A’aMaST KapEAE 8 AEGVTaT fN Poa8 AX1 3tii MaXOMET na,\{!
                                                                   RAAMa AeCN'bAlxAvip^. A- Dcla Martiuo TpaA xcl> ae'D. Ea'wa.
                                                                                   Ib'lEnXTÎfA ECTE A8 7 ■licxp’î, npfltVA ÎKTpipU ECTE AVnll OBIHEIV
www.digibuc.ro
                                    www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMANI
71
ţional şi cel străin şi critica actorilor români în rolele lor». Când eră loc de prisos, cuprindea şi alte materii din gazetele de teatru ale Europei). Redacţiunea (Jianului eră în Comitetul filarmonic şi se compunea din d-niî: Eliade, Aristia, B. Catargiu, Burclii, I. Voinescu şi C, Xegruzzi din Iaşi, care scrise câte-va articole. Gazeta apăru la 1 Novembre 1835.
   Eră atunci trebuinţă să se întocmescă mai cu de aprdpe îngrijire şi cele ce lipsiau şcoleî dramatice, atât ca studii ajutătore, cât şi ca material pentru scenă şi pentru garderobă.
   Se regulă deci mai întâiu situaţiunea elevilor, dându-li-se, precum am arătat, stipendii lunare între 40—80 lei, după merit, fie-căruia şi nu-mindu-li-se un profesor de «limba franţusescă, de unde să potă a se folosi şi pentru sine şi pentru desăvîrşirea teatrului, învăţând o limbă în care se află atâţia autori dramatici vestiţi, în care pot vede totă înaintarea acestei arte».
   Un pas însemnat făcu apoi comitetul societăţii, înfiinţând, la Martie 1835, o şcolă publică de musică vocală şi instrumentală, pentru tinerimea de amîndoue sexurile, fără plată , pusă sub conducerea lui Ioan Wachniann, inchiriând de la Momolo sala teatrului pentru serele de represenlaţiune şi pentru biletele de lecţiune, angagiând cu contract pe actorul nemţesc Ranftl ca regisor al trupei române şi cumpărând de la Miiller, directorul teatrului nemţesc, <tote decoraţiile, băncile şi loja cea mare, cu preţul de una sută cinci-ijecî de galbeni, cari lucruri au şi fost date în păstrarea zugravului şi maşinistului, ce s’au hotărît a se tocmi). (1) *
   Teatrul român se află acum instalat în propriul seu local, aveâ materialul trebuincios scenei sale, o garderobă din ce în ce mai bogată şi un serviciu regulat de repetiţiuni, aşâ că la 11 Martie 1835 se dete Silita căsătorie (2), tradusă după Moliere de către Aristia, iar re-
   (1) Lucrările Societăţii filarmonice, 1835, pp. 26 -30.
   (2)  Luni, 11 Martie 1835, şcolarii Societăţii filarmonice au representat pentru în-tâiaşi dată comedia de la Moliere Silita căsătorie, tradusă în limba românescă de d-1 Aristia, profesorul de declamaţiune, traducătorul nemuritorelor tragedii ale lui Alfieri: Brutus, Virginia şi Saul. Langagiul fiesce-cărui personagiu şi sarea comediei nimerită după geniul limbeî nostre au fost forte potrivite. Şcolarii, fiesce-care, şi-au jucat rola destul de bine şi, cu totă critica cea dreptă a unora, care firesce trebuia să urmeze pentru nisce începători, parterul a rămas forte mulţumit şi, după cererea a mai mulţi, luna viitore se va da încă odată, de a doua oră. Bine ar fi însă ca domnii şcolari, ca să mulţumescâ şi mai mult rîvna privitorilor şi gustul cel bine-cuvîntat al amatorilor, cât se va pute să întrebuinţeze mai puţine geste şi muscu-lafia obrazului să nu o năucă la atâta ca.ricafnră, re nu pote fi firescă.
www.digibuc.ro
72
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
 presentaţiunile se urmară regulat, de doue ori pe săptămână, cu începere de la 22 Aprilie. (1)
   Trupa nemţescă se risipise în urma neînţelegerilor dintre director şi artişti şi din sgârcenia lui, care pricinui cele mai grele neajunsuri teatrului. De acestă împrejurare folosindu-se, directorul şi 'patronul Operei, Vornicul Mich. Cornescu, pentru a nu lăsă înalta nobleţă fără teatru străin, făcu o listă de subscripţiune şi înjghebă o altă trupă, în capul căreia puse pe basul Zimmermann, jucând ast-fel până la sfîrşitul stagiunii, de trei ori pe săptămână. Când voi însă să-şi aducă actori noi din Viena, întîmpină atâtea greutăţi din intrigile făcute de Miiller, că Mich. Cornescu se vetju nevoit, pentru siguranţa teatrului, să le risipescă cu următorea însciinţare prin canalul publicităţii :
                  «Domnule Redactor!
    «D-l Zimmermann, directorul trupei străine, a primit de la Viena o scri-sore tainică, prin care-1 însciinţeză că d-l Miiller, directorul fostei trupe străine, se silesce, prin tote cele cu a lui putinţă mijloce, a defăima pe d-l Zimmermann, societatea acestei întreprinderi şi stăpânirea, cu cuget de a stînjeni pe actorii ce ar dori să intre în teatrul din Bucurescî.
    «Sub-iscălitul, că un director al teatrului şi fiind forte interesat la acestă pricină, nu pote privi cu nebăgare de semă dispreţuitorea defăimare din partea unui om, către care totă greşala stăpânirii a fost că l’a ajutat în totdeauna. De aceea, de a sa datorie socotesce de a surpă aceste ruşinose arătări prin următorele băgări de semă :
    <   1. D-l Zimmermann, în loc de a nu căută de îndatoririle sale, le împli-nesce dimpotrivă cu o rîvnă forte mare, care acesta a atras asupră-î bunăvoinţă şi stima publicului, a înaltei nobleţe şi a stăpânirii. îndestulă dovadă este subscripţia ce s’a făcut în dar pentru desăvîrşirea trupei şi prin adăo-gare şi de alţi actori vrednici.
    <   2. D-l Miiller, la sosirea sa aici cu trupa, se află atât de strîmtorat în cât a fost silit să facă in credit garderoba pentru cea dintâi representaţiune ce a dat pe teatrul Bucurescilor. Cu tote acestea, atât prin jertfele ce a făcut atât înalta stăpânire, cât şi alte persone bine-voitore, dintre cari sub-iscălitul, cu totă smerenia ce trebuesce să păzescă cine-va când vorbesce de sine, a fost forte înrîvnat, d-l Miiller s’a vedut în stare de întîmpină tote
    Atâtea mici băgări de semă se pot face şi la bătrâni actori; dar diletanţii noştri, fiind-că sunt încă şcolari, trebue să primescă cu bucurie de timpuriu şi câte o lecţie de la public, care este cel mai bun dascăl şi apreţuitor al unui actor. («Curierul Românesc», anul 1835, No. 73, p. 173.)
    (1) Gazeta Teatrului , No. 2, 1835, p. 15.
www.digibuc.ro
TEATRUL la români
n
cheltuelile teatrului şi ale trupei şi a-şî face şi o stare simţilâre. El ar fi putut să se ţie maî multă vreme, dacă reua sa purtare către actori şi o economie cumplită nu ar fi adus pe toţi la supărare. Cu dreptate se pote dar miră cine-va, veţlend pe d-1 Miiller, care ar fi trebuit să se stăpânescă de singurul sentiment al recunoscinţeî către stăpânirea românescă, cum şi către nobleţă şi public, a unelti acum defăimări în tot chipul, vrednice de dispreţuire.
   «3. Sub-iscălitul se socotesce, cu acest prilej, dator a declara că câţi din d-nii actori ar dori să intre la teatrul din Bucurescî, de vor fi însă în stare să îndeplinescă rola lor cu cinste, se vor îndreptă către sub-iscălitul, pe care tot-deauna îl vor află gata a primi cererea d-lor şi a le da tote cuviinciâsele înlesniri. Te rog, d-le, etc. etc.
                                                                               (iscălit) «il/. Cornescu.
       20 Februarie 1836.» (1)
   Vrea să (jică guvernul patrona şi eră gata tot-deauna a da cuviin-ciâsele înlesniri teatrului străin, ajutase pe Miiller, sprijiniâ pe Zim-mermann, din îndemnul Ruşilor fără îndoială, lăsând Teatrul Naţional — licărire generdsă a deşteptării consciinţeî publice — în luptă cu greutăţile, pe cari din norocire bunii patrioţi prin jertfe de tot felul sciură să i le înlăture din cale.
   Aşa, Câmpinenu, pe lângă cei 48 # ce dedea pe an Societăţii filarmonice, mai dădu în câte-va rîndurî 110 #, afară de sume maî însemnate, până la 18.000 lei, cu cari plăti mai târziu deficitul şcdleî;
   Eliade, peste cei 36 # ce dedea pe an, mai dărui pe trei ani banii ce se adunau de pe anunciurî de mezaturi prin «Curierul Românesc», sumă peste 40.000 de lei;
   Nicolae Danielopulo dărui la mai multe representaţiunî stofele pentru facerea veştmintelor (2); iar de la 1 Septembre 1834 şi până la 1 Aprilie 1835, intră în cassa societăţii suma de 18.757'/2 lei, de la cei
mai jos însemnaţi subscriitorî:
         Galbeni                                               Lei
           V» (3) Mariţa Andronesca........................ 47'/*
           1  Aristia, de la 1 Sept. până la 1 Apr.     . .  220'/s
           ‘/a Prap. Grg. Alexandrescu, de la 1 Dec.   .  .   110V*
           2 Banul Bălenul, de la 1 Sept. până la 1 Apr.      252
           1 Dvr. M. Bălenul, de la 1 Dec., pe 6 luni .       189
           1   A. Belu, de la 1 Sept. până la 1 Apr.    . .  220'/s
           1   C. Brăiloiu, de la 1 Oct. până la 1 Ian.    .  94'A
           1 C. Bărcănescul, de la 1 Iunie până la 1 Apr. 315
  (1) < Curierul Românesc , 1836, No. 6.
  (2) Ibidem, 1835.
  (3) Câţi galbeni pe lună.
www.digibuc.ro
74
bIMITKIE C. OLLĂNESCti
                 Galbent                                           Lei
                   2  Marele Post. G. Bibescul, de la 1 Aug. până
                       la 1 Apr.................................504
                   1 Stolnicul Brătianul, de la 1 Aug. până la 1
                       Martie................................... 220Vs
                   1 Medeln. Budiştenu, de la 1 Aug. până la 1
                       Martie........................................ 2207a
                   1 Camnr. Iorgu Văcărescul, de la 1 Noenibre
                       până la 1  Febr.............................. 94
                   1 Marele Logofăt I. Văcărescul, de la Ian., pe
                       fi luni....................................... 1897a
                   7a D-na Irina Văcâresca, de la 1 Noenibre până
                       la 1 Febr...................................... 477<
                   1 Hatmanul A. Villara, de la 1 Aug. până la
                       1 Maiu........................................ 2837a
                   1  Clucer Vlădoianu, de la 1 Dec. 1833, pe 1 an.     378
                   1  Ioan Vlădoianu, de la 1 Iunie până la 1 Apr.      315
                   1  Vorn. Dim. Gliica, de la 1 Iul. până la 1 Dec.  1577a
                   1 Cămin. Dădulescu, do la 1 Sept. până la 1
                       Martie................................... 189
                   1  Anast. Dădulescu pe anul 1834 ............ 252
                   7a  Nicol. Danielopulo, de la 1 Iun. până la 1 Dec. 947a
                   3  Ioan Eliade, de la 1 Sept. până la 1 Apr. . .   6617a
                   1 Serdar. Sc. Iorgulescu, de la 1 Sept. până
                       la 1 Apr...................................... 2207a
                   7a Logof. C. Cantacuzino, de la 1 Oct. până la
                       1 Aprilie...................................... 947a
                   7a Cocona Castriţoia, de la 1 Sept., pe 6 luni. 947a
                   1  Aga M. Cantacuzino, de la 1 Iulie până la
                       1 Aprilie..................................... 2837a
                   2  Hatm. C. Cornescul, de la 1 Sept. până la
                       1 Fevruarie..............................315
                   1  Clucer. Grg. Cantacuzino, de la 1 Iun. până
                       la 1 Dec.................................318
                   4  Colonelul Câmpinenu, de la 1 Dec. până la
                       1 Aprilie................................504
                   2  Dimitrie Câmpinenul, de la 1 Sept. până la
                       1 Aprilie................................441
                   —   D. 10 galbeni............................315
                   1  Comis. I. Mânui, de la 3 Aug. până la 1 Mart. 252
                   —   Aga C. Mânui, de la 1 Iunie până la 1 Dec. 189
                   2  I. Michăilescul, de la 1 Aug. până la 1 Apr. 504 1 Colonel Nojin, de la 1 Noenibre până la 1 Iul. 252
www.digibuc.ro
•teatrul la român!
76
          Galben!                                             L e I
            2  I. Otetelişanul, de la Iulie până la 1 Martie. 575 1 Odobescul, de la 1 Decemb. 1833 până la 1
                Iunie 1835  . .   . ’......................575
            1  Gr. Otetelişanul, de la 1 Dec. 1834, pe 6 luni. 189
            2  Serd. G. Opranul, de la 1 Dec., pe 6 luni .    378
            1 Paliarn. Olănescul, de la 1 Sept. până la
                1 Aprilie................................... 220'/,
            1 Comisul Poenarul, de la 1 Sept. până la 1
                Maiu . .    •..............................285
            1  L Roset, de la 1 Sept. până la 1 Apr. .     .    252
            2  Dvr. Rale, de la 1 Sept. până la 1 Fevr.    .    315
            7, Prap. A. Roset, de la 1 Iulie până la 1 Dec. 787,
            1  Idem pe un    an 10 galbeni.................315
                Căpit. Socolescul, de la 1 Oct. până la 1 Dec. 63
            1  Paruc. Stoica, de la 1 Iunie până la 1 Apr. .  1577,
            — Medelnicerul Săndulache........................... 63
            2  I. Trăsnea, de la 1 Iulie până la 1 Dec.    .    315
            1  C. Faca, de la 1 Iun. 1834, până la 1 Iun. 1835. 378
            1 Maiorul Fălcoianul, începând de la Maiu. .      2207a
            3  Dvorn. G. Filipescul, de la 1 Sept. până la 1
                Iulie...........................................945
            3  Dvorn. A. Filipescul, de la 1 Iunie până la
                1 Martie..................................... 5447,
            1 Dvorn. M. Florescul, de la 1 Sept. până la
                1 Martie........................................189
            7a Clucer. Ghiţă Velescul, de la 1 Aug., pe un an. 189
            Ce s'a luat de la 5 representaţii............... 15827,
            Prisosul din socotela trecută.......................549
                                               Total. . . 18.1217,
  Peste aceşti membri s’aii mai adaos şi următorii cu sumele: (1)
                                                               Galben!
            Căpitanul Fălcoianul, cu.............................12
            D.  Roset al III, cu.................................12
            Praporcicul Bălăcenul, cu.............................6
            Stolnicul Cornescul, cu...............................4
            Stolnicul I. Lahovari, cu............................18
            Parucicul Mănescul, cu...............................24
                                                    Total. . . 76“
  (1)  Curierul Românesc , 1834, No. 12 şi 36.
www.digibuc.ro
76
DIMITRIE C. OLLÂNESCtJ
   Cu începutul lui Aprilie 1835 se stabili şi budgetul cheltuelilor lunare ale teatrului şi şcdlei în mod regulat, după cum se arată aci:
                                                         Lei
          Profesorului de declamaţiune...................411
               »       » limba franţusescă...............189
               »       » musica vocală şi instrumentală. 630
               »       » limba românescă ................100
          Regisorului teatrului..........................441
          Zugravului........................ 189
          Mechanistului...................s............126
          Ajutorului lor..................................80
          Adunătorului de bani...........................100
          Lefa la patru fete a câte 110..................440
            »   » 16 şcolari............................1100
          Chiria sălii de declamaţiune, de musică şi de repre-sentaţiune, cum şi casa profesorului de musică. 539
          Garderoba.....................................1000
          Decoraţiunile.....................•..........650
          Orchestra..................................... 400  .
          Cheltueli întîmplătore, precum lemne; luminări,
            afişe şi altele.............................1000
                              ‘               Total. . . 7425 (1)
   Cu tote aceste, abia după patru luni comitetul filarmonic constată că e lipsă de bani în cassă, «din pricina datoriilor ce are să ieâ de la soţii ajutători, cât şi de Ici dntfe*, şi se vede silit a «orîndui un cassier, care acum mal întâiu va împrumută el cassa cu 250 spre întâmpinarea datoriilor pentru decoraţiunî şi alte cheltueli de garderobă, la cari bani, până şi-î va primi înapoi, i se va plăti dobândă de 1 la sută pe lună» (!) Cu adevărat situaţiunea teatrului nu eră strălucită. Atâtea osteneli, atâtea jertfe meritau o sdrtă mai bună şi un sprijin maî cu temeiu decât acela pe care i-1 dedea publicul, bucuros să bată din palme şi să se îmbulzescă în sală, dar nu tot atât de darnic la uşă. Aşa, represen-taţiunile lui Mahomet şi Amfitrion, din Aprilie 1835, deteră abia 2.519 lei, cele din Maiu 4595 şi cele din Iunie 4.791. «Socotindu-se numai ce a intrat în cassă în naht, afară de datorii», restul veniturilor pe aceste trei luni provenind din • contribuţiunile soţilor, din mezaturi şi seecfstre şi din trei împrumuturi, 15 # de la d-nii I. Roset, I. Otete-leşanu şi I. Mânu, 55 # de la Colonelul Nojin şi 30 # de la noul cassier, în total lei: 20.489 venit pe o trilunie, pe când cheltuelile se ridicau
   (1) Lucrările Soc. filarmonice, 1835, pp. 35—36.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
77
la lei 24.330, deci cu un deficit de 3.841 lei (pe la negustori şi alte persdne). Numai pentru garderoba pieselor Amfitrion, preînnoirl la Mahomet, Alzira, Silita căsătorie, Amorul Doctor, Orest şi Semi-ramida se cheltuise .7.360 lei, pentru decoraţiunl 1.279 şi 2.607 lei pentru afişe, luminări, recuisite, dorobanţi (statişti), plus chiria teatrului şi a sale! de şc61ă, lefurile profesorilor şi slujbaşilor teatrului, orchestra şi alte mărunţişuri, cari acoperiau ce remâneâ, până la suma întrăgâ! (1)                                                 .
   După trei luni de vacanţiunî, representaţiunile românesc! reîncepură prin Vicleniile lut Scapin, jucate la 30 Octobre de către şcolarii Societăţii filarmonice cu marea mulţumire a privitorilor, atât pentru buna săvîrşire a rolelor fiesce-căruia şcolar, cât şi pentru buna alegere şi traducţiune a Iul Const. Răsti. In luna Iul Novembre se jucară Vicleniile lut Scapin pentru a doua 6ră, Doctorul fără voe, tradus de Maiorul Yoinescu, Preţidsele, traduse de Ion Ghica, Şteful nerod («Der dume Ştefl»), comedie de Kotzebue, tradusă de Niţescu, şi Alzira, tradusă de Aristia, iar pe la începutul luî Decembre Actorul fără voe şi Triumful amorului, compuse de Winterhalder. - .             .  .
   T6te comediile au fost bine jucate, pe când Alzira, «după ce s’a re-presentat de cinci ori, în loc să se joce mal bine, şcolarii n’au avut ,nicî acestă îngrijire de a-şl sci rolele». Evident că tipurile comediei, puţin susceptibile de pasiuni încordate şi cu situaţiunî nu atât de vehemente ca ale tragediei, conveniau mal bine—mal ales comediile luî Moliere—uşurătăţii talentului şi lipsei de experienţă şi de cultură artistică a şcolarilor acelora.                                •
   Din acestă pricină tragediile au fost tot-deauna mal slabe şi înclinarea către vodeviluri, către lucrări sglobil şi vesele, către farse chiar, din ce în ce mal vădită la dînşil! Acesta vâ fi şi una din căuşele de decădere a scenei naţionale şi va sili —peste un an — pe Barbu Ca-targiu să <Jic& cu amărăciune, constatând îndepărtarea tragediei şi dramei de pe afiş, că: «Abiâ Melpomena îşi arătă sângerosul pumnal pe scena românescă şi numai decât peste sângele tragic Terpsichora începu a trage danţurî burlesc! şi tdtă ilusia Românului se strică. Nimic sublim, nimic de simţire nu se mal ve<Ju, nimic nu mal mişcă inimile ndstre, nimic nu mal făcu să mal vărsăm o lacrimă. Cântecul şi rîsul! Satira şi ridicolul!» (2)
   Elevii Iul Ioan Wachman debutară la 11 Decembre în vodevilul
   (1) «Gazeta Teatrului», 1835, No. 2, pp. 15 şi 16.
   (2) Ibidem, No. 12, 1836, p. 95.
www.digibuc.ro
78
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
Triumful amorului şi atât de bine au reuşit, că «a şters orî-ce fel de nemulţumire din partea publicului şi a dat o mare dovadă despre silinţile D-lui». Acestă representaţiune a fost un examen, spre a se arătă soţilor şi publicului glasurile tuturor şcolarilor şi maniera fiesce-căruia. (1) Acesta fu întâia representaţiune românescă lirică pe scena ndstră!                               <
   De la sfîrşitul carnavalului anului 1838, dându-se regulat câte o representaţiune pe săptămână, s’au jucat: Cina între prieteni, comedie tradusă de Iancu Roset; iarăşi Vicleniile lui Scapin (cari plăceau fdrte mult) şi Trium ful amorului (succesul deosebit al d-neî Caliopi şi al d-reî Ylasto); Bădăranul boerit, tradus de Căpitan Voinescu; Crispin sau Rivalul stăpânului seu de Ştefan Burki; Grădinarul orb sau Aloiul înflorit (Kotzebue), tradusă de Ioan Văcărescu; şi Amfitrion, tradus de Ioan Eliade.
   Tot atunci, pe la mijlocul lui Aprilie, sosesce din Iaşi trupa fran-cesă sub direcţiunea lui B. Fouraux şi jdcă în fle-care Luni şi Vineri, «iar publicul se îmbulzesce cu mare curiositate şi mulţumire a vede o trupă aşâ de bine întocmită şi a au<Ji o limbă ce este mai la toţi cunoscută. Fie-care actor îşi jdcă rola cu cea mai mare scumpătate şi siguranţă. Dramele şi vodevilele au plăcut cu deosebire privitorilor; tragediei nu i-au putut însă să-î guste toţi frumuseţele. Ideile înalte, mişcările variate şi accentele pătimaşe au contribuit ca să nu pdtă privitorii de [odată pătrunde tdte amănuntele». E vorba aci despre Fiii lui Eduard, dramă de Casimir Delavigne, pe care actorii o interpretau fdrte bine. Aşâ: M-me Jenny în Elisaveta Regina Angliei, M-r Theodore în Glocester şi Varely în Sir Tirel au făcut o mare impresiune cu jocul lor firesc şi totuşi pasionat.
   Eră un bun prilej pentru tinerii şcolari români de a vede într’a-devăr artişti, atât de apreciaţi, dându-le lecţiunî şi servindu-le de modele întru ale artei. Aveau atâta nevoe, sărmanii, de ast-fel de spectacole, că criticii de pe atunci nu se opriră de a-î sfătui: «Să se desbare» —ascultând pe actorii francesî — «de cântatul versurilor (2), de gesturile prea mult întinse şi încrucişate şi neastâmpărul cel fără loc ce au pe scenă». (3)
   In Maiu, trupa română dete al doilea vodevil, Nevinovaţii de Winterhalder, în care d-rele Vlasto şi Raliţa eşiră pe scenă îmbrăcate
    (1) «Gazeta Teatrului», No. 2, 1835, p. 20.
    (2) Păcatul originar al actorilor noştri, prin urmare!
    (3) «Curierul românesc», 1836, No. 27, p. 108«Gazeta Teatrului», 1836, No.- 5, p. 31
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
79
cu mult maî luxos decât li se cerea, aşa că făceau pată in mijlocul celor-lalţî şi în cuprinsul acţiunii, iar Buroleanul se strâmbă atâta, că Eliade îi face o lecţiune fdrte aspră în privirea modului seu de a juca. Cutdte acestea piesa plăcu publicului şi maî fu jucată, după cerere. (1)
   In Iunie se jucară Nepotul în locul Unchiului, comedie; O poliţă (2), vodevil de Winterhalder; Bărbatul cornorat în părere (George, Dan-din ou Le cocu imaginaire), tradusă de «Gr. Grădiştenu fiul», t<5te comedii, şi abia o tragedie, Virginia de Alfieri, tradusă de Aristia, în care Curie în rolul lui Virginius şi Fr. Vlasto în al Yirginieî avură un însemnat succes. Apoi se deteră iar comedii: Nebunul, tradusă de I. Roset după Perron; încurcătura după Kotzebue, tradusă de G. Muntenu; Sgârcitul de Moliere, tradus de I. Roset; Veduva viclenă după Goldoni, tradusă de Costache Moroiu; Turbare de Stef. Burki, şi altele şi altele.
   Şc<51a de musică vocală făcea totuşi progrese simţitdre cu Wach-mann, care, un an după întemeiarea eî, îşi produse elevii în opera Semiramida de Rossini, dată atunci pentru întâia dată în limba română. Succesul, fără a fi strălucit, a lăsat o bună impresiune şi a dovedit că, «cu stăruinţă la lucru, cu încredere în puterile ndstre şi cu o povăţuire bine chibzuită», şcolarii puteau să ajungă departe şi se nădăjduia că vor ajunge.
   Representaţiunea se dete în Iunie 1856 şi se repetă la Octobre acelaşi an, iar rolele aii fost ţinute:
      Semiramis, Regina Babiloniei............D-na Caliopi
      Azema, Princesă................. D-ra Raliţa
      Arzace, Comandantul armatei.............D-l N. Andronescu
      Azur, Principe.......................... » I. Curie
      Idreno, Regele Indiei................... » Costache Miehalaehe
   Tot pe atunci se puseră în studiu mai multe drame: Regulus, tradus de Ion Văcărescu; Meropa de Voltaire, tradusă de Catinca Sâmbotenu, şi Misantropie şi pocăinţă de Kotzebue, tradusă de Căpitan Yoinescu. Dintre ele numai cea din urmă avea să se j<5ce. Comediile însă şi vodevilele plăceau mai mult publicului, care se deprinsese să vie la teatru acum ca să petrecă, să rîdă, să facă haz de cele ce spuneau şi şmecheriau actorii pe scenă.                              '
   Dar nu acesta eră scopul teatrului înfiinţat şi susţinut cu atâtea jertfe de Societatea filarmonică. Nu pentru a da «maidan de petrecere»,
   (1) «Gazeta Teatrului», No. 4, 1836, pp. 43 şi 44.
   (2) Care era urmarea comedie! Nevinovaţii, de acelaşi autor.
www.digibuc.ro
80
DIMITRIE C. OLLINESCU
nici a' aduna lumea într’o sală şi a o îndeletnici cu glume, cu nebunii şi cu strâmbături, se înteţise mişcarea artistică şi literară de către atâţia bărbaţi iubitori de cultură, în publicul român; ci, ca tot mal înalte învăţăminte, tot mal nobile exemple şi tot mal curate simţiri să culăgă el de pe scena naţională, singurul loc unde eră, aprdpe, ertat să se spue adevărul, să se infereze viţiul şi să se slăvăscă fapta cea bună ! Acestea în modelele neperitdre ale tragediei antice şi ale dramei moderne se puteau cu folos găsi în tot deauna, pe când în comediile şi vodevilele fluturatice şi săltăreţe trebuia lumii minte ascuţită şi deprindere, pentru a simţi lovitura şi a descoperi boldul cel ascuţit al satirei.                                                          r
   Cu asemenea spectacole, gustul se scâlciâ, înjosindu-se, dragostea de artă îşi perdeâ din preţul şi din căldura sa întâietore, iar nivelul talentului şi al originalităţii actorilor scădea, pe măsură ce farsele, satirele personale, comediile lipsite de spirit, dar pline de falsităţi, scrierile răii alcătuite, fără stil, fără miez, fără un ţel moral şi o formă estetică, înlocuiau splendorile Iul Voltaire,lul Shakespeare, luî Alfieri, Iul Moliere, Kotzebue ori Schiller pe scena ndstră, care, ca şi publicul, avea nevoe de lăcurî sufletesc!-întăritdre, nu de îndemnuri la amăgiri şi la desfrîu!
   Este interesantă discuţiunea acestor atât de delicate cestiunl, ridicate şi susţinute cu o de o potrivă convingere şi ardore de către Ioan Yoinescu II şi de Barbu Catargiu în «Gazeta Teatrului Naţional» (1), care şi ea avea să înceteze la sfîrşitul anului 1836, cu al 13-lea număr al publicaţiunilor sale.
   Suflă un vînt rău, uscăcios şi mistuitor peste rodnicul ogor al Societăţii filarmonice, învinovăţită şi calomniată de către cel înstrăinaţi cu inima şi cu cugetul închinat zavistiei, minciunii şi batjocoreî a tot ce eră cinstit, patriotic şi desinteresat în jurul lor. «Aceştia nici odată n’au.contribuit la nimic; de veniau vre-odată pe la representaţiunî române, se strecurau, ca toţi ciocoii, cu forţa şi fără plată, spre a critică cu patimă dramele, spre a fluerâ şi descuragiâ pe studenţii diletanţi, spre a corumpe fetele orfane adoptate de Societatea filarmonică, spre a pune vrajba între şcolari şi a-1 răseulâ în contra profesorilor, şi când teatrul român, trecând peste tdte persecuţiunile, începu a se ţină de sine pe o cale clasică, ciocoii, vătjend că nu-1 pot derăpănâ, alergară pe de o parte spre a-1 speculă şi pe de alta spre a-1 dege-nerâ, la scrieri imorale, la farse, la sarsailismul (?) cel mai sfruntat şi mal deplorabil.» (2)
   (1) «Gazeta’Teatrului», No. 12 din 1836, p. 95.
   (2) Issachar, pp. 62 şi 28.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
•81.
   împrejurările politice şi dmenii puţin scrupuloşî cari luau parte la dînsele pricinuirâ tot răul, sub povara căruia avea să se prâbuşescă Societatea filarmonică.
   Alexandru Vodă Ghica, întâiul Domn chemat a aplică Regulamentul .Organic, deşi candidat şi om al Rusiei, fu totuşi încunjurat de unelte rusescî, cari îl împedicaii să facă alt ceva decât ceea ce era priincios scopurilor şi intereselor mareî împăraţii în părţile n<5stre. Aristarchi, devotatul Generalului Orloff, numit Capu-Chehaia al ţării fără voia Domnului la Constantinopole, Generalul Mavros, capul carantinelor din Muntenia şi Moldova încă de sub guvernul lui Kisseleff, câte-va căpetenii puse tot de dînsul în fruntea miliţiei române şi mai cu semă Baronul Riickman, Consulul rus din Bucuresci (1), formau o adevărată epitropie împrejurul lui Ghica, care «eră bun, însă fără curaj, omenos fără mărinimie, prieten al ţării, dar mai mult încă al postului seu». (2) Nu se mişcă himic, nu se făcea nimic — nici chiar micile rînduirî în slujbe — fără scirea şi mai ales fără învoirea a-tot-puterniculuî şi fanaticului panslavist Consul.
   Priveliştea tristă a unei asemenea închinări către Puterea «protect<5re»> mai mare decât cum fusese ţâra sub Turci, nu lipsi să nu deştepte o împotrivire, la început ascunsă, mai apoi pe faţă, printre boeril cu simţeminte patriotice şi cu cugete neatârnate. Aşa, încă de la 1834 Ioan Câmpinenu, găsindu-se în Obştesca Adunare cu Vornicul Emanoil Bă-lenu, fostul său şef de regiment, cu Iancu Roset şi Grigore Canta-cuzino, cu care în tinereţe visase înbunătăţirea sdrteî patriei, a stabilit, de la cele dintâi şedinţe, o comunitate de idei şi de acţiune între dînşiî. Ei aii pus basa principiilor conducetdre la reforma Regulamentului, care — fiind redactat şi votat sub presiunea unei ocupaţiunî •străine—nu puteâ fi considerat decât ca o lucrare impusă de străini, căutând a se folosi numai de bunele disposiţiunî ce cuprindea pentru a înzestra ţera cu şcole, cu mijldce şi căi de comunicaţiune, a face justiţia independentă de înrîurirea guvernului şi de schimbările politice, a înfrînâ în marginele atribuţiunilor lor pe funcţionarii administraţiunii, a pedepsi abusurile şi prevaricaţiunile şi a obliga pe fie-care la paza legilor. Pe aceste temeiuri s’aii unit aceşti patru bărbaţi, formând un grup modest şi nebăgat la început în semă, dar pe lângă care s’aii adunat, unul câte unul, toţi acei cari doriau binele şi înaintarea ţării. (3)
, (1) A. D. Xenopol, op. cit., YI, pp. 136 şi 136.
    (2) Vaillant, La Românie> II, p. 409.
    (3) Ion Ghica, Scrisori, ed. 1887, p. 635; — Xenopol, op. cit-, VI, PP- 137—138.
    Analele A. R, —Tom, XX.— Memoriile Secf. Literare.                                6
www.digibuc.ro
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
’ 82
  In mai puţin de doi ani acest partid devenise majoritatea Adunării. Ţera întrâgă eră cu partidul lui Ioan Câmpinenu, care nu numai că controlâ şi critică t6te actele guvernului, dar puneâ cu bărbăţie peptul la t6te călcările de prerogative, la tote cererile şi impunerile nedrepte şi neleale, pe cari necontenit le făuriâ Consulul Biickman, în numele şi după poruncile celor de la St. Petersburg.
  Până acolo merse el cu nesocotirea voinţei şi a demnităţii nostre naţionale, că sili pe Domnitor a trimite Adunării o mustrare pentru îndrăsnela ce avusese oposiţiunea (formată din partidul luî Câmpinenu şi toţi duşmanii personali ai lui Vodă) de a vesteji amestecurile co-rumpetâre ale Consulului rusesc în trebile din lăuntru şi josnica în-genuchiare a guvernului înaintea Busieî. Se cereâ, prin acel ofis, de la Mitropolitul, ca Preşedinte, de a distruge spiritul resvrătitor şi primejdios din Adunare şi de a nu o lăsă să se conducă de ni&ce intriganţi şi ambiţioşi ca Ioan Câmpinenu, I. Roset şi Gr. Cantacuzino; mai mult încă, fiind vorba de revisuirea Beglamentului Organic, cerută de Busia (1), revisuire ce ţrebuiâ făcută de o nouă Adunare, Biick-
   (1) In art. 55 al Regulamentului Organic se ţliceâ că «orî-ce act sau hotărîre a Obicinuitei Obştescî Adunări şi a Domnului, ce ar fi împotriva tractatelor sau a Hatişerifurilor încheiate în favorul seu, trebuesce să fie socotite fără nici o putere şi nefiinţă.» Consulul rusesc cereâ să se mai adaoge frasa: «ori împotriva drepturilor Curţii Suzerane şi Protectrice.» La sfîrşitul Regulamentului se cereâ o modificare şi mai mare, care semănâ cu ştergerea autonomiei ţării, căci de unde în Regulament se ţliceâ : «Adunarea va pute, cu concursul Domnului, să facă Regulamentului schimbările şi reformele ce trebuinţa va cere», Consulul cereâ să se pue, în locul acestui paragraf, pe cel următor: «Tote acele măsuri sau schimbări, cari ar fi urmat în vremea ocupaţiei acestui Principat de către oştirile împărăţiei Rusiei, vor ave o putere de pravilă şi se vor cunosce ca parte din însuşi trupul Regulamentului. Pe viitorime, orî-ce schimbare Domnul ar voi să facă în Regulamentul Organic nu va pute să aibă loc, nici să se pue în lucrare, decât după înadinsa împuternicire a înaltei Porţi cu împreuna unire a Curţii Rusiei.» In noua legislatură, în care intrase toţi cei combătuţi de Consulul rus şi de guvern, Ioan Câmpinenu fu necontenit la tribună, pentru a combate şi a respinge aceste falaciose propuneri. El fu de o rară elocinţă şi Adunarea, pătrunsă de puterea argumentelor sale, respinse cu o mare majoritate modificările cerute. Când Ruckman află despre împotrivirea Adunării la un ordin împerătesc, îşi perdu cumpătul şi adresă un protest violent şi ameninţător Domnitorului, ţlicend că: «acest demers atât de neregulat şi de contrariu respectului datorit celor două înalte Curţi, cari nu admit nici o abatere de la litera transacţiunilor încheiate şi a căror menţinere vorscisă o impună în totă întregimea ei.» Discuţiunea fu deci suspendată şi, peste câte-va săptămâni, Logofătul Aristarchi, transformat în Capigiu al Forţei, veni şi ceti de la tribuna Adunării un firman, prin care Sultanul porunciâ Obştescei Adunări să intercaleze în Regulament modi-
www.digibuc.ro
TEATBTJIi LA BOMÂNÎ
83
man, interesat a se admite modificările propuse de dînsul, chemă pe boerî şi pe proprietari [rîndurî rîndurî la el — la Consulat, — povă-ţuindu-î să nu alegă candidaţii partidului naţional, ameninţându-î la din contra cu mânia împăratului şi arătându-le anume pe cine să alegă pentru a fi pe placul puternicului Protector.
   Dacă în 1837, când se petreceau tdte acestea, Rusia observă maî cu băgare de semă sau ţinea socotâlă de schimbarea însemnată ce se săvîrşise în spiritul public al poporului român, negreşit că, fină şi prevă<Jăt6re cum eră, nu împingea cu atâta violenţă lucrurile unde le împinse, sau cătâ pe alte căî să se asigure de reuşita planurilor sale. Şi vinovaţi nu sunt atâta Muscalii că ne-au nesocotit, cât sunt aceia cari, născuţi din sînul şi pe pămîntul nostru, pentru nisce trecătdre măriri şi zădărnicii, au dat mână de ajutor duşmanilor spre a ne nimici!...                                                   •
   Intr’adever, prefacerea eră vădită şi vrednică de o maî cuviincidsă consideraţiune. Fiii boerilor se întorceau învăţaţi din ţări străine, omenii din popor eşiau cu «sciinţă de carte», luminaţi şi destoinici la muncă, din şcălele înfiinţate în ţeră tocmai prin îngrijirea lui Kisseleff; nu maî puţin propăşirea publică luă desvoltare, prin deschiderea comerţului cătră ţările apusene, prin libertatea navigaţiuniî dată de Tractatul de la Adrianopole şi maî ales prin începuturile de cultură literară şi sci-inţifică, ce se manifestau ici şi colo şi concentrarea întregii mişcări naţionale în Societatea filarmonică. Eră cu neputinţă ca acestă reîn-viare a poporului român către consciinţa de sine să nu se resfrîngă şi asupra vieţii sale politice — după cum s’a şi întîmplat în crâncena luptă purtată de Adunarea ţării împotriva fraudulăriî Regulamentului Organic.
   De aceea oposiţiunea contra modificărilor cerute de Ruşi însemnă re-sistenţa contra amestecului străin în treburile lăuntrice, eră prima lucire
ficările cerute de Consulul rusesc şi invita pe deputaţi să iscălescă un act de căinţă ad-hoc, pe care-1 depuse pe tribună. Câmpinenu luă iar cuvîntul şi protestă cu energie contra călcărilor ce se aduceau drepturilor ţârii... Cuvintele lui elocuente şi. atitudinea lui demnă şi inspirată umplură de lacrămî ochii deputaţilor, cari cu toţii refusară de a iscăli actul adus de Aristarchi.
   In urma acestora, Obştesca Adunare fu închisă, iar lupta politică fu strămutată pe tărîmul din afară, pe cel de intervenire şi de luminare a Puterilor europene asupra stării şi viitorului ţârilor române, punend o stavilă a-tot-pulernicieî rusescî. (Ion Ghica, Scrisori, ed. 1887, pp. 639—641; —A. D. Xenopol, op. cit., VI, p. 138^ şi urm.; — Felix Colsoj, De l'etat present et de l’avenir des Principautes, p. 11 şi urm.; — Vaillant, op. cit., II, p. 385; — Elias Kegnault, p. 185.)
www.digibuc.ro
84
DIMITB1E C. OLLĂNESCU
a dorului de neatîrnare ce avea să aducă rddele sale mai târziu, cu Unirea, Indepedenţa şi întemeierea Regatului României.
  Aşa fiind lucrurile, eră fdrte natural ca Societatea filarmonică, în capul căreia se află Ioan Câmpinânu, să fie ponegrită, persecutată, sdruncinată din temelii de acei cari, prin desfiinţarea ei, credeai! să se ridice în ochii Ruşilor şi să smulgă din mânile patrioţilor unelta cu care-şi făurise dragostea şi popularitatea de care se bucurau. Invidia, interesele meschine şi gdna după favoruri şi putere din partea unora, slăbiciunea de caracter, nehotărîrea şi neîncrederea altora, fură căuşele principale ce au adus descompunerea şi risipirea acestui aşe-zămînt, decât care pdte numai Unirea şi luptele pentru independenţă să fi produs mai rodnice resultate şi o maî puternică însufleţire de cât Societatea filarmonică între anii 1834 şi 1837.
  Aşa bunădră, în cestiunea ce ţinea atât de mult pe atunci de inima tuturora — aceea a redeşteptării naţionale — Ghica Vodă se plecă cu drag cătră mişcarea întreprinsă de boeri şi tineretul patriot şi ar fi voit să-i dea sprijinul său, dar eră necontenit reţinut şi împedicat de Consulul rusesc, care-1 spăimântâ fără încetare cu putinţa destituirii. Ruckman eră anume de altă părere decât Kisseleff asupra rolului culturei naţionale la poporul român. Pe când Kisseleff pusese legiuirile grecesci pe românesce, deschisese şcdle şi învoise eşirea unor foî periodice în limba română, nebănuind că acestă mişcare, cu începuturi atât de nevinovate, putea să se întdrcă împotriva celor ce o favorisase, Ruckman, mai pătrunzător, descoperise îndată că is-vorul de unde plecase oposiţiunea în contra Rusiei, eră tocmai începutul desvoltăriî limbeî românesci şi prin ea adîncirea conştiinţei naţionale, cari cereau la rîndul lor vrednicia existenţei şi deci scuturarea jugului rusesc. (1) Iată pentru ce primii calomniatori şi asupritori ai Societăţii filarmonice limba o atacară prin scrieri scâlciate, fără formă şi fără stil, teatrul — al cărui organ principal este vorbirea — voiră să-l corumpă, înjosorându-î cuvînlul, cum îi trivialisau şi mişcările.
  De aceea, când, după doi ani de la înfiinţarea lui, prigonitorii şi zavistnicii reuşiră, în locul scrierilor clasice, destinate a cultivă limba, a glorifică virtutea şi a biciui viţiul fără de a atacă persbnele, fură introduse farse, satire personale, scrieri monstruâse în privirea limbii, artei şi a moralei, aşa că, după o asemenea degradare, representându-se, către sfîrşitul lui 1836, Misantropia şi Pocăinţa de Kotzebue, tradusă de Ioan Voinescu II, cu drept cuvînt Barbu Catargiu exclamă:
   (1) A. D. Xenopol, op. cit., VI, pp. 147— 14S.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
85
*Misantropia şi Pocăinţa se puse dar pe scenă şi tpţî încetară de a maî (jice, ca până acum: Românii ar face ceva, dar le trebuă vreme şi învăţătură, exemple, modele, profesori etc. Din contra, un glas era acum în tot parterul şi un glas se autji a doua <Ji în tot oraşul: actorii români simt, jdcă, iar nu se jâcă, actorii români au zugrăvit şi aii arătat în fiinţă simţitatea autorului german. Şi adevărat, chiar autorul să fi fost de faţă la representaţia românescă s’ar fi vă(Jut maî bine pe sine în oglinda inimeî Românilor. De ce actorii români fură într’o <Ji ceea ce nu putură fi în trei anî? Pentru ce trei ani aii umblat încercând? Pentru că trei anî fură rătăciţi în drumul lor şi pentru că într’o (ji se văzură la locul lor.»                  .
  Apoî într’un avînt de elocuentă înălţare de minte, îndreptându-se către pricinuitorii acestei nenorocite schimbări a teatrului român (Jice: «Lasaţî dar, voî, fiî aî celor mari Domnitori aî lumii, lăsaţi bu-fonăria şi satira pe sema acelor suflete înghesuite (?), pe sema celor cu duhuri sărace! Părinţii voştri au fost mari şi voî nu puteţi fi micî! Vrei ca actorul român să arate ce este? Fă-1 să trăiască în elementul strămoşilor săi. Slava, amorul, generositatea, patriotismul, răsbu-narea, trufia, dreptatea, iată ce-î trebue luî ca să fie mare. Dă-î şi tragedii sângerdse şi drame scrise cu lacrămî şi le va juca bine. Nu-î da farsa, că el nu scie să fie bufon; el n’a sciut a se slugări şi a se maimuţa. Nu' l’eî vede nicî odată să-şî scie rolul, pentru că nu-î place nici în glumă a fi măscăricii!. Priviţi teatrul ca o şcdlâ de moral şi veţî află pe actori mîndri de a fi profesorii norodului şi veţî ave şi actori bunî...» (1)                   '
  Maî eră însă o causă lăuntrică pentru care cultura intelectuală eră prigonită: restrîngerea numărului privilegiaţilor de la funcţiunile statului şi înlocuirea lor cu bărbaţi învăţaţi, ceîmaî mulţi din treptele de jos ale societăţii. Dacă printre boeriî şi febioriî de boeri cu sciinţă de carte, umblaţi pe la şcole străine, găsim mai înainte pe Ioan Vă-cărescu, crescut la Yiena de la 1810—1819 (2), apoî pe Barbu Ştirbei, Const. Gantacuzino, Cost. Filipescu, Gheorghe Bibescu, I. Vlădoianu,
C. Brăiloiu, M. Margelă, Alexandru Lenş, Bălenu, D. Golescu şi alţii, parte crescuţi la Paris, parte în Germania, de când cu deschiderea şcdlelor românescî, găsim feciori de ţărani şi de popă, ca Teodor Stamati, Anastasie Fetu, Ioan Ionescu, căpătând ranguri de boerie şi slujbe înalte, ba unul—ce e drept maî bătrân—Gr. Asaki (tot fecior de
   (1) «Gazeta Teatrului» din 1836, No. 12, p, 94.
   (2) Ibidem, din 1836, No. 12, p 94.
www.digibuc.ro
86
DîltlîSlE C. Ol.LÂNESCtJ
popă) intrând, prin rangul seu de Agă, printre boerii cei mari. Ioan Eliade, făclia inteligenţei din acea epocă, e fiu de negustor, dar se urcă până la cele mai înalte trepte ale societăţii şi devine une-ori arbitrul, de nu diriguitorul lucrurilor. Petre Poenaru, S. Mareovicî, Aristia şi alţi pratagonişti ai instrucţiunii publice, eşiţi din popor, răsădesc în sufletele tinerimii sămînţa demnităţii şi a cunoscerii de sine... Cei de jos se ridicau prin puterea ştiinţei şi a meritului, jicnind pe mulţi dintre cei de sus, şi anume pe acei cari se vedeau înlăturaţi ast-fel de la nisce îndeletniciri ce fusese până atunci privilegiul lor exclusiv.
   Trebuiau dar să resiste curentului, că de nu, erau perduţi! Aşa se formă partidul protivnic întregei mişcări culturale, care, întîlnindu-se în gândiri cu agenţii guvernului rusesc, puse t<5te pedicele, pentru a curmă avîntul regenerării la noi, şi aşa se lămuresce cum, în t<5te uneltirile lor, Ruşii s’au servit de sprijinul unei însemnate părţi din boe-. rimea ţării şi au pretins că lucreză împinşi de un obştesc interes. De îndată ce au simţit că desvoltarea poporului român se îndreptase pe alte căi decât pe acele ale propriului lor ţel, ei luară hotărîrea de a le pune stavilă şi de atunci începură acea sistematică prigonire a tuturor creaţiunilor partidului naţional. Crecjuse se vede că pot lăsa pe un popor să se deştepte pe tărîmul culturei abstracte, fără ca acea cultură să se resfrîngă şi asupra formaţiunilor concrete ale vieţii lui; că pot să-l lase să cugete, fără să-i îngădue a făptui ? ! ... De aceea, înţelegând că desvoltarea naţională a Românilor nu se putea îndeplini fără răsturnarea sistemului regulamentar, organul lor de dominare în Principate, şi deci ori-ce manifestare a culturei era un îndemn de împotrivire la dînsa, ei loviră în t<5te, căci t<5te acum le dedeau de bănuit.
   Societatea filarmonică trezi, încă de la formarea ei, îngrijirile Consulului Riickman. El se hotărî să o surpe. Fiind însă o institu-ţiune privată, nu putea lucră prin guvern decât indirect la ajungerea scopului. Mulţi din membrii ei, făcând parte şi din Adunare, era peste putinţă ca îmboldirea ei, dată curentului naţional, să nu pătrundă şi în representarea politică a ţării.
   Riickman învinui deci societatea către Ghica Vodă de conspiraţiune şi ea începu a fi rău văcjutâ de ocârmuire. Prin influenţa acestuia se introduc într'însa maî mulţi membri îndoelniei în privinţa sim-ţemintelor lor, cari în loc de a conlucra la scopul comun, se apucă, de scandaluri. (1)
   (1) «Curierul Românesc» din 1829. Ve<Ji de asemenea şi A. D. Xenopol, Istoria Românilor, VI, pp. 279—284.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMANI
87
   Din acesta causă Câmpinenu şi Eliade se învoiră a alege, din sinul Societăţii, câţî-va membri încercaţi, cari, hotărîţi a se constitui într’o societate secretă, să formeze o stângă în Obştesca Adunare, cu îndatorire de a susţine guvernul în cele legale şi patriotice şi a-1 combate la orî-ce abatere. (1)
   Urmaşii cărvunarilor de la 1821 şi de la 1827, spre a-şi aperâ opera împotriva atacurilor vrăjmăşescî, se strîng din nou sub ascuns, cu încredinţare că din acestă frăţescă ajutorare nu va eşi decât bine şi folos pentru atingerea scopului propus. Timpul şi împrejurările fiind altele ca odinioră, principiile acestei societăţi fură cu mult mai progresiste (2) decât ale celor dinainte, deşi noue, din un-spre-(Jece, erau privitore la cestiuni de politică şi administraţiune interioră şi la politica din afară.
   Doue numai se ocupau de cultură: al Vl-lea, cerând libertatea tiparului, şi al VlII-lea, instrucţiunea generală gratuită şi integrală a Ailor României. Punctul al Xl-lea caracterisâ bine mijlocele de acţiune şi dedeâ o idee hotărîtă despre firea legăturilor ce se impuneau ca condiţiune esenţială de participare în acestă Societate.
   El glăsuiâ ast-fel: «Spre punerea în lucrare a acestor principii, se cere: ordine, tact, timpul necesar şi prudenţă»! Din nefericire, tocmai asemenea însuşiri lipsind unor membri, ele fură pricina că şi acâstă a patra «societate secretă» (politico-socială), înjghebată cu scopuri patriotice şi naţionale pentru mărirea ţerii şi cultura nemuluî, se desfăcu fără un resultat serios şi remâîetor.
   Pe lângă Câmpinenu şi Eliade, se maî adaoseră dintre membrii Societăţii filarmonice alţi şese, şi anume: Gr. Cantacuzino, Ioan Voi-, nescu II, Iancu Roset, Iancu Filipescu, Bălăcenu şi Ioan Yăcărescu pe lângă cari se mai iniţiară vre-o alţi noue, cinci din eî fiind străini. «Nu perd, nu distrug însă căuşele cele mai .drepte şi maî frumose inimicii, cât de puternici, din afară, pe cât pot să le perdă nebunii
    (1) Ioan Eliade, Issachar, p. 86.
    (2)   Iată aceste 11 principii : 1) Căderea protectoratului exclusiv ai Rusiei şi garanţia colectivă a Puterilor europene; 2) Egalitatea tuturor Românilor înaintea legii; 3) Emanciparea Ţiganilor; 4) Contribuţiuni generale; 5) Responsabilitatea miniştrilor; 6) Libertatea tiparului; 7) Regenerarea şi respectul tractatelor României cu Turcia; 8) Instrucţiunea obligatorie şi integrală a fiilor României; 9) Emanciparea mănăstirilor închinate sau executarea testamentelor fondatorilor; 10) Confederaţiune sau uniune, nu unitate, cu Moldovenii şi alţi popolî vecini, respectându-se autonomia fie-căruia;
11) Articol pivotai: spre punerea în lucrare a acestor principii : ordine, tact, timpul necesar şi prudenţă.
www.digibuc.ro
88
DIMITRIE C. OLlXnESCO
dinăuntru. Aceştia paralisară şi degenerară tot!» (1) A fost în adever nesocotinţă, ori trădare? Ce e sigur este că încă de la început zîzania se furişă printre dînşiî, apoi purtarea adevărat nebunescă a unuia, pe care Eliade îl numesce Sarsailă, puse, mai curînd decât s’ar fi cre<Jut, capăt acestei generdse încercări de a scăpă Societatea filarmonică de periciune.
  Acesta, care, deşi n’aveâ privilegii, nici Ţigani, cum aveau boerii, consoţii săi, se făcuse totuşi «apostolul emancipării Ţiganilor», întru îndeplinirea art. 3 din statutele societăţii, aşâ că, autjind îritr’o <Ji pe mamă-sa certând o Ţigancă, începu s’o apostrofeze în mod grosolan • şi chiar o lovi şi-i dete brânci pe scări, când biata femee îi <Jise. cu tot dreptul «că e obrasnic». Ou ast-fel, de fapte, colegii nu-şi mai re-cunosceau principiile pe cari fondaseră societatea, nici îşi puteau închipui «că vor fi aşâ de crud şi de diabolic parodiate».                '
  Tot acelaşi scrisese o tragedie, pe care o dăduse lui Aristia s’o pue pe scena teatrului românesc. Acesta însă, făcând analisa literară a dramelor în cari se exercitau elevii, «îşi permise într’o <Ji a <Jice că drama în cestiune eră monotonă». Autorul, aflând, «se făcu foc» şi provocă pe Aristia la duel. Aristia primi provocarea «în termini atât de positivî, cum provocatorul să nu-şi mai pdtă luă vorba înapoi», dar Câmpinenu, Eliade şi Yoinescu II, «sciind că guvernul căută înadins pretexte de a învinovăţi societatea, se puseră a face pe Aristia să-şî retragă terminii cu cari primise provocarea. Acesta nu voi, iar d-lui Sarsailă, vedend lucrul serios, i se tăie pofta de a se bate...»
  Pe lângă acesta, nu eră <Ji să nu se audă de vre-o întîmplare, fie în teatru (fluerături, întreruperi, interpelări scandaldse, bătăi în sală, murmure pe scenă), fie în şcdla filarmonică (lipsă de la cursuri, neascultarea ordinelor, neregularitatea, purtările proste, încercări de corupere şi de răpire a unor eleve, de ex: a d-rei Ylasto, care nu reuşi, şi a d-rei Elenca, dusă ndptea într’o trăsură afară din Bucuresci "şi ţinută mai mult timp ascunsă, din care pricină ea şi fu exclusă din şc61ă(2), primindu-se în locu-i d-na Catinca Buzoianu, creatdrea mai târ<Jiu a rolului Micoleî din Saul, şi altele şi altele asemenea), ce făceau pe lume să credă cele mai rele lucruri despre dînsele, iar pe membrii societăţii să se desguste de chiar opera lor. Bine înţeles că duşmanii, . lovind într’însa, sciau că lovesc în creatorii şi în sprijinitorii ei, în Câmpinenu mai cu sâmă, pe care, din causa atitudinii lui hotărîtore în
   (1) Issachar, p. 85..
   (2) Tradiţiuue verbală: C. Ollănescu, Ion Ghica.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMANI
89
  politică, nu scăpau prilej de a-1 pîrî Domnitorului că voesce să-l surpe şi să-i ieâ locul (1), învinovăţindu-1 până şi de scandalurile provocate de ei înşişi.
    De altă parte uneltiau cele mai meşteşugite intrigi pentru a desbiiiâ pe Eliade de amicul seu şi a compromite ast-fel destinele teatrului, în care vedeau un mijloc dibaciu de propagandă şi înrîurire în popor din partea conducătorilor partidului naţional. Ei nu se sfiiau chiar de a născoci o diavolescă şiretenie, pentru a pune în joc amorul propriii al Iui Eliade faţă de Câmpinenu, cunoscând susceptibilitatea celui dintâiu şi dreptatea ce avea de a se socoti şi el unul dintre cei doi în-temeetori ai Societăţii filarmonice.
    Ast-fel propuseră, într’o şedinţă de ale societăţii, să se dea o medalie de aur (prin vot secret) acelora dintre membri, cari ar fi avend mai multe merite şi titluri la recunoscinţa acestei instituţiuni, îngrijind de a răspândi vorba că Ioan Câmpinenu doriâ să i se dea numai lui acea medalie, ca unul ce singur, prin influenţa şi prin jertfele sale, ar fi creatorul societăţii, Eliade fiind doar executorul voinţelor lui. Se mai adăogiâ, că de aceea Câmpinenu vorbiâ tot-deauna cu autoritate şi resolvâ cestiunile aprdpe fără a suferi contraziceri sau păreri osebite, fiind-că se socotiâ căpetenia de drept a acestui aşezămînt, pe care, cu tdte aceste, numai rîvna şi jertfele tuturora, iar în deosebi munca şi talentul lui Eliade l’a putut cu statornicie înfăptui». (2) Pe tărîmul ast-fel pregătit sciură ei să ţesă mulţime de viclenii, cari desbinară tot mai mult pe cei doî corifei unul de altul şi prilejiră neîncredere, bănuială şi chiar silă întră cei-lalţî de a se mai socoti soţi şi fraţi, precum se titluiau. O împrejurare nenorocită dete cea din urmă lovi, tură şi risipi întrega clădire.
    Intre îndatoririle membrilor societăţii secrete eră şi acesta, că nici unul nu putea chemă la judecată pe altul, până ce nu-şi arătă înaintea tuturora păsul şi aceştia nu-şi dedeau hotărîrea.
    Doctorul Tavernier, unul dintre străinii primiţi în societate, se ridică într’o Zi în plină adunare şi se plânse tot asupra aşa numitului Sarsailă, acusându-1 că i-ar fi cerut otravă ca să omore pe un «biet pictor polones refugiat, căruia părinţii sei îi dedese ospitalitate». Acesta, «în
    (1)   Câmpinenu Zicea unuia, însărcinat să-î sondeze cugetările: «Spune Măriei Sale, să nu se temă de un aspirant la domnie, care-şî perde timpul căutând-o aiurea decât acolo de unde se pote da.» (Ion Ghica, Scrisori, ed. 1887, p. 646.)
    (2) N. Philimon, op. cit., II, p. 181; — Tradiţiune verbală: Ion Gliica.
www.digibuc.ro
90
DIMÎtfRIfi C.' OLLĂNESCtî
 calitatea sa de doctor în medicină (1) şi de om onest, îi respinsese cererea», ceea ce după câte-va <Jile nu împedică pe (Jisul Sarsailă să vie să-î spue că «s’a scăpat de rivalul seu». Pictorul polones în adever murise. Prin urmare, doctorul acusâ de ucigaş şi nedemn de a mai fi soţ pe acest individ. Sarsailă se aperă; la apărare cel-lalt răspunse, până ce începură să se insulte în modul cel maî trivial.
    Membrii societăţii steteau uimiţi la un asemenea spectacol, până când Yoinescu II, luând cuvîntul, îşî ceru jurămîntul înapoî) ne maî putend sta alăturea — el militar, căruia nici îî eră ertat de a face parte din societăţi secrete — cu nisce sceleraţi! Fie-care se grăbi a-şî lua jurămîntul seu înapoi până la cel din urmă şi ast-fel se desfăcu societatea secretă şi cu dînsa şi Societatea filarmonică, începută cu atâta însufleţire şi dragoste de bine, înainte mergetore a redeşteptării con-sciinţeî naţionale şi a răspândirii adevărului şi frumosului în mijlocul poporului român. (2)
    Acum jocul intriganţilor găsise câmp întins de desfăşurare şi pricini tainice destule, pentru a desăvîrşi cele de mult întreprinse. Desfiinţarea societăţii secrete tocmai în timpul celor maî aprige furtuni politice le fu lor un bun pretext de a lămuri scopurile ambi-ţidse şi răsturnătdre ale Câmpinenuluî, care, sub cuvînt de a întări Societatea filarmonică, urzise în umbră o conjuraţiune îndreptată în contra regimului şi în contra intereselor patriei! Ceî cu cari se însoţise nu erau decât nisce unelte orbe în mânile lui, iar pana luî Eliade, solicitată pentru întinderea şi înflorirea artei şi literatureî, fusese pângărită, punendu-se în serviciul pasiunii şi urii politice...
    A voi cu orî-ce preţ susţinerea unei instituţiunî eu aparente meniri de folos public este a clădi un aşezămînt al seu propriu alături cu. âşezămîntul obştesc, deci a pregăti şi a provocă la timp o rivalitate, o luptă, ceea ce tot-deauna este un Ipericol pentru buna orînduială şi liniştea Statului.
    A stărui cu orî-ce mijloc întru păstrarea şi crescerea unei înrîurirî atât de stricăcidse- ar fi, pentru ceî cu bun simţ, cu dor de ţeră şi cu sufletul neturburat de năzuinţe zadarnice şi de gânduri pătimaşe,
    (1)   Acest doctor Tavernier, intrat nu se scie cum în Societaten filarmonică, eră un medic de contrabandă, forte sărac şi încunjurat cu o casă de copii, căutând să-şi câştige existen{a pe orî-ce cale. (A. D. Xenopol, Ist. Românilor, VI, p. 284.)
    (2)   Eliade face pe larg descrierea tuturor acestor împrejurări în Issackar (pp. 86 şi 87), pretinzând că, cu acesta ocasiune, se mai vorbiâ pe icî pe colea că doi soţi străini ar fi trădat la Curtea domnescă societatea secretă. (A. D.,Xenopol, op. cit., VI, p- 154.)
www.digibuc.ro
TEATRUL La român!
91
nu numai o faptă rea, dar încă o voită conlucrare la săvîrşirea unei crime. Să bage lumea de semă ! Să ieâ aminte mădulariî şi soţii ajutători, din prejma Câmpinenului! Să înţelegă Eliade că este înşelat! Să recundscă Aristia că e o jucărie! Să se scie de toţi că teatrul iubit şi sprijinit de public nu pdte sluji de mască unor satisfaceri de amor propriu, nici unei minciundse ademeniri a simţiciunii şi a bunăvoinţei celor pacînicî şi neispitiţi !...
   Iată ce (Jiceau, iată ce cătau să adeverescă, iată ce insuflau în minţile şi inimile dmenilor pacînicî şi neispitiţi, cari, temendu-se, cu tot dreptul, să nu se ascundă vre-o primejdie în dosul acestor—atât de tăgăduite—bune făptuiri, se traseră unii de o parte, alţii se lepedară de dînsele, aşa că, lipsite de sprijin, lipsite de însufleţire, teatrul şi şcdla filarmonică deteră necontenit îndărăt, până ce în curînd fură lăsate părăsirii. Anul 1837 avea să pue capăt amîndurora, ridicând pe ruinele lor întreprinderile străinilor, cari aveau să prospereze de aci înainte tot mai mult şi mai îndelungă vreme la noi.
   Amărît până în adîncul sufletului de tdte aceste miserii, Câmpinenu, plin însă de încredere în viitorul României, îşi făcu o datorie sfîntă de a continua lupta pe un alt tărîm.
   Spionat, supraveghiat, aprdpe consemnat în casa lui de poliţie, aşa că cine veniâ şi unde se ducea era pe dată sciut de stăpânire, el, profitând de îngheţul Dunării şi amăgind priveghiarea dmenilor Agieî, se duse întâii! la Constantinopole, unde explică situaţiunea ndstră politică ambasadorilor Francieî şi Angliei; apoi se duse la Paris şi la Londra, unde pledă causa naţională. Pe când se afla încă în Francia, Alexandru Ghica, sub presiunea Ruşilor, ceru un firman de arestare la Pdrtă contra lui Câmpinenu, care la întdrcere fu oprit de autorităţile austriace şi închis la Caransebeş, apoi trimis la Bucurescî şi din noii pus sub zăvdre, întâiii în mănăstirea Mărginenu, apoi la Plumbuita unde stătu până aproape de căderea lui Ghica, la 7 Octobre 1841. (1)
   După desfiinţarea Societăţii filarmonice şi răcirea relaţiunilor dintre Câmpinenu şi Eliade—care rămase membru la Eforia Şcdlelor şi director al «Curierului Românesc», lucrând fără preget atât pe tărîmul literar
  (1)  Ion Ghica, op. cit., pp. 641—642; —A. D. Xenopol, op. cit., p. 152. — Faimosul lăutar Dumitrache Ochi albi, Ţigan boeresc, scăpase din robie dând stăpânului seu 1.000 441, dintre cari 700 îi dedese Câmpinenu. De aceea, la orî-ce ocasiune, de-ar fi fost chiar la masa domnescă, cântă cântecul popular pe atunci:
                     «Aideţî fraţi la Mărginenu,
                     «Să scăpăm pe Câmpinenu!»
www.digibuc.ro
92
bIMITKIE C. OtLĂNESCtl
cât şi pe cel politic—teatrul, susţinut cât-va timp cu cheltuela lui Câm-pinenu, încetase de a mai merge înainte. Din când în când câte un spectacol, şi acela lipsit de căldura şi mai ales de încurajările din trecut. Aristia rămăsese credincios vechei sale pasiuni pentru scenă şi lucră ca şi înainte cu elevii câţi îî rămăsese din şcola acum luată de Wachmann, Conţi şi Duport pe socotela lor. El se ocupă cu mult zel de publicarea lucrărilor sale dramatice şi clasice, dintre cari traducerea lui Saul de Alfieri fusese fdrte mult lăudată de Costache Negruzzi într’un elocuent articol publicat în «Gazeta Teatrului Naţional» (1), iar întâia rapsodie a Iliadeî lui Omer, presentată Domnitorului, îî adusese, pe lângă un dar, laudele măgulitore cuprinse în acesta de mai jos scrisore:
                            *Noî, Alexandru Dimitrie Ghiea Voevod,
                       «Cu mila luî Dumnezeu Domn a totă Ţera-Românescă.
                                    «Către D. Constantin Aristia.
   «Primind de la Domnia-ta traducţia Rapsodiei I-a a Iliadeî luî Omer, am veţlut silinţele şi talentul d-tale în acestă frumosă şi exactă traducţie, care, adăogendu-se pe lângă cele-lalte strădanii, ce aî pus şi în alte îndeletniciri, îţi câştigă, Domnule, un drept [de recunoştinţă din partea Domniei Mele şi a tuturor Românilor.
   «Cetind acestă traducţie, am veţlut iară câtă dovadă dai despre destoinicia limbii românesc! sub pană de artist, şi me bucur când asemenea bărbaţi cu mijloce ca ale d-tale îşi întrebuinţeză astfel de frumos cesurile lor de odihnă.
   «Trimiţând, pe lângă acesta, o tabachere de aur, primesce-o ca un semn ai luării Nostre în seină a folositorelor d-tale osteneli.
      «Anul 1837 Aprilie 7.» (2)
   Impresiunea acestei lucrări fusese atât de bună, se vede, că Vodă Ghica, amintindu-şi de ostenelele, jertfele şi meritele omului care din frageda tinereţe se devotase teatrului, îl chemă şi, după multe stăruinţe, îl însărcină cu direcţiunea trupei române, dându-î o lefă de 50 # pe lună şi libera voe «de a se folosi de veniturile representaţiilor pentru întreţinerea actorilor şi făgâduindu-î un ajutor la nevoe, penii) «Aristia (i,lice între altele acel articol), scriind în modul cel mai nimerit şi maî armonios, ne-a tradus pe Saul aşa cum i'nsuşî Alfieri nu l’ar fi tradus mai bine, când ar fi sciut românesce şi ar fi voit să dea şi Românilor tragediile sale... In-tr’un cuvînt prin Aristia cetim pe Alfieri şi, de ne maî lasă ceva de dorit poetul italian, este pote pentru câ limba lui Tasso este maî dulce şi maî priinciosă aurului decât sora ei română...» («Gazeta Teatrului» din 1836, No. 12, p. 92.) — «Curierul Românesc», No. 34, Sept. 7,1837.
   (2) «Curierul Românesc», No. 9, Aprilie 10, 1837.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
93
tru vestmintele şi decoraţiile cele făcute din noii». Aristia primi; dar, cum trebuia să ieâ îndatoriri bănesc! el însuşi pentru a ridică greutăţile direcţiunii, ceru, prin Michalache Cornescu, directorul-efor al teatrului, ca să i se facă un contract scris pentru do! an! măcar cu aceste condiţiunl. Cererea —după ce se amână răspunsul de mal multe orî—■ nu-î fu ascultată, întîmpinându-se că stăpânirea nu putea face aşa ceva, fără să nu jicnescă pe Câmpinenu, carele, tocmai iiind-că este duşman luî Vodă, nu se cădea să fie chiar de dînsul ast-fel lovit.
   Aristia se plecă acestor cuvinte şi se puse de îndată pe lucru. Işî strînse pe vechi! seî şcolari, cel mal mulţi risipiţi, înlocuind cu alţi! no! pe cel lipsă, reîncepu repetiţiunile şi lecţiunile, ca în trecut, până ce în sera de 30 August — (Jiua onomastică a Domnitorului — dete o represen-taţiune de gală cu cheltuiala şi sub patronagiul «Sfatului Orăşenesc-, «Teatrul eră strălucit iluminat. Toată boerimea şi toţi Consuli! erau invitaţi. Lojile şi parterul străluciau de cea mal mare podbdă a diamantelor şi aurului găteleî cucdnelor şi uniformelor slujbaşilor. Cum s’a arătat Măria Sa în lojă, tot poporul a început să bată din palme şi în sunetul musicel toţi strigau: Să trăiască Măria Sa! Ardicându-se perdeua, s’a cântat un imn, pe urmă s’a jucat un vodevil vesel în limba românescă şi după acesta s’a făcut un balet (de trupa francesă). Actorii şi actriţele erau în haine naţionale.» (1)
   Vodevilul, compus de Eliade, se numiâ:
                                        Serbătore românescă
                                  Pentru 30 August anul 1837.
                                                         P e r s 6 n e 1 e:
Roman, un jurat. Florica, fiica Iul. Niţă, amoresul el.
I
săteni.
Stancu Călin J Vasile, prieten al luî Roman.
                                            Flăcăi, fete, ţeranî.
Scena se socotesce într’un sat din Gorj. (2)
   F<5rte mulţumit de serbarea ce i s’a dat în teatru şi mal ales de «t<5tă silinţa ce a pus d-neluî Dvornicul Mich. Cornescu, directorul şi patronul trupei de opere, spre a împodobi sala într’un chip vrednic şi analog (!) cu serbătdrea acelei zile şi a-şî arăta ast-fel sentimentele de dragoste şi de cinstire pentru Prea înălţatul nostru Domn, Măria Sa, simţitor la acest semn de cinstire, îî trimise următdrea epistolă, însoţită cu o tabachere de aur ferecată cu briliante:
   (1) «Curierul Românesc», No. 34, din 7 Septembre 1837, p. 134.
   (2) V. A. Urechiă, Istoria Şcolelor, II, p. 90.
www.digibuc.ro
94
DIMITRIE C. OLLANESCU
«Iubite Nep6te,
«25 Septembre 1887.
   «Dorind a ve însemnă mulţumirea Nostră pentru sentimentele ce Ne arătaţi şi a ve dovedi ore-cum că nu Ne este necunoscută ostenela, ce aţi luat pentru a Nostră dragoste acum cu prilejul din 30 August trecut, ve poftesc să primiţi drept suvenir de la Noi acestă tabachere.»
                                                                            (Urmeză iscălitura M. S.) (1)
   Fără îndoială eră o pornire favorabilă din partea acesta, de a se da teatrului un avînt bre-care. Desfiinţarea Societăţii filarmonice şi chipul cum scena românescă fusese părăsită erau o dovadă de puţinul interes ce inspiră stăpânirii arta şi atrăgetbrele ei manifestaţiunî. Timpul însă şi mai ales curentul spiritelor cereau o mai de aprbpe îngrijire de la cei în drept în acestă privire; de aci chemarea lui Aristia în capul trupei române, de aci făgăduelile, încurajările şi chiar aju-tbrele însemnate ce s’au dat pentru punerea în scenă a lui Saul. Dacă însă trupa română eră ast-fel ajutată, trupa francesă, care juca în acelaşi timp cu dînsa în teatrul lui Momolo, se bucură de ocrotirea pe faţă a întregei oblăduiri.
   In adevăr: «Cu încuragiarea şi ajutorul Prea înălţatului nostru Domn, d-1 Eugen Hette, directorul trupei franţusesci, se întbrce peste puţin din Paris, aducend cu sine trei artişti vrednici şi cunoscuţi, între cari se află Madame Daudel, ce a fost în cei după urmă trei ani în teatrul de la Porte St. Martin, cu destulă ispravă în rolele cele dintâi mari şi de mumă nobilă, d l Bori ce a f epresentat cu isbutire pe tatăl nobil şi rolele cele dintâi mari în teatrul de la Odeon, cum şi alţi artişti destoinici pentru caractere şi bonton, ce au jucat asemenea pe scenele capitalei. D-1 Hette aduce încă cu sine un repertor bogat de piesele cele mai însemnate şi nouă ce se jbcă acum în Franţa, o garderobă curată şi potrivită.
   «Pe de altă parte, trupa exersată de d-l Aristia este gata a da cât de curînd pe Saul în limba naţională. Aceste trupe vor formă, după dorinţa stăpânirii, un teatru naţional despărţit în doue secţii, una ro-mânescă şi alta franţuseseă, fie-care cu directorul seu. Trupa fran-ţusescă va fi un model de învăţătură şi înaintare celei românescî şi bucăţile ce se vor representâ de Români se vor da în paralel şi de Francesî.
   «D-1 Aristia, din partea sa, pune tbte silinţele spre a da noilor artişti de sub direcţia sa lămuririle asupra sujetului bucăţii, asupra barăc-
   ii) «Curierul Românesc-, No. 42, din Octombre 1837, p. 105,
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
95
  teruluî personajelor, asupra frumuseţii stilului, asupra economiei scenelor, asupra costumului şi obiceiurilor veculuî şi va introduce pe şcolari întru tdte frumuseţile şi regulele artei dramatice.
    «Ast-fel, nu ne îndoim că, sub umbrirea şi ajutorul stăpânirii, teatrul naţional va păşi către desăvîrşire şi către ajungerea la scopul ' seu, de a formă gustul şi de a face o şcdlă de obiceiuri.» (1)
    Iată un program întreg asupra activităţii trupei române, asupra nădejdilor ce erau născute în sufletul guvernului, care-î recunosceâ o misiune culturală în societate şi-î acordă ast-fel sprijinul seu!
    Nu putea răspunde el mai bine la îngrijirea celor cari vedeau un gol dăunător în risipirea Societăţii filarmonice, nici aflase mijloc maî nimerit de a dovedi dorinţa şi voinţa de a susţine şi desvoltâ, în felul seu, arta dramatică naţională. Intenţiunea eră bună—dacă ar fi fost sinceră,—iar hotărîrea de a formă un teatru naţional cu doue secţiuni: dintre cari una străină şi alta pămintenă (cea dintâiu servind de şcolă cele! de-a doua), nu eră decât o imitare a celor ce se petrecuse la Iaşi de la 1832, când Fouraux şi pe urmă Hette (2) veniră cu trupele lor şi jucară timp îndelungat, asociându-se, vodevile, operete şi comedii (cele maî multe uşurele), tot pentru a formă gustul public şi a sluji de modele actorilor din capitala Moldovei.
    Vom vede că întocmirea acesta nu putu să dăinuiască mult, căci
    (1) «Curierul Românesc», No. 40, din Octombre 1837, p. 157.
    (2)  Fourau zsosî în Iaşi cu o trupă de comedie francesă la 1832 şi fondă Le Theatre des Varietes în casa luî Talpan. La 1833 sosi Hette cu o trupă francesă de operă, operete şi vodevile. Negăsind alt local unde să joce decât cel ocupat de Fouraux, se asociază ambele trupe sub conducerea amînduror directorilor lor. Cu Hette sosi în Iaşi faimosul actor Momenet, care, sub pseudonimul de Valery, rămase la noi, fu director şi regisor al teatrului frances din Iaşi, părintele actriţei cunoscute Nini Valery şi întemeiătorul celui dintâiu teatru de marionete (făcute de el însuşi) în capitala Moldovei.
    La 1836 ei veniră în Bucuresci, unde avură atât de mult succes şi unde, după tragica morte a luî Baptiste Fouraux (mergând la o moşie, unde avea de gând să întemeieze o prăsilă de cai de soiu străin, avea puşca d6 vînat atârnată de oblâncul şeleî şi un baston mare în mână; vrând să facă o mişcare cu bastonul, îl lăsă să cadă greu pe cocoşul pusceî, capsula luă foc, puşca se slobozi şi îi frânse mâna; aflându-se departe şi neputându-se întorce, rămase trei <Jile într’un sat; apoi, ajungând la Ciorogârla, n’a putut merge maî departe; când a sosit Dr. Marsil începuse tetanosul, aşa că, adus în Bucuresci, muri până noptea. «Curier. Rom.», No. 78, din 23 Noembre 1836), Eugene Hette, rămânând singur director şi căpătând sprijinul Domnitorului, primi misiunea de a juca la un loc cu trupa română, pentru a-î formă gustul şi a-î desvoltâ mijlocele artistice. In curind însă avea să rămâe singur stăpân în teatru. Un coborîtor negreşit al acestui Hette se află adî intendent al spitalului judeţian din Romaiţ.
www.digibuc.ro
96
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
aveau să o sdruncine din nou rău-voitorii, cari nu îngăduiau pregătirea şi crescerea unei reacţiunî în potriva lor, ajutată între alte mijldce şi de către organul cel mai ademenitor de cultură: Teatrul Naţional. Nu trebuia să le facă plăcere pompdsele şi caldele apeluri, făcute de Eliade către, public cu ocasiunea apropiatei representaţiunî a tragediei lui Alfieri Saul, care se aşteptă şi eră socotită ca un adevărat eveniment, în acele vremuri unde evenimentele şi emoţinnile politice ocupau şi preocupau atât de mult activitatea şi atenţiunea tuturora.
   «Mercuria viitdre, la 1 Decembre», scria el, «şcolarii de sub direcţiunea şi învăţătura d-luî Aristia vor representâ în sala teatrului tragedia de la Alfieri Saul.
   «T<5te îngrijirile s’au luat spre a se sui pe scenă după cuviinţă acestă vestită bucată dramatică. Declamaţia potrivită cu acel vec profetic, costumul sau îmbrăcămintea după rola fie-căruia şi după locul şi vecul în care se socotesce scena, desluşirile religidse şi literare ale poesiei sfinţite, ninjic nu s’a uitat spre a se pute a se arătă pe scena româ-nescă acest* fel clasic religios. Osteneli, vreme, cheltueli, tot s’a jerfit după mijldcele după acum. Peste 12 miî de leî a costisit suirea pe scenă a acestei bucăţi. Iubitorii de a sprijini acestă întocmire costi-sitdre vor ave o dovadă despre strădania şi a d-lui profesor şi a d-nilor şcolari şi se vor sili a încuraja acest început, spre a-şî luă adevărata sa direcţiune şi a se face o şcolă de moral şi de luminare, ca prin pilde viî a redesvoltă în public înaltele sentimente ale religiunii, patriotismului, cetăţeniei, cunosceriî drepturilor şi datoriilor, ascultarea către pravilî şi către cei mai mari, despre care David este o icdnă vie.
   «Dacă naţia ndstră pruncă încă începe în t<5te, dacă şi norodele în pruncia lor au nevoe de o crescere morală şi politică şi dacă fie-care crescere trebue să-şî ieâ un metod, metodul acest retor sau organ de crescere, teatrul <Jic, este a se începe prin felul clasic, care contribuesce la formarea şi a duhului şi a limbii şi a inimii, a acestei treimi prin care omul se deosibesce din dobitoc şi închipuesce o icdnă vie a Dum-netjeiriî, care în t<5te se înfăţişeză în treime.» (1)
   O adevărată profesiune de credinţă politică şi literară, de al cărei ascuns şi cuprinzător înţeles n’au trebuit să se prea bucure ceî de sus> cari aveau deprinderea să cetescă şi printre rîndurî. EI vor lăsă să se j<5ce piesa, fiind-că nu puteau face alt-fel, dar vor ave grijă să speculeze în mod mişelesc, atât subiectul, cât şi colosala impresiune ce făcu asupra publicului, pentru a nu se mai da învoire «sîrguitoţi) «Curierul Românesc», No. 47, din 27 Septembre 1837, p. 185.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
97
rului profesor şi director» să alegă singur bucăţile de suit pe scenă, nici pe cele odată suite să le joce fără înadinsa învoire a direcţiunii teatrului, după întâia representaţiune. (I) O adevărată cens ură, prin urmare, ce se cunosceâ—-dnpă făţărnicie şi brutalitate—că vine din părţile de la meijă-ndpte, de unde ne veniaii tdte poruncile pe atunci. Intr’adevăr succesul lui Saul fu extraordinar.
   La 7 y2 cesuri se începu spectacolul. Sala eră însă plină de la 6. O mulţime de lume a trebuit să se întorcă de la uşă, ne mai găsind locuri, numai după ce cassierul le-a dat făgăduială că le va păstra slobode pentru a doua representaţiune.             .
   «Isbutirea şcolarilor, frumosa traducţie, armonia costumelor şi a colorilor, într’un cuvînt suirea pe scenă a acestei bucăţi potrivit cu marea ei cuviinţă religiosă şi clasică le-au exprimat şi le exprimă într’o inimă glasul publicului. Când totul e frumos, nesaţiul nostru începe a ne da pricină spre a ne gândi cum pote fi maî frumos; după cum şi când totul e urît, de multe ori de milă cjicem şi câte o vorbă bună. Aci a fost frumosul în tote însă.»
   Rolurile erau ast-fşl împărţite:
Saul, Rege al Ierusalimului David, tîner păstor, profet.
Ionatan,...................
Abner, Ministru............
Achimeleh, Pontifice . . . Micola, fiica lui Saul. . . .
D-l Ioan Curie » Const. Ollănescu » Mavrodin » Lâscărescu » Grigoreseu D-na Catinca Buzoianca
   Curie a jucat cu atâta foc şi cu aşa pătrundere pe Saul, că la sfîrşit, «când a eşit să mulţumescă aplauselor publicului, a leşinat pe scenă» şi a trebuit să-i ieâ în grabă sânge de la o mână, ca să-şî vie în fire. Ollănescu «la tdtă scena eră întîmpinat şi petrecut cu aplause», întru atâta «limba, gesturile, statura, tote îl favorisau şi toţi au remas mulţumiţi.» Mavrodin, «cu tdte că eră fdrte bine pătruns de rola sa şi gesturile îi erau potrivite cu declamaţia», nu eră ajutat de glasul prea înăbuşit ce avea, eră stîngaciu, în cât şi-a perdut curagiul. Lăscărescu a făcut o creaţiune prea isbutită. Origoreseu «avea totă marea cuviinţă pontificală», dar nu se auijiâ când răspundea la «ocările lui Saul». Publicul, «nu numai că ar fi rămas mai mulţumit, dar ar fi resbunat şi elenii, ce în gura lui Saul este atât de sfâşiat.» D-na C, Buzoianca, care «întâia dată a debutat pe scenă, a sprijinit peste nădejdile privitorilor rola Micolei. Glasul îi eră atât de curat, în cât făcea să se
   (1) Tradiţiune verbală: Ion Ghica şi Const. Ollănescu.
   Analele A. 12,—Tom, XX, — Memoriile Secf, Literare.                              7
www.digibuc.ro
98
D1MITRIE C. OLLĂNESCTJ
audă fie-care silabă. Mulţi au băgat de semă că glasul îi eră prea plângeros. Prea plângeros ? Dar ce e rola Micolei decât o plângere de la început până la sfîrsit!...» (1)
  Cu tdte aceste câte-va lipsuri ale celor începători, representaţiunea avu un răsunet fdrte mare. Nu se vorbiâ pretutindeni decât de succesul trupei române, care cam făcuse să pălescă strălucirea celor până atunci câştigate de trupa francesă. Eliade şi Aristia trâmbiţau în societatea înaltă, la şcdlă, printre negustorime, isbânda acesta, care avea darul să sbâilescă nervii Consulului rusesc.
  La 2 Ianuarie 1838 Saul este jucat pentru a doua 6ră cu tot atâta isbândă, după care representaţiune Aristia, voind să puie în studiu pe Britanicus, tradus de Ioan Yăcărescu, şi făcendu-i-se observaţiune de către Mich. Cornescu, în calitate de efor-director al Teatrului, că bucata n’ar fi nimerită, fiind-că Yăcărescu eră duşman al Ruşilor, el propuse pe Brutus tradus de dînsul, dar şi acesta fu respins, sub cuvînt că e prea revoluţionar. De altă parte Momolo începu să facă greutăţi în privirea teatrului: că nu e în de-ajuns plătit, că are reclamaţiuni din partea trupei franţusesci, care nu mai pdţe întrebuinţa scena din ca-usa lecţiunilor şi repetiţiunilor şcolarilor români, că i se strică mobilierul făcut de curînd din noii — dacă lasă tdtă <Jiua deschisă sala tuturor,—în sfîrşit, după stăruinţe şi plângeri ale lui Aristia, că el nu mai dă sala nimenuia, dacă e ca să aibă pagube şi necazuri cu lucrul lui. (2) Adevărul eră că i se dedese — în taină — poruncă să nu mai îngădue trupa Românilor în binaua lui, (3) «Ghica Vodă, deşi se declarase proteguitorul teatrului naţional pe care Societatea filarmonică îl trezise la vieţă, după câte-va representaţiuni—plecăndu-se iarăşi Consulului rusesc—retrase ajutorul seu bănesc şi teatrul naţional este nevoit să înceteze representaţiunile sale. In acelaşi timp Domnul se arată darnic faţă cu o trupă străină». (4)
  Limbile rele începuseră din noii clevetirile şi zavistiile asupra celor cari căutau să facă din teatru o armă de partid împrotiva stăpânirii, arătând că se lucreză ast-fel pe sub mână la «reînvierea altei societăţi secrete politice sub pretext dâ filarmonic, de trago-poesie, de cântări şi alte asemenea meşteşuguri». Bietul Aristia nu mai avea obihnă, buna lui credinţă era pusă la îndoială, lecţiunile şi strădaniile
   (1) «Curierul românesc-», No. 50, din 16 Decembre 1837.
   (2) Tradiţiune verbală: Const. Ollanescu, Ion Ghica. (Ve<jî şi Issackar, pag. cit.)
   (3) N. Philimon, op. cit., II, p. 182 în notă.
   (4) A. D. Xenopol, op. cit., VI, p. 14!).
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
99
lui erau luate drept uneltiri politice şi i se cereau lucruri protivnice deprinderilor şi cugetului lui? In neputinţă de a eşî alt-fel dintr’un aşa impas şi cum nu voia să rămâe răspunzător către nimeni şi de nimic cu privire la arta luî, înţelegând că aci se jucau nisce piese prea mult în afară de mărginită sa competinţă, cu durere îşi dete demisiunea din postul de director al trupei românescî, luă pe Curie şi plecă în ţera grecescă. (I) De atunci spectacolele în limba română devin fârte rare — nici chiar la solemnităţi,—până ce încetară cu totul-
   Aşa în în sera de Sf. Alexandru 1838, «Sfatul orăşenesc» din partea capitalei, pentru recunoscinţa către M. S., a dat în sala teatrului o privelişte forte plăcută, unde au fost chemaţi totănobilimea şi tdte clasele a petrece sera cu bucurie şi ca o familie adunată pe lângă părintele lor.
   Potrivit cu prilejul acesta, d-nii Storhas şi Dublau aia. compus o bucată dramatică în limba franţusescă, întitulată «Astăzi sau Sf. Alexandru», vodevil aproposito, în două tablouri: «Acum 4 ani» şi «Astăzi» scena socotindu-se în oraşul cel nou «Alexandria», unde asemenea se serba numele M. S. Totă piesa nu eră decât un răsunet de recuno-scinţă a inimilor Românilor, ce aşteptă un viitor ferice din tdte îngrijirile Prinţului lor şi mai vîrtos din organisarea din nou a 3.000 de şcdle lancasteriane ce s’au întocmit prin sate (2).
   In acelaşi an, o trupă francesă sub direcţiunea lui Filoll (înlocuind pe a luî Hette, care parte se întorsese la Iaşi, parte se risipise, din neînţelegeri între dînşiî), începe representaţiunile sale de dramă şi vodevile la 8 Decembre. Ele au durat până la 8 Aprilie anul următor. (3)
   Acestea fiind faptele, trebue să mărturisim că, deşi o societate îşi ieâ — asemenea unui corp viu — avînt pe potriva lăuntricei puteri şi a înrîurîrilor din afară, societatea română, când se ivi teatrul la noi, înfăţoşa aprdpe exemplul contrar acestui adevăr.
   Deşi vecul născând îi adusese răsunetul, plin de glorii şi de libertăţi, al lumii ce eşise nouă şi tînără din frămîntările apusului; deşi când şi când un fior de mîndrie, sau jin îndemn răsvrătitor îî încăkjise adîncul inimeî şi vremile erau priinciose şi sprijin nu i-ar fi lipsit la nevoe, şi braţe vînjose avea şi foc şi putere îndestulă, totuşi, vrăjită— par’că zăcea cuprinsă acum de spaima aceeaşi, ce’n suta de ani mai înainte, sub cruntul călcăiu de străin, în ndpte şi în robie o ţinuse!
    (1)   «Revista literară», No. 27, din 20 Octobre 1897, Pagini despre istoria Teatrului de St. Vellescu.
    (2) «Curierul Românesc», No. 40, din 1838.
    (3) V. A. Urechiă, Jstoria şeâlelor, II, p. 85.
www.digibuc.ro
100
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
   Trăită în făţărnicii şi în umilire socotiâ adevărul duşman şi curăţia de suflet minciună; deprinsă cu asupriri şi cu jafuri îşi plecă la trufaşi hrăpitorî capul-, desmoştenită de dragostea căminului şi a ne-mului, din cei străini îşi făcea idoli şi dispreţuia pe ai sei.
   Când o nedreptă deosebire de clase ţărcuiâ lumea după nascere, după ranguri, după avere, iar meritul personal, cinstea şi talentul erau întîmplărî mai mult ciudate decât întâietore de vieţă; când în de obşte, educaţiunea sufletescă eră tîlc fără de înţeles şi morala vorbă deşertă, când fala celor mari se măsură pe lărgimea işlicelor şi scara măririi la frânţii de şale şi pungelor pline eră suitore, cum teatrul, cu graiul lui liber şi străbătător, putea ore spune ce vede, ce simte, ce crede.că-i bine?! Cum ar fi îndrăsnit el să rî<Jă de atâtea pocituri, pe răi şi pe jacaşi să-i înfiereze, răsfrângând imaginea schilodă a sufletului şi a năravurilor unei asemenea societăţi, fără de a stârni îm-potrivă-i haita flămânzilor şi a slugarnicilor, sau a nu răscoli pasiunile şi invidiile celor ce vorbiau cu noi de sus şi cu străinii în ge-nuchi?! Firesce eră dar, ca zavistia şi clevetirea să biruiască, iar teatrul, gura adevărului, să fie cu silnicie închis.
   Ar fi de sigur interesant să cunoscem amănuntele vieţei întâilor şcolari ai Societăţii filarmonice, aceşti cu tot dreptul strămoşi ai actorilor noştri, dintre cari unii, feciori de boerî, nesocotiau prejudecăţile sociale şi alte folose ori legături de familie, pentru. a se urca să propoveduiască cinstea, morala, patriotismul, adevărul de pe scândurile scenei.
   Aşa Nicu Andronescu, Oonst. Ollănescu, Const. Michăileanu, Ioan Lăs-cărescu, Ion Curie, inimi calde şi impresionabile, aii alergat la noua şcolă, îmboldiţi de entusiastele învăţături ce le dedea Aristia la Sf. Sava, despre care C. A. Rosetti şi Ioan C. Brătianu, elevii lui, Zice&u adesea: Rar om ar fi putut să ipsufle mai mult şi mai adînc decât acest dascăl grec iubirea de patrie şi de lucruri mari ! (1)
   Plini de ilusiuni şi de tinerescă încredere în vrednicia carierei ce îmbrăţişau şi privind numai părţile atrăgătdre ale chemării artistice, ei credeau că mîndreţea rolelor, strălucirea podobelor, emoţiunea şi aplausele, erau o răsplată binefăcătdre pentru tote jertfele lor. îşi dedeau, firesce, singuri o menire mai presus de închipuirea ce-şi puteau face despre rosturile lumii, despre vieţă şi despre datoriile omenesci.
   (1) G. Ionnescu-Gion, Portrete istorice, ed. 1894, p. 220.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
101
   Ceî-lalţî au fost momiţi pote de noutatea şi vîlva lucrului, ori de nevisata favore de a trăi la un loc cu boeriî, — căci elevii şcolei filarmonice făceau de drept parte dintre intimii caselor lui Iancu Câm-pinenu, lui Iancu Văcărescu, lui Slătinănu şi ale altor iubitori de literatură şi de artă dramatică pe atunci (2), — ori mai de grabă de speranţa că-şî vor găsi bine capului fără multă muncă şi ca «de petrecanie».
   Din nenorocire, împrejurările s’au însărcinat prea curînd să-i desa-măgescă, aşâ că nu mulţi rămaseră credincioşi teatrului, ci-şî luară avîntul în lume, urcându-se unii până la înalte trepte sociale, iar alţii rămânând în întunerie şi în adînc.
   Nicu Andronescu avea un frumos talent pentru dramă şi-şî interpreta rolele într’un mod cu totul original. Pe când o parte din camarazi vedeau prin jocul lor o imitaţiune a gesturilor largi, rotunde, calculate ale lui Aristia şi trăgănau ca dînsul vocea, — accentuând silabele sunătore,— mlădiând-o între virgule şi lăsând-o să Cadă puternică sau slabă, după înţeles, la sfîrşitul fraselor, cum făcea el, Andronescu avea gesturi scurte, repe<j), expresive şi rostiâ versurile cu patos într’adever, căci ast-felerâ şcola pe atunci, dar tot-deauna ele eşiau viî, limpecjî şi maî ales armoniose din gura luî. Aveâ un glas frumos şi bine timbrat, pe care-1 cultivă cu osebire, urmând cursurile musiceî vocale şi cântând bucuros, orî de câte-ori i se cereâ.          ,
   înalt, brun, bine făcut şi cu un obraz atrăgător, punea multă căldură în jocul său mîndru şi distins, aşâ că cu greu primiâ roluri puţin simpatice orî de a doua mână şi preferi să părăsescă scena, când vă<ju că Ioan Curie începe să aibă succese şi luî îî dădu Aristia rolul luî Saul din tragedia ce se jucă la 1 Decembre 1837.
   El avu cele maî frumose roluri cât stătu în teatru: pe Mahomet în Fanatismul, pe Zamor în Alzira, pe Orosman în Zaira, pe Gusman în Alzira — cu prilejul unei noue distribuţiunî, când Curie jucă pe Zamor, — pe Arzace în opera Semiramis şi altele şi altele.
   Andronescu, deşi elev al şcolei filarmonice, nu încetă de a urmă şi cursurile de la Sf. Sava, unde îl găsim printre premiaţii întâi şi al doilea la diferite cursuri de la 1836—1838, iar după ce a eşit din teatru şi a intrat ca scriitor la Tribunalul de comerţ, a urmat şi cursul legilor la Costacbe Moroiu, lucru ce i-a fost de mare ajutor pentru înaintarea sa în magistratură. După ce fu grefier la Buzău, cîlen la Tîrgovişte, mem-
1 (!) Tatăl meu mi-a povestit de multe orî cum ceî mai buni elevi ai şcolei erau chemaţi la mesele boerilor şi cum în fie-care Duminecă se duceau cu toţii, după eşirea de la biserică, la Câmpinenu acasă şi petreceau adesea (,liua recitând orî cântând acolo.
www.digibuc.ro
102
DIMITRIE C. OLLĂNESCTJ
bru la Pitesc! ori la Turnu, când eşi la pensiune era, se <Jice, membru la Curtea din Craiova. Pe la 1870--1871 el era profesor de cetire cu voce tare şi de declamaţiune la Institutul Libertăţi! (Traian), unde, fără de a-şî face cursul regulat tot anul, pregătiâ din Maiu pe elev! să j<5ce câte-o piesă de teatru cu ocasiunea distribuirii premiilor, pe care Institutul o făcea tot-deauna în sala Bossel. Intr’una din acele piese, anume Michaiu, condamnat la morte, d-ni! Ionnescu-Gion jucă pe Bu-zescu, iar C. Nottara (artistul dramatic) un rol de femee, pe Maria. Andronescu a murit în vîrstă de 65 de an!. (1)
  Constantin Ollănescu, născut în Bucurescî la 1816 şi crescut la Pi-. tesc! cu fraţi! Brătienî (2), cu car! se rudiâ după mamă-sa, născută Brătianu, înveţă grecesce şi românesce cu dascăl! în casă.
  La 1830, intră în Colegiu (instalat, până la repararea localului Sf. Sava, în Hanul Şerban-Yodă), unde înveţă grecesce la Ioanide, fran-ţusesce la Aristia, gramatica la Ioniţă Pop, geografia la Genilie, istoria la Eufrosin Poteca, matematica la Iordache Pop (3), iar la 1834 intră în şcdla filarmonică. înalt, subţire, mlădios, brun, cu per lung şi creţ, cu vocea tare şi plăcută, iubind cu deosebire istoria şi poesia, avea o imaginaţiune fdrte vie, o înclinare firescă cătră «humour» şi o inimă pe cât de caldă pe atât şi de lesne impresionabilă, şi maî presus de tdte o vioiciune de caracter pururea tîneră.
  Hotărîrea sa de a părăsi şcdla pentru arta dramatică veni nu numai din înflăcărarea ce cuprinsese pe toţî feciorii de boerl pentru noua învăţătură, ci şi din înrîurirea ce avură asupră-I lecţiunile şi prietenia familiei sale cu Aristia, care încă de la prima încercare îl luase în casa Câmpinenulul să facă parte dintre ascultătorii cercului seu literar. El jucă chiar la 1832, ca elev al Colegiului Sf. Sava, părăsind cu mâhnire scena, căreia mama, sa şi unchiul seu Clucerul Titopoleos (tatăl seu murise) erau fdrte protivnicl, ca unei «nebunatice apucături», cum îl (Jiceau.
  La început jucă roluri de «tîner comic», ma! târcjiu de «tîner amorez».
  (1) «Curierul Românesc», 1834—18S7; —«Gazeta Teatrului», 1835—1836. Tradiţiune verbală: C. Ollănescu, C. Nottara.
  (2)  Odată mergend să se scalde cu copiii în Topolog, a scăpat pe Iancu Brătianu — care eră forte neastâmpărat la vîrsta de 8—9 ani, — dintr’o bolbocă, în care căzuse, alergând prin apă.
  (3)   Acolo avu de camarazi pe: Const, Bălăcenu, Nicu Bălcescu, Sc. Boerescu, Mich. Băţcovenu, Nae Budiştenu, St. Burki, Al. Călinescu, G. Costaforu, Ion Ghica, Iancu Florescu, Sc. Filipescu, Gr. Grădiştenu, I. Ipcenu, D. Brătianu, Nicu Laho-vari, G. Perticari, Iorgu Ruset, C. A. Rosetti, Scarlat şi Ştefan Turnavitu, Sebastian Zisu, Ioan Zalomit şi alţii.
www.digibuc.ro
TEATRUL La ROMÂNI
103
Aşa în comedia Vicleniile lui Scapin, tradusă de Răsti, juca pe Silvestru (valetul Iul Octaviu) şi «nu mal puţin a atras aplausele publicului. Când însă s’a arătat pe scenă ca frate al Hiacyntheî (act. 2, sc. IX), nimic nu putu fi mal firesc decât a lui înfăţişare de un ştrengar în tot desfrîul lui şi hotărît: cu căciula într’o parte şi cu mâna pe pistol şi pe sabie» (1); în comedia-balet Amorul Doctor, rolul doctorului Bahis, în care «gângăviâ» aşa de adevşrat, că «nimeni n’ar fi înţeles că se preface»; apoi în Saul avu rolul lui David, în care «limba, gesturile, statura, tdte îl erau favorabile. Toţi au remas mulţumiţi, la tdtâ scena eră întîmpinat şi petrecut cu aplause». Se părea totuşi că dedese acestui rol un caracter mal mult eroic, ca unul «Achil şi Orest», iar.nu un caracter mistic, «cum am dori să vedem în David, un ostaş însuflat de Domnul, un profet cu pavăza şi cu lancea în mână». (2) Eră un zelos şi pasionat iubitor al artei.
  După desfiinţarea Societăţii filarmonice, intră ca iuncăr în arma infanteriei şi fu trimis la 1840, împreună cu alţi iuncărî, printre cari Ath. Călinescu, Dădu Filipescu, Ioan Chiriachide, Culoglu, Racottă, Ple-şoianu şi alţii, sub ascultarea Paruciculul Macedonski, în Rusia, ca să se desăvîrşescă în studiile artei militare.
  De acolo se întdrse cu rangul de Praporcic şi luă serviciu în polcul faimosului «Polcovnic Engel», care, «prin buna sa inimă, prin vioiciunea glumăţâ a caracterului seu şi prin pocită şocăţie a vorbirii sale; a lăsat plăcute şi vesele suvenire printre subordonaţii Iul» (3); apoi în polcul comandat de Colonelul Radu Golescu, cu care luă parte la stâm-perarea rescdlel Grecilor de la 1845 din Brăila.
  La 1846, fu numit căpitan de punct la graniţa din Focşani, unde la 1848 se însură cu d-ş6ra Maria Caloian; iar la 1851, fiind transferat la un alt punct, îşi dete demisiunea din dste, remânend să se ocupe de interesele sale. Pe la 1862 intră în magistratură şi fu membru la Tribunalul Rîmnicul-Sărat (pe atunci cu reşedinţa în Focşani), apoi sub domnia Iul Cuza Vodă fu ales deputat, demnitate ce ocupă până la 1866.
  Avend o familie numerdsă, el se mărgini în administrarea judeţului său. A fost Colonel al legiunii de gardă civică, membru şi president al consiliului judeţian şi comitetului permanent din Focşani şi a luat
   (1) «Gazeta Teatrului», 1835 Decembre, No. 1, p. 10.
   (2) «Curierul Românesc», 1837, No. 50, p. 199.
   (3)    A. Odobescu, \Fs6So-Kov7iYETnioî, p, 18. Acest Polcovnic Engel cjiceâ nevestei sale, o coconă bogată, cu o laie de ţigani — de câte-orî se întîmplâ să moră vre-unul din el: «Plinei Anicuţ’al meu, a murit la dine un sestre.»
www.digibuc.ro
104
DIMITRIE C, OLLĂNESCU
cea maî vie parte la propăşirea tuturor instituţiunilor de cultură şi de binefacere din jurul seu. A încetat din vieţă la 7 Martie 1884, în vîr-stă de 68 de ani.
   Gostache Michalache, numit maî târziu Michăilenu, a fost unul dintre ceî cari aii rămas până aprăpe de mărte credincios teatrului. Elev distins al luî Ioniţă Pop şi al hu Poteca în Colegiul Sf. Sava, se deo-sibiâ între camarazii săi prîntr’o vădită înclinare către lucrările de imaginaţiune. Cu un caracter ambiţios şi îmboldit de dorinţa de a ajunge ceva, el fiu de bărbier, se siliâ să nu semene cu tătă lumea.
   Purtă plete lungi, cari îî cădeau pe umeri, legătură de gât bătătăre la ochi, avea un mers ţanţoş şi legănat şi imită atât de bine pe unii dascăli, pe Aristia maî ales, că odată băeţiî Pau pus pe catedră să le vorbăscă şi să le declame ca dînsul, în cât chiar Aristia a remas uimit şi i-a (Jis, bătendu-1 pe umeri: «Aferim! tu aî să fii mare actor!»
   Idea de a fi maî presus de alţiî îl preocupă aşâ de tare, că el, care voiâ să se facă dascăl de şcălă, intră la teatru numaî pentru că de pe scenă puteâ vorbi lumiî cum vreâ el, puteâ porunci altora şi aveâ prilej de a se înfăţişa ca rege, ca stăpân, ca maî mare al altora. De acea el jucă întâiu pe tineriî amorezî, apoî rolurile prime de bărbat şi de bonvivant.
   Tot acestă plecare a luî îl făcîi să fie şi dascăl de gramatică ro-mânăscă la şedla filarmonică, precum mal târziu aveâ să-l împingă a se face director sau cel puţin regisor de teatru. Aveâ talent, eră vioiu şi-şî iubiâ fărte cariera de artist, interpretând rolele după cum îî eră firea «grandomană» şi cântând cuvintele ce eşiau din gura luî. Aveâ frumăsă voce de tenor şi a luat parte cu succes la producţiu-nile lirice ale Societăţii filarmonice. A creat maî ales rolul luî Idreno din Semiramis. S’a distins în Vicleniile hă Scapin cu rolul luî Octa-viu pe care l’a jucat cât se pdte aprăpe de adevăr; în Alzira jucâ pe Alvarez; pe Omar, în Fanatismul, şi în alte piese a ţinut rolurî de protagonist, cum a rămas şi după aceea pe scenele teatrelor, pe care a jucat tot-deauna, însă puţin natural şi fdrte declamatoriu. (1) La 1844,fu, împreună cu C. Carageale, directorul «Teatrului de diletanţi» din Bucurescî; la 1849 înfiinţăză tot cu dînsul teatrul românesc în localul şcăleî Lazăr Oteteleşanu din Craiova, apoî revine în capitală, cercă să jdce cu Millo la Momolo, apoî cu Carageale pe scena teatrului
   (1) Tradiţiunî verbale de la tatăl meu şi de la Ion Ghica; — «Gazeta Teatrului», 1 Decembre 1835; —Lucrările Soc. filarmonice, 1835, p. 4; — Ist. teatruhii din Craiova, de I. Thănăsescu, p. 11.
www.digibuc.ro
TEATRtiL LA ROMANI
105
nou, însă fără de vre-un succes deosebit. După acesta se întdrse iar la Millo şi stă gata să debuteze în Nelegiuitul, sub direcţiunea luî, în Teatrul cel mare, când muri de friguri tifoide, la Septembre 1855. Eră în vîrstă de 47 de ani. (1)
   O existenţă forte aventurdsă în tinereţe avu Ioan Curie, singurul dintre elevii şcolei filarmonice care mai este în vieţă, avend peste 85 de ani. Fiul lui T<5der cojocarul din mahalaua Sf. Nicolae din Şelari, avu de mic copil apucături de «comedianţ», căci făcea acasă şi în jocurile luî cu copiii cele mai mari «năzbâtii» şi cele mai «aidoma posiclituri» de tot ce vedeâ. Ager la minte şi cu tragere de inimă pentru carte, învăţă la şc<51a grecescă până ce intră în Sf. Sava, unde, ca elev al lui Aristia, făcu parte dintre şcolarii favoriţi cari ascultau cetirile literare în casa lui Câmpinemi şi se pregătiră după acesta la studiul declamaţiuniî şi al artei dramatice, până când la 1834 intră în şcdla societăţii lui Eliade, Câmpinenu şi Aristia. Aci, de la început, jucă rolele principale: Zopir în Fanatismul, Lusignan în Zaira, Zamor în Alzira, Yirginius în tragedia lui Alfieri Virginia, tradusă de Aristia; Saul, în tragedia Saul, tradusă tot de Aristia, rol pe care «Ta jucat în totă desăvîrşirea şi adevărul. Declamaţiunea curată şi justă, vorbele înţelese până în cel-lalt căpătâiu al salei, furiile lui Saul bine colorate, gesturile firesci; într’un cuvînt rola cea obositore atât pătrunsese pe tînăr şi îl doborîse, în cât—la sfîrşitul bucăţii, când a eşit să mulţumescă aplauselor publicului — a căcjut leşinat pe scenă atât de grozav, în cât de la amîndoue braţele i s’a luat sânge, care Ta început nu eşiâ nici decum, atâta se oprise în vinele sale. După ce sângele curse în destule asvârliturî, abiâ s’a deşteptat tînerul Saul, care va puteâ <Jice că şi-a versat sângele pe scenă pentru cinstea teatrului românesc şi sprijinirea artei sale, atât de anevoe şi obositdre.» (2) Quantum mutati ab illo... sunt actorii noştri de astă<Ji(? A cântat şi pe Assur în Semiramis. El fu elevul de predi-lecţiune al lui Aristia, cu care şi plecă în Grecia după desfiinţarea teatrului românesc în Bucuresci.
   De aci încolo începe pentru Curie o epocă de tot felul de aventuri. Mai întâiii se înscrie la Universitatea din Atena, unde urmă un an în Facultatea de drept. In acest timp el şi cu Aristia jucară în mai multe representaţiuni de binefacere şi jocul lor făcu atâta impre-siune asupra publicului atenian, că toţi îi cjiceaii «Artistul». La 1840
  (1) I. A. Wachmaim, Scrisore din 20 Septembre 1855 către Ed. Wachmann.
  (2) «Curierul Românesc», 16 Decembre 1837, No. 50, p. 199.
www.digibuc.ro
106
bIMîTftIE C, otLĂNESCtJ
Aristia întoreendu-se în Bucurescî, Curie rămâne pripăşit prin Grecia, fără mijlăce de traiu altele decât ajutorul a doi Români croitori şi un mic dar bănesc ce căpătă de la Ioan Caragea, fostul Domnitor al Ţării-Românescî. Ne mai avend încotro face, ceru representantului Francieî să-l înroleze în legiunea străină, care se băteâ contra Arabilor din Algeria, dar neputendu-se îmbarcă la timp, plecă la Veneţia cu Gr. Lehliu şi de acolo pe jos, prin Lombardia şi Savoia, la Paris. Aci se, înrolă în legiunea străină, fu trimis în Algeria, se bătu cu vitejie, se înapoiă în Francia cu recomendaţiunea Generalului Lamoriciere de a fi incorporat într’un regiment de linie, sluji cu credinţă până la 1848 când, dându-se de partea revoluţionarilor, fu silit să fugă în Moldpva, unde se făcu sub numele de Jean Curius profesor de limba francesă la gimnasiul Alexandru-cel-Bun din Iaşi.
   De atunci şi până în 1897, aprope 50 de ani, rămase el credincios catedrei sale, stimat de toţi cari l’au apropiat, atât pentru caracterul său onest şi plin de zel pentru cultura publică, cât şi pentru nimbul artistic ce tot-deauna a încununat capul său, astăzi alb, pururea simpatic şi atrăgător.
   Cu tătă vîrsta sa atât de înaintată, tot i se umple peptul de amintiri şi glasul îmlădiat tremură de emoţiune, povestind împrejurările pe cari însuşi le numesce: petra unghiulară a acestui mare edificiu românesc («teatrul»), la înfiinţarea căruia a luat din vîrsta de 17 ani o parte atât de interesantă. (1)
   Ioan Lăscărescu, feciorul vătafului din curtea Bălăcenului, învăţase grecesce şi românesce la dascălii cari dădeau lecţiuni acolo şi la 17 ani intră în colegiul Sf. Sava, unde studiul geografiei şi al istoriei îl pa-sionă cu deosebire, pe când aritmetica, geometria şi gramatica nu-î puteau intra în cap.
   Rămas în două rîndurî repetent şi ruşinat de a se vede, el om mare, de 20 de ani, pe aceeaşi bancă cu copiii, găsi bun prilejul deschiderii nouei şcăle filarmonice, pentru a se înscrie numai decât printre cei dintâi elevi. Posac şi posomorit din fire, cu vorba lui apăsată şi fluerându-i printre dinţi când eră necăjit, sprîncenat şi ţigărit la trup, nici putea să nu reuşescă în rolurile de intrigant, de bătrân cicălitor şi ursuz şi de sgârcit, pe cari le jucâ.
   De pildă în Gerontie, bătrânul cel calicos şi onest din Vicleniile lux Scapin, a plăcut cu deosebire. «îmbrăcămintea, gesturile, vorba,
   (1) «Revista Literară», No. 60 din 20 Noembre 1897, p. 472 şi urm.—Tradiţiunî ver bale: Ion Ghica, Y. Alecsandri, Iorgn Carageale — «Curierul Românesc», 1844.
www.digibuc.ro
TEATRUL la români
107
caricatura obrazului, zugrăviau fdrte bine acestă patimă a iubirii de argint, pentru care a atras în mai multe rîndurî aplausele privitorilor şi după privelişte a fost chemat pe scenă. Tdte băgările de semă despre jucarea rolei sale au fost asupra unor nuanţe, cari pot scăpă din vedere şi la artiştii bătrâni: adecă acele taifasuri de cuscrenie, acele povestiri jupănescî despre interesele sale nu au fost atâta de ma-tore şi de îndesate, în cât să arate acel ridicol şi acea fală neghidbă şi fără temeiu. S’a mai făcut încă bagare de semă la scena când scoteâ punga cu 500 galbeni să o dea slugii, că, vrând să zugrăvăscă zăbava cu. care un sgârcit ar pute să dea fără de nici un cuvînt 500 de galbeni, a trecut măsurile zăbavei şi a recit interesul privitorilor prin ore-carî vorbe ce a adăogat de la sine printre acele ale autorului, lucru care mai mulţi şcolari aii început a-1 face şi nu isbutesc tot-dea-una.» (1)
   In rolul lui Abner din Saul, a jucat cu multă pătrundere. Mulţi (Jiceau «că de aceea a isbutit, căci pote cine-va vede Abneri mai cu înlesnire; dar un zugrav, când va zugrăvi un şerpe în adevărul său, nu perde cinstea pentru că şerpii sunt mai lesne de vă<Jut decât leii şi elefanţii. Noi însă <Jicem c& putea să facă şi mal bine pe Abner când modelele sunt mai lesne de vă<Jut.» (2)
   După încetarea teatrului, el trăi retras, studiând însă şi stăruind în credinţa că va reînodâ iar firul întrerupt al carierei sale, şi în adevăr că la 1844 îl vedem din nou în trupa «Teatrului de diletanţi» din sala Slătinenului şi, de atunci până la 1857, a rămas necontenit un zelos şi însemnat servitor al artei.
   Gh. Burolenu eră întâiul comic al tinerel trupe, «care tot deauna a dat nădejdi a se face unul dintre cei mal însemnaţi». El a jucat rolul lui Scapin: «nu cu mai puţină iscusinţă şi a zugrăvit forte bine pe o slugă îndemânatică la viclenii; dar zugrăvindu-1 ast-fel, fără să-lipsâscă sarea comicului, da ore-care gravitate lui Scapin şi-l făcea să aibă 6re-care mîndrie de un suflet înalt. Gesturile îl trebuiau mal iuţi, mişcările sprintene, vorba mal repede, pe unde şi unde şi, când, ca să înşele se arătă nerod, trebuiâ să facă pe privitori să nu-şl uite că în acea nerozie stă încuibată diavolia...» Urmând aceste poveţe cade însă în defectul contrariu, căci în vodevilul Nevinovaţii, «e într’un vecinie neastâmpăr: mânile, piciorele, capul, umerii, mijlocul nu-I stau la un loc». Bine e să facă cine va a zîmbi rîsul în ochii şi buzele pri-
   (1) «Gazeta Teatrului», loc. cit.
   (2) «Curierul Românesc» din 1837, loc. cit.
www.digibuc.ro
filMÎTRlri C. OLLX.NESCtf
îoa
vitorilor şi a pricinui veselia unui public, însă să bage de semă să nu fie cu cheltuiala sa. Aş vreâ să rîd la represintaţia unei bucăţi comice: de Sosie, de Spitz, de Scapin, dar nu de Burolenu. Meşteşugul comicului este să facă personagiile ce înfăţişăză de rîs, iar nu pe sine.» (1) In piesa tradusă de Winterhalder, O Poliţă, în Nepotul in locul unchiului de acelaşi, şi în Bărbatul cornorat in părere tradus de Gr. Grădiştenu-flul, «Burolenu, care are un deosebit talent de comic, a fost obiectul unei critice, şi nu pentru că nu e destoinic de rola sa, ci pentru că publicul aştepta de la un asemenea talent cu vremea o desăvîrşire şi un rar actor... Tot ce i se mai bâga de sămă, e ca să împuţineze cât mai mult gesturile şi să nu-şî legene trupul când vorbesce şi nici să stea înlemnit la un loc, dar nici să se misce de colo până dincolo pe scenă, când nu e trebuinţă. El a câştigat favorul publicului, şi numai cum se arată pe scenă, privitorii încep a rîde şi de aceea nu trebue să facă nici odată cevâ peste măsură, socotind că cu acesta să insufle şi mai mult rîsul... »
  I    se adresau atâtea critici pentru că era un actor de talent şi ar fi devenit, fără îndoială, un adevărat artist, dacă în urma unui amor nenorocit pentru o femee mai sus pusă decât dînsul în societate, nu s’ar fi desperat şi n’ar fi lăsat teatrul, ca să intre în armată, unde i s’a perdut apoi urma.
  Un alt comic era şi Ioan Râmnicenu, care s’a deosebit mai vîrtos în rolele de caracter, precum Bădăranul boerit, Sganarelle şi Ar-gant, din Vicleniile lui Scapin. In acest din urmă roi i se făcea imputarea de a fi fost «puţin cam silit în mişcări şi cam ţepăn în gesturi, mai ales în scena în care hotărăsce să dea jalbă şi în necazurile sale de cinste pentru că se însără fiu-seu fără voia sa... Scena grăzei însă, când vede pe- prefăcutul frate al nevestei fiului său, a făcut-o forte bine.» (2)
  De alt-fel s’a menţinut în această notă mijlocie până ce a părăsit scena, odată cu închiderea teatrului la 1838, şi nu s’a mai aflat nimic despre dînsul.
