ACADEMIA ROMÂNĂ MEMORIILE SECŢIUNII ISTORICE SERIA III. TOMUL V C V L T V R A NAŢIONALĂ BUCUREŞTI 1926 www.digibuc.ro ACADEMIA ROMÂNĂ MEMORIILE SECŢIUNII ISTORICE SERIA III. TOMUL V CVLTVRA NAŢIONALĂ BUCUREŞTI 1926 www.digibuc.ro CUPRINSUL N. Iorga, Comemorarea lui Edgar Quinet, cu ocaziunea semicentenarului morţii lui..................................... i Ioan Andrieşescu, Consideraţiuni asupra tezaurului dela Vâlci- Trân, lângă Plevna (Bulgaria)........................... 7 Al. Busuioceanu, Câteva portrete noui ale lui Mihai-Viteazul . 49 Andreiu Râdulescu, Dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor 55 N. Iorga, Trei călători în Ţările Româneşti: Cai onni, Rey, Kunisch şi originea «Luceafărului» lui Eminescu................143 I. Lupaţ, Din activitatea ziaristică a lui Andreiu Mureşeanu . 159 N. Iorga, Lucruri noui despre Chilia şi Cetatea-Albă .... 325 N. Iorga, Un prinţ portughez cruciat în Ţara Românească a secolului al XV-lea..........................................333 N. Iorga, O istorie a lui Mihai-Viteazul de el însuş....339 www.digibuc.ro COMEMORAREA LUI EDGAR QUINET, CU OCAZIUNEA SEMICENTENARULUI MORŢII LUI DE N. I O R G A MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE Ş dinţa dela 3 Aprilie 1923 I Franţa a comemorat pe unul din acei scriitori cari au avut în ei trei -din cele mai distinse înfăţişări ale cugetătorului: istoricul, preocupat de mersul societăţilor omeneşti, de principiile după cari se conduce, filozoful urmărind ideile generale ce reies din aspectele variate ale vicisitudinilor umane şi predicatorul doctrinelor în care vede cea mai sigură îndreptare pentru umanitatea în mijlocul căreia trăeşte. Edgar Quinet e însă şi mai mult decât acesta. Acel care dela cele din-tâiu studii ale sale a fost atras de cântecul arhaic al Indiei Vedelor, căruia i-a consacrat teza de doctorat, pentru a trece la examinarea cu suflet înţelegător a marilor construcţii de poesie narativă izvorîte din fantezia aceleiaşi Indii şi acel care a ştiut găsi apoi legăturile spirituale dintre vechea Grecie măreaţă şi dintre începuturile naive ale Greciei noi, cercetătorul cu simpatie şi emoţie a tainelor cuprinse în religiile tuturor timpurilor, preţuitorul fin al comorilor de artă din Spania, a fost şi poetul din «Ahasverus» şi din «Napoleon», din «Promethee» şi din «Les Esclaves». De fapt, el a amestecat totdeauna farmecul cuprinzător de intime adevăruri alpoesiei cu enunţarea credinţilor sale şi a dat poesiei înseşi acea consolidare internă care nu poate veni decât din convingerile dominante. • Aceste convingeri le-a păstrat el, cu o admirabilă statornicie şi cu meritul, rar, de a le putea menţinea cu tot necontenitul adaos al cetirilor noi şi a punctelor de vedere ce se deschideau spre alte orizonturi. Toată vieaţa lui a fost stăpânită de ele. Ca şi Hugo, el se îndărătnici să nu se întoarcă în Franţa imperială a «uzurpatorului» şi trăi astfel, 1 A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III, Tom V. www.digibuc.ro 2 N. IORGA şi după întoarcerea lui Michelet, genialul prieten cu care colaborase şi schimbase idei atâţia ani, pe pământul de exil al Belgiei: numai după catastrofa lui Napoleon al III-lea reveni pentru a participa,, puţină vreme, la activitatea politică a unei epoce noi, în a cărei ivire el vedeâ numai triumful libertăţii glorificate de dânsul. De noi l-a apropiat încă de după 1830 sentimentul de dreptate faţă de popoarele în suferinţă, compătimirea lui de poet pentru sufletele incapabile de a se manifestă cu toate puterile lor, cunoaşterea, cât de slabă, a unei literaturi care vibrâ de aspiraţiile unei întregi societăţi pe cale de a-şi construi patria nouă. Pe urmă însă legătura de iubire cu una din Româncele cele mai cultivate şi mai inteligente din vremea ei, cu fata lui Gheorghe Asachi, Hermiona, rămasă văduvă în străinătate, cu un copil pentru care Quinet avu sentimente părinteşti, îl făcură să afle ceeace în vieaţa poporului şi în trecutul istoric eră mai în stare să trezească, împreună cu o curiozitate simpatică, şi admiraţia omului capabil de a preţul ceeace vrednicia acestui neam a ştiut să dee şi ca fapte de arme şi ca înfăptuiri de frumuseţă. Nu se preţueşte de ajuns în istoria culturii noastre valoarea raporturilor pe cari unii dintre Românii epocei eroice au ştiut să le creeze şi să le întreţie cu fruntaşii cugetării şi scrisului din Apus. Pentru aceasta trebuii şi o cultură generală mai întinsă şi o nevoie de orizont, o putinţă de orientare, o atitudine capabilă de a trezi interes şi simpatie la aceste personalităţi nu totdeauna uşoare de apropiat. Dacă tinerii dela 1848, crescuţi franţuzeşte, s’au găsit la Paris, în anii exilului, ca între ai lor» ba mai mult decât în ţara lor însăşi, dacă Eliade şi-a descoperit tovarăşi în Franţa aceleiaşi epoce printre romanticii politici cari ca şi dânsul jurau pe principiile sfinte ale ideologiei mistice, Asachi, care n’aveâ nici vârsta de entuziasma a celor dintâiu, nici aspiraţiile celuilalt către noile construcţii sociale şi naţionale, s’a prezintat în faţa ginerelui care l-a respectat şi a etemisat sentimentele sale de veneraţie prin medalia executată la Bruxelles în anii de exil, ca un spirit de aceeaş treaptă, cu aceleaşi preocupaţii. Quinet îl numeşte «unul care mai mult ca oricare a contribuit glorios la trezirea şi a pregătit renaşterea naţiei româneşti». In cele spuse de bătrânul poet moldovean, crescut în Viena şi în Italia, scriitorul francez a găsit întărirea şi completarea ştirilor culese de el însuş pe apucate cu douăzeci de ani în urmă, când compunea articolele despre Români culese chiar sub acest titlu pentru viitor, Les Roumains, în 1839. Fără a putea comunică luptătorului pentru ideile de libertate www.digibuc.ro 3 COMEMORAREA LUI EDGAR QUINET 3 naţională o informaţie suficientă,'el, care l-a ajutat şi la tipărirea operelor complete din 1857, i-a întreţinut necontenit calda simpatie pentru lucrurile noastre. Şi nu se poate zice că paginile avântate ale acestui creator de curente au rămas fără efect asupra deciziunilor diplomatice care ni-au permis să ni întemeiem o singură patrie între Carpaţi şi Dunăre. II Dând tributul cuvenit de recunoştinţă memoriei sale, într’un moment în care prea adeseori vieaţa poporului nostru serveşte în Apus, sub condeie străine sau şi româneşti, scriind în limba franceză, numai ca subiect pentru expuneri false, compromiţătoare pentru noi, de stricăciune la mcdă, sus, şi jos, de superstiţii înjositoare, cred că e bine să amintesc, după atât de interesanta «istorie a ideilor» lui, cum s’a format acest spirit de credinţă şi de luptă, care ni-a dat o parte aşa de largă în preocupaţiile şi simpatiile sale. Născut la Bourg-en-Bresse, în calea spre Savoia, dintr’o mamă calvină, care n’a rămas fără influenţă asupra desvoltării unei conştiinţe foarte exigente faţă de ea însăşi, el a fost botezat în legea catolică, singura obişnuită în locul unde văzuse lumina zilei. Eră momentul triumfurilor » napoleoniene şi tatăl era comisar de răsboiu pentru împărat pe malurile Rinului, Copilul fu piirtat prin multe locuri străine, Bruxelles, Colonia, Wesel, pe unde mai târziu era să-i umble gândurile şi unde avea să i se înfăţişeze adăpostul. S’a jucat el, fiul de ofiţer, cu soldaţii dela Au-sterlitz. A descris cu duioasă pasiune casa de ţară din Certines, lângă Bourg, cuib între cireşi, meri şi nuci, între salcâmi şi plopi, unde s’a întors încă din 1807 cu mamă-sa. A fost un ţărănaş cu secerea în mână printre lucrătorii moşioarei părinteşti: o practică de democraţie muncitoare, care prinde bine. A copt singur în cuptoraşul lui pâne din grâul secerat de dânsul. Astfel a învăţat, cum spune însuş, «sfinţenia muncii altuia». A păzit boii şi caii ca orice rândaş. Şi a deprins astfel în singurătate să asculte glasurile naturii, ale vietăţilor mici şi blânde, care toate sunt lecţii de poesie. Ca oameni, un bătrân trapist cerşetor, care slujeşte liturghia pentru doamna de altă lege şi pentru micul sălbatec dat la şcoala liberă a lui Dumnezeu. «Biserică numai bună, săracă, umilă, gângavă, deschisă tuturora, ca în vremea evangheliei». «Preotul cu crucea de lemn, cu www.digibuc.ro 4 N. IORGA 4 potirul de lemn». Mama dă o educaţie religioasă, străină de orice dogmă, răspândind rugăciunile oriunde «pe câmp, în pădure, în grădini, în livadă», la vremurile ştiute. «N’am auzit niciodată aceeaş rugăciune zisă de două ori. In fiece zi, în fiece seară rugăciunea se schimbă, după nevoie, după greşelile] zilei, după tristeţele şl strângerile de inimă ale momentului». «Eră vieaţa noastră de fiecare zi, expusă, desvăluită înaintea martu-rului celui mare». «Nu auzisem nimic vorbindu-se de îngeri, de Biserică, abia de Hristos». Nici măcar creştinismul «Imitaţiei». învaţă la un profesor de matematică din Bourg «fără carte, fără hârtie, fără condeiu, fără cerneală», scriind pe nisip şi pe tabela neagră fără a şti să cetească, învăţătorul declarând că nu s’a văzut om ştiind scrie care să nu fie deprins a ceti. Latina şi-o însuşeşte între prăjituri. întâia cetire eîntr’o carte de poveşti, pe care le crede adevăr. In orăşelul Charolles între povestirile soldaţilor eroici, e dat, după şapte ani, în şcoala unui biet fost preot, răspopit şi caterisit, sărac şi despreţuit, gângav şi el şi surd, cunoscând pe Virgil prin Scarron, care crede că Rafael şi Michel-Angelo erau nişte vestiţi profesori de caligrafie. Muzica se învăţă la un profesor a cărui Marsilieză, strigată cu desperare, căută să înăbuşe tropotul Austriacilor intrând în oraş. Cu mama însă copilul ceteşte tragicii francezi, pe urgisitul Voltaire şi chiar Hatnlet şi Macbeth, plus operele d-nei de Stael. Ororile lui 1813 sfarmă idila. Copilul se deprinde cu lupta şi suferinţa. In 1814 satul caută, într’un avânt naiv, să se apere de «Kaiserlichi». Bătrânii mor de robie, copiii se adună în oaste. Când totuş Austriacii întră, mama prinde a plânge. Duşmană a lui Napoleon, ea plânge şi, pentru el, plângând pentru ţară. «Zgomotul copitelor sună, în mijlocul tăcerii oamenilor ca pe un mormânt». «De atunci», va scrie bătrânul, «n’a mai fost în Franţa vieaţă uşoară». Ocupaţia din 1814 pune în contact pe viitorul prieten al naţiilor apăsate cu fiii uneia din ele: Ungurii cu mustăţile date cu unt, cari-i vorbesc latineşte. Tatăl îi întrebuinţează, de altfel, ca pe nişte simpli servitori ai nevoilor şi distracţiilor sale. Dar intimitatea se mântuie printr’o ameninţare a lui de a fi bătut şi prin administrarea acestei pedepse unui biet om din partea locului în chiar grădina casei. Din prezenţa duşmanului rezultă totuş o adevărată furie de luptă cu copiii din vecinătate, care în gândul micului erou eră o anunţare a revanşei ce va veni. Cetirea în timpul îngrijirii date neajunsurilor înfrângerii eră www.digibuc.ro 5 comemorarea lui edgar quinet 5 alcătuită din romanul cavaleresc «Quatre fils Aymon» şi din «Evreul Rătăcitor». Alături, sora desfăşură o întreagă activitate literară copilărească. Mama se întoarce din Parisul cucerit, cu iubire pentru cocarda albă a Bourbonilor, obiect de despreţ pentru viitorul apostol al revoluţiei democratice. Quinet a văzut pe contele de Artois în mijlocul entuziasmului popular, şi lângă el pe mareşalul Ney, eroic, dar mângâind pe copii. Dar el aclamă întoarcerea lui Napoleon, acum «figură distinctă» înaintea închipuirii lui aprinse: un regiment sub ordinele sergentului-major mai îndrăsneţ trece în faţa lui la vechiul călăuz către victorie şi el, băieţelul, îi dă cocarda din piept pe care o ascunsese între viorele. El însuş poartă prin sate steagul tricolor cusut de o fetiţă. Waterloo îl zgudui, dar idolul nu căzu în sufletul său nici la vederea soldaţilor fără arme cari veniau spre sate, cu băţul alb de cale în mâni. Şi iarăş apar, mai trufaşi, Ungurii vorbind latineşte. Alături tatăl lucrează la mari probleme de fizică. Copilul, căutând singurătatea, trăieşte între cărţile lui, pe care cu câtă mândrie! «le înţelege». «Marii poeţi abrupţi» îl atrag. Vrea pe Shakespeare şi pe Tasso, dar nu pe Ossian, atât de admirat atunci. Despreţul curent pentru ideologie» îl exasperează; ironia obişnuită îl sângeră. Sunetele vioarei îl răpesc, ca un glas de vrăjitor chemând în alte lumi: trezeşte noaptea pe strună chemările duioase. Tristeţa înfrângerii e întrucâtva mângâiată de revelaţiile frumuseţilor necunoscute. In 1815,«colegiul» vremurilor de-pace, cu cariere bine stabilite, îl închide pe ani de zile «înăbuşit». «Instrucţia mohorîtă (maussade), forţată», «urîtul, nostalgia», «vălul incolor» (terne) «uniformitatea dureroasă». Scriitorul ilustru spune că-i sufere încă urmările. De pe zidurile închisorii, ochii şoimului tânăr scrutează orizontul. «Studiile mahinale» nu înlocuesc natura, familia, poporul în care se confundă. Emoţiile curate sunt ţinta batjocurii. «Niciodată un cuvânt de încredere, de intimitate»1). Ca lecturi dela Shakespeare, cade la Florian ... «Sclavul rău» ajunge a râvni să fie un «sclav perfect» {ăQComplt). II înalţă numai întâia iubire precoce şi tresărirea unui sentiment religios mai precizat, deşi în el se unesc sfaturile preotului catolic şi dulcile recomandaţii ale mamei calvine. Altă iubire, -gânduri de moarte, încercare nebună de a o grăbi, apoi trei ani la «temniţa» colegiului din Lyon. Dar aici zâmbetul unui preot l) Jamais une parole de confiane, d’intimit6; p. 193 din ediţia de la 1858. www.digibuc.ro 6 N. IORGA 6 înţelegător îndulceşte asprimile disciplinei. Deodată revelaţia antichităţii latine zbucneşte, şi o adevărată pasiune se trezeşte în sufletul co-legianului. Bolnav, Eneida-i deşiră versurile la căpătâiu. Comentariile îl introduc în realităţile arheologiei. Barbarii noi îl ajută a înţelege pe cei vechi, şi el îşi dă seama că o vreme e ca altă vreme. Ideia de a scrie o istorie a năvălirilor licăreşte în mintea celui care văzuse pe cea din urmă. Dar se aprinde şi de poesia abstractă a algebrei, pe când caută însuş ritmuri spre a-şi exprima pasiunea pentru o icoană a tinereţii sale. Intră la şcoala Politehnică în 1820. Până în 1825 cunosciîi pe Michelet. Pasiunea trecutului, lăcomia concepţiilor de filosofie biruiră. Lumea câştigă în el unul din marii agitatori de idei. încă din 1823 Quinet scrie «Istoria conştiinţei umane» şi «Personalitatea morală», în 1824 «Introducerea la filosofia istoriei omenirii» şi «Tabletele Evreului Rătăcitor», după ce încercase a studia «Instituţiile politice în raport cu religia». învăţase limba germană pentru a traduce pe Herder, în vremea când avea gata o carte despre Bossuet. «Grecia Modernă» e din 1830, atunci când numai la 1839 eră să-şi ia doctoratul la Strasbourg înainte de a începe cursul la Lyon, care precedă pe acela, glorios, dela College de France. In ce se rezumă sistemul lui de cugetare î La sfârşitul acestei cărţi a spus-o însuşi şi nu voiu face decât să transcriu cuvintele lui: «Cât am avut un cuvânt, am apărat cauza popoarelor, a celor slabi, a naţionalităţilor cari cer să învie. Am murit cu ele, e drept. Dar sunt îmmormântat cu Italia, cu Veneţia, cu Polonia, cu Ungurii, cu Românii». Când va fi chestia de patrie, câţiva oameni binevoitori de borne volanţi îşi vor aminti de mine». Ceeace în mijlocul Românilor în sfârşit uniţi, facem noi astăzi. www.digibuc.ro CONSIDERAŢIUNI ASUPRA TEZAURULUI DELA VÂLCI-TRÂN, LÂNGĂ PLEVNA (BULGARIA) DE IOAN ANDRIEŞESCU Prezentat în şedinţa dela 27 Martie 1925 cu o notă complementară de d-l V. Pârvan, M. A. R.*) In «La Bulgarie» din 15, r6 şi 17 Ianjiarie trecut, precum şi în gazeta scrisă în limba bulgară «Politica», din 21 Ianuarie a aceluiaş an, a apărut o serie de articole şi două fotografii după tezaurul arheologic de aur, nou descoperit la localitatea sysnumită, tezaur de o neobişnuită importanţă şi menit să trezească o întinsă discuţie, atât în ce priveşte vremea căreia aparţine, cât mai cu deosebire, în ce priveşte însemnătatea istorică, pe nare de sigur o are. Nume cunoscute ale învăţaţilor bulgari, d-l Filoff, profesor la Universitatea din Sofia, Kazaroff dela aceeaş Universitate, în ultimul rând, [*) Prezentând Academiei studiul d-lui I. Andrieşescu, d-l Pârvan zice: «Sunt complet de acord cu argumentarea autorului în ce priveşte caracteri-«zarea tezaurului dela Vâlci-Trân, ca aparţinând vârstei bronzului şi ca «fiind de origine locală, central şi sudesteuropeană. Mă deosebesc însă de «dânsul în ce priveşte explicarea legăturilor cu Sudul şi datarea obiectelor «înlăuntrul îndelungatei epoce a bronzului — care, în special în regiunile «carpatice, se prelungeşte până în sec. VIII a. Chr., convieţuind cu formele «nouă, hallstattiene, de origine vestică, central-europeană, şi sudvestică, ve-■ «fteto-illyrică. Socot tezaurul drept un splendid document din ultimul sfert al «mileniului al II-lea a. Chr. In adevăr, atât cupele de aur din Bihor păstrate «la Muzeul din Viena (Hampel Bronzkor III pl. C,CXLVI), cât şi vasele 2 A. R, — Memoriite Secţiunii Istorice. Seria ///. Tom. V. www.digibuc.ro 2 IO AN ANDRIEŞESCU a d-l Protici, directorul Muzeului Naţional bulgar, descriu excepţionala descoperire, sau îşi exprimă păreri asupra originei posibile a obiectelor ce cuprinde, căutându-le un loc, pe de o parte arheologic şi artistic, pe de altă parte cronologic şi istoric, aşa cum se cuvine unei descoperiri de o asemenea natură. Nu numai valoarea materială a tezaurului de aur si anume de 12 kgr. 130 gr., cât mai cu deosebire aceea arheologică şi istorică, pe care dela prima vedere au constatat că o reprezintă, i-a îndemnat pe învăţaţii bulgari să-i dea o atenţiune specială şi foarte meritată, ce s’a dat la noi pe vremuri tezaurului dela Pietroasa (18 kgr. «dela Fizeşul Gherlii {ibid., pl. CCXIX; cf. şi Arehaeologiai târtesito XV -«1895, p. 199), înrudite fie ca spirit, fie ca forme, cu cele dela Vâlci-Trân, «ne îndeamnă, din p. d. v. istoric-cultural, cum voiu arătă şi mai jos, să nu «datăm prea departe unele de altele cele trei tezaure. Stilizarea de o rară dis-«tincţie şi sobrietate atât a cupelor cât şi a paftalelor de cingători presupun «modele şi un gust artistic superioare, atât faţă de cultura dela Vattina, datată de Menghin (Hoemes-Menghin, Urgeschichte d. bild. Kunst, Wien «1925, p. 825; cf. p. 405 şi 407) în a doua perioadă a bronzului (1700—1400 «a. Chr.), cât şi faţă de industria indigenă a bronzului cu caracteristicul ornament în spirală, desvoltat într’un stil evident mai barbar şi naiv decât «elegantul meandru spiralic întâlnit pe paftalele dela Vâlci-Trân. Acest •oneandru e chiar aşa de înaintat ca spirit de stilizare încât el ne aminteşte «foarte viu monumentele analog decorate din a doua epocă a fierului (care «cum se ştie îşi trage multe inspiraţii din arta bronzului), precum, de altă «parte, torţile ceştilor ne suggerează desvoltări tipologice în legătură cu culpele italice din epoca Hallstatt (cf. Ddchelette, Manuel, II 2, 778). Fireşte «că elementul structural iar nu cel ornamental e hotărîtor şi aici, şi deaceea, «având în vedere paftalele de cingători tipice pentru epoca mai veche a bron-«zului din N germanic (cf. pentru forma butonilor centrali încă şi florile de «ace din bronzul ungaro-român la Hornes-Menghin, p. 413), nu putem coborî «prea tare, până după 1000, datarea obiectelor similare dela Vâlci-Trân. «Dar iarăş nu putem pur şi simplu pune la un loc lucruri cari stilistic nu merg împreună. Este evident că formele bulbare ale proeminenţelor paftalelor in-«dică legături cu epoca alV-a a bronzului (cf. la Dechelette II i, p. 324 şi p. «106 sq. şi mai ales aplicele ca aceea dela Potsdg în T.-Arieş, din ultima «epocă a bronzului, la Hampel, Bronzkar, II pl. CLXV 12), iar tezaurul dela «Vâlci-Trân, în întregimea sa, arată o rafinare de gust deadreptul «sudică, Andrieşescu nu a lipsit să şi stabilească legăturile «stilistice www.digibuc.ro 9 CONSIDER VŢIUNI ASUPRA TEZAURULUI DELA \ ÂLCI-TRÂN 3 797 gr. aur), astăzi pierdut, ca original, în haosul ospitalierei Rusii revoluţionare, şi, recent, descoperirilor dela Curtea-de-Argeş, apărute într’o splendidă publicaţie a Comisiunii Monumentelor Istorice. D-l Filoff întitulează articolul său <,— ca dată c. 1200—1000 a. Chr.