ANALELE
ACADEMIEI ROMANE
                                 SERIA II. — TOMUL XVIII. 1895 —1896.
              MEMORIILE SECŢIUNII LITERARE
                          BUCURESCI
INSTITUTUL DE ARTE GRAFICE, CAROL GOBL
                     FURNISOR AL CURŢII REGALE 16, STRADA DOMN E:I, 16 1897
www.digibuc.ro
                 CUPRINSUL
                                                                                                            Pag.
Românii bănăţeni din punctul de vedere al conservatismului dialectal
       şi teritorial, de B. P. HasdeU......................-................ 1
Teatrul la Români. Partea I. Datine, năravuri, jocuri, petreceri, spectacole publice şi altele. De Dimitrie C. Ollănescu.......................... 71
www.digibuc.ro
                        R0MÂN1Î BĂNĂŢENI
DIN PUNCTUL DE VEDERE AL CONSERVATISMULUI DIALECTAL Şl TERITORIAL
                                      nF.
                        B. P. HASDEU
                               Membru al Academiei Rom&ne.
                                 Şedinţa de la 2 Februarie 1896.
                                  PREFAŢA
   In anul acesta 1896, lingurii serbeză jubileul lor de 1000 de anî, de când sălbatecul Arpad devenise stăpân al Pannonieî. Un jubileu avem şi noî, Românii, tot în anul acesta 1896; un jubileu nu de 1000, ci de 1500 de anî, şi nu un jubileu de victoria săl-bătecieî, ci un jubileu de răspândirea civilisaţiuniî. Sunt acum 1500 de anî, la anul 396 după Crist, sântul Nichita, Român din Dacia şi episcop al Dacieî, după ce propagase cultura creştină printre Ilunî, a făcut o călătoria la străbuna Romă, pentru ca pe malurile Tibruluî să salute Columna luî Traian în numele Dacieî. Este un jubileu maî lung şi maî frumos decât jubileul luî Arpad. Acestuî jubileu al Daco-românuluî sântul Nichita, civilisatorul Hunilor, un far de lumină în mijlocul barbarieî, îî închin eu lucrarea, pe care o presint acum Academieî Române.
       2 Februarie 1896.
       Analele A. li. — Tom, XVIII.— tlevioriil- Secţ, Literare,
1
www.digibuc.ro
   Din tote regiunile locuite astă-di de Români la nord de Dunăre, Bănatul şi Oltenia, cu prelungirea lor cea comună în ţera Haţegului, sunt singurele cari represintă o continuitate neîntreruptă geografîco-istorică a neamului românesc, — un cuib de unde se romaniza treptat ţările spre apus, spre crivăţ şi spre resărit, ba indirect şi cele de peste Dunăre, cuibul mereu descărcându-şî prisosul, dar remânend tot-d’a-una plin.
   Şi nici nu putea să fi fost un alt cuib, întru cât Bănatul şi Oltenia au fost cele dintâiu porţiuni, pe cari le cuceriseră în Dacia legionarii Romei şi fără menţinerea cărora eî nu puteau stăpâni restul Provinciei Traiane. Ar fi o curată absurditate de a crede cine-va că colonisarea romană a fost maî compactă şi maî solidă în Transilvania sau pe aiuri, unde ea era maî depărtată de Italia şi tot-odată mai apropiată de lumea cea barbară din Orient.
   Deşi învecinate, totuşi Bănatul şi Oltenia nu se confundă întru cât-va decât numai pe la Orşova şi pe la Meliadia, având o liniă de demarcaţiune firescă pre bine determinată prin acel crescet al Carpaţilor, care tocmai între ele se lasă jos şi trece Dunărea, pentru a se uni de dincolo cu Balcanii. Din acestă causă expan. siunea elementului românesc din Bănat se operă maî în specie spre Pannonia, iar a elementului românesc din Oltenia tindea maî cu samă spre Nistru '
   Migraţiunî dela Olt spre Timiş şi vice-versa, firesce, s’au întâmplat nu odată, şi una din ele bună-oră, în timpii moderni, a dat nascere în Bănat unei poporaţiuni oltenescî, aşa numiţilor Bufani, cari nici până astă-dî nu s’au confundat cu Frătuţii sau Bănăţenii propriu dişî. Tocmai acesta însă dovedesce că Oltenia şi Bănatul, deşi se întăriau din când în când reciproc prin revărsarea
www.digibuc.ro
ROMÂNII BĂNĂŢENI
3
prisosului poporaţiuniî într’o parte sau îu cea-laltă, totuşi îşî păstrau fie-care câte o individualitate deosebită.
   Lăsând acum la o parte Oltenia, despre care se pote vede maî ales în studiul meu «Basarabii», să ne oprim cu tot dinadinsul asupra Bănatului, examinând în privinţa’! mai do aprope:
   I. individualitatea dialectală;
   II. individualitatea teritorială.
           I. Individualitatea dialectală a Bănatului.
   Acesta cestiune ni se presintă sub două puncturî de vedere:
   1. elementul lexic;             .
   2. elementul fonetico-morfologic.
   Este ciudat că pentru ambele aceste puncturî, fruntaşii literatureî române din Bănat: Iorgovicî şi Ţichindel, fără a vorbi de scriitorii ceî nouî de acolo, nu ne oferă aprope nici un material, căci dînşiî n’au scris bănăţenesce, ci în limba literară cea tipică, răspândită la toţi Românii prin cărţile bisericesc!. Tot atât de puţin se pote culege din gramatica cea scrisă de Bănăţenul Diaconovicî-Loga.
   1. Elementul lexic.
   Intr’o scrisore din Pesta dela 1 August 1871, publicată atunci în Columna Iu! Traian pag. 117, eu pliceam între altele:
   «Scolele fiind în vacatiune, Biblioteca Universităţi! din Pesta «este închisă Mulţumită amabilităţi! d-luî Dr. Francisc Toldy, pro-«fesor, bibliotecar şi unul dintre învăţaţi! ceî ina! renumiţi a! Un-«garieî, ea mi-se deschise pentru vre-o trei ore. Acest interval, maî «mult decât scurt, mî-a procurat totuşi ocasiunea de a face două «descoperiri forte preţiose, maî cu samă din punctul de vedere «al linguistice! române. Cea dintâiu este un manuscript cu totul «necunoscut, întitulat: Dictionarium Valachico-Latinum...»
   Maî târziu, pe la 1878, acelaşi manuscript ademenise în trecăt băgarea de samă a d-luî N. Densuşianu, care ’l menţioneză în
www.digibuc.ro
4
B. P. HASDEO
interesantul seu raport despre misiunea sciinţifică ce i se încredinţase din partea Academiei Române, Anale ser. II. t. 2 secţ. I. p. 202.
   Nici eu însă la 1871, nici d. N. Densuşianu mai în urmă, nu studiarăm manuscriptul în cestiune mai de aprope, ci numai doră în pripă, ceea-ce ne rătăcise, pe amîndoî, ast-fel că eu îl consideram de proveninţă transilvană şi anume de pe la 1700, iar urmaşul meu îl credea scris la 1742 şi cuprindend «166 pag. •+• 9 foi»; patru aserţiuni—două ale mele şi două ale d-sale — de o potrivă inexacte.
   In vara din 1883, eu mă oprisem în Pesta mai multe dile pentru a trage o copiă de pe o bună parte a manuscriptului. De aci, în-torcendu-mă în ţeră, el mi s’a trămis chiar la Bucurescî, graţiă extremei amabilităţi a capilor Biblioteceî Universitare din Pesta, dd. Dr. Szilâgyi şi Dr. Szâdeczky. In acest mod eu am putut 'să-mi întregesc lucrarea şi s’o maî revăd, avend originalul de ’naintea ochilor.                                            ‘
   înainte de 1742, Dictionarium Valachico-Latinum formă un volum nelegat de 172 pagine, aruncat unde-va cu ne’ngrijire, aşa că ultimele şese foi, începând dela pagina 161, ■ mucediseră de ume-clelă. Ajuns în acestă jalnică stare, manuscriptul a fost dat ca să se lege în pele la un loc cu 92 foî de hârtiă albă. Legătorul era atât de nedibacîu, încât din unele foi a tăiat câte un rînd scris, sau cel puţin o parte din litere. După ce s’a legat bine-reu, posesorii succesivi au început a scrie câte ceva pe foile cele albe, dintre cari unul: «Itinerarium An. 1742 â 28 9bris ad 16 lObris. Cibinium. Szelendek vel Stolczenburg. Markseg etc.», iar altul: «Connotationes ex Adagiis. Anno Salutis MDCCLXX.» Aceste diverse notiţe fiind scrise tote în urma legării, rîndurile lor au rămas intacte la mărgini. Faptul este dară că Dictionarium, muced dejâ în parte pînă a nu fi trecut prin forfecile legătoruluî, e cu mult anterior anului 1742.
   înainte de a se da la legat, manuscriptul pare a fi Golindat prin diferite mân!. Scris de autorul seu cu o cernelâ rădăciniă, aprope gălbuiă, şi cu o ortografiă propriă, ma! mult sau ma! puţin raţionată, despre care no! vom vorbi ma! la vale, el s’a completat
www.digibuc.ro
ROMĂNU BĂNĂŢENI
5
apoi din când în când cu câte un cuvînt scris la margine de alt cine-va, ba chiar de al fi doi şi trei, cu o cernelâ generalmente negră sau negriciosă, cu ortografia curat ungurescă şi cu o învederată neprecepere a foneticei române. Cel maî vechiu dintr’aceştî adăugetorî a scris întregile doue pagine 171 — 172 dela fine. Un altul şî-a însemnat numele «Loncsa Josika» pe pag. 20. Maî sînt vr’o câte-va adausuri cu mâna posesorului dela 1742, care tot el pe primele patru pagine s'a încercat a da sinonimica ungară a cuvintelor române, de ex.: «Abure. Vapor. (Goz. Parah).»
   Iată şi un fac-simile de pe pag. 16:
   In acest fac-simile totul e scris de aceiaşi mână şi cu aceiaşi cernelă, afară de:
                                                                                                        O &m cor <Jie6tiry
SBeLtip & an'-a i°'
^3 ( ’fony
www.digibuc.ro
6
B. P. HASDEtl
   «Vel Bade, Frater major natu»,
   «Badicza. Uxor Fratris».
   «Belusagul. Vanitas»;
adaosuri doveditore că acela care le făcuse — şi este anume adăugitorul cel jmaî vechiu — nu sciea bine românesce, după cum o scieau şi maî puţin ceî-lalţî adăogetorî posteriori; pe când autorul primitiv poseda limba română în perfecţiune, adecă dialectul seu provincial.
   Dacă vom consideră acum că:
   1.   manuscriptul a fost legat nu mai târdiu de anul 1742, pro-babilmente însă înainte de acel an;
   2.   pînă a nu fi fost legat, el trecuse prin vr’o doi sau trei stăpâni, cari îl adauseră pe rînd;
   3.   înainte de a fi fost adaus în acest mod, el zăcuse un timp ore-care în umedelă, unde cât p’aci eră să se strice;
   4.   în tesă generală, manuscriptele schimbă pe posesorii lor cu mult maî încet decât cărţile tipărite;
   dacă—dic—vom luă în samă tote acestea, atunci va fi o socotelă forte cumpătată de a pune data dicţionarului în cestiune, aşa cum eşise din condeiul primului autor, cu vr’o cincî-decî de ani înainte de 1742, adecă în a doua jumătate a secolului XVII.
   Sub raportul hârtiei, primele 172 pagine, adică Dicţionarul propriu dis, se deosebesc cu totul de cele 92 foi adaose la legarea cărţii. Aceste din urmă sînt de o hârtia grosă fără nici un semn de fabrică. Cele dintâiu sînt de o hârtiă fină, avend ca semn de fabrică: de o parte, doue chei încrucişate; de alta, acele trei glonţe şi două litere, cari aprope tot aşa figureză în documentele române de pe la începutul' secolului XVII şi chiar de pe la capătul secolului XVI, de exemplu în actele dela 1596, 1605 şi 1636, reproduse în «Cuvente den bătrâni» t. 1, p. 66, 140 şi 229, Acelaşi semn peste tot, atât glonţele cu literele precum şi cheile, ba încă întocmai aceiaşi calitate de hârtiă, ne întimpină într’un zapis inedit din 30 Decembre 1680 al Episcopiei de Argeş, aflător în Archivul Statului din, Bucurescî. Iatâ-ne dară iarăşi în a doua jumătate a
www.digibuc.ro
ROMÂNII BÂNÂŢENI
7
secolului XVII, ca şi pe temeiul celor patru considerante de maî sus. Aci însă, ca şi acolo, rămâne deschisă posibilitatea ca manuscriptul să fie maî vechiu.
   Să se observe, că singurul oraş din Moldova, pe care ’l menţio neză Dictionarium, este Suceva. Acestă particularitate, la prima vedere, ar permite a urcă data manuscriptului pînă la anul 1600 şi chiar maî sus, căci de atunci încoce Suceva perde orî-ce însemnătate faţă cu laşul, noua capitală a Moldovei. Noî totuşi nu punem un mare temeiu pe acestă împregîurare, de oră-ce autorul putea să fi cunoscut numele Sucevei din făntâne maî vechi, în cari nu va fi găsit nimic despre Iaşi. Nu avem decât a cită un exemplu. Intr’o carte a lui Paul Conrad Balthasar Han, întitulată «Alt und Neu Pannonia» şi tipărită în Niirnberg la 1686 in-4°, se dă urmă-torea enumeraţiune a oraşelor Moldoveî: «Die vornehmsten Mărkte «(dann es gibt keine Stadt darinnen) in der Moldau sind Zuccavia «oder Soczova (ein anderer Author nennets Suchana) da sich der «Fiirst aufhălt, Niemeck, so allein mit dem Schloss Romaniwiwar «unter allen andern mit einer Maur umgeben, Vasluy, Totras, «Barlaw, Varna (?), Orazzonia, Cutinari und Cocina». Pe prima liniă Suceva ca reşedinţă princiară., apoi despre Iaşi — nicăirî, şi acesta la 1686 ! Iată dară că rămânem şi aci de o cam dată plus-minus în a doua jumătate a secoluluî XVII.
   Un criteriu interesant în aparinţă, este că autorul cunosce dejâ porumbul: «kukurudz», pe care primul seu adăugător îl are de asemenea în lista plantelor dela finea manuscriptului: «turcicum triticum — kukuriza.» In România porumbul, moldovenesce popu-şoiu, s’a introdus cam pe la începutul secoluluî XVIII. Maî ’nainte, rolul acestei cereale juca la noî meiul, după cum o spune un misionar catolic din Moldova într’o scrisore din 1670: «totus iile populus pane ex milio vescitur» (ap. Kemeny, Ueb. d. Bisthum zu Bakov in Kurz’s Magazin t. 2 p. 76). Acesta însă nu formeză o obiecţiune seriosă contra vechimii manuscriptului. In maî totă Europa, porumbul a fost bine cunoscut încă din secolul XVI, dacă nu în cultura de câmp, cel puţin în grădinăriă (cfr. Hehn, Kultur-
www.digibuc.ro
8
B. F. HASDEO
pflanzen, ed. 3, p. 443 —4). Afară de acesta, în manuscript figureză «kukurudz» fără nici o explicaţiune. Cuvîntul mămăligă nu e de loc. Vorba malaid, «melaj», e tradusă prin «milliaceus panis», adecă pane de meiii, «panis ex milio» după expresiunea misionarului de maî sus. Maî pe scurt, ne aflăm tot în secolul XVII.
   Dacă nu timpul, încaî locul unde s’a scris Dictionarium, iar prin urmare dialectul pe care ’l represintâ, se pote precisă cu destulă certitudine; şi iată cum.
   Din Moldova, precum am ve^ut, autorul cunosce numai Suceva.
   Din Ţera-Românescă, el indică trei localităţi, tote de o însemnătate istorică:
   «Argish. Oppidum în Vaiachia Transalpina».
   «Bukureslity. Oppidum Valachiae Transalp».
   «Kraiova. Oppidum Transalpinae».
   Pe lîngă acestea, o particularitate interesantă:
   «Olt. Alutlias fl.»
   «Oltan.»
   Din Transilvania următorele:
   «Bălgradul Ardaluluj. Alba Julia».
   «Deva. Arx in Transylvania».
   «Ilaczeg. Districtus sub Comitatu Hunyad».
   «Koloshvar. Claudiopolis».
   «Sibiny. Cibinium».
   «Strej. Fluvius Haczagiensis».
   Din acest tabel de un-spre-(jlecî numi, noî ne încredinţăm dejâ că partea occidentală a Ţăreî-RomânescI (Craiova — Olt. — Oltan) şi a Transilvaniei (Sibiny.—Deva.—Haczeg. — Strej), adecă partea cea apropiată de Bănat, era mal familiară autorului, căruia Clujul îî este cunoscut numai sub forma ungurescă Koloshvar, iar Braşovul şi Făgăraşul de loc.
   Dacă trecem acum la Bănat, Dictionarium ne dă următorea nomenclatură:
   «Kricsova. Nomen pagi».
www.digibuc.ro
ROMÂNII BÂNÂŢENl
9
   ((Logosh. Logassium. Oppidum Hung. Infer.»
   «MacsovS. Pagus în districtu Sebesiensi».
, «Marga. Pagus în fine Portae ferresc».
   «Marmure. Porta ferrea. Angusti® Transylvani® ex parte Hungari® in-ferioris».
   «Strem. Sirmium. Plate® Caranseb. nomen».
   «Teius. Tilietum. Promontorium Caransebesiense».
   «Timish. Themisius fl.»
   «Timishan. Themisiensis».
. «Timishora. Themisvarium. Themisiopolis».
   Să mai adăogâm:
   »Krish. Fluvius Chrysius».
   «Krislian. Accola Chrysij».
   «Krishenesk. Chrysiensis».
   Din tote acestea resultă nu numai că autorul era Bănăţen, dar încă anume din regiunea Lugoşuluî.
   In manuscriptul întreg nu sînt nicăiri menţionate nisce simple sate sau puncturi topografice fără vre-o importanţă, afară de cele cinci: Criciova, Maciova, Marga, Strem, Teiuş, şi mai încă altele trei, despre cari vom vorbi mai la vale, tote în vecinătatea Lugo-şului, precum nu departe de acolo şi Marmure. Căutând în Ilor-nyânszky (Geograph. Lexikon d. Konigreichs Ungarn, Pest, 1858), noi vedem că Criciova (Kricsova) este un sat românesc cu vr’o 900 locuitori; Maciova (Macsova) un alt sat românesc cu vr’o 300 locuitori; Marga, disă şi Vama-Margă, iarăşi un sat românesc cu vr’o 1200 locuitori; câte-trele în aşa numitul «cerc al Lugoşuluî» (Bezirk Lugos), la marginea Haţegului, de unde vine cunoscinţa mai de aprope cu acestă singură parte a Transilvaniei.
   Autorul dară, cu o perfectă siguranţă, este un Bănăţen din Lugoş.
   Şi tocmai acesta ne deschide un câmp de cercetări, căci tocmai regiunea Lugoşuluî, cuprinzând Caransebeşul cu hotarul Ilaţegan, şi tocmai în a doua jumătate a secolului XVII, între 1640—1700, erâ din partea Românilor teatrul unei remarcabile mişcări literare ore-cum omogene, adecă românesce cu litere latine. •
   Pe acest teatru ne sînt cunoscuţi pînă aci trei actori: Ştefan
www.digibuc.ro
10
B. P. HASDE0
Fogarasi, Mihaiu Haliciu şi Ion Viski, cătră cari se mai adaugă acum un al patrulea, ba încă cel maî preţios.
   Despre Fogarasi, a se vede Cuvente den bătrâni t. 2, pag. 724 — 27. Preut din Lugoş, «Symista Oppidi Lugas», el a publicat la 1647 în Alba-Julia: «Catechismus Latino-Ungarico-Valachicus», 48 foi in-8°, unde se scrie românesce cu litere latine, de ex.:
   «Cred entrun Dumnedzeu, en Tatei â tot Puternik, roditorul «tseruluj şi â poementuluj etc.»
   Haliciu, din Caransebeş lîngâ Lugoş, a publicat în Basel la 1674 un vers în ondrea amicului seu dr. Pranciscus Papai, retipărit apoi în «Sucoinota Medicorum Hungarise et Transilvanise Biographia», Leipzig, 1774, p. 127 — 8, de unde l’a reprodus într’un mod cu totul greşit răposatul Pumnul în «Lepturarîu românesc» t. 3 pag. 67—8, şi pe care noi îl dăm aci după o copiă corectă, făcută de
d. N. Densuşianu:
     Kent szenetate, szerund Ia voi, Romanus Apollo,
     La totz, ketz szvente ’n Empereczie sedetz,
     De unde kunostince asteptem, si stince: fericse De Amstelodam, pren chetz szte ’n omenie tipar.
     Legse derapte au dat frumosze csetate Geneva;
     Ecz vine Franciscus, cinete Leyda, Paris!
     Prindetz msene sorory, ku oseszt nou oszpe: ’nainte;
     Fratzi, Fretaczi, Nymphele, pasze kurund
     Domny buny, Mary Doctory, Daszkeli, ’s bunele Domnse
     Cu patse ej fitz, cu payne si szare rugem.
   In fine, Ion Viski este o interesantă descoperire a d-luî Dr. Silasi în biblioteca Colegiului Reformat din Cluj, unde d-sa a dat peste un gros manuscript intitulat:                   '
   «A Iuj szvent David kraj si prorokul o szutye si csincs dzecs de soltari, cari au szkrisz cu menile lui Viski Jânos en Boldogfalva 1697».
   A se vede studiul d-luî Silasi în revista Transilvania, 1875, No. 12, 13 şi 14, unde d-sa constată că Psaltirea lui Viski a fost «scrisă «parte în Sântă-Măria (Boldogfalva) lingă Haţeg, parte în Gioagiul-
www.digibuc.ro
ROMÂNII BÂNÂŢEN1
11
«de-jos, în cari comune respectivul pare a fi fost predicator rect format»,
   Ceea^ce a scăpat din vederea d-lul Silasi, este că însuşi numele scriitorului în cestiune indică o localitate, probabilimente acela de unde se trăgea el însuşi, sau cel puţin familia sa, Viski, cu post-fixul unguresc adjectival i, însomneză «din Viska». El bine, peste Carpaţî se află trei sate românesc! numite Visca, din cari doue în ţera Haţegului (Windisch, Georg. d. Siebenb. 1790, p, 111—112), iar unul în Bănat lîngă Lugoş (Hornyânszky, op. cit. p. 406). In acest mod, dacă nu prin locul unde trăia, încal prin origine, Ion Viski era Haţegan sau Lugoşan, una din doue,
   D, .Silasi crede că Psaltirea din 1697 ar fi o copiă după un original «de pre la mijlocul secolului XVII, de nu şi mal de mult»-D-sa totuşi nu ne dă despre acesta nici o probă decisivă; ş’apoî puţin ne importă o distanţă de câţî-va ani în plus sau în minus.
   Lîngă Fogarasi, lîngă Ilaliclu, lîngă Viski, ca represintând acelaşi mişcare literară curat lugoşenă dintre 1640—1700, mal avem dară acuma pe acela cărui i se datoresce Dictionarium Valachico-Latinurn şi pe care noi îl numim Anonymus Lugoshiensis, pe cât timp nu seim cum îl chiamă. In adever, pe pag. 172 a manuscriptului el scrisese ce-va în curmeziş, de unde se mal pote recunosce : «... Iacobus Olass.» Dar ore să fie acesta numele autorului, Iar nu cum-va al vre-unul alt personagiu? Deşi în apropiere de Lugoş se gâsesce un sat românesc numit Ollosâg, de unde putea să fi fost acel Olass, totuşi noi preferim a nu riscă o solu-ţiune, pe care de o cam dată nimic n’o argumenteză.
   Fogarasi, Haliclu, Viski şi Anonymus Lugoshiensis scriu româ-nesce cu litere latine, luând toţi de basă ortografia ungurescă, pe care însă el o modifică de o potrivă într’un mod esenţial; de exemplu :
   pentru â şi â sau î întrobuinţeză pe e, fie simplu, fie scurtat;
   pentru j întrebuinţeză pretutindeni acelaşi semn ca pentru ş, ne-fâcend nici o distincţiune între ambele sonurî, deşi ortografia ungurescă are zs pentru al nostru j, iar s pentru 'ş;
www.digibuc.ro
12
F. P. HASDEtî
   pentru ea întrebuinţeză pe a, iar pentru oa pe o.
   Ortografia cea maî puţin unguresoă este a Anonimului; oare pe s nu’l scrie unguresce prin sz, nici pe ş unguresce prin s, ci pentru cel dintâiu pune pe s, iar pentru cel-lalfc composiţiunea sh, luată nu dela Englesî, ci din grafica unor dialecte slavice meridio nale, vedî bună oră la Katancsich, De Istro ejusque adcolis, Bu-dae, 1798, p. 283.
   De altmintrelea transcripţiunea la toţi e destul de confusă, scriindu-se acelaşi son k prin k şi prin c\ acelaşi son ce, ci prin cs şi ts; acelaşi son ţ prin cz, tz, c; acelaşi son ge, gi prin ds şi gs etc.
   Cea mai unguresoă, ba chiar de tot lipsită de simţul foneticei române, este ortografia continuatorilor Anonimului, cari se recunosc dela prima vedere a fi fost Maghiari. Ca specimen mai lung, iată o urare poporană, transcrisă pe prima din foile cele albe a-dause la legarea manuscriptului :
                     Pentru Mine Pentru Tine Pentru Noj amandoj. Si Kusztanti la noj.
                 • Pentru Mine Pentru Tino Pentru noj aman doj
                     Pentru Kdsza Pentru Masza Pentru draga sapo nyâsza
   Vom observă în parentesî curiosa coincidinţă a acestui cântec cu un altul de pe la 1680, ci Lat cu ortografia polonă în «Vita Constantini Cantemirii» (ed. Acad. Rom. p. 43) :
                     Constantine,
                     Fudze bine, '
                     Niczi aj Casa,
                     Niczi masa,
                     Niczi draga dzupiniasa...
www.digibuc.ro
BOMÂNII BĂNĂŢENI
13
   Fogarasi scriea la 1647, Halicîu la 1674, Viski la 1697. Pentru Anonymus Lugoshiensis nu se pote fixa o dată precisă. Din tote consideraţiunile însă de mai sus, cată să'l punem maî aprope de Fogarasi decât de Viski, cam pe aceiaşi liniă cronologică cu Ilali-cîu, căruia el pote să’î fie anterior, dar nici într’un cas nu este maî nou decât acesta.
   Orî-cum ar fi, Dictionarium Valachico-Latinum este cel maî vechiu vocabular al limbeî române, adecă traducând din românesce într’o limbă străină, iar nu vice-versa, după cum traduc, de ex., din sla-vonesce în românesce acele glosare din secolul XVII, despre cari noi am vorbit în «Cuvente den bătrâni» t. I. p. 260 etc. Şi ce vocabular ! Peste cinci mii de cuvinte.
   D. V. A. Urechiă, dintr’o căletoriă făcută la Copenhaga, a fost adus însemnarea cum-că în Biblioteca Regală de acolo se află un vechiu «Vocabularium Valachicum.» Nu ne aducem aminte, unde anume şi în ce fel de termeni a fost publicată acea notiţă. Adre-sându-ne însă la d. Bruun, eruditul bibliotecar dela Copenhaga, iată ce ne-a respuns într’o epistolă din 22 Octobi^e 1883 : «Cer-«tes, j’ai devant moi un petit manuscrit intitule: Vocabularium «Valachicum, qui sur 17 pages contient un vocabulaire d’environ «170 mots valaques accompagnes d une traduction latine. Mais ce «manuscript est compose â la derniere moitie du XVIII-e siecle «par un dilettante danois, qui s’est occupe de beaucoup de choses «litteraires et lingustiques ; la valeur scientifique en est, sans «doute, nulle». In scurt, manuscriptul dela Copenhaga abia merită de a ii menţionat şi nu merita de a fi descoperit.
   Peste doi secolî după Anonymus Lugoshiensis, noi nu găsim decât vr’o 10,000 de cuvinte în marele Lexicon Budan dela 1825, lucrat—după cum se <Jice pe frontispiciu—«de maî mulţi autori în cursul a treî-ijlecî şi maî multor ani». Ce colosală muncă presupune dară prima încercare de acestă natură, făcută de un singur om !
   «Dictionarium Valachico-Latinum», aşa cum îl posedâm noî, nu este terminat. Dela cea dintâiu pagină autorul începe deja a-şî
www.digibuc.ro
14
B. P. HASDEtt
  completa opera, adăugând la margine cuvintele cele uitate. Aşa în rînd cu «Ace. Filum» el pune acolo «Ac», remas fără traducere. Aducem acest singur exemplu, căci aci sa întâmplat ce-va forte ciudat. Adăugetorul cel dela 1742, găsind pe acest «Ac», scrise după el «zerna», eşind ast-fel «A czerna», sinonim unguresc pentru «aţă», pe când bietul «Ac=Acus» dispare cu totul.
    Apoi ordinea alfabetică nu e păzită cu stricteţă, fiind-că autorul se pregătîa, firesce, a recopia manuscriptul întreg, după ce odată îşi va fi isprăvit lucrarea.
    Multe vorbe sînt scrise numai românesce. Se vede că, întimpP nând vre-o dificultate de a le traduce bine latinesce, autorul îşi reservâ acestă sarcină pentru urmă. In unele caşuri însă, tradu-' cerea lipsesce numai pentru derivatele dintr’un cuvînt tradus deja mai sus, ceea ce indică din partea lixicografului dorinţa de a merge iute înainte cu adunarea materialului românesc, fără a se opri la treba secundară a găsirii equivalentului latin. De exemplu: «Ferele. Polio. Fereketure.—Fereketor».
    Intre cuvintele cele lăsate fără explicaţiune vedem :
           «Tinkova.—
           «Zegusheny.—
           «Zorlincze.—»
    Câte-trele sînt numiri de sate de lingă Lugoş. După repertoriul lui Hornyânszky, Tinkova numeră astăd.i 750 locuitori, Zeguşenii (Zagushen) vr’o 600, Zorlinţa (Zorlencz-mare şi Zorlencz-mik) peste 3000 împărţiţi în doue comune.
    Iată dară încă o probă, dacă ar mai fi nevoiă după cele date mai sus, despre lugoşanismul autorului.
    Si ceea-ce adaugă forte mult la valorea operei sale, este tocmai că el se ţine cu stăruinţă de dialectul seu natal, ca şi când n’ar fi cunoscut de loc limba cea tipică de prin cărţile române din se-colii XVI şi XVII. După cum Psaltirea Şcheiană, popa Grigorie din Măhaciu şi Codicele Voroneţian ne-au conservat cu scrupulositate un sub-dialect transilvănen stins fără altă urmă, după cum mitropoli-
www.digibuc.ro
ROMÂNII BÂNÂŢENI
15
  tul Dosofteîu fonografiază sub-dialectul moldovenesc, tot aşa cea maî scrupulosă conservare a sub-dialectuluî bănăţen se datoresce luî Anonymus Lugoshiensis pe prima liniă, de aci pe a doua liniă luî Ion Viski, apoi întru cât-va luî Fogarasi şi luî Halicîu.
   Judecând din cele cincî miî şi maî bine de cuvinte despre planul autoruluî, noî nu ne sfiim a afirmă că, dacă lucrarea sa ar fi isprăvită, Româniî ar ave de doî secolî un cap-d’operă lexicografic, nu numaî cu vorbe comune şi cu numiri topice, dar încă: cu forme duble, de ex : mikutel şi mitutel, nime şi nimene, prend şi prendzesk, kurt şi skurt, tikvă şi tiuke, straitze şi traiste etc.;
   cu expresiunî copilăresc], de ex. : abushile «infantium incessus «quadrupes», papă «panis infantili sermone», placse unornen lusus cum lapides jaciuntur ad metam» etc. ;
   cu termenî de choreografia poporană, de ex. : Iepuraska «saltus hajdonicus», un fel de danţ hoţesc ;
   cu interjecţiunî ţerănescî, de ex.: hesh «vox gallinas pellentis», ho «vox continentis pecora», hop «vox saltantis», aos «heus» etc.;
   cu o bogată sinonimică, de ex. patru numî pentru şorece : so-recse «mus», spurk «mus», somek «mus», hercz «mus». ..
   Ca specimen, publicăm aci întregă litera M, care se începe cu numărul 2390. Am pus cu litere cursive, pentru a atrage atenţiunea, cuvintele cele maî remarcabile din punctul de vedere dialectologie.
   Macsin. Molo.
   Macsovo. Pagus în districtu Se-besiensi.
   Macz, Intestinum.
   Madzăre. Pisum.
   Maj, Malleus.
   Maj. Maius.
   [Maj bine, maj uslior, Melîus. Le-vius].
   Majkă. Mater.
   Mak. Papaver.
   Makar. Quamvis. Licet. Makarkare. Quilibet. Quivis.
   Makarcsine. Quicunque. Quivis. Makarunde, Ubicunque. Quo-cunque.
   Makardeunde. Undecunque. MakarănkSIro, Quocunque.
   Mal. Argillosa terra.
   Mamă. Mater.
   Mană. Manna. Ros.
   Marâ Mare. Pelagus,
   Mar A Magnus, -a.
   Mare. Pomum.
   Mare lukru. Admirantis et sper-nentis exclamatio,
www.digibuc.ro
16
B. P. HASDEC
  Martz. Marş. Fer ia 3-a. Martzolya.
  Marga. Pagus in fine Portae fer-reae.
  Marva rusM. Malva hortensis. Marmurd. Marmor.
  Marmure. Porta ferrea. Angustiae Transylvaniae ex parte Hungariae inferioris.
  Margsine. Margo. Finis.
  [Martur. Testis].
  [MarturiS. Testimonium].
  Mas. Mansio.
  Masă. Mensa.
  Maskure. Sus castratus.
  Maskă.
  Mecsinătură.
  Măcsinish.
  M&csdsk. Aenygma propono. Măcsinăture. Aenygma.
  Măcze. Cattus. Felis.
  Meczishoră.
  Meczishor. Intestinum parvum. Mădzerijkă. Cicer sylvestre. Mădregună. Mandragora.
  Măgar. Asinus.
  Megăreoz, idem.
  Măgură.
  Megydleu. Convivium natale. [Măhneszk. Evanesco. Abseedo. Torpesco].
  Mej. Millium.         .
  Măjran. Amaracus. Maiorana. Măjugsăl. Malleolus.
  Măjdan. .
  Mejmukă. Simia.
  Măkrish. Acetosa.             .
  Mălaj. Milliaceus panis.
  Mălkom, Silentium.
  Mălkomish. In silentio.
   Melos. Limax.
   Melmesie. Malvaticum.
   Memukă. Simia.
   Menă. Manus.
   Men. Maneo.
   Men. Mitto.
   Mănos.
   [Măndria. Superbia]. Mănestergure. Mantile. Manuter-gium.
   Mănye Cras.
   Mănshesk.
   Menydk. Diluculo consurgo. Prae-venio. Maturo.
   Mănyăkă. Manica.
   Menyiă. Ira. '
   Menyios. Iracundus.
   Menunt. Minutus.
   Menuntzel, idem diminutivum. Menuntedz. Minuo. Comminuo. Mănkătură. Devoratio... ssio. Mănkătură. Contentio.
   Mănănk. Comedo.
   Menenkume. Contendo.
   Mănushă. Chirotheca.
   Menzală. ’
   Măr. Pomus. Pomum.
   Măr văratek. Pomum aestivalc. Praecox.
   Măr iărnatek. Malum serotinum. Măr bunebrut. Malum sparuceum. Măr dulcse. Pomum dulce.
   Măr gushat.                •
   Măr kenyăsk.
   Măr koddsh.
   Măr kukurbetaricz.
   Măr de svănt Pietru. Malum praecox.
   Măr mushlcelaricz. Malum apia-num. Muscatellum.
www.digibuc.ro
KOMÂNII BÂNĂŢENt
17
Mer flokos. Malum muscosum.
Măr nevestesk.
Măr ordeitn.
Mer pestricz,
Mer rutilat. Malum orbiculatum. Măr sălcsiu.
Mer vărgat. Malum variegatum. Merariu. Anethum.
MSreu. Rectus.
Mereje. Recta.
Merg. Eo. Pergo Progredior,
Merg nainte. Proficio.
Merg napoj. Deficio.
Mărg ănderăt. Retrocedo. Mergeritar. Mărgărită.
Mergsenaretz. Finitimus,
Mereiesk.
(Merecsin. Spina].
Merit. Marito. Nuptui trado. Măritumă. Nubo. Maritum duco. Măritată. Nupta.
Merindă. Merenda.
Meriă. Magnitudo. Magnificentia. MSros. Superbus.
Mernicză. Metreta.
Măroshiă. Superbia.
MSrosheskumS. Superbio.
Mărunt. Minutus Vide Menunt. Mărsură. Profectio, Progressus. Mersură nainte. Profectus.
Mărshav. Macer. Macilentus. Mershave. Macra. Macilenta. Mersheveskumă. Macer fio. Merturiă. Testis. Testimonium. Merturisesk. Testificor.
MSrtzishor. Martius.
Mertzenă.
Mertzinos.
Mesaj. Mappa.
Mese. Dens molaris.
Analei*. A. TI.— Tom. XVIII — Memoriile Ser*. literare.
   Mesh, Soccus.
   Meshină. Pellis ovina.
   Meserere. Misericordia.
   Meserernik. Misericors. Mesernicze. Macellum.
   Mesercsiu. Lanio.
   Măskă. Dromadarius.
   Mestăk. Misceo.
   Mesteketure. Mistio.
   Măsură. Mensura.
   Măsor. Mensuro.
   Meshter. Magister. Artifex. Mershtergsindă. (?)
   Meshteresk. Magistrum ago. Ar-tificium.
   Meshtershig. Artificium.
   Mătaniă. Reverentia. Inclinatio. Metenage. (?)
   Metlikă. Artemisia tenuifolia. Metor. Purgo.
   Mătur, idem.
   Mătură. Scopae.
   Măturat. Purgatus. Mundatus. Metrak. Baculus.
   Metricse. Matrix.
   Me. Mea.
   [Meure. Mora sylvestria] Măzdrală.
   Măzdresk.
   Mezgaj. Inficio.
   Mezgush.
   Miez. Lana agnina.
   Miczar.
   Micslc. Moveo.
   Micskumă. Moveor.
   Micskătură. Motus.
   Micskony. Pediculus galiinaceus. Mjâon. .
   Mjed.' Medum.
   Mjedar.
                              2
www.digibuc.ro
18
B. P. HASDEO
  Mjedz. Medium.
  Mjel. Agnus.
  Mjelushel. Agnellus.
  Mjere. Mei.
  Mjtriu. Caeruleus.
  Mjerie. Caerulea.
  Mjercury. Mercurius.
  Mjeu. Meus.
  Miă. Miile.
  Mik. Parvus.
  Mikutel. Parvulus.
  Mikă. Parva.
  Mikshor. Parvulus.
  Mii. Milliare.
  Milă. Gratia Clementia.
  Milos. Clemens. Pius.
  Milămi. Misereor.
  Milostiv. Clemens. Misericors. Milostiveskumă. Misereor. Milostivnik. Misericors.
  Miloste. Gratia. Clementia. Milkuieskumă. Supplico.
  Milkuit. Supplex.
  Milkuitor. Supplex.
  Milkuială.
  Miluiăsk. Misericordiam facio. Mi sereor.
  Miluitor. Elaemosynarius.
  Mint. Mentior.
  Minte. Mens.
  Mintsinos. Mendax.
  Mintsună. Mendacium.
  Mincsă. Pila.
  Mirak. Miraculum.
  Miraz. Prodigium. Spectaculum. Mirh. Mirrha.
  Mirhuiăsk. Mirrha Ungo.
  [Mirosz. Odor.]
  [Mirele. Sponsus].
  [Mirâsza. Sponsa].
  Mirumă. Miror.
  [Misztujesk. Oonquiesco].
  Misshă. Missa. Sacrificium. Mishesk. Cfecutio.
  Mishină.
  Misir. Aegyptus.
  Miskiă. Chalybs.
  Mitutel. Parvulus..
  More. Jus caulium.
  Mort. Mortuus.
  Mortă. Mortua.
  Morte. Mors.
  Mortăcsune. Lues. Morticinum. [Morticsosz. Mortalis].
  Morment. Sepulchrum. Mormeiesk.
  Morun. Huso.
  Mosh. Avus.
  Moshiă. Aviticum bonum. Moshnyag. Vetulus.
  Moshă. Avia.
  Moskul. Moskovia»
  Moskovitan. Moskovita.
  [Mostele. Reliquiae corporum SS.] Mosor.
  Moţă.
  Motkă.
  Motzok. Stupidus. Bardus. Mozomajnă. Spectrum. Terricu-lamentum.
  Mozgosesk. Moveo.
  Mujădz. Mollio.
  Mujat. Emollitus.
  Muiără. Mulier. Fcemina. Muieresk. Muliebris.
  MuierotkS. Effeminatus. Mujerushkă. Foemella.
  Mujt. Obliviscor.
  Muk. Pituita. Mucus.
  Mukos. Pituitosus.
www.digibuc.ro
ROMÂNII BÂNÂŢENl
19
  Mucsk. Mordeo.
  Mucskătură. Morsus.
  Mucskat. Morsus.
  Mucsketor. Mordax.
  Mukar. Emunctorium.
  Mulg: Mulgeo.
  Mult, -6. Multus, -a. Multum. Multzany. Deo Gratias.
  MulUseny, idem.
  Multziă. Multitudo.
  Multzime, idem.
  Multzenesk. Ago gratias. Muncsesk. Laboro. Torqueo. Munkă. Labor.
  [Miincz. Hinulus].
  Muncsitor. Laborator. Muncseskumă. Torqueor. Conor. Munte. Mons.
  Mur. Morus.
  Mură. Morum.
Murar. Molitor.
Murericză.
Murony.
Murg.
MuryseshtL Advesperaseit. Muritor, e. Mortalis.
Murădz. Macero. Acesco.
Murat. Maceratus. Acidus.
Mursă. Mulsum recens.
Muskă. Musca.
Muskulicză.
MushkStaricz. Muscatellum apia-
   num.
Mushkyu. Muscus. Mushkyu. Musculus. Mustacză. Mistax. Mustăcsos.
Mut. Mutus.
Mut. Muto.
Mutat. Mutatus. Mutatio.
   Mură. Intestinum...
   2. Elementul fonetico-morfologic.
   Tot ce s’a scris până acum mai nou, mai temeinic şi mai ne-’ncurcat asupra foneticei şi morfologiei sub-dialectuluî bănăţenesc, se datoreză d-luî Enea Hodoş (Poezii poporale, Caransebeş, 1892, p. 3—9), ast-fel că noi nu avem decât a reproduce aci literalmente cuvintele acestui june folklorist:
   «Graiul ţăranului din Bănat, ca şi graiul ţăranului din alte provincie, asemănat cu limba literară, ne infăţişeză mai ales abateri fonetice.
   «O parte din însuşirile acestui graiu le găsim în graiul ardelen, sau în cel moldoven, ba chiar în cel macedo-român; altele Sînt ale sale particulare.
   «însemnăm, din punctul de vedere gramatical, următorele însuşiri:
   «1. Una din cele mai distinctive caracteristice a graiului bănă-ţăn este păstrarea lui n de’naintea lui i. In Bănat nu se dice alt-
www.digibuc.ro
20
B. P. HASDEO
fel decât: vinîe (pentru vie de struguri), călcânî, întânî, cunî, căpătăm, gutânt; tot aşa în câte-va comune se dice fănină pentru faină sau fârină. La verbe asemenea este păstrat sunetul n, de ex.: tu râmânî, ţînî (dela a ţine), vini, puni, spuni, a încunîâ, a descunîâ, am descunîat etc. Pentru sufixul augmentativ oî şi oie există numai otii şi onie : pietronf, pietronîe; sufixul onie mai adese e neaugmentativ: ursonîe, vulponîe, luponîe, iepuronie; acelaşi sufix formeză numi proprie feminine derivate din masculine: din Popescu se face Popes-conîe (nevesta lui Popescu), Bibesconîe, Gruesconîe, etc.
   «2. Sunetul n urmat de i sau c trece în ni rostit ca în spaniola, sau ca ga în unele vorbe din franceza, sau ca ny în magl^ara; dar, deşi îl găsim şi în limba asta din urmă, totuşi nu putem să-l considerăm drept influenţă a limbeî maghiare : graiul bănăţen a fost maî ferit de influenţa acestei limbi decât este graiul din părţile ungurene şi unele ardelene. Afară de acesta, în Bănat nu s a prefăcut nici sunetul t sau k urmat de e ori i în ty, nici d sau gli urmat de aceleaşi în gy maghiar, după cum s’au prefăcut la Românii din Ungaria şi la unii din Ardei, unde s’au modificat în sens maghiar, ci în Bănat au suferit alte schimbări, cari se vor arătă mai jos.
   «3. Suneteto b, p, f, v urmate do i (iar v urmat de u în cuvîn-tul vulpe) remân nemodificate, ca şi în limba literară; şi nu aflăm în Bănat nici pe ghine, nici chită (ca în părţile Sibiului), nici bgyinîe, şi ptyită (ca în părţile ungurene), nici bjinîe şi pcită (ca pe la Nă-săud); asemenea nu se dice lupei ori luptyi, nici hiu, nici jiţăl şi jin (ca pe la Blaj) ori in (ca la Braşov), ci numai bine, pită, lupi, fiu, viţel, vin etc. Insă iclen şi nu viclen.
   «4 S’au schimbat sunetele t şi d, urmate de i sau e, în ce şi ge (dje), de ex.: frunce (frunte), ce (te), ciner (tiner), vergo sau ver-dje (verde), Megia şi Megica cu tonul pe i (Media şi Medica, numirile ce le dă poporul localităţilor cu numele oficial Mehâdia şi Mehâdica). Valeageniî, cu numele oficial Valeadeni. In cuvintele deget şi dinte sunetul d s’a prefăcut în gli, şi ast-fel se pronunţă:
www.digibuc.ro
ROMÂNII BĂNĂŢENI
21
ghejfet şi ghince; de altă parte se dice dă pentru de (dar şi: djă), dân pentru din (dar şi: djin). Sunetele k şi gli urmate de e sau i remân nemodificate.
   «5. Sunetul ce se schimbă, ca şi în graiul moldovenesc, şi ca şi în graiul poporului din comitatul Zâranduluî, într’un sunet apropiat de ş, pe care nu-1 putem transcrie exact: dulşîe (dulce), şîe mai faşî (ce mai facî) etc.                     •
   «6. In comunele Ţerova, Ilova, Zlagna, Prisian, Poiana, Visag, după cum îmî comunică d. asesor consistorial Ion Ionaş, precum şi elevii din partea locului, în locul sunetului ş se pronunţă pre-tutindenea s, de ex. : sase (şasă), şapte (şapte), cocosu roşu (cocoşu roşu), sade (şade). învăţătorii din amintitele comune, după cum mărturisesc însişî, au greutăţi cu copiii de şcolă pînă ce îi fac să rostescă pe ş. Se pare curios că, pe lingă tote acestea, cele spuse în punctul precedent (5) aii valorea şi pentru comunele aici pomenite, adică în loc de ce se rostesce acolo un şie.
   «7. Sunetul z se rostesce mai tot-d’a-una ca dz, se dice nu numai dzăc (dic), Dumnedzău, ci şi dzamă, dzăhar, dzimbet.
   «8. Deosebirea între ge (dj) şi j consistă într’aceea că ge, gi s’ar pute transcrie cu jie, jii, de ex.: mîerjîe (merge), însă jor (jur).
   «9. Diftongul ea se aude mai mult ca ia la cuvintele de genul feminin terminate în e şi articulate : valîa, vulpîa, carcîa (cartea); maî adeseori e din diftongul ea se pierde cu totul şi remâne a singur : sară, ţară, înfrunzască, vorbască, bat (bet), şasă, şapce; la imperfecte: auzam, culejam, vegîam (vedeam), şegîam (şedeam) ţâ-nîam (ţineam), ş. a. Adjectivul feminin rea se pronunţă re (cu e închis), pronumele feminin ta asemenea: te.
   «10. Cuvintele terminate în ea nearticulate, ca stea, nea, căţea ş. a. se găsesc în vorbirea ţăranului din Bănat aprope pretutindi-nea sub forma auă, de ex.: nîauă (neuă), stauă, căţauă, nueuă, mâ-sauă.
www.digibuc.ro
22
B. P. HASDEfl
   «11. In diftongul oa se pot deosebi două sunete : un u şi un a.
   «12. Substantivele feminine terminate în ă fac pluralul mai mult cu i decât cu e; pluralul dela icoană este iconî, articulat: iconîile; casă, plur. căşî, căşile; fată, plur. fiece, art. fiecele; mamă, plur. mame, art. mamele, dar şi maniile, mai este şi mumânl, ca dela tată tătânl. In gen. şi dat. sing. primesc numai i: a iconlii, căşii, fecii (fetei), mamii ş. a. Dar şi alt-fel e la plural este forte rar ; dela măr pl. este mîeră; pară, pieră; frumos, frumosă, ş. a.
   «1B. Sufixele ori, ari şi erl sînt întrebuinţate exclusiv pentru or, ar şi er; de ex.: învăţători (atât la sing. cât şi la plur.), fră-garî (sing. şi plur.), mânîerî etc. Unii cărturari pretind că în caşurile acestea s’ar aucji la singular nu numai i, ci şi un u. Atâta este sigur, că acest n năzuesce să dispară şi urma lui este deja cu totul efemeră, întocmai ca şi la cuvintele terminate în consonantă.
   «14. Alăturea formelor umblu şi umplu se mai întrebuinţeză une-orl îmblu şi împlu; însă numai unghi şi nu înghî.
   «15. Pe lîngă rîd şi vînd se (Jice mai des rid şi vind, asemenea rit şi rit. Vind se conjugă aşâ: vind, vindz, vinge, vingem, vingeţ, vind; perf.: am vindut ş. c. 1. Rid: mă rid, ce ridz, să rige, ne rigem, vă rigeţ, să rid; perf.: m’am ris şcl., tot numai cu pronumele reflexiv.
   «16. Articolul pentru vorbe de gen masculin a pierdut pe 1. Se rostesce articulat: orau, porcu, tot natu, socru (nearticulate cele două ultime sînt tot aşâ); boii articulat bou (două silabe). Exemple de nume proprii art. şi neart.: Gruescu, Pârvănescu, Mănescu, Puîu ş. a. formeză genitivul şi dativul sing.: Iu Gruescu, pl Gru-eşcilor, lu Mănescu şcl.
   «17. Pentru articlil al, ai, ale, se folosesce numai forma a.
   «18. Pronumele reflexiv se întrebuinţeză şi duplicat în perfectul compus: m’am bătutu-me, ci-al sculatu-ce (te-aî sculatu-te), s’o lm-
www.digibuc.ro
ROMÂNII BlNĂŢENI
23
bătatu-să, l’am veijutu-l, n’-am dusu-fie (ne-am dusu-ne), v’aţî su-peratu-ve, s’or dusu-să, şcl.
   «19. La verbul a fi însemnăm următorele forme:
   «Indic, presinte: io mis, tu iescî, iei îl, noi nis, voi vis, iei îs şi iei iăst, acest din urmă numai ca verb predicativ. Exemple: io mis Bănăţan, noi nis Bănăţeni, voi vis dân ţară ş. a. Se mal (Jice şi: noi nisăm şi voi visăţ în unele locuri.
   «Ind. imperf.: ieram, ieraî, ieră, ieram, ieraţ, ierâ.
   «Ind. perf: fusăî, fusăş (silaba ultimă tonică), fu; fusărăm, fusărăţ, fură; se mai conjugă şi: fuşăî, precum şi ful.
   «Ind. perf. compus: am fost, al fost, o fost, am fost, aţ fost, or fost.
   «Ind. viitor: ol fi, îl fi, o fi, om fi, îţ fi, or fi.
   «In Meedica, mi se spune, e folosită şi forma întregă: vel fi, vil fi, va fi, vom fi, viţ fi, vor fi.
   «Conjunctiv perfect: să fiu fost, să fii fost, să fiă fost, să fim fost, să fiţ fost, să fiă fost,
   «20. Perfectul simplu indicativ dela verbul dau: io gegeî (dedeî, cu accent pe ultima), gegeş (şi daşî), gege (dede, cu acc. pe silaba primă), gegerăm, gegerăţ, gegeră (acc. pe prima silabă).