  N.    Diamand, natură exaltată şi bolnăviciăsâ, juca rolurile de amorez, tot-deauna cu o pasiune atât de înflăcărată, că de cele mai de multe ori uita că este în scenă. Lăscărescu <jiceâ: «Nu daţi cum-va nebunului un cuţit în mână, că e în stare să mă omore, când i s’o urca sân-
   (1) «Gazeta Teatrului», loc. cit.
   (2) Jbidem.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNÎ
109
gele în cap.» (1) Era atâta de absorbit de rolul seu şi^se identifica atât de mult cu situaţiunile scenei, în cât odată, jucând pe Seid în Fanatismul, i-a venit rău şi-a început a aiura. Acesta a fost începutul, căci nu târziii înebunî cu desăvîrşire.
   Despre Const. Mincu sau Minculescu, seim că juca pe amorezii şi, în Vicleniile lut Seapin, unde juca pe Leandru, amantul Zerbineteî, «a isbutit mai cu covîrşire în scena când se întîlnesce cu tatăl seu. Frica că i-a aflat intriga cu Zerbineta, trebuinţa ce avea să-şî ascundă amorul seu, răspunsurile cele întrerupte şi pline de confusie, sfiala de apropierea tatălui seu, roşala pe obraz, care tot-deauna vinde greşela celui nedeprins încă a minţi, tote au fost zugrăvite în cea mai firăscă desăvîrşire.» (2)
   Aceste frumdse făgădueli, cum şi succesele ce a trebuit să aibă, nu l’au îndemnat totuşi să rămână în teatru, aşa că curînd numele seu dispare de pe afişe. Pentru ultimă oră pare să fi jucat în come-dia-balet Amorul Doctor, în care făcea pe Clitandru, amantul Lu-cindei, la 7 Decembre 1835.
   A intrat în serviciul Statului şi a fost zapciu la Călăraşi. (3)
   Costache Dimitriu, fecior de popă, elev bun la Sf. Sava, unde se distinsese printr’o memorie minunată — sciâ Istoria lui Poteca pe din afară cuvînt cu cuvînt — <jiceâ versurile «de se păreau o musică», fără a se simţi rima. Juca roluri de bătrân (pere noble) şi a avut mult succes în rolul lui Fanor din Fanatismul lui Yoltaire. După acesta îl vedem la 1835 printre profesorii şcolei filarmonice, negreşit pentru limba română şi recitări, în care eră maestru. (4)
   Cei-lalţî: Ioan Petrescu, Al. Ciuculescu, Tângovenu, apoi Mavrodin (5) care a jucat pe Ionathan în Saul fdrte slab, că «de abiâ i se au<jiâ glasul», pe Icilius în Virginia şi un moment a fost logodnicul Fro-sei Ylasto (fiind-că eră băiat frumos şi cu părinţi bogaţi), A. Simu onescu şi P. Bolgher nu au lăsat nici o amintire deosebită nici despre felul lor de a fi, nici despre talentul lor scenic. Au fost de sigur nisce
   (1)   Acestă scenă mi-a povestit-o tatăl meu, care de multe ori a avut prilej sau să-l împedice să facă vre-o nebunie, sau să-l scape de vre-o bătaie, gata cum ^erâ Diamand a sări la orî-cine l’ar fi împotrivit la ceva.
   (2) «Gazeta Teatrului», loc. cit.
   (3) Tradiţiune verbală: C. Ollănescu.
   (4) Tradiţiune verbală: C. Ollănescu.—Lucrările Societ. filarmonice, 1835, p. 32.
   (5)   «Curierul Românesc», 1837, No. 60, p. 199;—«Revista Literară», No 27, din 20 Oct. 1897; — Pagini pentru Ist. Teatrului, de St. Vellescu, în scrisorea lui Ioan Curius, p. 491.
www.digibuc.ro
110
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
utilităţi, despre cari atât fiarele cât şi tradiţiunile verbale nu spun un cuvînt. Fie-le memoria curată şi odihnită acolo unde s’or fi găsind!
   Dintre eleve, existenţa cea mai strălucită, sdrta cea maî alesă, până la adîncile bătrâneţi în care se găsesce astăzi, a avut-o fără îndoială d-ra Frosa Vlasto.
   Crescută de mica copilărie în casa lui Emanuel Florescu, la un loc şi fără osebire cu fetele sale, ea dovedi de timpuriu frumose aplecări pentru cântec, pentru dans, pentru recitări în prosă şi în versuri, la care Yăcărescu, Câmpinenu şi alţi boeri, prieteni ai casei, nu cu puţine îndemnuri şi laude, contribuiau să i le crăscă în tot-deauna. A fost dar un lucru cu totul firesc, ca, deschi^endu-se o şcdlă în care se învăţă anume musica, declamaţiunea şi arta dramatică, tînăra (abia de 15 ani) copilă, să-î fie una dintre cele dintâi eleve. Pusă pentru buna îngrijire şi studiul limbilor străine împreună cu cele patru camarade ale sale în pensionatul lui Duport, apoi la Vaillant, ea prosperă atât la învăţăturile clasice, cât şi la cele artistice, aşâ că în curînd fu punctul '^interesant împrejurul căruia se rotiaîi profesorii, camarazii, publicul şi mai ales tineretul de pe atunci.
' înaltă, frumdsă la chip, bine făcută la trup, cu ochi vioi şi vorbitori, cu gură mică, şăgalnică şi plăcut zîmbitdre, cu vocea melodidsă ca un cântec, sprintenă, veselă, graţibsă şi mai cu semă pătrunsă de farmecul ce răspândiâ în jurul seu pretutindenea, eră uşor să isbutescă pe scenă şi să cucerescă dragostea celor ce o priviau şi o ascultau. De aceea i se şi făceau necontenite observări în criticele de pe atunci că ori «se arătă pe scenă ca o d-ş<5ră plină de cochetărie: o rochie de mătă-sărie, corddne şi cătărămi ce întunecă ochii mahalalelor, coafură grămădită şi întindichiată (?), în locul unei rochii curate şi bine făcute, unui şorţ elegant şi a unei cosiţe pline de nevinovăţie»; ori că «a mai adăogat o iscusinţă de tot nepotrivită şi fără vreme, adecă să arate că a căpătat rutina scenei, făcea — în cele mai triste momente de absorbire şi de despărţire de lângă iubitul ei— semne din mâni şi din ochi celor-lalţî actori de pe scenă, semne ca s’o arate că, şi când tace, vorbesce cu mişcările de tot nepotrivite cu rola sa». (1)
   Copil sburdalnic, alintat şi capricios! Acesta n’o împedecâ să placă de cum se iviâ pe scenă şi să pironescă asupră-i ochii celor mai pu ţin pretenţioşi şi scrupuloşi decât criticii săi. Maî vîrtos «cocdnele îi făceau daruri preţidse cu ocasiunea orî-cărei representaţiunî».
   Ea creă multe roluri, de felurite caractere, de amoreză, de subretă,
   (1) «Gazeta Teatrului», 1836, No. 4 şi 1835, No. 1.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
111
de ingenuă chiar şi de travesti. Aşa ea jucă pe Hyacintha în Vicleniile luî Scapin, pe Alzira, pe Righi în comedia lui Iancu Ruset Cina între prieteni, pe Lucinda, din Amorul Doctor, pe Celina, din Triumful Amorului de Winterhalder, pe Blandina din Nevinovaţii de acelaşi, pe Carol II în piesa lui Duval tradusă de I. Voi-nescu, Tinereţea luî Carol II, iar în vodevile, ce fără dînsa păreau serbede, «avea graţii şi natural în jocul seu şi dovediâ că va pută să se facă o plăcută subretă». (1) Când deschidea însă gura să cânte, apoi tdte erau ertate, tdte se uitau, numai gingaşa ei făptură, splen-ddrea voceî şi măestria cântecului rămânând vii şi atrăgătăre pentru cei de faţă. D-ra Vlasto şi-a atras laudele «parterului atât în cântecele cele în parte, cât şi în duetul cu d-na Caliopi. Mulţumirea privitorilor a fost atât de mare în cât, şi de aş fi voit să <Jic cevâ pentru d-ra Vlasto, că în Alzira îşi uitase rola şi fără grijă s’a urcat pe scenă, dar una voce (de sigur una vocepocco fa din Bărbierul Sevilieî) îmi astupă gura şi trebue a cinsti cine-vă talentuh !
  Eră deci nu numai o frumdsă şi plăcută actriţă, ci şi o minunată cântăreţă. Şi avea dreptul Barbu Catargiu, care scriâ aceste rînduri, căci cu cântecul şi-a semănat ea faima în Europa cultă şi a cules laurii cei mai străluciţi ai tinereţeî sale artistice.
  Pe la sfîrşitul anului 1836 Polcovnicul T. Popescu, adjutant al Principelui Domnitor Alexandru Ghica, înamorat de mult de dînsa, o luă de soţie (2), şi ast-fel ea dispăru din teatru, fără de a încetă totuşi să-şi
  (1)   «Curierul Românesc» din 1836, No. 60, Septembre 14. Scrisorea luî I. Repay profesor de limba francesă la Academia Michăileanâ din Iaşi.
  (2)   Actriţele frumose ori talentate au avut adesea prilegiul de a urcă cele maî înalte trepte ale scării sociale şi a ocupă posiţiunî splendide în lume. Aşâ Imperătesa Theodora, nevasta luî Justinian, jucase comed'a în circ şi prin fobur gurile Bizanţului înainte de a se urcă pe cel maî măreţ tron al creştinătăţii;
  Balerina Taglioni luă de bărbat pe Don Pedro Regele Portugaliei;
  Miss Mellon deveni Ducesă de Saint-Alban şi lăsă, murind, în Septembre 1837, 1.800.000 lire sterline (45 milione de franci) Misseî Angele Burdett;
  Celebra Polly, miss Fenton, deveni Ducesă de Boston;
  D-ra Sontag fu Comitesă de Rossi;.
  Senora Sala (actriţă din Madrid), Comitesă de Fuentes;
  D-naLeolero, Baronă de la Ferte ;
  D-na Naldi, Comitesă de Spare;
  D-na Wenzel, Comitesă Orloff;
  Miss Farren, Comitesă Derby;
  Miss Burton, Comitesă de Croerven ;
  Miss Eoote, Lady Harrinton ; -
  Miss Monaudote deveni nevasta luî M. Bull, faimosul bogătaş supranumit la Londra Golden Bull (Ghiulea de aur);
www.digibuc.ro
112
DIMITKIE O. OLLÂNESOU
cultive şi maî cu drag pote arta sa. Intr’o călătorie ce făcu la Viena cu bărbatul seu, ea luă lecţiunî de la cei maî meşteri dascăli de cântec din capitala Austriei, precum avea să fie la Paris, mai în urmă, eleva faimosului «Bordoni», profesor al Principeselor de Orleans.
   Dar de sigur căsătoria nu eră prielnică privighetdrei nostre, căci nu mult după săvîrşirea ei o vedem cercând să debuteze la Opera din Paris, unde, cu tdtă faima dascălului eî, cu tdte mijlocirile lui Billecoeq, fostul Consul frances în Bucurescî, pe atunci şeful siguranţei publice la Ministeriul de Interne, care o sprijiniă eu deosebire, frumdsa şi eleganta Marcolini (cum îşi deduse numele pentru teatru), nu avu nici o isbândă.
   Pe scena pe care cânta Malibran, Sontag, Frezzolini, Jenny Lind nu maî era de ajuns loc pentru tînera Marcolini, care, înţelegând pote pericolul de a lupta cu asemenea celebrităţi, se duse în Italia, unde avu îndelungi şi strălucite succese.
   De la Milano la^Torino, de la Torino la Veneţia, în «Teatro Fenice», apoi în «la Pergola» din Florenţa, la Verona, la Pisa, la Palermo, la Luca, Sinigaglia, Ancona, Bari, Neapole, ori-unde era o serbătore la Curţile Suveranilor, în palatele Principilor şi mai marilor lumii italiane de pe atunci, vocea eî răsună tot maî fermecătdre, gingăşia ei tot mai răpitdre uimi şi încântă minţile şi inimile tuturora. încă până acum ea «simte cum îî tresare de dulce peptul», amintindu-şi triumfurile de altă dată! încă până a<Ji «aude ca un ecou din ce în ce inai depărtat, dar maî dulce», aplausele şi aclamaţiunile celor ce «o slăviau!»
   Florile, giuvaerurile, aurul şi... inimile cădeau la piciorele ei, ca o
' Miss O’Neîl, mistres Belcher, Lady Mairesse a Londrei;
   La Zerbi luă în căsătorie pe fiul Dogelui Veneţiei şi o actriţă din Neapole de la Teatrul Saint-Carlo a luat de bărbat pe Principele Luchesi Palii şi a fost ast-fel cumnat cu Ducesa de Bery, mama Comitelui de Chambord;
   Adelina Patti a fost Marchisă de Caux;
   Ad. Ristori, Marchisă del Grillo ;
   Katti Schratk de Ia Burgtheater, amica împăratului Francisc-Iosef, este Baronă de Kisch;
   Ilka Palmay, faimosa cântăreţă de operete de la Wiener Theater, a luat în căsătorie pe Corniţele Fesztetics ; 1
   Hermina Meyerhoff, frumosa cântăreţă de la Carltheater, creatorea rolului Giro-fle-Girofla, a luat în căsătorie pe vestitul jurnalist şi om politic rus Serghie Ta-tischeff, actual agent comercial pe lângă Ambasada Imperială din Londra;
   Paulina Luca este Baronă ;
   Frumosa Sophie Croizette de la Comedia Francesă este nevasta milionarului Stern, bancher din Paris ;
   Sonnenfels, vestita ingenuă de la Burg-Ttheater este Baronă Berger;
   Charlota Wolter, admirabila tragediană, eră Comitesă O’Sullivan.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
113
bine-făcătdre pldie, din care ea răsăriâ tot maî plăcută, maî iubită, maî preţidsă cântăreţă şi femee! Rossini a fost un moment nebun după dînsa, iar Emesto Rossi, marele tragedian, pe atunci în splenddrea tinereţii şi a talentului, o iubi «avec toute l’ardeur de mes vingt-cinq ans», precum singur mi-a mărturisit-o.. .                        .
   In timpul Imperiului se întorse în Franţa, în maî multe rîndurî cântă la Nizza, unde Meyerbeer îî trimitea scrisori pline de admiraţiune şi de duioşie, iar Alphonse Karr îi scria articole înfocate şi elogidse în (Jiare. La Paris dă concerte sub patronagiul Comiteseî Castiglione, la cari asistă şi o aplaudă publicul cel maî distins. In sala Herz mai cu sâmă, avu un succes nebun. Se presintâ împreună cu Rossi înaintea unui «ilustru auditoriu», care îi aclamă pe amîndoî. In «foyer-ul» Operei Italiane, tjise, — cu prilejul concertului dat de Gordigiani, «il dolce canzoniere», — cavatina din Puritanii lui Bellini în aşa chip în cât cea maî însemnată fdie musicală, «La Gazette mu-sicale de Paris», declară că d-na Marcolini are «o voce strălucită do soprano, perfecţionată prin o excelentă metodă». T6te (Jiarele o lăudau toţi artiştii o cântau, tdte mânile i se întindeau cu dragoste; nu-I lipsiâ decât suprema consacraţiune: angagiamentul la Opera cea mare! Ministrul Achille Fould îî subscrie contractul, dar... la 20 Septembre 1859, vedem, sub direcţiunea lui C. A. Rosetti, debutând în Fiamina, pe scena Teatrului Naţional din Bucurescî, pe d-na Eufrosina Popescu, văduva Colonelului pensionar T. Popescu, fost Adjutant domnesc.
   De atunci a rămas credincidsă scenei române, pe care a cules tot atâţia lauri şi s’a îmbrăcat cu tot atâta strălucire ca şi pe scenele străine. Vestita Marcolini, dispărând, ne-a lăsat pe şi maî vestita Frosa Popescu, care va rămâne un model neîntrecut de simţemînt al scenei, de joc natural, de dicţiune corectă, de nobilă înfăţişare, pururea distinsă şi fără de semăn încă la noi artistă.
   D-ra Raliţa Michalache, sora lui Costache Michalache, a intrat în şcdlă fără să soie să scrie şi să cetescă dar avea atâta dragoste şi atâta zel pentru teatru, că în cea dintâiu piesă ce au jucat elevii şcdleî filarmonice (29 August 1834) a creat rolul Palmireî din Fanatismul lui Voltaire cu mult adevăr şi pasiune, după cum am arătat. Era o graţidsă şi vidie subretă, tot-deauna cu zîmbetul pe buze, tot-deauna gata a juca, bună camaradă, bună prietenă. Avea un singur mic cusur( ertat de alt-fel fetelor tinere : îî plăceâ să se îmbrace frumos, să se împodobescă şi să se gătescă adesea maî mult decât ar fi trebuit pe scenă; dovadă imputarea ce primi de la Eliade asupra rolului din Nevinova\iî, în care eşi «în corul ţărancelor cu secere în mână», avend
   Analele A. R. — Tom. XX, — Memoriile Sec}, Literare.                8
www.digibuc.ro
114
DIMITRIE C. OLLĂNESCTJ
degetele pline «de inele de diamant, câte a putut să găsescă pe acasă». (I) Aveâ glas, deşi nu puternic, însă plăcut, şi eră pătrunsă de aceea ce juca; ast-fel a creat rolul Princeseî Azema în Semiramis cântată la 1836. «D-ra Raliţa şi-a jucat rola (în Triumful Amorului) cu tdtă desăvîr-şirea şi, la cântare, dacă nu ajunge pe M-me Caliopi şi d-ra Vlasto, dar expresiunea şi vioiciunea sa răscumpără lipsa glasului, care cu tăte aceste este plăcut.» (2) A rămas credinciăsă scenei şi a urmat pe fraţii săî Costache şi Ştefan Michăileanu (acesta intrat mai târ<Jiu în teatru) pe ori-unde s’au dus cu trupele, după vremi. A făcut parte din «Teatrul de diletanţi» de la 1844 din Bucurescî şi s’a dus la 1848 cu Costache Carageale la Craiova, unde se şi mărită cu actorul Pavel Stoenescu. Mai târziu părăsi rolele de subretă şi luă pe cele de mamă, apoi de «diiegnă». După 1855 se reîntorse în capitală, intră în Teatrul Naţional, unde sub deosebite direcţiuni jucă până la 1881, când se retrase la pensiune.                               '
  Domna Caliopi eră prima-dona, cântărăţa de forţă a şcăleî filarmonice şi aprăpe numai în vodevile şi operete a apărut pe scenă atunci. -Aşâ în Triumful Amorului, atrase aplausele «parterului, atât în cântările în parte, cât şi în duete»; iar în scrisoarea sa către Eliade, Jean Repay, profesor de literatura francesă la Academia Mi-chăileanâ din Iaşi, <Jice, cu privire la dînsa, că «are un glas just, în intonaţiunile lui are un farmec deosebit. O zăbovire de şăse luni în Italia ar face dintr’însa o cântărăţă deosebită». (3) Eră prin urmare un element puternic, un talent recunoscut pentru acele întâi cercări lirice ale şeolei românesci de musică; a creat cu deosebit talent rolul Semiramidei, în opera acesta, când fu jucată la 1836. Mai târziii se mărită cu actorul Luca Carageale (fratele lui Costache), urmând să jdce câţi-va ani în Moldova şi în Ţera-Românescă.
  D-ra Elenea pare a fi fost cea mai puţin cultă dintre tote elevele căci «aveâ puţină îngrijire să păzescă punctuaţia şi se opriâ unde nu trebuia, repe<Jindu-se cu vorba unde trebuia să stea», apoi nu obicînuia «să-şi înveţe rola», deşi în Zerbineta (din Vicleniile lui Scapin) «se vedea că aveâ marea dorinţă să joce bine şi, aceea ce d l Ylasto nu a făcut, ca să-şi înece vorbireâ cu plânsul, d-sa a să-vîrşit, însă trecend hotarele, foarte bine cu rîsul cel îmbulzit (V) şi firesc.» In vodevilul lui Winterhalder Triumful Amorului — «şi-a
   (1) «Gazeta Teatrului», No. 4 din 1836.
   (2) Ibidem, No. 2, 1836.
   (3) Ibidem, No. 6.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
115
cântat partea în destul de bine. Glasul nu-i este mare, dar curat şi just.» (1) In rolul Lucreţieî, fata lui Sganarelle din Amorul Doctor, era atât de graţiosă «cât nu se pdte mai bine». — După cum se vede,
avea bune disposiţiunî pentru teatru, dar îî lipsiau.......... mijldcele
intelectuale şi «nici prea avea tragere de inimă să stea la învăţătură, căci ochii ei şireţi şi mintea ei fluturatecă o purtau mai cu drag la alte îndeletniciri. Că frumuşică eră şi avea mult vino ’ncoace.» (2) După risipirea Societăţii filarmonice nu mai am dat de numele ei ni-căerî. Mi s’a spus că trăesce încă, drbă, într’o chilie de la biserica Icdneî în Bucurescî.                                   •
  D-ra Lang avea glas plăcut, ochi ver(jî mari şi mijloc plin şi mlădios; cât despre talent ori isprăvi scenice, nu am putut găsi nici o Urmă, acesta pdte pentru că fdrte curînd deveni soţia profesorului seu Winterhalder.                        '                     •       '
  Din criticele timpului, cât şi din tradiţiunile verbale ce au ajuns până la noi asupra acestor veterani ai artei dramatice, putem să le carac-terisăm ast-fel însuşirile lor pentru scenă: nu-şî înveţau rolele bine şi «acestă neîngrijire e cam de obşte între şcolari»; se pătrundeau maî mult de înţelesul vorbelor decât de firea persânei rolului: «vorbele se cunosceau că erau bune, însă eşite dintr’o inimă rece şi spuneâ la tot parterul că sunt învăţate pe din afară»; o exuberanţă de gesturi de mişcări, de atitudini, de schimbări repezi ale feţei, cu cari «din sfiala cea firescă ce au trebuit să aibă la început când au debutat pe scenă, tinerii actori acum au sărit într’altă margine de neastâmpăr, mai toţi se află într’o necontenită mişcare şi, în vreme ce gura mă nâncă vorbele sau de tot le schimonosesce, din pricină că nu-şi învaţă rolele, mânile şi picidrele nu le stau la un loc». Ei mai vîrtos cătau să atragă privirile asupra lor şi să îmboldăscă «cu schimetele lor» pe public la rîs ori la înduioşare, decât printr’o comună lucrare să facă din jocul lor un tot firesc, să producă o emoţiune nemijlocită de alt cevâ decât de acţiunea însăşi ce se desfăşură în faţa spectatorilor. «Vorbele exprimate bine, musculaţia obrazului potrivită cu <ji-cerea, liniştea şi sângele rece al exprimării dau mult maî multe să înţelăgă, decât nisce gesturi şi mişcări telegrafice, sau mai românesce răscăcăratul picidrelor şi încrucişarea mânilor ca tocălia în vînt, ce nu pdte fi de altă trebă decât să sperie pasările. Tot-deauna mâna întinsă prea mult afară din trup, aridicată mai sus decât capul şi
   (1) «Gazeta Teatrului», No. 1 şi 2.
   (2) Tradifiune verbală de la tatăl meu. •
www.digibuc.ro
116
DIMITRIE C. OLLX.NESCU
lăsată mai jos decât genuchile nu este în firea vorbirii şi nu putem să o vedem la nici un om cu mintea întregă şi întru tdte sănătos». (1) Fbrte înţelepte şi de mare folos poveţe, de cari ar pute profită şi «artiştii» de astăzi, cu alt-fel de mijlbce de învăţătură şi alt-fel răsplătiţi şi consideraţi decât bieţii începători de atunci.
   De altmintrelea, impresiunea tuturor cunoscătorilor eră aceeaşi în privirea acestui defect, firesc celor neispitiţi, de a completă prin mulţimea gesturilor lipsa de suflet, de căldură şi de adevăr a interpretării rolului lor. «Actorii mai aii încă să pue câtă-va silinţă, ca să păta fi de o potrivă cu actriţele, şi aş dori să-î văd că simt şi sunt încredinţaţi de acest adevăr, că adecă mai mult prin jocul fisionomiei decât cu gesturile pot să pricinuiască ispravă în ochii privitorilor. Actorii cei mari nu sunt nici odată mari gesticulatori, ci, mimi desăvîrşiţî, ei silesc pe privitori a simpatisâ cu ■ sentimentele ce ei e*xprimă prin elo-cuentul joc al fisionomiei lor. Grotescul şi burlescul sunt depărtate de la adevăratul comic, precum este emfasul de la tragic.-»
   Şi dacă li se ertau acestea de public şi dacă le băteâ din palme, o făceâ «dintr’o bunăvoinţă a unei iubiri de sine naţionale şi dintr’o nădejde că, ei vor fi vrednici odată de aceste laude, pe cari se vor sili a le dobândi cu dreptul». (2)
   Se vede că, lipsiţi de modele—pe cari nu aveau de unde să le ieâ— învăţătura «din carte» nu le eră îndestulâtore spre a le formă caracterul, spre a le da trebuincidsa însufleţire unei întrupări, a unei înfăţişări de fiinţe vii, cari se mişcau, trăiau şi vorbiau în faţa publicului, fie-care cu deosebită simţire, cu anume rîvnă, cu înclinări şi năzuinţe felurite. Căci, dacă acestea sunt cu mare anevoinţă de îndeplinit astăzi, când avem conservatorii de mimică şi declamaţiune, avem directori şi regisori de scenă, avem —ori-şi-cum— o educaţiune artistică mai desvoltată, ce putea bietul Aristia să facă — el, care eră unicul dascăl de artă, de declamaţiune, de înscenare şi de interpretare dramatică,—din atâţia nepricepuţi începători, plini însă de bunăvoinţă, de răbdare şi de încredere într’însul?! Eră învederat că aveau să greşâscă şi, din punctul de vedere estetic, să fie adesea mai jos de ce eră frumos şi adevărat, scopul întemeietorilor şcdleî nefiind de a face dintr’înşiî artişti desăvîrşiţî, ci numai nisce apostoli ai artei, pentru ca alţii mai vrednici să urmeze calea deschisă de dînşiî pentru întemeiarea unui teatru naţional. Observările cele drepte, criticele întemeiate, dacă le
   (1) I. Eliade, «Gazeta Teatrului», No. 4, pp. 43 şi 44.
   (2) Jean Repay, Scrisore către Eliade, «Curierul Românesc», No. 60 din 1836.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
117
erau lor îndreptate, nu puteau însă lovi într’înşiî mai mult decât le eră cu cădere să le merite sau să le îndure. Eî dedeau tot ce aveau de dat: putere, căldură, simţire de o parte; publicul primiâ ce aveâ de primit: îndemnuri şi pilde înălţătdre, mângâerî şi bucurie senină de alta, şi dacă întru acesta unii erau mai puţin îndemânatecî, iar cel-lalt nu pe deplin mulţumit, răspunderea o purtau cu toţii, căci şi actorii şi privitorii erau de o potrivă nedeprinşî cu «ispita şi minunăţiile teatra-licescî».
   De aceea nu numai pentru dînşiî, ci şi pentru cei cari aveau să le calce în urmă, eră priincios să se scie, că: «Nimic peste mesură este vecînica devisă ce gustul a avut-o în tdte vecurile şi la tdte naţiile. Inlemnirea la un loc, amorţirea mânilor şi picidrelor, vorba adormită, stângăcia la orî-ce mişcare, sfiala şi temerea la ori care pas, sunt asemenea de nesuferit, precum sunt de greţdse şi răţoitul cel mult, neastâmpărul fără cumpăt, neîndemânateca şi îndemânarea, potopul vorbelor şi obrăznicia. ... In zadar un actor şi-ar învăţă rola şi şi-ar medita gesturile, maimuţându-se în oglindă, dacă nu se simte pe sine pătruns şi îmbrăcat cu fiinţa persdneî ce representeză, oglinda actorului trebuind să-î fie în inimă şi tot meşteşugul să i-1 arate natura... Artistul cel bun îşi mediteză personagiul său şi, după al său naturel, geniul său croesce noi eroi, noi tirani, noi pătimaşi. Neîncetat băgător de-semă al natureî tuturor patimelor, tuturor viiţiilor, chromatisate după naturelul fie-căruî om, se face un zugrav sincer al natureî şi arată publicului său nisce icdne viî, într’un nou chip, dar tot-deauna adevărat şi firesc.» (1)
   Cuvinte vrednice de tdtâ ascultarea şi înţelesul celor cari, avend chemarea de a se urcă pe scenă, nu trebue să uite că de acolo au să arate lumii cum e lumea şi să înfăţişeze omului pe semenii săî, deci să fie zugrav credincios al uneia şi interpret adevărat al altora, lucru fără de care teatrul nu maî este decât o petrecere serbădă, bună pentru leneşi şi pentru proşti, sau un aşezămînt de rele năravuri şi o casă de nebuni.
   «Ce minunată educaţiune e aceea a teatrului Atenei! Maî rodnică pentru sufletul poporului decât iscusitele învăţăminte ale lui Socrate şi Platon. Tot ce spuneau aceştia ucenicilor aleşi din grădinile luî Academus, poporul le văzuse, le înţelesese, în tablouri, sau maî bine în acte eroice, de la acei sublimi actori Sofocle şi Eschyl! Poporul suveran, când actor, când critic, găsiâ la teatru unitatea compromisă
   (1) Ioan Eliade, «Gazeta Teatrului», loc. cit.
www.digibuc.ro
118
DIMITBIE C. OLLĂNESCU
în discuţiunile vieţii publice, dobândiâ acea comunitate de idei, acea identitate de simţeminte, ce au făcut geniul Atenei şi au rămas în istorie ca făclia luminosă a lumii. Acolo-şi formă el ideile şi năravurile sale, din cari apoi eşiau legile. Un teatru şi un asemenea teatru este forma eest mar prielnică a educaţhinii naţionale, prielnică pentru înfrăţirea omenilor şi pentru cultura muncitorilor, cari, obosiţi de lucru, nu mai au vreme, nici tragere de inimă de a ceti şi a învăţă, cari ar adormi pdte de s’ar pună să înveţe, dar cari, ast-fel, prin teatru, îşi ascuţesc mintea, întărîndu-şi sufletul.» (1)
   Tot acestă menire voiau să dea teatrului nostru şi întemeiătorii Societăţii filarmonice, cari vedeau într’însul un element de deşteptare a consciinţei naţionale. Iată pentru ce Barbu Catargiu s’a ridicat cu atâta putere împotriva comediei, care, cu veselia sa uşdră sau muş-cătdre, aţîţă şi distruge mai mult decât ridică şi îmbărbăteză spiritele. Nu ddră că comedia nu avea preţul şi temeiul ei pentru dînşii, dar în acea epocă de regenerare numai de la energia mijldcelor de luptă aşteptau ei încununarea isbândeî şi acestă energie o aflau numai în pildele şi învăţăturile tragediei!
   Şi acesta a fost atât de adevărat că tot lungul şir de vodevile glumeţe şi de sprinţare comedii, ce atrăgeau şi desfătau cu hohote de rîs pe public, nu a putut produce măcar o parte din emoţiunea cea caldă, adîncă, reînvietore, pe care a produs-o Saul asupra lui. De aceea Muscalii dedeau îndemn teatrului cât a fost un loc de petrecere şi i-au ţintuit uşa când înţeleseră că ar deveni un focar de simţiri generdse şi de patriotice avînturi.
   Acesta fu pote cea mai însemnată periddă a vieţii teatrului la noi, căci fiinţa şi înrîurirea lui a făcut un moment parte din energiile patriei, pe cari duşmanii aveau atâta interes a le răpune, pentru a nu fi nevoiţi să li se închine ori să le stea împotrivă!
   Din cele până acum cercetate, vedem că trei binefăcătore urmări a avut, mai cu osebire, mişcarea culturală produsă de Societatea filarmonică: înălţarea sufletelor şi îndreptarea năravurilor, prin pildele vii şi curatele învăţături ale scenei, provocarea şi sporirea mijldcelor pentru clădirea unui teatru naţional, înfiriparea şi desvoltarea artei şi literaturei dramatice.
   înrîurirea scenei asupra deşteptării şi însufleţirii publice fusese de
   (1) Jules Michelet, Principes de la philosophie de l’Histoire, 2 voi., Paris 1831.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
119
o întâietdre însemnătate; rîvna pentru zidirea teatrului dovedise că în vieţa nostră se simţiâ trebuinţa unei îmboldirî artistice; iar încercările de literatură dramatică desrobiau, pentru tot-deauna, limba ro-mânescă de selbătecia ce i se impută, din causa stării înapoiate în care fusese înadins părăsită de pe vremea Fanarioţilor. (1)
   Cei cari puseseră umerul spre a scdte poporul din chaosul unde zăcea nu vedeau scăparea lui decât într’o cultură naţională, ce nu pute prinde însă rădăcini fără de înflorirea limbei. Iacă pentru ce, fiindu-le temelia sănătdsă, lucrarea lor — cu tdte neajunsurile şi pri-gdnele — a mers încet dar sigur înainte. Şi se pdte <Jice că orî-cine a putut da un ajutor întru acesta l’a dat din tdtă inima, cu încredinţarea că numai dintr’o activitate comună pdte isvorî binele tuturor.
   De aceea când teatrul deschise porţile Musel dramatice, poeţii şi scriitorii câţi s’au dovedit pe atunci au alergat cu entusiasm să-î aducă prindsele inspiraţiuniî şi sîrguinţeî lor.
   Negreşit că nu pe fruntea tuturora lucia scânteia talentului, nici toţi erau de o potrivă însufleţiţi de simţemîntul artei, toţi însă lucrau cu inimă bună şi cu dorinţa unei viî şi înălţătdre propăşiri. Ba, în aşa începetornice vremuri, eră destul ca cine-va să aibă uşurinţă de condeiu şi să pdtă strămută o scriere străină în limba romândscă, spre a se bucură, la un loc cu cel vrednici, de harul mulţimii şi a fi numărat printre închinătorii Muselor.
   Acesta şi explică lipsa de direcţiune, nepotrivirea şi slăbiciunile atâtor produceri, cari n’aiî avut alt merit decât acela de a fi umplut un gol pe scena ndstră, atunci când golul ar fi fost o dovadă de nemernicie, iar critica aspră o făţişă desaprobare a unul patriotic avînt!
   Să le luăm dar ast-fel cum ni le-a transmis trecutul şi, scuturând de pe dînsele pulberea uitării, să le punem sub ochii celor de a<Jî, ca un interesant exemplu şi un îndemn de a face mal bine.                '
   Cele mal vechi lucrări românesc! — cu caracter teatral — par a fi:
   (1) Constantin Radovicî din Golescî (Dincă Golescu) arată, în «însemnarea călătoriei» făcută în anii 1824—1826 pentru a pune pe fiii seî Alexandru, Ştefan, Radu şi Nicolae la şcolă în Elveţia, că, după ce începuse a scrie întipăririle sale în limba românescă, fu nevoit să părăsescă după câte-va încercări acestă întreprindere şi să le urmeze în grecesce, «căci forte des întîmpinam vederi de lucruri, ce nu le aveam numite în limba naţională». (Ediţ. Ruda 1826, p. 106.) De aceea la 1827 se legă el cu Eliade să realiseze răspândirea instrucţiunii românescî în totă ţera, să scotă o foie în limba română şi să stărue pentru înfiinţarea unui Teatru Naţional, instituind, ca bună pildă, el mai întâiu o şcolă şi un internat —sub direcţiunea lui Aaron Florian — pe moşia sa Golescii.
www.digibuc.ro
120
DtMlTRIE O. OJ.LĂNESCU
o tragedie asupra morţii lui Grigorie Ghica Vodă din Moldova, află-t6re în biblioteca Episcopiei din Oradea-Mare (Banat) şi întitulată: Occisio Gregorii in Moldaviae Vodae tragice expressa, cuprincjetdre de 12 foî, fără numerotare, in-4°, scrise cu litere chirilicei şi latine cu multe prescurtări, ce o fac aprdpe neînţelesă astăzi. Lipsită de orî-ce valdre literară, lucrarea este o înşirare de scene fără nici un caracter dramatic, în care persdnele vorbesc când românesce, când latinesCe, când ţigănesce; ba soţia lui Grigorie Vodă se tânguesce chiar în limba un-gurâscă. La sfîrşit autorul el necunoscut îndemnă pe public să facă urări de fericire pentru Suveranii — de pe atunci — aî Imperiului Austriei: Denique elamatur vivat Maria Theresia & Ioseph! (1) J
  Tot în Transilvania Sulzer a aflat — cu prilejul unei nunţi săsesci (?),
un fel de Comedie pastorală, scrisa, <Jice el, de un Român anume
în care se desfăşdră «în mod firesc şi cu destul rost obiceiurile românesc!, în graiii şi în cugetare».
  Scenele se petrec între un cioban mire şi mal mulţi tovarăşi de aî lui, dspeţl la nuntă. Cântecele — căci e o comedie cântată — sunt vesele, pline de glume, de păcăleli şi alusiuni (adesea grosolane), cu icî şi colo ceva înfiorări de dragoste şi urări de belşug şi de fericire. De sigur valdrea lor e mal mult folkloristică decât literară, deşi sunt aprdpe singurele de felul lor în analele • dramatice. (2)
  A treia lucrare este un dialog, întitulat: saLeLe pokrVarILor en arDIaLU LUnge slkrlIU MaltsII theresll, adecă: Jălile ciobanilor din Ardei lângă sicriul Maieei Teresia, întocmite în limba română de către un popă de sat protestant: S. K. Eeel. Evang. Ruthen. Past.— Lazăr şi Bueur, ciobanii ardeleni, îşi varsă tot necazul şi nevoia lor sufletescă şi-şl plâng norocul şi nădejdea nimicite prin încetarea din vieţă a împărătesei Maria Teresia, «Maica Ardeiului», îndreptându-se cu rugăminţi către:
                       Dulce Iosef împăratul Ţării a Rîmlenilor,
                       După Maică, fii tu Tatăl Cel mal bun supuşilor!
  (1)   D-l Densuşianu, care vorbesce despre acestă lucrare în Analele Academiei (Seria 2, t. II, cap. I, p. 212) presupune—fără a-î arătă autorul—că este copiată de mâna Episcopului Samuil Vulcan. După cercetări amănunţite se pote vede Că la sfîrşitul pag. 10 stă scris jose ct. Oreg. Maior, acel care fu Episcop la Blaj şi a trimis pe Şincaî şi pe Petru Maior la Roma. (Relaţiunea Iosef Vulcan, M. A. R.) Copia acestui manuscript se află a<jî în Biblioteca Academiei.
  (2) Fr. Ios. Sulzer, Geschichte des Transalpinischen Daciens, t. III, p. 19 —24.
www.digibuc.ro
TEATRUL la români
121
  Versurile sunt cam oldge, simţemintele maî mult decât naive şi limba fdrte puţin corectă. Caracter dramatic nu au, nici acţiune, nici chiar1 emoţiune dramatică nu scapără dintr’însele şi e cu greii de presupus ca ‘ele să fi fost alt ceva decât una din multiplele forme, în cari s’a învăluit jalea popdrelor Imperiului Austriei la mdrtea puternice! şi binefăcătdreî lor Mame şi Suverane: Maria Teresia. (1)
  De alt-fel asemenea Plângeri, făcute chiar în românesce, se găsesc multe, cu acelaşi prilej. Sulzer însuşi ne dă producţiunea unu! Român transilvănen (din partidul Nemţilor), care, voind să imiteze pe «Horaţiu, or! pe Klopstock», a scris o: Odă pentru pomenirea mutării cei de a pururea a Augustei Mărie! Thercsei, pe care «autorul însuşi nu o va maî pricepe, dacă peste câţî-va anî, uitând-o, va căută să scie ce a vrut să <Jică».,Iată câte-va strofe dintr’însa:.            .
S’au deşteptat la glasul Cel cu suspin al Dacie!
      Inima mea;
Trist, trist cântă cithara eî!
Cosa ta Atropos! groznică Umbră ! A! turburat făptura;"
Ca un fulger a! tocmit săgeta Şi acum dorm moştele Maicii!
Privesce acum schiptru ceresc, Maî nainte sîmfin Dacia Schiptrul. eî
întins cu milă şi cu îndurare.
Gerul sfinte
      Ascultă         '
Ascultă! ţine pe Iosif
      Al doilea Traian. (2)
   Orî-cum, ele aii totuşi meritul de a fi compuneri originale, căcî până târziu nu vom întîlnî, pe scena teatrului ori în bibliografia dramatică română, decât traduceri — maî mult sau maî puţin meritorii — de scrieri străine şi fdrte rar câte o lucrare personală, şi aceea slabă, slabă de fot'.                   .
   In dorinţa şi maî ales în graba de a ave un material dramatic pentru tînăra ndstră scenă, rîvna celor cari lucrau la întemeiarea eî fu până la un punct bine însufleţită, când se îndreptă asupra lucrărilor de înaltă valdre artistică ale literaturilor străine, prin traducerea şi răspândirea cărora socotiau eî să deştepte şi să desvolte gustul publicului, iar prin frumuseţea şi înrîurirea lor morală să aprindă minţile şi să dea avînt talentelor.                                   "
   Dacă însă publicul prinse gust de dînsele şi făcîi din teatru un element trebuitor al vieţiî sale, talentele rămaseră puţin rodnice şi maî puţin originale.                                        <
   S’ar pute aruncă vina uneî asemenea stîrpiciunî asupra lipseî de 1 2
   (1) Ibidem, p. 26—29. Istoria luî Sulzer e scrisă la anul 1782.
   (2) Ibidem, p. 31—35.
                                                                            *
www.digibuc.ro
122
Dlkl'TRIE c. ollInescîJ
pregătire ori asupra stării relativ gre6ie a educaţiuniî nostre artistice, când ar fi vorba despre începuturile — atât de anevoidse —ale iijr stituţiuniî dramatice; dar crisa de atunci şi-a prelungit efectele până în «Jilele ndstre şi, chiar acum — fie <Jis fără de a atinge întru nimic pe genus irritabile vatum, — nu şi-a dat încă obştescul sfîrşit.
   Teatrul a trăit, trăesce şi va mai trăi p6te din traduceri (1), cari, a<Ji, multe nu sunt mai bune, nici mai rele decât cele de acum 60 de ani; iar proporţiunea dintre adaptări, prelucrări, prefaceri, localişări şi opere originale este cu fdrte puţin covîrşitdre, ale unora asupra celor-lalte, şi acesta abia de 10, 15 ani, căci înainte originalele:
             ......................<. . plutiau rare '
             Pe noianul cel de copii şi-a traducerilor mare!
   In termin de mijloc, nici o treime din lucrările ce se represintă a<Ji pe scena Teatrului Naţional din Bucurescî nu este originală, cele-lalte fiind localişări şi traduceri, pe când în teatrele — chiar de a 2-a şi a
3-a categorie din •'străinătate — nu se primesc decât traducerile marilor autori clasici, cari sunt temelia tuturor repertoriilor, şi ale lucrărilor sensaţionale moderne, cari sunt cea mai sigură momelă pentru reclamă şi parale. Şi cu t<5te acestea, nici acolo nu sunt prea mulţi autori dramatici gustaţi de public şi răsplătiţi peste măsură.
   E drept că în străinătate sunt teatre pretutindenea, public numeros, şi iubitor de artă, pe când la noi sunt teatre puţine, public restrâns şi nu tocmai credincios scenei naţionale, dar sunt şi mai puţini autori dramatici, cu mai puţină popularitate şi mai puţină răsplată decât acolo!, Iată causa de căpetenie a crisei năstre dramatice, care va dăinui atât cât publicul — cu tot caracterul său independent în materie de spectacole — nu va fi adus şi sedus în teatru de lucrări interesante, iar scriitorii nu vor pune mai presus de ori-care cerinţă a vieţii menirea 1
  (1) Kogălniceanu, în Dada Literară fâcend analisa şi critica scrierilor «ce ‘se îmbulzesc pe fie-care ţii, sporind literatura naţională», găsiă, încă de la 1840, că, deşi «în tote ţlilele es de sub tesc cărţi în limba românescă, ele sunt numai traducţiuni din alte limbi, şi încă şi acelea dacă ar fi bune! Traducţiunile nu fac o literatură/» Tot acolo el, cu mâhnire, constată că: «dorul imitaţiuniî, încuibat în scriitor, e o manie primejdiosă, pentru că omoră în noi duhul naţional»; apoi, făcend elogiul patriei şi faptelor măreţe din trecutul nostru istoric, arată că: «am pute găsi şi la noi subiecte de scris fără să avem trebuinţă să ne împrumutăm de la străini.» Dacia Literară apărută după suprimarea revistei Alăuta Românescă sub direcţiunea luî M. Kogălniceanu, Costache Negruzzi şi V. Alecsandri, n’a ţinut mai mult decât un an (1840—1841) şi a fost închisă silnic, din causa laudelor aduse de Kogălniceanu luî Alexandru-cel-Bun, laude ce părură o critică a guvernului luî Michaiu Vodă Sturdza.                                          ,
www.digibuc.ro
T£ATEUL LA BOMÂNÎ
iââ
ce au de a înobilâ inima, a fonnâ gustul şi a călăuzi spre bine şi adevăr tocmai pe acea mulţime ce singură pote da pane şi glorie!
   De altă parte cât timp in teatru se va face aprdpe numai artă pentru parale, literatura dramatică naţională va fi fatal osîndită lânceziră şi pericîunii, fiind-că i se vor cere tot-deauna lucrări de sensaţiune: mult selipitâre ochilor, puţin priinciâse minţii, pe cari dacă nu i le va da, i se vor preferi lucrările străine bine chibzuite în acestă privire. De i le va pute da, atunci se va rătăci pe căi nevrednice, se va înjosorâ şi se va cufundă în adînc, fără suflet, fără lumină, fără ideal. .
   Negreşit, munca, încordata muncă a minţii, trebue răsplătită, şi cu prisos, însă fără de a face din răsplată un scop, nici din senina glorie un prilej de bun traiii.
   Arta, ca şi vieţa, e o luptă continuă pentru cucerirea unui ideal, carele, cu cât va fi mai înalt şi mai anevoe de atins, cu atât şi ea va fi mai nobilă, mai rodnică, mai aprdpe de firea şi menirea omenescă.
   Dramaturgii de acji nu mai au a luptă pentru revendicări şi întregiri de drepturi, sentimentalismul lor patriotic nu mai răscolesce şi ridică inimi asuprite, nici din adîncuri de glote robite nu mai smulg ei strigătul mântuitor al libertăţii... Vremea şi împrejurările au îndreptat şi au prefăcut multe, iar calea propăşirii ne este larg deschisă în faţă; menirea lor, deşi mai puţin eroică ,ast-fel, va îmbrăţişa totuşi nemărginirea hotarelor vieţii, ale cărei taine şi energii printr’înşiî le vom pute mai bine cercetă şi pătrunde.
   De alt-fel, ce eră ertatlui Eiiade, Văcărescu, Aristia, Ruset, Voinescu şi alţii, atât de împrejurările în cari au scris, cât şi de rolul activ ce aii avut la înfiinţarea Teatrului, nu ne-ar mai fi permis nouă, cari, trăind în alte timpuri, ayem alte datorii, altă chemare şi mai vîrtos o altă educaţiune şi înclinare artistică decât dînşii.
   Teatrul românesc, pe lângă şcdlele naţionale, a deschis, <Jiceau 0î, un drum forte întins literaturei nostre şi s’a făcut o deprindere literară la toţi tinerii cari es din şcdlă. Nădejdea şi mulţumirea de a-şi vede cine-va faptele sale înfăţişate la un public întreg, de a vede o mulţime de privitori plini de băgare de sâmă a-1 au<Ji şi a bate în palme, a încurajat o mulţime de tineri, ca vremea, ce mai înainte şi-o petreceau într’o perdere vrednică de jale, a o hotărî pentru cultura limbei şi îmbogăţirea bibliotecei românesci. (1) In adevăr, în mai puţin de un an de la deschiderea şcdlei filarmonice, 42 bucăţi, dintre cari 13 tipărite, 4 sub tipar şi 17 gata de tipărit, eşise de sub con-
      . \ . __________ . ____ '
   .           i   ^
   (1) Gazeta Teatrului No. 3, Aprilie 1836, p, 31.                  .
www.digibuc.ro
124
DIMITRIE C. OLLÂNESCU
deiul niai mult sau mai puţin măestrU al acelor vrednici bărbaţi, cari lucrau nu de fală ori de câştig, ci din căldurdsă rîvnă şi patriotică înstifleţire pentru binele obştesc.                             •
   Şi d6r nu tot-deauna dragostea scrisului putuse, cu înlesnire, să se dovedescă mai înainte. Omenii aveau să lupte cu alte nevoi ale vieţii, aşâ că nici vremea, nici prilejul nil le dedeaii îngăduire să urmărescă sborul fermecător al minţii. Fără îndoială, cei cari aveau darul de sus înfruntau tote şi-şi făceau datoria către neam şi către ţeră;. ei însă erau puţini şi puţine ne-aii remas de la dînşii. De pildă, Banul Enaehe Văcărescu scrie — cu 20 ori pdte şi cu 30 de ani înainte de începutul vâculuî nostru — poesii frumdse şi o gramatică (1) românescă, fiul seu Alecu Văcărescu îi moşteni talentul poetic, apoi Iahcu Văcărescu, cel mai vestit dintre dînşii — poet şi om de stat — căută să ridice limba română pe teatru, traducând încă de la 1817 pe Brita-nicus şi pe Regulus din franţusesce, pe Hermiona, Cesul de seră şî Grădinarul orb din nemţesce. Tot el încuragiă traducerea Avarului lui Moliere de Herdelius, care fu jucat de către şcolarii de la Sf.' Sava la 1819. (2)
   Vel Paharnicul Iordache Slătineanu traduse la 1797 din limba grecă pe Achilevs laSkiro a lui Metastasio (3); Paris Momuleanu, «glas de durere», cum îî (Jice Eminescu, publică la 1817 un: «Rost de poesii, adecă
   (1)  Acăstă gramatică e întitulată: «Observaţiunî sau băgări de semă asupra re-gulelor şi orînduelilor gramatice! românesc!, adunate şi alcătuite acum întâi (se scie însă că prima gramatică română e cea de la 1757 a lui Dimitrie Eustatievici = ve(ji V. A. Urechiă, Ist. şcolelor, voi. I, p. 26), a Dumneluî Enaehe Văcărescu, cel de acum Dicheofilax bisericei cei mari a Răsăritului şi mare Vistier al Princi- ' patului Valachieî.» Ea e închinată Episcopului de Rîmnic Filaret şi tipărită de Gheorghe Popa Constantin în tipografia Episcopiei. (A. D. Xenopol, t. V, p. 735, op. cit). — Revista Română. Odobescu, pag. 481—531.
   (2) V. A. Urechiă, Domnia lui Ioan Caragea, ed. Academiei, p. 98.
   (3) Achilevs la Skiro, Fapta lui Kir Metastazie Kesaricesculuî poetic. «Acum întâi
tălmăcită de pe grecie de către D-luî Iordache Slătineanu, Vel Paharnic în Bucu-curescii ţării rumunesci la a. 1797.» S’au tipărit «în Sibiu, în tipografia lui Martin Hohmaister, cu priv. împărătesc! crăeştiî măriri». Actele se numesc facere, iar scenele perdele. Traducerea este bine făcută, versurile sunt corecte, limba destul de curată şi de armoniosâ. Se pote (jice că e una din cele mai bune traduceri în! versuri rimate dintre cele vechi. Paharnicul Slătineanu, om cult şi âşezat la minte şi la inimă, lămuresce încercarea sa, (jicend: «Am lălmăcit-o în limba mea cea părin-tăscă drept mângâierea acelora ce, ca şi mine, petrec câte odată afară din turburarea politicăscă.» Ce cuvinte pline de adînc înţeles! şi ce bine ar fi să le cunoscă, să le pricepă şi să le urmeze, ca un sfat prielnic pentru fericirea vieţii, mulţi din cei ce se îndeletnicesc numai eu acestă politicescâ turburare.                    '
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
125
stihuri, acum întâiu alcătuite în limba românescă» ; A. Nănescu traduse Hecuba, tragedia lfii Euripide (1), care fu jucată de elevii români la 1819; iar Ioan Eliade, este înainte-mergetorij.1 şi sufletul mişcării literare din prima jumătate a vâculuî.                                _
   Deci, lăsând la o parte cărţile bisericesc!, cărţile ştiinţifice, didactice şi puţinele publicaţiunî periodice încercate până atunci, în aceste lucrări şi în pomenitele 42 de bucăţi, originale sau traduse din limbi Străine, se mărginia aprdpe întrâga activitate literară în Ţera-Româ-nescă, după întâiul an al înfiinţării teatrului. Şi acesta fu perioda cea mai rodnică şi mai de semă a literatureî dramatice respective, căci puţine la număr şi de neînsemnată valdre sunt producerile ce au venit până la risipirea Societăţii filarmonice.
   Dintre acestea, Eliade, pe lângă poesiile, novelele, articolele de polemică şi de critică literară, tradusese: Fanatismul de Voltaire în frumdse, dar adesea inegale versuri; pe Zaira, de acelaşi, în aceleaşi condiţiunî; apoi pe Amfitrion de Moliere şi pe Marino Faliero a lui Lord Byron;
   Ioan Câmpinenu: Intriga şi Amorul, dramă de Schiller;
   C.   Aristia, interpretul lui Omer: pe Saul şi pe Virginia, tragedii de Alfieri, şi Silita Căsătorie de Moliere;
   Ion Ghica: Preţiosele lui Moliere; '                       ,
   Căpitanul Voinescu: pe Bădăranul boerit de Moliere, Misantropie şi pocăinţă de Kotzebue, Demoazela Aisse de acelaşi şi Junia lux Carol II de Duval;
   Maiorul Voinescu: pe Doctorul fără voe şi pe Georges Dandin de Moliere;                                        ■
   Parucicul Ioan Em. Florescu: pe Gemenii din Bergam de Florian şi Amorul Doctor de Moliere;                           ’
   Ioan Ruset: Cina între prieteni, Nebunul de la Peron, Eraclie de Corneille şi Sgârcitul lui Moliere;
   Const. Răsti: Vicleniile lui Scapin şi Ies Amants Magnifiques. de Moliere;         .                       ,
   Ştefan Burki: Sicilianul sau Amorul zugrav de Moliere, Crispin rivalul stăpânului seu, şi Turbare;
   C. Moroiu: Veduva viclenă de Goldoni;
   G. Niţescu: Steful nerod de Kotzebue;
’ Gr. Grădiştenu fiul: Bolnavul imaginar de Moliere;
  (1) 1 volum de 66 pagine in-8° mic, tipărit la tipografia de la Cişmeua lui Mavro-gheni, în 1817.— Momuleanu a mai scris şi un volum de prosă, «Caracterurî», tipărit tot acolo la 1825, prin care se silesce a introduce unele neologisme luate din fran-ţusesce, în limbă.
www.digibuc.ro
126
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
   G. Muntenu: încurcătură de Kotzebue -
   D-ra Smărandiţa Porumbaru: Somnambula de Scribe;'
   D-na Catinca' Sâmbotenca: Meropa luî Voltaire. .
   Numai Cesar Bolliac, poet liric, astătjî uitat, compusese tragediile: Matilda, Avei şi Tăierea ă doî-spre-cf>ece boerî în mănăstirea Delu-lui, şi Winterhalder, profesorul de Istorie la şcdla filarmonică, vode‘ vile ale cărora subiecte erau luate din teatrul german orî frances, anume: Triumful amorului, Actorul fără voe şi Nepotul în locul unchiului.
   In total 15 tragedii şi drame, iar restul comedii, farse, vodevile şi o operă, dintre cari şese abia erau originale sau imitate; deci 15 traducători, alături de 2 autori dramatici. Eră puţin negreşit^ mişcarea literară eră slabă şi fără colore proprie, dar începutul acesta făgăduia urmări pline de rodnice isbântjî şi eră p<5te de-ocamdată destul. împrejurările i-aix fost însă protivnice, iar silniciile aii sugrumat âprope puiul plăpând, care se sbăteâ să sbdre din ghidce. (1) A sbprat, ce e drept, maî târziu, dar i-au fost, se vede,’ aripele încă amorţite, ca şi glasul, de nu s’a urcat nici până acuma prea sus şi viersu-î n’a străbătut prea departe.                                '           *
   Literatura dramatică, în care se oglindesc, prin pilde ■ vii, vieţa, năravurile şi patimele unui popor, a rămas—de atunci—tot înapoiată, la noî scriitorii mărginindu-se a inundă scena cu mulţime de traduceri, de imitări şi de localisârî din limbi şi teatre străine, lucrări pentru cari nu li se cerea nici pregătire de studii, nici gândire şi observaţiune, nici pătrundere a firii şi vrerii nemului, nici însuşirea a atâtor caracteristice feluri de a fi a societăţii românesci, pe care maî cu osebire aveau chemare şi datorie să ne-o înfăţişeze, cu bunurile şi cu relele ei-Iacă pentru ce producerile acestea ibride, fără căldură şi fără in' teres, cele maî de multe ori, pentru inima şi înţelegerea publicului, trebuiau să-î creeze o atmosferă de false simţiri, de străine îndemnuri şi de serbede apucături, ce l’au otrăvit până la suflet şi l’au făcut nătâng, pretenţios, fluturatec şi deci fără consciînţă despre ce-î priesce 1
   (1) De la 1836 şi până la închiderea teatrului la 1838, nu s'au produs decât forte puţine lucrări dramatice. Lăsând la o parte piesele de ocasiune, orî piesele contra cărora se sculase Soc. filarmonică, nu găsim maî de semâ decât pe: Domnul de Pursogniae (Moliere), tradus de Or. Grădiştenu fiul; Doue bilete sau Amorezul nerod (Florian) şi Alzira sau Americanii, traduse de Oeorge Creţianu, şi cu ocasiau-nea «Jileî onomastice a lui Vodă Ghica, o comedie de Ioan Eliade, numită; Sărbătorea română pentru 30 August, 1837. Bolliac scriâ poesiî, iar Eliade se ocupă, după acesta, maî mult de politică şi de şcolă.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNÎ
127
ori ce-i place, fără gust distins, fără măsură, fără ideal, gata a răsplăti cu aceeaşi câtime de entusiasm strâmbăturile Unui saltimbanc şi creaţiunea unui artist!                                           •
  De ce nobile însufleţiri puteau fi dătătdre acele învăţăminte şi pilde, când cele mai multe erau sc6se din jocuri şi din patime străine vremii şi fiinţei n6stre, când felul cum ele se înfăţişau eră atât de puţin meşteşugit, iar haina cu care se îmbrăcaţi cugetările şi simţirile ce le puneau în mişcare eră, dacă nu prea strimtă, dar totuşi rău alcătuită şi mai rău purtată.                                 1
  In adevăr, lăsând t6te neajunsurile la o parte, ceea ce mai cu dinadinsul surprinde în aceste lucrări este lipsa de scrupul şi de cunos-cinţă cu cari traducătorii ati întrebuinţat limba. Ei s’ati mărginit— în deobşte—a strămută numai înţelesul cuvintelor, fără de a turnă în-tr’un tipar propriu gândirea şi intenţiunea autorului, aşâ că—în prosă sau. în versuri — ni se dă analogia, nu interpretarea românescă a textului străin. De aci sumedeniile de inversiuni pocite, de împărecheri ciudate, de adăogiri şi prescurtări, deci stingherelă şi falsificare a unei produceri, îndeajuns de ştirbită — alt-fel — prin însăşi fapta tălmăcirii-Publicul sorbiâ t6te cu lăcomie, cre<Jejidcă acelea-s frumosul, binele, adevărul artistic, el îşi hrăniâ sufletul eu dînsele şi, în afară de ele, nu bănuia că mai pdte trăi o altă lume, lumea lui de pildă, cu vieţa de tăte (Jilele, cu patimele, bunurile şi minciunile, pe cari, de alt-fel, le huliâ ori le slăviâ, fără o mai adîncă judecată. Şi în <Jiua când cine-va îl puse faţă în faţă cu dînsa — deci cu sine însuşi — arătându-I că acesta era lumea reală, el, plin do înfumurarea lumii factice în caro trăiă, se resvrăti, se luptă să-şi apere patosul şi sughiţul trago-poetic bîlbîitul şi schimele gimbuşarilor, cari singure-1 mişcase şH'măguliso
atâta timp şi încă răsunau cu putere în golul lui sufletesc.........
  ■ Iată cum, deşi isvorîte dintr’o ar(Jătdre dorinţă de regenerare, îndeletnicirile acestea dramatice—luate din repertoriul scenelor de bulevard ale Parisului—pregătiră un teren priincios tuturor deşănţărilor şi inepţiilor melo-dramatice, carî]aveaii îndelung să fie aprdpe unicul element artistic al scenei năstre naţionale;
  Iată pentru ce publicul român, hrănit o jumătate de vec numai cu, dînsele, şi-a viciat simţirea şi gustul, aşâ că spectacolele fără uimitdre priveîeşti sau fără patetice înduioşări îl lasă rece, nu-1 mulţumesc nu-i dau îndemn să mai vie la teatru.               .
  Âcâstă stare de lucruri vădesce o neîndoidsă înjosorare a priceperii şi o regretabilă slăbiciune a culturei, şi va trece încă multă vreme până ce, cu deprinderea şi, de sigur, cu desvoltarea educaţiuniî artis-
www.digibuc.ro
128
DIMITKIE C. OLLĂNESCU
tice, va ajunge lumea să preţuiască şi să alegă, ea singure vrednice de admirat, pe acele lucruri-^străine ori pământene—ce o vor face într’a-dever să petrecă instruindu-se, ideal urmărit de acei cari i-au deschis pentru întâia 6ră uşile teatrului !
       '                        '                     * -r ,»
   Cu desfiinţarea Societăţii filarmonice încetară şi <Jilele bune ale artei ndstre. dramatice.
   Dacă, în necontenitele sale oscilaţiuni între vrerile Rusiei şi Turciei, în luptele ce a avut să pdrte cu partidele politice dinăuntru şi, mai vîrtos, în temerea de răsturnare ce l’a muncit tot timpul domniei, într’adever — cum (jiceâ cântecul :
                      Alexandru Ghica -N’a făcut nimica,
nici chiar pentru el însuşi în acestă ţeră, teatrului î-a făcut însă cel mai mare rău!                   ■               ’
   învinuit, de intriganţi şi de străini, a fi un focar ascuns de oposiţiune contra Puterilor protectdre şi o uneltă de răsturnare a celor cari îi rîvniau tronul, Domnitorul, şi fără de acestea puţin dispus a încuragiâ asemenea întreprinderi «de gură slobodă şi de cugete fără astîmper», după ce toleră şi pdte încuragiă tdte neajunsurile ce se făceau, după ce zadarnic căută să-î pună călcâiul pe grumaz, apoi, uşor născocindu-se pricinile de bănuială asupra Societăţii filarmonice, îi dete ultima lovitură, lăsând-o să se prăpăstuiască în prada celor mai mişelesci iscodiri ale trădării.                                                      ' -
   Scena ridicată de dînsa, lipsită de bunii ei sprij initori şi prigonită din tdte părţile, e dată părăsirii, iar favdrea publică alergă — cu aplause, cu laude, cu 'aur— către trupele Operei italiane sau nemţesci, către comedianţii francesi ori către concertiştii, scamatorii, saltimbancii şi aţâţi alţi «artişti» străini, ce şepte ani de-a rîndul aveau să se urce în triumf pe aceleaşi scânduri, de pe cari răsunase Cu atâta drag şi însufleţire graiul românesc. (1) * 8
   (1) In anul 1838, trupa francesă adusă de Filoll începe representaţiunile sale la
8 Decembre şi le continuă până le 8.Aprilie anul următor.,.                ,
   La 19 Februarie 1839 fu mare concert de violină dat, de d-ra Eleonora Naiman, «la teatru». Acestă artistă a cântat apoî şi la Iaşi, unde «sentimentul şi harul nerostit cu care a sunat fantasia lui Lipinski—cu tote ale eî greutăţi şi podobe—au încununat triumful d-reî Naiman, care s’a urat de publicul cunoscător cu entusiasm şi aplaudări.» {Ist. Şcolelor de Urechiă, II, p. 144).              •
   In anul 1840, s’a dat, cu deosebit succes, de către trupa francesă de Operă, La
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNÎ
129
  Tinerii actori, fără cârmă, fără speranţă, fără ajutor, se căpStuiră care cum putură. Andronescu intră în grefa Tribunalului de Ilfov, C. Michăilenu. se făcu dascăl de gramatică la pensibnul lui Vaillant — până la vremea când se urcă iar pe scenă, C. Ollănescu intră în armată şi plecă în Rusia să-şi completeze, studiile militare, Curie se duse întâiu la Atena — cu 0. Aristia, — apoi pribegi în tdtă lumea,
Dame Blanche, în sera de 1 Octobre. — In sera de 6 Octobre a debutat o trupă ungurescă, care a jucat în limba română piesa «Fetele de la Sziclosz», apoi a mai jucat alte două piese tot în românesce şi altele în nemţesce şi unguresce. Curierul Românesc <jice cu acestă ocasiune: «Scopul acestei societăţi n’a fost, după cum <jice însăşi însciinţarea ce a dat afară, ca să facă paradă în limba nostră, care le este străină, ci, debutând pe scena Bucurescilor, să-şi arate sentimentul de bună vecinătate şi cinstirea către naţie, unde, viind a o felicită de înaintările eî, s’a expus a representâ o dramă cu adevărat naţională ungurescă, combinând la un loc naţionalitatea ungară cu limba acestui pămînt.» (Ve<ji No. 9 Oct.) înainte de a veni la noi, trupa acăsta jucase cât.va timp la Braşov. Acestă trupă, care a stat aprope o lună în Bucurescî, a dat, cu prilejul aniversărei suirii pe tron a Domnitorului, p repre-sentaţiune de gală, jucând în limba română o pastorală, urmată de un tablou în 7 posiţiî (scene), tote cu privire la înfiinţarea şcolelor lancasteriane' prin sate. Scena înfăţişă pe Domnitor încunjurat de miniştri, de popor şi de copil de ţărani, ţinând tablele lancasteriane în mână, pe care le dă Ministrului de Instrucţiune publică Acesta le dă învăţătorului, care le pune în aplicare, lucrând cu copiii în jurul cercurilor de fer. Domnitorul, vexând apoi pe un ţigan în fâre, îl ridică de jos cu fiul său, îl sdrobesce fârele, le aruncă şi trimite pe copil să înveţe împreună cu.copiii de Români. (Curierul Românesc, No. 82, Octobre 29, p. 372.)         '               -
   In 1841 jocă o trupă francesă de dramă şi comedie, în care se află 6 frumosâ actriţă, M-me Flora Massâ, în beneficiul căreia, la 25 Iunie, se dete un spectacol mixt: româno-frances, în care jucă, se <jice, şi Costache Caragiale. -       -  ■ ■'    •
   La 6 Septembre şi la 6 Decembre 1842, representaţiunî de gală, prima pentru inaugurarea clădirii Sfatului Orăşenesc, a doua pentru <jiua nUmelui împăratului Ni-colae I al Rusiei» S’a cântat în ambele dăţi opera Norma. (C. R., No. 71 şi 74:)
  . In 1843, Leopold de Mayer, vestit pianist, şi Henrieta Karl, cântârâţâ de cameră a Regelui Prusiei, dau mai multe concerte, cu forte7 mare succes. EI au cântat şi la balul dat de Marea Yornicâsă Elisabeta Barbu Ştirbei, în săra de 13 Iunie 1843, în onorea Principelui Albert de Prusia, care sosise din Constantinopole • şi stătu 3 (jile în Bucurescî, ca înalt Ospe al Domnitorului Bibescu.          ’  ,  1 "
   La 16 Octobre, Cavalerul Rodolfo, prestidigitator, uimi capitala prin «neîntrecutele şi strălucitele sale producţium». — (Ve<jî Curierul Rom.", 1844.) •          •
   In cursul stagiunii de ârnă mai sosi şi trupa de acrobaţi, care, sub direcţiunea lui'-Avarini, dete mai multe representaţiunî în teatru. ■ ■                 -       1  ■ •
   După suirea pe tron a lui Vodă Bibescu, la Dec. 1842, veni în teatrul Momolo o trupă italiană sub direcţiunea lui Sansoni Barilio, care începu stagiunea la 16 Sept. cu opera Norma. Trupa eră numerosă şi bine compusă, avend 3 cântăreţe: d-nele, Galzarani, Gaetana Luli, Matilda Clary, şi 6 cântăreţi protagonişti, adecă: 2 tsilorî: F. Bataggia şi Qeorgio-, 2 başi: Qiacomelli şi Santi', 1 bariton r Clary şi un buf:
    Analele A. R. — Tom. XX. —Memoriile Seif. Literare.                           9
www.digibuc.ro
130
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
I. Romnicănu se făcu militar, Lăscărescu servi ca pedagog cât-va timp în pensionul statului de pe lângă Colegiul Sf. Sava, mai târ<Jiu' se făcu iar actor, d-ra Vlasto se mărită cu Polcovnicul Eopescu, Adjutant domnesc, d-na Caliopi deveni nevasta lui Luca Caragiale, păs-trându-şî talentul şi graţiile pentru campania ce aveâ' să întreprindă la 1845, reînviind cu alţi camarafli teatrul românesc în Bucurescî. Câţi-va se apucară de negustorie, cei-lalţî au trăit cum a dat Dumnezeu, dar de meseria cea veche nu s’au mai apucat. • t            •
   Singur Cqstache Caragiale (1), remas credincios carierei sale,' plecă în Moldovaţ unde chiar în anul 1838 îl găsim jucând la Botoşani, în trupa luî Nţcolini, cu aşâ succes, în cât «acestă întreprindere naţională a aflat de la nobilime şi public un sprijin puternic, ast-fel în cât a putut începe un şir de representaţiuni îu acel oraş». (2)    •
   încercări de a se mai jucâ în românesee se vor face în câte-va rîn> duri, de pildă cu prilejul aniversărilor domnesc!, ori a vre-unor alte împrejurări, dar fără actori bine chibzuiţi, fără repertoriu şi mai cu semă fără nici un îndemn pornit de sus. Bucurescenii se vor mulţumi cu nisce serbede şi trecetdre producţium, ce le vor lăsă pdte numai amărăciune în suflet şi nici o părere de reu. * 1
Eugenio. In repertoriu aveâ operele: Lucia, Belisario, Romeo e Giulia, Norma, Bărbierul din Sevilla, Sonnambula, Furiosul şi Clara de Rosemberg. Mai târziu, fu angagiată şi d-ra Her^rieta Karl ca primadonă. Ea aveâ să ajungă în curînd, după ce Sansoni va face faliment, directore de Operă la noî şi să facă cele mal grele neajunsuri trupei românesc! a lui Caragiale Costache, ca să potă jucâ alături cu dînsa pe scena teatrului Momolo. (Curierul Românesc, No. 67 şi 69 din 10 şi 17 Septembre 1843. Ve<Ji asemenea No. 70, 72 şi 78 ale aceluiaşi <Jiar.)
   (1)  Născut la 1815, Martie 29, a învăţat la şcola grecescă şi la 1833 erâ chiar dascăl de grecesce la şcola de la Domna Bălaşa, a intrat apoi în şcola, filarmonica şi la Novembre 1835 a debutat în Alzira (rolul I-iu American, în locul luî Curie, absent).— (Gazeta-Teatrului, No. 2, 11 Dec. 1835, p. 20).                      '
   La 1838 jocă la Botoşani cu mare succes, anul următor se duce la Iaşi, unde, alături de Ioan Poni, Th. Teodorini, Th. Bonciu, Pedilan, Jean, d-na Lang şi alţii, sub direcţiunea d-neî Friseh, se produce pe scenă cu multă isbândă, atrăgând asupra întreprinderii nu numai favorea publicului, ci şi a guvernului. In Iaşi el creă o mulţime de roluri, între cari pe Furiosul, şi rămase acolo până la 1844, când se în-torse în Bucurescî, fundă Teatrul de diletanţi şi stătu cu succes şi profit materia, până la la 1848, când se duse la Craiova, unde, ajutat de C. Michăilenu, întemeiă teatrul. Se întorse la 1850 în Bucurescî, luă direcţiunea, împreună cu Ioan Wachmann. a Teatrului celui mare, jucâ sub direcţiunea luî C. A. Rosetti, unde creă rolul luî Guil-laume Teii, apoi se retrase şi îmbrăţişă cariera de avocat. După acesta, silit de nevoe, fu- cât-va timp judecător de pace în colorea de Verde, reintră în 1866 în teatru, unde jucă pentru ultima oră în Domniţa Roxandra a luî Hasdeu, şi muri de o.bolă de inimă la 13 Februarie 1877.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
131
    Aşâ, după desfiinţarea Societăţii filarmonice, se jucă, în <Jiua de Sf. Alexandru (1837), o comedie pastorală de ocasiune, compusă de Ioan Eliade, întitulată: Serbătâre Domnescă, a căreia scenă se petrecea în-tr’un sat din judeţul Gorj. Anul următor, după închiderea teatrului românesc şi risipirea actorilor, se dete, la aceeaşi aniversară, un vodevil «aproposito» numit Astă<jÂ, compus de d-nii Dubleau şi Stor-has, probabil tradus în românesce, căci în acea seră s’a recitat şi o poemă în limba francesă, Romania, compusă de Jean Storhas în ondrea Domnitorului. (1)      .                                   .
    După acesta nu mai găsim representaţiune românescă decât tocmai la 25 Iunie 1841, când se dădu în beneficiul d-nei Flora Masse un spectacol compus din înşelătorul înşelat şi Cinovnicul şi Modista, comedii românesci, şi o piesă în limba francesă— în care juca şi bene-ficienta — anume: Michel-Angelo sau Capo d'operă necunoscut. Se 4ice că în piesele române ar fi jucat însuşi Costache Caragiale, venit din Iaşi, împreună cu o trupă de diletanţi. De alt-fel, amîndouS pie. sele făceau parte din repertoriul teatrului din Iaşi, cea dintâiu fiind a lui Samoil Botezatu şi a doua â lui Vasilie Alecsandri.. Este, prin urmare, fdrte probabil ca să fi jucat Caragiale, care ar fi dat un număr de câte-va representaţiuni în timpul verei aceleia în Bucuresci.
    In sera de 14 Februarie 1843 se dete, apoi, un spectacol de gali), «spre a celebră <jiua întronării» lui Vodă Bibescu, care, la iyirea în loja domnescă, fu salutat cu strigăte entusiaste de: Să trăiască Prinţul! S’a representat o bucată de ocasiune: Trecutul, Presentul şi Viitorul> pentru care d-nii Wachmann şi Forcati compuseseră musica. (2)
    In anul următor, trupa Operei serbătoresce 4iua Sf. Gheorghe—aniversara Domnitprului—prin doue Cantate, dintre cari una românescă, produsă de primadona Henrieta Karl în costum naţional, ridică furtuni
  ------------;-------- ■ ■                 ■         '             ■ ■ i /
    (1) «Sfatul orăşenesc, din partea capitalei, pentru recunoscinţa către M. S. a dat
  în sala teatrului o privelişte’ forte plăcută, unde a fost chemată totă nobilimea şi din tote clasele a petrece sera cu bucurie şi ca o familie adunată pe lângă părintele lor.                     *                      1             ■■
    «Potrivit cu prilejul acesta d-nii Storhas şi Dubleattau compus o bucată dramatică de circumstanţă întitulată: Astăzi sau Sf. Alexandru. Scena se socotiâ în oraşul cel nou Alexandria, unde asemenea se serba numele M. S. Drama a fost împărţită în două tablouri, din cari unul arată Acum patru anî şi altul Astăzi. Totă piesa acesta nu eră decât un răsunet de recunoscinţă a inimilor Românilor, ce aşteptă un viitor ferice din tote îngrijirile parinteseî ale Prinţului-lor şi mai vîrtos din or-ganisarea din nou a 3.003 de şcoli lancasteriane, ce s’au'întocmit în-tote satele.»— (Curierul Român., No. 40/1838.)                  - .        ■        *
    (2) C. R., No. 15, din 19 Februarie.—Nu se arată însă cine a jucat în acestâ piesă.
www.digibuc.ro
132
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
de aplause. Wachmann alcătuise cu multă măestrie musica tot din cântece bătrânescî, aşâ că fu chemat de mai multe ori pe scenă, împreună cu gingaşa cântăreţâ, şi li se făcură mari laude. (1)
  Cu tdte acestea, speranţa reînvierii scenei naţionale nu apusese în inima celor care o vă<Juse născend ; căci, de când se proiectase zidirea unui teatru — şi se cumpărase hanul Câmpinenceî pentru acesta de la Dragomanul Serafim — se adună bani mereu pentru fondul clădirii. Aşâ, Eliade vindea de maî mulţi anî cărţi tipărite de dînsul(2) în folosul acestui fond, care totuşi sporiâ fdrte încet, şi pdte s’ar fi zădărnicit ostenela tuturora, dacă tot din îndemnul acestui vrednic bărbat Obştesca Adunare nu presentâ Domnitorului—la finele sesiunii sale din 1840 — o anafora, prin care-î propunea să se facă un proiect pentru'clădirea Teatrului Naţional şi să se subvenţioneze de stat.
  Iată cuprinsul acestui act memorabil în istoria teatrului: «Cu trimiterea socotelilor anului 1838, ce s’a îndreptat către I. V. cu plecat raport No. 345, între alte chibzuirî, la periodul al 3-lea, se cuprinde că unele din cheltuelile ale politiei de aci din capitală, ce se plătiâ de către Muncipalitatea oraşului, să se plâtescă din Yisterie şi, fiind-că pe viitor, cu începutul anului 1841, Sfatul orăşenesc se uşureză de acestă cheltuială, apoi Obştesca Adunare a chibzuit să rdge, cu supunere, pe I. V. a porunci să se facă un proiect pentru clădirea şi ţinerea unui Teatru Naţional şi de un repertorion spre învăţătura tinerimii, ce s’a socotit a fi de mare folos spre înaintarea luminării şi a moralului; pentru care să rămână spre întrebuinţare pe tot anul jumătate banii din maî sus pomenita sumă, ce se slobo<jiâ în cheltuelile
  (1) G. B. No., 32 din 24 Aprilie 1844.—Cantata (intonată de d-1 Wachman) e pub-
licată în No. 33 din 28 Aprilie şi nu e decât o serie de laude şi lirice declamaţium pentru Principele Domnitor. — Ea a fost produsă de primadona Karl şi tenorul Panizzardi.                     •                    ...
  (2) Iată o listă a cărţilor acestora, vîndute în anul 1836: Gramatica, Poesiî, Băr-
bat bun şi Femeia bună—cari sunt prea puţine; Mahomet sau Fanatismul, de I. Eliade; Amfitrion, idem; Lord Byron, partea I şi II, idem; Culegere de prosă şi poesie, idem; Poesiile de Văcărescul; Regulus, de acelaşi; Ermiona, idem; Eraclie. de I Ruset; Preţiosele, de I. Ghica; Steful nerod, de Niţescu; Bădăranul boerit, de Voinescu; Triumful virtuţii, de S. Marcovici; Sgârcitul, de I. Ruset; Vicleniile lui Seapin, de C. Răsti; Operele lui C. Bolliac-, Saul, de Aristia; Veduva viclenă, de C. ’Moroiu; Triumful amorului, de Winterhalder; Actorul fără voe, de acelaşi; Gemenii din Bergam, de I. Florescu; Sicilianul, de Burki; Poesiile lui G. Assaki j 30 ani din vieţa unui jucător de cărţi, de C. Negruzzi.    •  ■
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
133
politiei. Acestă chibzuire cu supunere se dă în cunoscinţa I. V. pentru punerea la cale ce se va găsi de cuviinţă.»
  Propiiberea a fost întărită prin Ofisul domnesc din 4 Iunie 1840. (1)
  Ar fi fost prea frumosă pilda de înţelepciune şi de dibăcie politică ce ar fi dat pretinşilor adversari ai tronului guvernul de atunci, de s’ar fi folosit de acest prilej pentru a pune în lucrare propunerea obştei şi nemijlocit risipitore a tuturor învinuirilor şi nemulţumirilor ce provocase, printre cei mai călduroşi patrioţi, prin faptul desfiinţării Societăţii filarmonice şi deci prin ruina Teatrului Naţional. (2) Lucrul se vede însă că fusese menit să rămână în stare de proiect, de vreme ce mijlocirea Adunării, aprobată de Vodă, nu avu nici măcar un început de execuţiune.
  Ba dimpotrivă, boerii chibzuiră că, pe locul ales şi cumpărat anume pentru clădirea teatrului^ eră mult mai nemerit să se ridice un monument în onorea Generalului Comite Kisseleff—fostul deplin împuternicit President în Principate—ca prinos de recunoscinţă din partea poporului pentru marile servicii ce-î adusese în timpul ocârmuirii sale, Acăstă idee—răsărită între dînşiî, negreşit, prin îndemnul Consulului rusesc, duşman al ori-cărei instituţiuni publice de libertate şi de progres lâ noi, — luă chiar forma unei dorinţe generale a ţării, când fu ast-fel
   (1) Urechiă, Ist. şcolelor, II, p. 192. — Analele Parlamentare pe 1840.
   (2) Ar fi fost fără îndoială, o târzie, dar totuşi dulce prilejire de mângâiere pentru
Ioan Câmpin&nu, care zăcea închis la Plumbuita, victima devotamentului' seu pentru causa naţională şi pentru sprijinul cel desinteresat şi călduros ce dedese teatrului. Ar fi fost o indirectă răsplată, hărăzită lui Eliade, pentru ostenelile, grijile, per-derile şi jertfele materiale—pe lângă tot felul de jigniri sufletescî ce avusese, pentru răspândirea cultureî în clasele, până aci desmoştenite, ale poporului. Ar fi fost o duiosă satisfacţiune resimţită pentru tot ce avea să sufere încă, din partea atâtor rău-voitorî, ai lui şi ai binelui obştesc. In adevăr, în Martie 1841 el fu denunţat de faimosul doctor Tavernier (cel care ridicase în sînul Societăţii secrete din 1837 incidentul cu Sarsailă, în urma căreia s’a disolvat Soc. filarmonică), şi acesta sfătuit de Billecocq, Consulul frances, că conspiră împotriva lui Ghica Vodă. Eliade, pe atunci efor al şcolelor, fu ridicat de acasă, închis în temniţă, iar hârtiile lui puse sub pecete. Nu şe^îi, în adevăr, decât 6 ore închis, dar totuşi, până să se lămu-rescă lucrurile şi pote chiar mai târziu, el rămase în cugetul Domnitorului vinovat «de a se află în capul unei societăţi secrete politice, cu scopuri vrăjmăşescî asupra sa». (Vecjî.Curierul Românesc, No. 36 din 11 Maiu 1841, 139 şi urm., precum şi suple-mentul frances al acestui.No.)                                    i
   Ar fi fost, în sfîrşit, o cale deschisă largă şi sigură, acelora cari prin înclinarea şi talentul lor s’ar fi devotat cultureî artei dramatice, fără să mai aibă temerea' că, într’o bună <ji, dintr’un capriciu sau o iscodire ore-care, se vor pomeni aruncaţi pe drumuri, victime ale propriilor lor credinţe şi aspiraţiunî.
www.digibuc.ro
134
DlMÎ'rRlE d. OLLÂNESCU
exprimată, prin organul Obşteşteî Adunări, către Bibescu Vodă, în prima sesiune legislativă a anului 1843.                         r
   Noul Domnitor, înţelegând însă că ces'tiunea «clădirii teatrului în Bucurescî, este un lucru care privesce nu numai la folosul acestui oraş, dar ^ tot nemul românesc, prin influenţa isbăvitdre ce va avă atât asupra bunelor năravuri, cât şi asupra desăvîrşiriî limbeî naţionale şi desvoltarealiteratureî românesc!», orîndui o comisiune, alcătuită din Marele Vornic Barbu Ştirbei, Marele Logofăt Iancu Filipescu, Logofătul • Vladimir Blaremberg, inginer al Statului, Clucerul Petrache Poe-naru, efor al şcolelor, arehiteetul oraşului şi Adjutantul domnesc Pa-rucieul I. E. Floreseu, cu încredinţare de a îngriji «pentru tdte pre-gătitdrele lucrări ale pieţii, care se va numi Piaţa Kisseleff», şi cu însărcinarea de a chibzui asupra măsurilor trebuincidse pentru clădirea unei sale de teatru, tot pe acel loc, făcând şi tote pregătirile ca la viitârea primăvară (1844) să se păta începe lucrările. 'Se punea osebită îndatorire acestei comisiunî de a lua înţelegere cu vre-un ar-chiteet dintre cei mai însemnaţi, din străinătate, ca să întocmâscă planul teatrului «după temeiurile cele miaî priincidse».             '
   Aducându-se la cunoştinţa Comitelui Kisseleff (1) hotărîrea luată la noi de a i se ridica un monument, pe o piaţă purtând numele său, bătrânul şi plinul de judecată om de stat mulţumi călduros pentru acâstă dovadă de dragoste şi amintire din parte-ne şi rugă să. se întrebuinţeze sumele destinate pentru acest scop la facere de cişmell publice, ca una din lucrările de folos obştesc ce doresce drept sin-, gurul monument ce i-ar fi plăcut să i se ridice în memoria Românilor.
   Drept aceea, orînduita comisiune, rămânând a se îndeletnici numai cu clădirea teatrului, îndreptă un raport amănunţit către Domnitor, arătându-î că: pe lângă ceî 13.000 #, provenind parte din fondurile ce («sunt a se' aduna pentru teatru la Sfatul orăşenesc, până la sfîr-şitul anului 1845», parte din donaţiunea făcută prin testament, pentru ajutor la zidirea acesta, de răposatul Constantin Mânu (2) (asigurată în nisce munţi cumpăraţi anume), maî sunt trebuitori şi alţi 7.000 #,
   (1) Pe atunci Ambasador al împăratului Kusiei la Paris.            '
   (2) «Munţii Curuiu şi Giurgiova, din jud. Buzău, cumpăraţi cu banii lăsaţi de
răposatul Aga C. Mânu, pe săma clădirii Teatrului Naţional, se vînd în trebuinţa acelei clădiri, de care se face cunoscut, spre sciinţa tuturor de obşte, ca doritorii de a cumpără aceşti munţi ohavnic să se arate la acest deposit la 2, 7 şi 13 ale viitorului Decembre, în care <Jile se va face licitaţia pentru a lor vîn<Jare».—Director Depart. din Năuntru, D. Ioanidi. — No. 15.387, din 15 Novembre 1850. — Buletinul Oficial, No. 100, Novembre 22. '     '
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
135
co să se lărgescă şi să se niveleze locul, pe care se va face construc-ţiunea, să se înzestreze scena cu maşinăriile şi decorurile cuvenite Şi să se mobileze întrâga clădire.—Bibescu încuviinţeză aceste propuneri, cu osebita şi stăruitdrea îndatorire, pusă comisiuniî, ca «să se- încapă ridicarea teatrului până la primăvara viitdre». (1)
   Aceste bune disposiţiunî n’aveau să-şl afle desăvîrşita lor îndeplinire, cel puţin sub domnia celui care le orînduise, căci clădirea teatrului pricepută tocmai în 1846, de către architectul, vienez Heft, .sub privigherea unei comisiunî alcătuite din Maiorul I. E. Florescu, Ahx. Or eseu. Vulpaehe Filipescu şi Const. Pencovieî, abiâ ajunsese la faţa pămîntuluî, când isbucni revoluţiunea de la 1848. Lucrarea mai departe fu, luată la 1850 (2), Jar Teatrul Naţional fu inaugurat în sâra de 31 Decembre 1852 priutr’o representaţiune de gală dată în folosul săracilor, la care asistară: Vodă Ştirbei cu Ddmna şi întrega Curte, Consulii sţrăinî şi elita societăţii bucurescene. Spectacolul eră compus dintr’un vodevil: Zoe sau un Amor romanesc, tradus de Bobescu, muşica de
I. A. Waehmann, în care Nini Valery şi C. Caragiale aveau rolurile, principale, şi din câte-va scene de operă italiană, cu primadona Les-niewska, baritonul Musiani şi tenorul Finochi.{3) 1 2 3
   (1) Regne de Ribesco par Ie Prince G. Bibesco, II, p. 141 et 199.
  (2)  Buletinul Oficial, din 1850, No. 52, publică «înştiinţarea» Depart. din Năuntru cu No. 8.810 din Iulie 3«Pe sema clădirii Teatrului Naţional din Bucureşti, fiind a se face în presusvia Depart. următorele licitaţiunl la 8, 10 şi 12 Iulie şi anume: Pentru lucrul de dulgherie, pentru cheresteua şi scândurile de brad, pentru un milion de cărămidă şi pentru petra de Rusciuc, după lista şi condiţiunile orîn-duite de d-1 architect Heft, se dă acesta în cunoscinţa tuturor doritorilor etc. etc....» Aceste publicaţiunî s’au completat şi repetat prin Buletinul Oficial, No. 54 din 11 Iulie, «pentru 39.000hârdaie de nisip», apoi în anul 1851 prin No. 21 şi 22 din 9 şi 12 Martie, apoi în No. 75 din 7 Septembre şi 107 din 29 Novembre acelaşi an, în fine treptat cu înaintarea clădirii, în 1852, prin No. 6 din Ianuarie 17, pentru un adaos de cherestea, prin No. 14 din Februarie 16, pentru bolovani şi petră de Rus- . ciuc, prin No. 18 din Martie 6, pentru darea în antreprisă a «învelişuţui teatrului», prin No 63 din Iulie 18, pentru «sculpturile din antreuri şi foyere» şi prin No. 72 din August 19, pentru «pavarea cu petră a pieţei, ce se întinde în faţa teatrului, după orînduiala şi arătările d-lul architect Heft».
   (3)  Bukarester Deutsche Zeitung, No. 2 din 5 (17) Ianuarie 1853, p. 5: «Ţeatrul cel nou a fost inaugurat în sera de 31 Decembre (Sylvesterabend). Monumentul este clădit într’un stil nobil şi într’adever artistic, proporţiunile îl sunt potrivite şi distinsa-! simplicitate e imposantă. Dacă privirea generală pare din afară ceva cam seriosă, ea surprinde în mod plăcut la intrarea în sală. Eleganţa, strălucitorea Iu-, mină, veselia ce resare din tote părţile frumoseî sale, par a înţeţî veselia şi plă. cerea şi sunt o dovadă nu numai de competenţa şi dragostea de frumos a archi-tectulul, ci şi a Comitetului numit de guvern pentru a supraveghiâ consţrucţiunea.
www.digibuc.ro
136
DIMITRlE C. OLLÂNESCU
  . Directorii antreprenori aî Teatrului celui nou erau atunci Costache Caragiale (1) şi cu Ioan A, Wachmann. (2)
   Până când să se înalţe însă frumosul edificiu al Teatrului Naţional, tot sala lui Momolo, reparată şi «mai încăpătdre, mai comodă, mai bine decorată» (3) de cum fusese înainte, eră singurul local în care se puteau da spectacole în Bucurescl.                    '
   Acolo Sansoni, directorul Operei Italiane, cu artişti de merit ca Henrieta Karl, primadonă, tenorul Riciardi, basul Berlentis, baritonul Santi, cu un reportoriu nou şi variat, «cu decoraţiunî şi costume bogate, tdte întocmind un întreg mulţumitori; obţinu aşa Succese, în cât —' pentru a fi răsplătit de cheltuelile şi ostenela ce-şî dedeâ să «îndestuleze dorinţa privitorilor şi să întrecă chiar 'nădejdea ţmbli-culuî» — guvernul îi acordă o subvenţiune, iar Domnitorul îl ajută, de mai multe ori; din casseta- sa personală.1.
   Şi a trebuit, în adever, ca publicul să fie cu dinadinsul ademenit de representaţiunile acestea, dacă înfocatul Cesar Bolliae, se întrebă— într’o dare de semă asupra operei Linda—cu o nestăpânită mirare: «De unde esr aceste fesuri şi giubele, aste-chiulafurî şi tatârcî, aste chipuri uitate> şi necunoscute? A ajuns teatrul un bal mascat! Ne-a 1 2 3
In ce privesce acustica, îarăşî, teatrul pare a fi atât-de bine chibzuit, în cât orî din ce parte a saleî se aude în mod admirabil, atât vorbirea cât şi cântecul, de pe scenă. Teatrul cel noii din Bucurescî este fără îndoială unul din cele mai frumose teatre din EurOpa şi o podobă a capitalei. Are un parter cu 338 de staluri, împărţite în două categorii, trei rîndurî de loji frumos decorate şi de-asupra o largă şi încăpă-*ore galerie. Decoraţiunile sunt opera luî Muhldorfer şi au fost făcîite împreună cu maşinăriile scenei, tote la Mannheim ; iar architect âl monumentului este d-1 Heft din Viena, care şi-a ilustrat cu onore debutul seu în acest gen de «instrucţiune...» —«Când
I. S. Principele Domnitor se arătă în loja Sa, întreg publicul, sculându-se, îl primi cu trei detunătore rîndurî de aplause, pentru a-î aduce omagii şi mulţumiri în privirea acestui frumos dar al iubirii de artă...» (Tradiţiune verbală: C. I. Stăncescu.)
   (1)   Costache Carageale fusese înălţat de Ştirbei la rangul de Pitar, prin Ofisui domnesc No. 1.743, din 10 Decembre 1851, pentru a-1 răsplăti de jertfele şi munca ce pusese atât pentru reînviarea teatrului românesc în' Bucurescî, cât şi pentru în-temeiarea unul asemenea teatru în Craiova, oraş la care Domnitorul ţinea cu deosebire şi căruia moştenitorii luî i-au rămas tot-deauna forte iubitori. — (Buletinul Oficial No. 112, din 12 Decembre 1851.)
  (2)   I, A. Wachmann fu înălţat la rangul de Pitar, tot de Vodă Ştirbei, la 1856, pentru merite artistice.
   (3) Curierul Românesc, No. 67 din 10 Septembre 1843.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
13?
cotropit mahalalele? Cine desgrăpă pe aceşti răposaţi în societate! Cine face pe aceşti ruginiţi să-şî lase preferanţul ce! liniştit, ca să vie pe lapoviţe şi pe geruri de foc la teatru!!» Şi constată că farmecul acesta l’au îndeplinit cântăreţii şi «arcuşul cel magic» al lui Wiest.
   Lumea visâză la teatru! exclamă el.
   Momentul e, deci, priincios, tărîmul e pregătit şi Costaehe Caragiale, care — prin talentul seu, crescut şi desvoltat pe scena din Iaşi — păşiâ acum în fruntea actorilor pămîntenî, putea, plin de arddrea altor isbânfiî, să se întdrcă acolo de unde cu şese ani maî înainte plecase, amărît, să-şi cate norocul aiurea!
   Faima succeselor sale trecuse de mult la noi şi de mult vechii lui dascăli îl îndemnau Să se folosescă de împrejurările favorabile, pentru a ridică iar scena naţională în Bucuresci. Făr’ de prilej eră cu greu de luat hotărîrî temeinice, şi cine altul mai uşor decât dînsul l’ar fi putut înfiripă?
   loan Câmpinenu, patronul de odinioră, eră acum la mare vat}ă şi sfetnic de aprope al lui Vodă; Eliade, încununat de aureola gloriei literare, eră în fruntea tinerimii şi părea arbitrul bunului gust; Aristiâ, fericitul traducător al luL Omer şi autorul faimdselor Stanţe închinate lui Bibescu, eră poet favorit al Curţii; printre boerii însufleţiţi de dragul amintirilor trecute şi de avîntul propăşirii, ferbeâ, de mult, nemulţumirea «de a nu au(Ji decât limbi străine pe scena teatrului, în cea cea mai frumdsă epocă de naţionalitate». Caragiale, cu t6tă încrederea putea să vie, prin urmare, căci de pretutindenea nu va întîmpinâ decât ajutorare şi bunăvoinţă.
   Nu putuse veni mai înainte, avend prea strînse legăminte şi îndatoriri către acei cari îl îmbrăţişase şi-l sărbătorise, ca pe un frate, când cei de aici îl lăsase pe drumuri.
   Sosi în vara anului 1844 şi fu, ce e drept, primit în tot locul cu prietenie, povăţuit, încurajat si întărit în năzuinţele sale prin fâgă-dueli şi nădejdi de tot felul.
   înfăptuirea celor dorite şi trebuite fu însă anevoidsă. Din camarazii de altă dată nici unul nu se mai îndeletniciâ cu teatrul, şi greu se alcătuesce o trupă din elemente necunoscute şi mal ales neîncercate.' Aşezarea, apoi, a unui gen de spectacole poporale, alăturea de un altul (Opera), care, deşi maî vechili şi fructuos, are neajunsul de a nu fi la potriva marelui public (1), fu de -la început pricină de greutăţi, de * *
  (1) Curierul Românesc, No. 24 din 4845 Martie 23, <Jice: «Când se cheltuesc atâţia bani pentru trupe străine, a căror limbă nu o cunosce publicul, a căror musică, deşi mare, deşi divină, nu o simte el şi a căror întreţinere e totă în greutatea nobilimii».
                                                                         *
www.digibuc.ro
138
dîmiîrie! C. OLlAneSCU
pedicî şi înderăpnări din partea stăpânilor saleî; stăpâni, căci, după multe străgăniri, intrigi şi încurcături, Sansoni percjend tot ce avea,* direcţiunea Operei Italiane o luase acum Momolo însuşi cu Henrieta Karl, galeşa Dulcinee a Consulului rusesc* şi fresce vedeau, în noul venit, un duşman primejdios al intereselor lor-.                       • v
   Caragiale nu-şî perdîi cumpătul şi de o parte norocul, de • cea-laltă stăruinţa, îl făcură să isbutescă.                                     - i
   Unii din foştii elevi aî şcolel filarmonice şi câţî-va'tineri vrednici şi cu dragostea artei, ca Costache Michăilenu care-şî lepădă dăscălia, Lăs-cărescu îşî părăsi scaunul pedagogului, Raliţa şi Zinca Michăilenu îşi lăsară acele şi undrelele' la mahala, Caliopi (căsătorită cu Luca Caragiale) sosi fericită, iar Anesti Cronibace, bărbatul gingaşei şi mai târziu vestitei Mali Cronibace, Scărlătescu, Lăzurenu, Toncovict şi, plinul de diavolii şi talent, micul Iorgu Caragiale se strînseră în jurul lui; iar Momolo, îmblânzit, după primirea condiţiunilor impuse, se învoi să-î dea sala de doue ort pe septemână. (1)           *
   După o -muncă de noue lunt în sfîrşit trupa română de diletanţi debută în săra de 21 Martie 1845, în piesa Furiosul—o prelucrare după episodul nebunului de amor Cardenio din Don Quichote, făcută dă însuşi Const. Caragiale. (2)
   Abia cu o septemână înainte se dedese însciinţarea că «Mercur! se deschid representaţiunile române» şi după trei <Jile nu mai eră nici o lojă nedată, nici un scaun, nici un loc, neprins. In sera representaţiuniî, de la şese cesurî, sala eră plină şi curtea teatrului asemenea gemea de privitori, ce veniaii şi se întorceau cu părere de reu că nu aii loc. S’a v8(jut în multe rîndurî mulţime la teatru şi locurile t6te date, însă nu şi curtea, nu să stăruiască publicul pe din afară până la 9 din 1 2
  (1) Iată aceste condifiunt, despre car! forte bine îşî amintiâ Iorgu Caragiale şi Cos-
tache Dimitriad, cari le finea de la însuşi Costache Caragiale: 1) Bonificarea unei re-presentafiunî din 4 în folosul Operei Italiane; 2) Plata saleî pe seră a20 3) Aspra
îndatorire de-a nurepresentâ nicî o bucată lirică, de orî-ce natură ar fi; 4) Repetiţiunî pe scenă să nu facă decât în ţliua representafiuniî; 5) Garderoba şi decorafiunile se plătiau după învoială şi trebuinţă; 6) Luminatul, serviciul şi încălzitul priviaujumă-tate pe Caragiale, jumătate pe Momolo, iar musica eră plătită de trupa română. Li se făcu concesiunea de a li se da maî târziu musica militară, din ordinul Principelui chiar.
   (2)  «D-l Caragiale îşî începu operaţiunile sale fără nicî un alt ajutor, ci rezemându-se pe averea sa, pe sculele soţiei sale, pe cari le ipotecă în acest sfîrşit, şi pe sprijinul* compatrioţilor seî. In momentul când d-l Caragiale eră să se despere de executarea prpiectuluî seu, un alt membru al fosteî nostre trupe, d-l C. Michăilenu, îşî părăsi postul ce ocupă şi venî să sprijine patriotica întreprindere a d-luî Caragiale, sacri-ficându-şî spre acest sfîrşit ostenela şi capitalul adunat cu sudorea feţei sale». (Articolul lui N. Apolloni din Curierul Românesc, No. 2 din 1846 Ianuarie 7.)
www.digibuc.ro
tEAtRUL hk ROMÂNI
iâs
  nopte. Intre acte's’a anunţat' că' «Luni se dă aceeaşi bucată» şi de a doua <Ji omenii începută a prinde locuri. Causa acestei mişcări, acestei dorinţe, acestui entusiasism nu trebue s’o spunem; fie-cine o cu-• ndsce că este limba română, e numirea Teatrului Naţional. (1)'
    De astă dată dorinţa şi aşteptarea tuturora -nu rămaseră fără îndestulare : Guvernul grăbiâ aducerea la îndeplinire a hotărîrilor luate, cu doi ani maî înainte, îft privirea clădirii teatrului pe locul Meri-şescilor şi Hanului Filaret, iar «în sentimentele sale patriotice, Marele Logofet Em. Bălenu pune în circulaţiune o listă de subscriere pentru informarea unei şcole dramatice, care în puţine <Jil0 adună o sumă de 600 #, făgăduiţi de subscriitorî (2) pe fle-care an.                        .
    In acelaşi timp Eliade, care, în anul 1844, publicase un ^proiect de înfiinţarea unei Şcolîţe de arte (3), «pentru a deschide drumul junimii rîvnitore la câte-va meşteşuguri şi arte», fu însărcinat a elaborâ şi o schiţă de proiect (4) pentru întocmirea unei şcole, al căreia scop va fi informarea unui Teatru Naţional. 1 2 3 4
    (1) Curierul Românesc, No. 21 din 1845 Martie 23.
    (2)  Aceştia erau: M. Logofăt Em. Bălenu 50 4^, Logof. Ioan Bibescu lOO^fc AgaC. Belu 100 :ţj:, Vornicul Iancu Otteteleşanu 100 ijţ: şi alţii cu sume mai mici până la 12 ijţ: - (3) In programul acestei şcole se prevedeau, la §. 45, şi Musica vocală şi Decla-maţiunea. — Curierul românesc, No. 86 din 1844 Novembre 3.
    (4)  O schiţă de proiect pentru întocmirea nnei şcăle, al căreia scop^va fi informarea unui Teatru Naţional.      '               '
    1.  Acestă şcolă se va ţine în vreme de trei ani, prin ajutorul bine-voitorilor amatori ce se vor subscrie pentru sprijinirea ei.                '
    II.  Fie-care subscrii tor, ce se va înscrie ca mădular al însoţirii ajutător, se va îndatora că va da necontenit făgăduitul ajutor în vreme de trei ani.
    III. In şcolă nu vor fi primiţi juni decât din cel ce au trecut şcolele cel puţin
  până la al 3-lea clas de umaniore.                '
    IY. In şcolă se vor predă învăţăturile următore:               '
    Anul întâiu. 1. Eepetiţiune la gramatica românescă şi începuturi de limba italiană.
   2. Kegulede stil şi analisarea bucăţilor dramatice mal însemnate antice şi moderne,
• 3. învăţarea şi cetirea a mal multor scrieri însemnate după o dicţiune just-odih-nilă, după sens şi după regulele punctuaţiuniî.                            '
   4. Musica vocală.
   Anul al doilea. 1. Urmare a cetirii după o dicţiune şi declamaţiune moderată; urmare a limbel italiane şi a musiceî.
   2. LecţiunI de estetică.                                                        •
   3. Danţul. .     .
   Anul al treilea. 1. Urmare de musică şi limba italiană.                         .
   2. Istoria dramatică şi a celor mal faimoşi artişti.
   3. Exerciţiu de bucăţi dramatice şi preparaţiune de punerea lor pe scenă.
   4. Scrimul (Scrima).          .
   Y. Se vor alege 20 de şcolari cuplată, cari, după ce vor da doveţlî în vreme de
www.digibuc.ro
140
DIMITSIE C. OLLXNESCtJ
   Economia generală a acestui proiect se asemănă cu organisaţiunea şcdleî de la 1834, cu deosebirea împărţirii mal raţionate şi desvoltarea treptată, în curs de trei ani, a materiilor înveţămîntuluî, care de astă dată eră şi mal desvoltat. In colo, aceleaşi îndatoriri şi aceleaşi dis-posiţiunî pentru soţii ajutători şi pentru elevi ca în statutele şi regulamentele vrednicei de pomenire Societăţii filarmonice. Eliade, Câmpi-nenu şi Aristia puteau, după ani de desgust şi desilusiune, să fie acum ■ plătiţi cu prisos de tot ce suferise, dacă opera lor reînviâ după 10 ani aprdpe aceeaşi, sub un regim de libertate a acţiunii, cel puţin aparentă. Generdsa încercare n’aveâ să aibă însă reuşită neînţelegerile 6
6 lunî de disposiţiune şi de talent, se vor supune prin contract de a urma necontenit în vreme de trei ani învăţăturile arătate şi că după acesta vor îmbrăţişa cariera dramatică ca actori aci în vreme de câţî-va ani.                        -
   VI.   Se vor alege asemenea 10 fete, nu mal mici de 12 ani, nici mal mari de 16, şi se vor aşeza într’un pension spre învăţătura celor următore:
   Limba română cu gramatică, limba italiană şi francesă, musica vocală, lecţiunî de stil şi estetică, cum şi danţul, şi vor fi supuse la aceleaşi îndatoriri ca şi băeţil.
• VII. Clasele sus însemnate ale băeţilor vor fi slobode la orî-ce auditor sau şcolar de din afară.
   VIII.   Şcola se va aşeză după o programă, în care se va arătă rînduiala învăţăturilor în filele săptămâneî şi la cesurile hotărîte, cum şi disciplina şi regula sub cari se vor supune şcolarii.
   IX.    Unul din profesori va fi însărcinat cu slujbă de provisor, a cărui îngrijire va fi de a ţină disciplina între şcolari şi a priveghiâ spre pază cu scumpătate a programei învăţăturilor şi la venirea cea regulată a şcolarilor în şcolă.
   X.   Nici unul din şcolari sau şcolare nu se va socoti de actor decât după trecerea claselor arătate în vreme de trei ani. Până atunci însă, la sfîrşitul anului dintâiu, în exerciţiul ce vor ave despre buna cetire, vor învăţă o bucată dramatică ou care se vor sui pe scenă ca diletanţi, atât pentru exercitarea lor, cât şi spre dovadă către public despre sporirea ce fac.
   XI.   Se vor pregăti ast-fel şcolarii ca, la săvîrşirea teatrului nou, eî să fie în stare a-l inaugura cu demnitate prin darea unei piese naţionale.
   XII.   Acestă şcolă se va da sub îngrijirea d’a dreptul şi direcţiunea superioră a d-lor Logofătul Em. Bălenu, Vornicul I. Otteteleşanu şi Paharnicul I. Eliade.
   XIII.   D-l Otteteleşanu va fi şi cassierul răspunzător al veniturilor strînse de la rîvnitoriî subscriptorî.
   XIV. Pe lângă cassierie se va alătură un ajutor cu plată, care va îngriji la înce-
putul fie-căruî an de strîngerea banilor şi va ţine socotelă lămurită despre cheltuirea şi întrebuinţarea lor.                                           '
   XV.    Câţi vor contribui ca soţi ajutători se vor face cunoscuţi prin foile publice întru recunoscinţa generală, vor ave dreptul a cercetă şcola, a cere tot-deauna programa învăţăturilor şi a vede dacă se urmeză potrivit condiţiunilor pe cari s’a întemeiat acestă şcolă, vor fi socotiţi ca făcători de bine al limbel şi literatureî ro-
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
141
şi încordările dintre boerî, Obştesca Adunare şi Vodă, abătend, mai la fie-ce moment, atenţiunea şi activitatea tuturora pe căi cu totul depărtate de cultura şi încurgiarea arte dramatice. Bunăvoinţa nu lipsiâ nimenui, ci mijldcele îndestulătdre şi energia şi stăruinţele punerii în lucrare erau mărginite de împrejurări şi de firea învăpăiată, dar nestatornică a Românului.                                                    -
   Representaţiunile «trupei de diletanţi» se urmau totuşi regulat de doue ori pe septemână şi, cu tdtă robia Operei Italiane, ce le stingheriâ mişcările, mergeâ încet, dar nu fără isbândă, tot înainte. Alternând lucrările seridse cu cele comice, repertoriul lor, deşi nu prea bogat, eră plăcut şi avea darul să aţîţe emulaţiunea între tinerii scriitori, cari
mâne şi, la cea dintâi representaţiune şi cântare în cor a şcolarilor acestui aşeză-mint, se va intona un imn spre lauda lor cea meritată.
   însemnări. — I. Spre întocmirea acestei şcole, plata profesorilor, a şcolarilor, ţinerea în. pensionat a <Jece fete, încălzitul şi luminatul aşezămîntuluî, cum şi alte cheltuelî, este neapărat de trebuinţă un venit asigurat cel puţin 50 mii lei pe an. Se alătură aci o schiţă de budget prin aproximaţie al acestor cheltuelî.
                                                                                                  Lei pe an
   Profesorul de gramatică românescă, cetire şi declamaţie.....................    2 000
   Idem, de stil şi de estetică................................................ 2.600
   Idem, de limba italiană........................................................ 2.000
' Idem, de musică............................................................' .  2.500
   Analogul profesorilor de danţ şi scrimă în anii cei doi din urmă socotiţi
câte 1.000 lei pe an........................................................... 1,833
   Adaosul la unul din profesorii cu însărcinarea de provisor . . -............ 1,000
   Adaosul la unul din profesori pentru declamaţia dramatică, urcarea bucăţilor pe scenă şi însărcinarea de regisor în vremea representaţiilor........... 1.500
   Chiria casei..........................................................’ . . .   2.000
   Lemne, luminări şi altele...................................................... 1.600
   Un slujitor.......................................■.......................... 600
   Plata pensionatului pentru Zece fete câte 1.000 lei........................... 10.000
   Musica la fete................................................................. 1.500
   Limba italiană...........•.............•..................................... 1.600
   Danţul........................................................................... 800
   Plata a doue-Zecî şcolari, câte doi galbeni pe lună.......................... 15 360
' Plata unui scriitor sau grămătic pe lângă eforie............................. 2.000
   Alte cheltuelî, precum hârtie, cărţi şi a.................................... 2 000
                        .                                            Total . . . 50.593
   II.  Spre împlinirea sumei de 50 mii lei, cu care se pote începe acestă şcolă, este chemată rîvna şi generositatea naţională; sunt chemaţi aceşti generoşi Români, ce au fost în tot-deauna gata a sprijini şi însuşi întocmiri şi aşezăminte străine, cu cât mai vîrtos un aşezămînt atât de naţional, din care se aşteptă o şcolă spre îndreptarea năravurilor şi formarea limbeî; pentru că teatrul este cunoscut ce prefaceri şi ce îmbunătăţiri făcu între tote naţiile ce sciură a-1 întrebuinţa cu folos. Se alătură aci câte un bilet şi amatorii vor bine-voi a se subscrie cu suma anuală ce
www.digibuc.ro
142
DIMITRIE O. OLLĂNESCU
începură să producă bucăţi uşore, unele, dar în mare parte nu lipsite de merit. (1) Pana plină de muşcătore vervă a lui Q, Bălăcescu avea să le dea O bună educaţiune (2), comedie de năravuri românesci, cea dintâiu care, împreună cu Iorgu de la. Sadagura şi cu Creditorii lui Aleesandri, va descoperi publicului un colţ al societăţii nostre de pe atunci. Credinciosul şi iubitorul de teatru Ioan Verneseu va traduce Recrutul răscumpărat; Lehliu, Capul de operă necunoscut; mai tâfcjiu Costache Halepliu va alcătui Nunta de la Fefeleiu, iar Costache Ca-ragiale,.poet şi scriitor.dramatic el însuşi, va compune Desertorul sau sluga isteţă şi comedia atât de hazlie. 0 soare la mahala (3), care a remas ca un eveniment deosebit în analele teatrului. Costache Faca scrie—imitând pe Moliere—minunata satiră în versuri. Franţuzitele, care şi până acjî e un model frumos de literatură dramatică. 1 2 3
vor primi spre a susţine acest început, şi a o trimite la redacţie, după care se va face o listă întrăgă şi se va publică spre sciinţa tuturor şi vestirea bunului început’
   III.  Implinindu-se suma trebuinciosă spre începere, d-niî subscriitorî vor fi invitaţi într’o ţii şi la un loc hotărit, spre a luă în cercetare schiţa acestui proiect şi, dându-şî fie-care părerea,- spre a pute perfecţiona după dorinţa binecuvîntată a cunoscătorilor amatori.
   (1)   Caracteristic e faptul representaţiuniî, date de trupa română în sera de 7 Iunie 1845 (s’a jucat Recrutul rescumperat, în care debută Iorgu Caragiale şi Zinca Michăi-lenu) în beneficiul nenorocitului Sansoni, fostul director al Operei Italiane, ruinat în| teatrul lui Momolo, care-î luase, împreună cu primadona, Henrieta Karl, locul. «Fiind acestă representaţiune dată în beneficiul familiei părăsite a fostului director Sansoni,—care, prin cheltuelile sale cele nemăsurate cu veniturile, ajunse în cele de pe urmă într’o desăvîrşită scăpetare, fără a lăsă păgubitor pe nici un drtist din trupa sa—publicul simţitor chemă mai întâiu pe diletanţii români—culmaţî de aplaude şi de mii de flori—pe scenă, a le mulţumi de fapta şi de jocul lor, şi apoi chemă şi pe d-1 Sansoni, pe care-1 primi în aplaude», ţlice o cronică teatrală de atunci.
   (2) Representată pentru întâia oră la 28 Iulie 1845, cu forte mare succes. «Costache
Caragiale. în rolul Măzărescului, a făcut publicul a se ţină neîncetat cu mâna de inimă de rîs; Lăscărescu, în acel al lui Briganovici, ne-a făcut să vedem un tip de basă? de jupân boerit cu tote virtuţile şi ridicolele sale; C. Michăilenu, în- rolul lui Galanteseu, a sprijinit piesa şi a făcut de minune contrapunctul şi pe rivalul Mă-zăresculuî; Raliţa Stoinesea (Michăilănu) ne-a făcut o Catincuţă de minune, s’a întrecut mai mult decât tot-deauna în rolul de subretă; Caliopi Caragiale, deşi nu ne-a arătat cu adevărat pe Elisafta, a cărui educaţiune începe de la a-şî schimbă numele Elisa cu tote smarfurile şi caricaturele în mahalalele franţozite. Fie-care personagiu în Comedia asta îşi rostiă jargonul seu: Demoasela eşită din pension ne încărcă cu galicismele sale, date prin idioma fanaro-grăcă, jargon obicinuit prin tote salonele nostre contimporane, nu numai între dame, ci şi între bărbaţi cu mustăţi şi cu barbă, ce trece de limbă curată. Măzărescu, Briganovici, Galantescul îşi au asemenea jargonul lor, numai Catinca şi Iacov îşi vorbesc mai curată limba părin-tescă. Curierul român-, Iulie 1845.                                            _
   (3) Jucată pentru prima oră în Novembre 1846; într’însa debută Luea Caragiale
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
143
   Fusese de ajuns să se deschidă uşile teatrului, pentru ca musele inspirate să reverse darurile lor asupra celor aleşi şi să iasă, ca diu pămînt, autori, critici, actori, întrecendu-se care de care să alunge întristarea şi urîtul de pe fruntea aprdpeluî şi să respândescă, cu pilda bună şi cuvîntul isteţ, voioşia şi seninătatea în inimi. (1)
   Se vede însă că genul acesta— de alt-fel inferior,—de comedii luate din mijlocul nostru, nu făcea să vibreze în deajuns cdrda simţitdre a publicului—mai mult sentimental decât intelectual,—de vreme ce în plinul lor succes se ridicară glasuri pentru a reclamă «preferinţa dramei asupra comediei». (2) Aşa, unul arată, cu părere de reu, că în «patru luni de când s’au început representaţiile (Novembre 1846), tote piesele câte s’aic jucat au fost numai comedii» (3); altul susţine, că din dramele representate altă dată pe scena grecescă «s’a răsfrânt idea de teatru între şcolarii marelui Lazăr» (4) ; iar un al treilea lăsă să se înţelegă că: dacă lumea n’a umplut sala teatrului cu prilejul unei representaţiunî de binefacere, pricina o fi fost—între altele— că se jucau doue comedii, anume Desertorul şi Creditorii. (5)'Credinţa că 1 2 3 4 5
bărbatul Caliopeî Caragiale şi părinte al luî leton Caragiale, vestitul autor dramatic de a<Jî. Luca a remas însă puţin timp în teatru. «Ca edificiu, ca coronă a pieselor române se presintă Soarea la mahala sau Amestecul de idei.... sujet veritabil, sujet bine meditat şi care atrage cele maî mari elogii autorului. Intriga ni se arată atât'bine nimerită cu morala naţională. Coconu Eftimie, representat de autor, e chiar o antichitate, ce ne rapelă (?) civilisaţiunea secolilor fanarioticî. Nici o faptă naţională nu atinge gradul perfecţiei care merită acesta. Când ajungem la d-na Ealiţa în meta-morfosa Cocoanei Măndica, trebue să mărturisim că actriţă română de acest fel e 6 raritate.... Ceî-l-alţî actori şi-au jucat bine rolele, cu deosibire d-niî Iorgu şi Luca Caragiale; pare că e un dar al familiei, ca toţi mădulariî ei să se bucure
de un talent pe care Eomâniî sciu al preţui.Părerea mea este că începuturile d-luî
Caragiale sunt acelea ale luî Moliere, fie ca şi urmăririle să egale pe ale imorte* luluî (?) autor frances». (C. I. Vemescu în Curierul român, 1846, No. 87, Noembre 12.)