— trebuie să fie nu atât pro-«prietatea particulară şi paşnică a vreunei prinţese locale, deci odoare dp-uz co-«mun, ascunse de teama năvălirilor, cât, mai de grabă, prada pierdută a vreu,-«mui şef sângeros thracic, ucigaş al vreunei misiuni de-a «Hyperboreilor» (cf. «D^chelette II 1,19 cu Pârvan, Getica, p. 279 şi cu art. despre Hypeţborei «din Roscher. Myth. Lex., I; cf. şi cele notate sub Apollo HyperboreuJ la «P. W. II, s.v.,p.7i şi27)cari trimiteau ofrande Dianei Reginfl, în inima Thra-«ciei (ale mele, Getica, p. 163: mărimea extraordinară a paftalelor ar milita pen-«tru caracterul lor votiv), sau devastator al unui atare sanctuar din Rhodope, «unde lucruri «myceniene» şi lucruri «hyperboreice» se întâlneau. Altfel e destul «de greu de explipat de o parte numărul mape de paftale şi varietatea lor în «unul Şi acelaş tezaur, iar de alta sinteza artistică aşa de interesantă de motive «nordice şi sudice în aceleaşi obiecte. Dar descoperirea dela Vâ)cf-Trân e, «în general, aşa de bogată în sugestiuni de caracter artistic şi istoric, încât «ea va da de sigur naştere unei întregi literaturi. Cred câştigată însă, cu eventualele modificări de mai sus, atribuirea ei epocei bronzului şi cercului de «cultură central şi sudesteuropean»]. www.digibuc.ro 6 IO AN ANDRIEŞESCO 13 Un tezaur deci bulgar, şi ca timp, medieval. Afirmările redate şi într’o limbă străină, evident pentru informarea străinătăţii, sunt interesante şi printre ele ser întrevede cu uşurinţă o accentuată mândrie naţională, pentru o aşa de fericită îmbogăţire a patrimoniului etnic. Mândrie explicabilă, legitimă, numai dacă s’ar sprijini pe o mai deaproape analiză stilistică, ca şi pe o comparaţie mai întinsă, fără de care dovada e iluzorie şi se reduce la simple presumpţiuni, fără nici o putere de convingere. Din nefericire, acesta e chiar cazul şi lăudabilă este pe de altă parte la toţi autorii numiţi ezitarea şi rezerva, cari, cu toate afirmările, stau la baza părerilor lor, mai ales a d-lui Kazaroff. Singura comparaţie cu tezaurul dela Sânnicolaul-Mare, bine cunoscut dela Joseph Hampel, trebuie dela început cu totul exclusă, ca nerezistând nici unei examinări, cât de superficiale. Dacă e aşa, care e atunci vechimea şi caracterul tezaurului dela Valci-Trân? Părerile exprimate şi pentru lumea din afară decât Bulgaria, a cercetătorilor citaţi, primii binecunoscuţi şi în Apus, sunt totdeodată şi un îndemn la discuţie şi au fost de sigur concepute ca atare, pentru ca orice părere să fie binevenită, mai ales când se sprijină pe fapte, cum va încerca să fie şi cea mai de jos, bazată pe un material cu care întâmplător mă ocup de ani de zile. Acesta e singurul motiv al prezentării ei, întâiu pentru noi, mai p^ scurt şi pentru străini. Fiindcă un lucru cred că voiu puteâ dovedi: îmâiupe noi ne interesează tezaurul dela Vâlci-Trân, el făcând parte din vechea lume tracică nord şi sud dunăreană a strămoşilor noştri, din vechi băştinaşi pe aceste locuri şi cu un material arheologic asemănător, care mai ales la noi se găseşte; în al doilea rând, şi pe vecinii noştri mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi, acelaş tezaur neputând fi explicat arheologiceşte şi istoriceşte decât în cadrul întregei Europe sud-estice, în limite cari întrec cu mult şi hotarale Bulgariei şi ale ţării noastre de astăzi. Procedând la cea dintâiu examinare arheologică a tezaurului, despre care, deşi deocamdată numai după fotografii (cea mai clară a apărut după întocmirea acestui memoriu, în Ilfustrierte Zei~ tung, No. 4x73 din 5 Martie 1925, cu un text de prof. dr. C. Kassner, ce rezumă doar părerile d-lui Filoff, fără nici un adaus propriu), am ajuns repede la convingerea că e bulgar, numai întrucât s’a găsit în cuprinsul Bulgariei de astăzi, fiind, de fapt, mult mai vechi şi aceasta dovedibil, cu toate legăturile stilistice ce voi arătă — singurul nostru gând e acela de a fi de oarecare folos; de a adăugă la părerile exprimate www.digibuc.ro 13 CONSIDERAŢIUNI ASUPRA TEZAURULUI DEL* VÂLCI-TRAN 7 încă una şi a o documenta cu un material la care întâmplător cercetătorii bulgari nu s’au gândit, deşi în parte îl cunosc (d-1 Kazaroff a scris în timpul răsboiului o contribuţie specială la istoria culturii Tracilor, în care se ocupă puţin şi cu partea cea mai veche a acestei culturi: Beitrag zur Kulturgsschichte der Thraker, Sarajevo, 1916); de a contribui, astfel, în oarecare măsură, la limpezirea unora sau altora dintre multele chestiuni ce ridică acest tezaur de o însemnătate excepţională în genul său şi în primul loc, chestiunea originei şi datării sale, fixându-i în acest chip locul în lumea căreia aparţine. Dacă, cu o prudenţă ce merită toată recunoaşterea, cercetătorii bulgari conced tezaurului dela Vâlci-Trân numai însemnătatea mai restrânsă ce i-o înscriu la începutul medieval al culturii strămoşilor lor direcţi, eu voiu încercă să dovedesc că acest tezaur are o însemnătate cu mult superioară, fiind cel dintâiu mare tezaur care, între acela zis «al lui Priam» dela Troia şi acela dela Micene, pe de o parte, pe de alta, asemenea cu altele precedent descoperite, aproximativ din aceleaşi timpuri cu tezaurul «bulgar», dar aparţinând unei lumi străine de a noastră, în Apus, pune intr’o nouă şi splendidă lumină cultura acelora cari, cu mult înainte de Bulgari, cu mult înainte de colonizarea romană, ce a dat naştere Neolatinilor răsăriteni, cu mult înainte chiar de penetraţia culturii greceşti, cu care începe pe locurile noastre lumina istoriei, dar nu şi vieaţa noastră însăş, au pus aici bazele celei mai vechi culturi, ce stă la începutul existenţei noastre etnice în tot cuprinsul Europei sud-estice, moştenire dar a tuturor popoarelor de astăzi, cari, într’o măsură mai mare sau mai: mică, au cevâ din străvechiul sânge, datini şi tradiţie comună. * * # Descoperit la 28 Decemvrie 1924, pe când se săpa un loc pentru vie, de chiar sătenii cari făceau acest lucru, tezaurul dela Vâlci-Trân, transportat la Muzeul de antichităţi din Sofia, se compune, după descripţia d-lui Protici, din 12 bucăţi şi anume: 1. Un mare vas masiv, de forma unui crater, cu două torţi «lungi, duble şi largi», aşezate în diagonală (diametrul de 27 cm.; înălţimea de 12 cm.; greutatea 4 kgr. 395); 2. Un al doilea vas, mai mic, dimensiunile par greşit tipărite, greutatea 919 gr., alte amănunte lipsesc, de fapt e un vas în formă de ceaşcă, cu o toartă ridicată oval, într’o parte a buzei, toartă de o factură altfel asemănătoare cu a celor dela vasul precedent. 3 şi 4. Două vase mici, de o înălţime de 5 cm. şi o greutate de 132 şi 130 gr.; forma lor e de mici cupe, cu câte o toartă similară cu aceea a vasului de mai sus, www.digibuc.ro 8 IO \N AXDRIEŞESCL 14 dar mai simplă decât ea şi îrt orice caz fără desinvoltura de arcuire a torţilor dela vasul de sub No. 1; 5. Trei vase, în greutatte de 1140 gT. comunicante, semănând cu nişte jumătăţi de nuci de cocus, informă de coji de ouă, ceeace a dai? forma ovală a ornamentului (sic); lichidul turnat în vasul central trece în vasele laterale în aşa fel că lichidul se ridică în toate trei vasele la acelaş nivel; 6.—12. Şapte «capace, ale căror vase lipsesc» (sic). Două din aceste «capace» destul de mari (diametrul de 35 cm., greutatea de 3605 gr.) sunt încrustate cu ornamente de argint în formă de «entrelac»-euri, ce se repetă continuu» (sic), de fapt, un ornament spiralic, bine cunoscut arheologiceşte, aşa precum vom vedeâ mai jos. Toate capacele au, sau au avut, în centru, un mâner în formă de bulb şi au un interior de bronz. Pe mânerele în formă de bulb se observă un ornament continuu, al cărui element este rombul, terminat în vârf prin trei sferturi de circonferinţă. Şi adaugă, d-1 Protici, a cărui descriere am completat-o cu câteva amănunte, vizibile destul de clar după fotografii: «Toate vasele cu excepţia unuia dintre micele capace, sunt de acelaş aur, de 22 sau 24 de carate, sunt opera unui acelaş atelier şi sunt de acelaş stil. Semnul stilului unic, comun la toate vasele, este un cerc triplu în relief, care se găseşte la baza bulbilor şi două alte cercuri concentrice, ce se găsesc pe suprafaţa lor. Formele lor comune şi particulare, ca şi ornamentele lor sunt o mărturie despre contactul dintre civilizaţia mediteraniană şi orientală, mâi ales persană». Şi mai departe: «Pentru a ajunge sa fixăm provenienţa lor, ar trebui să se stabilească, prin cercetări viitoare, care este epoca, care a dat cronologiceşte formele şi ornamentele cele mai noui, şi anume, terminaţia în două petale a unui caliciu, pur persan (sic), prin care se termină partea inferioară a torţilor vasului cel mare şi a celor trei vase comunicante, precum şi a mânerelor bulbiforme orientale (sic), ale capacelor». «Pentru a stabili locul de provenienţă a acestor vase, trebuie indicat că ţara în care aurul se găseşte din belşug este Orientul». Iar după ce discută destinaţia probabilă a vaselor, punându-le în legătură cu cultul lui Zoroastru persan, din al VUI-lea veac înainte de Hristos până în al VH-lea după Hristos, d-1 Protici zice: «La soluţionarea acestor chestiuni nu se va ajunge decât după lungi cercetări în domeniul stilului, al religiei şi al istoriei; în momentul de faţă, nu avem în Bulgaria elementele de comparaţie». (La Bulgarie, No. 465 din 17 Ianuarie 1925). Iată tocmai locul unde cred că poate începe cercetarea noastră, care, dacă nu va aduce, de sigur, toate datele posibile, va încerca să indice www.digibuc.ro 15 CONSIDERAŢII. NI ASUPRA TEZAURULUI DELA VÂLCI-TRÂN’ 9- o altă cale a urmăririi lor, decâC cea preconizată de cercetătorii bulgari numiţi, stabilind* * în orice caz, pe bază de consideraţiuni stilistice comparative, o altă datare şi provenienţă decât cele mai sus arătate. Viitorul va alege adevărul şi va înlătura erorile. * * * Tehnica, formele şi ornamentarea sunt recunoseute de mult ca cele criterii de bază ale oricărei cercetări stilistico-arheologice *). Să vedem cum se prezintă sub acest raport tezaurul dela Vâlci-Trân, bineînţeles după descripţia făcută şi fotografiile ce am la îndemână. Cred că o examinare a originalului ar putea să ne completeze unele amănunte, în nici un caz însă să ne facă a schimba cevâ din cadrul în care vom încerca să aşezăm acest tezaur. Esenţialul ori a fost descris, ori se vede, şi, pentru înlăturarea părerilor emise, ca şi pentru stabilirea unei noui cronologii, e deocamdată destul. Mai întâiu un cuvânt despre frecvenţa aurului în trecut, în legătură mai ales cu aceste specii de obiecte. Am văzut că în ce priveşte aurul, d-1 Protici se gândeşte numai la belşugul acestui metal în Orient. Iar d-1 Filoff menţionează numai două tezaure, găsite pe teritoriul bulgar, unul bizantin, din veacul al XH-lea, de lângă Tatar-Fazargic şi altul gotic, găsit tot în împrejurimile Plevnei, în 1919. încolo, din afara Bulgariei, e citat numai aşa zisul tezaur al lui Attila, despre care am spus că nu poate fi adus în nici un caz în discuţie, reprezentând stilisticeşte o lume cu totul alta, fixată de Hampel2) şi fără cea mai mică legătura arheologică cu tezaurul recent, decât doar materialul. Nu cred că mă va putea desminţi nimeni. Fireşte că în asemenea condiţiuni, d-1 Filoff rămâne îmminunat în faţa lucrurilor dela Vâlci-Trân, când zice: «Este \orba de obiecte unice x) V. H. Bulle, Htmdbuch der Archăologie, Miinchen, 1913, p. 15. Pentru determinarea cronologică, mai ales cu referire la tezaurul nostru, când chestiunile de stil sunt hotăritoare, p. 30. In practica lucrului, criteriile acestea se întrebuinţează am puteă zice chiar dela începutul cercetărilor arheologice mai noui, după epoca de «eifriges Suchen und Sammeln», cum zice Adolph Michaelis, de sigur, în chip curent, mai ales din a doua jumătate a veacului trecut. V. A. Michaelis; Ein Jahrhimdert kunstar-chăologischer Etitdeckungen, II. Auflage, Leipzig, 1908. *) J. Hampel, Der Schatz von Nasy-Szent-Miklds, 1884; Der Goldfund von N. S. M., sogennanter «Schatz des Attila», Beitrag zur Kunstgeschichte der Volkenoanderitngs-epoche, Budapest, 1885—1886, în sfârşit Altertiimer des frtihen Mittelalters in Ungarii, z volume cu numeroase planşe, 1894—1897, cu datarea îndreptată a aceluiaş tezaur, faţă de aceea din lucrarea anterioară din 1885, în voi. I, p. 154 şi urm. www.digibuc.ro o IO AN ANDRIEŞESCU 16 în genul lor şi pe care zadarnic le-am căuta aiurea». (La Bulgarie, No. 463 din 15 Ianuarie 1925). Din întâmplare adevărul e altul. Numai în ipoteza că d-1 Filoff a pornit dela premiza că tezaurul nou descoperit trebuie să fie bulgar, s’ar putea susţine până la un punct aşa ceva. Intr'adevăr, numărul unor asemenea obiecte şi tezaure de aur este mai restrâns în Evul-Mediu şi acelaş Joseph Hampel a studiat câteva x), dar mai sunt şi altele, asupra cărora nu ne putem opri. Aurul este însă un metal întrebuinţat din vechi timpuri la făurirea a tot felul de lucruri, de podoabă, ba chiar de vase şi nu e deloc nevoie ca pentru aceasta să ne îndreptăm întâiu în spre Orient, când destule locuri din Europa au dat obiecte şi tezaure lucrate din acest metal nobil, încă din timpuri cu mult anterioare, ce în nici un caz nu pot fi trecute cu vedere. întrebuinţarea aurului, ziceâ, încă în 1884, Franz von Pulszky, a început probabil din perioada preliminară epocei de bronz, aşa numita epocă de aramă sau de cupru 1 2). In epoca de bronz, aurul se exploata în diferite părţi ale Europei. Vestitul arheolog suedez, Oscar Montelius, mort acum câţiva ani, zice într’o lucrare a sa, special consacrată cronologiei acestei epoci3) că Scandinavia îşi aducea aurul din Irlanda, deasemenea din Transilvania, <0 ţară de timpuriu vestită prin minele sale de aur>. Cât de bogată eră această ţară, încă din epoca de bronz, se dovedeşte, zice el, prin aceea că, în anul 1840, la Czofalva, în Transilvania, s’au găsit nu mai puţin de 9 topoare de aur masiv, de o formă caracteristică pentru epoca de bronz, alături de alte lucruri de aur. Pe de altă parte, adaugă el, avem şi alte dovezi, că aurul, ca şi arama si cositorul erau importate pe acele timpuri în Nord, din ţările Europei centrale, pe calea marilor fluvii. Din ţările dunărene treceau în părţile Elbei şi în alte ţinuturi ale ţărilor nord-germane şi aşa ajungeau tot mai departe către Nord. S’au găsit anume în regiunile de Nord obiecte de forme străine, pe cari le putem urmări numai spre Europa de mijloc şi în special în spre ţările dunărene. Metalele erau importate în Nord ca bare, în parte ca obiecte — instrumente, arme, obiecte de podoabă, etc., multe, probabil cele mai multe, prelucrate în Nord, multe însă au rămas neschimbate şi ne spun de unde au venit. Există în Europa acestor timpuri patru regiuni bogate cu 1) Bibliografia in Mamius, Zeitschrift fiii Vorgeschichte, V, 1913 p. 189-190 Şi 347-348- 2) F. v. Pulszky, Die Kupfer-Zeit in Ungarii, Budapest, 1884. p. 99. 3) O. Montelius, Die Chronologie der dltesten Bronzezeit in Nord-Deiitschland und Scandinavicii, Br.iunschweig, 1900 www.digibuc.ro 17 CONSIDERAŢII NI ASUPRA TEZAURLLII DELA \ÂLCI-TRĂX II deosebire în aur: i. Macedonia şi Tracia cu insula Tassos; 2. Ungaria şi Transilvania; 3. Spania şi 4. Irlanda *). întrebuinţarea vaselor de aur şi de argint eră tot aşa de răspândită la popoarele egeene, pornind dintr’o fază îndepărtată a epocei de bronz. Tezaurul regal din al II-lea oraş dela Hissarlic cuprindea, între alte obiecte, o butelie de aur, un recipient de acelaş metal, ca şi multe vase de argint. Mormintele de pe acropolea dela Micene au dat la explorarea lor vase de am- şi de argint într’o aşa abundenţă, că ar fi fost deajuns să-i atesteze, singure, caracterul regal al acelor somptuoase morminte. In Scandinavia şi în Europa de Nord, la aceeaş epocă, vase de aur au fost găsite în diferite rânduri, în turbiere corespunzând vechilor lacuri. Trebuie să le considerăm drept ofrande consacrate unor divinităţi şi mai ales unui zeu solar 2). Nu insistăm asupra destinaţiei. Şi mai amănunţit se ocupă, cu aceeaş chestiune, profesorul Gustaf Kossinna dela Berlin, întâiu într’un studiu «Germanischer Coldreichtum in der Bronzezeit», apărut în revista Mannus, Zeitschrift fiir Vorgeschichte VI, 1914, p. 1—13, cu figuri şi 2 planşe, dintre cari una reprezintă tezaurul dela Messingwerk, de lângă Eberswalde, districtul Pots-dam, descoperit în 1913 (greutatea 5 pfunzi, 8 vase de aur). A doua oară, cu ocaziunea descoperirii unor noui vase de aur, în Franţa «grer vers le S (vu qu’il disparaît sans laisser aucune trace vers le commencement «de l’âge du bronze). Je suis ici encore d’un tout autre avis. La grande ma-«jorite, je dirais m£me, la presque totalite des «tr&ors» de bronze cachis dan8 «Ies regions carpatho-danubiennes appartient aux deux demieres periodes du «bronze: III et IV; leur âge ne depasse pas de beaucoup l’an 1000 av. J.-«Chr. C’est l’epoque oii commencent Ies migrations trdo-cimmeriennes â «l’Est, illyro-doriennes k l’Ouest, Entre 1700 et 1200 av. J.-Chr., â juger «d’apr&s Ies vestiges que nous ont laissds la I-e, Il-e et IlI-e pdriode du bronze «dans Ies beaux et nombreux etablissements de la Pannonie, du Banat, de «la Transilvanie, de la Valachie, etc., il y a ici la paix la plus prospere. Le «m£me fait a dtd constată en Russie meridionale, pour la meme epoque, par «Max Ebert, Sudrussland im Altertum, p. 77. Des peuples nouveaux et des «civilisations originales apparaissent chez nous k peine dans la premiere moitie «du I-er millenaire. Les tresors de Mikhalkovo, Fokorti, Dalj (cp. Pârvan, «Getica, ch. VI) en sont les tdmoignages. «D’autre part, il nous faut reconnaître que les boucles de ceinture de Valtchir «Treune font preuve d’un type assez exotique dans nos regions: par leur «proâninences bulbaires elles se relient plutdt au Nord; je suis enclin â cher-«cher leur pays d’origine plutdt dans les regions g&tes des Beskides, vers www.digibuc.ro 32 IO AN ANPRIEŞEbCU 3» plus minutieusement et avec Ies details necessaires â un premier examen. Les precisions comparatives fontpresque tout â faitd6faut, chez tous lestrois.Mr. Filoff croit cependant pouvoir affirmer «le caractere nettement oriental» du tresor, et aussi «un melange d’eldments antiques et d’elements orientaux», en le comparant avec le «tresor d’Attila», d6couvert en Hongrie en 1799. «la plaine g&o-germanique, que dans la Thrace oii la Dacie propre. Nous «possedons assez de ceintures en or et en bronze del’âge du bronze, fabri-«quees chez nous: â Şpălnaca dans l’Alba-de-Jos il y avait meme un grand «atelier qui produisait de tels objets en vue du commerce et de l’export (cp. «Hampel, Bronzkor II pl. CXLIV—CL); mais leurs bouts sont d’habitude tour-«nes en spirale et leur d&oration par de lignes pointill&s, formant soi «des spirales, soit des zones ondulees, soit d’autres dessins est d’un goht quasi" «si» «hallstattien»; la forme meme des ceintures, tris large, difffere sensiblement «du simple cordon k grande boucle sur le devant, tel que nous le retrouvons «dans le Nord. — Les vases et les boucles de ceinture de Valtchi-Treune, «datant de 1200—1000 av. J.-Chr., ont dO etre, â notre avis, non pas la pro-«priete particuliere de quelque princesse indigene et par suite des objets «d’usage joumalier, caches par peur d’une invasion, mais plutât la proie perdue «de quelque chef thrace, assassin d’une mission des «Hyperborees» (cp. D6-«chelette II 1, 19 et Pârvan, Getica, p. 279; v. encore Partide de Roscher, *Myth, Lex. I, sur les Hyperborees, et les passages anciens sur l’Apollon «Hyperboree chez Pauly-Wissowa, II, s. v., p. 71 et 27), qui envoyaient «des offrandes i Diana Regina, dans la Thrace (voir Pârvan, Getica, p. 163; «le grandeur extraordinaire des boucles serait une preuve de leur caractere «votif), ou encore, toujours la proie, de quelque chef qui avait pille le sanc-«tuaire de la meme Artemis dans le Rhodope, oii de la mamere la plus na-«turelle des choses «myc&iiennes» et des choses «hyperbor&nnes» devaient «se recontrer ensemble au pieds de la d£esse. Je pourrais difficilement m’ex-«pliquer d’une autre maniere le grand nombre de boucles et leur varidt6 dans «le meme tresor, de meme que l’interessante synthese artistique d’diments «septentrionaux et meridiouaux dans les memes objets. — Mais la^ decouverte «de Valtchi-Trevme est en general tellement riche en suggestions de carac-«tere historique et artistique, qu’elle donnera naissance â toute une literature. «J’estime en toutcas, qu’avec les eventuelles modifications que j’ai ci-dessus «esquiss^es, l’on s’arretera â la solution admise par M. Andrieşescu et par «moi-meme, d’attribuer le tresor â l’âge du bronze et & la civilis ation car-«patho-danubienne». www.digibuc.ro 39 RfiSUME 33 «II est vrai, dit Mr. Filoff, que la forme de ces vases est tout a fait diferente: eependant, dans leur ornementation, nous trouvons aussi ce meme melange d’616ments antiques et orientaux. Ce dernier fait d&nontre que ces deux de-couvertes sont, sans doute, d’origine commune» (sic). de Valtchi-Treune (c’est ainsi que MM. Filoff et Protici les considerent) et qui ne sont en r£alit6 que des boucles de ceinture «flachgewolbte Buckel» ou «Giirtelplatten» ou «Giirtelschilde» — ainsi appell&s par les arch&logues danois et allemands, en commen9ent par Sophus Muller. D&ouvertes pour la premire fois dans un trasor du Sud-Est, des boucles de cette espfece, en bronze (il faut noter qu’â Valtchi Treime seul l’in-t6rieur des boucles est en bronze) ont 6td retrouvees en plusieurs endroits, en Danemark, en Su£de, en Allemagne (cf. Schlemm, Worterbuch zur Vorge-schichte, p. 152—153), en Hongrie (cf. Hampel, Bronzkor, II, pl. CLVIII, fig. 22 a et b; III, pl. CCIX, fig. 41 et pl. CCXI, fig. 15 a et b, 13 et 14). O. Mon-telius â fix6 leur date, celle de la 2-eme p^riode de l’6poque de bronze, c’est â dire, d’aprfcs sa chronologie, entre 1500 et 1300 a. J.-Ch. et d’apres Kossinna entre 1750—1550 a. J.