   «3e mal conjugă şi aşa: dăgeî, dăgeş, dege, dăgerăm, dâgeraţî (acc. pretutindene pe â ori e), degeră.
   «21. Imperativul are o formă a sa particulară cu sufixele: areţ, âreţ, ereţ, ireţ. Este de observat, că sufixele aici înşirate se pun numai în proposiţiunî negative imperative; proposiţiunile afirmative imperative au aceiaşi formă ca şi limba literară. Exemple: nu cântăreţi, nu strigareţî, nu bacereţî (nu batereţî), nu vorbireţî, nu urâreţî etc. Pretutindenea în Bănat este folosită forma acesta; ici colo, sub înrîurirea şcoleî, se folosesce astăzi şi forma literară alăturea formei de mal sus.
   «22. Optativul presinte se conjugă în comunele Yărădia şi Pătaş, după cum mi se comunică de elevii d’acolo, în modul următor:
www.digibuc.ro
24
6. F. HASDEO
   «io. reaş veni, tu reai veni, el ar veni, noi ream veni, voi reaţ veni, ieî ar veni.
   «23, Pronumele demonstrative: acesta, acela, acesta, aceea, au numai formele:
   Mase. Sing. Nom. şi Ac. ăsta, ahăsta; ăla, ahăla.
   Mase. Sing. Gen. şi Dat. ăstuia; ăluia. ■
   Mase. Plur. Nom. şi Ac. ăştea, hăştea, ahăştea, ăla.
   Mase. Plur. Gen. şi Dat. ăstora, ahăstora; ălora. •
   Fem. Sing. Nom. şi Ac. asta, ahasta; aea, ahaea.
   Fem. Sing. Gen. şi Dat. ăsteia; ăeia,
   Fem. Plur. Nom. şi Ac. eştea, heştea, aheştea; elea, ăl ea.
   Fem. Plur. Gen. şi Dat. ăstora, ahăstora; ălora....»
   Alăturând observaţiunile d-luî Enea Hodoş cu indicaţiunile fonetice din Anonymus Lugoshiensis, e lesne de a constată că numaî palatalisarea dentalelor (le şi te în ge şi ce este un fenomen posterior, care tocmai de aceea pare a fi datorit înrîuririî Şerbilor, la cari el ne întimpină ca ce-va organic. In cele-lalte privinţe, douî secolî n’au adus absolut nici o schimbare.
   Trăsura cea mai caracteristică a consonantismuluî bănăţenesc: conservaţiunea luî n de ’naintea luî i, distinge în acelaşi grad dialectul macedo-român, îar cu dialectul istriano-român unesce pe Bănăţeni o particularitate morfologică forte interesantă, anume optativul presinte: reaş, reai, ream, reaţ, pe care noi l’am explicat deja altă dată (Etymol. M. Romaniae t. If, p. 1946) în următorul mod:
   «Poporul judecă limba după au(l, nu după scris. In forme ca fire-aş, facere-aş, dicere-aş, alături cu aş fi, aş face, aş <Jice, urechea desparte silabic: fi-r^ş, face reş, dice-reş, De aci, în loc de aş s’a născut în dialectul istriano-român forma raş, trecută dela construc-ţiunea inversă la cea directă. Frasa istriano-română: «n’am punîava cu ce me raş copri, ni stramas pre carie raş zace» (Miklosich, Piumun, Untersuch. I p. 42; cfr. Lautl., Lautgruppen p. 10) se transcrie daco-românesce: «n’am plapumă cu care m’aş acoperi, nicî
www.digibuc.ro
ROMÂNII BĂNĂŢENI
25
saltea pe care aş zace» «nici saltea pe care zacere-aş». Ilustrul Ascoli, care atrăsese cel înlâiu atenţiunea asupra acestei forme istriano-române (Stud. crit. I, 1861, p. 66), îî dă o altă explicaţiune. El crede că raş ar resultă din fusiunea luî vre cu aş, fusiune o-cursă numai la prima personă singulară, pe când la cele-lalte per-sone ar fi numai vre cu perderea lui v. In acest mod condiţionalul istriano-român:
                       raş ave rai ave ra ave ram ave raţ ave ra ave
ar fi, după Ascoli:
                     were-aş ave vrai ave vra ave vram ave etc.
   «Ei bine, chiar în acestă ipotesă prima personă singulară raş ar resulta, ca şi în explicaţiunea nostră de mai sus, din construcţiunea inversă we-reş. Noi credem însă că nu numai prima personă singulară, dar şi cele-lalte s’au născut din aceiaşi construcţiune inversă, cu sau fără verbul vrere, adecă cu ori-ce verb, şi anume:
                raş ave = ave-răş (=avere aş) rai ave =ave-rei (=avere-aî) ra ave = ave-rer (=avere-ar) ram ave = ave-răm (=avere-am) raţ ave = ave-răţ (=avere-aţî) ra ave = ave-răr (=avere-ar)...»
   In studiul «Strat şi substrat», noi am demonstrat că aşa numiţii Macedo-românî şi Istriano-români de astădi nu sunt alt ce-va decât Românii cei din Pannonia, pe cari în secolii IX—X i-a găsit acolo şi i-a gonit peste Dunăre năvălirea Ungurilor. Este aprope de mintea
www.digibuc.ro
26
B. p. hasdeC
omuluî că dialectul acelor Români din Pannonia, prin însăşi posi-ţiunea lor cea geografică, pe care nici un crescet de munte n’o despărţiâ de şesul Timişului, trebuia să fi fost identic sad aprope identic cu al Românilor din Bănat. Iată de ce este forte important de a urmări acele puncturî de conservatism dialectal, pHn cari Bănăţenii şi numai Bănăţenii se mai asociază până acuma cu cele două dialecte române trans-danubiane.
   Există alte puncturî, vocalice, consonantice şi chiar morfologice» în carî graiul bănăţenesc se întâlnesce cu al Moldovenilor, ca şi când Moldovenii, în specie cei dela nord, ar fi o veche migraţiune dela Timiş prin ţera Crişuluî şi prin Maramureş, contopită apoi în Moldova de mijloc cu un curent sudic oltenesc, care jucase un rol însemnat în formaţiunea Statului Bărlăden, cu mult înainte de descălecarea Moldoveî în secolul XIV. Acestă cestiune noi o vom desbate aiurea.
           II. Individualitatea teritorială a Bănatului.
   Trei cuvinte:
   1°. Troian;
   2°. Auşonîu;
   3°. Filma;
ne vor ajunge pentru a demonstrâ nestrămutata continuitate a naţionalităţii române în regiunea dintre Tisa şi Cerna.
   1°. Troian.
   Intr’un manuscript paleo-slavic tocmai din secolul XII, reprodus
întreg de Srezniewsky (EteB'fccTiîi Karo asbiKa, 1.10, 1863, p. 551 mitologic:
   ...TpOUHA Xxpca RfrtfCd lhpOlfHd.
Hd EKI WEpdTHUid E'kcOMi 3dklHMX B'kpORdllid...
ÂKa^eMÎii Hayia> no OTyrfcjiemio pycc-•574), se citesce următorul pasagiu
      ... pe Troian, pe Hărs, pe Veles, pe Perun, şY-aă făcut <JeI, în dracii cel reî credeau...
www.digibuc.ro
ROMANII BÂNĂŢENI
27
   Hărs saii Ilors, Veles saii Voios şi Perun sunt divinităţi slavice cunoscute, menţionate nu o dată în străvechea cronică a lui Nestor (cfr. Sacharow, Cia3amn pyccitaro Hapoiţa, t. 1, 1841, part. 1, p. 11—12). Ce caută însă printre aceştia, ba încă mai pe sus de ceilalţi trei, numele Iui Troian, pe care nu-1 descrie şi nu-1 scie nici un mitograf al Slavilor?
   Un alt monument paleo-slavic, după un manuscript din secolul XVI (Vostokov, CjiOBapi. pepKOBHo-cjiaBHHCKaro H3t.iKa, 1861, t. 2 p. 282), aşă(Jă pe acelaşi Troian, deşi nu la primul loc, între diferite divinităţi slavice:
         i
   ...MH/ftUJE KCTkl /UHCTkl, IlfpCUfHd H
Xopca h TporaHd h hhi'h mhosh... şi mal adaogă:
   ...FUpoyHk bx 6aHH’k\'x a Xopck bx Kynp'k, TpcraHk eauie ifpk bx PH/M’k...
                                                                          ...închipuindu-şî mulţi tjeî: Perun şi Hors, Dîlu şi Troian, şi alţi mulţi...
                                                                          ...Perun la Eleni, Hors la Cipru, iar Troian fusese împărat la Roma..
   Aci este deja de tot învederată identitatea (Jeulul slavic Troian cu marele împărat Traian, «Trajanus», întemeietorul Daciei romane.
   Să se observe că ambele manuscripte paleo-slavice sunt anume de originea bulgară (Drinow, 3acejieme EajncaHCKaro nojryocTpoBa, p. 76),
   Archeologul rus Kotliarewsky (MaieptajiBi apxeojronuiecKaro ciOBapa, p. 13—14, în ,ZIj)eBHOCTH, t. 1, Moscva, 1865— 67) combină aceste texturi cu următorele trei puncturî:
   1.   Numele Iul Troian figureză de mal multe ori în vestita poemă rusă medievală despre Expediţiunea Iul Jgor la Dunăre, dintre cari o dată ca «dfumul Iul Troian» (bx TponS Tpoiamo) şi o dată ca «ţera Iul Troian» (bx beamw TpowNio);
   2.   Serbii şi Bulgarii conservă până astăzi în legendele lor poporane memoria unul «împărat Troian» (u,apk TpoidH);
   3.   Aşa numitul val saii şanţ «al Iul Troian», care se începe la noi în România şi se prelungesce apoi departe în Rusia sudică, unde poporul îl conservă acelaşi nume, mal existând acolo chiar o tradiţiune că fundatorul acestei immense construcţiunl ar fi fost un
www.digibuc.ro
28
b. r. hasdeO
aTroian împărat râmlenesc» (TpoidHd u,<ipid 6p<\\<niA<iNCi;<iro = Pha\-AldHCKdro).
   Kotliarewsky trage de aci conclusiunea, că deul Troian pote să nu fie în realitate decât divinisarea de cătră Slavii meridionali a împăratului roman Traian.
   Dar întrebarea cea fundamentală este:
   1.    Divinisare să fie ore, când manuscriptul cel din secolul XII pune pe Traian între «dracii cei rei»?
   2.    Slavii cei meridionali, aşedaţi pe peninsula balcanică nu în-nainte de secolul VI, adecă patru secoli după mortea lui Traian, dela cine ore putut’au ei să împrumute memoria marelui împărat?
   Vuk Karadziă (Lex. 750) reproduce următorea legendă sărbescă din Bosnia:
   «Craiul Troian în fie-care nopte plecă în Sirmia, unde se iubia «cu o nevastă sau fată, şi se întorceâ de acolo înainte de zori, «căci peste ţii el se temea a eşi la lumină, ca să nu-1 topescă «sorele. Cum sosia la iubita sa, îndată dedea cailor ovăs, şi apoi «petrecea drăgostindu-se, până ce caii isprăviau nutreţul şi până «ce cocoşii începeau a cânta. Intr’o nopte însă, fratele sau bărbatul «acelei muieri a legat limbile tuturor cocoşilor, ca să nu pdtă «cântă, şi a dat cailor nisip în loc de ovăs. Când dară craiul, siin-«ţind vremea de plecare, întrebă dacă au isprăvit caii ovăsul, sluga «i-a răspuns că nu. Mai tărdiu, înţelegend cursa în care a cădut, «craiul a încălecat în pripă ca să fugă spre oraşul seu, dar în cale «l’a ajuns sorele. Ca să scape de rade, el s’a ascuns sub un stog «de fîn; însă vitele, din nenorocire, au împrăştiat finul, şi ast-fel «sorele a topit pe Troian.»
   Peste Olt, în districtul Romanaţi, există la noi până astâdî aceeaşi tradiţiune. împăratul cel topit de radele sorelui se numesce aci «Domnul-de rouă», şi poporul asigură că drumul cel roman de petră, care duce dela Dunăre la Olt prin Caracal, fusese făcut anume de cătră dînsul, «ca să potă merge mai iute la amanta sa.»
   Se scie că răposatul Bolintinenu a transformat acestă tradiţiune oltenă într’o frumosă baladă:
www.digibuc.ro
romanii bXnXţeni
29
                    Cum se face nopte, dela Istrul mare Cătră, Olt te dud,
                    Ca să. ştergi de lacrimi, cu o sărutare, Ochii eî cel dulci!
                    Află că odată sorele pe cale De te va găsi,
                    Intr’o rouă dulce cu filele tale Te va risipi!
     Tot aşa cunoscutul scriitor rus Weltmann a compus din tradi-ţiunea serba o poemă întregă sub titlul de «Troian şi Angheliţa» (Moscva, 1846).
     Este interesant—în parentesî—că imaginea omului topit de radele soreluî pare a fi o veche metaforă italică, pe care noî o găsim la Florus, când dice că Celţiî, neputend suferi căldura, par’că sunt topiţi de sore: «quasi sole laxantur». O altă metaforă înrudită tot despre Celţî epte la anticul poet grec Callimachus, care’î compară cu «fulgi de zapadă» (Roget de Belloguet, Ethnogenie gauloise, p. 66).
     In ce mod legenda română a putut să străbată în Bosnia, ne-o lămuresc cercetările d-lui C. Jirecek, cari demonstră că acestă ţerâ posedă în vecul de mijloc o numerosă populaţiune curat românescă, slavisată maî în urmă (Die Wlachen in den Denkmâlern von Ita-gusa, Prag, 1879, p. 7—8).
     Şi totuşi, însuşi d. C. Jirecek, cu trei ani înainte (Gesch. d. Bulg. 1876 p. 74—76), tocmat pe numele lui Traiau la Slavii meridio-• nalî întemeiâ posibilitatea că în epoca cuceririi Daciei dînşiî vor fi locuit în vecinătate sau ccpote chiar în ţeră (vielleicht auch im Lande selbst)»!
     «Baladele bulgare—dice d. C. Jirecek—cântă până astădî pe tsa-rul Troian, stăpân peste nenumărate comore şi la care din 70 de făntâne curge aur strălucit şi argint curat. Sub Balcan este un oraş Troian cu o mănăstire. Pe Topolniţa, aprope de Tatar-Pazargik, este podul lut Troian (Troianov most), de care nu departe se află
www.digibuc.ro
30
B. P. HASDEO
nisce ruine numite de ţerani Troianov-grad şi o trecetore Troia-nova-Vrata...»
   Cătră acestea, negreşit, se mai adaoge Troianov-grad din Serbia.
   Numai doue lucruri scapă din vedere d-lui C. Jirecek:
   1°. necesitatea prealabilă de a demonstra într’un mod serios că Serbii şi Bulgarii au locuit în Dacia sau măcar în vecinătate în epoca împăratului Traian;
   2°. împrejurarea cea capitală că în legenda serbo-bulgară personagiul lui Troian este o fiinţă antipatică, duşmană, chiar diabolică, «un drac reu» ca în manuscriptul cel din secolul XII, ceea ce nu ne întimpină nici odată la Români.
   Să luăm balada cea bulgărescă, pe care o citeză d. C. Jirecek şi care a fost publicată de fraţii Miladinovtzi (E*Ar<ipcKn Napo^Nii irbcNH, 1861 p. 38—41). Dela primul vers ea sună :
                   Bor KitT KpdAÎd OT TpOldHd!...
           (Dumnezeii să bată pe regele dela Troian!)...
   Apoi la Şerbi, după cum o constată însuşi d. C. Jirecek, Troian ne apare ca un monstru cu trei capete sau cu nisce urechi de ţap.
   In fine, dela profesorul A. Weselowsky (3anncKH ÂKaji;. HayKB, Petersburg, t. XXXVII, suplem. No, 3 p. 89) noi aflăm că până şi oraşul Troian din Bosnia în baladele poporane serbesci se numesce «cel afurisit, unde se petrec nelegiuiri»;
                     AdAoiuc joj npoKACTor TpojdHd 15 KOiWI CC EC3dK0HjC pd/k,H...
   La prima aşezare a Şerbilor şi a Bulgarilor pe Peninsula Balcanică, dînşii au trebuit să susţină o crâncenă luptă cu vechiul substrat românesc de acolo, şi acea luptă a avut drept efect, între altele, de a preface pe Traian cel «optimus» al Românilor într’un element reu pentru Slavi, întocmai după cum altă dată lupta între Eranî şi între Indieni schimbase pe indianul «deva» (deu) în era-nicul «daiva» (demon). O asemenea înreutăţire a sensului este o consecinţă firescă a raportului internaţional între Slavi şi intre Ro-
www.digibuc.ro
ROMÂNII BÂNÂŢENI
31
mâni, pe când absolut nimic n’ar pute justifica fenomenul contrar al transformării Traianulai celui rău al Slavilor într’un Traian bun la Român!.
   In cele cjise ma! sus, no! no-am ferit de a atinge măcar pe «bădica Troian» în colinda «Plugului» cea publicată de Alexandri:
                           S’a sculat mal an Bădică Troian Ş’a încălecat Pe-un cal învăţat Cu nume de Graur,
                           Cu şeua de aur...
   Acest Troian ni s’ar fi părut o simplă mistificaţiune din partea lu! Alexandri, dacă nu l’am regăsi în excelenta colecţiune de «Plu-guşore» a d-lu! G. Ghibănescu, anume într'o colindă din Trotuş (Analele literare, II, 1888, p. 42):
                      Si se sculară mal an
                      o
                      Bădica Troian
                      Şi’ncălecâ pe-un cal negru ca corbul,
                      Iute ca focul...
   Dar în alte trei «Pluguşore» din aceiaşi colecţiune Troian este înlocuit prin «Machedon împărat» sad «Alexandru împărat», iar într’unul prin «Sfîntul Vasile», ceea ce ne face a crede că şi dîn-sul nu este adevărat poporan, ci numai cărturăresc, datorit popilor sau dascălilor de prin sate.
   întru cât am putut urmări pînă acuma, numele personal Troian nu- există astăd! nicăir! la Români, şi pote că nici n’a existat vre o dată, de vreme ce nici în documente nouă nu ni s’a întâmplat a’l găsi, ceea ce arată că străbuni! noştri îl considerau mai pre sus de calendarul omenesc, ca şi când ar fi un nume de divinitate, după cum nu se află numele personal «Isus», iar numele personal «Cris-tea» este «Cristofor», nu «Crist». Nici la vechi! Roman! nimenea nu se chiemâ «Jupiter» sau «Apollo». Iată de ce forte rău fac aceia car! bagă pe furiş în colinde pe fantasticul «bădică Troiarn». Dacă numele personal Troian, după cum am vădut, circuleză la
www.digibuc.ro
32
TI. v. hasdeO
Slavi, acesta este tocmai pentru că la dînşii nu eră nici un motiv de a-1 destinge de cele-lalte numi personale.
   Pe la anul 1532 un Italian din Padova, Francesco dalia Văile călătoria prin Ţera-Românescă. El ne-a lăsat «Una breve narraci-one», conservată în Biblioteca San-Marco din Veneţia şi reprodusă de Academia Maghiară (Magyar Tortenelmi tar, t. 3 p. 1—60). Ajungând la Tîrgovişte, Dalia Văile trase cu ai seî la mănăstirea De-lul, ai căruia călugări—qlice ol—«ne fecero molte cortesie, et ne racontorno tutta l’historia della venuta di quelli popoli ad habitar in quel paese, che fu questa che havendo Trajano lmperatore debellato et aquistato quel paese, lo dUise a suoi soldaţi...» La Români memoria lui Troian nu se învăţă în şcolă, ci a fost tot-deauna viuă în tradiţiunea poporului. Şi totuşi Cihac (II, 423) nu se slîesce a susţine că Troian este la noi un «element slave»! Să observăm că el cunosco acest cuvînt numai cu următorele sensuri: «levee de terre, rempart, prairie entouree d’une levee de terre ou d’une haie, grande prairie en general; monceau de neige faitpar le vent, avalanche; chemin de St. Jaques, voie lactee.»
   Faţă cu forma Troian— Traianus, este metodic de aşi pune întrebarea despre causa trecerii lui -ra- în -ro-, şi ar fi legitim chiar de a bănui în acest fonetism o înrîurire • slavică, de vreme ce la Slavi există un nume personal propriu al lor «Troian» dela Tpoii «trei», adecă «triplu» sau «al treilea». Este învederat că o asemenea înriurire slavică posteiioră asupra unei vocale n’ar des-minţi întru nemic originea primitivă • românescă a cuvîntuluî, ci numai şi numai no-ar duce la următorea conclusiune: din latinul «Traianus» Românii făcuseră «Trăean» şi l’aff împrumutat Slavilor; apoi pe românul «Trăean», printr’o etimologiă poporană dela Tpon, Slavii îl prefăcură în «Troian»; în fine, forma cea slavisată «Troian» s’a întors mai târziu la Români, înlăturând pe organicul «Trăean». Aşa dară, chiar în acest cas nu erâ permis lui Cihac de' a băgă pe al nostru Troian între «elements slaves». Noi credem însă că până şi trecerea lui -r«v în -ro- a fost datorită la noi unei etimologie poporane curat românesc!, sau mai bine
www.digibuc.ro
ROMÂNII BANÂ'J’fcNI
33
curat latino, cu totul independinţj de slavicul TpoH. Pe de o parte, împăratul Traian fiind privit de cătră posteritatea cuceritorilor Daciei ca străbun al lor; pe de altă parte, dintr’o epocă immemo-rială, cu mult înainte de Tit-Liviu, toţi Romanii privind ca străbuni ai lor pe anticii Troîanî, — în forma cea poporană Troian se făcuse de cătră Români din capul locului o fusiune între ceî doi străbuni: Traianus şi Troianus, astfel că Troian dateză la noi din prima epocă a graiului românesc, şi dela noi l’au primit Slavii, nicî-decum vice-versa. Este curios că tocmai Slavii au revenit în urmă la forma «Traîan» printr’o etimologiă poporană a lor dela TpauTH «a trăi», după cum ne-o spune însuşi d-1 C. Ji-reăek (Gesch, d, Bulg. 75): «Der Eigenname Trajan, Diminutiv Trajko, ist unter den Bulgaren allgemein gebrâuchlich; der Accent auf der ersten Silbe: Trâjan; die populare Etymologie leitet den Namen von trajam duro, persevero auf, worauf sich auch ein bulgarischer Sittenspruch bezieht.» Pentru Cihac dar ar trebui să fie un slavism chiar atunci când Românit ar dice Trâean!
   Bunul simţ cel mai elementar ar fi de ajuns pentru c,a orî-cine să vedă că pe Troian Slavii l’au luat dela Români şi că nu eră chip să’l fi luat de aiuri decât numai dela Români. Acesta însă ar probă descendinţa Românilor din legionarii lui Traian şi numai atâta, fără a dovedi tot-o-dată şi continuitatea lor cea teritorială pe ţermul nordic al Dunării, căci memoria marelui împărat el puteau s’o ducă cu dînşiî în Balcani sau în Rodop după teoria lut Rosler, ş’apoî s’o reaclucâ înapoi peste mai mulţi secolî la în-torcero în Carpaţî. Pentru a demonstra acestă continuitate terito rială, să trecem acuma la periodul cel mai vechiu, necunoscut încă, din istoria cuvîntuluî Troian.                                          '
   Din cele patru drumuri romane, cari duceau dela Dunăro spre fundul Daciei, doue treceau prin Oltenia, cele-alalto două prin Bănat. Ele au fost făcute chiar în prima epocă a cuceririi, şi au trebuit apoi vecuri peste vecurî pînă ce pe alocurea să le distrugă
   Analele A, R, — Tom, XVIII, — Memoriile Seeţ. Literare,               $
www.digibuc.ro
34
B. P. HiSDEfl
timpul, căci erau aşternute cu petră, «strata saxea viarum», şi încă nu cu un singur rînd de petră, ci două straturi suprapuse, legate la mijloc printr’un puternic ciment. O inscripţiune, găsită la capătul sudic al unuia din cele două drumuri romane bănăţene, ne spyne:
                 IMP. CAESAR. DîYI. NERYAE. F NERYA TRAIANYS AVG. GERM PONTIF. MAXIMYS TRIB. POT. IIII PATER. PATRIAE COS. IIII MONTIBVS EXCISIS ANCONIBYS SVBLATIS VIAM PATEFECIT
   (Aschbach, Trajans Donaubriicke p. 4; Hirschfeld, Epigr. Nach-lese p. 419, C. I. L. voi. III).
   Intru cât descendinţil cuceritorilor remâneau pe loc în ţera Timişului, aceste drumuri nu puteau să nu fie identificate în tradi-ţiunea lor cu memoria împăratului Traian, o memoriă care, firesce', nu există acolo decât numai pentru dînşiî, nu pentru alte nemuri, venite în aceeaşi regiune mai târcliu.
   Unul din cele două drumuri trecea din Bănat în Serbia actuală; sau, mai corect, eră o prelungire făcută de Traian a unui drum roman mal vechiu de peste Dunăre, cam de pe timpul împăratului Tiberiu, dar numit de cătră locuitori cu unul şi acelaşi nume de «drumul luî Traian».
   In secolul VII elementul românesc cel transdanubian începuse a slăbi în ajun de a dispăre apoi do tot sub invasiunea Şerbilor. Pe de altă parte, drumul cel roman de acoio, mal vechiu cu vr’o şepte-(JocT de ani şi executat în condiţiunî mai puţin trainice, se stricase. Ce a urmat de aci?                         .
   Pe la anul 600, generalul bizantin Commenţiol, aflându-se de dincolo de Dunăre în faţa malului bănăţenesc, cercetă cu stăruinţă printre indigeni despre drumul lui Traian, «oftds TQaiavovr), şi nimeni nu puteâ să-î răspundă nemic, pînă ce d’abia s’a găsitun
www.digibuc.ro
ROMANII bXnÂŢENI
35
moşneg de 112 anî, care ’î-a spus că un asemenea drum existase cu 90 de anî înainte.                      •         ,
   Acesta naraţiune diu Bizantinii Teofilact şi Teofan, noî o dăm aci într’adins după Rosler (Slav. Ansiedlung an d. unteren Donau, p. 36—7), duşmanul cel mai înverşunat al continuităţii Românilor în Dacia.
   Vrea să (jlică, numele lui Traian în unire cu noţiunea unui drum roman de petră putea să se uite după o trecere de timp, dacă condiţiunile de supravieţuire nu erau favorabile; pentru caşul contrariu însă, când adecă numele lui Traian în unire cu noţiunea unuî drum roman de petră nu se uită, ci persistă viu în gura poporului, se cer neapărat două postulate:
   a)   posteritatea cuceritorilor Daciei să se fi mănţinut pe acelaşi teritoriu;
   b)   urmele unuî asemenea drum să nu inceteze de a se înfăţişă vălului acelei posterităţi.
   însuşi Rosler, dacă ar mai trăi, ar fi silit a recunosce acestă rigurosă logică a faptelor.
   Eî bine, în secolul trecut, nu mai departe, Bănăţenii numîau încă troian numai drumurile cele de petră, precum vedem în Dicţionarul Lugoşen circa 1670, despre care noî am vorbit mai sus şi unde se cetescj: «Troian. Via strata», adecă: troian se numesce un drum de petră.
   Se putea ore permanenţa unuî termen de acestă natură, dacă Românii dela Timiş n’ar fi stat neclintiţi acolo dela Traian şi până astăzi? Să presupunem un moment, după ipotesa luî Rossler, cum-oă naţionalitatea română sar fi format în Macedonia sau în Epir, unde ea nu ve(]Uise drum de petră şi de unde va fi început a se aşecjlâ pe malul nordic al Dunării cu puţin înainte de secolul XII; — să presupunem una ca acesta, şi atunci mai încercaţi-vă a explica pe acel «troian—strata»!
   Răposatul Hunfalvy, într’un memoriu presintat în 1877 Congresului Orientaliştilor la Viena, contesta Românilor însăşi existinţa cuvîntuluî troian, pe care dînsul l’a găsit în Lexiconul Budan cu
www.digibuc.ro
36
B. p. hasdeO
sensul de şes şi cu greşala de tipar «troiun». Locuind în BudaPesta, bietul Hunfalvy nu-şi deduse ostenela de a consulta în biblioteca Universităţii de acolo vechiul vocabular bănăţeni Şi bine a lăcut că nu l’a consultat, căci—pătimaş şi dilettante cum'eră Hunfalvy, mai mult agitator internaţional decât om de sciinţă—ar fi fost în stare să suprime pe «troian = via strata». •
   Noi am veglut mai sus că şi la Oltenii din Romanaţi drumul cel roman de petră a remas în legătură cu numele lui Troian, pe care însă, printr’o formă intermediară Roian, ca şi când ar derivâ dela «rouă», poporul l’a prefăcut acolo în legendarul «Dortin-de-rouă».
   Dela noţiunea cea fundamentală de «via strata», «drum de petră», conservată numai la Bănăţeni, troian lesne a trecut apoi la ceilalţi Români, prin diferite asociaţiuni de idei, la noţiunile cunoscute lui Cihac, în cari toto predomnesce una din doue: sau trăsura cea caracteristică de drum: troian «voie lactee», sau acea de rădicătură d’asupra pămîntului: troian «levee de terre, avalanche», sau chiar ambele la un loc: troian «retranchement prolonge».
   2°. Auşoniu. .
   Am veiiut că ar fi fost o absolută imposibilitate, ca drumurile cele de petră, făcute în Bănat de împăratul Traian, să fi păstrat până în filele nostre la Românii de acolo numele cel stereotip do troian, dacă unul şi acelaşi element românesc n’ar fi locuit fără întrerumpere între Tisa şi între Cerna în curs de cei opt-spre-(iece vecuri dela cucerirea Daciei.
   Prin urmare, pe la începutul secolului V, Ilunnii luf Attila, ale-gendu-şi Bănatul drept centrul lor de operaţiune contra Occidentului, se aşezară tocmai în mijlocul Românilor, cari erau atunci singurii autoctoni ai ţerei.              ,                    '
   Negreşit, acesta nu se dovedesce prin poemele germane medievale, eari sunt posteriore cu opt sau noue secoli şi unde menţiunea Românilor pe lîngă Attila este istoricesce interesantă numai dâră întru cât privesce timpul redacţiunii acelor poeme, cel mult timpul' cu puţin anterior, adecă secolii XI—XII. De aceea, nici despre ducele
www.digibuc.ro
ROMÂNII BÂNĂŢGNI
37
român Ramung sau Nannunch din «Nibelungenlied», nici despre «Sigeher von Walachen» din «Klage», nici despre săgetariî români din «Biterolf und Dietlieb», eu nu voiu vorbi aici. Dar nimenea nu pote contestâ şi n’a contestat nicî-odată, că pentru epoca Hunnilor cea maî preţiosă fântână istorică este Bizantinul Priscus, care literalmente împărţise pânea şi sarea cu însuşi Attila într’o localitate din actualul Bănat.
   Priscus fusese născut în Tracia.- El scriea grecesce, dar sciea şi latinesce, limba oficială de pe atunci; ba încă s’ar pute judecă după însuşi numele şeii că va fi fost maî curând de originea latină. Amic cu consularul Maximin, Priscus l’a însoţit, cam • pe la anul 448, într’o ambasadă, pe care împăratul bizantin Teodosiu II a trimis’o la Attila. Itinerarul acestei ambasade a fost: dela Adrianopole la Sofia, apoi dela Sofia la Niş; prin urmare, ambasadorii călătoriau cătră Dunăre nu în linia dreptă, ci curmeziş spre apus. Tot spro apus au plecat eî din Niş, şi s’au mirat mult, (jlice Priscus, când într’un loc cotitura drumului îî făcuse să creolă că merg spre răsărit: «.{mo âs rrje zov zonov ăvw/xaUas bil ăvazokăg ixeîvo zb jxeqos e/Slsm zrje oâom (ed. Niebuhr p. 172). Este forte important a constată acestă direcţiune spre apus, căci ea restornă cu desăvîrşire teoria acelora carî susţin că ambasada a găsit pe Attila unde-va în Moldova sau în Ţera-Românescă, adecă într’o direcţiune de tot opusă spre răsărit dela Niş. Textul luî Priscus este în acestă privinţă de o claritate perfectă.
   Păşind dar cătră Dunăre într’o direcţiune sistematică spre apus dela Adrianopole prin Sofia şi prin Niş, ambasada trebuiâ să ajungă cam în regiunea Singidunuluî, nu departe de Bielgradul do astădî. Despre rîurile, pe carî le întîmpinase în calea dela Adrianopole până la Dunăre, Priscus nu vorbesce nimic; după ce ajunge însă pe malul nordic al Dunăriî, el ne spune că, până a sosi do acolo la reşedinţa luî Attila, ambasada a trebuit să trecă maî multe ape navigabile, dintre carî cele maî marî sunt: «tize Jprjxwv Xeyo-fievoe xal 6 Tiyas xai 6 Zigpjjaas», pasagiu pe care Klassen îl traduce prin: «Drecon dictus, et Tigas, et Tiphisas» (ed. Niebuhr p. 183).
www.digibuc.ro
38
B. P hasdeO
Profesorul Gooss (Geogr. u. Gesch. d. Tr. Daciens 1874, p. 22), cunoscând numai traducerea latină, bănuesce că «Tigas» şi «Drecon» sunt două numi ale Tisei: «Drecon dictus et Tigas», adecă: «rîul Drecon' numit şi Tigas». După acestă ingeniosă ipotesă, în textul grecesc ar fi a se citi: «ore Jq^xoiv ksyo/xevos xal Tlyasy> în loc de «xal o Tlyas>>. In adevăr, «xal 6 Ticptfoas», care urmeză immediat, ar fi putut să facă pe copist să adaoge un «o» şi dinaintea Iul «Tiyas»- Orl-cum însă, adaosul ar fi forte vechiu, de oră-ce, un secol mal târdiu, deja Iornande văduse în textul Iul Priscus trei rîurî : «Tisiam, Tibisiamque et Driccam», resturnând numai ordinea numilor. Noi preferim dar a lăsă pasagiul întocmai cum este, fără a suprime pe un «6», şi atunci Tigas, pus la mijloc între Drecon şi între Tiphesas, nu pote să fie alt-ce^a decât' Bega, un rîu bănăţenesc intermediar între Tisa şi între Timiş şi care în unele locuri e navigabil chiar pentru vapore. Cum-că din cele trei rîurl cel mal important eră Drecon, dovadă este ca Priscus îl mal men-ţioneză o dată, numindu-t «Drencon» (ed. Nieb. p. 218). Cu alte cuvinte, ambasada bizantină a trecut succesiv prin rîurile Tisa, Bega şi Timiş, înainte de a sosi la reşedinţa Iul Attila.
   Ilinerariul a păşit dară de astă-dată dela apus spre răsărit.
   Aci se nasce întrebarea: punctul obiectiv al călătoriei fiind o parte centrală a Bănatului, de ce ore ambasada să fi mers până la Dunăre într’o direcţiune occidentală forte lungă, în loc de a scurtă calea apucând dela Sofia într’o liniă aprope dreptă, fără a trece prin Niş? La acestă întrebare răspunde însuşi Priscus. Pentru a găsi pe Attila, ambasada trebuia să-l caute acolo unde erâ prevenită că ’l va găsi, şi în adevăr l’a şi găsit spre apus de Tisa, de unde el se pregătia a năvăli asupra provinrielor bizantine (ed. Nieb. p. 178). Sosind ambasada şi presintându-se Iul Attila, a primit dela dînsul porunca de a merge la reşedinţa Iul şi de a-1 aşteptă acolo Ast-fel se explică ambele direcţiuni ale călătoriei, cea occidentală rans-danubiană şi cea orientală cis-danubiană.
   Să se observe in relaţiunea Iul Priscus următorele două puncturl:
   a) după trecerea Dunării, ambasada a înaintat dintâi puţin spre
www.digibuc.ro
ROMÂNII R&nIţENI
39
nord, depărtându-se de ţermul danubian, de care nu s’a mai apropiat: abil xd <XQXTixwT£Qa x-fjs %cbţ)as» (ed Nieb. p. 182);
   b)    după un timp nu îndelungat, s’a schimbat direcţiunea :«6ztyav odor ixQănrjiuBv» (ib. p. 182—3).
   6re ce sens pote ave aci schimbarea direcţiunii? ş’apoî o schimbare impusă anume de cătră conducătorii Hunnî, cari însoţiaâ ambasada pînă la reşedinţa luî Attila: «riov Şevayovvtwv Tj/uă's 2xv-S-ăv xovxo noieîv naQaxslevaajUEvcavy). Spre nord ambasadorii nu puteau înainta, căci n’ar fi fost schimbarea direcţiunii; spre sud şi mai puţin, căci s’ar fi întors la Dunăre; dar nici spre apus dînşiî nu puteau să apuce, căci acolo, în Ungaria sudică până la BudaPesta şi mai departe, n’ar fi dat peste mari rîurî navigabile. Prin urmare, singura schimbare posibilă a direcţiunii era acea spre răsărit, trecând apoi Tisa, Bega şi Timişul, pentru a se înfunda în actualul Bănat.
   Este curios că o comunicaţiune epistolară forte descusută din partea istoricului unguresc Szabo a putut să amăgescă pe Amedee Thierry (Hist. d’Attila, 1864, t. 1, p. 89, 428) de a scrie următo-rele: «On a beaucoup discute sur le lieu exact ou cette residence etait situee; Ies uns ont cru reconnaître Tokaî, d’autres la viile ac-tuelle de Bude, d’autres encore des localites diverses; mais tous s’accordent â decider que ce lieu se trouvait dans le pays qui est aujourd’hui la Hongrie. Le recit de Priscus ne laisse d’ailleurs aucun doute sur ce pointy>.                      '         '     '
   Naraţiunea lui Priscus, vom (Jice şi noi, nu lasă nicî o îndoială că ambasada bizantină a călătorit nu prin Ungaria, ci prin Bănat, înaintând pe un întins şes: «.ev nedia) xei/usvrjvy) (ed. Nieb. p. 183), unde ‘se împedecâ numai doră de bălţi: «xovg hpvaC/ovxas xonovg» (ib.) şi unde, deşi erau destule rîuleţe, totuşi lipsiau petră şi lemn de construcţiune, cari trebuiau aduse de aiurea: aovds yap lld-og, ov âeyâQov Ttapă rolg exsîvo r6 /ueqoq oîxovat fiap/Săpoig eorlv,  inei-
ouxzu) xfj vXr\ XEXQrjvrcu xavxi]'» (ibid. p. 188).        '
   După acestă descripţiune este învederat că reşedinţa luî Attila nu eră în regiunea cea stâncosă şi pădurosâ a Mehadiei,’ a Lugo-
www.digibuc.ro
40
B. P. hasdeO
şuiul, a C’arensabeşuluî, ci în partea cea oblă şi băltosă a Bănatului, aceia pe care Griselini (Gesch. d. temesw. B. II) o numîa «Flach-land» sau «platte Land». Dar unde anume?
   Priscus ne spune (ed Nieb. p. 185) că pe drum, oprindu-se în-tr’un sat, Bizantinii au dat acolo peste corniţele Romulus şi alţi ambasadori cari veniau la Attila din Roma, şi apoi împreună aii urmat calea înainte. Pentru a înţelege acestă întâlnire, cată să admitem că ambasada cea romană venise pe teritoriul bizantin până la un oraş trans-danubian aşezat chiar în faţa Bănatului, cel mal apropiat de reşedinţa lui Attila, ast-fel ca să călătorescă mai puţin pe pămîntul barbar, unde puteau s’o întimpine neplăceri sau pericole. Plecând dară dela Dunăre spre nord, erâ lucru firesc ca Romanii să întălnescă pe Bizantini, cari venîau din apus spre răsărit, ceea ce s’a şi întâmplat, după naraţiunea lui Priscus, nu departe de reşedinţa lui Attila. Dacă noi am pute sci oraşul cel trans-danubian prin care trecuse ambasada cea romană, am ave o indica-ţiune despre acea parte a Bănatului unde erâ atunci centrul pute-: riî Ilunnilor, căci am căpătă curat geometricesce punctul de inter-secţiune al ambelor ambasade.
   Priscus (ed. Nieb. p. 147) ne spune că Attila pretindea a ave drepturi asupra ţermuluî sudic al Dunării dela Pannonia spre răsărit până la oraşul Novae : axară rb qev/u,a rov ^'Iarqov ânb rfjs Ilaiâvwv ă/qi No/Săv rwv Oqqxlwv.y) Oraşul Novae se afla tocmai în faţa drumului bănăţen celui de petră, despre care noi am vă^ut mal sus că, cu doi secol! înainte, îl căutase generalul bizantin Commenţiol. Pentru ca să ţină atât de mult la Novae, lui Attila acest punct îl erâ de o deosebită importanţă strategică. în adevăr el corespunde pe malul opus nordic al Dunării tocmai cu partea cea mal oblă şi băltosă a Bănatului, ast-fel că de aci, aprope într’o liniă dreptă, noi înaintăm spre nord cătră lacul Alibunar. Dacă ambasada romană va fi trecut Dunărea la Novae, după cum este forte probabil, atunci întâlnirea el cu cea bizantină se va fi întâmplat unde-va nu departe de acest lac, de unde amîndouă împreună vor fi păşit înainte până la un punct ore-care apropiat de acolo.
www.digibuc.ro
ROMÂNII BĂNĂŢENI
41
   Mai este o altă posibilitate, întemeiată de asemenea pe textul lui Priscus şi .care în fond duce la acelaşi reşultat. , Vorbind despre o ambasadă bizantină anterioră, în fruntea căriîa era Plinthas, Priscus ne, spune că mersese până la Dunăre la oraşul Margus, undo o aşteptau Hunniî cei regali: noi {3aott.eioi ZxijŞ-ai» (ed. Nieb. p. 167), adecă tribul din care era însuşi Attila. Este de crezut că «Hunniî cei regali» îşi aleseră un loc de întâlnire nu departe de însăşi reşedinţa cea regală. Vechiul Margus este Semendria do astăzi, nu cu mult mai spre apus de Novae. Trecând Dunărea la, Margus, ambasada cea romană, pentru ca să se potă întâlni cu ambasadorii bizantini, trebuiâ să apuce .tot în direcţiunea laculuj Ali-bunar, întocmai ca şi ’n caşul precedinte al trecerii prip Nova.e.
   In fine, mai este o a treia posibilitate. Intre Margue şi între Novae erâ aşedat cam la mijloc, în posiţiunea actualului Kostplatz, oraşul Viminacium, un centru comercial şi politic însemnat, despre care Priscus vorbesce în doue locuri (ed. Nleb. p. 140. 190). Dacă ambasada cea romană a trecut Dunărea prin Viminacium, ea trebuiâ iarăşi să înainteze tot spre lacul Alibunar. ,
   Deci, în câte-trele ipotesele, de o potrivă posibile şi singurele posibile, reşedinţa lui Attila, ce-va spre resărit de punctul întâlnirii ambelor ambasade, nu putea să fi fost aiurea decât unde-va în împregiurimile orăşelului Vărşeţ de astăzi.
   In privinţa acestui orăşel este de observat ce-va de o valore capitală în Gestiunea care ne preocupă.. Felix Milleker, care a studiat Vărşeţul într’un mod monografic, ne spune următorele despre muntele cel cu ruine de acolo, numit românesce «Cula», adecă «turn», iar nemţesce «Schlossberg» : «Acest munte—(jiice Milleker «—oferă o .vedere predomnitore nu numai asupra văii dela Bise-«rica-albă şi Oraviţa, dar încă spre. occident şi spre sud până la «Dunăre şi până la Tisa. Este o posiţiune, de unde se pote ve-«de .întregul Bănat» (Werscheştzer Gegend, Werschetz, 1885 p. 25: «Dieser bot eine dominirende Uobersicht nicht nur in das Ung. Weisskirchner-Oraviczaer Thal, sondern auch gegen Westen und Siiden bis an die Donau und Theiss hin. Es ist diss ein Punkt,
www.digibuc.ro
42
B. p. hasdeC
von dem man die ganze banater Gegend tibersehen kann»). Noî întrebăm dacă Attila, barbar, dar mare general, putea fă'şî alegă o altă reşedinţă mai nimerită sub raportul strategic? o reşedinţă însă, unde astădî, ca şi ’n dilele Iui Priscus, petră şi lemn de con-strucţiune lipsesc. Este de regretat că colonelul lannescu a scă‘ pat din vedere caracterul cel strategic al Vărşeţuluî în excelenta sa lucrare despre «geografia militară a Rănatuluî».         ’    1'
   Pe alăturata chartă noî indicăm cu linia roşiă călătoria ambasadei bizantine, iar cu linia albastră pe a celeî-lalte, însemnând prin liniuţe negre cele doue căî romane bănăţene. Reşedinţa luî Attila, spre resărit de Iacul Alibunar, este represintată pe chartă printr’un cerc concentric roşu-albastru. Acea reşedinţă nu eră tocmai un1 oraş, ci un forte mare Sat: a^eyiorrj         (ed! Nieb.
p. 187), «vicus ad instar civitatis amplissimae» (Iorn. XXXIV ed. Holder).                ' ‘                        '   '
   Este sigur dară, absolut sigur, că reşedinţa luî Attila se află nu departe de Vărşeţ, în apropiare de drumul cel de petră care se începea în dreptul oraşuluî trans-danubian Novae, şi pe unde elementul românesc, după cum am veijut dejâ, de vreme ce n’a încetat de a locui din epoca luî Traian, a trăit firesce şi sub do-minaţiunea Ilunnilor.                                            ’
   In adevăr, Priscus a întâlnit pe Români petrecând forte bine în gîurul grozniculuî Attila.                            '
   Lăsăm aci cu totul la o parte ceea ce spusese în acestă privinţă Ungurul Otrokocsi, după care s’a luat apoî bătrânul Petru Maior (începutul Românilor, ed. 1812 p. 64 sqq). E puţin metodic însuşî Laurian (Magaz. istor. V. 208), care nu îea ostenela de a citi pe Priscus în textul grecesc, mulţumindu-se cu o tra-ducţiune latină, nu pretutindenea exactă. Orî-ce problemă istorică controversată trebue supusă unei minuţiose analise, din care să resulte dela sineşî demonstraţiuneă. Aşa am procedat noi maî sus pentru a găsi reşedinţa luî Attila; asâ vom procede şi acuma pentru a constată ceea ce înţelege Priscus prin «rj Avoovluyv qx^vr^r) sau «rj Avoovkov yXuytT«».
www.digibuc.ro
www.digibuc.ro
www.digibuc.ro
ROMÂNII BÂNÂŢENl
43
   La Priscus nu există nicâirea Latin, după cum credea Laurian, ci se află numai Roman. El numesce «‘Pcofiaîoi» pe locuitorii ambelor imperie, aî celui oriental ca şi aî celui occidental, anume cu sensul politic de «cetăţeni romani», «cives romani»; când este vorba însă de naţionalitate, atunci pe Greci iî numesce Eleni în oposiţiune cu adevăraţii Romani: (i'EXXzjveg rs xai cPib[iaîon> (ed. Nieb. p. 203); ba întrebuinţeză şi numele «rgaucog» (ib. p. 190).
' Pintre supuşii lui Attila, nimenea nu sciea lâtinesce, adecă limba în care vorbiau şi scrieau «Romanii cel occidentali»; «of ioTtsQioi'Pcoficuoi» sau «Italienii»; alraXilbraor, «"/rodot». De aceea Priscus ne spune nu o dată că pentru corespundinţa cu Occidentul Attila trebuia într’adins să-şi procure secretari de acolo: «TtQos Kufvorâvriov, ov cIraXid>rr]v ovta vnoyQCKpia 1Axxr\Xa, aTUOrăXxei ’Aeriog 6 twv iojiegicov ‘Pcofialcov oz^az^yog» (ed. Nieb. p. 176, 185, 208).
   Până a ajunge şi a se opri la reşedinţa lui Attila, Priscus nu ne vorbesce nimic nicăirî despre Ausonl. Aice însă acest nume ne întimpină de o dată de trei ori, în condiţiunile cele mal caracteristice.
   Primul pasagiu (ed. Nieb. p. 190) sună:
    . . . TCQOaeXd'wv ziq, 8>> fiaQfiaQOv £x zrjg 2x.vd-ix.rjg (jrrjdrjv elvai atoXfjg, ’EXXrjvixjj ăoîtăţjezaL fie (porvij, yaîqe TrqooeiTtiov, loaze fie davfiăţeiv, bzt ye di] llXtjvlţet, Exvdrjg^ ăvrjQ. ^vyxlvSeg yăq bvteg jtqdg zf] ocpezeqijc fiaQfiâqoj yXibaaţ] ţrjXoDaiv Ij zfv OVvvatv ij zi]v I'âzduiv, V] xai zijv Avaovitav, baoig aux&v nqdg 1Piofiaîovg htiţulgia. xai ov qqdicog zig acpwv kXXr/vi^ei zf] (porvfj, TtXijv MV ărtrffayov aiyfiaXibicov ăitd zfjQ Qqifxlag xai ’lXXvqlâog TtaqaXiov...
   . . . apropiându-se cine-va, pe care după haina lui cea scitică eâ îl luam drept barbar, m'a salutat în limba elenă, cjicendu’ml: yaîqe, aşa că eâ, firesce, m’am mirat că unul dintre Soiţi vorbesce elenesce, căci, amestecătură do nemuri, el se mulţumesc cu propria limbă barbară a fie-cărula, fie acea a Hunnilor, fie acea a Goţilor, ba fie acea a Ausonilor, acela cari sunt mal amestecaţi cu Romanii, şi nu uşor le vine lor a vorbi elenesce, afară numai doră de cel robiţi din Tracia sau do pe co-stele llirieî.
www.digibuc.ro
44
B. F. IIASDEO
' Aci Priscus ne spuhe forte neted că Ausoiîii, cari sub domi-naţiunea lui Attila locuîavi în Bănat alăturea cu Hunniî şi cu Goţii, avend o limbă a lor propriă, eraâ şi el barbari ca şl ceî-lalţT, dar amestecaţi cu Romanii, ceea ce’l deoseblâ de Goţi şi de Hunnî. 1           •
   In pasagiul al doilea (ed. Nieb. p. 206) la prândul lui Attila ne apare un. ghiduş saâ imăscăricîu numit Zercon, care făcea pe toţi să rîdă, împletecind talmeş-balmeş la un loc vorbe luate din cele trei limbi ale ţeril, anume limba Ausonilor, a Hunnilor şi a Goţilor: <crâre <âe âiă rdv rrjg eva>xîas xaigdv naQel&âiv ruj re eîâei xai roîS ea9~rjfmai xai rfj ipcovfj xai role ovyxe%v{iev(os na§ avrov nQoipeQOjaevoie Qrj-fiaai' rfj yaq Avoovixav rrjv rcbv Ovvvcov xai rrjv răv Toz&iav naqaţuyvvc, yharrav havrae âie/eev. .          '                   •
. In fine, în .al treilea pasagiâ Priscus ne spune • că, la acelaşi prând, un barbar, care şedea la mesă lângă dânsul şi care cu-noscea limba Ausonilor: aowieis rrje Avqov'kqv cpwvfjs», î-a vorbit în acestă limbă, şi Priscus l’a şi înţeles, — ceea ce nu se putea întâmplă dacă Ausoniî n’ar fi avut un graiâ forte apropiat de limba latină cea vorbită de pe atunci.
   Ce e dreptul, chiar astădî, după patru-spre-4eci secolî, puţină lătinescă ar trebui lui Priscu3 ca să potă înţelege cântecul poporan adus de Bănăţenul Murgu (Wiederlegung, Ofen 1830 p. 53):
  Do pe munte ’n vale vin, In vale vin la rîul lin, Setea lungă să mî-o stîng Care n’o puteam s’o frâng; Vadul nu era în cale,
  Ci în laturi mal în valo...
De monte in vallem venio,
In vallem venio ad rivum lenem, Sitim longam exstinguam, Qualem non poteram frângere; Vadum non erat in caile,
Sed ad latus magis in văile...
   Cu atât mai vîrtos dialectul daco-latin cată să fi fost de tot înţe-legibil în secolul V, când dicţionarul seâ consistă aprope exclusiv din elemente latine şi pre puţine dacice.
   Faţă cu cele trei pasage de mai sus, şi mai ales cu pasagiul al treilea, indicele la ediţiuuea, cea, Niebuhriană a lui Priscus, p.
www.digibuc.ro
ROMÂNII BÂNĂŢENl
45 •
  615, comcnleză forte bine pe «Ausonica lingua» prin «Romana rustica».