  (1) Cesar Bolliac ţliceâ: «Influenţa Teatrului Naţional a început a se simţi în lita-
ratura nostră. Coconul Iorgu de la Sadagura, Buna educaţie şi Sluga isteţă sunt trei piese cu totul originale, cari veţhirăm pe scena românescă din capitala nostră. Dacă va fi să socotim progresul artei dramatice la noi pe deosebirile ce veţhirăm in aceste trei piese, ne vine să credem că arta dramatică o să ajungă într’o <)i a face partea cea maî însemnată a literatureî nostre». (Curierul Român., No. 27, Martie 30/46, p. 107.)                                                       '
  (2)  Ibidem, p. 108.—Acelaşi Bolliac recomandă însă ca bune de representat doue. drame traduse: una din franţuzesce: Campanatorul (!) de la Sf. Paul (Bouchardy^ de P. Teulescu; alta din grecesce: Polixenia (I. Eizo), de A. H. Zottu.
  (3)   Ibidem, No. 90, Novembre 26, p. 358. — Cu acestă ocasiune P. Teulescu recomandă dramele: Francisca de la Rimini, Filip, Orest, traduse de S. Marcovicî.
  (4) Curierul Românesc, No. 27, Martie 30 din 1846, p. 108.
  (5) Winterhalder, înlr’o cronică asupra stării teatrului, la 21 August 1845 — Ee-
www.digibuc.ro
144
"DIMITEIE C, OLLĂNESC0
învăţămintele dramei, înalţă şi purifică sufletul, pe când spiritul şi veselia comediei îl ademenesc numai şi-l fac vremelnicesce să petrecă, vediâ, trăinicia vechilor înrîuriri şi deprinderea publicului, adăpat atâţia mari de anî, cât fusese lipsit de o scenă română, la isvorul melodramelor italiane. •                   ■
   Cu tdte acestea Caragiale reuşi să atragă chiar bunăvoinţa Domnitorului asupra trupei sale, şi însăşi duşmana lui, Henrieta Karl, directdrea Operei, îi înlesni prilejul de-a câştiga acestă înaltă «protecţie şi încuragiare, care deşteptă în totâ nobilimea interesul despre existenţa teatrului român». (1) Era să se dea «Lucia», în beneficiul tenorului Riciardi, «care pe scenă, prin jocul şi glasul seu, supuneâ simţirile». Artistul fiind forte apreciat, societatea cea mai alesă aşteptă să-î dea o dovadă de simpatia şi admirarea sa. Vodă făgăduise că va fi de faţă cu tdtă Curtea: o adevărată şi strălucită sărbătore, Riciardi însă cade bolnav în <Jiua representaţiuniî. (2) Spectacolul nu se puteâ, cu nici un chip, amână, tote locurile fiind fărte scump vîndute şi direcţiunea ne-îndrăsnind să înfrunte imputările ce i-ar fi venit de pretutindenea. Tre--buiâo grabnică soluţiune, alt-fel şi-ar fi compromis creditul şi situaţiu-nea. Caragiale, simţind ce folăse ar pută dobândi jucând înaintea unei asemenea public, se oferi să-î scape şi propuse să joce, cu trupa lui, o comedie, iar artiştii italieni să cânte, în deosebi, bucăţi de Operă.
   Neavend în cotro, Momolo şi Madame Karl primiră, chiar bucuroşi, combinaţiunea, şi sera, când teatrul «scânteiâ de focul luminilor şi al giu-vaerurilor», se anunţă publicului trista întîmplare şi silita preschimbare a representaţiuniî. Unii, mai uşurei, protestară, alţii dimpotrivă fură 1 2
presentaţiunea fusese dată în folosul familiilor car! işî perduse avutul în focul ce mistuise Hanul Grădiştenuluî din Capitală.
  (1)  Bunul nostru ‘prinţ, cunoscând sacrificiile acestor adevăraţi Români (C. Caragiale şi C. Michăilenu), visită cu venirea sa la teatru încercările lor, le încurajă, dândurle şi un ajutor de bani, (N. Apolloni, 1845, Sept. 28, C. B., din 1846 No. 2.)
  (2)   Costache Caragiale, vecjend îmbulzirea lumii la representaţiuuea dată în beneficiul lui Riciardi şi mai ales preţurile ce se plătiau pentru locuri, căută pe de o parte să joce direcţiunii, care-1 persecută şi-l amăra atât—o festă bună, iar pe de alta să cerce norocul de nu cum-va' ar pute profită [el şi ai lui de tote pregătirile ce sefăceau pentru socotela Italianului. Aşâ, în ajunul chiar al beneficiului, poftind pe Kiciardi la masă, îî dete, între altele, licurini, săraţi şi sardele rusescî ou ardeiu să mănânce, «ca să potă lunecă Drăgăşanul de 5 anî mai lesne pe gât»—şi-î plăcea vinul de Drăgăşanî tenorului, că beu şi mâncă fără să-şî mai dea rînd gurii.—A doua (ji eră aşâ de răguşit, că nici puteâ vorbi, dar-mi-te cântă. Festa reuşise pe deplin şmecherului de Caragiale, iar contractul lui Riciardi fu resili it şi Montresor, neuitatul Montresor (care fu tenor al Operei şi muri în Bucuresc!—de unde nu mai putuse plecă tot de dragul vinului bun şi eftin—controlor la uşa teatrului), fu adus în locul luî în stagiunea anului 1846. (C. I. Stăncescu, tradiţiune verbală.)
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
145
mulţumiţi de nimerita alcătuire, şi perdeua se ridică asupra scenei de nebunie a Luciei, în care Madame Karl fu superbă. Santi cântă o arie din Belisarie, iar «diletanţii români» jucară O bună educaţie, care stîrni furtuni de aplause şi deşteptă un aşa de mare entusiasm, în cât Vodă chemă pe Caragiale, îi mulţumi şi hărăzi teatrului o sumă de 5.000 de lei «odată pentru tot-deauna», prin Ofis domnesc. (1)
   In urma acestei isbânde, Caragiale se scutură de îndatorirea ce avea de a bonifică una din patru representaţiunî pentru Opera Italiană, remânend ca pentru 35 # pe seră să i se deâ sala iluminată şi încălzită, decorurile şi costumele ce i-ar trebui, iar orchestra, sub direcţiunea lui Wiest, eră plătită pentru fie-care spectacol deosebit.
   Trupa română, sprijinită acum de t6tă lumea (2), mergeâ progresând, scriitorii îşî dedeau îndemn să producă lucrări plăcute, iar Costacho Caragiale şi C. Michăilenu se distingeau din ce în ce mai mult prin creaţiunî de roluri sensaţionale.
   Aşâ în Gil Blas, comedie în trei acte, tradusă de Scarlat Fălcoianu şi în Trei-cţeci de anî din vieţa unui jucător de cărţi-, dramă în cinci acte, tradusă de Const. Negruzzi, amîndoî se ridicară mult de-asupra camarazilor lor, atât prin modul cum înţeleseră, cât şi prin acela în care îşî interpretară rolele: Raliţa Stoenescu (Michăilenu), alături de dînşii, dovedi o aşâ putere dramatică în cât «spectatorii, uitând că în-tîmplarea eră o închipuire, pentru ceea ce se petrecea înaintea lor pe scenă isbucniră într’o unanimitate de aplause, în care se auZiâ numele: Raliţa! Michăilenu!» (3)
   Tot Michăilenu, în Jarvis, dramă în doue acte, tradusă de loan Rosei, «sub o modestie exemplară, dă prilej, de câte-orî j6că în role potrivite caracterului d-sale, a ne încredinţâ de talentul seu teatral». (4) 1 2 3 4
   (1) loan Otteteleşanu, pe atunci Ministru de Control, crecjend însă că prin acest
«odată pentru tot-deauna» vroia să se înţelegă «o subvenţie anuală», regulă lucrurile ast-fel că de atunci «trupa de diletanţi români» primi suma de 5.000 de Iei în fie-care an. Ve<jî «Condica de Ofise domnescî» 1845, a desfiinţatului Ministeriu de Control.                    .
   (2)  N. Apolloni cronica teatrală din Sept. 1845: «Astăzi, când se represintă pe scena nostră, şi în limba nostră, entusiasmul român face ca nici o lojă a teatrului să nu fie deşartă şi nici un Ioc neocupat.» (C. E., No. 2, Ianuarie 7 din 1846.) Acest Apolloni eră director de pension de fete în capitală şi apoi un aprig luptător naţional la 1848, cuprins în lista de proscripţiune dată, prin anume firman, de Portă, Principelui Ştirbei, la urcarea sa pe tron.
   (3)  C. Caragiale jucă pe Gil-Blas şi pe fiul lui Georges, jucătorul de cărţi-, Michăilenu pe Bolando şi pe Georges-, Raliţa pe soţia lui Georges. (O. R., No. 70 din 3 Septembre 1846.)
   (4) Cronica teatrală din 12 Novembre 184^ (C. E., No. 87, p. 315.)
   Analele A. R- — Tom. XX. — Memoriile Seif. Literare.                    10
www.digibuc.ro
146
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
   Cu prilejul sosirii sale în Bucurescî, Domnitorul Moldovei Michail Sturdza dăruesce Direcţiei diletanţilor Teatrului Naţional o sumă de. 60 ca gratiflcaţiune (1) pentru «cea cu mult talent jucată piesă naţio-* nală de circumstanţă, întitulată: Meşterul vechili şi Meşterul, nou sau■ 21 Aprilie 1846, în care s’a celebrat de-odatâ sosirea M. S. Prinţului Moldavieî şi 'aniversara numelui Prea înălţatului nostru Domn*. (2) Pe lângă ceî-lalţî actori, trupa mal căpătase în acel an pe Pavel Stoenescu, bărbatul Raliţeî Michăilenu, căruia într’o cronică teatrală i se spune că: «de şi-ar învăţă rolele mal bine pe din afară, ar juca cu mult mal bine*; pe A. Copoprimo, despre care aceeaşi cronică (Jice: «şi-a jucat rolul aprdpe în perfecţie, are un talent netăgăduit şi direcţiunea a dobândit într’însul un actor, care. fără îndoială va câştigă favorul publicului» (3); şi pe d-şdra Zoe Manolescu, căreia i se aduc mulţumiri pentru chipul cum şi-a jucat rolul în drama Jarvis. (4) Greşala ce se impută lui Stoenescu eră imputabilă şi altora mal vechi pe scenă şi mal în vaijă decât dînsul. De alt-fel, a nu-şî învăţă rolele a fost păcatul originar al actorilor noştri, care încă astăzi mal dăi-nuesce; de aceea mustrările ce li se .făceau la 1846 au păstrat un caracteristic interes de actualitate. «Nu ne putem opri dem mărturisi — (Jiceâ criticul de atunci—adevărata ndstră mâhnire pentru îndrăsneţa înfăţişare pe scenă a d-luî Lăscărescu şi Cronibace cu rolele atât de puţin premeditate şi mal cu semă 'când amîndol tot în acestă piesă s’au urcat pe scenă de mal multe ori. Direcţia Teatrului Naţional cu-ndsce, fără îndoială, datoria sa; este de mirare, dar,- cum pdte ave curagiul de-a ertâ diletanţilor săi acăstă îndrăsnelă, care, p6te, dacă ar fi fost pentru întâia oră, am fi trecut-o şi noi cu vederea/., cine pdte asigură direcţia că publicul nu va perde într’o seră răbdarea ? Nu este dre în dreptul de a fluerâ când nu-I place, precum este în acela de a aplaudă când simte mulţumire?» (5)
   Lucrul devenise îngrijitor, prin urmare, şi acestă aspră lecţiune dată 1 2 3 * 5
   (1) Curierul Românesc, No. 35 din 29 Aprilie 1846, p. 135.
   (2)  Ibidem, No. 33 din 23 Aprilie, p. 134. «Sera, în ajunul Sf. Gheorghe, la teatru» s’a dat o mare representaţie. Cu două ţlile şi mai înainte lojile şi parterul erau prinse. La 8 cesurî M M. L.L. Prinţul Moldavieî, Prea I. N. Domn George Bibescu, M. S. Domna şi Prinţii Domnesci al Moldavieî au venit la teatru şi fură primiţi, în sunetul musiceî, cu aplaude şi aclamaţiuni entusiaste». După-ce trupa română jucâ piesa de circumstanţă, «prin artiştii italieni s’a cântat un imn de ocasie, compus de d-1 lago Martini.» Teatru s’a sfîrşit apoi cu Lucia deLamermoor.
   (3) Winterhalder, cronica teatrală din August 1845.
- (4) Cronica teatrală din Novembre 1846.
   (5) Ibidem.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
147
căpeteniilor trupei arătă că ori ei n’aveau destulă autoritate asupra celor-lalţi, pentru a-i face să-şî îndeplinescă cu sfinţenie datoriile, ori, asiguraţi de concursul şi de bunăvoinţă publică, dedeau puţină îngrijire la învăţarea rolelor, şi studiau piesele în- mod pripit, fără observarea nuanţelor, fără scoterea în evidenţă a părţilor, interesante, fără îmbinarea desăvîrşită şi firescă a tuturor puterilor, cari, numai ast-fel, concurg la întregirea şi vivificarea acţiunii.           '
   In Septembre 1846 faimosul prestidigitator Boseo din Turin, sosind de la.Viena, dădu patru representaţiunî «de arta cea veche a magiei egiptene», la cari tot publicul capitalei s’a grăbit să se ducă, remânend în uimire pentru atâtea nepomenite minunăţii.                      -
   Cu acest prilej se constată că «lumea iubitdre de spectacole înmul-ţindu-se şi ne mai putend încăpe tdtă în sala cea mică a teatrului, nici odată marii artişti nu vor segiurnă (!) mai mult -între noi, până când nu vom ave o sală mare unde să intre mai .multă, iar preţurile să fle mai scătjute, ca să-şi pdtă afla artistul socotela». (1)    . .
   In sera de Luni, 9 Decembre, acelaşi an, Frantz .Liszt, «(Jeul pianului», dete întâiul seu concert, asupra căruia Cesar Bolliac,- într’un articol entusiast, observă că «din societatea frumosă a capitalei,, ţrei sute de persone aii primit pe artist în aplause, şi fisionomia-i inspirată s’a. animat în cercul adoratorilor». .       .                            .
   Cu tdte acestea, abia 200 de persdne din acestă societate îl puteau înţelege şi maî ales puteau plăti cei 2 # locul în sală, «pentru ca să asculte un ces numai un artist. De aceea, dacă un triumf, de tot ce e mai tîner şi maî simţitor într’o naţie pote lăsă o suvenire mai plăcută decât .câte-va sute de galbeni, atunci nu suferi, domnule Liszt, ca tdtă tinerimea română să <Jică; Liszt a trecut pe la noi, dar n’am avut mijldce să-l autjim». Cu alte cuvinte, dacă vrei să fii priceput şi simţit, scade preţurile, căci dintre cei bogaţi puţini te preţuesc, deşi toţi pot plăti luxul unui bilet, cât de scump ar fi. (2) 1 2
   (1)  Curierul Românesc, No. 74 djin 21 Septembre 1846.—Orficiosul pretinde câ Bosco. avea 30^(: cheltuială pe ţii şi-a trebuit să stea o lună ca săpotă da patru representaţiunî.
   (2)  Curierul Românesc, No. 13 din 7 August 1847, pag. 52. — Asupra valorii artiştilor cetim într’o cronică a lui laneu Gânescul următorele: «Marţi, la 14, s’a re-presentat opera Bărbierul din Sevilla. D-l Maroquelli a jucat forte bine rolul lui
www.digibuc.ro
148
DIMITBIE C. OLLĂNESCr
   Nu se scie dacă (Jeul pianului i-a ascultat ruga.
   Trupa italiană nu eră însă mai puţin sprijinită decât cea română.
   Operele, bine cântate şi cu 6re care lux puse în scenă, atrăgeau lumea nu numai prin farmecul podâbelor şi al musicei, ci şi prin îndemnul societăţii elegante de a se întruni, aprdpe întregă, la spectacolele străine, la modă, atunci ca acum. Cu osebire impressa Henrietei Karl fu norocită din acest punct de vedere, căci pentru a treia 6ră o vedem inaugurând stagiunea anului 1847—1848 cu un personal numeros de artişti şi cu făgăduelî de lucrări noue «pentru a corespunde aşteptărilor unui public atât de cultivat şi al cărui gust perfecţionat este atât de cunoscut». Atunci fa adusă Carlotta Griffani, primadona seria absolută, care doi ani mai târziu eră să facă furori la Peters-burg, sub înalta protecţiune a faimosului bancher Baron Stieglitz. Lângă dînsa au cântat Margherita Lizzoni şi contralta Elena Rho, care se mărită cu dragomanul Consulatului rusesc, Montresor şi Landi, primi tenori, cum si Tozzoli, basul profund, angajat la 1850 la Govent Garden la Londra, apoi director al Operei la Iaşi, şi baritonul Maro-quelli, fluerat la al doilea debut în Favorita.
   Operele neexecutate până atunci la noi, puse în repertoriul acelei stagiuni, erau: Favorita (Donizzeti), Templiarul (Nicolay), Vestala (Spontini), Nabueodonosor (Verdi), Luisa Strozzi (Saveli), Turcul în Italia (Kossini) şi Matrimonio Segreto (Cimarosa). (1)
   La 15 August se deschise şi a treia stagiune a diletanţilor români prin două comedii, cari însă par anufî mulţumit critica de pe atunci, mai în drept negreşit a cere de la nisce actori atât de susţinuţi şi îmbrăţişaţi de public o cuviincidsă întocmire, decât ar fi putut pretinde de la alţii, lăsaţi în voia întîmplării, fără talent, fără sprijin, fără experienţă.
   Aşa în Duelurile sau împeţitul provincial se impută lui C. Cara-giale de a da «puţină îngrijire bietului spectator, pe care îl face a perde orî-ce ilusie, prin multa exageraţie ce pune în jocul seu», iar celor-lalţî actori «defectul de a nu-şî sci rolurile, care par’că s’ar face înveţe. '                                -
   In Crispin rivalul stăpânului seu, Iorgu Caragiale «este departe de a fi în stare să figureze pe scenă, când are lângă dînsul pe Anesti * 4
Figaro şi fu aplaudat; damicela Carlotta Griffani făcu pe Rosina să cânte cu mare* artă aria: Una Voce pocco fa; domnul Tozzoli execută cu aşa nemerire rolul lui Don Basilio, în cât putem (Jice că de mult n'am auijit aşa de bine să se cânte aria: La calumnia, precum a cântat-o d-luî; d-l Leoni jucă forte bine rolul lui Don Bartolo şi aduse mulţumire tuturor.» (Curierul Românesc, No. 34.)
  (4) Curierul Românesc, No. 94 din 14 Decembre 1846,
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
149
Cronibace, căci nu eră de loc în rolul d-sale jucând pe Crispin. D-l Scărlătescu cetise forte puţin rolul d-sale. (1)
  Un nenorocit debut, prin urmare. Ou cât mergeau înainte, cu atât defectele inerente unei organisărî neîndestul de închegate şi unei pururea grăbite puneri în scenă se accentuau din ce în ce, scoţend maî bătătăre la ochi pe cele două, de cari marea mulţime a artiştilor noştri dramatici vor suferi fără speranţa tămăduirii, adecă exagera-ţiunea şi nesciinţa rolului. Şi cu tăte acestea eră o periădă de luptă, de luptă pentru isbânda cu orî-ce preţ, pentru isbânda premergătăre cuceririi, periăda prin care treceau diletanţii noştri, neţintind la nimic mai puţin decât prin silinţele, prin talentul, prin reuşita lor să învăpăeze entusiasmul publicului pentru arta şi literathra dramatică naţională.
  Mijlăce pare că aveau îndestule, consciinţă luminată şi energie statornică nu dovediau însă, dacă după trei stagiuni, în loc să părăsăscă nisce rele deprinderi ertate începătorilor, eî se înglodau maî mult într’însele, făcendu-şi-le un înveţ. Singurul dintre eî, tînărul Anesti. Cronibace, care «merită stima şi adoraţiunea publică şi-î cunoscut pentru minunatul seu talent de comic». El jăcă pe cât se păte de bine în piesa Amestecătorul în tâte, el cântă cu aceeaşî ocasiune Cavatina din Belisarie: Trema Bisanzio, iar publicul, care-1 iubesce atât de mult, îl primesce pe scenă în miî de aclamaţiunî entusiaste, ce se reînnoesc
după ce-şî termină cântarea, ast-fel în cât eşî triumfător. «şi n’a văijut
nicî Veneţia nicî Milanul, nicî i-a întins cine-va mână de ajutor, ci singur a sacrificat micul seu apuntament, spre a-şî plăti un profesor de musică şi a muncit nopţî întregi spre a nemeri o notă, spre a învăţă o arie». (2) /
- Dar este o representaţiune—beneficiul directorului trupei C. Caragiale —în care toţi îşî îndeplinesc de o potrivă bine datoriile, «pentru că tăte rolurile aii fost bine împărţite, iar beneficientul şi-a pus tătă silinţa spre a exercită pe actorii ceî mai puţin tari». Acăsta este drama Omul din codrul negru. Pe lângă Caragiale şî Michăilenu, cari «s’au arătat întru tăte la înălţimea unor atât de însemnate şi de grele roluri», se distinge Serghie, «care, de unde până acum eră socotit cu un talent de a doua mână, astă seră ne-a făcut să credem că este un actor format, a egalat în joc pe C. Caragiale şi s’a înălţat la un grad de unde îî urăm să nu se maî cobăre...... D-l Serghie s’a întrecut pe 1 2
  (1) Curierul Românesc, No. 34 din 20 Oct. 1847 — Critica e subscrisă de lancu
Gănescu. •                        .
  (2) Ibidem, No. 41 din Novembre 17.
www.digibuc.ro
150
MMlTItlE C. OLLXNESCtî
şine în aştă seră». Cu micul defect de a nu-şi fi «modulat tonul când recită lungi monologurî», tînera domnă N. Ştefănescu a plăcut, fiindu-î «atât costumul'cât şi aerul potrivit personagiului ce representâ». Apoi Lăscărescu, Cronibace, Luea Garagiale, Seracin, Maniu şi Scărlătescu «au jucat rolele d-lor pe cât se pdte maî bine». (1) Un succes, meritat de şstă, dată,' fiind-că a venit în urma unei munci inteligente şi stâ-> ruitore, sub conducerea unei voinţe interesate a isbuti, ba încă atât de interesate că criticul îl rdgă «să-şi dea acestă nobilă ostenâlă şi când nu e beneficiul-d-lui, pentru progresul teatrului şi lauda directorilor!» i                   ■           ■          '        •   ,        ‘
   Oh!> cât de adăverate şi de vecinie actuale sunt cuvintele acestea şi cum ele oglindesc firea şi deprinderea actorilor din toţi timpii! -Apoi nu a avut poetul dreptate să <Jică:
                              Interesul,* interesul, acest mare Dumnedeu,
                      El a stat pe lume ’ntâiu!
                      El la bine, el la reu Te îndemnă şi te portă El îţi stă la căpetâiu;
                      El a omenirii sortă O ridică şi-o coborăc Interesul îţi dă vieţă, interesul te omoră!
   Strălucită serata Operei Italianedela 19 Ianuarie 1848, în beneficiul tenorului Montresor, cu un fragment de operă «intonat de Ioan Wach-mann, ce aduce aminte Românilor acea bărbăţie memorabilă de la Călugărenî (ce singură în istorie se pdte asemănă cu Marathon şi Salamina), unde se perdu o armată a luî Sinan de 200.000 omeni înaintea unei mâni de Români». (2) Era un tablou în versuri libere, cu 3 mici scene, în care cântau Michaiu, Buzescu şi corul, figurând pregătirea dstei române, ce de la cortul Domnitorului şi cu acesta în frunte plecă«,la luptă. Se <Jice că impresiunea a fost însufleţitdre şi mimica prea reuşită. -                                   '     !        ‘      '
   Dar (Jilele trec şi nu se asemănă, împrejurimile se perindeză lăsând rar cesul de odihnă să fluture peste lume, nenorocirile ne isbesc când trăim mai fără grijă şi le aşteptăm mai puţin! După atâtea şi atâtea sbuciumări, cared surpase din temelie, teatrul abia se ridicase, când fu din nou lovit, în mod crunt şi nedrept. Pentru întâia oră mortea se furişă pe scenă şi răpiâ pe cel mai meritos, pe cel mai talentat şi 1 2
  (1)  Curierul Românesc, No. 46 din 4 Decembre.—Amîndoue aceste articole sunt scrise de George Creţianu.
  (2) Ibidem, No. B din 19 Ianuarie 1848.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
161
mai iubit dintre tinerii artişti, pe Anesti £ronibace. «Excelentul comic, ale căruia naivitate şi natural încântau pe spectatori de câte-orîse arătă pe scena română, muri de un atac de apoplexie, după ce j îcă-rtiaî întâiii în rolul lui Kadem din Furiosul, cu cea mai mare mul. ţumire a publicului, după ce luă cele mai meritate aplause». Vestea, lăţită de grabă în oraş,     umplu pe toţi de grdză  şi, durere, iar «Românii şi ori-care străin                                    avu ocasia a asistă la representaţiunile, în
care acesta fu înrolat, se întrecură a contribui spre a ajută pe trista
sa familie, atât în ale înmormîntării cât şi în altele!!____jO mulţime
numerosă luă parte la        îngropăciunea celui mai de frunte    comic al
teatrului român. C. A. Rosetti rosti un   cuvînt din partea lui   C. Cara-
giale, după dînşul junele Vernescu <}ise nitul cu cea mai adîncă durere, iar când,eră să, se depună sicriul înmormînt, Vasile Maniu {!), «unul din actOŢ%, ^amarad precum se cuvine şi dotat cu simţiminte adevărate, june ce promite mult în arta dramatică, cât şi în literatura nâstră, ceti —cu cea mai înfocată durere — un al treilea cuvînt funebru, în care se arătă tot ce perde Teatrul Naţional, familia răposatului, şi simţită întristăciune ce a lăsat în inimile camarazilor săi». (2) Eră întâiul doliu ce învăliâ cu negru fruntea teatrului românesc, cu atât mal dureros, cu cât stingea vieţa unui. tînăr în vîrstă de 30 de ani, răpiâ scenei un talent puternic şi sdrobiâ inima celor cari încununase cu strălucite speranţe capul distins şi vioiii al valorosului artist ţ Erâ par’că o tristă prevestire a evenimentelor ce în curînd aveau să frămînte ţările nostre şi să închidă din nou uşile teatrului, din nou împrăştiând pe actori — turmă rătăcitore — în tote părţile.
   yieţa şi activitatea tuturora strămutate pe scena cea mare a politicei vor fi prea absorbite de împrejurări acum, pentru a se mai îndeletnici cu alt ceva decât cu interesele publice. Patimele şi năravurile omenirii nu se vor mai înfăţişă sub masca dramei sau a comediei, ci,, gole de ori-ce poddbe şi însuşiri, se vor arătă asemenea Eumeni- 1 2
   (1) D-l Vasile Maniu, aqlî un verde bătrân de 70 de ani trecuţi, dar cu inimă
tîneră şi plină de foc patriotic, a fost lungă vreme magistrat, deputat, advocat, etc. etc. A<jî e membru al Academiei Române şi secretar al Secţiunii Istorice. A scris piese’ de teatru şi monografii istorice.                '
   (2) Curierul Românesc, No. 16 din 26 Febr. 1848.
   Discursul funebru al d-lul V. Maniu e publicat în No. 17 al Curierului. ,
   Cu ocasiunea morţii lui Cronibace, se răspândise sgomotul că l’ar fi otrăvit Italienii, cărora, prin talentul seu şi prin dragostea publicului, pentru dînsul—mal numeros la representaţiunle românesc!, în car! el juca necontenit, decât la cele de Operă—Ie făcea o forte păgubitore concurenţă, dar din norocire lucrul nu s’a putut adeveri. — (Trad. verb. C. I. Stăncescu)
www.digibuc.ro
152
DIMITRIE C. OLLĂNESCTJ
delor, cu gura balbsă şi cu şerpi încolăciţi în plete, de lumina cjileî, Musa teatrului, trufaşă ori veselă, nu va mai ademeni simţirile, iar opinca va înlocui coturnul.                             '
   Revoluţiunea va face să bată în peptul fie-căruia inima unui cetăţen liber şi lupta pentru redobândirea drepturilor poporului va fi datoria de căpetenie a bunilor patrioţi.
   Dacă, în adevăr răscbla de la 1821, rupend legăturile ce ne uniau cu Fanarioţii, reînviase domniile pămîntene, poporul — în numele şi pentru ridicarea căruia se făcuse mişcarea—zăcea ca mai înainte, împovărat de tbte nevoile şi lipsit de bunurile cu prisos hărăzite numai celor de sus.                   ‘
   Trebuiâ dar o sguduitură puternică, pentru a-1 desrobî şi a-1 aşeză— de o potrivă îndreptăţit—şi pe dînsul pe aceeaşi treptă, la un loc cu ceilalţi fii ai patriei.                                       *
   Ideile de înfrăţire şi de neatârnare, năzuinţele la libertate, ce însu-fleţiau pe înainte-mergătorii civilisaţiunii apusene, cuceriseră capetele luminate şi inimile iubitore de nem de la noi, cari lucrau pregătind tărîmul de luptă şi aşteptând prilejul înfăptuirii şi al isbândei.
   îndemnul pornit din Paris şi întărit de exemplul celor ce se petreceau la Românii din Ardei aprinse numai decât focul între ai noştri—cari, constituiţi în Comitet revoluţionar, propuseră în două rîndurî lui Yodă-Bibescu să se pună în capul lor. El le răspunse că nu e încă sosit timpul pentru asemenea lucruri şi luă măsuri de a împedicâ întinderea acestei mişcări. In <jiua de 9 Iunie se ridică însă la Islaz stegul libertăţii, adresându-se poporului român o proclamaţiune, prin care eră îndemnat a se sculă «nu pentru o luptă de partitjî, nu pentru a rupe legăturile exteribre, dar pentru a pune un frîu reilor şi a ţine în respect pe duşmanii ordinii publice».              .
   La 11 Iunie, căpeteniile răscblei, însoţite de peste 10.000 de omeni, duc lui Bibescu acestă proclamaţiune, cu o adresă, prin care e rugat «a se pune în fruntea mişcării de liberare a poporului român» şi a subsemna proiectul de Constituţiune ce se alcătuise de către comitetul patriotic. Domnitorul îl subsemnă şi alese un Ministeriu cerut de popor dintre membrii partidului revoluţionar;—dar, simţind că n’ur pute înfruntă primejdiile neînlăturabile, dacă ar conduce o mişcare a căreia
www.digibuc.ro
TfiATÎtUL LA EOmInÎ
153
neputinţă de isbândă el o prevedea, nici ar avă chip să-şî păstreze tronul fără de a sdrobi o parte din popor, pe faţă pornit contra Rui-şilor, şi mal ales avend x> slabă încredere în sprijinul îndoelnic al armatei,—după trei tjile părăsesce de bună voe tronul şi ţera şi se retrage în Transilvania. (1)
  Un guvern provisoriu, cu Mitropolitul în cap, ieâ atunci administra-ţiunea în mână, iar după 3 luni, în urma neînţelegerilor şi greutăţilor dinăuntru şi a uneltirilor Rusiei în potrivă-î, este silit a părăsi puterea; iar armatele turcesci, vărsând sângele ostaşilor români, şi cele rusesci ocupă Ţera-Românescă, stabilind Caimacam pe Constantin Cantacu-zino, sub ocrotirea baionetelor lor. (2)
------------; j---f—j-*-
  (1)   Primul comitet revoluţionar era alcătuitrdin C. A. Rosetti, Ion Ghică, fraţii Golesci şi Maiorul Voineseu, iar după urmăririle la car! fu supus din partea luî Bibescu. se întocmi un al doilea comitet, care fusionă cu cel dintâiu şi eră compus din loan Eliade, fraţii Gdlescî, Dimitrie şi loan Brătianu, Chr. Teii, G. Maghepu,
C. A. Rosetti, Ion Ghiea, Const. şi Nic Băleescu, Maiorul Voineseu, Cesar Bolliac,etc. Ministeriul de la 11 Iunie eră înjghebat din: N. Golescu, N. Băleescu, Teii, Eliade, Magheru, Ştefan GOlescu, Polcovnicul Odobescu şi G. A. Rosetti, prefectul poliţiei. — «loan BrătianU iStorisesce, — în nisce note ale sale asupra câtor-va episode ale re-voluţiunei,—că; când el a propus lu! Vodă pe Rosetti, Bibescu se întorse spre dînsul întrebându-1:
  — «Care Rosetti ?
  —i «Cel de la puşcărie (căci Rosetti, bănuit de conspirator, eră închis) Măria-Ta, răspunse Brătianu şi, neavend ce face Bibescu, puse şi pe Rosetti pe listă».—(C. Colescu-Vartic, Zile Revoluţionare, 1818, 1 voi. Buc., 1898.) i
  In guvernul provisoriu din 1848 intrase: Eliade, Ştefan Golescu, Teii, Magheru şi Scurtu (negustor), avend ca secretar! pe G. A. Rosetti, Alex. Golescu şi loan Brătianu. Acesta maî târziu ocupă postul de prefect al poliţie! capitale!.
  Din cele 30 de familii boeresci din Ţera-Românescă numai 7 au luat parte la revo-luţiune şi anume: Filipescu, Ghica, KrCtzulescu, Bălăcenu, Câmpinenu, Golescu şi Grădiştenu. Tote dintre vechi! boeri naţionalişti. (Curierul Românesc, 1848. — I. Eliade, Memoires.—A.. D. Xenopol, Ist. Rom, VI, pp. 378—416)
  (2)   Comisar al Rusiei eră Locot.-General Duhamel, iar al Turciei Suliman Paşa) apoi Fuad Effendi. Comandanţi al armatelor erau Omer Paşa la Turc! şi Generalul de infanterie Adjutant al împăratului de Liiders la Muscal!.
  Ciocnirea între Turci şi pompierii români s’a întîmplat în <Jiua de 13 Septembre 1848, in următorul mod: Turcii intrară în Bucurescl în trei colone, dintre car! una prin bariera de la Michaiu-Vodă, pe unde se află cazarma din Delul Spire!. Soldaţii români aveau ordin a se întruni cu compania pompierilor în curtea aceleiaşi cazărmi şi, punându-se în rînd, să primescă pe Turc! cu onorurile cuvenite şi apoi să se retragă, cedându-le cazarma. Când soldaţii aflară că se apropie Turcii, se înşirară în curte şi, când Turci! sosesc în dreptul eî, presentară arma, fără ca aceştia să-î ieâ în băgare de semă.
  Compania pompierilor, care întârziase puţin, tocmai atunci veniâ, ca să intre în curtea cazărmii, pe dinaintea căreia treceau Turcii cu mare repeziciune, cu fitilurile
                                                                             *
www.digibuc.ro
154
blMîTEijî e. ollXnescîI
   Dar, în urma Convenţiunu de la Balta-Liman, Barbu Dinu Ştirbei este numit, la 10 (22) Iunie 1849, Hospodar al Valachieî, de către amîn-doue Puterile cari înăbuşise rescola din ţeră. Deşi însufleţit de cele mai generdse simţeminte, Vodă Ştirbei trebui, de lu începutul domiliei sale, să se închine expreselor voinţe ale celor două. Puteri protectori, săvîrşind ast-fel fapte, pe cari—fără • acesta mijlocire—el,: spiritul larg şi. progresist, caracterul energic şi prudent, nu le-ar fl sâvîrşit nici odată. Numai cu acest chip se pote explicăm-nu însă şi îndreptăţi-11-executarea ordinului de expulsiune din sînul patriei—dat prin anume firman împărătesc — împotriva celor "mai câlduroşi şi mai devotaţi mădularî ai partidului naţional-democratic, cari luaseră o parte hotărî-tore şi îndrăsneţâ la evenimentele revoluţionare de la 1848. (1) Printre dînşii găsim — din nenorocire — pe toţi sprijinitorii teatrului român, precum: loan Eliade, C. A. Rosetti, Ion Ghiea, Cesar Bolliac, Gr. Grădiştemi, I. Voinescu, Costaehe Aristia, Nic. Apolloni, Dini. Bolintinenu, aşa că, dilpâ focul cel mai mare din 1847, care ruină o
    ---------r~-— ••      ,                                  V        » . '
aprinse lângă tunuri şi "se aşezau în costa cazărmii, în posiţiune ameninţătore. Căpitanul Zăgănqscu, comandantul companiei pompierilor, comandă atunci pas gimnastic şi-şi deschise drumul printre Turci, tăindu-le rîndurile la drepta şi la stânga. Turcii ordonară ca toţi ai lor despărţiţi la drepta să trecă de partea stânga; în graba lor, un soldat turc se împedică şi, lovindu-se de un soldai român, care eră la codă, căŞu. Un ofiţer turc lovi cu sabia pe soldatul român şi un alt soldat turc, imitând pe oficerul seu, descărcă puşca asupră unui pompier, care căglu mort. Ve-ţlend Zăgănescu că se află în faţa tunurilor, comandă să grăbescă .pasul, spre a se apropia de cazarmă.           ..                                 _      .
   Când mai mult de jumătate din colonă trecuse direcţiunea tunurilor şi când.Turcii trecuse cu toţii de-a stânga, un tun fa slobozit, deschiţlend un lung drum prin co lona română; loviturile se repetau, ucigând pe mai mulţi pompieri. ,
   Descărcăturile puscilor şi ale carabinelor urmară pe ale tunurilor, iar Românii se aflau acum după zidurile cazărmii: Omenii încarcară puscile, Zăgănescu comandă foc, dând mai mult de trei descărcâturi în Turci; dar mitralia turcescă causâ Rof-mânilor mult reu. Când se descărcau tunurile, pompierii se culcau la pămînt şi, disperaţi, sculându-se, strigară: Pe tunuri, bâeţi, că ne prăpădescrDintr’o săritură se aruncară asupră-le şi tunurile încărcate, gata de a da foc, căzură în mâna lor; ei le întorseră spre Turci şi le descărcară într’înşiî. Atunci se făcu acea ucidere cumplită, de care Turcii s’au plâns, căci mitralia nu se opri decât în trupuri omeneşti. —• (I. Eliade, Memoires, p. 331, relaţiunea căpit. Zăgănescu făcută la ancheta orînduită de Consulul engles.)                                          ,
   Asupra acestui incident s’au compus 2 tablouri dramatice de C. I. Stăncescu, re-presentate pe scena Teatrului Naţional din Bucurescî.                      .
   (1) Acest firman imperial, între altele, făcend alusiune la arderea de către popor a Regulamentului Organic în curtea Mitropoliei, sub ochii chiar ai lui Neofit Mitropolitul, şi voind să dea negreşit o satisfacţiune Rusiei, a cărei cucernicie fusese, pe semne, grav rănită prin fapta acesta revoluţionară, criminală, «jiceâ: «Aceşti indii
www.digibuc.ro
TEATRUL LA- ROmInÎ                      Î55
mare din publicul devotat scenei naţionale; după FSvoluţiunea din 1848, care închise teatrul şi risipi pe actori în cele patru unghiuri ale* ţării, acesta silnică supresiune.a povăţuitorilor şi statornicilor seî prieteni eră pbte cea mai cruntă lovitură ce putea primi el, tocmai când- aveâ. destul ţie, măgulitore nădejdi de o vieţă rodnică şi tiehită. "
- De aceea* timp de câţi-va ani,' capitala ndstră se va mulţumi, * fără de voe. negreşit, cu representaţiuni de tot felul, date de trupe străine, ori de artişti călători—celebri sau nu,—fără ca o singură dată să pdtă au<Ji limba românăscă pe scena «şandranialeî tuî Momolo», LcAm îi (Jiceâ eriticul Coşar Bolliac,- când nu eră bine dispus.                  '
   După isbucnirea revoluţiunii, Oostache Caragiale, Corist Michăilenu, Sergliie,» Lăscărescu, Pavel StoCnescu cu nevastă-sa Raliţa, Zoe Ma-nolesca şi alţii se duseră la Craiova, unde, de lă început imbrăţoşaţî şi ajutaţi de marele boer Fîli'şanu şi de Pera Opran, obţinură voia autorităţilor locale a juca teatru într’o sală din şcola cea mare a 0.tte-teleşanuluî. Pe lângă actorii veniţi din Bucuresci, Caragiale şi Miciiăi-lenu îşi completară trupa cu câţî-va tineri, cari jucau de plăcere prin sale sau grădini publice (aceştia fură: Ion Scărişorenu (Theodorian), Corcovenu, Cocri, Filip Tehovenu, Ioan Petrescu (Fedeleş), Gh'igore Io-nescu şi Catinca Michăiasca, Anică Pişcă, Marifa Bădesca) şi urmară o stagiune întregă, până la 1849, cu vodeviluri, comedii şi câte-va drame uşdre. In tomna anului următor ei jucară Baba-Hărca, adusă de Halepliu de la Iaşi şi pusă în scenă cu ore-care îngrijire, care plăcii cu osebire publicului, aşa că ar fi putut forinâ o serie fructudsă de spectacole, dacă Vlădica de la Rîmnic — pe atunci în Craiova—nu află că actorii, într’o şcdlă publică, într’un local de morală şi 'de cultură a religiuniî şi a credinţei, îndrăsnise, la actul din urmă, să scdtă doi draci din cazanul vrăjitoreî, cari o răpiau lâ iad. Scandal, protestare şi ameninţare de afurisenie, prin urmare, «dacă se vor maî îngădui
vigLT, cari au luat o parte activă la turburările din Valachia, nu pot fi decât vătămători liniştei ţeriî, nu au voe de a se întorce în Valachia până când nu ni se va da'încredinţare (Rusiei şi Turciei) că nu maî pot fi primejdioşî!! ...» ,
    Iată numele lor: Ioan Eliade, maior Teii, Nic. Golescu, Ştef. Golescu, C. Bolliac, Gr. Grădiştenu, C. A. Rosetti, Ioan Bălăcenu, Const. şi NiC. Bălcescu, Gr. şi N. IpătesCu, Ipan Voinescu, Dim. Bolintinenu, Alex. Zanne, Ioan Snagovenu, Ioan şi Dim. Brâtianu, Ioan Ionescu, Deivos ofiţer de pompieri, N. Apolloni, C> Aristia, G. Magheru, căp. Pleşoianu, Const. Romanescu, Alex. Golescu, Const. Filipescu, Ion Ghica, Radu Go-lescu, Popa Şapcă, Petrache Merişor, Al. Paleologu, Dim. Kretzulescu, Peretz. (Journal de Bukarest, No. 35, 8 (20) Iulie, p. 138. — Amintiri din pribegie, de Ion Ghica, —
C. Colescu-Vartic, op. cit.)                    ■
www.digibuc.ro
156
blMITRIB 6. OtLÂNEâCtJ
nisce asemenea nelegiuiţi a pângări maî mult cu şmecheriile lor un aşezămînt menit numai la crescerea şi buna educaţie a tinerimii».
   Vlădica găsi urechi bine-voitore şt bieţii actori fură daţi afară din păreţiî şcdleî şi lăsaţi pe vreme de ernă la voia întîmplăriî. Suferîră mult şi duseră lipsă de cele trebuinciose, până când, tot prin mijlocirea boerilor cu dragoste de teatru, din localitate, isbutiră să se clădescă up teatru de bârne şi paiantă — ca cel al lui Momolo—pe un loc- viran de lângă şcâla lui Lazăr Otteteleşanu, în care, pentru stagiunea anului 1851—52, Michăilenu, rămas singur director, aduse dela Tîrgu-Jiuluî pe cele trei surori: Raluca, Mariţa şi• Paulina Stavrescu şi jucă aprdpe acelaşi repertoriu pe care-1 jucase mai înainte la Bucuresch
   Iniţiativa înfiinţării de teatre românescî în judeţe nu revine numai lui Caragiale şi Michăilenu, căci încă de la 1847 C. D. Aricescu ridicase 6 scenă în Câmpulung, pe care se jucau vodevile de ale lui Vasilie Alecsandri şi câte-va comedii de Moliere, traduse. împrejurările! politice îl siliră să nu se mai ocupe de arta dramatică şi tocmai la 1851 adunându-se o mică trupă—formată din impiegaţi şi tineri boerenaşî, cari văzuse pe actorii de la Momolo şi se siliau şă-î imiteze cât mai bine, — deschise din nou teatrul, pe care de astă dată se dădură maî multe lucrări originale, ca: Nega rea, Peţitorul, Boerul Vlăduţă, împreună cu drame şi comedii traduse de Aricescu sau de alţii. (1)
   Se <Jice chiar că vestitul Teodor Teodorini, prieten intim cu dînsul, supărat pe camarajjiî săi din Moldova, jucă de câte-va ori cu un mară succes şi era aprdpe să remâe acolo, când fu chemat iar la Iaşi, apoi la Bumrescî, de unde Pera Opran îl angagiă pentru Crâiova în 1853 ca director artistic.
   C.   Mihăilenu, făcend însă rele ’ afaceri, părăsesce Craiova şi vine în Bucurescî, unde la Februarie 1854 ieâ, împreună cu Millo, direcţiunea teatrului românesc din sala Momolo.
   Direcţiunea teatrului din Craiova o ieâ Pera Opran, avend de director artistic pe Teodor Teodorini, iar şef de orchestră pe Eduard Wachmann.
   După Opran, direcţiunea trece în mânileluî Teodorini, aprdpe cu acelaşi repertoriu. Sub dînsul Nini Valery se duse pentru întâia 6ră la Craiova,, unde se mărită cu Iancu Gănescu, maî târziu, şi în 1858 rămase direcţiunea teatrului asupra lor.
   Dar acest teatru arde în Ianuarie 1856, împreună cu tdte decorurile şi costumele, şi, actorii rămânând pentru a doua 6ră fără căpătâiu, Teodorini, după un an, cumpără cu micile economii ce aveâ un loc 1
   (1) îl. Strajanu în Enciclopedia Română, fasc. 3, p 256.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
157
şi, ajutat de câţi-vâ bărbaţi de inimă, între cari Filişanu îl dete tot materialul trebuincios, clădi teatrul ce pdrtă numele său, pe care, sunt câţi-va ani, C9lebra cântăreţă Elena Teodorini, fiică-sa, îl reînnoi, dându-î confortul şi perfecţiunea artei moderne. Acest teatru este a(jî subvenţionat de stat şi pus, în virtutea legii de organisare a teatrelor, sub administraţiunea unui comitet de trei persdne, avend pe artişti ■ constituiţi în Societate dramatică, ca cei din Iaşi şi din Bu-curesci. (1)
   In acăstă a doua faşă a existenţei teatrului nostru mai nu avem progrese de constatat în literatura dramatică. Afară de câte-va comedii şi vodevile originale, tot traducerile, şi acelea forte puţine nouă, au alimentat, scena.
   Ou înlesnirea în sporul învăţăturilor, cu încuragiarea şi preţuirea talentelor, cu dragostea şi gustul ce începuse să se vedescă pentru cele frumose şi mal vîrtos cu îmboldirea ce dedea succesul, ar fi trebuit ca producerile şi faima scriitorilor săîntrecăwie astă dată pe acelea din vremea Societăţii filarmonice, îmbelşugată doar în rîvnă, în căldură patriotică şi în alte năzuinţe. Ou tote acestea numărul lucrărilor a fost mărginit şi valorea lor departe de «bunele nădejdi ce răsădise la început în inimile tuturor».
   Nisce comedii cu pretenţiuni de a zugrăvi o societate şi a biciui relele năravuri, cari nu arată decât urîciunea de din afară şi atacă numai deşănţarea aparentă ori schimonosirile întîmplătdre, fără a pătrunde în adîncul sufletului omenesc, fără a-i descoperi stricăciunea şi a trece cu ferul roşu peste părţile putrede, pot fi un strigăt de in-dignaţiune în faţa unei privelişti ce rănesce simţirea sau vatămă ochii, dar nu au, din punctul de vedere dramatic, o rămâetore însemnătate. Ele, neînfăptuind caractere vii şi firescî, nu prind lupta patimelor adevărate, nici statornicesc hotarul între binele şi răul lumii reale, ci, dând mişcare unor păpuşi fără vieţă de sine, plăsmuesc jocuri amăgitdre de umbre şi lasă mintea să se sbată stingheră în golul nedomiririi.
   Căci faptul de a pune în scenă un Ovreiu, un Grec, un Nemţ vorbind stricat românesce, a înfăţişa tineri întorşi din năuntru, ori fete 1
    (1) La 1860, Consiliul Miniştrilor aprobă statutele unei Societăţi anonime cu acţiuni pentru construirea unui teatru în Craiova
www.digibuc.ro
158
DIJţITEIE C. OLLÂNESCU
eşite din pension, cari să-şi despreţuiască patria şi să-şi scâlcie înadins limba, a face pe doi soţi să-şî arunce unul altuia cele mai josnice învinuiri şi pondse şi a scote din tote acestea prilej de batjocură ori de silită Veselie, însemneză a' ridica un cusur nenorocit, un tic, la înălţimea unui element comic şi a face dintr’o împrejurare, negreşit regretabilă, dar absolut personală, o pildă morală de obştescă înve-i ţătură. Nu din tot ce e ridicol sau urît se pdte înfiripă o comedie, precum nu numai înduioşările şi grozăviile contribuesc la alcătuirea dramei şi tragediei.
   Trebue o legătură sufletescă, care să dea vieţă proprie personelor şi împrejurărilor puse în scenă, un interes real sau un scop înalt care să ne aproprie de dînsele, o putere firescă de acţiune, pentru ca im-presiunile ce vor resări dintr’însele să ne pătrundă şi să ne misce, iar înrîurirea ce ar ave să ne fie pururea folositore.                •
   Alt-fel teatrul n’ar mai fi decât un zadarnic «joc de icone şi de glasuri tremurate», menit a ne face să rîdem fără causă vrednică de rîs, ori să plângem fără îmboldirea nici unui simţemînt, fără trebuinţa nici unei emoţiuni. Dar aşa erau vremile, aşa erau omenii, şi ori-ce lucrare cată să fie judecată în marginile în cari s’a săvîrşit; de aceea, în repertoriul statornic, în zestsea artistică a scenelor nostre, n’a remas nici una din acele produceri, nu-şi mai amintesce nimeni de asemenea îndeletniciri. ~
   Şi totuşi comedia a răsărit la fie-ce popor şi s’a desvoltat, puţin câte puţin, îmbrăcând forme şi luând prefaceri pe potriva timpului şi împrejurărilor în cari s’a produs. Aşa, începând cu imitarea materială a infirmităţilor trupeşei, ea îşi bătu joc mai târejiu de slăbiciunile şi înclinările ruşinose ori grosolane ale omului; apoi de la caşuri şi persdne isolate trecu la acţiuni şi fapte colective, pe cari le înfăţişă tot atât de greoie şi de stângace, precum erau şi iconele vieţii după care le imită.
   Elementul intelectual nu-î veni decât cu plăsmuirea subiectelor închipuite, într’ajutor; atunci se dădu fabulelor şi născocirilor de tot felul intrigi luate din vieţa reală, cu tote că persdnele comediei, încă necio-. plite, n’aveau altă menire decât să provoce rîsul cu orî-ce preţ. Acâsta fu perioda ei cea mai serbădă, deşi cea mai lungă, în care, nu fără cădere, am pută aşeză lucrările despre care am pomenit mai sus. (1) 1
  (1) Pe lângă acestea, notăm încă pe cele următore: Amelia sau Victima amorului, dramă în 3 acte de Vasile Maniu; Badea Deftereu, vodevil într’un act; Michaiii dramă în 3 acte; Bunul menaj, comedie într’un act; Mariana, dramă în 3 acte, de loan Mavrodolu, Furii prinşi, comedie de loan C, Lerescu, etc., etc,
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
159
   Dar subiectele alese mai cu pricepere şi observările comice făcute mai cu pătrundere, dădură după acâsta comediei—prin introducerea maximelor şi preceptelor morale în cursul dialogului, aerul unui apolog spectaculos, din care reeşiră adevăruri morale sau religidse pentru public.-Acesta fu peridda dogmatică, pedantă, care luă faimosul precept ridendo castigat mores, drept o axiomă de educaţiune şi de prefacere a năravurilor cu orî-ce preţ.
   Legând, apoi, vieţa şi activitatea individuală de pe scenă cu idea piesei şi lăsând ridicolele fie-cărei persdne să reiasă, fără scirea ei, în faţa publicului, comedia deveni o petrecere literară, în care fie-ce surîs ascundeâ un înveţămînt. Pentru a desfăta—ast-fel—şi a ademeni sensibilitatea spectatorilor săi, comedia trebui să se ocupe de realităţile momentului, să opună chiar realităţii un ideal de convenţiune, să fie o lucrare de artă şi să dea rîsului o însemnătate filosofică şi morală. '                                          ■
 . De aceea, nimic nu e mai nestatornic decât comedia.
   Fie-care popor are veselia sa—veselia naţională,—pe care-străinii şi chiar consângenii, trăind despărţiţi de dînsul, nu o pot, pe de-a întregul, înţelege. Aşa, o mulţime din glumele şi alusiunile Coconet Chi-riţeî nu pot fi gustate decât de Moldoveni, Bucovinenii cu greu vor pute pătrunde spiritul din Scrisârea perdută, fiind-că aceea ce ne farmecă şi ne înveselesce pe noi lasă pe cei din Basarabia ori din Ardei cu totul reci şi nedomeriţi.                .
   Aci puterea de apropiere şi de însufleţire a limbeî nu este de ajuns, pentru a stîrni rîsul şi a dovedi înrîurirea unei forme cu totul particulare a vioiciunii, a năravurilor, a vieţii ndstre, cu totul altele decât ale fraţilor noştri, trăitori pe lângă noi, dar atât de departe de sînul nostru. Căci numai adoptând spiritul local şi reproducând icdnele la infinit variate ale traiului, comedia pdte să ajungă la potriva publicului seu şi înrîurirea ei să fie netăgăduită.
   Iacă în China, unde inteligenţa administrată de Mandarini nu aspiră decât a continuă tradiţiunile strămoşescî, comedia este o poesie practică, un curs de morală, o şcolă de virtute. In India, unde Nirvana pare a fi raţiunea şi răsplata vieţii, comedia nu e decât . o legendă misteriâsă şi mitică. In anticitate, unde, dimpotrivă, individualitatea domină, vedem pe Greci, preocupaţi de binele absolut, întreprincjend pedagogia vieţii la Atena. Comedia era încălzită de simţemintul patriotic şi aplică celor deveniţi un scandal ori un pericol pentru cetate ostracismul ridicolului. La Roma, comedia, neavend un caracter naţional, şovăiâ între glumele grosolane
www.digibuc.ro
160
DIMITRIE C. OLLĂNESCtJ
ale veseliei poporane şi între fineţele nepricepute ale spiritului gredesc, Cu creştinismul m deveni piosă şi ţinti la edificaţiunea auditorilor, nepermiţendu-şi să rî4ă decât doar de dracul. De la epoca Renascerii încdce ea îşi oglindesce intrigile şi jocurile de scenă în obiceiurile şi civilisaţiunea timpurilor ce i le inspiră şi devine unul din elementele de cultură, la care adesea fac apel cei asupriţi sad cei slabi, pentru a se plânge contra nedreptăţii, a strigă contra împilării, ori a-şî bate joc de cine nu le dă mână de ajutor. 'JDe aci se născu comedia ten-denţiâsă şi comedia politică, una cu privire la năravurile sociale, cea-laltă la năravurile publice, despre cari am avut destule exemple în teatrul nostru, nici unul însă remâetor, fiind tdte întemeiate pe impresiuni ori pe neajunsuri momentane, deci trecetdre.........
   Dar nici valdrea artistică a «diletanţilor> nu a lăsat amintiri vrednice de laudă; afară de G. Caragiale ■—şi acesta nu în tot-deauna,— de Anesti Cronibace şi de Raliţa, mai nici unul dintre cei-lalţî — nici chiar 0. Michăilenu şi Serghie, lăudaţi când şi când de criticii tim-. puluî, — nu a trecut peste hotarul mediocrităţii
   Un defect comun tuturora eră mania exageraţiuniî şi nesiguranţa despre cele ce avea de spus ori de făcut în scenă. Cultul sudorului şi lipsa de unitate a jocului au fost din început relele de căpetenie, de cari până a<jî încă sufer, pe lângă multe altele, actorii români. Şi cum să nu fi fost ast-fel, când, afară de o îndrăsneţă îndemânare— numită de ei talent,— o învăpăere firescă a tinereţii sau a nemuluî— care i-a împins tot-deauna dincolo de realitate,— de sărăcia de experienţă şi de modele—ce-î făcea să se socdtă originali,—aceşti «preoţi ai templului artei» au avutjnaî multă presumţiune decât temperament, mai multe pretenţiunî decât pricepere şi, pe de-asupra acestora, o nepăsare absolută despre firea şi înţelesul lăuntric al rolului, pe care îndelung l’au îngânat cu glasuri tremurate şi cu intonări patetice sburlindu-şî perul şi dând ochii peste cap.
   Alecsandri, care a lucrat atât de mult pentru teatru, care a contribuit ca director, ca autor şi ca om cu mare vaijă, în ţâră, pentru îmbunătăţirea şi înălţarea luî în t<5te privirile, iată ce ne spune despre actorii din Iaşi şi Bucuresci, tocmai din acestă epocă: «Jocul actorilor este în gradul cel mai înapoiat, în cât ori-ce piesă, bună sau' rea, spirituală sau prdstă, are aceeaşi s<5rtă: ea-î măcelărită fără milă!... Amatorii cari se urcă pe scenă lipsesc de ori-ce cunoscinţe despre arta dramatică, de ori ce educaţiune pregâtitdre pentru cariera de artist.
   «Cum să intre în rolul de rege, de ducă sau de simplu gentilom, un biet scriitor de la eforie, eare n’a cetit nici o istorie, nu a luat lecţii
www.digibuc.ro
-TEATRUL LA ROMÂNI
161
de declamare şi nu-şi bate capul să studieze caracterul personagiilor ce este însărcinat să represinte? Cum să însuşescă nobleţea ereditară şi manierele distinse de ducesă o biată copilă din mahala, care n’a vă4ut nici odată un salon aristocrat?... Lipsa de modeluri îi obligă a crea rolurile după o închipuire tot-deauna greşită şi, cât pentru de^ clamarea acelor roluri, eî se mulţumesc a le recită cu o repetfime monotonă, fără pause, fără intonări variate, fără natural mai cu semă. Unii însă, cari se cred artişti, cad în excesul contrar, sbuciumându-se ca nebunii, mişcându-şi braţele ca telegrafele aeriane, întorcând ochii furişi ca motanii înamoraţi şi răcnind cu aşa'furie că publicul se întrebă: ce i-a apucat?
   «Când intră pe scenă şi se găsesc în faţa publicului, sărmanii, stau buimăcjţî de uimire, uită rolurile, bâiguesc în loc să dea replica, ţin braţele mdrte, piciorele ţepene şi, vă4endu-î, crede cine-va că asistă la un spectacol de automaţi, ale căror maşinării ar fi ruginite. Tinerii amorezi îşi declară amorul tot pe acelaşi ton cu care ar cere un pahar de apă, şi toţi în genere se abat din calea adevărului. Singurele roluri necaricaturate de dînşii sunt acelea de 6meni de rînd, lachei, argaţi, precupeţi, boerănaşi proşti de la ţeră, jupânese, mahalagidice, etc., etc.
   «Costumele, ca şi decorurile, presintă adesea anacronisme neertate. Scene de codru se petrec în pieţe de oraşe, scene de salon în grădină etc. şi în ele se agită automaticesce marchisi în costum de paiaţe, dame din secolul XVI îmbrăcate după moda de astă4i, cari se sărută în1 gură şi adese-ori vorbesc cu dosul întors la public, sau fug în culise dacă şi-aii uitat rolul.        >
   «Publicul asistă cu nepăsare la tdte aceste netoţii, căci nu are idee de condiţiunile unui bun teatru şi, ce e trist, el pare mai mult dispus a gustă farse grosolane sau drame apelpisile decât piese de înaltă comedie. Pentru el, un individ ce se strîmbă ca o momiţă, sau strănută lung, des şi tare, e un actor de talent — deşi nu-l numesce actor, ci caraghios-,—asemenea el dă diplomă de artist, însă artist cu ducă-se pe pustii, acelui ce, sub pretext de a fi dramatic, îşi sburlesce părul' vîlvoiii, scrîşnesce din dinţi, geme, ţipă, rage, se bate de păreţi, se trântesce la pămînt şi se sbuciumă ca un epileptic.» (1)
   Tabloul e prea viu, prea complet, prea mohorît, pentru a cerca să-i mai adaog umbre sau să-î lămuresc adîncul temeiurilor şi al cuprinsului. Alecsandri a fost un maestru prea mare, un Român prea cu căl-durdsă iubire de tot ce era al ţării şi al nemuluî, un artist prea sincer
  (1) F. Alecsandri, Teatru, ed. 1875, voi. I, Prefaţă, pp. XI şi XII.
   Analele A. R. — Tom. XX, — Memoriile Secf. Literare,              11
www.digibuc.ro
162
DIMITR1E C. OLLĂNESCU
şi un observator prea luminat, pentru a nu fi zugrăvit — Cu inima strînsă de durere, negreşit,— dar întocmai cum a vetjut, a au<Jit şi’ a înţeles, acestă ictfnă, atât de trist mişcătore,' a scenei naţionale, despre care târziii, forte târziu, în mijlocul entusiasmului şi al succeselor sale dramatice, îşi va schimbă în bine părerea.. ?      '    1    ' '       ’
   Revoluţiunea de lâ 1848, cu t6te ' împrejurările răsărite dintr’însa, frământând minţile şi inimile, turburase şi traiul şi deprinderile. 6meniî ocupaţi şi preocupaţi de cele politicesci nu mai aveau nici vreme,* nici îndemn Voi03 să se îndrepteze şi către alte — mai blânde şi mai pacinice—îndeletniciri. Apucaţi de vîrtej, ei mergeau fără odihnă încotro îi mână vîntnl, până ce într’o <Ji căzură iar în braţele străinilor, cari din nou îi momiaii cu făgăduinţe" de fericire.
   Neputincioşi, ei plecară capul şi, ca vinovaţii, priveghiaţi de aspri străjuitorî, se întorseră la. cele pentru veci lepădate în urmă şi iar îşi luară drumul cel vechiu, bătut de atâtea poveri, stropit de atâta sânge şi lacrămi. Şi iată Românul silit să stea şi să facă, la vatra şi’ pe pămîntul lui, nil cum bună i-ar fi fost voia, ci după placul celor pe cari îi slăviâ ca protectori şi cărora jertfa-i şi slujba li se păreâ şi cu cădere şi nici odată depline, ca să-î îndestuleze!...! Şi iată, cei mari şi cei mîndri coborîtori, pe căi strălucite, din moşi strămoşi plini de fală, siliţi să-şi înddie mijlocul şi, silnici, genunchii să-şi frângă,—ei cari nu văzuse pămîntul decât să-l stărcă de bunuri,—acum cu faţa în ţărînă, 'bătend la metanii, că doar Ghinărarii şi Paşii, stăpânii lor şi aî sărteî, cu gânduri şi mâni milostive să-î scole în piciore, să-î porte în paradă alături, prin faţa poporului placid, şi pururi s’aţîţe într’înşiî nădejdea şi setea măririi!?....             •
   Nici un glas nu se ridică, necăjit, să turbure armonia neîntreruptelor osanale, nici un braţ ameninţător nu se deslipiâ de smeritele pepturî De sus până jos, înclinaţi fie-care înaintea maî marilor, ar fi putut alcătui o ciudată piramidă, în vîrf cu Duhamel, singur în piciore, iar de la dînsul, treptat până la temelie, toţi, dar toţi, boerî, cinovnicî, negustori, breslaşî şi ţărani, stând încremeniţi, unii cu capul la călcâiele celor-lalţî!...
   Şi — din cele ascunse în inimi crunt frământate, din răsvrătirea cugetelor greii răbdătoră de sarcine, din viile îndemnuri de luptă ce’n sânge deşteptă mânia— nimic nu resbate’n afară, nici tremură în ra<Ja privirii, nimic nu încordeză iar muşchii vînjoşî cu alte prilejuri, nici faţa—sub masca-î de zîmbet acelaşi şi acelaşi la t<5te — nici ea vesti-tore oglindă, de silă ori de temă, acuma nu maî răsfrânge nimic din lăuntricul sbucium!
   Un trup plin de tote însuşirile vieţii, cuprins de o aşa amorţelă?
www.digibuc.ro
TEATRUL LÂ ROMÂNÎ
163
Lucrul nu prea era cumpănit ca să fie firesc şi sa ieâ folrma tiparului de atunci, spre înfăptuirea adevăratei fiinţe a nemuluî! Mlădioşî cu împrejurările, îngăduitori cu nevoile momentului, Românii, păte ' mai dibaci decât norocoşi, îşi călcau şi de astă dată pe inimă şi, curtenind pe Ruşi, pe Turci, pe cei din afară, pe cei dimprejur, căutau, în urmărirea unui ţel, mântuitor—să se strecdre numai fără vătămare printre atâtea primejdii..'...
    Deci nu în asemenea vremuri, nici cu priinţa dorită, ar fi putut străbate, duios ori puternic, până în adîncuri de suflet, viersul deşteptător de simţire.... 4   •                                 •
                       i             .          .
                                              Ve<jî, pacea în prejmă domnesce Şi tote-ţî par adormite,
                       Deşi într’ascuns oloootesoe Mânia în inimi robite!...
                  încet şi uşor pune-ţi pasul
                        Călcând suitorele trepte,
                        Şi ’n cântul teu, molcom fă-ţî glasul,
                        Urgia să nu se deştepte!...
    Cum <jice poetul, cântând pe cei slabi şi pe cei bântuiţi de povara nevoilor şi a împrejurărilor, pe victimele ambiţiunii şi ale gelosiei celor mari şi puternici.                               .
    Şi iată că pentru a treia ără, în mal puţin de 20 de ani, politica şi ocârmuirile străine alungau iar Musa română din teatru, ocrotind şi făcând să prospere tot soiul de alte îndeletniciri artistice, numai pe’ ale năstre nu.
    Aşâ în întreg anul 1849,—pe lângă banchetele, seratele şi balurile ce-şî dedeau, nu numai căpeteniile, ci chiar şi sergenţii (1) celor două 1
   (1)   Journal de Bucarest (1849), Joi, 17 Martie: «Sub-oficeriî regim, de infanterie rusă Modlin, care la 1832 luptase alături de armata Otomană în campania contra Egiptului, au dat, în manegiul lui Beizade Costache Ghica, un banchet soldaţilor Turci, iar Duminică, la 20 Martie, sub-oficeriî trupelor de cavalerie au oferit un alt banchet sub-oficerilor şi soldaţilor de cavalerie turci.» (No. 4.)    *
                             Locot.-General en chef de Luders dă la 2 Maiu o serbare strălucită în vila Const. Cantacuzino Comisarilor Imperiali, Generalilor şi ofiţerilor superiori ai ambelor ' armate, Consulilor străini, Caimacamului, Miniştrilor şi nobilimii române, cu care ocasiune s’a tras un foc de artificii de o frumuseţe şi o varietate uimitore. (No. 16.)
   Fuad-Efenăi, Comisar Imperial Otoman, dă, Vineri, la 20 Maiu, un mare şi splendid banchet diplomatic Generalilor Luders, Duhamel, Omer-Paşa şi celor-lalţi Generali ai amînduror armatelor, Miniştrilor români, Consulilor străini şi Caima-
www.digibuc.ro
164
DXMITRIE C. OLLĂNESCO
armate, ce ocupaţi, Principatul — n’au fost decât concerte (1), represen-taţium ale Operei Italiane, sub direcţiunea luî Papanieola (2), şi câte-va spectacole teatrale de societate, în limba francesă, unele în folosul refugiaţilor din Transilvania, unde Ruşii şi Austriacii se bateau cu Ungurii (3), altele pentru sărbătorirea aniversărilor imperiale, ori a celebrării isbâmjilor repurtate de armatele Rusiei peste munţi. Anul următor se asemănă, cu puţină deosebire, acestuia: Opera, mai ales, * 1 2 3
camului terii, care a ridicat primul pahar în sănătatea A. S. T. Sultanului nou născut Mahomet-Burhan-ElDinn, fiul Suveranului Abdul-Medgid.            1
  La 15 Maiu se dăduse la Buzău o serbare câmpenescă în păduricea de lângă oraş, organisată de regimentul rus de Uhlanî de Nassau cu mult gust şi cu o mare bogăţie atât de jocuri, cât şi de mâncări şi băuturi. (No. 22 şi 23.)
  Omer-Paşa dă la 21 August, cu ocasiunea licenţierii armatei imp. otomane de ocu-paţiune, o mare serbătore la Bănesa, la care au asistat, pe lângă noul Domnitor Ştirbei (numit la 10 Iunie acel an), tote notabilităţile străine şi indigene. (No. 48.)
  Ştirbei- Vodă dă un mare bal, Marţi 6 Decembre, cu ocasiunea aniversărei <jilei I n-păratuluî Rusiei Nicolae I, la care, pe lângă elita societăţi române, luară parte şi căpeteniile oştilor, Consulii străini, Principele Miloş Obrenovich al Serbiei şi Principele Sturdza. (No. 79.)
  (1)   In sera de 2 (14) Aprilie se dădu în sala Teatrului, de către trupa Operei Italiane, un concert spiritual, compus din Stabat Mater de Rossini, cântată în mod admirabil de către primadona Biava, contralta Bron, baritonul Fortuna, tenorul Bossi şi basul Marini; apoi simfonia eroică, cu orchestră, de Beethowen şi un Ave Maria, compus de regisorul operei Penazzi, executat de orchestră şi de coruri. (Journal deBucarest, No. 9 din 8 (20) Aprilie.)
  Concert de binefacere, în folosul fostului artist Ronniger, dat în salonele Princi-cipeseî Ecaterina Ghica, cu concursul d-rei Olga Qhica, care a executat pe piano un capriciu de Chopin şi o fantasie din Lucia de Liszt, primadona Biava a cântat o arie din I Due Foscari şi d-na Bron un duo din Nabuchodonosor cu d-1 M., apoi însuşi Ronniger o arie germană. (Ib’idem, No. 12 din 19 Aprilie)
  Concertele pianistei d-ra Lehmann; al flautistului Folz, în sala Bossel, cu concursul luî Wiest, al domnelor Bron şi Tozzoli şi al basului Marini; al luî Henri Fortuna, dat la 12 Iulie, cu concursul personalului Operei şi al lui Wiest.
  Concertele poporale ale luî Wiest, date în fie-ce seră pe timpul vereî, în faimosa grădină a lui Warremberg, apoi, în diferite ocasiunî, concerte personale ale eminentului violonist, date în sala Bossel, şi mai ales acel dat la 19 Decembre în sala teatrului, cu concursul artiştilor Operei, dintre cari primadona Cuzzani s’a distins atât de mult. (Journal de Bucarest, No. 84, anul 1849.)              '
  (2)   Opera Italiană, sub direcţiunea luî Papanieola, începu representaţiunile sale la 2 Octobre cu opera Atlila, în care făcură impresiune bună primadona Cuzzani şi tenorul de Vechi, după care urmară Lucia, Puritani, Lucrezzia Borgia cu basul de la Torre, apoi Sonnambula în care tenorul Sacherro fu mult gustat, Bărbierul din . Sevila cu d-ra Mansui în Rosina, d-niî Grandi în Bartolo şi Berger în Figaro. (Journal de Bucarest, No. 62, 78, 74 şi 78.)
  (3)  In serile de 21 şi 2'd Martie se dădură, în folosul refugiaţilor români din Transilvania aflaţi fără mijloce de existenţă în Bucurescî, doue representaţiuni teatrale
www.digibuc.ro
•TEATRUL LA ROMÂNI
165
  este în fldre. Concertele, afară de ale lui Wiest, sunt mai rari (l), iar teatrul român începe târ<Jiu. <            '             *    *                 '
  , Un teatru de automaţi din Niirnberg înlocuesce în 2? Aprilie trupa Operei de abia plecată şi are, sub iscusita direcţiuni ă mecanicului A. Sleindl, un succes extraordinar. Publicul capitalei nu maî v8<JusG aşâ inteligente* graţidse şi ascultătdre păpuşi, carî-î jucau seine din 'vieţă cu o realitate şi o isteţime vrednică de mirare. (2)
  -,-1--*-----r--------I--*
  în limba francesă, în care s’au jucat doue vodeviluri, de amatori din «elita societăţii». In ele a jucat şi d-1 Gr. C. Cantacuzino, fiul Gaimacamului de pe atunci şi fost atâţia ani Director general al Teatrelor. Pe lângă aceste vodeviluri forte spirituale,
  D.  A., un tîner ofiţer rus, scrisese o comedie plină de veselie, în care însuşi avea rolul principal, iar d-na D., cu forte mult spirit, graţie şi cu o voce plină de farmeCi cântă deliciosele melodii naţionale rusesei. Ambele representaţiunî au produs 700^jr, O representaţiune dată de trupa română din Iaşi1, în acelaşi scop, produse 7002 lei, (J. de Buci, No. 4 şi 6.)
    Fuad-Efendi dădu la 25 Maiu, în onorea nascerii unui fiu Sultanului, o- mare serbare în Palatul şi în grădina Englesă, iluminate în mod feeric. Q scenă ridicată caprin minune înfăţişă spectatorilor un Proverb într’un act de Alfred de Musset, executat de trupa francesă din Iaşi şi d-ra Amy Rolland în aşâ mod în cât sufragiile unanime ale spectatorilor îi fură câştigate. După acesta Herculul profesor Baron a Executat nisce miraculdse exerciţii de forţă şi gimnastică, (lbid., No. 23.)
    ■Trupa francesă din Iaşi dădu iarăşi în sala Momolo o serie de representaţiunî cu începere de la 3 (15) Iunie. Se jucară comedii, vodevile, drame, între cari Misterele Parisului şi Matilda, D-na din St. Tropez. Priptre artişti eră d-ra Amy Rolland, cântăreţă şi comediană, Angele, tragediană, Jules, subretă şi cochetă, şi Letellierl duegnâ; d-nii Delmary, directorul trupei, tîner amorez, Gatineau (care a fost ra-• gisor al Teatrului Naţional 20 de ani), comic, Segui, prim rol forte, Valery, comic buf, Peyron, comic tînery şi Jules, al doilea amorez. Ea a părăsit BucuresCii la finele! lunii lui Iulie 1849, întorcendu-se la Iaşi. (Jurnal de Bucarest, No. 41.) ,
    (1)   Balurile mascate din sala Bossel şi Pique-nique-urile erau forte visitate. Lumea cea maî alesă îşi dedeâ întîlnire acolo. Bufetul eră ţinut de d-nii Alexandru şi Ni-coletti; intrarea eră 3 sfanţi. — (J. de B.y No. 85 din 1850.)
    Representaţiunile Operei continuară cit acelaşi succes ca mai înainte. 1 due Foscari', daţi la 14 Ianuarie 1850 în beneficiul faimosului bariton 'Marini, au avut un enorm succes. Atilla fu din nou dat în folosul săracilor la 19 Februarie (jiua, apoi la 19 Martie, iar în beneficiul lui Marini, o representaţiune extra-ordinară compusă dinj opera Emani, I-ul act din Atilla şi un duo de vioră şi flaut executat de Wiest şi Folz. Vin iarăşi I Lombardi, dată de doue ori pe rînd, I due Foscari în beneficiul tenorului de Vecchi, apoi iar Lombardi în beneficiul primadonei Cuzzani la 9 Aprilie, când se şi închise stagiunea Operei.— (J. de B., No. 89, 107, 111, 113 din 1850.)
    Pentru sesonul de vară trupa francesă a lui Delmary jucă la Momolo, ca şi în anul precedent, acelaşi repertoriu, cu acelaşi succes.       *
    La 25 Aprilie, d-na Cuzzani dete un mare concert în sala Bossel cu concursul lui Wiest şi Folz.—Artiştii avură mare câştig şi succes strălucit (J. de B., No. 112).
    (2) Bukarester Deutsche Zeitung, No. 33 din 27 Aprilie. '         - ,    1        •
www.digibuc.ro
186
tuMmuE A. ollInBscu
  Faimosa primadona Henrieta Karl, în unire cu tenorul Piciardi'şi H. Ferlendis, caută să se asocieze pentru a aduce O) trupă de Operă *cum înpă nu mai fusese în Bucuresci* şi-şi anunţă cu încrede're acestă hotărîre, întemeiându-se pe bunele amintiri şi pe dragostea ce dobân-> dise, cu vrednicia şi talentul lor, la noi, maî -nainte.(l) u Sub impulsiuneş energică a luî Vodă Ştirbei se întreprind în acest an mai multe lucrări de edilitate publică şi -de înfrumuseţare a capitalei şi a împrejurimilor eî. Grădina Cişmegiului va fl lărgită, curăţată, îmbogăţită cu arbori şi flori,, lacul scurs şi preînnoit, movila cu peşteră consţruită—în principiu pentru a servi de piedestal unei ştatui a Dom1 2 nitoruluî,—ticnit loc de odihnă şi de privire a cetăţenilor. Un grădinar ndmţ, adus anume, trase aleele şi luă direcţiunea acestui parc minunat, pe atunci fdrte în favdre, a<Ji aprope părăsit de buna Societate. Palate mari şi frumdse se clădesc sau se repară, precum: Teatrul ^Naţional, Palatul Principelui Domnitor, casele lui C.< Caniacuzino, Filip Lenş, Al. Plagino, Iordache Filipescu, fără de a pomeni de monumentalul palat al fostului Principe G. Bibescu, care, de la coborîrea sa de pe tronul ţerii, steteâ apr<5pe închis. Pe piaţa' de lângă Vornicie se sapă un âvuz şi se clădesce o fântână. Se repară şi se zidesc biserici frumdsef Podul Mogoşoieî va fi din nou pavat cu «caldarîm de, petră din Busciuc», asemenea Podul Caliţet, Podul Beilicului şi Podul Tîr-guluî de-afară-, iar Alea Im Kisseleff, cu copacii eî *ver<Ji şi reco-roşv cu grădinile sale umbrose şi cu cele câte-va vile boerescî, se' menate ici şi colo, în mijlocul unor largi şi bogate parcuri, e nu numai loc plăcut de întîlnire al nobililor,—cari, în elegante trăsuri, o • însufleţesc pţin yepeijiciunea celor mai frumoşi şi maî de preţ, armăsari,—ci şi iubită privelişte a poporului, smerit şi1 cuviincios, bătând cu ochi rîvnitori la atâtea şi atâtea minunate vedenii.      lţ
  Pe lângă chioşcul ascuns între flori, lâ mese rotunde şi albe,1 câte doi, câte trei, femei şi bărbaţi, ascultă pe ^Vieşt şi ai luî,— cum <}ic din viori şi din trîmbiţe,—gustând din pahare subţiri sorbete ori vutci îngheţate ; iar noptea, la zarea de lună, departe de sgomot şi ’pasuri, părechi, părechi se strecdră rîijend şi glumind priii tufişuri, căci dragostea par’că resare din fie-ce fremăt de frunză şi fie-ce şbptă în şărutări se stinge şi ’n strînsuri în braţe. (2)                  .
   (1) Ibidemi, No. 38, din 15 Maiu.             ,
   (2) Bukarester Deutsche Zeitung, No. 43 din 1 (13) Iunie 1850, vorbind despre şo-seua Kisseleff <Jice: că nu e de mirare să se vat)ă şi câte 600 echipagii. alergând, (Jiua, în nori de praf, încoce şi încolo, chip să ieâ personele diutr’însele, aer curat (?);
www.digibuc.ro
ÎTfcAîktJt LA feOMANÎ                                    167
- In mijlocul acestei yi(5e alei, după dorinţa Măriei Sale, un nou. palat va să se înalţe. Un palat de vară) încăpător, frumos, incunjurat de o pădure întrăgă,<de copaci, cu crengi lung purtătdre de umbră, cu apă că<Jend în iântânî, ori sus săltăpăţă la sdre, un palat în carp cu voq bună să intre cel jăluitor şi cel poftit la petreceri, de o potrivă. (1)
   In oraş desfătări numerdse şi felurite (2), între, cari representaţiunile trupei lui Gostache Halepliu, atrăgeau, în sala. teatrului, o mulţime, din ce în ce mai entusiastă.
- Elev al lui Millo, căci de la dînsul-^singur mârturisesce—(3) gtudiă ««mai lămurit arta teatrală şi învăţă stricte ţa prin pare se ţine o trupă spre .înflorirea unui teatru», Halepliu, în v urma unor neînţelegeri nu Maestrul său şi, mai.cu semă, după «pîra ce întinsese, împreună cu
-c, -____._____„----- .
că grădina eră închiriată lui H. Pruczinski, car© tăcuse tote jertfele pentru a atrage şi a mulţumi pe ,publicj Intr’un chioşc—închis într’o parte—Wiest cu orchestra lui cântă ţliua şi sera. La stânga aleeî se află bufetul, în care primul cofetar din Bu-curescî servesce tote soiurile de recoritore, iar alături se întinde sala de mâncare acoperită cu frunze, aşa că cei ce Vor pot mânca în grădină, ceî-Ialţî în Sală. La vremea prânzului o mulţime de lume veniâ să mănânce acolo, ascultând musica. Interesant eră că antreprenonul grădinei instalase şi băi calde şi reci, carţ pe vre-mile de veră ©ran forte căutate. j _ ,
   (.1) Vestitorul Românesc din 8 Iulie 1860. —Bukarester Deutsche Zeitung, No. 54 djn 10 (22) Iulie.                            “ u '        '           *
" (2) Menăgeria de lei şi de tigri'(din curtea teatrului) a luî Benoit' Âdvinent, a căruia fiică, de o rară frumuseţe, făcea exerciţiile cele mai periculose în cuşca fiarelor sălbatice; Teatrul de. maimuţe şi de câni (din sala Slătinenu) gl aceluiaşi Ad-Vinent; mai târziii Opera Italiană, care tpt sub direcţiunea lui Papanicola (tenorul llicciardij Ferlendis şi Henrieta Karl,. care şe lăudase că vor aduce o trupă extraordinară, nu putuse să-l surpe, avend contract cu Momolo pe 5 ani) avea artişti ordinari, afară de primadona Cuezani şi basul Marini—şi făcea treburi slabe (Bukarester Deutsche Zeitung, No. 84, 92 şi 98, din 1850); Teatru Francez, sub direcţiunea luî Theo-dore, urmă, cu succes mai mult de stimă, spectacolele sale (IbidNo, 40 din 22 Maiu.)
   (3). Scrisorea lui Ei Halepliu, (Bucuresci .4 Aug. 1851) adresată redacţiuniî farului din Iaşi Zimbrul, ca .răspuns la cele arătate de T. Codrescu în foiletonul aceluiaşi ţliar (No. 2 din 5 Iulie 1851), cu privire la oprirea lui Millo la hotarul Munteniei, picând: «D-l Halepliu, d-na Ealiţa, d-ra Mar iţa, cred că nu vor fi ingraţi, -spre a Uu-şî aminti, că publicul a fost forte indulgent pentru jocul lor şl că pururea au fost îmbrăţio-şaţî şi îndemânaţi la beneficiile lor în alesul pieselor. Dacă pote d-lor au avut vre-o nemulţumire eu vre-un artist moldoven, asta nu pote pune în răspundere pe publicul întreg, imputându-i-se că nu ar fi el filantrop...» In acea scrisore, ale cărei principale rîndurî le-am reprodus mai sus, Halepliu declară că, «după ce studiiaiu (arta dramatică de la Millo) şi primiiu de la d-na Mariţa Constantinescu şi de la d-l I. Apostolu piesele ce mi le-au dat, în. tovărăşia ce-am avut în vara trecută, pre-ăum Baba Hârca, Nişcorescu şi altele, le representaiu aici» (Bucuresci).» (Zimbrul, No. 19 din 3 Septembre 1851.)      ■        .
www.digibuc.ro
168
DIMITRlfi C. OLhiVESCtJ
Raliţa Stoenescu, asupra lui Gheorghe Răducănescu şi Emanoil Botez atu, că ar fi uneltit a li se luă o sumă de 65 —pe care "poliţia o
împlinise de la acel Răducănescu şi le-o dăduse în mână(l) — părăsi Iaşii. Hotărît ca să aducă vodevilul (negreşit- naţional) «şi în patria sa, spre ruşinea celor ce nu voesc perfectarea artei teatralei, se întovărăşi eu Apostolu, Mariţa Constantinescu, lvolsehi şi câţi va tineri diletanţi şi, mai întâiu în arena trupei nemţesc! de la Grădina cu caî, apoi în teatrul luî Momolo, jucară Baba Hârca, Nunta Ţerănescâ, Nişcorescu, Şoldan Vitezul, Pensionul fetelor, Copilul luî Arlequin, Prin-cesa de Kakambo (a luî Kotzebue) şi însurăţeii. Suceesullor lu întru t6te strălucit, maî ales Baba Hârca,—în care Halepliu juca rolul Vrâjitdreî, Apostol pe a lu! Lascu, lvolsehi pe a luî Ghiosea şi Mariţa pe Viorica,- -înebunise cu desăvîrşire lumea. Intrarea carului cu zestrea şi druşeele miresei, cu ţeraniî învîrtind hora, pocnind dim bice, descăr-când pistdle ca la nuntă, şi tabloul final, când îngerul, eşind din cazanul fermqcelor, cunună pe Viorica cu iubitul eî, în mijlocul luminelor focului de bengal, sculau—se spune—pe spectator! în piciore, cu strigăte de ura, cu aplause, cu aclamaţiunî.
  Şi, cu tote acestea^ mijlocele lor artistice erau fdrte mărginite. Aşa cum Apostolu şi Constantinesca adusese din laş! numai textul, nu şi musica pieselor ce jucau, actori! fură siliţî să cânte părţile lor din memorie, pentru ca musicanţi! să le transcrie şi punerea în scenă să se p6tă îndeplini. (2)
   (1)  Qazeta de Moldavia, No. 65 din 12 Iulie 1851, p. 228: «D-l Halepliu şi d-na Raliţa1 2 Stoenescu, actori de la Bucurescî, în epoca când erau angajaţi în teatru din Iaşi, au fost întins o pîră asupra d-niî Gh. Răducănescu şi Emanoil Botezatu, pe cari i-au pîrît că, împreună, au uneltită li se luă o sumă de 65 Acestăcausă,trecând prin tote instanţele competente, judicându-se în urmă şi de Divanul Domnesc, ă căpătat înalta întăritură. Din lipsa dovezilor, care chiar pîrîţii nu au putut înfăţoşa, sentinţa rostesce nevinovăţia pîrîţilor şi a lor reabilitaţie şi tot odată pune asupra Depart. din Năuntru îndatorire'Ca, prin mijlocirea celui din Ţera-Românescă, să aibă a reclamă de la d-l Halepliu şi Raliţa 65 :ţ£, spre a se reînturnâ d-l Răducănescu, de la carele poliţia a fost împlinit atunci acea sumă.*
   (2)  Baba Hârca, operetă feerică în 2 acte şi 3 tablouri de Mateiu Millo, a fost pentru întâia oră jucată la Iaşi, în Ianuarie 1849, cu următorea distribuţiune a rolelor: f Millo (Baba Hârca), Teodorini (Chiosea), Nicolau (Lascu), Lukian (Negu), Gabriela (Viorica), Nini Valery (îngerul). — (Veijî Albina Moldovei, No. 8, din 27 Ianuarie, pp. 29 şi 30.) — Ed. Wachmann mi-a povestit despre representaţiunile Babei Hârcei de Halepliu, descriindu-ml minunarea publicului când a ve<jut, pentru prima oră în Bucurescî, focul bengal, pe .care-1 aprindea «cu mare meşteşug lvolsehi, de la care apoi învăţând şi eu, (jiceâ Wachmann, aprindeam în fie-ce seră acasă foc bengal de tote culorile, chiar verde, deşi costă maî scump».—Vecjl şi scrisorea lui Halepliu din No. 19 a Zimbrului de la 3 Septembre 1851 — Apostolu şi Mariţa răma-
www.digibuc.ro
                                't'feA'ŢÎU'L LA ROMANI                     169
    Publicul se bucura însă, fără să simtă măcar aceste lipsuri, de fericitele întrupări ale atâtor scene, datine, chipuri şi năravuri din vieţa românescă, pe cari—în măgulirea isbândirii sale—Halepliu puteâ să Zică: «le representaiu aşa de bine, în cât împrăşiiaiu pe de o parte faima d-luî Millo, Iar pe de alta făcuiu a adoră ori-care' Munten scrierile confraţilor noştri Moldoveni.»(1)
    Numai ast-fel puteâ să-şi arate el «profunda recunoscinţă către fi-lantropa îmbrăţişare şi încurajare a publicului Moldovân, care-1 făcuse a nesocoti ori-ce cabală enemicală şi a luă curaj să facă şi el ceva în patria lui...» (2)
    Din cuprinsul acestor—ale sale proprii—cuvinte, se înţelege că Halepliu fusese, de zavistii şi de iscodiri, silit să se despartă de Miilo, să se plângă împotriva lui şi să-şi afle mângâere în dovezile de simpatie şi de sprijin ce primise de la public, cu tote că în pricina da-raverilor bănesc! cu Răducănescu şi Botezatu aveâ să fie osîndit, şi el şi Raliţa, la înapoierea banilor (3) luaţi de la acei 6meni, calomniaţi pe nedrept......
    Costache Caragiale, care de la început se simţise stingherit în desfăşurarea calităţilor sale dramatice pe o scenă atât de modestă ca cea din Craiova, trecuse cu bucurie direcţiunea în mânile vechiului seu tovarăş Michăilânu şi se întorsese în Bucurescî. Aci, deşi lipsit de mijldce, dar încrezător în energia şi talentul seu, sprijinit, mai cu semă, de speranţa că fostul Marş Yornic Barb.u Ştirbei—acum Dom. nitor al ţeriî — care încuragiase şi ajutase întreprinderea Teatrului Raţional la 1845, nu-1 va părăsi nici de'astă dată, se puse fără preget * 1 2 3
seră în Bucurescî şi se angajară la Caragiale. Eî se iubiau, amîndoî tineri şi frumoşi, deşi actori mediocri de-ocamdată, dar aveau glasuri forte frumose. Se- căsătoriră chiar, după 9 luni însă — în urma unei neplăcute surprise-se despărţiră, Apostolu plecând la Iaşi, iar Mariţa Constantinesca (Blonda) remânend în Bucu-/■escî.—Tradiţiune verbală: Ed. Wachmann, C. I.Stăncescu.
   (1)  Acesta ca răspuns la insinuarea lui T. Codrescu din Zimbrul (No. 2, Iulie 5 1851), care Zicea: «P6te fi că ori ambiţia d-luî Millo — ca compuitor de piese şi ca artist dramatic — a fost ce l’a îndemnat să mergă la Bucurescî, ca să representeze între altele piese ca: Baba Hârca, Doi. însurăţei, Nişcorescu şi altele, cari fără a fi tipărite s’au vecj,ut afişate şi jucate în Bucurescî. A luă proprietatea cui-va fără de voe-î şi a o speculă se numesce îmi pare furătură. Spre a înfruntă pe nisce aşa Prudonişti în faţa publicului din Bucurescî, d-1 Millo îşî făcuse idea de a merge în România, însă, din nenorocire, aceî domnişori vor pute a se bucură în pace, folosindu-se nepedepsiţî de dreptul altuia, căci autorităţile de peste Milcov stavilezâ părută concurenţă a d-lui Millo.» '
   (2) Ve<jî Scrisârea lui Halepliu, loc. cit.
   (3) Ve^i Qaseta de Moldavia, No. 55 din 12 Iulie 1851, loc. cit-
                                                                          *
www.digibuc.ro
170
DtMITRIE C. OLLĂNESCU
pe lucru. îndemnat de dragostea ce deşteptase în public încercarea lui Halepliu, îşi întocmi şi el o' mică frupă şi, în fruntea ei cu Ioan Wachman, începu, la Novembre 1850, representaţiunile românesc!, de câte două ori pe săptămână, cu mici comedii, cu farse, cu vodevile şi drame mai mult traduse decât originale. (1)                          -
   De altă parte, temeiul întovărăşirii lui Caragiale cu Wachman eră, pe lângă dorinţa de a fl alături cu un bărbat de talent, forte apreciat şi cu multă trecere în Societatea înaltă, şi interesul de- a ave la îndemână pe un maestru şi fertil compositor de musică, pentru cupletele comediilor şi pentru melodramele, fără de cari nici că se putea representâ ceva pe scena ndstră, într’atâta publicul fusese deprins cu cântecul de neîntreruptul şir al Operelor italiane sau germane şi de săltăreţele şi mai ales slobodele la gură vodeviluri franţuzescî. Dacă ar fl stat el să plătescă deosebit musica fie-căreî bucăţi a repertoriului celui atât de variat îp spectacole^ ce eră dator să aibă, pentru a mulţumi gustul privitorilor, nu i-ar fi ajuns o avere întregă şi n’ar fi putut reuşi să aibă composiţiunî originale, pline, de Simţemînt naţional şi de cea mai alesă, şi mai bogată fantasie.
   Isteţul Caragiale sciâ ce face, căci în curînd avea să aibă peste 40 de vodevile, 15 operete şi 35 de drame şi comedii, completate cu 1
  (1) Bukaresier Deutsche Zeilung.—In de obşte stagiunea teatrului românesc era de 8 luni, începend de la 20 Septembre şi mergend până la Iunie, alte-orî se pre-lungiâ până la Iulie chiar: Acestă primă stagiune, 1850—1851, fu numai de 7 luni, cu începere de la Novembre, din causă că tocmai atunci C. Caragiale putu să obţină au- • torisarea Guvernului de a da representaţiunî românesc! în teatrul, în care Papanicola cu Opera luî eră aprope singur stăpân şi nu doriâ nici decum să aibă o concurenţă alătur! de dînsul, iar Momolo îi eră lu! favorabil. Caragiale, prin mijlocirile şi sprijinul luî Iancu Mânu, forte influent şi la guvern şi la Ruşi, isbuti să înlăture tote greutăţile şi să începă representaţiunile sale, anunţate cu o lună înainte şi aşteptate cu mare nerăbdare de totă lumea. Contractul dintre Caragiale şi Wachman eră lucrător pentru cine! anî, deşi la 1853, Martie 28, s’a desfăcut tovărăşia, remâ-nend Caragiale singur director, operând însă, pentru acestă primă stagiune, pe compositorul şi şeful de orchestră Wachman de «a contribui la vre-o pagubă ce se va întîmplâ direcţiei», tocmaî fiind-că «sezonul acesta teatral se socotesce numai de 7 luni, adecă acelea în care se vor da representaţiî ..»—Contractul de tovărăşie dintre Caragiale şl Wachman, cuprins din 10 puncte scris de mâna luî Caragiale, e aţii în posesiunea d-lu! Ed. Wachman, care a bine voit a-mîpune la disposiţiune tote hârtiile şi scrisorile tatălui seu referitore la mişcarea artistică din Bucurescî de la 1850—1863, când a încetat din vieţă, în urma unei scurte bolirî de friguri tifoide. Cu O pietate şi o dragoste vrednică de cea mai mare pilduire, d-1 Ed. Wach-mann păstreză şi colecţioneză tote scrisorile şi documentele privitâre la musica şi arta teatrală din România, câte i-au fost adresate sau a putut cunosce, de când se află şef de orchestră al teatrului din Craiova (1853 Septembre) până în <jiua de astăcjî.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI

musica lor, de harnicul şi devotatul artei sale tovarăş, de care aveâ să tragă folos nu numai el, ci tote teatrele din ţeră, de atunci până acum.
   Socotâla nu le fu nici decum greşită, fiind-că Vodă Ştirbei le dete, în dese rînduri, dovecjî de bunăvoinţa şi generositatea sa, aşâ că, pe lângă interesul, ce le veniâ de Sus, adăogendu-se şi cel ce sciuse a deştepta în inima publicului, afacerile trupei mergeau prosperând din tote privirilş.
   E drept că-şî dedeau mari silinţe şi nu scăpau nici un bun prilej pentru -a mulţumi pe tâtă lumea. De pildă Maşter Chapmann, un artist-gimnastic de la Astley-teater din Londra, trecând de la Iaşi către Constantinopole, fu angajat de directorii teatrului românesc «să facă între acte producţiunî de forţă, de echilibru, de înaltă şi măiastră gimnastică, ceea ce provoca nu numai aplausele şi admirarea publicului, pentru graţia şi înlesnirea cu care erau făcute, dar produceâ ingenioşilor directori mai mult decât satisfacţiuni curat artistice Sala ca şi cassa erau tot-deauna pline. (1)
   De alt-fel trupa cresceâ şi se îmbunătăţiâ din (Ji în <ji. (2) Tote elementele tinere, talentate, câte se vedeau unde-va în ţeră, erau atrase de- dînsa şi, treptat cu debuturile lor, se măria şi trebuinţa întinderii şi.maî ales a înălţării repertoriului început cu mici şi uşâre comedii, cu vodeviluri, ale cărora cuplete se cântau fără musică hotărîtă anume, ci din memorie, pe nimerite, de către actorii — cu sari fără glas, cu sau fără gust, ori simţ şi pricepere — numai sgomotul să nu fie prea 1 2
   (1)   Bukarester Deutsche Zeitung, No. 90 şi 98,din 1850.—Acest Chapmann a plăcut atât de mult că s’a produs şi în stagiunea următore, şi anume la 26 şi 30 Sept. şi la 3 Octobre 1851, cu cel maî mare succes, tot odată cu trupa română, când se dedeau piesele: Duelurile, Artur şi Petra din casă, în filele arătate.
   (2)   Ea se compunea la început din; Costache şi Iorgu Caragiale, M. Pascaly (elev al luî C. Caragiale, încă de când avea «trupa de diletanţi», la 1847), Ioan Mincu, Bilciurescu, Sterică Dimolescu, Economu, Peste un an vor veni Daniil Drăgulici, Teodor Teodorini (acesta pentru puţin timp), apoi G. Dimitriad (tot elev al luî C. Caragiale din «trupa de diletanţi»), Gestian (profesor de musică vocală la Sf. Sava, ca şef al corurilor Teatrului Naţional şi actor), Halepliu (după ce vajucâ singur prin judeţe cu trupa adusă de la Iaşi, în vara anului 1850), Lăscărescu (credincios de la început vechiului seu coleg din Şcola filarmonică), Mateiu Millo (în representaţiune), Ioan Poni (asemenea), Ioan Vlădicescu, Costache şi Ştefan Michăilenu (după plecarea lor din Craiova şi desfacerea de vremelnica tovărăşie cu Millo la direcţiunea Teatrului celui vechiu), Gattineau (ca dănţuitor şi dirigent al baletului), Săpenu, Apostolu (băiat frumos şi cântăreţ excelent, adus de Halepliu din Iaşi), Ivolschi, Pavel Stoenescu (după prăpăstuirea direcţiunii luî Pera Opran de la Teatrul din Craiova), şi alţii despre cari se va pomeni la timp; iar ca femei, la început erau:
www.digibuc.ro
172
DiMffRIE C. OLLĂNESCtJ
displăcut; (1) iar dramele lor, dacă nu t6te crunte şi încordate, cele mal multe nu tocmai adînc şi ispititdre simţirii, nici cu multe poddbe de nuanţe. Drame de simţemînt brutal, precum comediile erau de o veselie mai adesea grosolană. (2)
   Lipsa aprope totală de cunoscinţe musicale a actorilor noştri, silinţele ce-şi dedeau acum directorii scenei române să întocmescă un repertoriu liric, atât de plăcut tuturora, greutatea ce întâmpinau de a-şx procură elemexxtele trebxxixxcidse pentru acesta, deteră puternic îndemn lui Wachmann şi lixî Wiest — protagoniştii artei musicale la noi — să-şi reînnoiască mai cu rîvnă vechile lor stăruinţe pe lângă Departamentul Credinţei şi Instrucţiunii publice şi chiar de-a dreptul la Domnitor pentru înfiinţarea unei şeâle de musieă. Vodă Ştirbei mai primise «planul pentru unui conservator românesc, spre înaintarea musiceî vocale», pe care-1 trimisese Eforiei şcdlelor cu resoluţiunea: «Dorinţa Ne-ar fl să încuragiăm Teatrul Naţional prin mijldce putincidse şi mai mult practice, căci în nici o parte nix e şcdlă pentru profesiunea de actori», dar Eforia pune, pe adresa cu No. 343 dixx 27 Ianuarie 1851, prin care i se trimite proiectul de către Secretariatul de Stat, încheierea urmă-t6re: «Eforia va chibzux asupra acestui proiect, dhpe ce va întocmi t<5te şcdlele, după cum şi cea de agricultură şi de arte, pe care o so- 1 2
Mali (Amalia) Cronibace (nevasta vestitului artist Anesti Cronibace, mort la Februarie 1848, după representaţiunea piesei «Furiosul»), Luxiţa Teodorescu, Caterina Miehă-iasca, apoi Fani Tardiny (Italiancă de origine, venită din Galaţi, care debută în drama Idiotul, lângă Pascaly, cu un forte mare succes, la 1851, şi rămase în teatru), Mar iţa Constantinescu (Blonda; venită cu Halepliu din Iaşi, rămasă în Teatru Naţional), apoi Raliţa Stoenesea, Merişesca (venită cu Millo, a jucat în represen-taţiune), Niny Valery (vestita cântăreţă, copil răsfăţat al publicului bucurescen, ver nită cu Millo din Iaşi şi rămasă mult timp în teatrul capitalei) şi altele şi altele.
   (1) Tradiţiune verbală: Fd. Wachmann.
   (2)  Representaţiunile trupei române din stagiunea 1850—1851 s’au început cu vodevilul Grădinarul orb sau Aloiul înflorit (Kotzebue) tradusă de Ioan Văcărescu, după care apoi a urmat Doi Coţcari de C. Caragiale, comedie cu cântece, Buna Educaţie de C. Bălăcescu, Furiosul adaptată de C. Caragiale, Veneţiana, dramă tradusă, Otrăvitorul, idem, de Teulescu, O comoră şi Claca Ţerăneseă (de Iorgu Caragiale), amîndouă vodevile, Jertfa lui Avram, melodramă, Jucătorul de cărţi, idem, învierea morţilor, vodevil de Const. Caragiale, Cesul de seră, dramă (Kotzebue), tradusă de Ioan Văcărescu, Bravo de Veneţia, melodramă, Petra din casă, comedie de Alecsandri, O soare la mahala, Idiotul (pentru debutul Faneî Tardiny, care a avut, împreună cu Pascaly, un forte mare succes,) Credinţa., Speranţa şi Caritatea, melodramă etc., etc. — (Acte şi scrisori ale lui Ioan Wachmann, pe atunci director al Teatrului Naţional.)
www.digibuc.ro
173
TEATRUL LA R
iQMANI
cotesce maî de întâia trebuinţă pentru obşte». Deci propunerea fusese dată la o parte.
  Pe proiectul celor doî artişti, — cari, voind să evite un refus din causa lipsei de fonduri, întemeiau şcăla lor pe subscripţiunî benevole,, reînfiinţând ast-fel o nouă «Societate filarmonică», — Domnitorul puse o apostilă maî favorabilă, (Jicend: «Acest stabiliment bine întocmin-du-se păte să producă cele maî folosităre resultaturî, maî ales pentru Teatru Naţional. Eforia şcolelor va luâ în osebită băgare de semă cele aici expuse în alăturatul proţect şi, hotărînd basele cari să cheză-şuiască viitorimea acestuî aşezămînt, ne Va raporta, spre a-î da tătă putinciăsa încuragiare».
  Eforia, pusă ast-fel în mişcare, trimite, cu adresa No. 1.442 din 27 Februarie, Departamentului bisericesc anafora către Domn, prin care îî supune din nou proiectul Wachmann-Wiest, cu adăogirea unuî comitet de 3 membri, luaţi din deosebite clase ale societăţii, pe lângă care Wiest figură ca membru ajutător. Acest comitet avea numaî menirea de a adună subcsripţiunile şi a întocmi materialul şcoleî de mu-sică. Totuşî, până la Decembre, nu se face nimic, cu tăte repeţitele mijlociri ale celor doî propuitorî pe lângă ămenii influenţi, pe lângă Secretarii de Stat şi chiar la Principesele, fiice ale Domnitorului. In sfîrşit, la 17 Decembre, cu ofisul No. 1.749, Vodă aprobă înfiinţarea Conservatoriuluî de musicâ şi numesce membri ai comitetului pe: Vornicul loan Otteteleşanu, Ludwig Wiest, Paharnicul Ştefan Bellu şi Paharnicul Ioan Samurcaş. (1)          ,
  încercarea reînfiinţării unei «Societăţi filarmonice» basată pe contri-buţiunî personale nu avu însă nici o isbândă, fie-câ împrejurările, fie că firea şi deprinderile nostre sunt vinovate de îndărătnica nepăsare, ce face că iniţiativa privată şi asociaţiunile mi găsesc, nici astăzi chiar, un tărîm priincios la noi. Şcola acesta aveâ să se înfiinţeze 12 ani maî târ4iu de către guvernul lui Cuza-Vodă şi atât Wiest cât şi Wachmann aveau să fie cei dintâiu aî ei profesori de musică. (2)
  Stagiunea teatrală nu se sfîrşise încă şi se vestiâ pretutindenea venirea lui Millo şi a lui Delmary ca să joce, pe timpul verei, la noi.
  ţ)iarele moldovenesc! dăduseră acestă scire încă din Aprilie, bucu-rându-se că «d-1 Millo cu trupa sa va face pe Bucurescenî să rîdă
   (!) V. A. Urechiă, Istoria şcolelor, III, PP- 60 şi 61. (2) Idieru, Istoria artelor frumose, ed. J89S, p. 4G3-
www.digibuc.ro
174
DIM1TRIE O. OLLÂNESCU
şi să plângă românesce, pe când aristocraţia acestei capitale să se credă, la representaţiunile d-luî Delmary, petrecând serile în Paris». (1)
   Millo însă, pe care-1 vedem jucând în sera de 2 Maiu într’o repre-sentaţiune dată de «Societatea cea alesă» din Iaşi «în ajutorul celor arşi din Păcurari», împreună cu Vasile Alecsandri, Const. Negruzzi şi ddmna Esmeralda Mavrocordato, în «Poetul Romantic» şi cu A. Ma-vroeordat, Russo, Ioan şi N. Cantacuzin, A. Sturdza etc. în «Nunta ţârănescă», nu putu plecă decât pe la sfîrşitul lui Maiu, pe când Delmary îşi şi începuse representaţiunile în sala Slătinenu, lăsând în locu-I, la Iaşi, Opera italiană sub direcţiunea basului buf Tozzoli. (2)
   Fibra patriotică, vibrând de astă dată cu cea maî măgulitore mîndrie în faţa ilustrului artist moldoven, va face să tacă orî-ce simpatii avusese maî înainte publicul pentru artiştii străini, pe cari cu ochi distraşi, cu inimă îndoelnică şi cu maî puţină mulţumire, îşi va da îndemn să-î privescă, când talentul cel mai desăvîrşit, verva cea maî naturală, firea şi educaţiunea artistică cea maî minunată, Millo, îl va atrage, îl va fermeca, făcendu-1 să uite tot şi să-l prefere orî-cuî.
   Eră un eveniment însemnat în istoria teatrului sosirea acestui mare actor în Bucuresci. El nu numai că avea să înfăţişeze tipuri şi caractere rupte din chiar trupul societăţii ndstre, ci făcea, pentru întâia 6ră, să răsune aici glasul vesel şi simpatic al Musei lui Alecsandri, care, ridicându-se gingaşă, firescă, uşoră, de-asupra înduioşării făţarnice ori a patosului sforăitor al dramei, învioră, răcoriă suflete şi minţi. Un gen nou aţîţâ de acum interesul, dând scenei române un farmec atrăgător. O lume cunoscută, cu deprinderi şi cu păcate ce isbiau (Jilnic ochii mulţimii, o lume unde fle-care puteă să-şî vadă chipul sau faptele, se înfăţişă publicului, impunând nu numai atenţiunea, dar provocând şi critica, comparând cele ce i se desfăşurau în faţă cu acele trăite dimprejur.
   De aci o legătură maî intimă stabilită între scenă şi dînsul: o sti-mulaţiune maî vie pentru actori de o parte şi un îndemn maî binevoitor pentru privitori de alta. (3) 1 2 3
   (1)   Gazeta de Moldavia, No. 30 din 16 Aprilie 1851, p. 133. Foileton : Migrarea artiştilor. Millo, pe atunci director al Teatrului National din Iaşi, aducea cu sine pe Merişesca, pe Gabriela (maî târziu d-na Lukian), pe Nini Valery, pe Th. Teodo-rini, Nicolau, Mc. Lukian şi câti-va tineri pentru rolele mărunte. (Zimbrul, No. 80 din 30 Aprilie 1851.)
   (2)   Gazeta de Moldavia, No. 35 din 3 Maiu 1851, p. 143. — Millo a jucat, înainte de a ajunge la Bucuresci, la Roman, Bacău şi Focşani, pretutindenea cu mare folos bănesc.
   (3) Zimbrul, No. 34 din 25 Octobre 1851, în foileton : Teatrul moldoven în Bucu.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
178
   Nimeni la noi nu a realisat, în mod maî complet decât Millo, idealul unui artist dramatic, cu defectele şi calităţile pe cafi aceşti «copii răsfăţaţi ai talentului» le au cu prisos, în ori-ce direcţiune i-ai îndreptă. Cheltuitor de bani, ca de spirit, încrezător în sineşî, în întîmplare, fatalist, deşi sceptic până la cinism, ingrat, cu t6te că nu eră om rău, deprins cu bunul, prea bunul traiu, cu tdte că vecinie eră în lipsă, nimeni nu-î călcâ pragul casei şi-şi mută locuinţa la fle-ce şese luni, egoist, căci n’a lăsat nici Un elev după dînsul, darnic de făgădueli şi sgârcit de sfaturi bune, el eră vorbitor interesant, observator vesel, dar răutăcios, prieten tot-deauna gata să ceră servicii, amabil până la linguşire, afectuos cu câţi-va intimi şi indiferent până la cruzime cu cei de la cari nu putea să aştepte nimic. Artistul cel mai natural pe scenă, omul cel maî prefăcut afară din teatru. Ca să-l îndupleci la ceva, trebuia să fii sau puternic, sau bogat; iar când îi făceai bine, el eră cel dintâiu gata să-şi bată joc de tine. Fantastic, îndăreptnic şi intolerant când eră vorba de arta şi de persona lui, a preferit să umble din oraş în oraş totă vieţa, urmărit de creditori şi de cămătari, numai pentru a fl el singur Zeul adorat al unei trupe de strînsură, pe care o mână cu călcâiul în cdste, decât să troneze, în tdtă maiestatea lui de artist genial şi de fecior de boer mare (1), între camaraZî de talent şi de omenie.
resci, Zice: «Aţî fi au^it pote impresiunea, ce a lăsat în inimile tuturor Românilor din capitala nostră, trupa fraţilor noştri Moldoveni, aplausele cu cari s’au primit inge-niosele piese originale cari — prin baterea viţiului şi liberul condeiu ce le caracterisâ — împliniâ dublul obiect al artei teatrale, adecă prin amusare baterea unui viţiu sau ridicarea unei virtuţi. E de prisos a ve spune via simpatie şi aprobare, ce s’au dat d-luî Millo; la apariţia sa în public, am aplaudat cu entusiasm pe acest artist român, ce unesce atât de bine întreitul caracter al unui bun actor, adică: talentul, desvol-
tarea şi onorea........Mai înainte de tote, cele maî multe piese moldovene sunt
sub formă naţională, avend un subiect naţional. Acesta a făcut de s’au primit cu entusiasm de publicul nostru. Acesta corespunde destul de bine cu necesitatea supremă ce avem toţi Românii de a susţine, ori-cât vom pute, opere naţionale, spre a răspândi gustul naţional, a întipări cu trăsuri plăcute obiceiurile şi tradiţiunile nostre
şi a cântă faptele străbunilor noştri.......Cântecele naţionale, epigramatele inge-
niose unite cu talentele d-lor Millo, Lukian, Gabriela, ce sciu a se identifică aşâ de bine cu personele ce representeză, dau un gust destul de bun acestor spectacole : Homari, Tuzu Galieu, Doi morţi vii, Cei doî urşi, Baba Hârca, C. C. Chiriţa etc. De altă parte, gesturile puţin modeste şi Zicerile prea siluite, dure şi triviale, nu produc decât desgust şi sunt numai o afectare comică. Acesta se întîmplă însă prea rar şi meritul d-luî Millo, precum şi frumuseţea pieselor, le făceau puţin simţite....» (Un Român din Bucurescî.)
                               (1) Mateiu Millo fu nepot de fiu al poetuluî-satiric moldoven Vel-Banul Mateiu Millo, care, împreună cu Beizade Dumitrache, fiul lui Grigorie Ghica Vodă (cel tăiat de
www.digibuc.ro
176
DIMITRIK C. OLLĂNKSCU
   Şi, cu tăte acestea, câtă putere de întrupare vie, întregă, stăpâ-nitdre, în tipurile şi caracterele ce înfăţişă pe scenă! Ce foc, ce tinereţe, ce energie, în chipul cu careje făcea el să se misce, să trăiască! Cum, răscolind adîncul sufletelor, sciâ să dea fie-cărui rol firea lui adevărată, însemnând par’că pe frunte făţărnicia lui Kir Gaitanis, şmecheria luî Moisă Ovreiul, amărăciunea Paraponisitului, prostia Paracliserului, înduioşarea lui Barbu Lăutarul, a iotă priceperea Mamei Angheluşa, spaima lui Herşcu Boccegiul, ridicolul pretenţios şi vulgar al Cocăneî Chiriţeî, slugărnicia Kerei Nastasia, bunătatea şi blândeţa lui Moş Odiniără, săpăcela lui Gură Cască, tinereţea amorosă cu ori ce preţ a Museî de la Burdujeni, dragostea de nem a lui Tuzu Calicu, voinicia fricosă dar fanfaronă a luî Kîrc Serdar.... nemernicia unuia, îngâmfarea altuia, umilinţa celui-lalt, pe toţi cei din trecut şi din vremea de faţă făcendu-i el cu vorba şi cu gestul, ca pe o galerie însufleţită de tablouri, să treeă de-a rîndul pe dinaintea năstră.
   Ca Moliere, autor, actor şi director tot de-odată, tot ca dînsul nu avu parte de dragostea şi îngrijirile familiei, trăind cu străinii şi printre străini, carî-1 speculau, fără ruşine, punendu-1, pe dînsul—pe stăpânul genial—să umble, până la adînci bătrâneţe, supus şi smerit, din om în om cu mâna întinsă, ca să vîndă bilete pentru.. beneficii. Tristă omenire!...
   Tot-deauna încurcat şi înglodat în daraveri de bani, plecase din Iaşi să-şi «dregă bosuiocul», cum avea obiceiu să «Jică» la Bucuresci. Strălucita sa reputaţiune trecuse de mult însă hotarul la noi şi numai vestea sosirii lui înteţise neastâmpărul şi nerăbdarea în tătă lumea. Fie-care se fericiâ să vadă în curînd, să audă pe Millo, pe faimosul Millo, jucând, cântând, căci, dacă Halepliu — care nu fusese decât o
Turci în Beilic), a studiat în Academia din St.-Petersburg şi a ocupat situatiunî înalte .sub Const. Moruzi, sub Alex. Mavrocordat, sub Ipsilante, sub Vodă Alex. Calimach, până la mortea sa, întîmplată la 1795, fiind în vîrstă de 45 de ani. El sciâ limbile : ru-sescă, grecescă, francesă, era om învăţat şi, afară de scrierile luî politice—arfi aflate în păstrarea strănepotului seu, d-1 Mateiu Millo, fostul primar din Fălticeni, — s’a ocupat cu matematicele şi a scris chiar un tractat de aritmetică. A avut o fiică şi un fiu, anume Vasile, care a fost tatăl lui Mateiu (artistul dramatic) şi al luî Alecu Millo (fost prefect, primar şi deputat). .        .
 - Mateiu Millo poetul eră el însuşi fiul lui Enacache Millo, starostele de Cernăuţi, din 1792, de origine frances (după adeverirea d-lui de Castellane, ambasadorul Regelui Franciei la Constantinopole, care într’un raport <fice că Gr. Ghica Vodă *avait fait complimenter Mr. des Allenes par le Seigneur Millo, originaire frangais, qui ost â son service») şi a Safteî, fiica Marelui Logofăt Andreiu Roset şi a Măriei, fata Marelui Logofăt Sandu Sturdza. Ast-fel Millo actorul eră aliatul şi coborîtorul familiilor celor mai înalte ale boerimii moldovene. — (Unpoet moldoven din vecul XVIII de I. Tanoviceanu, membriţ corespondent al Academiei Române, 1899.)