-Ch. (cf. Schlemm, O. c., p. 153; Kossinna, Deutsche Vorgeschichte, IlI-e ed., p. 55, pl. 114, fig. 37). Ces boucles constituaient un merveilleux omement de parure f&nenine, toujours par6es d’omements. Parmi les boucles similaires, la plus splendide est celle de Langstrup en Seeland illustrde par Kossinna (O. c., p, 71 et pl.XVI, fig. 164), les boucles de Valtchi-Treune, pourvues d’une seule bande circulaire â omements en spirale, pren-nent une importance caract^ristique, par leur grandeur exceptionnelle, d’abord, et aussi par ce que pour la premiere fois, l’omementation se r6duit â une seule bande circulaire, tandis que les boucles mentionn&s plus haut en ont deux www.digibuc.ro 47 RfiSUMfi 41 (Kossinna, p. 55, fig. 114, 37 ou Dr. Wilser, Deutsche Vorzeit, p. u8) trois (Schlemm, p. 153) ou quatre (Kossinna l. c., fig. 164; C. Schuchhardt, Alteuropa, p. 259, fig. 79 e). La forme des autres vases d’or de Valtchi-Treune est un parfaite harmonie avec Ies formes de la cdramique neolithique, dndolitique et de l’âge du bronze du Sud-Est europden de la Dacie â la Thessalie eţ â la Lusace. Dans la version roumaine de cette £tude nous avons foumi un assez grand nombre de donndes qui confirme cette identit£ de style. Nous ne trouvons pas n^cessaire d’y in-sister ici. En ce qui concerne surtout Ies vases appel^s «vases communicants»), il faut rappeler qu’il n’y a rien de suprenant dans leur forme de petites foires unies entre elles est trâs frecuente dans la Sud-Est et que nous pouvons re-trouver tres facilement depuis l’epoque neolithique jusqu’â l’dpoque La Tâne. Enfin, l’omementation confirme le caractere de d^pot du tresor de Valtchi-Treune en pr&entant des ddtails qui n’appartiennent qu’â l’dpoque que nous avons fixde. * * L'ornementation est spiral ou plutot spiralo-meandrique. Elle est sur Ies boucles plus detailMe que sur Ies parois interieures des vases dit communicants. La premiere rappelle la c6ramique peinte et polychrome d’ancienne mani&re Karpatho-danubienne el Ia seconde la mani&re schematique de la c£ramique de la valide du Dnieper jusqu’â Boutmir. II est dvident que ces objets n’ont pu etre fabriquds, â notre avis, que dans Ies limites du milieu de culture ca-racterisd par ces manifestations industrielles et artistiques. Ce sont Ies produits du milieu Karpatho-danubien dont l’influence s’est rdpandue d’une part au Nord-ouest, d’autre part vers le Sud, ce qui confirme, une fois de plus, Ies thdoriesnouvelles (Hubert Schmidt-Kossinna-Schuchhardt) sur son râie culturel et sur sa puissance d’expansion. # * • Conclusions. 1. Le trdsor de Valtchi-Treune n’est bulgare que par ce qu’on l’a ddcouvert dans la Bulgarie d’aujourdhui. II n’est pas mddieval, n’est pas extra-europden et il n’a rien d’oriental â quelqu’dpoque qu’on l’envisage. 2. C’est un trdsor dont la caractere est essentiellement domestique; il fait pârtie d’un lot d’objets constituant une dot de parure et peut etre une d’of-frande d’une princesse de cette dpoque. Chez Homdre nous avons des indi-cations frequentes touchant de pareils tresors. II en a etd de meme ailleurs que dans le Sud dgden et â d’autres dpoques qu’â l’dpoque homdrique. 3. Le tresor de Valtchi-Treune n’est pas mycdnien mais prdmicdnien; il ne s’explique parfaitement que dans notre Sud-est Karpatho-danubien. Tout ce www.digibuc.ro 42 IO AN ANDRIEŞESCU r 48 que l’on a trouv£ de pareil â Mycines lui est post&ieur au point de vue arch6ologique. De la une conclusion qui s’impose au point de vue chronologique Les rapports entre le Nord et le Sud sont Evidents (la tech-nique de l’incrustation le prpuve) et demandent des explications plus amples. 4. S’il est vrai que Ies tr&ors ont âtâ cachds aux dpoques de grand danger, d’invasions et de migrations (Hampel, Reinecke, Rostovtzeff, Pârvan), le trasor de Valtchi-Treune r£v£lerait un dâplacement de peuples allant de la Dacie, de l’Ukraine et de la Galicie vers la Mer Eg6e. Ce mouvement de peuples serait celui qui, r&ultant des faites archiologiques, expliquerait comment, â un moment donn£ (i-fere moitiâ du II-feme millfcnaire av. J.-Ch.), la culture ant^rieure n£o- et endolitique, caracteris^e par la căramique peinte spiralo-m^andrique, depuis longtemps reconnue comme caract&dsant l’Europe Kar-patho-danubienne, disparaît presque sans laiser de trace. 5. II ressort donc de toutes les considerations archdologiques pr&ent^es plus haut, que le trasor de Valtchi-Treune peut etre consid£r£ comme appartenant aux aborigenes, c’est â dire aux Thraces. Le materiei et peut-etre Ia main d’oeuvre ne souraient avoir d’autre provenance que la Transylvanie, ou, en tout cas, la r^gion nord-danubienne (t^moin la cdramique peinte, les boucles de forme similaire qu’on retrouve au Ioin â l’Ouest et au Nord). Ceci est en pleine harmonie avec le -fait que l’Europe du troisi&me milldnaire av. J.-Ch. est reconnue comme âtant arienne (Kossinna) et cela, ă ce que je crois avec un caractere efhnique encore plus prdcis pour l’Europe Karpatho-danubienne ddţjâ d&s l’epoque ndolithique. Le dâplacement de peuples, ă la suite du quel le trdsor a etd enfoui h la hâte, serait alors celui que signale sous lenom d’ariano-iranien, Mr. le prof. Pârvan, au dăbut de ses Getica, comme ayant commenc^ approximativement vers 1600 av. J.-Ch. 6. Encore une fois, le tr&or de Valtchi-Treune, d&ouvert prks du Danube, devant les bouches de l’Aluta, est un trăit d’union entre la culture Karpatho-danubienne et la culture ^g6o-mycdnienne. Cela prouve que le monde pr^-historique de ces regions, assez dloign^es des r^gions eg^ennes, ne se trouvait pas â cette epoque lâ sau niveau inferieur de culture qui regnait dans les pays indo-germaniques», contrairement k ce qu’on croyait â la fin du XIX silele (Rossler, Tomaschek, etc.). Ce n’est qu’apres cette epoque que, par rapport au Nord, le Sud igit n et m^diterran£ n prospere et ligue sa civilisation jusqu’â nos jours, ă l’Occident romain, germanique et anglo-saxon. www.digibuc.ro CORRIGENDA Din cauza unei confuziuni făcute în biurourile Academiei şi tipografiei editoare, această comunicare s’a tipărit după penultima corectură, o serie întreagă de greşeli rămânând neîndreptată. Relevăm greşelile mai mari: La pag. 3. r. 26 în loc de vechi sfârşitul, a se ceti vechi: sfârşitul. » » 3. r. 33 » * > Ung, a se ceti Jleves. » » 4, r. 18 * » » » » » > » » » 4, r. 19 » » » Ohr, » » » Oehr. » » 9. r. 5 » » » ca cele criterii, a se ceti ca cele trei criterii. » » 29. r. 24 » » » monter avec ces objets, a se ceti reculer la date 1 ces objets. La pag. 3®. r. 10 în loc de par, a se ceti de. > > 30, r. 27 » * » Ung, » » » Heves. > > 3t. r. 6 » > » » * » > > 32. r. 9 » » export, » » * exportation. > > 33. r- 23 * » » rases, > > » vases. > > 41. r. 10 » * foires, > > > poires. www.digibuc.ro I. Tezaurul dela Vălci-Trăn lângă Plevna (Bulgaria) Le trasor de Valtchi Treune prfes dc Plevna (Bulgaria) După «Illustrierte Zeitung», No, 4173 din 5 Martie 1925 www.digibuc.ro CÂTEVA PORTRETE NOI ALE LUI MIHAI-VITEAZUL DE AL. B US UIO CEANU MFMURU AL ŞCOALFI ROMÂNE DIN ROMA E cunoscut la noi de mult tabloul din muzeul dela Viena (fig. i), atribuit pictorului flamand Frans Francken II, în care printre personagiile curţii lui Rudolf al II-lea e reprezentat şi Mihai-Viteazul. Tabloul a f jst reprodus deN. Iorga în voi. XII din colecţia Hurmuzachi, şi într’o notiţă ilustrat sumar tot de d-sa 1). A fost socotit, cu drept cuvânt, unul din portretele autentice ale voevodului, şi deosebit de important, nu numai pentru realismul cu care îi reproduce înfăţişarea, dar şi pentru documentarea istorică pe care ne-o serveşte. Scena e alegorică. După o manieră a timpului chiar, costumele unora din personagii sunt orien-talizate. Din gruparea personagiilor însă, care nu e întâmplătoare, se poate înţelege exact importanţa pe care voevodul o avea la această curte. E zugrăvit în grupul principal ţinând de braţ pe fiica împăratului, şi în costumul care trebuie să fi fost marea lui ţinută: cucă cu surguci, mantie voevodală neagră încheiată într’o singură paftâ ca şi a împăratului, platoşa de sus şi până jos, şi încălţăminte înaltă. Subiectul alegoric e legenda tiranului Cresus care, sub figura împăratului Rudolf, îşi arată bogăţiile lui Solon — personagiul descoperit şi cu figură de Cristos. In stânga, *) *) N. Iorga: Basta şi Mihai-Viteazul, p. 19, nota 3. Tabloul fusese descoperit în 1892 de D. A. Sturdza. Analele A. R. t. XV (1892-93) p. 27. Vezi şi Const. V Obsdeanu: Portretele lui M.h u-V.teaz il 1906. 5 A. R. —Memo'iile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. V. www.digibuc.ro 2 AL. BUSUIOCEANU 5» în fund, înaintea pridvorului palatului e reprezentat al doilea episod al legendei, Cresus arzând pe rug. — Tabloul e semnat: D. O. F. Francken in., şi, evident, datează din 1601 când Mihaiu se găsiâ la Praga. Inedite însă cu totul sunt alte şase tablouri reproducând exact, sau cu prea mici modificări, scena şi portretele de mai sus. Atribuite în genere unuia sau altuia dintre numeroşii pictori cu numele Francken, ele se găsesc astăzi în diferite galerii din Europa. O cercetare recentă îmi îngăduie enumerarea de faţă care vine să complecteze iconografia cunoscută, dână acum a voevodului. I. In galeria Corsini din Roma, catalogat sub No. 340 şi cu titlul «Comoara principelui oriental* *) 1), se găseşte un tablou aproape identic celui din Viena (fig. 2 şi 3), de aceleaşi dimensiuni (0.75 m. X 0-55 m.), atribuit tot lui Frans Francken II. Tabloul face parte din vechia colecţie Corsini, fondul cel mai vechiu al galeriei, şi e cumpărat probabil în Italia în sec. al 18-leaa). E nesemnat. II reproducem aici pentru prima oară. II. Tot lui Frans Francken II îi e atribuit un alt tablou, din muzeul regal dela Bruxel, pe care, în lipsa fotografiei îl voi descrie după catalogul din 1864, singurul mai amănunţit pe care îl am la îndemână: «Cresus, regele Lidiei arătându-şi comorile lui Solon. Dimensiuni: 0.72 X 1.03. — înţeleptul atenian, cu figura şi îmbrăcămintea lui Isus> e în centrul compoziţiei, vorbind regelui Lidiei care e înconjurat de curteni îmbrăcaţi unii oriental, alţii veneţian sau în cavaleri medievali. Scena pare a se petrece într’un fel de portic. La dreapta, vase de meta preţios, juvaeruri care sunt întinse pe jos, pe o masă şi într’un scrin cu uşile deschise. Peretele din fund e împodobit cu picturi şi reliefuri. La stânga, în fund, se zăreşte pe câmpie al doilea episod din istoria lui Cresus: Un rug aprins pe care se găseşte Cresus. Cirus asistă la pregătirile casnei, înconjurat de ofiţeri îmbrăcaţi cu aceeaş varietate ca şi per-sonagiile din planul întâiu» 3). Deosebirile de tablourile precedente Sunt, cum se vede, fără importanţă, şi e evident că personagiul în costum *) Titlul din vechiul catalog eră: lUmberto il Bravo, Principe di Valachia I* *) F. Hermanin: Cataloga della R. Galleria d’Arte antica nel Palazzo Corsini-Roma Bologna, 1924 p. 25. ■>) E. Fătis: Catalogue discriptif et historique du muşte royal de Belgique. p. 303.— In catalogul mai recent al lui Lafenestre şi Richenberger: La peinture en Europe— La Belgique. Paris, fără dată. p. 37 tabloul e indicat: Sala VIII, No. 273. www.digibuc.ro 5i CÂTEVA PORTRETE NOI ALE LUI MIHAI-VITEAZUL 3 medieval nu poate fi altul decât Mihai-Viteazul *), Şi de rândul acesta, aceeaş semnătură ca şi pe cel din Viena: D. O. F. Franck. III. Acelaş catalog mai citează drept copie a tabloului din Bruxel, pe lângă tabloul din Viena, încă unul în galeria din Berlin atribuit lui Ambroise Francken, un frate al lui Frans Francken II. De rândul acesta dispozitivul scenei e schimbat. In loc de a fi la dreapta, comorile Iui Cresus se găsesc la stânga scenei. Şi fondurile par a fi deosebite. Perso-nagiile însă rămân aceleaşi2). Tabloul e nesemnat. IV. Lexiconul lui Wurzbach 3), notează tot între copiile tabloului, din Bruxel, pe lângă cele amintite din Viena şi Berlin, încă unul la Paris în galeria Luvrului, sub acelaş titlu, sau, după Dicţionarul lui Bendzit 4 *) sub titlul: «Vizita unui prinţ în tezaurul unei biserici». Tabloul e semnat şi de rândul acesta şi datat: Do. Franck in etf. 1633. V. Tot după Wurzbach, încă o copie a tabloului din Bruxel, atribuită aceluiaş Frans Francken II, se găseşte în galeria de la Erfurt. Asupra ei nu am însă nici o altă informaţie. VI. Insfârşit, cred că o replică din aceeaş familie trebuie socotit şi, tabloul din Galeria dela Gotha, pe care Enciclopedia Iui Ch. Perkins, îl notează sub numele lui Frans Francken II şi cu titlul diferit dar destul de înrudit: «Solomon arătându-şi comorile profetului»6). Nu ştiu nici despre acesta dacă e semnat. Care e prototipul tuturor acestor copii, şi cui trebuesc atribuite? Despre câteva din ele ne putem pronunţă cu siguranţă, celeilalte însă ar trebui mai de aproape cercetate. Un lucru totuş poate fi admis dela început ca sigur: Prototipul nu se poate atribui lui Frans Francken II, ci lui Frans Francken I, singurul care în 1601 se puteâ găsi la Praga în calitate de pictor al curţii. Francken II nu avea pe atunci nici 20 de ani, iar faima lui ca pictor, chiar în Belgia, abia după 1605 începea să fie cunoscută. Francken I eră în schimb în plina lui maturitate şi de mult apreciat în toate părţile tocmai ca por- *) Pentru tabloul acesta catalogul lui Fâtis dă şi preţul cu care a fost cumpărat de muzeu în 1856— 600 franci, ceeace în valoarea actuală ar fi cam 24.000 lei. Dimensiunile Iui sunt duble decât ale celui dela Viena. *) E. Fătis. Ibid. s) A. von Wurzbach: Niederlăndisches Kiinstler-Lexicon. Wien. 1906. voi. I. p. 552. 4) E. Bănăzit: Dict. critique et documentaire des peintres, sculpteurs etc. Paris. 1913. voi. II. p. 331. ') Ch. C. Perkins: Cyclopedia of Painters. Londra 1888. voi. II. p. 86. 3* www.digibuc.ro 4 AL, BUSUIOCEANU 52 tretist. E de admis deci că tabloul de la Viena, fără îndoială cel dintâiu din toată seria şi provenind de sigur din însăş colecţia lui Rudolf II care alcătuieşte fondul cel mai important al galeriei vieneze, să fie datorit bătrânului Frans Francken. Semnătura e de altfel ea însăş un indiciu hotărîtor. D. O. F. Francken («den ouden Frans Francken» = «bătrânul Frans Franken»)1), nu poate fi Francken II care până la moartea tatălui său, în 1616, semnă: «Den jougen Frans Francken». Abiă când Francken II aveâ şi el un fiu — Francken III — care începea să lucreze sub proprie semnătură adoptă şi el ca tatăl său, semnătura «bătrânul Frans Francken». La data aceea însă el nu puteâ execută un tablou care e din 1601. împrejurarea aceasta precizează astfel şi o dată nouă chiar pentru biografia bătrânului Frans Francken, care din documente eră puţin cunoscută. Intre 1596 şi 1613, când e constatat în Anvers, nu se ştia nici un amănunt asupra vieţii lui şi nici de vreo călătorie în străinătate nu existau urme. Cele stabilite de noi dovedesc insă că în preajma lui 1601 el se găsiâ la Praga, în rândurile acelei numeroase colonii de artişti flamanzi între care se află şi Egidiu Sadeler, celălalt portretist al lui Mihai-Viteazul. întors la Anvers însă, bătrânul Francken aduceă de sigur cu el şi un al doilea exemplar, tot de mâna lui, al tabloului din Praga — şi acesta e fără îndoeală modelul tuturor celorlalte copii, căci nici-unul din numeroşii pictori Francken pe care îi cunoaştem nu a mai avut ocazia să călătorească în Austria şi deci să vadă exemplarul de acolo. E aproape neîndoelnic că acest al doilea exemplar datorit tot lui Frans Francken I, e tabloul din Bruxel, semnat ca şi cel din Viena: D. O. F. Franck. Toate celelalte pot fi de acum atribuite celorlalţi Francken. In primul rând, cel din Paris, semnat: Do. Franck in et f. 1633, e sigur de Frans Francken II,. căci la această dată numai el puteâ semna «bătrânul Francken»; şi tot lui se poate atribui şi copia din Roma, deşi nesemnată, fiindcă el e singurul Francken care a trăit şi în Italia. Despre celelalte copii, de la Erfurt, Gotha şi Berlin, nu putem spune nimic fără o examinare mai de aproape. Până atunci atribuirea lor lui -Frcncken II, sau lui Ambroise Francken pentru cel din *) Wurzbach. loc. cit. p. 551 şi 55*- www.digibuc.ro 53 CÂTEVA PORTRETE NOI ALE LUI MIHAI-VITEAZUL 5 Berlin, nu avem de ce o pune la îndoeală. Sunt în orice caz copii de a doua mână din atelierul bătrânului Frans Francken, care singur rămâne adevăratul portretist al lui Mihai-Viteazul1). QUELQUES PORTRAITS NOUVEAUX DU VOIVODE MICHEL LE BRAVE On connaissait d6ja le tableau de la galerie de Vientie (fig. i), attribue au peintre flamand Frans Francken II, oii, dans une scene all6gorique (Cresus montrant ses tresors k Solon), apparait la cour de l’empereur autrichien Rodolphe II. Parmis Ies personages principaux, Michel le Brave, dans son costume de voivode guerrier, y est portraitise tenant par le bras la fille de l’empereur. Nouvellement, l’auteur de cet article a pu retrouver encore six va-riantes de ce tableau repandues dans Ies diverses galeries de l’Europe, qu’on ne connaissait pas encore a). Elles se trouvent dans Ies galeries de Bruxelles, de Rome (fig. 2 et 3), de Berlin, Paris, Erfurth et Gotha, quelquefois sign6es et meme datees. Generalement elles ont ete attribuees jusqu’â pr&ent â Frans Francken II, excepte celle de Berlin qu’on assignait k Ambroise Francken. Un examen plus attentif nous permet pourtant de rectifier quelquesunes de ces attributions manifes-tement erronees. Le prototype est sans doute le tableau de Vienne qui provient directe-ment de la collection de l’empereur Rodolphe. II est du, non k Frans Francken II, mais k Frans Francken I (le p£re), le seul qui en 1601 pou-vait se trouver k Prague en qualit£ de peintre de la cour. Cette circon-stance nous permet aussi de preciser une date nouvelle de la biographie !) Pentru biografiile lui Francken I şi Francken II să se vadă: H. Hymans: Le livre despeintres de Cărei van Mander. Paris. 1880. voi. I. p. 349, 350. voi. II. p. 72, 168, 169 ■—Van den Branden: Histoire de l’icole d’Anvers. p. 34a şi 615 şi Wurzbach: op. cit} P- 550-553, unde se găseşte şi restul bibliografiei. Trebuie să notez aici încă o replică din aceeaş familie de tablouri, care îmi scăpase din vedere, descoperită de d-1 G. Oprescu, în Muzeul Calvet din Avignon. Tabloul, intrat în muzeu în 1837, cumpărat din colecţia Sauvan e aproape identic celui din Viena. Catalogul îl atribuie greşit lui Frans Floris. E probabil însă tot o copie din atelierul bătrănului Frans Francken. Vezi Anuarul Inst. de Ist. Naţ, din Cluj, publicat de A. Lepădata şi I. Lupaş. voi. I pag. 40a—403. *) Une autre copie e ătă retrouvăe par M-r. G. Oprescu dans le musăe Calvet k Avignon. www.digibuc.ro 6 AL. BUSUIOCEANU 54 de ce peintre dont on ne connaissait aucun voyage â l’etranger. De la mfime main doit etre aussi le tableau de Bruxelles puisque aucun autre Francken n’est connu voyageant en Autriche.Etce quadreestprecisement le model de toutes Ies altres copies dont au moins deux, celle de Paris et celle de Rome, sont certainement de Frans Francken II. Nous ne pourrions rien dire des autre trois, celles de Berlin, de Erfurth et de Gotha, dont nous n’avons pas de renseignements suffisants. En tout cas, le vrai portraitiste de Michel le Brave reste, â cotd de l’autre flamand, Gilles Sadeler, le vieux Frans Francken I. www.digibuc.ro Al. Busuioceanu, Portrete noi ale lui Mihai-Viteazul, Viena. Muzeul de istoria artelor — Frans Francken I — Cresus arătân-du-şi bogăţiile lui Solon. Vienne. Musăe historique des arts — Frans Franken I — Crăsus montrant ses tr&ors â Solon. A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. V. Mem. 3. www.digibuc.ro Al. Busuioceanu, Portrete noi ale lui Mihai-Viteazid 11 A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. V. Mem. ?. Roma. Galeria Corsini — Frans Francken II — Cresus arătându-şi bogăţiile lui Solon Rome. Galerie Corsini —P-rQj£sus montrant ses tr£sors k Solon. Al. Busuioceanu, Portrete noi ale lui Mih'n-Viteazul III Mihai-Viteazul •— Detaliu din tabloul de la Roma. Michel le Brave — D^tail du tableau de Rome. A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. V. Mem. 3. www.digibuc.ro DREPTUL DE MOŞTENIRE AL SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR DE ANDREI RĂDULESCU Şedinţa dela 13 Martie ţi 15 Maiu 1923 Intre părţile criticabile ale sistemului nostru succesoral una, care loveşte mai mult sentimentul echităţii, este situaţia soţului, care rămâne în vieaţă, a soţului — numit cu o expresie obişnuită în lumea juridică -— supravieţuitor. Examinarea acestei situaţii, privită şi în dreptul comparat, va formă obiectul acestor comunicări. CAP. I 1. Codul nostru civil se ocupă de dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor, mai întâiu in art. 652 şi 679, apoi în art. 681—-683. In regulă generală un soţ nu moşteneşte pe celălalt decât numai dacă nu sunt moştenitori legitimi ori naturali nici în al 12-lea grad 1). In mod excepţional legea recunoaşte în art. 684 văduvei sărace asupra moştenirii bărbatului un drept special, în baza căruia ea are o situaţie mult mai bună. Deasemenea tot pentru femeia văduvă, indiferent dacă este săracă ori avută, legea a înscris în art. 1279 dreptul la alimente şi la haine de doliu. Textele din codul nostru, referitoare la această materie, sunt luate aproape în întregime din codul francez. Art. 684 însă n’are text corespunzător în legea franceză şi este alcătuit sub influenţa legilor noastre vechi. l) Moştenitorii naturali nu vin decât la moştenirea mamei; numai ei vor depărtâ dela succesiunea acesteia pe bărbat. Tatăl nu poate aveâ moştenitori naturali aşâ că femeia nu va fi îndepărtată dela succesiune decât de moştenitorii legitimi ai tatălui. Cfr. Alexandresco D., Dreptul civil român III, Partea II, p. >186 nota No. I, ale cărui observaţiuni sunt juste spre deosebire de Petrescu G., Succesiuni, I, J>. 