    Ori-cum s’ar ceti şi orî-cum s’ar interpreta textul lui PbiSCus, este mai pe sus de orî-ce îndoelă că în regiunea unde se afla reşedinţa lui Attila locuiau Români şi se vorbiâ românesce, ba chiar unii dintre Hunnî învăţaseră limba română, dacă nu cum-va barbarul, care vorbise românesce luî Priscus la prândul lui Attila, va fi fost el-însuşî un Român ajuns la o înaltă demnitate pintre Hunnî.
    Dar pe acei Români de ce ore Priscus îi numesce Ausonî? iată o cestiune, pe care neminea încă nu şî-a pus’o până acuma.
    După cum la întâlnirea Hunnuluî, care’î vorbiâ grecesce, Pris-1 cus l’a întrebat cu mirare: cine este? tot aşa el trebuia din capul locului să întrebe: cine sunteţi? pe barbarii pe cari îî audiâ vorbind într’o limbă asemănată cu acea latină; şi dacă el îî distinge apoi de Hunnî şi de Goţi într’un mod sistematic prin numele de Ausoni, se vede că chîar dînşiî î-au spus că aşa îî chîamă.
    Este cea mai veche menţiune istorică a unei vorbe curat ro-mânescî, care ne presintă o tulpină latină şi doue^ufixurî de asemenea latine, dar unite tote printr'o formaţiune Iexioă propriă noueî na-' __ ţionalităţî latine din Dacia.
    La intrarea Goţilor şi a Hunnilor în actualul Bănat, Româniî de acolo erau elementul etnic cel indigen, care avea tot dreptul de a se făli că ei sunt aborigeni, autoctonî, ceî bătrânî, stăpâni ai ţeriî; - şi tocmai acesta cată să fi spus ei luî Priscus la întrebarea luî că cine sunt dînşiî, căcî tocmai acesta vrea să $ică rbmânesce auşoniu. •         •                                     '     '
    Cuvîntul auş, din latinul «avu3» prin sufixul «-uş», acelaşi sufix desmerdător ca în femininul amătuşă», însemneză până astăcjir pe «bătrân» nu numaî în dialectul macedo-român, dar şi la Oltenîj în districtul Olt mai cu samă, de unde resultă că altă dată, înainte1 de separaţiunea între • Daco-românî şi între Macedo-românî, a1 fost o vorbă comună tuturor Românilor. Sufixul cel intensiv"a-oîu», pe de altă parte, la Bănăţeni ca şi la Macedo-românî se rostesce
www.digibuc.ro
46
B. t>. HASDEO
tot-d’a-una «-onîu», derivând din sufixul latin «-oneus». In scurt, vechiul bănăţen auşoniu are un înţeles ce-va ca lătinesce «seniora faţă cu simplul «sonex». Să urmărim însă maî de aprope acest înţeles, care va aruncă o neaşteptată lumină asupra textuluî~luî Priscus.
   Maî întâiu, pentru a nu. lăsă nici o nedomerire în mintea cititorului, să lămurim' pe deplin composiţiunea cea morfologică a cuvîntuluî. .
   Am spus că auşoniu este de treî orî romanic: prin tulpina «avus» şi prin ambele sufixurî «-uş» şi «-onîu». Sufixul «-uş» este aci maî cu deosebire remarcabil, fiind nu numai latin prin origine, dar încă specific românesc prin formaţiune, ast-fel că, graţiă luî, priscianul avoovios ni se presintă ca un element exclusiv daco-latin, nu romanic în genere. In adever, acest sufix deminutival cc-uş», ca şi sufixurile românescî de funcţiune analogă «-aş» şi «-iş», câte-trele s’au născut din sufixurile latine primare «-ascus», «-iscus», «-uscus», amplificate prin sufixul latin secundar «-eus» sau «-ius», adică din «-asceus ( ascius)», «-isceus (-iscius)», «-usceus (-uscius)». Mărginindu-ne la sufixul «-uscus», el ne întimpină lătinesce în «molluscum», «labrusca», «asinusca», «atrusca», «palusca», «Mu-tuscus», «Etruscus» ete. Amplificarea acestui sufix primar prin secundarul «-eus» sau «-ius» este iot aşa de normală ca şi amplificarea prin «-eus» sau «-ius» a sufixului «-ucus» în «Albucius» din «albucus» sau în «pannuceus» din «pannus»,— forme rare în latina clasică, dar cu atât maî preţiose prin aceea că ele distingeau tocmai latinitatea cea vulgară. In acest mod, românul mătuşă represintă pe un latin «amituscea», românul auş pe «avusceus», românul intensiv auşoniu. din Priscus pe «avusceoneus» sau «avuscioneus». Grupul consonantic sc în sufixul « usceus (-uscius)» a trecut la Români în sonul palatal ş întocmai ca în «faşă=:ital. fascia = retoroman fas-lat. fascia» sau în «uşărital. uscio=reto-roman us— lat. ostium (oscium),—un fonetism a căruia vechime se justifică pe deplin prin acestă concordanţă italo-retică.
www.digibuc.ro
ROMÂNII BÂNĂŢFNl
47
   Acuma să aprofundăm sensul «senior» al cuvîntuluî auşoniu la Priscus.
   In România, pe lângă auş> ba chiar mai respândit în graîu, este deminutivul auşel, despre care etă ce ne spune d. S F. Marian (Ornit. I, 326): «Cea mai mică dintre tote păserelele, câte provin «în Europa, şi tot-o-dată una dintre cele mai frumuşele, este auşelul, «numit în Bucovina tartalac. Auşelul e de noue-cjecî şi şese mi-«limetri în lungime, de o sută cinci-^eci şi patru în lăţime, de «patruzeci şi opt în lungimea aripelor şi de treî-^ecî şi opt în «lungimea co<Jiî. El e pe de asupra măsliniu, pe tîmple şi laturile «grumazului castaniu; marginile frunţii şi o trăsătură de asupra «ochilor sunt deschise, zăbelele şi cercul ochilor albii; vîrful ca-«puluî galben, părţile inferiore ale corpului galben-aprinse şi pe «de lături ruginiu-castaniî. Penele aripelor şi a co^iî castaniî-închise «şi pe margini măsliniî-deschise. Ochii castaniî-întunecaţî; rostul «negru; picîorele castanii. Auşelul e respândit mai peste totă Eu-«ropa. El petrece vera prin păduri, iară primăvera şi tomna prin «grădini. Nutreţul auşelulul sunt diferiţi cărăbuşi, musce şi alte «insecte mici....»
   In tote cele-lalte limbi neo-latine, ba mai în tote limbile din Europa, numele auşelului este iarăşi un deminutiv, dar anume dela cuvîntul «rege». Aşa: frances «roitelet»; italian «realino» şi «reillo»; spaniol «reyezuelo»; german «Zaunkonig»; rusesc «korolek»; bohem «krâlicek; grec «^aotÂt'oxos», etc.
   Deja în latina clasică numele auşeluluî era «regulus».
   Dacă deminutivul din auş are sensul de «crăişor», atunci intensivul auşonlu cată să fi avut sensul de «rege», negreşit nu ca cel mai bătrân în accepţiunea materială a cuvîntuluî, ci în accepţiunea cea morală: ca cel mai venerabil, de unde şi latinul «se-
www.digibuc.ro
48
B. F. HASDEfi
nior», literalmente «mai bătrân», a devenit la Neo-latinl «seigneur» şi apoi «sire», adecă tocmai rege.                                 ’
   Există o dovadă, cum că Românii dela curtea lui Attila, dicend Iul Priscus că el sunt auşoni, î-au şi' explicat tot-odată înţelesul vorbei"; şi'era, în adevăr, un lucru cât se pote de firesc ca dînsul să le fi cerut o lămurire în acestă privinţă, căci după graiul lor cdl lătinesc el trebuia să’l confunde cu anticii Âusoni din Italia, despre cari nu se pote să nu fi citit vre-odată, dar tocmai acestă confu^iune îl încurca şi mal mult. De ce sunteţi voi Ausoni? ce însemneză pentru voi acest nume? cum de aţi ajuns în ţera Ilun-nîlor?’etă nisce întrebări, pe cari împreglurările le impuneau oricui faţă cu Auşonil dela Dunăre.                              "
   Noi am vă(Jut că în textul Iul Priscus este întrebuinţat pretu-tindenea,'adecă de trei ori, numai genitivul plural «Avoovia>vj> Se scie că glosatorii medievali, când interpretau un cuvînt, îl luau în forma gramaticală în care îl găslau. După acestă particularitate caracteristică, ‘ este lesne de constatat că Suidas, lexicograful ' bi-zahtin din secolul X, are în vedere anume pe Priscus, când pune glosa cu genitivul plural: nAvaovicov = 'IraXăvD.
   Aci însă ne întimpină o nedumerire. Acelaşi glosă: «Avooviwv *ÎtaXwvD se află şi la Hesychius, lexicograf alexandrin din secolul IV, care trăise înainte de Priscus, şi prin urmare nu putea să’l cunoscă. Este totuşi nu mal puţin sigur că Suidas de asemenea nu cunoscuse lucrarea Iul Hesychius nici măcar de nume, ci numai pe un istoric omonim din Milet. Astfel fiind, nemic nu no împedecă a admite că la Hesychius glosa de mal sus este o in-terpolaţiune, făcută de cătră un copist posterior epocel luî Suidas. Să adăugăm că din lexiconul Iul Hesychius ne-a remas un singur manuscript, după care l’a editat Musurus la 1514, ceea ce faco peste putinţă o confruntaţiune de texturi, pe când dela Suidas există mal multe manuscripte. Nedumerirea se înlătură dară fără multă dificultate, întru cât este ' mal pe sus de orî-ce îndoolă că Suidas a utilisat textul Iul triscus, şi acesta nu o dată, ci de o mulţime de ori." Ediţiunea Niebuhriană (p. 225—28) reproduce trel-
www.digibuc.ro
                               ROMÂNII BĂNĂŢENI                           49
spre-<)ecî Iragmente, despre cari dice: «Sequentia, quae sine aucto-ris nomine apud Suidam leguntur, Prisco tribuenda esse videntur». Cătră cele treî-spre-dece fragmente, cată să mai adăogăm acum un al patru-spre-decelea, luat de cătră Suidas tot din Priscus şi tot «sine auctoris nomine».
   înainte de a merge maî departe, să mai lămurim o împregîurare.
   Descrierea călătoriei lui Priscus, aşa cum a ajuns până la noi, este scurtată întru cât-va. Originalul cuprindea unele amănunte, cari au fost suprese de cătră copişti. Probă evidentă este următorul pasagiu din Iornande: «Ad quem (Attilam) in legationem se «missum a Theodosio iuniore Priscus historicus tali voce inter «alia refert: Ingentia siquidem flumina, id est Tisia, Tibisiaque «et Dricca transeuntes venimus in locum illum, ubi dudum Vidi-«goia, Gothorum fortissimus, Sarmatarum dolo occubuit». Deşi Iornande afirmă aci în modul cel maî positiv că reproduce pro-priele cuvinte ale luî Priscus, totuşi în textul grecesc cel ajuns până la noî întregul epizod: «ubi dudum Vidigoia etc.» lipsesce cu desăvîrşire. In acelaşi chip copiştii au omis din Priscus cuvintele cari urmeză în Suidas immediat şi fără separaţiune după glosa (.(.Avaoviiov. ’/raAcSy», şi anume: axai Avooves, oi fiaoi'keZs», adecă: «iară Ausonî însemneză regi».
   Suntem auşoni, ceea ce vrea să dică cei maî bătrâni aici, adevăraţi băştinaşi, moşteni şi domni aî acestui pămînt, — au dis Românii cătră Priscus; şi dînsul a înregistrat întocmaî declaraţiunea lor, cu singura deosebire că alfabetul grecesc îl siliâ vrend-nevrend a pune un s în loc de ş. Dionisie Fotino, care trăia pinlre noî în filele nostre şi care sciea bine românesce, tot încă • nu putea să scrie grecesce alt-fel decât: Mooadt (Muşat), ’Ap|xaaij<; (armaş), vIa-atoc (Iaşî), 'P6aoi (roşii), KaXapâatSs? (călăraşi), |i7ccmaop (băni-şor) etc.
   Până acum eră o nestrăbătută enigmă de a găsi în secolul V la Priscus, lângă Hunniî şi Goţii luî Attila, pe «Ausonios» sau «Au-sones» din antica Italiă, un termen etnic care atunci devenise dejâ de vecurî un simplu epitet poetic în literatura' latină, şi care nici
   Analele A, R.— Tom, XVIII, — Memoriile Secţ, Literare,              4
www.digibuc.ro
50
fi. f. HasdeC
chiar în Italia, cu atât şi mai puţin în provinciele romane, poporan n’a fost nici o dată.
   Şi câte enigme de felul acesta mal remân nescotocite şi nedes-legate în «istoria începutului Românilor în Dacia»! enigme dintre cari forte multe s’ar fi descifrat până acuma, dacă istoricii noştri s’ar deprinde a studia isvorele în texturi originale, nu în traduceri, şi dacă ar fi mal tari în sciinţa limbeî, fără care istoria cea veche nu pote decât să şchiopăteze în caşul cel mal bun.
   3°. Filma.
   S’ar pute mira cine-va cu drept cuvînt, că în călătoria lui Priscus la curtea lui Attila nu se află nici o menţiune despre Ge-pid.1, deşi se scie, din totalitatea fântânelor istorice contimpurane, importantul rol pe care l’au jucat eî în resboiele lui Attila şi apoi în căderea dominaţiuniî hunnice.
   Faptul este că pe Gepiqlî Priscus îî cuprinde sub numele generic de Goţi, «Jor#ot».
   Noi însă vom căută aci a-î deosebi pe unii de alţii, căci cu Gepizii naţionalitatea română cea de lîngâ Timiş a avut mult a face, pe când cu Goţii propriu qlişî ea nu s’a ciocnit mal nicî-odată.
   Cine ore să fi fost GepidUî?
   Pe când Goţii ocupau numai regiunea de peste Nistru, se află alăturea cu dînşiî o crengă separată din tulpina gotică.
   Erau aşa numiţii Gepizi.
   Posiţiunea lor geografică în acea epocă resultă forte limpede din naraţiunea lui Iornande. El (Jice că eî locuiseră dintăiu pe o insulă a Yisleî, că de acolo s’au întins peste o ţeră mal spaţiosă, fără a se depărta totuşi de reşedinţa primitivă, căci n’au încetat de a ave vecini o ramură a Burgundilor, pe care şi Ptolemeu (Geogr. III, 5) o pune lîngă Visla; şi în fine, că acestă nouă patriă a Gepizilor eră numai munţi şi numai păduri, după propria expresiune a unul rege al lor, care—după Iornande :—«inclusum se montium cjuaeritans asperitate, silvarumque densitate constrictum».
   Cu aceste indicaţiunî în mână şi cu o mapă denaintea ochi-
www.digibuc.ro
_______________________românii bănăţeni                            51
lor, e peste putinţă a nu recunosce Galiţia la polele crescetuluî resăriten al Carpaţilor.
   Din Galiţia Gepizii au trecut în Ungaria, întocmai ca maî târ-diu Maghiarii.
   Textul lui Iornande este aci de o confusiune spăimîntătore, pe care pote cine-va s’o descurce numai doră aducendu-şî aminte că entusiastul istoric al Goţilor trăia pe la anul 550 şi că tot pe a-tuncî scrieau Bizantinii Procopiu, Agathias şi Menandru, prin contexturile cărora suntem datori a’l controla.
   Iornande (De reb. Get. XII, L) repetă mereu că Gepizii stăpânesc Dacia întregă, pe care iarăşi întregă—după el—o stăpâniseră maî ’nainte Goţii. Când ajunge însă a delimitâ topograficesce hotarele acestei dominaţiunî a Gepizilor, elice că eî şedeau lîngă flu-viele Criş şi Mureş, între cari la mijloc maî bagă doue rîurî cu nisce numi problematice: «Gepidae sedent juxta fluvia Marisia, Miliare, et Gilfîl, et Grissia qui amnes supradictos excedit....» (ibid. XXII).
   Acesta’î «întregă Dacia» ?
   Ş’apoî tocmai în astă regiune nici că a fost vre-odată nu numai o dominaţiune, dar nici măcar o invasiune gotică, despre care să ne fi remas o silabă în făntânele anticităţiî.
   Intr’un alt pasagiu (ib. V), Iornande trage hotarele teritoriului gepidic cu totul alt-fel, şi anutne :  «Prin ţera Gepidilor curg rîurî
«mari şi renumite, căcî despre nord şi apus o scaldă Tisianus, «despre sud marea Dunăre, despre răsărit o curmă fluviul Tavsis, «ale cărui unde iuţi şi spumânde se reped furiose în Dunăre».
   Tisianus fiind Tisa; Tavsis, pe Tabla Peutingeriană Tivisco, în Priscus Ti(fi\oas, în Ptolemeu Tifiioxos, neputend a fi .alt ce-va decât Timişul; Gepidia este dară pămîntul dintre Tisa şi Timiş.
   Cum ore să împăcăm pe Iornande cu Iornande ?
   Procopiu, Agathias şi Menandru ne spun într’un glas că Gepi-diî stăpânîau oraşul Sirmiu cu regiunea învecinată, şi nu că o spun printr’o nudă afirmaţiune de felul aceleia a luî Iornande, dar în-registrezâ un şir de evenimente petrecute între Gepidî şi Longo-
www.digibuc.ro
52
te. p. hasdeO
bardi, între Gepicli şi Greci, între Gepidî şi Franci etc., tote în actuala Serbia.
   Un alt scriitor sincronic, Ennodiu, confirmă şi el mărturia celor trei Bizantini, punând în Gepidia apa «Ulca», pe care o recunoscuse deja Katancsich (Tab. Peuting. I, 301) şi’mi pare bine că şi Rosler (Rom. Stud. 74) o recunosce a fi actuala Vukă, un rîu iarăşi din regiunea Sirmiului (cfr. Fertig, Ennodius und seine Zeit, Passau, 1855).
   Cum să explicăm ore cele doue aserţiuni contradictore ale lui Iornande faţă cu necontroversabila unanimitate a lui Procopiu, A-gathias, Menandru şi Ennodiu?
   Iornande scriea departe în Italia, copiând pe Cassiodor sau compilând de prin Ablavius şi alţi scriitori perduţî, fără să observe vre-o-dată că făntânele sale nu sunt tote din aceiaşi epocă. Extrema negligenţăa lui Iornande este ceea-ce l’a deochiat de demult în ochii criticilor (Wattenbach, Deutchlands Geschichtsquellen, 47 - 52).
   Totul se limpedesce, dacă vom restabili următorea ordine cronologică în migraţiunile Gepizilor:
   Primul stabiliment, lîngă Visla;
   Al doilea, în Galiţia;
   Al treilea, lîngă Criş şi Mureş;
' Ultimul, între Tisa şi Timiş, iar peste Dunăre lîngă Sirmiu.
   Cum dară Iornande, deşi descrie pe larg el însuşi hotarele ge-pidice în primele patru migraţiuni, totuşi nu se satură de a celebră dominaţiunea Goţilor şi Gepiclilor peste «totius Daciae finea»?
   Aci iarăşi el nu comite alt pecat decât pe acela de a nu fi înţeles făntânele de cari se servise.
   Şi iată cum:
   Bizantinul Procopiu este autoritatea autorităţilor în ceea ce pri-vesce ambii ţermi ai Dunării. Ca secretar al lui Belisariii, el luase parte la tote strălucitele expediţiuni ale marelui căpitan şi cunoscea de aprope tot felul de nemuri germanice: Goţi, Gepicli, Vandali, Longobarcli etc. (cf. Dahn, Prokopius' v. Caesarea, Berlin, 1865).
www.digibuc.ro
ROMÂNII BĂNĂŢENI
53
Negreşit că nimenea pe acest tărîm nu ne va pute conduce maî cu certitudine.
   Ei bine, Procopiu dice într’un loc:
   «Gepidiî, cari stăpâniau urbea Sirmiu şi totă Dacia, după ce «împăratul Iustinian smulsese acea regiune de sub dominaţiunea «Goţilor...»
   Cu câte-va rînduri mai jos:
   «împăratul a dat Erulilor alte câte-va locuri din Dacia in jurul aSingidunului, unde ei locuesc şi astăcii» (De bello Goth., III, 33: «rrptaiâes de noXiv re ’Ziqţuov xal Jaxias ix rov bil nXeîorov ândoae xaraXafiovres eo%ov. *Enel de rdxiora fîaoiXevg avxos * Iovoxiviavog ocpei-Xero rârd-ovs etc. xal ăXXa ţievroi Jaxiag x<uQÎa dovroe fîaoiXewg cEqovXoi eoxov ăjucpl noXiv ^tyyrjdova»).
   Intr’un alt pasagiu:           •
   «Mai înainte, pe când Dacia eră tributară Goţilor, Gepizii nu «se mişcau din fostele lor locuinţe de dincolo de Istru, căci atâta «se- temeau de Goţi, încât nu cutezau a trece fluviul» (ibid. III, 34).           •   .
   Pentru scriitorul bizantin «dincolo de Istru» este naturalmente ţermul nordic. Prin urmare, pe ţermul sudic al Dunării se aflau Goţii, cărora le eră tributară Dacia de acolo şi de groza cărora tremurau Gepizii, aşedaţî atunci lângă Tisa.
   Apoi iarăşi:
   «In Dacia şi în Pannonia sunt oraşele Singidun şi Sirmiu pe «malul Istrului» (ibid. I, 15).
   Mai încă:
   «Hotarele Daciei, unde se află urbea Sirmiu...» (Procop. Hist. arcana, p. 18).
   în fine:
   «Gepidiî stăpânesc Singidunul şi Sirmiul cu regiunea învecinată...» (Proc., De bello Vând. I, 2).
   Dacă aceste şese citaţiuni nu sunt de ajuns, Procopiu ne-ar mai procură altele vr’o două-treî nu maî puţin decisive.
   Sirmiul, adică Mitrovitz de astădî; Singidunul sau actualul Biel-
www.digibuc.ro
54
B. B. HASDEU
grad; mai pe scurt Serbia, nici de cum România danubiană, iată dară totă Dacia pe care o ocupaseră dintâiu Goţii după trecerea lor peste Dunăre, precum ne-o spune şi însuşi Iornande (LV), iar retrăgendu-se aceştiia, au cuprins’o Gepidii, pogorîţi acolo din la-turea vest-carpatină, unde locuiseră mai înainte.
   Confusiunea nominală între Dacia cis-danubiană pe de o parte, şi pe de alta între cele două Dacie trans-danubiane, ale căror hotare au fost tot-d’a una forte reu definite, dar pe unde în realitate au stăpânit cât-va timp nemul goto-gepidic în urma invasiunii Hun-nilor, acestă confusiune nominală a făcut pe compilatori de felul lui Iornande a plăsmui o fantastică dominaţiune a Goţilor şi Gepizilor peste totă Dacia d’a-stânga Dunării.
   Un alt vechiu scriitor tot atât de puţin scrupulos, «necriticul şi istoricesce nepăsătorul Eutropiu» după cum îl califică Eichhorn (Gesch. d. Litteratur, Gott. 1805 p. 387), bagă şi el în Dacia Traiană nu numai pe Tervingi şi Taifali, dar încă şi pe Victofali, pe cari adevăratele fântâne nu’î arată nicăiri decât spre apus de Timiş (Amm. Marceli. XVII, 12; Capitolin. M. Anton. XVI) şi despre cari nu ni se va cită un singur fapt pe teritoriul danubian al României.
   Istoricii moderni, fără a-şi da ostenela de a scăpărâ lumină din confruntarea isvorelor, s au mulţumit a tot repeţi fabula, până ce, sub eleganta penă a lui Rosler (Rom. Stud. 62), ea a luat nisce proporţiunî iperbolice până şi în cronologiă.
   Din istoria Gepizilor ne preocupă de astă dată următorele două puncturi:
   1.   Ei vorbiau un dialect gotic, fiind «ex Gothorum prosapia» după Iornande, yor&ixa eQ-vt] după Procopiu, râxS-oi după Priscus;
   2.   Ei au locuit forte îndelungat într’o parte a Bănatului, fiind ast-fel vecini cu Românii de acolo, cu Anşonii cei de lingă lacul Alibunar.
   Pe la anul 600 un general bizantin mai dă încă lîngă Tisa peste urme de GepiZi, cari însă nu mai sunt atunci o naţionalitate com-
www.digibuc.ro
ROMÂNII BÂNĂŢENI
55
pactă, ci nisce şubrede rămăşiţe (Theophylact ap. Stritter, Gepaed. p. 387).
   E remarcabil—în parentesă—că precum Goţii propriu qlişî ne-au lăsat un preţios monument archeologic cu o inscripţiune runică în tesaurul de aur cel descoperit la Petrosa în regiunea Buzăului, tot aşa în Bănat, însă numai acolo, a rămas dela Gepizi iarăşi un preţios monument archeologic scris cu rune, anume tesaurul de aur desmormîntat pe la finea secolului trecut în comitatul de Torontal, despre care Dietrich (Runeninschriften des banater Fundes, în Pfeiffer, Germania, 1865, IX, 177 — 209) conchide că aparţine unui popor gotic, dar diferit de Goţii propriu i^işi: «Fest steht aus der Sprache der Inschriften ein zum Kreis der Gothen gehoriger Stamm, und aus den Runen, dass es nicht genau derselbe war, dem wir den Ring von Bukarest, urspriinglich von Pietrossa, ver-danken».
   Ori-cum ar fi, Gepizii au locuit într’o parte a Bănatului cel puţin până în secolul VII.
   In acest mod, prin durata secolară a unui contact fie cât de indirect, Auşoniî lui Priscus au fost puşi în stare şi — am pute chiar (Jice—au trebuit să împrumute dela Gepizi ore-cari gotisme. Cu alte cuvinte, urmele gotice, dacă există unde-va la Români, apoi numai doră în Bănat.
   Acolo, în adevăr, ne întimpinâ un gotism, singurul de astă-datâ, dar necontestabil.
   Răposatul filolog banăţen Simeon Mangiucă, într’un studiu forte interesant ca adunare de material pentru botanica poporană română (Familia din Pesta, 1874, No. 43—49; cf. Col. 1. Tr. 1876 p. 360), dice între altele:
   «Frumose credinţe are poporul nostru şi despre locuinţa finelor «din Ţera-Românescă, la locul cu apele albe, unde se scaldă finele «şi unde cresce şi florea cea misteriosă, a cării trupină este în-«vălită în pânqlă de petră, şi care om pote capela acea flore, acela «este norocos, căci dînsa ’l conduce cu o atragere magică cătră «locurile unde se află tesauriî îngropaţi, şi acolo, punend florea
www.digibuc.ro
56
B. P. HASDED
«pe pămînt, pe loc es tesauriî pe faţa pămîntuluî. Sufletul unei «muieri caro a vătămat dinele, purtat fiind de dine spre chinuire «şi răsplătire, ajungând cu dinele până la locul cu apele albe şi «vădend acolo planta, cunoscend'o a întins mâna să o rumpă din «pămînt, dar observând’o o dină, i-a dat cu sbicîul peste mână de i-a «cădut florea din mână. Dela locul cu apele albe din Ţera-Românescă> «plecă (Jînele în călătoriele lor, trec peste munţii Orşoveî, peste stânca «cea mare dela Berzasca, trag la cârşiele Sascheî şi a Cicloveî, de «aci fac excursiunî prin Bănat, apoi peste muntele Semenic de lângă «Caransebeş, şi se întornă înapoi în Ţera-Românescă. In călăto-«riele lor, dinele bucuros petrec pe poienele munţilor de iederă, «de foiofiu, de semenic şi de priboiu (geranium macrorhizum, «grosswiirzeliger Storchschnabel), unde ţin ele petrecerile, ospă-«tările şi jocurile lor, purtând cu sine cete de suflete păcătose «spre pedepsire. Intre dine este una cu numele Filma, mai mică, «dar mai rea, care mai tare chinuia sufletul celor morboşî (căci «sufletele le portă ele cu sine, iar trupul stă ca şi amorţit a-casă «în pat), şi cele-lalte dîne nu strică voia eî. Despre acestă dină «cei morboşî, venindu-şî când şi când ce-va în fire, se dice că «murmură din buze: Filmo! dar nu mă chinui aşa tare, ci ertă-mă!»
   Mangîucă mai adaugă:
   «Tote aceste despre dîne le-am audit şi scris dela muierile sciu-«tore din Sicheviţa, mai vîrtos însă dela Ana Jurescu de acolo».
   Acestă naraţiune este pentru noi cu atât mai preţiosă, cu cât se pote garanta perfecta eî autenticitate. Mangiucă nu întrevedea de loc marea importanţă istorică şi linguistică a celor povestite d-sale do cătră baba Ana dela Sicheviţa. Entusiast pentru elementele latine ale naţionalităţii române, inamic a tot ce nu e pur roman, forte reu dispus maî cu deosebire pentru orî-ce lucru nemţesc, filologul bănăţen şî-ar fi impus, de sigur, patriotica datoriă de a nu lăudâ «frumosele credinţe ale poporului nostru despre locuinţa dinelor», dacă ar fi bănuit câtuşî de puţin că ele sunt tocmai... goticei
www.digibuc.ro
ROMÂNII BĂNĂŢENI
57
   Patologicesce vorbind, qlîna Filma, aşa după cum o vedem în scenarul din legenda lui Mangîucă, unde bolnavul o invocă «din când în când venindu-şî în fire», nu e alt ce-va decât febra, al căriî epifenomen ordinar este delirul, to naQacpQoveîv al lui Ippo-crat. Acestă explicaţiune medicală concordă, precum ne vom încredinţa îndată, cu înţelesul etimologic al cuvîntului.
   Tremurul este punctul comun, unde febra se ciocnesce şi se confundă cu diversele fase ale spaimei, astfel că, luându-se una drept alta, în mai multe limbi însuşi numele febrei derivă din noţiunea spaimei.
   La Francesi «frayeur» şi «effroi»,doue nuanţe de spaimă, provin din latinul «frigor», de unde la noi friguri «febră».
   La Şerbi febra se chiamă rpo.3Nmvj, dela rpo3d «terore», ultimul grad de spaimă.
   Cuvîntul nostru frică, la Albanesi frikă, este acelaşi cu grecul q>QÎxi] «tremur», de unde (pqixuiârjs Ttvgeros «febră».
   Latinul febris «friguri» se află în legătură cu grecul cpi^oţiai (me tem) şi cu germanul «bebe» (tremur).
   In monumentele paleo-slavice, febra se numesce TpACdBiiu,d, TpA-ckKa, TpACkivj, bulgăresce «tresopatkă» sau «treskă», din aceiaşi radicală ario-europeă cu sensul de tremurare, din care Perşii au făcut «tars» (spaimă), la Osetini «tharsin» (temere), în limba zen-dică «tarsti» (spaimă) etc.
   Boemesce «tras» însemneză spaimă, iar «trasawka» febră.
   In limba persiană spaima se dice «bîm», boia în genere «bî-marî», un fel de febră în specie «bîmarî siah», literalmente spaimă negră (Vullers, Lex. Persic. I, 304).
   Mai pe scurt, qlîna Filma, care represintă «febra» sub raportul medical, prin însăşi acesta ar pute să fie «spaimă» în privinţa linguistică; adecă, în vre-o limbă ore-care — vom cerceta mai jos în care anume — cuvîntul filma, mai ’nainte de a trece la «febră») putea să fî avut semnificaţiunea generală de «spaimă».
   Omul primitiv, înzestrat cu «corpolentissima fantasia» după ex-presiunea lui Vico, dă obiectivitate tuturor impresiunilor sale, fie
www.digibuc.ro
58
B. P. HASDEO
interne sau externe, Un pasagiu din cartea lui lob (IV, 13—17) <Jice: «In gândurile visurilor de nopte, când somnul cade peste «omeni, temă şi cutremur m’au întimpinat şi făcură să se cutre-«mure tote osele mele, şi un duh trecu pe dinaintea mea, şi perul «mi se sburli pe cap; el stătu, dar nu cunoscuî faţa sa; un chip «eră înaintea ochilor mei...» In acest pasagiu, ca şi în legenda bănăţenă a lui Mangiucă, un bolnav, delirând în friguri, vede «un chip înaintea ochilor seî», un chip atât de teribil încât «i se sbur-lesce perul pe cap», şi care totuşi nu e în realitate decât «spaima-febră» personificată.
   Asemeni fenomene, fie «spăîmă»,- fie «febră», fie ambele întrunite, ne apar adesea în mitologia diferitelor popore, când ca tjleî, când ca <^îne, căci sexul depinde de genul gramatical al cuvîntuluî.
   La vechil Romani spaima eră represintată prin tjleiî Pallor şi Pavor.
   La Eleni — prin deul <Pofios, din aceiaşi radicală cps.fi (temere), din care am vetjlut mal sus că derivă latinul «febris».
   La Slavii din Carniolia, cjînele corespundetore Furielor din mitologia clasică se chiamă ApaîKîNd Şi CTp<miNHU,<i (Venelin, Eojirape, Moscva 1829 t. I, p. 145); cel de’ntâiu cuvînt dela APaîK!3 (tremur), cel-lalt dela OTpa^a (frică).
   ţ)eul de destrucţiune din mitologia indiană, teribilul Qiva, acela din sudorea căruia — după Mahâbhârata — s’a născut febra (Muir, Sanscrit texts t. IV, p. 314), se chiamă Bhîma, adecă «spaimă». Acelaşi nume îl portă de asemenea în monumente sanscrite mal multe alte deităţî reutăciose secundare, iar sub forma-î cea feme-iescă Bhîmâ el se aplică la deiţa morţii Durgâ şi la o nimfă din cele (Jise «apsarasas», a'cărora principală misiune este de a perde pe muritori sau de a-î înnebuni (Roth-Bohtlingk, Sanskrit-Wtb. t. V, p. 294; Gubernatis, Mitol. Vedica 1874 p. 193).
   Pentru spaima luată în sens exclusiv de febră, selbateciî Mantra, cari locuesc în Indo-china pe peninsula malaică, aii un deu special numit Ilantubara-sisip (Ujfalvy, Revue de philol. t. II p. 139).
www.digibuc.ro
ROMÂNII BÂNÂŢENI
59
                            La Persî, febra este «o qlînă roşia cu per de flăcării) (Tylor, Anfănge
d. Cultur t. I p. 292).
                         In literatura sanscrită, febra e «regele bolelor» (Roth-Bohtlingk, III, 168); rege, nu regină, căcî sanscritul jvara (febră) e masculin.
   Romanii, la cari febra era femeia, avea pe qlîna Febris. O inscrip-ţiune găsită în valea Haţegului în secolul XVI (Ackner-Miiller, In-schr. in Dacien p. 19) sună :
                  FEBRI. DIVAE. FEBRI
                  SANCTAE. FEBRI. MAGNAE.
                  CAMILLA. AMATA. PRO.
                  FILIO. MALE. AFFECTO
                           P.
   La Eleni divinitatea febrei era 'Hnialog sau >EcpiăXrris) aceiaşi— pote—pe care Omer (Odyss. V, 396) o numesce «demon de spaimă», descriind cumplitele dureri ale unul bolnav.
   In descântecele rusesc!, febra este personificată prin doe-spre-qlece qlîne «nepeptenate» şi «neîncinse» (Sacharov, CKa3amsi pyccitaro Hapojţa t. I, part. 2 p. 24).
   «...Druh — qlice Pictet (Origines indoeurop., ed. 1863 t. II p. «635—6) — s’aplique dans le Rigveda â une espece de demon «mâle ou femeile, et signifie malfaisant, nuisible, de la racine druh, «nocere velle, odisse. De lâ aussi droha, drogha, malice, offense, «haine, drogdhar, ennemi, offenseur, druhvan, drohin, qui cherche «â nuire, mălin, etc. Cetlo personnification du mal reparaît chez Ies «Iraniens dans la Druj (au nomin. Drukbs) du Vendidad (Farg. «VIII, passim), le demon femeile qui se jette sur Ies cadavres et «qu’il faut chasser par divers procedes. Les inscriptions de Perse-
«polis offrent Druga comme le nom d’un esprit mălin........... Un cor-
«relatif du demon indien Druh est le lithuanien drugis, fievre et «surtout frisson febrile. La fievre, en effet, etait consideree comme «produite par un mauvais esprit, et personnifiee comme tel».
                            La Boemî, după cum am ve$ut mal sus, trasawka este «febră»,
www.digibuc.ro
60
B. P. HASDED
iar tras «spaimă»; dar acelaşi Tras ne apare în anticele poesiî boeme dela Kraledvor ca «<jeu al spaimei» :
                                 «...ze stienov lesniech virazi Tras....»
   Nu vom căută de a mai î’mmulţi analogiele.
   Ele sunt de ajuns pentru a ne convinge că Filma, prin care se . idealiseză febra la Românii din Bănat, pote să aibă sensul etimologic de «spaimă».
   Dacă însă Filma însemneză în adevăr spaimă, acesta cată să fie anume în vre- una din acele limbi, cu cari naţionalitatea română va fi avut ore-când vre-un punct de atingere, iar mai în specie Românii din Bănat.
   Pentru a nu ne abate dela cererile metodei linguistice, să stabilim mai întâiu condiţiunile fonetice ale cuvîntului filma.
   în limba română silaba fl este tot-d’a-una originală, adecă nu provine nici-o-dată din fa-, fe-, fu-, safl din vre-o altă combinaţiun© silabică. Ca exemple avem: fiu (fio), fîiu (filius), fuastru (filiaster), ficat (ficatum), fig (figo), fir (filum), fildeş (turc. fildiş), fistic (turc. fistîq), fitil (turc. fitil), fişec (turc. fişek), filă (cpvlla) ete. Din maghiarul «kep» Românii au făcut «chip», dar pe maghiarul «fel» nu l’au schimbat în «fii», ci l’au lăsat «fel».
   încă odată dară, ori unde se află la noi ■ silaba fi-, aceeaşi silabă fl-, iar nu alta ori-şi-care, trebue să fi fost în limba de unde s’a luat cuvîntul.
   Prototipul cel immediat al Filmei române nu • pote fi faima, felma, . fulma, flama etc., ci neapărat filma.
   Constatarea acestui punct fonetic ne înlesnesce calea, înlăturând ori-ce etimologiă nemetodică.
   Să ne întrebăm dară: de unde ore să fi luat Bănăţenii pe dîna Filma?
   Citind legenda, pe care ne-o dă Mangiucă, ne-a isbit din capul locului caracterul vechiu germanic al totalităţii:
   1. ţ)înele călătoresc prin ţeră;
www.digibuc.ro
ROMÂNII BiNÂŢENI
61
   2. Ele portă sufletele omenilor morţi;
   3. Filma e cea mai mică din dine;
   4. Ea este tot-o-dată cea mai rea;
   5. Cele-lalte (Jîne se tem de dînsa.
   In mitologia scandinavă asemeni (Jîne se numiau Norne.
   In saga Nornagestr, scrisă după celebrul scandinavist Rafn în secoliî XI sau XII (Antiquites russes, t. I, p. 211), trei Norne, călătorind prin ţeră (thar foru thâ um landit volvur), nemeresc la un copil în legăn; pe când cele două mal mari îl bine-cuvinteză cu dărniciă, se scolă cea mal mică (hinyngsta nornin) şi'l blaslemă (Dietrich, Altnord. Lesebuch p. 320).
   Iacob Grimm (Deutsche Myth. 1854, p. 381) reproduce urmă-torea naraţiune, nu mal puţin caracteristică, dintr’un poet german de pe la 1200:
   «Trei surori (Jîne călătoriau prin ţeră (ziehen durchs Land) penet tru a căută de nevoile omenilor. Cele dintâiu două, pre-bune şi «nesocotite, voiad cu grabă să sbore în ajutorul altora. Cea de a «treia însă, la care ele se supuneau (als hohere Maclit verehren), «numind’o domnă a lor, nu-î lăsă să facă binele (werden aber von ader dritten zuriickgehalten)...»
   în «Istoria Danică» a lui Saxo Grammaticus, iarăşi un scriitor scandinav din secolul XII, se descriu de asemenea trei (Jîne, dela cari depind sorţile omenesc! şi dintre cari cele dintâiu două sunt bune, iar cea mal mică rea: «tertia vero protervioris ingenii invidentiorisque studii femina», — pasagiu asupra căruia Grimm (op. cit. p. 387) observă: «die dritte Nymphe ist wiederum die bosgesinnte, das Geschenk der beiden ersten verringernde »
   In fine, în vechea mitologiâ nordică dinele Norne ne apar şi ca Valkirie, adecă alegătore, avend misiunea de a luâ şi a purtă sufletele celor morţi.                     ,
   Mal repetăm dară, nomic.nu pote fi mal vechiu. germanic ca cele cinci trăsuri din legenda lui Manglucă:
   1. ţ)înele călătoresc prin ţeră;
• 2. Ele portă sufletele omenilor morţi;
www.digibuc.ro
62
B. P. HASDEO
   3. Filma e cea mat mică dintre dine;
   4. Ea este tot-o-dată cea mal rea;
   5. Cele-lalte dine se tem de dînsa....
   Un asemenea complex de elemente constitutive nu ne întimpină nicăirl aiuri, nici chiar în miturile slavice, atât de înrudite de al-mintrelea cu cele germanice (cfr. Potebnia, 0 jţojrfc, în ^peBHOCTH, Moscva 1865, p. 153—96).
   Este remarcabil că la Slavi, atunci când dînele lor se apropiă în unele puncturî de Norne, totuşi vedem că şi acolo tocmai cele mal mari sunt mal grabnice a face reu, iar cea mal mică le mal reţine, adecă un fenomen diametralmente opus aceluia din mitologia scandinavă (Potebnia, op. cit. 192 ; Grohman, Sagen aus Bohmen 1863 p. 4; Miladinovtzi, op. cit. p. 16—19).
   O  excepţiune pînă la un punct formeză Croaţii.
   La dînşiî aşa numitele dîne Rodieniţe sau Sudieniţe se asemănă ere-cum cu Nomele scandinave. Profesorul Valjavec a scris în astă privinţă o monografia întregă, forte interesantă, în care constată că şi la Croaţi cea mal mică din dîne este generalmente mal rea (ap. Jagiâ, Knjizevnik 1865 t. II p. 53). Dar acestă apropiare e numai parţială, nu totală ca asemănarea ce se observă între dinele germane dela nord şi între cele bănăţene ale lui Mangiucâ. Croaţii nu confundă nicî-o-dată pe Norna, adecă dîna prevestitore a sorţilor, cu Valkyria, care portă sufletele omenilor morţi. Apoi dînele lor nu călătoresc într’un mod sistematic. In fine, însusî Valjavec convine că, ceî-lalţî Slavi ne având nimic analog, s’ar pute bănui că Croaţii vor fi împrumutat concepţiunea lor despre dîne anume dela Germani. Să nu uităm vechea observaţiune a lui Şafarik (Slow. starozitnosti p. 548) că dintre toţi Slavii cele mal multe gotisme se află la Şerbi.
   Grimm (D. Myth. p. 407) avusese dară şi nu înceteză de a ave dreptate când a (lis : «noţiunea (linelor ursitore nu s’a desvoltat la Slavi».
   Aci este locul de a se încruci orî-cine dinaintea lipsei de metodă a reposatuluî Cihac. Deşi (lîna Filma nu are absolut nimic
www.digibuc.ro
ROMÂNII BÂNÂŢENl
63
slavic şi deşi nici o-dată slavicul vi nu trece la Români în 11, totuşi Cihac nu s’a sfiit a afirma (Dict. II p. XVI) că Filma nu e alt ce-va decât Vilama, dativul plural din şerbul Vila «cjînă»: «Le serbe moliti se Vilama est le datif pluriel que Ies Roumains du Banat ont change en Filma». Cu o asemenea nouă teoriă linguistică despre trecerea tuturor labialelor una într’alta, şi mai ales despre paternitatea dativului plural, Cihac ar fi putut să susţină că «episcop» se trage d’a-binele din «vobiscum»!
   Nici ceî-lalţî vecini aî Românilor — despre diînele Ungurilor, bună-oră, se pote vede monografia lui Ipolyi (Magyar myth. 1854 cap. IV) — nimeni afară de vechii Germani, nu ne înfăţişeză întrunite cele cinci puncturî esenţiale din naraţiunea lui Mangiucă: r~l. ţ)înele călătoresc prin ţeră;
   2. Ele portă sufletele omenilor morţi;
   3. Filma e cea maî mică din clîne;
   4. Ea este tot-odată cea maî rea;
   5. Cele-lalte 4>ne se tem de dînsa...
   După ce am constatat tiparul vechiu germanic al întregeî legende despre clîna Filma, acum soluţiunea ni se presintă dela sine.
   în limba gotică, pe care o vorbiau nu numai Goţii propriu qlişîj dar şi Gepicliî ceî de lângă Tisa, filma încemneză «spaimă».
   Textul luî Ulfila ne dă acest cuvînt de patru orî, de două ca nume şi de două ca verb, în câte-patru caşurile cu preposiţiunea ns (din), care însă este aci cu totul indiferinte, ca şi ’n goticul «us-agiths» (spăimîntat) din «agis» (spaimă), sau ca şi preposiţiunea analogă ex în al nostru s-paimă din «expavimen».
   Ca nume, goticul film-, de genul feminin, se traduce tot-d’a-una prin «spaimă».
   Iată texturile:
   I. Marc XVI, 8:
   Ulfila: dîzuh thun sat ijos reiro jah us-filmei...
   Vulgata; invasit autem eas tremor et pavor...
   Românesce: erau cuprinse de cutremur şi de spaimă...
www.digibuc.ro
64
B. B. HASDEU
   II. Luca V, 26:
   Ulfîla: jah ub-filmei dissat allans...
   Vulgata: et stupor prehendit omnes...
   Românesce: şi spaima a cuprins pe toţi...
   Ca verb, goticul film- se traduce prin «uimire», adecă situaţi-unea în care omul îşî perde cumpătul:
   III. Marc I, 22:
   Ulfîla: jah us-filmans vaurthun...
   Vulgata: et attoniti fuerunt...
   Românesce: şi s’au uimit...
   IV. Luca XI, 43:
   Ulfîla: us-filmans than vaurthun allai...
   Vulgata: attoniti autem facti sunt omnes...
   Românesce: şi se uimiau toţi..
   Lobe, Gaugengigl, Diefenbach şi alţii confundă pe goticul ulfi-lian «film-» (spaimă) cu germanul — nu goticul — «film» (pele), explicând spaima prin rădicarea pele! sau prin eşire din pelo. Precum românul «speriare» (—ital. spaurare) nu se înurdesce câtuşi de puţin cu românul «per» (=pilus), deşi «sper» şi «per» se asemăna în aparinţă, tot aşa germanul «film-» (pele) este absoluta-mente alt-ceva decât goticul «film-» (spaimă).
   «Film-» (pele), după legea corespundinţeî fonetice, nu diferă decât numai doră prin sufix de grecul nslla şi de latinul «pellis», pretutindeni cu acelaşi înţeles concret de «pele»; cât despre «film-» (spaimă), Fick este cel dintâiu care a isbutit să limpedescă originea acestei vorbe. Ca temă verbală, goticul «film-an» (uimire) corespunde vechiului scandinav «fâlm-a» (tremurare^ şi grecului mlEfi-iţu) (sguduire); ca temă nominală, goticul «-film-ein^» (spaimă) ne conduce — pote — la grecul nalţios (bătaiă de inimă); ca punct de plecare comun pentru acestă întregă familiă de cuvinto, eslo radicala «pal», conservată în latinul «pol-lo» (împing) şi în grecul năX-Xu) (scutur); în fine, ca sens fundamental, o mişcare violentă saă — mal bine — febrilă (Ivuhn, Zeitsclir. XIX, 262 — 3; Fick, Vergi. Wtb.2- p. 373; idem, Ehemalige Einheit p 234, 339).
www.digibuc.ro
ROMÂNII BĂNĂŢENI
65
   Se scie că tulpina germanică primordială se despărţiâ din capul locului în trei ramure: cea gotică, cea scandinavă şi cea teutonică. Tote poporele germanice, cu cari Românii, direct sau indirect, mult sau puţin, au avut a face încoce dela secolul VII până astă-<JI, aparţin fără excepţiune rainureî teutonice. In acestă ramură teutonică, care se desbină în sute de dialecte şi sub-dialecte, cuvîn-tul film- (spaimă), fie ca verb, fie ca nume, nu se găsesce nicăirî. Chiar în ramura scandinavă, maî apropiată de cea gotică şi dela care avem preţiose monumente literare începând din secolul VIII, acesta vorbă nu se află cu vocala i, ci numai cu â în fâlma (tremurare, sau cel mult cu e, dacă vom admite ca făcând parte din a-ceiaşî familiă pe islandesul felmr «spaimă» (Ilofer, Zeitschr. f. die Wiss. d. Spr., t. III p. 58). Prin urmare, Românii Bănăţeni au putut împrumuta pe dina Filma exclusivamente din limba gotică nu însă dela Goţii propriu dişî, cu cari n’aii fost nici odată în contact, ci dela acei Gepidî de lângă Tisa, cu cari s’au învecinat, la marginea occidentală a Bănatului în curs maî bine de un secol.
   Dejâ la Gepictf, pote şi la Goţii propriu (Jişî, vorba film-, afară, de sensul seu ulfilian de «spaimă», cată să fi însemnat o dînă, o Nornă sau Valkyriă, căci Românii Bănăţeni împrumutară dola dîn-şiî nu un cuvînt comun, ci anume personificaţiunea cea mitică, ba încă în legătură cu o legendă întregă de un caracter vechiu germanic forte pronunţat: «(Jînele căletoresc, purtând sufletele ome-«ni lor morţi, iar cea maî rea din elo, deşi e maî mică, totuşi po-«runcesce dinelor celor bune».                           .        '
   Negreşit însă că în fragmentul biblic al luî Ulfila, de vreme ce este biblic, nici că se pote‘aşteptă cine-va de a întâlni o accepţiune păgână a vorbei film-. In acest mod, cercetarea nostră umple o lacună în mitologia gotică.
    Analele A. R, Tomul XVIII. Memoriile Sect, Literare.                                    5
www.digibuc.ro
66
B. P. HASDEO
   Din cele două cuiburi ale Românismului, unul la Olt şi cel-lalt la Timiş, Oltenia a fost scutită aprope cu desăvîrşire de invasiuni străine, şi totuşi nu se pote (iice că ea şi-â păstrat naţionalitatea mai bine decât Bănatul, Unde Românul a fost necontenit în contact Cu tot felul de nemuri barbare. Cei mai plugari dintre toţi Românii prin însăşi natura unui pămînt roditor peste măsură, Bănăţenii se împăcau cu Ilunnii, cu Gepizii, cu Avarii, cu Slavii, cu Ungurii, hrănindu-i pe toţi rînduri-rînduri şi lăsându-i apoi pe toţi să plece înainte, pe când Românul rămânea pe lor, adevăratul auşo-niu al ţării dela Attila şi până astăzi. Ne’ntrerupta atingere cu străinii l’a făcut pe de o parte mai gelos de propria sa naţionalitate şi mai conservator de frică de a n’o perde; dar tot-odată, pe de altă parte, memoria acelei atingeri s’a petrificat pe nesimţite, ca nisce straturi suprapuse, în graiul şi în legenda Românilor din Bănat, astfel că numai la dînşii noi mai găsim unele tradiţiuni etnice medievale, pe cari în deşert le-am căută în Oltenia, cu atât şi mai puţin în Ardei.
   Vom da un exemplu sau două.
   Am vorbit mai sus despre Gepizi, cari nu erau decât o ramură de Goţi. După aceşti Goţi, precum îi numesce Priscus, Bănatul a fost cotropit de Avari, pe cari însă i-au nimicit Francii, anume Carloman prin fiiul seu Pipin, gonindu-i din regiunea Tisei: «trans Tizam fluvium fugatis», după expresiunea contimporanului Eginhard (cf. Zeuss, Die Deutschen p. 738). Bănăţenii dară cunoscură acum două mari popore germanice: pe Goţi şi pe Franci. «In Bănat până «în (iiua de astăzi—(iice Simeon Mangiucă (Albina din Viena, 1866 «No.,88) — când vine vre-un Nemţ prin sate românesci, se iau copiii «după el şi strigă drept semn de batjocură: Nemţ! Nemţ! Goto-«Frenţ! şi tot aşa mai departe fâcend versuri de batjocură, parte «ruşinose, la fie-care sentinţă de două versuri în cadenţă repeţesc: «Nemţ! Nemţ! Goto-Frenţh Din generaţiune în generaţiune mumele românce din Bănat au făcut pe copiii lor să urască pe vechii asupritori Goţi şi Franci, cari vorbiau de o potrivă nemţesce şi
www.digibuc.ro
ROMÂNII BĂNĂŢENI
67
ale cărora numi, întrunite în singurul Gotofrenţ, au ajuns acolo până la noi ca un archaism supra-vieţuit în graiul cel copilăresc.