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
177
serbădă copie a maestrului în Baba Hârca, în Nişcorescu, în Kir Gae-tanis — făcuse atâta sgomot şi provocase atât entusiasm, ce va fi când maestrul însuşi, în carne şi în <5se, se va arăta pe scenă ?!_________
   Maî înainte însă iată-1 oprit ide apele Milcovului» la Focşani, unde, «până la scăderea lor, trupa botărî să dea câte-vâ representaţiî». —
0  mare magasie xle sare, atunci deşartă, fu repede transformată în sală de teatru, acoperindu-î tavanul şi pereţii cu pânză de America; un bordeiu de bârne, ciriteî şi copăcei tufoşi de la pădure, închipuiră scena şi culisele, dintre cari eşi Şoldan Vitezul, carele, cu acompaniamentul unor boerî diletanţi, a jucat şi a cântat în miedul aplaudării sgomotdse a unui public atât de îndesat, că unii spectatori şedeau chiar la umbra teilor. Perdeua că<ju şi, ridicându-se, înfăţişă pe dascălul Gaetanis, carele, cu tdtă Nunta Ţerănescă, a desfătat cu aşa nemerire pe Focşenenî, că a doua <ji căutau spre Vrancea, nu cum-vâ o nouă ploie va spori puhoiul, spre a împedecâ înaintarea dspeţilor dramatici. (1)
   în sfîrşit sosi şi, prin sprijinul Marelui Agă şi ginere al Domnitorului Alecu Plagino, — care avusese prilej să-l vadă jucând şi să se «înebunescă de dînsul» la Iaşi, când fusese trimis de Yodă să-l re-presinte la o nuntă din familia princiară,—i se făcură tote înlesnirile,
1  se împliniră tdte cererile şi debută în Cocdna Chiriţa, care trebui să 1
  (1) Gazeta de Moldavia, No. 45 din Iunie 7, anul 1851, p. 183, foileton: Comedia la hotar. —Zimbrul No. 2 din 5 Iulie 185L, p. 5, foileton: O mulţumire. —Millo, oprit de a trece hotarul către Bucurescî, a jucat la Focşani şi a primit prin d-1 Stamatin, boer cunoscut în acel oraş, un act de mulţumire din partea Focşenenilor «pentru plăcerea atât de vie ce au simţit cu oprirea d-sale în acea politie, cunoscând în totă trupa, şi mai cu osebire în directorul ei, acele frumose disposiţii cari contribuesc într’un chip netăgăduit la progresul şi repedea desvoltare intelectuala in patria nostră Moldo-România».-... La cari cuvinte d-1 T. Codrescu adaoge: Nu-î treba nostră de a lămuri dacă autorităţile din Focşanii munteni a-u putut ca să nu pue visa lor pe paşaportul legal al d-luî Millo, dat după totă forma de Secretariatul de Stat al Moldovei.., . Pretextul cel părut se (ţice că a fost concurenţa ce ar fi putut face trupa Moldovenă aceleia din Bucurescî. Noi Moldovenii, ca fraţi cu Muntenii, pururea am îmbrăţişat literatura din Bucurescî ... şi am primit cu căldură de frate pe maî mulţi Munteni, ajutându-I pe cât a fost cu putinţă. Aşâ d-1 Caragiale cred că-şî va aduce pote aminte de concursul amatorilor, ce au contribuit Ia representaţia piesei Saul şi de primirea cea cordială ce pretutindeni a aflat, în tot cursul şederii sale în Iaşi. .. Numai printr’o reciprocitate artistică se pote speră ca scena naţională să potă cresce prin emulaţiune şi amor propriu bine chibzuit, iar nu prin maşinaţii laterale a căută ca scena să remâe tot pe loc, unde pote unii îndemnaţi numai do orbul lor interes şi de inferioritatea lor-—ar vroi că, încât vor trăi, să o monopolizeze, speculând pe spectator, sub cuvînt că jocul şi acţia d-1 or ar fi nec plus ultra al scenei române.. . .» (Compară şi d-1 V. A. Urechiă, Ist. şcalelor, III,p.62). (Zimbrul, No. 92 din 11 Iunie.)—Adeverul întru acesta a fost că: apele Milcovuluî erau din mal în mal, că tinerii Focşenenî doriau să vadă pe Millo jucând, iar el, ca să-şi
   Analele A. R, — Tom, XX, — Memoriile Secf. Literare.                11
www.digibuc.ro
178
DIMITHIB C, OLLĂNESCU
se dea de trei ori până s’o pdtă vede tdtă lumea. (1) Jucă apoi Baba Hârca, cu un succes nebun, «care desfundă mahalalele şi făcu <Jile după fiile şi seri dupe seri să curgă lumea la porţile teatrului.» Vestea despre Millo luase într’atâta proporţiunile unui eveniment, că veniau boeriî de pe la moşii să-l' vadă jucând şi chiar Vodă cu Ddmna se coborî, de două ori, de la Câmpina, într’adins pentru a se duce la teatru. Cu aceeaşi isbândă represintă el şi cele mai gustate, pe atunci, dintro comediile lui Alecsandri, profitând de concursul lui Nini Valery, care întorsese capetele multora cu minunatul ei temperament graţios, uşor, natural, ajutat de eleganta şi atrăgătorea plasticitate a trupului, cum şi de glasul ei bine timbrat, dulce şi plin de căldură. Rolele de bărbat şi de femee le jucâ ea, întocmai ca Dejazet, cu o egală înlesnire şi măestrie, iar aplausele, florile, ovaţiunile, dacă-î făceau plăcere, nu o maî mişcau, ca altă dată, până la lacrămi, căci se deprinsese de mult, de la începutul carierei, cu dînsele, deşi erâ încă o copilă...., şi ce graţidsâ copilă!
dea maî mare importanţă, a luat aceste împedecărî drept şicane ale trupei luî Caragiale, care nici avea interes să se temă de concurenţă, de vreme ce nu jucâ în Bucurescî pe timpul vere!.— La Focşani, în loc de pagubă, a câştigat dimpotrivă parale, căci iată ce <jice o scrisore din 4 Iunie 1851, din acel oraş, publicată în Gazeta de Moldavia, No. 45 din Iunie 7 : «Nici d-luî Millo nu a putut displăce ist cas (apele mar! ale Milcovuluî), care au dat ocasie de a i se admiră talentul şi în acea politie, dar şi cassieruluî i-a venit bine, căci nefiind acolo modă a rîdepe datorie, doritorii plătiau în numerătore un bilet de intrare câte un iermelic şi mulţi ar fi dat un galben, de ar fi găsit loc. Ist episod însă au maî aprins dorinţa publică de a vede trupa nostră instalată pe rîpele Dâmboviţeî.» (Ve<jî Zimbrul, No. 94.) '— Vrea să <jică Millo se folosiă de împrejurări, spre a speculă meritele trupei şi a aţîţâ în jurul ei interesul, simpatia şi chiar sprijinul anticipat al unu! public totdeauna gata de a se arătă generos şi bine-voitor către cei prigoniţi — fie ei chiar de o presupusă şi nevinovată concurenţă artistică. Vornicul lordache Pruncu din Focşani înlesni luî Millo tdte mijlocele pentru a-î trece «mulţimea cea mare de ca-labalîc» fără plată de vamă şi-î dete chiar propria sa caretă ca să se ducă până la Rîmnic, de unde, cu ajutorul luî Al. Stavăr, purcese la Buzeu. La trecerea Milcovuluî, pentru totă siguranţa, isedede câţî-va pichetaşi (soldaţi), căci apele erau încă mari. Paşaportul i s’a visat fără nici o greutate, atât pentru el cât şi pentru personalul trupei. — Ţin aceste amănunte de la tatăl meu, pe atunci Comandant al punctului din Focşanii Munteni, care dimpotrivă — ca vechiu elev al şcoleî filarmonice şi iubitor peste mesură al teatrului, a făcut cele maî mari înlesniri ilustrului actor în trecerea sa spre Bucurescî. — Millo stătu 20 de dile în Focşani şi dete 15 repre-sentaţiunî.—Ve<jî scrisorea luî G. Rozali din Zimbrul, No. 10—2, August 1851.
   (1) După 15 representaţiunî date în Focşani, Millo cu trupa sa porni la Bucurescî în <jiua de 26 Iulie şi la sfirşitul lunii erâ în capitală, unde debută în sera de Duminecă. 5 August, în Oocona Chiriţa.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
179
   î)upâ 6 fructudsă, în t6te privirile, campanie, Millo se întdrse la 20 Octobre la Iaşi (1), ca MerişSsca, Gabriela, Teodorini şi ceî-lalţi, -lăsând pe Vaiery în Bucuresci, angajată la Teatrul .Naţional In «xoe-lente condîţiunî. -
   Stagiunea şi-o deschise Garagiale la 23 Septembre 1851 cu Faust şi Margareta, drama luî Goethe, în care Mali Cronibaee (Margareta). Pasealy (Faust) 'şi Cost. Caragiale (Mefistofeles) avură —cu totă im-presiunea adîncă, ce Millo lăsase asupra publicului, — un meritat şi sgomotos succes.                                 .
  LCâte-va drame bine jucate şi vodevilurile cu îngrijire studiate ridicară, de la început chiar, nivelul artistic şi moralul trupei, care păşiâ, însufleţită par’că de strălucitele pilde ce primise de la Maestrul neîntrecut, mai cu încredere, către năzuitele isbânde în viitor. (2)
   De altă parte Wachmann găsise acum ce-î trebuia pentru a da avînt musicei pe scena română, iar Garagiale se bucură că pusese mâna pe cloşca cu ouo de aur. In adevăr, de la sosirea în teatrul bucures-cen a luî Nini Valery, vodevilele, operetele, operele comice, chiar încep să fie mai plăcute şi mai căutate de public, acesta cu atât mai mult cu 1 2
   (1) Gazeta de Moldavia, No, 84 din 22 Octobre 1851, p, 335, în foileton <Jice: «D-l
Mateiu Millo, directorul Teatrului Naţional, aşteptat cu atâta dorinţă, a sosit alaltă-eri în Iaşi, din Ţera-Românescă, unde în călătoria sa artistică a secerat aplausurî neuitate», înainte de a se intorce în Iaşi, Millo însă, isprăvind la 15 Septembre representaţiunile sale din Bucuresci, se.îndrumase spre Brăila, unde dete trei repre-sentaţiuni în sala Otelului Ralli, apoi la Galaţi, unde, cu începere de la 5 Octobre, dete cinci representaţiuni «într’o încăpere închipuită lângă Otelul de Moldavia»; de acolo porni la Birlad, Vasluiu, apoi la Iaşi. (Veijî Zimbrul, No, 30 din 11 Octobro 1851,- p, 117.) — Stagiunea teatrului din 1851—1852 o începu Millo cu Doi morţi vii, comedie cu cântece de V. Alecsandri, la 28 Octobre, Pe cea din anul precedent o începuse la 15 Octobre cu o dramă tradusă de Vaşiliu: Solomon Imperatul Iudeilor. Compară şi V, A. Urechiă, op. cit, p, 62,                       '
   (2)  Stagiunea avea să ieâ sfîrşit la 16 Iunie 1*52, cu Nunta Ţerănescă şi un vodevil frances A la Bastille, căci trupa română juca de câte-va qlile cu trupa luî Delmary, care venise pentru vară iar în Bucuresci, De alt-fel, teatrul român dedese în cursul acestor 9 luni următorele spectacole, pe cari le însemnez aci, după rîndul borderourilor serale ale direcţiunii Wachmann-Caragiale: Faust, Duelurile, Artur, Petra din casă, Coconul Iorgu de la Sadagura, O bună educaţiune, Baba Hârea (Mincu făcu pe Baba Hârca), Credinţa, speranţa şi caritatea, Cine vrea pote (în care debută Nini Valery cu un succes extraordinar), Jucătorul de cărţi, Doue fete pe un flăcău, Voiaj sentimental (cu Valery), Don Cesar (cu Teodorini), Rămăşagul, O comoră, Intriga şi Amorul (strălucit succes pentru Fany şi ,Mali Cronibaee), Uniforma lui Wellington (cu Valery), Cap de operă necunoscut, Doi coţcari (fraţii Caragiale admirabili), Jertfa lui Avram (succesul Mariţeî Constantinescu), învierea morţilor, Primele arme ale lui Richelieu (unul din cele mai bune roluri ale luî Valery), Bogatul şi Săracul, Lum.
www.digibuc.ro
180
DIMITRIE C. OLLÂ.NESCU
cât asupra lor cetisura,—«acea instituţiune ale cărei nume şi origine sunt străine şi depărtate de nemul nostru» (1) — putea să-şî opereze forfecarea, fără să 16 strice prea mult efectele, pe când în privinţa dramelor şi comediilor ea eră mai vătemătdre, fiind mai rigurosă. (2)
   Procedeul eră vechiu şi cunoscut tuturor lucrătorilor minţii, cu deosebirea că altă dată el se exercită ca control politia asupra scrierilor şi consciinţelor chiar, iar acum — şi în teatru — nu mai eră decât o cercetare, adesea o formalitate* din punctul de vedere moral şi estetic, rar, forte rar pornită din consideraţiunî străine. Şi dovadă despre acesta sunt atâtea şi atâtea produceri teatrale, cari împungeau pe mulţi, dedeaîi felurite neajunsuri de la noî pe faţă, ori asvîrliau într’adins, învăpăiate, adevărurile mai cu putere şi maî sus decât omenii şi împrejurările de pe atunci le-ar fi putut, într’alt fel, îngădui.
   Marile probleme artistice, fiinţa şi cerinţele, pururea covîrşitore, ale criticei nu turburau încă patriarchalul regim al teatrelor ndstre, în 1 2
patius Vagabundus (farsă de Nestroy, tradusă de Ed. Wachmann şi representată la 29 Ianuarie 1852 cu: C. Caragiale în Aţă, Iorgu Caragiale, Clei, Ioan Mincu, Rindea, Nini Valery, Prima tîneră, Luxiţa Teodoresca, Amica eî), Plăpămăresa (rol minunat a luî Valery), Ştrengarul din Paris (cu Valery), Urmarea Cofcarilor, Romeo, Urmarea Babei Hârca (cu Pascaly), Furiosul, Orfelinele de la Puntea Nâtre Dame, Memoriile Diavolului (beneficiul luî Teodorini), Idiotul (beneficiul luî Gestian).—(Acte şi Scrisori ale lui I. A. Wachmann.)
  Th. Teodorini, în urma unor neînţelegeri bănescî cu Millo, părăsi teatrul din Iaşi în erna anului 1851 şi se angaja la C. Caragiale, de unde apoi se duse la Craiova, chemat de Pera Opran ca director artistic al teatrului seu de acolo.
  (1)   Censura în vremea ce ne ocupă eră compusă din: Colonelul Ioan Voinescu, Aga Al. Plagino şi Marcovid, sau Bengescu Gr., ori Iancu Samurcaş. Poetul Gr. Alexandrescu a făcut şi el cât-va parte din acestă comisiune, care avea atribuţiu-nile de acji ale Comitetului teatrelor, în primirea sau respingerea pieselor, cu mica osebire'că Aga trebuia să facă parte dintre censorî... doar nu sălăşluiau Ruşii între noî de geba.
  (2)   Cunoscutul fost Director general şi membru ăl Comitetului teatrelor C. I. Stăn-cescu compusese o piesă cu cântece: Bunul Părinte, pe care presentând-o luî Plagino, acesta i-o respinsese—fiind într’însa alusiunî prea făţişe la starea înjosită a justiţiei şi vorbindu-se despre un purcel care se numiâ Guiţoff .. inde irael-Profitând însă de o lipsă a Marelui Agă din capitală şi supunând din nou lucrarea sa poetului Gr. Alexandrescu, membru în acel comitet, avu fericirea să şi-o vadă primită cu elogii, pusă în scenă şi represintată... chiar în sera când Plagino mergea la teatru pentru întâia oră după întorcerea sa. Scandalul fu mare, când el băgă de semă şmecheria autorului. Poliţia îl căută pretutindeni să-l aresteze, sub cuvînt că «a insultat pe Muscali şi justiţia ţării in public»; dar cum era o autorisare la mijloc, urmărirea nu se îndeplini, iar piesa — cu totă musica cea frumosă a luî Wachmann — nu se mai re-presentă de atunci.—Tradiţiune verbală: Ed. Wachmann, C. Stăncescu.
www.digibuc.ro
TEATfttJL LA ftOMÂNÎ
' 181
. cari era de ajuns unui actor să cadă cu meşteşug, să vorbescă urn-flându-şî glasul şi trăgănând silabele, să facă gesturi rotunde şi paşi cadenţaţi, iar unul director să plătdscă regulat şi cât mal mare lăfă, pentru ca unul să fie bun artist, iar celă-lalt părinte al artei dramatice. Şi, cu adevărat, între aceste condiţiunî au fluturat actorii şi directorii de atunci încdce, cu deosebirea câtor-va puncte bune în favorul celor dintâiu şi a o mulţime de puncte rele în sarcina celor de al doilea. (1)
    In vălmăşagul atâtor elemente pătimaşe, protivnice, exuberante, din cari e alcătuită lumea teatrului,— elemente lăsate la noi multă vreme slobode, în defsăşurarea lor pe o cale necunoscută şi fără alt ţel decât interesul, — eră fatal să ajungem a sta nepăsători: că vor juca mal bine sau mal reu actorii, că se vor scrie mal în voe traduceri şi locali-sărî decât compuneri originale, că în locul unuia se va ridică un altul ş’apoî un altul cu vrednicia ori cu năzuinţa de a le înscena, că melodramele umflate de vorbe şi gdle de idei, sati vodevilele cu spirit serbăd, dar vesel atrăgător, vor ademeni mal cu drag publicul decât drama filosofică şi comedia de năravuri, că înrîurirea curentului naţional va fi o binefacere, —prea grabnic trecătdre — pentru gustul aceluiaşi public şi că tdte însuşirile dătătdre de vieţă, de înălţare, de înflorire ale artei vor remâne fără putere de a înfiripă într’însul umbra măcar a unul simţemînt estetic. Acesta a şi fost pricina destrăbălării tuturor afacerilor teatrului şi mal vîrtos a celei prea încete şi grede desvoltărl a culturel dramatice la noi. Teatrul cu trupele lui de actori erau obiecte de speculaţiune, în numele şi sub pretextul artei, ale cărei produceri slujiau de mijlocire între ele şi public pentru dobândiri de foldse şi de câştig.
    Talentul nu va mal fi o putere firescă de înfăptuire, vrednică de admirare, ci o câtime de preţidsă dibăcie bună de exploatat; inven-ţiunea şi originalitatea—însuşiri esenţiale ale artistului —se vor coborî la' nivelul imitaţiunil şi banalităţii; egoismul şi lăcomia vor nimici idealul, de suflete înălţător !.... 1
   (1) Gazeta Transilvaniei, No. 58 diu Iulie 26, p. 223; «Societatea Teatrului Naţional urmeză a representâ feluri de piese tot în localul vechiu şi directorul d-1 Oaragiale îşi pune multă silinţă ca să mulţumăscă publicul. Silinţa d-lui ar fi mai încununată şi mai bine, dacă ar află şi secretul de a păstră o bună înţelegere între membrii Societăţii.»
www.digibuc.ro
                             www.digibuc.ro
                   TEATRUL LA ROMÂNI
                                 DE
                        DIMITRIE C. OLLĂNESCU
                          Membru al Academiei Române.
                                       PARTEA II.
                            TEATRUL ÎN ŢERA-ROMÂNESCĂ, 1798—1898.
                               Al doilea memoriu. Şedinţa din 2 Aprilie-1899.
    Clădirea Teatrului Naţional puse «temelii statornice de existenţă şi de propăşire artei dramatice române. -
    Strămutată din «baraca* îngustă, sărmană şi întunecdsă a lui Mo-molo într’un măreţ şi strălucit palat, scena ndstră se urcă, de-odată pe culmea de unde zarea şi sborul îi puteau fi tot atât de întinse, pe cât de bogate şi de frumdse îi erau odărele cu cari se împodobiâ. Schimbarea, numai prin energia muncii şi însufleţirea talentului să-i fi fost sprijinită, ca să rămână în desfăşurarea şi însemnătatea ce atingeâ atunci_____ r
    Trupa luî Caragiale şi Wachmann ocupă şi inaugureză noul local. (1)
. ' (1) Inaugurarea se făcu, în mod solemn, în sera de 31 Decembre 1852, cuZoe sau un Amor romanesc, yodevil tradus de Bobescu, musica de Wachmann. înainte de ridicarea cortinei, orchestra, sub direcţiunea acestuia, execută uvertura de la Claca Ţerănescă, care se începea cu o doină, cântată, cu multă măestrie, de vestitul flautist Folz.—Trupa lui Caragiale eră stipendiată de stat şi primiâ 750 ^ pe an, plus— din când în când—gratificaţiuni beneficianţilor, directorilor sau vre-uneî actriţe fru-mose şi talentate.                  -
                                                                          *
www.digibuc.ro
184
bîMIÎRIE C. OLLlNESCtf
Fără anume pregătire, fără un distins repertoriu—de vreme ce jâcă la primul spectacol un vodevil tradus din franţuzesce, — nu-şi dedea, negreşit, sâmă de răspunderea, cu care se îmbrăcă în faţa tuturora, luând sarcina de a le împărtăşi, ast-fel, «minunile şi desfătările teatralicescî».
   Aceea ce li se îngăduia în teatrul vechiu,—unde, stingherite din tdte părţile, gestul, privirea şi graiul, silnice par’că şi înegurate, ajungeau până la public, iar acţiunea, strînsă în mărginite cuprinsuri, nu înfăţişă deplinătatea lucrurilor, — nu li se mai puteâ ertâ pe scena largă şi veselă, în sala lumindsă şi elegantă a teatrului noii. Aci, cuvîntul, abiâ şoptit, sburâ^—dus ca pe aripi—pretutindenea; mişcările, cât de neînsemnate, nu scăpau din ochii nimănui, priveliştea se răsfăţâ ca dinadins şi viersul cântecului răsună până în adînc de pepturî...
• Ya fi grea, fdrte grea cumpănirea rostului cu fapta pentru mulţi dintre noii dspeţi şi câte isbân<JÎ sgomotdse din trecut n’aii să pară 'deşănţate, ori aii să se prăbuşâscă pe nouăle scânduri ? !
   Numai studiul inteligent, cu lecţiuni bine pricepute, numai exemplele ilustre, cu vii şi imediate înrîuriri, le vor preface firea, armonisându-le graiul, mlădiându-le trupul, ascuţindu-le mintea şi deşteptându-le simţirea.
   Câţi se vor plecă însă acestor cerinţe, ce resultat practic vor produce atâtea învăţăminte şi încotro, servită ast-fel, îşi va indreptâ paşii, ârta, stăpâna... ea a-tot-puternica, ea a-tot-mângâietorea? !... Vom vede!
   Anul 1853, început atât de bine, va fi plin de incidente caracteristice şi de împrejurări interesante pentru trupa Teatrului Naţional. Mai întâiu vor fi nevoiţi să primescă colaborarea lui Millo, care, părăsind direcţiunea din Iaşi, venise la noî, singur de astă dată, dar plin de legitima încredere că va fi sprijinit, aclamat şi acoperit cu aur, precum fusese în rîndul trecut. (1)                                     ,       . 1
   (1)  După întorcerea sa din Bucurescî — în tomna anului 1851, Millo găsiâ necontenite pricini de tânguire împotriva publicului — că nu-1 sprijiniâ în de ajuns — şi mai cu semă împotriva guvernului, — că nu-1 ajută de loc. — Nemulţumirea sa eră neîntemeiată cu tote acestea, căci publicul «se îmbulziâ în sală teatrului, când marele artist se iviâ pe scenă», ori când, «părăsindu-se vodevilele şi farsele nesărate şi învechite-, i se dedeau «piese bune şi bine întocmite, ca Săhăstria de Ca-stro, Don Cesar şi alte asemenea»; iar guvernul îi «hărăzise un local binechibzuit şi înzestrat cu tote cele trebuinciose pentru jocul scenic, pe lângă o sumă de bani, ca ajutor la nevoile suirii acelor cu osebită cheltuială bucăţi, cum şi îmbunătăţirea garderobei, etc. etc.» — (Scrisorea lui A. M ... către un abonat). Eră un pretext, prin urmare, făurit cu intenţiunea de a lepedâ direcţiunea, fiind încurcat în datorii bănescî, de cari îi eră din ce în ce mai greu a se desface. Dese-ori incas-
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
185
   Acesta colaborare răsturnă cu totul programul spectacolelor fixat de cei doi directori, dând, negreşit, întâietate repertoriului compus şi adus de noul venit, cu care «înlănţuia dragostea.şi băgarea de sâmă a privitorilor, bine însufleţiţi pentru înfăţişarea cea uimitor de firescă a atâtor naţionale obiceiuri şi fiinţe trăind cu noi, în mijlocul nostru». Melodramele, în cari C. Caragiale, Pascaly, Fanny, Gestian şi alţii «isbutiau a înteţi simţiciuni şi aplausuri calde» în public, vodevilele şi farsele, atât de potrivite talentului tinerilor comici Iorgu Caragiale, Mincu, Drăgulici, Sterică, Bilciurescu, Raliţa, Luxiţa şi Catinca Mi-chăâsca, treceau acum în al doilea şi al treilea plan, silindu-i să înveţe roluri noue, să se deprindă cu o altă metodă de punere în scenă şi să contribue, fără voia lor, la triumful unui mare artist, e adevărat, dar — în acelaşi timp — neurmător şi nesupus datoriei şi puţin îndatoritor camarad. Millo—atât de harnic când era director şi tot atât de leneş cănd era gagistul unei trupe — purtă grijă numai de propriile lui piese, de spectacolele la cari el luă parte, jucând după disposiţiune, când voia, şi zădărnicind iarăşi representaţiuni, în cari n’aveâ poftă sau interes să jdce. Şi mai trist în tdte acestea eră lipsa de îndrăsnelă a lui- Caragiale să-l supue la străşnicia disciplinei, el care-î eră prieten şi jucase sub ordinele sale, el care se temea, nu cum-va superându-1, să-şi atragă neplăceri şi din partea celor de sus—patronii lui Millo,— căci de la cei de jos şi de* la camarazi avea neajunsuri destule.. ..
   Cu tote acestea, de mult opinia publică nu se manifestase mai fa-
sările serale erau secfestrate de creditori, aşa că ajunsese să le cedeze — prin înscris formal — către actorii trupei, cari aveau ast-fel privilegiu asupra creditorilor, cei mai mulţi Evrei. In sfîrşit, zîzania punendu-se între actori, Millo plecă la Botoşani, apoi la Galaţi, să joce «canţonetele lui Alecsandri», până ce sosi în Bucuresci, lăsând teatrul din Iaşi în neputinţă de a se constitui până în Martie 1863, când «Un avis», în dialect străin, al d-luî Delmary, însciinţâ pe onor. public şi «Ies habitues du theâtre» că «s’aii învoit d-lui Foni şi Lukian o provisornică ţinere a teatrului românesc, carile, din pricina d-lui Millo, ar fi venit la desorganisare... iar amu în urmă ar fi ajuns a se eclipsă de tot, dacă direcţiunea superiârd a teatrelor nu ar fi cercat a da scenei naţionale o scântee de vieţă, încredinţând pe ist an (1853—1854) direcţiunea Teatrului Naţional d-lor Sterian şi Gatineau*. (Gazeta de Moldavia, No. 28 din 6 Aprilie şi 94 din 26 Novembre 1853.)           -
  Millo, venind în Bucuresci, se adresă iar la protectorul seu Al Plagirio, care porunci lui Caragiale şi Wachmann să angajeze «pentru onorea şi prosperitatea scenei române pe marele şi neîntrecutul artist» cu 120 ^ Pe lună lefă şi 2 beneficii, cu piese alese de dînsul şi când va voi el. Millo debută în Urmarea Coconei Chi-riţa, farsă cu cântece, compusă de dînsul, care se dete şi pentru beneficiul lui în sera de 11 Martie 1853.—(Tradiţiune verbală: C. I. Stăncescu şi Ed. Wachmann,— Bukarester Deutsche Zeitung, No. 20 din 6 Martie 1853.)
www.digibuc.ro
186
DIMITRIE C. OLLĂNESCIT
 vorabilă Teatrului Naţional, decât în timpul cât minunatul actor făcu parte din trupa lui. Nu numai că nivelul artistic se ridicase şi se îno-bilase, dar interesul cresceâ pe mesură ce Millo îşi afirmă strălucitele însuşiri de comedian, unite cu ingenidsele sale composiţiuni dramatice. (1) Fie comic ori serios, fie cântat, mimat, ori vorbit,"rolul seu eră o întrupare vie, jocul seu o perfecţiune, cari nu numai că impuneau admirarea, dar aveau menire să deştepte, şi între colegi, o fericită emulaţiune.                    .             „                          *
    De aceea alături de Baba Hârca, Kir GaetanisNişcorescu, Cocdna Chiriţa, îl vedem, de pildă, ţinend cu mare demnitate în Puritanii Londrei rolul dramatic al Lordul Klenarvon (2), precum va ave să ţie pe al Moşului, Odinidră, pe al Peticarului din Paris pe al lui Ioan Claude Cucierul, pe. al lui Placid din Martirii inimeî, şi altele şi altele. '
    Lucrurile însă se încordau din ce în ce mai mult. Millo, îngâmfat de primirea bună ce-i făcea publicul, deveniâ tot mai pretenţios şi mai greoiu întru ale. scenei, deşi acum cereâ pe fie-care lună câte un beneficiu, iar pentru beneficiile altora nu voia să jdce. Acesta provocă o discuţiune violentă între dînsul şi directori, după care—cum Caragiale steteâ la îndoială să facă act de autoritate—Wachmann, desgustat de intrigi, ‘ pre-tenţiuni, şicane de culise, şi nevoind să ieâ mai departe o răspundere 1 2
   (1)  Teatrul Naţional face necontenit bune afaceri- şi sala-î plină în tote serile. Acesta e urmarea forte îndreptăţituluî tact al direcţiunii, care-şî cunosce publicul şi trupa, precum şi a marelui talent şi simpatiei lui Millo, acest admirabil artist — care de alt-fel este sprijinul şi conducătorul teatrului românesc—atât ca actor, cât şi ca compositor. (Bukarester Deutsche. Zeitung, No. 41 din 4 Iunie 1853.)
   Activitatea d-lul Millo în trupa română este negreşit fericită. Actor genial şi scriitor de talent, el este un interpret minunat al naturii, căci arta este nedespărţită de realitatea vieţii, fără de care legătură ea cade în sferele banale ale meşteşugului şi,'în loc de iconele luminose ale creaţiunilor dramatice, n’am mal întîlni decât prosaice chipuri lumesc!, desbrăcate de orî-ce ideal, pe cari n’ara ave de ce să le cătăm într’un templu al artei. Concursul d-lul Millo, producător de emulaţiune, e cu atât mal reuşit, cu cât e de sperat că va da rode bune în viitor. (Ibidem, No.'27 Mart. 30.)
   (2) S’au jucat în sera de 1 Iulie (1853), în beneficiul lui Millo, cu concursul d-lul
 Ioan Poni, «artist dramatic din Iaşi, care, cu trecerea sa pe aici, averid de plăcere a se recomandă înaltei nobilimî şi stimabilului public din Bucurescl,prin învoirea Direcţiei, primi cu îndoită mulţumire a jucâ în representaţia d-lul Millo, vechiul seu director şi amic». Totînacestă representaţiune—ultima a stagiunii—jucâ şi un amator Mosetti (?) rolul lui Hary, iar cele-lalte se împărţiaii ast-fel: Lord Klenarvon Millo, Lady Margaret, soţia sa, Fany, Jorj, fiul lor cel mare, Poni, Regele Carol II Pascaly, Lordul Cambel Teodorini, Miss Clary, fiică-sa, Amalia Cronibace, Betthy, cameriera Margaretei, Catinca Michăescu, Jenquin, servul Palatului regal, Gestian, Petre şi Dickson, servil lui Cambel, Drăgulicî şi Bilciurescu, locot. Turnului Londrei Sterie, un temnicer Iconomu, un ofiţer.                   '
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
187.
tot maî împovărătore, găsi bun prilejul de a se retrage din tovărăşie şi a lăsa direcţiunea în sarcina lui Caragiale. (1)
  Representaţiunile se continuară însă, fără întrerupere, de trei ori pe septemână, până la Iulie (2), alături de trupa francesă, care luase locul Operei Italiane. •                          '
  Bucuresciî au fost—de alt-fel—în acel an, ca şi în mulţi din anii următori, oraşul cel mai favorisat din Europa în privinţa spectacolelor. In adevăr, nu maî puţin de patru trupe jucau, în patru deosebite limbi, pe scenele capitalei nostre : trupa română, Opera Italiană, apoi trupa francesă în Teatrul Naţional; trupa germană în sala Slătinenu, în Arena de la Grădina-cu-caî şi în sala Bossel (3), iar Wiest, după concertele — cu strălucit succes—la Viena, Pesta şi Timişdra, dădu la 9 1 2 3
  (1)   Contractul de tovărăşie fu înlocuit, la 28 Martie 1853, cu un altul, prin care— aperându-se •Wachmannde răspunderea orî-căre! datorii subscrise de amîndoî foştii tovarăşi—el se angajeză pe viitor cu 30 ^ţ-pe lună şi 2 beneficii (unul jumătate cu direcţiunea, cel-lalt întreg), pentru conducerea orchestrei, studiul pieselor cu musică şi compunerile musicale trebuinciose teatrului. Pentru acestea mai primiâ câte 1 ^ pe seră de fie-ce lucrare făcută inainte .de 1 Ianuarie 1853, iar după acestă dată va primi câte 2 ^ de fie-ce bucată va mai compune. Se maî stipula iar că, «pentru în-curagiarea tînerului Eduard Wachmann» (actualul director al Conservatoriuluî), i se va da pentru fie-ce traducere de vodevil, dramă sau comedie, câte 1 ^ '/a de câte-orî se vor representâ. I se mai acordă bătrânului folosinţa gratuită a lojeî de ranglll-lea No. 58, pentru familia sa. (Acte şi scrisori ale lui Ioan •Wachmann, 1850—1863.)
  (2)   Piesele jucate în acea stagiune au fost: Zoe (vodevil), Puritanii (dramă), Smeul Nopţii (operetă cu Nini Valery), Roşa Manică (feerie), Lampa fermecată (operetă, în care Valery şi Caragiale jucau cu mult succes), Fata aerului (feerie), Urmarea Coconeî Chiriţa (în benef. lui Millo), Iudita şi Olofern (operetă), Steua păstorului (idem, roluri fruinose ale lui Valery), precum şi Primele arme ale lui Riehelieu (vodevil), Ştrengarul din Paris (idem), Uniforma lui Wellington (idem), Indiana şi Charlemagne (în care juca Valery cu Gatineau), Scara femeii (operetă), Kethly (idem), Doue fete pe un flăcău şi Plăpămăresa (mari succese pentru Valery), Cerşetorul orb (vodevil) dat în beneficiul lui Millo, împreună cu La maison des fous (vodevil, jucat de el în limba francesă), Don Cesar (cu Teodorini), Idiotul (cu Pascaly), în fine Klenarvon. (în beneficiul lui Millo). Elementul liric şi comic a predominat în acestă stagiune, din causa lui Millo şi a lui Valery, stelele trupei de atunci.
   (3) Opera Italiană, sub direcţiunea luî Papanicola, a debutat în Teatrul cel nou pe
la .15 Ianuarie 1853, făcend 10 rjile relâche, până ce decorurile şi maşinăriile lui Robert le Diable s’au gătit, şi s’au aşezat. Opera avu mare succes şi atrase un public numeros în repeţitele dăţi cât fu jucată Pe lângă acesta se maî dete: Lucia, I Masnadieri, Norma, Nabuehodonosor, Poliuto şi Luisa Miller. Artiştii cei maî în renume fură: primadonele Lesniewska şi Mareiali, tenorii Musiani şi Finochi, baritonii Pellegrini şi Marra, basul Baillini. — Wiest eră prima violinâ în orchestră.       ■                               •                                •
   Trupa francesă, sub direcţiunea luî Seguy şi Varangot, începu la 12 Martie repre-
www.digibuc.ro
188
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
Iulie, secondat de primadona Lesniewska, şi la 9 Septembre, împreună cu Valery, Millo şi Wachmann, doue triumfale serate musi-cale. (1)                                              •  .
  Representaţiunile românesc! încep iar, la 13 Septembre. Piesele în acestă stagiune vor fi puse în scenă cu multă îngrijire, căci Cara-giale, reîntors din Paris, doriâ să arate Bucurescenilor că nu în zadar fusese la «Ambigu», la «Porte St. Martin», or! la «Palais Royal».                                                          .
  Elementul liric şi dramatic al trupe! va fi de o. potrivă împărtăşit de astă dată. înţelesese directorul că gustul publicului trebuiâ format printr’o bine chibzuită schimbare de gen dramatic, mai cu osebire la * 30
sentaţiunile în sala Slătinenu, de unde apoi de la 6 Iunie juca în teatrul mare comedii, vodevile, drame şi chiar simple farse din repertoriul de atunci. Nici o piesă clasică, nici o lucrare mai însemnată din şcola romantică, afară de M-me de la Seigliere, Bataille de Dames, Les Demoiselles de St. Cyr, La Lame aux camelias> deşi până la Septembre, când începu trupa română şi apoi opera, deteră peste
30 de bucăţi, jucând de 2 şi de 3 ori pe săptămână. Interpreţii cel de căpetenie erau: d-na Emma Bertrand, d-şorele Reine Olay şi Mariane Sauvage şi d-nil: Seguy, Varangot, Delafosse. Rodriguez, Lenot şi comicul Faugere. Gatineau încă a jucat în trupa acâsta, apoi s’a dus la Iaşi.
   Trupa germană, constituită de un comitet al bogatei şi numerose! colonii germane, sub direcţiunea actorului Richter, dădu mal tnulte vodevile şi farse, puţine comedii de caracter şi de năravuri şi mal puţine drame. Jucă, de ordinar, erna în sala Slătinenu, apoi, după sosirea trupei francese, debută la 15 Martie în sala Bossel şi vara dedea spectacole, forte mult visitate de public, în arena de scânduri ce avea la Grădina-cu-caî, — unde jucase şi Halepliu cât-va la 1850. — Dintre piesele mal principale (tote din repertoriul ultra-vesel al teatrelor de foburguri vienese) au fost: Die Falsehe Primadona, Wahrheit und Liige, Orossjărig, Don Ranudo de Colibrados (tradusă şi în românesce şi jucată de Teodorini în Teatrul Naţional), Der Falsehe Millionăr, Der Vater der Debutantin, Die Tochter des Regiments, Frauenschlacht, Quasimodo des Gloekner von N. Dame (aceste trei din franţuzesce); peste tot mal mult de 60 de piese în 9 luni, căci trei luni pe an se ducea, să joce la Sibiiu sau la Braşov; în colo jucau tot timpul la noi. Printre actorii cşl mai însemnaţi erau: d-nele Lege, Binder, d-şorele Kalb, Roşa, Sussbauer, Raab şi d-nil Lege, Haubold, Schieferstein, Ernst, Sussbauer, Burian, Pfalz. — Capelmeister eră Josef Umfogl. (Bukarester,Deutsche Zeitung, No. 8, 9, 11, 27, 41, 60 din 1853.)
   (4)  Wiest, născut în Yiena, de când sfîrşise studiile sale la Prof. Benesch şi venise la noi, de 15 ani, nu mal veqluse locul seu de nascere. Ducendu-se în Iunie la Yiena, dete în săra de 7 (19) ale acelei luni un concert în sala «Gesellschaft der Musikfreunde» (Conservatoriul de Musică şi de Declamaţiune), la care asistă multă lume, avu un mare succes şi fu călduros aplaudat. Concertul se începu cu «Uvertura operei lui Cherubini Lodoiskan executată de orchesta Operei sub conducerea bătrânului Benesch. — G. Chiţu, pe atunci student la Viena, compuse pentru Wiest sonetul următor;                                                                  -
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
189
noî, unde nevoia de a da necontenit alt cevâ este o condiţiune de vieţă şi de succes. (1)
                          Millo, însă, care-î făcuse atâtea neajunsuri, rămăsese neangagiat şi alergă în t6te părţile, solicitând stăruinţe şi influenţe, pentru a i se
                                SONET
                                  LA
                                    DOMNUL LUD. WIEST
Din cetatea bucuriei — din a Dunării câmpie, Cântăt<5re filomelă, între noi astăzi sosesc!;
Şi in tr^cătu-ţi cel iute, tu ne cânţi o melodie Ce deşteptă suvenire inimilor românesci.
Te salut, scumpe Maestre! A ta artă se admiră; Al tău arc, a ta vidră — al teu suflet simţitor, Inspirate de natură, ca a lui Apollon liră,
Ne încântă — ne răpesce şi ne împle de amor !
In sublima-ţî fantasie aud Oltul cum suspină, Aud fluerul din munte, aud Dunărea mugind; t Româncuţa cu p doină, dorul seu cum şi-l Alină,
Şi Românul cu speranţă din al seu vis tresărind. Cântă dar, brave Maestru; în acordurile tale ’ Aud vocea României,Naud cântecele sale.
  Yiena, 19 Iunie 1853.               G'. CUiţu.
   La Budapesta dete doue concerte în sala Redutei, în care Rapsodiile ungureşti şi cântecele româneşcî: Potpourri Valaque, ridică aplause furtunose.               i
   La 15, 17 şi 20 August dădu concerte la Tiinişora, cântând : Italienischer Traum, Romanische Leben, Der Karneval şi La Romanesca, tote composiţiunî de ale sale.— (Bukarester Deutsche Zeitung, No:47 din 22 Iunie, pag. 183 şi 184—şi No. 53 din 13 Iulie.)
   (1) In vara anului 1853 Costache Caragiale fusese la Paris să vadă teatrele şi să cumpere stofe şi broderii pentru garderoba trupei sale. Cu acest prilej aduse mai -multe comedii şi vodevile şi melodrama Dracul sau Orba din Paris, de Anicet-Bourgeois, care avea un succes mare pe atunci. Ea fu tradusă, montată cu mare, lux şi spectacol şi jucată de C. Caragiale (Corniţele de St. Germain), Pascaly (Marcel), Mali Cronibaee (Prba), Fany (Comitesa) şi Gestian, Mincu, Băicoianu şi alţii. Plăcu forte mult. La 23 Sept. Valery apare în Fata Regimentului şi are un succes colosal (a primit cunune, buchete) şi fraţii Caragiale au fost forte aplaudaţi; Lucreţia ■ Borgia, dramă în care Fany şi Pascaly s’au distins; Şip te fete in uniformă după Nestroy, tradusă de Ed. Wachmann, afăcut furore ; la27 Oct. întâia representaţiune a_ dramei Nopţile riuluî Senei, care a produs mare efect; Stancu Brateluî, vodevil de Stăncescu, musicâ de Wachmann, succes al lui I. Caragiale; Briganzii, dramă; Cum vine, mintea la copii (Scribe), vodevil tradus de Stăncescu; Uacabeii, melodramă; Preţiâsa, idem, tradusă de Ed. Wachmann, musicade C. M. Weber; Bărbatul anonim, operetă (beneficiul lui C. Caragiale), în care a cântat Valery; şi C. Dimitriade, cu mare succes; Bogat şi Sărac, Voiaj sentimental, Nunta Ţerănescă (cu Halepliu angagiat înadins), Ninon, Nanon şi Maintenon (în sera de 7 Ianuarie 1854, pentru beneficiul Nineî Valery), vodevil istoric în 3 acte şi 1 tablou, tradus de Stăncescu, musica de Wachmann; Smeul nopţii, Orbul şi Baston, Lampa fermecată, operetă; Baba Hârca (în care a jucat Apostolu) şi Plăpămăresa, Indiana şi Charlemagne< Caterina Howard (pentru beneficiul lui Gestian), oare a produs un efect puternic; Steua Păstorului (în beneficiul lui Wachmann); Valentina şi Le Kain, drame; Toreador, Lumpatius, Cavalerul de St. George, Iadul din Paris, O pălărie care sboră, , vodeviluri; Ştrengarul din Paris, cu Teodorini,'Pavel Stoenescu şi Ioan Vlâdicescu; Omul din codrul negru (beneficiul lui Mincu). (Acte şi scrisori ale lui I. A. Wachmann, 1850—1863.)
www.digibuc.ro
190
DJMITRIE C. OLLĂNESCU
deschide uşile teatrului. Forte ciudată acestă situaţiune a marelui şi popularului artist, al cărui nume singur eră un atrăgător program, să bată la atâtea uşi, să jtrîngă, smerit ori călduros, atâtea mâni şi să nu pdtă căpătă decât făgăduiala câtor-va seri de beneficii, la cari întreg personalul artistic român se învoiâ să j6ce, fără de a luă nici o răspundere bănescă asupra sa. (1)
   Felul lui de a fi: suflet de boem cu temperament de boer mare îi căşună lui neplăceri şi altora greutăţi, de cari numai atunci îşi dedea socotelă, când îi ajungea «cuţitul la os».... şi de astă dată până şi împrejurările îi erau par’că protivnice. In adevăr, cei de la cari sperase el cel mai hotărîtor sprijin se aflau prinşi acum în aşa vîrtej de încurcături politice, în cât cu greu îşi puteau ei înşişi nimeri caleai dar încă să mai ajute şi altora ca să nu cadă în făgaşe..........
   Oestiunea locurilor sfinte aprinsese iarăşi răsboiul între Turci şi Ruşi. Turcia însă eră de astă dată ajutată de Franţa, Anglia şi Italia aşa că Rusia se vede nevoită de-a înfruntă o puternică coaliţiune.
   încă de la Iunie (1853) erau temeri la noi despre o nouă intrare a Ruşilor în Principate, în cât Vodă Ştirbei, pentru a se încredinţai trimise pe colonelul Bibescu, adjutantul său, la Iaşi, unde Kaltchinski, consulul rusesc, îi făgădui de a-1 însciinţâ când vor intra armatele imperiale în Moldova. Tot atunci Aristarchi, Agentul ţării la Oons. tantinopole, spuse Domnului că, în caşul unei declarări de răsboiii din partea Rusiei, Turcii vor cere de la Principii Români să se retragă din scaun. Nu mult după acesta Ştirbei primesce de la comandantul oştirilor rusesci ordinul de a luă cuvenitele măsuri pentru aprovisio-narea corpurilor ce aveau să ocupe Muntenia. Odată cu acesta el primesce de la Cancelarul Rusiei (5 Iulie) o comunicare, prin care-i arată că nu se va atinge de organisarea ţării şi-I va învoi mai departe ocârmuirea ei, cu condiţiune de a rupe numai decât orî-ce re-laţiunî cu Turcia şi de a înceta plata tributului. Ştirbei transmite grabnic «comunicarea», marelui Vizir, care-i răspunde că-1 «autorisă a păstră domnia numai refusând a se supune cererilor rusesci şi plătind 1
  (1) După multe amânări, sechestrări ale cassei teatrului de creditori şi felurite meşteşuguri pentru a o scăpă din manile lor, se dădu la 7 Octobre 1853. Peticarul din Paris, dramă, în beneficiul lui Millo, şi mai târziu un altul sub numele Meri" şesca cu *Coconu Iorgu de la Sadagura». In amîndoue aceste piese Millo a jucat aşa de bine că a fost aclamat de public pe scenă, aruncându-i-se corone şi flori. Din acel moment urzi el planul de a-şi întocmi o trupă şi a juca pe socotelă sa într’un teatru, unde el să fie stăpânul. (I. A. Wachmann, Acte şi scrisori. — Scri-sorea din 4—16 Octobre 1853.)                              . .       ,   .
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
191
regulat tributul». Maî pe urmă însă Reşid-Paşa îî poruncesce să pâ-răsescă tronul,‘«de vreme ce n’ar fi cuviincios ca funcţionarii Torţei (!) să rămână în nisce ţări ocupate de vrăjmaşi». Domnitorul, aflându-se de o parte împedecat de Ruşi de a răspunde tributul, de alta oprit de Turci de ă maî sta în' scaun, şi nevrend să păstreze maî mult o si. tuaţiune atât de echivocă, dete în (jiua de 12 Octobre un manifest către ţetă, prin care declară că părăsesce tronul şi lasă administraţiunea publică în mânile Sfatului administrativ. După acesta, voind să plece, prin Giurgiu şi găsind impedecare, ieâ drumul prin Sibiiii şi se duce la Yiena, de unde nu se întdrce decât după retragerea Ruşilor şi intrarea trupelot austriace la noî (21 Septembre 1854).
   Autoritatea superidră fu luată în ambele .Principate de către Ba. ronul Budberg, avend ca ajutor în Bucurescî pe Kaltchinski şi în Iaşi (de unde Gr. Ghica Vodă plecasă laViena, tot din aceleaşi pricini), pe Prinţul Urusoff. (1)                                 •
   In (jiua plecării sale, Ştirbei numiâ, în locul lui Plagino, Agă în capitală (deci membru de drept al censureî) pe Radu Rosetti. Amicul şi ocrotitorul lui Millo, Plagino, plecă peste hotar cu familia Domnitorului, socrul său.
   Beneficiile câte le putu incassâ, ferindii-le de mâna creditorilor, de abiâ ajungeau lui Millo cu ce să trăiască, dar încă să înjghebe, cum îşi pusese în gând, o trupă şi să ridice în teatrul vechiu o scenă protivnică celei din teatrul noii. Trăi deci cum putu, de a(jî pe mâne, tot cu; nădejdea că «se vor îndreptă lucrurile şi că rdta norocului va sfîrîi şi pe dinaintea luî». Zadarnic însă, căci afară de Oostâche Mi-chăilenu — plecat din Oraiova după ce Pera Opran îi luă directoratul eatruluî din mână(2), —fratele său Ştefan (actor mâi mult decât meii) Documente pentru Renascerea României, II, pp. 130, 213, 272, 301, 318, 681, 689. Bukarester Deutsche Zeitung, No. 83 din 19 Octobre 1853, p.329. — Sfatul administrativ se compunea din boeriî: Iordache Filipescu, Const. Herescu, M. Ârgiropolu, Ioan Filipescu, Ioan Mânu, Ioan Bibescu şi Ioan Otteteleşdnu.—Comandant al armatelor rusesc! de ocupaţiune la noî erâ Locotenentul General Principele M. Gorciacoff.
   (2)  Cu începerea stagiuni! 1853—1854, Pera Opran luă direcţiunea Teatrului din Cra-iova, pe care o avusese Const. Michăilenu, aducend din Bucurescî ca director artistic pe Teodor Teodorini, iar ca şef de orchestră pe tînerul Eduard Wachmann. Teatrul sub administraţiunea sa făcu progrese, căcî pentru întâia oră se dete o îngrijire inteligentă studiului pieselor - lirice şi dramatice. — Atunci se putu aprecia talentul Matildeî Major, mal târziu vestita actriţă Matilda Pascăly, interpreta atâtor role frumose pe scenele cele-însemnate din ţeră. Acolo se distinseră surorile Maria şi Ra-luca Stavrescu, maî maî târziu Maria Teodorini şi Raluca Vlădicescu, iar dintre actori, pe lângă Serghie, «stâlpul teatrului craioven», Pavel Stoenescu şi Ioan'Vlădicescu se afirmară buni comicî. Repertoriul erâ aprope acelaşi ca cel din Bucurescî, cu osebirea dramelor celor prea marî şi dfecl costisitdre.
www.digibuc.ro
192
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
diocru), Raliţa şi Mariţa Coilstantinesca (eşită din trupa lui Caragiale după întdrcerea fostului său- bărbat Apostolu), nu maî putu strînge pe lângă dînsul decât nisce băeţoî, cari nu-1 puteau sluji. Se cercă el să smulgă, ce e drept, pe unii din teatrul mare, de pildă pe Dimi-triade, care un moment fu în plecare să-l urmeze, dar, silit de tribunalul de comerţ să-şi respecte contractul, merse înainte şi avu un succes enorm în Caterina Howard, primul lui rol de forţă, căci până aci cântă mai mult în vodevile şi jucâ. în comedii.
   Dar cu t<5te greutăţile, cu tdte strîmtorările, Millo îşi procură mijldcele trebuincidse, aşâ că închiriă teatrul vechili—restaurat şi curăţit acum cu totul—şi în sera de Duminecă, 20 Februarie 1854, debută cu Vicontele de Letorieres, comedie în 3 acte cu cântece, tradusă de dînsul. (l) Piesa avu darul să placă publicului, ■— un public nu tocmai ales, dar numeros (2), ce, până la sfîrşitul stagiunii, avea să remâe credincios acestei scene, pe care vecjuse pentru întâia <5ră jucându-se teatru, în anii tinereţii. Afacerile nu-î vor fi tocmai strălucite, căci va inaugura, el cel dintâiu, intrările de favore în loji, pentru încuragiarea şi propagarea în public a gustului şi dragostei artei dramatice, rămânând să se despăgubescă de acestă generdsă măsură de la cei din staluri, de la cei cari «plătiau cu mărunţeua», precum              Ba nici
trupa nu-î prosperă, de vreme ce primul care-1 părăsi la noua stagiune fu însuşi tovarăşul său, Const. Michăilenu, puţin deprins de o parte cu modul original al maestrului de a-şi plăti datoriile, iar de alta şi mai puţin răbdător de a nu însemnă nimic alături de dînsul, de «Bonaparte», cum îl numiâ,—ca să dovedescă puterea absorbantă, şi prestigiul, desfăşurate de Millo în întreprinderile, sale.
   Iar el, nepăsător — de supărările şi nevoile altuia, — păşiâ înainte sigur că, cu ori-ce trupă, cu ori-câte greutăţi, — numai o scenă a lui să aibă şi să joce el pe dînsa — va isbuti, şi într’adevăr că la urma urmei a isbutit... să ruineze pe fdstul său camarad şi director Caragiale 1 2
  (1)  Se ffice că, pentru a începe să joce, a trebuit ca Michăilenu să se împrumute cu 200 ^ de la un negustor, căruia, pe lângă garanţia incassărilor serale, din cari îl plătiă treptat Millo reuşise să-l facă şi părtaş la câştig — drept dobândă — de la o ore-care cifră în sus, aşâ că bietul om se făceâ luntre şi punte printre ai lui să vie la teatru, cu speranţă să-şî ieâ o parte mal mare de profit. Din nenorocire, se nimeriau aşâ socotelile că nu luă mal nimic şi când — după cât-va timp — începu să facă gălăgie, tot Millo îl închidea gura, ţlicendu-î, că «la teatru e ca la moşie, cheltuelî multe, pagubă sigură şi folos când vrea Dumnezeu». (Wachmann, Acte şi scrisori.—Buka-rester De/utsche Zeitung, No. 14 din 18 Febr. 1854.)
  (2) ţ)iceâ Wachmann, într’una din scrisorile sale (20 Ianuarie 1854), că publicul
acesta eră format din mahalagii,                     .
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
193
şi să-î ieâ locul în fruntea unei instituţiunî, pe care n’o îngrijiâ şi n’o onora decât când o simţiâ mişcându-se după vrerea luî. (i)
    Nu mult după* debutul lui Millo se răspândi vestea că Teodorini) Lăscărescu şi Vlădicescu fusese aduşi în căruţă de postă, arestaţi de Ruşi, din Craiova la Bucurescî. Scirea era adevărată. Poliţia locală rusescă, prin spionii săi, aflase că cei trei artişti vorbise îm^fiiod cam aspru despre unui scandal provocat de ofiţerii de cavalerie la prima representaţiune a pieseî./ift7a lui Dumnezeii (2) şi, fără îndurare, cum eră* pentru orî-ce exces de vorbă sau de scris, îi ridică numai decât şi-î expediă ferecaţi în capitală. Aici, după stăruinţe pe lângă Consulul General şi Comandantul militar, fură liberaţi şi, cum le eră oprit de a se mai întdrce înapoi, se văzură siliţi a se angagiâ în trupa luî Ca-ragiale, unde şi jucară' câte trei în Ştrengarul din Paris, apoi în vo. devile, dar, simţind că merg treburile slab, cercară, Teodorini mai cu dinadinsul, să trecă la Millo. (3) Noroc că, până să se ieâ o hotărîre, Ruşii, atacaţi straşnic în Crimea, îşi retraseră oştirile pe la începutul luî Iunie şi surghiuniţii putură să se ducă iar acasă.
    Deşi concurenţa p<5te da însufleţire comerciului, treburile scenelor române nu mergeau bine, de când o luptă, o concurenţă artistică, se stabilise între dînsele. Lumea, iubitdre de teatru, era prea împărţită, prea. puţin numerdsă şi p<5te prea nestatornică, spre a sprijini şi a îndestula trebuinţele a doue teatre de acelaşi gen. 1 2 3
   (1)   De la 20 Februarie începând, Millo a dat următorele piese: Vicontele de Letorieres (comedie), asupra căreia critica de atunci s’a exprimat în termini forte favorabili. Ceea ce importă însă eră ridicarea unei a doua scene române în capitală, căci «prin concurenţă- câştigă arta, lucrul însuşi şi publicul tot-deauna. Prima representaţiune a avut un succes strălucit şi publicul a fost entusiast în adevăratul înţeles al cuvîri-tuliii». (Bule. D. Zeitung, No. 16 din 25 Februarie, p. 62.) Urmară apoi Luisefa sau un Director de Teatru (vodevil), Avocatul bărbier (comedie), Nobleţă cumperată (vodevil), Casa strejarului (comedie), Musa de la Burdujenî, Shylok Evreul sau învoiala de sânge (dramă), Creditorii (în beneficiul capelmaistruluî Weinnetter).
   (2)  In acestă piesă jucau d-na Maria Teodorini, soră-sa d-ra Baluca Stavrescu, comicii Lăscărescu, Vlădicescu şi Teodorini. Ofiţerii ruşi, mai ales cei de cavalerie, nobili şi bogaţi, cari frecuentau teatrul şi între acte goliau sticle de şampanie, aveau mari simpatii pentru cele două surori frumose, graţiose şi amabile. Când că(ju cortina la finele piesei ofiţerii, în loc să părăsăscă sala, începură să strige : «Maria ! Stavri! Maria !! Stavri!!» bătând cu săbiile în scânduri. Vecjând că cele două artiste nu apar, au vrut să ieâ scena cu asalt. Lucrul deveniâ primejdios. Se baricadară uşile ce duceau pe scenă şi actriţele, ajutate de camarazi, fugiră pe o portiţă dosnică a scenei şi se suiră în sala de repetiţiune, acăţându-se de ramurile unui copac mare, care, fiind alături, le înlesni intrarea pi ferestre prin întuneric, pe când Buşii strigau jos, în sală. (Tradiţiune verbală: Ed. Wachm,ann.)
   (3) I. A. Wachman, Acte şi scrisori, 1850—1863.
    Analele A. R. — Tom. XX. - Memoriile Seo}. Liteî'are.                     13
www.digibuc.ro
194
DIMITRIE C. OLLÂNESCU
   O apropiere, de nu o unificare a, amîndorora eră singura desluşire a marelui punct de întrebare, ce se punea fatal în faţă-le, cu privire la viitor. Rivalităţile erau dăunătbre, starea materială şi energia căpeteniilor se găsiau în fdrte mare nepotrivire, ca să p6tă produce, vre-un bun resultat, dacă, pentru a tăia scurt defecţiunilor dintr’o parte şi iscddelor din cea-laltă, trebuiau să-şî întindă mâna, sau una să lase locul slobod celeî-lalte. Aşa se şi făcu; căci în sera Duminiceî de 8 Maiu, se dete în teatrul cel mare Shylock în beneficiul luî Teodo-rini, precum cu 20 de.tjile mai înainte se jucase în teatrul cel mic în beneficiul direcţiunii.                                .
   De aci spectacolele române nu se vor da decât. în noul local, ur-mându-se regulat tdtă vara până la 15 Septembre. (1)                .  .
   De alt-fel nici celor-lalte întreprinderi teatrale nu le prea mergea în plin.           •   ,  .         .                       .
   Opera stătuse o lună şi. jumătate fără de primadonă şi de abia. la Ianuarie (1854) adusese pe o Englesă, Miss Kenneth, care avea ceva glas şi putea să uşureze serviciul d-neî Marinangeli, singură pe scenă de la deschiderea stagiunii, cu tenorul Sacco-Manno, basul Segri, baritonul Giovanini şi buful Mazsetti, fără întrerupere. Acest obiceiu îl luase Papanicola de mult, căci şi precedenta campanie o înGepuse fără tenor şi au trebuit proteste şi stăruinţe din partea publicului, până să aducă iar pe Musiani. Publicul se ţinea deci.în reservă şi aveâ dreptate.
   Teatrul german îşi urmă cursul representarilor sale la Braşov şi tocmai pe la jumătatea luî Maiu se întdrse la noi, pe când trupa francesă a luî Seguy şi Varangot, ademenita de succesele anului trecut şi mai ales de presenţa unei numerdse armate rusesci, inaugu-reză spectacolele la 16 Februarie, prin Un caprice de A. de Musset, 1
   (1) Amîndoue trupele dederă următorele spectacole: O dramă, de familie (bene-, ficiul Raliţeî), Dama de la St. Tropez (dramă), Angelo Podesta al Padoveî (dramă de V. Hugo, pentru beneficiul luî Ştefan Michăilenu), Nunta Ţerănescă (beneficiul d-neî F. Serghie din Craiova, unde se închisese teatrul în urma scandalului), Mo-nastirea de Castro (beneficiul d-neî R. Vlâdicescu), Saul (tragedie pentru beneficiul luî C. Michăilenu), Robert şeful bandiţilor (dramă în beneficiul Măriei Constan-tinescu), Fantoma sau Nona Sângerândă (dramă), Radu Calomfireseu (dramă lirică naţională de I. Dimitrescu, musica de D. Burgmann, beneficiul Marieî Constanti-nescu şi al luî Dimitriad), Petiearul din Paris (beneficiul luî Millo), Luiseta (beneficiul luî Halepliu), Strigoiul (dramă, beneficiul d-reî S. Michăilenu), Radu Calomfireseu (ultima representaţiune în beneficiul Marieî Constantinescu şi al luî Dimitriad). Una din căuşele, pentru carî Millo jucă în teatrul nou, fu şi faptul că o trupă germană de vodevile debută la 10 Maiu în sala Slătinenu.
www.digibuc.ro
TEATRtJL LA ROMÂNI
195
Titi ă la representation de Robert de Diable şi Riche d’Amour, pre-lungindu-se până la mijlocul lui August, după ce trupele austriace îşi făcură intrarea în Principate, lăsând ast-fel trupa germană singură. (1)
   Stagiunea teatrului român începu târ<Jiu, dar, de abia începută, Ca-ragiale —' care avusese mulţime de perderî — constată neputinţa de a eşi la căpetâiii cu bine şi, adunând personalul trupei, mărturisesce că nu mai are cu ce-1 plăti şi-î cere sprijinul spre a îndreptă starea acâsta de lucruri. Se întocmesce — după multe chibzuirî — un comitet de administrare a intereselor teatrului, în care Wachmann fu însărcinat' eu cassa,' C. Michăilenu (desfăcut de Millo) şi Pascaly cu direcţiunea scenei şi montarea pieselor, iar Caragiale, cu serviciul admi-nistraţiuniî. Acest comitet garantă plata onorariilor lui Nini Valâry (stâua musicală a trupei), a corurilor şi a orchestrei, hotărînd ca din ce va prisosi peste cheltuelî să împartă de o potrivă.
   Afacerile mersese! reu tot anul, pagubele nu se putuse acoperi nici din subvenţiune, nici din abonamente, iar incassările—din pricina spectacolelor străine, a circului Beranek, aşezat pe un maidan chiar lângă localul teatrului, a inimicului Klishnig din Londra, care imită într’un chip uimitor maimuţa, şi a altor osebite distracţiunî publice, pe atunci la modă — ca' baletul din sala Slătinânu, de pildă — scădeau din ce în ce mai mult. Noua asociaţiune dete totuşi <Jece bucăţi lirice şi dramatice, cari avură succes, atraseră destulă lume, — Princesa Ştirbei veniâ regulat la fie-care representaţiune, — însă folosul nu fu îndestulător. (2) Din acâstă pricină, Pascaly cel dintâiu rupse învoiala făcută, declarându-se nemulţumit cu analogia din câştig şi cerând să i se garanteze 30 # 16fă pe lună. Cererea neputendu-î fi îndeplinită, el se retrase din trupă, lăsând un 'mare gol în repertoriu, împrejurare ce sdruncină până în temelii şubreda clădire a artiştilor 1 2
   (1)   Opera dădu: 11 Pirata, Norma, Luisa Miller, Puritani, Barbiere di Seviglia, Figlia del regimento, Linda, Lucrefia Borgia, Nabucco, Lucia, etc.
   Trupa germană începu la 10 Maiu cu comedia luî Kotzebue: Der gerade Weg der beste şi Die Zerstreuten, apoi Rataplan, iar la 18 (30) August dă o serbare extraordinară (Versprech hinter dem Herd şi Eigensinn) cu un Prolog în versuri compus de profes. K. Schweder pentru intrarea trupelor austriace în România. Represen-taţiunile urmeză tot anul.
   Trupa francesă a dat peste 60 de comedii, vodevile şi farse, cum şi câte-va comedii clasice de Moliere şi Regnard. '
   (2)  Se jucară: Precioşa (melodramă), Fualdes (idem), Lumpatius (farsă), ludita şi Olofem cu balet, Doue fete pe un flăcău, Şepte fete în uniformă, Lampa fermecată, Plăpămăresa, Turnul de Nesle, Baba Hârca (cu Michăilenu în rolul Rabeî şi ' balet), Misterul de la Peştera Ioncha (melodramă).
www.digibuc.ro
196
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
  asociaţi. După 15 (Jile Michăilenu, Mali Cronibace şi alţi câţî-va urmară pe Pascaly, iar la 1 Ianuarie 1855 loan Wachmann se retrage şi dînsul, desgustat de neregula şi de «anarchia, ce domniaii în teatru».
    Cei rămaşi: Costache, lorgu şi Cecilia Caragiale, Lăscăreâcu, Gestian Băicoianu, Sterică, Valery, Fanny, Catinca Michăesca, Plastara, un corist şi două coriste se legă cu orî-ce preţ a merge înainte. Valery alege şef de orchestră pe Kremser şi pune în repetiţiune drama Mărie Rose, pentru beneficiul Michăescăi. (1)                               . .
    Lovitura eră grea şi Caragiale, pentru serviciile aduse, de atâta timp, teatrului şi artei dramatice românesc], merită negreşit o maî bună răsplată, dar împrejurările şi dmeniî, mai ales dmenii, îi sdrobiau inima şi cariera totde-odată. Intrat plin de ilusiuni, de căldură, de en-tusiasm tînşr şi spornic, în marea bătălie a vieţii, se vedea acum — la mijlocul luptei — îngenuchiat fără de a fi răpus, nenorocit fără de a. fi perdut, cainic fără de a fi desperat. îi rămânea o singură mângâiere, aceea de a-şi fi făcut datoria în cele onai grele vremuri, jertfind tot ce a avut maî bun în inimă pentru ţera şi pentru arta sa, Să jacă şi alţii ca dînsul! Direcţiunea fusese declarată în faliment, neputendu-şî plăti poliţele, ce se urcaii la 1.500 galbeni; teatrul, ca sub edsa morţii, se sbăteâ în ultimele convulsiuni. Deficite ori iucassărî neîndestujătdre în tdte serile; munca, ostenela şi rîvna tuturora rămânând aceeaşi, curagiul şi dragostea aceleaşi!....... .
    Hotărît, fericita întorcere în ţeră a lui Vodă Ştirbei (21 Septembre 1854) deschide par’că o eră de prosperitate lui Millo, făcând din ce în ce să scadă norocul trupei din Teatrul Naţional. începând stagiunea în luna lui Octobre, cu trei representaţiuni consecutive ale comediei De sus jos şi de jjos sus, o hazlie adaptare din. nemţesce, el are darul de a aduna lumea în sala sa, deşi nu dă des lucrări nouă, pe când sala cea-laltă treptat se golesce şi, dacă afacerile nu-î sunt prea strălucite, are cel puţin cu ce întîmpinâ nevoile, pe când, covîrşiţi de dînsele, celor-lalţî le bate toba la uşă.
    — Cu teatrul nu se câştigă parale! Arta nu este marfă de speculă! Idealul nu se pdte pune amanet! Actorul dă vorbe multe pentru parale puţine! Teatrul e un cadru bogat pentru tablouri adesea mediocre ! Cel cş se urcă pe scenă se urcă în cer, unde cesul mâncării nu bate nici odată!
    Iată aforismele cu cari Millo, filosoful spiritual, cătâ să împace şi să (l)
    (l) I. A. Wachmann, Scrisorile din 21 Novembre şi 11 Decembre 1864 şi cea din . 2 Ianuarie 1855. — Ulys Creţianu căuta prilej potrivit să ieâ direcţiunea, pe care şi statul voia s’o ieâ acum.
www.digibuc.ro
/
TEATRUL LA ROmAnÎ
197
mângâie, în câsurî de restrişte, pe epicurianul Millo... şi a filosofat ast-fel cea maî mare parte a vieţii sale, de 90 de anî! .. .
   Et nune erudimini!
   Si deosebirea stării celor două scene române erâ atât de bătătdre
   et
la ochi, — cu actori cari fugiaîr de la Caragiale ca să se ducă la Millo, cu beneficii cari aci lăsau (Jecimî de sfanţi deficit şi colo dedeau folos 4ecimî de galbeni, cu spectacole ce, într’o parte, că<Juse la patru, mult cinci pe lună şi, într’alta, se urcase până la patru pe săptămână, — în cât guvernul, cu tot dreptul îngrijat de vitrega lor sdrtă, plănuesce a întruni amîndoue trupele, cu ce aii maî bun, la olaltă, supun§ndu-le ascultării unui Comitet administrativ şi artistic, orînduit cu puteri întinse şi cu o subvenţiune de 1.600 #... Planuri, planuri frumdse, dar sterpe, căci Măria Sa Vodă—care bucuros oferi luî Wachmann să ieâ direcţiunea Operei cu 1.500 # şi alte avantagii, pentru trei anî—găsi că Teatrul Naţional e prea destul să se deâ unui antreprenor, care însă să aibă proprietate de cel puţin 3.000' # şi să fie bine veefut in societate. (1)                                                     ' 1
    (1) I. A. Wachmann, Scrisori către Ed. Wachmann, de la 2 Ianuarie la 30 Iunie 1855. Millo începuse stagiunea 1854 -1855 în sala teatrului vechiu, la 6 Octobre, dând regulat până la Iunie representaţiunî, — dintre cari de la Maiu însă în teatrul cel nou, — jucând piesele: De sus jos, de jos sus (de 3 ori), Tuzu Calicu (4 ori), Cocdna Chiriţa (10 ori), Urmarea Coconet Chiriţa (4 ori), Tigru din Bengal. (3 ori), Creditorii (5 ori), Poetul romantic (5 ori), Criminalistul (3 Ori), Muma (2 ori), Coţcării (2 ori), Herşcu Boccegiu (3 ori), Şoldan Vitezul (4 ori); apoi, după ce Pascaly, Mi-_ chăilenu şi Mali Cronibace intrară în trupa luî, se dădură multe drame şi melodrame,, cu cari făcea sală plină. Aşa pe când Valery, copilul iubit al publicului perdea 27 sfanţi dând vodevilul Cosma zidarul în teatrul mare, Michăilenu dincolo incassâ 65 ^ cu Robert Macaire. De la Maiu jucâ şi Millo cu trupa sa în sala cea nouă şi cu Turnu de Ferara, cu Puritanii, Shylok, Angelo, Radu Calomfirescu, umplea sala. Melodrama nu erâ faimosă, fiind-că în loc de orchestră avea lăutari, dar Caragiale încaî licenţiase musica cu desăyirşire. In sfîrşit Caragiale încetă re-presentaţiunile la Maiu pentru tot-deauna, pe când Millo merse înainte până în miedul verii, cu buna hotărîre de a luă direcţiunea Teatrului Naţional de tomnă.
    Alecsandri şi cu Lukian venise din Iaşi ca să angajeze actori pentru teatrul organisat pe un alt picior acolo, dar dintre cei principali nimeni încă nu se arătase doritor de a «se expatriâ», deşi Millo, aflând despre cele întocmite, lăsă să se în-ţelegă că Alecsandri venise să-l înduplece a luâ iar frînele teatrului moldoven în mâni, aceea ce nu erâ adevărat. Nini Valery, care un moment cercase să se angajeze la Millo, se duce după sfîrşitul representaţiunilor trupei luî Caragiale la Craiova, unde Teodorini, director al teatrului, o angaja şi unde se mărită maî târziu cu Ioan Gănescu şi luă apoi ea însăşi, cu bărbatul seu, direcţiunea teatrului acolo.’
    Opera, care în stagiunea 1854—55 deschisese, sub direcţiunea luî Wiest, la 6 Octobre, cu Emani, dădu cu succes susţinut operele:' Othello, Lucia, Rigoletto, Norma,
www.digibuc.ro
198
DlMlTftlE C. OLLÂNESCtl
   In sfîrşit Millo— fără de a fi proprietar, fără 3.000 # avere, dar fiind bine ve$ut de înalta societate,—devine antreprenorul Teatrului Naţional, în favdre specială, adună la un loc elementele bune ale trupelor de mai înainte şi căută să dea scenei şi studiilor dramatice o îndreptare mai în raport cu cerinţele artei decât până atunci. (1) In adevăr, afară de cele câte-va principii şi experienţe căpătate de pe timpul Societăţii filarmonice, interpretarea şi mai cusemă înscenarea pieselor rămăsese cu totul înapoiate. Aşâ,.de pildă, directorul sau regisorul grupă pe actori împrejurul lui şi arătă, fie-căruia mişcarea ce,avea să facă orî posiţiunea ce trebuiâ să aibă în cursul, acţiunii,—în loc de a stqbilî mat dinainte, în mod raţional şi potrivit peripeţiilor, gesturile sau atitudinea interpreţilor. (2)     .
   Eră, deci, înjghebarea mai mult mecanică şi convenţională, decât înfăptuirea cu de la sine. vieţă şi putere, a celor făurite şi închipuite de către autor, pe scenă. •
   De aceea lipsa de îmbinare firescă, de desfăşurare cumpănită,> de înfăţişare plăcută, a lucrărilor ast-fel studiate, a fost pricina scâl-cierii gustului, ofilirii, simţemîntuluî şi .nimicnicim iniţiativelor înălţă-tăre, atât la actori, cât. şi la public, întocmai cum cei ce cântă fals ’cu greu. pot să-şi deprindă aucJulcU armonia tonurilor.
   Millo, ca să sfărâme, de la început, vechile tradiţiunî,' Vătămătore artei şi intereselor lui personale, preface şi răstornă tote în teatru.,
   Aşâ, el singur alege şi formeză repertoriul,—text ori musică—distribuind rolurile, cu măsura de a opri pe cel mai de semă pentru dînsul; el asistă până năptea târziu şi pe fie-care în parte şi1 pe toţi la olaltă, îi ieâ, îi sucesce, îi dăscălesce, în sala de repe’tiţiuni, până ce prosă ori versuri, gesturi şi cântec merg după ' dorinţă. Aceleaşi persbiie, în mânile lui, par mai vioie, mai pricepute, mai n aturale . la vorbă şi la umblet. Cutare actor, până nu-şi holbă ochii, muşi încorda glasul şi nu călca par’că a pagubă pe scândurile scenei, nu i se părea că «jăcă 1 2
Puritani, Linda, Oema di Verghy (nereuşită), apor pentru prima oră la noi Tro-vatore; iar de la Ianuarie, începând să-î mergă treburile reu, trecu direcţiunea luî XJlys Creţianu, carele o lepădă la finele stagiunii (Maiu), pentru ca s’o ieâ în to'mnâ iar Papanicola, cu condiţiunî mai favorabile pentru dînsul decât până atunci.
   Artiştii erau: 3 primadone, Kenneth; Truffi-Benedetti şi Corbari'; tenori, Irfre şi Baldanza; Mancusi, bariton; Bremond, bas.-
   Trupa germană dedea regulate spectacole în sala Slătinenu, cu" bun folos.
   (1)  Tache Budiştenu garantă- cu 5000 4^ pentru antreprisă şi ast-fel . Mil-lo-luă teatrul la August 1855, alegând-pe Wiest şef de orchestră, pe Umfogel şi Ferlendis ca ajutor ele lui. (Wachmann, Scrisorea din 27 August 1855.)
   (2) Tradiţiune verbală: C. I. Stăncescu.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNÎ
199
 teatru» (1); cutare artistă (?!)—nesciind să scrie şi să cetăscă—îşî ţinea rolul de-a’ndoselea în mână şi prindea aria, ce trebuia să cânte, din gura vre-unui camarad, care i-o îngâna la ureche (2); tînăra acăsta, purta giuvaerurî scumpe la gât şi la mâni, când erâ îmbrăcată în - sdrenţe şi juca pe o cerşetore; iar cea-laltă îşî rotiâ ochii prin sală, orî prin culise, rî(Jend şi făcend semne altora decât celor cu cari avea de jucat în faţa publicului. ... (3)
    Millo tăiă scurt relele deprinderi, se sili să iuţescă pe cei greoi, să potolescă pe cei svăpăiaţî şi pe cât cu putinţă să arate tuturor că, pe teatru, cu cât eşti mai aprope de fifea omenilor şi a lucrurilor, cu atât aî mai mulţi sorţi de a mişcă sufletele, prin urmare de a fi un adevărat artist.
    Şi dacă actorif păreau a fl de abia «secondanţii» lui Millo, întru atât se ridică el de sus — în dramă şi comedie — de-asupra tuturora; dacă Dimitriad, Iorgu şi Cecilia Caragiale, Drăgulicî şi alţi câţi-va dintre eî îl ameninţau cu retragerea din trupă, fiind că nu le dedeâ să joce roluri nouă şi însemnate; dacă, pentru a pune în scenă un vodevil (Lumea pe dos), i-aii trebuit lui Wiest două luni de muncă şi tot n’a reuşit; dacă a, început să joce aşâ de târziu (2 Octobre), după «60 de (Jile şi de nopţi jertfite repetiţiilor»; dacă erâ sever şi chiar brutal cu unii, iar cu alţii batjocoritor şi nemilostiv, aveâ o scusă: binele comun, aveâ un scop: prosperitatea întreprinderii, asupra căreia nu erâ singur stăpân. (4) 1 2 3 4
   (1)  «Am asistat la a treiarepresentaţiune a Nelegiuitului şi am fost forte nemulţumit. Millo în rolul dracului semăna cu Cucona Chiriţa, iar Pascaly şi Dimitriade călcau ca nisce desperaţi şi declamau vorbele de se înţelegeau pe dos.» (7. A. Wachmann Scrisorea diu 2 Novembre 1855.)
   (2)  Acesta era Cecilia, nevasta Iul Iorgu Caragiale; nesciind nici carte, nici mu-sică, prindea din ureche cântecul de la bărbatul-său, care-î <ficeâ: prinde-o Ceeilio, vorbă ce rămăsese (Jicătore în teatru. — Tradiţiune verbală: C. I. Stăncescu.
   (3)  Cea dintâiu erâ Matilda Major, — mai târziu nevasta lui Pascaly, — cea de a doua vesela şi pururi tînăra Frosa Sarandy. (7. A. Wachmann, Scrisorea din 22 Decembre, anul 1855.)
   (4)  începând stagiunea la 2 Octobre 1855 cu Nelegiuitul (un mister), care a avut mare succes, mai ales când, la tabloul final, lumina electrică (adecă o lampă mare cu un reflector de oglindi în fund, iar din culise foc bengal roşu şi violet) inundă scena, Millo, Pascaly şi Paraschivescu, girantul direcţiunii, sunt chemaţi pe scenă de trei ori şi forte aplaudaţi. S’au dat apoi Burghesul gentilom, Criminalistul, Corbul român, Onorea francesă (mare succes pentru Pascaly), Georges Dandin, Ursul alb şi ursul negru, Lumea pe dos (a că^Lut), Fata Cojocarului, Creditorii, Maria Tudor, Amazonele (titlu dat de Millo vechiului vodevil Pensionul fetelor jucat de Halepliu, la 1860), Vicleniile femeilor (comedie de Scribe tradusă de Nicu Băicoianu), Doue
                                                                           *
www.digibuc.ro
DIMITSlfi O. OLlXnESCU
200
   Cu t6te greutăţile dinăuntru, pe cari nu le va pute frânge pe deplin, cu ft>te că repertoriul îî eră alcătuit maî mult din vechituri» cărora, cu dibăcie, le dedeâ faţă nouă, schimbându-le titlul,-1-iar elementul liric, atât de atrăgător, şe mărginiâ la comediile, farsele şi vodevilele în cari el — maî slab în glas decât alţii — jucâ rolul principal, afacerile nu-î merseră tocmai rău. (1) Aveâ noroc cu publicul— «publicul mărunt, câre plătesce puţin, dar vine mereu»,— rămas credincios Teatrului Naţional, pe când nobilimea se îmbulziâ la Operă, unde de-abiâ la al treilea tenor adus din Italia putîL să asculte pe Trovatore şi alte câte-va bucăţi «date maî curăţel», orî la teatrul franţuzesc, care «atâta ispravă făcuse pentru petrecerea boerilor», că stăpânirea îî dăduse o subvenţiune de 400 # pe an. (2)
   Evenimente însă de cea maî înaltă însemnătate pusese acum în-trega Europă în mişcare. Răsboiul Crimeeî se sfîrşise şi Tractatul de 1 2
despărţenii, Cocona Chiriţa, Baba Hârca, Doue mame. Intrigă şi]A mor, împăratul Solomon (melodramă cu mare spectacol), Fata aerului, Cruciaţii, Caterina Howard, Lucreţia Borgia, Petra din casă, Nişcorescu, Luiseta sau Un director de Teatru (în care debuta Ştefan Vellescu, cu rolul unui regisor, avend câte-va cuvinte de «Jis, pentru cari îşi făcuse anume un costum forte frumos), Lada de fer, Credinţa, Speranţa şi Caritatea, precum şi o mulţime de vodevile şi comedii din repertoriul seu cel vechiu şi din teatrul luî Alecsandri. Repertoriul luî Caragiale nu se putea întrebuinţa, fiind, împreună cu garderoba şi câte-va decoruri, ce nu aparţineau teatrului, pus sub sechestru de către creditori. Chiar pentru a se descurcă de dînşiî Caragiale se pusese pe studiat legile, ceea ce îl îndemnă să îmbrăţişeze advocatura şi să fie, după acesta, judecător de pace în colorea de Verde.
   (1)  Teatrul de la Craiova arsese în Ianuarie 1856, noptea, câte-va ore după spectacol, aşâ că trupa rămăsese fără local şi Teodorini steteâ la îndoială să reîncepă spectacolele în vre-o şcolă sau să se ducă la Galaţi, unde se ivise o combinaţiune cu sorţi de isbândă. Călătoria însă nu se făcu şi teatrul fu reclădit de Teodorini, care urmă înainte cu representaţiunile sale. In acest interval însă, Eduard Wach-mann aflându-se şef de Orchestră la Craiova, tatăl său — nemulţumit cum cestiu-nile artistice erau tractate de Millo — scrie fiului său să îndemne pe Teodorini să concureze la antreprisa Teatrului Naţional din Bucuresci, «care este o mină de aur, când e îngrijit şi dirigiat cu ore-care pricepere şi simţ artistic, iar concentrarea amîndoror scenelor (Slătinenu şi Teatrul mare) în aceleaşi mâni ar îmbogăţi pe antreprenor, în asemenea condiţiuni». (I. A. Wachmann, Scrisorea din 6 Decembre 1856 şi cea din 17 Ianuarie 1857.) Lucrurile se vor schimbă însă repede în sensul contrar.
   (2)  Opera începuse tot la Octobre cu Trovatore, dar tenorul fiind fluerat şi cel adus după dînsul neplăcend, Papanicola încunosciinţă pe abonaţii ceî nemulţumiţi să-şi retragă plăţile făcute. Aceştia însă, de temă să nu-şî perdâ lojele în stagiunea următore, preferiră să aştepte sosirea celui de-al treilea tenor, care reuşind, spectacolele urmară înainte cu Macbeth, Sonnambula, Linda, Rigoletto, Bărbierul, Emani, Othello, Norma şi alte bucăţi cântate şi maî înainte la noi, cari vor alcătui
www.digibuc.ro
ÎEATRIJL LA ROMÂNI
201
  Paris, asigurând pacea, se ocupa, în mod cu totul special, de viitorul ţărilor nostre. Principatele Valachiei şi Moldavieî erau puse sub garanţia celor şepte mari Puteri semnatare ale acestui tractat şi, dacă ele maî rămâneau sub suzeranitatea Porţeî Otomane, li se dedeâ o or-ganisaţiune cu totul naţională şi ferită de orî-ce amestec din afară, păstrându-li-se privilegiile şi imunitâţile de cari se bucurase până. atunci, etc, etc, etc. (1)
     O eră nouă, plină de cele mâi îmbucurătore speranţe, se deschide â pentru patria ndstră atunci. Europa civilisată ne luă sub ocrotirea sa şi sub ochii ei bine-voitori aveau să se înfăptuiască drepturile şi aspiraţiu-nile pentru cari, de îndelungată vreme, luptasem cu atâta însufleţire...
     Yodă Ştirbei părăsind, la 25 Iunie, sdaunul domniei, face, printr’o proclamaţiune, cunoscut poporului că, în curînd: «Un comisar al Puterii suzerane, în unire cu comisarii marilor Puteri, vor sosi în Bucurescî pentru, a lua cunoştinţă de dorinţele şi trebuinţele ţeriî, spre a-i pută ast-fel asigura un viitor statornic şi fericit». Drept aceea dă,, din adîncul inimeî, sfat tuturor de «a fi uniţi» şi de «a jertfi, pentru- interesele generale ale Patriei, orî-ce interes de persone şi de partid». (2) 1 2
   încă multă vreme fondul, fârte puţin îmbogăţit cu lucrări nouă, al repertoriului tuturor trupelor de Operă Italiană din Bucurescî.
    In acel an se dederă, pe lângă obicinuitele concerte ale lut Wiest, câte-va concerte, sensaţionale şi anume: două ale celebrului flautist TerschaJc şi alte două ale nu maî puţin de mult cunoscutului pianist la noî Leopold de Mayer, care se produse, şi la 6 serbătore dată de Principesa Elisabeta Ştirbei în Palatul domnesc.
     (1) Congresul păcii din Paris şi-a început conferinţele la 13 (25) Februarie 1856
   sub preşedinţa Comitelui A. Colona-Walewski, Ministrul Afacerilor străine al Francieî, iar representanţiî celor şepte mari puteri contractante fiind d-nii: Corniţele Buol-Scha-uenstein şi Baronul Hiibner (Austria), Corniţele A.. Walewski şi Baronul Bourqueney (Frauda), Lord Clarendon şi Lord Cowley (Englitera), Corniţele Manteuffel şi Hatz-feld (Prusia), Principele Orloff şi Brunnow (Rusia), Corniţele Cavour şi Marchisul Villamarina (Sardinia), Aali Paşa 'şi Mehemed Djemil Bey (Turcia). La 18(30) Martie ei încheiară tractatul cuprinzător din 31 articole, dintre cari art. 22—28 sunt pri-vitore la ţările nostre (pe atunci formând două Principate deosebite, ca parte integrantă a Imperiului Otoman, cu Domni vasali Porţeî şi cu protectoratul exclusiv al Rusiei, pe lângă Turcia, asupră-le).                                   _
     (2)  Manifestul lux Vodă Ştirbei, datat din Pitescî, 25 Iunie 1856 No. 991, şi contrasemnat de secretarul de Stat Alex. Plagino, e publicat în Buletinul Oficial, No. 50 din aceeaşi ti- Administrarea provisorie, până la o nouă organisare, fu încredinţată Sfatului administrativ (Consiliul de Miniştri), al cărui Preşedinte eră Banul Ema-nuel Băleanu, .ministrul de Interne.
     La 4 Iulie, guvernul ţării fu încredinţat Principelui Alexandru Dimitrie Chica, fostul Hospodar de la 1834—1842, cu titlul de Caimacam. In Moldova fusese numit Caimacam Teodor Balş.
www.digibuc.ro
m
DIMITRIE O. OLLANESCtf
      Pentru întâia 6ră, de o jumătate de vec, se schimbă ocârmuirea la noi fără ca oştiri străine să ne calce pămîntul, fără ca poporul să fie înăbuşit, sub povara înrîuririlor din afară, pentru a-şî rosti gândul şi a-şî împânzi dorinţele lui proprii, pilele se ridicau acum mal senine pe ogdrele ndstre şi zarea mal lumindsă se iviâ în calea sui-tdre a nemuluî.
      Idea cea de înfrăţire a sdrteî şi inimel Românilor prin unirea celor doue ţări va însufleţi de acum zelul şi activitatea tuturora. Cele-lalte îndeletniciri vor cedă pasul îndeletnicirii supreme!........ '    .
      Alecsandri, Negruzzi, Bolintinânu, Alecsandrescu şi ceî-lalţî corifei aî literatureî şi aî teatrului vor părăsi lira şi musele şi se vor prinde în întâiele rîndurl ale luptătorilor politici. Melodramele, localisările, imi-taţiunile străine, fără alt sprijin decât al talentului personal, nici altă îmboldire decât a intereselor private, vor aduce scena ndstră iarăşi aprdpe de periciune şi, de astă dată, din lipsa de iniţiativă, de putere, de simţ artistic şi de şcdlâ.
      Pulsul propăşirii socotindu-se după câtimea incassărilor, afacerile, cari mergeau crescend până ia începutul lui 1857, încep de odată să se povîrnâscă (1) şi, fiind date elementele puţin rentabile întrebuinţate şi mal ales metoda şi mal puţin prielnică de administrare, tdte vor da mult, fdrte mult înapoi. De alt-fel şi partea cultă, bogată şi deci cunoscetdre a publicului, aşa numita înalta societate, care îmbrăţişa şi tămâia pe toţi idolii străinătăţii, îmbuibă de bani şi de laude pe cei mai nesdrăvanî luceferi aî scenelor nemţesc! şi franţuzesc!, făcuse de atunci, de mal înainte chiar, ohavnic năravul de a nu se arătă la nici un spectacol românesc!...
      Boeriî—patrioţi şi iubitori de nem—cari altădată se jertfise şi luptase, chiar împotriva Domnilor, pentru întemeierea teatrului, lăsase copil şi nepoţi, cari aveau să se socdtă scăzuţi din rang şi din demnitate, dacă vor aplaudă o lucrare românescă şi, cu zîmbet de milă, ori cu ochiu de batjocură, îşi vor întdrce capul de la priveliştea celor făptuite de noi şi în ale nostre!... Cât de abjecte şi de triviale sunt spectacolele străinilor, le plac şi pentru dînsele găsesc şi scuse şi închegare artistică; cât de corecte şi de înâlţătdre să fie spectacolele românesc!, îî desgustă şi n’au 1
     (1) Tache Budiştenu, garantul luî Millo, plătiâ din pungă, la fie-care termin de achitare a lofurilor, câte 2—300 galbinî, din care pricină, urmându-se mulţime de certuri între dînşii, Millo remâne de la Martie numai regisor al trupei, cu 150 galbeni lefă pe lună, fără nici o răspundere bănescă, iar Paraschivescu, omul lui Budiştenu, ieâ direcţiunea efectivă a teatrului. (Wachmann, Scrisorea din 17 Martie 1867.)
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
203
îndestule-cuvinte pentru a le-micşoră cu asemănări nepotrivite,'orî a le biciui cu sarcasme ce dau dovadă de'un spăimântător gol sufletesc
              '          i           ,      f
            Le Snob, fleur de ,betise, a envahi la.terre.
            Car c’est l’inconscient qu.i n’a rien â faire!,.
   Millo, totuşi, simte trebuinţa de a face o j-eacţiune împotriva acestei nepesărî a nobilimii, căci, profitând de slăbiciunea şi puţinul interes ce presentâ Opera Italiană şi chiar farsele franţuzesc! ale lui Delmary, îşi întăresce personalul liric şi ungagiază pe Ioan Wachmann ca şef al orchestrei şi compositor musical al teatrului, pentru cele din urmă două stagiuni ce-î mai rămâneau din întreprinderea sa. (1)
   Nici una din producerile acestui gen nii a avut însă darul de a atrage deosebita favore a publicului,'nici n’âj.ăsat vre-un nume bun după dînsele, de aceea tot lâ «vechiul tenc de vodevile, de comediore, de feerii şi de glume, mai mult sau mai ‘puţin naţionale», avu el recurs, deşi «sleite aprope de tot hazul şi sarea' lor, în cât le fluerau şi ştrengarii pe drumuri».                                    '.             '
   Cu apariţiunea (Jiaruluî Românul (Vineri, 9 August 1857) începe şi pentru arta dramatică română o eră nouă. C. A. Rosetti inaugureză criticele dramatice, prin' cari, nu numai dă semă despre subiectul bucăţilor jucate, ci analiseză jocul actorilor, făcendu-le cele mai judiciose şi mai nepărtinitore observaţiuni şi îndreptări, lumineză şi călăuzesce prin sfaturi şi exemple punerea şi desfăşifrarea pe scenă a acţiunii şi peripeţiilor, a decorurilor, costumelor şi accesoriilor, în fine condeiul lui elocuent şi plin de dragoste e cel mai sincer amic, cel mai competent observator şi cel mai călduros sprijinitor al Teatrului Naţional. (2) 1 2
  (1) Contractul fn încheiat între M. Millo, director-antreprenor al Teatrului Naţional,
şi Ioan Wachman pentru stagiunea de la l Novembre 1857 până la 1 Iunie 1858 şi de la 1 Octobre 1858 până la 1 Iunie 1859, când expira şi lui. Millo terminul celor 5 anî al contractului seu de întreprindere. Wachmann se îndatora (art. 1) «a com-f pune ori-ce musică i se va cere, pentru vodevile, operete, feerii, drame, balete, pan-tomime, uverturi ştc., după caracterul care le va cere d-1 Millo, musică, jiaţională orî străină, conformând compunerile cu textul şi dorinţa d-luî Millo». Se mal obliga de a conduce orchestra, repetiţiunile şi de a fi «în tote Zilele de la 7 ore sera’ punct la şcola probelor, cum şi a dirige repetiţiile generale, fie (fi de lucru ori serbătore». (I. A. Wachmann, Acte şi scrisori.)                                  ■  '
  (2) In articolul program al Românului, C. A. Rosetti, după ce arată misiunea Zia-
rului de a luptă pentru libertate, sciinţă, egalitate şi înălţarea morală şi politică a poporului român, insistă asupra chipului cu care speră că «ceea ce' vom avd bine sădit în inimă şi în minte va intră mal curînd sau mal târ<fiu şi în legiuirile no-stre.» Ţinta nostră — Zice el — va fi omul___ către om vom îndreptă dar, mal
www.digibuc.ro
204
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
   In prima sa critică asupra dramei Aşa e lumea (5 acte şi 2 tablouri, tradusă de M. Pascaly), începe prin a mărturisi nemărginita nerăbdare ce avea sâ-şi revadă «după noue anî de esiliu teatrul meu naţional, la a căruia nascere am asistat, sau, ca să <Jic mai drept, cu care m’am născut de-odată, căci cu dînsul am eşit pentru întâia oră în lume». Apoi cere aspră socotelă lui Millo, «care simte aşa de bine frumosul şi cundsce cu deplinătate ce este teatrul pentru o naţiune şi cât de mare şi srîntă este misiunea lui într’o naţiune jună, cum de a 'primit o scriere ca acesta, destrămată peste ori-ce măsură, în care grabnicul compilator (a doue sau trei romane făcute pentru unele teatre ale bulevardelor Parisului) şi-a întemeiat speranţa de isbândă pe câte-va scene patetice, prin cari se silesce a orbi pe omeni prin la-crămî !» Laudă însă pe Millo pentru simplicitatea gesturilor şi jocul seu natural şi bine simţit — dovadă că e un mare artist; — salută cu plăcere pe Raliţa— desăvîrşită în rolele ce represintă; — augureză Fro-seî un frumos viitor ca subretă şi cere de la d-rele Mali (Oronibace) şi Ivolschi, de la Drăgulicî şi Felbariad, o declamare maî potrivită, mai simţită, maî lină şi mai naturală. (1) Deci în total, representaţiune mediocră a unei piese rele.
   In critica representaţiunii comediilor : Un poet romantic, Ghici ghicitor ea mea şi Pricopsiţiî, Rosetti îşi arată mulţumirea despre cele ve<Jute atât în sală cât şi pe scenă. «In adevăr, teatrul eră plin. M. S. Prinţul Caimacam dând bunul exemplu prin presenţa sa văzurăm de astă dată — ca în timpii cei buni ai teatrului nostru - maî multe persone din clasa de sus, şi acesta o constatăm fiind-că gurile rele clevetitdre ne (jiceau că boerii şi cocănele năstre nu vin nici odată la teatrul românesc. încă puţine representaţiunî ca acestea, încă unele asemenea inimărî din partea guvernului şi a claselor avute, şi Teatrul Naţional se va ridică pentru tot-deauna.» Millo e urcat la cer pentru «firea şi jocul lui de artist adevărat»; Drăgulicî «e un portret după natură, fdrte bine executat, al Pitarului Sandu»; d-ra Maior (Ma-tilda) «şi-a împlinit rolul cu multă simplicitate şi nobleţă»; «Florica (Frosa) este o floricică de subretă, numai să-şî moduleze viersul maî bine». In fine «aceste scene erau un cap de operă de graţie şi de natural». (2)               _ 1 2
adesea, cererile, plângerile sau aprobările nostre, şi nu vom cere cu stăruinţă de la nici un guvern, decât a nu împedecâ lucrările şi desvoltărea minţii şi a inimii omului.» — (Românul, No. 1, din 9 (21) August 1857, anul I)
  (1) Foiţa Românului, No. 30, din 19 Novembre 1857.
  (2) Ibidem, No, 39 din 21 Decembre.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
205
   In a treia critică despre Fata aerului (feerie în 3 acte şi un tablou,, precedată de un prolog, Fiii gemurilor, tradusă de Sim. Michălescu, musică de Wachmann),Rosetti deschide focul împotriva nobleţei ndstre, care nu iubiâ, nici frecuentâ teatrul românesc. «Nouă ne place Teatrul Naţional şi ne place nu numai fiind-că e naţional -- <Jiceâ el,—ci flind-că găsim multe din mulţumirile ce caută cine-va la teatru.» Arătând apoi că. a vecjut teatrurî în Austria, Germania, Anglia, Italia şi Franţa şi că a fost la teatru şi în Pesta chiar şi forte des şi la fostul teatru coşar ce eră în curtea d-luî Slătinenu», că a vS(Jut «mai pe toţi artiştii mari contimporani» şi avea pe lângă acesta «slăbiciunea de a crede» că a studiat «cu dinadinsul şi cu folos arta dramatică, maî bine decât orî-care din nobleţă ndstră», mărturisesce, fără cea mai mică temere de a pute cine-va sâ-1 birue, că a vă(Jut «pe scena românescă multe bucăţi jucate fdrte bine», că a vecjut artişti «cari ar pute figură cu ondre — ca să nu <Jică mai mult — pe orî-care teatru, precum sunt Millo şi Cost. Caragiale» şi bucăţi, ca Ghici ghicitorea mea de pildăi jucate în totul mult mai bine decât erau jucate o mulţime de bucăţi la teatrul italian şi frances din Bucurescî, unde nobleţă merge şi aplaudă necontenit!.... Apoi, adresându-se cătr ejuna nobleţă română, îî spune : «Deschide-ţî inima şi punga, pune-te pe lucru, ieâ condeiul şi ne lumineză, deschide şcoli şi ne învaţă, iar nu cere ca perfecţiunea să ne pice din cer; şi dacă nu vrei să ve$î decât perfecţiune în totul şi în tote, apoi atunci fii, cel puţin, consecuent, nu te duce la nici un teatru din Bucurescî, nu eşi nicî decum pe uliţele Bucurescilor, închidere singur în casă şi, spre maî bună siguranţă, sparge şi t6te oglinzile.»                                                       <
   Mustră apoî direcţiunea pentru felul sărăcăcios şi forte puţin vrednic de mirare cu care a pus în scenă feeria, un spectacol '«cu f&pte frumdse decoraţiunî», şi cum «arta dramatică desvoltă în noi trei trebuinţe : intelectuale, morale şi simţuale», iar feeria nu pdte desvoltă decât pe una: cea simţuală; «ea e maî mult un spectacol cerut de o societate barbară, sau de una tocită, unde numai prin îmboldirea simţurilor speculanţii maî pot atrage lumea, şi noi, dor, suntem într’o epocă de regenerare»
   Dovedesce că Pascaly «n’a înţeles, după modul cum a jucat pe Rut-land, nicî decum rolul ce d-1 Michălescu şi directorul l'au osîndit a .representâ». — Pe Gestian nu-1 găsesce. destul de corect, ca «un unchiu sgârcit şi neomenos, căci de la început până la sfîrşit se vedea curat că nu şi-a pătruns rolul».—Millo este fdrte lăudat, căcî dintr’un rol de nimic «a sciut prin arta sa a-1 face atât de interesant, cât să uităm cele-
www.digibuc.ro
206
DIMITKIE C. OLLĂNESCU
lalte defecte».— Pe Raliţa (bunica) o vede bună şi iubitore, iar Cecilia Caragiale (Eolin), plină de graţie, gentileţă, naivitate, îî amintiâ «pe una dintre cele maî însemnate actriţe de la Theatre du Gymnase (din Paris), care jucâ acelaşi rol». (1)—                           -
   Iată trei documente, privitbre la cele trei genuri artistice, cultivate de trupa naţională : dramă, comedie, feerie, cari sunt cea maî netăgăduită dovadă despre destoinicia ce a desfăşurat în fie-care dintr’însele.
   Pe când în dramă şi melodramă, făurite pentrii a mişcă inimile «tocite, de felurite emoţiuni», ale unui public special de pe bulevardele Parisului, care numai «scene spăimântătore sau în contra naturii» mai pote gustă, întocmai cum «bogaţilor îmbătrâniţi în desfătări nu le plac decât bucate pipărate şi aromatisate», — actorii noştri arată nepricepere şi slăbiciune, iar în feerie, — «cu care, obicinuindu-se publicul, în starea în care se află, de a se bucură prin ochi, va găsi, de sigur, cele-lalte bucăţi cum găsesc copiii cei stricaţi lecţiunile de morală ale pedagogilor»,— steteau alăturea de realitate; în comedie, în comedia naţională,—«ce învioreză sufletul, însenineză mintea şi face pe Român a simţi şi iubi frumosul şi adevărul», — erau vrednici «să fle aplaudaţi pe orî-care teatru al Europei».
   Prin urmare, unde fără cultură, fără experienţă, fără educaţiune şi pătrundere artistică, ci numai cu îndrăsnela şi ademenirea talentului personal, actorul român căută să întrupeze şi să interprete roluri de persăne, în traiu, năravuri şi înclinări sufletesc! lui necunoscute, nu «produceâ decât mirare, nu admirare», acolo însă unde, pe lângă talent, i se cereâ veselie, uşurinţă, graţie în vorbire şi în mişcări, unde chipurile şi caracterele îî erau un obiect dilnic de studiu, el se deo-sebiâ, faceâ plăcere privindu-1 şi. aplaudându-1 cu dragoste.
   Şi dacă chiar sub mâna şi înrîurirea lui Millo—atât de minunat în tote genurile scenice—drama ori melodrama eră greoie în loc de a fi seriosă; ţepănă, când trebuia să fie demnă; pretenţiosă sau stângace, în loc de nobilă şi elegantă; exagerată în gesturi, şchiopă în cuvîn-tare, falsă, absurdă, deci nesuferită,—ce direcţiune se dedeâ publicului, ce ideal urmăriau cu toţii — aflându-se în aşâ condiţiunî — necontenind să joce asemenea piese? Rosetti vedeă şi judecă bine şi de la dînsul reîncepe — cu mari şi regretabile intervale — mijlocirea binefăcetore a criticei între teatru şi public, pe unul censurându-1 şi dând poveţi şi însufleţire celui-lalt. Critica se ridică, cu încetul, f<5rte cu încetul şi, 1
  (1) Foiţa Românului, No. I şi 2 din 4 şi 7 Ianuarie 1858.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
207
deşi nu va obţine mântuitdre resultate, va fi totuşi un glas autorisat, de care va ţine socotelă tdtă lumea......mai cu semă actorii.
   Până să li se deschidă şcole şi conservatorii de mimică şi declama-ţiune, unde vor deprinde cel puţin cum să umble şi să vorbescă, ea... critica, chiar cu aceste şcdle şi conservatorii, le va arătă calea artei şi-i va face să scie ce e artistul.
   Căci dacă pictorul are colori şi pensule, sculptorul daltă şi marmură, poetul cuvinte şi inspiraţiune, pentru a face o lucrare de artă, actorul nu are nimic alt cevâ decât pe sine însuşi. Materia artei, plămada din care-şi va scdte creaţiunea e faţa, e trupul, e vieţa sa proprie. De aci doue elemente deosebite în firea comedianului: unul care vede, îşi însuşesce concepţiunea autorului, cel-lalt care îi dă o întrupare reală. Când pictorul face un portret, îşi pri-vesce modelul şi-i aşeză, cu pensula, fie-care trăsătură pe pânză, dându-i asemănarea desăvîrşită prin farmecul artei sale. Actorul, pe lângă tdte acestea, mai trebue să facă cevâ: să intre viu în acel portret, carele cată să vorbească, să lucreze, să trăiască în cadrul seu (scena), pentru a da spectatorului ilusiunea că e persdna însăşi.
   Când deci comedianul are de creat un rol, trebue să cetescă întâiu piesa întregă, cu băgare de semă şi de mai multe ori, spre a pătrunde intenţiunile autorului, a desluşi însemnătatea şi firea personagiului său, a-1 vede şi a-1 înţelege trăind şi mişcându-se împreună cu celelalte persone din piesă. Atunci modelul e gata.
   După acesta, ca şi pictorul, el îi ieâ trăsăturile şi le aşeză, una câte una, asupra feţei şi trupului seu: costumul i-1 îmbracă, obrazul i-1 reproduce, umbletul şi gesturile i le imiteză, cu un cuvînt îşi schimbă capul, firea, vorba şi glasul, de îi e cu putinţă, în aşâ fel în cât să pară, eşind pe scenă, în carne şi în ose, fiinţa însărcinat a representâ.
   Atunci numai creaţiunea e săvîrşită, atunci p6te el să iasă pe scenă, căci publicul nu va zice : ah ! iată Millo ! iată Pascaly! ci iată Cocona Chiriţa ! iată Don Juan !.....
   E drept că pentru a ajunge la acest resultat actorul e slobod să cu-legă trăsurile asemSnătore ale tuturor tipurilor apropiate de al seu> avend aci o latitudine nepermisă altor artişti, cari sunt datori, pe pânză, ori în petră, să reproducă esact numai chipul modelului lor.
   Cu tăte acestea, ori-cât de naturală să fie întruparea făcută, oricât de mult să fi intrat, pentru acesta, în carnea şi în 6sele fiinţei ce represintă, comedianul trebue să fie stăpân pe sine. Chiar în momentele în cari.publicul îl crede mai răpit de focul acţiunii, trebue să
www.digibuc.ro
208
DIMITRIE C. OLLĂNESCTJ
vadă, să judece şi să eumpeneseă ce are de făcut. O umbră măcar din sinţemintele cât de duibse şi cât de vibie ce exprimă să nu-1 stă-pânescă nici odată. E fals şi e absurd de a crede că suprema perfecţiune a artei e ca actorul să se identifice, ast-fel cu rolul, în cât să nu mai scie unde se află, căci arta dramatică nu e’ o identificare, ci o representaţiune. Să fie natural şi adevărat, nici mai e vorbă ; dar pe teatru natura fără artă şi adevărul fără ideal duc la resultate extreme, şi nimic nu e mai urît pe scenă şi mai .condemnabil decât exagerarea.                                     .         .
   Şi acesta' nu numai în dramă, unde tbte sunt combinate şi măsurate, printr’o desfăşurare, mai mult sau mai puţin, mărginită, dar chiar în comedie, în care veselia, deşi mai liberă, tinde către un ideal» punend în lumină păcatele şi slăbiciunile nbstre.                    .
   In adevăr, grbza, mila, înduioşarea sunt însuşiri firesci ale dramei, iar scârba, cruzimea şi sălbatăcia nu pot s’o facă nici mai interesantă, nici mai adevărată. înfăţişarea brutală şi despuiată a urîciunilor omului, fără spirit, fără graţie, fără boldul glumei, n’ar provocă nici decum rîsul, n’ar însufleţi mai mult comedia.                     ,
   Acestea să le înţelegă şi să nu le uite actorii nici odată!.........
   Criticele lui Rosetti avură darul să stîrnescă şi o discuţiune publică asupra rolului junei nobleţe române faţă de scena şi de literatura naţională, pe care, cu spiritul lui şăgalnic, o numi Certa celor trei Coconi.                                             . .      ■       ,
   D-nii Const. Corneseu, Adolf Cantaeuzino şi răposatul Alexandru Odobeseu, luănd prilej din critica de pe urmă, ^dresară o scrisore lui Rosetti, în care protestară contra îndemnului dat tinerei boerimi de a lăsă pretenţiunile de perfecţiune la o parte şi a frecuentâ Teatrul Naţional, rugându-1 a nu împinge orbirea patriotismului până într’a. cere «ca biata tînără boerime română să se osîndescă a muri de urît pentru patrie...» Apoi, întorcendu-î propriile argumente, îndemnă d-lor pe critic «.a mcuvagia pe puţinii omeni de talent ce stau pe scena română, spre a povăţui şi ajută pe acea glotă de actori lipsiţi de gust, de sciinţă şi de modestie», şl-i făgăduesc, în acest cas, concursul acelor tineri «pe cari îţi place, <}iceau, a-î urzică astăzi, cu atâta isteţime».
   Rosetti, publicând scrisbrea, le răspunde în acelaşi număr al Românului că: nu s’a adresat, în critica sa, la câţî-va eoeonaşi, ci la o clasă întrăgă din societate, la juna nobleţe română-, că d-lor aii coborît dosbatorea de la principii la persbne, că nu l’au înţeles ori îl înţeleg greşit, şi le sfireuesce aspru atât simţemintele patriotice, cât şi neplăcerea şi urîtul ce simt cu privire la teatrul românesc, mai cu semă
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
209
asupra urîtuluî le <Jice, sfîrşind: «Junimea este frumuseţea, este puterea, este viitorul; junimea este aeţia, este vieţa, pe când urîtul este o sbîrcitură a inimii, este o umbră a morţii/»
   Incidentul luase o neaşteptată desfăşurare şi interesele teatrului, puse înainte, prin o atât de caracteristică desbatere, luau. o învederată însemnătate în ochii tuturora. Cestiunea merită o mai încordată atenţiune decât i se dedese până atunci şi starea de lucruri discutată eră dăunătdre simţului artistic, ca şi simţului naţional. O grabnică şi netăgăduită îndreptare se impunea celor în putinţă de a o săvîrşi. Strigătul de alarmă eră dat... de acum încolo, la lucru!...
   Răspunsul lui Rosetti prileji o nouă scrisdre, din partea aceloraşi domni, în care—cercetarea devenind mai obiectivă—se zugrăviâ cu întunecate colori activitatea artistică a teatrului, numit «cu ironie p<5te naţional», sub direcţiunea lui Millo, căruia i se recunosceâ, totuşi, «şi arta şi sciinţa mai presus decât toţi cei ce-1 înconjdră». Cu «un Millo singur, însă, este cu greu a se sprijini un teatru întreg, a scăpă cinstea dramatică a unei naţii; deşi actorii nu sunt totul într’un teatru, trebue ca şi repertoriul lor să fie ales. Ţi-ar fii plăcut, ore — întrebă ei pe criticul nostru, — să ve<jî pe Talma sau pe nemuri-torea Rachela strîmbându-se în glumele mojice de la Palais Royal ? Din nenorocire, singurul teatru românesc ce avem îşi trage acuma repertoriul 'din cele mai josnice teatre ale Parisului. Direcţia pri-mesce cu ochii închişi şi pune pe scenă nisce bucăţi proste şi imorale, traduse ca vai de ele şi într’un stil aşa de barbar, în cât orice inimă de Român se simte pătrunsă de jale pentru biata limba ndstră, la auijul lor. Suntem departe de a cere perfecţie, dar am vrea să vedem câtuşi de puţină aplecare spre propăşire; din nenorocire, mai mulţi ani de încercare ne dovedesc că Direcţia, sau din ne-pesare, sau din neputinţă, se mulţumesce cu mult-puţinul, care-l câştigă, şi nici că se gândesce a face îmbunătăţiri.» Vorbesc, apoi, în chip entusiast despre representaţiunile bucăţilor naţionale, ale comediilor «pline de un duh vio iu şi pâmîntenesc», ale lui Alecsandri, cari au adunat în teatru cu plăcere pe toţi Românii, fără osebire de castă, ori de vîrstă, şi au simţit împreună vibrând acea cordă patriotică care răsună de câte-orî e atinsă de o faptâ adevărat română, de un graiu adevărat românesc.
   Dacă lumea, dacă tînăra boerime, nu se ducea la teatrul lui Millo nu eră dar din lipsă de patriotism, ci pentru că nu se puteâ împăcâ «cu acel urîcios nărav de a sfâşia limba părinţilor, chezaşul cel mai temeinic al naţionalităţii ndstre. Ea se lepădă de dînsul şi mi-1 vi-
   Analele A. 21. — Tom« XX. — Memoriile Seeţ. Literare.               14
www.digibuc.ro
210
DlţlITRIE C. OJ.LÂNESCU
sita, pentru. a nu-î eresce venitul material, nici ca prin presenţa- sa să îmbărbăteze a stărui în- reu teatrul actual, atât de stricător-pentru moralitatea şi bunul, gust al norodului»; (1)
   Rosetti le răspunde din nou într’o lungă epistolă, împărţită -în 3 părţi şi anume: l-a Despre cuvîntul Coconaş ;■ 2-a Desbater-e’j'udecă-torescă; înfăţişarea documentelor, cercetarea fi confruntarea lor;
3-a Apărarea, spovedania fi conclusia, în care, după ce se ocupă-' âriiă-runţit cu obîrşia boerieî şi a pretenţiunilor la boerie ale celor de lâ noi, îndemnă pe tineri a-lăsa la o parte orî-ce pretenţiunî şi! a se-piine pe lucru serios, unindu-se în gândul şi fapta bună, pentru a revărsă şi asupra ţeriî şi asupra norodului,—prada stricăciunii prin mijlocirea corumpetdre a teatrului, — o radă generosă din luminile, din-înţelep-ţescile experienţe, din nobleţă şi inimoşia lor deosebită. ‘          '
   Căci, dacă el (Rosetti) şi-a trecut până la vîrsta de 20 de ani tine1 2 reţea «alergând din casă ’n casă, din uliţă ’n uliţă, petrecând serile în adunări şi ’n baluri şi - nopţile în joc de cărţi, neve<Jend nimic,' ne-înţelegend nimic, nesimţind nimic, decât setea de a eşi- cât mai cu-rînd, spre a. se rearuncâ în vîrtejul peiriî, din care venise pentru câte-va ore acasă», obosit, decepţionat, cu. chipul veştejit de traiul cel neregulat, cerend de la ai săi «şi haina de -pe dînşii şi bueătura de la gură, spre a reîncepe viâţa de erî», s’a purtat • ast-fel flind-că pe atunci eră şi el coconaş şi că trebuia să plătescă şi 7el «tributul acestui drăgălaş nume». -                             -         ’
   De atunci însă câtă schimbare în viâţa şi în purtările lui?!.'... Dar Alecsandri la vîrsta de 21 de ani înzestrase România cu Doinele sale neperitdre; dar Kogălniceanu nu eră mai mare, când scriâ Istoria Românilor-, dar Bolintineanu, Alexandrescu şi alţii şi alţii?!..-De aceea la lucru cu spor şi cu unitate, căci «unitatea p6te populă eternitatea într’o oră, sau dă unei ore dăinuirea unei eternităţi». (2) După o lună de la prima lor scrisdre, d-niî Oornescu, Odobescu, şi Oantâcuzino trimit lui Rosetti, pentru a fi publicată, o întîmpinare la critica «în 120 de paragrafuri» ce le adresase în -urmă, observân-du-i că print<f’însa «a,înstrăinat cu totul chestia teatrului, care negreşit ai? fi fost mai folositdre tuturor decât urzicările mai mult sau mai puţin delicate, cu cari, din zăcăşia inimei sau din sburdălnicia ponei, a vrut să defaime o cetă, căreia însuşi îi recundsce cevâ merite, de vreme ce n’a găsit alt cui se adresă, când' a fost vorba de o faptă
   (1) Somânul, No. 12 din 11 Februarie 1858.     .
   (2) Ibidem, No. 12, 13 şi 14. din 11, 14 şi 18 Februarie 1858..
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
211
bună şi patriotică;*. Restul scrisorii acesteia este o polemisare filolo-gică-sentimentală asupra calificativului tînăr, asupra numelui de coconaş şi asupra colectivului: nobleţă, boerime, spiţă de nem, etc, etc.
   RoSetti o insereză în Românul, dar declară că nu le va mai răspunde şi arată că ar fi un lucru zadarnic s’o mal facă: 1°. pentru că politeţa şi dreptatea cere să laşi celor osîndiţî mângâierea ultimului cuvînt; 2°. că nu vrea să cânte în aceeaşi cârdă cu coconaşiî; şi 3n. fiind,-că scrisorile d-lor sunt, din tâte punctele, atât de slabe, de sucite şi de păcătdse, în cât vorbesc prin ele însele,....
   Şi încheie discuţiunea exclamând Ecce homo, adecă laeă Coeonaşul! (1)
   Cu tâtă vîlva acesta, cu tot interesul înteţit şi simpatia ridicată împrejurul Teatrului Naţional, întreprinderea lui Millo nu luă o mal seriosă îndreptare, repertoriul nu se îmbunătăţi, uctoriî nu-şî părăsiră relele deprinderi, anomaliile şi anachronismele tot înfloriră cu prisos în cele din afară şi din năuntru ale scenei şi... tînera boerime rămase statornică în hotărîrea de a nu călcâ pragul teatrului românesc, îmbulzindu-se, par’că înadins, în sala lui Bossel, să vadă strîm-băturile şi să audă glumele, în adevăr mojicescî, ale Nemţilor, ori în Slătinănu, ca să aplaude inepţiile unui repertoriu al teatrelor parisiane de mahala, sau să alunece din casă n casă, din petrecere ’n petrecere, veselă şi uşdră, cum îi alunecau: «sania pe uliţî, tălpile pe parcheturî şi aurul pe postavul verde».
   De alt-fel tote aceste împrejurări fură mai mult jicnitore decât prielnice treburilor teatrului. In adever, obicinuitele cheltuelî nebunesc! ale lui Millo (2), încrederea ce cresceâ mereu în sine, ve(jându-se lăudat şi sprijinit de un om ca Rosetti, şi silinţele ce-şî dedeâ să acopere — cu orî-ce preţ — golurile, atât de dese şi de simţitore, din pungă, făceau ca spectacolele să fie din ce în ce maî puţin îngrijite, disciplina şi controlul cu totul slăbite, iar în alegerea pieselor să cadă preferinţa pe acelea cari dovediau o nemijlocită înrîurire asupra glăteî:
           Cea pururea gata la rîs şi la plâns,
           Uşoră ’n tot locul să-şi afle plăcerea ! ... .
   Şi dacă bucăţile, grosolane ori serbede, învăţate în pripă, puse cu 1 2
  (1) Românul, No. 20 din 11 Martie.