258» 6 A. R. — Memoriile Secţiunii Ittorice. Seria III. Tom. V. www.digibuc.ro 2 ANDREI RĂDULESCU 56 2. Aşezarea soţului supravieţuitor, în ordinea succesorală, tocmai în gradul al 13-lea are o explicaţie istorică. In vechiul drept francez succesiunea se întemeiă în prim rând pe legăturile de sânge. Afară de aceasta soţul aveâ diferite avantajii pentru cazul când supravieţuit celuilalt soţ; de pildă femeia avet un drept de uzufruct asupra bunurilor personale ale soţului (le douaire); apoi în regiunile de drept scris mai există pătrimea soţului sărac, înfiinţată de Justinian prin Novela 53. Cânds’a redactat codul civil s’a observat în Consiliul de Stat de către Malleville că situaţia soţului supravieţuitor este rea şi s’a cerut să i se recunoască celui sărac o pensiune. S’a răspuns, însă, de către Treilhard că prin art. 55 din proiect i se recunoaşte dreptul de uzufruct asupra unei treimi din bunurile lăsate de către soţul decedat. Faţă de acest răspuns propunerea de pensiune a fost respinsă. Răspunsul eră, însă, greşit pentrucă uzufructul eră prevăzut pentru ascendenţi şi nu pentru soţul rămas în vieaţă. Greşeala nu s’a observat şi astfel — din cauza ei — codul francez s’a alcătuit fără nici un drept succesoral pentru soţ *). In dreptul nostru vechiu, afară de dreptul succesoral, de care vom vorbi, existau deasemenea pentru soţi anumite avantajii, în caz de supravieţuire, ca darurile dinaintea nunţii, ipovolon, alte foloase rezultate din învoeli, etc. Situaţia lor — mai ales a femeii — n’ar fi fost rea-chiar fără recunoaşterea unui drept succesoral, dacă s’ar fi lăsat în vigoare normele de drept referitoare la acele avantajii dar prin art. 1912 s’a abrogat dreptul vech u în tot ce nu este conform nouei legi civile, care reproduceâ textele franceze întemeiate pe o greşeală. Şi astfel şi în codul nostru soţul supravieţuitor — cu excepţia văduvei sărace — s’a văzut aşezat tocmai în gradul al 13-lea, cu privire la moştenirea soţului încetat din vieaţă. 3. In ceeace priveşte regula generală, cuprinsă în citatele texte din codul civil, n’are nevoie de multe lămuriri. Soţul supravieţuitor trebuie să probeze că a avut calitatea de soţ legitim şi că a păstrat-o până în momentul morţii celuilalt soţ precum şi că nu există nici o rudă a acestuia nici în al 12-lea grad*). Dacă s’a desfăcut căsătoria *) Planiol, Droit civil III No. 1866—1868. ») Dovada că nu există rude o va puteă face cu act de notorietate. Dacă instanţa are cunoştinţă că sunt asemenea moştenitori cari însă nu-şi reclamă drepturile ea nu poate fi ţinută să oprească pe soţul supravieţuitor de a-şi cere dreptul său. Cfr, Huc, V, 145—146. www.digibuc.ro 57 DREPTUL DE MOŞTENIRE AL SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR 3 prin divorţ, el nemai având calitatea de soţ nu mai are drept la moştenire. Aceeaş soluţie se impune şi când căsătoria s’ar anulă sau ar fi inexistentă. Intr’o căsătorie putativă, deşi ea s’ar anula, dreptul de moştenire există pentru ambii soţi dacă au fost amândoi de bună credinţă sau numai pentru acela, care a întrunit această condiţie. Dacă n’au fost de bună credinţă nu mai poate fi vorba de soţi, în momentul morţii unuia din ei 1). Acest drept de moştenire există numai dacă soţul decedat n’a lăsat un testament valabil prin care să dispună de toată averea sa. In acest caz soţul supravieţuitor nu va mai puteâ reclamă vreun drept fiindcă nu este moştenitor rezervatar. Dacă însă defunctul dispusese prin testament numai de o parte din patrimoniul său şi n’a lăsat moştenitori legitimi sau naturali va exercită dreptul său numai asupra părţii din succesiune asupra căreia nu s’a testat. Soţul, ca orice moştenitor care n’are sezina, trebuie să se adreseze justiţiei spre a dobândi posesia succesiunii. In baza dreptului său femeia va puteă dobândi toată averea succesorală a soţului, fără vreo restricţiune. Astăzi nu se mai poate pune chestiunea dacă soţia poate dobândi prin moştenire pământul cu care a fost împroprietărit la 1864 pe de o parte pentrucă legea rurală este anterioară codului civil, care a reglementat în general materia succesiunilor şi n’a făcut vreo excepţie pentru acele terenuri iar pe de altă parte pentrucă prin legea interpretativă din 1910 s’a stabilit precis că şi femeile pot dobândi astfel de terenuria). Pentru legile posterioare şi pentru legea agrară nici nu s’a mai pus problema; femeia are dreptul să dobândească, prin moştenire, când va fi cazul asemenea avere ca şi ceilalţi moştenitori. 4. După ce i se recunoaşte dreptul de moştenire deabiă în al 13-lea grad soţul supravieţuitor este tratat mai sever decât alţi moştenitori. Această situaţie i-a fost creată de teamă că se poate ivi vreunul din moştenitori, care-1 precedă. El este obligat (art. 684 c. c .) să stăruească a se pune peceţi şi a se face inventar după formele prevăzute de lege pentru acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar. Dacă n’a îndeplinit aceste formalităţi, *) *) Alexandresco D. 1. c. *) Greşit se spune c& legea din 1864 a confirmat aceeaş ordine succesorală prin art. 8 când e ştiut ci la 15 August 1864 nu eră in vigoare codul civil şi nici măcar întocmit. Cfr. Trib. Tutova, C. Judiciar, 1909, No. 63. Alexandresco, III, II, p. 187-- 6» www.digibuc.ro 4 ANDREI RĂDULESCU 58 sancţiunea prevăzută de art. 683, este că poate să fie supus la daune-interese către moştenitorii, cari s’ar arătă. Legea pare că socoteşte succesiunea ca vacantă şi pe soţ ca un curator, aşteptând să se ivească adevăraţii moştenitori. Soţul este dator să îngrijească a se pune peceţi. Legea nu prevede însă că această obligaţiune trebuie îndeplinită înainte de a cere trimiterea în posesie. Liber dar este să adreseze justiţiei mai întâiu cererea de punere în posesie şi în urmă să ceară punerea de sigilii şi facerea inventariului, putând chiar să se dispenseze de acestea din urmă sub sancţiunea arătată, sau să ceară mai întâiu acestea şi în urmă punerea în posesie. Justiţia nu i-ar puleă refuză trimiterea în posesie pe motiv că n’a îndeplinit aceste formalităţi întrucât legea nu-i dă acest drept. Prin art. 681 se prevede o obligaţiune în acest sens pentru soţ, dar din art. 683 rezultă că sancţiunea este că poate fi supus la daune-interese către moştenitori şi nimic mai mult. In practică de sigur că aproape totdeauna se va face cel puţin inventar; totuş nefacerea lui nu este o piedecă pentru soţ de a obţine trimiterea în posesie. Deasemenea nu rezultă din lege că soţul este obligat să primească moştenirea sub beneficiu de inventariu. Legea prevede numai îndatorirea de a face inventar după formele prescrise la acceptarea sub beneficiu de inventar, adică fidel şi exact. In ceeace priveşte modul de acceptare legea lasă pe soţ sub regimul comun al regulelor referitoare la acceptare. Partea va hotărî, după aprecierea sa, dacă trebuie să primească sub beneficiu de inventar sau pur şi simplu, rămânând expusă la toate urmările acestui fel de acceptare x). Legea merge mai departe cu lipsa de încredere faţă de soţ. Prin art. 682 îl obligă să transforme în numerar lucrurile mişcătoare sau să dea cauţiune solvabilă pentru restituirea succesiunii în caz când s’ar prezentă moştenitori în termen de 3 ani. Nu se arată însă prin ce forme se va face transformarea în numerar. Se înţelege că ea se va face prin vânzare, dar nu se arată în ce mod. Deoarece se urmăreşte apărarea i) Cpr. Alexandresco D. 1. c. p. 19a. In această chestiune e de observat că legea noastră a părăsit sistemul francez (art. 77°) publicaţii, afişe, asistenţa procurorului la rezolvarea ei. Acolo, după unii autori (Huc, V, 144) nu s’ar puteă pronunţă trimiterea în posesie, fără îndeplinirea prealabilă a inventarului; dacă sunt acte urgente de administraţie înainte de trimiterea în posesie s’ar puteă cere Tribunalului un administrator. www.digibuc.ro 55 DREPTUL DE MOŞTENIRE AL SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR 5 drepturilor moştenitorilor, cari se vor prezentă, de sigur că este bine — cum se procedează mai totdeauna — ca vânzarea să fie făcută cu licitaţie publică, prin analogie cu procedura prescrisă pentru moştenitorul beneficiar şi succesiunea vacantă. După ce a transformat mişcătoarele în numerar soţul nu este olbigat de lege să-i dea o anumită destinaţie ci e liber să-l întrebuinţeze cum va crede de cuviinţă 1). Dacă însă nu face această transformare este dator să dea cauţiune solvabilă pentru restituirea succesiunii, în caz când s’ar înfăţişă moştenitori ai defunctului, în termen de 3 ani, după care termen cauţiunea este liberată. Soţul are dar alegerea: sau transformă mişcătoarele în numerar, sau dă cauţiunea. Această cauţiune serveşte să garanteze numai pe moştenitori. Ea nu garantează nici pe legatarii chiar universali pentru că din aşezarea textului reiese că nu se referă decât la succesorii netestamentari *). Legatarii au şi faţă de soţul supravieţuitor acelaş drept pe care-1 au faţă de orice moştenitor netestamentar, care ar fi luat posesiunea moştenirii şi ar fi întrebuinţat o parte din avere. Alte persoane decât moştenitorii netestamentari — nici chiar creditorii — nu pot aveă vreun drept special asupra cauţiunii dată de soţ. Cauţiunea trebuie să fie solvabilă. Pentru a ap reci ă aceasta se vor aplică regulele prevăzute pentru fidejusiune în art. 1659, 1660 şi 1676. După legea noastră cauţiunea garantează restituirea succesiunii. Şi aici legiuitorul nostru a introdus o modificare faţă de textul francez, care prevede să se depună nune caution sufisante pour en. assurer la resti-tution», referindu-se la mobilier. La noi după litera legei, cauţiunea serveşte pentru restituirea întregei succesiuni, mobiliară şi imobiliară. Sensul, însă, nu poate fi acesta. Din citirea textului se vede că garanţia este cerută numai dacă soţul n’a transformat în bani averea *) Textul nostru diferă de cel francez (art. 771) care cere soţului supravieţuitor «de faire emploi du mobilier ou de donner caution». Deşi legea nu spune cum trebuie a se face întrebuinţarea, se recunoaşte că trebue a se aplică art. 1067 c. civ. fr. şi 57 1. ipotecară belgiană şi a-i plasă în imobile, privilegii asupra imobilelor, rentă de Stat sau ipoteci de primul rang. (Laurent. IX, No. 257. Marcadă. III, 193. Alexandresco D. III, II, p. 193, nota 3. ') Demante, VI, No. 357, p. 417—420. La Francezi e o diferenţă cu privire la moştenitori din cauza celor neregulaţi. Demolombe, XIV, p. 300, No. 224. Laurent, IX, No. 255. Cpr. Aubry & Rau, IV, p. 527, No. 6, § 639, www.digibuc.ro 6 ANDREI RĂDULESCU 6o mişcătoare; transformarea şi cererea de cauţiune nu sunt legate printr’un «ţi» ci tot printr’un «sau» ca la francezi, deci ori transformarea în numerar ori cauţiune. Dacă garanţia este cerută numai când s’a transformat în bani averea mişcătoare, rezultă că ea nu garantează decât ceeace era menit să fie transformat în bani, adică averea mişcătoare. In cazul când s’ar crede că legiuitorul nostru a înţeles să ceară garanţie şi pentru restituirea imobilelor ar fi o singură explicaţie. Din moment ce soţul nu transformă mobilele în numerar nu inspiră încredere şi trebuie să depună o cauţiune pentru toată succesiunea. Cu toate că ar fi mai bine să garanteze şi imobilele, este însă greu de crezut că legiuitorul s’a gândit la aceasta, mai ales când nici n’a reglementat destul de bine cauţiunea. In ipoteza că se garantează — cum e mai verosimil — numai mişcătoarele, cauţiunea va servi — ca şi la francezi — numai pentru restituirea acestor mişcătoare, nu şi pentru gestiune, restituiri de fructe, sau alte pagube 1). Cauţiunea asigură restituirea timp de 3 ani. Aceşti 3 ani — cu toată controversa ce există — trebuie să fie socotiţi din momentul punerii în posesie. Deatunci soţul poate înstrăină, degradă mişcătoarele, deatunci începe şi răspunderea. Nu se poate dar admite ca acel termen să înceapă din momentul depunerii; ar însemnă că până la depunerea ei — şi aceasta poate fi îndepărtată — n’are nici o garanţie. Dacă în cei 3 ani s’a prezentat vreun moştenitor, care a reclamat moştenirea, răspunderea soţului va dură 30 de ani şi cauţiunea va urmă să fie reţinută în acelaş timp *). Mai discutabilă ar fi soluţia aceasta dacă moştenitorul n’ar fi făcut acţiune, n’ar fi reclamat ci s’ar fi mulţumit cu o simplă manifestare a pretenţiilor. Dacă în timp de 3 ani nu s’ar prezentă moştenitori cauţiunea va fi liberă atât pentru trecut cât şi pentru viitor. In timpul celor 3 ani soţul supravieţuitor nu este — cum s’a susţinut uneori — un simplu administrator; el este un moştenitor al cărui drept este expus condiţiunii de a se ivi vreun moştenitor care să treacă înaintea sa. Termenul de 3 ani este luat ca o măsură de prudenţă faţă de eventuala apariţie a unui moştenitor dar de aici nu rezultă *) Laurent, IX, No. 256. MarcacU, III, 193. Alexandresco, o. c., p. 195 nota 1. *) Laurent, Alexandresco, 1. c. www.digibuc.ro DREPTUL DE MOŞTENIRE AL SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR 7. ii că soţul n’ar aveâ decât o situaţie de administrator al unei averi străine. Din momentul trimiterii în posesie el este un adevărat proprietar supus condiţiunii arătate. El va puteă dar să facă tot ceeace face un proprietar. Care-i, însă, soarta actelor sale de dispoziţie, când ar apăreă moştenitorul ? După unii trebuesc anulate întrucât sunt făcute de unul, Care nu eră proprietar; după alţii, şi mai ales după majoritatea jurispru-denţei, ele trebuesc validate dacă a fost de bună credinţă 1). Dacă se prezintă moştenitorul îndreptăţit, soţul este dator să-i re-8 ti tu e succesiunea ce luase în posesie. Neîndeplinirea formalităţilor din art. 681 expune pe 'soţ la daune-interese în favoarea moştenitorilor ce s’ar ivi, bineînţeles dacă aceştia vor dovedi c’au încercat vreo pagubă din acei neîndeplinire. Nu este suficient dar — pentru a căpătă daune-interese, să nu.fi îndeplinit formele legale ci trebuie să rezulte un prejudiciu pentru moştenitori. Chiar textul art. 683 nu prevede obligaţiunea condamnării ci este redactat astfel: «pot să fie supuşi la daune-interese». Când va există vreun prejudiciu, judecătorul aplicând principiile obişnuite în materie de daune, va apreciă cvantumul daunelor şi va condamnă pe soţul vinovat. Pentru dovedirea prejudiciului moştenitorii vor puteă întrebuinţă orice fel de dovadă. De pildă când soţul n’a stăruit să se facă inventar ■ei pot dovedi existenţa şi felul averii prin orice mijloace pentrucă au fost în imposibilitate de a aveă o probă scrisă, iar soţul prin neglijenţa sa i-a lipsit de actul scris, pe care-1 prevăzuse legea. Deasemenea dacă n’a vândut mobilierul, ori n’a dat cauţiune, ori a înstrăinat imobilele; înfine soţul e răspunzător pentru orice prejudiciu adus moştenitorilor *). 5. Este de observat că şi, în privinţa acestor măsuri, menite a apără pe moştenitori, legiuitorul nostru este expus criticii. Dacă n’a mai prevăzut, pentru soţ, îndatorirea de a întrebuinţă banii rezultaţi din vânzarea mobilierului, ca la Francezi, ne-am fi aşteptat să oblige pe soţ să depună banii la Cassa de Depuneri. In lipsa unei astfel de dispoziţii soţul poate face ce crede cu ei şi de va fi insolvabil moştenitorii nu vor găsi nimic. S’a prevăzut o cauţiune dar cine-1 va sili s’o dea? Justiţia din oficiu? In baza cărui text? Este ea reprezentanta moştenitorilor cari s’ar ivi. La Francezi Procurorul Republicii *) Huc, V, No. 150. *) Laurent, IX, No. 538. Huc, V, 149. www.digibuc.ro * ANDREI RADULESCU 62 are un drept de a se interesă, în baza legiir dar la noi textele na mai vorbesc nimic de acest drept. Şi chiar daci instanţele vor lucră din oficiu, când o vor face-o? In momentul punerii în posesie? Dar legea cere această intervenţie numai când se vând mobilele; şi soţul nu le vinde; cum dar i-af cere cauţiunea? Să i-o ceară după punerea în posesie ? Poate însă Tribunalul să supravegheze pe un astfel de soţ, spre a vedea când vinde. Şi chiar dacă le-ar vinde prin licitaţie, ca un erede beneficiar, banii Vor fi luaţi de soţ; instanţa nu-1 poate opri. Dacă Tribunalul n’are amestec cine va apreciă solvabilitatea cauţiunii, în cazul când ea ar fi depusă? ■ De altă parte soţul, care vrea să-şi păstreze mobilierul, de care-1 leagă—-poate—multe amintiri, trebuie, spre a se conformă legii, să vânză mobilele SaU să alerge după cauţiune. Şi dacă nu va găsi cauţiune trebuie să vânză mobilele. Pentru ce ? Ca să cheltuească banii, fără vreun control ? Nu e mal bine şi pentru moştenitori să păstreze mobilele în natură decât să le transforme în bani, cari uşor dispar? Rezultatul legii este că sileşti pe bietul soţ să-şi vânză lucrurile din casă şi în genere toată averea mişcătoare, probabil mai totdeauna pe preţuri proaste, fără nici un scop, fără să se Vadă un motiv serios, decât poate să înlesneşti dispariţia numerariului. Afară de acestea, la ce Va servi sancţiunea legii ca soţul să plătească moştenitorilor daune-interese, dacă el va fi cheltuit sumele rezultate din vânzarea mobilelor sau găsite în succesiune şi va fi rămas insolvabil. Legiuitorul a manifestat o neîncredere nejustificată, faţă de soţul supravieţuitor şi s’a interesat prea mult de moştenitorii cari Vor apare; dar este şi mai de criticat pentrucă n’a ştiut măcar să ia cel puţin m -suri bune pentru aceştia. Dacă avei neîncredere în soţ eră mai normal să ceară cauţiunea tocmai în cazul când se vindeau mobilele şi incassă banii. Deasemenea ar fi trebuit să se lase libertatea de a vinde ori nu mobilele şi să ceară cauţiune în caz de vânzare. Ca o garanţie pentru moştenitori aceste vânzări trebuiau să nu se poată face decât cu autorizarea Tribunalului, care ar fi avut putinţa să controleze şi să ceară depunerea de cauţiune. Totodată n’ar fi fost inutilă intervenţia Parchetului în această materie. Trebuie să se recunoască — dar — că legiuitorul n’a izbutit cel puţin să reglementeze bine dreptul recunoscut soţului într’un grad aşi de îndepărtat. www.digibuc.ro *3 DREPTUL DE MOŞTENIRE AL SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR 9 CAP. II 6. Afară de acest drept al soţului supravieţuitor, am spus că legiuitorul român, a creiat văduvei sărace o situaţie de favoare. Prin art. 684 a prevăzut că dacă moare bărbatul şi văduva n’are avere, dânsa ia o porţiune virilă în uzufruct din succesiunea bărbatului când acesta are descendenţi. Când bărbatul lasă un singur descendent porţiunea femeii în succesiune va fi numai de a 3-a parte. Dreptul acesta în uzufruct începe numai dela încetarea uzufructului legal. Când bărbatul lasă rude de sus sau de alături femeia are drept la o pătrime în plină proprietate din averea mortului. Acest text a fost alcătuit sub influenţa dreptului nostru vechru. De-aceea el trebuie interpretat în special cu ajutorul izvoarelor, din care a fost luat. Se impune, dar, a arătă în chip sumar, care eră starea chestiunii în dreptul anterior al ţărilor noastre. Se ştie că la noi s’a aplicat într’o oarecare măsură — alături de celelalte izvoare — dreptul lui Justinian şr dreptul greco-roman. Influenţa lor se vede în legiuirile alcătuite mai târziu, în care însă s’a ţinut seamă şi de obiceiul pământului. Nu se poate afirmă—însă — că, înainte de a aveă legi scrise, cunoştinţa acelui drept a fost aşă de răspândită şi că el aveă putere obligatorie în ţările noastre. Aci nu vom semnală decât în treacăt unele dispoziţii în legătură cu problema ce ne preocupă şi care au avut influenţă mai însemnată asupra legilor de mai târziu. Justinian prin Novela 53 cap. VI a hotărît ca soţia legitimă, care n’a avut zestre şi nu i s’a făcut nici donaţie propter nuptias, adică eră săracă, să aibă dreptul să primească o pătrime din averea soţului decedat, fie că a avut mai mulţi sau mai puţini copii. Dacă acesta i-a lăsat ceva atunci să i se completeze până la o pătrime. Din novela 117 rezultă că dreptul femeii nu trebuiâ însă să fie mai mare de 100 libre de aur. Această dispoziţie eră aplicabilă şi bărbatului. Pe lângă sărăcia celui rămas în vieaţă se mai cereâ ca soţul decedat să fi fost «quidem dives», să fi avut oarecare bogăţie; deci dela unul sărac nu se mai puteâ reclamă acest drept. Dreptul recunoscut prin această novelă eră un drept în plină proprietate 1). J) Novella LIII. Ut hÎ8 qui in provinciis ad iudicium extraneum vocat, fideius-sorem det, te, nisi căutăm vincat, daturum este, quantum iudex eum, qui calum- www.digibuc.ro IO ANDREI RĂDULESCU 64 Prin Novela nj Justinian a schimbat această normă succesorală. Dacă după moartea soţului au rămas până la 3 copii legitimi, fie din acei căsătorie, fie din alta, soţia are drept şi ea la a 4-a parte din succesiune; dacă au rămas mai mulţi copii ea va primi o parte cât a unui copil. Dreptul femeii nu mai este decât un drept de uzufruct iar nuda proprietate aparţine copiilor. Dacă n’au rămas copii, dreptul soţiei erâ în plină proprietate. niam. passus est, accipere definiverit. Et ut iile qui libellum accipit, Viginti dierum