   S’a repetat mereu că «Ler-Domne», obicinuitul refren al colindelor române, este o reminiscenţă despre împăratul Aurelian. A-cestă opiniune n’are nici un temeiu, şi chiar nici un sens. In cursul meu dela Facultatea de Litere din Bucurescî, eu am demonstrat deja că acel «Ler-Domne» nu este alt ceva decât «Lar-Dominus» al mitologiei romane. Aurelian, în orî-ce cas, nu putea să fi fost drag Românilor din Dacia, pe cari tocmai dînsul i-a trădat, lă-sându-i fără administraţiune şi fără legiuni în prada barbarilor. O amintire despre Aurelian s’a păstrat totuşi, însă numai la Bănăţeni; şi causa este că acest împărat, Dac de origine şi forte celebru prin vitejiă, se născuse la Sirmium, actualul Mitrovitz, în faţa sau la costa Bănatului. Legenda cea bănăţenă despre Aurelian merită a fi atinsă aci măcar în trecăt.
   Fraţii Schott, în colecţiunea lor cea germană de basmurî române din Bănat (Walachische Măhrchen, Stuttg. 1845 p. 213, 357), au publicat unul intitulat «Mandschiferu», care le-a fost comunicat din Oraviţa. Nesciind românesce, fraţi! Schott explicau pe Măngiferu prin francesul «mange-fer», ceea ce ar fi la no! Mâncă-feru, nici o dată însă «Mângiferu», care e pur şi simplu rostirea bănăţenă cea dialectală pentru numele compus Mân’-de-feru, franţuzesce «main-de-fer».
   Să se observe că în Mân’-de-feru, «mân’» nu este o scurtare din forma obicinuită «mână», ci e forma românescă cea veche organică «mânu», la plural articulat «mânule», care nu odată ne în-timpină în tipăriturile din secoli! XVI şi XVII, bună-oră în urmă-torele două exemple după Cipariu (Principia p. 129) :
   1.   Pentateucul Orăştian din 1581 : «mânule’i era flocose ca a lui Isav fratelui său mânu...»
   2.   Omiliarul moldovenesc din 1643 : «şi ai în cap cununâ şi în mânu steg....»
   «Mân’-de-feru» este dar archaicul «Mânu-do-feru».
www.digibuc.ro
68
B. P. HASDEU
   In basmul din Oraviţa, sau mai bine în legenda transformată în basm, Mân’-de-feru este un om din popor, care îşi începe cariera ca ostaş de rând, fdrte sărac şi forte cheltuitor, plăcendu'î mai mult vinul decât femeile, dar de o forţă fisică şi de o vitejiâ atât de prodigiose, încât îngrozesce pe toţi şi la urma urmelor ajunge împărat. Este caracteristic maî cu samă, cum Mân’-de-feru tăiâ omenii cu sutele şi cu miile, ca şi când ar fi nesce musce.
   N’are cine-va decât să alătureze legenda bănăţenescă cu biografia lui Aurelian cea scrisă de Flavius Vopiscus, unde ni se spune întocmai aşa despre sărăcia şi cheltuelile acestui împărat, eşit din poporul de jos: «humiliori loco natus», plăcendu’î maî mult vinul decât femeile: «vini et cibi paulo cupidior, libidinis rarae», ş’apoî de o forţă fisică extra-ordinară: «nervis vâlidissimis», şi atât de vitez, atât de tăietor de omeni, încât într’o singură bătălia a ucis cu mâna sa patru-decî şi opt duşmani, iar în diferite bătălii din acelaşi resboiu peste nouă-sute cincî-decî: «Aurelianum mânu sua bello Sarmatico uno die quadraginta et octo interfecisse, plu-rimis autem et diversis diebus ultra nongentos quinquaginta».
   De ce însă Bănăţenii îl numesc pe Aurelian Mân'-de-feru? îl numesc aşâ fiind-că tot aşâ îl numiau chiar vechii Romani, tocmai legionarii cari serviau sub dînsul pe când el era încă numai colonel, «tribunus militum», spre a’l deosebi prin acestâ poreclă de un alt colonel Aurelian, maî puţin bătăios decât dînsul. Ne-o spune forte neted Flavius Vopiscus: «quum essent in exerciţii duo Aure-liani tribuni, hic, et alius qui cum Valeriano captus est, huic sig-num exercitus apposuerat manus ad ferrum, ut si forte quaere-retur quis Aurelianus aliquid vel fecisset vel gessisset, suggerere-tur:  Aurelianus mânu ad ferrum, atque cognosceretur».
   Intre latinul «Manu-ad-ferrum» şi între românul «Mân’-de-feru» există aceiaşi diferinţă preposiţională ca franţusesce între «main-de-fer» şi «main- au-fer».
   Mân' de-feru, «manu-ad-ferrum», iată dară singurul Aurelian cunoscut Românilor, şi numai celor dela Timiş, permiţendu-ne astfel
www.digibuc.ro
romAnh BĂNĂŢENI
69
a înşira acum cronologicesce continuitatea cea teritoriată a elementului românesc din Bănat: sub Traian; sub Aurelian; sub Hunnî; sub Gepidî; sub Franci...
www.digibuc.ro
                             www.digibuc.ro
                    TEATRUL LA ROMÂNI
                                 de
                        DIMITRIE C. OLLANESCU
                          Membru al Academiei Române.
                                     PARTEA I
                DATINE, NĂRAVURI, JOCURI, PETRECERI, SPECTACOLE PUBLICE ŞI ALTELE
                         iŞedinţele din 1 Novembre 1896 şi 17 Martie 1897.
                       BIBLIOGRAFIA PĂRŢIÎ I-a
Balilman, Dr. P., Jesuiten Dramen des Niederreinischen Ordens provinz, 1 voi. 1896 Bandinus, Codex, ed. Academiei Române.
Bcllanger, St., Keroutza, 2, voi. •
Bogdan, Ioan, Vlad Ţepeş, Studiu critic.
Burada, T. T., Almanach musical pe 1876 şi 1877.
Du Cange, Glossarium mediae et infimae latinitatis, Parisis 1840—50.
Cantemir, D., Descriptio Molhaviae, ed. Academiei Române.
Carra, I. L., Histoire de la Moldavie et de la Valachie.
Erasme, Eloge de la Folie.
Gaster, M., Literatura populară română, 1 voi.
Glieorgliaki II, Logofătul, Condica de obiceiuri vechi şi noui a Domnilor.
Gliicu, Ion, Scrisori, ed. nouă, 1 voi.
Hnsdeu, B. P., Cuvinte din bătrâni, 2 voi; Magnum Etimologicum, 2 voi; Istoria critică a Românilor. Ion Vodă cel cumplit, ed. II, 1 voi.; Archiva Istorică a României. Heliade-R&dulescu, I., Issachar, 1 voi.; Curierul de Ambe sexe; Literatură. Kogftlniceanu, M., Letopiseţele ţăreî Moldovei şi Valachieî, 3 voi.
Laug, Iulius. Leben und sitten der Romer in der Kaiser Zeit, 1805, 2 voi.
Magnin, Charles, Origines du theâtre contemporain, 1876, 1 voi.
Mangiuca, Simeon, Calendar pe 1882 şi 1883.
www.digibuc.ro
72
DIM1TB1E C. OLLĂNESCO
Marieuescit, A. M., Poesie populai'ă. Colinde culese şi cercetate, 1861, 1 voi.
Nork, Biblische Mythologie des neuen und alten Testament’s, Stuttgart 1812. Odobescu, Al., Domna Kiajna, 1 voi.; Mihnea cel reu, 1 voi.; Lecţiunî de archeologie, 1 voi.; Psevdokineghetikos, 1 voi.
Papazoglu, Loc.-Col., Istoria Bucurescilor, 1 voi.
Pliileniou, Nicolae, Ciocoii vechi şi nouî, 1 voi.
Preller, Romische Mythologie, Berlin, 1858.
Royer, Alphonse, Histoire universelle du theâtre, ed. 1878, 6 voi.
Sbiera, Dr. Ioan, Colinde, cântece de stea şi urări la mulţi ani, 1888, 1 broşură. Sehmidt, Wilhelm, Das Jahr u. seine Tage; in Meinung u. Gebrauche der Rumănen Siebenburgens, Hermanstadt 1866, 1 broş.
Schuller, Joh. Karl, Colinda, 1860, 1 broş.
Şeineniiu, Lazăr, Basmele la Români, 1895, 1 voi.
Sulzer, Dr. Iosef, Geschichte der Transalpinischen Daciens, Wien 1782, 2 voi. Tcodorescu, G. Dem., Datine, Credinţi, Moravuri ale poporului român, 1874, 1 voi.;
   Culegere de cântece populare, 1 voi.
Yaillant, I. Ay Histoire des Principautes Danubiennes, 1 voi. lYolf, Andr., Beschreibungen des Furstenthum’s Moldau, 1805, 2 voi.
Urechii!, V. A., Istoria Românilor.
Xeuopol, A. D., Istoria Românilor, 6 voi.
Zaiine, Iuliu A, Proverbele Românilor, 1896, 1 voi.
TRADIŢIUNl VERBALE: Principele Xicolae Suţu şi Nicolao Vcrulescu (Focşani); Dlmi-trie Strat, Dlmitrle Krakti şi SdrobicI (Bacău); Ion Gliica (Bucurescî); V. Alecsandri (Mircescî); Costaclie Negri (Tîrgu-Ocna); Emil Costinescu (Bucurescî) etc, etc.
www.digibuc.ro
               Domnilor Colegi,
  Idea de teatru, aşâ cum o înţelegem astă<Ji, nu a pătruns la noi decât în a doua 4ecime a veculuî acestuia, adusă de străini, nu pentru a ne însemnă vre-un pas întâietor în cultură, ci spre a le fi mijloc de câştig.
  S’ar păre ciudat ca un popor cu minte isteţă, cu suflet duios şi cu fire vide, ca Românii, să fi întâr<Jiat vreme atât de îndelungată a se deda unei îndeletniciri, pentru care aveau şi însuşiri firescî şi ispita străvechilor tradiţiunî.
  Dar dacă deschidem cartea trecutului şi ne încredinţăm că: <fră-mîntările lăuntrice dărăpănă virtutea, deşănţarea năravurilor e jigni-tdre propăşirii, cârma treburilor e o primejdie în mâni prădalnice ori duşmane», vom înţelege cum, lipsiţi de viăţă intelectuală proprie, silniciţi în avînturile ca şi în consciinţa ndstră, am rătăcit, turmă de prigonă, în întuneric şi în pustiu, iar când ne-a ajuns lumina, ne-a găsit rămaşi îndărăt pe calea cea de mult străbătută de nemurile civilisate!
  Şi a trebuit ca cocoşul vechilor Gali să ne dea ţipătul de alarmă, cu sânge din sângele nostru, să ni se plămâdescă dreptul la libertate şi, în faţa pepturilor gloridse ale celor răsăriţi dintr’o tulpină cu noî, să se surpe zidurile şi să se sfărâme hotarele protivnice înfrăţirii tuturor.
  Atunci, s’au răspândit, îmbelşugate în iubire de omeni, în năzuinţe măreţe, în credinţe dătătore de vieţă, ideile nouă, nouăle deprinderi, cari au covîrşit golurile trudnicului nostru trecut, înfăptuind, ca prin minune, pentru un văc hărăzit celor maî uimitdre cuceriri, un popor tînăr, îndrăsneţ, cu suflet plin de rîvnă, cu ochi lacomi de sdre, sub paşii căruia munţii aveau să-şi întindă oblu grumajiî, ca să pdtă ajunge tot maî departe şi tot maî sus!
  Atunci, puţin câte puţin, zarea ndstră se însenineză.
www.digibuc.ro
74
D1MITHIB C. OLLÂNESCU
   Prin mijlocul codrilor, pe largul câmpiilor, se bat cărări, căci din patru laturi sosesc dspeţiî, călătorii: unii vrednici de încredere, purtători de bune veşti, de învăţăminte, de daruri frumdse ale gândirii; alţii cu limba prefăcuta şi dulce, ageri la chibzuială şi cu îndemnul viclen, cari, orî descalecă şi se aşăză statornic la noî, orî cătându-şî de cale, duc cu dînşiî încântarea celor văzute împrejur şi mulţumirea de a fi fost primiţi cu inimă bună şi cu cuget curat.
   Un schimb necontenit se săvîrşesce de atunci între dînşiî şi noî: din tot ce avem maî bun şi maî de preţ luându-şî eî partea cea mare şi dându-ne, pe lângă unele de trebuinţă, multe nouă nepotrivite şi tot atâtea de prisos.
   Şi aşâ ne este plecarea firăscă de a fi pentru dînşiî, cu tot ce cuprinde şi peptul şi mintea maî fără de tăgadă ca apropiere, că limba şi portul şi traiul întocmai luatu-le-am, mîndri, când trecem hotarul vre-odată la căminul lor să petrecem, că nu-î osebire de eî întru tote şi noî precum suntem.
   Şi iată că eî ne-au adus, între altele, teatrul, privelişte fără de semăn, în care cu glasuri meşteşugite auijul se îmbată şi firea fiinţeî adînc e pătrunsă de o vrajă aevea.
   In adevăr, Ruşiî, cari ocupaţi Moldova pe la începutul văculuî, chib-zuise, printre mijldcele de înrîurire a societăţii de atunci — înflăcărată de dragostea limbeî şi spiritului frances — «înfiinţarea în Iaşî a unuî teatru de comedie franţusăscă»;- Nemţii ne aduseră cele dintâi trupe de dramă, comedie şi operă, iar Eteriştiî înfiinţară teatre în amîndouă capitalele Principatelor, spre a înteţi focul sacru în inimile patrioţilor, cu cari speraţi să cucerăscă libertatea Helladeî.
   Faimosul «ridendo castigat mores» a avut câte-odată maî multă trecere în lumea romană decât edictele şi rescriptele împăraţilor şi pretorilor!
   Dar în sfîrşit, dacă poporul român a primit idea şi chiar îndemnul teatrului de la străini, totuşi, bucăţică ruptă din cdsta latină, el a fost tot-deauna iubitor de spectacole, fie pentru a-şî înălţă mintea şi inima, fie pentru a-şî petrece vremea în chip plăcut.
   Credincios legii şi datinelor strămoşesc!, nu a lăsat nicî o împrejurare maî de însemnătate ja vieţeî sale fără de a o simbolisâ, fără de a-î da o formă pipăită, ca să i se statornicăscă de-apururea în minte şi în năravuri.
   Precum cântecele poporale sunt răsunetul bătăilor inimii luî, aşâ şi aceste îndeletniciri arată felurimea credinţelor şi a însuşirilor pline
 www.digibuc.ro
TKVTRDL L\ ROMAnÎ
75
  de eresuri, de iscodiri şi de năsdrăvănil, moştenite de la nămul din care e coborîtor, ori luate de la cei cu cari s’a întîlnit pe calea vieţeî.
    Un amestec de dragoste şi de îndoială, de duioşie şi de smerenie, de îmbărbătare şi de fatalitate i-au plămădit ast-fel, din începătdrele vremuri, temeiurile firii, pe cari, în slavă ca şi în restrişte, le-a păstrat fără ştirbire până în <Jiua de astă<Jî.
    De aceea şi este el vităz şi nepăsător la primejdii, voios şi melancolic în traiul luî, supus, deşi dîrz adesea, în faţa puterii şi, maî mult cu gând bun decât cu mâni harnice, plecat către lucru.
    Orî-cum ar fi însă, icdna i se desprinde frumdsă şi vie din t<5te apucăturile luî.
    Cu darul minunat de a-şî însuşi şi de a preface ca al seu orî-ce intră în atingere cu dînsul, şi-a croit el, din cele ce a moştenit şi din câte a putut rupe de la alţii, un vestmînt, care-1 prinde bine şi căruia, cu t<5te aceste, numai mîndreţea portului şi farmecul fiinţei luî îî dă preţ cu adevărat.
    Aşa, pe urzăla iscodirilor păgânescî, trecend el firul credinţei creştine, alcătui din protivnice întocmiri datine nouă, cari atât amintesc pe cele de odinidră pre cât la chip şi la glas pe un tată l’ar aminti copiii.
    Din pompe şi obiceiuri venite de pe hotarele depărtate de dînsul, sciu celor ce-î înseninară sufletul ori îî măguliră ochii să le dea adăpost şi căldură, în cât cu trecerea vremii a tote îndreptătdre să le socdtă el singur că ale luî au fost de când lumea.
    Pe cele ce-î răsvrătiau simţirea şi-î turburau odihna le îngăduia silnic, până când orî se prăpăstuiau uitării ori, vitrege de vrerea şi de sângele luî, îşî luau cu veneticii, fluturatecî în prejmă-î, cărarea cea cu sdrele în spate.
    Deprins cu nevoi de tot felul şi pururea blând, îndemnător de pace, Românul nu şi-a pus fiinţa maî presus de împrejurări, ci găsindu-şî în pept isvor nesecat de răbdare şi putere de sine îndestulă să pue frîu orî-căruî avînt nebunesc, a aşteptat să-î fie prilejul îndemână, să rupă prin vrednicia luî însuşi rîndurile gloteî şi din adîncul necunoscutului să iasă la faţă de lume.
    Deci, numai cine-î cundsce de aprdpe faptele şi i-a răsfirat firea şi năravurile p<5te da drăptâ mărturie despre dînsul. Şi nu-î mărturie maî hotărîtore ca desluşirea acelor apucături şi îndeletniciri, cari îî resfrâng ca într’o oglindă tot ce-î încunjură, tot ce-I încălcjesce, îl mişcă sau îî luminăză vieţa.
                                      *
www.digibuc.ro
76
DIM1TR1E C. OLLĂNESCO
  Teatrul, sub orî-ce formă s’ar înfăţişă el, de la străvechile mituri pline de închipuite minunăţii până la drama crâncenă ori comedia sfărâmătdre de ilusiuni din <pua de a<Jî, este un ochiu deschis asupra lumii, care cuprinde, străbate şi pricepe tdte. In fundul lui tresar, ca vii şi adevărate icdne, patimele, durerile şi bucuriile omenesc!
  Tot ce, dintr’un îndemn lăuntric, păşesce pragul sufletului nostru, să iasă în vileg purcede să-şi facă tovarăşi, să le desvălue taina ce pdrtă, nerăbdătdre să fie svonită, care, dacă uitarea n’o învSlue în neguri, nici făţărită n’o mână minciuna înainte, trăesce singuratecă unde-va în văzduh, dar aşâ stătătdre de sine, că răspunde ori-cui o chemă pe nume; . .. şi trăesce ddr numai fiind-că, luându-şî avîntul) ne-a smuls o fărîmă din suflet. Şi aşâ, trecând din loc în loc, din nem în nem, veste ori poveste—svon pururea tînăr — iea fiinţă taina sufletului, pe care mii şi mii de urmaşi o iubesc, o cinstesc, iubind şi cinstind într’însa chiar pe cei ce i-au dat vieţă.
  Iată cum se făuresc legendele, cum dintr’un cuvînt se pote nasce o idee, dintr’un suspin un simţemînt, dintr’o mişcare o luptă.
  Ore lumea nu e o ţesătură de puteri protivnice, cari nu aşteptă decât îndemnul geniului pentru a se îmbină cu folos între dînsele?... Şi cum tdte, în desfăşurarea lor, legi ale firii, fapte de dmeni, puteri, datine şi credinţe se ţin legate, se întregesc unele pe altele şi se asemănă, nu e nimic aprdpe din trecutul depărtat, ce să fie perdut în vremea de faţă, şi tot ce ne însufleţesce ori ne înduioşăză acum a avut aceeaşi înrîurire altă dată asupra altora.
  Aşâ, străbunii Romani,—recunoscători lui Saturn că i-a deprins la munca pămîntuluî, le-a dăruit cundscerea pdmelor şi le-a descoperit mierea,—îl sărbătoriau cu ospeţe vesele, la cari stăpânii luau locul slugilor şi slugile pe al stăpânilor, în Decembre, a <Jecea lună a anului.
  Cu acest prilej, eî tăiau porci, făceau jertfe, cântau imnuri de laude, bând vin în cinstea peului, îşi împărţiau turte, colaci, faguri de miere, pdme, iar copiii cutreerau stradele strigând: Io Saturnalia!(1)
  La noi, tot în Decembre, cade una dintre cele mai mari sărbători creştine, «Nascerea Domnului», la care e datină să se taie porci (la Ignat), să se împartă turte de foi subţiri stropite cu zachăr (Moldova), sau (Muntenia) covrigi muiaţi în miere (colindeţe). Mesele stau întinse pentru dspeţi, se fac daruri între rude şi prieteni, slugile au voe
  (1) Dion Cassius, X. lib. XL, cap. 19 —Marţial, Epigr. II, vers 5, cart. XI.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA BOMÂNI
77
slobodă de petrecut, se iartă osîndiţiî; iar în ndptea ajunului, copiii (1) alărgă din casă în casă, strigând: Bună dimineţa la Moş Ajun! (2)
   Tot din nâptea de Crăciun încep colindele, 'cari, cu urările lor de atâtea bunătăţi şi fericiri, nu sunt decât amintiri de ale cântărilor ce se obicînuiau la calendele lui Ianuarie, în vremea Romanilor.
   Fără îndoială că, încununând-o cu harul dumnecjeesc al mântuirii sufletelor, religiunea creştină a înălţat şi a idealisat acestă sărbătâre; în adîncurile ei trăesce însă tot vechia saturnalia romană, care, după porunca lui August, trebuiâ să ţie trei cjile (triduo servari ferias), cât ţin şi sărbătorile Crăciunului.
   Este drept, de alt-fel, că poporul român a legat de aceste sărbători nu numai sfintele amintiri ale datoriilor sale religiose, ci şi prilejul voios al petrecerilor şi mulţumirilor, ce-1 îndemnă par’că să îngădue mai voios asprimea vremii şi lungimea nopţilor de ărnă.
   Aşâ dau ele deslegare câşlegilor (carnavalului), cari încep în cjiua de Crăciun şi ţin până la postul cel mare.
   Căşlegile, vreme de răgaz şi de veselie, în care danţurile într’un ropot o duc de la un cap până la altul; nunţile, cu miri înduioşaţi de dragoste, cu archierei în odăjdii de aur, cu biserici înţesate de lume,
‘  (1) Aceşti copiî, în Banat, în părţile muntelui Vulcan, în munţii Abrudului, în tot
comitatul Hunedoreî, în valea Haţegului, pe Târnave, în părţile Blajului, în comitatul Sibiiuluî şi în părţile Făgăraşului, se numesce piferei sau pieerei, de la verbul latinesc petere, a cere, a peţi, în înţeles dâră de bine-voitor şi poftitor. Piţereiî aceştia se împart în mai multe cete, avend câte un vătav (conducător) fie-care cetă, umblând de jur împrejur prin sat, poftind de la casă la casă <jiua lui Ajun, cu adaosul: că-i mai bună-a lui Crăciun! Piţereii pot intră slobozi prin casele ome-nilor, căci după credinţa poporului sunt purtători de noroc şi fericire. De cum intră în vre-o casă, e datină ca piţereiî să scormone focul din vatră cu beţele ce portă în mâni, numite colinde. — Calendarul lui Simeon Mangiuca pe 1882, p. 9 şi 10.
    (2)  Diaconul Paul deAleppo,\n călătoria sa prin Moldova şi Ţera-Românescă, 1630— 1660, întovărăşind pe Macarie, Patriarchul Antiochieî, spune că: «e de observat că, în acestă ţâră, se obicinuesce, în sera despre nascerea lui Christos, ca toţi preoţii din diferite tîrgurî, însoţiţi de sărmani, de ceteţî şi de corişti, să se adune în bande purtând icone şi să umble prin politie totă nâptea, visitând casele boerilor
şi urându-le bucurie.........Ast-fel umblă eî totă noptea, cântând nascerea lui
Christ. Tot asemenea făceau lăutarii, toboşarii, flautiştii, colindând în cete tâtă nâptea următâre cu lanterne, pe la casele boerilor celor mari; mulţi dintre musicanţi sunt din ţâra turcescă».—Hasdeu, Arch. Ist Rom., 1865, Document 310, p. 89.
www.digibuc.ro
78
D1MITRIE C. OLLĂNESCD
cu flori, cu cântări, cu cofeturi, nunţi cari fac să bată pepturî de copile şi inimi de sdcre să tremure! Mascarade, nebunii, vălmăşagurî, tdte sunt ertate, tdte sunt bine venite. Femeile se prăpădesc, în tot felul, de plăcere, negustorii fac daraverî, tîrgoveţiî se desfată, se desfată atât că le sbârnâe mintea numai după drăcii; iar la lăsata de sec de-abiâ cu greu maî pdte creştinul să-şî dea rînd gurii şi cumpăt piciâ-relor!
  La sat sgomotu-î mic de-1 încap pereţii, lumea-î domolă, că n’o scormonă nimeni. D6r pe la cârciumi, când (Jice cobzarul vre-un cântec mai ager, să sae vre-unul trecut cu paharul şi talpa să-şi bată; altmintrelea în casă, pe bătătură, pe la pădure, îşi dă îndemnuri omul când are de lucru,—când nu, stă la vatră, tăciunesce luleua, ori c’un cumătru pune la cale câte de tâte.
  De e sărbătdre, se duce la biserică, ascultă pe popa slujind şi, după anaforă, merge cu dînsul la «cinste», şi trece «cincjeca» de atâtea ori împrejur de câte parale le sună în pungă ori dungi pe uşorul ferestrei hangiul în silă trage la unul şi altul.
  Dar iată s’aude lătrat lung de câne şi ţipete de copii ce alergă şi se opresc şi iar fug şi iar ţipă. Miraţi es cu toţii pe prispă. Un hohot de rîs de odată pe toţi îi cuprinde.
  Brezaea! Brezaea! răcnesce o fată şi în casă dă năvală să intre, gonită de o namilă fiorosă din urmă.
  Cu cap de lup, ori de barză (1), clănţănind dinţii, plescăind ciocul, c’o zeghe pe dînsa, împestriţată cu tot soiul de cârpe, de flori, de cordele, se opresce Brezaea şi, învîrtindu-se în loc, spune ăstuia o glumă, celuia o păcălitură, lui Moş Popa—clătinându-se în mersu-i—îi înalţă pe nas un «aghios» ca un dascăl, hangiului un cântec îi cântă de-i vine să turbe Grecului de ciudă, pe toţi îi face să rîdă, şi jocă şi sare după versul ce-î <Jice ţiganul din vidră alături.
  Şi aşa, din casă în casă, alărgă ea să înveselăscă pe bătrâni, să dea ghes celor tineri, să înfricoşeze pe copii.
  Deşi înfăptuire—la unii locuitori de munte (2)—a ciudatei credinţe că Dumnezeu, pentru a veciniei nascerea fiului seu în nisce iesle> deslăgă, de la Crăciun la Bobotăză, limba dobitdcelor, menindu-le să spună cu gura slobodă fie-căruia adevărul în faţă, Brezaea, jumă-
   (1) Alte-orI de vulpe, de câne, de cocoş, ori de vultur.
   (2)   Brezaea e o datină a satelor de munte, mal ales în Muntenia. In plaiul Bu-zeuluî, al Bîmnicului-Sărat şi la Câmpulung, am dat de asemenea eresuri, cari pote vor mai fi şi aiurea. In Moldova i se (Jice Capra.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
79
tate om şi jumătate dobitoc, este negreşit o fiinţă răsleţită din străvechile coruri bacchice şi cel dintâiu obraz de teatru ce s’a ivit în datinele ndstre poporale.
   La Moldova arătarea e şi mai năsdrăvană.
   In loc de un singur chip străvestit, sunt două: un uncheş cocoşat, cu barba albă, slut şi sgripţuros, şi un cerb cu c6rne mari şi cu trupul învelit în fâşii de pânză de felurite feţe, care-1 pdrtă în spinare.
   Ţipând, sărind, cântând, se duc amîndol, în mijlocul unui alaiu sgo-motos, prin tîrgurî şi prin sate, să colinde cu sndve, cu glume, cu cimilituri, ademenind lumea, ce bucurdsă le ese în cale. (1)
   Alte-orî, doi flăcăi acoperiţi cu ţ<51e sau cu sumane se pun unul îndărătul altuia, închipuind o vită dre-care. Cel dinainte pdrtă, ascunsă, o <51ă în cap, iar cel din urmă o c<5dâ de păr sau de cârpă, legată cu o sfdră de picior, ast-fel ca la cea mai mică mişcare să se ridice şi să se cobdre. Peste dînşiî încalecă un al treilea flăcău, cu un biciu în mână, care, sfichiuindu-î sau dând din călcâe, îi mână prin sat, sărind şi jucând. La cârciumă se opresc şi cel călare, după ce cântă — în deobşte lucruri fdrte uşurele,—întrebă: dacă nu e nimeni muşteriu
   (1) Sulzer pomenesce despre acest joc în «Geschiclite des transalpinischen Da-ciens» (t. II, p. 403), spunând, ca şi Cantemir, că el se numesce Turka şi ar fi fost •întocmit în vremurile vechi, din ură asupra Turcilor. Se pote; noi însă credem că originea acestui joc, ca şi a Brezaeî, isvorăsce din serbările dionysiace, în cari cântăreţii erau străvestiţî cei mai mulţi în dobitoce, cum şi din Atellanele romane — drame poporale—a cărora semînţă uşor a putut fi răsădită în pămîntul nostru de către colonii şi soldaţii Komanilor aduşi după vremi. C’o fi avut când-va menirea de a-şî bate joc de Turci şi că s’ar fi numit Turka, din ură către dînşiî, iar se pote; dar să iea tocma". acestă formă şi tocmai în vreme de ernă (epoca Bachanalelor la cei vechi) coincidenţa ar fi prea bătetore la ochi.
   Dionysie din Halicarnas povestesce că, pentru a satirisă sau a micşoră îngâmfarea generalilor întorcendu-se triumfători din răsboie, eră obiceiu rămas din adîncă vechime să se străvestescâ câţî-va, punendu-şî peî de capră şi căciuli lănose ţuguiate pe cap, cari eşeau ast-fel înaintea lor şi dedeau nota discordantă în mijlocul acla-mărilor mulţimii. (Lib. VII, cap. 74).
   Ore nu s’o fi numit Turka sau 1'urca, din pricină că moşnegul cel slut purtă o căciulă ţuguiată, lânosă, o căciulă furcă, ţurcănescă, pe cap ? ţ)ic acesta, fiind-că un asemenea joc există şi la mocanii de dincolo, de unde ne-a venit forma căciu-lelor ţurcănesci. Până agii, în Moldova, copiii mai jocă Ţurca, cu mingea, în care cel ce câştigă bate mingea călare pe cel ce perde.
   Wilhelm Schmidt, în lucrarea sa «Das Jahr und seine Tage», (Hermanstadt 1866, pp. 2 şi 3) «jice,cu privire la acestă datină: «Intre jocurile de la Crăciun, un rol deosebit are şi acela pe care Polonii îl numesc *Taurul*, ori după cum îl numesc Komânii «Turka» (in limba Polonă Turon), în care ceî maî adînci cunoscători ai mitologiei slave află pe Taurul cultului mytraic (de alt-fel Tur însemneză taur în limba slavonă), ca
www.digibuc.ro
80
DIM1TR1E C. OLI.ĂNESCtJ
să-I cumpere calul, boul, măgarul de sub dînsul, pe care-1 tot j6că fel de fel, înşirându-î bunurile. Cei de faţă se prind însă a-1 ponoslui, căinând ori luând pe stăpân în bătaie de joc pentru o aşâ rablă de vită, şi spusele lor sunt atât de crunte, în cât acesta, desnădăjduit— şi ca să scape haramul de gura lumii,—îl lovesce cu bâta în cap până ce, spărgendu-se 61a, cad câte trei grămadă la pămînt, în hohotele de rîs ale tuturor. (1) Apoi intră cu toţii în cârciumă să bea aldămaşul peleî cel puţin, şi . . . petrec ca în vremea cea bună.
  Dacă, pentru cercetarea obârşiei acestor datine, intrăm în adîncul tainelor vremii şi ale nămurilor din trecut, desluşim că ele sunt rămăşiţe ale ritului şi credinţelor religidse ale păgânităţii. Aşâ, de pildă, este sciut că Indienii, Egiptenii, Grecii, Romanii şi ohiar Slavii şi Germanii cel vechi credeau că sdrele eră un (Jeu, care, în mersul seu de un an, pe cer, trebuia să trecă, făcend încunjurul lumii, prin douăsprezece zodii (2), pentru a da lumină şi căldură.
  Cât sdrele îşi are faţa îndreptată asupra pămîntului, (Jilele sunt mai mari, firea întrâgă trăesce, lucrătjă, rodesce; cât însă şi-o întdrce de la dînsul, întunericul iea avînt, ce e viu şi puternic se plecă pe-riciunii, nevoia şi grijele apasă mai greu asupra făpturii. (3) Când
simbolică desemnare a îndreptării pămîntului după radele soreluî. Românii din Transilvania au şi dînşii o legendă de Crăciun, în care se spune despre un legăn de aur purtat pe valurile furiose ale mării de un taur cu corne de aur, şi pun în jocurile lor (de la Crăciun) pe acest taur, înfăţoşat de cine-va sub masca unei arătări fiorose, având cap de bou şi cioc de pasere, pe care-1 plescăesce mereu, tră-gându-1 cu o sforă ascunsă, şi e privit de toţi ca un fel de mama pădurii, mân-cătore de copii. Cine însă vrea să n’aibă temă de dînsa îi aruncă un ban când deschide ciocul.»
   Care vrea să <jică, presupunerea lui Cantemir nu eră tocmai întemeiată. Acestă datină, ca multe din câte avem, ne-a putut veni, cu influenţa religiosâ, şi de la Slavi, precum multe ne-au venit, tot pe aceeaşi cale, de la Greci.            '
   Amintesc iar că cerbul din Turca în Moldova pote să fie închipuirea unui personagiu din corurile baccliice. a (jeuluî Pan de pildă, care tocmai în cerb eră stră-vestit în timpul sărbătorilor acestora.
   (1)   Acestă scenă a Ţurceî sau Ţarceî (cum o numiâ) mi-a fost povestită de d-1 Emil Costinescu, ca o minunată amintire a copilăriei sale. Scena se petrecea la oraş ca la sat, în Moldova, unde a ve<jut-o d-sa de mai multe-orî representată ast-fel.
   (2) Cele doue-spre-(jece constelaţiuni, prin cari trece calea aparentă a soreluî într’un an, şi anume: Berbecele, Taurul, Gemenii, Racul, Leul, Feciora, Cumpăna, Scorpia, Săgetătorul, Capricornul, Vărsătorul şi Pesciî.
   (3)   Cele două solstiţii (adecă staţiuni ale soreluî): una de la Berbece până la Cumpănă, cuprinzând cele şese luni de primăvară şi vară, cari se ţin de emisfera luminată de me^ă-nopte a puterilor binefăcătore; cea-laltă, de la Cumpănă la Berbece, cuprinzând cele şese luni de ernă, cari se ţin de emisfera întunecată de meZă-Zi a puterilor rău-făcătore ale tomneî şi ernei.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
81
însă, ajuns la capătul drumului său, ese el ca dintr’o prăpastie şi se înalţă privind iar în faţă pămîntul, atunci pare c’a înviat din nou şi tdte purced către o nouă vieţă împreună cu dînsul. Atunci serbau păgânii dies natalis solis invicti (1); atunci aduceau ei prindse solemne lui Saturn-Ianus (bifrons), cel care priviâ în trecut şi în viitor (sfîrşind şi începând anul); atunci lumea creştină aşeză (jiua de nascere a Reînvietoruluî adevăratei credinţi, a Mântuitorului de dmeni!
   De altă parte, <Jeiî păgâni aveau pentru fie-care însuşire a fiinţei lor câte o deosebită întrupare pămîntescă, şi dar sdrele, care aveâ atâtea însuşiri şi, pentru deplina săvîrşire a anului, trebuiâ să trecă prin două-spre-<Jece zodii, apărea sub numerdse înfăţişări şi îmbrăcă deci forma tuturor dobitdcelor ce alcătuiau zodiacul.
   Drept aceea, cu prilejul serbărilor acestor <Jeî> preoţii ori cântăreţii corurilor religidse se străvestiau asemenea dobitdcelor ce le erau închinate, simbolisând deosebitele lor puteri şi însuşiri, şi jucau ast-fel în jurul altarelor, înălţându-le imnuri de laudă.
   De la păgâni şi mai vîrtos de la Romani, aceste datine au trecut la noi şi s’au statornicit atât de adînc în năravurile poporului, în cât chiar după creştinisarea lui au rămas, firesce întru atât cât nu jigniau noua credinţă, nici dedeau o îndrumare protivnicâ înrîuririî şi intereselor obştescei oblăduiri.
   Aşâ dar Brezaea şi Vasilca în Ţera-Românescă, Turca sau Ţurca în Moldova şi Cerbuţul în Banat şi în părţile Haţegului din Transilvania ar pute fi representarea dramatică sau întruparea pămîntescă a sdrelui, personificat ca <Jeu, în mersul lui prin zodiac, când la Crăciun învieză din nou şi reîncepe anul, serbând dies natalis solis invicti.
   In deosebi Brezaea întrupez ă pe Bacchus Briseus (aşâ numit de la Brisa, un cap al insulei Lesbos, unde aveâ un vestit templu şi unde orgiile bacchice erau un cult local); de aceea, prin jocul, cântecele şi purtarea cea fără de înfrânare, adeveresce ea şi acum 'străvechile ceremonii ale 4euluî, întrupat în lup, barză, câne, cocoş, ori alt dobitoc.
   Vasilca este înfăţoşarea lui Joe PaaiXsog, regele anului, avend capul de mistreţ—dobitoc ce-î eră închinat — şi purtând la noi acest nume de la Sfîntul Yasilie, începătorul luneî lui Ianuarie. (2)
   (1)   Norlc, Biblische Mythologie des alten und neuen TestamenL’s, Stuttgart 1842, t. I, p. 339.
   (2) Simeon Mangiuea, Calendarul pe 1882, pp. 39 şi 40.
   Analele A. R. Tom. XVIII. Memoriile Seef» Literare.
www.digibuc.ro
DîMlTRIB 0. OLLÂNESCfl
82
  Cerbuţul este Cervulus din vecul de mijloc, împotriva căruia atâta timp au lucrat episcopatele Francieî, Germaniei, Italiei şi Spaniei, dar în deşert, deşi consfinţiâ o legendă păgână a cultului mytraic. (1) Ţurca este îiumaî împerechiarea Brezaeî cu Cerbuţul, rămasă ca datină în Moldova de la Transilvăneni orî de la Poloni, la cari se pă-strâză întocmai şi până astă<Jî. (2)
  Printr’însâ un nou obraz teatral se amestecă în jocurile poporului, obraz de om, menit, prin înfăţişarea-î pocită şi prin posnaşa împe-rechiare cu un dobitoc cornorat, să nu stărnescă numai rîsul, ci în chipul Iul de a fi să deştepte mintea celor dimprejur şi să-î silescă să cugete.
  Bătrânul flecar, ghebos şi urît se asămănă—ca o icdnă bântuită de vremuri — cu moşnăgul Dorsellus din Atellanele romane, purtând ca şi dînsul aceleaşi pondse şi dând acelaşi prilej de veselie şi de şăgî.
  Insuşindu-şî ast-fel vieţă şi mişcare nouă şi apropiându-se de firea şi fiinţa omenescă, datinele şi jocurile poporale au făcut, fără să scie, un pas înainte în lumea teatrului.
  De acum încolo, priveliştea dobitdcelor cuvîntătdre nu mai e de ajuns poporului, înfăţoşarea gârbovului uncheş îl lasă rece. Doruri până atunci necunoscute se înfiripeză într’însul. Spre tinereţe, spre sdre, spre iubire, spre fapte de bărbăţie, îl pdrtă lăuntrica rîvnă, aşa că din firele tainelor sfinte, din cele mai scumpe oddre ale credinţei, îşî va făuri el datine nouă, ca pe deplin să se măgulescâ tdtă rîvna şi avînt prielnic de curăţie şi de înălţare să se dea sufletelor.
  fîrna, când stinsă-î vraja codrilor şi a câmpiei, când troenite-s cărările şi în patru pereţi aî cămării se sbate gândul fără de tovarăş, omul e maî cu plecare să-şî cate de suflet. De aceea, fie datină, fie îndemn mântuitor, dă el Crăciunului prinosul cel maî ales al slăvirilor sale de creştin.
  In deosebi împrejurările, de cari a fost încunjurată nascerea luî Christos în staulul de la Betleem, au darul de a-1 însufleţi şi de a-1 pune în maî strînsă legătură cu Cel de sus.
  Dar omul, neputincios de a făuri — fie chiar întru atingerea unuî ideal — cevâ desăvîrşit, a căutat, fără de încredere par’că în ce nu putea pipăi, să dea forma sa vremelnică şi peritdre celor de-apururea neîntrupate însuşiri.
   (1)    Du Cange, Glossarium mediae et infimae latinitatis, Paris 1810—50, sub «Cervulus .
   (2) Wolf, op. cit., ad Verbum.
www.digibuc.ro
83
TEATRUL LA ROMÂNI
    De aceea religiile păgâne aveau atâţî Dumneaei câte temeiuri putuse ele descoperi făpturii, iar religiunea creştină întruni, urmându-le pilda: puterea, simţirea şi mintea, — isvor şi sprijin la tdte, — într’o singură fiinţă unică, deşi din trei feţe întregită.
    Pe cea mai blajină dintre ele, pe dulcea simţire, cea mai apropiată de firea pămîntescă, o întrupâ în om, pentru săvîrşirea minunilor ce aveau să mântuiască lumea.
    Christos dar, care a suferit prin dmeni şi pentru dmenî, Mântuitorul păcatelor şi Propovăduitorul adevărului, e sărbătorit de biserică prin pompe strălucite şi prin mistere sfinte, întocmai precum în templele păgânesci se sărbătoriâ Bacchus, (Jeu al durerii şi al bucuriei, prin pompe măreţe şi fum de la jertfe şi cânturi de laudă.
    Scopul e acelaşi, aceleaşi aprdpe serbările; numai pe pămînt s’au prefăcut cugetele şi tăria credinţei, odată pârghie a omenirii, astăcji e mlădidsă ca o ramură slabă.
    învăţătură nouă cu năravuri curate, credinţă statornicită pe cele mai largi temelii de morală şi de iubirea apropelui, legea creştină se ridică totuşi la început împrotiva pompelor, serbărilor şi datinelor păgâne, «zămislite din eresuri şi idolatrie, închinate desfrîuluî şi plăcerii!» (1)
    Când însă, după lupte crâncene, după jertfe nenumărate şi cumplite suferinţe, ajunse ea lege a Domnilor şi a norddelor, când tronul ei ' se ridică strălucit alături de tronurile împărătesei, când biserica simţi nevoia de a răspândi şi a înrădăcina în minţi şi în inimi cuno-scinţa şi dragostea înţelepciunilor sale,—fu silită să întrebuinţeze şi dînsa serbări şi ceremonii arătdse şi impunătdre, ca mijloc de propagandă.
    Mărginite numai la săvîrşirea slujbelor sfinte ori la desfăşurarea formelor din afară ale cultului, ceremoniile aceste n’ar fi avut puterea de a înfrâna poftele, de a sfărâmă îndoelile, de a purtă cu is-bândă «cuvîntul adevărat» până la marginele lumii. Deşi fiică a lui Christos, biserica' n’ar fi avut darul, dat lui Christos numai, de a sătura cu cinci pânl şi doi pesci o gldtă de cinci mii de omeni.
    A trebuit să se întdrcă dar la pilda trecutului, să-şi făurescă mij-16ce nouă de înrîurire şi, din datinele ori pompele ritului păgânesc, să-şi alăgă pe acele ce aveau mai multă apropiere de sfintele el însuşiri şi aşezăminte întru acăsta.
    înţelegând, prin urmare, că înfăţişarea dumneijeiriî în chip uimitor
     (1) Tertulian, Apologist., cap. XV.
www.digibuc.ro
84
DIUITRIE C. OLLÂNESCD
de măreţ, minunile cu firea lor neînţelăsă şi tainele cu farmecul lor vecinie tînăr aii robit în tot-deauna sufletul omenirii, plămădi fapte şi împrejurări lumesci cu esenţa nemuririi divine şi dete credincioşilor spectacole atât de răsturnătdre dreptului legămînt al judecăţii cu credinţa, în cât, pentru a zădărnici ori-ce răsvrătire din parte-le, făcu din apriga poruncă: crede şi nu cercetă, o lozincă de mântuire !
   Când hierofanţii, magii, augurii şi pontificii se perdură în adîn-cul vremii, preoţii, archiereiî, cardinalii şi patriarchiî creştini, în chla-mide mai strălucitdre şi în faţa unei mulţimi pdte mai luminate, jucară drame şi mistere religidse, tot pentru a mişcă, a cârmui şi a stăpâni obştăsca suflare!
   Atunci se concretisară în chip teatral faptele şi întîmplările de căpetenie ale vieţeî lui Jsus; atunci, în biserici, se înfăţişară, ca pe scenă, patimele Mântuitorului; atunci Ezechiel tragicul compune (vecul II) drama lui Moise, Sfîntul Grigorie Nazianzul scrie (vecul IV) drama sa Xptaxoc Tcâaywv şi în leturghie se alcătuesc dialoguri: preotul cu diaconul, şi trialoge: preotul, diaconul şi corul (adecă poporul), luând fie-care cuvînt în cursul slujbei divine.
   Se reîncep procesiunile, danţurile, ceremoniile sfinte întru pomenirea martirilor, împrejurul mormintelor, la sicriile mdştelor de sfinţi; cântecele se aud iar la praznice, la nunţi, la sărbători; Crăciunul, Bo-botăza, Pascele şi alte (Jile mari ale anului se serbăză cu pompe strălucite.
   Bisericile creştine din Egipt şi din Galia prăsnuiau de timpuriu nascerea Domnului. De la dînsele, datina trecu la biserica apusănă şi apoi la cea din Răsărit.
   Ceremonia acăsta se puse în leturghie la «cetania» din Evanghelia lui Mateiu *cu buna vestire», întroducendu-se tot odată în oficiul bisericesc şi închinarea păstorilor. Se făcu un pas mai departe: se re-presintă chiar Nascerea Mântuitorului, aşezându-se în dreptul altarului o ieslă, la care cei «trei Crai de la Răsărit» veniau să se închine şi să aducă daruri.
   Din «antefdnele şi responsoriile», ce se sâvîrşiau încă din secolul VI, răsări cu încetul dialogul, însoţit de cântecele dintre păstori şi îngeri; iar Regele Irod fu mult mai în urmă introdus în aceste mistere. (1)
   Cu rînduiala acesta, jocul misterelor fu pritnit în biserici.
   In văcurile VIII şi IX călugării şi călugăriţele (dintre cari una Hro-
   (1) Gaster, Literatura poporului român, ed. 1882, partea II, p. 491.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
85
switha (1) din mănăstirea Gandersheim scrise 6 drame teatrale, pe atunci în mare vaijă) jucau la mdrtea celor mari sau la aniversarea sfinţilor adevărate drame funerare.
   Scena, pe care se represintau, în asemenea împrejurări, acele drame, se ridică pe un pulpitum (2), ca să fie în vederea tuturor.
   Preoţimea sta în altar, nobilii cu familiile lor aveau locuri osebite în galeriile de sus ale naosului bisericeî, galerii fdrte bogat împodobite cu covdre, cu stofe, cu perinî de mare preţ, bătute cu fir de aur şi cu petre nestimate; jos în mijloc steteau comişii, militarii şi suitele senioriale, pe când gldta poporului se îndesă pe laturi: bărbaţii la drăpta, femeile la stânga. (3)
   In adîncul mai tuturor originelor sunt două elemente: un element nou şi spontaneu şi un element tradiţional.
   In originea teatrului modern, principiul activ şi novator aparţine creştinismului şi bisericeî; cât despre elementul tradiţional, el trebue căutat sub pulberea teatrului antic. (4)
   Aşâ Teofilact, Patriarchul Constantinopolei, institui către anul 990 spectacole religidse cu caracter teatral, în scop de a da o direcţiune 1 2 3 4
   (1)  Hroswitha, călugărită care se numiă singură: glasul puternic de la Gandersheim (Braunsweig), a compus legende simple dar energice, legende pline de simţe-mînt creştinesc, de sciinţă şi de barbarie tot de-odată.
   Mănăstirea Gandersheim, una din cele maî vestite în suta VIII în Germania, eră şi cea maî veche. Bolţile eî înalte şi largi, de petră săpată şi împodobită cu ornamente în genul architecturii franco-romane, purtau pe ziduri picturi sfinte, cari, în colori şterse şi cercuite cu aur, străluciau, luminate de radele ferestrelor strimte, cu gemuri grose, rotunde şi multicolore, în cercevele de plumb. Ruinele lor au durat până în vecul trecut, fiind marture la cele maî piose cum şi la cele maî mişcă-tore scene de patimi ale Mântuitorului, puse în acţiuni dramatice de călugăritele mănăstirii.
   Iată lucrările Hroswitheî, care până la vîrsta de 23 de ani, când se călugări, cunoscuse lumea, plăcerile şi pasiunile ei,—într’însele ea căută să facă elogiul cură-tiei trupeşei şi sufletescî—: Gallicanus, Dulcitius, Callimach, Abraham, Paphnutius şi Sapientius dau pilde despre luptele dintre amor, plăcere şi datorie şi fac pe eroii sau pe eroinele lor să caute scăpare în morte maî bine decât să-şi calce pe con-sciintă şi să-şi pângărescă trupul.
   (2)  Un fel de estradă aşezată intre altar şi naos, care se păstreză şi până acjî în bisericele nostre.
   (3)  In museul naţional din Praga şi în cel de la Louvre din Paris, sunt maî multe tablouri, înfăţişând jocul misterelor în vecul de mijloc. In ele se recunosce minunat de o parte acţiunea călugărilor-actorî, de alta rangul şi posiţiunea spec. tatorilor, după cum ocupau locurile arătate mai sus.
   (4) Cfiartes Magnin, Origines du theâtre moderne, Introduction, p. XIV.
www.digibuc.ro
86
DIU1TRIE C. OLLĂNESCO
creştină înclinării ce dovediâ mai ales poporul de pe la sate către datinele şi deprinderile jocurilor păgâne.
   Biserica făcu apel la închipuirea dramatică a apostolilor săi. Se instituiră ceremonii figurative, se înmulţiră procesiunile, se creară şi se strămutară de la un loc la altul mdştele sfinte mai cu rîvnă decât nici odată, în fine se introduse în cultul religios nisce oficii, cari erau adevărate drame, ca: Praesepe sau Ieslea la Crăciun, ca Steua şi Cei trei Regi (din care au eşit Vicleimul şi Steua); ca Mormîntul şi Cele trei Marii la Pascî, când sfintele femei erau represintate de trei călugări cu capul acoperit cu mantiile lor — ad similitudinem mulierum; «a înălţarea, când, une-orî la tîmpla, alte-orî la galeria din afară a bisericei, se vedeâ un preot înfăţişând pe Christos înăl-ţându-se la cer.
   Ceremonii în adevăr mimice, a căror ortodoxie fu recunoscută printr’o bulă a Papei Inocentiu III. (1)
   In vecul X, unele vieţi ale sfinţilor, unele legende monachice, ori fapte de ale pusnicilor erau puse în scene şi jucate de călugări pe la răspântiile drumurilor. (2)
   In şutele XI şi XII, drama eclesiastică ajunge la apogeul său. La <Jile m&rî, ea se desfăşură măreţă în biserici, atât prin bogăţia şi strălucirea veştmintelor, cât şi prin minunatul ajutor ce-î dădură musica şi artele plastice.
   Adesea, aceste spectacole se sfîrşiaîi cu representaţiunî vesele, cu danţuri comice şi sglobii, cari se întindeau din altar, prin naos, până în tinda bisericei şi până chiar peste mormintele de primprejur,
< dând ast-fel pictorilor idea faimosului Danţ macabru, danţ de femei şi de bărbaţi, în care mdrtea făceâ să salte fiinţe de tdtă mâna: regine şi archiepiscojn, curtesane şi cerşetori >. (3)
   In suta XIII, drama eclesiastică luase atât avînt şi lumea prinsese atâta gust de dînsa, în cât începu să fie jucată şi de comunităţi laice, cari întrebuinţau, cu maî mult folos pentru public, limba poporală în locul celei latine, întrebuinţate de preoţi.