  (2)  «Cu totă idea ce am avut de personagiul d-sale mai înainte cu un an de (file, că la Poliţie au reclamat pentru d-ta 37 de creditori, cerend despăgubirea lor de la Şeful Poliţiei de atunci, Prinţul Dimitrie Gliica... cu tote plângerile d-lor Ion Creţianu, Nae Tătăranu, Tache Budiştenu şi a mulţi birtaşî din Galaţi şi din Iaşi
www.digibuc.ro
212
DIMITIIIE C. OLLĂNESCTJ
economie în scenă, jucate fără sare şi fără gust, făceau totuşi paf ale, ele erau cele bune, ele alcătuiau succesul adevărat, pe ele se întemeiau faima trupei şi a conducătorului eî. (1)
   Fără îndoială, Millo, admirabil artist, puternic şi desăvîrşit, fala scenei naţionale, eră un nedibaciu şi neispitit administrator. Întreprinderile luî, cu totă dragostea şi sprijinirea publicului, cu totă .ocrotirea şi bunăvoinţa guvernului, se sfîrşiau cu neînţelegeri, cu" pagube, cu bănuelî şi nemulţumiri. In lunga sa carieră de director, teatrul, care ar fi putut luă cel mai înalt avînt, a stat pe loc, a dat chiar înapoi, tocmai din causa nechibzuelei din vreme şi a lipsei unui ţ)lan hotă-
rît de campanie din parte-i_______păcat, ce, de la dînsul, a molipsit mai
pe toţi câţi au stat în fruntea acestei însemnate administraţiuni.
   Aşa la 1855 August, deşi Vornicia (Ministeriul de Interne), de care atârnă atunci teatrul, hotărîse a nu mai da direcţiunea pe mână de artist dramatic, pentru a evită o catastrofă. ca a lui Costache Caragiale (încetare de plăţi, 1.500# datorie, judecată, sechestre), se învoi—după. înalte şi puternice mijlociri — a o încredinţâ luî Millo, ca favore specială. punendu-i însă îndatorirea de a da o garanţie de 5.000#.
   Cu numele, renumele şi succesele lui, obţinute de când venise în Bucurescî, cu energia şi speranţa de care se arătă însufleţit, şi mai ales cu stăruinţele lui Alex. Plagino, protectorul şi amicul său, găsi un garant (Tache Budiştenu) şi deschise stagiunea în Octobre cu Nelegiuitul, avend de ad-latus în direcţiune pe Paraschivescu, omul de încredere, de nu pdte chiar tovarăşul garantului său..
   Afacerile merseră mai mult bine decât rău, până ce în Martie 1857 vedem că Millo rămâne director artistic al teatrului, iar Paras- 1
     •______          '     r '    >                     e,         _    '
şi altele şi altele... tote acestea le-am sciut şi nu ţi-am <Jis nimic» ... scrie în Românul (suplement No. 43 din 9 Aprilie 1S5P) Prijbenu, al doilea garant al luî Millo la antreprisa Teatrului, după ce Tache Budiştenu îi retrăsese garanţia sa.
  (1)  Ce a făcut din artă d-1 Millo? A prostituat bufonăria scălămbăturilor şi a turlupinadelor ast-fel, că frumosul şi arta s’au înfăşurat în velul lor de durere şi au sburat de pe scena română şi în locul lor rămaseră tablourile cu facle, căciula unui arlequin, frânghiile unei maşinării stricate, şi tote astea luminate de. un foc bengal fumător! Pentru ce tote astea? D-ta, care porţi, fără sfială, nume de artist, n'aî găsit alt nimic mai bun ? sau n’aî avut capacitatea să alegi, sau ai avut rea voinţă ? Acesta cerea publicul neînveţat ? Pote ţi-ai făcut vre-o idee să-l înşeli
şi sâ-î iei banii. Trebuia să speculezi bunătatea publicului!... alesule între
aleşi! Artistule, chemat ca să susţii şi să propui arta, ce reu ţi-a făcut ţera acesta, ce reu ţi-au făcut Românii ? De ce ai voit să îngropi tot ce au crescut în sînul lor de 20 ani şi mai bine. Unde sunt artiştii români pe cari i-a crescut publicul ? Tu eşti care ai uneltit ca să-î omorî în opinia publică, cu scop de a te înălţă, tu numai! (Ion Prijbenu, în Românul, No. 40 din 2 Aprilie 1859.)
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
218
chivescu ieâ administraţiunea celor-lalte afaceri îţi mână. (1) La sfîrşitul stagiunii, Budiştenu, care-şî vedea ceî 5.000 44= ameninţaţi de ştirbire,' resiliază contractul seu eu Millo şi guvernul—aflându-se în faţa unei nouă crise — ameninţă cu închiderea stabilimentului sau cu luarea lux sub propria sa ocârmuire, când Millo oferi o altă garanţie, pe care i-o dedea acum ±ancu Prijbenu, mare proprietar din Romanaţî şi deputat în Obştâsca Adunare.                                 •
   Atunci, cu puteri împrospătate, începu stagiunea sub auspiciile cele mai norocose: avea pe Wachmann în capul trupei lirice, avea artiştii dramatici cei mai cu va<Jă din ţâră, avea planuri şi hotărîri mari, avea pe Rosetti —întors de curînd, dintr’un exil de 9 ani, în ţâră — care, plin de ilusiunî, de patriotism şi de căldură, deschidea bătălie publică împotriva tuturor celor cari nu iubiau şi nu încuragiaii teatrul românesc! Deci avea tot pentru a reuşi, pentru a lăsa cele mai strălucite amintiri despre partea covîrşitdre ce luâ la înflorirea nobilef arte şi a scenei glorificate prin minunatul seu talent.
   Dar încă nu-şi încheiase desăvîrşit’ terminul antrepriseî, că iată— din tote părţile—se ridicară protestări, nemulţumiri, indignare împotriva marelui artist, învinovăţit de a duce teatrul la ruină (2), de a corupe gustul şi simţemîntul publicului, de a ucide şi înmormîntâ pe toţi dimprejuru-î, spre a se înălţă numai pe sine, de a se impune, în sfîrşit, ca indispensabil, ca om providenţial pentru conducerea şi mai departe a destinelor primei nostre soene.
   Până şi firea placidă şi îngăduitore a garantului seu se turbură, şi cu mânie îl denunţă ca pe un nevrednic de frumdsa misiune cu care eră însărcinat. Săbiile tăiose se încrucişeză de amîndoue părţile, iar publicul asistă, mirat, la tristul spectacol, ce veselul şi glumeţul artist îi dedea acum, aperăndu-şt demnitatea şi cinstea, atât de cu vătămare atacate. (3)                                       • 1 2 3
  (1) I. A. Wachmann, Scrisorea din 17 Martie 1857 către fiul seu.
  (2)  Românul, No. 40, din 2 Aprilie 1859, scrie: «Toţi sciu că Teatrul Naţional este una din şcolele cele mai mari de patriotism, de estetică şi de civilisare. Teatrul nostru este de asemenea sciut că şchiopăta forte şi că acum, in ajunul reorgani-sării sale, trebue să începem o desbatere asupra nouei organisări ce este de nea-perată trebuinţă a se da teatrului nostru.»
   (3) Românul în No. 40 (din 2 Aprilie), 42 (7 Aprilie) şi 43 (9 Aprilie 1859), cuprinde în suplement şi în corpul «Jiaruluî polemica forte îndârjită dintre Prijbenu şi Millo, în privirea garanţiei depuse şi a activităţii directoriale, a resultatelor. obţinute şi a cinste! şi patriotismului amindoror adversarilor. — De aci se vede lămurit cât de mult timp şi cât de mare fusese bunăvoinţa şi îngăduirea guvernului şi a Comitetului superior teatral (compus din Grigorie Alexandrescu poetul, Grigorie Ben-
www.digibuc.ro
214
DIMITRIE C. OLLĂNESCtT
  Ast-fel luâ sflrşit întâia campanie directorială a Iul Millo, din care—afară de talentul seu, tot mai' mult ilustrat de un neperitor renume—actorii necâştigând un capital propriu de cunoscinţe, nici însuşiri folositore scenei, repertoriul păstrându-şî, în mare parte, vechiul caracter de excesivă melodramaturgie, arta dramatică remâneâ fără a fl făcut un pas înainte; iar sdrta celor cu vieţa şi activitatea legaţi de sdrta teatrului urmă să flutureze, ca şi până atunci, între nevoia pricinuită de un trecut plin de neajunsuri şi speranţele amă-gitore ale unui nestatornic viitor. (1) 1
gescu şi Iancu Samurcaş) pentru Millo, căci, «cu apropierea terminuluî, din care s’au ivit tote infamiile şi cu petiţiile ce s’au dat de trei luni de (Jile şi mai bine, tote aii ajuns la aucjul guvernului», Millo se apără, învinuind pe garantul seu că a făcut numai paradă de patriotism, dându-î garanţia, nu însă binele teatrului,— căci după art. 2 şi 8 ale contractului ce avea cu dânsul, nu-î eră permis de a se atinge de nici un ban dintr’ÎDsa, «obligat către d-1 Prijbenu, chezaşul seu, a nu-i pricinui nici o pagubă», fiind-că «ori-ce folos sau pagube a acestei antreprise privesc pe personad-luî Millo». Dacă însă i-a primit, cu aceste condiţiunr, garanţia, a fost că, cu doi ani mai înainte (la 1857), «eram în Septembre şi sorta teatrului nu
eră încă hotărită____ pentru că guvernul cerea o garanţie, pentru că garanţia eră
singura uşă prin care putea să intre în antreprisa teatrului».
   La învinuirea însă ce-î aduce Prijbenu că: «are un profit cu garanţia lui de 1.20044 cel puţin pe lună... că acum baţi în pinteni cerând şampanie în tote serile la supeurile d-tale*... nu răspunde nimic.—Şi nici putea răspunde ceva împrotiva unui adevăr cunoscut de totă lumea.
   (1) Antreprisa lui Millo durase de la August 1855 până la Iunie 1859, rămânând dator 700 4^ numai trupei şi impiegaţilor teatrului (lui Wachmann singur îi datoră 123 44), pe cari cu tote cererile adresate Poliţiei, Vornicieî şi Tribunalelor, nu-î plăti, fiind forte deschis cu poliţe in piaţă şi cu alte datorii pe la negustori, mai cu semă în ultima stagiune, în care afacerile iî merseră mai rău, din causa crisei celei mări ce bântuia ţera pe atunci, ajungând dobânzile banilor până la 30 % pe an şi tot cu greu se găsiau de luat cu împrumut. (I. A. Wachmann, Scrisorea din August 1369.)
   Dintre piesele jucate în ultimele stagiuni, cele mai de căpetenie, — pe lângă pusderia de farse, melodrame şi vodevile vechi şi nesărate ce dedese, — au fost : Aşâ e lumea (dramă tradusă de Pascaly), Un poet romantic (Millo), Ghici ghici-torea mea (Alecsandri), Pricopsiţii (Michăilescu) Prăpăstiile Bucurescilor (dată pentru întâia oră la Novembre 1858 şi repetată de 9 ori; lungi, cu declamaţiunî patriotice de ocasiune, au plăcut atunci şi Millo a avut un succes enorm ca autor şi ca actor ; ve<jî critica lui C. D. Aricescu din Românul, No. 2 de la 6 Ianuarie 1859 şi cea a lui Rosetti din Românul, No. 8, Novembre 6), O milmă din popor (comedie de Le-gouve, tradusă de S. Michălescu, jucată pentru întâia oră în beneficiul lui Mali Cro-nibace, cu arătare pe afiş că e: «piesă de inimă şi de cele mai nobile simţiminte»). Soldatul Român (vodevil de Millo, mu sica de Wachmann), Setea de aur (dramă în 5
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
215
   In aceste condiţiunî C. A.Rosetti luă direcţiunea Teatrului Naţional, pe un termin de trei anî, eu începere de la Iunie 1859.
   Nu numai dragostea şi competenţa sa întru cele dramatice îl ho-tărîră să ieâ o atât de gingaşă cât şi de anevoidsă însărcinare, ci mai vîrtos nestăpânita voinţă şi zelul de care tot-deauna fusese însufleţit de a luptă pentru ridicarea nivelului cultural şi înfrângerea, sau cel puţin abaterea din calea propăşirii, a celor duşmani desvoltării morale a poporului român.
   De aceea, prima lui mesură, intrând în teatru, fu de a îndatora pe actori să urmeze, în şcola anume întemeiată de dînsul, cursuri de mu-sică vocală, de declamaţiune şi de literatură dramatică. După acesta prefăcu mecanismul artistic al scenei, alese un repertoriu, cu totul nou,—alcătuit din cele mai de semă bucăţi române, francese, germane şi englese, — conformă decorurile şi costumele cu caracterul şi epoca pieselor şi angajă artiştii cei mai buni din Bucuresci. (1)
   Căci, pe de o parte, «teatrul nostru, <Jice Rosetti, a fost ajuns în
-r^---i---r->-■---
acte), Bătălia de la Gălugărenî (tablou naţional de V. Maniu), Orbeţii (comedie), Avocatul dracului (idem în beneficiul lui Pascaly), Ştefan-cel-Mare (dramă în 5 acte de Millo), Mihnea şi Baba (dramă de Bolintineanu), Jianu (comedie vodevilă de I. Anestin şi Millo), Don Quichotte, Radu Calomfirescu, Iaşii în Cama,val (Alecsandri), Tunsu, Steua păstorului, Nunta ţerănescă şi altele şi altele.
  După încetarea representaţiunilor românesc!, debută pe scena Teatrului Naţional o trupă de comedie italiană, sub direcţiunea lui Villy, care avusese mare succes în Dalmaţia, Smirna, Grecia, Constantinopole şi la no!' în Galaţi şi Brăila. Ea debută la 12 Maiu cu drama luî Lacroy, Maria di Rohan, dar n’a putut isbuti, din causă Că şi puţina lume care asistă la spectacole nu pricepea limba italiană. (Romanul, No. 56 din 12 Maiu 1859.)                      '
  Opera mersese mai bine, căci avusese norocul de a formă o trupă în care primadona era Rachela Gianfredi (mai târijiu măritată cu Pană Catullescu, nepotul neuitatului profesor de religie de la Sf. Sava, protosinghelul Veniamin Catullescu) şi Baritonul Steller, care de la no! fu angajat la Opera Italiană din Paris.
  Teatrul din Craiova — în urma unui scandal ce pricinuise mutarea în Bucurescî a luî Th. Teodorini cu familia—rămăsese sub direcţiunea lui Iancu Gănescu, bărbatul luî Nini Valery, nu prea mult înţelegător în ale culiselor.
  (1) Intre acei cari s’au adresat la guvern cu cererea de a luă în întreprindere teatrul atuncî, au fost Iheodorini, Paraschivescu şi Simion Michălescu. Rosetti ceru sporirea subvenţiuniî cu 700 pe an, luându-şî îndatorirea de a face un mic început de şcolă, în care să se predeâ : musica vocală, declamaţiunea şi literatura dramatică. Acum subvenţiunea anuală se urcă la 47.250 leî. (Românul, No. 93 şi 95 din 6 şi 11 August 1859.—I. A. Wachmann, Scrisorea din 7 Iunie acelaşi an.)— Şcola eră aşezată în magasia decorurilor de la spatele teatrului, iar orele lecţiunilor erau: musica vocală în tote filele de la 9—IO* 1/*, declamaţiunea de la 10'/j—2 şi sera de al 6'/s înainte. (Românul, No. 108 din 10 Septembre.)
                                                                           *
www.digibuc.ro
blMfTElE C. OLfclNEâCtf
âiâ
ast-fel de stare, în cât. unul dintre amici spunea că, dacă ar fi ascultat de guvern, ar propune să deschidă o şe6lă dramatică în cele mai bune condiţiuni şi să închidă teatrul român pentru trei ani» (1); iar de alta, «teatrul—credea el,— este căminul comun al cugetărilor, de unde poţi, fără osebire de clase şi de partide, culege ideile ce apropie pe ămeni între dînşiî, îi luininăză şi-î înfrăţesc». (2)'       '       '
   Pentru a întări aceste generăse şi înalte credinţe, Rosetti mergea şi mai departe. Aşa, în apelul ce adreseză tinerimii, de a îm-brăţişă cariera artistică şi a se destina teatrului, «tribuna cea mare a naţiunii, după care se propagă simţemintele Cele mai mări, cele mai nobile, mai sublime, mai sfinte», el înălţă misiunea artistului dramatic până la saeerdoţiu — când « vieţa îi este atât de morală în cât să nu fie în contradicere cu rolul ce represintă» — şi amintesce fru-mdsele cuvinte ale lui Platon:
   «Să nu credeţi că vă vom lăsa să veniţi la noi, fără de a vă pune O stavilă. Teatrul se va înălţa pe piaţa deschisă mulţimii şi veţi aduce pe scenă actori să jăce, cari să aibă însă darul frumos al cuvîntării, să posedă voce tare şi pătrundătore până îri cele din urmă rînduri ale poporului, mişcările să le fie nobile şi sigure, iar înfăţişarea lor să ne dea ilusiunea celor vorbite. Iar voi să nu credeţi că ve vom suferi astrfel să'vorbiţi copiilor şi soţiilor nostre ori mulţimii şi să le spuneţi ce va fi protivnic, bunelor moravuri, credinţei şi aspira-ţiunilor nostre?» (3)      •
   In stadiul la care ajunsesem prin transformările politice, prin atingerea cu lumea' cultă, prin înrîurirea învăţăturii, era pote o cestiune de demnitate naţională ca una măcar dintre feluritele manifestaţiuni ale artei să ieâ o trainică şi hotărîtă fiinţare în sînul patriei. Teatrul, cea • mai simpatică şi cea mai de demult manifestare de acest gen la noî, el trebuiâ să ne încăldescă, să ne înalţe, să ne farmece până la apropierea şi a celor-lalte de firea şi de înţelegerea năstră.
   Teatrul însă, până puţin în urmă, fusese părtaşul credincios al tuturor sguduirilor şi neajunsurilor obştei; de aceea tocmai, resfrângend o asemenea stare de lucruri, ajunsese într’o deplină decădere.
   In adevăr, cum 6re autorii noştri ar fi putut scrie bucăţi pline de morală şi de‘ patriotism şi cum actorii puteau să fie cu suflet înalt şi bun, când nu audiau, pentru a se inspiră, decât sunetul grosolan al săbiilor soiţi-----------'---:-- 7                            .  .
   (1) Românul, No. 95 Sin 11 August 1859.                             •
   (2) Ibiderh, No. 94 din 8 August 1859.
   (3) Ibidem, No. 95 din 11 August 1859                          '
www.digibuc.ro
TEATRUL- t.A EOMÂNÎ
217
dăţeşci-'şi n’aveaii. altă - privelişte deqât aceeaf a- desfrîuhli'-şi- a vi? ţiilor cu cari invasiunile- străine bântuiau. oraşele şi satele năstreV-Ore ceî cari eşiaii cu capetele şi genuchile plecate,' cu peptul grămădit înţre ,umeri şi cu braţele. întinse,, întru întîmpinareâ şi buna primire a împilătorilor, mai puteau găsi accente de indignare* mişcări de' recoltă ■ şi - avînturi de resbunare în- inima, lor umilită de slugărnicie, pătată de abusurî şi sleită de simţiri omenesci? Patria ?<.-. ei o purtau în* gură, ca s’o potă mai uşor lepădă; poporul?..»îl călcau în piciore şocotind că:aii.să se urce mai sus peste ’ dînsul; datoria ?.., vorbă gălă, pentru, unii, jug de robie şi de dispreţ pentru .cei-lalţi!...     r
i Eră însă vremea, sosită acum, să se încerce o reacţiune, căci puţin câte puţin, — şşind din vălmăşagul trecutului, r- statul român se aşeză pe temelii sănătoşe şi fle-câre factor de cultură sau de energie publică tre-buiâ>să-şi ieâ şi să-şi urmeze cuvenita sa cale. Acestă, cu osebire de grea, lucrare căută să întreprindă-Rosetti şi avtâ încredere în isbândă; căci «ceea ce nu se puteâ face în timpii răstignirii, trebuiâ făcut astădi, când intrăm în epoca renascerii. O putem şi pentru că suntem siguri că o putem, pentru că sunt încredinţat că toţi q simt, o voesc şi căfie-care va contribui în sfera sa,.de aceea şi numai de aceea cutezarăm q luă direcţiunea Teatrului Naţional»' elicea el. ‘                  '
‘1 «Şî ce feste teatrul, de nu abdicarea persânei actuale egoiste, interesate, spre a luă un. rol măi bun. Ah 1 cât avem trebuinţă de asta!.. • .•Veniţi, yeniţi să vă reluaţi sufletul în teatrul popular, în mijlocul poporului. In toţi anii la noi junii şi damele societăţii de sus aii jucat pe scenă în casele lor. Au jucat chiar înaintea Nemţilor şi a Muscalilor. De'ce ore să nu jucăm acum şi înaintea naţiei? 6re aplaudele naţionale nu sunt mai dulci decât" acele ale armiilor străine?..,. Juhi şi june. românce, să refacem, să creăm, de voiţi,-. Teatrul Naţional, să . traducem, să prelucrăm, să compunem bucăţi morale şi vii, să le jucăm chiar, şi flţî încredinţaţi că aplaudele ce vă va da publicul român vă vor înfrăţi, vă vor lumină, vă vor înobilâ pe toţi, şi bine-cuvîntarea cerută va fl în familiile nostre şi'peste naţia nostră.» (1)
   Elocuente şi pline de cele mai calde şi mai înalte simţiri cuvinte, pe cari ilustrul bărbat, iubitor de nem şi de ţeră, le înscriâ pe. frontispiciul teatrului, .din care voiâ să facă nu numai templul binefăcetorei .arte, ci şi «şcâla, în 'care poporul, ostenit de munca (jlileî şi une-ori pote şi înăsprit de felurite suferinţe, să se duca sera, spre’a-şi odihni
            (1) 'Românul, No. 94 din 8 August 1859.
www.digibuc.ro
218
DIMITRIE C. OLLĂNESCtJ
mintea şi trupul şi a înveţâ morala, patriotismul, virtutea, prin icdne viî şi puternice, prin fapte generose şi eroice! (1)            '      •
   După cum făgăduise publicului, prin profesiunea sa de credinţă artistică, el se încunjură de cele maî bune elemente ale trupelor din capitală, în fruntea cărora străluciâ Millo, iar pe Flechtenmaclier îl aduse din Oraiova şi-l numi şeful orchestrei şi compositor de musică al teatrului. (2) Costache Caragiale, care, după ce părăsise întreprinderea dramatică, se făcuse advocat, îndată ce ve<Ju calea pe care intrase direcţiunea teatrului român, «scării din orele sale de odihnă şi, fără a voi să primâscă nici o remunerare, îşi dete sciinţa sa, talentul seu, inima sa pentru renascerea Teatrului Naţional». (3)
   Stagiunea se deschise la 20 Septembre cu Fiamina, în care debută d-na Eufrosina Popescu (în rolul Fiamineî) şi avu, atât ca artistă, cât şi ca- femee, un succes neîntrecut, ce se susţinu şi crescu chiar în tote dăţile câte se arătă pe scenă. (4) A doua lucrare re- 1 2 3 4
  (1) Românul, No. 94 din 8 August 4859.
  (2) I. A. Vachmann, Scrisorea din 10 August 1859.—«Millo e angajat de Rosetti cu
150 ^ pe lună. In ce privesce angajamentul meu, deşi mi se făcuse propuneri însă Winterhalder, Piladele Directorului, s’a împotrivit, sub cuvînt că eu aş fi aristocrat şi că me plimb în echipage, aşâ că au adus pe Flechtenmacher din Craiova să le facă tote treburile musicale. Numai să potă! Wiest de asemenea e furios.—De asemenea Mali, Fanny şiFrosa nu au fost angajate încă, iar cu Pascaly şi nevasta lui nu-î nimic terminat. A vrut să ieâ pe Blonda şi pe Serghie, dar au cerut câte 45 :jţ: pe lună şi 2 beneficii în stagiune.»                                  .
  Cu tote acestea, trupa fu deplin alcătuită la sfîrşitul lui August chiar şi cu-prindeâ pe Millo, Pascaly, Dimitriad, Const. Caragiale, Ştefan Velescu, Alexandrescu, Drăgulici, Gestian, Albescu, Felbariad, Stef. Michăilenu, Mincu, Ioan Christache, Iorgu Caragiale, şi d-nele: Eufrosina Popescu, Matilda Pascaly, Mariţa Constantinescu, Maria Flechtenmacher, (care a debutat în rolul Luiseî din Intrigă şi Amor), Frosa Sarandi, Irina Poenaru (debutând în rolul Păunei din Fermecătorea) şi alţii şi altele de o maî puţină însemnătate. O trupă seriosă, solidă şi cu elemente vrednice de a lucră şi de a merge înainte, după cum voiâ Rosetti.
  (3) Românul, No. 116 din 20 Octobre 1859. Costache Caragiale a debutat în rolul
lui Guillaume Teii şi a jucat pe Everard în Inveţătorul satului cu o mare putere dramatică, avend darul de a umple sala de spectatori, ori de câte-orî numele seu sta pe afiş.                                                 ,
  (4)  Fiamina, dramă în 4 acte de Mario Uchard, tradusă de Gr. Peretz, este punerea pe. scenă a unei întîmplărî din vieţa chiar a autorului ei, părăsit de soţia sa, luată din amor, pentru a se face actriţă (Madeleine Brohan de la Comedia Francesă din Paris), care, după 20 de ani trecuţi în alte legături, se găsesce de-odată în faţa bărbatului şi fiului ei. La vederea copilului, iubirea-î de mamă se deşteptă şi, cu dînsa, ruşinea că o resimţise numai după atâta curgere de timp. Situaţiunea e forte cruntă faţă de un soţ care nu o maî pote ertâ şi de un fiu înaintea cui este silită de a
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
219
presentată fu o comedie, 33.333 franci, în care Millo aveâ rolul principal şi, ca tot-deauna, fu salutat, de-alungul acţiunii, cu entusiaste salve de aplause.
   Cu ocasiUnea acesta se făcu cunoscut publicului că, «parterul fiind prea mic şi dorind a pune la îndemâna tuturor pungilor petrecerea cea frumosă a teatrului, direcţiunea a hotârît ca lojele de rîndul al 3-loa să se dea şi da stole de orchestră, împărţindu-se în câte 4 bileturî, şi fiecare va pute luă un singur, bilet pentru patru sfanţi». (1) Măsura eră de sigur înlesnitore pentru o parte a spectatorilor, dar dovediâ că, dintre loji, cele mai efiine ori nu aveau cătare, ori nu se vindeau aşa numitei «bune societăţi», de vreme ce într’o cronică se ridică plângerea că: ajutorul invocat cu atâta arşiţă (de Eosetti) nu-1 ve<Jurăm venind de nicăeri; teatrul îl găsirăm tot-deauna gol, ast-fel în cât în luna acesta cheltuelile au trebuit să fie îndoit mai mari decât venitul. (2)
   Şi fu, din nenorocire, gol în multe şi multe rîndurî. Aşa la prima re-presentaţiune a dramei sensaţionale Martirii inimei, jumătate lojele erau gole. De ce ore ? căci «foştii boerîprotipendiştî nu vin la teatru. D-l Cantacuzino (tatăl), Bengescu şi alţi câţi-va boerî mari, pe cari îi vedem cu plăcere la mai multe piese naţionale, sunt excepţiune; cu câte-va flori nu se face vară! Şi piesa fusese atât de bine jucată, că la actul al
IV-lea teatrul întreg, printr’o mişcare spontanee, chemă în scenă pe C. A. Eosetti, mulţumindu-i prin entusiaste aplause pentru străduinţele ce-şi dă a aduce teatrul în stare de perfecţiune. Şi faptul s’a repetat forte des, deşi directorul teatrului n’a mai voit, dintr’un exces de modestie, a onora publicul cu presenţa sa.» Eşind de la representaţiunea Burghesului din Paris (sau Lecţiunî guvernului), Alecsandri, atunci Mi 1 2
roşi.— D-na Frosa Popescu, atât ca joc cât şi ca cântec, s’â ridicat forte sus şi de multă vreme na se veţluse pe scena nostră atâta gratie unită cn atâta putere dramatică».                      '
   (1) Românul, No, 113 din 22 Septembre 1859.                     -
   (2)  Ibidem, No. 116 din 20 Octobre, acelaşi an. — 1. A. Vachmann, Scrisorea din 29 Ianuarie 1869: «Rosetti a perdut până acum, în 3 luni şi jumătate, peste 1000 4^ şi, dacă n’arfi sesonul cel bun, ar fi lepădat direcţiunea, deşi contractul ii silesce să-şi încheie cel puţin o stagiune, fie chiar cu pagubă. De alt-fel, afară de putini actori şi câte-va piese bune, tote spectacolele şi mai ales vodevilele nu au hal. Nici un gust, nici o simţire, aşa ca nimeni nu mai pomenesce de musică. Flechtenmacher a compromis totul, deşi se plânge pretutindeni de oboselă şi de prea mare muncă. Matilda Pascaly,a luat în drame tote rolurile Malei Cronibace, dar este insuficientă şi nu place nici ca dînsa, nici ca Mărită Constantinescu. De sigur stagiunea o să se sfîr-şescă cu mari perderi de bani, căci publicul lasă mai mult golă sala teatrului, chiar când se jocă bine.»
www.digibuc.ro
220
DIMITRtE C. OLLXîIESCU
-nîstţu.de.Externe. îri- cabinetul duî Ion Gbiea, ijiceâ«De câte ori es •dirL.tentrn, .de la.represenţaţiunea uneî piese frurtlose, mb simt cu totul schimbat, întinerit, înălţat.» (L)
r ;/Iar.despre'.Z>ow- Oarlos:.critica (Jiceâ că : «Scena nostră devine1 un sanetuariu, ,un attar sacerdotal, de unde va eşî un foc Sacru, care va xegenerâr;poporul; pe. acest altar se vor sacrifică prejudecăţile ’an--tiae,:năravurile, şi va eşi aurora unor (ţii6 noue, consacrate umanităţii, progresului, lumineî şi libertăţii!». Filoromânul, cai*e- sctiâ
.acestea, ‘ eră'se vede, mai-mult decât entusiast în privirea menirii ,aptei-dramatice la nor şi-î-dedea -însuşiri pe cari nu to'tă luniea i le -recunosceâ,' căci alt-fel, cu totă- adînca impresiune ce lăsase drama lui Schiller, n’ar fi remas golă sala, gdlă de «junimea nobilă»,-cea îrfve-ţata, cea cu căldurose simţeminte personale; dar care nu tirieâ' să moră de urît la teatru.
   Cu tdte acestea, representaţiunile îşi urmau regulat cursul lor, -dân-du-se în fle-care săptămână câte o bucată, alte-orî câte două bubaţi noue. Caracteristic, mai cu sămă, este, *-în âcestă unică stagiune, cât a ţinut întreprinderea-lui Rosetti, că -fle-care piesă se studiâ în deosebi, sub •controlul seu personal şi, deşi Costache Caragiale îi dedeâ, cu i cea mai căldurosă sîrguinţă şi dragoste, concursul experienţei sale, nici una nu vedeâ faţa publicului, fără. ca, până în cele mai ’ mici amănunte—de punere în scenă şi de Interpretare,— sa hu-fL dat el insuşî -«bine-cuvîntarea» din urmă. Ge fericit şi vrednic de urmat exemplu, pentru toţi cei după dînsul—trecuţi, presertţîşi viitori directori aîTea-trului Naţional!        1   ■
   Silinţele acestea şi .succesele morale netăgăduite ‘ ce căpătase deşteptară interesul multor bărbaţi, cari, iubind teatrul, stăruiră pe lângă guvern să ieâ o hotărîre de statornică sprijinire şi desvoltare a artei •dramatice naţionale. Printre aceştia Ion Ghica cu-V; Alecsandri/pe atunci miniştri, şi Kogălniceanu, nu mai puţin se străduiră a da Gestiunii o cât maî depţină şi mai grabnică satisfacere'.
   Cum însă teatrul din jBucuresci se află dat, pe trei ani, unui antreprenor particular, care era cunoscut şi dovedit de maestru întru ale artei, iar teatrul din. Iaşi şovăiâ în- mânilş unor-directori.sau comitete administrative, cari de cari maî fără vlagă, apoi se institui'acblo ----1----------------- f ■
  '(1) Românul, No. 137 şi 142 din 8 şi 17 Decembre 1859.—Şi cu adevărat-dacă ar fi fost să se judece succesele pieseldr după cifra incassărilor, apoi multe n’ar mâi fi îndrăsnit să înfrunte focul rampei. Aşa, de pildă, drama ‘Ţăranul din’munte nu produse într'o seră decât doue lire! — (Românul, No. 58 din 27 Februarie/-Revista dramatică, Nota Redacţiuniî, pag. I-a jos, la colona a 4-a.)
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
221
o comisiune specială compusă din: Gostache Negruzzi, Alecu Donici, lacob Fătu, Alecu Fotino şi T. Codrescu, cu însărcinatea de a elabora un proiect de reformă şi de organisare a teatrelor. Acestă lucrare se făcu, cuprhnjend doue părţi:-una privitore la organisarea teatrelor, cea-laltă la teatrele din provincie, cu fbrte priincidse disposiţiunî asupra înfiinţării unei şeole dramatice (după modelul propunerilor analdge făcute la noî în trecut), a alcătuirii unui comitet de admi-nistraţiune generală, cum şi a modului formării unui repertoriu.
   Printr’un articol suplementar se arăta că «direcţiunile genei*ale din Iaşi şi Bucurescî avend acelaşi scop, adecă; prosperitatea şi înflorirea teatrului român, Comitetul central din Iaşi, îndată după constituirea lui, se va pune în oficială relaţiune cu Direcţiunea generală a teatrului din Bucurescî, spre a se înţelege în perfectă uniformitate în privirea modului de adoptat pentru regenerarea şi înflorirea teatrelor române şi preschimbarea trupelor la timp*. (1)
   Deşi timpurile se arătau mai priincidse acum fiinţei şi activităţii teatrului, totuşi lipsa de unitate şi de şir în alcătuirile prilejite în atâtea rînduri pentru îmbunătăţirea sdrtei lui’ fură pururea pricina neaducerii lor la îndeplinire. Aşa şi cu proiectul acesta, cum şi cu multe altele, ce vom vede înjghebate cu grăbire, pentru ca iarăşi cu grabă să fie date de o parte. Interesele particularilor aveau încă mult timp să covîrşescă pe ale instituţiunii însăşi, până cey adusă cu desăvîrşire la margine de prăpastie, să deştepte pe cei de la cârmă, în faţa primejdiei.                            *          '
   Şi vinovatul întru acesta fu, pe lângă mulţi alţii, şi publicul — nu cel mărunt care «crede fără de a cercetă», ci isteţul, priceputul, purtatul prin lume, înaltul public, de hotărîrile căruia atârnă isbânda şi norocul,—căci pe Rosetti, energic şi stăruitor la lucru, cu dragoste însufleţit şi destoinic în ale teatrului, entusiast şi, mai presus de tote, cu desăvîrşire desinteresat, nu l’a sprijinit, ba l’a silit chiar, prin îndărătnica sa neîmpârtăşire la spectacolele românesci, să se lepede înainte de timp de întreprinderea, prin care ţintiâ să înlesndseă pătrunderea culturei morale şi intelectuale în straturile societăţii ndstre. (2) Pe alţii, mai puţin scrupuloşi şi, fără tăgadă,' îmboldiţi mai mult de interes personal decât artistic — dibaci însă la ademeniri şi la momiri de tot felul— i-a încunjurat cu prietenia şi buna sa voinţă şi i-a ajutat să remână, ani şi ani, în fruntea scenei naţionale, în cât sfîrşiseră 1 2
   (1) Eomănul, No. 63 din 3 Martie 1860.                                    '
   (2) Direcţiunea lui Roşetti, deşi concedată pe trei anî, luă sfîrşit la 15 Maitt 1860.
www.digibuc.ro
222
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
prin a încredinţa pe tdtă lumea că fără dînşiî teatrul e şters de pe faţa pămîntuluî. Publicul e ca copiii, iubesce pe cei cari îî fac jucării, nu pe cei ce-1 dăscălesc!...
   In. adevăr, Rosetti, voind să dea o desăvîrşită desvoltare programului seu,—după ce cu mărginitele-î mijldce înfiinţase pentru actori Şcdla filarmonică şi dramatică, în care «se ţineau cursuri publice şi gratuite pentru junii şi junele cu dorinţă de a învăţă musica» (1) — şi, pe lângă cultura şi educaţiunea artistică ce dedea trupei sale, să înzestreze marea ndstră scenă cu decoruri, costume, accesorii şi un personal la înălţimea cerinţelor, mereîl în crescere, ale teatrelor moderne, făcu repeţite cereri Ministeriului de Interne ca să i se acorde fondurile, de cari avea nevoe, cu atât mai vîrtos că, de la întâia lună a stagiunii, intrase în cheltuelî, pe carî nicî incassările serale, fdrte slabe, nicî neînsemnata-i subvenţiune nu le putuse acoperi. Punerea în scenă a bucăţilor dramatice străine, mai ales, se făcea, până la el, în-tr’un chip cu totul primitiv, fără respectul—r-în representaţiunea exte-ridră—a nicî uneia din trăsurile caracteristice ale lucrării. Anomalia, anachronismul, disparitatea, erau vechile păcate ale înscenărilor din teatrul românesc, cari dovediau atât lipsa totală de cunoscinţe şi de gust, cât şi nepăsarea şi, până -la un punct, chiar dispreţul pentru cea mai de căpetenie condiţiune a efectului dramatic; ilusiunea, asemănarea perfectă cu ceea ce a pus, cu cine a pus şi cum ji unde a pus autorul acţiunea pe scenă. — Simţemîntul estetic al celui maî simplu cunoscător teatral putea fi jicnit în faţa unor asemenea spectacole deşănţate, dar încă al ultra-delicatuluî, impresionabilului şi lesne învăpăiatului Rosetti ?
   Iată o reformă care se impunea de mult şi pe care eră de datoria lui s’o ducă la bun sfîrşit! Iată una din petrele unghiulare ale artei dramatice, fără de care înrîurirea el asupra gustului, şi judecăţii publice ar fi o neomendsă parodie. De aceea luptă, stăruia, se’ndereptnâ şi, socotind pe toţî pătrunşi ca dînsul de însemnătatea lucrurilor, nu perdea nădejdea isbândei!
   De altă parte, cum «artiştii, orî-cât de bine dăruiţi de natură, nu se pot pe deplin pătrunde de simţul frumosului până ce nu-1 văd şi nu-1 adîncesc cu dinadinsul şi fiind-că ai noştri, fără modelurî vii, fără statue, nicî tablouri—pentru cunoscinţa şi studiul artei şi frumosului — erau puşî în neputinţă de a propăşi în arta cea mare şi grea a mimicei», Rosetti ieâ hotărîrea «.de a trimite treptaLşi pe fie-care 1
  (1) Românul, No. 22 din 3 Novembre 1859.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
223
  an, în cele patru luni de vacanţe, câte doi din artiştii şi artistele trupei sale în ţerile cele maî înaintate în civilisare, spre a vedâ şi studia modelurile cele mari în teatrele şi în museele lor atât de însemnate». Drept aceea, alegerea lui cătjend asupra lui Dimitriade şi Pas-caly, cari dovediseră un talent deosebit printre camarazii lor, destină doue representaţiuni sub titlul de: Beneficii de călătorie şi făcu apel la public, care se grăbi, «după întâiul anunţ, să iea rîndul întâiii şi al doilea a lojelor, plătindu-le unii cu preţul îndoit, iar alţii, car; nu puteau merge la teatru în piesa anunţată, le plătiră, lăsându-le să se vîn<Jă de direcţiune în folosul artiştilor beneficienţi. Aşa că numai aceste doue rîndurî de loji le produseră aprope 200 ift.» Primul spectacol, Căpitanul Negru, fu dat «cu marea mulţumire a publicului, care putu constată că artiştii erau şi recunoscători şi demni de încurajarea ce primiseră».                       ..
    A doua representaţiune, cu Nebunul de amor, nu fu atât de norocită, căci din pricina unor intrigi de culise se amână şi nu se mai dete de loc. (1) Pascaly şi Dimitriade s’au dus, totuşi, trei luni la Paris. (2) Dar cum la cererile şi stăruinţele lui Rosetti, Ministrul de Interne—pe atunci ocupat cu alegeri de deputaţi-nu răspunse nimic; cum, prin urmare, proiectatele îmbunătăţiri rămăsese spînzurate în golul veciniceî aş-
    ii) Sera de representaţiune era hotărîtă'penţru Sâmbătă, 27 Maiu. Pe la orele 5 după arnerlă, d-na Constantinescu, care venise în acea dimineţă la repetiţiunea generală şi care juca a doua (ji pentru beneficiul lui Millo, trimise vorbă că e bolnavă. Cum spectacolul nu se putea amână, se alese o altă dramă ; dar la 7 cesurî, Drăgulici refusă de a juca, pretextând că nu e pregătit. In acestă posiţiune nu mai rămase decât a cere ajutorul poliţiei şi a da ast-fel representarea, dar «mărturisesc că mi-a lipsit cura-giul, (jice Rosetti, şi mi s’a părut c’aş fi călcat ast-fel şi respectul ce datoresc publicului ş’acela ce am pentru artă». Cum însă anunţase trupei sale că direcţiunea îi înceteză de la 15 Maiu şi represeutaţiunea eră pusă la 14, el credea că acesta i-a fost «greşela, pentru că trebuia să sciu că în ţera acesta ne-am obicinuit cei maî mulţi a întorce spatele, ba încă a da şi cu piciorul în puterea ce apune şi, prin urmare, nu aveam drept de a pretinde să nu aibă şi ea, Societatea teatrală, aceleaşi moravuri ce sunt în genere vorbind şi în societatea politică! Teatrul nu pote fi decât oglinda unei societăţi !» (C. A. Rosetti, ^Teatrul Român», Românul, No. 137—138 din 7 Maiu 1860).
    (2)   Ibidem.—«Deşi, prin lipsa acestei din urmă representaţiuni, mijlocele pecuniare de călătorie s’au micşorat, d-nelor se vor duce, şi ast-fel, în acesta, ca în tote, pe-dicele cele mici nu vor opri scopurile cele mari.» Naţionalul, No. 47 din 16 Iunie 1860: «D-l Pascaly avu fericirea a da peste un suflet nobil, un bun Român, un particular care, prin îndemnul său, prin apelul făcut publicului, prin îngrijirile sale părintesc!, a parvenit a câştigă o sumă de 170, spre a-î înlesni cheltuiala acestui scurt pclerînagiu de trei luni numai*. (O. Baronszi.)                  .
www.digibuc.ro
I
224
DIMITRIE C. OIXĂNESCU
teptărî, iar reuşita întreprinderii sta în covirşitorea luptă cu răspunderea şi demnitatea directorului; acesta anunţă pe cei în drept că ^direcţiunea sa înceteză, nu numai pentru anul acela, ci pentru totdeauna:».
   Ast-fel, din lipsa unui apropiat interes din partea guvernului şi a publicului pentru sorta şi progresele teatrului, omul devotat ridicării şi înfloririi scenei naţionale se vecju, cu durere, silit a o părăsi, pentru a nu-şi împovărâ paguba şi neajunsul cu o nemeritată mustrare de cuget. El îşi făcuse—după făgăduială—pe deplin datoria, căci în cele 8 luni cât ţinuse stagiunea, dăduse 60 de piese, dintre cari 28 erau noue, originale sau traduse, -şi t<5te puse în scenă şi jucate pe cât mai bine fusese'cu putinţă, sprijinit de mijlocele şi de personalul ce aveâ. Nivelul artiştilor se găsiâ, prin faptul obligativităţii şcoleî filarmonice, a îngrijirii studiilor, interpretării rolelor şi a unei nepărtinitore, dar aspre discipline, cu mult mai sus.- Dovadă despre acesta sunt atâtea talente ce resăriră şi se ilustrară, în- creaţiuni din ce în ce mai bune, de atunci încolo. (1)'                                                         ’ 1
  (1) Stagiunea (1859—1860), începend la 20 Septembre cu Fiamina (dramă în 4 acte de Mario Uchard, tradusă de Gr. Peretz, debutul d-neî Eufrosina Popescu), s’a continuat cu: 33.333 de franci (com. de Dumanoir şi Clairville, tradusă de Win-terhalder, .primul rol eră jucat de Millo), Guillaume Teii (dramă în 5 acte de Schiller, tradusă de Winterhalder, musica de Wiest şi Flechtenmacher; Cost. Caragiale juca pe Guill. Teii), Vicontele de LetOrieres (com. vod. trad- de Millo, în care Eufr. Popescu a cântat romanţa italiană: Caro nome), Bucurescenii (com. localisată de Eug. Carada), Joana şi Joaneta (fcom. 2, a. trad. de Eug. Carada), Trei Dascăli (com. orig. cu cântece de Winterhalder), Intriga şi amorul (dr. 5 a. Schiller, debutul Măriei Flechtenmacher în Luisa), Cerşetorul orb-(vod. de Millo, musica Flechtenmacher), Un trântor cât $,ece (com. Millo), Ion Cucierul (dr. 5 a; 2 tabl, trad. de Carada, în care Millo făcea pe Ioan Claude Cucierul, Stef. Vellescu pe Generalul Comite Roger), Criminalul (vod. 2. a. Millo), Inveţătorul satului (dr. 5 a. Paul Meurice, trad. Carada), Fermecătorea (La petite Fadette, com. de George Sand, trad. Carada, musica de Flechtenmacher; Frosa Alexandrescu (Sarandi) juca pe Ilena fermecătorea, Di-mitriad pe Florea, Drăgulici pe moş Nicola, Stef Michăilenu pe neguţătorul, Irina Poenaru debuta în rolul Păunei, la 23 Novembre), Gelosia părintescă (com. 1 a. de Scribe), Martirul inimei<(6x. 5 a. Victor Sejour şi Bresil, trad. Michălescu), Bur-ghesul din Paris (com. vod, 6 tabl. tr. Millo), Cimpoiul Dracului (vod. feeric, 2 a. localisat Carada, musica Flechtenmacher), Frica de bucurie (com. t a, M-me de Gerardin, trad. C. D, Aricescu), Prăpăstiile Bucurescilor (com. vod. o. a. Millo, musica Wach-mann), Călugăriţa Sângerândă (dr. 5 a. 6 tabl. trad. Ion Nacu), Cinel-Cinel (com. 2 a. Alecsandri), Adrienne Lecouvreur (dr. 5 a. Legouve, trad. Gr. Lipoianu, beneficiul EufrosinaPopescu, la 29 Decembre), Rebegea (com. 2. a. trad. M. Flecjitenmacher), Avocatul Dracului (com. 2 a. .Pascaly), Biciul mărilor (dr. 5 a. -8 tabl. trad. Michăilenu, beneficiul Mariţeî Constantinescji), 24 Ianuarie sau Unirea tuturor parti-
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
225
i Opera Italiană,—spectacolul, pe care înalta Societate, maî mult împinsă -dă curentul modei decât de dragostea ori priceperea musieeî, îl Irecuentâ .cu deosebire — fusese dată «de guvernul Căimăcamuluî Ghica' în întreprindere, cu contract, pe termin de trei ani, luî Vasile Hioit, cu condiţiunî mult mai puţin avantagiose statului decât cele propuse oficial de alte părsdne». Cu tote acestea contractul nu eră respectat, căci artiştii ceî reii primiţi de public în stagiunea trecută fusese în parte readuşi şi în stagiunea de faţă împotriva aprobării Comitetului teatral, iar artişti de frunte, cum eră îndorât să aducă, nu adusese, preferind a ave maî mediocri, pentru a-î plăti puţin, cil tdte reclamările Ziaristicei, publicului şi direcţiunii superidre.
   Maî eră obligat â da patru opere noue în stagiune şi dăduse numai una, căci îi lipsiaii tot-deauna ori primadona, ori tenorul, sau orchestra nu eră completă.
'■ Luase, în loc de un trimestru —după contract,—abonamentul pe şese luni, şi acesta cu o lună înaintea deschiderii stagiunii.
   'Anunţase opere de -mai multe ori, cari nici- după un an nu Şe cântase; şi... şi..-. şi... In sfîrşit nemulţumirea eră mare. Teulescu îşi dă-
delor (bucată de dcaeiune compusă de Pascaly, musica de Flechtenmacher; Eufr. Po-•pescu. representâ pe România), Don Carlos (dr. 5 a. Schiller, trad. Winterhalder), 'Dq.şus jos, de jos sus (farsă, 4 a. imitată după Nestroy, Mellesville şi Cornus, trad. Miile), Ţeranul din munte-(dr. 5 a. trad. Michălescu), Un amor fatal sau Pardonul Sf. Âne (dr. 5 a. 2 tab. de Marc. Fournier, trad. Şt. Vellescu, musica flechtenmacher), Cârpaciul sau nobleţă cumperată (dr. 5. a. de Adolphe d’Ennery şi Victor Cre-‘mieux, trad. Gr. Lipoianu, beneficiul luî Drăgulicî), Voioşilă (vod. 2 a trad. 'Carada), Bunul Odinioră{com 2 a. trad. Winterhalder), Jianul, Căpitan de. Haiduci (vod. 4 a. de Ioah Anestin şi Millo), Curierul de Lyon (dr. 5 a. trad. C. Păltinenu), Nebunul din amor (dr. 5-a trad. Michălescu,- beneficiul luî PaScaly), Nişcorescu (vod. 2 a. Millo), Baba Hârca (operetă feerică, 2, a. Millo, musica Flechtenmacher), Geniul Oltului (po-esie de Eug. Carada, cântată de C. Dimitriad, beneficiul Alex. Flechtenmacher), Co-cână' Chiriţa în Iaşi (com:-2 a. AIecsandri)j- Căpitanul Negru (dr. 5 a.'Victor-Se-jour, trad. Michălescu, beneficiul luî Dimitriad), Călăul Londrei (dr. 5 a. beneficiul Mariţeî Constantinescu), Mortea lui Petru cel mare (dr. 5 a., beneficiul Matildeî), Sfârămarba corăbiei Medusă (piesă cu mare spectacol, 3 a. de Charles Desnoyer,trad-Millo), Orbul şi Nebuna (dr. 5 a., beneficiul luî S. Michăilenu). Acesta fu ultimul spectacol român al stagiunii (5 Iunie). Guvernul a cerut luî Kosetti să se lepede de contract spre a luă însuşi direcţiunea teatrelor şi a le da o desvoltace maî puternică, dar Kosetti a redat îndată contractul guvernului, sigur fiind că el maî mult decât orî-care particular îl va aduce la starea de înflorire şi de progres. —Românul, No. 353, Septembre 18 an. 1860.
   Eufrosina Popescu dete un mare concert, la 18 August, cu actul I din Norma, act. III din Trovatore şi finalul act. III din I due Foscari. Tenorul Monari' Rocca cântă aria: Gran Dio din Emani şi Ikel-Falussy romanţa din Qenerentola.
   Analele A. R.— Tom. XX. — Memoriile Sec}. Literare.              15
www.digibuc.ro
226
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
duse demisiunea motivată din comitet, iar publicul răbda tote, căci «nu aveâ deprinderea de a fluerâ pe artiştii proşti, nici a-i gratifică cu alte neplăcute daruri, deşi după dreptul cuvînt atât artiştii, cât şi cel ce-î urcă pe scenă, meritau să fie flueraţî, mai ales când subvenţiunea eră îndoită şi întreită decât a teatrului român şi înalta nobleţă încu-ragiă Opera în tote serile de representaţiune cu esacta sa venire».
   Impresariul nu ţinea însă mare socotelă de tote acestea, «urmând ilegalităţile sale, în virtutea protecţiuniţor superiore, deşi procesele cu artiştii şi amestecul străinilor în afacerile scenei» îî creau o destul de grea posiţiune.
   Predecesorii lui Hiott nu se bucurase de subvenţiunea de care se bucură Opera atunci, nici crescuse, ca dînsul, preţul abonamentului şi al intrării şi totuşi, «avend plăcerea şi ambiţiunea a obligă publicul şi a introduce gustul musiceî în România, aduseseră artişti însemnaţi ca: Musiani, Ponţi delVArmi, Carrion, Steller, Rovelli, Giraldoni, etc»(l), pe când acum «contralta Guedini urlă, nu cântă, primadona Manzini aveâ voce amfibie şi răguşită, iar joc de scenă ce semenâ cu con-vulsiunile copiilor lunatici, domna Berini, prin vocea-i microscopică şi puţina forţă a plămânilor, cântase vecmica pomenire operelor: Maria di Rohan, Trdviata, Poliuto şi Beatrice di Tenda_________»
   Celebrul (?) tenor Svift sfâşiâ urechile lumii cu vocea-i nearmonică şi ţipătore; basul aveâ o voce falsă şi sep'ulcrală, iar baritonul Melzi şi prima contraltă Gagioti, prin schimonositurile şi oribilele lor voci, usur-paîi numele de artişti.                   s
   In orchestră instrumentele cu corde erau puţine, far cele de aramă prea multe; coriştii erau imposibili de vecjut şi de aucjit, ba încă primadona îşi permisese, în Linda, să insulte publicul, care o sîsîiă, când cântă reu, iar musicanţii fugiseră de la locurile lor la mijlocul representa-ţiunei, lăsând pe ascultători, batjocoriţi, fără să intervie nici o autoritate, ca să se deâ satisfacţiuneâ cuvenită pentru fapte ce numai la noi se pot întîmplâ. (2)                                 . 1 2
  (1) Naţionalul, No. 11 din 7 Februarie 1860.—Foiţa dramatică subscrisă de G. D.
Aricescuv             •            s
  (2) Ibidem, No. 14 din 18 Februarie, articolul: Teatru Italian, subscris de Phi-
limon.—Ibidem, No. 15 din 25 Februarie, articolul: O politică de culise, subsemnat de Aricescu.                                               >  ■
  Repertoriul Operei fusese: Attila, Trovatore, Linda, Maria di Rohan, Traviata, Bărbierul, Norma, Beatrice di Tenda, Poliuto, I falşi monetari, Puritani, Sonnam-bula, etc> etc.
  B.   Franchetti anunţă deschiderea une! Şcole filarmonice pentru mu sica vocală şi instrumentală. (Naţionalul, No. 27, Aprile 2.) .
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
227
   Dacă am insistat asupra acestora, a fost numai pentru a dovedi încă odată nedreptatea ce publicul înalt, cult şi bogat al capitalei făcea teatrului român, îngrijit şi dirigiat cu atâta rîvnă şi desinteresare de Rosetti, preferindu-î Opera Italiană, reu alcătuită, reu administrată şi mai reu corespun<Jetore aşteptărilor sale. Nu era deci trebuinţa unui spectacol înălţător, bine chibzuit, artistic, care o atrăgea la teatru, ci îmboldirea unui obiceiu, care prefăcea sala teatrului în salon de primire, unde convorbirile aveau mai mare atragere şi ddmnele mai multe graţii decât musica şi artiştii de pe scenă...
   Şi cum nu era par’că, de ajună o companie de Operă Italiană, pentru acesta, iată că la Iunie debutâză o companie lirică ungurescă, compusă din cei mai de frunte artişti ai teatrelor din Pesta şi Klausenburg, pe lângă care eră şi o trupă de balet, aşa de bine întocmite şi va-lprose amîndoue, că făcură o adîncă impresiune asupra Bucurescenilorj cari îşi disputau până la cel de pe urmă scaun din sală în serile de representaţiune. (1)                                                    ‘ •
   In acelaşi timp, în sala Bossel, se producea o trupă francesă sub direcţiunea faimosului comic Levassor, cu un minunat succes, care însă nu se menţinu, din causa concurenţei ce-i făcea Opera Ungurâscă şi mai cu semă baletul, compus din cele mai frumdse şi mai învăpăiate fiice ale lui Arpad. (2)
   Puţine (Jile după eşirea sa din teatru, Rosetti deveni pentru întâia oră Ministru în cabinetul presidat de Nicolae Golescu, luând portofoliul Cultelor şi Instrucţiunii publice. (3) Deşi stătu forte scurt timp la gu- 1 * 3
   (1)  Trupa ungurescă, compusă din 70 de persone, afară de balet, cu o strălucită .garderobă şi.cu o frumosă înscenare a operelor ungurescî, avea ca primadone pe d-na Holoszy, Kaiser, Frederick, contraltâ d-na Schinek, prim tenor pe lekel Fa-lussi, Paoly tenor al 2-lea, Ornay, Furedy baritonî, Marcelly şi Hodosy başî, Aladar bas buf, 32 de corişti. Violonistul Hauser şi pianistul Poscovitz făceau parte din companie.                                 ■
   Au debutat cu opera maghiară Hunyadi Laszlo (operă istorică în 4 acte de Egresi Beni, musică de F, Erkel), apoi Luisa, Rigoletlo, Trovatore, Attila, Martha şi 1'ra-viata. (Naţionalul, No. 43 şi 46 din 2 şi 12 Iunie 1860.— LA. Wachmann, scrisore din 1» Iunie 1860.)                          '
■ (2) 1 A. Wachmann, ibidem.—Wiest dă în luna lui Iunie concerte la Paris şi Londra
cu un deosebit succes—Naţionalul, No. 48 din 19 Iunie.
   (3)  Nicolae Golescu, Preşedinte al Consiliului şi Ministru de Răsboiu; Dumitru Bră-tianu, Interne; C. A. Rosetti, Culte şi Instr. publică; loan Brăfianu, Finanţe; B. Boe-rescu, Dreptate; I. I. Filipescu, Externe; B. Vlădoianu, Control. S’a format la 28 Maiu, s’a presentat înaintea Adunării Deputaţilor a doua <Ji, iar la 8 Iulie, în urma unei neînţelegeri cu Domnitorul asupra responsabilităţii Miniştrilor, şi-a dat demi-siunea.—In şedinţele de la 30 Maiu—6 Iunie, acest Consiliu de Miniştri a aprobat, între
www.digibuc.ro
ns
DIMITRIE 6. OLLĂNESCU
vern, avu totuşi grijă de a cere să se aşeze pe nisce‘teifielii- maî sigure sdrta -scenei' române, hotărîiid .sporirea subvenţiiinii, întocmirea unui regulament de administraţiune, înflinţareâ unei şcole, de musică şi declamaţiune, desfiinţarea contractului de întreprindere a luî:.Yasile Hiott (1) şi luarea de către guvern însuşi a direcţiunii Teatrului Naţional şi a Operei din Bucurescî.' împrejurările politice prilejind înşă o schimbare în parte a cabinetului,'aceste disposiţiuni; fură aduse,.la îndeplinire de către Miniştrii următori. (2)
   In adever Comitetul general al teatrelor întocmesce în Octobre nisce Statute pentru organisarea teatrelor şi înfiinţarea unei şcol&ge-nerale de musică şi de artă dramatică. Art I al acestor Statute punea că; «Teatrele din România, Opera Italiană şi Teatrul Naţional; se vor administra pe viitor, în contul guvernului, de Comitetul teatrelor. Acest comitet, compus din cinci membri numiţi de. Domn,.,avea să lucreze sub autoritatea Ministerului din Năuntru, pentru a face ca teatrele în general şi maî ales cel românesc să corespundă dorinţei pentru care fu el creat, figurând, în totă întinderea' cuvîntuluî, ca şcolă de practică morală, adecă îndreptarea moravurilorgustul frumosului, cultura limbeî, formarea inim'eî şi într’un cuvînt tragedia, care înalţă sufletul, şi comedia, clasică, care flagelă, viţiul». (3). Tote cele-1 alte disposiţiuni ale acestor statute erau conforme' cuprin suluî tuturor proiectelor de acest fel, înjghebate, fie din-iniţia-yă. pri- 1 * 3
altele, constituirea unei societăţi anume în Craiova, numită ': Societatea cu acţiuni a Teatrului Naţional din Craiova.^Românul, No. 150—151 şi 159 din 29, 30 Maiu şi 1 Iulie 1860. ...                 ~                           ■ '  ,     .
   (1) Naţionalul, No. 52 din 3 Iulie.—Românul, No. 353 din 18 Septembre.,       .
. (2) Cabinetul a fost reconstituit .ast-fel: Manolaehe Costaqhe, Preşedinte al Consiliului şi Ministru de Finanţe; G-. CostaforU, Interne; Adrian, Răsboiu; B. Boerescu, Justiţie şi ad-interim la Culte şi Instr. publică; I. I. Filipescu şi B. Ylădoianu îşi păstrau portofoliurile de maî înainte.                                     .  ,
   (3)   G; Costaforu însărcină Comitetul teatrelor, compus din C■ Aristia, Antonin Roques şi D. Fior eseu, să elaboreze Statutele, pe cari, după o amănunţită cercetare le aprobă şi le întări. Ele cuprindeau 32 de art. privitore la organisarea- şi, administrarea teatrelor, la şcola de musică şi declamaţiune, la atribuţiunile artistice şi directoriale ale comitetului, atât asupra teatrelor din-Bucurescî, cât şi a trupelor sau întreprinderilor dramatice din ţeră, în fine asupra regulării şi funcţionării serviciului financiar al teatrelor, ast-fel supuse, prin comitet, controluluîjşi dirigerii- guvernului.
   In art. 10 se îndatora comitetul de a recomandă guvernului, scrierile originale sau traducerile teatrale, cari vor merită a fi menţinute sau, recompensate, dându-i şi a sa opiniune!! (Naţionalul, No. 79 din 6 Octobre 1860.)  .   '
, O trupă de actori români sub direcţiunea lui Iorgu Caragiale jocă în timpul verei la Giurgiu, pentru marea mulţumire a cetăţenilor, Ibidem, No. 73dinl5 Sepţembre.) ,
www.digibuc.ro
TEAÎRflL tA ROMÂNI
229
  vată, ca cele de la 1834 şi 1845, fie din îndemnul guvernului, ca cel din , 1859 în Iaşi, tdte zădărnicite însă de împrejurări rău făcătdre existenţei şi propăşirii acestui aşezămînt de obştescă ediicaţiune.
    In puterea acestor Statute, Comitetul teatrelor ieâ dar, de la 6 Octobre, direcţiunea scenelor română şi italiană, în numele şi pe socotela guvernului, care însă, de la 15 Iunie, făcuse prin anume încheere a Consiliului de Miniştri punere la cale de a aduce o trupă de Operă pentru sesâna viitâre. (1) Drept aceea, Wiest, primul violon al orchestrei teatrului, Timoleon Paleologu şi Benedetto Francheţii, profesor şi director al unei şcole de musică vocală, fură trimişi în Italia să angajeze artiştii trehuincioşi, cari debutară la 4 Octobre în Tro’vatore, cu destul succes,' deşi, înainte chiar de a sosi trupa în ţeră, se răspândise o mulţime de critici neplăcute asupra talentului şi destoiniciei sale, în public. Aşa se (jiceâ că Lesniewska, primadona, e bătrână, tenorul Sleger e Nămţ prost, Fany Polak, contralta, e o copilă de doî-spre-<jece ani, că întregul personal e compus din mediocrităţi şi e pdte maî rău decât cel din trecut. (2) In Traviata însă, în Norma, Emani, Lucia şi în tdte cele-lalte spectacole, ei se afirmară din ce în ce maî mult, ast-fel că tenorul Steger fu recunoscut nu numai ca «artist de musică, dar şi ca actor inteligent şi cu întinse cunoscinţe în arta dramatică». (3) Primadona Lesniewska «a dat probe de o vocalisare facilă, executată cu o mare acurateţă artistică» (4); contralta Polak «avea cdrdele medii şi grave ale vocei dulci, limpezi, rotunde şi sonore» (5) ; Steller eră un «minunat bariton», Boccabadate un bas profund de însemnătate şi ceî-l-alţi, în genere, destul de mulţumitori.
    înscenarea, ca decoruri şi costume, nu păţiiniâ de vechiul păcat al teatrelor ndstre: negligenţa, nepăsarea, lipsa de gust şi de respect pentru 1 2 3 4 5
    (1)  Naţionalul, No. 61 din 14 August 1860.—Extractul sumar al şedinţelor Consiliului de Miniştri de la 14—30 Iulie.—Punctul al 2-lea.
    (2) Naţionalul, No. 79 din 6 Octobre 1860.—Românul, No. 262 din 18 Septembre.
  Trupa era compusă din: domnele Lesniewska şi Guerrabella, primadone; Tog-nolati, secunda donna; contralta Fany Polak şi Schinek comprimaria; tenorul Steger; baritonii Steller şi Bruno; bas profund Cesare Boccabadate; bas comic ^s-eanis; tenor al 2-lea Fio Motta, plus 32 de corişti şi 36 de musicanţî. Repertoriul a fost pote dintre cele maî variate şi maî bine alese. In şese lunî s’au dat: Trovatdre, Traviata, Emani, Lucia, Linda, Bărbierul, Macbeth, Lucreţia Borgia, Othello, Torquato Tasso, Rigoletto, Maria di Rohan. Se pusese şi Moise al lui Rossini în re-petiţiune, dar nu s’a cântat.                    ’
    (3)  Naţionalul, No. 94 din 28 Novembre şi La Voix de la Roumanie, No. 9 din 23 Martie.
    (4) Jbidem, No. 85 din 27 Octobre. Critica Normei de Philimon.—îbidem, Ioc. cit.
   (5) Îbidem, No. 79 din 6 Octobre.—Trovatore, critică de acelaşi.—Îbidem.
www.digibuc.ro
230
DIMITKIE C. OLLĂNESCU
adever şi cuviinţă, căci în Linda «vederea Alpilor era admirabilă», pădurea Druizilor din Norma splendidă (1), iar în Trovatore, «arangiarea decoraţiunilor şi manevrarea lor s’a făcut [cu mare esactitate, aşa că, de când opera acesta se represintă la noi, acum pentru prima oră s’a vetjut un scenario analog cu localitatea şi epoca ei». (2)
   In actul al IV-lea din Rigoletto, «fantoma era atât de naturală în cât a spăimântat pe spectorî: tunetele, fulgerele, pldia îi făceau, fără de voe, să se cutremure»; dar fantasticele situaţiunî din Macbeth, ««atât de bine susţinute şi săvîrşite, cu ajutorul şi puterea maşinăriilor»... şi aşa în tdte împrejurările tinde arta avea nevoe de simulacrul fenomenelor din afară ale natureî. (3)
   Stagiunea a fost prin urmare bună, iar comitetul teatrelor a dat dovedi că nu-î lipsiâ nici gustul, nici simţemîntul artistic.
   In acestă stagiune a debutat şi un tîner Român: Alex. T. Zissu, cu o operă Madalena, care a avut succes şi a atras compositoruluî laude şi aplause căldurose din partea publicului. (4)
   încercarea fusese făcută şi isbânda eră mulţumitdre. Urmările lor, duse deci cu bună chibzuială înainte, puteau deschide o strălucită carieră artei musicale, întemeiând la noi, cu timpul şi cu răbdarea cuvenite, o companie lirică de opere comice şi seridse, după modelul celor italiane. Trebuia pentru acesta puţină bunăvoinţă din partea publicului, o desfăşurare de muncă energică şi inteligentă din partea comitetului şi mijldce îndestulătdre pentru a acoperi ori-ce neajunsuri şi a ţine Sus rangul scenei, faţă de cerinţele costisitdre ale întreprinderii. Se vede însă că împrejurările şi hotărîrile nu erau, pe atunci, turnate în tiparul statorniciei, căci voinţa Miniştrilor, atât de des şi de lesne schimbători, învăluită în forme maî mult sau mai puţin nimerite, dărâmă a<jî ceea ce eri se credea trainic şi clădiâ la loc ceva pe care mâne îl sfărâmau ceî ce le luau locul.
   Fusese de ajuns ca Rosetti să pregătescă ogorul, pe care Costa-foru îl semenase şi îl apărase de stricăciune, pentru ca să-î împrăştie altul rddele în vînt!          .
   In adever, după o stagiune al cărei succes moral fusese la înălţimea silinţelor şi jertfelor tuturora, când se aştepta ca tot comitetul— în numele şi pe socotela guvernului,—dând un sbor maî întins năzu- 1 2 3
  (1) La Voix de la Roumanie, No. 9 din 23 Martie 1861.
  (2) Raţionalul, No. 79 din 6 Octobre 1860.
  (3) La Voix de la Roumanie, No. 9 din 23 Martie 1861.           .
. (4) Ibidem, loe. eit. şi No. 17 din Aprilie 1861; Ioan A, Vachmann, scrisorea din 23 Iunie 1865,
www.digibuc.ro
Î2ATRUL LA ROMÂNI
ââi
inţelor sale artistice, să facă din Opera Italiană a capitalei ndstre o adevărată academie musicală, atât de trebuincidsă îmbunătăţirii năravurilor, vedem că direcţiunea Operei se încredinţeză din nou unui antrepenor străin, Drillat, călduros sprijinit şi recomandat Primului Ministru Barbu Catargiu de către Consulul frances. (1)
   Statutele din Octobre 1860 erau uitate, Comitetul general (?) al teatrelor redus la vechile-î îndeletniciri contemplative, iar publicul pră-păstuit, pentru mulţi, mulţi anî încă, în mânile celor cari îî vor speculă, fără scrupul, slăbiciunea prea mare ce arată trupelor cântăreţe de orî-ce fel, numai slrăine să fie.—E adevărat că acest Drillat la început funcţionâ sub privegherea unui comitet, compus din A. Plagino, V. Paapa, Radu Rosetti, Colonel Savel Mânu şi Scarlat Fălcoianu, şi eră considerat ca delegat—în ce privesce partea artistică—a (Jisuluî comitet; dar puţin câte puţin, membrii comitetului preînnoindu-se şi autoritatea sa scătjend cu prefacerile acestea, iar înrîurirea şi activitatea directorului menţinându-se şi crescând în aceeaşi proporţiune, Drillat rămase aprdpe singur stăpân să facă şi să administreze cum voiâ prima şi unica ndstră scenă lirică.
   Comitetul fu şi maî puţin norocos cu direcţiunea companiei dramatice române.
   După ce Rosetti fu silit să cedeze contractul seu guvernului, cu încrederea că: «printr’o înrîurire ce n’o pdte ave un particular, el va aduce teatrul român într’o stare de înflorire şi de progres», Adunarea legislativă, «apreciându-î utilitatea ca o şcdlă de morală publică şi considerând că subvenţiunea ce i se acordă până aci nu putea fi, de ajuns spre a-l ridică la înălţimea ce trebuiă să ocupe un asemenea Institut naţional», măresce subvenţiunea la 100.000 pe an, < ca să se pdtă ast-fel întîmpinâ sacrificiile neapărat trebuinciose pentru înaintarea ariei dramatice». (2) 1 2
  (1)  Trupa adusă de Drillat eră compusă din artişti cu reputaţiune, precum: tenorul Steger, primadonele forte Carlota Cattinari şi Elvira Brambila, contralta Luigia Giry, tenorul Giovanni Georgetti, baritonul Giovanni Seina (înlocuia pe Steller), primul bas Nelasco Llorenz, basul central Carlos Zucclieti. Repertoriul, pe lângă operele favorite ale Bucurescenilor, ca: Emani, Traviata, Luda, Trovatore, Forma, maî cuprindea şi Vesperele Siciliane, liallo in maschera (ultima composiţiune a luî Verdi, dată în 1860 pentru prima oră la Paris), apoî Puritani, Lombardi, Favorita, Giuramento, Moise şi altele.
  Prima representaţiune fu la 1 Octobre 1861 cu Emani. (La Voix de la Bomnanie, No. din 5 Octobre.)
  (2)  Când guvernul acordă întreprinderea teatrului român fostului director (Rosetti) cu o subvenţiune de 47.250 lei, îi impuse obligaţiunea de a da representaţiun! în
                                                                         *
www.digibuc.ro
232
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
  Acestă disposiţiune, în loc să dea un spor de energie Comitetului general al teatrelor, pentru compunerea trupei, întocmirea repertoriului şi deschiderea stagiunii în condiţiunî maî avantagibse şi cu osebire maî grabnice decât până aci, avu tocmai efectul neexplicabil de a îngreuiâ şi maî ales de a întârzia îndeplinirea lor.
  Angajamentele, carî se făceau, înainte, de cum începeau vacanţele de vară, erau încă neîncheiate până acum, la mijlocul luî Septembre; repertoriul ales şi publicat, în de obşte, cel mult până la 1 Septembre, nu fu, de astă dată, cunoscut decât la sfîrşitul luî Octobre; iar stagiunea, ce de regulă începeâ la 15 Septembre, se deschise abia la 4 Novembre cu Ondrea casei (dramă în 5 acte de Leon Battu şi Mau-rice Desvignes, tradusă de Ştefan Vellescu).
  Dacă însă tbte erau atât de mult lăsate în întârziere, făgăduelile de activitate şi de vrednicie, cu carî comitetul cercă să dobândescă bunăvoinţa şi sprijinul publicului în favârea teatrului, erau din cele mal ademenitbre: o trupă de întâia mână, decoruri şi costume sensa-ţionale şi un repertoriu cupriiujend, pe lângă «operele dramatice originale ale celor maî renumiţi autori naţionali, şi patru-cţecî de piese none, traduse din limba francesă». (1)
  In faţa unuî atât de minunat program, publicul îngăduitor şi mă-
timp de opt luni, de la 15 Septembre la 15 Maiu, şi acesta în tţilele cele maî nefavorabile, căci cele bune erau, reservate Operei Italiane. Apoi îl îndatoră de a ţine o şcolă de musică şi declamaţiune şi un curs de artă dramatică; a da patru representaţiuni în folosul fondului teatrului; a plăti, împreună cu directorul Operei Italiane, lefurile impiegaţilor subalterni ai guvernului la teatru şi a da pentru fie-ce representaţiune o taxă de 47 lei şi 10 parale.
   Prin aceste din urmă trei îndatoriri, guvernul luă indirect de la antreprenor jumătatea subvenţiunii, aşâ că, în faptă, acea subvenţiune se află redusă la suma de 25.000 leî, pentru care avea să îndeplinescă tote îndatoririle de maî sus. Guvernul, luând direcţiunea asupra sa, n’aveâ nici una din aceste îndatoriri, avea mâna liberă; dar tocmai prin acea libertate a acţiunii contractase (pe tăcute, se înţelege) o obligaţiune morală maî mare: îndatorirea dc a formă gustul publicului printr’o bună alegere a pieselor, de a încuragiâ literatura naţională prin acordare de recompense la autorii unor piese originale său, traducţiuni nemerite, a contribui la înaintarea arteî dramatice prin recompensarea talentelor născânde ale junilor artiştî». (Românul, No. 553 din 18 Decembre 1860).
' (1) Ibidem, loc. cit.—I. A. Wachmann, scrisorea din 20 Sept 1860,
   «Ovreiul italian Francheţii e tare şi mare la Operă ! El, pe care Hiott îl avusese director al corurilor şi-l depărtase din causă de incapacitate, a<jî dictator musical în teatru, iar Wiest e dat la o parte!..,. In teatrul românesc lucrurile merg şi maî rău; nimenî nu e angagiat până acum. Pascaly a fost la Bengescu, dar abia a putut sâ-î vorbescă. Millo e încă la Brăila, iar ceî-lalţî răspândiţi în tote părţile.»
    *
www.digibuc.ro
'TEA'TRtJL LA ROMÂNI
â33
gulit tot de odată, ertă perderea de timp, socotind, firesce, că o muncă îndelungată a fost neapărat trebuitdre artiştilor şi comitetului, pentru pregătirea cuviinciosă a atâtor spectacole noue.
   Ou t<5te acestea, după opt representaţiuni, comitetul, constatând că cheltuelile erau prea mari, că incassările mergeau scă(Jend, iar aprbpe jumătatea subvenţiiiniî fusese absorbită de nevoile (Jilnice ale teatrului, adresă un lung raport Ministrului de Interne, care, prevăzând deficite peste putinţă de acoperit cu sistemul acesta,—hotărî închiderea teatrului, fără a ţină socotelă de răspunderea ce-i impuneau contractele încheiate cu artiştii, nici de risicul de a-î lăsă peritorî de f<5me pe drumuri !...
   Momentul eră critic fără îndoială, cu atât mai greu cu cât se vedea de o parte nedestoinicia comitetului în asemenea întreprindere, iar de alta, primejduirea existenţei chiar a scenei naţionale, dacă eră mai departe lăsată în sema nepricepuţilor ori a exploatatorilor, din mânile cărora voia tocmai s’o smulgă guvernul prin autoritatea interve-nirii sale.                                                           ■
   Măsura ar fi fost prea violentă, prea nedrăptă şi ar fi jicnit creditul guvernului, care avea datoria de a fi, — cu ori ce preţ — un generos şi indulgent protector al scenei naţionale.
   După lupte şi jertfe îndelungi şi simţitore, teatrul ajunsese să intre în rîndul aşezămintelor publice de cultură şi de progres, recunoscen-du-i-se, pe lângă însuşirile sale recreative, acţiunea moralisătdre ce putea cu folos să exercite asupra poporului.
   In adevăr, nu t<5tă lumea scie sau are vreme să cetăscă, şi chiar dacă ar avă, cetirea nu intereseză decât partea cea mai alesă a fiinţei şi â sufletului, cărora le trebue încă o câtime de cultură şi de inteligenţă pentru a-î simţi şi a-î gustă bunurile şi a o face, mai vîr-tos, plăcută şi folositore. Pe când teatrul îşi îndrepteză farmecul lui asupra întregeî năstre făpturi: minte, inimă, simţuri. De-odată ochii privesc uimiţi felurimea şi frumuseţea decorurilor şi a costumelor; aucjul se încântă de armonia glasurilor şi a cuvintelor; mulţimea spectatorilor, strălucirea podăbelor, căldura şi tresărirea sugestivă a atâtor pepturî din cuprinsul saleî plină de şăpte, de lumină, de miresme şi de flori, pregătesc, par’că, mai bine sufletul fie-căruia pentru a se pătrunde şi a se bucură de enioţiunile ce-î dă acţiunea desfăşurată pe scenă...
   Iată pentru ce teatrul — cea mai completă manifestaţiune a artei — a jucat un însemnat rol social, orî-unde—în lume—a strălucit făclia civilisaţiuniî. Un guvern luminat, într’o epocă de înălţătore evoluţiune,
www.digibuc.ro
234
DIMITRIE C, OLLĂNESCU
ca aceea în care ne aflam pe atunci,- nu putea nici închide, nici părăsi teatrul în voia întîmplăriî, fără de a sdrobî temeliile unui aşe-zămînt naţional de utilitate publică şi a sleî un isvor de plăcute şi învietore ilusiunî al poporului.
   Costaforu, Ministrul de Interne, mişcat, fără îndoială, de aceste con-sideraţiuni şi, pentru a împedecâ o ruină dâsăvîrşită, trecu direcţiunea luî Millo, care se însărcină, de la 1 Decembre, să ducă lucrurile mâi departe, sub a sa proprie răspundere, căci nu i se dedeâ nimic» peste cei 51.000 de lei ce mai rămăsese din subvenţiune, până la sfîr-şitul stagiunii. (1)        ,                                       '
   Şi se vă<Ju doi ani aprope în fruntea afişelor teatrului românesc titulatura direcţiunii luî Millo, pe când pe ale Operei Italiane figură «Comitetul general al teatrelor»,. lucrând în numele şi pe socotela guvernului. Spectacol ciudat, amintind nesocotinţa vremilor trecute, când stăpânirea ocrotiâ şi sprijiniâ cu bani şi putere trupele de teatru străine, iar pe una singură romănescă nu voia ori îî era greu s’o
susţie___                                                                •
   Şi noroc că se găsise Millo, plin de îndrăsnelă şi bine căpuit cu răbdare, să scătă teatrul din făgaşul nevoieî, căci alt-fel peria de slăbiciune, ori cădea într’o cumplită anarchie de culise.
   Deci Millo deschise campania cu vodevilul său: Ursul alb şi ursul negru, ţinând de aci înainte aprope egală cumpănă între repertoriul comico-liric şi cel dramatic, dând, pe cât îl ertau mijldcele, desvol-tare şi îmbunătăţire punerii în scenă a pieselor, punctul său cel mai slab în întâia periodă directorială,
   De astă dată împrejurările îl favorisară, căci trupa îi era dintre cele mai bune şi compusă pentru amîndouă [genurile dramatice, iar încet, încet, repertoriul, deşi la început vechiu şi fără vlagă, se prefăcu, . se îmbogăţi cu lucrări originale şi cu traduceri destul de numerăse, în cât se părea, cu ăre-care bunăvoinţă, că treptele suitore nu erau numai o parabolă deşartă de înţeleş în cronica artistică a teatrului român. (2)                                           • 1 2
   (1)  La Voix de la Roumanie, No. 34 din 14 Septembre 1861. — V. A. Urechiă, Ist. şcolelor, t. III, p, 270.
   (2)  «După opt representaţiunî, Comitetul general ostenise şi dădu direcţiunea teatrului român lui d-1 Millo. Dar programa cu făgăduitele 40 de piese noue, afară din cele originale?... Aflăm—fără să putem însă afirmă —că Comitetul general al teatrelor, cedând direcţiunea d-luî Millo, nu i-a dat nici o singură piesă nouă studiată, pregătită sau îneaile tradusă. —Anul trecut, până la 1 Decembre, se dederă 26 de representaţiuni, din cari 11 în luna lui Novembre, tot atâtea în Dctobre şi
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
235
  Millo trona din noii în fruntea teatrului românesc.
  Şc61a lirico-dramatică, proiectele de reforme, garanţiile protecţiuniî
4  în Septembre (începând representările la 20). Din aceste 26 de piese, 12 erau cu totul nouă, date pentru întâia oră pe scena nostră. (Românul, No. 353 din 18 Decembre 1860.)
  Trupa eră compusă din Pascaly, Dimitriade, Vellescu, Cattuleseu, Gestiqn, Mineu, Drăgulicî, Christescu, Alexandreseu, lorgu Caragiale, Felbariad, Săpeanu şi mai mulţi tineri începători, apoi d-nele: Eufr. Popeseu, Mariţa Constantinescu, Raliţa, El. Caragiale, Frosa Alexandreseu, Irina Poenaru, d-na Serghie, Michăilenu şi mai multe eleve, între cari Mărită Vasilescu, în vîrstă de 14 ani.
  Piesele ce s’au dat de la 4 Novembre până la sfîrşitul stagiunii au fost: Onorea casd, O femeie eum sunt multe şi alta eum sunt prea puţine (dr. 5 a. de Emile Augier şi Ed. Foussier, trad. de E. Carada), Plăiaşul şi Soldatul (vod. 1 a. de T. Profiriu, musica de Flechtenmacher), Păcatele vechi (vod. 1 a. de Mellesville şi Dumanoir, trad. de E. Carada; Millo şi El. Caragiale executau într’însul un pas de doi), Voiajorul (şansonetă comică de I. Caragiale), Căpitanul Guilery (dr. 5 a. 9 tabl. de Victor Sejour, tradusă de Pascaly), Otrava (vod. 1 a. de Bujorenu), Criminalul (vod. 2 a. de Millo), Eseamatorul (şansonetă de I. Caragiale), Chiriţa în Iaşi (vod. 3 a. de Alecsandri), Tuzu ealicu (vod. 2 a. de Millo, musica de Flechten-macher).—Acestea s’au dat sub direcţiunea Comitetului teatrelor; de aci încep cele date sub direcţiunea lui Millo şi anume: Ursul alb şi ursul negru, Orgoliul sau nobleţă eumperată (vod. 2 a.), Doue despărţenii (v. 1 a.), Coliba lui moş Toma (dr. 5 a. şi 3 tabl. de Dumanoir şi d’Ennery, trad. de Stăncescu), Fata Aerului, Căpitanul Negru (dr. 5 a. de V. Sejour, trad. de E. Carada), De sus jos, de jos sus, Corbul român, Nebunul din amor, Jianul, Vicontele de Letorieres, Ghid ghieitorea mea, Baba Hârca, Cârlanii (vod. 1 a. de C. Negruzzi, musica de Flechtenmacher), Tunsu Haidueu (vod. 2 a., prelucrat de Michălescu), Un trântor cât cjece, Prăpăstiile Bueureseilor, Ghiftuî sau doi morţi vii (vod. 2 a. de Alecsandri, musica de Flechtenmacher), Căsătoria silită (corn. 1 a. de Moliere, trad. de C. Negruzzi), Buna educaţie, Kir Zuliar-ride, însurăţeii, Indiana şi Charlemagne (vod. 1 a. trad. de Nic. Băicoianu, be-nef. El. Caragiale), Evreul rătăcitor (dr. 5 a. de Morville şi Maleon, trad. de Millo), Fometea cea mare (dr. 5 a., beneficiul lui Pascaly), Banii, Gloria şi Amorul, Ber-tram Matelotul (dr. 4 a. şi 1 prolog, trad. Stăncescu), Onorea franeesă\ (dr. 5 a. 1 tabl., trad. Grecenu), Lumpaţiu Vagabondul şi altele asemenea, cunoscute.
  Se cerea totuşi lui Millo de a face o alegere maî seriosă printre lucrările meritorii, ca representaţiunile să fie instructive şi plăcute în acelaşi timp, ca teatrul să contri-buiască ast-fel la «reorganisaţiunea nostră morală şi socială».
  Se impută că musica teatrului cântă prea puţine arii naţionale, că la galerie se face un sgomot nesuferit de «amicii zeloşi ai Teatrului Naţional, cari vin să facă con-versaţiuni şi intrigi amorose».—Se vede că tradiţiunea acesta a reînviat aijîl '
  Interpretarea eră bună: jocul scenei bine imitat şi bine condus; gesticulaţiunea adevărată, firescă; deelamaţiunea maî puţin exagerată decât altădată, pronunţarea prea slabă, însă aşa că "publicul de la uşă nu înţelegea nimic. — Distribuirea rolelor nu tot-deauna nemerită, căci actori fără voce au cântat în vodevile, actori comici jucând scene uşore şi alţii fără disposiţiunî comice făcând comicismurî! In-fine capadtăţi teatrale respinse, ca prin sistem, din rolurile unde ar fi putut ex-
www.digibuc.ro
236
DIMITRIE C. OLLĂNESCD
de sus, visurile de înălţare, de temeinicie, de înflorire se risipise, iar scena remâneâ fără control şi fără sprijin pentru câţî-va anî, la buna disposiţiune a ilustrului artist, singurul mare şi tare înăuntru ca şi afară din teatru. (1)
   Bunele-î începuturi erau să dăinuiască o stagiune, mult doue, pentru ca deprinderile din trecut să resară, să prescă şi să se statornicescă iarăşi pe scândurile scenei, bătute şi străbătute de atâtea şi atâtea rele deprinderi!
   Şi i se dedea, gratis, nu numai un splendid local, înzestrat cu tote cele trebuinciose scenei, ci şi o trupă alcătuită în cele mai bune con-, diţiunî şi o subvenţiune, care, aşa trunchiată cum se oferiâ lui Millo la intrarea sa în funcţiune, eră mai însemnată decât cea precedentă şi de doue ori mai mare decât o avusese el însuşi în primul directorat. Mai mult, i se dedea libertatea de a juca ee va vrea şi eum va vrea, de a administra afacerile teatrului după povăţuirea intereselor sale, fără a i se cere, cel puţin, ca sub Ştirbeî-Vodă, o garanţie bă-nescă pentru acoperirea pagubelor şi a lefurilor trupei (2), şi cu atât mai puţin impunendu-i-se un control artistic, ori vre-o restricţiune morală, afară dor de îndatorirea de a nu representă piese politice, în contra guvernului, nici odată. (3)
   Printre meritatele imputări ce s’au făcut tot deauna direcţiunii lui Millo, doue mai cu osebire, jicnitore înaintării artei dramatice, au avut * 1 2 3
cela; costumarea adesea rău combinată sau reu alesă. S’au văţlut crinolinele din 1858 duse pe timpul Ludovicilor Francieî şi Dogilor Veneţiei, soldaţi în uniforme românescî din 1860 duşi în vremea de la începutul Regulamentului, inocenţa, copilăria prea încărcată de văpselî şi bătrâneţea prea puţin şovăindă!
   Antre-actele prea lungi, prea mari (par’că ar fi în vremea de a<Jl).
   La decoruri, colibele şi cârciumile românescî mutate în Franţa şi Germania, stradele şi palatele Veneţiei şi Parisului aduse pe pămîntul nostru.
   Cu tote acestea, teatrul, merge mai bine decât în alte timpuri!... (Naţionalul, No. 101 din 22 Decembre 1860.)
   (1) întreprinderea teatrului fusese dată pe 5 anî lui Millo, cu începere de la 1
Pecembre 1860.                                       .
  (2)   Dimitriade nu fu angajat decât forte târziu (la Decembre) în a doua stagiune teatrală (1860—62), tocmai fiind-că reclamase la poliţie împreună cu Maria Constan-tinescu «gajul lor, pe care Millo refusâ sau nu putuse a-1 plăti». Mariţa, din acestă causă, nu fu angajată de loc, cu tote demonstraţiunile ce se făcură în favorea ei de mai multe ori în sala teatrului de public şi cu o vie polemică susţinută de Ari-cescu în Românul şi de Fundescu în Progresul contra lui* Millo în acestă privire. (Veţlî Românul, No. 320 din 16 Novembre 1860 şi Suplementul Românului, No, 41 din 10 Februarie 1862.)
   (3) Naţionalul, No, 3 din 28 Ianuarie şi No. 15 şi 16 din 19 şi 23 Februarie 1861.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
237
o caracteristică însemnătate: insuficienţa studiului şi slăbiciunea interpretării pieselor, cum şi vinovata neîngrijire a limbei vorbite pe scenă. (1)
   Nu mai era cestiunea despre felul cum se traduceau - ca esactitate— lucrările străine, căci prea puţin simţiâ, mai ales pe atunci, publicul delicateţa ori corectitudinea strămutării în românesce a autorilor străini. Ce-i trebuia lui, ce-1 interesă, îl fermeca sau. îl indignă, ascultând cele rostite, eră felul cum actorii întrebuinţau organul acesta, scump lui, ale cărui accente îi încăl^iau inima, ori îi rescoliau mânia, şi căruia nimeni, sub nici un cuvînt, nu aveâ dreptul să-î sălbătăcescă viersul!...                    '
   Teatrul este o tribună publică pentru răspândirea ideilor şi însufleţirea inimilor, dar e şi o catedră pentru cultivarea şi înflorirea graiului. Cultul limbei, vorbite sau cântate, a fost la tote meniurile şi în toţi timpii cea mai sfîntă datorie a instituţiuniî teatrale şi literatura dramatică n’a existat şi nu s’a desvoltat decât printr’însul şi pentru dînsul.
   Farmecul formei şi al expresiunei face să pătrundă, până în adîncul glotelor, gândirile poeţilor. Ele fac să tresară, de o dulce şi nouă vieţă, pepturile stăpânite de simţirile ce le dau sbor şi căldură, pentru puterea şi frumuseţea cărora nu-s de ajuns tote comorile şi tăte tainele artei!
   Se pote, cti drept, (jice că teatrul e templul cuvîntuluî! Nicăeri nu este el întovărăşit de mai mari pompe şi nimeni, pentru a fi adorat, nu îmbracă mai strălucite podobe. Iată, musica îi aduce prinosul cel mai curat al armoniei; cu mlădierile cele mai gingaşe se frâng şi se resfăţă pentru dînsul liniile sculpturei; cu vii şi fragede văpsele zugrăvită-i în prejmă-i făptura, iar bolţi şi încăperi, tot mai mîndre, neîncetat, pentru el se ridică, răsunetul falnic să-î fie şi grabnic, cu păsuri dibace, ve^î danţul cum sprinten se’ntărce, ca’n tota vedenia mîndră un pic veselia să salte!
   De alt-fel scenele cele mari înlesnesc înţelegerea rostului şi pă-
  ţi) Limba traducţiuniî (Bertram matelotul) ar fi fost bună, dacă nu s’ar fi au^it vorbe ca: instruisat în loc de învăţat, Sir în loc de Sire, amportat în loc de învins, garson în loc de băiat, şi alte multe de astă natură, cari au bunul de a ne duce, fără multă cheltuială, în Franţa, în loc de a ne romanisâ mai mult decât suntem astăzi şi a ne scote din babilonul limbistic în care ne aflăm căduţî (sărmană limbă!!). Se vede că onor. Comitet teatral are prea multe în cap, ca să se potă ocupă şi de limba naţională. Aducă-şî dar aminte acest onor. Comitet că ori-ce ostenelă de regenerare a Teatrului Naţional va remâne fără efect, va fi nulă, când se va scăpă din vedere că limba formeză una din primele base ale edificiului naţional. Babi-lonismul în limbă are proprietatea de a perde şi limba şi naţiunea ce vorbesce acea limbă babilonică. (Naţionalul, No. 5 din 15 Ianuarie 1861. Articol de 7. Bălăşescu.)
www.digibuc.ro
238
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
   trunderea frumuseţelor unei limbi. Comedia Francesă în Paris, Ly-ceum-Teater la Londra şi Bprgtheater la Yiena sunt, nu numai aca-demiţ,dramatice, ci mai cu seijiă cele maî practice şcdle pentru vorbirea şi pronunţarea alesă, curată şi într’adever perfectă a limbilor francesă, englesă şi germană.
     Cestiunea acesta a limbeî vorbite pe scenele ndstre este de mare însemnătate, atât din punctul de vedere al frumuseţeî, cât şi din acel al formelor eî. Să nu se cre<Jă că autorii sunt mari vinovaţi întru acesta, căci, după obiceiurile statornice în teatrele nostre, când textul e bine sciut pe din afară, nu-şî maî dă nimeni ostenela de a observă • cum el se rostesce. Când repetiţiunile se fac în şcolă, rolurile sunt în de obşte maî mult mormăite decât vorbite; iar când se fac pe scenă, regisoriî şi directorii, în loc să întocmescă ori să corigă mişcările şi atitudinile, caută să facă manevre decorurilor, maşinăriilor, statişti-lor etc. etc.... lăsând fie cărui actor latitudinea de a <Jice cum pdte
   sau cum vrea aceea ce are de <Jis______ numai efectul să se producă!
   Când apoi la representaţiune se bagă de semă că unul «a vorbit pe nas, mâncând silabele, altul a tocat versurile ori le-a mai adaos câte un picior şi cutare, intonând fals ori dispreţuind punctuaţiunea, a vorbit învolvorând vorbele una într’alta, pare că i s’ar fi bătut vîntu-rile pe buze», atunci sau e prea târziu, sau imposibil de a corectă reua deprindere, căci, pretind actorii, li s’ar strică rostul rolului şi i-ar face să-şi perdă şirul vorbei sau combinarea replicei, dacă ar <Jice alt-fel! ?
     Limba, organul principal al expresiunii, firul ce transmite publicului căldura sau emoţiunea scenei, este pentru cei mai mulţi actori un factor necunoscut, fiind-că n’au înveţat-o nicăeri şi pe teatru n’are cine să-î maî înveţe. Limba e dar sclava lor, nu ei sclavii limbeî. Câte excepţiunî avem din mulţimea «de artişti», ce trudesc bietele scânduri întru acesta? Câte? abiâ vre-o 4—5, şi încă şi aceia, când sunt bine dispuşi. In de obşte pronunţarea e defectuosă şi are tendinţa de a în-josorâ cuvîntul, dându-î ori un aeent trivial, ori o onomatopee 'provincială.                                                    . .
     Aşâ sunt actorii din Moldovă, cari nu pot să se desbare de intona-ţiunea particulară a limbeî sau de idiotismele întrebuinţate în acea parte a ţerii, precum vedem în Bucuresci, ori la Craiova pe alţii vorbind cu o profusiune de î şi de ă, ori cu accentul trăgănat şi lătăreţ al fiilor Olteniei. Nu mai pomenesc de caşul când ne-ar veni de pildă «un artist» de dincolo şi ne-ar recită pe Alecsandri sau pe Eminescu cum se grăesce în Banat ori în Ardei. Şi defectul acesta, pote maî puţin is-bitor în comedie sau farse, devine nesuferit în drame şi maî ales la
                                                                        www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
239
versuri. Dacă avem o limbă scrisă într’un mod uniform de toţi şi pentru toţi Românii, ar trebui ca cel puţin pe scenă ea să fie roştită după cum e scrisă, căci teatrul e şi la noî, ca pretutindenea, catedra de pe care graiul trebue să fie model de frumuseţe şi de puritate.
   Alt-fel, de ce Şă se mai scrie în versuri sau în prosă alesă, de ce o literatură dramatică poleită şi îngrijită în privirea limbeî cel puţin, dacă nu ca să ne corigâ de barbarismele vorbirii din tote filele şi să ne arate cât de uriciose şi de neertate sunt relele deprinderi ale relei pronunţări! Şi să nu se răspundă că obiceiul e greu de desrădecinat, ori că acestă particularitate ar trebui observată şi advocaţilor, profesorilor, oratorilor şi că e flrescâ în vieţa privată ; căci deprinderile rele ca acestea să perd prin studiu şi stăruinţă, şi în teatru «materialul care deşteptă imagini sensibile sau emoţiunî în fantasia ori în inima auditorului» trebue să fie curat şi acelaşi pretutindenea; alt-fel, templul artei ar ajunge turnul lui Babei. Ore o dramă în care ar juca un Moldoven, un Ardelen, un Bucurescăn şi o Oltencă, lăsaţi slobozi la gură, după cum au învăţat de la părinţi, n’ar deveni după primele scene cea mai stridentă cacofonie?
   In Grecia, unde teatrul nu este organisat ca la noi, ci sunt de abia câte-va trupe volante, toţi actorii, când jocă dramele clasice, vorbesc şi pronunţă coreet una şi aceeaşi limbă—limba modernă a şcolelor,— atât la Arta pe litoralul depărtat al Albaniei, în văgăunile Tesalieî, în furnicarul insulelor, cât şi în ’Edvntov Beaxpov din Atena. Ce să mai (Jicem de Italia, unde cei de la nord nu se înţeleg cu cei de la sud, ori de Germania, unde sunt atâtea dialecte câte provincii, şi de Franţa, unde Provenşalii vorbesc chiar şi scriu o altă idiomă, iar Parisîaniî ar muri de fome în mijlocul Landelor ori Yendeei, şi cu t6te acestea pretutindenea poesia, teatrul mai ales, au una şi aceeaşi limbă, scrisă şi vorbită. Lucru ciudat chiar, actorii cei mai celebri ai acestor ţări vin în de obşte din părţile lor de mâ(Jâ-(Ji şi vorbesc totuşi limba cea mai curată şi mai alesă, deşi la dînşii acasă au crescut vorbind «dialectul» sau «le patois».—Cestiunea la noî e mai seriăsă decât în alte părţi şi merită prin urmare solicitudinea celor ce dirig teatrul.
   Cu tăte înlesnirile şi favorurile, cu totă lipsa de concurenţă seriăsă din partea trupelor francese sau germane (1), afacerile Teatrului Na- 1
                               (1) Nefiind cu putinţă să vie, în timpul verei, trupe francese la noi, Gatineau dădu, cu ajutorul lui Millo, alFrosei Popescu, St. Vellescu, fostul actor Frantz The-
www.digibuc.ro
240
DIMITRIE O. OLLÂ.NESCU
ţional nu mergeau de loc bine. Trupa română şi Opera Italiană închideau stagiunile cu deficite (1), aşa că Millo se ve<Ju nevoit a introduce în administraţiunea sa unele economii şi disposiţiunî, împotriva cărora o parte a presei şi câţi-va artişti protestară şi mai pe urmă chiar se despărţiră cu sgomot de dînsul; iar statul, după al doilea seson nenorocos, trecu antreprisa Operei, cu contract pe cinci ani, lui Papanicola. (2)
   Şi acum ddr unirea de fapt şi de drept a Moldovei şi Munteniei se 1 2
odor, M-me Blanche, Daniel, Leopold şi Carolina, cum şi cu Edm, Lhuillier (compo-sitor şi poet), câte-va representaţium cari avură mult succes. D-na Popescu, Vel-lescu şi un Romanescu jucară în limba francesă: Un garqon de chez Very, L’ome-lette fantastique. Apoi Lhuillier dădu un concert cu concursul primadonei E. Bram-billa, al lui Millo, Wiest şi TJmîogl la 15 Oct, 1860. (La Voix de la Roumanie, No. 18 27 şi 39 din 1860.)                                                          .
   (1) In prima stagiune Millo perdu 48.000 lei (Voix de la R., No. 34 Sept, 1860), în a doua
1500   (I. A. Wachmann, scrisorea din 16 Iulie 1862), în a treia 820 (ibid., ser. 1
Iunie 1883) şi aşă mai departe până la August 1864, când i se isprăviâ contractul. Millo fusese desperat de asasinarea lui Barbu Catargiu (8 Iulie 1862), care ca Ministru de Interne protegiase teatrul şi hotârîse a garantă cheltuelile trebuinciose ale direcţiunii pe viitor (Waehmann, scris. 16 Iulie 62). Repertoriul lui Millo în a doua stagiune, pe lângă lucrările cunoscute şi de atâtea ori jucate de dînsul, ca Lipitorile, cu care începu stagiunea la 14 Septembre, Jianul, Fata Aerului, Baba Hârca, Prăpăstiile, Lumpatius, Fata Cojocarului, Amazânele şi altele, cuprinse şi pe Donjuan de Marana, Isprăvnicesa (Chir iţa în provincie), Jidovul rătăcitor, Turnul de Nesle, Caterina Howard, Muşchetarii, Adam şi Eva, Coliba lui, Moş Toma, Misterele Parisului (dr. 5 a. de DenaixşiEug. Sue, trad. de Pascaly şi dată în beneficiul lui), Chatterton (dr. 5 a. de Alfred de Yigny, trad. de C. A. Rosetti, dată în beneficiul Matildeî Pascaly), Kir Sfetcu Băcanu (canţonetă de Orăşenu), Eroii din delul Spirei sau 13 Septembre (tabl. naţional, 2. a. de C. I. Stăncescu), Sermanul Jaelc (c. 1 a. trad. de Pascaly), aceste trei date la 9 Iunie pentru ducerea lui Pascaly şj a Matildeî la Paris, unde au stat trei luni, studiând teatrele şi repertoriile lor de pe atunci.
   Din trupa anului precedent, Mariţa Constantinescu nu fusese angajată, nici Flech-tenmacher cu nevasta, iar Dimitriad fu angajat de la Decembre numai. Erau angajate însă, peste cei din anul precedent, d-nele Miehăilenu, Carolina, Mariţa Vasilescu şi Stoenescu.
   Circul Sanlie sosesce din Constantinopole şi dă cu mare succes totă vara represen-taţiunî în Bucurescî.
   (2) Comitetul general al teatrelor, cu Drillat, directorul Operei, eşiră la capătul stagiunii 1861—62 avend 4.000 deficit, după care se dete Opera în antreprisa lui Papanicola până la August 1865.—In acea stagiune Drillat adusese şi o trupă de balet, sub direcţiunea d-neî Lanner, care personal danţâ forte bine şi în baletul Gisela de Ad. Adam fusese forte admirată. (I. A. Vachmann, loc. cit.)
   La 1 Iunie 1862, se dete o mare representaţiune în beneficiul lui Gatineau, cu concursul lui Millo, Matilda, Profiriu, Theodore.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
241
  săvîrşise cu învoirea Porţii şi cu ratificarea marilor Puteri. Un singur guvern şi o singură Adunare legislativă pentru noul stat românesc se statornicise în Bucuresci, devenit ast-fel o mare capitală, un centru de activitate politică şi comercială de totă însemnătatea în Orientul Europei, Paşii noştri ne purtau necontenit înainte şi naţiunile civi-lisate ne deschideau cu simpatie braţele, nete<Jindu-ne calea cea adevărată către lumină, înălţare şi libertate!
    Ar fi trebuit dar ca asemenea împrejurări să dea avînt teatrului, nu să-l arunce par’că cu ciudă înapoi. Publicul local mai numeros şi continuu împrospătat cu cel din districte, prin concentrarea tuturor dregătorilor ţării la noi, eră, împreună cu munificenţa guvernului, o başă de operaţiune aprope sigură pentru înflorirea, cel puţin materială, a scenei. Repertoriul mai întins şi actorii mai cu experienţă, de nu mai cu talent, trebuiau să-î ridice valorea ei artistică şi... cu tote acestea, sala eră mai mult golă, nivelul artistic tot jos, iar daraverile şi mai mult încurcate. .
    Pricina atâtor neajunsuri, ce în mare parte şi astăzi sunt tot atât de grave ca atunci, se află tocmai în elementele dătătore de vieţă teatrului.                                               .
    Lumea nu mai eră acum ca pe vremea lui Kisseleff, când elevii şcoleî filarmonice, după şepte luni petrecute în «studiul artei dramatice», ridicase «cea mai căldurosă mulţumire şi naţionalitate printre privitori», când teatrul eră mai mic, aprope neînţeles pe la noi, când • orî-cum s’ar fi parastisit pe scenă publicul plângea, rîdeâ ori băteâ din palme. împrejurările politice, isbânda la învăţătură a tineretului nostru, înlesnirea comunicaţiunilor şi des voi tarea intereselor economice făcuse ca relaţiunile dintre Români şi ţările apusene să fie mai apropiate şi din ce în ce mai dese.            .
    Imitarea continuă a formelor sociale, a modelor şi sistemului de traiu, cum şi adoptarea atâtor instituţiunî publice de la străini, avea în curînd să nu mai deosibescă deprinderile şi înclinările societăţii culte de acolo cu ale celei de aici. Aşa, de pildă, mai tote dramele traduse din limbi străine jucate la noi fusese văzute, în minunate condiţiunî de interpretare şi de punere în scenă, de iubitorii noştri de teatru, la Paris sau la Yiena, în cât aici ele, depărtate de firea şi de obiceiurile ndstre, — interpretându-se mai mult după inspiraţiune decât după un studiu amănunţit şi înscenându-se mai adesea alăturea cu adevărul, - nu puteau atrage pe cei cari le cunosceau de aiurea, nici inspiră vre-o. simpatie celei-lalte părţi a publicului, care le găsiâ fără interes; pe când piesele comice-naţionale înteţiau între
    Analele A. R. — Tom. XX.,— Memoriile Secţ. Literare.             16
www.digibuc.ro
242
DIMITBIE C. OLLĂNESCU
   toţi de o potrivă rîsul şi toţi se bucurau de dînsele, chiar de nu erau în perfecţiune jucate. Veselia, acopere, dacă nu scuseză, greşelile, mai ales în teatru, unde privitorii în mare parte caută o distragere plăcută, o diversiune voidsă a grijilor şi nevoilor vieţeî.
   • Fie-care însă din aceste două genuri avea câte o dăunătăre vină: drama exagerată şi neînţelesă, comedia prea uşuratecă şi prea tot-deauna aceeaşi. Una apărea rar plăcută, cea-laltă obosiâ apărend prea des aşâ cum apărea. Nemulţumire în amîndoue caşurile şi resultat final: deficit-
      Dar nu numai piesele, ci şi ămenii, (Jiarişti şi artişti, aveau răspunderea' lor întru acesta.                               -
      Mai întâiu, acţiunea critieă a marelor organe ale presei încetase cu desăvîrşire asupra teatrului. (Ocupate şi preocupate cu cestiunî de or-ganisare politică şi socială, ele nu mai dedeaii atenţiune la rolul binefăcător al scenei, pe care în alte vremuri îl slăvise şi îl pilduise cu atâta căldură. -              '
      Rosetti reservâ elocinţa penei sale pentru apărarea şi răspândirea principiilor partidului liberal, fără a-şi mai aduce aminte de «vechiul tovarăş al copilăriei» sale, care-î dăduse primele emoţiuni sufletesci. Cesar Bolliac, spirit vioiu, nestatornic şi pururea gata de luptă, uitase «dragile scânduri», de pe cari inspirata lui Musă îî aşezase prima cunună de lauri pe frunte. Eliade, închinat cu totul politicei, de-abiâ putea descurcă, dintre sistemele sale etimologice, limba poetică proprie, dar să mai o pună în serviciul teatrului, pentru care se jertfise atâta odiniără. Barbu Oatargiu, ajuns erou al Parlamentului, îşi aducea — ca prin vis — aminte de timpul când sacrifică — erou de culise—cele mai . scumpe momente artei dramatice. Ca ministru, va susţine teatrul, nu va avă însă vreme să-l avînteze în sborul înalt ce-i precjiceâ ca critic. Dintre cei mărunţi, Aricescu se ocupă cu polemice de <Jiare, Winterhalder cu organisări de bănci mai mult sau mai puţin poporale, Lăzărescu-Laerţiu abiâ îşi ascuţiâ condeele, iar poeţii timpului visau: Alexandrescu' la Comisiunea centrală, Bolintineanu la Consiliul de Stat, Depârăţianu. la o sub-prefectură şi alţii la nimic.
      Ast-fel teatrul mergea şchiopătând, fără lumină ca să-i arate drumul» fără .călăuză ca să-l apere de primejdii!
      Dintre artiştii cari au exercitat o hotărîtăre înrîurire asupra scenei române, Pascaly aveâ o inteligenţă şi un temperament dramatic cu totul originale. Crescut însă la şcolâ vechilor melodrame, strămutate de pe bulevardele Parisului prea fără pregătire şi prea de timpuriii la noi, el rămăsese credincios vechilor Iradiţiunî şi învăţăminte -—. le-gănul propriului, său talent -- şi urmăriâ, ca ideal suprem al tea-,
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
243
   truluî, representarea dramelor, şi cu osebire a celor mai pasionate şi maî spectaculdse.
      Pornind de la necesitatea deseî schimbări a spectacolelor,pentru a atrage lume, şi speculând axioma : pe public pasiunea îl înduioşeză, iar varietatea şi măreţia îl uimesc, credeâ că numai drama de sensa-ţiuni violente şi de acţiuni meşteşugite puteâ produce fericitul resultat: de a umple sala şi de a acoperi neajunsurile ori slăbiciunile interpretării—atât de firescî şi de dese la noî.
      Işî dedea el bine sema şi de ce voia şi de ce se puteâ face, reclamând, tocmai din acâstă causă, pentru dînsul rolurile de efect (1) pretutin-denea: «ca să nu fie sacrificate, jucându-le alţii», orî «să nu fie el sacrificat, nejucându-le» ? Dacă vîlva, sgomotul, Francesul ar <Jice le panache, nu ar fi fost caracteristica acestei personalităţi ar tistice ea ar fi putut da o direcţiune mai sănătdsă gustului public, deprin-(Jendu-1 — prin farmecul talentului — cu lucrări seriose şi sentimentale într’adever, dar ale căror însuşiri să fi răsărit mai mult din gingăşia sau isteţimea impresiunilor decât din sbuciumul şi svăpăirea acţiunii.
      A preferit să fie purtat de curent, pe când, cu puţină abnegaţiune, energia cu care eră înzestrat l’ar fi făcut să-i stea împotrivă, maî mult: să-î dea el îndreptare.
      Se înţelege că ceî cari — fără de a încălţâ coturnul tragic—dar avend rostul şi hazul lor pe scenă, porniau de la altă axiomă: rîsul e prietenul cel mai scump al omului, căci îl face să-şi uite necazurile, se credeau şi ei a fi, cu tot dreptul, cel mai puţin de o potrivă folositori causei teatrului ca dramaticii, de nu chiar mai fa-vorisaţi decât dînşiî de dragostea publicului.
      De aci două curente, în capul cărora steteau Pascaly şi Millo. Ele so ciocniau adesea, se luptaun mai întâiu într’ascuns, apoi din ce în ce maî pe faţă, până când îşi rupseră relaţiunile în public, luând pe însuşi publicul drept judecător al conflictului acestuia, nechibzuit şi dăunător desvoltării înălţătdre a artei dramatice naţionale.
      Lucrurile erau atât de întărîtate, de când maî vîrtos (Jiarele, sub deosebite forme, atacau când pe una, când pe alta dintre cele două 1
      (1) «De pretutindeni se făceau imputări luî Pascaly că nu caută decât roluri de efect brutal, violent, car! să impue, nu să emoţioneze. Cu talentul lui şi cu înrîu-rirea ce căpătase în teatru, ne-ar fi putut uşor scăpă de tote dramele şi melodramele fatale şi absurde, car! falsificau gustul şi simţirea publicului, (7. A. Wachrr\ann, scris, Iunie 1862.)
www.digibuc.ro
244
DltolîftlE C. OLLĂNESCTJ
    căpetenii, în cât cel dintâiu şi nu tocmai cel mai artistic (1) pretext le fu de ajuns pentra a se rupe unul de altul şi a provocă crisa. Crisa a fost păgubitore simţului moral maî mult, căci în atacurile, ca şf îndreptăţirile lor, amîndoue taberele aii aruncat grele învinuiri şi prepusuri asupră-le, din care interesul şi pretenţiunile personale, patima şi dragostea întâietăţii nu au lipsit nici odată. Şi eră, în adever, trist de a vedâ cum o mână de dmenî talentaţi, zeloşi şi plini încă de amintirea atâtor nevoi întîmpinate în cursul carierei lor, ajunşi în fine la o treptă dre-câre de vrednicie, în loc ca împreună să se pue cu inima voiosă pe muncă şi, folosindu-se de cele încercate, să facă maî bine decât se făcuse fără dînşiî până atunci, — s’au apucat să se ponegrescă, să se duşmănescă, punând propria lor persdnă maî pre sus de interesele aşezămîntuluî căruia-î datorau — fără re-servă — tot renumele şi tdtă măestria şi fără de care remâneau în mijlocul publicului nisce fiinţe fără căpetâiu. (2)
      Iată pentru ce ruptura lui Pascaly cu Millo şi întemeerea teatrului Societăţii dramatice, în sala Bossel, a fost o încercare ce n’a îmbunătăţit sbrta teatrului, căcî încă 15 ani avea să maî remână el sub admi-nisiraţiunea şi exploatarea antreprenorilor, împrotiva cărora Pascaly protesta, plecând din trupa luî Millo. Arta dramatică n’a câştigat de asemenea nimic, fiind-că Pascaly însuşi, ajungând director, a făcut întocmai cum făcuse omul pe care-1 învinovăţiâ do: ruina materială şi maî cu semă de distrugerea morală, căderea deplină şi evidentă a teatrului... unde se propagă maî de multe orî gustul reu, unde este uitat frumosul, nobilul, arta, şi tote acestea sunt înlocuite cu acele spectacole cari josoresc şi perd cu desâvîrşire instituţiunea, publicul şi pe actorii cari jdcă. (3)
      Şi totuşi nu a fost epocă maî prielnică unei regenerări a tea- 1 2 3
      (1) La începutul stagiunii 1862—G3, Millo, care-şî încheiase cele doue bilanţuri pre-
    cedente cu câte 48.000 lei pagubă, rugă pe artişti! se! să consimtă, până ce s’or în. dreptâ lucrurile, la un scăcjămînt de 15% din lefuri. Toţi primiră bucuros, afară de Pascaly şi Matilda, car! din 120^ şi 2 benefici! nu lăsară o pară maî jos. Millo le ofer! 80^, eî refusară şi părăsiră trupa. (I. A. Wachmann, scrisorea 1 Octobre 1862.) Reforma No. 41 din 20 Septembre 1862, (jice, într’un articol asupra Teatrului Naţional, că Millo şi-ar *i călcat contractul în maî multe puncte şi maî ales în pro-porţiunea răsplătirii lucrului, şi lucrul artiştilor săi este singurul obiect ce speculă un ast-fel de neguţător, şi când un neguţător nu-şi pote îndeplini plăţile către debitorii seî cei maî de-a dreptul, este un Cod de comerciu, care decide ce cată a se face în asemenea caşuri.        .
      (2) Buciumul, No. 57 din 6 Iulie 1863.— Protestul şi programul luî Pascaly.
      (3) Ibidem, No. 57 din 6 Iulie 1863.—Protestul şi programul luî Pascaly.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
245
  truluî, ca cea de atunci. De o parte doi artişti însemnaţi, cu întinsă experienţă şi cunoscinţe scenice, în fruntea unui grup de actori dintre cei mai cu talent şi cu dragoste de teatru, de alta guvernul în plecare de a face tot ce-î steteâ în putinţă pentru a asigură propăşirea artei şi a îmbunătăţi sdrta artiştilor dramatici. Trebuia însă înţelegerea şi unirea, buna credinţă şi desinteresarea celor dintâi pentru a se reformă din temelii aşezămîntul, ai se da o îndrumare potrivită firii şi desvoltăriî nemuluî, ca avend lucrări bune, bine interpretate şi bine înscenate, să se refacă educaţiunea gustului public, rătăcit, scâlciat, falsificat prin atâtea inepte spectacole, nevrednice de jertfele pricinuite şi de numele artei, pe care-1 batjocoriau, usurpându-1.
    Trebuia iarăşi muncă statornică, voinţă luminată, energie neabătută de la ţelul propus, pentru ca scena nostră, lipsită de prestigiu, de unitate de acţiune, de farmec atrăgător, să se ridice în stima publicului, să-l dovedescă rodnicia talentelor şi inteligenţei sale şi să-î procure cea mal dulce şi mal ademenitore plăcere sufletescă: ilu-siunea!...
  , In loc de acestea, eî s’au reslăţit unii de alţii şi au stat anî întregi în urgie şi în desbin, cheltuindu-şî puterile în produceri fără valore ori fără intensitate artistică, gata a-şl acoperi slăbiciunile sub pavăza luptătorului şi a-şî scusâ greşelile cu silnicia împrejurărilor, fără de a-şî da socotela că întârziaţi tot mal mult ast-fel realisarea scopului frumos, pentru care pretindeau că se jertfesc.