terminum habeat, ut statuat an velit littigare, vel datum iudicem admittat. Et ut iile, qui post cautionem juratoriam abest, omne damnum actori resarcire, ac in posterum fideiussore dato causam agere et pignus dare debeat. Et de pauperibus, qui sine dote vel donatione propter nuptiaspraemartuo iuncti fuerunt matrimonio, ut vocentur in quar-tam partem substantiae illius, sine liberi adsint, sive non, eoque ditentur. In redacţia Autent: «et de. indotatis uzoribus, ut habeant quartam partem in aubstantia viri, et ipse vir in aubstantia uxoris, quando inops est, qui relinquitur». Cap. VI. Quoniam vero ad humanitatem tota nostra lez accomodata est, quosdam autem mulieribus sine dote matrimonio iungi, deinde eos mori videmus, et liberos ex lege ad patemam hereditatem vocari, uxores vero, etsi vel maximae legitimae coniugis locum obdnuerint tamen, quia nec dos nec donatio propter nuptias facta sit, nihil capere posse, ied in extrema necessitate vivere, propterea sancimus, ut et his in tu» cesşione defuncţi prospiciatur, atque eiusmodi uxor cum liberis vocetur. Et quemad-modum legem scripsimus, quae vuit, ut, si vir uxorem, quae sine dote est, dimiserit quartam ea partem substantiae eius accipiat, ita etiam hic, siquidem fortasse plures vel pauciores sint liberi mulier quartam substantiae partem accipiat, sive plures siva pauciores sint liberi. Si tamen maritus legatum aliquod illi relinquat, quod minus sit quarta parte, id expleatur, ut, sicuti illis laesis opem tulimus, quando a măritiş dimi-tuntur, quae sint indotatae, ita eadem providentia, si semper apud eos maneant, fruan-tur, omniaque ad imitationem illius constitutionis nostrae, quae quartam illis determinat, aequaliter tam in viris quam in mulieribus etiam hic obţineam. Hanc enim legem, quemadmodum et priorem, communem illis ferimus. § x. Quodsi uxor res quasdam propriaa in domo viri vel alibi sitas habeat ha* rum exactionem et retentionem nulla ratione imminutam habeat et debitis viri eae res nullatenus subiaceant nisi quatenus ex hac lege in iura illius succedat. § st. Haec vero dicimus si quum alter ex coniugibus dotem vel donationem propter nuptias non constituerit, vel vir vel mulier ipopia laboret, ita ut defunctus vel defuncta quidem dives, iile vero vel illa quae superstes est inops sit. Nam si aliunde forsan dives sit iustum non foret ut illa, quae dotem non constituit, vel iile, qui donationem propter nuptias non dedit liberos succesione coniugis gravet quia alia est lex nostra, qua illa, quae dotem non dedit, bona viri propter donationem ante nuptias sibi vindicare non potest. Quod et hic obţinere volumus nisi ipse vir legatum vel partem institutionis ei rdiquerit. Hoc enim quin fiat nullo modo prohibemus, ut lege. per omnia consonae nobis serventur et inopia coniugis unius divitiis alterius leveturs www.digibuc.ro DREPTUL DE MOŞTENIRE AL SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR XI 65 Soţului însă i s’a desfiinţat dreptul recunoscut prin novela 53. El nu mai are nici un drept de moştenire asupra averii femeii1). In ambele novele nu li se impuneă îndatorirea de a nu se recăsători. Deabiă mai târziu, prin Novela 127 şi numai pentru donaţiunile nun* * ţeşti (propter nuptias), s’a prevăzut că femeia care nu se va remărită să aibă asupra acestor donaţiuni nu numai un drept de uzufruct ci de proprietate şi anume o parte cât un copil. Această regulă se aplică şi bărbatului şi altor ascendenţi3). 7. După Echgă, văduva, în lipsă de alte rude ale soţului, moşteniă jumătate din averea acestuia, cealaltă jumătate eră atribuită Fiscului. Textele nu prevăd că şi bărbatul moşteniă pe femeie 3) în aceeaş măsură. Basilicalele coprind sistemul lui Justinian în ultima lui formă. Urmând novela 53, cap. 6 s’a recunoscut femeii, căreia nu ise constituise dotă şi care n’aveă nici donaţie ante nuptias, dreptul la o pătrime, l) Novella 117. Cap. V: «Quia vero legem iam tulimus, quae iubeţ, ut, si quis absque dotalibus instrumentis conjugali affectione uxorem ducat eamque sine ţausa legibus cognita eiiciat, ea quartam partem substantiae eius accipiat atque aliam postea legem fecimus, quae definit, ut, si quis inopem mulierem ex sola affectione ducat, et quum ad mortem usque cum ea vixisset, prior moriatur, similiter et ipsa quartam partem substantiae accipiat (ita tamen ne id quantitatem centum librarum auri excedat), utramque legem in praesentia pulcrius formantes in utroque casu sancimus ut liberi ex illis matrimoniis nati legitimi sint et patemum ad hereditatem vocentur, uxor autem in utroque boc casu, si quidem maritus eius usque ad tres libero» vel ex ipsa, vel ex alio matrimonio habeat, quartam partem substantiae viri capizt. Si vero plures sint liberi, in utroque similiter casu tantum mulierem accipere vo-lumus, quantum uni ex liberis competit, ita scilicet, ut in illis rebus mulier solum usumfructum habeat, dominium vero' iberis llis serve tur, quos ex eo matrimonio ha-buit. Sin autem talis mulier liberos ex eo non habeat iubemus ut res quae ex sub-stantia viri ad eam venire hac lege iussimus etiam dominii iure habeat. Quae vero iniuste eiecta sit, iubemus, ut illa ipso eiectionis tempore eam partem accipiat quae hac lege continetur. Maritum enim in eiusmodi casibus quartam partem secundum priorem nostram legem ex substantia uxoris capere omnibus modis prohibemus». *) Nov. 127. Cap. III: «Quoniam vero et mulieres ad secundas nuptias nan ve-nientes praerogativa aliqua prae iis. quae secundo nubunt, dignas esse existimamus sancimus, si quae viro amisso secundis nuptiis abstineat ut illa usumfructum quidem donationis ante nuptias habeat, quemadmodum etiam antea sancivimus habeat vero illa et dominii iure tantum, quantum liberorum quantitas facit, ut quod dominium unius et ipsa filii personam susţinere videatur. Haec autem non solum in matribus obţinere iubemus sed et in patribus ceterisque ascendentibus volumus qui secundas nuptias non contrahunt». ’) Zachariae Ch. Histoire du droit privă grdco-romain, trad. Lauth. Cartea II, § 29 ţi 3®. P. S. 9 ?i 10. www.digibuc.ro 12 ANDREI RADULESCU 66 din bunurile defunctului cu condiţie să nu întreacă ioo libre aur. Nu se mai pomeneşte nimicr însă, despre vreun drept al bărbatului. Reproducându-se apoi părţi din novela 117 s’a recunoscut văduvei dreptul la o pătrime,când soţul a lăsat până la 3. copii, şi la o parte cât un copil dacă au rămas mai mulţi de 3 copii. Dreptul ei eră numai în uzufruct. Dacă n’au rămas copii, dreptul femeii eră în proprietate deplină. După Basilicale dar bărbatul nu mai avei vreun drept asupra moştenirii soţiei 1). Mai târziu, printr’o hotărîre luată de sinodul dela 1305 sub preşedinţia Patriarhului Atanasie, hotărîre transformată în lege, în anul următor, de împăratul Andronic Paleologul s’a prevăzut că, dacă soţul sau soţia moare fără copii, soţul supravieţuitor ia o treime. Când şi Barilicorum libri LX, ed. Heimbach. Cartea XXVIII, tit. XII: «Quoniam ad clementiam tota lex a nobis aptata est, videmus autem quosdam ducere uxores sine dotalibus instrumentis, deinde decedere, et filios quidem ex lege vocari ad patemam hereditatem, mulieres. autem, etiamsi millies iustae uxoris loco fuerint quia tamen neque dos constituta est, neque donatio ante nuptias, nihil habere posse, sed in extrema vi vere inopia: propterea sancimus, ut earum cura habeatur, et ut ia successione defuncţi quartam bono rum partem mul ier ferat». (Nov. 53, cap. 6). Ita tamen ut ea non superet centum auri tibrarum quantitatem. Sed si quidem maritus eius usque ad tres filios babeat, sive ex ea sive ex alio quoque coniugio, quartam partem bonorum măriţi capiat. Sin autem plures sint filii, tantum capere iubemus mu-lierem, quantum uni ex filiis competit: ita scilicet ut usumfructum tantum in eius-modi rebus mul ier habeat: proprie tas autem illis filiis servetur, quos ex ipso matrimonio habuit. Si vero haec mul ier filios ex eo non habeat, iubemus, etiam proprietatis iure cam res habere, quas ex măriţi bonis ad eam venire praesenti lege iussimus. Si tamen legatum maritus ei reliquerit definita parte minus, hoc repleatur». (Nov. 117, cap. 5 prooem.). «Si vero res aliquas proprias in domo măriţi aut alibi habeat mulier repositas, harum exactionem et retentionem habeat omnibus modis imminutam huiusmodi rebus pro aere aliend marito non supponendis nisi quatenus iurium illius ex hac lege heres ex-titat (§ I). «Haec autem dicimus simulier quae dotem non constituit, egenasit, ut maritus quidem morens locuples sit, quae autem superstes est, egena. Alioquin, si aliunde fortasse locuples sit, non fuerit aequum, eam quae dotem non intulit, filios succesione măriţi onerare quoniam alia est lex nostra, quae dicit, eam quae dotem non intulit, non posse res măriţi suas facere per donationem ante nuptias. Quod hic quoque obţinere volumux, nisi ipse maritus aut legatum, aut aliquam bonorum partem ei reliquerit: hoc enim fieri nullo modo in videmus, ut per omnia consonantes nobis serventur leges. Maritum autem, qui inops est donationem propter nuptias non dedic, aliquid ex bonis uxoris capere omnibus modis prohibemus nisi et ipsi uxor aliquid donare aut relinquere vo-luerit» (§ 2). www.digibuc.ro 67 DREPTUL DE MOŞTENIRE AL SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR 13 acesta moare, treimea trebuie atribuită tatălui, mamei, fratelui sau oricărei altă persoană care ar aveâ un drept legitim asupra acelei succesiuni. Dacă defunctul nu lasă niciun moştenitor dintre cei arătaţi aci, jumătate din moştenire revine stăpânirii (stăpânului pământului, ţării, Domnului) şi cealaltă jumătate este întrebuinţată pentru pomenirea defunctului. Această dispoziţiune nu se mai aplică în caz când bărbatul sau femeia avuseseră un copil, care murise şi după moartea acestuia muriâ şi unul din soţi. Intr’un asemenea caz soţul supravieţuitor ar fi trebuit să ia toată succesiunea paternă sau maternă a acestui copil; părinţii bărbatului sau ai femeii, încetaţi din vieaţă, ar fi fost spoliaţi pe nedrept de bunurile copilului lor în vreme ce sunt îndureraţi de pierderea lui. Deaceea s’a hotărît ca o treime din moştenirea copilului să fie întrebuinţată pentru pomenire, o treime să fie dată părinţilor şi ultima treime soţului supravieţuitor. Acestea au fost reproduse în extras de către: Blastares, Armenopol şi Malaxus1). In lucrarea lui Armenopol, des întrebuinţată la noi, s’a prevăzut în art. 1742—1743 dreptul de moştenire atât pentru bărbat, cât şi pentru femeie, asupra averii celui mort, aceasta însă numai în cazul când nu sunt alte rude sau moştenitori suitori, scoborîtori şi lăturalnici şi când nu s’a făcut diată. In altă parte reproducând Novela 117 a lui Justinian, a recunoscut văduvei sărace, când au rămas, fie dela ea, fie dela altă femeie a soţului decedat, nu mai mult de 3 copii, dreptul să ia o pătrime. Dreptul eră supus condiţiei ca pătrimea să nu fie mai mare de 100 libre de aur. In cazul când tatăl a avut mai mult de 3 copii văduva săracă aveâ drept numai la o parte cât un copil. Femeia are numai drept de uzufruct, iar nuda proprietate e a copiilor, dacă, sunt şi ai ei. Dacă copiii sunt Hin altă căsătorie femeia are drept deplin de proprietate asupra părţii sale; când i s’ar fi lăsat mai puţin trebuiâ să i se completeze. In art. 1781 Armenopol reproduce însă părţi din Novela 53, cap. VI care fusese abrogată de Justinian prin Novela 117. Din acest text, aşâ cum e redactat, rezultă că femeia aveâ drepturile din art. 1780 asupra averii bărbatului, care erâ «în stare de bogăţie», dacă erâ săracă şi că bărbatul, deasemenea sărac, are dreptul la a patra parte din averea femeii, indiferent dacă sunt copii ori nu. Este de sigur o greşeală în l) Zacbariae Ch. 1. c. www.digibuc.ro 14 ANDREI RÂDULESCU 68 alcătuirea textului căci altminteri femeia ar fi într’o situaţie inferioară bărbatului; mai probabil că Armenopol a voit să înscrie în art. 1781 întreaga regulă din Novela 53, cap. VI. Prin art. 1782 a căutat să îndrepteze situaţia femeii, prevăzută de art. 1780 şi, în baza Novelei 52 a lui Leon, a hotărît ca femeia să aibă drept de desăvârşită proprietate asupra părţii ce i se cuvine iar nu numai de uzufruct şi să nu fie îndatorată să dea copiilor decât partea legiuită cuvenită lor. Aci a prevăzut şi obligaţia de a nu se remărită pentru a-şi păstră dreptu 1 de proprietate; în caz contrar îl pierde, rămânând totuş cu uzufructul. Nimic însă nu e prevăzut pentru bărbatul, care s’ar recăsători. Armenopol s’a ocupat şi în alte texte de cei ce trec în a doua căsătorie, înscriind sancţiunile cunoscute din dreptul anterior, dar aceste sancţiuni se referă în special la câştigurile de nuntă (art. 1421 şi urm. 1787—1788, 1790 ). Textele nu cuprind un sistem clar, autorul le-a enumerat pe toate, şi Novela 53 şi 117 şi altele fără a preciză care e sistemu 1. * 8. Vom urmări acum desvoltarea drepturilor soţului supravieţuitor în propriul nostru drept vechiu. In dreptul nescris pare aproape sigur că eră datina ca soţul rămas în vieaţă să primească ceva din succesiunea celui mort, indiferent dacă eră sărac sau nu. Această idee se desprinde cel puţin din lumea satelor. Trebuie, se cade, să ia şi văduva ori văduvul ceva din averea lăsată de soţul mort, chiar când sunt copii; cu atât mai mult când sunt numai alte rude. Trebuie ca nu numai să-l laşi să stea în casă, dar să i se dea şi ceva din toate cele rămase «doar au trăit împreună, au muncit, au agonisit şi nu e drept să-l arunci afară ca pe un câine». Şi tare rău impresionează când se vede că aşâ ceva se poate întâmplă după «legea de azi*. Este în sufletul poporului această idee, care de sigur face parte din obiceiul pământului. Cu ajutorul documentelor se poate dovedi şi mai bine această regulă şi se va putea stabili în chip mai precis care a fost dreptul soţului rămas în vieaţă. 9. Dreptul scris a reglementat destul de bine această materie. Cea dintâiu pravilă, în care găsim părţi referitoare la chestiune este pravila lui Alexandru Jpsilante. www.digibuc.ro 6g DREPTUL DE MOŞTENIRE AL SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR 15 După această pravilă, atât bărbatul cât şi femeia, care rămân în vieaţă, indiferent dacă sunt săraci ori nu, aveau un drept de moştenire în averea celui decedat. Mărimea acestui drept variâ după cum avuseseră copii ori nu şi după categoria moştenitorilor, cu cari veneau în concurenţă. In caz când aveau copii, femeia luă din averea bărbatului o parte cât a unui copil dar numai pentru «hrana vieţii şi nu cu desăvârşită stăpânire, adică a vinde sau a dărui la alta* adică în uzufruct. Acest drept li se recunoşteâ numai dacă trăiseră copiii aşâ ca să fie cel puţin vârstnici adică dacă băieţii nu muriseră înainte de 14 ani şi fetele înainte de 12 ani. Dacă copiii muriseră nevârstnici atunci, fie că femeia făgăduiâ «văduvie In vieaţa ei», fie că poftii să se mărite a doua oară, ea avei drept ja a treia parte din averea bărbatului însă «în desăvârşită stăpânire», în deplină proprietate «fiindcă a suferit iuţimea durerilor, întristările şi primejdiile vieţii, din facerea de copii»; pe lângă acestea primea şi estrea sa. • Soţia pierdea acest drept de o treime dacă se căsătoriâ în anul de doliu, în anul jălii. Din felul cum este redactat textul pare a reieşi că nu s’ar puteâ aplică aceeaş sancţiune pentru cazul când, având copii şi primind numai o parte în uzufruct, soţia n’ar fi respectat anul jalii. Textul nu prevede expres că şi soţul ar aveâ acest drept dar din paragraful următor unde se spune că «asemenea şi bărbatul în loc de a treia parte să aibă a-şi luă...» este permis să deducem că şi el aveâ, aceeaş situaţie. Când aveâ copii din aceâ căsătorie luâ în uzufruct parte cât un copil, dacă trăiseră copiii până la vârsta arătată; dacă ei muriseră nevârstnici, soţul trebuiâ să ia a treia parte. Ar fi fost cu totul nedrept ca soţia să primească şi drepturile de mai sus şi zestrea şi darurile dinaintea nunţii, iar soţul să nu ia nimic. Pentru ipoteza când n'avuseseră copii pravila prevedeâ că averea se împărţiâ în 3 păfţi; o parte pentru sufletul mortului, o parte pentru soţul rămas în vieaţă, iar a treia parte părinţilor sau moşului celui mort. Când copiii muriseră, băieţii după 14 ani, fetele după 12, părintele supravieţuitor moşteniâ prin ei averea părintelui decedat. Afară de aceasta, când n’au avut copii «când a fost muierea stearpă» textele prevăd că ea mai luâ zestrea, darurile dinaintea nunţii, teoritra, preţul virginităţii, pe care i-1 dăruise bărbatul a doua zi de nuntă. Bărbatul aveâ dreptul să-şi ia «aşternutul patului şi calul de ginere sau orice alt i se va da înaintea nuntii». » www.digibuc.ro t6 ANDREI RĂDULESCU 7° De altă parte daca bărbatul mai fusese căsătorit şi n’avusese copii nici din acei căsătorie, femeia stearpă din a doua căsătorie avei drept la jumătate din trimirie, din a treia parte, deci la a şasea parte din succesiune, dacă nu i se lăsase prin testament cel puţin atât. Motivul pentru care i se acordă acest drept eră «pentru cel cu linişte de mulţi ani traiul lor». Asemenea — zice pravila — să se urmeze şi pentru bărbat. Este vorba — desigur — de situaţia bărbatului când femeia mai fusese căsătorită şi n’avusese copii nici din aceă căsătorie; bărbatul al doilea aveă dar drept la a şasea parte din moştenire. Este o nepotrivire între §§ 3, 4 şi 5 din capitolul (pentru trimirie* pentrucă în § 5 se înscrie dreptul pentru soţ la o treime din succesiune, când nu sunt copii iar în §§ 4 şi 5 se prevăd unele drepturi mai mic şi unele dintre ele in locul treimei. Mi se pare că pot fi puse în concordanţă astfel: § 3 consacră dreptul general pentru cazul când nu sunt copii iar § 3 dreptul la zestre şi daruri nunţeşti, care se iau peste treimea succesorală. Textul care prevede luarea unor bunuri (în loc de a treia parte» nu şi-ar mai aveă aplicare fiind contrar § 5, înscris posterior. Ar rămâne de explicat § 4. Sensul n’ar fi decât că legea a tratat mai aspru pe cel care n’a avut copii, deşi a fost căsătorit de două ori, lui nu -i dă decât o şesimedin moştenire. Obligaţia de a nu se recăsători, eră cerută numai când soţul supravieţuitor veniă în concurenţă cu descendenţii defunctului şi numai pentru anul de doliu. In general nemişcătoarele trebuiau să rămână rudelor de sânge ale mortului. Partea sufletului şi partea soţului trebuii să se plătească în bani, în urma unei preţuiri «prin oameni vrednici de credinţă şi destoinici* împreună cu un om domnesc, orânduit anume pentru aceasta. Tot aşi trebuie să se fi procedat şi când lui numai a şasea parte. Dacă cădeau în aceste părţi nemişcătoare, aveau drept să le răscumpere rudele directe ale mortului şi dintre colaterali numai fraţii. Aşi de importantă eri această regulă încât ea trebuii observată, chiar p. 3iz. Oteteleşeanu A., Dreptul de succesiune al soţului supravieţuitor, p. 83—87. Dreptul, 1885, No. 57; 1889, No. 61; 1890, No. 37- www.digibuc.ro 24 ANDREI RADULESCU 78 că va /«^.Argumentului dedus dintr’un text al Noveliiformulat astfel: «nisi forte secundum quod in illius jure exhac lege heresexstiterit* şi dincarere-zultă că văduva trebuie să contribue la plata datoriilor succesiunii, se răspunde că din acel text nu rezultă altceva decât că ea sufere o reducere a dreptului ei de creanţă şi nicidecum că ar aveâ un drept de moştenire. Socotesc că această părere nu este întemeiată. Nu poate fi asemănare, din punct de vedere al naturii dreptului, între femeia repudiată fără cauză şi văduva săracă. Cea dintâiu ia ceva când soţul este în vieaţă, deci are o creanţă contra unui debitor, cealaltă ia ceva din patrimoniul rămas după moartea soţului ca orice moştenitor şi contribue şi la pasivul moştenirii. Asemănarea între ele este numai din punctul de vedere al cvantumului dreptului iar nu al naturii lui. Argumentul dedus din Novela 53 a lui Justinian nu este deloc fondat. Textele nu numai că nu-1 sprijină ci-1 înlătură fără multă discuţie. Din titlul Novelii reiese clar că aveâ să se ocupe, între altele, de soţul, bărbat sau femeie, care este sărac şi s’a căsătorit fără zestre sau fără donaţie propter nuptias. Aceştia urmau să fie chemaţi la a patra parte din succesiunea celui mort, fie că sunt, fie că nu sunt copii, «vocentur in quartam partem substantiae» sau «habeant quartam partem in substantia viri ipse vir in substantia uxoris quando inops sit». In capitolul VI, în care se ocupă de această chestiune, după ce arată situaţia grea a văduvei sărace, prevede că pentru a îndreptă această, situaţie a hotărît «ut et his in successione defuncţi prospiciatur atque eiusmodi uxor cum liberis vocetun sau «in succesionem morientis et huiusmodi cum filiis vocarh. In § I al acestui capitol, unde se prescrie să nu i se reţină femeii lucrurile sau să nu i se ceară a contribui la plata datoriilor bărbatului se spune formal «nisi quatenus ex hac lege in jura illius succedat» sau redacţia citată «nisi forte secundum quod in illius jure ex hac lege keres exstiterit», adică dacă nu moşteneşte pe bărbat în virtutea acestei legi, când îl moşteneşte contribue dar şi la datorii. Novela aceasta a făcut deci din ea o moştenitoare. In § 2, unde se arată când se va recunoaşte acest drept, se prevede între altele că n’ar fi drept «liberos succesione coniugis gravet» sau «gravare filios per succesionem» 1). Aproape aceiaşi termeni sunt şi în Basi- *) *) Nov. 53, cap. 6. www.digibuc.ro 79 DREPTUL DE MOŞTENIRE AL SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR 25 li cale: «ut in succesione defuncţi quartam bonorum partem mulieri ferat» x). Cuvintele «va luă» pe cari încearcă a se sprijini părerea contrară, nu rezolvă chestiunea pentrucă textul latin «accipiat» înseamnă: să primească, să ia, fără să rezulte deacl că femeia ar fi numai o simplă ere-' ditoare; ea are să primească ceva din moştenire ca şi copiii. Din termenii întrebuinţaţi în Novelă şi citaţi aci rezultă neîndoios că soţul supravieţuitor, bărbat sau femeie, eră chemat la succesiune ca orice moştenitor nu ca un creditor şi eră denumit chiar moştenitor. Nici o deosebire de cuvinte între chemarea lui şi a celorlalţi moştenitori, şi de sigur că acei, cari au alcătuit Novela 53 ştiau valoarea expresiilor întrebuinţate. Dealtfel din complexul tuturor dispoziţiilor reiese că eră lucru cert că bărbatul sau femeia supravieţuitoare erau moştenitori nu creditori. Afară de aceste consideraţiuni trebuie ţinut în seamă că, în dreptul nostru vechiu, acesta eră un drept de moştenire iar nu de creanţă. In toate legiuirile cercetate este aşezat în capitolele relative la moştenire şi este desemnat prin expresiuni, cari nu mai lasă îndoială că este drept de moştenire 2). Din toate cele expuse, rezultă dar că dreptul văduvei sărace este un drept de moştenire iar nu un drept de creanţă. Aşă s’a decis şi de majoritatea doctrinei şi jurisprudenţei noastre şi orice controversă ar trebui să înceteze 3). 