   Drama, de atunci, nu maî fu exclusiv hieratică, trubadurii fiind cei • dintâi cari părăsiră ritul eclesiastic, pentru a representâ fapte din vieţa dmenilor. Unul dintr’înşiî, Adam de la Ilalle, reproduse chiar scene poporale ale timpului, petrecute în cârciumi între bărbaţi beţi, 1 2 3
   (1) Charles Magnin, loc. cit., p. XIX.
   (2) Les confreries de la Passion.
   (3) Charles Magnin, ibidem, p. XXII.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
87
  femei destrămate şi bătăuşi cartofori. Trubadurii sunt ast-fel iniţiatorii teatrului modern şi părinţii comediilor de năravuri Prin mijlocirea lor, limba vulgară a poporului ajunse să fie idioma obicinuită a teatrului. (1)
    Din Francia, drama religidsă trecu în Germania, şi de acolo în tdtă lumea.
    încetul cu încetul, mirenii înlocuiră însă pe preoţi în aceste repre-sentaţiuni.
    Afară de breslele de meseriaşi şi de cetele diacilor judecătoresc! (2), cari până în vecul XVI jucară, fie în şalele municipalităţilor, fie pe pieţele marilor oraşe ale Europei (3), se înjghebară trupe de actori, cu cari drama bisericescă, comedia şi farsa poporală pătrunseră în castelele feodale, în sate şi în oraşe.
    In unele localităţi ţăranii luară chiar obiceiul de a jucâ ei înşişi misterele sfinte.
    De atunci, patimele Mântuitorului se represintă, la câte 4 ani, cu multă pompă şi cu un mare simţemînt de realism, de către locuitorii satului Oberamergau (Bavaria), şi se păstreză datina acesta şi în alte sate din Germania.
    Aşâ dar preoţii, dând jocurilor şi datinelor păgânescî formă neprihănită şi îmbinare cu temeiurile legii creştine, făuriră drama re-ligiâsă, căreia musica îi dărui glas fermecător, mimica însufleţire şi • fală, artele poddbe scumpe şi temple frumdse.
    Uneltă puternică de înrîurire, ea aveâ să uimescă vreme îndelun- 1 2 3
    (1) Alphonse Royer, Histoire universelle du theâtre, voi. I, p. 130—139.
    (2) Les confreries des inetiers. Les clercs de la basoche.
    (3)   In Beihefte zum, Centralblatt fur Bibliotekswesen XV, găsim că Jesuiţiî au fost de la început zeloşi cultivatori ai dramei cu subiect religios ori lumesc, începând de la anii 1570-1761 şi 1773, în provinciile Ordinului de la Rinul-de-jos şi anume: Aachen, Bonn, Diiren, Diisseldorf, Emmerich, Essen, Hadamar, Hildesheim, Jiilich, Koblenz, Koln, Koesfeld, Meppen, Munster, Miinstereifel, Neuss, Osnabriick, Paderborn, Ravenstein (Mission), Siegen şi Trier. Aceste drame, cari, după «Ratio studiorum societatis Jesu», nu se puteau representâ decât rar şi numai în limba latină, fură—după trebuinţa din ce în ce maî urgentă ce se simţiâ de representărî teatrale—produse şi în limba poporului, nu numai la începutul şi sfîrşitul anului şcolar, ci şi în onorea nobililor patroni, la aniversările unor însemnate evenimente, precum şi la sărbătorile bisericescî. Bucăţile ce se puneau în scenă (maî multe sute la numer) erau întocmite în mare parte de profesorii de poetică şi retorică, cari le produceau în şcolă ca modele de cetire clasică sau ca exerciţii scrise de stil literar. Pe lângă cele date acum la lumină, maî sunt încă multe altele închise în biblioteci şi archive neputend fi încredinţate tiparului fără de o prealabilă învoire a censureî înaltului Ordin,
www.digibuc.ro
88
DIMITBIE C. OLLÂNESCO
gată închipuirea credincioşilor, înfăţişându-le în icdne viî minunile faptelor lui Isus.                               .
   Teatrul se întorceâ ast-fel la străvechia formă teocratică, iar scena lui se ridică în Sf. Sofia, în Sancta-Maria-Maggiore, în biserica Sfinţilor Apostoli din Strassburg, în Sfîntul Petru din Roma, în mănăstirile Corbiei şi Castiliei, la Gandersheim şi St. Alban.
   Cei puternici şi cei avuţi, regii şi nobilii, îi împrumutară strălucirea şi fastul, însuşindu-şî vreme îndelungă dreptul de a se bucură singuri de minunăţiile, atât de plăcute, cu care-î desfăta. Ducii Normandiei, ai Bretaniei şi Burgundiei, castelanii şi alţi de însemnătate baroni feodali îi deschiseră cu mîndrie porţile palatelor şi castelelor; iar la serbările Regilor Franciei, Angliei şi la Curtea Imperatorului Germaniei, glasul ei duios răsună cu mult mai presus decât fanfarele ceremoniilor.
   Cei mulţi, cei uşurei la cap, dar cu inimă bună, cei cari rîd şi plâng cu înlesnire şi cari, altă dată, în circurile Romei, hotărau, cu o întorsătură de deget, despre vieţa şi mdrtea luptătorilor, gl6ta, care a purtat în triumf de la colţul cel mai depărtat al Sicilieî pe Arlechino şi pe Pulcinella în trecerea lor fra gli monti la ceî-lalţî fii ai mamei latine, poporul italian fu cel dintâiu care, după pribegitele răsunete ale palatelor papale, unde drama îşi tîrâ mantia sa de purpură,—din pieţele pe cari bufonii, saltimbancii şi istrionii îşi umflau bucele, înteţind hohote cu strîmbăturile şi păcălele lor,—sui la început pe po-dine strimte de scânduri teatrul poporal, mai pe urmă adăpostit în palate măreţe, la strălucirea cărora comorile geniului omenesc aveau să-şi verse cu mână largă tot cuprinsul!
   Cea mai însemnată dramă religiosă. din câte a înfăptuit biserica creştină este fără de îndoială acea a Nasceriî lui Isus la Betleem, care-şî trage obârşia din Galia, unde de mult cântările Crăciunului (Ies Noels) se înălţau în limba vulgară, şi din temple trecuse ca datină în popor. Introdusă de timpuriu în Germania, trecu de acolo, cu protestanţii, în Ungaria şi în Transilvania, unde se păstreză şi până astă<Ji.
   De la Saşii de dincolo, jocul Irozilor şiVicleimul fură aduse la noi cel mult pe la sfîrşitul văcului trecut, fiind-că nici Cantemir, nici Sul-zer nu pomenesc despre dînşii (1), iar Kogălniceanu (2) arată că: «pe
   (1)  Cantemir scria Descriptio Moldaviae la 1716, iar Sulzer scria Istoria Dadei transalpine la 1781.
   (2)  Kogălniceanu, Revistă pentru istorie, archeologie şi filologie, ed. 1882 t. I p. 33.
www.digibuc.ro
TEATROL LA ROMÂNI
89
la începutul vâeului acestuia, Ircxjiî erau ţinuţi în mare ondre», deci trebuiâ să fi fost un obiceiu cu totul nou.
   Vicleimul înfăţişâză, prin cântări şi prin fapte, ca vechile mistere bisericesc!, împrejurările ce au urmat după nascerea Domnului şi îmbracă la noi, pe lângă caracterul său religios, şi unul lumesc, prin dojenile, poveţile şi ocările—de multe-ori grosolane — îndreptate asupra relelor din societate sau a celor rău nărăviţi dintre <5menî.
   In caşul întâiu, este o adevărată acţiune teatrală, săvîrşită de per-s<5ne avend caracterul şi înfăţişarea acelora între cari s’a desfăşurat acestă dramă în ludea, cu prilejul nasceriî lui Ohristos.
   In al doilea cas, Vicleimul e mai mult un teatru de păpuşi, care cu perdea sau fără perdea,— adecă cu sau fără cântar de bună cuviinţă la gură, — pe lângă povestea uciderii celor 14.000 de prunci, mai spune câte altele multe despre acele vremuri şi mai ales despre ale ndstre............................................................
• *  ......................*........................4.................
   E ndptea Crăciunului, zăpada cade în fulgi mărunţei, gonită de vînt pe uliţî, gerul cel serbăd la faţă cată cu lăcomie prin gemuri la focul din vetre, la lumina ce umple casa de bine.
   Iată-i cu toţii, bătrâni şi tineri, împrejurul mesei, ciocnind pahare cu sănătate şi cu mulţi ani! Bucuria deplină-i cu dînşii, vorbele duidse duc farmecul lor de la unii la alţii, iar vinul vioiu bunătatea şi dragostea în suflet le pune.
   Ce fericiţi sunt eî ast-fel, prieteni şi rude împreună!
   Şi vîntul tot suflă afară, şi cad mereu fulgi de zăpadă, şi-î linişte, căci frigul a strîns pe tot omul pe acasă.
   Dar glas subţiratec de cântec s’aude venind din răspântii şi o câtă, la port şi la umblet ciudată, de vremea rea nebântuită, înaintâză purtând un chivot luminat, în prâjma căruia sclipesc poleele şi arme şi fel de fel de poddbe.
   Acum clarineta (1) îşi ţipă cântecul eî cu putere şi, la ferestre, capetele nerăbdătdre să vadă alaiul se zugrăvesc tot mai dese, cu cât el mai aprdpe păşesce.
   Şi cei de la masă se scdlă grăbiţi să nu perdă prilejul.
   Moşnegul din capăt se ridică şi dînsul, privindu-î; uşor îşi mângâie barba, cu ochii blajini un semn face şi..........miuune, pe uşa
   (1) Este sciut că la Grecii din anticitate corurile dionysiace erau însoţite de nisce fluere, în forma clarinetelor de a<Jî, numite (lovaoÂo?. încă un semn de apropiere între acele datine şi datina nostră a Vicleimului.
www.digibuc.ro
90
DIMITRIE C. OLLĂNESCD
deschisă pătrunde mîndrul Irod şi în urma lui ceta cu Vicleimul. (1)
   Repede fie-care se duce la locu-î, căci Irod cu aî lui s’au închinat de trei ori, iar până să se aşeze după orînduială, unul câte unul prind a trece pe dinaintea dspeţilor.
   Iată bătrânul Irod, cu fruntea încreţită şi înegurat la chip, purtând cordnă colţorată pe cap, mantie roşie blănită cu alb pe margine, spadă la cdpsă şi peptar de alamă galbenă pe pept.
   După dînsul vine Ofiţerul, sfetnicul lui, îmbrăcat ca soldaţii romani din vremea lui August;
   Apoi Ceî trei Crai sau Magi: Melchior, Baltazar şi Gaspar (2), cu mantii lungi în felurite feţe, cu săbii şi cordne în patru sau cinci colţuri pe cap;
   Pruncul, între 12 14 ani, îmbrăcat cu haină lungă şi cu capul gol;
   Doi Elini (soldaţi), cu portul ostaşilor romani; ei se aşeză la drepta şi la stânga lui Irod, ţinendu-î pulpana mantalei.                          •
   Lângă uşă au remas numai: Paiaţa, în vestmînt strîmt, împetecat ca al Arlechinului, în cap cu o chivără ţuguiată, de vîrful căreia atârnă o cddă de vulpe, în mână cu o bâtă, la picidre cu clopoţei, şi Moşul, cu mască de bătrân cu barbă albă pe obraz, în spate cu o mare co-cdşă, cu căciula întdrsă pe dos. (3) 1 2 3
  (1)  Kogălniceanu, loc. cit., dându-şl semă despre Iro<ţî sau Vicleim, (Jice: «Dascălii şi Diacii, întocmai ca în Francia Ies clercs de la Basocke, erau învăţătorii, zugravii, cântăreţii şi chiar actorii, representând misterele religiose ce pretutindeni au fost începutul teatrului modern şi din cari rămăşiţe ne sunt păstrate încă prin Irodul şi Betleemul nostru, ce, din (jiua de Crăcinn şi până la lăsata secului (?), se plimbă pe stradele oraşului şi se represintă mai cu osebire de cântăreţii de pe la biserici. La începutul încă al acestui secol, Irocţiî erau ţinuţi în onore mai mare. Fii boerilor celor mai înalţi, îmbrăcaţi în haine de stofe aurite, mergeau la Curtea domnescâ şi la casele mari boerescî, de jucau scenele religiose.»
  (2)  In vechile texte latine ei se numesc: Elemeh, Eleor şi Elav. Gaspar, deşi din Persida, cum (jice el, e însă negru la faţă. De la dînsul se vede că s’aduat obiceiul de a se da porecla de Gaşper Ţiganilor.
  (3)  Paiaţa (Panniculus) şi Moşul (Pappus) sunt persone vestite în vechile Atel-lane, comedii satirice din ţera Oscilor, pe cari tinerimea romană le introdusese în cetate şi cari devenise mai târziu petrecerea favorită a poporului. încă un semn de înrudirea Vicleimului, sau mai bine a jocului păpuşilor (căci ei figureză de-adrep-tul într’însul) cu datinele păgânesci. Omenii aceştia sunt măscăricii cetei, cari se legă de trecători pe drum, alergă după femei, strâng banii şi merg înaintea Vicleimului, prefăcendu-se că se bat. In prima jumătate a veculuî, pe lângă aceste persone, mai erau un ginere şi o miresă, representând pe Maica Domnului şi pe Sfîn-tul Iosif, înlocuiţi acjî cu un Turc şi un Arap, persone mute,— apoi păpuşarul cu lada cu păpuşi.
www.digibuc.ro
TEATRUL Li ROMÂNI
91
   Chivotul vicleimului l’au pus lângă perete, iar băeţiî carî-1 părtă, clarinetistul şi ceî 4 fanaragiî au rămas afară.
   Acuma sunt gata să începă: (1)
   Irod (de pe jeţul, pe care stă răsturnat, cu mâna pe sabie) întrebă pe ofiţer:
                      Ce veşti, de rău ori de bine,
                      Pot să aflu acum de la tine ?                    •
   Ofiţerul, plecându-se înaintea lui Irod, răspunde:
                      Că s’au prins trei omeni străini;
                            Călări pe cai,
                      Cari sunt filosofi şi Crai
                                                                                                Din părţile Răsăritului Şi merg în ţera Nazaretului,
                            Să se închine lui Christos Ce se numesce Mesia ....
   Irod dă poruncă să-î aducă pe câte trei.
   Craii se înfăţişeză, i se închină şi cântă:
                      O, Irode, împărate,
                      Te-a umplut de răutate Zădărnicia lumescă Şi zavistia domnescă! ....
   Apoi Gaspar iea cuvînt şi spune:
                      Suntem trei Magi călători,
                      Crai, ca fraţii iubitori...
                      Din Persida (2) am plecat...
călăuziţi de o stea, ce s’a ascuns în nori când au ajuns la Ierusalim, prin care plimbându-se au întrebat:
                      Unde s’a născut, <Jicend,
                      Un Craiu mare de curînd? ...
   Melchior, la rîndul lui, înaintând, tjice:
                      Că din prooroci aflând,
                      Că se va nasce ’n curînd,
                      Mare-Iinpărat pe pămînt,
                      A plecat, ca să-l găsescă,
                      Să i se ’nchine, să-l slujescă!
   (1)  Textul vicleimului şi al jocului păpuşilor este împrumutat în substanţă din
volumul «Cântece populare» de O. Dem. Teodoreseu.                            -
   (2)  Adecă Persia. Prin Persida vor înţelege ei ţările orientale, de alt-fel.
www.digibuc.ro
92
DIMITBIE C. OLLĂNESCtJ
   Balthasar îî mărturisesce asemenea, că vine din Persida
                     Călăuzit de o stea,
   Către Mesia, căruia, <}ice:
                     Să mă închin şi eu,
                     Ca unuia Dumnezeu!
   Irod îî taie vorba mânios:
                     Pasă la nemernicul,
                     C’am să-i închin eu capul,
                     C’un paloş tremurător!
   Apoi îî întrebă maî departe. Vorba se înăspresce însă între dîn-şiî atât, că Gaspar, punend mâna pe sabie, strigă:
                     Eu ţin frînele Crăieî In părţile Arăpieî:
                     Craiul Gaspar mă numesc Şi ca unui Craiu vorbesc! . . .
Iar Irod, trăgend paloşul, întîmpină dîrz:
                     Eu sunt Irod împărat,
                     Pe cal am încălecat,
                     Paloş în mân’am luat,
                     In Vicleem am intrat,
                     Şi din picior când am dat,
                     Pămîntul s’a cutremurat . . i
(Toţî răpăesc din picibre în semn de cutremur)
                     Paî-spre-<jlece mii am tăiat:
                     Până la paî-spre-<Jece mii,
                     Tot prunci mărunţei, copii, împreună cu Christos !! . .
   Magii, aiujind acestea, aruncă într’un glas tot felul de blesteme şi de rele prevestiri asupra lui Irod, până ce, scos din răbdări, Irod chămă pe Ofiţer şi-î «Jice:
                     Iea pe aceşti trei Magi,
                     Şi în temniţă să-i bagi,
                     Şi la muncă să-î ţii,
                     Până or peri de vii . . .
Dar Gaspar cade în genuchî şi se r<5gă cerescului Părinte să trimită
                     Asupra-Impăratului tunet,
                     Peste-împărăţia lui trăsnet,
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
93
                      Catran, smolă şi puciosă,
                      Palatul, ca să i-1 arţlă,
                      In Christos şi el să cre^ă . . .
                      Dă peste el ciumă şi rîe,
                      Opt ani să se cate cu leşie Şi să nu se mai lecuescă,
                                      • Făr’ de legea creştinescă! . . .
   Cei de faţă se mişcă înfioraţi de asemenea grdză, iar Irod, spăimân-tat, întinde mânele spre dînşii, picând:
                      Fraţilor! să daţi ertare Că am fost în turburare;
                      Căci în cugete curate,
                                        Acuma ve dau dreptate . . .
   Şi cit privire la Isus le spune:
                      Porniţi, mergeţi de-1 aflaţi Şi'ntorcend, me însciinţaţî,
                                       Să merg să mă ’nchin şi eu,
                      Ca unuia Dumnezeu! . . .
   Cei trei Crai pornesc cântând:
                      O tiranul crud Irod,
                      Intră ’n blestem de norod,
                      Neflind el bucuros De nascerea lui Christos! . . .
   Apoi es din casă împreună, iar afară se mai aud cântând, ca în depărtare, că au adus sfîntului împărat (lui Isus) daruri ceresci:
                      Aur, smirnă şi tămâie,
                      De pomenire să-î fie La tot nemul creştinesc Şi în poporul românesc! ...
   Irod, frământat de negre gânduri, ‘se preumblă în sus şi în jos, căutând în faţa fie-căruia dintre ai săi, ca să le cetescă — par’că—gândul; apoi oprindu-se de-odată, poruncesce răstit ofiţerului să-i aducă:
                      Un prunc nevinovat,
                      De şepte ani şi mai jos,
                      Prin el să afle pe Christos . . .
   Până la întdrcerea ofiţerului, cei rămaşi cântă:      ,
                      Minunea nasceriî lui Isus In oraşul Yitleem
www.digibuc.ro
94
D1M1TBIB C. OLLĂNESCO
                     Din feciora Mariiam,
                     Din nemul lui Avraam,
                     Din sămînţa lui David,
                     De duhul sfînt zămilisit. . .
  Ofiţerul intră cu pruncul, care îngenuchiază în faţa lui Irod, pu-nendu-şî manile la pept.
  Irod îî grăesce cu blândeţe:
                     O tu, prunc nevinovat,
                     Care gura-ţî la minciuni Nici c’aî întrebuinţat . . .
                     Sciî tu sâ-mî spui cu folos De Mesia, ţlis Christos?
  Pruncul, cu glas molcom, dar nu cu sfială, răspunde:             .
                     Sciu mult şi de tote,
                     Prea înalte împărate!
  Apoi, după întrebările ce-î pune Irod, el îî povestesce vieţa luî Isus pe scurt, sfîrşind cu ochii ridicaţi la cer, ca uimit de vedenia cea sfîntă:
                     Vii şi morţi va judeca,
                     Iar mare ’mpărăţia sa In veci sfîrşit nu va ave!
  Irod: Ba da! Ba da!
  Pruncul: Nu va avă!
  Irod, supărat: Ba da, îţi (jic!
  Pruncul, ridicând mânile: Nu va ave!                             v
  Irod, înfuriat, trage paloşul şi ucide pruncul, poruncind Elinilor
                     Luaţi dinaintea mea Pe pruncul cel neruşinat,
         ‘ ,         Care într’atâta m’a turburat! . . .
  Spăimântaţî, curtenii cântă:
                     O, Irode împărate,
                     Te-au umplut de răutate Zădărnicia lumescă Şi zavistia domnescă ....
  Dar Irod cade pe genuchî, cu fruntea plecată, (Jic^nd:
                     O ţ)eî aî Şeilor,
                     Aî Cărturarilor,
                     Ai Sadukeilor,
                     Ş’aî Fariseilor ....
www.digibuc.ro
TEATRUL LA BOMÂNI
95
                       Eu prin voi am crezut,
                       Că steua care s’a veglut Pe capul meu s’a oprit Şi sceptru mi l’a întărit!
                       Dar ea s’a oprit pe capul Lui Christos Nazaritenul!
                       O,  Irode, Irode,
                       Fălosule împărate!
                       Aî ajuns ciuca blestemului,
                       Uriciunea pămîntulul . . .
    Şi sfîrşesce rugând pe deiî lui păgânescî:
                       .... să mă ’ntăriţî Şi paloşul să-mi sprijiniţi;
                       Ca din sămînţa jidovescă Yre-un Mesia să nu mai nască!
    Iar ceta întregă cântă: Domnul stătu Craiu în ţâră! încliinându-se, ca la început, de trei orî înaintea celor aî casei. Elinii pun jeţul la loc. Irod şi magii, ridicându-şî în mâni pdlele mantiilor, aduc chivotul Vicleimului (1) în mijlocul odăii; apoi de-oparte şi de alta rdtă se fac toţi cotaşiî, când păpuşarul se aşăză în dosu-î, aprinde în lăuntru lumina, — tdte împrejuru-î punendu-le, — ca să încep & jocul păpuşilor. Mesenii cată unul la altul zîmbind şi-şi spun vorbe de glumă la ureche. Paiaţa de-odată sare de la uşă, se plecă mucalit la totă lumea, apoi cu capul în sus, cu mijlocul frânt şi cu mânile aduse înainte, gră-esce — subţiând orî trăgânănd glasul:
                    Cmenî buni! Boeri d-vostre! şi voî mojicilor de lângă mine!
                       Daţi ascultare La acestă împrejurare,
                       Ce vă va pune în mirare;
                       Că noi din gliua de Crăciun,
                       Când creştinu-î mai bun,
    (1)    Acest chivot, înalt de un metru şi lung de unul şi jumătate, are înfăţişarea unei biserici, făcută din speteze de scânduri lipite cu hârtie unsă cu unt-de-lemn, ca să fie străvezie, şi împodobită cu zugrăveli arătând deosebite vederi din Betleem, şi anume: grădina palatului lui Irod şi parte din piaţa oraşului. In fund se ved case, iar în grădina palatului stă Irod pe tron, încunjurat de ostaşi. Chivotul se luininezâ cu capete de luuiînări de stearină puse în tuburi de tinichea. Păpuşile jocă, trase do sfori pe de-asupra de păpuşar. Paiaţa şi Moşul Vicleimului ieau parte în vorbire; păzitorul întregului cuprins e însă o păpuşă, Moş Ionică, cu cojocul şi căciula întorse pe dos, înfăţoşare a paznicilor de uliţî, cu bâta în mână — ca in vechime la noi şi precum sunt şi până astăzi becciî (strejariî de nopte) la Con-stantinopole.
www.digibuc.ro
96
DIMITRIB C. OCLiNtSCCJ
                      Şi până la Boboteză Când e lumea maî treză,
                      De la mare şi până la mic,
                      Pe un ban alb, sau un firfiric,
                      In noue perdele o arătăm Şi o cântăm,
                      Ca să fie oglindă sufletului Şi isbăvire tot răului;
                      Iar dacă nu e cu prihană O arătăm şi de pomană.
                      Şi dacă oţi fi mulţumiţi,
                      Ani în delungî să trăiţi;
                      Iar dacă nu, să nu ne daţi Afară, nici să ne alungaţi,
                      Că nu-s dor păpuşile vină Că lumea-î de şugubină,
                      Nici Baba şi Moş Ionică,
                      Nici Ghindă, nici Moisilică,
                      Ori Turcu şi cu Muscalu,
                      Ursoica şi cu ursaru,
                      Nici chiar Paznache şi cu Mariţa,
                           Nici bragagiul Ori iaurgiul,
                      Cari se bat cu cobiliţa!
  Moşul de-odată strigă răstit de la uşă, bătând cu bâta în scânduri:
                      Ci ca ho! moră stricată,
                      Că te ieau boerii de spată Şi te-aruncă în zăpadă!
  Paiaţa, învîrtindu-se în loc şi sunând clopoţeii de la picidre:
                      Priu! tiu, tiu, tiu, tiu, tiu, tiu!! (1) . . . .
                      De acum gluma se îngroşă C’a vorbit şi Moş Cocoşă!
                      Dar d-vostre aţi auţlit Cele ce v’am grăit,
                      Şi dacă daţi ascultare,
                      Vreţi acestă împrejurare Cu perdea ori fără de perdea!
                           Că pe legea mea,
   (1) Aşa strigă şi Arlecliino în farselo poporale din Italia.
www.digibuc.ro
TEATRUL I.A ROMÂNI
97
                           E or! cum frumos Şi lumii de folos!
                     Priu! tiu, tiu, tiu, tiu, tiu, tiu! (1) . . .
  Dar moşnegul din capul mesei îi face semn cu mâna să fio măsurat; aşâ că, după doue învîrtiturî sgomotose, Paiaţa se astâmpără, uşile din faţă ale chivotului (2) se deschid şi Moş Ionică, cu un ciomag în mână, cu căciula şi cojocul întdr3o pe dos, eso pe piaţa Vicleimului, slrigâud de doue ori: Bună elimine ţa la Moş Ajun! De-odată sar Paiaţa şi Moşul Vicleimului şi se ieau la certă şi la ocări cu dîn-sul, până ce sărmanul fuge, (Jiceiiclu-le: Nâple bună, iar ei strigă după dînsul:
                     Să vil, când te-om chemă noî,
                     Haimana betrănă ce eşti!
  Dar iată, purtându-şî pe umeri cobiliţa cu găleţile, că se ive3ce Iaurtgiul, cu:
                     Iaurt! iaurt! rococo! (3)
                     Iaurt, caimac prospet! . . .
  Aujindu-l fala lui Moş Ionică, îl ese înainte, vrend să cumpere; el însă face glume cu dînsa, corendu-î pentru «cotul de iaurt» trei paralo mărunte şi să o pupe odată pe frunte!? Deci so ieau la certă şi fata intră în casă. ’
  Nu trece însă mult şi din depărtare aude el strigând:
                     Braga dulce,
                     Braga rece!
                     Hai la braga rece!
                     Cine bea de dor îî trece!
  Ese deci Bulgarului în cale şi începe să-l batjocorescă, de ce a venit din tera turcescă la noî cu <poşircă în doniţă», să-î facă marfa luî'do rîsfî De aici gură, ocări, încăerare, bătaie! Moş Ionică alergă să-d despartă, dar es cu toţii îmbrâncindu-se!
  Ah, dar cine vine aşâ «foş, foş, cochetă, cochetă, ca o curcă betă', dicer Paiaţa, zărind pe cocâna Mariţa, care deciun îl vede îî strigă : — Bon sor ! musiu Paiasă! Bon sor!
                     .— Bu jor, Madaramo, bu sor ! * 2 3
  (!) Acesta cuvîntarc a Paiaţei, pe care n’am găsit-o în culpgcrca d-luî G. Dem. Tcodorcscu, o sciu de la un betrâu din Focşani, Nicolac Vprulcscu, fost căpitnu al Domnului Tudor, fost vătaf dc nprorJT. mort acum câţî-va ani călugăr la Dălhăuţî. îmi Spunea că o rostise el însuşi, făcend pc Paiaţa în tinereţe.
  (2) Ridicat pc doue scaune, ca să sc pota bine vede jocul păpuşilor.
  (3)  Alusiune la fustele scrobite şi la malacovele coconclor, numite rococo pe vremea când se purtau.
   Analele A. R. Tom. XVIII.—Memoriile Secţ. Literare.
www.digibuc.ro
98
D1M1TBIE C. OLLXNESCD
îi răspunde Paiaţa. Urinăză între dînşiî vorbă: dacă a vătjut, dacă n’a vătjdt (Paiasa) pe Muscalul ei, carele încă se ivesce la o răspântie, întiin}endu-î braţele:
                     Zdrasti, balgogras Mariţa,
                     Că a ţinut uliţa;
                     Starsti pazarovă?
  Scenă comică de dragoste, care se sfîrşesce cu declaraţiunea Rusului: «paidi na pahot!» (1)
                     Bravo! Bravo! iacă şi Nea Ghindă Vînătorul,
                     Care ’mpuşcă cu mosorul,
(Jic Paiaţa şi cu Moşul (vicleimului) de cum se opresce în mijlocul pieţei bietul om zăpăcit, cu capul în tdte părţile, cătând urma unui epure, pe care l’a luat în g<5nă. Vai de dînsul ce-î fac măscăricii amîndoi, până ce pif! paf! două focuri şi culcă epurele la pămînt:
                     Măă! dar greu mai e gras,
                     Că-î dă untura pe nas!
                     De ce nu m’ajutaşî, mă Paiaţă ?
                     Că-ţî dăm şi ţie o bumbăreţă!
(Jice mirat Ghindă, ridicându-1 de jos.
                     Ba! s’o dai lui uncliiu-teu Mămăligarule,
îi răspunde Paiaţa, cam ruşinat de păcălelă ... şi dă să plece, dar ursarul, de cum îl vede, îi cântă:
                     Meşterul de la Cojasca,
                     Pe linia rudaresca,
                     A venit cu Vasilca,
                          Frumuşica,
                          Capaţînosa,
                          Cracanosa,
                          Foloştinosa,
                     Sa joce la Dumneahostra!
  Apoi Ţiganu-î jdcă ursoica, care se trântesce de-odată jos, aşâ că ursarul începe a ™ărî pe Paiaţă:
                          Impestriţatule!
                          Impeliţatule!
   (1) Alusiune reutăciosă la legăturile ce se contractau de către femeile de la noî cu Muscalii «călare pe ducă , cum li se diceâ,-legături pline de zădărnicie şi de înşelăciuni prin urmare.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
99
                           Gargaricitule!
                      Mi-ai diochiat ursoica!
                      Mi-ai fîstîcit Yasilca!
   Dar Moşul vine şi-î descântă de deochi, ursdica se ridică, vrea să mal jdce, însă Ţiganul, văijSnd că nu capătă nimic de la dînşiî, plecă cu:
                      ............Yasilca liacasă,
                      Că de la hasta casa zugrăvită Până la hasta casa văruită,
                           Nici nasturi pe teşilă,
                      Nici mămăligă în liasta gură!
   Paiaţa şi Moşul îl huiduiesc şi-s gata pe bătaie, când________ «marfă!
marfă! mărunţuşurî!» dau peste Ovreiul cu bocceua plină cu fel de fel de lucruri, care, bun de gură şi slobod la făgăduială, îi rogă să-î dea voe să facă:
                           Un mititiclii vân^lăriclii
                      Prin bâlciu-aista mare,
                      Că dai la babă doî, tril cotâ de stambă!
pe cari tot nu-î dă până la urmă, şi Moş Ionică îl iea cu bâta la gdnă!
   Cine-s voinicii, cari, zornăind din pinteni şi bătend cu paloşul în pămînt, vin din două laturi?
   Turcul, cătând încruntat, întrebă pe Paiaţă:
                      Ne akît saer bre,
                      Saban, saer ocut:
                      Moscov bre, ioc veţlut?...
Şi Muscalul iarăşi:
                      Sdrasti braţ!
                      Ocliiî pe supat:
                      Ceva căldări, tingiri de furat?...
Zărind pe turc:
                      Tureski... ibit... foi... mat!
   Turcul îl înjură şi el, apoi trag săbiile, se bat, şi Muscalul reteză capul Turcului.
                      Şto! Assan?... ia glumit,
                      Dar la tine... murit!?
(jice mirat Rusul.
   «Aşa sunt Turcii, boerule, mor numai de frica Muscalului», îî răspunde Paiaţa.                     '
www.digibuc.ro
100                       DIMITR1E C. OLLÂNESCU
   Dar Moş Ionică se obidesce amar asupra morţii Turcului «în grădina împăratului» şi pornesce după popa Macare, «care dă rasol mai tare», să-l îngrdpe.
   Dând să esă, se lovesce în pept cu popa (cu epetrahirul do gât) şi cu dascălul (cu o carte în mână), cari vin împleticindu-se de beţi şi cântând:
                     Foio verde poină cornă,
                     Leliţă Ioană!
   Aci nu e lucru de glumă însă. Fac cu toţii sfat în privirea mortului, căruia prind a-i citi slujba de îngropăciune, chemând pe Stan Lopătând :
                     Să vio numai decât,
                     Să-î facă o gropă până la gât.
Apoi aruncă pămînt peste Turc, cântându-i cu toţii:
                   ’ Dumnedeu să-l erte Cu trei pome ferte Şi cu una mole,
                                              Să nu se mai scole! . . .
   Şi aşâ rămâne Moş Ionică singur! Atunci, cu glas drăgăstos, se rdgă de «Moşicu şi de Păeţica» să spună:
                                              Cu respect şi cu înţeles,
                                               La boeri şi la cocone,
                                              Că nu mai sunt păpuşi Cu mănuşi,
                     Cu ciobote încălţate,
                     Aruncate după spate,
şi că e numai Moş Ionică cu resbăbuica lui Ilineuţa, ce vine, de,
                                               Să ceră dar Pentru bietul păpuşar,
                           Că de rebegit A cam răguşit
           Şi ar vreâ să facă gargară de prune tomnatice!...
   Deci Baba înaintăză cu mâna întinsă, picând:
                           Miluiţi-mă, măiculiţă,
                           Cuconaşi şi cuconiţe!
   Moşu-l spune să cără mai cu inimă şi o îndemnă:
                           ... Cere habo, cere,
                     Că-ţi trebue ristic pentru sprincene.
www.digibuc.ro
TBATKOL LA BOMÂNÎ
101
                          Cere o rublă mai bună,
                          Pentru brănişorul do lână.
                          Iţi mai trebue câte un ban,
                          Ca să-ţî cumperi suliman ;
                          Că eu îl plătesc cu-un zlot,
                          Şi mi-1 dai pe-o falcă tot,
                          Şi nu sciu cum naiba l’ai dat,
                          Că şi falca ţi s’a crăpat! .. .
                          Cere, că-ţi trebue, o leiţă
                               Pentru foiţă,
                                 Două
                               Pentru oue,
                                 Trei
                               Pentru ardei,
                                 Patru
                               Pentru tat’tău,
                                 Cinci
                               Pentru opinci,
                                 Şese
                               Pentru o basma de mătase,
                                 Şepte
                               Pentru o vacă cu lapte,
                                 Opt
                               Pentru un malaiu copt,
                                 Nouă
                               Pentru o cloşcă cu oue, ţ)ece
                               Pentru un purcel rece!
  Şi baba cere mereu, adăogind sub ameninţările şi ispita moşului:
                               Daţi babei, daţi,
                                 Vă’nduraţx Şi-i daţi,
                               Că de Moşul nu scăpaţi!
  Iar gologanii, paralele mărunte, banii bătuţi sbdră din jurul mesei în căciula Moşului, pe când băeţiî ridică din nou chivotul, păpuşarul îşî adună păpuşele, Irod cu aî lui, după ce s’au închinat de trei ori, păşesc ţanţoşi pragul afară, unde, fanaragiii aprimjend lumi-nele şi clarinetistul reîncependu-şi cântecul, pornesc cu Vicleimul (1) mai departe!
  (1)   De pe vremea Grecilor se introdusese la noi un fel de Vicleim, — mai mult un fel dc farsă poporală,—numit Hagi-Iavat, care, tot ca Vicleimul, juca prin case,
www.digibuc.ro
102
DIMITRIE C. OLI.ĂNESCU
   Fără îndoială, că între drama Vicleimului, cu înalte învăţături, cu pilde alese, cu adevăruri sfinte, şi jocul păpuşilor, plin de glume sărate, de vioiciune neocolită, de îmboldir! grosolane, nu este nici o legătură şi, dacă ele se produc împreună, tot străvechia înrîurire a da-tinelor dionysiace trebue să fi mijlocit acestă apropiere, căci într’însele numai sbucniau de-odată: lupta crâncenă a patimelor, despicarea adîncă a tainelor şi mişcărilor sufletesc! de o parte, cu hohotele veselie! nebune, batjocorirea fără frîu şi schimonosirea făpture! şi năravurilor omenesc! de alta. «Moşul > şi «Paiaţa > — înfăptuiri vi! ale acestor însuşiri — n’ar găsi alt-fel loc alătur! de Irod împăratul, care nici trebuinţă n’are de dînşiî, nicî ei, pe vremea celor atunci petrecute la Bet-leem, nu aveau fiinţă pe lume.
   Ş’apoî acestă împreună lucrare a «misterului religios» cu <misterul lumesc» consfinţesce marele adevăr, că teatrul nu pdte fi credin-cidsă icdnă a lume!, dacă nu înfiripeză binele, răul, bucuria şi lacrimile tot la un loc.
   Teatrul păpuşilor e vechiu de când lumea.
   A fost de ajuns ca un meşter dibaciu să scobescă în lemn, or! din clisă mdle să facă trup asemenea lui-şî, pentru ca poeţii, în rîvna lor de însufleţire, să-! dea cuvînt* musica şi danţul să-î mlădieze glasul şi paşii, iar curcubeul să-l împodobescă cu strălucirea radelor sale.
   De atuncr, tot ce nu se puteâ arătă prin fapte, nici spune din viii graiu, fu ertat să se înfăţişeze şi să se rostescă de către aceste minunate fiinţe, car! sufăr, cântă, jocă, trăesc ca no! şi pentru noî, şi ma! mult decât or!-cine cinstesc adevărul!
   Venite de vreme îndelungată în ţările năstre, uni! <Jic de la Turc!, alţi! de la Nemţî, ele au fost până ma! deunăij! cunoscute sub numele de Karaghioz-perde (1) şi au avut pururea darul de a face pe popor să rîdă şi să petrecă cu năsdrăvăniile lor. (2)
or! prin localuri publice, scene din vieţa de tote filele, forte comice, atât de comice chiar că împingeau lucrurile până la obscenitate. Actori! acelor farse înde-pliniau—ca în străvechile'atellane şi în dramele satirice ale anticităţiî grecesc! — rolurile lor cu o lipsă atât de mare de decorum şi de bună-cuviinţă, în cât erau un adevărat scandal pentru morala publică. Hagi-Iavatul a dispărut odată cu introducerea teatrului la noî.      ’
   (1)   Karaghioz e ca Guignol la Turci. Originar din Persia, el arată isprăvile lui Kocel-Pehlivan (luptătorul chel), un tip popular în părţile Iranului.
   (2)   Omenii cei maî însemnaţi au avut o deosebită slăbiciune pentru aceste păpuşi : Plaion, Aristotcl, Horaţiu, Marcu-Aureliu, Galien, Tertulian la cei vechi, iar la moderni Cervantes, care făcu în păpuşi tote personagiile luî Don Quichotte, Shale espeare, care maî tote dramele şi le jucă singur pe un teatru de păpuşi, Moliere,
www.digibuc.ro
TEATRDL LA ROMÂNI
103
  Prin bâlciuri, pe pieţe, prin casele mari şi mici, îşî purtau ele rostul gălăgios £i înghimpător, aşâ că nu e mirare când — după pilda celor din Rusia şi Polonia, unde până a<Jî misterul nasceriî Domnului e jucat de păpuşi,—s’aii lipit de Yicleem şi aii rămas aceleaşi in graiii şi în mişcare.
  Jocul păpuşilor a fost o petrecere plăcută chiar în palatele Domnitorilor ţeriî, după spusa unui martor ocular din vremea Fanarioţilor.
  Acestă privelişte turcescă, pe care Grecii — ca să ne fie nouă pe plac—o numiau operă (?), este un fel de joc de marionete şi se să-vîrşesce ast-fel:
  Se face întunerec într’o odae (dacă e nopte atât mai bine), se întinde într’un colţ un cercef subţire de pânză, se pune în dosu-î o masă şi se lumineză acest colţ ast-fel închis cu câte-va luminări.
  In acest îngust cuprins se aşeză un singur ceitş, cu păpuşi făcute din mucava, ori din cărţi de joc, ale căror mădulare se mişcă prin sfori. Căuşul, după aceea ce are de arătat, iea pe fie-ce păpuşă la rîndu-î, de o plimbă şi o mişcă pe masă, însoţind mişcările eî cu vorbe valache, grecescî, ori adesea turcescî, aşâ că cei din întunerec le ved umbra jucând pe pânză şi aud cuvintele, rostite ca de ele însele (1).                                            (
  Dar câta Vicleimului găsesce venindu-î în drum o altă cetă, purtând mişcătdre de-asupra-i o stea cu poddbe de zugrăveli şi de lumini (2).
care-şî făcu chipul ca păpuşă în rolurile lui Masquarille şi al Avarului, Pope poetul engles, Swift romancierul, aticul scriitor Hamilton, ironicul Voltaire, marele Goethe, care trimitea, împreună cu fior! de iasomie, câte o păpuşă ca dar începetor damelor luî iubite, Lord Byron şi bătrânul Beranger, al cărui cap alb cu plete lungi se vedea in fie-ce după ameţjă în Câmpiile Elisee, la Paris, alături de al copiilor (cari îl priveau cu respect şi-î ascultau vorbele cu dragoste), în faţa vre-unuî teatru de Guignol. Ce să mal ţlicem despre Regina Victoria a Angliei, care-şi păstreză până astăzi, într’un dulap anume, totc păpuşele, de când eră mică!
   (1) Sulser, loc. cit., pp. 402, 403.
   (2)   Steua e o instituţiune curat religiosă a creştinismului, menită a răspândi legenda nasceriî Domnului, şi nu are ca Vicleimul amintiri sau legături cu institu-ţiunile asemănătore păgănescî. Ea purcede de la data nasceriî lui Isus, pe care a prevestit-o şi către locul căreia a călăuzit pe cei trei Crai sau Magi.
   Făcută în cinci colţuri, din speteze de lemn subţire, învelite cu hârtie colorată pe margine, steua are la mijloc zugrăvite ieslele, în cari, încunjurat de lumină, stă pruncul Isus, avend la piciore închinăndu-i-se pe Magii aducători de aur, smirnă
www.digibuc.ro
104
DIM1TKIB C. OLLiNKSCU
  Eşind încet din întunerec, pare că alunecă singură prin vezduh, «călăuza celor trei Crai de la Răsărit», iar cântecul copiilor, ce o însoţesc, răsună duios în depărtare, ca glasul de prevestire al unei neasemănate minuni!
                     Cine primesce steua frumosă şi luininosă,
                     Cu colţuri multe şi mărunte,
                     Do la nascerea lui Christos dăruite!
<Jic ei, apropiându-so; iar când fură faţă în faţă, Paiaţa sărind înainte răspunse:                                                          •
                     —Noi poftim, steua frumosă şi luminosă,
                     Şi o poftim să ni se închine de trei ori,
căci altmintrelea .... o fac ţăndări .... şi ridică bâta ameninţă-tdre, < a să-şî întărescă cuvîntul. (1)
  —     Plecaţi-vă, mocofanilor, le strigă Moşul, nu vedeţi voî pe Irod împărat, pe Craii de la Răsărit, pe Prunc şi pe Ostaşi? Cine sunteţi voi, să treceţi cu semeţie fără să vă închinaţi lor ?!
  —   închină steua, că dau . . . ţipă Paiaţa
  Ceta cea mică stă la sfat. Ei sunt căţi-va, cei-lalţî sunt mulţi . . . n’aii ce face . . . ş’apoî bâta Paiaţei ridicată în sus le dă fiori. Cu ochi galeşi privind deci steua lor cea frumosă şi lumindsă, o plecă de trei orî înaintea chivotului cu Vicleimul, pe când cel maî în vîrstă dintre ei <Jice:
                     Noi suntem cei curaţi,
                     Cei curaţi şi luminaţi ....
                     Iată steua v’o închinăm
                     Dar robi vouă nu ne dăm! ....
Şi dau să trecă pe alături maî departe.
şi tămâie.—Pe colţuri sunt chipurile lui Adam şi al Evei, primind merul de la şerpe în Paradis, şi alte mici scene din Istoria Sfîntă.
   Cântecele de stea, culese şi prelucrate de AntonPann, sunt întocmite intru povestirea şi lauda nascerii Mântuitorului sau cuprind deosebite apologii ale religiei nostre.
   (1) Este tot-dcauna certă mare intre cei cu Steua şi Vicleimul asupra întâietăţii lor. Cei cu Steua ţlic, că ei trebue s’o aibă, fiind-că ei rcpresintă instituţiunea religiosa în totă curăţia ei, pe când cei cu Vicleimul pretind că, avend pe Irod, pe cei trei Crai şi pe Prunc cu dînşii, ei sunt mai mari, aşa că puterea numărului covîrşind pe cei-lalţî, Steua trebue să li se închine de trei orî, alt-fel sare Paiaţa şi o sparge. De multe-orî Vicleimul umblă cu Steua împreună, când vrea ca spectacolul să fie mai bogat şi partea religiosâ mai desvoltată decât cea-laltă. Atunci ordinea spectacolului este: începe Steua, apoi vine Vicleimul, fără părţile comune din cântecul Stelei, după acesta la sfîrşit jocul păpuşilor,
www.digibuc.ro
105
TEATRUL LA ROMÂNI
   —     Nu aşa, băeţî, (Jice atunci Irod, eşind din umbră, voi sunteţi călăuza Magilor, voi să mergeţi înainte, noi om călca după voi, că la Vicleim e dat să mergă Steua % . .şi ce-om câştigă, om împărţi . .
   —     Impărţela Domnilor ori a calicilor, luminate împărate, întrebă Moşul.
   —     Impărţelă dreptă, răspunde Irod, şi acum cântaţi cu inimă, ca să v’audă boeriî.
   Cetele amîndouă s’au împreunat şi Steua se întărce înapoi, păşind în cap, după dînsa Vicleimul, luminat de felinare, la urma tuturor vin păpuşarul şi clarinetistul, care bucuros că nu-i maî îngheţă degetele cântând, îşi aprinde o ţigară şi umblă cu mânele în busunar.
   Iar băeţii de la Stea, cu Paiaţa şi cu Moşul, încep din nou psalmul:
                      Cine primesce Steua frumosă Şi luminosă,
                            Cu păpuşi,
                            Cu mănuşi,
                      Cu cioboţele încălţate,
                      Aruncate după spate!! . . . .
   Şi aşa se duc frăţesce acum pe uliţe până după medul nopţii şi... până la Boboteză.
                      însă tote-s trecetore:
                      De e ploie, de e sore,
                      De sunt morţi, ori de sunt vii,
                      Tote per, rămân pustii;
                      Numai dreptu-aşezămînt,
                      De-î nărav, de e cuvînt,
                      E statornic pe pămînt ....
vorba cântecului, căci trecu Crăciunul cu bunătăţile lui şi iată că flăcăii strunesc Buhaiul (1), ca să ureze an nou bun, cu fericire şi cu sănătate! Iată-i la ferestre hăulind, plesnind din bice şi, ca în vremile de altă dată, când omul «îşi dedea cote eu Dumnezeii pe faţa pămînlu-lui>, reînviând in suflete amintiri şi năzuinţe, înfiripând din belşugul lor de dorinţe, o clipă măcar, noue avînturi şi speranţe noue! ...
                      _____Hăî! Hăî!
                      Pluguşor cu doî-spre-clece boi!
                            Hăî! Hăî!
   (1) Flăcăii la ţeră îşi durczâ în ajunul Sf. Yasilie un buhaiu, făcut dintr’o puti-nică, de fundul căreia legă o cordă, care, trecend printr’o ţiplă, imiteză mugetul boilor. Ou acest instrument umblă eî să colinde pluguşorul din casă în casă.
www.digibuc.ro
106
DIMITRIB C. OLLĂNESCD
                        Plesniţi măi Hăi! hăi!
                      Mâne anul se ’noesce Pluguşorul se pornesce Şi începe-a colindă Pe la case şi-a ură! fîrna-î grea, ometu-î mare, Semne bune anul are,
                      Semne bune de belşug Pentru brazda de sub plug. Domne binecuvinteză Casa, pe care-o ureză Pluguşorul fără bol, Pluguşorul tras de noi.
                      ' Uraţi flăcăi!
                           Strigaţi măî!
                           Hăi! hăî!
                           Hăî! hăi!
   Tot satul e în picidre, în peptul fie-căruia tresare pare că o vieţă nouă, căci din atâtea urări de bine Românul se mulţumesce şi cu îndeplinirea uneia numai: noroc bun să dea Dumnezeu! Datină stră-moşescă (1), care, atunci ca şi acum, pămîntuluî mănos şi cerului milostiv prindse de mulţumire îi închină şi din om în om în poporul roman, popor de plugari ca şi noi, sburâ frumdsa urare:
                        Gaudium et laetitia Sit in hac domo:
                              Tot filii,
                              Tot porcelli,
                              Tot agni! ....
   Şi <Jiua Sfîntuluî Vasilie se ridică la noi purtătdre de daruri, împă-ciuitbre de inimi şi sfătuitbre de bine, precum el însuşi, părinte al bisericei creştine, eră dătător de linişte şi de pace împrejuru-î; precum anul nou, copil nevinovat, în întâia <Ji a vieţeî sale de veci, se cade să măgulescă pe cei nerăbdători, pe cei de-apururea cu gândul către (Jiua de mâne.
   (1) Serbările romane Opalia în onorea luî Saturn (cerul) şi a soţie! sale Ops (pă-mîntul), care dedeau hrană, vreme bună şi îmbelşugare omeniri!, erau din cea maî adincă anticitate forte cu evlavie ţinute. In timpul lor se făceau urări asemenea cu ale pluguşorului nostru, care nu e decât consfinţirea unei tradiţiuni înăl-ţătore de inimi şi dăţătore de pace şi de bune speranţe.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
107
   Copii, cu crăngî înflorite în mâni, cu surîsul pe buze şi cu graiul îndulcit de gingaşe cuvinte, întîmpină pe fie-care cu sorcova (1) lor, <Jicendu-î;
Sorcova, vesela, Să ’nfloriţî,
Să mărgăriţi Peste vară, Primăvară:
Ca un per,
Ca un mer,
Ca un fir De trandafir; Tare ca petra, Iute ca săgeta; Tare ca ferul, Iute ca oţelul. La anul Şi la mulţi ani!
   Şi acesta întru vecmicirea tot a unui obiceiu roman, acela de a se felicită la începutul anului (la eî începutul lui Martie al nostru), atingendu-se cu o ramură de dafin verde: ut anuare perennareque cotnmode liceat! (2)
   Oraşele, satele, ţera întregă sunt în sărbătore!
   Cu strigăte de bucurie, cu sunet de clopote, cu bubuit de tunuri îl întîmpină lumea, ca pe un împărat, nesciind, vai! câte nevoi pdte-î aduce în sîn şăgalnicul prunc al vremii.
   Iată boeriî în butci cu telegari de mare preţ, porniţi să hiritisescă pe Yodă, pe mai marii şi mai bătrânii nemuliu. Iată negustorii, în haine nouă, trecând, după slujba bisericescă, la părintele archiereu, să iea blagoslovenie, la staroşti, la mai mar-başa, la toptangiiî cei bogaţi, la fruntaşii mahalalei, să se sărute frăţesce cu dînşiî şi să-şî ureze: ani mulţi şi fericiţi! Iată breslaşul cu copiii de mână, ducen-du-se pe jos, dintr’un capăt al uliţelor la cel-lalt, la naşul, la cumătrul, la frate, la nepot, să ciocnescă paharul, ca să le fie de bine! ... Iar sera, iată pe fie-care aşezat cu aî luî la masă, mâncând, unii din talere scumpe smălţuite (3), alţii din străchini de pămînt, plăcinta cu bilete şi aşteptând toţi cu aceeaşi plăcere, cu acelaşi neastîmpăr, să-şî cundscă sorţul, pe care li-1 trimite Dumnezeu de anul nou, căci încă pe acea vreme deprinderile erau fără mult încunjur, îndoiala despre tot şi obosela grabnică de tdte nu avusese prilej să se furişeze între dînşiî. Vremuri într’adever patriarchale, când cei mari, cei mărunţi şi ceî de jos, dmeniî de talent şi neghiobii, nu cătau să fie, 1 2 3
   (1)   Numeri sorcovei vine de la slavonul sarok (patru-<Jeci), numer fatidic al atingeriloi ce se face cu ramura împodobită cu hârtie colorată şi poleită, betelă şi fior! artificiale, din cari e alcătuită sorcova.