    Şi dar un Apel şi Protestări, semnate de M. Pascaly, C. Dimitriad şi Matilda Pascaly, însoţit de Schiţa unui proiect de reorganisare a teatrului român, pentru început, până cândţera şi guvernul va socoti de cuviinţă să-î dea o desvoltare mai mare şi mai întinsă, sunt date publicităţii prin mijlocirea Ziarelor, cu scop de a face cunoscută situaţiunea Teatrului Naţional de sub direcţiunea lui Millo şi a arătă ce mesurî s’ar pute luă de-ocamdată, pentru a-1 libera de sub acest jug şi a-1 reda de sine stătător menirii lui de a fi: «botezătorul unde naţiunea română se boteză în simţeminte înalte şi nobile, pentru ca să iasă o naţiune poleită şi mare» (?)-. (1)
    Eî, pledând atât interesele artei cât şi ale artiştilor, cereau ca, «ridicân-du-se scuia din căderea în care interesele materiale aii aruncat-o», să se garanteze şi viitorul acelora cari formeză teatrul, şi «numai eî sin-gurî îşi pot asigură printr'înşiî viitorul lor». Sistemul propus eră constituirea trupeî îniregî a Teatrului Naţionâl în Societate, sub con- 1
    (1) Buciumul, No. 57 din 6 Iulie 1863, p. 226, colona 5-a.
www.digibuc.ro
246
DlMl'TRlE C. OtLÂNESCtf
ducerea unui comitet compus din 5 bărbaţi eminenţi din ţâră şi împărţită—după proporţiunea retribuţiunilor: —• parte întregă, 3li! V2) 1/i ' în patru clase de societari. Veniturile erau, pe lângă subvenţiunea statului, incassările serale, şi ele aveau să se împărţescă între societari—• după clase la finele fie cărei luni. — Societarii trebuiau să începă ei cei dintâi o formă de Conservatoriii, unde să se profeseze teoria cu practica teatrală şi musicală.—Sesonul eră de opt luni. — Numai societarii aveau drept la pensiune.—Scrierile originale erau plătite cu 12°/0’ cele traduse cu 6%. — Basele şi principiile societarilor erau: arta in tâtd puritatea ei, încuragiarea şi desvoltarea literaturei dramatice, perfecţionarea şi înobilarea jocului, realţarea teatrului român la rangul unei instituţiuni naţionale, care are de scop: poleirea moravurilor, lumina spiritelor, realţarea nobilelor simţeminte ale naţiunii şi acesta prin frumos, prin bun şi prin artă. .
   Şi dacă, din nenorocire —declarau cel trei subscriitorl — chemarea năstră nu va găsi nici un ecou în inima artiştilor, nici ajutorul d-lul Millo ca întreprincjetor, nici protecţiunea guvernului, noi suntem datori să rămânem şi vom rămâne singuri de o parte, nestrămutaţi în aceste principii, protestând necontenit, fără a. mal luă parte la o faptă, dacă va mal urmă starea trecută, unde avariţia precupeţesce progresul unei naţiuni şi unde lăcomia îşi împarte fără cruţare, fâşii fâşii, cămaşa poporului român. (1)                                  ,
   Protestarea eră energică, principiile onorabile, schiţa de reorgani-sare destul de modestă şi, cu câte-va schimbări şi o mal practică alcătuire, fărte acceptabilă. Pentru acesta însă trebuiau învoirile artiştilor împărţiţi în două tabere, lepădarea demnităţii de director de către Millo, agrementul guvernului şi iarăşi înfrăţirea tuturora cinstită şi statornică pentru atingerea unul ideal atât de depărtat şi de puţin conform păte cu dorinţele şi cu zădărnicia celor1 mal mulţi.
   Toţi aşteptau, cu nerăbdare, să vadă ce va di°e Millo.
   Nu trecură 15 <Jile şi iată că scăte şi el o broşură, intitulată: Ilu-siuni şi realitate, în care, respmnjend punct cu punct celor cuprinse în apelul şi protestările foştilor săi camarad!, produce un Memoriu, pentru a servi ca basă la o adevărată reorganisare a Teatrului Naţional.                 1    •                     .                  ,
   Tonul apelului eră simpatic, acela al broşurei ironic; cel dintâi vor-biaii în numele lor personal, aşteptând consfinţirea camaradilor, pe când cel de ăl doilea îi întâmpină, însoţit de o cetă întregă de actori 1
  (1) Buciumul, loc. cit.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
247
şi actriţe (1); proiectul de reorganisare al unora erâ basat pe asocia-ţiunea artiştilor între dînşiî, iar al celor-lalţî cerea—cu o subvenţiune de 200.000 lei pe an,—«demnitatea de funcţionari publici şi asigurarea filelor bătrâneţe!».
   Şi eî puneau ca întâie condiţiune de reformă înfiinţarea unui Conservatorii! sub direcţiunea şi pe contul statului, fiind-că: «lipsa totală de şcdle dramatice şi musicale, posiţiunea nesigură şi anormală a actorului în societate—care a depărtat pe junele şi junii de ore-care edu-caţiune şi studii—şi puţinul timp şi micele mijloce a întreprinderilor pentru a da studiilor totă maturitatea şi seriositatea cerută, erau, după dînşii, căuşele cari -aii oprit pe teatrul român de a face tot progresul literal şi artistic, de care este susceptibil». (2) Cele-lalte disposiţiuni, în fond aprdpe aceleaşi. Caracteristic însă erâ că, pe când proiectul lui Pascally stăruia să fie pus de îndată în lucrare, propunerile lui Millo cereau să se aştepte pentru acesta săvîrşirea contractelor Operei şi teatrului românesc, adecă doi ani şi jumătate încă.
   Acestă discuţiune publică între artişti de aşa valore şi de atâta competenţă, alimentată de aprecierile, poveţele şi dojenele mai multor (jiare, deveni artjătdrea cestiune a (jilei, pe care negreşit guvernul n’o lăsă să trecă fără de cercetare în adîncul uitării.
   Comitetul teatrelor, împreună cu Vasile Boerescu şi C. Cantacuzino, delegaţi speciali ai Ministrului de Interne, avură însărcinarea de a studia proiectele produse şi adevărata stare a lucrurilor, pentru a lumina şi înlesni guvernului calea către o reorganisare, ce se părea atât de neapărat impusă de împrejurări. (3)
   Se vede însă că cercetările făcute nu dovediră nici trebuinţa unei grabnice prefaceri, nici existenţa unei neînlăturabile primejduiri 1 2 3
  (1)  Aceştia erau : Millo, Gestian, Drăgulicî, Michăilenu, Christescu, Alexandrescu, Mincu, Leopold, — artişti şi Săpenu, Transilvenu, Spiru, Solomonescu, Luca, Po-pescu, Mocenu— elevi; Mariţa Gonstantinescu, Frosa Alexandrescu, Irina Poenaru— artiste şi Frosa, Mariţa, Alexandrina, Teresa, Antonesca—eleve.
   (2) Buciumul, No. 66 din 27 Iulie.
  (3) ,Când teatrul român şi italian trecură din regia statului asupra antrepreno-
rilor, Comitetul fusese redus, din 5, la 3 membri, cari erau.' Gr. Bengescu, Căpit. Silion şi Iancu Samurcaş. La Novembre 1863, sub cuvînt că în capitală sunt mai multe teatre şi comitetul nu prididesce cu priviglierea lor, s’a cerut Ministrului Ko-gălnicenu sporirea membrilor. Acesta, cu raportul către Domn No. 30.649, Novembre 23, numi, pă lângă cei de sus, pe Ioan Strat şi Nic. Pâclenu. Cu acest comitet ast-fel întregit au lucrat V. Boerescu şi C. Cantacuzino la studiul proiectelor de reorganisare a teatrului, propuse de Millo şi de Pascaly. (K. A. Urechiă, Işti şcolelor, t. III-, pag. 270.)                                              ’
                                                                            *
www.digibuc.ro
â4§
DÎMlîâlE 6. OLlAltEsOtl
a sdrteî şi menirii teatrului, după cum părea că reiese din stăru-itdrele protestări ale luî Pascaly şi Dimitriad, căci situaţiunea rămase aceeaşi ca mai înainte. Millo îşi deschise stagiunea la 19 Oc-tobre (1863) cu Spoelele Bucurescilor, o comedie cu cântece, în care stricăciunile sociale şi năravurile politice ale locuitorilor capitalei erau fdrte cu haz expuse şi biciuite de spiritualul artist-autor. Piesa, bine jucată, plăcu publicului, care rîdeâ cu mulţumire, cu tdte că sciâ de cine şi pentru ce rîde. (1) Pascaly de asemenea anunţă formarea unei Societăţi dramatice române, care, «asistată de un Comitet consultativ», ţintiâ la «desvoltarea artei, purificarea gustului şi înobilirea sufletului». Repertoriul îî eră compus din cele mat alese piese ale celor mat buni autori cari ar pute atinge cu succes acest scop, iar personalul trupei făgăduia depunerea tuturor forţelor sale morale, ca să le pdtă interpretă cât se va pute mai cu succes şi mai cu demnitate, din ce în ce mai bine.
   Representaţiunile se dedeau în Sala Bossel, «transformată cu desă-vîrşire», în urma unei subscripţiuni, «pe care publicul român chiar de la început o deschisese din propria sa bunăvoinţă».
   «Fără mijldce, fără local, fără subvenţiune, fără nici un ajutor, săraci de ceea ce înlesnesce începutul unei încercări artistice, începem—«Jiceâ Apelul Societăţii dramatice către public,—acest teatru, care să ţinte, înainte de orî-ce, la progresul artei, la formarea gustului, la desvoltarea frumosului şi, suferind lipsa şi orî-ce decepţiune, vom merge înainte cu sacrificiul, până când ţera va voi să probeze: că mărimea şi prosperitatea unei naţiuni este în desvoltarea şi consolidarea instituţiuni'lor naţionale. Atunci, făcend din teatru aceea ce trebue să fie, vom uită cu fericire relele trecute şi vom aplaudă, din retragerea ndstră, pe acei cari, lucrând pentru prosperarea naţiunilor, vor merită cu drept cuvînt a fi numiţi: Capii cei buni aî unei naţiuni libere.» (2)
  -(1) Musica acestui mare vodevil era făcută de Eduard Wachmann, care, după mortea tatălui seu (12 August 1863), fusese numit capelmaistru şi director musical al Teatrului Naţional. Millo îl însărcinase să facă şi musica unei feerii naţionale, Baba Ciontă. Composiţiunile Sale făcute pentru Spoelele Bucurescilor erau originale, «fragede, graţiose ca un surîs de fată mare», <jice LaVoix de la Boumanie, No. 46 din 8 Octobre 1863.
   (2) Cu tote că Pascaly afirmă prin publicaţiunile sale din tjiare că «nu mal vede trebuinţa de a expune mobilul care a dat nascere scisiuniî sale, că acest proces artistic şi de progres naţional s’a tratat de 4 luni înaintea ţeril» (Reforma, No. 26 din 24 Octobre 1863), erau organe autorisate şi iubitore de teatru cari . nu judecau lucrurile tot ast-fel. Aşa, punend glorificarea şi înflorirea artei, la care Millo cât şi Pascaly tindeau din tote puterile, în raport cu remunerarea
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
249
   Deschiderea stagianiî se făcu la lf> Octobre cu Bataille d$ Dames (comedie de Legouvâ), jucată şi înscenată cu osebită îngrijire. De altfel, în totă campania teatrală din sala Bossel, ceea ce ş’a urmărit a fost:, «punerea în acord a temperamentelor-artistice» cari jucau în-tr’o piesă, îmbinarea firâscă a atâtor elemente, deosebite priu însuşiri, caracter, simţire şi înţelegere, pentru înfăptuirea unui tot cu viăţă proprie, cu graiu, mişcări şi voinţă potrivite împrejurărilor în cari se aflau, trăind pe scenă. Eră negreşit un pas înainte, nu tot-deauna fericit, dăr care dovediâ că lămurirea şi studiul rolelor, repetiţiunile şi modul interpretării erau acolo obiectul unei solicitudini până atunci rar întîlnite în analele culiselor ndstre. Şi lucrul acesta se putea face numai cu o trupă devotată unei idei, înrîurită de răspunderea unei ho-tărîtdre încercări şi sub o direcţiune însufleţită de dorul isbândeî ob-
ce dedea publicul silinţelor acestora, când teatrul trebuia să se cobore de doue ori pe lună din înălţimile Eliconuluî pe pămînt, pentru satisfacerea nevoilor de traiu a celor 100 şi mai bine de persone cari se hrăniau cu munca pentru artă, ţinând socotelă de receîa şi nepăsarea pe care publicul bogat şi cult arătă, de tot-deauna, scenei naţionale, aşa că «Pascaly jucase pe Chatterton şi Sermanul Jak într’o sală golă; că totă verva şi căldura lui Dimitriad şi totă sensibilitatea şi graţiile luî Yellescu nu putuse atrage lumea la representaţiunile, minunate de alt-fel, a Fetelor de Marmoră, în care d-na Fr. Popescu eră excelentă în Louison; nici Ma-tilda Pascaly, cu tot rolul eî plin de emoţiune în Resbunare şi Insultă. Piesele acestea nu aduceau parale, pe când Roşa Magică şi Machabeiî, două rapsodii ridicole, umpleau sala! Şi de ce asta ? Pentru că cei cunoscător! nu merg la teatru; pentru că, afară de mic! excepţiunî, toţ! îl găsesc căemaîpejos de ori-ce critică, deşi se află de atât timp îr acestă posiţiune, tocmai fiind-că nu e încuragiat de omeni! luminaţi. Prin urmare, numai unirea puterilor grtistice din teatru, pentru a-1 face maî bun, l’ar scăpă din acestă cruntă dilemă, pentru resultatele fatale ale căreia se rup acum ce! maî cu talent, stâlpii scenei naţionale, sub cuvînt că numai ast-fel o pot rege-nerâ Ciudat şi problematic!» (La Voix de la Roumanie, No. 38 din 13 August 1863.)
   Trupa Societăţii dramatice se compuneâ, la început, din: M. Pascaly, C. Dimitriad, Felbariad, S. Bălănescu, Smeurenu, Tănăsescu, Niculeseu, Ionescu, Ascovici, Constantinescu, Caracostea, Anestin, Ânastasiu, Crăinicenu, Michăescu, Dincescu, Carbini, Brătianu, Georgescu, Matilda Pascaly, Frosa Popescu, Raliţa Michăilenu Lina Stoinescu, Mariţa Mihuleţ, Maria Niculeseu, Lina Ionescu, Ecat. Dimitrescu Maria Malea, Elisa Ionescu.
   Orchestra, de 16 artişti aleşi, eră sub direcţiunea lu! Wiest, iar Flechtenmacher dedeâ lecţiun! de musică trupei,"compuneâ cele de trebuinţă musicale şi eră cap de capelă a elevilor.      '                   . •
   O şcolă, in care trebuiâ să se producă primele noţiuni ale teoriei dramatice pentru elevii trupei, aveâ, în curînd, să se deschidă şi se simţiâ cea maî mare nevoie de acesta, căci, afară de 3 actori experimentaţi şi de 3 actriţe, tot restul trupei nu erau decât începetori. Şi cu aceştia pretindeâ Pascaly se regenereze sorta teatrului şi să în-florescă arta dramatică atât de decăzută ? !.!. Yom vede! (Reforma, No. 26 din 14 Oct.)
www.digibuc.ro
£56
DIM1TRIE C. OLLÂNESCU
ştesci, mai mult decât de propria sa înălţare* Ţinta eră forte anevoie de atins, de aceea şi acţiunea asupra publicului nu le-a fost tocmai atât de însemnată pe cât ar fi putut cu dreptul să fie. Se pă-reâ chiar că îngrijirea şi zelul ce-şî dedeau societarii să facă din ce în ce mai bine nu le înlesniau câştigul unui titlu de recunoscinţâ din partea privitorilor, cari adese-orî «găsiau că e prea naltă scara la Bossel, pe când peste drum intri de-a dreptul din uliţă în sală şi ai ce privi şi ai de ce rîde /» (1)
   Să privescă şi să rîdă!... Iată în ce sta idealul mulţimii, şi mulţimea umplea locurile în sală!... Iată cum sărmanii ilusioniştî din jurul lui Pascally erau răsplătiţi şi înţeleşi de publicul căruia-i jertfiau tot ce aveau mai scump : timp, simţire şi voinţă!...
   Fără tăgadă, lumea cultă dădu de la început verdictul său în favorul Societăţii dramatice. In lupta dintre cele două teatruri românesc!, o rivalitate nu se mai putu în curînd stabili—prin deosebirea nivelului,—pe tărîmul artei. Unul făcea progres, cel-lalt steteâ pe loc; unul urmăriâ —deşi cu multe greutăţi şi neajunsuri— îmbunătăţirea mij-lăcelor de execuţiune şi înălţarea, printr’însele, a gustului public; cellalt,—dând pururea întrâga-i măsură, pururea aceeaşi,—ori n’aveâ ce mai preface, ori schimbările-î nu-şi purtau efectele lor dincolo de linia rampei; unul sărac--cu spectacole îngrijite—tot sărac rămânea; cel-lalt— sprijinit de o însemnată subvenţiune—dedea spectacole vechi şi slabe, dar câştigă parale. Şcola, cu tote acestea, nu eră în localul cel mare şi frumos,, ci în cel strîmt, jos în tavan şi lipsit de t<5te trebuinciosele, în cel din vîrful seăreîprea înalte a caselor lui Bossel. Din acest punct de vedere—şi până atunci—Pascaly dovedise că putea face ceva când voiă, şi pare că voiă când îi eră amorul propriu în joc. (2) 1 2
   (1) Buciumul, Ianuarie 1864.— Tradiţiunî verbale: M. Pascally, C. Dimitriad, Prosa.
   (2) Societatea dramatică dete în stagiunea 1863 — 1864, ca spectacole mai îngri-
jite, piesele: Bataille de Dames, Dalilla (dr. 6 a. Oct. Feuillet), Copiii lui Eduard (dr. 6 a. Cas. Delavigne), Onorea Femeeî (M-lle de Belle-Isle, dr. 6 a. Alex. Du-mas), Fiamina, Este nebună, Orbul şi Cocoşatul, Cavalerul de Grignon (com. 2 a-Mellesville şi Bayard, .trad. Michălescu), Antony (dr. 5 a. Al. Dumas, trad. Geor-gescu), Camera Verde (com. 2 a. trad. IST. Băicoianu), Bărbatul ad-interim (idem) Fericirea în Nebtnie (dr. 2 a. idem,). De la Aprilie jucă în Teatrul cel mare: Cine este ea? (dr. 6 a. trad. din spaniolesce de V. A. Urechiă), apoî, sub patronagiul d-neî Ioan Otteteleşanu: Onorea femeei, Isbânda prin merit, Cartea III, Cap. I şi Bărbatul veduveî (benef. luî Wiest), Virtutea străbună (sub patronagiul armatei), şi la 17 Iunie un spectacol în beneficiul inundaţilor capitalei.         .
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
251
     Idea înfiinţării unui Conservatoriu de musică şi de artă dramatică, de mult cerută şi găsită indispensabilă pentru mersul înainte al Teatrului Naţional, începuse de cât-va timp să ieă o maî vie îndrumare către îndeplinire. Din Novembre 1861, Wachmann şi Wiest fusese chemaţi la Eforia Şcolelor de Petrache Poenaru, spre a se consultă în • privirea instituirii unei şcole de musică. Eî întocmise un proiect, pe care Ministeriul Instrucţiunii îl ve<Juse şi-l aprobase în principiu, lă-sându-1 în portofoliu până la ocasiunea nemerită. * 24
     In ucelaşî timp Milo, pe lângă vechile luî vodevile şi comedii, maî dete Spoelele Bucureştilor (vod. 4 a. de Millo), Deputat de mahala (idem), Jianul, Baba Hârca, Vicontele de Letorieres, Doue despărţenii, Fata Sgârcituluî, O palmă pentru un sărutat (corn, 1 a., jucată de balerina Albina di Rhona şi Drăgulicî), Ion Cutierul, Lipitorile, M'a lovit în pălărie sau veduva în proces, Doi dascăli, La balul de la
   24 Ianuarie, Banii, Gloria şi Amorul, Camelia sau fericirea nepreveâută (corn. 1 a. cu Albina di Bhona, Millo şi Gatineau), Napoleon II, fiul lui Napoleon I (benef-Constantinescăî; Millo jucă pe Napoleon I, cu o mască forte asemenătore), Vicleniile lui Seapin, Cinei Cinei, Moş Pipirig, Barbu Lăutaru, Gocona Chiriţa la Paris, Un bal din lumea cea mare, Luiseta,-Corbul Român________Maî tote piese vechi, ju-
   cate cu (jece ani maî în urmă. E de observat că, pe timpul directoratului luî Millo, basa repertoriului au fost tot-deauna vodevilele şi comediile luî Alecsandri şi cele compuse de el însuşi, plus dramele ori comediile învăţate în primul seu directorat căci în colo se sustrăgeâ cu mare plăcere de la învăţarea rolurilor nouă şi, când le învăţă, nu le sciâ nici odată bine.                        •
     «Imî eră un adevărat chin, îmî spuneâ adesea Alecsandri, până să-l fac să înveţe câte un cântecel comic. Aşâ, pentru Barbu Lăutaru şi Paraponisita, care l’a făcut să câştige atât de mult în tote felurile, mi-a mâncat (jecimi de <jile şi de dejunuri la Brofft, până să le dea gata.»
     In precedenta stagiune, pe lângă aceleaşi spectacole—de mai sus— gimbuşăriî, cum le numiâ Millo, maî dete ca noutăţi: Fetele de Marmoră (cu Dimitriad în rolul luî Des-genais, Vellescu al luî Rafael şi Constantinesca în al luî Marco), Schakespeare (Lupta unui mare geniu, cu Dimitriad în rolul principal), Luarea Ierusalimului (Macha-beii, piesă cu mare spectacol: foc de bengal, lupte militare, cântări antice, decoruri superbe şi costumurî bogate; atrăgeâ lume forte multă; Ef. Popescu eră forte miş-cătore în rolul mamei Machabeilor), Zuavii sau luarea Sevastopoleî (dr. 5 a. şi 8 tabl. de Alph. Arnaud, trad. Zahariad; piesa eră mediocră, rău jucată, dar aducea parale), Sti.ua Nordului (cu Efr. Popescu, care a avut mult succes atât cu jocul, cât şi cu cântecul seu; Frosa Alexandrescu, Ia a doua representaţiune, a înlocuit cântecul cu o vie pantomimă, căci i se imputase că n’are glas de loc); Rusaliile (vod. 1 a. Alecsandri), Maurul Veneţiei (benef. luî Dimitriad, care jucă pe Othello), Schamyl sau Ruşii şi Cerchezii (dr. 5 a.'7 tabl. în care Dimitriad jucă pe Schamyl; mare spectacol, cu lupte, cu manevre militare şi maî ales cu cascada de apă naturală ce cădea din munţi şi alcătuiâ marea atracţiune a piesei), Deborah (dr. 5 a. cu M. Constantinesca în rolul principal). Pascaly cu nevasta aii jucat în acestă stagiune la Iaşi şi aii dat câte-va representaţiunî în provincie, apoi în Iunie s'au întors în Bucuresci.
     Celebrul violonist Vimercati dă concerte în salonele luî Hillel, în Martie 1864.
www.digibuc.ro
252
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
, De alt-fel o mişcare artistică şi literară se începuse, în afară de teatru, de către tineretul cult de atunci, care, din iniţiativa d-lor P. S. Aurelian, Gr. Mânu, V. A. Urechiă şi a răposatului Constantin Esarcu, fundară societatea Ateneul Român, tribună liberă de pe care se expuneau tote ideile, se tractau t<5te cestiunile menite a înlesni şi a desvoltâ cultura şi educaţi-unea publică. Atâtea <Jiare şi reviste, dintre cari Revista Literară de sub direcţiunea lui Alexandru Odobescu grupă împrejurul său pe cele mai însemnate talente de scriitori şi de artişti, aşa că din frămîntarea atâtor minţi luminate şi din însufleţirea atâtor iniţiative trebuia să ieâ înfăptuire acest aşezămînt recunoscut de toţi trebuincios învăţă-mîntuluî musicei şi artei dramatice la noi. Odobescu îi puse, ca Ministru al Instrucţiunii, basele, înscriindu-1 în budget, printre cele-lalte şcdle publice şi întocmindu-î programa din: Teoria elementară, Solfegiu, Bel-Canto, Piano, Violoncel, Contrabasso, Viola, Violina, Armonia, Mimica şi Declamaţiunea. Eră incomplet, negreşit, eră rudimentar; eră însă—după atâta aşteptare—un început, care puţin câte puţin avea să propăşescă, să se desvolte, spre a ajunge ca a<ji să aibă mulţimi de profesori pentru tot felul de învăţăminte şi sute de elevi.
  Profesorii de căpetenie, numiţi la înfiinţare, aii fost:   .
  Alexandru Fleehtenmaeher, director, profesor de vioră, de armonie şi de violă ;
  CarolîSalvatori, de vidră şi contrabasso;
  I. A. Waehmann şi, după mortea lui,
  Eduard Waehmann, de piano;
  Ar$^ Visarion, de musică vocală; .
  Mateiu Millo, de mimică şi declamaţiune.
■ Pe lângă aceştia veniau în al doilea rînd: Gennaro Gargiulo, I. G. Niţescu, A. Nessler, Ioan Cartu, C. Biseotini, I. Neudorfler şi Giuseppe Mezzadri. (1) Cursurile regulate începură la 1 Septembre.
  La 1864, Conservatoriul avea 94 de elevi, afară de ceî înscrişi la aşa numitul Cor vocal de sub direcţiunea lui Grigore Maneiu.
  In acelaşi timp, şi aprdpe cu acelaşi program, se înfiinţa un Conser-vatoriit. de musică şi artă dramatică în Iaşi, unde, pe lângă bătrânul baudella, cu Burada, Gros, Viniarsi, Paseuale, Mezzetti, Soltys, găsim •
• (1) Inventariul şcoleî de musică din Bucurescî, la înfiinţarea eî, arată: 8 viori mari cu arcuşurile lor, 2 mici fără arcuşe, 2 alto-viole cu arcuşuri stricate, 2 violoncele cu arcuşele lor, un contrabas (reu), un arcuş, un piano vechiu. Ca partiţiunî: câte-va cartone cu musică pentru piano, vioră, violoncel, contrabas etc. etc. (Anuarul Instr. publice pe anii 18R3—1874.— Idieru, Istoria art. frumose, 1 voi., Bucurescî 1898-pag. 463—494.)                            .
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
253
 ca profesori pe Galino (mimică) şi Dimitriad (declamaţiune). (1)
   De cEţnd Opera trecuse sub direcţiunea lui Papanicola, se simţiâ că esto în mâni de speculant. Programa anuală făgăduia cât se putea mai multe şi -laudele artiştilor înainte de debut erau cât nu se puteau maî mari, publicul, totuşi, rar se găsiâ mulţumit, pe când abonaţii— cari trebuiau să-şî plătâscă locurile pentru trei luni înainte — gemeau şi se căiau, deşi la stagiunea următore alergau ei ceî dintâi să-şî «cumpere sămînţă. de nemulţumire», după cum (Jiceâ Pantazi Ghica.
   Critica musicală t râ aprdpe nulă. Philemon nu maî scria, Marsillaa îşî muia condeiul în apă de trandafiri, Pantazi, «en fait de musique, prâferait Ies flonflons gais et spirituels». Valentineanu ce maî ţinea.ddr. hangul publicului şi maî spunea, din când în când, impresariuluî că «îl urlă artiştii (?) ca nisce lei, ca nisce fere sălbatice, par’că ar fi tigrii cei mai înveninaţi» // (2)
   Fără îndoială, eră o exagerare şi din partea celor prea blajini şi din a celor prea cru<JÎ. Mijlocia, o modestă mijlocie, a trebuit să fie adevărul* deşi printre cântăreţi erau unii cu mult talent, iar operele în cari se produceau dintre cele maî de semă. Nu e vorbă că repertoriul Operei,— afară de cel al lui Wagner — este aprdpe acelaşi a<Jî ca acum 40 de ani;—vorbesc cu privire la teatrul nostru, care, în rubrica scenelor lirice, se află p<5te în rangul al treilea, deşi despre partea auditorilor ar merită să ocupe rangul întâiu. In adevăr, gustul musiceî şi trebuinţa de a face să intre studiul eî în educaţiunea copiilor au luat o mare întindere şi au creat o atmosferă luminăsă şi simpatică producerilor şi artiştilor de yalore la noi.
   Dacă musica îndulcesce năravurile şi povestea lui Orfeu nu-î o zadarnică închipuire, ar trebui să fim de sigur socotiţi printre cele maî civilisate popore, într’atâta îmbinarea armoniosă de tonuri are înrî-urire asupra firii nostre. De unde la 1816 nu eră decât un singur clavir în toţî Bucurescî, iar numai.cântăreţii de la biserici, ciracii lor şi ţiganii lăutari se îndeletniciau cu musica vocală, atjLî nu este mahala, nu este casă aprope, în care să nu răsune acorduri de clavir, şi una dintre poddbele, mult preţuite, ale fetelor de măritat, este să scie să cânte din gură. De unde idealul dănţuitorilor se mărginiâ la începutul veculuî la Mazurcă, Vals, Polcă şi sadea Cadril, acjî, pe lângă dînsele, Czarina, Le pas de quatre, Le Pas des palineurs, Kreuz-Polka, 1
    (1) Ibidem, loc. cit. - Regulamentul Conservatoriilor de musică şi declamaţiune e publicat de Ministrul N. Kretzulescu, în. Monitorul Oficial, No. 227 din 10 (22) Octobre 1861, ■ (2) Reforma, No. 45 din 11 Decembre 1863.
www.digibuc.ro
254
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
Les Lanciers, Pavana, Menuetul, Covarly, şi mai ales Bostonul, de-abiâ potolesc avîntul tineretului, iar Baletul a remas un cult căruia pururi yîrsta matură i-a slujit cu credinţă.
   înainte trupele nemţesc! ori italiane, cu puţină cheltuială şi cu mult sgomot, erau asigurate de succes. Cântăreţul care ţinea mai luDg şi mai sus o notă căpătă cele mai furtundse aplause, eră adevărat artist. Supremul gust în mimică steteâ, pentru actori, să calce, cu paşi cadenţaţi, pe scenă, să-şi pdrte în drepta şi în stânga mânile, cu o mişcare rotundă pornind de la gură, şi la cesul morţii să ţipe mai tare şi să se sbuciume mai amarnic decât nici odată.                 1
   Musica dulce, sentimentală, melodidsă—ce fără multă bătaie de cap se puteâ cântă eşind din teatru—eră singura musică plăcută, care mergeâ la inimă, «căde aceea se ducea omul s’o asculte!»... Bellini!... Ah! Bellini cu Norma lui, Yerdicu Traviata, Rossini cu Bărbierul şi Donizzeti cu Lucia, multe pepturl aii umplut cu suspine, mulţi ochi aii îndrumat către cer şi multe urechi aii nenorocit, făcend pe dmenl să credă că nu de geba suntem legaţi, prin tradiţiuni de origine, cu pămîntul armonic al Italiei!..;                                       *
   Dar contactul cu artiştii însemnaţi, lesniciosele prilejuri de a vede minunatele teatre din străinătate făcură lumea ndstră din ce în ce mal grea de mulţumit.
   Cunoscinţele se înmulţiră, înălţându-se, spiritul de observaţiune de1-veni mal fin şi mal pătrunzător, iar gustul se înobilă cu ele îmJ preună. Acum, mişcările actorilor cată să fie libere şi firescl, expresi-unea lor vie şi adevărată, viersul curat şi meşteşugit, căci el întrupez ă, cu deplinătate, fiinţa vie a personagiilor ce represintă.
   Arta, în evoluţiunea el către realitatea vieţeî, a produs formele vi-gurdse şi colorate ale musicel moderne, lăsând sentimentalismul dulceg al celei italiane în umbră. Nu e de ajuns ca pe temeiul înrîuriril sim-ţuale ce are asupră-ne musica să ne desfăşure gama omoţiunilor descrise, ci trebue să ne deştepte şi idei, să închege judecăţi, să ne înalţe mintea, tocmai fiind-că e pote cea mal suggestivă dintre mani-festaţiunile ademenitore ale artei. Fără.îndoială că între elementele multiple şi variate ce alcătuesc o lucrare teatrală, amorul este un isvor nesecat de îmbinări şi de surprinderi, cari înfluenţeză; dacă nu stăpânesc, întrăga acţiune. El e mal adesea factorul principal şi ţinta finală şi, în tot caşul, lipsită de dînsul, lucrarea ar fi fără căldură şi fără interes.
   Este deci natural ca, punend în scenă patime omenesc!,, partea sentimentală să aibă o preponderanţă hotărîtore asupra .celorlalte
www.digibuc.ro
255
TEATRUL LA ROMÂNI t
    Noi însă, cei pe cari civilisaţiunea, progresul, învăţătura ne rafinez ă, nevrosându-ne, perdem din simţire atâtea câtimi câte trepte ale scării intelectuale putem urca. Unii, pâte cei mai mulţi, le perd şi fără de acestă substanţială despăgubire, precum câţi-va, fdrte puţini, păstrăză proporţiunea suitdre, de-odată, pentru amîndouă. Şi cum, în nedomolita ndstră arddrede a nu rămâne înapoi de nămurile ce păşesc înainte, am luat-o la fugă după dînsele, cine scie de nu vom perde mai mult în energie, decât vom. câştiga în cultură, ajungendu-le vre-odată ast-fel?!...                         '
  - Curentul ne-a luat cu dînsul şi nimic nu ne mai pdte opri! De aceea ori-ce prilej de-a înteţi nervii leneviţi ne place, ne seduce, precum tot ce dă de lucru minţii ne măgulesce, ne ridică. La vechia formulă a spectacolelor: plăcerea ochilor, plăcerea inimii, s’a adaos acum şi plăcerea spiritului, pentru' a caracterisâ evoluţiunea artei în so cietatea ndstră. Ne trebuesce dau, fie ila dramă, la comedie sau la ' operă, lucrări bune, înscenate cu îngrijire, după tdte cerinţele moderne, jucate şi cântate de artişti pătrunşi de adevărul şi de importanţa rolului lor, căci ei au a ne înfăţişa, nu nisce fiinţe 6re-care, ci personagii anume, cu firea, cu bunurile, cu patimele şi cu relele dor, întocmai aşa cum ar fi putut fi, în acţiunea de.pe scenă, dacă ar fi trăit într’adevăr.
  1 Ei trebue, în închipuire, să ne dea aceeaşi vieţă ca a lor, să ne fâcâ să-suferim, să ne bucurăm, să iubim, să urîm cu dînşii, să ne dea de gândit şi de chibzuit asupra faptelor şi lumii în care se mişcă, precum nerfaq să pătimim în împrejurările prin cari trec. Şi pentru acesta, cată să.pue. nu numai dibăcie şi talent ca să facă lucrul cum se 'cuvine, dar încă sciinţă multă şi studiu adînc.
  ' Thăophile Gauthier, marele.critic de teatru şi duşman al musicei, pe care 0 numiâ «unbruit desagreable», găsiâ un singur bun cântăreţilor, a,c.ela «de pouvoir chanter ce qu’on n’ose pas dire en parlant».
    După metoda musicală de acji, artistul nu mai cântă o arie, ci recită, însoţit de musică, aceea ce are de spus pe scenă şi acest recitativ e menit să ne facă cunoscut tot ce se ascunde în inima şi în gândul Iui, căci ariile, melodiile sunt ici şi colo presărate, pentru a însemna momentele deosebite-în cursul acţiunii. .Operele lui Wagner sunt.aprdpe din recitative alcătuite, mai ales cele din urmă. Acăsta 6'forma cea nouă, mai apropiată realităţii vieţei şi împrejurărilor strămutate pe teatru:     ' <           r        . ,
    Musica trebue să îmbrace haina, gândirii şi să exprime prin su-i nete valdrea. şi intensitatea cuvintelor. E deci nu numai meşteşug de . cântăreţ,,'ci sşi măesţrie. de. interpret,' de‘a reproduce întocmai
www.digibuc.ro
256
DIMITR1E O. OLLĂNESCU
simţemîntul şi intenţiunile pe cari poetul le-a revărsat într’însele. Artistul, în asemenea condiţiunx, face psichologie şi musică tot de^ odată? deci îndoită sarcină şi răspundere, în care, pe lângă inteligenţă şi inimă, el trebue să desfăşore calităţi excepţionale ale vocii, tot-deauna limpede şi armonidsă.                 >
   P6te că publicul de a<Jî n’ar maî fi cuprins de frenesia de altă dată, când faimdsa Alboni, «elefantul care a înghiţit o privighetor©», sau Mărie MVilt, «polobocul cu glas îngeresc», — amîndoue de o grosime trupescă fenomenală, — cântau fără de a pute să se misce din loc. Pe atunci frumuseţea glasului era îndestiilătore; acum însă, pe lângă mă-estrită voce, cântăreţii trebuesc să aibă şi talent de actori, ca să lase adînci impresiuni, tocmai într’o artă ale cărei produceri sunt cele maî puţin rămâetore.                .
   Mărginit e numărul celor cari s’au ridicat în acăstă direcţiune, dar ei sunt într’adevăr luceferi ai scenei lirice moderne. (1) 1
   (1)  Cei mai cunoscuţi dintr’înşii sunt: Desprez, (tenor de la Opera mare din Paris, creatorul lui Guillaume Teii; Lablache, cel maî puternic bas auglit pe scenă în vecul nostru; Faure, bariton de la Opera din Paris, în rolele Don Juan (Mozart), Mefistofeles (Famt, Gpunod), Hamlet (Ambroise Thomas); rol creat; Victor Maurei, bariton al Operei din Paris şi al Teatrului de la Scala din Milan, creatorul rolelor lui Me-phistho (Boito), Falstaff (Verdi), apoi în Rigoletto (Verdi), în Othello (Verdi); fraţii de Reszke, unul tenor şi altul bas, cari au cântat pe tote scenele mari ale lumii, în Sigură (Reyer), Le Cid (Massenet), Profetul (Meyerbeer); Van Dyk, tenorul Operei din Viena, înLohengrin (Wagner), Manon şi Werther (Massenet), Pagliacci (Leon-cavallo); Alvarez, tenorul de agii al Operei'celei mal mari din Paris (plătit cu-1-60.000 fr. pentru 10 luni), în Hughenoţii (Meyerbeer), Les Maîtres Chanteurs (Wagner) ; Victor Capoul, tenor al Operei comice pe timpul Imperiului, agil director al Conservatoriulul din New-York; Reichmann, bariton al Operei din Yiena, în Der Fliegende Hollănder, Tannhăuser, Lohengrin (Wagner), Manfred (Schumann), Mei-ster Singer von Niimberg (Wagner); Bolcitansky, bas al Operei din Viena, în Faust (Gounod), în operele germane şi în Evreica (Halevy); Gayarre, tenorul fenomenal al Spaniei, mort prea tîner, în repertoriul modern.—Dintre femei: Christina Nilson, creatorea la Paris a, Ofelieî; Miolan Carvalho; creatorea Margaretei; Heilbronn, de la Opera din Paris, incomparabila Desdemonă şi Eleonoră; Rose Garon, de la Opera din Paris, numită Sarah Bernhard a musicel; Adelina Paiti, in Luda şi Bărbierul, în Traviata şi Julietta; Romilda Pantaleoni, în Mephisto, cum şi în operele cele mari, ale lui Verdi mal cu semă, cântate în teatrul la Scala din Milan ; Gemma Bellindoni, de la acelaşi teatru, în tot repertoriul modern; Paulina Lucea, de la Opera din Viena, «cu foc în sânge, cu farmec pe buze şi cu ochi dulci şi vicleni», cum o descria Speidel, marele critic musical vienes, în tot repertoriul şi maî ales în cel german— afară de Wagner; Marcela Sembrich, de la Opera din Viena; Galli-Marie, de la Opera comică din Paris, creatorea rolelor Carmen şi Mignon-, Renard, de la Opera din Viena, în tote rolele principale moderne şi forte distinsă în Carrhen, în Yersprech hinter dem Herd şi Die .verkaufte Braut (Smetana); Sibyl Sanderson, «
www.digibuc.ro
' TEATRUL LA ROMÂNI
257
• Ori-ctim, Papanicola nu- puteâ pretinde că artiştii săi aveaţi mari
calităţi, de vreme ce nemulţumirile cresceau,' în loc să contenăscă, îm-potrivă-le. Şi ddr eră—pe’ lângă sumele însemnate ce luă de la âbonaţl— favorisat în tot feluljuca de 'patru ori pe s&ptemână—deci trupei române i se dedeau abia trei seri—şi primiâ o subvenţiune de 80.000 de lei ‘pe- stagiunea de 6 luni. -                   -
c De la 1862 şi până la 1864 (Octobre),—când muri Papanicola înainte de începerea stagiunii, iar Danterny, directorul teatrului frances din Iaşi, luă direcţiunea Operei,-^-repertoriul, afară de trei, patru lucrări nouă, rămase necontenit acelaşi, iar artiştii, cu puţine excepţiuni, fură slabi şi fără de personalitate Originală în cântecul sau în jocul lor. Primadonele Raehela Giămfredi (Oatullescu) şi Holosy, contraltele Roşa de Ruda (transilvănencă) şi de Ponţi, tenorii Steger Şi Sarti şi baritonul Pol-lini 'ţinură greul şi se deosebiră între toţi ceî-lalţî, deşi ici şi colo ră-săriâ cevâ mai sus câte- until şi ‘dintre aceştia, dar nu pentru multă vreme şi nici chiar în acfeeaşi operă deplin.—Lucrări nouă, sau cel puţin nu des jucate la'noî, au’fost,-printre mulţimea nelor învechite de (Jecî de anî pe afiş: Ballo in masehera, Ana Boleyn, Martha şi II Giuramento, în period a ‘acestor trei stagiuni. (1)
  • ^4____5___,____-i-,                • f        li
(Statua vie) de-la Opera comică din Paris, în operele moderne ; For ster, de la Opera din Yiena, în Cavaleria Rusticana, Czar und Zimmermann (Lortzing) şi alte lucrări. Dintre compatriotele nostre, fie-care s’a ilustrat în genul seu; aşâ, Elena Theodo-rini, în Carmen şi creaţiurtea sa Gioconda; D-na de Nuovina, în Cavaleria Rusticana (Mascagni)- şi Navaresa (Massenet); Darclee,- în Traviata, Iris (Mascagni) şi altele.
  Nu am citat aci pe cântăreţii germani specialişti în interpretarea operelor lui Wagner, fiind-că, afară de,cei câţî-va de mai sus, ei nu şi-au desvoltat calităţile şi în alte lucrări în mod special, influenţaţi pretutindenea de metoda impusă de semizeul de la Beyreuth.                          .
, (1) In stagiunea 1862—63, trupa era compusă din primadonele: Domenek, Schezzi şl Holosy; contraltele: Guerini şi de Ponţi-, comprimaria: Veralli-, tenorii: Steger şi Pognoni; baritoniî : Pandolfini şi Giori; bas: Llorenz; bas buf: Topai.— Repertoriul a fost: Emani, Traviata, Norma, Linda, Othello, Puritani, Trovatore, Ri-goletto, Lucreţia Borgia, Lucia, .Belisario, Sonnambula şi Martha.—Stagiunea, începută la Octobre, s'a sfîrşit la Maiu.
  La 186S—64, trupa .eră compusă din primadonele: Raehela Giamfredi-Catullescu şi Drussila; contralta: Roşa de Rhuda; comprimaria: Pollini; tenorii: Sarti şi Mi-hail'Brio (Ialomiţenu), care nu a avut succes (voce puternică,. dar lipsă de şcolă şi de experienţă a scenei); baritoniî : Mari şi Pollini’,.bas; Roni-, buf: Topai. Pe.lângă operele de sus, s’au cântat încă: Ana Boleyn, Favorita, Ballo. in masehera, Macbefh, Maria-di Rdhan, Attila, II Giuramento.                     ■   . .   .
- In 1864.-7-65, trupa eră, compusă din primadoneleLuigia Cap-Youny şi Noemi de Roissi-, contralta: Carolina Gavotticomprimaria: Ema Presly; tenorii: Goiări şi Giuseppe Limberti-, baritoniî: Francesca Crispi şi Cotogni] bas:. Fiorini.şi buf: Analele A. R. Tom. — XX. — Memoriile Seeţ. Literare•                 17
www.digibuc.ro
258
DIMITRIE C. OLLÂNESCU
  Şi nu se puteâ d6r plânge de concurenţă, căci trupe altele decât cea francesă, Les Jiouffes Parisiennes, sub direcţiunea lui Guillemin, de la Slătinenu, 1862—1863, şi acesta fdrte puţin jncuragîată de public şi, mai ales de societatea înaltă,, nu se aflau în Bucurescî. Se- per-duse obiceiul, încetase moda de a se maî duce lumea aiurea decât la Operă; de aceea, cu tdtă veselia şi uşurătatea pieselor ce jucau, de abiâ aii putut să iasă fără datorii în primăvară. De alt-fel, trupa eră fdrte restrînsă. (1)                         -
  Trupele române rămaseră cât-va timp încă desbinate. La începutul lui Novembre 1864, Pascaly anunţă prin (Jiare «că va deschide, în sala Bossel, un mic teatru, ca să dea un şir de representaţiuni românesc!», arătând cum «jertfele sale şi munca sa de 16 an! nu au fost ţinute în semă, căcî i s’au închis porţile teatrului, refusându-i-se, cai om, mij-locele de a-şî susţine familia şi de afda o crescere copiilor, iar' ca* artist, i s’a refusat scena, de a pute trăi pe dînsa. Oeî ce au voit ruina omului şi mdrtea artistului, .pote că aii-avut dreptul puterii. omul şi artistul însă, redus la extremitate prin persecuţiune, a chemat în jurul seu şi s’a aliat cu alţii, toţi victime, ca şi dînsul, ca să pdtă trăi, dacă publicul român, le va da cât de puţin concursul şi protec ţiunea sa». (2) Acestă încunosciinţare eră subscrisă de Pascaly singur, în numele seu şi al trupei sale, căcî1 Societatea dramatică se disol-vase după un an de încercare şi de strîmtorărî.
  Prima lovitură îi fusese dată de către Dimitriad, prin o retragere sgomotdsă şi plină de învinuiri jn contra luî Pascaly, când porni la Iaşi ca profesor de declamaţiune al noului Conservatorul.
  După dînsul, Frosa Popescu şi Ştefan Vellescu se împăcară cu * 1 2
Sabatini. — După mortea luî Papanicola, artiştii au urmat representaţiunile înainte sub direcţiunea luî Danterny şi, afară de Roberto Diavolo, s’au cântat tot opere din cele însemnate mai sus. O inovaţiune nefericită: baletul, căcî balerinele Pizzomo şi Ventureli, erau forte slabe.—După împlinirea contractului, antreprisa o luă M. Spiro, fostul secretar al lui Danterny, pentru două Stagiuni numai, căcî nu putu s’o ţină maî mult.
   (1) Les Bouffes Parisienhes, sub direcţiunea luî Guillemin, debutară la Novembre
1862. Genul vesel, uşor, amusant, de comedii şi vodevile. — Artiştii.' Gautier (gen. Ravel), Boyron şi Daillot-, d-rele Leontine, Anms şi Angele. Au jucat până la Iunie
1863. Repertoriul: Serment d’Horace, Pantins de Violette, Deux menages, Tromb’all-Gazar, Rose de S-t. Flour, Veuve aux Camelias, Un mari dans du coton, Corde sen-sible, Mon Ismenie, Risette, Dîner de Madelon, Vivacites du capitaine Tic, Education d’un serin, Femme aux ceufs d’or, Sceur de Jocrisse, Pst! Pst! Ce scelerat de Poireau, Le feu â ma vieille maison, L’oncle de Paris ă Bucarest, Toinette et son carabinier, Une bonne nouvelle şi altele şi altele.
   (2) Reforma, No. 58 din 8 Novembre 1864.
www.digibuc.ro
TEATRUL LÂ ROMÂNI
259
Millo, angajându-se în trupa Teatrului Naţional, Raliţa Michăilânu se făcu direetârea teatrului din Galaţi, iar Pascay şiMatilda, ei înşişi, propuseră disoluţiunea Societăţii, care, «combătând cu inima şi cu sinceritatea, cu t<5tă voinţa şi cu ajutorul a câtor-va persone generâse,
'într’un local sărac şi gol, arătase cum înţelegea arta şi frumosul___
şi acestea cu ţâţe sacrificiile putinciâse ce este dator un om să facă pentru un bine general». (1)
   Acum Pascaly, având alături pe Felbariad în locul luî Vellescu, pe Lăscărescu—vechiul elev al şcâlei filarmonice, care de 10 ani nu mai jucase—în locul lui Dimitriad, pe Maria Flechtenmacher în acel al Froseî Popescu, apoi pe tînerul comic Simion Bălănescu, pe Lu-xiţa Teodorescu şi pe câţi-va elevi ai sSî devotaţi, tot năzuiâ să facă şcolă şi să ridice onorea compromisă a scenei române! «Remaşi singurei ast-fel, fi-vor în stare a reîncepe seria de minuni, cu care-şi atrăsese, de nu admiraţiunea, cel puţin stima şi simpatia publicului bucurescen?» (2)
   Stagiunea se începu abia la 15 Octobre cu Este nebună şi Pianul Berteî, şi se începu aşa de târ<Jiu, fiind-că sperau, până la ultimul moment, că guvernul va lua o hotărîre satisfăcetâre, în parte cel puţin, dreptului şi stăruinţelor lor «de cetăţeni şi de artişti, ridicând vocea şi cerând reorganisarea teatrului român, făcând mai mult: punândti-şî în practică ideile despre progresul artei!... Ţera însă va ave teatrul ce doresce şi teatrul va fi reflectul lumineî şi al civilisaţiuniî ei». Şi în adevăr că fu ast-fel, lăsând pe unii părăsiţi în luptă şi în nevoi, iar-întreprinderea scenei naţionale1 dând-o iarăşi luî Millo, pe trei ani, cu 3.200 # subvenţiune. (3)
   Surprinderea fu cu atât mai mare, cu cât mai legitimă erâ credinţa în îndreptarea greşelilor trecute şi îmbunătăţirea stării nenorocite a teatrului, după atâta sbucium, atâtea protestări şi mai ales atâtea constatări—chiar pe cale oficială —■ că : teatrul, aşa cum erâ administrat, np mai corespundea nici menirii, nici sacrificiilor ce se făceau pentru 1 2 3
   (1) Dîmboviţa, No.1 58 din 11 Octobre acelaşi an.
   (2)  Reforma, No. 61 din 19 Novembre 1864.—Repertoriul fu aprope acelaşi ca in anul precedent, cu adăogirea urmâtorelor lucrări: Gărgăunii (c. 3 a. de Victorien Sardou, trad. Pascaly), Vrăjitorea sau Ambiţiunea şi Sorta, cu un prolog: Prezicerea fatală (dr. 5 a. de Paul Foucher şi d’Ennery, trad. P. T. Georgescu), Negrul sau fiul Sclavei -(dr. 3 a. trad. Pascaly), Paiaţa (dr. 5 a. de la Porte St. Martin, scrisă pentru Fre-deric Lemaître, în care' Pascaly avu un mare succes), Hoţii de Codru şi hoţii de Oraşe (dr. 5. a. de -Felix Piat), cu care s’a şi terminat stagiunea.
   (3) Dîmboviţa, No. 58 din 11 Octobre 1864. -          .   •    .....
www.digibuc.ro
260
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
dînsul, de piţblic şi de guvern. —Dar voia de sus—voia domnâscă— eră maî puternică şi favdrea cu care ea îmbrăcă pe antreprenorul-artist maî însemnată şi mai scumpă decât cerinţele, cu prisos documentate, ale scenei.
   . De aceea, cu drept cuvînt se întrebă lumea: unde mergem ast-fel ? Ce va ajunge Teatrul Naţional cu acest sistem ? Cu junii ucenici, d-e cari e acum împresurat d-1 Millo, nu se pdte da nimic bun, nimic frumos, nimic demn de scena unicului teatru din Bucurescî? Se vor parodiă dramele francese, se va schimbă teatrul intr’un Vitleem şi se va indignă publicul, care va părăsi cu desăvîrşire spectacolele sale D-1 Millo are o greşită idee în privinţa teatrului, cretjend că; el tre-bue să se cobâre la public) pe când este un adevăr fondamental al arteî că: nu ea să se cobdre, ci publicul să se ridice la dînsa!
   Dacă guvernul ar aprobă aceste tendinţe, n’ar maî da nici o sub-venţiune teatrului, căci i-o dă tocmai presupunând că are să lupte cu gustul stricat al mulţimii şi din acestă pricină vş ave trebuinţă de mijldce, când nu va fi sprijinit, nedându-î spectacole după plăcere. (1)                               •
   Cu tdte acestea Millo, cu vechia lui trupă şi cu mai vechiul lui repertoriu, stăpân necontrolat, fără alte supărări decât ale vecîniceî lipse de parale, dar şi fără nici o licărire de progres, duse prima ndstră scenă două stagiuni de-a rîndul, jîind silit la urma urmei de însăşi lân-ce<}ela şi neajunsurile în cari o prăpăstuise să-şî denunţe singur contractul, la începutul celei de a treia. (2) .        ,
   De alt-fel nici trupa de la Bossel - lipsită de mijldce şi de talente—nu putuse merge mult înainte în al doilea an de ,1a disolv^rea Societăţii dramatice. (3) Luptă, negreşit, cu devotament şi cu căldură, pentru a 1 2 3
   (1) Dîmboviţa, No. 54 din 27 Septembre 1861.       -
   (2)  Reforma, No. 66 din 23 Novembre 1866.—Printre noutăţile date de Millo însemnăm : Sugrumătorii din India sau Răsboiul Englesilor (piesă cu mare spectacol în 6 a. 7 tabl. tradusă din franţuzesce), Gură cască, Paraponisitul (cântecele comice de V. Alecsandri), Ţiganul (c. 3 a. 1 tabl.), Hoţia şi Onârea sau Ochiul lui Dumnezeii (dr. 6. a. trad. din franţuzesce), Millo Directorul, Kera Nastasia (cântecele comice ale luî Alecsandri, le-a jucat el maî cu osebire).
   La 3 Decembre 1864, d-ra Ninizza Alexandrescu dădu, pentru întâia oră în patria sa, un beneficiu cu concursul luî Ioan şi Petre Niţescu şi Nessler, profesori la Conservatorii!, şi trupa română, care a jucat Pricopsiţiî. .
  (3)   A începui stagiunea la 26 Septembre 1865, cu Dama cu Camelii, după care au urmat: Blestemul unui părinte (dr. 2 a.), Unpahţir de ceaiu, Pianul Bertei, Idiotul, Frigurile alegătorilor (c. 3 a, de la Odeon, trad,. Pascaly)^ Eva sau Amorul (dr. 3 a. Vaudeville), Paiaţa (benef. Pascaly), Trei şăreeî întfo, cursă (c. 1. a.), Infie-
www.digibuc.ro
ÎEATRTÎL lA romIn!
261
se menţine la un nivel mai ridicat decât trupa lui Milîo, dar nu în-crestâ nici un succes întâetor în analele artei dramatice. Câştigase totuşi reputaţiunea de a da spectacole îngrijite din t6te punctele de vedere, spectacole interesante cu osebire prin faptul că cei de pe' scenă sciau ce spuneau şi ce făceau, iar prin jocul lor cumpănit şi armoni-sat produceau ilusiunea păte mai adevărată a vieţei şi a lumii.
  Tot secretul succesului şi atracţiunea ce au la noi trupele străine vine, nu atât de la stelele artistice ce le ilustreză, cât de la armonia minunată, în graiu şi în mişcare, a actorilor în bucăţile ce represintă. De acolo simplitatea şi uşurinţa ce admirăm în jocul lor, de acolo libertatea lor naturală în vorbire, de acolo îndemânarea şi eleganţa ce desfăşără în modul de a 'fi pe scenă.
  Farmecul ce exercită ast-fel asupră-ne e cu mult maî puternic decât cel pe care l’am simţi observând, de pildă, o acţiune analăgă în lumea năstră de tote (Jilele, -şi acesta fiind-că teatrul e o lume convenţională, în care tăte sunt alcătuite şi combinate pentru a produce imediat, cu o câtime de mijloce măsurate, suma cea maî mare de efect.
  Printre trupele dramatice din Germania, atât de bine organisate şi pline de artişti cu merite şi talent, trupa Marelui Duce de Saxa-Meiningen (Bie Meiningen), fără de a poseda stele sau chiar actori prea deosebiţi, păşesce aprăpe în fruntea celor-lalte prin faptul armo-nisăriî celei maî perfecte, în vorbire şi în mişcare, a fie-căruî actor în parte şi a tuturor împreună. Este idealul ansamblului, (erte-mi-se acest cuvînt technic al arteî scenice), care de la începutul până la sfîrşitul uneî lucrări nu se trădeză, nu slăbesce un singur minut.
râtul (dr. B a.), Nu & fum fără foc (c. 1 a.), Bărbatul Veduveî (c. 1 a. c), Hoţii de Codru şi Hoţii de Oraşe (dr. 5 a.). De la 15 Martie 1886, compania dramatică juca în teatrul cel mare : Gărgăunii, Frica de bucurie, Intriga şi Amorul, Domnia Slugilor, Cerşetârea (dr. 5 a. succesul Iui Fany), Hamlet (dr. 5 a. 8 tabl., trad. Dim. Economu), Gardistul, Dalila, Amorul Secret, Caterina Howard, Chatterton, Milta lui Dumnezeu, (dr. 5 a. jucată de Matilda, Fany, Maria Flechtenmacher, Pascaly, S. Bălănescu, Gestian), Nevasta trebue să-şi urmeze bărbatul, Voinicos şi fricos.
  In sera de 18 Maiu 1866 o societate de amatori Bulgari a jucat în teatrul mare Prinţesa Raina (dr. 5 a.) şi maî târziu Stoian Voivod (idem). -               ’
  Se înfiinţeză Societatea pentru învăţătura poporului român, sub preşedinţa Comitelui Car ol Bosetti, avend pe Gr. N. Mânu şi Petre Grădişteanu secretari.
  Eminentul violonist ungur Ed. Bemeny dă în Februarie maî multe concerte în teatrul mare, cu strălucit succes. .
< Vestitul gimnastic Edg. Meergarte se produse în teatrul mare- cu Omul sburător, la 14 Martie 1866.  '                ‘                  -  '               •
www.digibuc.ro
262
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
Aşa nimeni nu produce cu o mai puternică realitate decât dînşiî fai-măsele scene şi evoluţiunî din dramele lui Shakespeare, între cari scena poporului din Forum (act. III, Mortea lui Iuliu Cesar) este un cap de operă de interpretare şi de execuţiune. Lagărul lui Piccolo-mini şi mortea lui Wallenstein de Schiller nu le înfăţişeză iarăşi nimeni maî vii, mai adevărate, mai naturale decât aceşti Meiningent la cari, de la ultimul corist până la fruntaşul interpret, fie-care e un mic artist in genul şi în sfera, sa, lucrând cu ,o uimitore îmbinare de puteri atât de osebite şi totuşi, prin meşteşugită lor armonie, pro-ducătăre de adîncî efecte.            .                  .        .
  Acest farmec n’a fost şi pote lungă vreme încă nu va fi caracterul distinctiv al trupelor nostre de teatru, în1 cari abia câţi-va sciu ce spun şi ce fac, iar cei-lalţi se bat în capete şi se împedică la tot pasul şi cuvîntul, asemenea copiilor, cari nu-s eu totul • siguri de mişcările şi de limba lor. Despre corişti—ămenide strînsură—ei, .sărmanii, dovedesc de la prima vedere că, dacă înşişi n’au consciintă despre cele ce se petrec împrejur, apoi nici alţii nJau„. avut grija -să le-o deştepte, fie măcar spunendu-le că sunt şi ei fiinţe cuyîntătore. Ar învia de indignare cadavrul lui Iuliu Cesar în faţa lor, de ar fi să se jăce vre-odată drama lui Shakespeare pe scenele teatrelor nostre.
  îndată ce Millo părăsi direcţiunea, silit de chiar camaracjiî.săî,—cari mergeau împreună cu dînsul la ruină,—se înjghebară tratative pentru unirea tuturor elementelor artistice şi constituirea lor în Societate dramatică sub protecţiunea guvernului. Silinţele tuturor ţintiau la emanciparea scenei naţionale din mânile speculatorilor şi ridicarea ei la înălţimea unei adevărate instituţiuni de cultură publică. ..
  Curentul de îmbunătăţiri şi de reforme, ce—în urma evenimentelor de la 11 Februarie—căută, de sus, să pătrundă în tăte straturile societăţii, crease o atmosferă dătătăre de vieţă, în care năzuinţele şi speranţele, cu drept şi cu cădere încălzite în suflete, erau par’că menite să ieâ o cât de grabnică înfăptuire.
  Dimitriad, chemat din Iaşi, ca să lucreze, împreună cu cei-lalţî, la îndeplinirea acestor nobile scopuri, înţelegând pote că ele s’ar realisâ mai bine sub a sa împulsiune, petiţionă, stărui şi obţinu însă de la guvern direcţiunea Teatrului Naţional, el care, cu patru ani maî înainte, protestase cu atâta sgomot şi luptase împotriva lui Millo, tocmai pentru că: «precupeţiâ talentele, înjosorâ arta şi ducea teatrul la peire», fiind antreprenor. {X)
                            (1) Reforma, No. 61 din 27 Octobrel866: «D-l Dimitriad, care fugise-din Bucnrescî pentru a scăpa de ghiara antreprisel, venise acum în BucurescI, ejiemqt-de, noi <?a
www.digibuc.ro
ÎEAÎRUL LA ROMANI
263
   La 27 August, publicând Statutele împrumutului menit a susţine şi încuragiâ Teatrul Naţional, arată că: «nu pe puterea sa, ci pe a naţiunii, a putut ave cutezarea de a-şl luă o sarcină ce dmenx întru tdte mult mai puternici n’au putut s’o pdrte. Şi acâsta fiind-că cuteză a susţine că Românii vor face de astă dată chiar sacrificii, spre a pune temelia cea puternică teatrului român, oglinda societăţii celei noue. Statutele acestea dovedesc că eu,—Zi°e Dimitriad — n’am acî nici un alt rol decât acela de a lua de la guvern direcţiunea teatrului, spre a o da în mâna naţiunii.» (!?) (1)
   Aceste Statute prevedeau 250 de obligaţiuni a 10 # una, purtă-tdre de 4% dobândă anuală, pentru a susţine şi a încuragiâ scena română. Imprumutătorii puteau luă bilete de teatru în contul obli. gaţiunilor, cu un scăZămînt de 10%. O comisiune provisorie, compusă din Costache Panaiot, Anghel Frunzănescu şi I. P. Bălăcescu, făcea incassările şi dirigiâ lucrurile, iar societatea subscriitorilor administra fondurile puse la disposiţiunea întreprinzătorului — la cererea justificată ce-î adresă. Cassierul societăţii avea în păstrare şi veniturile teatrului şi subvenţiunea guvernului, din cari plătiâ cheltuelile trebuincidse, iar întreprinzătorul eră dator să plătescă preţul obligaţiunilor şi procentele acestui împrumut, cu două luni înainte de expirarea contractului seu cu guvernul (adecă după doi ani). (2)
   Şi a avut ast-fel la disposiţiunea sa, atât aceşti 2.500 de galbeni, cât şi
100.000 lei (vechi) subvenţiunea dată de guvern (3), cu care, în loc să adune—precum eră dorinţa tuturor—tdte puterile artistice sub mâna sa, * 1 2 3
să luptăm cu toţii pentru a salvă, odată pentru tot-deauna, arta şi pe artişti de infama speculaţiune şi hoţie. D-l Dimitriad, venind la chemarea nostră în Bucurescî, şi găsind teatrul liber şi contractul antreprenorului ce-1 îngrozise sfărâmat de noi, îl intră gărgăunele în cap să se facă elprecupeţul artei, spaima camarazilor.»
  Ibidem, No. 55 din 23 Novembre: «D-le, nu eşti d-ta care, acuşi 4 ani, avend angajamentul făcut cu d-l Millo, încă pe un seson...nu eşti d-ta carele al rupt angajamentul făcut, al renunţat la subsemnâtura d-tale şi al protestat contra antrepriseî prin j ur-nal şi prin broşuri tipărite, numind teatrul centrul precupeţieil»
   (1) Românul, din 27 August 1866.                                     .
   (2) Ibidem.
  (3)   Reforma, No. 66 din 23 Novembre: «D-l Dimitriad merită a<jî chiar salutările d-luî Millo, care a fost mult mal puţin dibaciu ca să potă luă pe sema sa cămaşa poporului, pe care a făcut-o făşiî şi a împărţit-o cu alţii, de ore-ce d-l Dimitriad, pe lângă 100.000 lei subvenţiune— cămaşa poporului—i-a luat încă şi căciula, prin 2.600 galbeni în acţiî.»
                                                                           *
www.digibuc.ro
DliiiTftÎE C. OLL^NE^Cfl
a lăsat pe Pascaly cu ceî mai talentaţi de o parte, iar el a angajat de abiâ câţî-va artişti, pe lângă o mulţime de mediocrităţi. (1)            '
   Cu tote că aveâ fonduri cum n’avusese nici un director, o trupă nume-rdsă şi vrednică, un repertoriu, deşi vechiu, dar bogat şi variat (2), Dimi-triad susţinu o campanie artistică nefericită, căci guvernul fu nevoit să-î resilieze contractul pentru flagrantă abatere de la condiţiunile cuprinse într’însul. La finele stagiunii teatrul se găsi din nou veduv de conducător. 1 2
  (1) Trupa era compusă din: Millo, CostackeCaragiale, Stef. Vellescu, Drăgulici, Cris-
tescu, Felbariad, O. Alexandrescu, I. Bomanescu, Mincu, SaJcelarie, Comino, Frosa Popescu, Frosa Sarandi, Mariţa Constantinescu, Raluca Stavrescu, Mariţa Vasilescu, Irina Poenaru, Ana Popescu.                            .
  La 2 Maiu 1866 s’a dat în sala teatrului celui mare un concert sub patronagiul Princeseî Alexandrina Ghica, în folosul săracilor.
  lorgu Caragiale, care nu fusese angajat nicăerî, deschide, la 15 Decembre 1866, un Teatru de Vodevil Român în sala Cornescu (proprietatea lui loji pantofarul). In apelul către public Spune că : a deschis teatrul acesta cu spesele sale, fiind «o victimă a unei infame mistificaţiunî, pentru excluderea sa din Teatru Naţional», ceea ce eră adevărat, erei din stagiunea 1862—63 Caragiale cu nevasta sa nu mai fusese angajaţi de Millo.
  Orchestra in teatrul cel mare, sub Dimitriad, eră condusă de Eduard Wachmann.
   (2) Stagiunea se începu la 20 Octobre cu: Corabia Salamandra (şi Danţul ma-
teloţilor), după care urmară: Baba Clonţa (Păunaşul codrilor, fapt'naţional, 3 a. de Th. Porfiriu, musica Eduard Wachmann), Barbu Lăutaru, Cocona Chiriţa la Paris, Paraponisitul, Un bal din lumea cea mare, Un trântor cât <}ece, Tăierea pruncilor (dr. biblică, 5 a. 7 tabl.; roluri principale: Vellescu, Dimitriad, Drăgulici, Sakelarie, Stavresca, Mariţa), Un pahar cu apă sau căuşele şi efectele (dr. 5 a. Scribe), Arta şi inima sau vieţa unei comediane (dr. 5 a. cu Raluca, Frosa Sarandi, Millo, Vellescu, Ioan Vlădicescu), 33.333 franci (v. 3 a. cu Millo, Vlădicescu, Mariţa Constantinescu, Frosa), Paracliserul, Kera Nastasia, Pandurul cerşetor,Cum se învaţă minte bărbaţii (c. 3 a. de la teatrul frances: Stavresca, M. Constantinesca, Feldbariad, Cristescu, Comino), Muma din popor sau sciinţă şi nobleţe (c. 2 a. de la Comedia Francesă: Millo, Raliţa, Mariţa Vasilescu, Ana Popescu, Frosa Sarandi, Alexandrescu, Cristescu, D. Bră-tianu; benef. Raliţeî), Un sărutat pentru o palmă (Albina di Rhona', Comino), Inelul Fermecat (c. 1 a. Teoph. Gauthier), Georges Principe de Galles (c. 1 a.), Domniţa Bo-xanda (dr. 6 a. Hasdeu: Const. Caragiale, Vellescu, Raluca, Frosa), Ciobanul Român, Albii şi negrii sau Liberarea sclaviei negrilor (dr. ist. aleg. 3 părţi, 7 scene; benef. d-nei Virginia Vittali, profesora de balet a trupei), Nebuna de Amor (dr.5a.; benef. Ralucăi), Bunul Odinioră, Alegător şi Ginere (c. 1 a. Pantazi Ghica), Prăpăstiile, Li-pitorile, Columb sau Descoperirea Americei (dr. 6 a. Dimitriad, Drăgulici, Feldbariad, Cristescu, Raluca, Constantinesca, Frosa Saraodi), Vornicul Bucioc (dr, 5 a. Urechiă), Umbrele eroilor Eleni (melodr. 5 a. ; benef. artiştilor neangajaţi), Galileu (dr. 3 a. Ponsard, trad. Georgescu). Stagiunea s’a închis la 16 Maiu 1867.   •
   In August, Dimitriad publică Cursul de declamaţiune tradus din spaniolesce de la Don Vicente Jaquim Battus, membru al mai multor societăţi şi Academii.
www.digibuc.ro
TîiATîitrL La românî
â65
   Dimitriad avea obligaţiunea de a «angaja pe artiştii cei vechi şi distinşi», obligaţiune imperativă, pe care, de alt-fel, însuşi o ceruse, în scopul de a grupa tote elementele cele bune pe sema Teatrului Nar ţional şi a da tot odată o lovitură sdrobitdre disidenţei lui Pascaly, neîmpăcatu-î protivnic, care-î plătiâ acum acusările şi protestaţiunile, «gasconada» sgomotdsă, în urma căreia cel dintâiii părăsise Societatea dramatică din sala Bossel, în 1864. De aceea gruparea completă nu o putu el realisâ — Pascaly şi Matilda refusâpd cu indigna-ţiune de a face parte din trupa lui, de a fi lacheii şi lefaşii noului precupeţ, precum îl numiaii (1)— aşa că, afară de câte-va drame noue spectacolele se învîrtiaii tot în vodevilele şi cântecele comice, «cunoscute şi trezite», ale lui Millo. Acesta ridică nemulţumiri şi observaţiuni, cu atât mai îndreptăţite cu cât scopul principal, unirea, nu fusese de loc atins.
   Dimpotrivă nici odată Compania dramatică de la Bossel sub conducerea lui Pascaly n’avusese o mai bună trupă, nici un repertoriu mai interesant. Lupta între cei doi rivali eră nepotrivită, din amîn-doue aceste puncte de vedere, deşi unul avea mijldce de prisos, iar cel-lalt eră mai mult decât Ştrîmtorat, şi totuşi cel din urmă steteâ, mai sus . ca producere artistică decât cel dintâiii.
   Acestă isbitore deosebire impresionă pe Ministrul de Interne, care luă mesura, violentă pote, dar în fond legală,—faţă cu îndatoririle scrise şi cu făgăduelile date, la tot prilejul, din viii graiii,—şi rupse contractul.                                                             ■
   Mai mult încă, veijend că trupa lui Pascaly se distinge prin modul intrepretăriî, atât a fie-cârui artist în parte, cât şi a tuturor împreună, Ministrul îi acordă dreptul de a juca pe scena Teatrului Naţional «în serile aflate libere», cu totă opunerea lui Dimitriad la acestă mesură daunătdre intereselor lui.               • .
   Acolo ea jucă (Vineri, 10 Februarie 1867) pe Resvan-Vodă, dramă în 5 acte în versuri de B. P. Hasdeii, musica de Flechtenmacher, în care' Pascaly şi Matilda avură un însemnat succes, după ce cu câte-va <Jile, mai înainte debutaseră în Dama cu Camelii, în care Matilda era, minunat de bine. (2) 1 2
  (1)  Reforma, No 43 din 18 Septembre 1864: «Dimitriad artistul, fâcendu-se antreprenor, invită pe d-1 Pascaly şi pe alţi artişti camarazi ai sei de mai înainte a se angaja la dînsul, a deveni lacheii şi lefaşii d-lui, ca antreprenor, şi apoi mai are încă şi curagiul de a se plânge în particular că d-1 Pascaly a refusat.»
  (2)  Trupa Companiei dramatice eră compusă pentru stagiunea 1866—67 din: Fany Tardini, Matilda Pascaly, Maria Flechtenmacher, Raliţa Miehăilenu, Lina Stoe-
www.digibuc.ro
266
toitaiTRiE o, ollInescO
   De alt-fel Matilda făceâ uimitore progrese şi devenise, fără îndoială, una dintre cele mai însemnate artiste de pe atunci. Dacă n’ar fi decât omagiile ce-I aduse Rosetti printr’o scrisore publică, şi încă ar fi destul pentru consacrarea talentului seu. E vorba despre modul cum interpretase rolul, atât de fin şi de complicat, al Ladyî Tartuffe. «Dă-mî voie, <Jice eminentul scriitor, să-ţi exprim în public admirarea mea, pentru modul cu care ai interpretat rolul d-tale. Ve<Jendu-te, Ddmnă, m’ai făcut să uit corupţiunea, ipocrisia ce ne încunjură, m’aî făcut să uit tot ce vedeam reu în tote modurile, şi inima mea şi simţurile mele să se dilate de fericire, admirând inocenţa, în tdtă splen-ddrea naivităţii sale şi tot de-odată în lucirea cea frumdsă a măes-triei artei.» (1)                                     - •
   La sfîrşitul stagiunii, Pascaly se găsi dator a face o dare de sdmă despre situaţiunea şi mersul «Micului teatru Bossel, în faţa publicului român», nu numai spre a pune în evidenţă luptele şi meritele sale, dar mai mult spre a dovedi că, patru ani, el şi cu câţi-va camarazi rămăseseră credincioşi şi nestrămutaţi pe puntea micului balei, deşi «cea mai mare parte dintre actorii români veniră unul după altul să concure la mersul lui. Mulţi au stat la postul lor, alţii s’au obosit, alţii cuprinşi de descuragiare şi de spaima suferinţelor au că^ut». T6te acestea le spuneâ spre a arătă că el, «cutezătorul, luptătorul, ar. tistul, se găsiâ afundat într’o datorie de 1500^, căci urmase unei impul-
nescu, Mariţa lonescu, Tudora Pătraşcu, Mariţa Constantin eseu, Licaşi Profira Pe-trescu, Elena şi d-nii Const. Bălăneseu, Mieh. Pasealy, Alex Vlădieeseu, Ioan Oestian, Stef. Michăilenu, Paul Corcovenu, Petre Velleseu, Vas. Vasileseu, Săpenu, Chiruş Io-nescu, Nieu Constantineseu, Nieu lonescu, Ioan Alexandrescu. Orchestra era sub conducerea lui Al. Flechtenmacher. Ei au debutat la 26 Septembre prin Amicii Falşi (c*4 a. Victorien Sardou), după care urmară: Limbutele (c. 3. a. trad. Pascaly), Lady Tartuffe (c, 5 a, de M-me Girardin, trad. Sim, Michălescu, pentru representarea căreia
C. A. Rosetti scrise Matildeî o scrisore plină de admiraţiune şi de laude), Doi sfioşi (c. 1 a. trad. Bălăneseu), Jurământul lui Oraţiu (c. 1 a.), Partida de eoneină (c. 1 a. Alecsandri), Lăudărosul (c. 1 a. trad. Bălăneseu), Femeile cari plâng (c. 1 a. trad. Pascaly), Curierul de Lyon, Vrăjitorea sau ambiţia şi sorta, Banii şi Onorea (pentru l-a oră), Îngerul morţii (dr. 6 a. trad. Michălescu), Căpitanu cu nărav (c. 3 a.), iar în teatrul cel mare Dama eu Camelii, Răsvan Vodă, Leul înamorat (c. 5 a. Ponsard, trad. Pascaly), Gărgăunii, Uite-te, dar nu te-atinge (c. 3 a, de la Odeon), Luereţia Borgia (dr. 4 a. cu Fany, Matilda, Pascaly, Al. Vlădieeseu, Stef. Michăilenu). Cu acesta au închis anul.
   In sala Bossel se inaugura, la 23 Octobre 1866, Panorama Americen de Nord a Prof. Goulard din Paris: Călătorie pe uscat la California, Sacramento, San-Fran-cisco, Eldorado şi întorcerea pe apă la New-York,
   (1) Românul, 12 Octobre 1866.                                       .
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
267
. siunî progresiste şi utile, de a ruină pdte pentru mulţi anî familia sa, şi avusese nefericirea să vadă, după 4 anî de veghere şi de lucru continuu, că suferinţele şi lupta luî nu făcuse, cel puţin, să triumfe idea regenerării Teatrului Naţional». «Este trist, termină el, pentru ţera aceea care răspunde sacrificiului, devotamentului, ideilor generdse, prin des-curagiare, prin dispreţ, apatie sau persecuţiune.» (1)
   Simţindu-se personal atins, Dimitriad protestă în 5 puncturl contra arătărilor şi plângerii fostului seu camarad, şi anume: 1. Că el a luat iniţiativa alcătuirii unei Societăţi dramatice la 1863 ; 2. Că publicul «nu numai n’a fost indiferent, dar încă la primul apel a dat mijldcele pecuniare cu • cari s’a transformat sala Bossel», iar d-na Otetteleşanu, comercianţii şi armata au patronat maî multe represen-taţiunî, «cari asemenea ne-au venit în ajutor fdrte mult»; 3. Guvernul a dat teatrului de la Bossel 10.000 leî; 4. Pascaly nu a făcut nici un sacrificiu, căci «la finitul stagiunii, încheiând conturile, s’a probat că, scoţând t<5te cheltuelile făcute, - a rămas pentru fie-care membru al asociaţiuniî câte 310 #, adecă 50 # pe fie-care lună, ceea ce echivala cu lefa avută când erau cu toţii în teatrul cel mare»; 5. Cel care s’a lepădat întâiu de Societate a fost Pascaly însuşi, «obosit de atâtea lupte şi neavând cu ce trăi». (2)
   Mănuşa eră aruncată şi nu maî trebuia să remâe jos. Pascaly deşi declară că «nu e curată şi nu o ridică», luă condeiul totuşî şi răspunse, căcî prea ar fi rămas descoperit în faţa unuî atât de făţiş atac.
   «A fost un suspin dureros, <Jice el, pe care-1 înţelege orî-ce inimă nobilă, când vede că se duc 4 anî din vieţa unor dmenî în speranţe şi că trebue în sfîrşit să cadă sub greutatea lipseî şi... ce e maî teribil, sciind că sacrificiile lor nu au servit la nimic.» Darea de semă făcută despre mersul miculuîbatel era un suspin dureros, dar franc şi leal!... Apoî, combătând punct cu punct pe adversarul său, arată că publicul l’a ajutat, dovadă «d-na Rosetti, care propagă şi împărţiâ bilete, d-nele Otetteleşanu, Ghica, Steriad, Roşu, Petrescu, Arion, Cantacuzino, Gră-diştenu, Nicu Rosetti, Zădăricenu, Sihlenu, Orăşenu şi multe altele, d-niî Golescu, Rosetti, Kogălnicenu, Ion Ghica, General Ghica, Flo-rescu, C. Cantacuzino, Creţeniî, Pereţiî, Lahovari, Viorenu, Iosafache Niculescu, Petrescu, Michălescu, Ciocârlan, Serurie şi alţiî. Guvernul nu i-a aprobat, afară de Kogălnicenu singur şi Primăria capitalei, care le-a dat 300 Guvernul nu a făcut nimic! De 4 anî a urmat 1 2
   (1) Românul, din 22 şi 23 Maiu 1867.
   (2) Ibiâem, din 25 Maiu 1867.
www.digibuc.ro
268
DIMITRIE C. OLLĂNESCtJ
  aceeaşi cale de mai înainte. Cu alte cuvinte, numai publicul şi energia lui şi a tovarăşilor lui au dovedit că:
     «Teatrul nu eră aceea ce se cuveniâ să fie şi, prin urmare, nu este încă nici umbra unei instituţiuni naţionale Şi nici seim dacă va fi.» (1)
     Sunt caracteristice aceste discuţiuni şi răfuelî publice, căci oglindesc pe de o parte simţemintele ce însufleţiau pe artiştii noştri când eră vorba de personalitatea şi amorul lor propriu, iar pe de alta înfăptuesc dovada adevăratelor lor preocupaţiuni, ce cuprindeau mai mult «emfas» şi zădărnicie decât cunoscinţa propriilor interese şi voinţa de a le da o îndrumare către isbândă.                                       '    '
     Istoria acestor împrejurări, cu tdte relele şi bunurile lor, va ave totuşi avantagiul de a fi documentarea silinţelor şi propăşirii netăgăduite ale tuturor celor grupaţi în jurul lui Pascaly, care, din acestă luptă, eşi de sigur sdruncinat, rănit chiar, dar crescut mult în stima şi aprecierea publicului şi mai cu osebire înobilat din punctul de vedere al artei. Tot ce a arătat mai târziu el, ca director, ca artist ca învăţător, la acestă şcolă a restristei le învăţase şi experienţa, lupta de tote rjilele şi la tdte păsurile, l’au făcut să câştige mai mult decât apla-usele ori succesele cele mai strălucite pe o scenă ale cărei scânduri nu i-ar fi ars—ca cea de la Bossel—tălpile de nerăbdare şi inima de îndoială. Ori-cum însă, strădănia nu le fu fără de folos, căci ea atrase— de astă dată — în mod serios atenţiunea guvernului asupra sdrtei teatrului.
     Până atunci instituţiunea artei dramatice fusese privită de dînsul cu fdrte puţin interes şi din acestă causă teatrele, neflind protegiate iar actorii neavend nici o perspectivă, lipsa pentru recrutarea personalului artistic eră din ce în ce mai însemnată. Directorii-antreprenori nu se ocupau decât de afacerile şi câştigul lor, nici legea, nici guvernele neavend vre-o putere de a-i împedecâ întru ceva, pe câtă vreme nu răspundeau despre efectele întreprinderii artistice, nici despre mijlocele de traiu ale actorilor.
     Mai tote guvernele însă şi-au pus grija şi activitatea întru îmbunătăţirea stării materiale a serviciilor publice, lăsând pe cea morală — cea cu adevărat doveditdre de civilisaţiune şi progres — într’o destul de vinovată părăsire. De aceea unele s’au şi desvoltat în mod disproporţionat cu importanţa lor, probă furnicarul de funcţionari, dintre cari o bună parte mănâncă budgetul şi nu-î dau în schimb 1
    (1) Românul din 27 Maiu 1867,
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
269
nimic,—iar altele — între cari şi teatrul— au remas înderSpt mai din tote privirile.                             .
   De alt-fel, orl-ce îndeletnicire, şi maî ales cea moralisătdre, implică maî multe îndatoriri decât orî-carî altele.
   Năravurile bune şi lumina înălţătore minţii cer însemnate aşezăminte de cultură, dascăli şi artişti superiori.
   Nici o jertfă materială, nici o experienţă, nici o stăruinţă nu sunt pentru acesta de prisos, căci alt-fel am fi — şubrezi şi şovăitori — prada proletarilor intelectuali, ori a desmoşteniţilor de talent, ou ignoranţa drept sfetnic şi depravarea călăuză.
   Cum s’ar fi putut ore susţine teatrul ca instituţiune de progres, dacă de o parte guvernul şi de alta publicul nu contribuiau la temeinicia şi înflorirea lui? In adever, unul Fa lăsat aprbpe părăsit în manile speculanţilor, iar cel-lalt maî mult ca pe un local de petrecere decât ca pe o şcolă de năravuri l’a considerat şi 1’a frecuentat. De aceea partea de căpetenie a publicului: bogaţii, luminaţii, boerii nu i-au sciut, precum nici astăzi nu-î sciu de scire, dor poporul, glota, cel «cu mărunţeua» cum (jiceâ Millo, Fa iubit şi Fa sprijinit.
   «Boerii noştri, sau din rea voinţă, sau din sistem, n’au voit să onoreze cu presenţa lor representaţiunile date de teatrul românesc. Cu tdte acestea ei n’au lipsit nici odată de la teatrele străine, de la circuri,
menageriî, danţurî ş. c. 1....Şi de ce n’au venit la teatrul nostru?
De vor (jice că nu le-aii plăcut piesele, n’au cuvînt; de ce n’au făcut d-lor mai bune ?! De vor (jice că artiştii, n’au fost buni, n’au cuvînt; de ce n’au fundat şcole dramatice şi de ce n’au luat teatrul sub. puternica lor protecţiune ? ... Pe lângă acestea, zîzania şi despărţirea actorilor în tabere duşmane aii înmulţit neajunsurile şi au dat, până la un punct, îndreptăţire şi guvernului şi boerilor de a nu-i pro-tegia.» (1)
   De astă dată însă Ministrul Guşti, prin referatul seu din 20 August 1867, arătând Consiliului de Miniştri că «o disposiţiune administrativă, care nu s’ar pute justifică, a pus conducerea teatrului sub Ministeriul de Interne» şi deci:
   Avend în vedere că teatrul este şi el o puţină şcolă a năravurilor, iar şcolele se ţin de Ministeriul Instrucţiunii publice ;
   Avend în vedere că de la direcţiunea ce se va da Teatrului Naţional depinde înflorirea literatureî nostre dramatice, înflorire de care Ministeriul Instrucţiunii publice trebue să se preocupe; 1
  (1) Reforma, No. 42 din 14 Septembre 1866.
www.digibuc.ro
270
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
   Avend în vedere că sdrta Conservatoriilor ndstre din Bucurescî şi Iaşi, pentru cari se cheltuesc sume însemnate, este în strînsă legătură şi pot <Jice dependinţe de însăşi sdrta scenelor ndstre naţionale;
   Avend în vedere necontestata decadenţă, în care a ţcjuns scena română, care la începutul ei promitea aşa de strălucit viitor;
   Cere de la d-nii Miniştri a aprobă ca teatrele pe viitor să trecă sub privigherea şi conducerea Ministeriului Instrucţiunii publice.
   Prin decretul din 25 August No. 1.224, Domnitorul aprobă trecerea teatrelor sub administraţiunea Ministeriului Cultelor şi Instrucţiunii publice.
   Dimitrie Guşti iubiâ teatrul şi doriâ cu tot dinadinsul să facă ceva de remâetor folos pentru dînsul. Fost elev al primului Conservatorii! filarmonic-dramatic (1836) din Iaşi şi unul dintre cei dintâi actori ai teatrului românesc de pe atunci (1), eră lucru firesc ca, ajuns la putere, să caute a înălţă o instituţiune la întemeerea căreia jertfise din anii tinereţii sale.
   El institui o Direcţiune generală şi un Comitet al Teatrelor, pentru compunerea căruia se adresă la cei mai de semă bărbaţi cunoscători ai ţării, însărcinând—prin anume jurnal al Consiliului de Miniştri, până la statornicirea lucrurilor—pe Simion Michălescu să gereze afacerile şi să întocmescă un proiect de reorganisare a teatrului.
   Ţinta de căpetenie eră de a asigură şi îmbunătăţi starea materială a actorilor, cari, scăpaţi de grija «Ţileî de mâne, să se pdtă devotă fără reservă artei lor, ridicând ast-fel nivelul scenei naţionale.
   Grăbit însă de împrejurări şi până să facă lucrarea completă, Michălescu alcătuesce, prin budget, «un început de organisare», pe care-1 supune aprobării Ministrului, cu observaţiunea că: «de nu va găsi nimerit sistemul propus, ori dacă artiştii nu ar răspunde la apelul ce le va face, până în termin de 10 <Ţile, apoi, pentru acel an, pe de o parte să se lase teatrul liber a jucâ într’însul artiştii români, dân-du-li-se $ile cu analogie, iar pe de alta să se trecă subvenţiunea la economiile casseî, sau să se ieâ disposiţiuni da a se întrebuinţâ în mod mai folositor, de <5re-ce dînsa, în loc de a servi la prosperitatea şi înflorirea teatrului, a servit mult la decăderea lui, căci,a fost un, mer de discordie între artişti şi a servit de ţintă tuturor întreprhnjăto- 1
   (1) El jucă rolul lui Ţipirig, din Veduva viclenă a lui Kotzebue, prelucrată de G. Asachi, întâia representare a elevilor Conservatori ului din 1836,           -
www.digibuc.ro
TE ATEUL LA EOMÂnI
271
rilor cari şi-aii disputat-o prin tote modurile, pentrufolosul lor în parte şi desavantagiul general». (1)                           .
   La chemarea ce li se adresă, artiştii, vetjend maî ales clasarea ce li se făcuse, în mesura subvenţiuniî, cu adevărat insuficientă, acordată teatrului pentru asigurarea emolumentelor,—potrivite, dacă nu cu meritele, cel puţin cu trebuinţele lor,—nu primiră combinaţiunea Direcţiunii generale. Stagiunea trebuiâ să se deschidă peste câte-va (Jil0 şi nu eră cu putinţă să rămâe lucrurile nehotărîte la un fel; de aceea Ministeriul primi, cu bucurie, propunerea lui Millo şi Pascaly, «de a li se acordă voia să joce în teatrul mare, cu o trupă alcătuită din cel maî de frunte actori români». Cum însă cadrele acestei trupe «nu cuprindeau pe toţi fruntaşii scenei naţionale şi nici speranţă de reali-sarea proiectului propus de Direcţiunea generală nu eră», pe de o parte se recunoscu luî Millo-Pascaly dreptul de a da în teatrul din Bueurescî un şir de representaţiunî cu paguba şi profitul lor, iar pe de alta subvenţiunea fu trecută la economii, până când unirea tuturor artiştilor va fi un fapt îndeplinit.
   Ministrul «ţinea în reservă un numer de <Jile pentru artiştii principali ce nu aflaseră loc în cadrul Millo-Pascaly»; acesta cu scopul de a se formă o a doua trupă, care, cu ajutorul timpului şi a publicului, să fusioneze cu cea dintâiu.
   O a doua trupă în asemenea condiţiunî nu se formă însă, iar d-1 V. A. Drechiă fu însărcinat a stărui pe lângă artiştii remaşî afară din teatru să grăbescă revenirea pe scenă a tuturor talentelor maî alese ce ea posedă în Bueurescî. Mulţumită spiritului de conciliaţi-une pus de amîndoue părţile, cel maî mulţi dintre artiştii principali se întruniră sub conducerea celor doue căpetenii şi însuşî Dimitriad 1
  (1) Românul, 4 Octobre 1867: Budget general al Teatrului Naţional.'
                                                        Venit:
Subvenţiunea teatruluî= . . . 100.000 Recetele serale de la 70 de representaţiunî, începând de la 1 Octobre până la 1 Maiu, a 1000 lei una................= . . . 70.000
                                                   Cheltueli:
1) Trupa şi elevii (26 de persone)= 70.350
2) Orchestra (17 persone) . . . =  22.400
3) Cheltueli serale.........— = 39.270
4) Administraţiune............=    25.319
5) Cheltueli extraordinare . . . = 14.000
                                                                                                                           171.339
                                                                                   Difer., de lei 1339 lei, se va acoperi din econ.
                     Total. . . 170.000
   împărţirea trupei eră pe categorii: 7 persone de clasa I a 800 lei pe lună; 7 de 2-a a 400 lei; 5 de a 3-a a 250 lei; 8 elevi şi eleve a 150 lei. Pentru repertoriu şi reparare de costume se prevedea 2.000 lei pe lună. Pentru montarea pieselor nu se prevedea nimic.
www.digibuc.ro
272
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
dăduse o declaraţiune scrisă că nu va lipsi multă vreme scena de concursul seu. (1)
' In aceste condiţiunî se începu stagiunea la 1 Octobre 1867, cu Bunul Odinioră, în cari jucau Millo, Pascaly şi Matilda, pentru a inaugurâ împăcarea lor într’o bucată plină de atâta fineţă şi gingăşie. Rosetti, aducând faptul acesta la cunoscinţa publicului, îl invită «să asiste la representarea acestui cap de operă al literaturei moderne, în care artiştii români desvSliseră altă dată atâta distincţiune şi talent». (2) Pe lângă fusionarea tuturor forţelor ndstre artistice, ceea ce preocupă însă pe Ministrul Guşti, în solicitudinea sa pentru teatru, eră formarea unui repertoriu «în totul conform cu scopul moral şi eminamente naţional ce trebuia să aibă teatrul».
   Pentru resolvirea acestei cestiunî, el chibzui «instituirea unei Co-inisiuni a teatrului, care să aibă de misiune privigherea şi conducerea acestei instituţiuni, alegerea unui repertoriu bun, în vedere cu scopul scenei naţionale şi controlul, pentru ca execuţiunea acelui reper-tor să se facă cu tdtă corecţiunea posibilă... Intr’un cuvînt reorganisa-rea şi înflorirea acestei însemnate instituţiuni de educaţiune publică».
   încă din 5 Octobre 1867 oferise el, prin adresa No. 10.439, lui 0. A. Rosetti un loc de membru onorific în acea comisiune şi acesta declinase ondrea propunerii, arătând că, «de vreme ce artiştii noştri sunt împărţiţi în două tabere», el nu crede să pdtă priveghiâ ceva cu folos pentru scena română şi e de părere a se grupă mai întâiu 1 2
   (1) Românul din 11 Ianuarie 1868, p. 26 şi 27.
   Trupa Millo-Pascaly se compunea din: Millo, Pascaly, Stef. Vellescu. Const. Ca-ragiale,. Gestian, Felbariad, Cristescu, Fraivald, Sim. Bălănescu, Petre Vellescu, Săpenu, I. Romanescu, I. Alexandrescu, Michăescu, Ananescu, Jonescu; domnele: Matilda Pascaly, Raluca Stavrescu, Maria Flechtenmacher, Raliţa Michăilenu, Maria Constantinescu, Mariţa Vasilescu, Ana Popescu, Tudora Petraşcu, Frosa Sarandi, Margareta. Şeful orchestrei eră Al. Flechtenmacher.
  (2) Românul din 30 Septembre 1867.
  Din timpul vereî celebra prestidigitatore d-na Helene, sub povâţuirea tatălui şi profesorului seu Nicolas Faure din Paris, dădu, cu începere de la 24 August 1867, mai multe şedinţe artistice, în cari mai ales experienţele cu dulapul fraţilor Da-venport atraseră admirarea şi mai vîrtos afluenţa necontenită a publicului, până aprope de deschiderea stagiunii teatrale.
. La 9 Septembre se dete în teatrul mare o representaţiune extraordinară de d-ra Feder, prima balerină a teatrului imperial dip Viena, şi d-ra Rochetti de la teatrul din S-t. Petersburg, cu concursul violonistului Mc. Voinescu, a baritonului Ioan Ardeleanul , a lui Rosemberg, cântăreţ,, şi a lui Gatineau, care <Jise o canţonentă şi jucă într’o comedie 1 a. de Girardin, «Mortea Pescarului», cu multă vervă şi veselie comică,
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
273
toţi artiştii cei mai de frunte,.ca lor şi numai lor să li se dea scena şi subvenţiunea pentru anul acesta. (1) La 30 Decembre Guşti reveni cu rugămintea sa pe lângă Rosetti, expunendu-î, într’o amănunţită scri-sore, fasele prin cari a trecut înjghebarea artistică Millo-Pascaly şi trebuinţa imperiosă de a reformă teatrul, dându-î nu numai o nouă organisare, dar şi ridicându-1 la un nivel mai vrednic de noi înşine, prin îngrijirile şi direcţiunea ce va găsi cu,cale comisiunea, în care intrau bărbaţi ca: Eliade-Răduleseu, Kogălniceanu, D. Bolintineanu, TJreehiă, Michălescu şi C. 1. Stăncescu. Rosetti refusă şi de astă dată, invocând motivul că, de vreme ce Millo-Pascaly, — cu tot devotamentul lor pentru teatru, — aii şi.datorii pecuniare de împlinit, ca unii ce sunt şi antreprenori, cum ar pută el, — ca membru al unei co-misiuni, ce n’are altă însărcinare decât a alege repertoriul, — să împace arta cu interesele întreprinderii, osîndită a fi tot-deauna în luptă cu arta.
   Simion Michălescu declină şi el ondrea de a fi mădular al Comi-siunii teatrelor, fiind-că eră contra credinţelor lui de a susţine an-treprisa în teatru cu subvenţiunea guvernului—fie chiar impunendu-i un repertoriu ales, — când luptase contra acestui sistem de exploatare al teatrului şi când însuşi Ministrul declarase, în adresa sa oficială, că: «nu putem cere de la artişti sau trupe dramatice să renunţe la tristele şi adesea chiar nemoralele repertorii, cari, atingând un gust pervertit, singurele mai aduceau reeete bune». (2)
   Deci comisiunea se completă cu Costaehe Bălăeeseu, însărcinat provisoriu cu Direcţiunea generală, şi cu V. Brezenu, magistrat. (3)
   Ea avea să alcătuiască un proiect de lege pentru organisarea teatrelor, punendu-le sub imediata administrare a guvernului, fără însă de a face din actori nisce funcţionari publici, cu tdte că li se asigură posiţiunea, atât pe timpul activităţii serviciului, cât şi după retragere.      . 1 2 3
  (1) Românul din 30 Septembre 1867.
   (2) Românul din 11 Ianuarie 1868.
   (3) Acest Brezenu, om forte cum se cade —de altfel—şi fost mal târziu Secretar
general al Ministeriuluî Cultelor şi Instrucţiunii publice, — nu a voit să asiste o singură dată măcar la o representaţiune teatrală, picând că el nu pricepe, nici se in-tereseză de asemenea lucruri. Odată Eliade şi Stăncescu îl luară cu de-a sila in loja Comitetului, să asculte finalul actului al 2-lea din Lucia—pe care autorul Sbu-rătorului lăsă cu limbă de morte, să i-1 cînte în <hua de înmormîntare, atât de mult îl admiră, — dar de-abiâ se începuse bucata că Eliade, întorcendu-se . să-l întrebe ce dice, veiju cu mirare că eşise pe nesimţite şi plecase din teatrii. — Tradiţiune verbală: C. I. Stăncescu.       .        _     ,
    Analele A. R. — Tom. XX.—Memoriile Secţ. Literare.                       18
www.digibuc.ro
274
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
   Până atunci însă lucrurile mergeau tot ca în trecut mai departe şi încercarea lui Millo-Pascaly fu tot atât de nerodnică precum fusese şi a lui Dimitriad în stagiunea precedentă. Câte-va piese mai binişor jucate decât altă dată, unele roluri scose mai mult în evidenţă dintre mediocritatea ori întunecimea celor-lalte, cevâ mai puţine «gasconade» şi protestaţiunî artistice (?) prin <Jiare şi... nimic mai mult! (1)
   O să trecă multă, multă vreme şi truda va fl fără semăn din partea tuturora pentru a scdte, aş <Jice mai bine: pentru a smulge scena naţională din lânge$ela în care de o parte nehotărîrea şi parcimonia guvernului, de alta zizania şi pretenţiunile, tot mai absurde, ale actorilor, o prăbuşise, în voia întîmplăriî. Şi dmenii aceia—fără excep-ţiune—se socotiau apostoli, îşi dădeau aere de martiri ai artei, fără a simţi, fără a înţelege că luptau mai întâiii şi mai vîrtos pentru dînşii, iar arta nu eră decât pretextul propriei lor înălţări!... * 6
  (1) Repertoriul acestei stagiuni fu compus din: Bunul Odiniâră, Fetele de Marmoră (dr. 6 a. de la Teatrul Vaudeviile, trad. Millo, roluri principale: Matilda, Millo, Pascaly, Gestian, Cristescu), Vicontele de Letorieres, Paraeliseru, Căpitanul cu nărav, Nevasta trebue să-şi urmeze bărbatul, Sclavia sau Coliba lui moş Toma (dr.
6 a., cu Raluca Stavrescu, Millo, Pascaly, .Gestian, Felbariad, Cristescu), Barbu Lăutaru, Un bal din lumea cea mare, Este nebună, Orbul şi Cocoşatul, Caterina Howard, Frederic-cel-mare (v. 1 a ), Femeile cari plâng, Paraponisitul, Millo Directorul, Benvenuto Celini (dr. 6 a. 8 tabl., Al. Dumas, cu Stavresca, Matilda, Pascaly, Felbariad, Gestian, Cristescu), Limbutele, Doue despărţenii, Moş Pipirig sau Urdu Belea (v. 3 a: Boquilton ă la recherche (Tun pere, de Bayard şi Dumanoir, trad. Millo), Copiii Negurilor (dr. 5 a. 10 tabl., mare spectacol, cu Stavresca, Millo, Pascaly, Gestian, Felbariad, Cristescu), Don Juan de Marana, Banii, Gloria şi Amorul (v. 5 a. trad. de Eug. Carada; Millo juca pe Dig Dig), Idiotul, Nebuna din Amor (mare succes al Ralucăi), Drumul de fer, Ştrengarul din Paris, Sterian Păţitul (c.dePantazi Ghica), Vornicul Bucioc (mult gustat şi cerut de public), Narcis (Nebunul de durere), dr. 6 a. 7 tabl. de A. G. Brachtvogel, trad. Negură; —Pascaly,Felbariad, Fraivald, Gestian, P. Velescu, Matilda, Maria Flechtenmacher, Mariţa Vasilescu, Ana Popescu, Tudoriţa), Lipitorile Satelor, Lada defer, Chiriţa înlaşi, Corbul român.
  Stagiunea se închide la 1 Maiu 1868.
  Jakson Haines, celebrul dănţuitor pe patine, dete mai multe serate în teatrul cel mare, împreună cu trupa română, care jucă: Paraponisitul şi Nu e fum fără foc.
  Ministrul Guşti autorisă, în cursul stagiunii, pe Iorgu Caragiale şi Drăgulicî (cari nu erau în trupa Millo-Pascaly) să dea representaţiunî pe scena Teatrului Naţional. El deteră: Meşterul Manole sau Fundarea mănăstirii Argeş (dr. 4 a. Prolog de Ioan Pennescu, în care jucau: El. Caragiale, Cat. Dimitrescu, Drăgulicî, Caragiale), Rigolletto (dr. 6 a. Victor Hugo), Besbelul cel mare de la Sfakia (mei. ist. 3 a. 5 tabl.); Jidovul rătăcitor, anunţat de maî multe orî, nu s’a putut juca din causa lipsei de personal, iar Jertfa lui Avram se amână de asemenea, nevoind Pascaly să le dea decorurile. După acesta, Iorgu Caragiale se făcu comisar municipal.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
275
   După închiderea stagiunii, Millo plecă, — însoţit de câţî-va credincioşi,—în Moldova, de unde trecu în Bucovina, jucând în mare parte canţonetele comice ale lui Alecsandri; iar Pascaly, cu o mică trupă, se duse în Transilvania, avend strălucite succese, maî cu sâmă la Si-biiu şi la Timişdra — unde pentru întâia 6ră se arăta o trupă de actori români. (1)
   In timpul acestei stagiuni, veni de la Iaşi trupa de Comedie şi Vo-devile franeese, sub direcţiunea lui Raphael Felix (fratele tragedianei Rachel), una dintre cele maî bune trupe de acest fel ce am avut vreodată în ţeră la noi. Eră atât de bine combinată ca personal şi ca repertoriu că, pe lângă Ravel şi Elisa Deehamps, stelele trupei, ceî-lalţî artişti, toţi distinşi şi talentaţi, produceau un ensemble vrednic de admirat şi care rar se putea găsi chiar în principalele teatre din Paris.
   Aii debutat la 1 Martie şi în ndptea de 1 Maiii aii plecat la Ron-dra, unde în Lyeeum Theater dădură representaţiunî cât ţinu season-ul în marea capitală a Angliei.                                . .
- A fost o norocită ocasiune pentru actorii noştri de a ave asemenea modele înaintea lor şi le-a fost, cu adevărat, de mult folos, mai cu sâmâ în pilda ce li se dedea despre modul, cum interpretau ei lueră- 1
   (1) Pe lângă Pascaly şi Matilda, se aflau încă în acestă excursiune artistică: Mariţa Vasilescu. Lina Staenescu, Raliţa, Gestian, Fraivald, Simian Bălănescu, Petre Vellescu, Vasilache, Michăescu. '
   La Sibiiu, în Este nebună şi în Femeia trebue să-şi urmeze bărbatul, au deşteptat «un entusiasm, care ţinea pe numerosul public în lipsă de respiraţiune. La apari-ţiunea lor pe scenă, membrii societăţii fură primiţi cu aplause şi se arătă destul de învederat, în cursul representaţiunil, că aceste aplause au fost bine meritate. Teatrul eră plin. Totul ne încredinţă şi ne face să recunoscem că n’avem a face cu o trupă căletore de comedianţi, ci cu o societate bine compusă din artişti». (Herman-stătder Zeitung; Românul, 28 Iunie 1868.)
   La Timişiora, unde jucară Ştrengarul din Paris, «teatrul oraşului» eră îndesat. Din cele 72 de loji, numai 2 erau ocupate de străini; cele-lalte de Horea naţiunii din loc şi vecinătate... Din Pesta sosise d-niî Babeş şi Alex. Mocsonyi. Peste tot publicul a rămas încântat. Pascaly a primit o poesie: Salutare Taliei Române de Iulian Georgescu, în amintirea acestei prime representaţiunî, date la 28 Iulie. (Albina; Românul, 30 Iulie).
   In cursul anului 1868, pianistul Henri Ketten dete 4 concerte la Ateneu.
   Prestidigitatorul S. Epstein dete o mare representaţiune în Teatrul Naţional.
   La 18 Maiu, vestitul Cazeneuve dă o şedinţă de prestidigitaţiune şi spiritism în acelaşi local, care uimi cu desăvîrşire pe privitori.
   Pianistul Konsky dă câte-va concerte în teatrul cel mare, cu cel maî strălucit succes. Cu acest prilej Maria Flechtenmacher compuse o improvisare scenică: Concertul lui Konsky, pe care o jucă împreună cu Ştefan Vellescu.
www.digibuc.ro
276
DIMlTSîfe C. âLLiNESCtJ
rile celei mai înalte comedii şi farsele cele inaî vesele ale repertoriului de pe atunci. (1)                 v                   ’
   Dar nici teatrul german nu era maî puţin îngrijit. încă din tomna anului 1865, directorul Kherne adusese o trupă bună, pe care o completă treptat şi o tot îmbunătăţi, spre a-şî asigură un statornic succes în genul uşor şi vesel al vodevilelor şi operetelor, forte la modă pe atunci. Se p(5te <Jice chiar că, in ce priviâ elementul atrăgător, el eră maî apreciat acolo de spectatori decât la Opera Italiană. Eră chiar atât de apreciat că provocă fdrte dese conflicte în sală, admiratorii fiind de păreri deosebite, dacă nu rivali închinători aceluiaşi idol. Un adevărat escadron de Vienese tinere şi frumăse apăreau în costumele cele maî suggestive, aşa că lesne se încăl<Jiau inimile şi să înăspriau spiritele iubitorilor de plasticitate şi cuceritorilor de ochi nestatornici şi dulci.                               ’
   Cântecele, glumele, veselia erau amestecate cu danţuri sprintene, ispitităre, aşa că tineretul—care nu frecuentâ teatrul românesc, nevrednic a-îda sensăţiuni plăcute,—lăsa acum pustiu parterul luîPapa-nicola orî Danterny şi se îmbulziâ în băncile strimte, tari şi înghesuite din Sala lui Bosse]. Semn al timpurilor şi criteriu al judecării năravurilor şi... al viitorului! A<ji, evoluţiunea progresând, am ajuns a vede cafenelele, maî mult sau maî puţin cântânde, bătend chiar scenele de opere şi operete, cât de meşteşugite- orî cât de săltăreţe să fie şi de atrăgătăre. Trivialul a ucis bunul simţ, înjosorînd şi pervertind bunul gust! (2) 1 2
   (1) Trupa era compusă din: Ravel (faimosul comic de la Palais Royal), Molina
(grand premier role), Chandora (jeune premier), Guerin (premier role jeune), Mercier (pere noble), Huguet (comique), Handorft et Ducert (deuxiemes roles), M-me Elisa Deehamps (jeune amoureuse, Gymnase et Palais Royal), Jahel Bloch (grandeL co-quette), Hadamard (mere), Stephen (duegne), M-lle Milla (soubrette), Marie-Angele (ingenue). Au jucat piesele: Le fils de Qîboyer (c. 5 a. Emile Augier), Un mari dans du coton, Un monsieur qui suit Ies femmes (în care Ravel eră admirabil), L’amour qu'e qu’c’est qu'qa, Une fievre briliante, La rue de la lune, Pauvre Jacques, Un caprice, Les idees de M-me Aubray, Nos Intimes, Le suppliee d’une femme, Vie de Boheme, Le Mariage de Figaro, Maître Guerin, Un chapeau de paille d’Italie, Les croehets du pere Martin, Les meli-melo de la rue Meslay, La familie Benoiton, Les Jocrisses de l’amour.                                                 ■
   (2)  Trupa lui Kherne eră compusă din: d-rele AnnaHaas, Octavia Hess, Amelie Leehat, Moler, Seyet, Dunst, Carolina Muller (balerină din teatrul Wiesbaden),
www.digibuc.ro
ţPEATBttL la Romani
27?
   In mijlocul atâtor încercări şi îndeletniciri artisticei un gol, simţitor pentru o societate cultă, eră lipsa concertelor de orchestră. Aţâţi artişti străini însemnaţi şi câţî-va diletanţi români cu talent dăduseră felurimi de audiţiunî musicale personale, musică însă instrumentală de ensemble nu se făcuse încă în ţeră la noi. Operele marilor simfoniştî erau cunoscute celor puţini cari le au<Jise în străinătate; publicul bu-curescen n’aveâ nici o idee de dînsele. De alt-fel, nu posedam nici elementele trebuincidse pentru asemenea producţiunî. Orchestra ne lipsiâ cu desăvîrşire. Fie-care director de operă îşi recrută musicanţii în Străinătate, eeî maî mulţi Nemţi şi Italieni, iar de la noi luă abiâ 3—4, între cari Wiest ca prim violon eră demnul lor protagonist. Şi aceste orchestre, fdrte rudimentar alcătuite, nu erau nici odată complete: n’aveau nici chiar tdte instrumentele indicate în partiţiunî, precum al doilea flaut, al doilea oboe, al doilea fagot, al treilea şi al patrulea corn, şi aşa maî departe. (1)
   Dar şi omul care să se devoteze unei asemenea mişcări ne lipsise. Din fericire tînerul Eduard Waclimann, laureat al Conservatoriuluî din Paris, care, pe lângă un real talent musical, eră însufleţit de dragostea artei şi de vredniciile activităţii părintescî, luă asupră-şî greua sarcină de a desveli frumuseţele armoniei clasice concetăţenilor seî. întreprindere anevoidsă şi ingrată — din lipsa mijldcelor şi nesiguranţa tărîmuluî; — dar ce pedică pdte 6re stăvili avîntul încre<Jet6reî tinereţi?!..
   De aceea, dispreţuind greutăţile şi luptând împotriva tuturor neajunsurilor, el întocmesce o orchestră de 30 de executanţi, cari pentru întâia 6ră în România produseră la concertul simfonic din 8 Aprilie 1866,—cu instrumentele prevăzute în partiţiunî,— Uvertura din Pro-meteu (Beethoven), Sim fonia în re minor (Mozart), Imnul lux Haydn (instrumente cu cdrde) şi Simfonia în re major (Beethoven). Concertul se dedeâîn Teatrul Naţional, sala eră plină şi succesul fu minunat. (2) 1 2
Roşa Dery, Fanny Sauss, Gabriele Klein şi d-niî Friedmann (comic), Weidmann (tenor), Schalz, Berau, Caterfeld, Stein, Imre Haly şi alţi! maî mărunţi. Au jucat cu maî mare isbândă şi mai pe placul publicului: Die flotte Bursche, Zehn Mădehen und kein Mann (operete de Suppe), M-r et M-me Denis, Daphnis et Chloe (Jacques Offenbach), Die leiehte Cavalerie (în teatrul cel mare) Mădehen feuer, Meister For-tunio, Die schone Galathee, Mir so wie dir oder ein Glass Waâser, Orphee in den Un-terwelt, Dorfbarbier etc.                                                   ■
   (1) Tradiţiune verbală: Eduard Wachmann.
   (2)  Concertul fusese anunţat pentru 1 Aprilie, dar din eausa împrejurărilor poli-litice se amână la 22 ale aceleaşi luni, când se sciâ că Principele Carol primise corona şi se pregătiâ să vie în ţeră.
www.digibuc.ro
278
DIMITRIE C. OLLlNESCU
   Valorosul şef de orchestră căpătase ' încredinţarea că publicul nostru înţelegea şi încuragiâ ast-fel de sărbători artistice. Ou tote acestea, din causa împedicărilor materiale, al doilea concert nu fu dat decât peste un an, la 3 Aprilie 1867, tot în teatrul cel mare, iar al
3-lea la 17 Martie anul următor, în sala vechiului Ateneu. (1)
   Stăruinţele maestrului şi meritele producţiunilor sfîrşiră prin a interesă câte-va persone influente din societatea înaltă, cari la 11 Maiu 1868 puseră basele unei Societăţi filarmonice, al cărei scop eră de a răspândi gustul şi cunoscinţa musiceî prin ajutorul concertelor simfonice la noî.
   Un comitet compus din: Princesele Alexandrina Ion Ghica şi Alexandrina General Ghica, d-na Lucia Negri, domnii loan A. Cantaeu-zino, Bimitrie Sturdza (cassier), C. Esarcu, Dr. Theodory, Menelas Germani şi Nicolae Steriadi, luă direcţiunea lucrurilor, iar Prin-cepele Domnitor contribui la susţinerea societăţii cu 300 # pe flecare an. (2)
   Primul concert al societăţii fu dat la 15 Decembre 1868 (sala Ateneului), iar cele-lalte se urmară regulat a câte 5—6 pe fie-care an, până la 1877, când răsboiul desfiinţă Societatea filarmonică şi cu dînsa încetară şi concertele simfonice.
   Dar t6te nevoile şi pedicile nu slăbise energica voinţă a maestrului. După şese ani el reluă, pe risicul său, seria întreruptă a acestor pro-ducţiunî musicale şi, la 20 Martie 1883, dete tot în sala Ateneului un concert simfonic. De aci înainte ele se urmară în proporţiune mijlocie 1 2
   (1)  Se cântă: Uvertura (l’Hotellerie Portugaise) de Cherubini, Fragmente duSeptuor (Beethoven), Concerto pour piano avec accompagnement d’orchestre (Weber), exe-cuţatde d-na Eleonora Rîurenu, născută Wackmann, cea dintâiu artistă care a făcut la noî musică de cameră şi a executat bucăţi de concert pe piano cu acompaniament de orchestră. Membrii orchestrei erau plătiţi cu câte un galben fie-care.
   (2)  Iată nuiperul membrilor fondatori ai acestei a 2-a Societăţi filarmonice: d-nele Alexandrescu Sevastia, Princesa Nicolae Bibescu, Elena Boerescu, Maria loan Can-taeusino, Maria Sc. Fălcoianu, Princ. Alex. Ion Ghica, Princ. Alex. Gl. Ghica, Alexandrina G. Mano, Luda Negri, Elena Otetteleşanu; d-nii: Dim. Butculescu, Dim, Be-rendei, loan Câmpinenu, loan A. Cantacuzino, P. P. Carp, Procopie Cazotti, G. Costa-foru, Gr. Gretzianu, Sc. Kretzulescu, G. Esarcu, G. Filitis, M. Germani, Mich. Ghica, Dim. Gianni, P. Grădişteanu, Abr. Halfon, loan Haralambie, Adolf de Hertz, Alex. Jacobson, loan Kalinderu, Gr. N. Mânu, Dr. Marcovid, Colonel Alex. Millo, Gr. Pău-cescu, G. C. Philipescu, Al. P.lagino, Dim. Polizo, loan Bhetoridi, George Scărlătescu, Nic. Steriadi, Pr. Alex. Ştirbei, Pr. George Ştirbei, loan Strat, Dim. A. Sturdza, Mi-chail Suţu, Dr. Theodory, Gr. Trandafil, loan Văcărescu,. Teodor Veissa, Vasile Vlădoianu, Dim. Po'lizu-Micşunesci.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNÎ
279
de 5—6 pe fie-care an, iar în diua de 5 Martie 1889 se dădu primul Concert în sala noului palat al Ateneului, unde de atunci se produc regulat în fie-care primăvară.
  Până acum, orchestra condusă de Wachmann — acjî în număr de aprdpe 90 de persdne—a dat 124 de concerte, executând peste 400 de bucăţi simfonice ale celor mai de semă maeştri musicali din lume. Ele aii ajuns a fl nisce adevărate solemnităţi artistice, la cari lumea alergă cu interes şi cu plăcere vădită, iar maestrul acum le susţine cu venitul ce produc, fără nici un ajutor de la nimeni şi fără altă reclamă decât anunciurile publice. (1)       .
  Iacă un semn îmbucurător despre cultura musicală a publicului român, care dovedesce ast-fel că e într’adevăr civilisat.
  La unul din aceste concerte s’a executat în anul 1898 Poema română, a lui George Enescu, care a produs cel mai mare entusiasm în public, pentru măestra composiţiune a genialului şi atât de tînăruhiî ei autor.                                                       .
  Danterny, urmaşul lui Papanicola la direcţiunea Operei, nu avu multă vreme parte de dînsa, căci muri puţin înainte de încheerea stagiunii, iar Spiro, secretarul său, îi luă locul. El îşi dete tdte silinţele să facă mai bine decât predecesorii, dar reuşi numai în parte, într’o mică parte, flind-că neajunsurile şi greutăţile erau prea mari şi cheltuelile în nepotrivire cu veniturile. Deşi tdte lojele erau abonate, aşa că în serile de representaţiune sala Operei se prefăcea în cel mai elegant şi mai strălucitor salon al înaltei societăţi, locurile celelalte nu erau nici atât de avantagios ocupate, nici pe deplin adesea vîndute. De aceea — cu o mică nuanţa de îmbunătăţire — se ţinea şi dînsul de tradiţiunile vechilor impresarii, de a ave 2—3 buni cântăreţi în trupă, o operă, două, bine înscenate şi studiate, şi ici şi colo ceva împrospătări de decoruri sau reparaţiuni de costume.— Orchestra tot incompletă, instrumentele tot nepotrivite cu partiţiunea şi greul cântecului tot pe arcuşul lui Wiest.
  Ca noutăţi, Spiro a dat abia trei opere : Don Sebasliano, Ebreo şi Tutti in maschera, într’un interval de doi ani; în colo tot vechiul repertoriu, tot lucrările cunoscute de (Jecî de ani la noi. (2) 1 2
   (1)  La 1893 Wachmann a celebrat jubileul de 25 de ani al Concertelor simfonice, cu care ocasiune, pe lângă felicitările Suveranilor noştri şi ale societăţii bucurescene, distincţiunile onorifice, ovaţiunile orchestrei şi ale publicului, el a primit cununi de aur, ramure de palmier în argint, o statue a Euterpeî, un vas de argint şi o adresă cu semnăturile foştilor membri ai Societăţii filarmonice.