15. Odată stabilit că este un drept succesoral s’a pus problema ce fel de drept succesoral este? După unii este un drept succesoral special 4), * I. II, *) Cartea XXVIII, tit. ia. *) In lucrarea lui Dottict, de pildă, cap. 37, § a: «are să intre şi ea împreună cu fii întru moştenirea celor părinteşti». § 6: «Aceă moştenire este dreaptă a ei», etc. Caragea, I. c. 17 k.: «moştenesc deopotrivă». 18 c.: «o parte să o moştenească obrazul cel viu dintre părinţi». 23: «obrazul cel viu moşteneşte». Calimach, 961: «moşteneşte». 96a: «tuturor pomeniţilor moştenitori» între cari intră şi soţul supravieţuitor. In art. 957 şi urm. vorbindu-se de soţ se prevede că va luă, în sensul de a i se da, a i se recunoaşte. Ipsilante. «Pentru trimirie: § a şi urm. «să aibă a luă parte cit un copil»; § 5: «obrazul ce trăeşte este desăvârşit stăpânitor şi moştenitor pe ale mortului». *) Degră A., I, p. 170 şi urm. D. Tăzlăoanu, Dreptul 1895, No. 10, p. m.Nacu, II, No. 93, p. 105. Alexandresco, III, II, p. 214—315. Jurisprudenţa citată la p. 215 nota 1. VIII, p. 598 nota 1. Stoenescu D. D., Dreptul 1916, p. 332—336 şi 34a—344, Pagini juridică, i9fo, No. 63 cu observaţia d-lui D. D. Stoenescu. Cantacuzino M., Elementele dreptului civil, p. 225. *) Degră, 1. c., p. 173. www.digibuc.ro 26 ANDREI RĂDULESCU 8o după alţii este un drept succesoral neregulat x). După altă părere ar fi un legat pe care legea presupune că l-ar fi făcut soţul decedat, deci un legat presupus 8). Această din urmă părere se întemeiază pe următoarele motive. Afinitatea, după o regulă foarte veche, nu dă calitatea de erede, de succesor «in universum jus» obligat la plata datoriilor defunctului «ultra vires* *. Soţul supravieţuitor, ca atare, nu este decât un succesor in bona, ţinut la plata datoriilor numai intra vires, ca şi legatarii, conform art. 893 c. civ. Dreptul văduvei sărace se aseamănă cu legatul şi pentrucă, în vreme ce erezii sunt chemaţi totdeauna la totalitatea moştenirii, neputând există moştenire ex certa re, văduva este chemată numai la o anumită parte din succesiune (ex certa re), fie în uzufruct, fie în plină proprietate, ca şi legatarii 3). In sprijinul acestei păreri se mai aduce şi un argument istoric. Justi-nian prin Novelele 53, cap. VI şi 117, cap. V n’a avut intenţia de a crea un drept succesoral între soţi, căci dacă ar fi avut acest gând trebuiâ să-l întemeieze — ca şi pretorii — pe acelaş titlu, căsătoria, şi în acest caz ar fi trebuit să-l recunoască şi bărbatului. Din termenii Nov. 53, se vede că împăratul a fost condus de idea de a ajută pe femeie, care este mai nenorocită şi merită mai mult ajutor, deaceea a subordonat acordarea acestui drept stării de sărăcie numai a femeii. Justinian n’ar fi ignorat că sărăcia nu este un titlu de moştenire şi ar fi fondat dreptul acordat văduvei pe o liberalitate presupusă, pe care este de admis c’ar fi făcut-o bărbatul decedat, dacă n’ar fi neglijat sau n’ar fi fost surprins de moarte. Justinian ar fi presupus, dar, că eră normal un asemenea legat. Idcia aceasta ar fi în armonie cu principiul fundamental al dreptului nostru succesoral, care nu este afecţiunea prezumată, ci înrudirea de sânge, deoarece chiamă la moştenire pe soţ deabiă după rudele din al iz-lea grad. Numai astfel s’ar explică şi contradicţia dintre art. 659 şi 679 c. civ. 4). Această părere, ingenioasă dealtfel, nu se întemeiază pe argumente convingătoare. *) Alexandresco, III, II, p. 215. ’) Nicoleanu H. în Pandectele Române, 1923, No. 6—7, p. 148. ’) Cpr. Baudry-Lacantinnerie, o. c., Successions, II, 3363. *) Nicoleanu H., Pandectele Române, 1923, No. 6—7, p. 149. www.digibuc.ro 8i DREPTUL DE MOŞTENIRE AL SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR 27 In prim rând trebuie observat că legea nu vorbeşte de legate presupuse. Ca să recunoaştem acest caracter dreptului înscris în art. 684 c. civ. ar trebui să avem un text în acest sens sau lucrări pregătitoare, ceeace nu există. Trebuie apoi, să ţinem seamă şi de condiţiile în cari s’a alcătuit textele codului nostru civil. Alcătuitorii lui cunoşteau — cum am mai spus — textul francez, dreptul vechiu, drept roman; ei au adoptat soluţia, care li s’a părut mai bună, dar nimic nu arată — şi e greu de crezut — că s’au gândit a socoti dreptul văduvei sărace un legat. De altă parte, argumentul istoric nu se sprijină pe date cu totul exacte. Din textul Nov. 53, rezultă în chip clar că acest drept s’a recunoscut atât bărbatului cât şi femeii sărace, care se află în condiţiunile de sărăcie prevăzute acolo. A fost o consideraţiune de umanitate, de clemenţă — cum spune Justinian la începutul cap. VI — dar pentru amândoi soţii. Şi motivul care l-a determinat să aibă această consideraţie este tot căsătoria. Deabiâ în Novela 117, urmată de Basilicale, nu se mai recunoaşte acest drept şi bărbatului. Din cercetarea legilor noastre vechi se vede că la noi s’a urmat sistemul Nov. 53, afară de lucrarea lui Donici, unde s’a înscris regula din Nov. 117. Acordarea dreptului de moştenire se bază — cum am arătat — pe căsătorie, traiu mai îndelungat şi liniştit, dobândire de copii, colaborare la muncă şi numai în parte pe sărăcie. Dacă aceasta eră starea aproape generală a dreptului dela care s’a inspirat legiuitorul dela 1864, nu putem trece peste acest lucru şi să sprijinim o teorie pe o Novelă a lui Justinian, urmată numai de lucrarea lui Donici, care n’a avut puterea şi influenţa celorlalte vechi legiuiri pentru întocmirea Codului civil. Afară de acestea, dacă am presupune că acest drept este un legat, ar trebui să socotim toate drepturile de moştenire ca fiind legate. In realitate ele se întemeiază nu numai pe înrudirea de sânge ci şi pe afecţiunea presupusă pe care ar aveâ-o de cujus faţă de rudele- de sânge. De ce, pentru a se conservă bunurile în familie n’ar fi dispus legea, să se dea aceste bunuri verilor primari în loc de copii,căci tot în familie sunt şi înrudiţi prin sânge ? Pentrucă afecţiunea este mult mai mare faţă de copil. Dacă este aşâ, dreptul de moştenire al copilului ar puteâ fi socotit că are caracterul de legat presupus. S’a zis că nu e ceva extraordinar ca legiuitorul să facă o astfel de liberalitate când a făcut la fel şi prin crearea uzufructului legal în www.digibuc.ro ANDREI RĂDULESCU 8z 28 voarea părintelui supravieţuitor 1). Este de observat, însă, că acolo părintele are, în schimbul folosinţei legale, destule sarcini, rezultând din creşterea, îngrijirea copiilor, administrarea averii ca orice uzufruc-tuar pe când aici nu i se cere nimic cel puţin când moşteneşte în deplină proprietate. In privinţa contradicţiei care există între art. 659, 679 şi 684, trebuie a reaminti că nu totdeauna legiuitorul lucrează cu destulă logică; şi când se ştie cum a lucrat al nostru contradicţiile nu trebuie să surprindă sau să servească de argumente. Când, dar, legea nu prevede nimic şi când nu e alt motiv pentru a deduce că legiuitorul a avut intenţiunea să creeze un legat mi se pare că este inutil să încercăm a explică caracterul dreptului femeii prin recunoaşterea unui legat presupus. Legea noastră a dat văduvei sărace un drept de moştenire pur şi simplu. Acest drept este lipsit de reciprocitate, una din caracteristicile dreptului succesoral; el este un drept de un gen deosebit de al celorlalţi moştenitori. Cum trebuie denumit? Deoarece în lege avem un capitol intitulat «Despre succesiunile neregulate» iar art. 684 formează o secţiune a acestui capitol este logic ca să nu mai căutăm alte denumiri c şi acest drept să fie numit drept succesoral neregulat. 16. Văduva săracă este moştenitoare dar n'are rezervă. Faţă de textul art. 841—842, care prevede rezervă numai pentru descendenţi, pentru tatăl şi mama lui de cujus, la noi nu mai poate fi discuţie; văduva intră în rândul moştenitorilor nerezervataria). Dealtfel aceasta eră situaţia sa şi în dreptul nostru vechiu 8). Bărbatul este dar liber să dispună de toată averea lui şi văduva, oricât de săracă ar fi, n’are dreptul să se plângă. Dacă, însă, bărbatul a dispus prin testament numai de o parte din averea lui, n’a lăsat legatar universal, văduva mai are vreun drept asupra moştenirii soţului ? Există dreptul prevăzut de art. 684 c. civ., când bărbatul a testat o parte din patrimoniul său? * * *) Baudry-Lacantinnerie, o. c., Personnes, IV şi 148. * r. Alexandresco, o. c., 209. Degră, I, p. 175. Cas. Rom., Bulet. 1888, p.578. 1888, p. 57. Bulet. 1905, p. 805. Dreptul 1901, No. 45. Curier. Jud., 1201 No 47. *) Pravila Ipsilante. Cap.: Pentru diată § 2: părinţii şi fi . Caragea, partea IV, cap. III, 29 şi urm. Se pare, totuş, că aici i se recunoşteâ o rezervă deoarece Intre re-zervuar intră rudele de jo8 iar în § 17, între rudele de jos e trecută şi soţia Supravieţuitoare. Calimach, 965 şi urm.t «fii—afară de fiicele înzestrate — şi părinţii». www.digibuc.ro «3 DREPTUL DE MOŞTENIRE AL SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR 29 In legile noastre vechi dreptul văduvei este recunoscut, când soţul n’a făcut diată, fără a se precizâ dacă el a dispus de toată sau numai de ■o parte din avere. In Codul civil dreptul văduvei sărace este înscris deasemenea în titlul despre succesiuni netestamentare. S’ar puteâ susţine că din izvoarele acestui text şi din locul, în care •este înscris, reiese că femeia săracă nu mai are niciun drept dacă soţul a făcut testament, fără a ne mai preocupă dacă a dispus de tot sau de -parte din averea lui. Se mai poate zice că din moment ce văduva nu este rezervatară — ceeace este de presupus că ştie soţul — şi totuş .acesta, făcându-şi testamentul, nu i-a lăsat nimic, aceasta este dovada evidentă că el n’a voit să-i lase; deci cum ar fi posibil ca pe cale de interpretare să i se mai recunoască vreun drept ? In favoarea acestei păreri s’ar mai puteă aduce un pasaj din Nov. 53, cap. 6, în care Justinian după ce stabileşte dreptul femeii, prevede că a voit ca ea să obţină acest avantaj «nisi ipse vir legatum vel partem institutionis ei reliquerit». Totuş la noi este ştiut că o persoană poate dispune numai de o parte din patrimoniul său lăsând ca restul să fie guvernat de dispoziţiunile legii, privitoare la succesiunile netestameritare. Pentru partea cuprinsă în testament se va respectă voinţa lui de cujus pentru cealaltă avere se va deschide succesiunea netestamentară, ur-mându-se ordinea legală. Moştenitorii îndreptăţiţi vor dobândi drepturile conferite de lege. Văduva fiind moştenitoare — chiar cu un drept de moştenire neregulat — nu se vede nici un motiv pentru care ea ar fi îndepărtată. întrucât ceilalţi moştenitori nu-şi pierd drepturile din cauză că defunctul dispusese de o parte din avere prin testament nu e posibil ca numai văduva să-şi piardă dreptul său. Văduva săracă va puteă veni la moştenire şi când există un testament, dacă prin el soţul n’a dispus de întreg patrimoniul lui. In dreptul roman văduva nu eră rezervatară. S’a invocat de unii— în sens contrat— dispoziţia din Nov. 53, cap. VI, care prevede că dacă i s’a lăsat ceva mai puţin trebuie să i se completeze. Această părere e nefondată pentrucă î n acel text e vorba •de a i se completă partea prevăzută acolo mai sus, dacă e cazul de a i se da, iar din cuprinsul acelui capitol rezultă lămurit că nu i se acordă dreptul prevăzut decftt dacă nu s’a dispus prin testament. Gfr. Costaforu, Magazinul judecătoresc, p. 261. Pe-Crescu Gh., Succesiuni, I, p. 312. In dreptul austriac e acelaş sistem. www.digibuc.ro 3° ANDREI RĂDULESCU 84 Nu se poate dar, îndepărtă femeia numai pe motiv că există un testament al soţului. Dacă în ipoteza, când ar există un astfel de testament, nu i se poate contestă dreptul prevăzut de art. 684, în schimb acest drept poate să-t fie desfiinţat din cauza rezervei. De pildă când bărbatul, după urma căruia au rămas 3 copii, a dispus de toată cotitatea disponibilă. Văduva, nefiind rezervatară, ce ar puteă cere ? Să ceară uzufruct cât un copil din cele */4 pe cari nu le testase ? Asta ar însemnă să se atingă de rezerva copiilor. Deasemenea când după soţ au rămas părinţi, cari au rezervă de jumătate din succesiune şi de cujus a dispus prin testament de cealaltă jumătate în întregime, văduva nu va mai puteă reclamă nimic. Nu se poate admite ca văduva să-şi valorifice oricum dreptul său asupra ceeace a rămas netestat, căci cu modul acesta, s’ar atinge rezerva în favoarea unei persoane, care nu e rezervatară. Şi atunci de ce nu s’ar admite să atace orice testament pentru a-şi reclamă dreptul ? S’ar ajunge astfel la recunoaşterea unei rezerve, necuprinsă în textul legii. Dacă, în asemenea cazuri, de cujus a dispus prin testament numai de o parte din cotitatea disponibilă, de ex. jumătate, văduva săracă nu-şi va puteă reclamă dreptul său decât numai asupra celeilalte jumătăţi, de care nu s’a dispus, luând, în prima ipoteză de mai sus, parte cât un copil, iar în a doua ipoteză o pătrime în plină proprietate şi părinţii defunctului trei pătrimi. Când de cujus a lăsat moştenitori nerezervatari, fraţi, surori sau alţi moştenitori şi a dispus de o parte din avere se va execută testamentul, iar restul averii se va împărţi între moştenitorii legali, ca şi cum aceasta ar fi averea întreagă; văduva îşi va luă o pătrime în plină proprietate. 17. Se poate întâmplă ca bărbatul, fie că a testat tot, fie parte din averea lui, să fi lăsat şi femeii ceva. In asemenea caz mai are ea dreptul prevăzut de art. 684? Dacă soţul a testat tot şi i-a lăsat soţiei o parte, oricât de mică, de sigur că ea nu mai poate reclamă altceva nefiind rezervatară. Chestiunea e mai puţin simplă, când a testat numai pentru parte din avere şi i-a lăsat şi femeii ceva prin acest testament. S’ar puteă spune că atât a voit soţul să-i dea şi că deci ea nu mai poate reclamă altceva. Nu trebuie uitat, însă, că ea are un drept de moştenire ca şi ccilrlţi moştenitori; şi cum aceştia pot reclamă drepturile lor în averea netestată, chiar când li s’ar fi lăsat ceva prin testament, nu se poate ca văduva să fie tratată altfel. www.digibuc.ro DREPTUL DE MOŞTENIRE AL SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR 3* 85 In asemenea situaţie însă văduva poate să-şi piardă dreptul dacă se va stabili că, din cauza acestui legat, nu mai este săracă. Dacă, ar fi socotită că tot este săracă, cu tot legatul, cred că este îndreptăţită să uzeze de art. 684 c. civ. In această ipoteză ea va cumuli legatul cu partea conferită în baza acelui text. 18. Chestiunea cea mai însemnată este de a se şti ce trebuie să se înţeleagă prin văduvă săracă. Textul nu dă nici o lămurire, aşi că numai izvoarele lui pot aduce lumina necesară. Sărac, în sensul strict al cuvântului înseamnă cel care n’are de loc avere. O astfel de persoană, care să n’aibă absolut nimic nu se întâlneşte des. Cu toate acestea sărac, în sens mai larg, 6ste şi cel care are ceva dar prea puţin, încât e departe de a puteâ trăi din această avere. Dar şi pentru a trăi, se ştie că nu' toţi oamenii au nevoie de aceeaş cantitate şi calitate de bunuri. Sărăcia este ceva foarte relativ; este foarte greu ca, după acest criteriu, să determinăm drepturile cuiva. In legile noastre vechi nu găsim multe lămuriri în privinţa noţiunii de sărăcie. Găsim însă, în izvoarele acestor legi, date preţioase pentru a vedei cum se înţelegei sărăcia. In Nov. 53 a lui Justinian, se recunoaşte drept de moştenire soţiei, care n’a avut dotă, căreia bărbatul nu i-a dat o donaţie ante nuptia8 şi trăeşte «in extrema necessitate», iar în § 2, soţului supravieţuitor care «vel vir, vel mulier inopia laboret ita ut defunctus, vel defuncta quidem dives, iile vero vel illa quae superstes est» sau «inops sit». In altă redacţie soţia supravieţuitoare să trăească «novissima inopia». In titlul Novelei se vorbeşte «de pauperibus qui sine dote». Aceeaş idee o găsim şi în Novela 117, cap. V «si quis inopem mulierem». In Bazilicale se recunoaşte drept de moştenire soţiei care n’are dotă nici donaţie ante nuptias şi trăeşte «iw extrema inopia». Ea trebue să fie «egena», iar soţul decedat «locuples». (Cartea 28, titl. 12). Trebuie dar să fie: inops, pauper, egena şi să trăească «inopia, novissima inopia, extrema necessitate, extrema inopia». Astfel trebuii să fie soţul supravi ţuitor, după concepţia lui Justinian şi a Bazilicalelor, pentru a avii dreptul de moştenire. Se ştie că inops, inopia, însemni nu numai neavut, neavere, lipsit de avere, făiă irijloace ci: nevoie mare, mizerie, iar inopia laboret www.digibuc.ro 32 ANDREI RĂDULESCU 86 însemnă să fie îngreuiat de sărăcie, să fie nenorocit, abia să se ţină de sărăcie, mai mai să cadă de sărăcie J). Sensul şi mai exact ni-1 dau expresiunile: movissima inopia», cea mai de pe urmă sărăcie, cea mai mare, ultimul grad de sărăcie ori «extrema necessitate, extrema inopia», extrema lipsă, cea mai mare, desnădăjduită nevoie. Numai starea unor astfel de persoane a fost luată în considerare de către Justinian pentru motive de umanitate; numai asemenea persoane au dreptul prevăzut în citatele Novele. Ceva mai mult. Nu eră suficient ca soţul supravieţuitor să fie în această stare de sărăcie; mai trebuia ca soţul decedat să fi fost dives ori Jocuples, adică nu un om cu oarecare stare bună ci bogat, strălucit, îmbelşugat. Prin urmare dacă defunctul lăsase o stare bunişoară, fără de a fi dives ori locuples, nu eră permis celui rămas în vieaţă, chiar dacă eră sărac să-şi uşureze sărăcia în dauna succesiunii. Pe lângă acestea se mai cereă să fi durat căsătoria. Femeile au dreptul prevăzut «si semper apud eos maneant» sau «si perduraverint semper cum eis» dispoziţiune, care trebuie înţeleasă nu numai în sensul că nu s’au despărţit, ceeace rezultă dela sine, pi că au trăit mai mult timp, împreună, dispoziţiune pe care o găsim, în altă formă, în Codul Caragea, după care căsătoria trebuiă să fi durat cel puţin io ani. In acest chip se înţelegeâ să fie starea soţilor pentru ca să se acorde •celui rămas în vieaţă dreptul la o parte din moştenire. Eră şi logic să se ceară asemenea condiţiuni pentrucă prin recunoaşterea acestui drept se luă ceva din drepturile celorlalţi moştenitori, pentru motive de umanitate, de bunăvoinţă şi nu se cădeă să se reducă drepturile altora decât dacă soţul supravieţuitor merită această bunăvoinţă; n’ar fi fost drept — cum încheie cap. VI, şl Nov. 53 şi textul din Bazilicale — că dacă un soţ ar fi bogat, aceia care n’a constituit zestre, sau acela care n’a dat donaţiune propter nuptias să îngreuneze pe copii în succeşiunea soţului. Aproape aceleaşi sunt şi dispoziţiunile din Armenopol. Dreptul, de care se ocupă în art. .1780—1783, aparţineâ femeii sărace, care n’a adus zestre şi care la moartea soţului nu eră în stare de sărăcie. Nu eră *) *) Inopia aerarii (Liv.) = sleirea vistieriei; inopia remedii (Tac.) = lipsă, necunoaşterea remediului; non erat abundans, non inops tamen (Cic.) = era lipsit de abundenţă, nu eră îmbelşugat fără de a fi totuş sleit, fără de a cădeă în istovire, în mizerie. Dictionnaire-latin-franţais par Quicherat et Daveluy. Dicţionar latin-român de Nădejde. www.digibuc.ro «7 DREPTUL DE MOŞTENIRE AL SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR 33 suficient dar să nu fi adus zestre ci să fie săracă la moartea bărbatului, iar dacă «are stare, atunci după dreptate nu i se cuvine să primească nimic din averea bărbatului, întru vătămarea copiilor». La fel eră tratat şi bărbatul sărac deşi nu dăduse darul dinaintea nunţii. Soţul decedat, însă, trebuiă să fi fost «în stare de bogăţie». Cum legiuirile noastre vechi au fost influenţate de legislaţiile sus citate, sărăcia de care ele vorbesc nu trebuie înţeleasă decât în acelaş sens, adică o stare de lipsă mare, de mizerie, o stare care doboară. Dacă acesta este sensul sărăciei în izvoarele art. 684, tot astfel ar trebui interpretate cuvintele de «văduvă săracă» din acest text. Văduvă săracă va fi, dar, în sensul strict al cuvântului aceea, care n’are aproape nimic, care trăeşte în mizerie, care n’ar puteâ trăi, dacă nu i s’ar da ceva, care ar fi sdrobită de lipsă şi de nevoi. O lipsă de mijloace, care i-ar face vieaţa mai grea decât o aveâ până la moartea soţului, care ar sili-o să-şi restrângă plăcerile, relaţiile, să-şi simplifice vieaţa, când în timpul căsătoriei nu muncii nimic sau aproape nimic, aceasta nu îndritueşte să fie socotită ca văduvă săracă. O femeie, care, după moartea bărbatului, ar puteâ să trăească în aceleaşi condi-ţiuni în care trăiâ înainte de căsătorie, cu mijloacele şi munca ei, nu poate fi considerată săracă, în sensul legii. Va fi săracă faţă de ceeace aveâ când trăiâ bărbatul, care-i procură mai multe distracţii, plimbări, petreceri, etc., dar nu este săracă în sensul pe care l-au avut în vedere alcătuitorii art. 684 c. civ. Este adevărat că starea de sărăcie este relativă şi că va trebui să intervină aprecierea justiţiei pentru a stabili când văduva este săracă. In această apreciere, însă, nu trebuie să se neglijeze sensul legii şi să nu se uite că prin stare de sărăcie s’a înţeles stare de lipsă mare, de foarte mari greutăţi pentru a trăi, iar nu de o lipsă îndoelnică, de o reducere a traiului bun. Şi dacă se ţine seamă de acest lucru câmpul aprecierii nu poate fi prea larg; mizeria, starea de adevărată lipsă, se vede şi se înţelege cu uşurinţă. 