   (2) Macrobius, Saturn., liber I, cap. XII.
   (3) Cele mai multe de inajolica, aduse de la Danzig şi Bohemia. — Wolf, t. 1, p. 263.
www.digibuc.ro
108
D1M1TKIE C. OLLiNESCU
bunădră ca acjî, toţi de o apă, nici năzuinţele nu le erau cu atât mal neîngrădite cu cât puterile le erau maî slabe şi minţile maî întunecate !
   Pe noi, cei de acum, propăşirea ne-a răpit prea pe neaşteptate în vîrtejul ei, în cât capetele încă nu-s deplin liniştite de sbuciumul prin care am trecut.
   Ideile, simţirile, dorinţele sunt amestecate în minţile şi în sufletele ndstre, hotarele lor despărţitdre încă nu le-am atins şi Babilonia în care trăim ne răpesce, de multe-orî, ceea ce face pe om fiinţă cumpănită: bunul simţ.
   Năravurile vechi ne par serbede, poddbele mîndro ale trecutului nu ne maî însufleţesc. Femeilor le e silă să grăiască limba cea dulce a părinţilor, copiilor nu le mai poţi pune stăpânire pe limbă şi pe purtare; iar dacă am păşit de hotarul ţării dincolo, cu greu maî găsim cevâ plăcut în cuprinsul pămîntuluî nostru.
   La sărbători, la petreceri şi la răsplată cu toţii de una, la lucru la datorie şi la răspundere fie-care în deosebi!
   Gdna neobosită după avere a împetrit pare că inimile; tot ce nu face vîlvă sau nu dă câştig se iea peste picior, orî nu e înţeles!
   Trântorii, feciorii de bani gata, cămătarii îmbogăţiţii, nemernicii cari aţin drumurile ddr o da norocul peste dînşiî, ceî împrumutaţi cu cei ce împrumută, ceî cari vînd ce nu au cu ceî cari cumpără ce nu pot plăti, minciunoşiî, dibaciî cu ceî pururea jertfa minciunii, ceî ce alergă flămânzi după un codru de pâne cu ceî ce aruncă sătuî pânea întregă la câni, toţî vor să trăiască pe aceeaşî treptă ca ceî maî harnici, ceî maî cinstiţî, ceî maî deştepţi
   Priviţî acum la ţăran.
   Din ceea ce a moştenit de la tată-său el păstreză tot, fie pămînt, fie obiceiuri. Aşâ, am găsit neatins graiul nostru la dînsul, isvorul cel limpede de cânturi şi de poveştî tot de la dînsul purcede, şi sub acope-remîntul lui adăpostitu-s’a în vremî de restrişte comăra ndstră minunată de datine!
   Dacă tîrgoveţuluî nu-î maî e nimic de ajuns, pe dînsul cu puţin îl împaci. Dacă unora nu le poţi sci nicî voia nici nevoia, luî cu puţină îngăduire îî cetesc! până în adîncul sufletului
   Pentru dînsul nu-î nimic maî de preţ decât cuprinsul în care tră-esce, căci pe atâta ţarină câtă vede cu ochii pdte fi stăpân ca pe bătătura luî, dacă e volnic la muncă. De aci dragostea ce-1 legă de pămînt şi frica de Dumnezeu în apucăturile luî ca om între dmenî.
   Dacă n’a fost atins de stricăciunea oraşelor, maî rar îţî va arăta
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
109
el o altă faţă decât acea pe care i-a dăruit-o Dumnezeu; iar în jocurile, în petrecerile şi nebuniile lut chiar vet află, Iară tăgadă, maî multă curăţie de suflet şi o voe bună mai puţin prefăcută decât în-tr’ale ndstre.
   Iată-î adunaţi bătrâni şi tineri la şe$etore.
   In tindă, lângă vatră, unehoşit, încătjindu-se când pe o parte când pe alta, răscolesc cărbunii aprinşi, pe cart înfloresc bobe de porumb într’o largă tipsie de aramă.
   Ola cu vin trece de la gură la gură, că nimic nu usucă mai lesne gâtul Românului decât vorba, şi de cum a înoptat vorbesc eî, vorbesc despre feţi frumoşi, despre smei, despre vîrcolaci, despre haiduci, ort despre nevoile lor.
   Un pădurar, vestit într’ale vînătorieî, tălinăcesce rostul liăituolei: cum se prinde ursul în bârlog, cum se alungă opuriî pe gheţă, care e mai bună de mâncat dintre lişiţă şi dropie; iar un vier de lângă dînsul spune băeţilor, că nu e friptură mat cu gust ca cea de grauri beţi de zemă de struguri.
   O babă, într’un colţ, ghicesce norocul fetelor în palmă; în fund, după grămada de ştiuleţî de porumb, flăcăii se j6că de-a. feţele, de-a ineluşul, de-a aţa cu nisce codane, cart se prăpădesc de rîs, dându-i rămaşi.
   Rezemată de uşorul uşeî, o tînără nevastă cântă o doină, pe care ciobanul, trântit într’o rînă pe laviţă, o prinde—ca din depărtare—cu cavalul.
   Se face tăcere, jocurile rămân neisprăvite şi o vădană, cu ochi agen se pune în mijlocul tinerilor, privegbiând să-şî ţie fie-care mânile acasă, până s’o sfîrşi cântecul.
   Un moşneg, cu bărbia în palmă, tâlcuesce visuri copilelor, o mătuşă descântă de întîlnitură şi de deochi, iar în dosul cuptorului stăpâna casei începe un basmu pentru ceî cari îî curăţă porumbul aruncând bdbele într’o baniţă cu cercuri de fer.
   O veselie senină însufleţesce pe toţi la olaltă.
   Poveştile, cântările, sndvele, jocurile şi rîsul şi glumele, se prelungesc până în adîncul nopţii; iar după ce grămada de ştiuleţî a fost curăţită, caerele de lână şi fusurile aninate în grindă, floricelele şi vinul date gata, unul câte unul se ridică, îşî iea bunda, cojocul, zeghea ori fernieneua pe umeri, şi cu nopte bună! mâne cu bine! leliţă cumătră, naşo, badeo, vericule, nene! se îndrăptă pe acasă: flăcăii şi fetele alergând şi bătendu-se cu zăpadă, bătrânii maî ticniţi, la pas, pu-fuind din lulea, ori isprăvind vre-o vorbă lăsată la urmă . . .
www.digibuc.ro
110
DIMITHIE C. OLLÂNESC0
    Şi aşa trec nopţile cele lungi, aşa se undesc dragostele şi se fac îm-părechierile între tineri.
    La şe$et6re se pun la cale multe şi de tdte, acolo se aduc şi de acolo pornesc veştile de la sat la sat, tocmelile mai cu înlesnire acolo se chibzuesc, iar mamele îşi pun ochii pe vre-un odor, numai bun pentru copiii lor.
    De când se întocmiră măscile pentru teatru, sub cari actorul îşi putea ascunde chipul şi preface glasul, îndrăsnela de a sta în faţa publicului şi a-î spune adevăruri luă tot mai mult avînt. Când li se dete caracter personal şi înfăţişară pe cine-vâ anume cunoscut, spre a-î aduce slavă sau ocară, însemnătatea măscilor Ga uneltă satirică se vădi cu de-săvîrşire.
    îngrijirea deosebită pentru prinderea asemănării fu dată în dauna cuvîntăriî, iar mişcarea câştigă vioiciune şi înţeles mai larg.
    Pantomima luă ast-fel locul tragediei.
    Lungă vreme domni ea singură pe scena romană şi poporul se deprinsese atâta cu dînsa, că nu-î era de ajuns a o aplaudă la teatru, ci o strămută şi în vicţa lui de-acasă. La ospeţe, la ceremonii, la petrecerile mari şi mici, ea eră aprdpe nelipsită, lucru de care cu atât mai mult se măguliau musafirii, cu cât însăşi religia în ceremoniile sale o întrebuinţa ca o podobă trebuincidsă a ritului celui atât de pompos şi de teatral. •
    ţ>eul Pan, însoţind-o cu danţul, întocmi petrecerile câmpenesc!, în cari fetele şi flăcăii jucau purtaţi de glasul flueruluî şi cântau în răstimpuri laude ocrotitorului holdelor şi turmelor.
    Comus, tjeu al rîsuluî şi al ospeţelor, le strămută de la câmp la ' mese şi la veselii, orînduind ca danţul să nu se încingă decât sub îmboldirea vinului şi a cărnurilor fripte, cari pun un grăunte de nebunie în creerî şi o scântee de foc în sânge. (1)
    De la ospeţe, cu vremea şi cu prefacerea năravurilor, danţul trecu la nunţi, la praznice, la serbări de familie, până ce deveni el însuşi o sărbătdre, cu atât mai strălucită cu cât felul şi numărul dănţuitorilor erau mai de semă şi mai mare.
    Zădărnicia bogaţilor, luxul, capriciul femeilor şi ispita tot-deauna caldă a dragostei şi a tinereţeî au făcut din acestă îndeletnicire, atât de nevinovată la început, desfătarea cea mai pompdsă şi mai costisitdre a vremurilor moderne: balul.
    (1) Datină păstrată până la finele veculuî XVIII la noi şi care în Francia a purtat şi portă numele de la danse des festins.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
111
  Prin poddbele lui scumpe şi bătStore la ochi, prin vioiciunea, în-drăsnela şi gingăşia mişcărilor sale, prin farmecul cu care el încarcă simţurile şi ademenesce mintea, balul, pantomimă şi comedie tot deodată, are multe însuşiri de ale teatrului, fără de a avă şi înrîurirea binefăcetore a acestuia. (1)
  La noi, până către sfîrşitul văculuî trecut, balurile erau necunoscute. Se <Jice că nisce Comiţi şi Marchisî, fugari din Francia, s’ar fi cercat să înjghebe petreceri de felul acesta la Curtea lui Vodă Moruzi. Cu venirea oştirilor rusescî de la începutul veculuî nostru însă, balurile se înfiinţară statornic, luând tot mai multă întintere, până ce ajunseră a fi adevărate solemnităţi ale Curţilor domnesci şi ale caselor celor mari.
  înainte vreme, lumea nu avea prilej să danţeze decât la anume împrejurări: la nunţi, la praznice, la lăsaturi de sec, petrecerile fiind în deobşte rari şi puţin însufleţite. Aşa, bărbaţii ori se adunau să bea şi să mănânce, ori făceau între dînşii sintrofiî, fumând, vorbind de daraverî şi jucând cărţi (2), pe când femeile «se inglindiseau», cosend
   (1)   Balul, originar din Italia (ballo = danţ; ballare=a danţâ), unde, cu tolă rigorea evului mediu, se practica de ţărani, iar în Sicilia era obiceiu de a se face chiar mascarade (adecă plimbări de măscî pe uliţî sau prin case), a trecut de timpuriu în Francia. Când căzură luptele singulare, Ies toumois, şi isprăvile trubadurilor, se introduseră mascaradele, străvestirile, jocurile, mai întâiu în me<jă-<ji, apoi de acolo se urcară spre nord, ast-fel că primul bal cunoscut de istoriografi (de Montglave) se dete la Amiens în anul 1385, cu ocasiunea căsătoriei Regelui Carol VI cu Isabela de Bavaria. Un ba] vestit fu iarăşi cel de la 1500 dat la Milano în onorea lui Carol VIII, unde danţară doi Cardinali: San-Severino şi de Narbonne. Caterina de Medicis introduse balurile în serbările oficiale, la Curte. Balurile erau deschise, costumate sau mascate. Primul bal costumat fu cel de la 1397, dat lui Carol VI la «Hotel de la Reine-Blanclie», unde intră ducend după sine patru gentilomi îmbrăcaţi ca sălbateci. Ducele de Orleans, fratele Regelui, apropiă o luminare de costumul unuia din ei, făcut de câlţî şi srnolu, care luă foc, şi căte-şî patru periră arşi de vii. Ludovic XIV dete baluri strălucite la Versailles la 1688 şi 1697; iar la 8 Ianuarie 1713 creă balul mascat la Opera din Paris. De atunci balurile mascate deveniră o petrecere favorită a nobililor şi se întinseră în totă lumea. In timpul Carnavalului, măscile şi mascaradele cutreeră uli-ţile în Italia; iar în ultima lui săptămână, măscile merg din casă în casă, intrigând şi amusând lumea. Acelaşi obiceiu se păstreză în Grecia până astăzi.
   (2)   Dacă erau din starea de jos jucau; conţină, joc italian, cureluşa, joc bulgăresc, mariage, joc franţusesc, tablele, joc turcesc, ţintarul ori gîcî în care, jocuri romane trecute de la strămoşi întocmai la strănepoţi.
   In clasele mai ridicate, boeriî jucau: piquet, l’hombre, tokatille, jocuri franţusesc! răspândite în Europa încă de prin mijlocul veacului XVIII, apoi trisett, langen-puff, unsprezece şi jumătate, jocuri nemţescî, otuz-bir (trente-et-un), joc franţusesc botezat turcesce, ghiordum, joc turcesc, stoss, joc nemţesc introdus de Ruşi la noi, lan-
www.digibuc.ro
112
DIM1TRIE C. OLLĂNESCO
la gherghef şi la ciur, jucând jocuri nevinovate, cântând une-orî (1), dar mai alos mâncând dulceţuri şi prăjituri,
   Alt-fel, fie-care steteâ pe acasă, aprindea sera câte o luminare orî doue do său, punea pe ţigance să spună poveşlî, se sfătuiâ cu aî luî, maî întindea vre-o «pasienţă» şi ... se culcă de cum se înoptâ, ca să se sc<51e do mânecate:   că aşâ eră bine şi sănătos».
   Când le veniâ însă vremea să j<5ce, «jocurile lor se deosebiau cu totul de ale altor nâinurî. Ei nu jucau doi câte doî sau patru cu patru, ca Francesiî ori Leşiî, ci maî mulţi împreună, făcând un cerc sau un şir lung.
   <Nicî nu jucau altă dată bucuroşi, decât la ospeţe Atunci, jocul se numesce horă, când se prind cu’ toţii de mână şi jocă în cerc, miş-cându-se după mesură cu paşi potriviţi, din drepta în stânga; iar când se pun în şir lung, primjendu-se de mână, aşâ că atât un capăt cât şi cel-lalt să rămână slobod, şi fac felurite ocoluri şi întorsături, se numesce tlanţ (cuvînt leşesc).
   <La nunţi au datină să j6ce, înainte de cununie, în curte sau pe stradă, întocmiţi în două şiruri, unul de bărbaţi şi altul de femei. La amîndouă se alege câte un pristav, care trebue să fie om bătrân şi de cinste: acesta pdrtă în mână un băţ vărgat cu aur sau tras în alte feţe, în capătul de sus al căruia atârnă o naframă cusută forte frumos.
   «Când fac întâia mişcare, unul din pristavî trage pe aî săi diu drepta
squenet, joc franţusesc totdedînşiî adus, pharao, daniele, idem, introduse din Transilvania (Sulzer, op. cit., p. 399); apoi maî târziu baccara (macca), preference, whist şi britsch (aceste doue englesesci). Biliardul fu introdus de oficeriî ruşi în Moldova.
   (1) In deobşte femeile, cari şedeau maî mult în casă, bine hrănite, bine ţinute, bine păzite, sănătdse, aveau glasuri frumose. Cultură musicală aveau forte puţină şi, dacă cântau cu gust şi cu ore-care dibăcie, eră maî mult un dar firesc decât un resultat al studiului. Cântau din gură, din tamburâ, din ghitară, învăţate de robii ţigani, orî de dascălii greci, meşteri în ale cântecului. Până în vremea lui Caragca-Vodă, nu s’a sciut despre piano la noi. Atunci, fata unui boer mare, crescută la Viena, unde învăţase clavirul, măritându-se, avu nefericirea să şi-l vadă sfărâmat bucăţele cu toporul de bărbatu-seu, gelos că trecătorii se opriau la ferestre să asculte pe novastă-sa cântând. Mâhnirea, se ţUce, că i-a fost atât de cumplită, că biata femee muri în curînd, lăsând cu limbă de morte să-î facă sicriul din scândurile clavirului, dar s’a împotrivit popa, ţlicend că fusese vasul necuratului.— IonGhica, Scrisori.
   Une-orî fetele cântau împreună, formând un fel de cor unison, însă neavend cunoscinţă de armonie. Musica eră exclusiv naţională; rari bucăţi, ca marşul luî Napoleon, orî vre-o arie grecescâ de dragoste, au putut pătrunde în straturile societăţii femeesci înainte de începutul veculuî nostru.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
113
în stânga, iar cel-lalt din stânga în drâpta, aşâ că şirurile să stea faţă în faţă, iar întorcendu-se, să stea spate la spate. Şi aşâ se întorc amîndouă şirurile în rotaţiunî continue, dar atât de încet, pentru ca să nu se amestece, în cât abiâ le poţi băga de sâmă mişcarea.
   «Atât într’un şir cât şi în cel-lalt, fie-care iea loc după rangul său. Femeile ori fiicele boerilor ieau loc după rangul bărbatului ori tatălui lor.
   «Locul întâiu îl are însă tot-deauna prisţavul, al doilea nunul, al treilea mirele. Asemenea. în şirul femeilor, mai întâiu e prisţavul, apoi nuna şi după ea miresa, chiar când ar fi de o stare mai j<5sâ decât ceî-lalţî. După cununie se amestecă amîndouă şirurile şi jdcă în cerc, aşâ că fie-care bărbat să-şî aibă femeia la drăpta şi tot de-adrepta să aibă fie-care tînăr câte o fată de trăpta sa.
   «Câte odată fac şi figuri în horă, schimbând cercul în triunghiu, în pătrat, în forma oului sau altele, după închipuirea şi dibăcia pri-stavuluî.» (1)
   Când mai tânjiu Măria Sa Vodă, în cinstea vre-unuî General rusesc ori a unui Consul străin, deschideâ uşile Curţilor domnescî, adunând în sala tronului tot ce eră mai nobil, mai bogat şi mai frumos în Iaşi sau în Bucurescî; când deprinşi cu portul, cu limba, cu obiceiurile europenesc!, boeriî nu maî socotiau ca faptă de ruşine orî de necuviinţă să-şî vadă fetele şi nevestele în braţele altora jucând,— balul se începeâ cu poloneza, la care luau parte în şir toţi dănţuitorii doî câte doî. Menuetul, cu paşii mărunţi, tacticos şi ţepăn, veniâ după dînsa; apoi urmau passe-pied, cel repede ca un vîrtej, în trei paşi, numit tampeta (la tempete); matradu, danţ napoletan, manimasca, danţ poporal italian, mazurca leşăscă, tirola nemţescă, un fel de ciardaş numit unguresca (jucat mai ales de militari, car! băteau la întorsături din pinteni), englesul, romana, un fel de cadril, skotiseh (ecossaise) şi în sfîrşit săltărăţa cracovenca (leşăscă). (2) Muscalii ne aduseră cadrilul (contradanţul) şi polca, Nemţii valsul în doî paşi: apoi veniră galopul, polka-mazurca, cadrilul lăncerilor şi coti-lionul.
   Numai biata udstră horă, ca o ţărancă rătăcită între cocdne marî steteâ sfidsă într’un colţ, din care rar, fdrte rar, câte o Domniţă bine
   (1) Cantemir, op. cit., p. 141.
   (2) Nicolae Philemon, Ciocoii vechi şi noi, p. 173, nota 1. — Teodor Burada,
Ahnanach musical, 1877, mai pune printre danţurile de salon: şubeta şi jocul sena-toriţii, introdus pe la 1808 de soţia senatorului rus Milasevicî, dar care a dispărut la 1816.                                                         ’
   Analele A. R.—Tom. XVIII. Memoriile Seci. Literare.                          8
www.digibuc.ro
114
DTMlTRIE C. OLlSnESCU
însufleţită o lua de mână şi o punea să-şî mlădieze gingaş trupul şi paşii, întru măgulirea ochilor şi a dragostei celor strămoşesc!
   După pilda Domnitorului, boeriî cei mari şi, după a lor, boeriî de starea a doua începură treptat să-şî deschidă casele, să adune lume, să-şî lumineze încăperile (1), să le împodobescă cu oglindi, cu mobile alese, cu plante, cu flori şi să dea baluri strălucite. Chiar şi negustorii cei de frunte, călcându-le în urmă, făcură cheltuelî — unii în nepotrivire cu starea lor — pentru întruniri de aceste, dintre cari ale lui Ştefan Poppovicî, toptangiul de la Hanul-cu-Teî, ale lui Hagi-Moscu şi Hagi-Tudorache au remas de pomină la cei ce le-au apucat.
   Intr’adevăr, boeriî îmbrăcaţi cu cecşirî roşii cu meşî, papuci sau cisme galbene de meşină, cu botul ascuţit, întors în sus, fără toc; cu anterie de ghermeşit, de citarie, calemcher, cutnie, selimie sau sevaiu; încinşi cu şaluri de India, cu fermenele scurte sau scurteicî îmblănite cu pacea de samur, singep ori cacom, pe de-asupra giubea de postav sau biniş, feregea ori contoş cu profirurî de samur de Moscva ; baş-boeriî cu hamger bătut în petre scumpe la brîu, gugiumane de samur în cap, cu fundul roşu ori verde; boeriî halea (2) stând în jurul Domnului cu bastdne lungi în mâni; Vodă îmbrăcat cu caba-niţă (contoş roşu cu găitane şi ceprazurî de fir), purtând ca Beizadelele gugiuman de samur cu fundul alb (3); 1 2 3
   (1) Luminările erau de câră făcute la noî ori de stearină amestecată cu ceră şi
aduse de la Leopol din Galiţia şi chiar din Viena, când balurile se dedeau la Curte; când se dedeau însă în casele particulare, chiar de boerî mari, luminările erau de seu. Tocmai pe la 1830 începură şi boeriî să facă, cu voia înaltă, us de luminările de ceră. Cele de stearină curată au venit din Austria mai târziu.             ,
   Drept aceea se povestesce că, în timpul domniei luî Grigorie Vodă Gliica, trecend pe la noî ambasadorul Marchis de Ribeaupierre, Domnitorul îi făcu o primire fă-losă. Intre altele îl pofti şi la un bal public, dat în onorea sa. Marchisul se duse la bal, mai mult ca să observe gradul de civilisaţiune a societăţii nostre; dar mă-(ăsăriile, şalurile şi mai ales diamantele ce vccju la daniele române îl surprinseră, căci numai diadema, cerceii şi ghiordanul coconeî Z... M... costau peste un milion. Din întîmplare, Marchisul îşi aruncă ochii şi asupra iluminării saleî şi veţlu, cu destulă surprindere, că eră făcută cu luminări de seu. A doua ţii, venind la Curte şi fiind întrebat de Domnitor de a petrecut sau nu bine, Marchisul răspunse că luxul coconelor nostre este egal cu acela al damelor din St. Petersburg; numai un lucru nu i-a plăcut, ţii se el Domnitorului.
   —  Ce lucru ? întrebă Vodă Gliica.
   —  Luminările cele de seu, al cărora fum strică aerul saleî.
   —    Cât despre acesta, ai dreptate; dar la noi numai Domnitorul are voe să ardă luminări de ceră, ceî-lalţî cată să ardă de seu.
   (2) Adecă în funcţiune, Miniştri ori demnitari aî Curţii.
   (3) Ion Ghica, Scrisori, ed nouă, p: 501.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI'
115
  Frumuseţea şi gingăşia deosebită a femeilor, al căror port de o rară bogăţie le dedea un farmec mai mult: rochii de mătase de Veneţia, de zăbranic franţusesc, de zefir de Ţarigrad ori de catifea, în tdte feţele, cari le subţiaii mijlocul, încins cu colane de fir bătute cu pe-rozele ori cu sinaragde, având mânecele strimte şi pepţiî ridicaţi, în-cheiându-se cu flori de diamante orî cu fuliî de cea maî strălucită apă; cu gâtul acoperit de «şemizete» de horbotă de Veneţia, de blondă de Olanda, orî puţin desfăcut, prins atunci în ghiordane de rubine şi de safire; cercei lungi de mărgăritar şi briliante împodobindu-le urechile, iar pe cap femeile măritate purtând fesuri albe de Tripoli, legate împrejur cu sanguin albe cusute cu mătase şi cu fir, ale căror căpătâie se înodaîi frumos de-o parte, cu flori de diamant, fetele cu capul gol, cu perul împletit în cdde lăsate pe spate, orî făcute colac pe creştet şi împodobite cu flori de grădină (1);
  Belşugul fără margine de tote;
   (1) N. Philemon, Ciocoii vechi şi noi.—Zallony, Les Phanariotes. Iată, de alt-fel, o mică listă a mărfurilor alese ce se aduceau pe la începutul vecului acestuia pentru îmbrăcămintea femeilor, la noi: hataia sadea de Veneţia, hataia florentine, camohus de Veneţia cu fir, camohus sadea, catifea cu aur şi sadea de Veneţia, sandal eianfes canaveţ, tafetas, atlas vergat şi cu flori, hares pungiuc (?) (bareges ponge,spote), fesuri tunesliî, basmale de Triest, de Francia, de Englitera, tulpan mosc, alagea de Triest, şal de Indii, cicecliu, şal boza-fer cu flori prin colţuri, gear de India, sanguliî, briurî caragialar cusute, cuinii, alagea, citării şi gazuri de Brussa, suvaele de Hale. (Condica vămilor din timpul lui Caragea, No. 121, p. 210.)
   După Miron Costin, boerii vechi purtau căciuli de pele orî de pâslă, ţuguiate, cu vîrful îndoit la o parte. Asemenea căciuli purtau şi boerii din Muntenia, cu sau fără blană în jurul capului, când erau de pâslă. Portul lor semăna forte cu al Polonilor: cisme până la genuchî, de pele colorată, cu tocuri, pantaloni strimţi, haină scurtă încheiată cu nasturi pe pept, pe de-asupra un fel de contoş cu blană, cu ceprazurî de fir. Femeile purtau rochii lungi de stofe bogate, pe de-asupra o haină cu mănicî scurte, blănită, iar pe cap văluri prinse cu ace de petre scumpe şi erna căciuli de pâslă subţire, cu blană în jurul frunţeî, cu flori de diamant pe dînsele.
   Sulzer, op. cit., p. 374 seqq., spune că, pe vremea lui (jumătatea a 2-a a vecului XVIII), portul bărbaţilor şi al femeilor eră in ţările române, de la cap până la piciorei cu totul turcesc. Purtau rochii lungi (el <jice Juppe), anterie făcute din stofe fine, camelot turcesc sau şal, cu mâneci, o blană cu faţa de mătase.' cu mănecî scurte, peste cari cădeau alte mănecî largi. Aceste haine la femei erau împodobite cu flori • de aur sau de argint şi blănite cu blănî scumpe. Apoi, pantaloni largi căcjend până peste pantofii de pele de Cordova. Femeile purtau galenţî de lemn, să nu-şi mur-dărescă pantofii umblând după treburile .casei; iar la pept rochia le eră deschisă în triungliiu, prin care deschizătură se putea zări peptul acoperit cu cămăşi subţiri de borangic Pe cap ele purtau un fel de turban turcesc, maî înalt decât al bărbaţilor, ale cărui căpătâie, în loc să cadă pe spate, erau încolăcite tot în sus, în forma unei pere, iar în vîrful lor scoteau părul (sau atârnau păr falş) împletii în 20—30
www.digibuc.ro
116
DIM1TRIE C. OLLÂNESCD
  Pusderia de ţigani robi, cari slujiau apr6pe unul pe fie-care musafir;
  Musica de atunci, ciudată pentru urechi nedeprinse cu dînsa;
  Ceremonia grecâscă, plină de închinăciuni şi de cuvinte măgulitâre;
  Talîmurile felurite, ce se întrebuinţau, dându-se cevâ unul obraz de soiu şi altele şi altele;... t6te aceste obiceiuri, jumătate orientale şi jumătate europene, făceau pe străinii, cari se găsiau trăind ast-fel într’o altă lume decât a lor, să rămâe uimiţi de cele ce vedeau şi autjiau!
  Şi se duse vestea pretutindeni despre ospeţia frăţescă şi traiul cel larg al Românilor, aşâ că toţi cel din afară—de-apururea norocoşi so-sitorî la noî — îşî putură curînd, curînd, răsădi năravurile de viăţă şi apucăturile lor de risipă în grădina nămuluî nostru.
  De atunci Carnavalul fu lanţ neîntrerupt de veselii. Balurile răma-
de coţii mici, de părea un fel de panache. Bărbaţii purtau fesuri roşii pe capul jumătate ras şi pe de-asupra o căciulă de blană în patru colţuri ori de postav, numită şlic, asemenea unei barete de popă catolic, sau căciuli rotunde, avend în faţă şi în dos margine puţin ridicate, ca o luntre, făcute de samur sau de hârşie negră. Femeile nu purtaă numai turbane, ci îşî puneau câte odată şlice de blană de samur sau de hârşie, aduse de' vîrf într’o parte, şi, ca să nu le cadă din cap, le legau pe frunte cu o legătură de mătase. La ceremonii însă, legătura fiind înlăturată, femeile ste-teau aprope nemişcate, ca să nu le cadă şlicile de pe cap. La Pasci şi la Crăciun, bărbaţii şi femeile îşi făceau vestminte nouă, dintre' cari numai blana ce purtau pe de-asupra, cu podobele ei de aur şi de argint, costă de la */, de pungă până la 5 pungi de bani fie-care (600 —5000 franci).
   Giuvaerurile lor erau iarăşi forte numerose şi scumpe. Femeile purtau la gât, pe cap, la urechi, pe pept, în degete, petre alese (diamante, mărgăritare, smaragde şi mai ales mono-petre), aşâ că îmbrăcămintea unei boeroice nu eră mirare să coste şi 20—30.000 de lei.
   In Transilvania, îmbrăcămintea, deşi cam la fel cu cea din ţările nostre, eră însă făcută mai din economie şi, dacă femeele aveau giuvaeruri, ele erau salbe de galbeni la gât, coraliu sau mărgele ordinare. Cele ce nu aveau putere să aibă aşâ lucruri, purtau salbe de parale, ori chiar de bani falşi. Femeile purtau şi ele rochii lungi, cu mâneci scurte, din care eşiau prelungite mânicile subţiri ale cămăşei, în faţă şi la spate purtând două fâşii de stofă de lână (catrinţe, fote), cari aveau în partea de jos ciucuri şi erau legate împreună cu o curea, sau mai bine cu un brîu de lână la încingătore, aşâ că vara se vedeâ printre ele numai cămaşa; iar erna purtau un peptar sau un cojocel fără mâneci. Fetele umblau cu capul gol, cu părul împletit cunună şi împodobit cu cordele şi cu flori; femeile măritate îşi acoperiau capul cu o maramă subţire în felurite cute şi o înfăşuraţi împrejurul obrazului.
   Ţăranii in Moldova şi Muntenia purtau cămăşi scurte cu mâneci largi, nădragi lungi de postav, o zeghe sau o glugă vara, iar pe vreme de ernă cojoc şi sarică, la cingătore chimir de pele, de care spânzurau cuţitul, amnarul şi punga; în cap căciulă de oie albă ori negră, vara pălărie de pâslă grosă; iminei în piciore, erna opinci.
   Veţlî şi Codex Bandinus, ed. Academiei, p. 136, în acestă privire.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
117
seră statornice serbări ale lumii bogate, iar cu a doua venire a Muscalilor se înjghebară balurile mascate (1), maî întâiu în sal6nele aristocratice, apoi Va -cluburile de danţ ale tinerimii, până ce, momelă plăcută, ajunseră să fie petrecerea tuturora.
  Dar iată că se apropie postul cel mare şi o săptămână — septe-mâna nebunilor—a rămas numai din câşlegî pentru danţ şi benchetuit.
  Atunci, pare că sub îmboldirea unui zel năsdrăvan, sângele maî cu foc se aprinde, minţile maî cu grabă se rătăcesc şi veselia maî uşor atinge culmea nebuniei
  Dacă în oraşe, unde e sgomot, mişcare şi lume multă, nebuniile acestea trec apr6pe nebăgate de semă, la sate ele fac cu atât maî mare vâlvă, cu cât şi apucăturile sunt p6te maî grosolane.
  Aşâ, flăcăiî se străvestesc cu peî de dobit6ce, orî din ţ61e împeti-cate cu lol6ţe de cârpe îşî fac strae, apoî cu bice în mânî încep să sară, să strige, să alerge, lovind pe orî-cine le ese în cale, aprind fo-curî de uscături, de pae, de curăţiturî de prin ogrăijî, împrejurul cărora j6că, sberă, cântă cântece obscene; apoî se prefac că sunt beţi, dau peste 6mcnî, îî îmbrâncesc, trântesc bărbaţilor căciulele în pămînt, smulg femeilor legăturile de pe cap, amintind întru acăsta destrăbălarea Bacchantelor şi nebuniile preoţilor luî Pan (2), ale căror sărbă-
   (1)  Ele se răspândiră atât de repede în ţeră, în cât maî nu eră oraş care să nu-şî aibă «clupul»—cum se fliceâ — de baluri mascate şi picnikurî pentru cele deschise.
   In Bucuresci balurile mascate se dedeau: la Teatrul Naţional, în sala Bossel (aţii dispărută), la Slâtineanu (aţi! dispărută), la intrarea Cismegiuluî (spre Cuibul cu Barză), la Franzelaru (lângă Delul Spirei), aprope de Sf. Apostoli (balul slugilor), la Trei Rose (al Ungurenilor) şi la Pomul Verde (în negustori) al Jidanilor.—G. Dem. Theodorescu, Datine, credinţe, moravuri, p. 39.
   In Iaşi, pe lângă balurile de la Teatrul Mare, se maî dedeau în sala lui .Pelrea Bacalu, în Sărărie, în Tâtăraşî şi la hanul lui Vanghelie. In Galaţi, comunităţile grece, bulgare şi evreescl dedeau baluri frumose, iar Ralli eră vestit la Brăila ca loc de adunare a măscilor şi a dănţuitorilor. La Focşani, «clupul» din casele lui Mihaly, mal târziu ale lui A. Cimbru, atrăgea lumea a trei judeţe la balurile ce dedea în timpul câşlegilor; iar în hanul lui Fompic sau al lui Fastia, nu se mai ostoiau jocurile şi petrecerile. La Craiova în teatrul lui Teodorini, la Ploescî în salonul lui Meedinţeanu sau la Dobrică, la Buzău în otelul Moldavieî, la Giurgiu în hanul luî Dumitrache, şi aşâ în tote oraşele, se danţâ cu sau fără mască, în Carnaval, ba şi în post câte-odată.
   (2) Bacchanalele şi Lupercalcle se serbau aprope împreună la Roma.
   Bacchantele umblau bete, despletite, jumătate gole, pe drumuri, cântând, jucând,
plângând adesea întru slava «jeuluî lor iubit.
   Lupercalele aveau caracter câmpenesc, după întocmirea ce le dedese Evandru,
www.digibuc.ro
118
DIMITRIE C. OLl.ĂNE.SCU
tor! cădeau în a 15-a <Ji a calendelor lui Martie, adecă 27 Februarie al nostru. (1)
  In cea din urmă <Ji a câşlegilor, feciorii din Transilvania fac în mijlocul ogdrelor un om de pae şi-i dau foc, cretjend că au nimicit ast-fel tdte răutăţile ce ar pute să jignăscă semănăturilor. (2)
  Iar a doua (Ji începe postul, smerenia şi rugăciunea, pe cari doar la înjumătăţirea praznicului, — când slobod e şi după lege să se înfrupte,—le dă la spate Românul, căci până la <jiua învierii primăvara îl frământă din adine, de i se pare vremea mai lungă...
   Când Pascele cu ouă roşii, cu sdre, cu stâlpari, sosesc pentru bucuria celor bine-credincioşi, îi ve(p gătiţi cu haine nouă, după ame<Jă, îndreptându-se pâlcuri, pâlcuri spre livada unde, în sunet de naiu şi de viori, dulapul (3), ca un uriaş cu braţele întinse, pdrtă prin văs-duh ţinerile perechi, strigând cât îi iea gura: oprea la basma!
   Pe policidrele şubrede se urcă ei rî(Jend, cu flori în mâni şi cu flori la pept, ca din vîrful cel mai ridicat să-şi pdtă odată măcar aruncă privirea peste capetele celor atât de mici colo jos, mai departe decât le-o încape zarea!
   Şi se cobdră apoi pe pajiştea plină de lume, voioşi străbat rîndu-rile, cu ai lor cinstindu-se închină paharul, iar când lăutarii zoresc mă-
şeful Pelasgilor Arcadienî, care colonisase o parte a Laţiulu! şi clădise oraşul Pal-lantium la polele muntelui Aventin. Se începeau cu jertfe aduse la Lupercal (peştera în care se credea că lupoica hrănise pe Romulus şi Remus) în onorea lui Pan, apoi preoţii lui (Lupercî), goi, cu pelea frecată în unt-de-lemn, încinşi cu o frânghie pe mijloc, alergau prin oraş, lovind pe cine întîlniau cu bice făcute din pelea victimelor. Femeile întindeau braţele, ca să fie lovite, în credinţa că ast-fel nu vor rămâne sterpe.
   (1) Sulser, op. cit., pp. 317—318
   (2)   Wilhelm Schmidt, op. cit., pag. 7, spune că acel om de pae, numit hodoiţă sau hopaiţă, e, după afirmarea lui Schuster (Wodan, ed. 1855—5(5, p, 39), un joc a căruia origine se perde în cea mai adîncă anticitate păgână.
   In părţile muntose ale Banatului, în ajunul lăsatului de sec se face purificarea prin foc, obiceiu moştenit de la Romani. In sera ajunului, se fac focuri la malul rîurilor, peste cari flăcăii trebuesc să sară de trei ori strigând: alto more sau aii more, more, ca să fie spălaţi de ori-ce necurăţii ale câşlegilor. Pe fetele ce nu s’au măritat până atunci le dau în vileg cu batjocură, ba une-ori şi prin tărbăcelă.
   (3)   Dulapul nu este o invenţiune românescă, <jice Wolf, op. cit., p. 237, ci vine pote din Rusia, unde asemenea maşine sunt populare.
   In Anglia, în Olanda şi în Germania se găsesc urme despre acest Drehschaukel încă prin vecurile XVI şi XVII.—La noi dulapul ţine de la Pascî până la Rusalii şi e petrecerea cea mai plăcută a tîrgoveţilor şi ţăranilor.
www.digibuc.ro
TBATROL LA ROMÂNI
119
sura, de pare că presară jeratec sub tălpi, îşi pun Românii căciula pe ureche şi se aruncă in joc.
  Ici, câţî-va cu paşi sdrumicaţî şi repezi frământă serba ori chindia; colo, sburdalnici săltând, flăcăii şi fetele se prind şi se lasă de mijloc, se rotesc în drepta şi în stânga pe loc şi bat cu călcâiul pă-mîntul (1), pe când mai de-o lături, ticnite şi line se întind horile la umbra salcâmilor înfloriţi.
  Părechi, părechi — bărbaţi şi femei, — prinşi de mâni ori de brîu, cu doî paşi înainte şi trei înapoi, se mişcă încet, încet la olaltă, şi ar merge aşâ până înoptat, dacă n’ar tresări de-odatâ cântecul aromit, paşii învioraţi nu s’ar înteţi şi întreg ocolul nu s’ar avîntâ, răpăind acum bătuta. (2)
  înainte vreme eră datină la Iaşi, ca în Joia după Pascî să se ducă tdtă lumea să petrecă sub polele deluluî Cetăţuei, ale cărui cdste umbrite de arbori serviau de preumblare (Jilnică nobilimii.
  Sub nuci stufoşi cu ramurele departe întinse, sub meri înfloriţi, sub salcâmi se aşezau pe erbă verde tineri şi betrânî, îşi desfăceau legăturile cu merinde, îşi destupau botele şi clondirele cu vin şi, la sunetul scripcarilor şi muscalagiilor, dedeau drum slobod desfătării. Scrânciobul de o parte, hora de alta, danţurile săltăreţe pre-tutindenea făceau să dudue pămîntul sub ropotele paşilor şi să fluture în vînt plete voinicesc! şi ştergare străvezii. Mai înainte de asfinţitul sdrelui, Domnitorul, încunjurat de boeri şi de curteni, sosiâ călare, să se bucure de priveliştea veseliei poporului; apoi descălicând, se aşeză pe jilţ într’un cort, precum se face la Moşi în Bucuresci, iar
  (1) Sulzer, op. cit. p. 413. — Danţul numit Cătănesca.
  (21 Hora, danţul nostru naţional, este de origină grecescă. Din cea mal înaltă an-ticitate, -/opsla a fost danţul mal multora împreună, cari, ţinendu-se de mâni, formau un cerc şi jucau fie după melodia ce cântau singuri din gură, fie după sunetul flueruluî, al lirei sau al cembalelor. In coristica antică tote danţurile erau însoţite de cântece şi se săvîrşiaumaî ales în jurul altarelor, pe cari se aduceau jertfe «jeilor; de aceea cele mai multe dintr’însele erau rotunde. Aşâ eră danţul cel mai însemnat al lor, numit Gnossianul, consacrat lui Apolon şi Dianeî (soreluî şi luneî), mai târziu corurile Dionysiace danţau, cântând, în jurul altarului luî Bacchus, ditirambul din care avea să esă teatrul. De la Greci, ele trecură întocmai la Romani, de unde cu colonisarea Daciei de către Traian şi Aurelian s’au strămutat la noî şi au ajuns, prefăcendu-se cu trecerea vremii şi schimbarea năravurilor, a se contopi într’un singur danţ circular, căruia i se păstră numele primitiv de chora sau hora, întru amintirea obîrşieî sale. In Grecia şi până a<ji se danţeză hora şi la Megara (capitala Beotieî) poporul jocă, în cele trei (file ale Pascelor, o horă anume, care este forte asemănată cu acea a ţăranilor noştri de la câmpie. In alte părţi ale Greciei moderne se danţeză cu aceleaşi măsuri ca ale horei nostre: doî paşi înceţi
www.digibuc.ro
120
DIM1TBIB C. OLLĂNESCD
tineretul, fete şi băeţî, îî aduceau în dar mănunchi de flori şi lucruri câmpenesc!. D<5mna cu Domniţele, cu cocdnele şi copilele lor, sosite în rădvane şi în leftice, trăgeau la schitul Socoleî, din pridvorul căruia se uitau la acâstă frumdsă petrecere.
  AstăcJ! acest obiceiu s’a perdut. (1)
  Ţăranii, car! nu şi-au schimbat din moş! strămoş! nicî graiul, nici portul, şi-au păstrat neatinse şi jocurile moştenite de la dînşiî.
  Hora le este lor pretrecere şi mângâiere. Mişcarea eî trăgănată şi liniştită se împacă bine cu firea duidsă şi visătdre a ţăranului. Aleanul sufletului şi-l află, princjendu-se alătur! de iubită; uitarea nevoilor, din priveliştea pacînică ce-î desfată ochi!, o undesce; simţirea plăcută prin trup i-o furnică plăpânda cântare . . . intrega pornire ce tainic îl mână să calce cu paşi! pe aceeaşi măsură ca toţi dimprejuru-î!..
  Cel maî vechiu danţ moldovenesc după horă este p6te Hârlădnca a cărei origine se trage, precum se crede, din împrejurarea dragoste! luî Ştefan-cel-Mare cu nevasta unu! pescar de la Hârlău, din care s’a născut Petru Eareş. Se j6că păreche, câte do! flăcăi şi două fete, întorcendu-se de maî multe-orî împrejur, ţiindu-se de mân! faţă în faţă şi dându-se înapoi. Flăcăi! cjic:
                     înainte şi ’napoî Catrino, Catrino, hăî!
Apoi, pornind jocul îndărăt, de unde plecase, adaogă:
                     C’aşâ jocă pe la noi,
                     Şi ’nainte şi ’napoî!
  Apoi Hora gălăţencă, originară negreşit din Galaţi, se j6că de maî mulţi bărbaţi şi femei, ţiindu-se de mână r<5tă. La un ocol al danţuluî intră un bărbat în mijlocul horei şi c’o basma prinde de gât pe un
înainte, trei paşi repeţlî înapoi, cu deosebirea că nu fac dănţuitorii un colac, ci rămân în semicerc şi cel din capătul din drepta are în mână o basma albă, cu care dă semnul celor-lalţî să facă figurile şi învîrtiturile ce-i trec lui prin cap. In aceste danţurî însă, Grecii se ţin de brîii.
   Sulzer, op. cit., pp. 420—427, recunosce că hora, aşa cum se jocă la noi, cu melodia ei trăgănată, duiosă, tristă, nu este numai un apanagiu al Românilor Munteni ori Moldoveni, ci că dinsa se găsesce la Albanesi şi la Slovacii din Transilvania şi din alte părţi ale Austriei, precum cântecele ţiganilor noştri sunt luate de la tote popor ele de primprejur, deşi ni le dau eî ca ale nostre proprii.
   Trebue însă observat că Sulzer, ca şi Rossler, caută tote mijlocele pentru a dovedi că suntem Slavi de origine şi anume prin femei, precum Slave sunt după dînşiî cele mai multe datine, jocuri şi cântări de ale nostre.
   (1) Acâstă sărbătore, pe care o sciam de la bătrânul Sdrobici (aţii răposat) din Bacăfi, am găsit-o descrisă şi de T. T. Burada în Almanachul musical, pe 1877, p. 69.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
121
alt jucător, care intră la mijloc; apoi vine altul şi altul, până se desface râta şi danţul se urmăză în doi, pentru a se încheiâ, ca la început, cu paşi săltăreţ! în .horă.
   La Yrancea şi în Ardei se jâcă Arcanaua, ce se asâmănă cu hora de brîii, avînd în frunte un vătaf, care ţine în mână un băţ şi bate tactul. Ea se jâcă tot la un fel în Moldova, Muntenia, Bucovina şi Ardăl.
   Hora alivencilor se jâcă de bărbaţi şi femei, car! din [când în când se lasă de mânî, fac un pas înainte, bat de trei ori din palme şi, dând un pas înapoi, se prind iarăşi rdtă.
   Jocul Hangului (din munţii Hangului), Horodinca Malorusienilor din Bucovina şi Ţuţuianca (Mureşanca) aii multă asemănare cu Arcanaua, pe când Pristandaua de la Moldova se jâcă ca şi de brîu.» bărbaţi şi femei la un loc.
   Pe sub p6le de dugenă este iarăşi un danţ fârte vechili, ce se jâcă pe la tîrguşâre sau pe la sate de către un bărbat şi o femee, ţinend de capetele unei basmale, pe sub care se învîrtesc din când în când. Acest joc aduce puţin cii jocul grecesc xo imirăpi).
   Raţa e jocul soldaţilor, ca în chip de horă, bătătorind pasul.
   Mai sunt încă o mulţime de alte danţuri, ale căror nume le arată obîrşia şi le pot zugrăvi mişcările, precum: Serba, Căzăcesca (care se jâcă mai mult pe vine), Arnăuţesca, Huţănesca (venită din Galiţia), Corăbieresca şi danţurile ţigănesc! ca: Ţiitura sau Ca la uşa cortului, alcătuindu-se din săraturi fără nici o rînduială după sunetul cobzei, şi Tananaua, pe care o jâcă copiii de ţigani, lovindu-şl trupul cu pi-ciârele şi sărind în loc pe marginea drumului, când cer milă la trecători.
   Zoralia este un fel de bătută, fârte sprintenă şi veselă, aî cărei paşi sunt adesea însoţiţi de un fel de, zîzîit prelung al jucătorilor.
   Trebue băgat de semă, că, în nepotrivire cu tîrgoveţiî, ţăranii jâcă numai afară, pe bătătură, în drumul mare sau în faţa cârciumel, dar nici odată în casă. (1)
   (1) T. T. Burada, Almanach musical pe 1877, pp. 62—64.
   In cele-lalte provincii locuite de Român!, danţurile se asemănă mult cu cele de sus, avend, după ţări or! după seminţii, nume fie apropiate de poporele cu car! sunt în atingere, fie zămislite din obiceiurile locale predomnitore, ca: Rusesca, hora Românilor din Basarabia; Colomeica, danţul locuitorilor mazur! din Bucovina; Ar-delenca, joc special ardelen, care în Transilvania are şi alte numiri, după ţinuturi: Abrudenca, Someşanca şi altele. In multe părţi ea se numesce joc de mână şi de învîrtit. Se jocă de obiceiu de părechî, bărbaţi şi femei, grupându-se in şir sau în cerc unele lângă altele. Ardelenca are două părţi: una cu care se începe jocul, mai lină, cu paşî anume, făcendu-se un fel de înaintare în cerc a părechilor, după care
www.digibuc.ro
122
DJMITKIE C. OLLĂNF.SCD
   Afară de aceste jocuri, Românul mai are «un altul aprăpe superstiţios, în care jucătorii trebuesc să fie în număr fără de soţ: şâpte, noue, un-spre-<jece.
   «Ei se numesc Căluşari şi se adună odată într’un an, se îmbracă în vestminte cam ca femeile, pe cap îşi pun cunună împletită din foî de pelin şi din alte flori, vorbesc cu glas subţiratec şi, pentru ca să nu fie cunoscuţi, îşi acopăr faţa cu o cârpă albă. Toţi părtă în mână o sabie gălă, cu care îndată ar străpunge pe orî-cine ar cuteză să le descopere faţa. Acest privilegiu îl au consacrat din vechime, în cât chiar dacă ar face omor, nu pot fi traşi înaintea judecăţii.
   «Conducătorul lor se numesce Stariţ, al doilea e Primicerul (Mutul Căluşarilor), a căruia sarcină este de a întrebă pe stariţ ce joc pof-tesce să se jăce şi a spune apoi celor-lalţî jucători în ascuns, ca să nu audă poporul numele jocului înainte de a-1 vede cu ochii. Căci au peste una sută de figuri, sărituri şi tacturi deosebite, dintre cari unele atât de dibace, în cât cei cari le jăcă pare că nici nu ating pămîntul cu piciărele, ci că sbără şi se părtă prin aer.
   < Căluşarii jăcă în (jilele de la înălţare până la Rusalii (?); în acest timp ei cutreeră tăte satele şi oraşele, pururea jucând şi săltând, şi în tot timpul nu se culcă să dărmă într’alt loc decât sub acoperişul bisericilor, căci dacă s’ar culcă într’alt loc i-ar munci strigăele, sau cum le <Jic ei: frumdsele.
   «Dacă se întîlnesce o câtă de căluşari cu alta pe drum, ele trebue să se bată şi câta învinsă se plâcă celei-lalte; apoi pun condiţiuni de pace, după cari cei învinşi trebuesc să rămână nouă ani supuşi celor învingători De se întîmplă ca în lupta acâsta să rămână vre-uii mort dintr’o parte sau alta, în acest cas nu se încape judecată, nici judecătorul nu urmăresce pe făptuitor.
   «Cel care e primit odată într’o câtă de căluşari trebue să rămână nouă ani într’însa şi în tot anul să fie faţă la terminul sciut; dacă nu s’ar presentâ odată, atunci <jic că are băla cea rea (ducă-se pe pustii) şi-l muncesc frumdsele. (1)
vine partea a doua, repede, cu învirtiturî, bărbatul învîrtind femeia pe sub mână. In timpul jocului, bărbaţii obicinuesc a strigă sau a chiui versuri poporane, după tactul musiceî. Mocănesca, danţ în care paşii sunt repezi şi călcâiul bate în res-timpî potriviţi pămîntul, se jocă în tota partea muntosă locuită de Români şi e pote cel mai vechiu danţ de caracter pe care-1 avem. Adesea i se ţhce Cătănesea, mai ales în Transilvania, căci soldaţii par a-1 fi danţat cu preferinţă.