   (2) In stagiunea 1865—66, a avut primadone pe: Pozzi-Branzante, Vaneri şi Borsi,
                                                                                   *
www.digibuc.ro
blilIÎĂIi! t. OLLANESCtf
^80
   In asemenea condiţiunî, plăcerea şi trebuinţa elementului musical pentru petrecerea sau cultura publicului nostru se mărginiau în tot mal strîmte hotare, deşi îl putea acum preţui din ce în ce mal bine binefăcStdrea-I influenţă, şi nu se mal simţiâ îndestulat cu producerile sărbede ori învechite ce i se dedeau necontenit. Deserţiunea tinerimii—ca să asculte opereta germană de la Bossel—eră până la un punct scusabilă prin noutatea lucrului cel puţin, dacă nu prin meritele-! artistice deosebite.
   Aceste consideraţiunî au trebuit să impresioneze adînc pe Bene-iletto Francheţii — cunoscutul profesor de musică vocală de la Sf. Sava—când luă impressa Operei,—pe un termin de cinci ani, cu începere din tdmna lui 1867,—căci de la început dete dovedi, nu numai de independenţă şi desinteresare, dar încă şi de o vie dorinţă de a pune prima ndstră scenă lirică pe o cale nouă de propăşire.
   Fără de ajutorul subvenţiunil de 85.000 lei, ce se dăduse —până atunci— lui Spiro şi celor-lalţi impresarii, Franclietti luă acestă grea sarcină, sprijinit pe propriile-î mijloce, ba încă în curînd constitui el o rentă de 6.000 de lei pe fie-care an teatrului român, a căruia subvenţiune fusese tăiată din budgetul Ministeriulul de Instrucţiune publică de către Ministrul Al. Oreţescu. (1)                                          .
   Sub aceste auspicii, îşi inaugură el întâia stagiune, prin instituirea Concertelor simfonice. Orchestra avea să se completeze şi să se îmbunătăţescă, cu încetul, apoi principalii artişti, elevi cu deosebită îngrijire, prin frumuseţea şi mâestria glasului, aveau să ridice treptat flecare representaţiune mal sus, până ce în a treia stagiune vor da spectacole încă necunoscute ca valore musicală în Bucurescl.—Vom vede întruniţi—cum nu vecjusem întrecut—protagonişti ca: Adela Bianchi, Angelica Moro, Ema Vizjak, Pedrela di Rosilo, Filippo Patierno, Ce-mre Sarti, Baraldi, Pietro Milesi, Topai şi alţii pe scena ndstră, iar 1
Deleurie, con trai ta : Guerini, tenori: Minetti şi Pozzo, bariton: Steller, bas: Laterza, şi bas buf: Borella.—In Stagiunea 1866—67, primadone: Frederici şiPozzi-Branzante, contralta: Guerini, comprimaria: Galii, tenori: Antonio Pavani, care n'a avut succes, şi Pozzo, bariton: Steller, bas: de Dominicis, buf: Borella, In ambele stagiuni s'au cântat: Don Sebastiano, Lucrezia Borgia, I due Foscari, Don Juan, Linda, Marta, Bărbierul, Eigoletto, Ebreo, Traviata, Ballo in maschera, Tutti in maschera, -Emani, Puritani, Lucia, Trovatore, Othello.                                      •
  (1) Francheţii eră ajutat de bancherul Ştefan Hagi-Pandele, cu bani, pentru întreprinderea Operei, şi afacerile le-au mers negreşit forte bine, de vreme ce proprio motu au constituit o rentă de 6.000 lei noî, pe fie-care an, teatrului românesc şi i-au plătit-o regulat, timp de cinci ani, cât i-a ţinut contractul
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMANI
281
pentru a rupe monotonia aceloraşi şi aceloraşi lucrări sciute şi cântate, din moşi strămoşi, dădu opere ca Jone, Crispino e la Comare, Faust (1), Huguenoţiî, Guillaume Teii şi Aida,— acesta cu multă îngrijire şi mare pompă, — lucrări până atunci necunoscute publicului bucurescen. (2)            . 1 2
  (1)   Faust, de curînd atunci jucat la Opera comică din Paris, apoi la Covent-Garden la Londra, cu mare succes de : Leon Achard (Faust), Miolan Carvalho (Margareta) şi Faure (Mephistophelăs), se puse în scenă, la noî, după dorinţa expresă a Domnitorului — care-1 aurise la Paris şi care dărui partiţiunile complete direcţiunii Operei, spre a o juca mai repede.
  La noi fu dat pentru întâia dată Sâmbătă la 12 Octobre 1868, cu următorea dis-tribuţiune: Faust = Cesare Sar ti; Mefistofeles = Milesi (care fu admirabil); Margareta—Vizjak (forte bună); Valentin= Coliva; Siebel = Adele Berio (prea gra-ţiosă). Milesi avea o voce de bas nu numai bine timbrată, mlădiosă, puternică, dar încă forte profundă. Intr’o seră — mi se pare în Huguenoţiî — după ce dădu câte-va note de jos minunate, coborîndu-le mereu, sala sbucnî în aplanse, iar când se făcu tăcere, de odată dintr’un colţ al stalelor se ridică exclamaţiunea : Bravo Milesi! pe un ton, de bas atât de puternic şi cu două tonuri mai jos decât însuşi cântăreţul sărbătorit, că toţi spectatorii, surprinşi, începură din nou să aplaude şi să aclame pe posesorul acelei voci fenomenale. Acesta eră cunoscutul Miehel Prager, fratele lui Sigmund Prager, marele neguţător de blănării din capitală. •
  Din acea seră Milesi şi Miehel deveniră prieteni intimi şi nedespărţiţi.
  (2)   Trupa în stagiunea 1867— 68 fu compusă din primadonele: Noel Guidi şi Angelica Moro, contralta: Paolina Gagioti, tenori.- Ottaviano Lari şi Cesare Sarti, bariton: Paolo Baraldi, bas: Enrico Harvin, bnf: Enrico Topai. — 16 corişti bărbaţi, 12 femei, orchestra 30 executanţi.
  In stagiunea 1868 — 69 fură angajaţi: primadonele: Ema Vizjak şi Guidi, contralta : Adele Berio, comprimaria: Viviani, tenori: C. Sarti şi Bocea, bariton: Fi-lipo Coliva, bas: Bietro Milesi, buf: Topai.— Avea şi un balet sub direcţiunea Iui Frantz Moser, în care Roşa Opferman eră prima balerină, iar Roşa Grimberg şi Maria Pilaus, secunde balerine.
  In stagiunea 1869—70 trupa eră compusă din primadonele: Adele Bianchi şi En-richeta Bosiro (Bianchi îmbolnăvindu-se, Franchetti aduse iar pe Angelica Moro, iar după însănătoşirea lui Bianchi, cântară amîndoue), contraltă : Pedrela di Rosilo, tenori: Filipo Patierno (cu o forte frumosă şi puternică voce, dar cu un corp dis-graţios, prin grosimea lui) şi Giovani Vizzui, baritonî: Domenieo Cesary şi Ettore Cosii, bas: Pietro Milesi, buf: Espimy Colbrand. — Corurile mărite, orchestra de asemenea, decorurile şi costumele,îngrijite şi operele bine studiate.
  La i Octobre se fac repetiţiuui generale la operele Jone şi Travjata, lăsând o im-presiune excelentă celor ce asistase la dînsele.                     .  .   -
  Ema Vizjak se mărită la Iulie 1869 cu un Român, tînerul Niculescu, la Milano, iar Angelica Moro —după fiarele italienesc!—eră şi ea în plecare a se mărită tot cu un Român.
www.digibuc.ro
I)IMlTRlE C. OLlXnESCTJ
âBâ
  încercarea Ministrului Guşti de a înlesni unirea tuturor actorilor noştri de valdre, dându-le voia de a juca, chiar în grupe osebite, pe scena Teatrului Naţional, nu reuşise. Cu tdte silinţele celor strînşî împrejurul luî Millo-Pascaly, nici arta dramatică, nici interesele insti-tuţiuniî, nici apropierea, cea atât de dorită, nu făcuse un pas înainte.
  Kepertoriul nu se îmbunătăţise prin lucrări însemnate, interpretarea nu câştigase, ca natural, ca adevăr, ca însufleţire, nici un punct mai mult de câte avusese până atunci, înscenările erau pline de aceleaşi neajunsuri ca altă dată, sala tot ca de obiceiu pe jumătate golă, publicul nestrămutat acelaşi copil ademenindu-se de sclipiri măgulitore ochilor, iar bunii camarazi bântuiţi de aceleaşi nevoi şi de aceleaşi pretenţiunî ca în tot-deauna. O reacţiune se impunea şi nimeni decât guvernul nu avea putinţă de a o îndeplini.
  Drept aceea Comitetul teatrelor, în cap cu Directorul general Grigore Bengescu, luă administraţiunea Teatrului Naţional, chemând pe toţi artiştii mari şi mici în trupa ce se alcătuia pentru stagiunea anului 1868—69. Unii, ca Dimitriad la început, Drăgulicî, Frosa Popescu nu răspunseră. Ştefan Vellescu era dus pentru studii la Paris, iar Millo, socotind că-şî pote cumpăni cu aur greutatea renumeluî şi talentului, începu ca de regulă a protesta şi a publica prin <Jiare, învinovăţind şi bănuind pe tdtă lumea, că, neprimindu-î condiţiunile, pregătesce ruina scenei române. Acesta pentru a îndrepta atenţiunea publică asupră-î şi a avă dreptul—cedând—să adaogă o jertfă maî mult pentru dragostea şi propăşirea artei. (1) Şi în adevăr că la urmă cedă. 1
  Repertoriul acestor trei stagiuni se pote însemnă cu operele: tTone, Crispino e la Comare, Lucia, Rigoletto, Traviata, Linda, Maria di Rohan, Favorita, Bărbierul, Emani, Faust, Gulliemo Teii, Marta, Trovatore, Norma, Ballo in maschera, Ro-berto Diavolo, Vesperi Siciliani, Othello, Sonnambula, Huguenoţiî, etc., etc.
  George Brătianu, un artist român cu o frumosă voce de bas, debuteză, cu mult succes, în Italia, la Rimini, în operele: Macbeth şi Poliuto. — Maî târziu, întors în ţeră, el va cânta în trupa Operei Italiane din capitală, apoî va deveni şeful unui cor de biserică şi profesor de musică vocală la gimnasiul Lazăr şi seminariul Nifon.
  Domnitorul acordă prin decretul de la 17 Februarie 1870 medalia Bene-Merenti. clasa Il-a lui Al. Flechtenmacher, pentru merite artistice.
  (1) Românul din 14 Septembre şi cel din 6 Octobre 1868.
  Trupa eră compusă din: Millo, Pascaly, Gestian, Felbariad, Cristescu, Const. Bălănescu, C. Dimitriad maî târqliu, Petre Vellescu, Săpenu, Vasilache, Mincu, Alec-xandrescu, Ionescu, Fraivald; d-nele: Matilda Pascaly, Merişesca, Niny Valery, Maria Flechtenmacher, Frosa Sarandi, Raliţa Michăilenu, C. Dimitrescu, Tudora, Mar. Vasilescu, Natalia. — Voinescu eră şeful orchestrei, care între acte execută bucăţi alese şi publicate pe fie-care afiş seral.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
283
  De astă dată Comitetul părea hotărît a face, nu numai acte de administraţiune ori de autoritate, ci şi a da o trainică organisare instituţiuniî, punend-o, printr’o lege, la adăpostul surprinderilor sau capriciilor vremii. Legea fu întocmită după stăruinţa lui Kogălni-ceanu, ca membru al Comitetului, şi presintatâ de guvern (în care Kogălniceanu fu apoi Ministru de Interne) la Cameră.
  Ea înfiinţa în Bucurescî o Direcţiune generală a teatrelor subvenţionate din /era, cu un Consiliu teatral, dintre persdnele distinse prin
   Stagiunea s’a deschis la 30 Septembre, cu inaugurarea portretului lui Ioan Câm-pinenu, cu care ocasiune s’a cântat un imn compus de V. A. Urechiă, musica de Flechtenmacher, şi s'a declamat de Pascaly o odă de circumstanţă; s’a jucat apoi Testamentul lui Cesar Girodot (corn. 3. a. Adolphe Bellot şi Eduard Villetard, trad. Stăncescu), Ştrengarul din Paris, Doi sfioşi, Amor de inimă, Amor de spirit şi Amor de dobitoc (c, 3, a. de Rosier, trad. Bălănescu), 33.333 frânei (cu Millo), Poetul şi Regele (c. 3. a. = Pascaly, Gestian, Felbariad), Trântorul (v. 1 a.), Paraponisitul, Cine vrea pote (v. 2 a. trad, Bălănescu, jucat de Merişesca, Flechtenmacher, Valery,
C.  Bălănescu), Petra din casă (Valery, Merişesca, Bălănescu), Intimii (Pascaly, Bălănescu, forte bine în rolul lui Marecat, Gestian, Felbariad, Cristescu, Roma-nesca, Matilda, Mariţa Vasilescu), Paracliserul, Vicontele de Letorieres. La 30 Oc-tobre, mare representaţiune pentru cumpărarea de arme: Cocâna Chiriţa în Iaşi, Copila română, poesie de Iosif Vulcan, <jisă de Matilda, şi Michaiu Bravul la Călu-gărenî de Bolintineanu, <jis de Pascaly, Ce-aduce ceasul n’aduce anul (prov. 1 a. Pantazi Ghica), Uite-te dar nu te-atinge (c. 3. a. de Odeon, trad. Pascaly), Băiatul (c. 1 a.) Caterina ’Howard, Criminalul (v. 2 a. Millo), Leul înamorat, Cart. III, Cap. I, Lipitorile (benef. Millo), Ruy-Blas (dr. 5 a. Victor Hugo, trad. în prosă de Pascaly), Hanul Berteî, Ninon sau, lăptăriţa şi Marchisa (v. 1 a. St. Georges şi Lena, trad. de Cleopatra Petit, mus. Flechtenmacher. — Valery, Bălănescu), Barbu lăutaru, Fata pândaruluî (v. 2 a. de Dimitrescu, musica Flechtenmacher), Copiii lui Eduard, Supliciul unei femei (c. 3 a. de Emile de Girardin, jucată pentru prima oră. In acestă comedie a debutat, după întorcerea din Paris, Ştefan Vellescu, în rolul pe care-1 studiase cu marele artist Regnier, creatorul lui la Comedia francesă. «D-l Vellescu, prin jocul seu ales şi distins, prin probele ce a dat despre simţul seu psichologic, a dat o dovadă necontestabilă despre progresele ce a făcut, res-bunând, de larma ce se făcea contra lor prin $iare, pe ceî car! i-au înlesnit bursa pentru studii la Paris, acum un an.» Adunarea Naţională, No. 1 dinii Maiu 1869), Tuzu calicul, Tribulaţiile unui Corist, Odă la Elisa (c. 1 a. V. A. Urechiă), Indiana şi Charlemagne (benef, Valery, jucând cu Gatineau), ultima representaţiune din stagiune, închisă la sfîrşitul lui Maiu.
   La 4 Februarie 1869, mare concert dat de Enric Wieniawski, violonist al împăratului Rusiei, cu concursul trupei române.
   La Iulie 1869, Teodor Popescu, tenor, trimis la Milano, cu spesele Domnitorului, ca să înveţe musica, debuteză cu succes în Belisario.
   Pascaly se duce vara la Galaţi, Iaşi şi Cernăuţi. — Millo proiecteză să se ducă în
Ardei-
www.digibuc.ro
284
DIMITRIE C, OLLĂNESCU
lucrările lor literare sau artistice, cu excluderea artiştilor actori. Directorul general avea atribuţiunile: a) de a priveghiâ tote teatrele şi spectacolele artistice subvenţionate din România; b) a administra şi conduce trupele naţionale din Bucurescî şi Iaşi, şi şcolele lor; c) a Stărui pentru înflorirea literaturei şi arte! dramatice prin tote mijlocele ce ar crede mai nemerite. Copservatoriile de musică şi. declamaţiune din Bucurescî şi Iaşi se alipiau la teatrele şcole din aceste oraşe, formând cu ele una şi aceeaşi instituţiune. Teatrele din Bucurescî şi Iaşi încetau de a se mai da în antreprisă; actorii şi actriţele se plătiau de stat, fiind, în Bucurescî: 1 artist numit apogeu (loc re-servat lui Millo), 4 role prime bărbaţi, 3 role prime femei, 4 roluri secundare bărbaţi şi femei, iar în Iaşi: 3 role prime bărbaţi, 2 role prime femei, 3 role secundare bărbaţi şi femei.                 .
   Artistul apogeu era numit de Consiliul teatral cu majoritate de voturi şi publicarea resoluţiuniî motivate, prin foile oficiale; ceî-I-alţi se alegeau, în urma unuî concurs, după un anume Regulament.
   Apogeul era plătit cu 3.200 lei în stagiune şi 2.500 în restul anului; primii 2.500 şi 2.000, cei de al doilea ordin cu 1.500 şi 700 lei.
   Se înfiinţa, apoi — sub privigherea Casseî de Depuneri şi Consem-naţiunî—o cassă de pensionare a artiştilor dramatici români. Fondul se forma din: reţinerije de 10% asupra lefurilor, 15% din analogia ce se putea cuveni artiştilor plătiţi de stat din venitul represen-taţiunilor, a 10-a parte din venitul net al representaţiunilor, beneficiile neto de la balurile mascate, taxele de închiriare a salei, economii din vacanţe, recetele a câte doue representaţiuni date de trupele subvenţionate din Bucurescî, Iaşi, Craiova, Botoşani, etc., din recetele a 2 representaţiuni de Operă Italiană în acelaşi oraşe şi dobânda banilor capitalisaţi din 3 în 3 luni.
   Artistul apogeu erâ pus la retragere la 65 de ani, cu 2.000 lei pe lună pensiune. Ceî-lalţî nu se puteau retrage decât după 10 stagiuni împlinite, cu o pensiune de peste 1.000 lei lunar, etc,, etc., etc.
   Intenţiunea de a face bine există, luase un corp, căruia numai vieţa şi puterea îi lipsiau pentru a produce rdde folositore.
   Din nenorocire, legea acesta nu fu votată de Corpurile legiuitore, aşâ.câ, «simţindu-se necesitatea de a se stabili într’un mod precis şi determinat atât atribuţiunile Comitetului dramatic, cât şi regulele cari să serve de basă în administrarea teatrelor» (1), se întocmi un Regulament pentru- organisarea şi administrarea teatrelor din Bucurescî, 1
   (1) Jurnalul Consiliului de Miniştri din 9 Iulie 1870.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNÎ
285
  care, cu referatul Ministrului Cultelor şi Instrucţiunii publice No. 5.769, fu supus aprobării Consiliului de Miniştri la 9 Iulie 1870 şi decretat de Domnitor la 18 Iulie acelaşi an (decretul No. 1.060), Ministru al Instrucţiunii publice fiind d-1 P. P. Carp.
    Acest Regulament cuprindea mai tdte disposiţiunile principale de competenţă şi administraţiune din legea în cestiune, cu regule anume în privirea formării companiilor teatrale, — cărora li se acordă voia, sub privigherea Direcţiunii generale, de a jucâ în teatrele guvernului,— şi ordinea representaţiunilor.
    El prevedea (art. 17) înfiinţarea prin îngrijirea Direcţiunii generale a unei casse de ajutor pentru actorii bolnavi sau infirmi şi pentru trimiterea de elevi şi actori la studii în străinătate; iar la art. 18 hotăriâ înfiyiţarea unei casse de reservă pentru facere de costume şi decoruri noue şi repararea celor vechi. Cu acest regulament s’au administrat teatrele până la punerea în lucrare a legii de organisaro a<jî în fiinţă (1877).
    O împrejurare neplăcută aduse multă stingberelă în economia generală a budgetului teatral pentru stagiunea 1869—70. Ministrul Al. Creţescu, succesorul lui Guşti, tăiase, din motiv de economie, 30.000 lei din subvenţiune, care se găsiâ ast-fel redusă la suma de 41.111 lei. Puţin, puţin de tot, şi de aci o sumedenie de neajunsuri asupra bietului teatru, împovărat îndestul de păcate şi de nevoi.
  ' Pentru a doua 6ră, într’un scurt interval, cestiunea existenţei (jilnice a artiştilor fusese pusă pe tapet. Micşorarea subvenţiunii trăgeâ după dînsa, nu numai scăderea onorariilor, dar şi scurtarea stagiunii. Comitetul, care se află în capul afacerilor, se vedea prin urmare silit de a tăia din tote părţile, pentru a eşi la socotelă fără lipsuri şi fără datorii, lucrare cu atât mai tristă de astă dată, cu cât din stagiunea precedentă rămăsese în cassa teatrului' un câştig de 10.986 lei noi.
    In faţa unei asemenea situaţiuni, Comitetul răspunsese invitării ministeriale din 17 Aprilie cu No. 4.921 de a se pronunţă asupra modului de administrare a teatrului românesc, — că este în contra sistemului de întreprindere şi în regie este peste putinţă de a conduce teatrul, din causa tăeriî subvenţiunii; de aceea găsesce cu cale să se capita-liseze acest fond împreună cu excedentul stagiunii trecute. Pentru ca scena să nu remâe însă părăsită, propuneâ să se dea localul teatrului garderoba, decorurile şi serviciile, de cari dispuneâ Direcţiunea generală acelor artişti români cari s’ar oferi să joce o stagiune întrăgă. For-jnâpdu-se ast-fel O singură trupă, să i se acorde 12 (Jile pe lună, păa-
www.digibuc.ro
286
diKijtrie c. ollănescu
trându-se a 13-a pentru cei ce o vor reclama. De se vor întocmi două trupe, se va da fle-căreia câte 6 <Jile, anume hotărâte de Direcţiune, pu-blicându-se acesta măsură până la. 1 August, spre sciinţa amatorilor. Repertoriul li se va hotărî de comitet la fie-care început de lună, îndatoraţi fiind de a representâ doue piese naţionale în cursul stagiunii.
   Până să sosescă a visul Ministrului, Pascaly şi subscrisese la tote aceste condiţiunî, reclamând teatrul pentru trupa ce era pe cale de a înjghebă.
   Prin adresa No. 9.200, din 17 Iulie, Ministrul răspunde că: «nu pote aprobă decisiunea Comitetului, pentru cuvântul că nu-şî cunosce dreptul de â modifică legea comptabilităţiî generale a statului, care opresce virimente de fonduri, subvenţiunea teatrelor fiind anume pentru întreţinerea lor, iar nici de cum pentru propunerea în viitor de creaţiunî nouă, orî-cât de folosităre ar fi».
   Comitetul se vecju dar silit a regulă cheltuelile şi onorariile trupei în marginile cifrei veniturilor, de 83.167 lei noi, teatrul continuând a fi administrat în regie. (1)
   Paragraful onorariilor eră acum numai de 43.320, aşâ că, «încunosciin-ţându-se artiştii să-şi arate pretenţiunile lor, artiştii principali cerură tot preţurile din anul trecut, când subvenţiunea eră întregă». Comitetul reduse, negreşit, tăte cifrele, pentru a nu depăşi pe cea din budget,
  (1)  Veniturile teatrului erau :
Subvenţiunea...............lei 41.111,—
Exc. din stagiunea 1868—69 » 10.986,— Veniturile a 40 de represen-taţiunî a 630 1. n. una . . » 25.200,— Profitul a 10 beneficiul’! a câte 687 1. n. fie-care .' . »  5.870,—
                                                                                              Total . . .lei 83.167,—
                                                 Iar chelhielile:
Trupa.....................lei   43,320,—
Orchestra.................»     7.872,50
Cheltuelî serale..........»    16.170,50
Administraţiunea..........»      4.720,—
Locaţiunea sale! de studiu  . » 1.925,80
Cheltuelî extraordinare  .  . » 9.158,20
                                                                                           Total . . .lei 83.167,—
  Prin cheltuelî extraordinare se înţelegeau: facere de costume, cumpărări de bucăţi teatrale, partiţiunî de orchestră, copieri de note, montări de piese, reparaţiunî de decoruri, reparaţiunea garderobei, iluminarea scenei pentru repetiţiunî, tipăriri de afişe, abonamente la cjiare de teatru, pensiuni pentru piese originale şi bune traduceri, actori şi figuranţi angajaţi cu sera, indemnisări de drum pentru artiştii cari nu locuesc în capitală etc. etc. (Adunarea Naţională, No. 33 din 31 August 1869.)
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
287
adăogind câte ceva actorilor inferiori, ale căror lefuri fusese fdrte mărginite până atunci. (1)                                            .
  Artiştii primari se găsiră atât de atinşi în demnitatea lor de aceste disposiţiuni, înălţară atâtea plângeri şi frămîntară atâta lume, în cât Comitetul declară categoric Ministrului că, în faţa «pretenţiunilor unor artişti, cari, fără să ţie semă de împrejurări, îşi cântăresc talentul cu greutatea sumelor ce pretind, e mai bine să li se dea voe să j<5ce fără subvenţiune în teatru, iar fondurile să se întrebuinţeze la îmbunătăţirea şi adăogirea materialului scenic». (2)
  Tot odată el reduce stagiunea de la 6 luni la 5.          .
(1) Iată tabloul comparativ al onorariilor cerute şi oferite artiştilor :
                                    L6fa ce          L6fa        Lăfa ce    
       NUMELE ARTIŞTILOR         aveau în stag.  ce cereau pe  li se putea  
                                    trecută          lună         oferi     
Mateiu Millo .............       1.777 77          1.777 77    1.060        
Michail Pascaly...............   1.111 11          ■ 940 ---     764 ---    
Const. Dimitriad............       740 74            705 ---     470 ---    
Const. Bălănescu...........        444 44            444 44      412 ---    
Ioan Gestian...............        474 17            474 17      411 ---    
Ioan Marinescu.............        333 33            444 14      329 ---    
Ştefan Michăilenu............            352,50      352 50      222 ---    
Simion Bălănescu............             129 63      129 63      140 ---    
Petre Yellescu..............              14814      148 14      140 ---    
Matilda Pascaly.............             948|l4      948 14      646 ---    
Raluca Stavrescu............           1.292'60  * 1.292 50      500 ---    
Frosa Sarandi..............            1.446 66  1.466   66      290 ---    
Maria Constantinescu Il-a....... ---   ---       ---     ---     300 ---    
Maria Flechtenmacher..........           446,66      466 66      360 ---    
Eugenia Nini Valery..........    ---   -             462 98      360 ---    
Raliţa Michăilenu ...........    ---   ---           222 22      235 ---    
Maria Vasilescu.............     ---   -             222 22      212 ---    
i Tudora Pătraşcu............    ---   ---           166 60      200 ---    
   (2)   C. D. Aricescu, numit membru în Comitetul teatrelor, în locul lui Kogălni-ceanu (intrat în Ministeriu), este cel mai ager apărător al drepturilor teatrului şi al prerogativelor Direcţiunii generale, atât faţă de actori, cât şi de toţi cei cari a(acă scena română şi administraţiunea eî prin publicitate. Articolele lui din (Jiarul Adunarea Naţională, No. 23 din 31 August, No. 35 din 7 Septembrie şi No. 39 din 21 ale aceleiaşi luni, sunt o dovadă de cunoscinţa şi dreptatea ce avea despre lucrurile teatrului.
   El acusă Ministeriul liberal (al roşilor) de a fi ciuntit subvenţiunea şi de a fi insistat ca Adunarea Deputaţilor să o voteze ast-fel.
   De alt-fel, acele fonduri, fiind trecute numai în budget—fără un text expres de lege care să-i fixeze quantul,—erau supuse fluctuaţiunilor şi împrejurărilor, de multe ori atât de exigente şi de nedrepte, cari se prefăceau după voinţă. Nu e mai puţin adevărat
www.digibuc.ro
288
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
   Când li se luă însă nădejdea de a-şi vede pretenţiunile satisfăcute, fie mărindu-li-se onorariile, fie dându-li-se libertatea de a jucâ — în grupe deosebite — pe scena teatrului, cu sprijinul subvenţiuniî, aceiaşi artişti cari, ani îndelungaţi, suspinase dupe asigurarea situaţiuniî lor şi acum puneau pedicî guvernului când voiâ să-î dea o cât de modestă statornicie, îşi înţeleseră în sfîrşit interesul şi se plecară sfaturilor de pace şi de unire ce li se dedeaii.
   Considerând scena ca o piaţă publică, el cătau să-şi precupeţescă cu cât mal scump îndemânarea ori talentul, uitând că sunt «preoţi al artei», cum le (Jiceâ Rosetti, şi că nu «trebue să trăiască din templu, ci pentru templu»!     •
   Orî-cât de mare să fie artistul, orî-cât de cald şi de zelos să-î fie cultul pentru artă, el părtă în sânge o iubire mal puternică, aceea a personalităţii lui. Egoismul e gloria artei, (Jiceaii el, şi ce e drept, tiu eră unul să nu fie stăpânit de acestă patimă.
   Pentru a şi-o mulţumi şi a fi vrednici de dînsa, le trebuia însă independenţa şi îmbelşugarea traiului, cari singure îl puteau pune mal presus de înrîurirea nefastă a împrejurărilor şi a negustorilor de spectacole. In deosebi, le trebuiau bani mulţi, căci vieţa e plăcută, comodă, atrăgetore, numai cu condiţiunea de a nu simţi nici odată şi pentru nimic măcar umbra unei strîmtorărî. Ş’apoî care piedestal e mai impunător şi mai bătător la ochi decât al bogăţiei ? De aceea erau ei siliţi să-şi umfle meritele şi să ţie la preţ!...
   Ce a făcut de pildă pe Millo, actor genial, — aclamat şi sărbătorit de un întreg popor,*— să se tîrîe pe tote scenele ţării până la vîrsta de 90 de ani, dacă nu setea nestinsă de bani, pe cari îi câştigă cu uşurinţă şi-î risipiâ cu nepăsare. Şi totuşi nimeni n’a fost mai nevoiaş şi mai lipsit de cele trebuinciăse decât dinsul, cu tote recompensele naţionale, pensiunile şi daraverile lui.
   Pentru ce aţâţi luceferi aî artelor usucă par’că locul pe unde le calcă piciorul, speculând generositatea lumii naive şi curiăse ? Ade-lina Patti şi-a adunat comori nu atât pentru slava artei, cât pentru a
că lucrurile liniştindu-se şi actorii încredinţându-se că nici sporirea onorariilor, nici — după cum voiau unii (Millo şi Dimitriad) —antreprisa cu subvenţiunea chiar scă-4ută nu li se va da, primiră condiţiunile Comitetului şi intrară mai numeroşi acum în trupă, şi anume : Millo, Pascâly, C. Bălăneseu, C. Dimitriad, Stef. Vellescu, Felba-riad, Gestian, Drăgulicî, Cristescu, P. Vellescu, Romanescu, Stef. Michăilenu, Sim. Bălăneseu, Fraivald, Alexandreseu, apoi C. Panou (după sosirea din Paris); d-nele: Matilda Pasealy, Raluca Stavrescu, Maria Flechtenmacher, Valery, Raliţa Michă,u lenu, dna Pop eseu,, Hariţa Vasilescu, Tudora, M- Constantinescu Il-a,
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
289
şe încunjurâ de slavă şi de linguşiri pe sine; Sarah Bernhardt şi-a purtat fenomenalu-î talent în tdte colţurile pămîntuluî, câştigând mai multe averi, pentru ca să le mănânce fiul seu Maurice şi să le perdă în speculaţiuni şi întreprinderi de spectacole; Coquelin a uimit. Parisul prin apriga sa gdnă după milidne; iar unii cântăreţi moderni au ajuns, vorba criticului Hanslich, «să-şî vîndă notele mai 'scump decât cămătarii».
   De alt-fel, la noi aveau pote o scusă actorii; căci în teatru se face mai multă negustorie decât artă, succesul unei lucrări nu se judecă după valdrea ei intrinsecă, ci după venitul ce aduce în cassă: ea tre-bue să facă parale, iar nu să facă efect. Artistul atunci e desăvîrşit când, pe lângă talent, mai are şi meritul de a atrage lumea, se înţelege; dar de aci să-şi pue tdte silinţele numai spre a o ademeni astfel, orîa-î măguli slăbiciunile şi cusururile, e nu numai puţin onorabil pentru sine, dar fdrte dăunător pentru idealul senin şi înălţător al artei.
   Şi dacă se cere sprijin şi zestre pentru teatru, — şcdla practică de adevăr, — scopul e de a-1 înflori şi a-1 desvoltâ mai mult pentru folosinţa publicului decât a actorilor, căci alt-fel ar fi să se întemeeze şcdle pentru întreţinerea învăţătorilor, nu pentru cultura elevilor.
   Stagiunea acesta dete loc şi la alt-fel de incidente. Mai întâiu, cu tdte că critica dramatică dispăruse aprdpe din fiarele timpului, — lăsând cele ce se petreceau în teatru la aprecierea personală a fiecăruia, deci în confusiune, de nu în nepricepere, — când şi când se ridică cine-va din mulţime şi-şi aşterneâ păsul pe hârtie. Trebuia «să răsufle» unde-va. Părerile nu erau nici odată favorabile direcţiunii urmate de scena română, căci, «afară de două sah trei piese, compuse de unii membrii ai comitetului: Resvan-Vodă, Vornicul Bucioc, Fidanţata Craiului, ori de proverbele şi micile comedii ale lui Alecsandri, forte bine jucate de Millo, — dar şi dînsele representate prea des şi de un timp prea îndelungat, — obicinuiţii acestui teatru erau condemnaţi a vede un număr interminabil de traducţiuni de
piese francese.... dar într’ast-fel de mod în cât, dacă autorii acestor
piese le-ar pricepe, ar trebui să pue fdrte multă bunăvoinţă pentru a recundsce opera lor şi le-ar plânge de milă». (1)
   Despre însuşirile şi destoinicia actorilor aflăm — un adevăr nestrămutat de atunci — că, deşi au bună ţinere de minte; obraz expresiv, privire vide, mişcări sprintene şi port mîndru, bărbaţii, şi mai ales femeile, au glas puţin armonios. 1
   (1) Opinia Constituţională, No. 4 din 11 Ianuarie 1870.
    Analele A. R. — Tom. XX. — Memoriile Sec}. Literare.                 19
www.digibuc.ro
290
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
  Cusurul acesta e fdrte mare pentru scenă şi Tine fără îndoială din lipsa de educaţiune ad-hoc. Cu studiu şi stăruinţă s’ar pute îndreptă, şi e de mirare cum nu se ocupă nimeni mal întâiu de a corigiâ acest neajuns şi de a pune, pentru viitor, o stavilă unei asemenea pacoste. (1)
  Şi tocmai omul care i-ar fl putut desbărâ de multe şi le-ar fl dat pilde şi înveţăminte de folos într’ale artei dramatice, Eliade, îşi dete demisiunea din Comitetul teatral puţin după începutul stagiunii, în urma unei împrejurări din care angagiamentul balerinei Albina di Rhona nu se putuse desăvîrşî. (2) începută fdrte târziu,. stagiunea se închise la sfîrşitul lui Martie 1870, după hotărîrea luată, la început, în comitet de a nu se jucâ decât 5 luni. (8) 1 2 3
   (1) Le pays roumain, No. 4a din 1 Novembre 1868. '
   (2)  Trompeta Carpafilor din 2â Octobre 1869. — In locul Iul Eliade fu numit membru în comitet I. A. Cantacuzino, care, după demisiunea lui Gr. Bengescu, trecu Director general al teatrelor. In acestă calitate, el împedică pe Pascaly să joce în Sala Bossel — înainte de a plecă în tomna lui 1870 la Iaşi — drama Ţăranul din vremea lui Tudor Vladimirescu, sub cuvîntul aparent că afişul nu fusese aprobat de comitet, dar în realitate pentru că guvernul de pe atunci (Manolache Costache) nu voia să se dea avînt ideilor liberale pe teatru, «devenind ast-fel (<jice Românul din 6 Brumar 1870) Comitetul teatral o comisiune de censură, care face imposibilă re-presentarea ori-căreî piese bănuite de idei opuse celor de la putere». C. I. Stăneeseu, mai târqliu Director general, dete voie să se joce piesa, în care Ştefan Iulian jucă într’un mod admirabil rolul ţăranului Ion Crâmpeiu, pe care însuşi Domnitorul se duse înadins să-l vaţlă.
  (3)   Piesele representate în acest interval au fost: Dama cu Camelii, Demonii negri (dr. 4 a. Victor Sardou, trad. Pascaly, jucată de Pascaly, Dimitriad, C. Bălă-nescu, Vasilache, St. Iulian, Romanescu, St. Michăilenu, Săpenu, Matilda, Mariţa Vasilescu, Ana Popescu), Ruy-lilas (Pascaly, C. Bălănescu, Felbariad), Fidanţata Craiului, Răsvan-Vodă, Victima desfrînărilor (dr. 2 a. Antonin Roques, bine interpretată), Blestemul (dr. ist. naţ. 5 a. de Const. Dimitriad, musica Flechtenmaclier, jucată în beneficiul autorului; critica o găsiâ imperfectă ca concepţiune dramatică, acţiunea silnicită, visând numai la efecte, simţemintele exprimate cu prea mare exagerare, perţlend naturalul şi adevărul, din causa preocupării de partea politică. In genere lucrare slabă. Cu tote acestea alusiunile şi comparările politice gă-sindu-se supărătore în sferele înalte — după ce se <jice că un mare impiegat ar fi strigat — eşind din teatru. Aşa?!, apoi dacă vreţi să înjuraţi, s’o faceţi gratis...
pe socotela vostră!____ subvenţia de 41.111 lei fu suprimată din budget pentru
anul următor), Prăpăstiile (benef. Millo), Don Juan de Marana, Fiica poporului (v. 2 a.) Gură Cască, Boerii şi Ţăranii odinioră (dr. 3 a. 1, prolog de Al. Lăzărescu; benef. St. Vellescu, care jucâ rolul lui Michaiu Vitezu), Jianu (benef. Millo), Hoţii de codru şi Hoţii de oraşe (benef. Pascaly), Jidovul rătăcitor (benef. St. Paraschi-vescu, suflerul teatrului), Jertfa lui Avram (mei, 4 a. de Cuvelie şi Leopold, trad.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMANI
291
   Acestă măsură eră negreşit jicnitore intereselor teatrului, care ră-mâneâ închis trei părţi din an, pe când mai înainte eră câte <Jece luni în şir la disposiţiunea publicului.
   Un rău început şi un pericol pentru buna reputaţiune şi menirea luî în mijlocul societăţii ndstre.                                         •
   De aceea actorii, aliaţi grupe, grupe, îşi impuseră greua sarcină do a ţine deschise uşile teatrului român cât se va pute maî mult. (1)         -
   Una dintr’însele, Unirea artistică, sub povăţuirea luî Pascaly, Dimi-triad şi Bălănescu, cea-laltă, Asociaţiunca dramatică, sub a luî Stef. Vellescli, Felbariad şi Pancu.
   «întrunirea tuturor elementelor în acelaşi cadru — (Jiceau aceşti din urmă — ar fi răspuns cu totul dorinţei publicului, martor la (jibiicele desmembrărî ale sceneî naţionale. Ar fi fost de dorit ca tot ce este reputaţiune să-şî dea un concurs naţional, însă nimic nu ne autorisă a crede că timpul nu va acceleră acăstă cale şi nu va concilia interesele artei*. (2) Lăudabilă, dar zadarnică năzuinţă!
   A treia grupare eră a luî Millo.
   Bepresentaţiunile începură la 2 Aprilie cu Dama cu Camelii (Unirea dramatică), la 14 Aprilie Bastardul (Asociaţiunea dramatică) şi la 27 Aprilie Paraponisitul pus în slujbă (Millo). (3)                 ■ 1 2 3
I. N. Şoimescu, musica Wachmann, benef. Fr. Sarandi), Femeile cari plâng, Barbu Lăutaru, Camelia (c, 1 a. benef. Albina di Rhona), Fata aerului (benef. Raliţei), Credinţa, Speranţa şi Caritatea (dr. 6 a. 5 tabl. Rosier, trad. S. Michălescu, benef. Michăilenu), O palmă pentru un sărutat, Un tată în încurcătură (c. 1 a. Albina di Rhona, C. Bălănescu, Stef. Iulian, Mica Johana; Iulian juca pentru întâia dată un rol important). Cu acesta s’a închis stagiunea.
  C. Pancu a debutat în Decembre 1869, în Gringoire (c. 1 a. de Th. de Ban viile).
  N. Grigorescu, sosit din Paris, unde avusese succese,' face prima sa exposiţiune la Ateneu.
  (1) Românul din 31 Martie 1870.
  (2) Ibidem' â\n 9 Aprilie acelaşi an.
  (3)  Unirea artistică dete piesele: Dama cu Camelii, Patrie şi Domnitor (dr. 3 a.) Primar cu orî-ce preţ (c. 1 a., Bayard, Dumanoir şi d’Ennery, trad. Georgescu), Domnul încurcă-tot, Soldatul luî Napoleon I (benef, Bălănescu), Amorul vieţei şi al amiciţiei (c. 1 a. trad. C. Bălănescu şi Georgescu), Martirii Amorului (dr. 5 a.), Martirii Inimeî (dr. 5 a. Constanţa Dunca), Regele petrece (dr. 5 a. Victor Hugo, benef. Dimitriad), Jucătorul de cărţi (benef. St. Michăilenu). Representaţiunile urmară până la 15 Iunie.
  Associaţiunea dramatică dete: Bastardul (dr. 4 a. Alph. Tourande, trad. Zaha-riad), Ministromania sau Nebunia Secolului (c. 1 a. Scribe şi Bayard, trad Maria Flechtenmacher), Bărbatul Pleşuv (c. -1 a. Emile Augier, trad. Vucicî), Un concert (în care C. Pancu Şiceâ în limba francesă Le Toque canţonetă, benef. Maria Flechtenmacher), O Spaimă (pov. 1 a. Vellescu), Kir Zuliaridi, Gelosia Orfanei.
www.digibuc.ro
292
DIMITRIE C. OLLĂNESCtr
   Presa, cu t<5tă dorinţa ce aveâ de a încuragiâ şi maî ales de a lăudă o asemenea mişcare, «pricinuitdre de emulaţiune» între grupările artistice, nu se putea opri de a nu constată şi neajunsurile ce isvorau dintr’însa. Aşâ, dacă t<5te elementele de cari dispunea teatrul român puteau fi întrunite, abia ar fl alcătuit o trupă completă, în .stare să j<5ce piese mari, cari cer mulţi şi buni actori; dar ele, fiind despărţite ( erau expuse să dea roluri însemnate novicilor incapabili de a le juca, sau de a juca piese mici, cari reuşiau cu dînşiî. Apoi, din nenorocire, public eră abia pentru susţinerea unei singure trupe în Bucuresci, pentru două însă — necesar rivale — nu se găsiâ îndestul. De aceea sala rămânea mai adesea gdlă şi lipsa şi descuragiarea pătrundeau printre artişti.           ■
   Iată pentru cş lucru firesc eră ca representaţiunile date de aceste grupări să fie lipsite de armonia tuturor temperamentelor artistice, mărginind atenţiunea publicului la câte-va roluri ţinute de actori maî de valdre. Scădere de nivel fatală, care deserviâ şi desbinâ interesele artei, în numele şi pentru înflorirea cărora se înjghebase acestă campanie dramatică, cu totul lipsită de rdde.
   Acăsta eră atât de adevărat că însuşi conducătorul uneia dintre grupări <Jice într’un articol public: Actorii aii luptat necontenit pe tărîmul artistic, probând o mare dorinţă de progres, dar mişcarea lor fiind fatalmente confusă, orî-ce lucrare se făcu fără plan şi în opQsiţiune, nu numai cu regulele artei, dar şi Cu indulgenţa publicului, şi cu cât mişcarea cresceâ în acest sens, cu atât era în dauna instituţiuniî, căci publicul, al cărui gust fu corupt prin produceri frivole, deşertă pe pesimţite şi ast-fel orî-ce încercare de progres, chiar văzută şi dovedită, nu mai află nici un sprijin. Maî eră o causă; mişcarea, deşi fusese mare în teatru, se făcuse într’un' sens cu totul opus destinaţiuniî sale, căci nu dedese loc ciocnirii ideilor, ci pasiunilor şi ambiţiunilor individuale. Resultatul acestor lupte sterile fu acela de a isolâ pe membrii templului Thaliei, aşâ că elementele indispensabile scenei nu-şî mai aflară locul în acelaşi cadru. (1)
   Eră de prevăzut că o nouă crisă aveâ să isbucnescă în teatru.
   Şi în adevăr isbucni înainte de deschiderea stagiunii de tdmnă.
   «O piază rea presidă neîncetat la consolidarea teatrului românesc, (I)
   Grupul lui Millo dete: Paraponisitul pus în slujbă, Cererea în căsătorie şi Cânele veduvei (canţonetă de Gatineau), Millo Directorul, Cântăreţ cosmopolit (Gati-neau), Kera Nastasia şi Lipitorile satelor (benef. Gavala).
   (I) Românul din 12 Iulie 1870. Articolul luî Ştefan- Vellescu.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂN!
293
o piază rea care mai că ne face a desperă de vre-o îmbunătăţire durabilă. Subvenţiunea trecută în budgetul Statului şi destinată pentru susţinerea teatrului nu mai există... şi dar el rămâne în starea primitivă. Sunt departe acestea de cele ce diceaii la 1861 o mulţime de cetăţeni într’o epistolă : A susţine arta, a ridică teatrul român din scăderea în care este, a răsplăti meritul, a împlini dreptul şi datoria unui popor viu . .. acesta a fost şi va fi manifestarea ndstră.» Se făceâ printr’însa apel la iniţiativa privată şi la dragostea pentru înalta misiune a teatrului, ca să fie smuls din nevoia în care se află. (1)
   Dacă arta dramatică nu s’a ridicat, nici a stat de sine ca element de cultură până târziu la noi, e că sdrta i-a fost îndelungă vreme legată de luptele pătimaşe dintre actori şi, mai vîrtos, înrîurită de prea desele schimbări şi de nedestoinicia direcţiunii teatrului. De aceea istoria evoluţiuniî sale răsare, în mod fatal, din istoria împă-rechierilor şi frământărilor ce aii bântuit scena română, aducend-o une-orî până Ia pragul prăpăstuiriî. Şi nici că putea fi alt-fel, când elementul contribuitor la înflorirea şi înălţarea ei eră pururea covîrşit de pretenţiunî şi de interese personale.
   Literatura ndstră dramatică, — mărginită la uşdre produceri comice, locâlisate sau originale, şi la câte-va drame croite după tiparul romantismului, — nu avea puterea de a combate şi de a smulge din inima publicului şi a artiştilor dragostea melodramei şi a farselor străine, cu cari fusese deprinşi din frageda pruncie. Resvan-Vodă şi Vornicul Bueioe nu puteau sătura de emoţiunî pe ceî cărora Peticarul din Paris, Jertfa luî Avram orî Misterele Senei le «pricinuiau fiori şi lacrimi», iar dacă Prăpăstiile, Lipitorile şi Iorgu de la Sadagura le «măguliau simţualitatea naţională», nu mai puţin Lumpatius, Jo-crisse şi Gamenul din Paris le înteţiau veselia şi admirarea. Eroii exotici şi întîmplările extraordinare fiindu-le idealul scenic, firesc lucru era ca năravurile simple, împrejurările obicinuite şi făpturile croite pe potriva lor să nu-î misce, să nu-î distreze, să nu le fie de nici o pildă, să nu le pricinuiască nici un simţemînt.
   Critica teatrală, intermitentă şi fără de autoritate, băteâ, călăuză pribegă, maî mult laturile şi câmpiile, în loc să arate drumul cel drept, pe când, rîvnitdre de întâietate, căpeteniile se sfâşiau între dînsele, aruncând arta şi talentul pradă nemăsurate! lor pofte de câştig. 1
  (1) Românul, 27 Septembre acelaşi an.
www.digibuc.ro
294
DIMITKIE C. OLLlNESCtr
  Iată icdna tristă, dar adevărată, a acestor mişcări artistice, cari aveau să dăinuiască câţî-va ani încă.
  Lipsit de subvenţiunea ce i se dedea până atunci, părăsit din lipsa mijldcelor şi de principalele elemente artistice, Teatrul Naţional se afla în neputinţă de a-şl deschide porţile în tdmna anului 1870.
  Millo, după o fructudsă campanie în Transilvania, juca la Craiova într’o sală improvisată şi-şi prelungiâ succesele până târ<Jiu în Oc-tobre; Pascaly, înainte de a pleca la Iaşi, cu Matilda, Dimitriad şi Bălănescu, dedea representaţiunî în Sala Bossel, anunţând prin <Jiare că «Teatrul Naţional şi-a dat sfârşitul,-sub regimul poporal şi democratic, în braţele Comitetului teatral»; Ştefan Yellescu era numit profesor de declamaţiune la Conservatorii! şi-şi începea cursul în Sep-tembre, iar Maria Flechtenmacher se făcuse dăscăliţă de limbele română şi francesă. (1)
  C.    I. Stăncescu, membru al comitetului, însărcinat cu alcătuirea trupei, întîmpină atât de mari greutăţi, că, pentru a nu lăsă publicul fără spectacole românesc!, Direcţiunea generală luă — cu învoirea Ministrului — hotărîrea de a oferi, sub privegherea sa, scena unei trupe cari ar da representaţiunî de dramă şi comedie, fără nici un ajutor bănesc deosebit. Propunerea fu primită de Millo, care la 22 Octobre debută cu Barbu Lăutaru, Paraponisitul pus în slujbă, Paracliserul şi Cinei-Cinei. (2) 1 2
   (1)   In apelul seu către public Pascaly se plânge că «a fost asvîrlit pe drum» cu consoţiî săi de artă şi de nenorocire şi a trebuit să-şîgăsescă adăpost în Sala Bossel, posesiunea unui Jidan, maî om, mai Român decât românescul Comitet. De aceea ânunţă pentru 4 Oct. representarea comediei naţionale în 3 acte Ţeranul din vremea lui Tudor Vladimirescu (interzisă de Directorul general I. A Cantacuzino, precum am arătat maî sus) şi la 8 Octobre Sciinţă şi Amor (dr, 3 a. de la Odeon, trad. Pascaly). Trupa cu care juca era compusă din: C. Bălănescu, P. Yelescu, Va-silache, Fraivald, St. Iulian, Matilda, Ana Popescu.—După aceste două representaţiunî-Pascaly plecă la Iaşi, unde debută în Ruy-Blas şi stătu până la Aprilie 1871.
   (2)  D-l Stăncescu, (jice Pantazi Gliica, în cronica sa din Românul de la 28 Octobre 1870. nu voesce să fie teatru românesc, fiind-că aşa îi place d-luî şi nimeni nu are ce face, de’ore-ce guvernul a crezut că e bine, că e frumos, ca publicul să nu aibă Teatru Naţional.
   Repertoriul trupei, ca şi interpretarea ei, erau forte criticate, fiind forte slabe. Teatrul căzuse de tot şi se deprecia din ce în ce maî mult, deci Le Journal de Bucarest, No. 25 din 3 Novembre, laudă curagiul lui Millo de a fi întreprins, în aşa de rele condiţiunî, o afacere atât de grea, adecă de a constitui o trupă din elementele aflate în Bucurescî, nici prea numerose, nici de o apreciabilă valore. Millo însă, ca director de scenă al acestei companii, dete următorele piese, până la 25 Decembre, când plecă la Galaţi: Jianul, Corabia Salamandra, Prăpăstiile, Banii, Gloria şi
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
295
    Cu tovarăşi de strînsură, fără sprijin de nicăerî şi împovărat, pe lângă altele, cu plata unei taxe serate de 100 lei către Direcţiunea generală şi cu repertoriul seu «vechiu şi trezit», cum i se impută, Millo .speră să ţie pept nevoeî prin strălucitul seu talent şi prin simpatia de care se bucură pe lângă public.
    Chibzuiala fu însă cu totul defavorabilă, atât intereselor artei, cât şi—maî vîrtos— celor ale artistului, prea încrezător în sine, căci publicul, sătul de aceleaşi şi aceleaşi spectacole, lăsă în de obşte sala gblă, iar presa, cu ore-care ciudă, se năpustise asupra Maestrului, aruncându-î tot soiul de învinovăţiri, cu drept şi fără drept, ca în tot-deauna.
    N’avem teatru românesc, Ziceau unii, pentru că un numer de actorî, cari fac prea mult sgomot cu persdna d-lor, au tăiat inima Bucures-cilor, anunţându-le că-î părăsesc; pentru că un fel de Hagi-Ivat sau Gafe ehantant — pe care Fa introdus d-1 Millo pe scena Teatrului Naţional în locul unui repertoriu de bun gust şi instructiv tot de-odată pentru public, — nu va să Zică teatru, şi mai ales că micile mediocrităţi, în mijlocul cărora strălucesce d-1 Millo, nu se pot numi trupă de teatru. (1)
    Şi într’adever că lucrurile mergeau .greu de tot, atât de greu în cât, la cea din urmă representaţiune a lui Mercaclet, Millo, fiind chemat, la sfîrşitul spectacolului, de aplausele publicului pe scenă, înaintă până la rampă şi anunţă că acea representaţiune îi eră cea de pe urmă. «Ca şi Mercadet, Zise el, sunt înglodat în afacerile mele, dar cum n’am un Godeau care să me potă scăpă, îmi ieau remas bun de la public şi me duc în provincie.» Cuvintele îi fură primite cu o vie şi unanimă părere de reu, căci eră trist de a vede capitala României lipsită de un Teatru Naţional. (2) 1 2
Amorul, Virtutea şi Crima sau Lada de fer (dr. 5 a. Felix Pyat, trad. Millo), Mof-tureanu financiar (Mercadet, c. 3 a. Balzac, trad Millo), Indiana şi Charlemagne.
   (1) Trompetta Carpaţilor, No. 8G3 din 22 Octobre 1870.
   Circul Hutteman, lângă Sărindar, şi Circul Joseph Dersin, piaţa Constantin-Yodă, cu teatrul de maimuţe şi pantomimă, fac strălucite afaceri şi au mari succese, tote în detrimentul teatrului românesc.                   •
   G. Pancu dă o representaţiune extraordinară la'Bossel cu concursul lui Th. Po-pescu, N. Voinescu, Patita di Rosello, Vidai şi Frosa Sarandi. El recită «Noptea de Octobre» de Alfred de Musset.             '
   Maria Flechtenmacher dă în teatrul cel mare o representaţiune extraordinară, cu concursul lui Wiest şi Comino, jucând, după concert, comedia Voioşilă, fruntea Portăreilor (v. 2 a.).
   (2) Franchetti, care constituise o rentă de 6.000 de franci pe stagiune teatrului românesc, o plătiâ în 2 rate: 3.000 la Crăciun şi 3.000 la Martie. Consecinţe prac-
                                                                         *
www.digibuc.ro
296
DlMlTftlS C. OLLĂNESCO
   Şi plecă la Galaţi, cu puţini din credincioşii lui tovarăşi, de unde apoi cutreeră aprope tdte oraşele însemnate din judeţele de peste Mil-cov, cu mai multe laude decât noroc.
   ' De astă dată scena remâne de tot pustie chiar în sărbătorile Crăciunului şi comitetul este interpelat şi hărţuit din tote părţile, iar guvernul învinovăţit că închide silnic «uşile şcoleî de moravuri a poporului», când avea—într’o ţeră ca a nostră—datoria de a da tot sprijinul unei instituţiunî, care, sub forme atrăgetore, înfăţişeză publicului marile amintiri ale istoriei, sau lecţiunile experienţei, întrupate în tablouri mişcătore de către scriitori de merit. (1)        •
   Direcţiunea generală, cunoscând via dorinţă, ce de atâtea orî manifestase Teodorini, directorul teatrului din Craiova, de a da representa-ţiuni cu trupa sa în Bucurescî, profită de împrejurare pentru a-î oferi teatrul în aceleaşi condiţiunî ca lui Millo, şi Teodorini, entusiast şi ho-tărît cum eră, sosi cu toţi aî seî în <Jiua de Sf. Ioan, iar la 12 Ianuarie 1871 debută «cu aprobarea Onor. Comitet» în Căinţa Mamelor (dr. 3
a.), apoi în Căpitanul Carlota (c. 2 a.) şi Pălăria Cesorniearulm (c. 1 a.) şi a treia 6ră în Don Cesar de Baza n (c. 5 a. de Alex. Dumas) După aceste trei debuturi, cari făcură bună impresiune, Teodorini alcătuesce o serie de 20 de abonamente, cu începere de la 1 Februarie până la Maiu. Trupa îi eră numerosă şi destul de bine întocmită, iar repertoriul în parte necunoscut la Bucurescî. (2)
ticeî sale, depuse încă de la 15 Decembre prima parte, pe care comitetul — spre a veni în ajutorul trupei — o remisese lui Millo, să dea actorilor parale de sărbători. Millo nu le-a dat nimic şi aplecat cucei 3.000 lei la Galaţi, aşa că Direcţiunea fu ne. voită a se adresă la Primărie, cerend un ajutor pentru nenorociţii actori lăsaţi muritori de fome. Primăria le dete din banii milelor 2.800 lei, cu cari le potoli puţin nevoile. Tradiţiune verbală : C. I. Stăncescu. Vecji şi Românul din 17 Ianuarie 1871.
  \(1) Journal de Bucarest, No. 39 din 25 Decembre 1870.
\v(2) Trupa se compunea din: Teodor şi Const. Teodorini, C Sergkie, M. Dimancea, Tănăsescu, Lacea, Petrescu, Popovid, Romaneseu, Miler, Rădulescu, Serian, Corco-venu, Dumitresciî-Racotă, Maria Teodorini, Raluca Stavrescu, Tudora Pătraşeu, Mama Sioenescu, L, Popescu.— Piesele jucate fură-. Peticarul din Paris, Amicii din d-iua de a(pi (Nos intimes), Nopţile veneţiene (dr. 5 a. Victor Sejour), Marchisa de Seneter (c.3 a. Mellesville şi Duperier, trad. Georgescu), Umbrela lui Oscar (c. 3 a. trad. Ioan Săvescu), Ralf banditul (dr. 5 a. trad. Ioan Săvescu), Lipitorile (repres. extraordinară benef. Felbariad), Nella sau Pescarii din Sicilia (melodr. 4 a.), Balul mortului (c. 1 a. V. A. U), Andrea del Sarto, Un trântor cât tţece, Mutu (c 2 a.), însuratul cu cinci bani (benef. Dimancea), Julie (dr. 3 a. Oct. Feuillet, trad. Pancu, benef. Pancu şi Raluca), Un episod in drumul de fer, Vlăduţul mamei (benef. Gavala) etc Ve$î şi Românul din 16, 23 şi 28 Ianuarie 1871.       %
www.digibuc.ro
TEATRUL tA ROMANI
297
  In definitiv însă, succesul companiei lui Teodorini fu mai mult de curiositate decât de merit şi de interes artistic. Publicul, împărţit între Opera Italiană, Opereta Germană, cele doue circuri şi mulţimea de concerte sau de representaţiunî extraordinare date ici şi colo, fre-cuentâ representaţiunile românescî numai cât trebuia ca să nu i se impute nepăsare de ale nostre şi să nu joce actorii în faţa băncilor gole.
  După terminarea stagiunii, Teodorini se înapoiă la Oraiova, mai mîndru pote de a fi stăpânit—orî de a fi scăpat din primejdie—scena cea mare a ţeriî şi a fi arătat capriciosului public al capitalei puterea şi meritele sele, dar mai bogat de cum venise de sigur că nu se întorse! Şi cu t,ote acestea eră iubit şi aplaudat. Când apărea, în Cesar de Bazan de pildă, măsurând cu paşi largi şi ţanţoşi scena, ro-tindu-şi braţul armat şi ochii de jur împrejur strigând: Septemâna mare! Septemâna mare!...,, un fior electric trecea prin toţi spectatorii şi un avînt călduros de simpatie îl legă de sorta şi de fiinţa năsdrăvanului eroii, ce le înfăţişă—cu o energică şi glumeţă fantasie — artistul, lor plăcut în tot-deauna.
  Rolul acesta, în care Teodorini reuşise pretutindeni atât de bine, dădu pe faţă germenul cruntei bole ce avea, în curînd, sâ-i răpescă minţile şi să-l ducă la mormînt. încă de pe la Aprilie 1871 începuse el a perde şirul vorbelor şi a nu-şi da semă de valorea lor; dar aceea ce amicii puneau pe socotela grijilor şi oboselei nu eră decât întâia sguduire ce avea să-l dobore peste puţin. (1)
  In acest din urmă număr Maria Flechtenmacher publică un lung articol cu privire la starea teatrului în acea stagiune, din care reese că: Direcţiunea generală a adus o companie din provincie să joce pe scena teatrului mare, pe când se află în capitală o trupă de 6 bărbaţi şi 6 femei, cunoscuţi, aplaudaţi şi aprobaţi de public şi de guvern;, că Millo părăsise direcţiunea din causă că nu avea cu ce mai susţine existenţa artiştilor fără de subvenţiune, iar Pascaly plecase la Iaşi pentru că nu vruse a se supune unor legi incompatibile cu demnitatea artei şi a artiştilor şi neîmbu-nătăţitâre (!) teatrului. Cei rămaşi pe l'oc însă întrăbă pe guvern ce vină au săvîrşit, că-î lasă muritori de fome pe la casele lor şi, în loc să facă apel la dînşii, chemă o trupă din alt oraş, îi concesioneză teatrul, şi acăsta primesce şi vine, nesciind cum stau lucrurile, decât numai cum li se va fi spus de unii alţii. Exprimă totuşi do-inţa că Teodorini va lucră la îmbunătăţirea tuturor elementelor din ţâră, scăpând demnitatea artistică, compromisă de'acei cari <Jic că actorii sunt culpabili.
  Albina di Ehona dă o representaţiune extraordinară de balet şi comedie la Bossel.
  (1) O bolă Crudă şi incurabilă îl puse într’o tristă posiţiune, pe de altă parte intrigile celor de la centru îl făcură să pârăsăscă capitala. La Craiova, o nouă nenorocire îl
www.digibuc.ro
298
DIMlTfclE C. OLLÂNESCtJ
    Opera Italiană deschidea a patra stagiune sub direcţiunea lui Fran-chetti, cu o trupă alcătuită din elemente cu totul noue, afară de'Pa-tierno, Topai şi mai pe urmă Patita di Rosello, dintre artiştii cunoscuţi şi aplaudaţi în trecut. încercarea nu eră fără pericol pentru impresariu, căci primadona Adela Bianchi şi basul Pietro Milesi lăsase aşa de adînci simpatii în public, că, fantasc şi pretenţios cum eră, îî putea pricinui simţitore neajunsuri. Şi i-a pricinuit într’adevSr chiar de la a doua representaţiune. Se dedea Don Pasquale şi, după primele scene,—ce se petrec între tenor (Vidai), bariton (Cetrone) şi basul comic (Topai),—la intrarea primadonei (Guadagnini), în loc cum e obi-• ceiu când apare o nouă cântăreţă să fie primită cu aplause, se aut}!, printre câte-va bătăi în palme, nisce energice fluerăturî, pornind din parter. Aplause, fluerăturî! aplause, fluerăturî!.. spectacolul fu întrerupt. Eră un mod de a protestă contra direcţiunii care nu maî angajase pe artiştii talentaţi şi iubiţi, contra Comitetului teatral care nu ţinuse socotelă de do-
întimpină: o copilă a sa adorată muri şi ast-fel i se agravă suferinţa. Peste un an se duse la Iaşi, unde, înainte de a începe stagiunea, nebunia se declară. întors acasă, ]vLcă. pentru ultima oră pe Don Cesar de Bazau, apoi fu instalaţia Vienaîntr’un institut, unde muri la 1873, în vîrstă de 54 an!.— Veţlî broşura artistului dramatic craioven Ioan Tănăsescu : «Teatrul din Craiova de la 1848—1887.»—Tradiţiune verbală de la d-1 C. I. Stăncescu.
   0 Societate de tineri dă, la 1 Martie 1871, o representaţiune la Bossel în profitul teatrului ce avea să se clădescă în Transilvania şi jocă: Fragment din Fanatismul (Voltaire), Scena I din act. I, Misantropul (Moliere), Fragment din Influenţa morală (G. Sion) şi Ginerile lui Hagi-Petcu (c. 2 a. Alecsandri).
   Pascaly dă, la 25 Aprilie, în aceeaşi sală, o representaţiune în beneficiul lui P. Vellescu şi V. Vasilescu, jucând: Uite-te, dar nu te-atinge.
   La 28 Aprilie, admiratorii poetului D. Bolintinenu, care zăcea în miserie pe patul morţii, deteră în teatrul mare o representaţiune în folosul lui, cu concursul artiştilor români şi al Companiei francese, jucându-se: Odă la Elisa (c. 1 a. de V. A. U), La lampa mea (versuri de Bolintinenu, ţlise de Matilda Pascaly), Adio la Bolintinenu (versuri de Sion, ţlise de M. Flechtenmacher), Nevasta trebue să-şî urmeze bărbatul (c. 1 a. trad. Pascaly) şi La pârtie de piquet (c. 1 a. de Fournier et Meyer, jucată de actorii francesî).             .
   Eleonora Rîurenu, născută Wachmann, more în Iulie 1871.
   La 1 August George Brătianu, care în stag. 1872—73 fu angajat de Francheţi ca bas la Bucurescî şi a debutat în Sparafucile (Rigoletto) şi Gubeta (Lucreţia Borgia), dă cu succes, în sala Ateneului, un concert musical şi instrumental, urmat de o pro-ducţiune teatrală: Coconul Bârzoi ot Bârzoeni, soţul Coconei Chiriţeî (canţonetă Comică de P. Pascaly, executată în costum de V. Vasilescu), cu concursul d-luî şi d-neî Flechtenmacher şi al tinerilor: C. Dimitrescu, S. Bălănescu, C. Bărcănescu, Ernest Flechtenmacher şi V. Vasilescu.—G. Brătianu, elev al maeştrilor Biscotini şi
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
299
rinţele publicului, contra Operei înseşi, ce-i părea sârbădă fără dînşiî!.. •
    Când glota e mâniosă, e şi absurdă şi violentă !
    In zadar Franchetti cătâ să-î lămurâscă împrejurările ce-1 împe-decase de a satisface aşteptarea generală, căci fluerele şi interpelările de o parte, aplausele de alta nu-î deteră voe să vorbescă. Se chemă Comitetul, Directorul general al teatrelor, se chemă guvernul, care, în loc să caute a îmbunătăţi sorta spectacolelor, «tiare altă grijă decât a pune căluşul liberei cugetări şi opiniilor politice în teatru». (1)
    Cu tote acestea lucrurile se liniştiră şi, pentru a împăca lumea cu totul, meşterul Franchetti mai aduse încă o primadonă (Poijti dell’Armi) şi o contraltă (Patita di Rosello). De acî încolo lucrurile merseră cu bine şi cu linişte până la 1 Martie, când se sfîrşî stagiunea.
    Operele Hughenoţiî şi Lucreţia Borgia, în care debută Ponţi delV Armi, Moise, în care Patierno, baritonul Sparapani şi basul Costa se distinseră, şi Victor Pisani, o noutate pentru Bucuresci, şterseră cu totul râua disposiţiune de la început şi asigurară impresariului un nou contingent de amici şi de abonaţi pentru viitorele stagiuni. (2) 1 2
  Bar ia, cântase cu succes în Italia, pe scenele'teatrelor din Ancona, Rimini, Ferrara, Torino, Acqui şi Cuneo.                                         .
    (1) Românul, din 10 Octobre 1870 şi Journal de Bucarest, No. 19 din 12 Octobre a. c
    (2)  Trupa, de astă dată, eră compusă din primadonele: Ponţi dell’Armi, Augusta Gua-dagnini şi S. Carussi-Bedogni, contralta: M-lle Graglia, apoi P. di Rosello, tenori: Patierno şi Vidai, bariton!: Sparapani şi Cetrone (amîndoî forte buni), bas: Costa, şi basul buf': Topaî. —In orchestra, mărită cu o harpă şi un al 2-lea fagot, cântau: Wiest, Hiibseh, Voineseu, Ferlentis şi alţi buni executanţi. Colbrand eră şef de orchestră.
    Stagiunea, începută la 8 Octobre, dete lucrările următore: Rigoletto, Don Pasquale, Trovatore, Bărbierul, Lucrezia Borgia (mare succes pentru Ponţi dell’Armi), Ballo in masehera, Othello (cu Patierno, Caruzzi-Bedogni şi Sparapani), Harta, Linda (cu Ponţi dell’Armi şi P. di Rosello, forte gentilă în Piereto), Crispino e la Comare, Moise (Guadagnini, Costa, Patierno, Sparapani, Ponţi dell’Armi), Victor Pisani de Achille Peri (Ponţi dell’Armi, Patierno, Sparapani, Costa), Jone, Faust, Sonnambula.
    După acesta, la 12 Martie, o parte din trupă se duse, sub direcţiunea lui Ademollo, să dea 24 de representaţiuni la Craiova, cu operele: Jone, Othello, Lucia, Crispino e la Comare, Norma, Nabueo, Rigoletto şi Trovatore.—Trupa eră compusă din: Lucia Papini, Euphr. Benincosa, Iosef. Gieconini, P. di Rosello, Patierno, Costa, Sparapani, Cetrone, Topaz, Bossi, Montani, avend pe Colbrand şef de orchestră.
    La 31 Ianuarie 1871 se dete în salonele d-neî Ioan Otteteleşanu un concert în folosul prisonienlor franeesî, la care luară parte d-nele Eufr. I. Văcărescu, Constanţa Balş şi Vlădeseu, d-rele Maria Florescu, Lucia Ghica, Thillaye, Louisa Gillibert şi d-niî N. Voineseu, Const. & Alex. Şuţu, la musică, iar d-na Caterina Polysu, d-ra Smaranda Cantaeuzino şi d-1 Miehail Văcărescu jucară Le mari de ma soeur (c. 1 a. de Comitesa Dash).             '
www.digibuc.ro
300
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
   Puţin câte puţin, musica îşi lăţiâ cercul seu de admiratori, fiind din ce în ce mai înţelesă la noi, mai trebuinciosă şi intrând mai adînc în vieţa şi obiceiurile nostre. Acesta şi explică cum treptat numeral auditorilor cresceâ în şalele de spectacole şi cum întreprinderea societăţii filarmonice, de a desvoltâ şi a răspândi gustul musicei clasice prin mijlocul concertelor de orchestră, cresceâ din an in an.
   Opereta germană, compusă din elemente distinse, atrăgea iarăşi în sala Bossel, pe lângă colonia străină, un public românesc tot-deauna numeros. Actori buni, cântăreţe plăcute, costume bogate şi femei fru-mose, ce îndemnuri mai atrăgetore ar fi găsit el aiurea, voind să petrecâ, să rîdă şi să nu cheltuiască prea mult?
   Genul spectacolului eră uşor, dar plin de veselie. Musica lui Offen-bach şi a lui Suppe, sprintenă, glumeţă, lascivă, dedea teatrului un avint îndrăsneţ către popularitate şi către succes.
   Influenţa nu-i eră tocmai forte prielnică mobilării şi mai ales curăţie! năravurilor. Intr’un timp însă când tote curgeau şi se prefăceau atât de repede, când tote tindeau la slava şi îndestularea simţurilor, rîsul dor şi desfătarea mai rămâneau neprefăcute şi nevinovate, ele singure mai înviorau sufletul omenesc cu plăcute înfiorări.
   Şi aşâ povestea Frumoseî Elena, răpită de păstorul Paris, fiul lui Priam, Regele Trojeî, din mijlocul anticilor Regi de la Argos, Mykene,
  La 16 şi 23 Februarie societatea înaltă din Bucurescî'dădu în Teatru Naţional o re-presentaţiune extraordinară în profitul ţeranilor şi lucrătorilor francesî, victime ale răsboiuluî, compusă din : Uvertura Fra Diavolo, executată de orchestra Operei, sub direcţiunea lui Wiest; Pour Ies blesses (scenă 1 c. de Eug. Manuel), jucată de Ulysse Marsillac şi d-ra Smaranda Cantacusino; Uvertura din La Dame Blanche (Boiel-dieu); La Comedie chez soi (c. 1 a. Mery), jucată de I. A. Cantacuzino, d-na Cate-rina Polysu şi d-ra Maria Bosetti-, fragmente din Romeo şi Julieta (Gounod); Le Bonhomme Jadis (c. 1 a. Henri Miirger), jucată de Ulysse Marsillac, d-na Ema-noil Florescu şi d-ra Cantacuzino.—Venitul acestor doue representaţiuni fu de 9.500 franci. Toţi diletanţii fură la înălţimea rolelor lor. — (Journal de Bucarest, 17—23 Februarie şi 2 Martie 1871).
  La 18 Martie o altă representaţiune, dată în acelaşi scop, în care s’au jucat: Le post-scriptum (c. 1 a. Emile Augier), de d-na Em. Cantacuzino şi J. A. Can-tacuzin; Ies Jurons de Cadillac (com. Pierre Berton), jucată de d-1 Const. Cornescu şi d-na Alex. General Ghica, în perfecţiune; apoi d-na General Ghica a cântat o bucată din Bigoletto şi De-aşî fi iubit o gingaşă flore. Princesa Alex. Ion Ghica a cântat din piano Soneta în do diez (Beethoven) şi Duo din Norma de Thalberg, acompaniată de Ed. Wachmann; Eleonora Rîurenu a executat de asemenea un strălucit concert de Weber, iar Wiest, Voinescu şi Hiibsch bucăţi diferite din vioră.
  Hiibsch şi Voinescu dau, cu trupa Teodorini, o serbare artistică în sera de 5 Martie şi obţin un succes destul de însemnat.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
301
Phtia, Salamina şi Locrida; sbuciumările divinului cântăreţ Orfeu, căutând pe dulcea sa Eurydice în infernul lui Pluton; împrejurările vieţei intime ale lui Barbe-bleue, cel cu 12 neveste «electrisate de faimosul Popolani», şi ale nu mai puţin faimosului Rege Bobeehe; aventurile Mareî Ducese de Gerolstein; năsdrăvăniile Studenţilor de la Halle; capriciile Fetelor căutându-şî bărbaţii şi dragostele Cavaleriei uşore nici că puteau să lase indiferenţi pe palizii epigoni din timpurile nostre. Şi acesta fu una din multele pricini pentru cari actorii români, cu un temperament mai ticnit şi cu un joc — negreşit—mai natural, nu aveau destulă putere de a atrage pe cei deprinşi cu exagerarea, pe cei stricaţi de nebunatica sensualitate a unor lucrări menite într’adins a excită nervii uşor impresionabili aî unor generaţiunî slabe şi bolnăviciose. (1) Dar baletul şi balerinele ?!
  De aceea, când trupa francesă de sub direcţiunea artistică a lui Georges Blum veni, la începutul lui Aprilie 1871, o lună după încetarea Operei, fu în toţi Bucuresciî o voiosă întrecere, care mai de care să-şi asigure un loc la acest spectacol atât de plăcut şi de potrivit cu deprinderile şi cu gusturile societăţii înalte. Trupa cuprindea artişti de pe la marile teatre din Paris, iar repertoriul cele mai alese între marile comedii, dramele şi comediile uşore sau vodevile. (2) Succesul îi fu pe cât de fructuos pe atât de strălucit, sala eră vecinie plină şi lumea eşiâ mulţumită din teatru.                . 1 2
  (1)   Artiştii ceî maî însemnaţi fură în stagiunea 1863—1869: surorile Dery, M-me Moller, Seydl, Brunner, Frişca şi comicii Proksch, Friedman, Hassler, tenorul Winter, Brause, Biene, Halstrom. Repertoriul: Die Sehone Helena, Blaubart, Gros-Her-zogin von Gerolstein, Salon von Pitzelberger, Orpheus in den Unterwelt, Leichte Cavalerie, Flotte Bursche, Sehone Galathea, Fortunio, etc.,' etc.
  In stagiunea 1869—70, pe lângă aceeaşi trupă, eră şi o trupă de balet, care cuprindea pe d-rele: LeopoldinaBenesch, Hermina Poltzer, Friese, Corali, Loscher, Ilka Lurian, Lemere, Mina Hirschburger, Theresa Lurian şi d-nii Reininger, Guntlach, şi au jucat separat: Parodia lux Tannhăuser, Sacul misterios, O aventură la bal mascat, Phryne, apoi în tote operele bufe au intercalat anume danţurî, cari făceau spectacolele cu mult maî atrăgetore.
   (2)  Trupa se compuneâ din: Georges Blum, premier role, artiste du Theâtre du. Vaudeville de Paris (director artistic); Chamonin, grand premier comique; Richard, jeune premier; Albert, jeune premier comique; Devaux, pere noble financier; De-lille, comique grim; Jordanis, role de genre; Bordet, deuxieme comique ; M-lles Aline Darmonville, premiere ingenuite (artiste etoile); Tisserand, premier role, grande co-quette; Iris, jeune premiere; Belisson, soubrette comique; E. Pariot, duegne, mere noble; Chamonin, 2-e soubrette.
   Repertoriul eră: Grandes comedies: Froufrou (c. 5 a. Meilhac et Halevy), Maître Guerin (c. 5 a. Emile Augier), Paul Forestier (c. 4 a. idem), Le gendre de M-r Poi-
www.digibuc.ro
302
DIMITRIE C. OLLĂNESCU '
  . O mulţumire şi maî alesă aşteptă însă pe publicul capitalei. Adelaida Ristori (1), celebra tragediană, prima mare artistă euro. penă care se urcă pe scena teatrului nostru, debută în sera de 28 August 1871 în Medea, tragedie de Legouve, tradusă în versuri de
rier (c. 4 a. idem et J. Sandeau), Les inuliles (c. 4 a. Cadol), Gavcmt Minară et C-nie (c. 3 a. Gondinet), Un menage en viile (c. 3 a. Th. Barriere), Lejeune mari (c. 3 a. Mezieres), Lajoie de la maison (c. 3 a. de Vaer), Le meurtrier de Theodore (c. 3 a Labiche), Les femmes terribles (c. 3 a. Dumanoir). --- Drames: Le medecin des en-fants (5 a.), Les pauvres de Paris (7 a.), Lucrece Borgia (5 a.).— Vaudevilles et co-medies en 1 acte: La cravate blanche, Les deux timides, Les jurons de Cadillac, Le piano de Berthe, Le feu au couvent, La corde sensible, Histoire d'un sou, Edgard et sa botine, Les femmes quipleurent, Pauvre Jacques, Le tigre du Bengale, Une femme qui se grise, Nos gens, Un mari dans du coton, Les petites miseres de la vie Jiu-mâine, La pârtie de piquet, Jobin et Nanette, La veuve aux camelias, Les deux sourds, Le pour et le contre, Demenage d'hier, Le fou d’en fage, Risette, La gram-maire.—ku jucat până la 1 Maiu.
  D-na Darmonville avu forte mare succes, precum şi Blum şi comicul Chamonin. Cu prilejul beneficiului seu, d-na Darmonville recită, în costum naţional, legenda Meşterului Manole, tradusă în franţuzesce de Antony Deschamps.
  G. Vailati (orb) dădu maî multe concerte la Ateneu. Supranumit Paganini al mandolinei, el deşteptă mult interes în public şi avu mari succese.
  In grădina lui Hrtsclika, orchestra lui Wiest adună o lume numerosă şi alesă.
  (1) Adelaida Ristori e născută la Novembre 1822 în Civitate di Friuli, în fostul stat al Veneţiei, din Antonio Ristori şi Madelena Pomatelli, actori aî trupei lui Cavieehi, care pribegia din oraş în oraş, declamând cu emfasă italiană operele lui Bonghi, Goldoni, Alfieri, Silvio Pellico, Alberto Nota etc. etc. In Ianuarie 1823 apăru pentru întâia oră pe scenă, în rolul unui copil din legăn, în comedia Darurile de' amil nou. De la 4 şi până la 12 ani, ea jucă însă roluri de copii, alături de părinţi,-fără să i să plătescă nimic. La 1834, Moncalvo, actor şi director al altei trupe nomade, o angajă ca «subretă, confidentă şi damă». La 14 ani jucă pe Francesca di Bimini (Silvio Pellico) şi peste un an Gaetano Bazei, director al trupei Regelui Sardiniei, o luă la dînsul şi-î dete de profesoră pe vestita Marehianni, tragediană şi steua trupei lui. La 1848, în vîrstă de 19 .ani, intră în compania Ducelui de Parma, dirigiată de Romualdo Masckerpa. La Brescia însă, unde 5 ani fu steua trupei, făcu primele sale creaţiunî. La 1846, tînera, celebra şi frumosa Ristori jucă în teatrul Capranica, proprietatea Marchisuluî de Capranica, unde Iulian del Grillo, fiul seu, îî eră cel maî zelos spectator şi amoresat nebun. Exil, închisore, mânie, violenţă, nimic nu putu opri pe înfocatul tîner de a se căsători cu adorata sa Adelaida şi se şi căsători într’adever într’un sat aprope de Florenţa, în faţa poporului care asistase la leturghia de Duminică. Prin mijlocirea Cardinalului Pacea, amic al familiei, mama lui Iulian, apoi, după nascerea celui de al doilea copil, însuşi Marchisul, ertară pe cei doi tineri şi ast-fel frumosa Ristori putu intră în strălucita nobleţă italiană, sub «numele Marehisei del Grillo». Ea trăesce retrasă agii din teatru, la Roma, onorată ca cea maî splendidă întrupare a geniului dramatic italian. A cutreerat lumea întregă, recoltând pretutindenea admiraţiunea'
www.digibuc.ro
. TEATRUL LA ROMÂNI
303
Giuseppe Montcinelli. Sala era pe jumătate golă (1), fiind lumea încă pe afară şi mare parte neînţelegend limba italiană; dar după ce gazetele începură să o lumineze, săi cânte laudele neîntrecutului farmec şi înterpetarea genială a artistei, localul fu prea mărginit pentru a cuprinde pe toţi admiratorii seî.
   Se arată în Fia dei Tolomei, în Judiiha, scrisă într’adins pentru dînsa de Paolo Giaeometti, cu care provocase manifestaţiunî patriotice la Veneţia (sub Austriaci), la Parma (sub domnia Habsburgilor) la Neapole (sub Regele Ferdinabd al celor două Siciliî), aşa că fusese silită a părăsi Cetatea lagunelor, iar din Neapole fusese isgonită, căci resculase poporul; în Sora Teresa (Elisabeta Suarez) a lui Luigi Camoletti, cu care pregătise spiritele Italiei pentru desfiinţarea chinoviilor şi mănăstirilor; în Phedra lui llacine, în Elisabeta, Regina Angliei, Maria Antonetta, Maria Stuart şi în Camtna de Mon-tanelli, cea din urmă a ei representaţiune. (2) * 1 2
şi respectul omeniri! cele! mai culte şi mai civilisate. Mulţi au voit s’o compare cu Rachela, dar au greşit, fiind-că Ristori şi Rachela sunt două surori gemene ale geniului dramatic, dar fie-care au felul lor deosebit şi caracteristic de a fi.' Una nu e mai mare decât alta, amîndouă însă vor fi nemuritore.
   (1)  Românul, din 2 Septembre 1871.-«Publicul bucurescen n’are încă destul noţiunea frumosului care mişcă inima şi o înalţă. Un Flotte Bursche, Frumosa Elena, un corp de baletiste cu jocuri decoltate, ar fi făcut pe mulţi să alerge pe întrecute. Representaţiunea de la 28 a dat dovedi. Cortina se ridică, representaţiunea începe
şi teatrul eră gol. La a doua şi chiar la a treia întru cât-va fu puţină lume------
Unde sunt. avuţii noştri, strigă cunoscutul Âthanasiad, autorul articolului, unde sunt cei cari măcar de obieeiu vin la teatru?-Raşca, Stavri, Grand Hotel vă pot răspunde.»                                                                   .
   (2) Journal de Bucarest, No. 11S din 1 Octobre (20 Septembre) 1871, <jice:«Domna
Ristori a sosit în Bucurescî într’un timp forte ingrat al anului. Tote personele din societate sunt absente; de aceea primele serate n’au fost prea frecuentate. Mai pe urmă, publicul călător întorcendu-se, am veţlut la ultimele representaţiunî lojile ocupate, cum sunt în vremea de ernă. Ast-fel, cele 12 representaţiunî au produs aprope de 40.000 de franci. A. S. Principele Domnitor şi-a plătit loja 2.800 fr. Domna Ristori e forte bogată. Marchisa Gapranica del Grillo posedă în Paris un otel evaluat la un milion şi jumătate de franci, are un palat la Florenţa, pe care Prinţul Cuza a voit să-l cumpere, şi la Roma un alt palat frumos. Cu totă averea sa regală, d-na Ristori se sculă la 7 dimineţa, chiar când cu o seră înainte jucase până târziu, şi-şi pregătiâ toaleta sa pentru seră, apoi la 11 ore se ducea la teatru şi sta până la 4 după ametjă, regulând tot pentru representaţiunea de seră, şi dirigiâ repetiţiunile, dând fie-căruia sfaturi şi exemple, aşa că e neobosită, neîntrecută şi neapărat adorabilă».             .
                              Trupa eră compusă din 28 de persone, mai tote din trupele cele mai distinse ale Italiei, formate pentru repertoriul dramatic de către însăşi strălucita lor măestriţă.
www.digibuc.ro
304
DIMITRIE C, OLLĂNESCU
; Din ce în ce maî mare, din ce în ce maî fără de semen, între artistele cele maî de căpetenie din întrega lume ! Pasionată, poetică, duiosă, simpatică, cuceritore de minţi şi stăpânitore de inimi, nimic nu eră maî frumos, maî variat şi maî natural decât gesturile şi înfăţişarea eî pe scenă. Când o priviaî, te credeaî într’un adevărat museu de pictură şi de sculptură. Colorit şi linii strălucite şi, ce e maî mult... vieţa! Acestă minunată varietate de atitudinî, tdte vrednice de a fi tăiate în marmură sau însufleţite pe pânză, isvorâ dintr’o artă profundă şi dintr’un studiu îndelungat, studiu şi artă carî se’nveluiau în curăţenia şi simplicitatea adevărului, o altă formă maî nobilă a perfecţiunii!
   Ea jucă de 12 orî în Bucurescî, apoî la 18 Septembre plecă la Brăila şi la Galaţi, de unde se îndreptă spre Rusia.
   Dintre toţî impresarii Opereî Italiane la noî, Francheţii fu cel maî popular şi maî îndelung agreat de public. Cu tdte slăbiciunile şi lipsurile trupelor ce ne-a adus, el a sciut să le ţie la un ore-care nivel ce nu pricinuia marî nemulţumiri, nicî da loc la prea aspră critică celor puţin îngăduitori. Cunoscând firea generosă şi uşor entusiastă a Românilor, îî eră de ajuns să facă ceva sgomot când pregătiâ vre-o lucrare maî de semă, orî să apeleze la indulgenţa dei tutel-lari angeli — cum îşî numiâ abonaţii, — când simţiâ că o să fie vre-un neajuns, pentru a-şî vede greşalele ertate şi simpatia cres-cendu-î în tdte părţile.
   Eră un tip interesant şi caracteristic acest Franchetti, cu favoritele luî cele lungi şi cănite până la adîncî bătrâneţe, cu mersul legănat şi greoiii din causa reumatismelor şi cu vorbirea pocită, de Italian nedesluşit, după patru-(Jeeî de anî de petrecere printre noî, în rostul graiului românesc. Aveâ ideile şi vederile luî, aprope paradoxale asupra însuşirilor nostre musicale în scolă, orî în teatru, căci cu cât ne găsiâ de isteţî şi de pricepuţi la tot soiul de îndeletniciri intelectuale sau fisice, constată—cu durere—că, în doue-«Jecî şi cincî de anî de profesorat şi în alţi vre-o «Jece de director de Operă, nu avusese norocul să scotă la va«Jă un singur cântăreţ, nicî să pue în scenă vre-o com-posiţiune românescă.
   Ore eram numaî noî de vină întru acesta?
   Fără îndoială, educaţiunea musicală, a«Jî maî în flore decât pe vremea luî Franchetti, lasă încă mult de dorit; dar nu este numaî o cestiune de capacitate stîrpiciunea de artiştî ce se constată în mijlocul nostru.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
305
Conservatoriile sunt pline de elevi, talent şi dragoste de învăţătură se dovedesc nu la puţini dintr’înşiî, câţî-va au rupt chiar rîndurile mediocrităţilor şi sunt virtuoşi de întâia mână; cu tdte acestea, clasele de musică instrumentală nu ne-aii putut da încă o orchestră şi un cor complet nu s’a putut înjgheba din cele de bel-canto până acum. Causa? Lipsa, între altele, de încuragiare şi de consideraţiune a celor ce se devoteză artei, lipsa de încredere din parte-ne în cunoscinţele sau în mă-estria lor. De aceea, fie-care studieză ca pentru propria sa plăcere, pus-deria de diletanţi, mai mult sau mai puţin stricători * de urechi, băn-tue saldnele, mahalale şi ţinuturile, iar cei însufleţiţi de focul sacru trec hotarul, spre a primi gloria şi bogăţia de la străini.
   Sono pocchi, ma ţipano bene!_______vorba bătrânului Franchetti, care
a murit cu durerea de a nu fi smuls o pană măcar din aripa norocului, când a trecut pe lângă dînsul. (1)
   Şi a avut, într’adevăr, noroc______de buni prieteni, de treburi isbân-
dite, de multe seri plăcute, în cari publicul mulţumit îl întîmpinâ cu aplause, când Patierno în Ughenoţiiî şi Trovatore, Benatti în Traviata, Wizjak în Lucia, Bianehi în Norma, Ponţi dell’Armi în Africana, Bossi în Sapho, Angelica Morro în Bărbierul, Mazzolli în Ernani şi Ballo in maschera, Milesi în Faust, Steger în Poliuto, Sparapani în Rigoletto, Fossa în Othello, sau di Bosello în Favorita, ridicau sala în picidre cu glasul şi cu jocul lor.
   Din acestă priGină avea şi inimici, cari, când au reuşit să lovescă în-tr’însul, aii lovit în însăşi instituţiunea Operei, per<Jendu-şî ei avutul şi împedecând pe public de a se bucura de petrecerea-î favorită.
   Experienţa de la începutul stagiunii anului 1870, dând prilej lui Franchetti de a cundsce pe il suo caro publieo sub alt aspect decât cel de obiceiu blând şi bine-voitor, îl făcu să deschidă stagiunile următdre cu trupe întru totul alese şi cu bucăţi pe deplin de bine studiate. Orchestra şi corurile îi erau încă slabe, dar avea pe Eliodoro Bianehi capelmaistru şi, la fie ce nouă lucrare pusă în scenă, făcea mereu îmbunătăţiri.
   De alt-fel avea o încredere nemărginită în sine. Aşa, la Februarie 1872, terminând seria representaţiunilor din Bucuresci, îşi luă trupa şi se duse la Yiena, unde, în sala Stampfer, producendu-se cu succes, atrase atenţiunea lumii musicale şi artistice de acolo, iar (Jiarele însemnate n’avură decât elogii pentru dînsul.
   In Octobre, după acesta, anunţă cedarea drepturilor de impresariii al Operei, pentru a se ocupa mai cu folos de instalarea grădinii şi 1
   (1) Tradiţiune verbală: C. I. Stăncescu.
   Analele A. R. — Tom, XX,—Memoriile Secţ. Literare.                 20
www.digibuc.ro
306
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
teatrului seu din cuprinsul E.xposiţiunii Universale, care se deschidea în acelaşi oraş la Maiu 1873.(1)                                   •
   Teatrul italian din Bucuresci, fiind unul dintre cele cinci sau şese teatre di cartello, pe scena căruia artiştii se socotiau fericiţi de a-şi face sau a-şî consacra reputaţiunea lor, directorul lui avea prin urmare în-destulătore titluri spre a se presentâ înaintea sufragiilor lumii întregi cu o trupă întocmită şi condusă de dînsul. Dar câtă trudă, câte decep-. ţiuni, ce muncă energică şi continuă până să ajungă aci ! Firesce că totul, nu eră desăvîrşit, căci perfecţiunea e rară chiar în teatrele cele mari.
   De pildă, Faust, cu decoruri şi costume vechi, murdare şi puţin în raport cu epoca şi împrejurările, cu o figuraţiune săracă şi pro-stă, cu o orchestră necompletă şi lipsită de unitate, cu artişti fără glas, fără joc şi fără suflet, departe de a ne înfăptui genialele visuri ale luî Goethe şi Gounod, revoltă în noi bunul simţ şi bunul gust tot de-odată. Dacă asemenea barbarii erau trecute cu vederea sau îngăduite la început, — căci tot începutul e vrednic de ertare, ca Opera română din (JiM0 nostre bunăoră, — nici un impresariu n’ar fi în-, drăsnit mai târziu să dea ochi cu publicul, dacă i-ar fi servit asemenea -inepţii sub cuvînt că: la critique est aisâe el l'art est diffi,-cile! Franchetti năzuia să ridice o scenă lirică italiană în mijlocul Vienei, precum la 1880 ridică una minunată la Odesa, fără temerea de a se află în faţa unui public mai pretenţios decât acel din Bucuresci.
   Opera este, de netăgăduit, spectacolul cel mai strălucit, dar şi cel mai costisitor. Fără mijloce bănesci puternice, scena lirică cea mai bine cârmuită nu pote produce decât serbede resultate.
   Cântăreţii buni sunt rari şi scumpi, lucrările de merit cer cheltuială de studiu şi de înscenare şi, cum orchestrarea e temeba pe care se aşeză întregul edificiu al composiţiunii, ea trebue să aibă o execuţi-une pe cât de credinciosă partiţiunii, pe atât şi de perfectă. Baletul, după acestea, cată să-şi ieâ şi el sborul gingaş şi atrăgător, atât ca măgulire a ochilor, cât şi ca cel mai plăcut mijloc de odihnă a minţii obosite prin încordata atenţiune dată musicei.
   Ilusiunea dramatică este iarăşi aprope nulă în Operă, unde atâtea elemente deosebite, — musică vocală şi instrumentală, declamaţiune ritmată, mimică, danţ, masse corale şi altele şi altele, ■—îşi împart şi absorb atenţiunea auditorilor, aşa că impresiunile se diversifică, iar firul intrigei, acţiunea însăşi — menită a produce şi a hrăni acestă ilu-siune—rămân în umbră, înnecate de strălucitele lor accesorii. Ele fiind. 1
   (1) Românul din Octobre 1882.—Journal de Bucarest, No. 258 din 1876.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
307
dar isvorul de - căpetenie al interesului, de la dînsele aştâptă publicul tdtă mulţumirea şi asupra lor aii insistat — după puteri — toţi impresarii- Operei la noi. pic după puteri, căci mijlocele de cari a dispus teatrul nostru în acestă privire fiind tot-deauna mărginite, nu ni s’a dat prilejul de a autji cântăreţi extraordinari, nici de a vedâ înscenări bogate şi cu deosebire îngrijite, ci am avut celebrităţi îmbătrânite ori reputaţiuni în mugur, iar pe scenă s’au petrecut lucrurile mai adesea cum a dat Dumnezeu.
   Franchetti, dintre toţi antreprenorii, s’a străduit totuşi a ne da pentru puţinul ce primiâ cât s’a putut mai mult bun şi mai mult frumos, căci de la dînsul dateză îmbunătăţirile seridse şi întocmirile alese ale representaţiunilor lirice în Bucuresci. (1) 1
   (1)   In stagiunea 1871 — 72, trupa se compunea din primadonele: Emilia Fossa-Oruitz, Giovannina Bruza, Alexandrina Miserla; contralta: Faolina Verini; com-primaria: Angelina Stucchi; secunda comprim aria: Carlotta Folastri; tenorii: Filippo Patierno, Themistocle Parasini şi Antonio Brugiali; baritoniî: Giovanni Văile şi Fr. Trapani Bono, în locul lui Văile veni Bossi di Rugiero; bas: Pietro Milesi; bas buf: E. Topaî. Stagiunea s’a deschis la 29 Septembre cu Faust (Gounod), după care au urmat: Moise, Othello şi Bărbierul (Rossini),Emani, Traviata, Vesperi Sieiliani, Trovatore, Ballo in maschera (Verdi) Maria di Rohan, Lucia (Donizzeti), Jone (Petrela), Crispino e Comare (Ricci).
   La 4 Februarie representaţiunile au luat sfîrşitul cu Othello, trupa plecând la Viena.
' Carlotta Declcner dă la Bossel, un concert pe vioră, cu concursul domne! M. Fleehtenmaeher, Ch. Friedman, C. Dimitrescu, E. Flechtenmacher şi Soltys.
■ Albina di Bhona dă tot acolo, la 12 Ianuarie, o representaţiune, jucând: Un bărbat cu trei neveste (e, 2 tabl. cu danţurî de Căpitanul de artilerie Dumitrescu), Char-mante Rosalie (canţon. comică de Doyen & Kelm), Cachuchia Mexicaine, Warsowi-anka (danţurî), O palmă pentru un sărutat şi Idei Roşea in gardă naţională (canţon-de Boian, -executată de I. Romanescu).                             .
   Apollinatre de Konsky, prim violon al Imp. Rusiei, dă un mare concert în sala Teatrului Naţional, la 4 Aprilie, cu fiica sa Wanda şi trupa francesă.
   Const,. Dimitrescu, violonist, dă la 9 Aprilie un concert cu concursul Măriei Flechtenmacher, Soltys şi Ed. Flechtenmacher.
   Michel Folz, vestitul flautist, dă la 23 Aprilie un concert la Ateneu, cu mare succes.
   Ludovie Bakody, pianist, dă concert la Ateneu, în Maiu, cu Wiest şi C. Dimitrescu.
   Rosemberg, tenor, elev al Conservatoriuluî din Bucuresci şi al Profes, Smitli din Viena, dă concerte la Bossel şi în teatrul mare cu concursul lui Wiest, Dimitrescu şi alţii- George Brătianu, basul, dă la 19 Maiu în teatrul mare un concert, în care, pe lângă bucăţile de musică produse de Ninizzâ AlexandresGu, El. Tănăsescu, Flech-tenmacher, tinerii amatori Ţine, Mincu, Miller, Virtu, Rădulescu, jocă: Balul mortului (c. 1 a. de V. A. U.), iar Maria Flechtenmacher reciteză versuri. -
www.digibuc.ro
308
OlJflTRIE d. OLLANHiSCd
   Direcţiunea generală a teatrelor, în capul căreia se află acum (1875) delicatul estetician Alexandru Odobescu, găsi însă de cuviinţă să propună comitetului înlocuirea Operei Italiane prin «representaţiunî lirice francese, mai nouă pentru publicul nostru şi mai în putinţă de a se varia cât de mult». Eră o simplă încercare, cel puţin pentru stagiunea ce avea să urmeze, de a face să alterneze lucrările seridse cele mai renumite cu cele comice jucate pe marile scene musicale din Paris. Guvernul dispusese preînnoirea deplină a teatrului, iar Odobescu, însărcinat a o duce la bun sfîrşit, avea dorinţa să-l inaugureze cu un spectacol mai nou.
   Corniţele Carol Rosetti more în luna luî Maiu 1872, iar în locu-î se’alege Preşedinte al Ateneului d-1 Nicolae Kretzulescu.
   In stagiunea 1872—73, personalul trupe! fu: primadonele: Emilia Fossa, Ana d'Este, Arguide Pegollo, apoi de la Decembre Jenny Bay în locul Ane! d’Este; contralta: Camilia Ghiotti; tenori!: Steger şi Iginio Corsi; tenor comic: Pio Molia; baritoniî: Bertolassi şi Leonidas Boschini; başiî : Lombar delii şi Giorgio Bratiano; buf: Edrige Rid; capelmaistru: Eliodoro Bianchi.
   Repertoriul, acelaşi ca în anul trecut, cu adăugirea luî: Don Pasquale, Ruy-Blas Sonnambula şi Ughenoţii. Stagiunea se închise tot în Februarie.
   Vicomitele Alfred de Caston dâ, în Octobre 1872, o mare serat ă de magie, mntmotech nică şi prestidigitaţiune, care uimesce lumea. Continuă apoi cu altele.
   Gustav Frieman dă, în Ianuarie 1873, un concert la Ateneu cu concursul Emilie! Fossa. Viora luî făcu minuni.
   Feri Kletser, violonist vestit, dă la Ateneu un mare concert cu Bertolazzi, Corsi, Vellescu,. Wachmann, Hiibscli şi Raith.
   Slratfort Romano dă la 19 Februarie un concert din vidră, ajutat şi de alţi artişti.
   Sophie Menter, pianistă, şi D. Popper, violoncelist, dau în Aprilie doue concerte, cu un succes monstru în sala Ateneului. Aceşti artişti au cântat apoi la Palat.
   Tot atunci dă şi Wiest un concert în unire cu d-ra Elena Epurenu, care ridică furtuni de aplause cu extraordinarul seu talent de pianistă.
   Ioan Ardelenii, bariton, cântă pentru întâia dră la noi, cu mult succes, într’un concert la Ateneu, şi e lăudat de «Jiarul «Românul» în No. de 30 Martie 1873.
   Circul Suhr din piaţa Constantin-Vodâ dă representaţiunî fdrte gustate de public.
   In stagiunea 1873-74, trupa eră compusă din primadonele: Adele Bianchi-Mon-taldi şi Giulia Bennatti; secunda dona: Facioli; contralta: Petroeinio di Rosello; tenori: De Capello-Tosca şi Ramini; baritonî: Mazsoli, Massetani şi de la Ianuarie Ioan Ardelenu; başi: Lombardelli şi G. Bratiano-, buf: Giordani. Repertoriul acelaşi, plus Poliuto, Norma, Rigoletto şi Marta. Stagiunea se închise la Martie cu Crispino e Comara, în care se distinse Ardelenu.
www.digibuc.ro
TEATRtJL LA ROMÂNI
309
   Drept aceea, în şedinţa de la 8 Martie, Comitetul teatrelor încheia un proces-verbal, admiţând propunerea şi dispunând a se face paşii trebuincioşî pentru alcătuirea trupei în cestiune, al căreia personal, repertoriu şi budget le aşeză însuşi, ca basă a condiţiunilor pentru întreprinderea Operei Francese pentru ârna 1875—76.
   «Gustul, pe care publicul nostru l’a arătat—(Jiceâ el—pentru repre. sentaţiunile musicale în limba francesă, a dat maî vîrtos îndemn comitetului să facă o asemenea încercare, pe care o crede cu atât mai oportună, cu cât spectacolele ce-şî propune a oferi publicului în vii-torea stagiune, dând satisfacere predilecţiuniî arătate pentru musica
   Taborowschi, violonist, şi Schostakowski, pianist, dau la Ateneu câte-va' concerte cu un frumos succes.                                                              '
   Eliodoro Bianchi se produce la Ateneu, în 27 Februarie 1874, într’un concert împreună cu Adela Bianchi, Bennatti, Rosello, Mazolli, Ramini, Lombar delii, Th. Po-pescu şi Wiest, avend cu toţi! un însemnat succes.
   Cavalerul Poleiţi dă la Ateneu, la 10 Martie, o representatiune de magie naturală, torte curiosă.
   Budolf Wilmers, pianist al Iinp. Austriei, şi Hubsch dau, tot acolo, concerte, cu concursul forte reuşit al maî multor artişti românî şi francesî.                  r
   In stagiunea 1874—1875, trupa e alcătuită ast-fel: primadone: Carlotta Bossi, Giulia Benatti; contralta: Giulia Latour Tintorer; comprimări!: Bice Bonaluomi şi Carlotta Polastri; tenori: Leandro dai Passos Gonzalo Tintorer şi Antonio Patiemo; bariton!: Ag. Mazzoti, Th, Popescu; başl: Raffaele d’Ottavi, G. Bratiano; buf: Gugli-elmo Giordani.
   Repertoriul, acelaşi ca în anii trecuţi. Stagiunea, deschisă la 28 Sept., se închise la Martie.
   A. B. Blanc dă în Novembre la Ateneu şedinţe de magnetism şi prestidigitaţiune, cari produc mare impresiune asupra publicului.
   Leopold de Mayer, Lubicz şi Blumner, pianişti, dau concerte cu mare succes la Ateneu şi în teatrul mare, iar Quartetul Florentin face furori, în Martie, cu producerile sale din sala Ateneului.
   Teodor Micheru, violonist român, dă în aceeaşi lună primul seu concert, cu concursul câtor-va tineri elevi din Conservatorul, şi C. Tiimitrescu concertul seu anual, împreună cu Wiest şi Manolescu, la 17 Maiu. ■
   Sabina şi Iulia Schmiltzer dau, cu concursul Wilhelminei Miiller, Sig. Prager şi
C. Dimitrescu, concert la Ateneu, în 19 Iulie 1875 şi au succes. ■
   Trupa de operete din Iaşi, sub direcţiunea lui Teodor Aslan, dă, cu mult brio, pe scena Teatrului Naţional, maî multe representaţiunî în Maiu, cu Fata marnei Angot, tradusă de Căpit. G. Bengescu —Amelia Welner, care făcea pe Claireta, şi Ana Dănescu, pe M-lle Lange, se disting între toţi camarazii lor şi-şî pregătesc ast-fel intrarea în trupa Ţeatruluî Naţional din Bucurescî.              '                   '
www.digibuc.ro
310
DIMITRIE C. OLIiANESCtJ
francesă, vor avea un caracter maî ridicat şi mai conform cu exigenţele artei şi ale bunului gust!» (1)
   Cu tdtă prielnica ,sa aparenţă, încercarea nu eră lipsită de greutăţi şi de neajunsuri; căci dacă, printre întâietdrele cuvinte ce-î dedese nascere, varietatea şi noutatea spectacolelor erau cele maî de căpetenie, nimic nu împedecâ pe comitet a impune impresarilor italianî întocmirea unui repertoriu în care, pe lângă operele cunoscute şi apreciate la noî, să intre şi producţiunile—de alt fel mult gustate în Italia—ale luî Mozart, Boieldieu, Auber, Gretry, Weber, Grisar, Ambroise Tho-mas, Gounod, Massenet şi altor maeştri aî musiceî moderne. De altă parte, educaţiunea musicală fiind răspândită şi scenele lirice numerose în Italia, eră maî uşor de recrutat o trupă mulţumitore acolo decât în Francia, unde cântăreţii ceî bunî remân în Paris sau în teatrele cele marî din provincie şi numaî ceî mediocri sau ceî proştî se duc bucuroşi în străinătate.
   In ce se atingea despre gustul publicului nostru pentru musica francesă, trebue să recunoscem că temeiul comitetului eră puţin măgulitor, dacă se raportă la vodevilele ori la operetele bufe, cu carî nenumăratele companii franţuzescl îl hrănise până atunci. Ilusiunea eră negreşit înşelătdre, căcî nu musica francesă, cât de măestră şi de veselă fusese, ci genul uşurel, săltăreţ, aprope decoltat al acestor produceri îl ademenise mai cu osebire. Dovadă despre acesta erau incas-sările serilor când se jucau opere seriose,— aprope de limita defici- 6
   (1)  Journal de Bucarest, No. 491 din 27 Maiu 1875. — Direcţiunea generală a tea. trelor, publicând hotărîrea sa de a contractă cu antreprenorul unei trupe francese lirice, cere să se producă: opere marî, opere comice, intermediî şi divertismente de danţ, fixeză însăşi programul — repertoriu şi trupă, — arătând veniturile ce-î pote pune la disposiţiune.                        •
   Aşa, doresce să i se dea, după prealabilă înţelegere: HughenoţH, Muta di Porţiei, Faustf Hamlet, Guillaume Teii, Favorita, apoî Les noces de Figaro, Le Bre aux Clercs, La Dame Blanche, Le Domino noir, La part du Diable, Haydee, Les noces de Jeannette, Galathee, Le chien du jardinier, Le châlet, ele., etc. Personalul să fie compus din:
6 cântăreţe (o primă cântăreţă de operă mare, idem de operă comică, o premiere Dugazon, o a doua cântăreţă şi o a doua Dugazon, o duegne Dugazon); 8 cântăreţi (tenor forte, idem de operă comică, 1 secund tenor leger, 1 bariton, 1 trial, 1 prim bas de operă comică, 1 bas secund), 30 de corişti bine aleşi şi cunoscând repertoriul in. dicat, 9 subiecţi de balet, plus 8 elevi dănţuitori recrutaţi în Bucurescî. Durata stagiunii de la 1 (13) Novembre—1 (13) Martie, jucând de patru ori pe săptămână.
   Veniturile erau fixate ast-fel: 124.500 fr. abonamente, 53.040 fr. pentru locurile neabonate, 20.340 fr. pentru 9 representaţiuni cu abonament suspendat: 197.880.
   Gheltuelile se socotiau: pe fie-care seră a 760, cari fac 52.440 pentru 60 de repre-sentaţiunî, decî rămâneau 147.440 pentru plata trupei şi câştigul impreseî.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMANI
311
tuluî—şi cele când afişul anunţă pe Barbe-bleue, La belle Helene, Gi-rofle-Girofla, — tot-deauna dincolo de maximum.
   Intr’adevăr, credinciose vecheî deprinderi, trupele francese de comedii, vodevile şi operete sosiau, de cum se desprimăvărâ, la noî.
   Nu-şî sfîrşiâ bine Opera representaţiunile, că ele îî luau locul, chiar câte două de-odată, cum se întîmplă în anul 1872.
   Aşa, la 4 Februarie Franchetti j<5că Othello,va. beneficiul săracilor capitalei, şi după câte-va <Jile debută trupa lui Taillefer cu: Par droit de conquete, comedie de Legouve, şi Les Chevaliers du Pinee-nez, vodevil de Lambert Thiboust. Yeniâ de la Iaşi, unde jucase cu mult succes, drame, comedii, vodevile şi operete t<5tă erna, avend grabă «de a solicită sufragiile unui public atât de inteligent şi de luminat, ca cel al foburgului parisian ce se chemă Bucurescî». (1)
   Trupa eră fdrte bine compusă şi aveâ în fruntea eî pe Madame Saint-Marc de la «Vaudeville», unde crease roluri însemnate şi făcuse mult sgomot în lumea teatrală, cu puterea şi originalitatea interpretării sale ; Taillefer însuşi se ilustrase, pe aceeaşi scenă, iar Madame Dorval veniâ de la Porte-St.-Martin şi Madame Ramadie eră o veche actriţă a Odeonului, care călătoriâ «pour voir du pays». Pe lângă aceste stele gravitau câte-va frumdse şi talentate artiste din Bruxelles şi mai mulţi actori «cu temperament şi căldură dramatică» din teatrele însemnate- de prin provincii.
   La început făcură furori: sală plină, aplause, laude, câştig şi traiu din plin, în cât nimic «nu eră mai frumos şi mai bun decât pămîntul ospitalier şi artistic al Franci eî Orientului» (cum numiau eî cu entu-siasm România), până când, la 16 Aprilie, Emilie Keller, beneficiând de cesiunea celor trei seri pe săptămână ce avusese Pascaly în teatrul cel mare, începe seria spectacolelor sale de operete, opere bufe şi comice, cu Les Brigands aî luî J. Offenbach. Lupta celor două companii rivale fu vrednică de aducere aminte. Care de care se întreceâ să joce maî bine, să captiveze şi să atragă publicul, singur folosit de a asistă la piese jucate, cum rar vă<Juse până atunci.
   Taillefer însă, cu t<5tă energia desfăşurată, cu tot talentul interpreţilor săî, trebui să ca<Jă în acest duel artistic (2), din causa marelui 1 2
   (1) Journal de Bucarest, No. 141 din 21 Decembre 1872.              ,
   (2)  Trupa se compunea din d-nele: Saint-Marc, prim rol, mare cochetă de dramă şi comedie (Vaudeville), Dorval, prim rol de tîneră, ingenuă forte (Porte St. Martin), Thais, ingenuitate amorosă (Bordeaux), Ramadie, duegnă (Odeon); d-rele : Regnaud, primă subretă (Bruxelles), Sophie Perichon, jună cochetă, şi Melanie Perichon, a doua subretă (amîndoue din Bruxelles); dinii: Taillefer, prim rol de tîner (Vaude-
                                                                                     *
www.digibuc.ro
tolMlTiute G. olLANESCU
m
avantagiu ce avea Keller asupra luî, acela de a fi adus întâia trupă lirică francesă la noî, după atâtea altele de comedii şi vodevile, ca ale luî .Theodore, Delmary, Segui, Yarangot, Danterny, Eaphael Fâlix, Le-vassor şi Blum. Farmecul noutăţii şi ademenirile personale produse de acest gen graţios şi atrăgător făcură ca maî mulţi anî de-arîndul trupa francesă de sub conducerea Emiliei Keller să alcătuiască cea maî plăcută petrecere a publicului bucurescen.
   La fle-care dată personalul eră tot maî ales şi înzestrat cu talente amabile, cu femeî elegante şi frumdse, carî nu puţin contribuiau, pe lângă repertoriul variat, hazliu şi jucat de minune, la succesul statornic şi mănos de care s’au. bucurat la noî.
   Dacă se ridicau une-orî până la comedia de năravuri şi la dramele pasionale, fondul acestor spectacole rămânea totuşî opera bufă, pe care M-lle Keller, cu un noroc vrednic de o maî bună folosinţă, a împlântat-o de atuncî la noî.
   Sprijinit pe acestă împrejurare, Comitetul teatrelor constată (?. !) gustul publicului pentru musica francesă, când voia să-î dea prilej de înălţare, înobilându-î genul.
   Se pare însă—şi împrejurările ulteridre au adeverit lucrul—că nu atât musica sprintenă, fluturatică, veselă, cât apucăturile destrăbălate şi excitante ale operetei, «forte decoltată sus şi montantă jos» (1), întorsese capul publicului, presei şi chiar Comitetului teatral, pentru a-î atribui înrîurirî pe carî nici puteâ, nici însăşi tindea să le aibă asupra cuî-va. Lumea se desfăta privind, rî<Jend, măgulindu-şî simţurile cu un spectacol fără altă pretenţiune decât de a o face să petrăcâ. Că mijlocele îi erau adesea certate cu buna cuviinţă, că moralitatea n’aveâ obraz cunoscut, în alaiul desmăţat şi sgomotos al acestei Aice
viile), Acellez, prim rol (Paris), Theiis, prim comic (Bordeaux), Aime, prim rol marcant, financiar (Liege), Febvre, prim june comic (Lille şi Bordeaux), Omets, prim tîner amorez (Lyon), Genot, secund comic (Liege â Bruxelles), Mor el, rol de gen (Marsillia), Leon, utilitate.
   Repertoriul: Fiammina, Le câmp des bourgeoises, Boman d’unjeune homme paur vre, Une corneille qui abat des noix, Les diables roses, la Vie de Boheme, La joie fuit peur, Les filles de marbre, La bonne aux camelias, Les amours de Cleopatre (c. 3 a. Lambert Thiboust), Les domestiques (c. 3 a. Grange), Le fils de Giboyer (c. 6 a. Ein. Augier), La mariee du mardi gras (vod. 2 a. Grange et Thiboust), La Cagnotte (c. 6 a. Labiche), Les Jocrisses de l’amour, Le Bresilien, Le filleul de Pompignac, Ernest, La main Ieste etc. etc.
   Au inchis stagiunea la Maiu şi s’au dus în Rusia.
   (1) Românul, 14 Martie 1873.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
313
din flori a epoceî imperiale se sciâ prea bine, era chiar deprinderea, moda — lege supremă a gustului — să fie ast-fel.
   Dar «nu vom acusâ opereta că-şî pune costumul ce-î convine şi face mişcările ce-î place, ci numai mulţimea aurită ce merge să-şi verse punga şi să-şi tocescă simţibilitatea la representaţiunî de asemenea gen, pe când afişeză cel maî suveran dispreţ pentru acelea în cari moralitatea se unesce cu buna cuviinţă şi, în privirea artei, stau maî presus de cele ce-şî caută reuşita în mari licenţe». (1)
   Din acest punct de vedere, opera bufă a stat necontenit în luptă cu critica, neîmpăcată vrăjmaşă a stricăciunii sufletescî, a trivialisăriî ■simţului estetic, a depravării gustului, ce pe lângă multe altele a contribuit şi dînsa să pătrundă şi să se întindă printre noi. (2)
   Cu tote acestea teatrul frances, ast-fel cum eră compus, devenise o necesitate a vieţeî publice bucurescene, pentru acea parte a societăţii care cu greii îşî împăca urîtul cu lipsa de ocupaţiune, ori credea că bachanalele eroilor luî Omer şi cancanul peilor din Olimp pot cu priinţă reînsufleţi însuşirile lenevitelor energii. (3) 1 2 3
   (1) Românul, 14 Martie 1878.
   (2)  Journal de Bucarest, No. 243, 269 şi 270, Martie 1873.—Presa, 10 Martie 1873.— Românul, 14 Martie, idem articolul luî Pantazi Ghica, idem 20 Aprilie.
   (3)  In cele 4 stagiuni de la 1872 —1875 trupa Emiliei Keller fu compusă din ur-mătârele persone: Mărie Renee (dugazon), Guerin (premiere chanteuse), Aubry & Munie (soubrettes), Derocle (tenor), Mesmacker & Chamonin (comiques), Amsier, Paulin, Cannes, Tristan, Bacot, Jaeger, Gobereau, Genot, Alhaisa, Verle; d-nele : Alhaisa, Derson, Dartmant, Delamare, Douglas, Durând, Sidney, Leontine des Fosses şi Abraam; d-niî Serret, Durând, Romeal, Joly, Delpont, Gouzon, Mar-chand, Ducos şi Clâmenceau. Au jucat în teatrul mare şi la Bossel următorele piese r Les Brigands, Le Petit Faust, Barbe bleue (opere comice), Domino noir, Dame blanche, Songe d’une nuit d’ete, Dragons de Villars (opere comice), Le ma-riage aux lanternes, M?\ Choufleuri, La Belle-Helene (op. bufe), La fille du regiment (op. comică), Gavaud, Minard et C-ie (c. 3 a.), Fleur de the (op. bufă), Si j'etais roi, Maître de chapelle, Le châlet (opere comice), Le bossu (dramă), Les cent vierges, La vie parisienne (op. bufe), Don Qesar de Bazan (comedie), Les dia-bles roses (vodevil), Orphee aux enfers (op. bufă), Nos bons villageois (comedie), Le canard â trois becs (op. bufă), Carnaval d’un merle blanc (vodevil), Princesse de Trebizonde (op. bufa), Fernande (comedie), Voyage en Chine, La Grande Du-chesse, L’oeil creve, Chanson de Fortunio, La fille de M-me Angot (opere bufe), La joie de la maison (comedie), La rose de St. Flour (vodevil), Le Demi-Monde (comedie), Les diamants de la couronne (op. comică), Diane de Lys, Les faux bonshommes, M-elle de Belle-Isle (comedie), Les amours du diable (dramă), Mignon (op. comică), Les deux orphelines (dramă), Nos intimes (comedie), Monsieur Alphonse (comedie), Girofle-Girofla, Les bavards, Jolie parfumeuse (opere bufe), Seraphyne, Oncle Sam, TJne visite de noce, Le homard (comedii) etc., etc.
www.digibuc.ro
DTMITRIE C. Ol.LĂNESCtJ
314
   Şi lucrul părea atât de adevărat, se vede, că în tomna anului 1873 vedem debutând, de la 8 Septembre, cu Die drei Puppen (operetă de Barla, musica de^Millocker), o trupă germană forte bine alcătuită, sub direcţiunea lui Friedrich Dorn, avend, pe lângă decoruri frumdse» costume bogate, accesorii minunate, un repertoriu dintre cele mai plăcute şi un corp de balet de tinere şi frumbse Yienese, cari nu puţin 'atrăgeau şi statorniciau mulţimea în sala Bossel, înviorată cil văpselî şi cu podobe nouă.