19. jfurisprudenţa noastră, cel puţin cea mai nouă, înclină a stabili următoarea normă de apreciere. Pentru a şti dacă o văduvă este săracă ori nu, s’a zis că trebuie să se ţină seamă de situaţia, pe care o aveâ soţul decedat şi să se aprecieze situaţia femeii în comparaţie cu averea soţului. Dacă femeia, după moartea bărbatului, n’are putinţa să trăească aşâ cum trăiâ în timpul vieţii soţului este văduvă săracă. In tot cazul trebuie să se facă o comparaţie între ceeace are ea şi ceeace a lăsat soţul S A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. V. www.digibuc.ro 34 ANDREI RĂDULESCU SS şi dacă disproporţia este mare ea trebuie socotită ca văduvă săracă. In acest sens s’a pronunţat şi o parte din doctrină 1). Mi se pare că nu este exact acest fel de a interpretă legea şi acest criteriu de a stabili calitatea de văduvă săracă. Dela început trebuie observat că aci nu este vorba de a face legea ci de a o interpretă. Chiar dacă am face legea este discutabil dacă este bine să se recunoască văduvei un drept în averea soţului numai pe această simplă consideraţie că este mare disproporţie între averea lor, când dreptul de moştenire trebuie să se întemeieze pe altceva decât pe neegalitatea de averi. Cu atât mai mult nu trebuie să se admită o asemenea interpretare, când textul nu prevede nimic în acest sens, când bărbatul chiar sărac n’are un drept analog, când scopul legiuitorului n’a putut fi decât să ajute pe soţia nevoiaşă. Nu se vede — apoi — pentru ce motive i s’ar acordă femeii dreptul să trăească toată vieaţa în aceleaşi condiţiuni în cari trăise cu bărbatul ? Dacă se admite acest fel de a vedeă ar urmă să i se recunoască dreptul la jumătate sau aproape jumătate din avere. Şi dacă ea are dreptul să trăească în aceleaşi condiţiuni în cari trăise cu bărbatul, de ce să i se recunoască — când sunt mai mulţi copii — numai parte cât un copil, parte care poate fi foarte mică? N’a intrat dar în concepţia legiuitorului să-iprocure aceeaş existenţă şi după moartea soţului, ci numai s’o ajute pentru a puteă trăi. Prin urmare nu importă cât de mare avere a lăsat soţul şi nu soţia e în drept s’o preţuească spre a-şi reclamă dreptul, dacă ea are cu ce trăi. In contra sistemului jurisprudenţei avem un argument dedus chiar din codul civil. Când legiuitorul a voit să dea femeii putinţa de a trăi, aproape ca în timpul căsătoriei, a prevăzut într’un text formal, în art. 1279 c. civ., să i se dea, pe lângă hainele de doliu, alimente, adică întreţinerea în sensul larg al cuvântului, pe timp de 1 an. Acest timp este oarecum suficient ca ea să se acomodeze cu noua situaţie şi să-şi aranjeze vieaţa după această situaţie şi după propriele-i mijloace. Dacă legiuitorul nostru ar fi vrut, ca, în ipoteza văduvei sărace, să i se dea situaţia din timpul căsătoriei toată vieaţa, nimic n’ar fi fost mai simplu decât s’o fi spus, fie în art. 684, fie în art. 1279. A-i creă un asemenea drept, pe cale de interpretare, fără nici un te-meiu, nu mi se pare admisibil. *) *) Alexandresco, o. c., 206 şi jurisprudenţa citată. Cantacuzino M., o . c., p. 226. www.digibuc.ro 89 DREPTUL DE MOŞTENIRE AL SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR 35 Afară de acestea nu se vede pentru ce, în cazul când s’ar dovedi că văduva aveâ înainte de căsătorie, o profesiune pe care şi-a păstrat-o sau un venit din altă avere, cu care puteâ trăi omeneşte dar modest, de pildă câteva mii de lei, să fie socotită văduvă săracă numai pentrucă s’a căsătorit cu un om bogat ? De unde se poate deduce din lege că o asemenea femeie e o văduvă săracă ? Nu numai că nu este legală o asemenea interpretare dar n’are nici o justificare. Pe ce s’ar întemeiâ un asemenea drept recunoscut văduvei ? Pe afecţiune prezumată ? Dar dacă ar fi fost o asemenea afecţiune ar fi arătat-o soţul printr’un testament, mai ales când chestiunea nu eră clarificată prin lege; iar dacă afecţiunea ar fi fost aşâ de mare, s’ar fi grăbit de mult să-şi facă testamentul de teamă să nu-1 surprindă moartea şi să-i rămână soţia iubită pe drumuri sau să ia calea judecăţii. Pe ce s’ar mai puteâ întemeiâ acest drept? Pe conservarea bunurilor în familie? Nu poate fi vorba. Interpretarea este şi inechitabilă fiindcă, fără text expres, se ia rudelor de sânge o parte din avere şi se dă văduvei, fără măcar a i se cere cum erâ în dreptul vechiu vreo altă condiţie decât să fie socotită săracă de către instanţa judecătorească. Inechitatea este mare în special când căsătoria a durat foarte puţin şi când femeia n’a contribuit cu nimic la creşterea averii bărbatului. Nu este nedrept ca o femeie, cu un venit modest, care a trăit căsătorită câteva luni de zile cu un bărbat bogat să rupă din averea cuvenită celorlalte rude a patra parte sau chiar din averea copiilor pe cari bărbatul i-a avut din altă căsătorie, o parte însemnată în uzufruct? Sau, altă femeie, care deşi a trăit mai mult timp căsătorită dar n’a contribuit cu nimic la formarea averii bărbatului ci din contră prin lipsa de interes pentru aceâ avere, prin vieaţa ei dezordonată şi prin cheltueli a contribuit la micşorarea acelei averi; este drept să se vadă într’o zi că justiţia o socoteşte şi săracă, fiindcă soţul tot a mai lăsat câteva milioane? Şi aceste consecinţe ar fi de primit dacă legea, bună sau rea, ar fi hotărît, ar fi precizat să se procedeze astfel dar ca să ajungem la ele numai pe cale de interpretare nu-i de admis. Se zice uneori că este nedrept ca să ia din succesiune ascendenţii, fraţii, surorile sau chiar alte rude, de multe ori necunoscute şi să nu se dea ceva şi femeii, tovarăşa de vi eaţă ? Intâiu e de observat că de multe ori unele din aceste rude, în special ascendenţii, fraţii,surorile, au contribuit cu ceva la formarea acestei averi şi în al doilea rând repet că dacă este o nedreptate este datoria legiuitorului s’a înlăture, nu a 8* www.digibuc.ro 36 ANDREI RĂDULESCU 90 interpretului. Deocamdată avem o lege care nu recunoaşte acest drept decât văduvei sărace şi nu este just să se introducă în această noţiune toate văduvele, cari n’au atâta sau aproape atâta avere cât bărbaţii lor. Ceeace este mai ales nedrept şi criticabil în jurisprudenţă este introducerea în interpretare a acestei idei a comparării averii soţilor pentru a stabili dacă văduva este săracă ori nu. Această idee n’are temeiu legal şi nu este nici o raţiune de a o primi. Chiar dacă admitem că starea de sărăcie nu trebuie apreciată în sensul sever al legilor vechi, ci într’un sens mai larg, ceiace e bine, totuş nu putem merge până acolo încât să facem astfel de comparaţie între averile soţilor. O văduvă care ar avei de pildă 3—4000 lei lunar, cum poate fi Socotită văduvă săracă, oricâte milioane ar fi lăsat soţul ? Cum se poate spune că este sărac cineva care are un asemenea venit, cu care trăeşte majoritatea oamenilor cu familii numeroase şi diverse sarcini ? Fără îndoială că asemenea interpretare a trecut de limitele îngăduite de o înţelegere largă a textelor şi de echitate. Jurisprudenţă noastră a pornit în această direcţie, mai ales sub impresia relei situaţii create soţului, în materie succesorală, pe care a voit a o îndreptă în parte; ea a plecat cu intenţiuni foarte bune dar a mers prea departe. Soluţiile ei nu numai că modifică textul art. 684, nesocotind izvoarele şi spiritul lui, dar ajung uneori la mari nedreptăţi. Instanţele ar trebui să respecte cât mai mult legea; soluţiile legale, chiar • de ar păreâ aspre, vor sili pe legiuitor să îndrepteze textele. Eră chiar o datorie să se semnaleze de mult legiuitorului ceeace în adevăr este nedrept, cu privire la moştenirea dintre Soţi. Până atunci, însă, interpretul este ţinut să nu lărgească prea mult sensul textelor aşâ încât opera lui să constitue o modificare a legii şi încă o modificare foarte criticabilă. 20. Cum se va dovedi starea de sărăcie? Prin orice mijloace de probă nefiind nici un motiv să facem vreo restricţiune; la nevoie şi prin jurământ, care nu poate fi deloc vexator; el e uneori singurul mijloc prin care o parte poate află averea celeilalte; numai o înţelegere greşită a principiilor ar puteâ duce la respingerea acestui mijloc de dovadă. Sărăcia este necontestat o chestiune de fapt şi ca atare rămâne numai la aprecierea instanţelor de fond J). Cu toate acestea aprecierea lor *) *) Cas, Rom., Bulet. 1877, p. 67; Bulet. 1878, p. 357; Bulet. 1886, p. 431; Bulet. 1890, p. 805; Bulet. 1905, p. 170. C. Iaşi, Dreptul 1890, No. 34. C. Buc., Dreptul 1903, No. 28. Alexandresco, 1. c., p. 206, notş 2. www.digibuc.ro 9i DREPTUL DE MOŞTENIRE AL SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR 37 trebuie să fie motivată suficient ca instanţa supremă să poată cerceta dacă nu cumva este exces de putere. Cu atât mai mult este supusă Casaţiei hotărîrea în ceeace priveşte interpretarea dată cuvântului «sărac» şi în genere textului legii. Hotărîrea prin care s’ar hotărî că trebuie să se ţină seamă de averea bărbatului şi a femeii şi să se facă o comparaţie între ele, etc., cade sub controlul Casaţiei. Starea de sărăcie trebuie apreciată în momentul morţii soţului. Orice schimbare în situaţia materială a femeii, în urma acestei morţi nu*i poate modifică drepturile nici în bine, nici în rău; dacă s’ar fi îmbogăţit în urmă ori ar fi sărăcit aceasta nu-i răpeşte dreptul şi nici nu i-1 dă. După părerea, care urmăreşte să-i dea avere pentru a trăi cum a trăit cu bărbatul, ar însemnă că, dacă până la rezolvarea cererii, văduva câştigă mijloacele suficiente pentru a aveâ acel aş traiu ca în timpul căsătoriei ea trebuie să-şi piardă dreptul. Mai mult încă; dacă eră bogată în momentul morţii dar ar sărăci peste io—15 ani, poate şi mai târziu, ar fi îndreptăţită să ceară atunci dreptul din 684 c. civ. pentrucă nu mai are mijloacele cu cari să trăească în acelaş chip ca în timpul căsătoriei. Se dovedeşte încă odată ce rău este să legăm acordarea acestui drept de idea dea da femeii poziţia materială, pe care a avut-o în timpul vieţii soţului ei. Ne apropiem atunci de idea că dreptul văduvei este un drept de creanţă, care apasă succesiunea, un fel de obligaţiune alimentară, care variază după starea materială a soţiei şi care nu durează numai cât ea trăeşte ci are de efect că aduce uneori în patrimoniul ei deplina proprietate a unei pătrimi din succesiune. Zi. Dreptul prevăzut de art. 684, ca şi cel din 679 c. civ. nu există pentru femeie decât dacă este nedespărţită până în momentul morţii soţului. Aceasta reiese şi din sensul cuvântului văduvă, care în româneşte serveşte pentru a desemnă femeia despărţită prin moartea bărbatului şi din aceea că nu mai este soţie în momentul morţii, o femeie care s’a divorţat. Dacă s’a pronunţat divorţul dar nu s’a transcris hptărîrea, soţia este — cum se ştie — nedivorţată şi ca atare va puteă reclamă dreptul din 684. Este o soluţie cu totul nedreaptă dar care se impune faţă de sistemul legii actuale. Va trebui ca legea viitoare s’o înlăture şi să nu se mai recunoască astfel de drept din moment ce hotărîrea de divorţ a rămas definitivă. zz. Dreptul văduvei sărace se mai caracterizează prin aceea că pentru a fi recunoscut, trebuie reclamat. Dacă femeia, chiar fiind săracă în adevăratul sens al cuvântului, nu-1 cere nimeni nu este obligat să i-1 recunoască. www.digibuc.ro 38 ANDREI RĂDULESCU 92 Nu înseamnă însă că justiţia îl creează. Dreptul există în virtutea legii şi din cauza situaţiei iemeii; trebuie numai ca această situaţie să fie constatată de justiţie, apreciată şi în baza ei să se recunoască existenţa dreptului. Atât timp cât văduva nu-1 reclamă, ceilalţi moştenitori nu pot fi împiedecaţi în exerciţiul drepturilor lor pe motiv că văduva ar puteâ pretinde vreun drept. Justiţia nu poate să refuze trimiterea în posesie a moştenitorilor nesezinari pentru că ar fi şi văduva defunctului, care ar puteâ reclamă cândva dreptul ei; da asemenea nu s’ar putea împiedica împărţeala pe acelaş motiv. O acţiune în revendicare introdusă de un terţiu pentru un bun din succesiune n’ar puteâ fi împiedecată chiar dacă s’a introdus toţi ceilalţi moştenitori, pentrucă mai trebuiâ introdusă şi văduva, care ar aveâ dreptul din art. 684. Eventualitatea reclamării dreptului său de către văduvă şi a recunoaşterii acestui drept nu este un obstacol pentru drepturile celorlalţi, dacă ea tace. Cu toate acestea, pentru siguranţa operaţiunilor ce fac şi a drepturilor lor, au interes să clarifice şi situaţia drepturilor femeii. Intr’o instanţă de împărţeală, de ex. trebuie să figureze toţi moştenitorii; dacă mai târziu soţia îşi validează dreptul, constatându-se astfel că şi ea este moştenitoare, împărţeala la care ea n’a luat parte este neopozabilă, este fără fiinţă. Chiar unul dintre moştenitorii cari au participat ar puteâ cere nulitatea împărţelii, în baza art. 797 c.tciv., pe motiv că n’au figurat toţi moştenitorii. Pentru a evitâ asemenea urmări moştenitorii o pot chemâ în instanţa de împărţeală, spre a se constată dacă este săracă şi n’are calitatea de moştenitoare; cu chipul acesta ea va fi provocată să-şi lămurească situaţia iar ei vor face o înpărţeală, care nu va mai puteâ fi atacată pe acest motiv. Intr’o acţiune, în care moştenitorii vor fi pârîţi este bine ca reclamantul să cheme şi pe văduvă spre a obţine o hotărîre care să-i fie opozabilă. 23. Văduva, chiar când dreptul său ar fi recunoscut de către ceilalţi moştenitori, neavând sezina va trebui să se adreseze justiţiei pentru a cere punerea în posesie 1). 1) Cas. Rom. s. II, Bulet. 1881, p. 269; Bulet. 1888, p. 357; Drept. 1888, No. 29; Bulet. 1906, p. 723; Bulet. 1909, p. 34; Dreptul 1909, No. 15. Observaţie D. Alexan-dresco: Curier Judiciar 1909, No. 59. Judec. Domneşti, Cr. jud. 1911, No. 36. Cfr. Alexandresco, o. c., p. 208. www.digibuc.ro 93 DREPTUL DE MOŞTENIRE AL SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR 39 Dacă ea posedă în fapt partea ce i se cuvine, mai este nevoie de a fi trimisă în posesie de către justiţie ? Când ceilalţi moştenitori, în grad succesibil, ar fi lăsat-o să posede, se poate deduce — dacă bine înţeles sunt fapte suficiente cari să permită o astfel de deducţie şi dacă ei sunt capabili — că i-au recunoscut calitatea şi dreptul1). Cu toate acestea, deşi ar posedă în fapt — fără să fie turburată de moştenitori — se poate ca, în exerciţiul vreunei acţiuni, pârîtul să-i opună excepţiunea că nu şi-a stabilit dreptul de moştenitoare şi n’a fost trimisă în posesie. De-aceea este mult mai bine, ca să ceară justiţiei recunoaşterea dreptului şi trimiterea ei în posesie. Dreptul văduvei, odată recunoscut, există nu din momentul intentării acţiunii ci ca orice drept de moştenire, din momentul deschiderii succesiunii. Acest drept nu trebuie transcris, fiindcă în legislaţia noastră nu sunt supuse transcrierii actele translative prin moarte a). El, fiind un drept patrimonial, legat de starea de sărăcie a văduvei, este transmisibil. Dacă femeia a murit fără de a-1 fi reclamat, îl vor putea reclamă moştenitorii ei, dovedind că a fost săracă la deschiderea succesiunii soţului. Aceasta le va fi de folos când văduva are drept în plină proprietate8). Dreptul femeii se va pierde — după normele art. 700 c. civ. ca şi drepturile celorlalţi moştenitori. Dacă nu va fi reclamat 30 ani dela moartea soţului, nu mai poate fi reclamat. Ea, ca şi orice moştenitor, poate cere ieşirea din indiviziune, chiar când are numai un uzufruct; aceasta are utilitate mai ales când nu se înţelege cu copiii în privinţa administraţiei. Văduva ,căreia i s’a recunoscut acest drept, este ţinută să contribue la datorii ca orice moştenitor. Dreptul ei, fiind un drept patrimonial, poate fi exercitat de creditori. 24. Cvantumul dreptului văduvei. Legea actuală, ca şi cele anterioare, face să varieze dreptul femeii, după moştenitorii, cu cari vine în concurenţă. Dacă defunctul soţ a lăsat copii, văduva are un drept de uzufruct iar dacă n’a lăsat copii, ea are un drept de o pătrime în plină proprietate. Când are drept de uzufruct, acest drept începe dela încetarea uzufructului legal, adică dela vârsta de 20 de ani sau dela emanciparea x) Cas. Rom., Bulet. 1909, p. 34; Dreptul 1909, No. 15; Cr. Jud. 1909, N0.59; Bulet. 1906, p. 723. Cfr. Trib. Neamţ, Dreptul 1908, No. 50. Alexandresco, 1. c. s) Andrei Rădulescu, Publicitatea drepturilor reale imobiliare. s) Cas. Rom., Buletin 1907, p. 806. www.digibuc.ro 4° ANDREI RÂDULESCU 94 copiilor. Când este un singur copil lucrul este simplu; când sunt, însă, mai mulţi copii, se pot ivi dificultăţi căci va aveâ uzufructul legal pentru părţile celor mai mici de 20 de ani şi alături de acestea va aveâ dreptul ei de uzufruct în baza art. 684 c. civ. Dacă bărbatul a lăsat copii din altă căsătorie, ea n’are uzufructul legal asupra părţilor lor, aşâ că dreptul ei va începe dela deschiderea succesiunii x). Când femeia este uzufructuară, are toate drepturile şi îndatoririle unui uzufructuar. Ea-1 poate cedâ spre deosebire de uzufructul legal; deasemenea îl poate ipotecă; acest drept poate fi urmărit spre deosebire de cel legal. Este îndoeală dacă văduva trebuie scutită de a da cauţiune, deoarece scutirea este dată prin art. 541 c. civ. pentru uzufructul acordat de lege taţilor şi mamelor, cari au uzufruct legal asupra averii copiilor, adică uzufructului pe care-1 au în virtutea puterii părinteşti pe când în cazul art. 684 uzufructul e acordat cu titlul de succesor. Mai ales când sunt copii din căsătorii diferite pot fi motive serioase ca şi văduva să dea garanţie, 25. Când văduva are dreptul său în plină proprietate, se pot ivi şi s’au ivit dificultăţi cu privire la împărţeală. Dacă de cujus a lăsat tată, mamă şi alţi colaterali decât fraţi şi surori, situaţia este următoarea: tatăl şi mama, în baza art. 670 c. civ., au drept la succesiunea întreagă; colateralii nu pot pretinde nimic fiindcă, potrivit art. 675 au drept numai în lipsa ascendenţilor. In asemenea caz văduva, venind în concurenţă cu ascendenţii, va luâ o pătrime iar ei trei pătrimi. Dacă a lăsat numai colaterali — afară de fraţi şi surori — art. 675 trebuie combinat cu 684 şi văduva-şi va luâ pătrimea, reducându-se cu această porţiune drepturile colateralilor. Dacă de cujus a lăsat tată, mamă, fraţi, surori, situaţia este mai grea. Tatăl şi mama au drept la jumătate din succesiune, iar cealaltă jumătate se cuvine fraţilor şi surorilor. De unde-şi va luâ femeia dreptul său ? Să se împartă succesiunea în cinci părţi cum a făcut Trib. Vlaşcaa) dând o cincime femeii, două cincimi ascendenţilor privilegiaţi şi două cincimi fraţilor şi surorilor? Această soluţie nu corespunde cu legea, pentrucă micşorează dreptul prevăzut de art. 684. Să se dea — cum s’a propus — partea femeii, o pătrime, iar cele trei pătrimi să se împartă * *) x) Cas. Rom., Buletin 1892, p. 1087. Trib. Dolj, Pagini juridice, 1910, No. 63, observaţie D. D. Stoenescu. Cfr. Alexandresco, o. c., p. 207. *) Dreptul 1873, No. 79. www.digibuc.ro 95 DREPTUL DE MOŞTENIRE AL SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR 41 între ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi, dându-se fiecăreia din aceste două categorii câte o jumătate din cele trei pătrimix). Şi această soluţie a fost criticată pentrucă ascendenţii nu vor luă câte o pătrime, cum zice art. 670—673 şi nici colateralii privilegiaţi două ori trei pătrimi ®). Aceeaş greutate se prezintă, când au rămas numai tată ori mamă, fraţi şi surori. Pentru facerea împărţelii s’ar puteâ spune că trebuie a se