   (1) Frumdsele, în credinţa poporului, sunt nisce nimfe de aer, cari se înamoreză de flăcăii voinici şi frumoşi. De aceea, când pe un flăcău îl lovesce vre-o bolă (pa-ralisie sau apoplexie de pildă), se ţhce că a că<jut jertfa frumoselor pentru nesupunerea ori răutatea lui.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
123
   «Poporul prost crede că aceşti căluşari au darul de a vindecă bolole cronice. Modul lor de vindecare e acesta: aştorn la pămînt pe bolnav, încep apoi săriturile lor şi, la un tact anume al cântării, îl calcă unul după altul de la cap până la călcâie; în urmă îî şoptesc la ureche unele cuvinte anume născocite de dînşiî şi poruncesc bdlel să esă din trupul bolnavului. Acesta o repetă 'de trei ori în trei (Jile şi de multe-orî omul se îndreptă». (1)
   Aşâ erau căluşarii acum 200 de ani, când scria Dimitrie Cantemir, şi ast-fel au remas cu puţine schimbări încă în Moldova, pe când în Transilvania şi în Muntenia ei sunt cu totul alt-fel. Mai întâiu, nu au caracterul religios şi ore-cnm mistic ce l’au avut după Cantemir, nici formeză o corporaţiune aparte, trăind după regiile neschimbate şi supusă unei discipline pe cât de aspre pe atât şi de puţin potrivită cu firea Românului. Inrîurirea medievală, — tainică şi supertiţiosă, — ce se vedesce din cele de mai sus, s’a mărginit, pote, asupra căluşarilor moldoveni numai, prin faptul că atingerea cu catolicismul feudal a fost mai desă şi mai puternică în acea parte a ţărilor nostre, pe când din-cdce contactul cu Turcii, cu Grecii orî cu Bulgarii a fost mai simţitor.
   Acum căluşarii, ca şi la sfîrşitul veculuî trecut, sunt şepte, noue, un-spre-<Jece sau doî-spre-<Jece flăcăi, îmbrăcaţi cu iţarî albi strimţi, cămăşi albe până de-asupra genuchilor, legaţi cu basmale mari roşii după gât şi peste umeri, cu ciomege lungi în mâni, zurgălăi la glesna opincii, încinşi cu chimir de pele bătut cu ţinte şi nasturi de metal şi pe cap cu pălărie mică, rotundă, negră, cu cordele (multicolore) şi cu flori sau pene. Ei se adună în cetă sub ascultarea unui Vătaf şi sunt însoţiţi de un om mascat, Mutul Căluşarilor, umblând ast-fel pe uliţele tîrgurilor, prin sate, dănţuind, pe când lăutarii <Jic din gură cântece de dor şi de veselie.                 ’
   Ei sunt via întrupare la noi a străvecheî corporaţiunî instituite de Regele Numa Pompiliu pentru paza celor doue-spre-(Jece scuturi (anci-lae), dintre cari unul, al lui Marte, fusese că<Jut din cer, şi cari erau pro-teguitorele cetăţii şi simbolul puterii şi tăriei milităresci ale Romanilor,
   Aceşti Sălii, numiţi Pallatini, fiind-că la început îndepliniau cultul lor în Palatul regelui, erau preoţi ai lui Marte Gradivus, aleşi printre fiii Patricianilor cari aveau încă pe părinţii lor în vieţă (patrinos & ma-trinos). La 1 Martie al fie-căruî an, ei cutreeraîi oraşul, săltând, jucând şi cântând laude (Jeuluî lor, din care pricină lumea îi şi numi Sălii (săltătorî).
   (1)   Cantemir, Descriptio Moldaviae (1716), ed. Academie! Române, p. 142.—Ve<Jî şi Ioan Eliade, Curierul românesc, 1843, No, 41.
www.digibuc.ro
124
UIUITBIE C. OLLInESCO
   Căpetenia lor se chemă praesul, magister Saliorum sau vates (vătaful de a<Ji); iar poesiile lor răsboinice se numiau astamenta sau axa-menta.                            .         .
   Kegele Tullus Hostilius institui şi el o corporaţiune de Sălii în onbrea <Jeuluî Janus, cari, după locul unde li se clădise templul (colina Quirinalului), fură numiţi, spre a se deosebi de cei dintâi, Sălii Colini, apoi Coli-Salii, din care, cu prefacerea cuvintelor, vine negreşit numele lor actual de Căluşari.
   îmbrăcămintea acestor Coli-Salii se compuneâ dintr’o tunică scurtă brodată (a<Ji cămaşa cusută cii flori a căluşarilor), strînsă la mijloc cu un brîu milităresc de bronz (cingulum), sau purtând o zea (pectorale) pe pept (a<JI chimirul cu ţinte şi nasturi de metal); pe de asupra o mantie de purpură (trabea, a<JI basmalele roşii de pe gruma-jii şi umerii căluşarilor); în picibre purtau sandale (a<JI opinci), pe cap o câciuliţă ţuguiată (a<JÎ pălării mici cu cordele), pe cdpsa stângă o spadă scurtă petrecută cu o curea peste umărul drept şi în mâna drâptă o lance (a<JI ciomagul),
   Serbările lui Janus (Ayonalia) se ţineau după unii la 9 sau 13 Ianuarie (ale nbstre), după alţii la 21 Aprilie şi la 21 Maiu, p<5te chiar Ia amîndouă datele. Căluşarii noştri au ales luna cea din urmă, căci ei dinainte de Rusalii îşi încep jocurile.
   Danţul celor din Transilvania, de unde cu mici schimbări a trecut în Muntenia, este cu cântare sau fără cântare.
   Când este fără cântare, mutului, a căruia mască are în deobşte cioc de barză sau de dobitoc sălbatec (ca în Brezaea şi Ţurca), îi este dat să se lege de dmenî şi mai ales să sperie femeile, plescăind cu ciocul ori clănţănind fălcile după tactul musicei, cu o sforă ascunsă sub haine.
   Sprijiniţi în ciomag şi făcend mişcări şi sărituri cu adevărat vrednice de mirare (1), jbcă ei atunci, fie-care în deosebi; apoi trosnind din degete, bat pămîntul când cu vîrful, când cu călcâiul piciorului
   (1)  Pentru a se dovedi cât de greu e acest danţ, începătorii trebue să se bage Intr’un butoiu, pentru a prinde bine mesura săriturii ce vor face în aer şi care nu se cade să fie maî largă decât o gură de butoiu desfundat. Se ţlice chiar că dascălul îşi cunosce ilevii buni de joc şi de săltări, numai după partea trupului ce rămâne afară.
   Wilhelm Schmidt, op. cit., p. 13, crede maî lesne că acestâ înfundare în butoiu a ucenicilor căluşari, pentru a-i deprinde cu mesura paşilor şi rotunjimea săriturilor, este un basmu, pe care el nu l’a putut dovedi. Totuşi există o credinţă generală, că adecă numai prin puternica mijlocire a diavolului, pe care o capătă fie-care dănţuitor, se pote juca jocul acesta.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
125
şi în paşi mărunţi se pdrtă la drdpta, la stânga, înainte, înapoi, ba une-orî se lasă şi pe vine, desghinându-se.
   Dacă este cu cântare, atunci căluşarii se fac rdtă fără să-şî dea mânile, sprijiniţi pe bâtele lor, fac sărituri pe loc împrejur, dau din mâni şi din picidre, se mlădidză şi se rotesc, cu aşâ repeziciune şi mâestrie, în cât din mişcarea tuturora se pdte prea bine desluşi credinţa celor vechi, că «jocul lor ar imită adecă învîrtirea stelelor în jurul sdreluî sau al luneî».
   Pe când se face danţul acesta, flăcăii cântă versuri de vitejie sau de dragoste, şi în Transilvania se înfige pe bătătură, în mijlocul lor, o flamură, aşâ că fie-care dănţuitor se repede să o smulgă, sfîrşin-du-şî cântarea cu refrenul: pe ea! pe ea! Se Zic® că acest obiceiu ar aminti serbarea anuală a răpirii Sabinelor, care eră în mare cinste la Romani. (1)                                           ,
   Când vor să câştige mai mult, căluşarii jdcă şi cu fetele din sat, pe cari le aleg dintre privitori. Atunci este datina ca fata, după joc, să dea flăcăului ei câţi-va bani de parale, căci dacă fuge din danţ fără să-î dea nimic, atunci ceî-lalţî tovarăşi ai flăcăului îl pun într’o pătură şi-l aruncă de câte-va ori în aer, ca să-şî bată joc de dînsul că e nevoiaş. (2)
   Damaschin Bojinca (3), vorbind despre jocul Coli-Saliilor romani, ne arată origina căluşarilor noştri.
   « Coli-Salii aceştia, Zice el, şi până aZî se mai ţin prin Arddl şi prin Banat şi se chdmă căluşari, iar peste eî maî mare, după a cărui orîn-duială jdcă şi fac tdte, este unul care se numesce vătaf, adecă vates.
   «Jdcă la Rusalii tdtă săptămâna, umblând prin sate, şi precum Coli-Salii vechilor Romani erau preoţi şi slujiau uneî dumneZeirî, aşâ şi căluşarii Românilor de acum cred că este o putere care-î ajută în săltare şi privesce neadormit la jocurile lor; ba încă şi aceea cred, că cel ce nu scie juca bine acela cade ameţit la pămînt, semn că nu e plăcut acelei puteri, şi pe loc ese dintre căluşari. încă şi un sbicer este, cel ce, când ceî-lalţî saltă, neîncetat îi încunjură pocnind cu sbiciul, de care toţi se feresc: acăsta însemnăză ddră puterea nemărginită a Romanilor, de care, ca de sunetul sbiciului, se feriau alte nămurî. 1 2 3
  (1) Wilhelm Schmidt, op. cit. p. 13.—Curierul român, 1843, No. 41.
  (2)   Obiceiul acesta este forte comun între Românii din Ardei şi, când eram copil, mi-aduc aminte că un guvernor din partea locului ne învăţase jocul acesta, destul de primejdios. In vieţa şi aventurile lui Don Quichotte, aşâ ceva se întîmplă lui Sancho Pansa, când nu are cu ce plăti la cârciumă o cheltuială făcută.
  (3) Anticile Romanilor, Buda 1832.
www.digibuc.ro
DIMITKIE C. OLLĂNESCD
                                                                                               126
De mirare este, cu adevărat, ţinerea vechilor datine la Români, cum şi una acâsta se puth păstră de atâtea miî de ani până acum.»
   Nu credinţă deşartă dar, ci datină de la strămoşii se! moştenită este jucarea căluşarilor românesc!.
  Românul plugar s’a îngrijit tot-deauna de starea cerului şi n’a lăsat mijloc, socotit prielnic, pe care să nu-1 întrebuinţeze pentru a-î întdrce folosul asupra ogorului lui. Căci dacă nu plouă la legatul bobului, ese spicul sec; dacă nu e căldură când dă în copt, grîul se face sbîrcioc; de e prea multă umecjelă, îl năpădesce mălura; dacă e prea cald şi e vînt, se culcă şi se pălesce; aşâ că, din pldie la căldură, de la umecjelă la vînt, stă el cu inima sărită, căci e grea povara îndoelei şi-şi cundsce el nimicnicirea faţă de puterile fără ocâr-muire omenescă ale firii.
  Şi cu tdte aceste, îndrăsneţ şi mai cu semă fatalist, încă se încumetă a cercă adîncul cu degetul şi a nădăjdui împlinirea chiar a celor mai năsdrăvane dorinţe.
  T6te ca tdte, pl6ia însă e cea dintâiu mană, pe care o cere el lui Dumnezeu, şi pentru ca să o aibă la îndemână nu cruţă nici rugăciuni, nici farmece, nici chiar lupta cu stihiile nevăzute şi nepipăite !
  Şi nu e colţ de pămînt românesc, pe care să nu găsim întrupate aceste năzuinţe, fie în datine moştenite de la cei vechi, fie în pilde împrumutate de la vecini.
  Aşâ, «vara, când din pricina secetei, e primejdie să nu se facă bucate, ţăranii moldoveni ieau o fetiţă, care n’a împlinit (Jece ani, şi o îmbracă cu cămaşă de frunze de copaci şi de plante şi aşâ, urmată de alte copile şi băeţi de vîrsta el, umblă cântând şi săltând pe la vecini şi, ori încotro ar merge, bătrânele le es în cale şi le udă, tur-nându-le apă rece pe cap. Cântecul lor, cu acest prilej, este cam următorul: «Papalufjo, sui-te la cer şi-i deschide porţile, şi-i trimite ploile, «ca să crăscă grânele, secarele şi meiul şi mălaiul.» (1)
  In Muntenia, a treia joi după Pasc! e (Jiua Paparudelor. Tinerele ţigance îşi împletesc cunun! de bozii pe cap, se împestriţeză cu pan-glice roşii, cu salbe de firfirici, şi merg să jdce din casă în casă.
                        O ţigancă mal în vîrstă cântă din gură, pe o arie de danţ monotonă, pe tonurî scurte, stacate şi repezi, un şir de invocaţiun! ca acestea:
                              (1) Cantemir, op. cit., (1716), ed. Acad. Rom., p. 155.- Sulzer, op., cit. t. II, p. 32.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
127
Paparudă, rudă, Vino de te udă,
Să umple pătulele!... Paparudele!....
Ca să cadă ploile Cu găleţile,
                                                                                             Să deschiţlî cerurile, Să pornescă ploile,
Să dea porumbiştile Cât gardurile,
                                          Şi să feresci holdele De tote mâlurile,
Şi să crescă spicele Cât vrăbiile,
Să gonescî tăciunele Din tote ogorele!...
Să sporescă grânele
Paparudele!
  După ritmul cântecului, două sau mai multe paparude jdcă săltând, bătend din palme, plesnind din degete, imitând sunetul castanietelor spaniole şi strigând una după alta: ha! ha! ha!
  Pe când jdcă, stăpâna casei iea o cană cu lapte, cel maî des însă o galetă orî o cofă cu apă, şi o aruncă pe dînsele, udându-le de sus până jos. Zărind-o paparudele, se prefac că fug; une-orî fug de-a binele . . . dar tot sunt ajunse din urmă şi udate, căci dacă es dintr’o bătătură fără de a fi udate, stăpânul eî n’are parte de grâne în vara aceea.
  Drept răsplata jocului şi a urărilor de fericire, li se dă câte un ban de parale, un găvan de grîu, de malaiîi, de făină, fasole, un caier de lână sau o rochie veche. Şi aşâ purced din casă în casă, până ce colindă tot satul, ori în oraşe tdtă mahalaua. (1)
  In Transilvania, obiceiul se păstrăză întocmai ca în Muntenia, dân-du-li-se numele de Papalugă, ca în Moldova. (2)
  Rămăşiţe din cele maî vechi datine romane, ele ne amintesc serbările şi procesiunile numite Robigalia, aşezate de Regele Num a Pom-piliu în ondrea «Jeiţeî Robigo, care apără, după credinţele de atunci, grîul de mătură (3), aducend pldia la vreme şi făgăduind prin urmare rod şi belşug.
  Serbările acestea se ţineau în a VH-a <ji a calendelor lui Maiu, adecă la 25 Aprilie al nostru, când o procesiune de fete şi de băeţî îmbrăcaţi în alb, urmând pe Flaminiul robigal, eşiâ din cetate, ducend în dumbrava «anticei Robigo» jertfe şi prindsele laudelor ce i se înălţau, pentru a face să crăscă grânele până ce vor fi bune de secerat. (4) 1 2 3 4
  (1) G. Dem. Teodorescu, Credinţe, datine şi moravuri, pp. 128, 129.
  (2) W. Schimdt, op. cit., p. 17.
  (3) Robigo sau rubigo latinesce e rugină (mălura griului), pe care Romanii, fă-cend o (jeitate, o rugau «să ferescă recolta de atingerea fioroselor eî mâni , ţlice Ovidiu.
  (4) Ovidii Fastorum lib. I, p. 556.
www.digibuc.ro
128
DIMITRIE C. OLLĂNESCU
   Şi la noî se întocmesc procesiuni religidse când e mare secetă. Preo-ţimea scdte icdnele la câmp şi face rugăciuni, adesea urmate de ploi. In Moldova se scot mdştele Sfintei Paraschiva din Iaşi, orî se aduce icdna făcătdre de minuni de la schitul Adam. In Bucuresci sunt mdştele Sfîntuluî Dimitrie, la Curtea-de-Argeş acele ale Sfintei Filoftea, cari au adus une-orî pldia.
   Intîmplare sau cundscere maî dinainte a schimbării de vreme dorite, popii au sciut să înrădăcineze în multe suflete credinţa că rugăciunile lor pompdse au avut şi au puterea de a alcătui, a aduna şi a încărca o cătăţime îndestulătdre de nori cu umeijelă, pentru a produce pldia cea binefăcătdre holdelor arse de sdre.
   In Transilvania, dacă nici rugile preoţilor, nici papalugele nu aduc pldie, apoi se aruncă vina pe vre-o vrăjitdre, «care şi din mormînt pdte face rău omenirii». Drept aceea, în unele locuri se duce lumea la mor-mîntul eî, sapă o gropiţă în dreptul capului şi tdrnă într’însa apă, până o umple. In alte părţi, lucrul e mai crâncen, căci maî au şi credinţa că vrăjitdrea pdte, ca strigoii, suge sângele dmenilor şi maî ales al rudelor eî prin somn. Aşa dar o desgrdpă, îî taie capul, îi împunge de maî multe-orî inima cu o ţepă, o pune pe foc de se face cenuşă, şi apoi o presară pe grdpa în care aruncă trupul ciuntit. Şi poporul se iea după roşeţa obrazului şi după sângele care curge încă din capul tăiat orî din inima înţepată a mdrteî, ca să recundscă că în adevăr acel cadavru a fost al unei vrăjitdre.
   De alt-fel, asemenea procedeurî se întrebuinţeză şi în alte împrejurări. Aşâ, de pildă, la; Beclean, în districtul Făgăraşului, dacă e cine-va învinovăţit după mdrte de bdlâ de vite. se scdlă cu mic cu mare toţi de se duc la mormîntul luî şi-l ameninţă, cu cele maî grdznice jurăminte, să arate prin vre-un semn dacă bănuiala ce se aduce împotriva lui e adevărată. Dacă, firesce, semnul nu se arată, mortul e desgropat şi împuns cu o furcă în două-spre-<Jece părţi deosebite ale trupului; apoî, după ce i se umple gura cu usturoiu, îl pun iar la loc, dar cu faţa în jos în sicriu. (1)
   Şi dar, au curs ploile la vreme, holdele s’au îmbrăcat cât cuprinde văijul cu spice pline de rod, ce se poleesc, mlădiându-se la sdre. Atunci fetele din satele vecine se adună, aleg pe cea mai frumdsă şi maî voinică dintre dînsele şi, dându-î nume de Drăgaică (2), se duc cu ea
   (1) W. Schmidt, op. cit., pp. 17, 18.
   (2)  Drăgaica, cuvînt slavonesc ce însemneză prea iubită,—augmentativ din dragă. A<jl, sub numele de Drăgaică se face un mare tîrg de vite la Buzău, care începe la mijlocul Iul Iunie şi ţine <jece <jile.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
129
în frunte, printre semănături. Acolo fac o cunună de spice împletite,
i-o pun pe cap, o mai împodobesc cu mulţime de cârpe colorate şi-î agaţă de mâni cheile grânarelor lor.
   Aşâ gătită, Drăgaica, cu mânile întinse şi ca cârpele în bătaia vîn-tului, ca cum ar sburâ, se întdrce de la câmp acasă şi, săltând şi cântând, colindă satele tuturor fetelor cari o însoţesc şi cari în cântecele lor o numesc surată şi prea iubită (drăgaică).
   Fetele ţăranilor din Moldova năzuesc fdrte mult la acestă cinste, deşi cântecul lor spune că fata alesă Drăgaică nu se pdte mărita decât după trei ani. (1)
   Datina acesta este tot romană.
   Drăgaica amintesce pe tjeiţa Ceres, pe care,'sub numele de Dimitir, Grecii antici o adorau în strălucitele Thesmophoriî şi în Misterele eleusine.
   Ca şi Drăgaica, Ceres purtă pe cap o cunună de spice de grîu şi, la serbările ei, i se purtă cu alaiu mare statua peste câmpii de către fecidre — cari nu se puteau mărita (2)—şi numai după acestă ceremonie erâ ertat să se începă secerişul.
   In traiul lor, tîrgoveţiî au parte adesea de lucruri, pe cari sătenii de pildă nici pot să şi le închipuiască, la tîrg trăgând tot ce e arătos, tot sgomotul purcetjend de la dînsul şi năsdrăvăniile, cum s’ar <Jice, în sînul lui aflându-şi de obşte sălaşul.
   De aceea şi firea lor e deosebită. Unii au limba ascuţită, mişcările îndrăsneţe, ochii neastâmpăraţi; alţii au graiul molcom, privirea cercetă-tdre, pornirea trupâscă ticnită, deşi cu toţii, nici se mânie, nici se sperie aprdpe de nimic!
   Tîrgoveţu-i mai fluturatec, ţăranul pare că mai aşezat ... Şi totuşi, ia ve<Ji-î pe amîndoi la Moşi, căscând gura şi rîtjend împrejurul Geamaleî. (3) 1 2 3
   (1) Cantemir, op. cit, p. 154.
   (2)  Se vede că de acolo s’a perpetuat în cântecul Drăgaiceî, că ea nu se pote mărită decât după trei ani. Rigorea s’a îndulcit cu vremea.
   (3)  După descripţiunea ce mi-a făcut Principele Ion Ghica despre dînsa, Geamala eră înaltă de 2—3 metri ori stînjenî şi umflată ca un enorm malacoff, de alt-fel cu dibăcie întocmit. Impresiunea, îmi (Jiceâ el, erâ adevărat înfiurălore, maî ales când omul din lăuntru începea să cânte şi să vorbescă. Erâ spaima copiilor, cărora le-o înfăţişau mamele ca pe un fel de Joîmăriţă, ca să-î astâmpere. Ea se arătă pe uliţe şi prin bâlciuri la vremea Moşilor şi erâ, împreună cu căluşarii, unul dintre spectacolele cele maî plăcute tîrgoveţilor. Principele Ion Ghica nu a putut să-mî spue, dacă se
    Analele A. R. Tomul XVIII. Memoriile Secţ. Literare.                           9
www.digibuc.ro
130
DIMITRIE C. OLLĂNESCO
   Şi cum să nu o Casce, când namila asta de păpuşă, cu un cap cât o baniţă, are două obraze de gem ori de oglindă, trupul îî e făcut din cercuri de butie lipite cu hârtie, cu pânză roşie, cu tot felul de loldţe de cârpe, de panglici şi de păr de cal, pdrtă cămaşă cu altiţe, fotă, şorţ, bete cusute cu fluturi şi cu arniciu roşu, iar în cele patru mâni câte două de fie-ce obraz—ţine un baston şi un mănunchiu de flori!
   Cum să nu rîdă, Când Geamala (1), purtată de omul ascuns în lă-untrul ei, se mişcă, saltă, jdcă, vorbesce, îşi plecă mutra de-asupra privitorilor, atingendu-î cu băţul ori cu florile, după împrejurări, cântă de lume, spune păcăleli, ori după felul şi chipul fie-căruia, îl iea peste picior!
   Copiii fug speriaţi, muerile se dau înlături clătind capul, iar babele îşi fac cruce pe-ascuns, ca de frica necuratului.
   Numai tîrgoveţul, fudul că-i pricepe rostul şi graiul, se ţine gae după dînsa. Lui îi placă zeflemeua, şi glumelor, cu cât sunt mai sărate, cu atâta mai mare hohot le răspunde.
   Ţăranul, sfios, nli cum-va să fie prostit înaintea atâtor feţe străine de aşâ dânănae, Se întdrce mai bucuros la ulcica lui cu vin părăsită sub umbrar şi la scârţăitul viorii ţiganului, care până într’ainurg îi va scutură pdte chimirul şi-l va culcă sdrobit de frământarea jocului, dar . . . fericit!
   Fie mari ca Gfeamala, fie mici ca cele de la Vicleim, ori de la Ca-raghioz-perde, asemenea păpuşi, cu vorbe şi mişcări deşănţate, sunt obraze ale teatfului oriental, aduse la noi, nu atât de înrîurirea tur-căscă, cât de pohoiul — îndelung domnitor pe păinîntul nostru — al Grecilor fanarioţi, cari, împrumutând ori împrăştiând obiceiuri ne mai potrivite fiinţei şi geniului rassei lor, făceau până şi din îndeletnicirile vieţei prilej itri de linguşire şi de umilinţă către stăpânii cei darnici de fală şi de putere!
   Rămăşiţe, fără îndoială, ale danţurilor bacchice ori ale măscăricilor atellanî, căci tdte acolo îşi află obîrşia, însuşirile şi întruparea lor
arăta şi prin sate. In căr{î n’am găsit nimic despre dînsa, afară de o lucrare asupra Bucurescilor a răposatului Locot-Colonel Papasoglu, în care am veţlut cu mirare, că ea eră simbol al (Jeiţeî Isis din Egipt, pe care o slăvise Romanii până la credinţa idolatriei (!). Şi presupune că de acolo au şi rămas în stema ţării nostre sorele şi luna, adecă Osiris şi Isis (?!).
   fl) Geamala e cuvînt turcesc, ce însemneză uriaş. Ea a venit la noi probabil de la Turci. La Constantinopole am văţlut asemenea păpuşi — mai mici însă — în nopţile Bairamului, la At-meidan la Stambul, jucând, cântând, ba unele chiar ghicind şi în palmă.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂ.NÎ
131
invederăză însă înapoiarea şi lipsa de simţ artistic a păturilor de nordde aprdpe barbare din cari eşiau, precum şi slăbiciunea, dacă nu lipsa de voinţă, din parte-ne, de a preface potrivit firii ndstre caracterul acestor jocuri publice, ce aveau menire să înfăţişeze şi să înrîurâscă pdte o categorie destul de însemnată a năravurilor româ-nesci. Pdte chiar din pricina asta Geamala a dispărut curînd, căci eră îii mijlocul nostru o arătare străină şi de deprinderile şi de înţelesul obştiei.
  De alt-fel cârdurile păpuşarilor, ale caraghiozilor, ale măscăricilor şi ale soitariilor au făcut, mai mult de 100 de ani, parte de drept din alaiurile şi palaturile domnesci şi au fost de multe-orî singurele în stare de a aprinde o scântee de veselie în atmosfera lor gredie şi mohorîtă de patime urîcidse şi de fără-de-legi!
  Aşâ, Paul Strasburg, ambasadorul Regelui Suediei Gustav Adolf, trecend prin Bucuresci la Constantinopole la 1632, e primit cu mare pompă de Domnul ţării Radu Leon şi la plecare e însoţit o bucată de drum de către Principe, cu o excortă de 1.000 de călăreţi şi 600 de pedestraşi.                                   .
  «De amîndouS părţile, scrie Strasburg Suveranului său, mergeau magnaţii şi boerii ţării, pe cai arăbesci, îmbrăcaţi în vestminte strălucitdre. Pe lângă Principe erau lăutari şi un cor de musicanţi, qui carmina valachica pleno gutture cantabant, apoi măscărici şi comedianţii (1)
  La Curţile Domnilor fanarioţi, când boerii şi cucdnele se adunau să petrăcă, răcela primirii şi sfiala — adesea prefăcută,—ce cuprindeau pe toţi în faţa lui Vodă, i-ar fi făcut să mdră de urît, dacă soitarii şi lăutarii nu-î mai desmorţiau din când în când cu glumele şi cu cântecele lor.
  Intr’un colţ de sofâ, pururea cu ciubucul în gură, sta Hospodarul. Principesa, soţia lui, în cel-lalt colţ. Ridicaţi ast-fel de la pămînt — ca pe o scenă — şi în mijlocul unei mulţimi de perine bogate, ei pri-miau pe fie-care, fără ca un zimbet să le trădeze mulţumirea ori prin-tr’un semn bine-voitor să-l salute de bunâ-venire.
  Boerii şi soţiile lor sărutau pe rînd mâna lui Vodă şi pe a Ddmneî, apoi, după rang, se aşezau pe treptele sofalei, ori pe laviţele de lângă pereţi.
  Boerii cei mari — dacă li se dedeâ voe — îşi păstrau gugiuinanele pe cap, pe când cei de starea a doua steteau cu capul descoperit. De alt-fel, aceştia nu puteau nici vorbi, nici jucâ, nici face vre-o mişcare,
   (1) Scrisorile Patriarchuluî Kyrilos Constantinopoleos, p. 288.
www.digibuc.ro
132
D1M1TR1B C. OLlInESCU
pe când numai boerii cei mari vorbiau şi jucau,—ci ca stâlpii în jurul odăii priviau numai. Afară de aceste rare minute, tăcerea se în-tindeâ asupra tuturora, nimeni neavând destulă îndrăsnâlă să se uite de-adreptul la Domnitor, nici să schimbe — decât la ureche — cuvinte, precum nici Domnul însuşi nu ridică glasul decât atunci când voiâ să asmuţă pe măscăriciul, care se răsfăţa tot-deauna în mijlocul adunării, ori să cheme pe ţigani înăuntru.
   Ţiganii intrau cu instrumentele gata şi începeau numai decât să cânte hora. Femeile se prindeau tdte în joc cu tineri şi cu bătrâni şi, după ce învîrtiau danţul ca o jumătate de ces înaintea Măriilor Lor, se întorceau iar la locuri şi iar tăcerea şi vorba încetă se preurmau ca înainte. (1)
   Se împărţiau atunci şerbeturi de Ţarigrad, cafele ce umpleau casa de miros şi dulceţuri cu apă rece, apoi jocul se luă din nou şi aşa de trei patru ori, până sau Domnitorul, obosit de-a privi, se sculă să plece, sau dacă eră cu kef şi ţinea să arate cui-va caifetul Curţii lui, chemă pe ceuşul soitariilor şi-î porunceâ să le jdce teatru.
   îndată şese voinici, cu nădragi albi sau roşii, largi şi lungi, după portul turcesc, cu bastdne învelite cu argint în mâni şi cu căciuli rotunde de blană pe cap, se plecau adînc, ducendu-şî mâna la frunte în semn de grabnică îndeplinire a voeî stăpânului şi. . . . după un moment, întorcendu-se, cel mai bun de gură ţineâ mai întâiu o cu-vîntare, apoi începeau teatrul.
   îmbrăcaţi cu uniforma ruptă a vre-unui desertor austriac, cu nis-cai-va sdrenţe vechi de haine străine ori pămîntene, sau chiar fe-meescî, când o femeie trebuiâ să fie în scenă (rol jucat tot de un mustăcios căuş), ei vorbiau românesce, turcesce şi grecesce, fără să se fi pregătit dinainte. Dialogul eră plin de glume pţea mult sărate, de obscenităţi, de satirisărî îndreptate — după cum ghiciaii ei voia stăpânului — împrotiva cutăruia boer sau cutărei împrejurări anume. Noroc ddr că, pentru ondrea naţiunii române, aceste bine meşteşugite comedii se representau rar, nu ţineau mult, nici prea făceau pe lume să rîdâ şi mai cu sâmă nu erau aşternute pe hârtie. (2)
   Aceşti soitarii domnesc! mergeau în alaiuri, doi înaintea Beizadelelor şi patru înaintea Domnului, purtând căciuli mari de blană de tigru şi cddă de vulpe atârnată. In faţa căciulei aveau oglindă, purtau pistdlo la brîu şi toporaşe în mâni. Ei mergeau pe jos, strâmbându-se
   (1) Sulzer, op. cit, t. Iii, pp. 337—33S.
   (2) lbidcm, t. II, p. 401,
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMANÎ
133
şi rî<Jend în hohote către privitori, ca să dispue bine lumea, să fie veselă când va trece Yodă. (1)
   Domnii greci aveau la Curţile lor pehlivani arapi şi hindiî, aduşi din Turcia (2), cari, asemenea vechilor gladiatori, se luptau—fără arme— între dînşiî, făceau feluri de nesdrăvăniî şi de jocuri minunate şi nevăzute locurilor n6stre. Unii de pildă săriau în văzduh, cu capetele în jos, peste opt bivoli puşi în rînd, alţii călcau cu iuţelă pe o făşie de tulpan întinsă fără de a se cufundă, orî aruncau căciuli în sus, cari atingând pămîntul se prefăceau în feluri de căciuli deosebite. (3)
   Domnii erau geloşi de a avă pe cei mai vestiţi şi maî voinici pehlivani (4), ca să-î p6tă arătă înaltelor obraze ce conăceau din când în când în capitalele lor şi să le fie la nevoe buni apărători de primejdii.
   Obiceiul se întinse de la Domni la boeriî cei mari, cari începură să aibă măscărici sau, cum li se <Jiceâ, nebunii curţilor lor, dintre cari trei maî cu sâmă au fost fdrte cunoscuţi pe la începutul vâculuî. Aceştia sunt:
   Prinţipul Zamfir, amicul intim şi nedeslipit al Banului Pană Fili-pescu. Odini6ră bogasier cu prăvălia lângă Bărăţie, mai pe urmă dându-se singur de fiu din flori al Măriei Teresia şi prin urmare frate vitrig cu Iosif II şi Leopold aî Austriei. La mdrtea împăratului Iosif se lepădase, după cum spuneâ, de tron, trecendu-1 fratelui seu maî mic, numaî şi numaî din dragostea Filipesculuî, pe care nu se îndură să-l lase singur. Maî mult bătrân decât tînăr, gros, alb şi rumen la faţă, cu mustăţile rase, purtă pantalonî de nankin, galbenî, cu capac, băgaţî în cisme ungurescî cu pintenî, jiletcă vărgată, frac cafeniu cu bumbî de metal cu pajură împerătescă, legătură de gât roşie de pambriu, în care îi intră bărbia cu totul, până la gură, lăsând să ăsă de o palmă două colţuri ascuţite de guler scrobit. Din buzunarele jiletceî atârnau de-o parte şi de alta, zornăind, două lanţurî gr6se cu cheî şi peceţî mulţime.
   Sgabercea, făt-frumos din curtea Dudesculuî, spân, cu treî fire de barbă, slab şi sfrejit numaî pelea şi osul de dînsul, sgârcit şi bondoc, mititel ca un copil, dar elegant la îmbrăcăminte, încins cu taclit, şi purtând cesornic cu lanţ la brîu. 1 2 3 4
   (1) Loc.-Colonel Papasoglu, Istoria Bucurescilor.
   (2)  Letopisiţele ferii Moldovei: Condica de obiceiuri vechi domnesc! a Logofătului Gheorgachi, t. III, p. 338.
   (3) Al. Odobescu, Domna Chiajna, ed. V, p. 82.
   (4)   Letopisiţele ferii Moldovei şi Valachiei: Condica de obiceiuri vechi domnesc! a Logofătului Gheorgachi, t- III. p. 333,
www.digibuc.ro
134
D1M1TRIB C. OLLiNESCU
  Manea, protegiatul Banului Dimitrache Ghica, care, cu t6te că lumea îî (jiceâ Manea nebunul, nu rîdeâ nici odată. Umblă pe uliţe strigând în gura mare: «Toţi boeriî să mdră, mă! numai Manea să rămână, mă!!» Dacă îî (Jiceâ cine-va cevâ, aruncă cu petre. Cu tdte aceste, el eră milos şi darnic, tot ce aveâ dedeâ la săraci. Dacă-î dăruiâ cine-va
0 haină bună, el se duceâ la croitor sau la cojocar şi o schimbă pe
haine grdse mitocănescî, pe cari le împârţiâ pe la săraci, păstrând pentru dinsul pe cea mai prdstă; une-orî rămâneâ numai cu cămaşa. Nimeni nu sciâ de unde eră, nici de unde venise. Manea eră fdrte discret şi cinstit. Când Banul Ghica voiâ să ajute pe vre-un sărac, chemă pe Manea şi luî îî încredinţâ ceea ce voiâ să-î trimită, căcî sciâ că el nu se va atinge de o lescae. (1)                     *
  In timpiî din urmă, cine n'a aiujit despre Dună, măscăriciul caselor boerescî, orî despre Popa Ciupelniţenu, de Bărbueieă şi de faimosul Chimifă, nebunul din amor, după care se ţineau copiiî drde pe uliţe, căcî se purtă îmbrăcat în stofă de mobilă şi aveâ o biciuşcă lungă cu care mergeâ aperându-se de trecători. Inebunise sărmanul, fiind-că
1 se pusese în cap că eră omul cel maî frumos din Bucurescî.
  Dintre tdte spectacolele publice, nicî unele nu au putut fi, negreşit, maî fălose decât alaiurile domnesci, atât prin desfăşurarea puterii militare, cât şi prin bogăţia şi frumuseţea oddrelor şi veştmintelor, cu carî, din vechime, s’au împodobit Domnii, boeriî şi curtenii.
  Aşâ, Yasilie Lupu se (jice că purtă numai la mantă nasturi în preţ , de 100.000 de galbeni şi, când purcedeâ să călătorăscă prin ţâră, alaiul luî eră atât de măreţ cât nu se maî pdte altul.
  3.000    de călăreţi şi 2.000 de pedestraşi îî mergeau înainte, iar dîn-sul, încunjurat de boerî în haine de mătase, pe cai faleraţi (2), păşiâ călare între 50 de arcaşi şi 100 de ieniceri. Doî stapedarî (3) steteau lângă Vodă, ţinend unul mâna drâptă, altul mâna stângă pe falera caluluî, iar alţi 20 mergeau pe amîndouă laturile. Eî erau îmbrăcaţi în purpură, cu căciuli ţuguiate împodobite cu stele de argint poleite sau cu semi-lune dese. Oştirea cea-laltă, de 10 — 12.000 de dmenî, veniâ în urmă. 1 2 3 4
  (1) Ion Ghica, Scrisori către Alecsandri, ed. nouă, 1887, p. 502 şi urm.
  (2) împodobit cu şea şi valtrap de mare preţ, după moda turcescă.
  (3)  Stapedariî erau pagi al grajdurilor domnesci, cari aveau grijă de curăţenia faleren domnesc! şi ţineau scara luî Vodă ca să se urce pe cal.
  (4) Codex Bcmdinus, ed. Acad. Rom., pp. 144 şi 146.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNÎ
135
   Palatul şi ceremonialul din lăuntrul palatului acestui Domn erau tot atât de strălucite ca şi pompa ce o desfăşură el în afară.
   Alcătuit din două mari zidiri, una lungă de 80 de paşi şi largă de 30, care eră loc de întîlnire al celor ce aveau afaceri sau dregătorii la Curte, alta de 40 de paşi lungă şi largă de 30, în care se aflau cămările şi sala de mâncare a Domnitorului, îmbrăcate în tapete aurite şi unde nu puteau pătrunde decât boeriî cel mari, căpeteniile oştilor şi episcopii, palatul avea două curţi păzite de oşteni, căci la uşile lui Vodă strejuiau chiar boeriî cu slugile şi robii lor. Când se duceâ la paraclisul aflător în întâia curte, Domnul eră însoţit de ostaşi şi de curteni. Arcaşii ocupau atriul din afară, iar boeriî se înşiruiau de-alungul palatului în drumul lui. Trei Postelniceî, cu bast6ne de argint poleite, mergeau înainte, unul dintre Spătari purtă sceptrul, altul gladiul de amîndoue laturile lui Vodă, al treilea Spătar urmă cu spada. înainte de Postelniceî păşiau uşierii Curţii. Când trecea Vodă, toţi se închinau cu mânile la pept, plecând f6rte adînc capetele Când mergeâ la biserică în oraş, oştirea se puneâ în linie şi el trecea prin mijloc însoţit de boerî şi de 50 de arcaşi. (1) Clerul în haine scumpe îî eşiâ înainte cu evanghelia şi crucea.
   Curţile domnescl ale lui Petru Şchiopul (1560) se înălţau in Bucu-rescî pe povîrnişul malului stâng al Dîmboviţei, printre bătrâne tul-pine de sălcii, închise într’un larg pătrat de înalte şi ţepene ziduri, cari pe de o parte se afundau în apă, proptite cu largi căprioreî de petră, iar de cele-lalte trei părţi, încunjurate cu şanţuri adînci, îşi arătau pe din afară numai întinsa lor faţă netencuită şi clădită cu straturi de cărămizi şi de bolovani.
   La mijlocul păretelui din faţa casei se află p6rta cu gang boltit, pe de-asupra căreia se înălţă un turn pătrat cu ferestrue de meterez; iar dinaintea porţii eră o podişcă, care prin mijlocul unui scripete se lăsă pe de-asupra şanţului şi se ridică la vremi de primejdie. Alte patru foiş6re cu temelii întărite apărau colţurile întinsei împrejmuiri.
   Pe din lăuntrul curţii, nisce lungi şiruri de clădiri cu tinde arcuite stau rezemate de acei înalţi păreţi şi sluj iau de locuinţe copiilor de casă, strejilor şi slujitorilor domnesc!; apoi tot în rînd cu acestea ve-niau grajdurile, hambarele şi şoprurile cu t6to tacâmurile d3 drum sub îngrijirea Comişilor şi a Şătrarilor. Mai în lăturile caselor domnesc!, în cari răspundeau printr’o tindă de scânduri, erau beceriile sau cuinile şi cupt6rele pitărieî; în sus, mai pe del, din dosul bisericeî, jig-niţa cu tătă zahereua, şi în sfîrşit de-alungul zidului ce se întindeâ
   (1) Codex Bandinus, ed, Acad. Rom., pp. 130, 140, — Cantemir, op. cit., pp. 96, 100.
www.digibuc.ro
136
D1M1TRIE C. OLLÂNESCO
pe malul gârlei se adăpostiau saielele cu vite şi zalhanaua Curţii domnesc!.
   Drept în mijlocul ogrăzii, de-a stânga bisericeî lui Mircea, se aflau casele domnesc!, clădire mare, pătrată, ridicată, cu ziduri late în p61e şi fără tencuială, purtând pe de-asupra lor un coviltir cu cerdac înalt şi întins, un adevărat munte de şindilă. Catul de jos al caselor abiâ aveâ pe ic! pe colea o crestătură, pe unde să intre aerul în beciurile boltite; de o parte numai, în fundul unei tinde întunecăse, se vedeâ gârliciul povîrnit al pivniţe!, cu porţile-! de zăbrele; cu t6te acestea, ferestrele catului de sus, mititele, lungueţe şi întărite cu vergele de fer şi cu oblăne ce se trăgeau în chepeng (toc), erau cu mult înălţate de la pămînt, ast-fel în cât păretele rămâneâ gol şi neted ma! până sub străşină.
   In dreptul porţi! şi de-asupra cător-va trepte de petră, se află uşa, ou două canaturi de stejar căptuşite cu tinichele şi legate cu drugi de fer; acea uşă se deschideâ pe o scară de pătră închisă între do! păreţi şi drăptă, caro ducea într’un pridvor, al cărui acoperiş sta rezemat pe stâlpi ciopliţi din bardă şi de-alungul căruia se întindea o laviţă învelită cu rogojini şi cu zăblae. Pe urmă veniâ o tindă întu-necăsă, în care dedeau uşile deosebitelor încăperi, din cari unele lung! şi înguste, cu o mică ferestrue în fund, locaş de odihnă pentru năpte, purtau numele de chilii, altele ma! întinse şi ma! luminate erau şalele de adunare, cămările feluritelor dregători! şi odăile de cămâraşî ori de obşte a curtenilor.
   Dincolo de tindă se deschideâ o sală largă, al cărui tavan de grin<J! se sprijiniâ pe câte două şiruri de stâlp! scobiţî în glafurî şi cu flori şi al cărui fund, eşit ma! afară din păretele casei, ca un pridvor rotund cu parmaclîc, eră cu totul deschis. Acăstă sală pardosită cu lespezi, loc de ospeţe şi de danţ în (JiM0 căldurăse ale vere!, se numiâ horă şi slujiâ în tot-deauna ca loc de adăstare pentru ce! ce voiau să intre la chiliile nămuluî domnesc, sau în sala Spătăriei, unde eră scaunul lu! Vodă, sau în sacnasiul cugemlîc înaintat pe grin<Jî, care eră obicinuita şedere a Dămne! şi a femeilor sale.
   T6te aceste încăperi, precum şi deosebitele băscî sau cămări boltite, purtând o culă rotunjită pe de-asupra, în care se aflau de-arîndul paraclisul, hasnaua sau comăra şi patul domnesc, răspundeau t6te în horă, prin nisce uşi, cu tocuri de petră înalte şi înguste aduse sus în îndoit perghel şi de-asupra cărora se vedeâ săpat într’o firidă vulturul ţării.                -
   Printr’acea sală se făceâ tătă slujba dinăuntru a familiei domnesc!,
www.digibuc.ro
TEATRUL LA BOMÂNÎ
137
  pe acolo puteâ cine-va să întîlnâscă, trecând dintr’o odae într’alta, pe Domn sau pe orî-care altul dintre aî săi. (1)
    Ospeţele Domnitorilor erau iarăşi fdrte măreţe şi ceremonia săvîr-şiriî lor dovediâ strălucirea şi bogăţia Curţilor ndstre, geldse de a imită fastul celor maî vestite Curţi de pe vremi.
    Aşâ, la (Jile de mari solemnităţi, «masa se puneâ în Divanul cel mic din palat (un fel de sală de primire). Sunetul tobelor şi al trompetelor dau semn pentru aducerea bucatelor. Stolniceiî (servitorii meselor domnescî), cu Vătaful şi Stolnicul al doilea le aduc din bucătărie şi le dau Marelui Stolnic (2), pentru a le pune pe masă. Domnul sosind în sală, Metropolitul <Jice rugăciunea pentru masă şi bine-cuvin-teză bucatele, iar Medelnicerul cel mare (3) dă Domnului apa de spălat pe mâni, după care se aşăză la locul seu şi toţi ceî-lalţî îşi ieau scaunele după ranguri. Sfetnicii şi boerii cei mari stau primprejur, slujind.
    «După ce Marele Stolnic gustă din bucate şi când Domnul începeâ să mănânce, se trăgeau tunuri şi răsună musica, atât cea turcâscă cât şi cea moldovenescă. Băutura cea dintâiu o aduce Marele Paharnic, turnând vin dintr’un vas maî mare într’un vas maî mic şi dându-1 Domnului, după ce l’a gustat el întâiu: ceea ce în limba Moldovenilor se <Jice credinţă. Atunci Metropolitul, Episcopii şi toţi boerii se scdlă în picidre şi se închină la Domn când bea.
    «Boerii ceî mari stau la masă până la al treilea pahar; după aceea Spătarul cel mare dă spada Domnului spătarului al doilea, Paharnicul al doilea servesce cu paharele şi toţi ceî-lalţî boerî de clasa a doua ieau slujba boerilor celor mari. Vodă, în semn de mulţumire, dă fie-căruia câte un blid de bucate de pe masă; iar ei, sărutându-î mâna, îl ieau şi-l duc în cea maî apropiată odae, unde se pune masa pentru dînşiî. Aceeaşi cinstire cu blidul de bucate o face Vodă şi boerilor maî mici, ca bulucbaşiî şi căpitanii, observându-se tot aceeaşi 1 2 3
    (1)   Al. Odobescu, Domna Chiajna, ed. V. pp. 69—74. Descripţiunea minunată ce face Odobescu despre acest palat mi-a dat indemn s’o aşez aci, nu atât ca un document istoric, ci mai mult ca o pildă vie despre archilectura şi lăuntrica orînduială
. a palaturilor sau maî bine a locuinţelor maî de semă de prin vremea aceea în ţeră la noî.
    (2)   Marele Stolnic sta în fruntea boerilor marî, avea privegherea bucătăriilor şi a omenilor din serviciul lor la Curte. El gustă maî întâiu bucatele şi sta la ospeţele marî până la paharul al treilea. Peste alte venituri ce aveâ, i se dedeâ îndestularea de la Curte.
    (3)   La ospeţele solemne dedeâ de spălat Domnitorului şi eră plătit cu veniturile is-prăvnicieî judeţului Ştefănescî.
www.digibuc.ro
138
DIUITRIB O. OLLÂNESCD
ceremonie la dînşiî ca la boeriî mari. Aceştia, după ce au mâncat, se întorc la masa Domnului, unde îşi ieau iar slujba.
  «Masa fiind pusă în lung, Armaşiî cu busduganele lor stau la capătul eî ca garda Domnului.
  «După ce au băut cu toţii vre-o câte-va pahare de vin . . . maî beau iarăşi câte un pahar mare, drept mulţumire pentru harul şi îndurarea lui Dumnezeii, al doilea îl beau în sănătatea împăratului, fără de a arătă vre-un nume, iar pe al treilea Metropolilul îl închină cu câte-va cuvinte în sănătatea lut Vodă, la numele căruia toţi boeriî se scdlă, punendu-se după ranguri la rînd în mijlocul sale! Divanului. După rugăciune, Metropolitul face cruce în faţa Domnului şi-î dă binecu-vîntarea, iar când pune Domnul paharul la gură, se slobod tdte tunurile dimprejur şi tdte musicele răsună. La acest pahar, numai singur Vodă bea; după dînsul bea Metropolitul dintr’un pahar de argint, ca de o sută de dramuri, stând la locul lui, în picidre. Boeriî cel-lalţî deşertă paharele ce li se dau, apoî merg de sărută mâna Domnitorului, ţinuţi de către Marele Postelnic de subsuori, şi se întorc la loc. După aceea se bea în sănătatea Ddmneî, a fiilor şi a fiicelor eî şi pentru alţii mulţi, precum se întîmplă la asemenea prilejuri, când capetele sunt înferbîntate. Domnii n’aii datină să se scdle de la masă maî înainte de aprinsul luminărilor, pe cari după ce Marele Medelnieer le aşeză pe masă, toţi dspeţiî se scdlă în picidre şi se închină către Domn, şi când pune el şervetul pe masă, e semn că ospăţul s’a isprăvit.
  «Atunci Marele Postelnic dă o lovitură în pămînt cu băţul lui de argint, pe care îl pdrtă în mână, şi la acest semn toţi câţi pot să se scdle trebue să se ridice de-odată în sus, cei cari nu pot singuri sunt ridicaţi de alţii. Medelnicerul mare aduce iar apă de spălat pe mâni, Vodă se spală, îşi face trei cruci, când Metropolitul rostesce rugăciunea de scularea de la masă, apoî cu capul descoperit îşi iea săra bună de la toţi şi ese.
  «După masă, musica domnăscă petrece pe boerl până la casele lor, iar a doua <ji se adună cu toţii în sala de audienţă şi, sărutând mâna Domnului, îi mulţumesc pentru cinstea ce aii avut şi se rdgă de er-tare pentru greşalele ce pdte aii făcut din beţie.» (1)
  Aceste pompe, împrumutate de la împăraţii Bizantini şi de la Regii Poloniei, se păstrară cu puţine deosebiri la Domnitorii noştri pămîn-tenî şi, numai după venirea Domnilor greci, luară cu totul forma şi câţi) Cantemir, op. cit., pp 101- 103.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNÎ
139
racterul turcesc. (I) De atunci până târziu în văcul de faţă, numele dregătoriilor Curţii, orînduiala alaiurilor, ceremonialul din lăuntrul pa-laturilor domnesci, locuinţele, îmbrăcămintea, îndeletnicirile familiilor domnesci, ale curtenilor, precum şi ale boerilor ţării fură aprdpe icdna micşorată a celor ce se petreceau în aceleaşi împrejurări în capitala Imperiului otoman, la Curtea Sultanului sau în palaturile celor mari şi puternici de la Stambul. (2)
  In adevăr, iată cum descrie un martur ocular palatul Principelui Grigorie Ghica:
  «Palatul, în care locuesce atjî (1775) Domnul Moldovei, e un vechiu castel (aflător în Beilic), care a slujit de grajduri şi spital Ruşilor în vremea răsboiului.
  «Principele i-a spoit numai pereţii cu var şi a lipit cu hârtie albă ferestrele stricate. Camerele sunt fdrte mari, însă fără mobile, afară ddr de odaia de culcare a înălţimii sale. Gospodăria e aşa de bine făcută în cât, la masa chiar a lui Vodă, nu se schimbă şervetele de cât la două săptămâni şi paharele de vin sunt ştirbe şi cu picidrele stricate. Când însă Principele vrea să-şi desfăşure fala şi bogăţiile— de pildă la (jiua lui,— atunci mesele sunt acoperite de porţelane şi de argintării. Ceea ce este ciudat la aceşti despoţi ai Moldovei şi Va-lachiei e deprinderea ce au de a-şî strînge tdte bogăţiile: bani, giu-
   (1) Sulzer, op. cit., t. III, p. 334 şi urm. — Cantemir, op. cit., pp. 40—63.