   Tradiţiunea nebunateceî veselii — atât de scumpă tinerilor şi bătrânilor iubitori ai plăcerii — îşi urmă cursul ei acum pe laturea dreptă a Podului Mogoşoeî, dacă nu cu aceeaşi splendore ca pe cea stângă, dar negreşit cu aceeaşi căldură şi mai vîrtos ca aceeaşi putere cuce-ritore de inimi şi de......arginţi. (1) 1
   Stagiunea ţinea maximum 2 luni şi jumătate, apoi trupa se ducea în Rusia or! laConstantinopole, făcend mai întâiu mici staţiuni la Brăila, Galaţi şi Iaşi.
   La 12 Maiu 1872, Millo jocă cu M-me Keller, în franţuzesce : Mr et M-me Pinchon, cu un mare succes. Representaţiunea a mai fost repetată.
   Faimosul pifferaro orb Pico dă în sala teatrului mare mai multe concerte cu Poletti, prestidigitator forte original şi iscusit.
   De la Maiu 1874, ne mai fiind representaţiunî teatrale, Suhr dă în hipodromul de la şosea şi în circul seu din piaţa Constantin-Vodă spectacole equestre, gimnastice şi pantomime forte reuşite şi anume : Hapurile dracului, Bobert Diavolul, Banjo, Modistele parisiane, Amantul în sac, Mănăstirea Arcadion, Napoleon în Egipeo, 0 nopte în Peking, Fidanţata banditului, Diavolul verde, Nunţa ţerănescă şi altele.
   (1) Trupa, de peste 60 de persone, avea ca artiste femeă pe: d-nele Bruzthal, erste Săngerin, Bosa Berger, zweite Sângerin, Corback, helde Liebhaberin, Cirklein, zweite Operetten Săngerin, Delwill, Salon Dame, Ernst komische Alte, Gaston, sentimental junge Dame, Hels ernste Mutter, Mangold şi Moller ernste dramatische Săngerinen, Pogner Operetten comische Săngerin, Weli Olga Contralto, Wehl und Weigel Epi-soden; d nii Adam Comiker, Braun idem, Berger Pere noble, Dorn Caracter Rollen, Friedmann komische Sânger, Ldw Tenor,Kruger zweiter Tenor, Philadelphia Caracter Rolle, Treumann bonvivant, Bichter charge, Fritz, Thomas, Fried, John Epi-soden. — Baletul cuprindea pe d-nele Olga Ferrari, Mina Alegri, Jenny Bosey, Paula Medritzky, soliste, şi Josefina şi Paulina Alegri, Johanna Keiner, Ida Ian-kovitz, Leopoldina Weinberg, Ana Bauer, L. Carion şi altele, corifee.
   Repertoriul: Die Schone Helena, Schone Galathee, Salon Pitzelberger, Blaubart, Der Liigner, Der grade Weg der beste, Grosherzogin von Gerolstein, Orfeus etc. etc.
   Representaţiunile au mers singure până la 26 Octobre, când Millo cu trupa sa a
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
315
  Plecarea luî Millo, la jumătatea stagiunii, în provincie, încercarea neisbutită a comitetului cu trupa luî Teodorini şi împrăştierea silită a actorilor de valore din capitală adusese teatrul în ajunul campaniei anului 1871—1872 iarăşi la pragul peiriî. Fără subvenţiune de la Stat, fără sprijinul publicului, fără alte mijloce de traiii decât puţinul rod al mărginitelor sale puteri de muncă, ajunsese a nu mai fi o instituţiune de cultură publică, ci un stabiliment de ordinară petrecere.
  Deşi căpuit cu regulamente de administraţiune sancţionate de Domnitor, înzestrat cu cele trebuincidse pentru spectacol şi călăuzit de un Director general şi un comitet nu puţin însufleţiţi de dragostea artei, el steteâ totuşi pustiu, în mijlocul unui furnicar de năzuinţe, de preten-ţiunî, de ambiţiuni şi de patime personale. Cei cari ar fl putut să-î dea glas şi mişcare se gelosiau şi se bănuiau unii pe alţii, se pândiaii, intrigau ori protestau ca să-şi zădărnicescă hotărîrile şi să împedice chiar faptele bune.
  Nu a fost dar lucru de mirare ca, în sfîrşit, acordându-se luî Pascaly întreprinderea pe un period de trei ani, să se ridice Millo, Stef. Vellescu, Pancu, Gestian, Frosa Popescu şi alţii, cu tânguiri şi critici aspre, cerend să se strice alcătuirea făcută şi să li se dea lor afacerea, lor «formaţi în asociaţiune francă şi leală», căci «unicul principiu de salvare pentru teatrul român este principiul asociaţiuniî între artiştii primari». (1)
  Pricipiul putea fl salvator, numai dacă traducerea luî în practică,— cu asemenea elemente şi cu experienţa celor din trecut — era francă şi leală, ca să corespundă scopului propus.
  Căci la publicaţiunile repeţite, la apelurile făcute de comitet «pentru cedarea dreptului de a juca pe scena Teatrului Naţional unei Companii de actori, români», nu s’aii presentat decât doi amatori: Ştefan Vellescu şi Pascaly; cel dintâiu, «nu însă ca delegat al unei aso-ciaţiunî, ci ca simplu particular, iar cel de al doilea, în numele şi
început să joce, alături de dînşii, din care pricină au fost siliţi să plece la Novembre la Braşov, apoi la Sibiiu, unde au petrecut erna.
  O trupă de balet american, cu jocuri, cu exerciţii de gimnastică, concert şi alte pro-ducţiunî, sub direcţiunea luî Veroni West, dă representaţiuni totă luna luî Septembre 1873 în teatrul mare şi chiar parte din Octobre, apoi se întrunesce cu Compania Japo-nesă a luî H. N. Bichertzen şi jocă în circul din piaţa Constantin-Yodă. In acelaşi circ se stabili şi un Teatru Zoologic, în care îmblânzitorii de fere d-na Philadelphia şi d-1 Wiliam făceau tot soiul de exerciţii periculose în cuscile leilor, tigrilor, hienelor, urşilor şi altor dobitoce sălbatice.
  (1) Românul din 26 şi 30 Septembre 1871.
www.digibuc.ro
316
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
în fruntea unei trupe complete de artişti». Firesce, Direcţiunea generală a preferit pe Pascaly, care întruniâ condiţiunile cerute, şi Vellescu, unicul seu concurent, nu mai eră îndreptăţit a protestă şi a cere, după săvîrşirea lucrurilor, să li se dea lor, «artiştilor primari, direcţiunea teatrului român, nevoind a mai urmă să fie exploataţi de un om, fie cât de bine intenţionat, nici pentru a-î causâ ruina, nici pentru a fi victimele lui». (1)                                ’
   Pascaly constituise compania sa dramatică în vederea acestei întreprinderi şi, de la începutul lui Septembre,—anunţând începerea re-presentaţiunilor,—invită pe «elevii de ambele sexe, cari ar dori să în-cepă ori să continue cariera dramatică», să vie la dînsul, oferindu-le, «deşi teatrul român eră fără mijloce, un mie studiu teoretic dramatic, un studiu practic şi încă o bursă fie-căruia dintre cei primiţi». (2)
   Iteclamaţiunea lui Vellescu, Millo şi cei-lalţi eră deci tardivă, de nu fără temeiu. In ce priviâ însă temerea «de a nu pricinui ruină, ori a fi victimele» noului director al Teatrului Naţional, ea nu eră cu totul lipsită de chibzuinţă.
   In adevăr, dintre toţi artiştii dramatici de valore, Pascaly fusese cel care mai de multe ori părăsise scena sub cuvînt că «i se nimi-cesce talentul, preţuindu-se mai jos decât valoră, că nu i se dedeau îndestulătore mijloce de a trăi cu familia şi de a da o crescere cu-viinciosă copiilor, că-şi cere dreptul muncei şi devotamentului seu pentru artă», şi altele şi altele, cari dovediau că cestiunile de interes personal erau întâietorele pricini cari îl desbinase în atâtea rînduri de directorii sau de camarazii săi. (3) La rîndul lor, aveau şi aceştia dreptul de represalii şi le exercitau după cum le veniâ la îndemână.
   Cu tote acestea, Pascaly deschisese campania sa directorială cu Diogen sau Cânele Atenei, dramă în cinci acte şi un prolog, de Felix Pyat, tradusă de Zahariad, în care el jucâ pe Diogen, rol creat la Paris de Bocage, ilustrul seu profesor.
   «Rolul, deşi forte greii, fu interpretat de Pascaly cu o adevărată elocuenţă. Firea chiar a talentului seu, purtat către tot ce e mare şi violent, se potriviâ cu acest rol, din care Felix Pyat vrusese să facă 1 2 3
   (1)  Petiţiunea adresată Ministrului Instr. publice de Millo, Vellescu, Gestian, Al. Flechtenmacher, Panou, Th. Popescu, loan Ghristescu, Frosa Popescu, M. Constanti-nescu, M. Flechtenmacher.
   (2) Românul, 4 Septembre 1871.
   (3)  Din acestâ causă a părăsit pe Costache Caragiale la 1854, pe Millo la 1863, pe Dimitriad la 1866 şi pe Comitetul teatrelor la 1869 şi 1870 precum îl va părăsi şi mai târziu, tot pentru acelaşi motiv.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
317
un tip de critic amar şi de revoluţionar social. Bălănescu a fost forte hazliu în rolul tatei lui Alcibiade, iar Matilda, purtând cu fdrte mare eleganţă bogatul şi graţiosul costum al lui Lais, fu când sentimentală şi seducetdre, când gingaşă şi cochetă, după cerinţele personagiului acestei femei, care fermecase Grecia şi muri asasinată de Te-salianele gelose de frumuseţea ei. Punerea în scenă eră splendidă, decorurile lui Labo fiind de o perfectă perspectivă scenică, costumele forte originale şi bogate, iar orînduirea tuturor amănuntelor, datorită lui Gatineau, vrednică de totă lauda.» (1)
  Două alte debuturi, tot atât de norocite, cu Martirul Ideeî (Loren-zino), dramă de Alexandru Dumas, tradusă de Sim. Michălescu, şi Onâ-rea şi Banii, dramă de Ponsard, aşezară noua Companie dramatică pe temelii trainice, dând publicului o chezăşuire despre destoinicia ei.
  Dacă Pascaly, energic, activ şi priceput cum eră, lucrase, în feluritele împrejurări prin cari trecuse, cu rîvnă şi devotament pentru înălţarea şi întărirea Teatrului Naţional, de astă dată,—când tdtă răspunderea cădea asupra lui, când ochii protivnicilor îl urmăriau neadormiţi, când nu numai interesele, dar ondrea întreprinderii atârnau de la dînsul,—desfăşură o atât de covîrşitdre activitate, în cât nimic, dar absolut nimic, nu se făcea şi nu se mişcă fără scirea, fără voia şi fără împărtăşirea lui.
  Traducător dibaciu şi norocos localisator de piese străine, el le punea în scenă, — cu o deosebită măestrie;—el le studia <Ji şi ndpte cu artiştii, dăscălind pe fie-care în parte şi pe toţi la olaltă, pentru a statornici o cât mai firescă armonie între jocul şi cuvîntarea lor. Nu eră pas, nu eră gest, nu eră intonaţiune, pe cari el să nu le săvîr-şescă singur, ca un model viu, înaintea celor însărcinaţi a le produce.
  Mai mult încă, nici un actor, mare ori mic, nu putea să iasă înaintea publicului, până ce nu trecea pe sub ochii lui Pascaly, care-î observă, îî schimbă sau îi îndreptă îmbrăcămintea, peptănătura, dresul obrazului şi portul trupului. Şi atât de mare eră prestigiul sfatului ori arătărilor lui, că nimeni nu îndrăsniâ să nu le urmeze, nici, mai puţin, să le stea împotrivă.                                   .
  Lunga lui experienţă şi practica ce făcuse, în tote serviciile atât de complicate şi de gingaşe ale teatrului, dedeau cuvîntuluî său o puternică însemnătate. Decoratorii şi maşiniştii, croitorii şi regisorii, actorii şi musicanţii erau cârmuiţi şi priveghiaţi cu o competinţă hotă-rîtore şi o neşovăelnică autoritate. Nici un amănunt de administraţiune 1
   (1) Journal de Bucarest, No. 123, Octobre în 19, 1871.
www.digibuc.ro
318
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
nu-1 lăsa indiferent, nici o greşelâ nu i se strecura printre socoteli.
  Cu mintea pururi deşteptă, avea grabnic răspuns şi repe<Jî măsuri pentru tote, nici munca, nici vremea pregetăndu-şi-le, când năzuia la isbândă.                      ,
  Acestă periodă a activităţii lui a fost negreşit cea mai rodnică pentru îmbunătăţirea stării decăzute a teatrului şi, dacă un pas înainte se pote constată în mersul suitor al artei dramatice, atunci lui Pascaly i se datoresce cu tot dreptul.
  Fără îndoială că lucrarea acesta nu era lipsită de slăbiciuni, căci impulsiunea pornind de la un singur om, autor, actor, director de scenă şi impresariii tot de-odată, trebuia în mod fatal să se resimtă, maî întâiu de povara, de nu de intermitenţa atâtor îndeletniciri, apoi de chiar neajunsurile temperamentului seu artistic. Avea însă pe Ma-tilda lângă dînsul, pe Matilda care exercită o binefăcetore influenţă asupra luî şi-î era cu adevărat un înger purtător de noroc.
  Cu caracterul eî drept şi onest, cu reputaţiunea eî de mamă şi de soţie neatinsă de vre-o bănuială, cu iubirea eî, plină de gingăşie, pentru arta în care se ilustrase, Matilda nu era numai o camaradă credincidsă şi sigură, o personalitate distinsă între al săi, ci şi o garanţie preţiosă de dobândit, un tovarăş vrednic de încredere în lumea de afaceri din jurul teatrului. Iată pentru ce întâii anî aî direcţiunii luî Pascaly aduseră foldse şi scenei şi luî însuşî; iată cum, împărţindu-şî sau cumpenindu-şî amîndoî soţii numerosele sarcine ale acestei administraţiunî între dînşiî, au putut să dea organisare unul corp deprins cu anarchia şi face rodnic aceea ce fusese uscat şi pustiu de atâta vreme. (1) Şi nu doră că n’au avut greutăţî, perderî, neajunsuri de tot felul. 1
   (1) Trupa luî Pascaly fu aprope aceeaşi — cu puţine schimbări — în timp de trei anî. Ea se compunea din.- 0■ Bălănescu, Drăgulicî, Ştefan Julian (comici), Dimitriad (prim rol de dramă) Chiriţescu, Petre Vellescu, Fraivald, Săpenu, Va-silache Dimancea, Stef. Michăilenu, apoi Matilda (primă rol de cochetă, dramă şi comedie), Frosa Sarandy (subretă), M. Vasilesca (primă jună), Ana Popescu (ingenuitate), Tudora, Lina Stoenescu, Elena lonescu. — Repertoriul se presintă aprope acelaşi în cele trei stagiuni, cu adăogirea pieselor originale jucate în acest interval ori a lucrărilor traduse şi localisate de Pascaly. Ast-fel se dete: Păcatele Bărbaţilor (localisare), Fiica poporului (traducere), Caterina Howard (în care Matilda eră atât de bine; rolul Caterinei fusese creat la Paris de Ida Ferrier, care fu nevasta luî Alex. Dumas), Intimii (trad.), Hoţii de codru şi Hoţii de oraşe (trad.), Căpitanul Negru (trad.; rolul principal Orseolo eră jucat cu mult brio de Dimitriad), Sciinţa şi Amorul (trad.), Spaimele unui Avocat (Les pommes du voisin de Sardou, trad. Pascaly), Bon Juan de Maran (trad.; rolul cel mai stră-
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
319
  Una dintr’însele fuse şi deschiderea teatrului românesc din Sala Bossel de către Artiştii asociaţi, în frunte cu Millo, Ştefan Vellescu şi Frosa Popescu, cari debutară la 7 Novembre cu Căsătoria lui Fi-garo, comedie în 5 acte de Beaumarchais, tradusă de Millo. Succesul, relativ mulţumitor, deşi Vellescu fusese elegant în rolul luî Al-maviva, Millo fdrte mucalit ca Brid’oison şi Frosa o plăcuta Rosină. Pancu eră slab ca Figaro, iar pagiul (Irina Poenaru) cu totul insuficient.
  Asociaţiunea acesta — al cărei decan şi director . de scenă eră Millo — promiteâ 40 — 50 de representaţiunî în cursul stagiunii şi anunţă un repertoriu nou de comedii traduse din franţuzesce sau originale, între cari O resbunare (G. Marian), O glumă seriâsă (St. Vellescu), Haimana sau permutările unui funcţionar (V. Alecsandri), Petre Zidaru şi altele. (1) La mijlocul ernei însă, din causa intrigilor
lucit al luî Pascaly), Nebunii din faţă (com. orjţŢ. Pantazi Ghica, în care Iulian îşî revelase talentul şi rămăsese un tig neîntrecut pe scena naţională), Mortea lui Const. Brancovenu (dr. orig. de Ant. Roques), Năucul din amor (c. 3 a. de Leon Laya, trad. Pascaly), Cârda simţitore (trad. Porfiriu), Credinţa, Speranţa şi Caritatea (dr. 5 a. trad. Millo), Coţcării vechi şi Coţcării noi (localisare de Bălănescu), Ludovic XI (dr. 5 a. Casimir Delavigne ; Dimitriad excelent în rolul principal), Îngerul morţii (trad ; Ma-tilda eră admirabilă), Un jurămint (vod. trad.), Angina difterică (c. 1 a. Urechiâ), Supliciul unei femei (trad.; rolul cel maî caracteristic al Matildeî), O căsătorie în lumea mare (c. 4 a. Gr. Ventura), Euy-Blas (trad. Pascaly), amorul Doctor (trad. Dr. Obedenaru), Patrie şi Domnitor (dr. 5 a. Urechiă; benef. Drăgulicî), Mircea-cel-Betrân (dr. naţională, 4 a. 7 tabl. de 'Pantazi Ghica), Dreptate domnescă (dr. 3 a. 11 tab. localisare după Lope de Vega de Y. A. Urechiă), Dama cu camelii (trad.; rol minunat al Matildeî), Dalilla (trad.), Leul înamorat (trad.), Primar eu orî-ce preţ (trad.), Bărbatul trebue să-şi urmeze nevasta (trad.), Alb sau roşu (c. 1 a. de Iosif Vulcan), Muncitorii (c. 1 a. de Eug. Manuel, trad. Dimitriad), O slugă model (La soeur de Jocrisse, c. 1 a. trad. C. Palma), Jertfa lui Avram (trad.). Decî abiă 7 lucrări originale, din cele 36 jucate în stagiunea care se închise la Pascî.
   Domnişora Aneta Barozzi dă o serie de concerte pe piano la Ateneu şi la teatru cel mare, interpretând pe cei maî mari maeştri aî musiceî clasice, cu un talent extraordinar şi cu cel maî strălucit succes.
   C. Esarcu e numit membru în Comitetul teatrelor.
   (1) Asociaţiunea se compunea din: Millo, Stef. Vellescu, Gestian, Pancu, Christescu, Th. Popescu, Efr. Popescu, M. Constantinescu, M. Flechtenmacher, apoî gagiştiî: Mincu, Eliescu, Florian, Baliţa Michăilenu, Irina Poenaru, L, Stoenescu, 4 elevî şi 4 eleve.
   Repertoriul fu: Căsătoria lui Figaro (trad. Millo), Parisieniî (c. 3 a. de Tlieodore Barriere, trad. Pancu), Un bal din lumea cea mare (tr. Porfiriu, musica Al. Flechtenmacher), O resbunare (C. Marian), 0 glumă seriosă (vod. naţional, Stef. Vellescu, musica Al. Flechtenmacher), Bastardul (dr. 4 a. trad.) Lipitorile (c. 5 a. Alecsandri),
www.digibuc.ro
320
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
şi certurilor dintre artiştii primari, Compania se desfăcu, actorii se risipiră în tdte părţile, iar Millo remase să joce singur, când la teatrul cel mare, în representaţiunî extraordinare, cu învoirea Comitetului (Haimana, Magnetisorul, Barbu Lăutarii, Un amic înverşunat), când la Bossel pe socotela sa, în câte-va rîndurî, ori în unire cu cântărâţa' francesă Finetta. (!!) (3)
                          Pascaly luptă totuşi din greu, deşi trupa îi eră harnică, iar sala mai tot-deauna plină. Avea însă multe deprinderi rele de prefăcut, multe
neajunsuri de înlăturat, multe trebuinciose de pus în fiinţă______Fără
                          directivă şi metodă în studiu, fără control statornic şi luminat în interpretare, fără îndemn călduros întru dragostea artei, fără reale
Sgârcitul Galanton (trad.), Paraponistul pus în slujbă, Un amic înverşunat (c. 1 a. tr. Eliescu, mus. Flechtenmacher), Haimana, Barbu Lăutaru, Doue despărţenii; apoi Compania s’a disolvat la finele lui Decembre.
   Millo, la 9 Septembre 1871, jucase în teatrul mare în fata unui public, care l’a aplaudat frenetic, pe Millo directorul, Paracliserul, Paraponisitul şi Kera Piastasia•
   Compania de gimnastică anglo-americană Manley dă representaţiunî forte reuşite la Bossel, în Septembre.
   Fiul lui Bosco dă şedinţe de prestidigitatiune, de şarlatanism modern şi spiritism american, şi d-1 şi d-na Hersilia Campanile şedinţe de magnetism, somnambulism şi spiritism, în sala Bossel, în mirarea tot mai mare a spectatatorilor, uimiţi de asemenea spectacole.                                     .
   Frosa Popescu dă, la 26 Februarie 1872, o*representaţiune extraordinară, tot acolo, cu O resbunare, Supărăciosul (c. 1 a. de Marc Michel & Labiclie, trad. Pancu), Gringoire, (c. 1 a. Barriere, trad. Pancu & Economu), Les critiques de la danse (ga-tineau), concert de Wiest..
   Li 14 Martie, Maria Flechtenmacher, St. Vellescu, Gestian, Christescu dau, cu învoirea Comitetului, o representaţiune extraordinară la teatrul mare, jucând: Armele temem (Bataille de dames) şi Post-scriptum, apoi la Bossel, tot aceiaşi: Mizantropul, Influenţa morală, O spaimă, Pandurul cerşetor (jucat de Paul Pascaly), apoi Romanul, dantat de G. Mocenu.                                        ,
   Comitetul şi direcţiunea teatrelor se compunea atunci din: I. A. Cantacuzino, director general; Const. Stăncescu, G. Sion, Gr. Mânu, C. Esarcu, membri al comitetului. Gr. Mânu e înlocuit, la 10 Iunie acelaşi an, cu Eduard Wachmann, directorul Conservatoriuluî.
   Mariţa Constantinescu (Blonda), vestită actriţă prin talentul şi graţiile sale, more la 28 Aprilie de o bolă de inimă, ce o ţinuse mult timp departe de scenă, pe care apăruse la vîrsta de 18 ani şi avusese cele mal mari succese. E înmormîntată cu pompă osebită la 30 Aprilie.
   Millo cu câtî-va elevi se duc de la Maiu prin provincii să joce canţonetele lui Alecsandri,
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
321
dovedi de răsplată, actorii—trecend de la un director la altul—vibrau - instrumente lăsate în voia întîmplăriî,—după cum manile erau mai gingaşe ori mai grosolane atingendu-le.
   Nimic personal, nimic original, nimic caracteristic, afară dor când manifestarea liberelor lor însuşiri făceâ din acţiunea dramatică o îngrozitdre babilonie. Talentele unora, aplecările altora, deşi la prilej licăriau de-asupfa neguroselor mediocrităţi, puteau fi împedicate să se afirme, căci un talent, ori-cât de puternic, perde o însemnată câtime din valorea sa, când nu e susţinut de către cei ce-î stau împrejur. O lucrare teatrală bine cumpănită nu cuprinde numai un singur rol, nici îşi desfăşură peripeţiile în jurul unui singur caracter, ci din îmbinarea deosebitelor sale puteri îşi împânzesce interesul acţiunii, la desnodămîntul căreia contribuesc mai ales personagiile ei de căpetenie. Prin urmare, tote rolurile trebuesc ţinute cu o de o potrivă vrednicie, pentru ca principala creaţiune să iasă întregă şi vie la lumină, pentru ca tipul visat de autor să găsescă în interpret adevărata sa înfăptuire.
   Nimic nu ne pote da o idee mai esactă despre acesta decât urmă-torele două împrejurări, povestite, cu atâta spirit, de spiritualul I. L. Caragiale: (1)
   —    Celebrul Millo juca, în beneficiul său, la Bossel, o piesă din fran-ţuzesce, eu câţî-va actori de strînsură. Intr’o scenă, în care Millo, ca Baron, sfida pe un Marchis, Baronul începe:
   «Domnule Marchis, când e cine-va poltron ca D-ta!........»
   Dar actorul priviâ pe Baron cu ochii miraţi, ca şi cum n’ar fi fost Marchis ofensat, ci spectator interesat. Millo reîncepe:
   «Domnule Marchis, când e cine-va poltron ca d-ta!»______apoi printre
dinţi încet: «Ci supără-te, nene, pentru Dumnezeu!»
   Aş! Marchisul de loc. Millo urmeză:
   «....Când e cine-va laş... (încet) Incruntă-te omule, ce dracu!»
Marchisul nu cedăză, ba nici nu-î dă replică. Baronul încet:
   «Ci (Ji> nene!»
   De prisos. Atunci, vă(Jend că Marchisul e din cale afară solid, Millo se hotăresce să sacrifice scena şi <Jice tare:
   «Dar----o să te superi, că vă(J că nu te superi; dar... o să-mi
(Jicî miserabil! căci vă<J că nu-mi <Jici. Ei bine ! Să eşim, d-le Marchis!» şi, încet: «Eşi, nene, eă m’aî omorît!»
   —    Neuitatul Drăgulicî, care, pe lângă extraordinar talent, avea şi mult spirit, trebuia să debiteze într’o dramă romantică o enormă tiradă: 1
  (1) Literatura şi Arta română, anul 1898, No. 2 : Ioan Brezenu, studiu.
    Analele A. R, — Tom. XX.— Memoriile Secf. Literare.            21
www.digibuc.ro
322
DIMITRIE C. OLLĂ.NESCU
povestiâ unei femei, cu tote amănuntele şi cu nenumărate exclamaţiunî, cum se prăpădise amantul eî—amicul lui—într’o cursă infamă întinsă de vrăjmaşi. Dragulicî se plângeâ de lungimea paragrafului şi pretindea luî Pascaly, directorul, să i-1 mai condenseze:
   «Nu din pricina mea; eu îl <jlc, să fie şi de două orî mai lung; dar mi-e milă de Miţa.»
   «Firesce, <jice Miţa, cu naivitatea-î cunoscută; încaî tu vorbesc!; dar eu.... ce să fac un sfert de ces?»
   Drăgulici răspunde:
   «Să-ţî cumpăr o oca de mere, să le rumegi cât m’oiu bălăbăni eu; să nu 4icî că ai stat de geba în piciore.»
   Iată greutatatea cu care aveau să lupte acei directori, al căror interes nu se mărginiâ numai la rotunjimea sumelor incassate, ci năzuiâ maî departe şi mai sus, în sferele idealului. In sumedenia de fiinţe legate împrejurul lor de acelaşi fir al artei, se găsiati câte-va naturi alese, cărora un cuvînt, o mişcare, erau de ajuns pentru a le hotărî o situ-aţiune sau un simţemînt; pe când altele, plămădite din lut de rind, rămâneau nedomirite înaintea tuturor lămuririlor, orî se purtau pe scândurile scenei fără de suflet, fără de rost. Să dai cui-va tote po-dăbele şi tote măririle, şi el să nu le preţuiască, nici să le înţelegăi să i le iei iarăşi pe tote, fără ca să-l turbure părerea de rău,, aeestă uscăciune de inimă şi pustietate de minte sunt dove<Ji de degenerări triste, prea triste pe scena cea largă a lumii, dar încă pe cea atât de îngustă a unui teatru, în care tot e calculat şi convenţional şi pe care adevărul nu se restrânge decât prin prisma însuşirilor individuale.
   Actorul trebue să aibă două făcultăţi întâietore: concepţiunea şi reproducţiunea, căci dacă nu pătrunde sau nu înfăţişeză pe deplin aceea ce vede şi aceea ce simte, e un instrument vătămător armonicei întregiri, care dă farmec şi putere artei dramatice.
   Din nenorocire, asemenea instrumente erau în mai mare număr în teatrele nbstre. Insă, chiar dacă tbte elementele de valbre s’ar fi putut aduna la un loc, încă cu greu s’ar fi alcătuit acea admirabilă armonie, atâta—în răsleţa libertate în care trăiau—perduse actorii sim-ţemîntul răspunderii şi al afinităţii artistice.
   Aşa, fără de a fi prea pretenţioşi, întrebăm: care dintre artiştii cu renume de pe atunci ar fi putut jucâ un rol clasic cum se cuvine? Cine mai păstră cultul formei, respectul nuanţei, curăţia ex-presiunii ? Care putea fi, ast-fel, luat drept model în dramă ori în comedie ?
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNÎ
323
  Sub îmboldirea nevoieî, fie-care se întrecea să joce cât se putea mai mult şi cât se putea mai repede, deci cu atât mai puţin corect şi mai puţin consciinţios. Publicul era rău nărăvit, căci numai de lucruri nouă se ademeniâ şi numai necunoscutului îi mai făcea credit de ceva bun____
  Millo eră un actor genial, fără îndoială, dar cu vremea devenise prea capricios, prea interesat şi, în de obşte, neglijent. Inveţâ rău, uită repede şi nu-î plăcea să fie controlat ori să sacrifice cel mai mic efect, pentru a pune în evidenţă, de nu a sublinia, efectul altuia, în scenă. Genul luî—aprăpe inimitabil—nu-1 încercă nimeni, fiind sigur dinainte că nu va isbuti să capete favorea publicului, credincios luî Millo, care-I întipărise prea adînc în minte chipul şi felul său atât de personal de a juca, pentru a fi atins şi mai puţin precumpănit de vre-un altul. Rival n’a avut, dar nici urmaş, ast-fel că, nefăcend şcdlă, amintirea luî se va stinge, ca un hohot de rîs, cu generaţiunile cari au avut fericirea de a-1 cunăsce.
  Vor juca şi alţii pe Moise Ovreiul ori pe Paraponisitul, nimeni însă nu va ave tremurul cel cumplit din pădurea Lipitorilor Satului, nimeni nu va aruncă publicului memorabila apostrofă: eu drept e? frumos e?... precum o aruncă el. Mateeseu — care aveâ un minunat dar de imitaţiune—îl făcea din când în când şi se apropiâ mult de strălucitul model, dar, la urma urmei, tot îşi dedeâ şiretenia pe faţă... E colosal de greu să susţii, fără şovăire, o atât de strivităre întreprindere, căci, un nimic — şi acel nimic, fie emoţiune, fie nesiguranţă, fie rea disposiţiune, se produce une-orî—e de ajuns să producă o caricatură. Millo a fost un model unic şi unică-î va rămână memoria în analele teatrului.
  Pasealy aveâ un temperament dramatic original şi puternic, incar-nându-se — cu o mare uşurinţă — în personagiile ce înfăţoşâ! Aveâ însă r-eua deprindere de a nu-şî învăţă rolul—păte că nici îî prisosiâ timp, cu atâtea ocupaţiunî la cari se dedeâ—în cât jocul i se resimţiâ în mod neplăcut de acestă împrejurare. Atunci îngână şi mâncâ finalele vorbelor, gângăviâ, repetă şi mai ales abusâ— când perdeâ şirul—de exclamaţiunile: Dumnezeul meu! eî bine da! drace! vai! cerule ! moştenite de la melodramele francese cu cari crescuse, iar glasul suflorului se au<Jiâ, până în fun Iul saleî, înainte de a se au<Ji al lui. Pe lângă acesta eră declamator şi emfatic în rolele dramatice şi aprăpe
www.digibuc.ro
324
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
liric în comedie, pe care adesea o juca cu un brio plin de originalitate. Era cam exuberant în mişcări, deşi avea o mască şi atitudini sculpturale pe scenă.
   Cine l’a luat de model şi a putut dobândi calităţile, învederat distinse, ce avea, a devenit actor de mâna întâia, dacă, în acelaşi timp, a fost destul de norocit să nu-î îmbrace şi defectele, căci mulţi din elevii lui, cu t6t,â strădania ce şi-au dat să se lepede de dînsele şi până a<Jî,— exagerându-le negreşit,—le este peste putinţă de a se produce pe scenă alt-fel decât cu glasul umflat, cu vorba trăgănată şi cu gesturi după tipicul cântăreţilor italian!. Numai de n’ar face şi dînşiî elevi, Dumnezeul meii?!______
   Rascaly eră om cu carte şi fdrte deştept.
   Dimitriad mic şi subţire la trup, vioiti, vorbăreţ, înflăcărat în dis-cuţiune şi sentimental, avea gesturi repeZi şi nu prea măsurate, organ puţin măgulitor aurului (intonaţiune guturală, apăsată şi adesea monocordă), deşi debutase prin a fl cântăreţ, şi o înclinare netăgăduită către pathos, eu tdte că în rolele tenebrdse de intriganţi şi de tirani a fost pdte cel mai energic caracter artistic al scenei năstre. Fdrte susceptibil, dar fărte consciinţios, iubiâ teatrul şi a muncit mult—nu tot-deauna cu spor—pentru propăşirea luî.
   N’a avut imitatori, nici elevi n’a lăsat după dînsul, deşi era studios şi cultura generală nu-i lipsiâ.                      .
   Drăgulict, de o potrivă îndemânatec în dramă şi în comedie, avea un real talent, o mare încredere în sine şi se călăuziâ maî bucuros de inspi-raţiunea momentului decât de studii. Plin de duh, găsiâ sub forma glu-meţă chipul de a critica şi de a atinge pe fle-care în punctul slab, fără ca să-l supere. Incult, de alt-fel şi leneş, s’a impus prin glasul lui de trâmbiţă, prin profilul lui de Don Quichotte, prin felul lui neasemănat de a repe<Ji cuvintele sensaţionale ca un fluerat, printre buze, în sală, şi mai cu sâmă prin minunata-I putere de asimilare cu tot ce vedea şi autjiâ. Un adevărat comedian din străvechile trupe călătdre, gata la nevoie să j<5ce ori-ce rol—potrivit ori nepotrivit caracterului lui— şi chiar maî multe într’o piesă, numai spectacolul să nu remâe şi banii să nu-I dea înapoi. Când apărea, aduceâ vieţă şi veselie pe scenă, şi rolul lui Nigodinos de las guras cascatas (Roşa magică) fu, până la sfîrşitul vieţii lui, prototipul creaţiunilor mucalite ce făcuse. Drăgulicî, aşa cum eră, nu putea fi imitat, căci nimeni nu se încumetă să-l ieâ de model, dacă nu avea ca dînsul aceleaşi «ghiduşii de fecior de lele» precum îi <Jiceâ Millo, tipărindu-1 cu palma grăsulie peste falca lui slabă şi osdsă. încolo boem în tdtă puterea cuvîntuluî.
www.digibuc.ro
teatrul la român!
325
   Costache Bălănescu, grăsuliu, roşcovan, pripit la vorbă, încurcându-se la frasele prea mult lungi şi gesticulând cu o vioiciune aprdpe pro-tivnică rotunjimii trupului, era un tip de comic pururea Vesel, care te făceâ să rî^i chiar când nu (ficeă nimic, numai privind la capul luî neastâmpărat, la ochii lui şireţi şi la vecînicul surîs eare-î subţiâ buzele şi-î ridica umerii obrazului. Cu t6te aceste însuşiri preţidse, cu-vîntul eşit din gura luî sburâ maî jos decât îl ţineau aripele, portul şi mişcările luî pe scenă micşorau, par’câ, valdrea persdneî ce înfăţişă, trivialisată din înfăptuirea ce-î dedeâ hazliul Costache Moldovănu, cum îl numiau prietenii. De aceea reuşiâ minunat în tipuri. locale de la noî, cu totâ pretonţiunea ce aveâ de a fi un adept al şcoleî romantice şi de a jucâ cu un fason particular creaţiunile luî Regnier şi Coquelin de la Comedia Francesă. Dar, dacă în giubeua luî Coconu Grigore Bârzoiu, în vengherca doctorului Franţ, orî în rondmantelul luî Farmazovicî, eră «bucăţică ruptă» chiar D-lor, în haina de curte a «Marchisuluî de la Seigliere» orî în fracul «Avocatului Destournelles» ar fi făcut prăstă figură. (1)
   Noroc d6r că pretenţiunea îî eră maî presus de puteri, iar directorii de teatru îşi făceau socotelile maî de aprdpe decât dînsul. Talent unilateral de alt-fel, studios şi cu dragostea artei.
   Ştefan Iulian, unul dintre cele maî extraordinare talente ce am avut în teatru. Plămădit din sângele şi din sufletul luî, — fără nici o în-rîurire de şcolă, căci a crescut şi s’a desvoltat pe scenă, — acest talent aveâ ca însuşire de căpetenie observaţiunea şi representarea ridicolelor ce (Jilnic întîlniâ în cale, într’un chip atât de viu, de firesc şi concretisat, în cât tipurile create de dînsul, cuprinzând t6te neghiobiile, t6te stângăciile, t6te ciudăţeniile lor de port, de vorbire, de atitudine orî de pricepere, au rămas ca modelurî aprdpe clasice în teatrul nostru. Cu tote acestea, nu maî puţin şi rolurile din piesele traduse orî localisate le interpretă el după aceeaşi metodă, prinZendu-le laturea comică, pe care o exagerâ în măsură cuvenită, pentru a înteţi — fie chiar silit — rîsul, ţintă către care-şî îndrumă absolut tote interpretările sale.
   Actor, cântăreţ şi dănţuitor tot de-odată, eră minunat în orî-ce făceâ, fără altă ostenelă decât lăsându-şî liberă inspiraţiunea cea atât de bogată în veselie, în schime, în neasemănate mucalitlîcurî, ce fără de. 1
  (1) Roluri din: Cocâna Chiriţa, Petra din casă de Alecsandri, Coţcării, vechi şi Coţcării noi, localisare de Bălănescu, şi Mademoiselle de la Seigliere de Jules Sandeau. Bălănescu fusese la Paris şi văzuse pe marii artişti jucând, iar la întorcere se încercă zadarnic să-î imiteze. Neisbânda nu-1 tămădui cu tote acestea. L’am cunoscut bine, căci eră din Focşani.                         •     ■     ■
www.digibuc.ro
326
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
voie şi tot-deauna aducea publicul la nivelul năsdrăvăniilor lui. Cine l’a vă<Jut în Nae Jpingescu din «Noptea furtunosă», în Ghiţă Pristanda poliţaiul din «Scrisorea perdută» ale lui Caragiale, în Luca Mustachide din «Sfredelul Dracului» de Alecsandri, în Petterman din «Choufleuri», în Czilpan din «Voevodul Ţiganilor», în Kikibio din «Boccacio» şi în atâtea şi atâtea alte ipostase scenice, au aplaudat şi au slăvit pe artistul comic, cel mai poporal şi mal talentat după Millo în ţeră la noi.
  Se pdte ca privirea lui, în loc să fi frământat adîncurile firii omenesc! pentru a scăte la ivelă viciile morale, să fi fost mal mult impresionată de urîciunile şi diformităţile din afară ale indivizilor, cari sau nu meritase o analisă mal amănunţită, sau nu-1 presintase vre-un alt interes. Ori-cum, lucrarea sa avea un netăgăduit caracter de moralitate, căci ne înfăptuiâ nisce fiinţe cari, — maimuţărind vorba, portul, deprinderile celor mai subţiri ori mal sus decât dînşil, — se credeau, a fi cu tot dreptul representanţiî progresului în clasa lor, pe când într’adevăr nu erau decât produsul falsificat şi ridicol al unei civili-saţiunî rău înţelese şi rău aplicate în cercurile din cari făceau parte. Adevărate vicii sociale, ce intră de drept în cadrul comediei, tote având o intimă legătură cu sufletul şi tote trebuind a^î vindecate dimpreună cu dînsul.
  Iulian a murit abiâ în vîrstă de 40 de anî, după ce făcuse cele mal însemnate creaţiunî comice în ceî două-<Jecî şi doi de ani, cât a strălucit pe scenă. Amănunt vrednic de jale: unica lui fiică s’a născut 6rbă. Acesta i-a fost cea mal cruntă mâhnire a vieţii. El, făptuitorul glumelor şi al veseliei, trăia cu ochii înnecaţl în lacrămî, privindu-şî nenorocita copilă. (1)
  Ştefan Vellescu, amorezul cu graiu du Ice, ochi galeşi, zîmbet uce-ritor de inimi, representâ pe teatru tinereţea, cu tot farmecul şi frumuseţea el. Frumos el însuşi, elegant, îndrăsneţ şi norocos, punea totuşi în creaţiunile sale mal multă artă decât simţire, mal cu prisos adevăr decât căldură; şi trebuia să aibă îndestul talent pentru a nu părea rece şi puţin natural în nisce roluri cari tocmai cereau însuşirile contrarii. Cestiune de calcul or! de temperament?
  Cu tdte acestea, o duidsă tremurare a glasului, o potrivită schimbare a feţei, un gest rugător şi o anume înclinare a trupului, îl erau— după povaţa şi pilda maestrului său Delaunay — de ajuns pentru ca 1
  (1) Ve<JÎ şi studiul lui N. Petraşcu asupra lui Iulian, din Literatura şi Arta română, No. 5, anul 1899.
www.digibuc.ro
TEATRUL la români
m
să vaijă gingaşele capete plecându-se înainte i şi ispita-î de dragoste încununată de succes. Câţi ochi. n’au plâns, câte pepturî nu s’aîi sbu-oiumat-pe urinaduî, necredinciosul, dar pururea doritul şi mângâietorul amanţi,,                        .
   Eră, o putere fatală şi trufaşă, deci, puterea lui; de aceea, nu cu puţine şi.obicinuite lucruri îl făceai să fie mulţumit. Ba din atingerea sa, în atâtea şi felurite împrejurări, cu femeile, pe scenă, nerăbdarea şi fantasiile-î cresceau fără de voie. Aşa, nimic — între altele — nu-1 enervâ-.maî mult decât rolele prea mari şi tiradele prea lungi. Credea, pdte cu drept cuvînt, că lungimea şi pompa cuvîntărilor sunt vâtă-mătbre interesului acţiunii, slăbindu-î, dacă nu depărtându-i efectul. Ordrea acesta* cresGută la el cu. timpul, l’a şi hotărît să părăsescă scena, consacrându-şe catedrei sale de la Canservatoriu. Fără de a fi fost un protagonist cu o hotărîtdre înrîurire asupra teatrului, Vel-lescu a făcut creaţiunî — Vornicul Bucioc, Domniţa Roxandra, Supliciul unei femei—în cari frumuseţea dicţiunii, gradaţiunea în desfăşurarea patimei,.eleganţa şi corecţiunea înfăţişării şi simplicitatea mijld-celor pentru a produce efecte dramatice, dovediau un dar original de înfăptuire, prin pătrunderea caracterelor şi studiul vieţii intime a personagiilor.. Creaţiunile sale nu sunt numerdse şi nici tdte nu sunt.de o egală valdre, căci,.dacă i se pdte impută vre-o slăbiciune lui V.elleşcu, este inegalitatea nivelului artistic în interpretarea unor roluri faţă de altele şi chiar ale aceloraşi — în deosebite împrejurări. .. Par
                               Les' amoureux, toujours fantasques,
                       De l’ceil bleu, â l’ceil noir Voltigent!. Oh! temps heureux des frasques.
                                     Bdnjour?... bonsoir! ...
cum (jiceâ un cântecel 'suggestiv al Yveteî Guilbert.
   Dacă vom arătă, în puţine cuvinte, valdrea artistică a lui Gestian, «om de nădejde» într’o trupă, care făceâ de tdte şi se specialisase cu deâtul merit în rolurile de tată, de bătrân şi de financiar ' {cum <jic Francesiî)—el a rămas prototipul lui Porthos din Muşchetarii; a lui FelbaHad, temperament călduros,-dar execuţiune defectudsă, prin lipsa de’ studiu, incorecţiunea graiului, abusul de gesturi violente şi sughiţul dramatic; valdrea lui Christescu, plăcut la chip, aprdpe elegant pe scenă, dar ţepăn şi afectat în gesturi, ca şi în vorbă; a lui Simion Bălăneseu, nu lipsit de noimă ca tînăr comic naiv, dar stricat de la începutul- carierei, dându-i-se roluri prea grele pentru şubredul său talerita lui Ioan Alexandrescu, cântăreţ cu glas plăcut, dar actor,
                                                                    *
www.digibuc.ro
328
DÎMÎTftlfc C. OLtÂNfiâCtî
mediocru; â luî Romanescu, comic grosolan şi sgomotos; a luî Frai-vald, jucând cu 6re care brio pe seniorii de mâna a patra; a luî Ştefan Michăilenu, cu maî mult ifos decât pricepere melodramatică; a luî Săpenu — Puiu uriaşul din Roşa magică — avend maî multă statură decât talent; a luî Mincu, nedespărţitul tovarăş al luî «Musiu Millo», bun să jdce orî-ce, numaî de plâns să nu fie, —' că era omul slab de nervî; —^ vom încheia aprope lista actorilor făeend pe atunci parte când dintr’o trupă, când dintr’alta, cu carî, abiâ strînşî la un loc, putea un director să presinte ceva maî convenabil publicului. Dar eî jucau împărţiţi în două taberă şi lesne se pote înţelege ce valdre aveau spectacolele date de âceştî câţî-va artişti înnecaţî în pusderia de ucenici stângaci şi de diletanţi naivi carî îi încunjurau.
   In ce privesce artistele, este un adevăr de mult bine dovedit’ că elementul femeesc a fost mult maî slab, ca artă şi talent, decât cel bărbătesc, în teatru la noi. Abiâ câte-va nume pot răsări lumindse de-asupra atâtor altora ce dorm în negura necunoscutului, şi acelea în anume roluri, sau chiar în unele părţi ale acelor roluri, din cariera lor.               •                                ’
   Şi mai întâiu, afară de patru, cinci, maî tote erau inculte, dar inculte până a sci abiâ să scrie şi să cetescă. Aveau graţii naturale, o anume învăpăere cuvenită scenei şi bună ţinere de minte ; în colo, numaî ce învăţau şi ce deprindeau cu vremea în teatru le ţinea loc de edu caţiune artistică şi de talent.             .                -
   Pe lângă acesta, fie mărginire intelectuală, fie influenţa mediului so cial, sau alte cause şi predisposiţiuni personale, cele mai multe dove-diau o pornire firescă de a coborî tot-deauna nivelul rolelor. In dramă, afectate, stângace, confuse—în comedie, înfipte, semeţe, guralive, ele dedeau, prin felul de a juca şi de a vorbi, o nuanţă de trivialitate acţiunii şi caracterelor, depreciându-le mult valdrea şi strămutând adesea forte jos planul general al lucrării.           •
   Dar glasurile? Ce tpnurî ascuţite, ce note ţipătdre, ce game stridente ! T6te aprdpe vorbiau în stil de primadonă, căci rar le cădea vocea din registrul de sus. Şi ce aspră, ce grunţurdsă, ce ţepenă, ce necioplită era ! Nici o pregătire, nici un exerciţiu, nici o technică, nici o îmlădiare, nici o cultivare nule-o înobilase nici odată. Tocmai agentul principal, elementul măgulitor al graiului, era pricinuitor de cele maî mari neplăceri şi neajunsuri.                  •
   De aceea Reginele şi Ducesele, amantele şi cochetele glăsuiau în nobilele sfere după acelaşi diapason ca morăriţele, ca mahalagidicele ca slujnicele din sferele cele mai aprdpe de pămînt; de aceea unul
www.digibuc.ro
TEAtRUt fcA feOMÂNÎ
329
 din -farmecele teatrului, armonia şi dulceţa rostirii, a fost şi mâî este—pe alocurea—la noî un mit din poveştile altor nemuri şi altor tărîmurî necunoscute şi zadarnic visate. '
    Oă pricepeau puţin ori pricepeau pe dos, că simţiaii prea mult orî nu simţiau de loc, că n’aveau gust, nici măsură, nicidreptă judecată pe cât le trebuiâ, întru ale scenei, acăsta iar e adevărat şi p6te fi adevărat pentru orî-cine, când se va află , în aceleaşi condiţiuni în cari se aflau artistele (?!) teatrului nostru în. vremea despre care scrim. Era lucru firesc, prin urmare, ca, ridicându-se sus, sus din mijlocul lor, Maţilda Pascaly, Frosa Popeşeu, Nini Valery, Frosa Sarandy, Raluca Stavrescu, şi mal înainte de dînsele Mali Cronibace, Raliţa Miehăilenu, Fany Tar dini, Mariţa Constantinescu, prin calităţi alese ale minţii şi ale simţirii,, dragostea şi ochii tuturora să se aşeze statornic asupră-le şi să le urmărescă cu bucurie în tot locul. Dar şi ce deosebire în înfăţişarea, în mersul, în vorba lor ! Pretutindenea păreau â fi ele stăpâne' şi împrejurul lor făceau să se desfăşure—ca de drept— t<5te peripeţiile faptelor scenice.
   ' Sentimentalitatea melancolică a Matildeî luă, prin graiul duios şi atitudinile eî nesilnicite . şi nepretenţiăse, caracterul unei stări sufletesc! ou totul naturale, din care înflăoărarea vibrantă a pasiunii părea că o deştăptâ, pentru a dovedi că în acea inimă, atât de îngă-duitdre, furtuna putea să se ridice fără să-i turbure seninătatea. Energia Froseî Pop eseu, temperată prin dulceţa expresiuniî şi o dis-tineţiune personală în gesturi şi atitudini, făcea ca faimăsa Marcolini să 'apară în t<5tă mîndreţea eî de odinidră, întrupând nobilele figuri ale scenei.              •
 ■ Niny Valery, veselă, sprintenă, cu glas plăcut, cu joc isteţ, eră copil răsfăţat şi umpleâ sala de bucurie când apărea în faţa publicului, împărţind de alt-fel acestă simpatie cu Frosa Sarandy, care, cu talentu-î natural, vioiu," şăgalnic, dedea deosebită vieţă creaţiunilor comice, scoţend din cel mai neînsemnat rol o figură şi însufleţind cât de sărbede situaţiunî. Raluca Stavrescu, temperament pasionat şi spirit neliniştit, eră asemenea Mariţeî Constantinescu, amordsă, cochetă, ademenitdre, deşi exuberanţa uneia, sbucnind fără de voie, creâ o atmosferă agitată, în care cu greii puteâ trăi reserva sentimentală, adesea vroită, a celeî-lalte. Mali Cronibace, înainte-mergătdrea Matildeî, avea aceleaşi graţii, aceeaşi înduioşare ca şi dînsa, cu, în mai mult, înclinarea către o uşdră ironie, ce i-a creat un loc aparte în galeria ilustraţiu-nilor artei ndstre dramatice.. Fany Tardini, asemenea Froseî Popescu, mîndră, impetudsă şi semeţă, ţineâ de la originea sa italiană, negreşit,
www.digibuc.ro
330
tllMlTRIE C. OLlIneSCO,.
  o arddre adesea prea nestăpânită şi deci pu tot-deauna firescă. Tonul cam întunecat, gestul şi graiul prea emfatice.
    Raliţa Michâilenu, ingenua cea mult lăudată de Eliade (1), subreta iscusită a Teatrului de diletanţi şi a celui din Craiova,. trecu împreună cu anii — totă gama caracterelor scenice, până ce se specia-lisă în acel de mamă, de bătrână (duegnă), în care a excelat până la sfîrşitul carierei sale. Cine nu-şî aduce aminte de capul eî uscăţiv şi distins, de modul ticnit şi blajin cu care vorbiâ, de umbletul eî lin orî mărunt, de gesticulaţiunea eî atât de reservptă, de surîsul eî plin de atâtea înţelesuri şi amintirî? A început fără a, sci să cetâscă şi a sfîrşit
 cetind cu măestrie în fundul sufletelor omenescî_______
    Dar, în sfîrşit, acestea erau elementele artistice şi cu dînsele tre-buiâ să se producă acel «farmec de cuvinte şi de icdne vii», cu care «se învioreză sufletul poporuluî».                                    •
    De aceea, în stagiunile următdre, Pascaly îşî întregi trupa cu Stef. Vellescu, Ioan Panu, Christescu, Raliţa, Maria Flechtenmacher, lăsând pe Millo, aprope singur, să-şî «cerce norocul» în Sala Bossel cu vechiul luî repertoriu şi cu Apele de la Văeăresci, vodevil plin de alusiunî şi. satirisărî asupra cestiunilor şi împrejurărilor politico-sociale pe atunci la ordinea (Jileî. De alt-fel, cât Pascaly avu administraţiunea Teatrului Naţional, Millo, preferi «să se tiranisescă— cum <Jiceâ — pe scândurile luî Bossel», decât să dea mâna cu dînsul. Eră cevâ maî mult decât o deşertă ambiţiune, care-1 opriâ să facă acest pas, dorit şi cerut de tdtă lumea, căcî în timpul cât aii fost împreună în capul aceleî administraţiunî (1867—1868) înţelegerea nu s’a putut statornici—decât ddr pe scenă — între dînşiî. Eră o veche bubă, care înveninâ inimilo amîndurora, pricinuind scenei române cele maî mari pagube materiale şi artistice. Cât s’ar fi ridicat şa şi unde ar fi ajuns pdte chiar literatura ndstră dramatică, dacă aceştî doî artişti, două puterî, două luminî ale teatrului, trăiau uniţî şi lucrau în deplină înţelegere — cu acelaşi zel cu care lucrau despărţiţi —pentru mărirea şi întâietatea luî? ! 1
    (1) Ioan Eliade Rădulescu, unul dintre întemeetorii teatrului, more în (Jiua de 27 Aprilie 1872. I se fac funeralii naţionale, la cari vorbesc d-niî: Urechiă în numele Academiei Române, Esarcu în al Societăţii pentru învăţătura poporuluî român, Missail din partea Ziaristică şi Stăncescu din a teatrului. Amănunt interesant: pe când se urcă cosciugul răposatului în carul funebru, musica—după dorinţa expri-
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
331
   Resleţirea luî Millo de întregul corp talentat, distins, muncitor al artiştilor noştri, vătămând' interesele instituţiuniî dramatice naţionale, i-a adus luî însuşi destule pagube. Singur, sărac, nesusţinut şi neînţeles — de ceî ce-1 încunjurau, — nivelul artistic i se cobora şi lupta fără puteri ameninţă să-l răpue.
   Iată ce (Jice un martor ocular despre rostul spectacolelor ce vedea la sfîrşitul anului 1873: «Sala luî Bossel eră aprdpe deşertă* deşi se jucau Prăpăstiile Bueurescilor. Lojile maî tdte gdle, căci numai publicul popular, care se duce la teatru să petrecă, a remas credincios bătrânului comedian.» Personalul teatrului e maî mult decât restrîns. Trei actriţe sărăcuţ îmbrăcate representau mulţimea elegantă dintr’un salon; decorurile erau neisprăvite, iar dracul, în loc să esă de sub scenă, unde se presupunea a fi iadul, veniâ ea totă lumea pe uşă. (1)
mată de dînsul, cu limbă de morte — cântă finalul actului II din Lucia de Lamer-moor. •
   Frosa Popescu, neangajată de Pascaly, protestă prin (fiare, învinovăţindu-1 de rapacitate şi lipsă de condescendenţă către colegi. Journal de Bucarest, 10 Oct. 1872.
   (1) Millo, încunjurat de câţî-va elevi, dădu—cât ţinu contractul luî Pascaly—spectacole de comedii şi vodevile, în Sala Bossel, jucând, în 1872—73, de 18 ori noua sa lucrare Apele de la Văcărescî, cărora le tot adâogiâ, împrospătându-le pe afiş, câte o ^codiţă hazlie privitore la: legea timbrului, la tutun, la Jidani, la licenţele de băuturi, la Creditul funciar etc., etc. Ca tdte lucrările de ocasiune, atrăgea lume şi deci «făcea parale». După acestă piesă, cu care a debutat la deschiderea amînduror stagiunilor, 19 Novembre 1872 şi 26 Octobre 1873, a maî dat: Un bal din lumea cea mare, Millo director, Paraponisiţii amîndoî, 33.333 de franci, Barbu Lăutaru, Haimana, Baba Hârca, Un mister în pasagiu (vodevil de Millo), Cucona Chiriţa.în Iaşi, Pete în sore (c. 1, a. Eliescu), Fermecătorea (c. 2 a. CaradaJ, Jianu; apoi la 20 Aprilie 1873 plecă la Iaşi şi prin judeţe să exploateze vina norocită a Apelor sale.—In stagiunea următore, dete, pe lângă cele de sus: Barbu lăutaru, Impresiile C. c. Chiriţei la Paris, Tusu Calicu, Doi pricopsiţi, Cinel-Cinel, Plăcintaru (cânticel comic de Alec-sandri), Prăpăstiile, Grozavul duelist (v. 2 a.), Corbul român, Domnul Mofturenv, (Politica cea mare, vod. 5 a. 1 tab. Millo), C. c. Chiriţa la Exposiţia din Viena, Magnetismul, Musa de la Burdujeni; apoi, în urma a trei zadarnice încercări de a maî da Apele de la Văcărescă, a închis teatrul la 27 Aprilie 1874 şi a plecat prin provincie.
   Iorgu Caragiale — neangajat nicăieri—dădu maî multe representaţiunî la Bossel în beneficiu — între cari: Marcu Botzaris (dr. cu mare spectacol, 3 a. 6 tabl.), la 22 Martie şi 14 Aprilie: Provincialul în capitală (vod. 2 a. Caragiale, mus. Fle-tenmcaher). Elena Caragiale dăduse, tot acolo, la 22 Dec. 1873: Frumuseţile din Iaşi şi din Bucuresci, canţonetă de Iorgu Caragiale, Dulce e la Primărie (farsă 2 a.) şi Deputaţii fac ceva? canţonetă dă acelaşi; maî jucase la începu          De-
www.digibuc.ro
3B2
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
   Pe când Pascaly în Teatrul Naţional, cu un repertoriu variat. şi ân-. teresant, cu stăruinţă şi cu bună chibzuială, ajunsese .a ave şi . sala bine poporată şi nu puţine succese. Ceea ce pricinuia. însă .mirarea tuturor, eră' uşurinţa cu care actorii înveţau roluri de o lungime spăimântătdre şi de un gen atât de diferit unele de altele. De la drama ori melodrama pasionată şi violentă, treceau la comedia .veselă şi blajină, la vodevilul sprinten şi la farsele mucalite, căci la noi o piesă jucată de doue, trei ori, nu mai intereseză pe nimeni,' publicul fiind mărginit şi pururea acelaşi. (1) * 1
cembre: Nobleţă slugilor (v. 1 a., tr. Nicolescu), Amorul unui student (de Cara-giale) şi Văduva şi Avocatul (v. 1 a. traducere).
  Dimilrie Bolintinenu more la Septembre 1872, în cea mai mare miserie.
  Cuza-Vodă more la Heidelberg (Hotel d’Europe), unde se dusese să-şî vadă copiii, de o paralisie a inimeî, la 12 Maiu 1873, şi e îngropat la Ruginosa la 29 Maiu, cu mare pompă, în mijlocul unei mari mulţimi de ţărani, cari îl conduseră carul funebru. Generalul Florescu, V. Alecsandri, Coloneii! Casimir şi Gadela ţineau pan-glicele carului; M. Kogălniceanu a vorbit în numele ţării, N. Ionescu în numele oraşului Iaşi, Petre Grădiştenu asupra faptelor domniei, Andreiu Vizanti în numele Universităţii din Iaşi, Archiereul Suhopan în numele bisericeî române.
  Prinţul Gheorghe Bibescu more tot în Maiu 1873, la Paris, în vîrstă de 69 de ani şi este înmormîntat în cimitirul Pere-Lachaise, după slujba ce i se făcu la biserica rusescă de Archiereul Prijulieff. Au fost faţă marii demnitari al Statului şi repre-sentanţî iluştri din înalta societate francesă.
  (1) Repertoriul lui Pascaly, în stagiunile 1872—1874,- fu alcătuit din următorele lucrări: Căsătoriile fără cununie (Les faux menages, eom. 5 a. Pailleron), Fanfan la Tulipe (dr. 6 a. Paul Meurice), Căzăturile (c. loc. 3 a. Pascaly), Doctorul negru (dr. 6 a. d’Ennery şi An. Bourgeois, trad. Michălescu), Ştrengarul din Paris (rol studiat de Pascaly cu Bocage, creatorul lui la Paris), Martirul familiei (dr. 5 a. V. Sejour, trad. Michălescu), Puiculiţa (c. la), Trei Pălării (c. 3 a. Hennequin), Sărmanul Jack, Păcatele bărbaţilor (Les amandes de Timothee), Banul Mărăcine (dr. orig. 5 a., V. A. Urechiă), Cărbunarii (c. 3 a., Aricescu), Nebunii din faţă (c. 1 a., Pantazi Ghica), Dama eu camelii, Rotarul, Caterina Howard, Domnia slugilor, Don Juan de Ma-i'ana, 0 căsătorie în lumea mare (c. 4 a., Yentura), Mortea lui Const. Brâncovenu (dr. B a. Roques), Hernani (dr. 5. a., V. Hugo, trad. Ioan Eliade; jucată de Pascaly (Hernani, Vellescu Don Carlos, Dimitriad Don Ruy Gomez, Matilda Dona Sol şi forte frumos reuşită; venitul eră destinat înălţării unul monument lui Eliade), Cuvînlul mortului sau Cocoşatul (dr. 5 a. Paul Făval), România liberată sau Mircea învingător (c. 3 a. Ant. Roques), Paradisul perdut, Amorul doctor (benef. Frosa), Fanatismul (benef. Dimitriad; Vellescu Mahomet, Dimitriad Zopir), Indiana şi Charlem(agne, Paiaţa (dr. 5 a. d’Ennery şi Marc Fournier, trad. P. T. Georgescu) Hoţii de Codru şi de Oraş, Radu Basarab, Banul Olteniei (mare succes al lui Pascaly şi Vellescu; dr. naţ. cu spectacol, 4 a. 7 tabl.), Răposatul D-lui (c. 2 a. Pascaly), Răsbunare şi ne bunie (dr. 1 a., tr. C. Palama), Aşa sunt femeile (c. 1 a, trad. C.Palama), Copii? ! fa milie?! (dr. 3 a, Pascaly), Cheia unui ginere (vod. 1 a, trad. I. Panu, mus. Flech-
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
333
  Din. acestă silită şi continuă preînnoire, din trecerea aceloraşi dmenî, aprdpe, prin atâtea şi atâtea roluri de caractere şi dimensiuni diferite, aii şi isvorit marile neajunsuri ale interpretării greşite, ale lipsei de originalitate,, ale. slăbiciunii artistice, imputate actorilor noştri.
  Eră fatal să fie aşâ, Miceau ei, când nu se dedeâ unei trupe nici măcar timpul trebuincios de a iace cunoscinţă cu fiinţele — reale ori închipuite — ce i se cereâ să înfăţişeze în deplinătatea vieţii, — dar încă să pătrundă în adîncul gândirilor şi simţirilor şi să creeze cevâ re-măetor, adevărat, asemenea omenirii.
  Dacă trupa ar fi fost însă la înălţimea chemării ei, dacă talentul şi educaţiunea ar fi venit în ajutorul experienţei şi deprinderii, dacă moravurile şi technica scenei n’ar fi fost supuse capriciului şi pre-sumpţiunilor personale, negreşit că neajunsurile covîrşiau mai puţin * 12
tenmacber), Lăpuşnenu (dr. naţ. 5 a. 7 t., N. Scurtescu), Ce scie satu nu scie băr-batu (c. 3 a., Pascaly), Muşchetarii (dr. 5 a. 10 tab., Alex. Dumas, trad. Pascaly), Vrăjitorea, Fiul nopţii, Revisorul General (c. 3 a., local. Petre Grâdiştenu), Resbu-narea morţilor (C. Stăncescu). '
  I. A. Canlacuzino dă, la Maiu 1873, demisiunea din director general al teatrelor şi e înlocuit cu C. I. Stăncescu, iar acesta în comitet prin Nicu Negri.
  Frosa Popescu dă în aceeaşi lună un beneficiu cu concursul d-reî Keller, jucând Un caprice (Musset), Lucrătorii (trad. Dimitriad), Burgravii (Frosa în rolul Guan-humarei), Vara la ţeră (Deparaţianu), versuri <jise de Dimitriad.
  Daniil Drăgulici, talentatul artist, more la începutul lui Octobre 1873.
  Matilda Pascaly more la 10 Novembre 1873. I se face o înmormîntare strălucită la
12 Novembre, la care d-nii V. A. Urechiă, Stăncescu, St. Vellescu pronunţă oraţiuni funebre, iar tînerul G. Dem. Theodorescu îi dedică o frumosă elegie în versuri.
  Iancu Samurcaş, fost director şi membru în Consiliul teatrelor, more la 12 Novembre 1873.
  Alexandru Odobescu e numit la 23 Decembre 1873 membru în Comitetul teatrelor, în locul lui C. Esarcu, trimis Agent diplomatic la Roma.
  Frosa Popescu dă cu trupa lui Pascaly Lucreţia Borgia în beneficiu, la 4 Februarie 1874.
  Expirând contractul lui Pascaly, el închide teatrul românesc la 5 Martie 1874, apoi la 18 Martie dă în Sala Bossel Rotarul, în beneficiul lui Iulian şi al Tudorei.
  Millo jocă Lipitorile în teatru cel mare la 4 Aprilie.
  Panu şi Lina Stoenescu dau la sfîrşitul lui Aprilie un beneficiu cu concursul trupei lui Pascaly, jucând: Amorul doctor, Cheia unui ginere şi Croitor de dame.
www.digibuc.ro
334
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
munca şi zelul fie-căruia, renumele şi' propăşirea nu le rămâneau îndelung zăbovelnice pe calea cea luminosă a artei. (l)-r- n De alt-fel Pascaly scrisese şi dovedise. dermult păuţSra are teatrul ce merită, când slobod eră orî-cine-. steteâ, în- fruntea- lui să-l răsu-cescâ după plac şi—fără control de nicăieri, fiind-că nu avea. sprijinul nimănui—să-î imprime gusturile, înclinările şi defectele-sale. ■’
   Aşâ, cu Millo, comedia, şi* în deosebi comedia de tipuri şi de năravuri naţionale, umplea scena de veselia sgomotosă şi puţin cam grosolană a nemuluî nostru, mărginindu-î ast-fel producerile într’un cerc negreşit interesant, dar totuşi prea strimt şi deci prea. degrabă şi pe deplin cunoscut de un public iubitor de noutăţi ca al nostru.
   Acestă comedie fu idealul lui artistic, pe dînsa a ilustrat-o şl prin ea s’a făcut nemuritor. Dacă cei câţî-va actori maî de preţ, ce am avut, puteau mărturisi, cu nevinovata-le modestie, că «fără de dînşiî nu ar fi artă la noi», de sigur Millo, care a fost (Jecimf de anf singurul eî representant, âveâ tot dreptul să spună: «Arta dramatică română, sunt eu!»                                                 1
   La' dînsul, dramele, cu sau fără spectacol, şi comediile străine, maî mult sau maî puţiu înalte, erau o parigorie lăsată camarazilor, sau un mijloc maî lesnicios de câştigat parale, cu singura condiţiurie să joce, pretutindenea, un rol ore-care, cât de mic... că-1 făcea el mare.
   La Pascaly, proporţiunea eră cu totul răsturnată. Dramele şi melodramele i-aiifost legănul talentului, printr’însele i’a desvoltal şi pecetea lor caracteristică a purtat-o, cultivându-le totă vieţa. Şi, lucru ciudat, prima lecţiune ce i-a dat marele Bocage a fost o lecţiune de comedie, mveţându-1 admirabilul rol-al Ştrengarului din Paris. Asemenea contraste nu sunt rare în cariera artistului nostru, căci el, care a cultivat şi iubit drama, eră forte bun în comedie şi nici una dintre compunerile sale teatrale n’a avut caracter jalnic.        4
   Cu tote acestea, la dînsul drama eră temeiul, iar spectacolele comice al-
   ţi) Românul, 9 Decembre 1873, publică următorea comunicare, făcută de Direcţiunea teatrelor, ca dovadă şi întărire a acestora: «Comitetul teatrelor, observând, cu ocasiunea repetiţiunilor generale ale dramei Hernani, tradusă de repausatul Eliade, că unii artişti au făcut schimbări arbitrarii în textul traducţiunii, fie din rea voinţă, fie din lipsă de studii,—înlocuind, cu de la dînşii cuvinte, pe acelea ce nu şi le aduceau aminte,—a voit să oprescă representaţiunea acesta, care se dedea şi în interesul artei (?!). Cu tote acestea, a tolerat-o, spre a nu perde ocasiunea de a aduce şi el contingentul seu la ridicarea monumentului lui Eliade. Dar tot odată găsesce de cuviinţă a preveni pe public, că el respinge orî-ce solidaritate cu aceste schimbări, cari denatureză şi spiritul autorului original şi textul traducerii.» — Tra-diţiuue verbală : O. I. Stăncescu.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
335
cătuiau mai multo «petrecanie» pentruglotă, o mană binefăcăt<5recasseî, decât o hrană prielnică spiritelor distinse şi un element de progres pentru artă* deşi în orî-care dintr’însele reclamă orî îşi reservâ rolul de căpetenie, nu cum-va un altul, în locu-î, să-î compromită efectul.
   Se înţelege uşor, prin urmare, ce solicitudine puteau ave respectivii directori în privirea acestor două genuri dramatice şi cum, la prilej, zelul lor fu. mai rodnic pentru unul decât pentru cel-lalt. Aceste împrejurări nu trebuesc lăsate la o parte în .drepta judecare a activităţii artistice a celor doi corifei, cari au lucrat negreşit tot ast-fel până ce teatrul, eşind de sub ocârmuirea lor, intră sub statornica direcţiune a representanţilor ce-î dăduse legea, pentru a deveni un aşezămînt public de cultură intelectuală.
   Aveam o singură scenă, menită a înfăţişă tote laturile vieţii şi ale lumii, -cu o de o potrivă consideraţiune şi îngrijire, pentru înţelegerea adevărurilor cuprinse într’însele, fie ele eşite din durerea, din, bucuria ori din nebuniile omenescî.                     ,
   Numai cu preţul acesta p.uteâ da ea un fericit avînt literatureî dramatice şi fi .o şcdlă pentru cultura, limbei. ,             ,     ,
   Dp alt-fel, literatura şi critica dramatică se mişcau mai vii şi mai în plin pe atunci, deşi fără a da nota caracteristică a timpului,, nici a lăsă, în tot-deauna, trainice urme despre vrednicia lor. Pe scenele teatrelor se vedeau răsărind—dintre mulţimea de traduceri—câte.-va lucrări originale meritorii, unele localisări norocite; iar marele (Jiare puneau cu bucurie foiletonul sau colonele paginei a treia la disposiţiunea Aristarchilor (?) contemporani. Eră o mişcare, prielnică desvoltării gustului şi luminării publice, care-şî luase,—după limpezirea treptată a însemnatelor cestiuni politice,—iarăşi drumul de mai înainte, p<5te cu mai multă poleială, dar.nu şi cu autoritate mai multă. .           ,
   Aşâ Aricescu, — scriitor cu mărginite mijldce, dar polemist plin de arddre, — continuând vechia luptă pentru «întregirea şi asigurarea drepturilor Teatrului Naţional», critică la ocasiunî «măsurile neîndes-tulătdre ce se ieau pentru cuviincidsa înscenare a pieselor», negligenţa, de nu nepăsarea, actorilor pentru «o mai nimerită apropiere de firea rolelor ce li se încredinţez â»; dar, mai vîrtos, combate cu o nestăpânită furie pe guvernul «destul de vitreg, care, pentru miserabile economii, svârle scena română în braţele speculatorilor, ce, după tot dreptul, se îngrijesc mai mult de câştigul lor decât de interesele artei sfâşiate orî
www.digibuc.ro
336
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
maimuţărite de nisce omeni fără capacitate, fără talent, şi fără conştiinţă». (1) E aprig Aricescu, dar propoveduesce în pustiu, căci lucrurile rămân tot în starea împotriva căreia se răsvrătiâ el. >    ■ •
   Pantazi G-hica, de la 1871, întreprinde, în -Românul, o serie de articole periodice .asupra literatureî, teatrului, mişcării sociale şi chiar a celei politice, pe carlletitluesce: Curierul Bucureseilor şi câte odată Cronica săptămânii.. In stil curgător, nuanţat de lirism, când nu este emfatic ori zeflemist,, el analiseză, despică, urmăresce tot ce vede şi ce aude, trăgând adesea conclusiunî prea severe cu privire la artă şi prea personale, când e vorba de artişti ori de scriitori. E cunoscută certa ce avea cu Zizin (I. A. Cantacuzino), directorul general, şi d-1 C. Stăn-cescu, membru în Comitetul teatrelor, pentru censurarea ce cjiceâ că exercitau asupra lucrărilor ce li se părea că atacă personalităţi din societate, ca O căsătorie în luna cea mare (comedie de Gr. Ventura) şi Nebunii din faţă (comedie de P. Ghica) (2), ori cuprindeau alusiuni şi situaţiuni prea liber protivnice celor de la cârmă.
   Totuşi pe Antonin Roques l’a scuturat rău pentru drama sa Mortea lui Brâncovenu, făcendu-i aspre mustrări că ar fi denaturat: 1) adevărul istoric, făcend din Constantin Brâncovenu, «acel răpitor avar... a căruia vieţă nu a fost decât o ţesătură de intrigi pentru a se ţine la domnie şi a-şî satisface nesăţiosa dorinţă de avuţie», un Domn «cu simţeminte nobile şi desinteresate»; 2) de a fi falsificat caracterul boerilor ţării de pe acea vreme, făcendu-î intriganţi, vîmjătorî şi trădători, când de la strănepoţii lor d-1 Roques avusese personal atâta bine şi trebuia, ca străin ce eră, să nu-i defaime, mai ales când adevărul mi se afla*' de partea d-sale; 3) «succesul piesei a fost făcut de jocul actorilor şi de silinţele 'directorului, care a pus atâta consciinţă, în cât publicul a vă<Jut în adevăr un’ teatru bun şi o piesă, fie cât de pri-mejdiâsă, bine representată». 1 2
   (1)   Ve<jî articolele sale din: Trompeta Carpafilor, Adunarea Naţională, Opini-%nea constituţională, pe care le-am eitat mai sus. .
   (2)   Românul din.7 Octobre 1871.— Idem din 3 Novembre: Petiţiunea lui Pantazi către Minist. Instr. publice, reclamând contra interdicţiunii de a se representâ piesa . Nebunii din faţă, în Care directorul general găsise alusiuni jicnitore pentru Beizadea Mitică (Zănăticescu)' şi Maior Păpazoglu. Cere o' anchetă de omeni- competenţi şi nepărtinitori, declarând .că nu cuprinde nici o alusiune ofensâtore pentru nimenea. «De o glumă nu se supără decât omul prost», <jice el. — Ve<ji .şi Românul din 19 Ianuarie 1872. Acestă piesă fu însă jucată şi, cu tot jocul minunat al lui Pascaly, ’Drăgulicî şi Matildei, «tot succesul piesei fu pentru un tîner, d-l Iulian, plin de talent şi de viitor în arta dramatică şi care va dobândi o mare reputaţiune». Românul, 29 Decembre 1871.—Profeţia acăsta se îndeplini, precum toţi gcim.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNÎ
337
   Dacă însă partea istprică şi politică e contestabilă, partea literară e de totă lauda. Acestă lucrare e şi de Laerţiu, aspru criticată} din t<5te punctele de vedere. «E ,o pantalonadă, Zice el, un lueru făr’ de nume, imposibil, un cerc pătraL E cu totul lipsită de armonie, de coesiune, de interes...» Intr’un stil forte ironie o sfâşie el, o ieâ peste picior .şi termină întrebând pe comitet cum permite ca, într’o dramă cu pretenţiune de a fi istorică, să se insulte demnitatea naţională, să- se acopere de ruşine tronul ţării, să. se. arunce. oprobriul trădării tuturbr numelor-istorice de odinioră, să se.faqă .o. tristă speculafiune de antre-penor cu nume ca. al Brâncovenilor, în dauna morală şi materială a publicului? El 6 găsesce reu montată şi slab jucată. (1)      -
. Cu aceeaşi furie se ridică iar împotriva .directorului Zizin, oare interzisese şi representaţiunea comediei d-luî Gr.-Centura (O căsătorie în lumea mare) sub cuvînt că între personele puse'. în scenă comitetul recunoscuse unele domne şi domni din societatea înaltă.- Analisând-O', el găsesce că: «este o buriă comedie de salon, dar nu o în tote nimerită», căci autorul, «din ţesătura intrigeî, din limbagiul ceremonios, de bună cuviinţă, de bun ton — avend intenţiunea de a descrie moravurile
din lumşa mare, prejudiciile şi relele ce o rod şi o dărâmă______trebuia
să evite ori-ce idei şi mai ales orî-ce scene vulgare.. Aşa scena VIII (act. .1) între cocona cea mare şi înfumurată şi- bucătarul său ţigan— fdrte comică, fdrte risibilâ, nu e, la locul seu (prin cuvinte şi situaţiunî) înţr’q comedie de salon, e o scenă vulgară». Apoi personagiul Evreului Natanson «prea revine des, nepregătit, neoportun, menimerit în scenă, fără o regulă în acţiune». Afară de aceste mici nepotriviri, comedia e plină de interes, morală, onestă. E un «bun studiu de moravuri». (2)       ,
   •Angina difterică, comedie într’un act de V. A. Urechiă, o găsesce plină de vervă şi de spirit—cu tot ciudatul ei nume,—având darul să facă,,pe lume să rîdă de la început până la sfîrşit. Tot ast-fel găsesce
tt-----------------;— .        ;                   1   '
   (1)  Românul din 12 Novembre 1871, articolul luî Pantazi.—Idem, 11,12,14 Novembre acelaşi an,' critica luî Laerţiu.—Roques le răspunde în No. din 17 Novembre, iar Laerţiu şi Pantazi continuă polemica în No. din 19 şi 21 ale aceleiaşi luni.
- In Românul din 7 Novembre, piesa acesta este pe faţă învinuită de a fi «o desă-vîrşită propagandă politică şi o punere în acţiune a candidaturii unui âtc-care Bibescu-Brâncovenu la domnie, într’un cas dat, la o ocasiune■ favorabilă...» Deşi plină de contradicţiune, efect — imposibile, apoteosa nemuluî Brâncovenesc şi propaganda în favorea Bibescilor, caracteristica cea mai justă ce i se pote face,—se aduc aspre imputări comitetului, care aprobă drame defăimătore trecutului, pe când interzice comedii cari biciuesc viţiile, ridiculele şi defectele presentuluî.
   (2) Românul, 12 şi 21 Novembre 1871.
    Analele A. R. — Tom. XX. — Memoriile Sec}. Literare.             28
www.digibuc.ro
338
DIMpRIE C> OLLĂNESCU
---1----------------------------------------
şi canţoneta lui Alecsandri Haimana, însă din împrejurările că prima îşi bate joc de Camera Deputaţilor, de jurnalişti, de Ministeriul de Externe chiar şi cea de a doiia critică pe Strousberg, pe guvern şi arestările ilegale, şi nu au fost oprite a se juca, reveni la interdiţiunea comediei sale Nebunii din faţă, care, pentru un singur nume, Zănăiicescu, stă urgistită şi condemnată a nu vede faţa publicului. Eră forte simţitor dulcele Pantazi, când se atingea cine-va de odrasele sale.
   Aşâ, cu câtă durere cere luî C. A. Eosetti socotelă de ce l’a înjurat
saii mai lămurit de ce a primit «o critică aşâ de__ca la uşa cortului»
împotriva dramei Mircea-cel-Belrân, aspru, forte aspru chiar ana-lisată de Laerţiu, «Dumnezeule! ce animositate! ce furie! ce duşmăniei şi câtă ignoranţă!».....«Degradaţiune a gustului, parodie a fru-
mosului, corupţiune a inimei!» strigă autorul criticei... «Brrr, me cutremur ! Lumea se înspăimântă, poporele se sgudue ! Laerţiu şi-a versat veninul inyectivelor!» ,.. (1) şi aşâ mai departe.
, Din încordarea simţemintelor, din fiorul ce face să-î tremure, ca de friguri, condeiul în mână, din răspunsurile date în mod agresiv pro-tivnicilor, din argumentarea aprope personală, pretutindenea,. se ve-deâ că vechiul polemist, hotărîtul luptător politic, nu puteâ să se despartă de vechiul obiceiu, în noua însuşire ce luase — de a fi un ticnit şi nepărtinitor analist' al lucrărilor şi împrejurărilor teatrale. Noroc dor că tunetele şi fulgerile luî se înnecau în hohote de rîs, aceea ce făceâ pe Alecsandri—care-1 iubiâ mult—să Zică : «Ce brave Pantazi, il n’a de rebarbatif que l’aspect, car il est incapable de ge-ner une.mouche.». (2)            -                            1
   Eră sincer admirator al adevăratului talent şi, cu tote sbuciumările şi personalităţile luî, când descoperiâ frumosul orî adevărul unde-va, luâ tonurile cele mai calde şi colorile cele mai vii pentru a le descrie şi a le lăudâ. In deosebi, aveâ un cult pentru talentul • Matildei Pas-caly, despre care Ziceâ: «Cei ce cred că arta dramatică n’a progresat la noi, cei ce cred că n’avem artişti cu talente în trupa d-lui Pascaly, să mergă să vadă Dama cu camelii, şi-i desfidem să p<5tă Zice că ea se p<5te jucâ mai bine decât a jucat-o d-na Matilda, îi desfidem să p<5tă Zice c’o artistă adevărat consciinţidsă p<5te aduce, în interii) Ibidem, 15 Februarie 1872. Pentru a-î arăta deosebirea de simţeniinte dintre ei doi, Pantazi amintesce luî Laerţiu (care se năpustise cu furie asupră-î, în critica piesei Nebunii din faţă, şi-l atacase cu expresiuni aprope grosolane), cuvintele caracteristice ale. luî Alphonse Karr: «Ce qui distingue le manant, c’est la manie de tutoyer le gentilhomme.»
   (2) Românul, 21 Martie şi 9 Aprilie 1872.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
339
pretarea rolului Margaretei Gauthier, maî mare talent, mai multă frumuseţe, mai multă naturaleţă, o Veselie mâi durerdsă, o întristare mai miş-cătore,r expresiunea unei suferinţe mai adinei, decât acăstă artistă.» (1) Una din slăbiciunile sufletesci ale lui Pantazi eră invederata dragoste ce avea de operetă şi în special de spectacolele d-reî Kjeller. IJu o lance *a rupt el întru apărarea' acestora, contra «marilor' şi virtuoşilor Catonî : pudicii redactori de la Pressa şi pudibontfiî scriitori de la Telegraful», cari susţineau că repertoriul lui Offenbach eră imoral şi propagator al desfrînăriî.                                    ’
   Dacă vre-odată spiritul lui—de altmintrelea liniştit şi judicios—şi-a eşit din firea lui şi s’a rostogolit din paradox3 în paradox, până la cea de pe urmă trăptă a rătăcirii, a fost atunci când, pentru a apără o« rea causă, a cercat să răstdrne fiinţa lucrurilor şi să răstălmăcescă adevărurile consfinţite. r           ’                    ' ’ *
   «D-v<5stre sunteţi censori, nu vă place decât clasicul—<ficeâ el confraţilor sus pomeniţi,—dar bine-voiţi a ne spune: maî morale (decât repertoriul lui Offenbach) sunt descrierea, 'peripeţiile şi nenorocirile lui' Georges Dandin al lui Moliere ?           '    '                  '
   «Sunt 6re cuvinte maî morale, termini maî gazaţi, expresiunî maî pudice în operele lui Moliere ?
- «Mai morale sunt situaţiunile din Phedra lui Racine? 1 2 «Mai morală Scena din Adrienne Leeouvreur, când dispută pe amantul ei Ducesei de Bourgogne'?... ' ' ,      '    '                    '
   «Ce strică Offenbach, dacă în totă lumea sunt femei care învaţă : trăi în poveştile glumeţe ale lui Lafontaine, în poesiile lui Biron, îi. memoriile Reginei Pomarre, în romanele lui Paul de Kbck?... ’ «Eu nu mă supăr nici pe cancan, nici pe pulpele actriţelor, nicî'pe repertoriul lui Offenbach. Sunt just: găsesc că este o petrecere, că este bine să maîrîdă lumea şi să petrecă, ba găsâsc chiar o lecţiulie" morală în tăte acestea şi, dacă aş ave o fiică, aş luă un subiect minunat din t6te acele operete ca s'o înveţ să nu facă aşa.» "
   Aceste frumăse precepte, împreună cu multe altele, le dedeâ el. tî-nărului Mircea C. A. Rosetti, care «eră încă în etatea fericită a tuturor" ilusiunilor», care avea «încă imaculate» credinţele în bine şi în frumos, şi i le dedeâ ca «un consiliu bun (!) şi amical, pentru timpul când va ' intră în arena luptei!» (2)
  (1) Ibidem, 11 Martie acelaşi ari.
  (2)   Ibidem, 23 Martie, 1 şi 20 Aprilie 1873.—Telegraful, Martie; Pressa, idem, acelaşi an."
www.digibuc.ro
MMlTftlfi C. dLLÂNESCtf
u(r
  - ,Şi aveâ 'negreşit încredere în bunătatea sfatului seu, fie vreme ce-1
propuneţi 'ca normă; unui tîner inteligent şi talentat, cum- eră Mircea Ro'settiy uitând totuşi că mulţi dintref cetitorii Românului, fără de asemenea'nobile însuşiri, puteau să-l îhţelegă şi să-l urmeze cu totul pe dos, .dispreţuind adecă pe Moliere şi pe Racine — ca pe nisce' pornografi-^ şi ridicând în slavă pe” Paul de Kock, pe Piron,! pe Offenbach', ori pe Regina Pomarre, ca pe nisce idoli aî cuviinţei, ai moralităţii şi ai bunului .gust.        -
  • Dar aşâ eră dulcele Pantazi: ce avea în inimă aveâ şi pe limbă,' deşi o sinceritate atât de personală nu e tocmai o calitate de- laudă pentru un'BritiG/ Dar se ocupă cu dragoste de mişcarea artistică şi-literară de la. noi.* Opera italiană, Opereta francesă (pe cea germană n’cr cultivă, nepricepend nemţesce), teatrele românesc!,- producerile Şi composiţiunile interesante, discuţiunile (el <Jiceâ: gâlcevile) şi neînţe-> legerile dintre scriitori, pictura, sculptura, architectura, tot îl atrăgeâ, îl interesă, îl preocupă; a fost un spirit ales, cu o-bunăvoinţă' neîntrecută de a cercetă, de a pătrunde, de a exprimă tot ce’ i se păreâ frumos, bun, adevărat, deşi în mod cam' independent de orî-ce metodă—de aceea puţin adînc—şi cu idei prinse în forme' lăbărţate—de aceea puţin corect. (1)
   De alt-fel—ca toţi criticii noştri de pe atunci—scriâ când voiâ, sau când avOâ vreme, deci nu întreţineâ: în ospitalierele col6ne ale’ Romă-nului un serviciu regulat de informaţiunî şi de imprCsiuiii literare sau artistice, aceea ce'alcătuiâ un mare neajuns pentru publicul deprins a^şi controlâ propriile sale simţeminte în privirea celor cetite, văzute ori au<jite.
   Natură de boem, deşi fecior de boer mare, avu meritul de a fi făcut şi atât, pe vremuri când asemenea subţietăţi plutiaii aprfipe nebăgate în sămă pe oceanul furtunos al luptelor politice de partid. ' ! *
  - Dacă însă Pantazi scriâ fără 'altă pretenţiune decât de a lămuri aceea ce sciâ şi ce aimţiâ, Laerţiu (Alexandru Lăzărescu) aveâ mulţime de pretenţiuni: pretenţiuni de-a fi om cetit, pretenţiuni de stil, de originali) Românul, 30 Novembre şi 6 Decembre 1873.
   Fiul lui Ioan Eliade-Rudulescu face un apel public pentru alcătuirea unei casse de pensiuni şi ajutore a artiştilor dramatici din ţeră,- arătând că, cu mijlocele ce propune, se pot adună 81.600 leî pe fie-care an. Acestei casse el făgăduesce a dărui 1000 exemplare din Istoria Românilor a tatălui seu.—Românul, 17 Febr. 1874.
   Gr. Sion, membru al Comitetului teatral, protestă prin Românul,ăin 11 Martie 1874, contra imputărilor aduse acelui Comitet, că ar fi stabilit censura. — La acesta, Şiarul răspunde, la 31 Martie, aducend doveŞî de censurarea lucrărilor în teatru.
www.digibuc.ro
TEATRAL LA ROMÂNI
341
litate, de spirit, de ironie, pretenţiunî poetice.;, şi altele şi-altele,'- ce cu prisos rgsăriau .din foiletânele sale dramatice.
   Se vede însă că..maxima isteţului dascăl Horaţiu: brevis esse la-boro obs'curusque fio, avusese o resturnătdre' influenţă asupră-î, dacă, în temerea de a nu fi pe deplin înţeles scurtând vorba, el o ’ lungiâ şi o lungiâ pretutindenea peste mesură. A fost,-de sigur, un abundent scriitor, dar prea mult difus ca să fie tot-deauna interesant. O "critică, şi în special o ,critieă teatrală, trebue să Cuprindă, într’un' cadru relativ mărginit, tdte desluşirile şi aprecierile asupra subiectului analisat, căci estef o lucrare curentă, pentru luminarea mulţimii nedeprinse cu cercetarea şi adîncirea producerilor artistice, iar nu un studiu migălos, documentat, sciinţific, din care puţini .cetitori ar pută trage -Un imediat folos.
   Laerţiu se resfăţâ, cu mare dragoste, între digresiuni, parentese,' amintiri, analogii, filosofărî şi, fdrte adesea, părăsind şirul celor începute, apucă’ pe poteci ascunse, cari mânau povestea cine scie unde. Rîndu-' rile însă, colonele şi foiletdnele se înmulţiaii, iar bietul cetitor; ca'să afle- şiretenia unei piese, trebuia să aştepte 4, 5 numere, uitând multe din cele de la început. Non multa, sed multum! o .cronicari, căci nu aveţi mai mare duşman decât nerăbdarea celor deprinşi cu spusele vdstre şi-nici mai călduros prieten...                          '
   Laerţiu eră autor şi. critic tot de-odată; a scris drame şi comedii,, dintre cari câte-va au fost jucate cu 6re-care sgomot, deşi nici unele ett isbândă. O dramă cu mare spectacol, desfăşurând acţiunea sape vie--mea lui Michaiii Vitezul: Ţeraniî şi boeriî (1), a căcjut pare-su într’un chip puţin măgulitor pentru autor, care-şî pusese tdtă mîndria şi tot meşteşugul într’însa. Căderea remase autorului ca o rană la inimă, care' sângeră ori de câte-ori asistă — se tjice — la- succesele altora. De aceea, în de obşte, criticele Sale sunt pesimiste; greşalele, slăbiciunile, neajunsurile lucrărilor sunt scdse mult mai. în evidenţă decât meritele şi calităţile lor reale.                       ,           ,
   Nepărtinirea e cel mai sfînt atribut al judecăţii, pe când patima întunecă şi scurtăză vederea, îngreueză şi înreesce simţirea, sbuciumă şi derapănă drăpta consciinţă!
  , Laerţiu porniâ mai adesea din punctul cel reii, cel neprielnic de vedere, 1
   (1)  D-l Pascaly, care este un director consciinţios, n’a voit a se mai expune cu Ţăranii şi boarii, un fiasco dramatic ruşinos al d-luî Laerţiu, o jalnică represenla-ţiune sub o formă care vrea să semene a comedie, în care tot succesul ce a dobândit autorul a îost o lugubră tăcere şi a publicului şi a presei.—^ Articolul lui Pan-tasi Ohica din Românul, 15 Februarie 1872.
www.digibuc.ro
342
DIMlTfelE <3. OLtiNESCtî
pentru a face cercetările sale, lăsând la o parte orî-ce consideraţiunî, fle personale, fle sociale, cari încunjurase pe autor sau lucrarea i însăşi.' Eră chiar atât de riguros că de defecte îşi băteâ joc fără de milă; iar despre merite vorbiâ cu uşurinţă.
   In trebuinţă apoi termini mai'mult decât aspri şi mai puţin decât parlamentari; de aceea Pantazi şi alţii îl scuturau, orî-când le' veniâ la îndemână; (1)
   A scris mult, şi operele de căpetenie jucate pe scena Teatrului Naţional au fost în felul acesta judecate "de dînsul. Condeiul îî eră — cu t6te neajunsurile câte odată destul de fericit,1 căci, ţintind a scdte1 o formulă din fie-oare idee şi' a face din fie-ce impresiune o icdnă, isbutiâ în apropieri şi asemănări hazlii, orî în caracterisărî drastice. (2)
   Aşa, drama luî Ant. Roques,‘-'Mârtea lux Brâncovenu, eră pentru dînsul o pantalonadâ (caraghioslîc) (3); comedia d-luî Gr. Ventura, O căsătorie. în lumea mare—după o amănunţită analisă a însuşirilor eî, ca ţesătură, ca intrigă şi ca desfăşurare, — pe cari le găsiâ incomplete orî defectudse, de nu chiar de prisos, —ca alegere' şi acţiune a persdnelor,—unele puţin la locul lor în lumea cea mare, altele prea puţin mari pentru locul ce ocupă în înalta societate,—ca scop şi ca învăţătură morală,—exploatarea cestiuniî jidovesc! pe scenă, în mijlocul tribulaţiunilor unu! menagiu aristocratic, — îî păreâ c’ar fl fost mult maî norocită «să ducă o existenţă ticnită pe una din mesele autorului, sub protecţiunea unuî frumos cartonagiii poleit», decât să vacjă «pentru' o a doua 6ră» focul ’rampeî, «când eră prea mult şi una singură». (4)
   In comedia d-luî G. Marian : O resbunare,—neavend de ce se legă, fiind-că: ‘ «înlăturând câte-va micî scandale ale licenţei sale (e vorba de aforisme, «ca căscatul din om în om»), nu este o frasă fără a cuprinde o cugetare, nu este o idee care să nu fle bine ijisă, nu este o expresiune care să nu scânteeze de spirit, inteligenţă şi agere re-partiţiunu,—compară' pe Frosa Popescu cu un mastodont, îî spune că, 1 2 3 4
   (1)  Românul, 10 Februarie 1872, cu critica piesei luî P. Gliica, Nebunii din faţă, în care pretindea acesta că Par fi insultat şi-î răspundea, în No, de la 15 ale aceleaşi luni, în mod forte violent. — Ve^î şi criticele sale din Românul, anii 1871—1874, aprope tote pline de apostrofe, de sentinţe, de analise reutăciose, batjocoritore sau chiar brutale.
   (2)  Veiji Românul, 11—14 Novembre 1871, 8—10 Febr., 1 Martie, 24—25 Novembre 1872 şi articolele sale din anii următori din Românul sau alte «Jfare, peutru dovedirea ' tuturor acestora. De alt-fel Laerţiu eră bilios şi, ca atare, din fire agresiv
   (3) Românul, Novembre 1871.     .    .
   (4) Ibidem, No. din 6—10 Februarie 1872.
www.digibuc.ro
'tEA'r&ţlL LA EOMANÎ
343
«afară de rolurile de bunică, de tantă, de Principesă duerieră, nu-î maî rămâne a produce decât tipul acelor brave cetăţene din timpul revoltiţiuniî de la 1789, ce porniră pe jos la Versailles, fiind destul de importantă prin colosalele d-sale proporţiunih Apoi, năpustindu-se cu furie asupra Comitetului teatral, îl învinuesce că nu face să înceteze «neînţelesa confusiune dintre roluri şi aptitudini», pentru a nu maî vede pe Măria Flechteninacher suplinită, în trupa lui Pascalyj «într’un mod inept 'şi ridicol», pe Gestian «suplinit prin alţi juni actori destinaţi altor scene», pe Matilda Pascaly «jucând în roluri străine» de talentul ei, pe d-na Popescu «condemnată a se produce desavanta-gios» cu privire la flsicul seu,pe Iulian «care se tortureză în sdrta vre-unuî bătrân ca Olivier bărbierul, sau Dracul», pe S. Bălănescu «pus la fum de cărbuni spre a i se răpi spiritul, gentileţa şi acel ingeniu al caracterului seu natural». Dar Dimitriade? «nevoit să andosese (!) câte un biriiş pocit şi veşted al boerieî de odiniără, spre a se ţine pas cu pas de fraseologiile insipide, lipsite de inimă şi chiar de bun simţ, ale cu-tărui şi cutărui dramoman»; pe când «Millo, neimitabilul, e tăiat în bucăţi şi aruncat palpitând pe cele din urmă trepte ale miserieî. Millo, redus a face vis-â-vis unei Finette (1), ca un unchiaş de Brezae». Şi se miră vă<Jend pe Dimitriade, un artist de talent, «pornit într’o caravană cu destinaţiune pentru tîrgul Rîurenî, la un loc cu figuranţi, statiştî,• comparşi şi câte-va culise cârpite, plus două perdele de schimb, figurând una Partenonul ruinat şi alta strada din dosul Colţei, cu casele răposatului Chiţoranu ve<Jute în relief!...» Melpomena şi Talia aduse pe scenă în fuste scurte, cu un bonet turtit şi şorţ de bucătăresă, os-pâteză publicul avid de spectacole, când cu gogoşi, când cu ma-carone (2), exclamă el indignat.
   Am dat într’adins aceste câte-va probe de stil, pentru a dovedi şi mai cu temeiu aceea ce (jiceam despre La9rţiu ca scriitor şi ca critic: -muşcător, sarcastic, răutăcios chiar, dar nu lipsit de aproposito, nici de spirit. Limba însă îi este prea încărcată de radicalisme, iar forma sintactică cu pretenţiunî. de originalitate, întortochetă, până a o face une-orî cu greu înţelesă şi maî cu greii românăscă.
   Revista scrisă asupra dramei d-luî V. A. Urechiă, Banul Mărăcine, 1 2
   (1)  Finetta'ev\ o veselă cântăreţă francesă, care avea mult succes în canţonete uşurele, decoltate, ba unele chiar obscene, ce făceau pretutindenea furori pe atunci.
   Ea a cântat o ernă aprope la Bossel; iar Millo, profitând de atracţiunea ce exercită ea asupra unei părţi a publicului bucurescen, juca — plătit cu sera, sau la parte — pentru a varia spectacolul, alături cu dînsa.
   (2) Ibidem, Martie 1, acelaşi an.
                                                                                *
www.digibuc.ro
Ui
Mtaf'rftiE <3. otL^NESCitr
în deosebi, e caracteristică. Fără de a se ocupă de cele <Jise şi petrecute pe scenă, află prilej de a trage scumpului seu amic Urechiă un frecuş (Francesiî <jic un ereintement), în cât te întrebi: <5re nu şi-ar fi putut întrebuinţa condeiul ca să-î spue şi să-î critice neajunsurile maî bine decât să facă atâta cheltuială de vorbă, pentru a conchide — într’o idiomă împrumutată de la Eliade şi Zaharia Karkaleki, cu fel de fel de salturi şi de învîrtiturî maî mult sau maî puţin nimerite—«că fără o nouă organisaţiune a teatruluî, fără un sacrificiu real din partea naţiunii, nicî artă dramatică, nicî artişti nu putem avă» ! Lucru sciut de mult şi speculat de toţî, fără folos!...
   Şi acesta după ce, în 15 colâne a 2 numere consecutive, s’a jucat de-a baba 6rba cu bunul gust şi cu bunul simţ, a lovit în drepta şi în stânga, cu atâta îndârjire în cât însăşi redacţiunea Românului se vă<Ju silită să previe pe public că «stilul vehement şi caracterul sever al scrierilor autorului acestei reviste teatrale fac că aprecierile sale sunt exprimate adesea cu prea multă ascuţire şi trec peste unele conside-raţiunî ce ar veni în favorul scriitorului piesei Banul Mărăcine». Şi încă odată, d-1 Urechiă îî era prieten!... (1)
   De alt-fel îndată şi ieâ la refec (ca să-i întrebuinţez cuvîntul) pe «mulţimea de talente remarcabile în t<5te genurile, ce priviau ca un adevărat scandal sărmana lui până veche, că<Jându-î fulgii pe vestmântul de catifea negră a atâtor magistri în fllosofle, în drept, în sci-inţele flsico-naturale şi în vastele cunoscinţe constituţionale după cari se guverneză Statul român», răspun4endu-le, la notiţa de maî sus, prin lunga, prea lungă Revistă a celor doue spectacole (social şi artistic) în patru numere ale aceluiaşi <jiar- Iată ce singur <ji ce despre felul său de a scrie : «Ast-fel, domnilor, cutez de a vă asigura: acel stil uşor, prea uşor, fârte uşor după unii; simplu, vulgar, ţăran şi trenţăros după alţii; hain, cârtitor, ipocondru, tata moşu, după o a treia grupare ; stilul figurilor, metaforelor, deseripţiunilor, eî bine, l’am abandonat cu desăvîrşire... Nu-mî mergea!» (2)
   Sumedenie de colori, de icâne, de gândiri, turnate în forme franţusesel, împestriţate cu neologisme şi cu archaisme, tot de-odată—ca să bată, la ochi, — nu însă fără nicî un sîmbure de dreptate, care, dacă n’ar fi fost prea copleşită de patimă şi de ciudă asupra tuturor scriitorilor, ar fi putut da râde îndestule pentru hrana celor slabi, celor neîn-drăsneţl şi celor muncitori. 1 2
   (1)  Românul, din 20 şi 21 Novembre 1872. Notiţa se află pe colona I-a a foiţei teatrale din 21 Novembre.
   (2) Idem, din 15, 16, 18 şi 20 Ianuarie 1873.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
345
  Laerţiu a ţinut să facă prea multe frase şi prea mult spirit; de aceea n’a fost nici adine, nici serios critic.
  Cu totul alta eră cercetarea d-luî G. Dem. Teodorescu, pe atunci sîrguitor redactor al Românului. Tînăr, învăţat şi însufleţit de dragostea studiului, d-sa dedeâ cestiunilor istorice, sociale, politice ori literare, ce interesau şi luminau vieţa poporului, o desfăşurare pe cât de plăcută ca formă, pe atât de seridsă şi de documentată ca fond. Datinele, obiceiurile, credinţele şi eresurile, cântecele de dor, de vitejie, de jale şi de reînviere ale Românului au fost scdse la lumină, lămurite şi împrăştiate de d-sa, ca nisce odore preţidse, din comdra geniului nostru naţional. Teatrul Fa interesat, fără îndoială, dar i-a dat o mal mărginită atenţiune, deşi unele recensîunî ale sale sunt vrednice de tdtă considerarea.
  Aşâ în «Foiţele» de la 30 Martie până la 4 Aprilie ale Românului în 1872, ocupându-se de drama în 3 acte a d-luî V. A. Urechiă, Dreptatea domnescă sau Porcarul şi Măria Sa, adaptare după L’Alcade e el Rey de Lope de Vega, d-sa, după ce descrie scenele şi personagiile principale, găsesce că — după regulele artei dramatice — unităţile principale de timp, de loc, de scop şi de acţiune, «sunt de minune păstrate», cu tdte că autorul declară că «opera sa e lucrată după şcdla, după sistema lui Lope de Vega şi a luî Goethe, şcdlă romantică, progresivă, inovatdre, capriciosă». (1) Trece apoi la caracterele ce urzesc şi susţin acţiunea şi constată că «nu e nici o con-tradicţiune şi nimic exagerat ori suprauman» într’însele; de aceea şi actorii le-aii interpretat cu talent şi cu îngrijire. C. Bălănescu a fost natural şi graţios în rolul luî Dodăială (porcarul); Matilda (Maiia) de asemenea; Dimitriade (Alexandru-cel-Bun), grav, placid şi cugetător (săfie 6re reflechi?)-, Pasealy (Mircea), vioiii şi inteligent; Dimaneea (Cacinsky), dispreţuitor şi pasionat; Drăgulieî (Visternicul), tremurător şi desolat; toţi identificându-se cu nuanţa ce autorul voiâ să dea personagiilor acestora. Limbă o găsesce potrivită cu vremea şi gradul de cultură al fie-căruia, iar din punctul de vedere a faptelor şi adevărului, conchide că «autorul piesei Dreptatea domnescă n’a trecut peste nici una din datele şi memoriile păstrate de istorici relativ la bătrânul şi înţeleptul conducător al Românilor din vecul al XV-lea!» (2)
  Dacă Laerţiu eră l& Doeteur tant pis, G. Dem. Teodorescu pare a fi fost le Doeteur tant mieux! P6te că nu aveâ dreptate în totul, eră 1 2
  (1) Românul din 11 Aprilie 1872.
  (2) Idem, din 4 Aprilie.
www.digibuc.ro
846
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
însă încuragiator şi sincer, fiind că nu ţintiâ ca să loviască, ci să atingă fără de a jicni.            .            .               .        .
   Tot în aceleaşi simţeminte ridică d-sa meritele lui Grigorie Manolescu, elev al Conservatoriului, la examenul general al clasei de declama-ţiune, arătând că, în rolul lui Cimbru din Influenţa morală (G. Sion), promite a deveni un bun. actor. «Gesturile îi sunt măsurate şi rotunde, ceea ce denotă studiu şi inteligenţă... căci studiul, studiul psichologic, este indispensabil spre a înţelege şi a interpretă simţemiptele şi pasiunile.» (1)
   Augurare norocită, căci până acum Manolescu nu a fost înlocuit pe scena năstră, atâta de greu este. a posedă cine-va .însuşirile distinse ale talentului ce avea.                 .         .
   Analisând comedia Căzăturile, localisată de Pascaly (Les invalides du mariage), găsesce nimerită idea de a o pune în scenă, spre a servi de exemplu celor cari — la noi — ar căută în căsătorie refugiul unei vieţi sterpe de fapte bune, plină însă de desfrînare, de trândăvie, de umiliri, cari alteră caracterul sfînt al familiei,, ameninţă existenţa pacinică şi onestă a societăţii, prin înmulţirea divorţurilor, întingând demoralisarea de pe tărîmul vieţii private pe acela, al vieţii publice. Inimile năstre,. «neatinse încă de ghiara corupţiunii, trebuesc să fie, deci, cu o oră maî înainte deşteptate şi prevestite despre momirea ce le-ar pute atrage şi este indispensabil ca, prin teatru sau prin alte mijlăce, scriitorii şi bărbaţii .învăţaţi, cugetători şi moralişti, cari îi avem, să ieâ în mână acestă cestiune, care privesce viitorul unei generaţiuni inteligente, falnice, preţiăse». (2)         .
   Tot cu aceeaşi căldură scrie şi despre Apele de la Văcăresc% ale lui Millo, cari sub aparenţa frivolităţii ascund un fond moral.
   Deşi nu e decât o revistă umoristică, cu cântece, compusă pentru circumstanţă, are totuşi un ce,singular: «acea vervă», acea frăge<Jime de simţeminte, cari ne dovedesc că Millo, înaintat în vîrstă, a rămas tot tînăr şi cu spiritul tot vioiu şi pătrunzător,—Acestă piesă, ca şi Căzăturile, ne pune înaintea ochilor relele de. cari suferim şi ne indică tristele lor consecinţe -f amîndouă ne spun că lipsa de instrucţiune solidă ne dă coconaşi plini de vanitate, omeni servili, femei depravate, funcţionari mişei. (3)                                 .
   Şi e duios şi amical pentru artiştii veterani, cari, ca Dimitriade, ilustrase scena, şi aveau dreptul la tătă stima şi încuragiarea publi- 1 2 3
  (1) Românul din 28 Iunie.
  (2) Idem, din 6 Octobre.
  (3) Idem, din 3 Decembre 1873.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
347
culuî (1); iar pe tînărul bariton Ioan Ardelenu îl recomandă şi-l susţine pentru diligenţa şi iubirea cu care-şî cultivă talentul. (2)
  Apoi, într’o frumosă şi mişcătdre elegie, dând sbor simţirilor sale poetice, cu prilejul morţii eminentei artiste Matilda Pascaly, dovedesce că în cugetul seu neatins de patimă şi de gelosie e loc în de ajuns şi pentru indulgenţă şi pentru admiraţiune.....
  Placidul Ulysse de Marsillac, estetul delicat şi erudit, criticul totdeauna admirativ, chiar şi al încercărilor de a face bine, iubitorul frumosului sub orî-ce formă şi în orî-ce parte s’ar fl găsit, profesorul elocuent şi apreciat, (ţaristul cu elegant condeiu, a avut o acţiune destul de însemnătdre în evoluţiunea artei nostre dramatice într’o periddă de mai bine de <Jece ani.
  El a susţinut şi a încuragiat întreprinderile ce aveau un scop artistic, el a cântat gloria eroilor şi a luat apărarea martirilor artei, el a întemeiat o rubrică specială în fiarele ce vreme îndelungată a re-digiat, în care se tractau interesele şi progresul artistic în ţeră la noi, şi a fost pote pricinuitorul multor îmbunătăţiri, prefaceri şi inova-ţiuni pe scenele ndstre. El a jucat aprope roluL pe care Aristia îl ţinuse, cu 40 de ani înainte, în înalta societate, rol de propagator amabil şi inteligent al frumuseţilor şi fineţelor limbeî, artei şi litera-turei francese. De aceea înrîurirea lui s’a manifestat mai mult în sferele ridicate, pentru cari lucra cu plăcere, sciind că este înţeles şi apreciat de dînsele, şi simţemîntul acesta îl stăjjâniâ atâta, că tot ce parveniâ de la dînsul marelui public purtă pecetea eraldică a unei no-bleţi de cugetare şi a unei rafinări de expresiune, adesea greu înţelese de gldtă. «C’est l’âcrivain â jabot parfume et â manchettes de dentelles», curn îi <}iceâ un confrate mai puţin bine răsplătit decât dînsul.
  El consideră teatrul, din punct de vedere social şi politic, ca unul dintre cele mai puternice mijldce de a înrîuri năravurile unei naţiuni; căci nimic nu pdte atinge mai de-adreptul şi mai desăvîrşit sufletul poporului decât acţiunea lui. Omul pdte ceti cărţi şi <Jiare, dar cuvîntul şi acţiunea lor mute isbesc mintea fără de mijlocirea simţurilor; poţi rosti un discurs public, cuvîntul, deşi viu şi însufleţit, prin jocul fisio-nomieî, prin mişcările trupului, prin mlădierile voceî, e lipsit însă de înfăptuirea celor vorbite; teatrul, numai teatrul este deplina şi reala înfăţişare a vieţii. Decorul te transportă în locurile unde se pertrece acţiunea, costumul transformă pe actori în personagii istorice 1 2
  (1) Românul din 7 Martie 1873.
  (2) Idem, din 30 Martie.
www.digibuc.ro
348
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
sau de fantasie, iar chipul, mişcările şi intonările voceî urmăresc şi reproduc tdţe fasele pasiunii. Când tdte aceste condiţium sunt bine îndeplinite, ilpsiunea stăpânesce până şi minţile celor mai necredincioşi, dar încă sufletul naiv al mulţimii! (1)
   Iată cum înalţă şi cinstesce el rolul teatrului ca factor de cultură şi de îmbunătăţire al caracterelor. In critica sa, Marsillac mergea de-a-dreptul la scop, despărţind ce e bun de ce e rău şi dând celui dintâiu prioritatea, mai mult, stăpânirea asupra celui de-al doilea. El nu ana-lisâ o lucrare pentru a-î scdte tdte răutăţile în faţă, ci pentru a face ca bunele calităţi să prevaleze peste neajunsurile . .. atât de omenesci, căci nimic nu e perfect pe pămînt.
   «Piesa d-lui Urechiă, Banul Mărăcine, are un îndoit scop, <Jiceâ el: reînvie în inimele românesci simpatiile pentru Francia, făcând să vibreze într’însa corda patriotică, atât de bogată în accente căldurdse, scumpe şi sfinte. Piesa acesta e plină de avînturile unei inimi inspirate de entusiasmele cele mai înalte ... e un succes, căci nu numai a fost minunat jucată, dar punerea în scenă—opera lui Ga'tineau—a fost strălucită, costumele fdrte conforme timpului, fdrte pitoresci şi fdrte bogate». (2).
   Ce deosebire de ceea ce <Jiceâ Laerţiu asuprâ-le: « Vlad Mărăcine, înamorat de Princesa Maria de Hally, îşi modelă suspinele în cisme galbene, cu căciulă bârsană în cap; iar în locul avutului seu costum de catifea de Utrecht,purtând un şleifăr scurt, vînet din Uliţa Nemţescă!... Ce trebue să <Jicem despre Urau şi Brumă,, doi cumetri desgustabilî (?) deselbătăcime, de imbecilitate, de urîţenie. Am cre<Jut un moment în apa-riţiunea a doi guşaţi de pe Yâlsan, abrutisaţî, năuci, purtând în toţ timpul anului eterna lor sarică de lână, îmbrăcămintea destrăbălată, cu figura smolită şi răspândind în juru-le o atmosferă insuportabilă !»
Şi maî departe: «Eră jupân Ylad Mărăcine cu BO de cavaleri români, dintre cari doi purtând sârice împrumutate de la comerciantul Mo-roianu din stradg Bărăţieî, iar pestul numai în câmaşe şi ’n pantaloni albi de pânză!» (3)
   In articolul său asupra Apelor de la Văcăresci, după ce laudă geniul artistic al lui Millo, <Jice că piesa nu e decât un cuiu de care şi-a atârnat tabloul societăţii române aşa cum este ea, cu relele şi bur nurile ei. Tipurile ce ne prefiră pe dinaintea ochilor le cundscem, căci 1 2 3
  (1) Românul, 24 Novembre 1872.
  (2) Journal de Bucarest, No. 219 din 17/29 Septembre 1872.
  (3) Idem, 19/31 Novembre, No, 237,
www.digibuc.ro
TEAÎfttJL LA ROMÂNI                                  S49
  le întîlnim peste tot locul; maî mult, fie-care din noî s’a putut singur recundsce, par’că s’ar fi privit într’o oglindă. (1)
    Cărbunarii sau luptele politice aî luî Aricescu sunt despicaţi de-a firul părului şi—fără a le garantă originalitatea—găsiţi că îndeplinesc t6te cerinţele scenice: acţiunea interesantă şi bine condusă, dialogul vioiu şi bine croit, aşa că publicul ascultă şi privesce cu plăcere, fără a se obosi vre-odată! (2)
    In lunga luî carieră de «Jiarist şi de profesor, Marsillac a sciut să rămână în tăte împrejurările artist şi, sub acest titlu — chiar dacă a fost maî trecător cu vederea,—a dovedit că e sincer admirator al meritului şi al talentului.
    Atanasiade, Tyrteul capitalei—poet, prosator, critic, advocat şi om de duh, cum (Jiceau amicii, — iubiâ teatrul şi mergea până a şi scrie pentru dînsul, ca să-î dovedăscă dragostea. In articole scurte, incisive, nu tot-deauna corecte ca stil, ca limbă şi mai ales ca judecată, înşiră impresiunile căpătate la representaţiunî şi pe cari se socotiâ dator a le împărtăşi — ca o binefacere — publicului.
    Cu prilegiul Revisoruluî General, localisare după Gogol de d-1 Petre Grădişteanu, Atanasiade declară că scopul existenţei acestei lucrări îl vede fie-care de departe, că este «patronarea şi desvoltarea viţiilor». Pe tema moralităţii şi a caracterului, piesa e sfâşiată, iar «inteligentul eî localisator» luat la g6nă de pe scândurile pe cari, după d-sa, numai Talia şi Melpomena în carne şi 6se ar ave dreptul de a se fur-landisi. Farsele cu 6re-care piper politico-social de asemenea nu-î plăceau, fiind-că, «alături cu viţiurile decoltate, ca Bachantele de meserie, nu vedeâ şi virtutea venind să le ciupăscă şi să triumfe," în fine, punen-du-le la locul lor»....dar în sfîrşit.
    Ex nihilo nihil fit!... (3) 1 2 3
     (1) Journal de Bucarest, No. 238 din 25 Decembre.
     (2) Idem, No. 244 din 26 Decembre 1873.
     (3) Românul, 16 Martie 1874.
     Prin decretul princiar din 20 Februarie 1874, Direcţiunea generală a Teatrelor> care n’aveâ decât controlul asupra Teatrului Naţional din Bucurescî, primesce acelaşi drept asupra tuturor teatrelor şi spectacolelor din capitală.
     La 12 Martie Se dă opereta Juditaşi Olofem (musică de Ioan Wachmann), jucată pe scena teatrului mare, cu succes, de G. Brătianu, Ioan Tănâsescu, A. Verdianu, D. Niculescu şi Ana Dănescu (beneficientă).
www.digibuc.ro