   (2)   V. A. Urechiă in Istoria Românilor (1774—1786) ne dâ, la pp. 568—671, o amănunţită desluşire despre alaiul cu care Alexandru Ipsilante a intrat în Bucurescî la 3 Februarie 1775. — Acolo vedem mergend înaintea Domnului pe Baş-Beşlega cu neferiî săi de pildă, pe delii, tufeceiî şi odobaşii lor, pe Iurucbaerac, Cioho-dări, Schemeni-Agassi cu Divan-Efendissi, pe Ortarcusac cu Tablarbaşa, pe Ia-macii lui Saraci-başa, pe Icioglandar, pe Hasahîrlii împărătesei, pe Deli-başa, pe Giuler-Agassi, pe Baş-Ciohodar şi Tufecci-başa, iar după Domn Sangeacul împărătesc, Cafegi-başa, Ici-Ciohodar, edeclii şi mehterhaneua!!
   S’ar crede omul mai mult în ţera turcescă, decât în capitala pămîntului românesc, cetind asemenea posnaşe nume şi posnaşe obiceiuri! .... Acelaşi alaiu a întrebuinţat Michaiu Vodă Suţu, când a primit în Bucurescî Hatişerful din Februarie 1784, alaiu pe care însuşi istoricul (V. A Urechiă) îl numesce marele alaiu, în citata sa lucrare, pp. 548—551. — Ve^i şi N. Fhilemon, Ciocoii vechi şi noi, pp. 346 —346, alaiul pe vremea lui Caragea.
   Unde mai erau pe atunci dorobanţii, vînătoriî de plaiu şi de Olt, cu lungi si-neţe, roşiorii şi vertţişorii purtând mintene roşii şi ver<jlî ? unde plăeşiî, seimenii, aprozii, ferentarii cu lănci poleite la vîrf şi mânere, vătaşii, armăşeiî, lipcanii, pandurii, copii de casă, Spătarii, Banii, Vornicii şi toţi veliţii boeri ai lui Ma-teiu-Basarab, ai lui Vasilie Lupu, ai lui Ştefan-cel-Mare, ai lui Micliaiu-Vitezul ? Amintirea ca şi vitejia lor perise din mintea tuturora mari şi mici în faţa stârpiturilor, caraghiozilor şi veneticilor ce ne copleşise ţera, sufletul şi mintea!.
www.digibuc.ro
140
DIMlTBlE C. OLLĂNESCtJ
vaerurî, vestminte şi mobile scumpe, în lă<Jî sau cufere de drum, ca şi cum ar fi gata să pornăscă în fie-ce minut. De alt-fel, nu fără pricină fac ei acăsta, căci sunt ameninţaţi neîncetat să fie orî detronaţi cu sila, orî ridicaţi fără veste de Turci, orî asasinaţî; aşâ că luând asemenea precauţiunî, familiile lor pot cel puţin scăpă cevâ din lucrurile şi averea ce au.» (1)
   Palatul din Bucurescî al luî Vodă Caragea, după arderea Curţilor domnescî din delul Spireî (1813), «eră compus dintr’un şir de case cu două rîndurî, ce începeau din Podul Mogoşdeî şi se terminau dinaintea caselor Generalului Herăscu, pe uliţa şcdleî. Ca zidărie, eră o grămădire de material în care se vedeau maî multe ordine de archi-tectură, imitate în ceea ce aveau maî grosolan şi maî neregulat. Faţada din Podul Mogoşdeî aveâ un balcon în formă de chioşc turcesc, mobilat cu divanurî şi laviţe de catifea roşie, în care Principele îşî luă adesea cafeua şi fumâ ciubucul privind la trecători.
   «In partea despre Momolo, eră un şir de.odăi ca chiliile călugărescî, în cari şedeau idicliiî, neferiî şi iccioglaniî domnescî. Fundul curţilor despre Herăscu eră pentru grajduri, unde se ţineau armăsarii de Missir şi Arabia, iar în faţa Podului Mogoşdeî eră un zid simplu, caro închideâ în întregul său marele pătrat ce compuneâ reşedinţa, avend intrarea principală printr’o pdrtâ numită: Paşa t'apussi.
   «Palatul domnesc pe atunci eră un centru unde se adună tot ce aveau Bucuresciî maî inteligent, dar şi maî leneş şi maî depravat tot de odată. El eră plin de boerî şi de calemgii de tot felul, dintre cari Fanarioţii se deosebiau prin cochetăria umbletului lor, prin desele complimente şi temenele ce făceau şi maî cu semă prin eleganţa veştmintelor, tăiate după ultima modă venită din Fanar.
   <Interiorul curţii presintâ vederii o privelişte fdrte curiosă şi variată: maî întâiu, vizitiii luî Vodă preumblaţi armăsarii, îmbrăcaţi cu cioltare cusute cu sîrmă de aur, pe dinaintea caretelor şi butcilor boerescî şi a unui şir de odăi, în cari tufeceiii, arnăuţiî şi satîraşii îşî curăţiau armele, şuerând printre dinţi vre-o arie albanesă. In lăuntru şi afară din pdrtă, o adunătură de popor din clasele de jos căscă gura la în-vîrtelele şi strîmbăturile pehlivanilor şi măscăricilor domnescî. Si-migiiî cu tablele lor sferice puse pe cap şi cu tripodele de lemn la sub-ţidră, împreună cu bragagiii şi salepgiiî arnăuţî, făceau contrast cu alunariî şi cu şerbetgiî din Fanar, carî purtau pe cap fesuri mici cu funte stufdse de ibrişim şi cămăşi de borangic subţire ... In fundul
    (1)    Jean Cara (fost secretar al luî Vodă Or. Ghica) Histoire de la Moldavie eţ de la Valacliie, • Paris 1781, p. 184.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
141
curţii diferite grupe de masalagiî şi de pungaşi, jucând unii în nuci, alţii iasîc şi tură, alţii la o para cinci şi stos pe despuiate. Aceşti tâlhari, în mare parte Fanarioţi scăpaţi din închisorile Stambulului, jefuiau liberi, în Curtea domnescă, pe dmenii fără experienţă şi creduli.» (1)
   Musica a fost tot-deauna tovarăşa duidsâ şi dătătdre de însufleţire a vieţeî Românului. Glasul ei molcom şi dulce i-a înseninat aleanul sufletului, viersul ei şăgalnic şi sprinten i-a aprins scântia veseliei în sânge.
   De la palatul domnesc până la coliba păstorului a răsunat ea,— cre-dinciosă mişcărilor inimii,— în vremi de dragoste şi de nevoi. De aceea şi este, fără ocoliri meşteşugite de forme, fără îmbinări felurite de tonuri, naiva expresiune a unor simţeminte naive, deşi pline de doruri, de amărăciune şi de isbucnirî, când şi când sgomotose, ale trecătd-relor bucurii. Şi din gură, din frunză, din fluer, a făcut să răsune Românul văile munţilor, poenele codrilor şi largul câmpiilor, sub îm-boldirea farmecului din pept, precum în vremi de cumpănă le-a umplut el de glasul buciumului (2), chemând pe ostaşi la luptă şi la isbândă.
   Din vechime surlariî, corniştii şi toboşarii au păşit în fruntea ăstei, iar pe Domnii p&mîntenî trîmbiţaşii, flautiştii, paucerii (ţimbaliştiî), fluerarii şi cântăreţii din liră i-au însoţit la alaiuri. (3)
   De âlt-fel, la Curţile ndstre domnescl au fost tot-deauna două soiuri de musicî: cea pămîntenă (lăutarii ţigani) şi cea străină (europenă şi turcăscă (mehterhane şi tubulhane), cari cântau fîe-care în deosebi sau tdte împreună, după împrejurări,
   Aşa, la mesele domnesc! date la praznice însemnate, musica eră nelipsită, musica vocală şi instrumentală, care dese-orî eră însoţită şi de lovituri de tunuri, pentru mai mare cinste. Sunetul tobelor şi al trîmbiţelor dedeau semn pentru aducerea bucatelor, iar când Domnul începeâ să mănânce, se trăgeâ cu tunurile şi răsună musica, atât cea tur-cescă cât şi cea moldovenăseă (4), căci de altfel «se şi cade Domnului să aibă la masa sa multe feluri de tobe, de viori şi de surle de veselie.» (5) 1 2 3 4 5
  (1) N. Philemon, Ciocoii Vechi şi noi, pp. 27—29.
  (2)  Kogălniceanu, Letopisiţe, t. 1, p. 127: <-iar buciumul serviâ a da semn de răs-boiu» <Jice cronicarul Nicolae Costin.
  (3)  Codex Bandinus, cd. Acad. Rom., p. 144, cu prilejul descrierii ce face despre serbarea Bobotezei la Iaşi în vremea lui Vasilie Lupu Voevod.
  (4) Cantemir, op., cit. p. 101.
  (5)   Hasdeu, Archiva Ist. a României, t. 1, Documentul No. 311: Povaţa dată de Neagoe Basarab fiului seu Teodosie despre rînduiala Curţii domnescî.
www.digibuc.ro
DIMITHlE C. OLLÂNESCD
142
Când Metropolitul se scula, pe la mijlocul mesei, să închine în sănătatea luî Vodă, se sculau cu dînsul toţi dspeţiî şi, îndată se dedeau tunurile, musica nemţescă, lăutarii ţigani şi tubulhaneua turcescă începeau să cânte, pe când ce! patru diaconi de la spatele Metropolituluî, cu dascălii lor, (jiceaii în cor o rugăciune destul de lungă. (1)
   Acâstă datină îşi trăgeâ obîrşia de la obiceiurile celor mal vechi Domni aî ţării. Aşa, la mesele Voevo<Jilor Basarabî şi Muşatinî se cântă şi se glumiâ mult. Cântecul:
                     Ştefan, Ştefan, Domn cel mare,
                     Semen pe lume nu are
se cântă într’un glas de către meseni de-odată. Măscăricii îşî făceau mendrele, (jicend luî Vodă «mei vere». Curţile domnesc! erau pline de cimpoiaşi şi ospeţele ţineau câte douS-spre-(Jece câsurî în şir. (2) Diaconul Paul de Aleppo scrie, că la prânzul Ţarului numai cântăreţii cântau imnuri, dar fără fluere, fără tobe şi fără alte instrumente musicale, ca la Beii Moldovei şi Valachie! (3); iar Logofătul Gheorgachi, în Condica lui de obiceiuri vechi şi noue ale Prea înălţaţilor Domni, însămnă că, în ajunul Crăciunului, cum şi la Boboteză, se făceâ masă domnâscă la Spătărie, şeijend Metropolitul cu Episcopii şi boeriî şi pe cine mal poronceâ Domnul şi din cel mazîlî (fără slujbe), însă masă fără caftane şi fără dvorelă (fără ceremonie), cu cântări bisericesc!, mehterhanea şi cu ţigani. (4)
   La Sf. Vasile iarăşi, după ce Domnul eşiâ din biserica cea mare cu toţi boeriî, după sfîrşitul slujbei de sără, mergend Domnul la Spătărie, mergea şi Metropolitul cu archiereiî şi cu toţi boeriî, de şedeau în Spătărie, la rînduială, şi li se dedeâ tuturor câte un pahar de vutcă, cofeturi' şi cafea. Insă întâiu Domnul, când ridică paharul la gură, îndată se făcea şanlîc de slobozirea a tote tunurile, cu focul mărunt şi cu mehterhanea ; după mehterhanea, ţiganii obicinuiţi, ce cântă la masa Domnului, făceau şi el o $tcei!ttra de un scopos. . . . După acesta, dacă în-serâ, mergeâ mehterhanâua de făceâ un nubet şi despre Ddmna şi la Beizadele, apoi la Metropolitul şi la toţi veliţii boerî cu boeriî, luându-şi mehterbaşi şi cel împreună cu el bacşişul cel obicinuit. (5) Mehterhaneua pare a fi fost musica ştabului domnesc, întocmită 1 2 3 4 5
  (1) Sulzer, op. cit., t. III, cap. 5, p. 334.
  (2) M. Eminescu, Prefaţă la «Palavre şi anecdote» de E. Baican, 1832.
  (3) Hasdeu, Archiva Ist. a Românie!, 1865, t. I, partea 2-a, p. 111.
   (4)  Kogălniceanu, Letopisiţe: Condica de orînduiel! a Logofătului Gheorgachi, t. III, p. 310.
  (5) Ibidem, p. 314.
www.digibuc.ro
TBATROL la bomâni
143
numai din Turci, sub ascultarea unui mehterbaşa (capelmaister), avend ca instrumente: şâse chindii sau tobe îmbrăcate în roşu, gemparale (cimbale, tesurî) (1) şi un fel de hautbois imperfect, cu sunetul fdrte ascuţit şi ţipător. (2)
   Tubulhaneua eră musica turcescă militară, pusă sub ascultarea unui islam-ceuş (tambur-major), care purtă un toiag lung îmbrăcat cu argint şi cu o mulţime de hasdrame (atârnători) pe dînsul. (3) Instrumentul eî de căpetenie eră tumbelechiul: un fel de timpan întrebuinţat fdrte mult în vechime la musicele otomane. Erau mai multe soiuri de sunare cu acest instrument; cel mai obicinuit însă, care se întrebuinţa în vremea Domnilor greci la noi, eră acesta: fie-care artist avea două tumbelechiurî, unul acordat în sol, cel-lalt în do (cheia de bas), pe cari le loviâ cu ciocanul după 6re-carî regule, şi formă acompaniamentul melodiilor puse în executare.
   Aceste amîndouă bande de musică turcăscă cântau după împrejurări : nubeturî (cântece vesele, marşuri), pestrefurî (4) (preludii, uverturi), manele (cântece melancolice şi de amor). Fondul acestor două musicî fiind însă toba sau timpanul, sunt înţelese cuvintele Românului: bate mehterhaneaua, când ea cântă în Curtea domnescă, la câsul prân-«Juluî, ori la vre-un alaiu, la vre-o căftănire de boer mare şi la praznicele împărătesei.
   Musica europenă, sau mai bine nemţăscă, menită ca de la Curtea domnescă să împrăştie gustul şi dragostea armoniei şi clasicităţii printre boerii noştri, n’a avut nici odată mare căutare, dacă trebue să credem ce se scrie despre dînsa: «In tdte «Jilcle la masa Domnului trebue să cânte musica, fie turcâscă, fie mai rar cea nemţescă, numai dacă acă-sta din urmă îî place Principelui, lucru ce o singură dată l’am vă<Jut la Curtea celui de astă<Jî, care trebue să şi fi lincenţiat musica nemţâscă. Firea fluturatică şi uşurică a Grecilor nu-şî pdte află, o jumătate de 1 2 3 4
  (1)   Loc.-Colonel Papazoglu, Istoria Bucurescilor.—La alaiuri, mehterhaneua, ca şi tubulhaneua, mergea călare, iar tobele eî se numiau chindii din pricina vremii când sunau prânzul în Curtea domnescă, chindie numindu-se timpul (Jileî de la amecjă la apusul sorelui.
  (2) N. Philemon, Ciocoii vechi şi noi, p. 30.
  (3) Locot.-Colonel Papazoglu, op. cit.                •
  (4)   Letopisiţele Ţerii Moldovei, t. III, pp. 332, 333: Mai pe urmă au venit şi meh-terbaşul Paşeî, cu toţi mehteriî săi, la Curtea Domnului, de i-a (Jis un nubet... şi vrend Paşa ca să audă şi pe mehterbaşa Domnului ce meşteşug are, a ()is Domnul ca să poruncescă lui mehterbaşa să <)ică un pestref, şi începând mehterbaşu şi picând un scopos ca acela, au fost forte plăcut Paşei (Lucituiulun Paşa)’ meşteşugul şi picătura lui ... »
www.digibuc.ro
144
DIM1TRIE C. OLLĂNESCD
an măcar, mulţumire într’o distracţiune dre-care. EI n’aii nici răbdarea sâ privescă la un danţ deplin, nici să asculte până la sfîrşit o simfonie cântată de musicanţii noştri. Cu mirare am au<Jit adesea, şi mi-a părut răii de bieţii dmenl, cum în mijlocul unui adagio aii fost opriţi, trebuind să încăpă un allegro saii vre-un danţ unguresc, fără să li se lase vreme să iea instrumentele trebuincidse, ca waldhor-nul sau basonul, pentru acesta, siliţi deci â le execută bunădră pe harpă!» (1)
  Rămâneau deci lăutarii, ţiganii, cum îl numiâ şi-I numesce şi astăzi tdtă lumea, cari, dăruiţi de natură cu o minunată pricepere a musiceî, nu numai a musicei naţionale, ci a ori-cărei alta le-ar atinge au<Jul, aii putut, din vremile cele mai vechi, să încânte,^-cuvîntul nu e prea pretenţios,—nenumăratele generaţiuni de dmenl ce i-aii ascultat.
  Scriitorii cei mai cu vatjă, călătorii de înalte trepte şi chiar Suveranii, cari aii avut prilejul de a-i au<Jî, aii admirat iscusinţa, talentul şi dibăcia lăutarilor de la noi.                              ■
  Ţiganii aii sarcina de a le gâdilă urechile cu viori, chitări şi cu un fluer cu opt ţevi, în care suflă el, trecendu-1 mereu mereu pe din-naintea gurii (2); căci sunt cu deosebire fdrte îndemănateci pentru musică şi cu vidra şi cu cobza şi cu naiul (muscalul). Intru acăsta el întrec pe orî-care altă naţiune şi chiar pe Perşi, precum a mărturisit însuşi Hanul, fratele Şahului Persieî, care, trimis la Napoleon Bonaparte ca ambasador şi întorcendu-se din Francia prin Ţăra-Ro-mânăscă în anul 1810, s’a minunat de talentul lăutarilor ţigani şi mal vîrtos de muscalagii. EI cântă şi din gură de minune şi, fără a avă vre-o învăţătură dre-care sistematică, compun şi cântece fdrte dulci, că şi musicanţii Europei îl admiră. (3)
  In Iaşi, pe la începutul văculul, tdtă musica se încheiâ în taraful lui Barbu Lăutaru şi al lui Angheluţă, iar la Botoşani, eră al lui Nă-stase. Barbu eră însă cel mai vestit. El făceâ desfătarea boerilor la mese şi la petreceri, el dedeâ târcdle mahalalelor cu tinerii cari voiau să-şî cânte patima dragostei către vre-o afrodită. Alecsandri a făcut dintr’însul un tip ce va rămâne viitorimii. Cântecele lui de lume, ca: Ajun gă-ţi puiule,—Lună, lună, mult eşti plină!—Iată flârea vieţei mele,— Sărta mea ticălâsă, — Vecjî nemilostivo, vetjî! — Dacă strig, cine m'aude ? şi altele multe, băgau văpăi în inimi tinere şi bătrâne; iar horile şi danţurile de salon, pe cari le meşteşugiâ el, ar fi deş- 1 2 3
   (1) Sulzer, op. cit., t. III, cap. 5, p. 339.
   (2) Carra, Histoire de la Moldavie et de la Valachie, 1781, p. 159.
   (3) Dionisie Photino, Istoria generală a Daciei, t. II, p. 239.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
145
teptat şi pe un mort, — povestea Medelniceruluî Drăghici, pe care l’am cunoscut la Y. Alecsandri.
  La 1813, cu prilejul venirii împăratului Alexandru I la Chişinău, Postelnicul Dumitrache Plaghino şi Postelnicul Costache Pantazoglu, trimişi din partea ţării să-l salute, luară cu dînşiî cele trei tarafuri de lăutari din Moldova, cari cântară ast-fel la un bal dat în ondrea Ţarului de către boerii din Basarabia. (1)              •
  Lăutarii făceau parte de drept din alaiurile domnesci încă din ve-cul trecut. (2)
  Faimosul pianist Franz Liszt, care dedea concerte în Iaşi la 1847, avend prilej de a autji pe Barbu cu banda lui, se entusiasmă într’atât de talentul cu care el cântase mai ales aria: *Tu~m% (ţiceaî odată , că l’a luat în braţe şi l’a sărutat, apoi a închinat paharul cu dînsul, proclamându-1 musicant genial!
  In Yalachia, pe vremea lui Caragea, erau numai două musici europene: una a lui Niculescu în Bucuresci şi alta a lui Chrisoscoleu la Buzău. Fie-care dintre musicanţii acestor două bande trebuiâ să cânte cu naiul pe lângă un alt instrument, de pildă: vidra, viola, violoncelul şi chiar contrabasul, tobe mari şi mici, num ţii capel-maiste-rul eră apărat de acâstă datorie, el cântând numai din vidră şi arătând celor-lalţl tactul şi nuanţele. (3)
  Lăutarii cei mai vestiţi din Bucuresci au fost: Dumitrache OcJn-Albi, Drăgan, Marinică, Andreiaş feciorul lui Puiu, Radu Ciolac (muscalagiul), fratele lui Drăgan şi tata luî Dinicu Ciolac de astăzi, cel care a făcut furori la Exposiţiunea din Paris de la 1889.
  Dintre cei mai tineri sunt: Pădurenu, care a avut atâta succes la Petersburg şi a cântat de mai multe-orî înaintea Ţarului Alexandru III, Năstase Ochi-Albi; iar Gheorghe Dinicu şi frate-său Dumitru Dinicu, amîndoî profesori la Conservatoriul din Bucuresci, sunt unul com-positor distins de bucăţi naţionale, altul violoncelist printre cei eminenţi astăzi în Europa.
  Din numărul acestor ilustraţiuni nu trebuesc uitaţi şi lăutarii din provincie, ca vestitul Dobrică din Ploesci, Stanică (lăutarul Polcovnicului Solomon) din Craiova, Andreiu Moldovenu, Paltan viorarul şi Ionică din Focşani, Sinică din Petra, Bârlcză din Brăila şi mai 1 2 3
  (1) T. T. Burada, Almanach musical pe 1876, pp. 74, 75.
  (2) V. A. Urechiâ, Ist. Românilor, 1794—1786, p. 589.
  (3) N. Philemon, op. cit., p. 172 în notă.
    Analele A. R. Tomul XVIII. Memoriile Seci. Literare.
10
www.digibuc.ro
146
D1M1TRIE C. OLLINESCD
ales cobzarul Petre Creţu Şolcan (1), un adevărat rapsod naţional.
  Pe lângă aceşti maeştri aî cobzei, aî viorii, aî naiului, eşiţî în mare parte dintre foştii robi aî caselor boerescî, maî erau în Bucurescî şi în Iaşi diletanţi cu mult talent, cari aii lăsat un nume bun după dînşiî.
  Aşa Vornicul Teodor Burada cântă minunat din chitară, dedea chiar lecţiunî şi compusese pe la 1831 o gramatică sau şcdlă, cu pilde de arii, de danţurî, de cântece, pentru acest atât de ingrat instrument. După dînsul ceî maî distinşi chitariştî aî Moldovei au fost: loan Cartu, Leonard Bancherul, Colonelul Cosinski, Papazoglu-Zinenu. D-na Elena G. Asachi a fost o măestră chitaristă şi cântăreţă, eleva celebrului tenor Donzelli, precum şi pianistă pasionată. Fiica sa Her-miona Asachi, maî târziii soţia lui Edgard Quinet, şi Săftica Paladi cântau bine cu harpa.
  Vornicul Iordache Bucşenescu, Banul Iancu Peristeli, Vornicul Alecu Păşcanu, Spătarul Nicolae Carp şi alţii învăţase să cânte cu kema-nul (un fel de vidră cu 7 cdrde) de la lăutarii Arif Aga şi Nicolae Burcaşu.
  Paharnicul Vasile Urechiă din Botoşani eră cel maî meşter executant din canon (instrument ca cimbala ungurescă de a<Jî, cu cdrde de maţe de pesce, în număr de 72, cu care se cântă cu amîndouă mânile, avend la degetul arătător un degetar fără fund, iar între degetar şi deget o limbuţă de bagă, cu care se atinge cdrdele); iar Căminarul Grigorie Avram şi Paharnicul T6der, grămăticul luî Andronache Drăghicî, erau vestiţi cu manelele, samaelele şi tacsimurile lor după moda turcescă.
  Printre cântăreţii din gură, erau negreşit ceî dintâi psalţii de la biserici, între cari Spătarul Iancu Malaxa, venit cu Michail Vodă Suţu la 1819, întreceâ pe toţi şi ca psalt şi ca cântăreţ (hanendă) de lume. Se (Jice că la un prântj dat de Vornicul Iordache Drăghicî curtenilor luî Suţu, când Malaxa începu să cânte jalnica elegie: x°p'1? 1^ ntxpbv <pa-p(j.âxT), nevasta Postelnicului Dumitrache Plaghino atât a fost de mişcată, că a leşinat. Cântecul fusese compus la Ţarigrad cu prilejul morţii unei nepdte a acestei atât de simţitdre Postelnicese. De câte-orî cântă acest Malaxa la petrecerile boerilor, eră acompaniat de către Grigorie Avram din tambură şi de Andric Vizanti din neiu (un fel de fluer de trestie
   (1) De la acest Creţu Şolcan a putut culege d-1 G. Dem. Teodorescu cele maî însemnate balade şi legende naţionale, publicate în importanta sa colecţiune. Câte-va din cele mai frumose au fost de curînd traduse (1896) în versuri francese de un distins filo-român, d-1 Jules Brun, şi publicate în meritosa sa lucrare: Le Roman-cero roumain.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
147
cu 7 găuri, din care se cântă ţinendu-1 pe buze ca un caval) şi se <Jice că nu eră nimic maî armonios decât glasul cântăreţului însoţit de acele instrumente. (1)
  In Bucurescî, cel mai bun cântăreţ din gură, care cunosceâ şi armonia şi piano, a fost pe la începutul veculuî Anton Pann; pe lângă dînsul steteau Petrache Nănescu şi fiul dascălului Chiosea de la Udricani, cari împreună erau veselia grădinilor lui Deşliu, lui Pană Breslea şi a lui Giafer şi fără de cari fii de boerî mari, ca Iancu al Raliţii Moruzdeî, Bărbucică al Tiţii Văcărâscăî, fraţii Bărcănescî, Costache Faca şi alţi tineri, nu puteau petrece.
  Nănescu, care cântă bine şi din vidră, compuneâ cântecele lăutarilor din Scaune, dintre cari cele maî vestite erau pe atunci:
Ah! iubito cale bună,
Dar te rog nu mă uită . . .
Raţa ici, raţa colea,
Raţa pasce papura ....
Ardă-ţî rochiţa pe tine Cum arde inima în mine!. . .
Petră de-aî fi, te-aî desface Şi la mine te-aî întorce! . . .
Inima mea multe are • Culese după ’ntîmplare . . .
Ah! amor, amoraş, Vede-te-aş călugăraş . . .
Cine în amor nu crede,
N’ar maî călca erbă verde!
  Nicolae Alexandrescu, tot elevul dascălului Chiosea, aveâ aşâ de frumos glas, că de cum l’a au<Jit Grigorie Ghica l’a luat la el în casă şi-l plimbă ndptea în butcă dinainte, de-î cântă cântece de lume. Când Grigorie Ghica s’a făcut Domn, Alexandrescu a ajuns Cafegi-başa.
  Tot din şcdla de la Udricani au eşit pe atunci cei maî buni psalţî, precum: Chim de la Biserica Eneî, Dumitraehe Bondoliu, tata răposatului Vlădică Calistrat, Unghiurliu de la Sărindar şi Petre Efesiu, care maî târziu ajunse cântăreţ în strana dreptă la Patriarchie.
  Unul însă, care pe lângă toţi cântăreţii aceştia însuşiâ multe daruri ale minţii, eră om cu carte pe acea vreme şi aveâ adîncî cunoştinţe musicale, eră Nicolae Philemon, care, cu o memorie neîntrecută, de cum corifeii literatureî, Iancu Văcărescu, Eliad, Gr. Alexandrescu ori Anton Pann, făceau o poesie, a doua <Ji o recită din loc în loc, cântă pe din afară şi fdrte bine ariile tuturor operelor ce se jucau în teatrul de la Momolo, fu corist în trupa Madamei Karl şi maî pe urmă cântă cu flautul în orchestră sub direcţiunea lui Papa Nicola, fu gazetar, critic de teatru, foiletonist şi scrise p<5te unicul roman de nă-
  (1) T. T. Burada, Almanach musical pe 1877, pp. 80—87.—Recensiunî verbale de la V. Alecsandri, Ion Ghica. D, Cracti, Costache Strat, Episcopul Melchisedec.
www.digibuc.ro
148
D1M1TR1E C. OLLĂNESCO
ravurl de pe vremea lui Caragea,—Ciocoii vechi şi noi,— ce avem în literatura ndstră până acum. (1)
  Dintre tinerii generaţiuniî următdre, cel maî talentat a fost fără îndoială Nicolae Iatropulo, care cântă minunat din chitară şi vidră; iar d-ra Enfrosina Vlasto, maî târziu Eufrosina Popescu, soţia Colonelului Popescu, Adjutant domnesc, a avut strălucite succese în străinătate ca primadonă, sub numele împrumutat de Marcolini, după ce debutase la 1832 pe scena teatrului Societăţii filarmonice, ca elevă a şcdleî de declamaţiune înfiinţate de Câmpineanu, Eliad şi Aristia.
  Pe scenele teatrelor celor mari de operă din Europa şi din America aii căpătat apoi, în filele ndstre, un renume de stele printre cântăreţe: Elena Theodorini, fiica actorului Theodorini, şi d-na Har-tular (sub numele împrumutat de Darclee), fiica moşierului Haricli din Bucurescî.
  Din înalta societate puţine femei, cât de distinse prin spirit şi de bine crescute au fost ele, fdrte puţine s’aQ. dedat la studiul musiceî şi la desăvîrşita cunoscinţă a vre-unuî instrument musical în deosebi.
  Dacă este adevărat că Voiehiţa, fiica luî Kadu-cel-Frumos şi soţia lui Stefan-cel-Mare, pe lângă gingăşia rostului şi frumuseţa chipului, erâ mult iubitdre de cântări; că Domniţa Roxandra, fiica lui Petru Kareş, învăţase musica, de erâ o desfătare pentru ceî ce o ascultau; că fiicele luî Constantin Brâncovenu, cu «dascăli iscusiţi din Nemţie deprinsese meşteşugul cântării cu harpa»,—aceste plăcute îndeletniciri aii fost puţin câte puţin date părăsirii, lăsându-se ţiganilor din casă, dascălilor de biserici, Greci şi KomânI, arta cântării vocale sau instrumentale.
  Abiâ la începutul veculuî nostru găsim pe Domniţa Ralu, fiica cea mică a lui Vodă Caragea, însufleţită de dragostea musiceî, cunoscând şi pricepând pe compositoril clasici şi dând ea însăşi cea mal bună pildă la noî despre acâstă nobilă pasiune, înfiinţând la Cişmeua Ko-şie cel dintâiă. salon, în care se adunaţi boeriî şi cucdnele ca să pe-trâcă serile de ernă cu danţurl şi cu cântări. (2)
  In Moldova, casa Kosnovanulul, casele Sturdzescilor şi ale Cantacu-zinilor erau iubitdre şi ocrotitdre ale artelor frumdse şi câte-va din odraslele lor s’aQ. distins, fie personal, fie prin stăruinţa şi ajutdrele ce n’aă. cruţat, întru înflorirea acestora în capitala ţării.
   (1) Ion Ghica, Scrisori, ediţie nouă, 1887, pp. 55—63.
   (2) N. Philemon, op. cit., p 195.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
149
  In Bucurescl găsim mal târijiu pe Principesa Alexandrina Ion Ghica, născută Mavros, cultivând cu pasiune musica şi pe Principesa Elena Al. Bibescu, născută Epurănu, făcendu-şî o reputaţiune europenă cu jocul eî într’adevăr maestru şi strălucit pe piano.
  La ţărani, cimpoiul, fluerul, cavalul, cobza şi vidra sunt instrumentele ce-î desfată, mal cu osebire la danţurî, petreceri şi ospeţe. Lăutarii de la sat nu cântă decât din viori, din cobze şi fdrte rar din naiu, dar cu atâta numai, eî, cunoscând pare că vraja de a mişcă, de a învioră, de a da brânci veseliei, fac, cu mărginită lor fantasie şi cu meşteşugul lor aprdpe începătornic, mal mult pentru plăcerea ţăranului decât n’ar pute face o bandă din cele mal iscusite de lăutari de la oraş.
  Cimpoiul îl întrebuinţăză mal mult locuitorii munteni, iar fluerul şi cavalul sunt tovarăşii nedespărţiţi al păstorilor.
  Prin ţeva acesta uşurică de palten cu şăse găuri, a făcut Românul să trăcă tdtă melancolia sufletului, tdtă poesia câmpiilor, tdte răsunetele tainice ori neînţelese ale ţării. Fluerul nu este numai un instrument musical pentru dînsul, ci un confident, un prieten, de multe-orl martorul unei vieţi de lupte şi de visuri, ce nu pot luă înfiripare decât legănându-se pe aripi de vînturî, ori măgulind depărtările cu graiul lor tremurător, ca şi cum s’ar teme că-şl ieau sborul în lume!
  Isprăvile de putere şi de vitejie au fost de-apururea semnele cele mal bine preţuite ale bărbăţiei la Români. Ele fac parte din chiar firea Iul mîndră şi îndrăsnăţă şi n’au aşteptat tocmai prilejul ca să se dea în vilăg.
  Dacă are un cal frumos şi arme bune, Moldovenul crede că nimeni nu mal e ca el şi s’ar bate chiar cu Dumnezeu el însuşi. Toţi în de obşte sunt fdrte îndrăsneţî şi mult înclinaţi a începe cărta, dar îndată se liniştesc şi se împacă cu cel protivnic. Ţăranii, când se certă, nu prea vin la arme, ci cu bâte, cu ciomege şi cu pumnii astupă gura vrăjmaşului.
  Toţi sunt glumeţi fdrte şi veseli şi inima o au pe limbă. Dintre arme, arcul îl sciu Moldovenii întinde fdrte bine şi se pricep a purtă şi suliţa; dar totuşi cu sabia au făcut mal multă trebă. Puşcă pdrtă numai vînătoriî, pentru că «Jic că nu este lucru cinstit a o întrebuinţa împotriva duşmanului, neputend cu dînsa cundsce nici arta nici virtutea răsboiuluî.
www.digibuc.ro
150
DIMITRIE C. OLLXNESCU
  Laudă deosebită merită şi nu se pdte preţui destul ospitalitatea lor către străini şi călători! Căci nici odată nu lasă pe 6spe fără gazdă şi demâncare şi-l ţin trei <Jile împreună cu calul său, fără să-î ceră cevâ. Pe cel ce vine la eî îl primesc cu bucurie şi cu faţă voidsă, ca şi când ar fi fratele orî consângânul lor. Sunt unii cari aşteptă până la ora a 9-a din <Ji (oră turcescă) şi, ca să nu mănânce singuri, trimit slugile pe strade, poruncindu-le a chemă la masă pe orî-ce călător ar vede. (1)                                 •
  Moldovenii şi Muntenii sunt în de obşte voinici şi călăria este îndeletnicirea lor cea maî plăcută. De aceea, când e vreme frumdsă—primăvara sau vara — tinerii se dedau călări la jocul giretuluî. (2) Acest joc, de origine arabă (djerid), se sâvîrşesce între doî călăreţi, cari aruncă unul într’altul un băţ de alun, lung de un metru, apărându-se de lovituri cu paveze de pâslă petrecute pe braţul stâng. Meşteşugul jocului stă în ridicarea djeriduluî din fuga cailor, de jos, cu un fel de suliţă (cu cîrlig în vîrf) ce portă la brîu. Dintr’acăsta călăreţii pot de multe-ori sâ-şî facă răni la pept şi la picidre. (3)
  Un alt joc, care se asemănă cu acesta, este al halcalei (cerc de fer). A treia sau a patra <Ji după Pascî, a fost vechiu obiceiu de eşiâ Domnul afară, cu tot alaiul de slujitorime şi cu tdtă boerimea, mari şi mici, la halca, ori în şesul Bahluiuluî, ori la Copou, scoţendu-se toţi caii domnesc!. Şi şetjend Domnul la saivan şi boeriî pe scaune, pe cine rînduiâ Domnul încăleca pe cal domnesc şi se sloboziâ cu suliţa asupra halcalei (cari suliţe sunt aduse din ţera ungurescă, acolo se fac într’adins pentru acestă trebă), cu picături de mehterhanea, şi care luă halcaua în repeziciunea calului veniâ de se închină Domnului şi-î sărută mâna şi pdla. Şi celor maî mari boerî li se dâruiâ de către Domn câte-o lastră sau canavăt (4) cu fir şi un postav, celor maî de jos postajl şi atlaze, iar celor maî mici postajî. Fie-căruia se da darul Domnului după cinstea sa, petrecând în acea Zi Şi cu alte chipuri de glume pentru bucuria sărbătorii. (5)
  Tot în Moldova, a doua Zi de Pasc!, a fost obiceiu de se udă cu apă şi se trâgeâ la văl cu apă unii pe alţii, şi mal în tdte breslele eră acestă obicînuinţă, până la vremea domniei lui Antiohie Vodă (care obiceiu până acum la Ţera-Românescă se păzesce şi se şi urmeză 1 2 3 4 5
   (1) Cantemir, op. cit., pp. 136, 137, 140.
   (2) Carra., op. cit., p. 187.
   (3) Lt.-Colonel Papazoglu, Istoria Bucurescilor.
   (4) Lastră, un fel de ţesătură de mătase. Canavet, materie de lână vărgată.
   (5) Letopisiţe, t. III, pp. 321, 322.
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
151
a doua <}i de Bobotăză, în <Jiua de Sf. Ioan). Şi cum s’a purtat cu-vîntul din bătrâni, că boeriî şi Domnului îndrăsniau a 4ice că-1 vor trage în vale şi pe acei ce-î trăgeau la vale ca să le tdrne cofa cu apă în cap, eî se împăcau cu trăgătorii: unii dându-le vedre de vin, alţii pasce şi ouă. Şi mai vîrtos femeile se adunau la un loc câte doue-4ecî, treizeci şi trăgeau la vale pe bărbaţi. Iară din 4dele lui Antiohie Vodă, din pricinele trasului în vale au născut gâlcevi fdrte mari şi s’au şi omorît câţî-va <5meni. Şi atunci, din poruncă doinne-scă, s’au tăiat, ca nici decum obiceiul acesta să nu mai fie (măcar că femeile aşa dre-şî-ce tot îl mai ţin). (1)
  In 4iua de Sf. Gheorghe, dacă eră câmpul încheiat cu erbă, sau şi mai pe urmă, cu puţine 4ile, după vreme, eră obiceiu şi în purtarea de grijă a lui Vel Comis ca să scâtă caii domnesci la ciair.
  Intr’acăstă 4i> făcendu-se gătire, chemă Domnul pe Vel Comis şi-l îmbracă cu caftan şi, eşind de la Domn cu caftanul îmbrăcat şi pri-mindu-şî în cap şi şlicul lui cel de sobol, merge la grajdul domnesc şi de acolo se pornesc caii, după cum îl orînduesce Vel Comisu, în pri-vâla Domnului, a Ddmneî, a Beizadelelor şi a t<5tă boerimea, petre-cendu-î prin maidanul cel mare al curţii, despre cămară, ori din nă-untrul curţii. Şi înainte este un steg de Arnăuţi cu zapciiî lor, după dînşiî două stegurî de Seimeni, pe de o parte şi pe de alta în şireg, şi printre dînşiî înainte se aduc telegarii; pe urma telegarilor, sacabaşî» apoi Vel Armaş, g. Armaş şi Suruc-bairactar în mijloc; după dînşiî trîmbiţaşiî domnescî, sârmaciul novodnicilor, răsunând în trîmbiţă şi în surlă. După aceştia, povadniciî, apoî armăsarii, ţinendu-se de comisei şi de seimeni, ce se rînduesc de Hatman, fiind înşelaţi atât telegarii, povadniciî, cât şi armăsarii, cu cele obicinuite ale lor ţoliturî, feluri de feluri.
  După armăsari, zapciiî Curţii, ai Hatmanului şi ai Agăi, ai părţii slujitoresci, împodobiţi, apoi v. Comis şi g. Comis. Şi pe urma lor Vel Comisul călare pe calul împărătesc ce se chemă tablabaşi, îmbrăcat în caftan, fiind calul împodobit cu poddbele cele mai alese, legat calul şi cu taftă neramzie peste branche.
  Pe lângă Comis, Sei4başi şi alţi Sei4i şi ComişI şi Ciohodarî, cum poruncesce Domnul, cum şi slugile Comisului, t<5te împodobite, şi pe lângă dînsul şi mehterhanăua, 4icend pe urma lui. Şi când ajunge Vel Comis în dreptul Domnului, unde este, se închină către Domn, apoi ese cu t<5tă rînduiala acesta pe din sus de Sf. Nicolae şi pe la vamă
   (1) Letopiseţe, t. III, p. 321.
www.digibuc.ro
152
DIMITBIE C. OLLĂNESCtJ
şi, ajungând la ciair, unde şi corturi sunt întinse, aşeză Comisul caii Domnului pe rînduială.
  Are obiceiu Vel Comisu de face şi masă mare la o sâmă de boerî poftiţi de dînsul. (1)
  In Istoria Imperiului Otoman de Harrier se p6te vedâ o ceremonie asemenea acesteia, care a fost împrumutată de Domnii greci apr6pe întocmai de la Turci.
  In Ţera-Românăscă, caii luî Vodă erau daţi la ciair a doua <Ji după sărbât6rea Sf. împăraţi Constantin şi Elena, pentru 40 de <}ile. Ciairul domnesc era pe câmpia de la Colentina şi Bănâsa. Acolo, caii duşi de Sei(JÎ, sub privigherea Marelui Comis, împodobiţi cu valtrapuri şi cioltare cusute cu aur, treceau pe dinaintea luî Vodă, care sta sub un umbrar de frunze şi de flori încunjurat de boerimea ţării. Lăutarii le cântau, soitariil făceau ghiduşii, şi băuturi răcorit6re se împărţiau de către copiii de casă, sub ascultarea Marelui Paharnic. (2)
  Tinerimea se mai îndeletniciâ şi cu călăria (3), precum boerii şi cu-c6uele obicînuiau preumblarea în trăsuri cu arcurile poleite pe câmpiile Herăstrăului, unde eră un turn vechiu făcut mără de vînt, ori la Bănesa şi la Colentina, unde [se făceau tratamente cu dulceţă, şerbeturi, cafele între boerî şi chiar — une-orî — între Domnitor şi pro. tipendadă. Podul Mogoşâeî şi Podul Tirguluî-de-afară erau uliţele cele mai de căpetenie pentru aceste preumblări ale boerimiî.
  Mesele şi petrecerile le făceau boerii între dînşiî, adunându-se cu nâ-murî, cu prieteni, când la unii, când la alţii. Rar se întimplâ să se desfă-teze ast-fel pe la grădini, nevoind a da norodului prilej să-I vadă şi să-î judece cu asprime dacă ar face vre-o necuviinţă la chef. De aceea, şi când se hotărau să mănânce pe ârbă verde, mergeau — în Bucu-rescl — la via Brâncovenuluî din Delul Spirei, la grădina luî Belu de lângă Văcăresc!, la grădina lui Scufa; iar în Iaşi se înfundau prin viile ori grădinile de la Socola, de la Repedea, de la Copou, cari erau într’adevăr f6rte frum6se şi aşezate pe delurî în posiţiunî minunate ca privelişte şi ca aer curat.
  Cei din clasa de mijloc: negustori, meseriaşi, se adunau cu aî lor, în Bucuresci, la grădinele Cişinegiuluî, la Barbă-Lată, la Breslea, la 1 2 3
   (1)  Letopisiţe: Condica de obiceiuri vechi a Logofătului Gheorghaclii, ed. 1874, t. III, p. 323.
   (2) Loc.-Colonel Papazoglu, Istoria Bucurescilor.
   (3)  Carra, op. cit., p. 160, <jice : «Un Grec â clieval, Ies etriers hauts et Ies genoux en triangle, branlant la tete comme un magot de plâtre, s’imagine etre le person-nage le plus imposant et le plus respectable .
www.digibuc.ro
TEATRDL LA ROMÂNI
153
Giafer, ori la livada Deşliuluî, pe câmpul Cotrocenilor şi la Crângul lui Hagi Ilie de la Moşi; în Iaşi, pe valea Bahluiuluî, la Cetăţile, la mănăstirea Frumdsa, în satul Buciumului, în livada Rosnovanului, ori la Tătăraşî.
   .Acolo fie-care isnaf îşi întindea masa la pămînt, bea şi mânca cu copiii şi rudele lui; apoi sub îndemnul cântecelor de dor ori de joc, ce le trăgeau lăutarii, învîrtiau hora, băteau căzăcăsca, se frămîntaîi, învioraţi de musică, până ce, făcendu-li-se iar fdme, se aşezau din nou la masă şi, încălziţi mai mult decât trebue, turnau vin în işlicile, în căciulele bărbaţilor şi în condurii femeilor şi cu glume, cu hazuri de tot felul, se îndemnau la băutură şi la nebunii.
   Dacă-î prididea somnul, se lungiau cât-va la umbră cu mânile că-pătâiu şi dormiau ca nisce fericiţi; apoi către seră, după ce-şî ne-teziau giubelele, îşi îndreptau tacliturile şi-şi trimiteau slugile înainte cu blidele şi ploscele gdle, se întorceau cu copiii de mână, orî spri-jinindu-se unii pe alţii, pe la casele lor.
   Când era vre-o sărbătdre domnăscâ şi norodul se aduna, bunădră ca astăzi la părăsi şi la luminaţii, să se veselescă în cinstea celor mari, după băutură, strigăt, danţurî cu cântări de cimpdie, de cobuze muntenesci, orî de dible, sera, înainte vreme, se ajirindeau prin pieţe focuri mari de pae şi (jiceâ tubulhanăua de juca prostimea, slujitorii sloboijiau în mijlocul gldteî câte o vulpe cu cdda muiată în păcură aprinsă, de fugea lumea în cotro putea şi muerile speriate se îmbrân-ciau şi alergau ţipend, iar bărbaţii, rîijend cu hohote, trăgeau focuri de pistdle şi desfundau la buţî cu vin!
   O adevărată scenă dionysiacă, prin spiritul şi făptuirea eî, era iarăşi Serbătârea zalhanalelor la Câmpulung.
   Pe rîul Tîrguluî, în partea despre Flămânda, se aflau altă dată mulţimi de zalhanale, ce făceau mare negoţ de peî, de dse, de săurî, cu ţera ungurescă. Vitele mari veniau la tăiere pe la începutul vereî şi până după Sf. Maria cea mare se sfîrşiâ tăiatul şi carnea alesă era pusă la uscat pentru pastramă. Oilor şi caprelor le veniâ rîndul după <jiua Crucii şi, de cum se gătiau la tăiere şi se deosebiau cărnurile, începea sărbătdrea zalhanalelor.
   Surecciiî se adunau cu bacii, paznicii, casapii şi ceî-lalţî lucrători de la scaune şi chibzuiau între dînşiî asupra bacilor cari aduseseră vitele cele mai mari şi mai grase, vitele cari dăduse firesce mai mult câştig.
   Bacii, ast-fel deosebiţi, erau câte unul puşi într’o cărucidră cu două rdte, în cap cu o pereche de cdrne mari, de cari se atârna un prapor,
www.digibuc.ro
154
DIH1TBIB C. OLLĂNESCO
ce-i cădeâ peste obraz, cu trupul învelit într’o pele de boii, de bivol, şi în jurul gâtului atârnate pei de <5ie şi de capră.
  Alaiul, în frunte cu un taraf de lăutari, se întocmiâ: din lucrători jucând, chiuind şi cântând cântece obscene, după cari veniau căru-cidrele cu bacii duşi în triumf, trase de alţi lucrători. In urmă veniau ceî-lalţi lucrători cu plosce de vin în mâni, cu pastramă, cari se opriau de făceau cinste trecătorilor, mâncau, apoi porniau mai departe, până ce strâbăteau oraşul şi eşiau la del pe poiană, unde se întindeâ băutura şi mâncarea de-a volna. La aceste sărbători se făceâ şi vîntjarea faimăselor arşice de capre (sălbe), atât de scumpe — pe atunci — copiilor, cari se ţineai! crangă după alaiu.
  Cântecele lucrătorilor, cu acest prilej, aveau, cu expresiuni adesea obscene, cu asemănări triviale, un fond de observaţiune adîncă cu privire la viăţa şi la împărechiarea vitelor—şi ale fie-cărora în deosebi — între dînsele.
  Aşâ de pildă, un cântec slăviâ firea violentă, dar pudică şi cavale-răscă a bivolului, care numai după ce 7—8 <Jile se gudură pe lângă bivoliţă, nu aveâ apropiere cu dînsa decât ndptea, în locuri retrase, ca să nu fie vă<jut de nimenea.
  De aci drăia de păcălituri, de comparaţiuni fără frîu şi de glume asupra flăcăilor, maî puţin cuminţi decât bivolii, ce sbucniâ dintr’înşii, se păte cu uşurinţă închipui, zugrăvindu-se ast-fel icdna pote cea mai ciudată a unor năravuri a<Ji perdute, din nefericire pentru originalitatea apucăturilor de cari suntem însufleţiţi.
  La ţeră, Românul, dârz şi voinic cum l’a lăsat Dumnedeu, îşi încercă puterile la trântă şi la luptă dreptă, apucându-se cu braţe vânjăse de mijloc, opintindu-se, smuncindu-se, învîrtindu-se în tăte felurile, până ce unul dovedesce şi, isbind pe protivnic cu umerii de pămînt, îl culcă pe spate dinainte-i. (1)
  Pe pajiştea verde şi netedă, flăcăii sprinteni, cu capul şi peptul deschis, se ieau la întrecere cu fuga, ori încălecând pe deşălate calul, îl alungă alături de alţi călăreţi, până ce se perd ca nălucile în zare. Cine-i dat rămas dă şi de băut, cine-i biruitor are drept să se prindă frate de cruce (2) cu cine o voi şi, pentru multă vreme, în sat nimeni
   (1) Al. Odobescu, Domna Chiajna, p. 160.
   (2)   Wilkelm Schmidt, Das Jahr und seine Tage, p. 6, ţlice: «In unele locuri flăcăii şi fetele aleg (jiua Sf. Toder, ca să se lege în prietenie. Drept aceea spânzură de un copac o pită,—ca simbol al belşugului şi al rodniciei,—pită făcută într’adins pentru acesta, apoi se prind de mână şi jocă hora de mal multe-orl împrejur, apoi îşi împart bucăţile între dînşiî şi le mănâncă (valea Haţegului).» Acest obiceiu, care
www.digibuc.ro
TEATRUL LA ROMÂNI
155
nu vorbesce mai tare decât dînsul; iar când vine vremea să mergă la 6ste, cu capul sus şi inima voidsă se duc cei fruntaşi, numai «mă-măligariî>, aşa se numesc fricoşii, nesăbuiţii, nătângii se codesc orî dau dosul, tînjind după vatră.
   «Căci însuşirea acestui popor, din care politica militară ar putâ trage mari foldse, <Jice un scriitor trăit printre noi, este acea de a da buni soldaţi şi bine disciplinaţi. împăratul (Austriei) a făcut încercarea acâ-sta cu isbândă şi cu deplină mulţumire, căci are mai multe regimente de Valachî în oştirile sale şi aceşti Valachî fac exerciţiile cu o îndemânare şi o uşurinţă într’adevSr vrednică de mirare.» (1)
   Cuvintele aceste, rostite din pragul vâculuî, în mijlocul celei mai furtundse sbuciumări de patime şi de idei, au fost o fericită proorocie despre vîrtutea nemului nostru, care, oţelit în luptele şi restriştea trecutului, a păşit la cucerirea neatârnării, adeverind viitorimii că:
                               Din vultur, vultur nusce! Diii stejar, stejar răsare!
se află la Şerbi şi la Morlacî, se practică şi în India între aceia cari se prind fraţi, cu îndatorirea de a-şî da unul altuia, fie chiar străini, sprijin şi ajutor.—(Mayer, Lexicon, Myth, 1, p. 42).
   Tot în $iua de Sf. Toder este şi până a$i obiceiu în judeţul Romanaţi de a se face încurarea cailor, numită şi alergarea de cai. Toţi cei cari au cai în comună es cu dînşiî la loc deschis şi încep a se întrece în fugă. Cine ajunge întâiu sau mai de grabă la ţintă, acela câştigă rămăşagul: vin, cinste ori parale. Acestă datină dă poporului grijă de a-şi ţine caii cât se pote de bine peste ernă, ca primăvara să-i apuce sănătoşi şi voinici pentru încurare.
   (1) Carra, op. cit, pp. 189, 190.
www.digibuc.ro