avei în vedere că părinţii sunt rezervatari şi că, prin recunoaşterea dreptului femeii, nu li s’a putut atinge rezerva care pentru amândoi este de jumătate din moştenire. Li se va da din partea rezervată; se va da soţiei o pătrime, iar restul fraţilor şi surorilor. Văduva va trebui să ia pătrimea întreagă pentrucă dreptul său este înscris în art. 684 c. civ., posterior textelor referitoare la fraţi şi surori. Această interpretare nu este justă. Rezerva creată de legiuitor în favoarea unor moştenitori între cari sunt şi părinţi, a fost stabilită faţă de liberalităţile pe cari le-ar fi făcut de cujus. Ea n’arenici o influenţă asupra ordinei succesorale prevăzută de lege pentru cazul când de cujus n’a dispus cu titlu gratuit de patrimoniul său. Legiuitorul a pus o limită dreptului de a testă dar prin aceasta n’a putut înţelege că această limită să fie observată şi la succesiunea netestamentară pe care a reglementat-o în chip separat. E adevărat că dreptul recunoscut femeii prin art. 684 c. civ. nu întrece cotitatea disponibilă dar aceasta nu dovedeşte că legiuitorul a înţeles că trebuie a se respectă în totul şi totdeauna partea moştenitorilor rezervatari. El a înscris anumite norme pentru succesiunea netestamentară. Cu ajutorul acestora, fără cele referitoare la rezervă, trebuie deslegată chestiunea. Prin aceste norme s’a prevăzut pentru văduva săracă un drept fix la o pătrime din succesiune, oricâţi ar fi fraţii şi surorile sau dacă trăesc amândoi părinţii lui de cujus ori numai unul. Acest drept este — apoi — înscris într’un text posterior art. 670—671, în care sunt înscrise drepturile părinţilor şi colateralilor privilegiaţi. Dacă legiuitorul ar fi înţeles că pătrimea acordată femeii să sufere o reducere când vine în concurenţă cu alte rude, fie chiar rezervatare, cum sunt părinţii, cărora ar fi vrut să le respecte şi în succesiunea netestamentară o parte cât *) *) B. M. Missir, Dreptul, 1. c., p. 7—8. a) Degr6 A., Scrieri juridice, I, p. 175—176. www.digibuc.ro 42 ANDREI RĂDULESCU 96 rezerva, de sigur că ar fi spus-o. In aceste condiţiuni este logic să se respecte pătrimea văduvei, iar cele trei pătrimi rămase să se împartă între părinţi, fraţi şi surori, conform art. 671. Când părţile moştenitorilor vor fi inegale, ceeace se poate întâmplă foarte des — căci rar vor fi numai părinţii, un frate şi văduva — atunci se va puteâ face împărţeala moştenirii prin atribuţie, în baza art. 743, alin. II c. civ.1). In genere, independent de fondul dreptului, legea are multe lipsuri cu privire la caracterele acestui drept şi la realizarea lui. Chiar dacă el este recunoscut, de multe ori apare mai mult ca o iluzie, când e vorba de succesiunile mici, din cauza impreciziunii legii şi a greutăţilor pentru a-1 puteâ dobândi. A fost o încercare a legiuitorului nostru de a repară nedreptatea din codul francez, dar nu e reuşită. CAPITOLUL III 26. Afară de drepturile cercetate până aci, codul nostru civil a mai recunoscut văduvei şi alte drepturi în succesiunea soţului. După art. 1279, dacă se desface căsătoria prin moartea bărbatului femeia are dreptul să ceară pe timp de un an dobânzile dotei ori fructele ei sau alimente din succesiunea bărbatului. In tot cazul — prevede acel text — abitaţiunea în cursul acelui an şi vestmintele de doliu trebuie a se procură de succesiune. Ideia, care se desprinde din aceste texte, este de a se da văduvei putinţa să nu rămână pe drumuri la moartea bărbatului ci să aibă cu ce trăi cel puţin un an, în aceleaşi condiţiuni în cari a trăit cu soţul. Ceeace a făcut să se înscrie această dispoziţie a fost mai ales împrejurarea că în vechiul drept francez nescris eră regula că venitul dotei nu se puteâ cere imediat după moartea bărbatului pe motiv că moştenitorii nu o puteau plasă aşâ de repede; din această cauză femeia eră ameninţată să rămână pe drumuri. De altă parte s’a urmărit să se dea văduvei posibilitatea de a-şi îndeplini o datorie pentru mort îmbrăcându-se în haine de doliu ca nu cumva — din lipsă de mijloace — să fie silită a nu-şi face — cum se cuvine — această datorie; şi chiar când ea ar aveâ mijloace s’a zis că acest l) Andrei Rădulescu, împărţeala prin atribuţiune în Curierul Judiciar 1923 No. 35. www.digibuc.ro 97 DREPTUL DE MOŞTENIRE AL SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR 43 sacrificiu bănesc trebuie suportat de succesiune, ca un prinos pentru memoria mortului. Trebuie observat, înainte de analiza acestor drepturi, că legea nu mai vorbeşte de văduvă săracă şi nici nu adaugă vreo altă condiţie. Nu se poate face, dar, distincţie între văduvele cu avere şi cele sărace sau între cele cu dotă şi cele fără dotă. Dreptul pe care-1 enumeră legea, în primul rând, este dreptul de a cere dobânzile ori fructele dotei sau alimente. Văduva are dreptul de a alege: sau dobânzile ori fructele sau alimente. Alegerea e irevocabilă; şi cu drept cuvânt căci altminteri ar fi o continuă incertitudine pentru moştenitori dacă văduva şi-ar puteâ schimbă mereu părerea, cerând când unele când altele din aceste bunuri. Alegerea o poate face şi văduva minoră, fiindcă ea constitue un act de administraţie. In privinţa dobânzilor şi fructelor dotei, nu este nevoie de multe explicaţiuni. Văduva va luă tot ceeace este cuprins în dobânzi şi în fructe de orice fel ale bunurilor dotale, adică toate veniturile averii dotale. Dar ce se înţelege prin alimente ? Nu numai ceeace este necesar pentru hrană ci — cum se înţelege de obiceiu — ceeace este trebuincios pentru: mâncare, lumină, încălzit, îngrijire în caz de boală, etc. Aici ar intră şi locuinţa şi îmbrăcămintea, după sensul general al noţiunii de «alimente», dar pentru acestea legea a prevăzut texte speciale, aşă că nu e nevoie să mai fie cuprinse în alimente. Al doilea drept recunoscut văduvei este dreptul de abitaţie pe timp de un an dela moartea soţului. Al treilea drept este dreptul la vestmintele de doliu. Acestea trebuesc date văduvei, cum zice legea, în orice caz. Indiferent dacă femeia are zestre ori nu, dacă a făcut alegerea prevăzută mai sus, dacă e bogată ori săracă ea este îndreptăţită să ceară locuinţă şi hainele pentru anul de doliu. 27. Care este cvantumul acestor drepturi ? Pentru dobânzi şi fructele dotei nu se mai pune problema. Pentru celelalte totul este chestiune de apreciere. Va trebui să se ţină seamă de situaţia soţului. Văduva nu va puteâ cere un traiu mai îmbelşugat decât avusese pe când trăia bărbatul, nici o locuinţă mai scumpă sau haine de doliu de o valoare exagerată faţă de situaţia soţului. Trebuie să se ia în considerare nu numai situaţia materială ci în special situaţia socială. Soţul n’a lăsat multă avere dar a avut o funcţie www.digibuc.ro 44 ANDREI RĂDULESCU 98 foarte înalţi, care nu l-a îmbogăţit. Nu se poate si i se măsoare alimentele văduvei după averea lăsată sau să i se pretindă să stea într’o odăiţă ori să-şi ia haine de doliu cât mai ieftine. Nu trebuie uitat că scopul legii a fost de a asigură văduvei în decursul unui an un traiu cât mai apropiat de acela, pe care l-a avut cu soţul şi că doliul ei trebuie să corespundă cu poziţia ce aveâ soţul în societate. Pentru fixarea acestor drepturi intervine — deci — aprecierea justiţiei, care se va întemeia pe situaţia soţului din punct de vedere material şi social. Şi aici este foarte just să se ia această normă pentrucă, ea corespunde scopului legii, pe când este cu totul nefondată o asemenea referire la situaţia soţului, în cazul art. 684, prin care i se stabileşte văduvei un drept de moştenire iar nu numai pentru un an. 28. Natura acestui drept. Drepturile recunoscute văduvei prin art. 1279 sunt drepturi de creanţă. Abitaţiunea de care vorbeşte legea, nu este un drept real de abitaţiune în sensul art. 565 şi urm. c. civ.; dealtfel cum ar fi putut fi un drept real asupra imobilului în care locuiâ soţul, când acesta eră chiriaş? Abitaţiunea din art. 1279 reprezintă dreptul pentru văduvă de a i se asigura pe timp de 1 an o locuinţă potrivită situaţiei soţului. Pe cât posibil trebuie să i se lase casa în care a locuit cu soţul. Dacă însă a părăsit-o din cine ştie ce motive sau dacă interese bine justificate ale moştenitorilor ar cere ca să fie vândută casa, soţia va fi îndreptăţită să reclame o sumă de bani echivalentă, ca să i se asigure o locuinţă convenabilă pe timp de 1 an. Drepturile prevăzute în art. 1279 sunt transmisibile? In ce priveşte dobânzile şi fructele neîndoios că sunt transmisibile. Celelalte drepturi: alimente, abitaţie, haine de doliu, socot că nu pot ii transmise decât dacă au fost cerute, dacă soţia intentase acţiunea pentru reclamarea lor; şi în acest caz ele nu pot fi acordate decât pentru timpul până la moartea soţiei. E adevărat că sunt drepturi cari intraseră în patrimoniul soţiei şi — riguros vorbind — ar trebui să se decidă că şi moştenitorii ei le pot pretinde. Nu trebuie uitat însă că aceste drepturi au fost recunoscute văduvei ca un ajutor pentru 1 an, că scopul legii n’a fost să-i mărească patrimoniul, s’o îmbogăţească pe ea sau pe moştenitorii ei ci numai să-i dea putinţa să trăească aşâ cum trăise cu bărbatul şi să-l jălească potrivit rangului său. Aşâ fiind nu se concepe ca moştenitorii văduvei să reclame alimentele, abitaţia sau hainele de doliu, când ea a murit imediat după soţ sau când nu le-a reclamat, de sigur fiindcă nu aveâ nevoie de ele. www.digibuc.ro 99 DREPTUL DE MOŞTENIRE AL SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR 45 29. O chestiune importantă, care se pune este dacă se poate cumulâ dreptul de moştenire din ort. 684 cu drepturile din art. 1279? Scopul legii a fost să ajute pe-văduvă ca să nu rămâie pe drumuri. Or — se zice — din moment ce i s’a recunoscut dreptul de moştenire din art 684 în uzufruct sau în deplină proprietate, nu este echitabil să i se recunoască şi drepturile din art. 1279 la alimente, abitaţie, haine de doliu. Cu atât mai mare ar fi nedreptatea cu cât văduva, care are ceva avere fără de a fi bogată, nu mai are dreptul din 684 şi cu cât bărbatul n’are nici un drept în succesiunea soţiei. In dreptul francez se dă oricărei văduve drepturile din art. 1279, dar acolo văduva n’aveâ— până în ultimul timp — un drept ca acela din 684 c. civ. La noi o văduvă, socotită săracă — şi am văzut că jurisprudenţa este foarte largă în interpretare — va luă din succesiunea soţului de două ori; va luă, deşi e moştenitoare> ca şi ceilalţi moştenitori şi parte cu ei şi drepturi speciale în baza art. 1279. Faţă de fetele soţului sau de surorile ori mama lui ea va luă şi drept de moştenire şi dreptul de alimente, abitaţie, haine de doliu. Ea, deşi moştenitoare, va purtă doliul pe socoteala succesiunii, pe când acelea pe cont propriu. Cu toate aceste obiecţiuni, pe cari trebuie să le aibă în vedere legiuitorul, răspunsul la chestiune este că se pot cumulâ aceste drepturi. Art. 1279 nu face nici o distincţiune — cum am mai spus — între văduvele sărace ori bogate, înzestrate ori nu. Toate au drepturile înscrise jn acest articol. Textul fiind general nu se pot tăgădui aceste drepturi văduvei, care fiind săracă, va dobândi şi dreptul prevăzut în art. 684. Dealtfel dacă i s’ar refuză văduvei sărace drepturile din art. 1279 pe motiv că acum are cu ce trăi, de ce i s’ar recunoaşte acele drepturi văduvei bogate ? Nu se poate, dar, face asemenea distincţii şi trebuie să se admită cumulul x). CAPITOLUL IV 30. Acestea sunt drepturile create de codul nostru civil pentru soţul supravieţuitor asupra succesiunii celuilalt soţ. Fără discuţie că legea noastră merită o critică aspră în această materie. Trecând peste redacţia textelor, cari lasă de dorit şi care a dat naştere x) Pandectele Române 1923, p. 148 şi urm. Cas. I, decizia 10 Iunie 1921. Curtea de Apel Bucureşti, II, 299-920. Cfr. Cantacuzino, o. c., No. 701. www.digibuc.ro 46. ANDREI RĂDULESCU ioo la atâtea discuţii, este cu desăvârşire nedrept ca soţul supravieţuitor să fie înscris la moştenire tocmai în al 13-lea grad, după rude şi neamuri pe cari soţul, încetat din vieaţă, de multe ori nici nu le-a cunoscut. Dacă succesiunea se întemeiază pe afecţiunea prezumată — şi de sigur că aceasta are un mare rol în stabilirea ordinei succesorale — atunci nu este de admis ca soţul, care a convieţuit până la moarte cu soţia să aibă pentru dânsa — sau ea pentru el — mai puţină afecţiune decât pentru rude până la al 12-lea grad. Dacă succesiunea s’ar întemeiâ pe idea conservării bunurilor în familie, încă soţul supravieţuitor, mai ales când a avut şi copii, ar fi meritat să fie tratat mai bine decât să fie alungat în al 13-lea grad. Dar acest drept are la bază şi altceva: partea de contribuţie a soţului rămas în vieaţă pentru formarea averii celuilalt. Asemenea contribuţii — mai mari ori mai mici — există aproape în toate căsătoriile. E greu deseori, să se precizeze, să se stabilească cu amănuntul în ce constă contribuţia, dar ea există. Numai pentru această consideraţiune şi încă nu este echitabil ca soţul supravieţuitor să fie aruncat tocmai în al 13-lea grad. Şi, pe lângă aceasta, am văzut că legea nu s’a mulţumit cu atât ci l-a supus şi la formalităţi, care-i îngreuiază realizarea dreptului. E adevărat că legea noastră a îndreptat întru câtva sistemul, pe care-1 găsise în codul francez, înscriind art. 684 pentru văduva săracă. Este însă absolut nejustificată recunoaşterea acestui drept numai pentru văduvă şi numai penffu cea săracă. De ce să nu se dea şi văduvei cu avere un asemenea drept când de multe ori ea a contribuit mai mult ca văduva săracă la formarea averii soţului ? Care este apoi, motivul pentru care nu se recunoaşte şi soţului acest drept ? Şi dacă s’a stabilit un asemenea drept numai pentru văduva săracă, oare nu se întâmplă ca şi soţul să fie sărac ? Nu sunt cazuri, şi încă numeroase, când bărbatul munceşte o vieaţă întreagă pentru a îngriji, îmbunătăţi şi mări averea femeii? Iar la moartea acesteia el rămâne sărac şi se vede aruncat afară de rude, unele din al 12-lea grad de cari poate că soţia nici n’a auzit. Se poate întâmplă, chiar ca bărbatul să fi renunţat la carieră, la profesiunea sa, şi să se fi devotat îngrijirii averii femeii şi într’o bună zi să se pomenească bătrân, sărac şi pe drumuri. Şi cazuri de acestea se întâmplă nu numai când rămân rude din al 12-lea grad ci chiar mai apropiate, uneori şi copii din altă căsătorie, cari de dragul averii, uită orice alte consideraţiuni şi alungă www.digibuc.ro IOI DREPTUL DE MOŞTENIRE AL SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR 47 pe soţ dintr’o avere, păstrată, mărită poate în cea mai mare parte, prin munca şi priceperea lui. Cum vremurile sunt turburi, cum respectul de părinţi scade, nu se ştie dacă nu se poate întâmplă ca şi copiii proprii să uite de datorii, şi tot gândindu-se numai la drepturi, să nu se poarte bine cu tatăl lor, pe care-1 ştiu lipsit de orice drept. In aceste condiţii nenorocitul să-i cheme în judecată pentru pensie alimentară? Să cerşească dela copii? Să se vază umilit, în cazul cel mai bun să fie un tolerat într’o avere pentru care s’a jertfit şi pe care a crescut-o, din drag pentru soţie, pentru copii şi cu gândul că-şi va puteâ găsi aci un adăpost al bătrâneţelor ? Este o situaţie penibilă şi nu se vede deseori, dar tot e posibilă; de sigur legea este cu totul nedreaptă pentru bărbat. In schimb văduvei sărace i se dă o parte din moştenire, fără nici o altă condiţie; iar după jurisprudenţă nu este prea greu să dovedeşti că eşti săracă. In vreme dar ce un soţ harnic, care a fost ani de zile căsătorit, care are copii, care a contribuit foarte mult la mărirea averii femeii rămâne sărac şi fără adăpost, o femeie, leneşă, cheltuitoare, care n’a trăit decât puţin timp cu bărbatul, pe care poate l-a urmărit de mult ştiindu-1 că-i bolnav dar bogat, o femeie, care nu numai că n’a ajutat pe soţ Ta facerea averii, ci-1 duceă la ruină, această femeie va luă o parte din moştenire. Legea a fost, apoi, aşă de nedreaptă cu bărbatul, încât nu i s’a recunoscut nici drepturile prevăzute pentru femeie, în art. 1279. Şi n’a dat nici măcar celui sărac dreptul la alimente şi la locuinţă. Soţul dar este ameninţat să nu poată luă nici din produsele muncii sale în averea femeii spre a se hrăni sau să fie dat afară din casă, poate chiar a doua zi după îmmormântare. Dar ceeace se întâmplă soţului se poate întâmplă şi soţiei deoarece dreptul ei atârnă de aprecierea justiţiei, care va statuă dacă ea este săracă ori nu. Câte femei nu pot fi îndepărtate dela moştenire pentrucă au oarecare avere, destul de mică, dar din cauza căreia, sunt socotite că nu sunt săracei Şi totuş altele, în aceleaşi condiţii, pot fi socotite că sunt sărace! Şi între cele dintâiu pot fi femei, cari au muncit o vieaţă întreagă împreună cu soţul, unele şi-au părăsit profesiunea, s’au devotat intereselor bărbatului, s’au jertfit, contând pe afecţiunea lui, au nutrit speranţe, întărite de existenţa copiilor, cari în urmă au murit, au crezut că soţul, căruia i-a închinat vieaţa, va aveă grijă 1... Şi totuş, într’o bună zi se pomenesc asvârlite în stradă! www.digibuc.ro 48 ANDREI RÂDULESCU IOZ Câtă nedreptate mai ales la ţară, unde femeia muncesc aşâ de mult, uneori mai mult decât bărbatul, şi în casă şi la câmp. Şi nu sunt prea rare asemenea întâmplări. Şi chiar dacă femeia este cu adevărat săracă, câte greutăţi până să-şi capete dreptul! Va trebui să facă un proces pentru a i se recunoaşte dreptul şi deabiâ după câştigarea acestuia să înceapă alt proces pentru ieşirea din indiviziune. Câte femei sărace, vor fi izbutit să ia ceva în baza art. 684 ?-Trebuie dar să recunoaştem, că deşi s’a înscris acest text, dreptul văduvei — chiar sărace — este foarte nesigur. Este un remediu — se spune — testamentul. Nu-i deloc suficientă măsura aceasta. Majoritatea populaţiei acestei ţări nu-şi poate face testament olograf şi nici mistic; iar dacă-1 face autentic, cuprinsul este aflat şi deacl supărări în familie. Se mai adaugă credinţa că facerea testamentului apropie moartea. Dar, afară de acestea şi de surprizele morţii, este foarte delicat să se deschidă această chestiune între soţ şi soţie şi mai ales când sunt copii. Puţini au curajul să privească în faţă toate eventualităţile şi puţini sunt oameni nesusceptibili. Din cauza aceasta soţul, nefavorizat de lege, bărbat ori femeie, care nu ştie de va fi socotită săracă, trăesc cu o îndoială în suflet, chiar când sunt copii, cu o adevărată teamă când nu sunt. Şi în aceste condiţii de sigur că nu mai pot munci cu tragere de inimă pentru averea celuilalt iar legătura căsniciei suferă. 31. Deşi s’a observat de demult neajunsurile arătate, totuş nu s’a luat măsuri de îndreptare decât târziu. Afară de încercările jurisprudenţiale, cari însă, cum spuneam, au trecut peste ceeace textele îngăduiau, deabiâ în ultimii ani găsim câteva dispoziţii, cari au căutat să îmbunătăţească sistemul codului civil. Prin legea din 21 Decemvrie 1916 s’a prevăzut pentru văduva celui încetat din vieaţă sub drapel dreptul de a moşteni în plină proprietate o treime din averea soţului când a rămas un descendent din căsătorie şi o pătrime când au rămas mai mulţi descendenţi legitimi. Dacă au rămas numai părinţi, buni, fraţi sau surori ori descendenţi ai lor, văduva are dreptul la jumătate din succesiunea soţului. In lipsa acestor rude, din partea soţului, soţia moşteneşte întreaga lui avere. Nu se mai face deosebire între văduva săracă ori cu avere. Soţia nu poate să exercite dreptul ce i s’a recunoscut decât numai asupra bunurilor, de cari defunctul nu va fi dispus prin acte cu titlu gratuit, fără a atinge drepturile moştenitorilor rezervatari. www.digibuc.ro DREPTUL DE MOŞTENIRE AL SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR 49 J03 Faţă de succesiunile mici i s’a recunoscut văduvei un drept şi mai mare. Când valoarea succesiunii nu întrece suma de 10.000 lei, după preţuirea făcută de instanţele judecătoreşti, soţia are numai dreptul arătat mai sus, dacă vine în concurenţă cu descendenţii legitimi ori legitimaţi ai defunctului sau cu părinţii şi bunii lui. Dacă însă lipsesc aceste rude, soţia moşteneşte singură bunurile, cari alcătuesc succesiunea soţului. Afară de aceasta s’a mai introdus sub influenţa legilor străine şi o altă dispoziţie bună pentru protecţiunea soţiei. Dacă într’o astfel de succesiune, a cărei valoare — stabilită de justiţie— nu trece de 10.000 lei, se cuprinde şi o casă, care a fost locuită *de către defunct ca proprietar cu familia sa, soţia afară de dreptul de moştenire arătat, are şi dreptul de a continuă să locuească în aceâ casă până la încetarea ei din vieaţă fără ca acest drept să poată fi atins de soţ prin vreun act de dispoziţiune cu titlu gratuit. Prin această dispoziţie i s’a recunoscut văduvei şi un fel de drept *de rezervă asupra locuinţei, în care a trăit cu defunctul soţ. Legiuitorul s’a gândit însă şi la ascendenţii acestuia, cari au locuit -în aceâ casă până în momentul morţii lui. In acest caz dreptul soţiei asupra locuinţei este redus prin aceea că şi ascendenţii au dreptul să continue a locul acolo împreună cu soţia până la moartea lor. Totuş soţia este în drept să-i oblige să se mute din locuinţa comună, achitân-du-le în bani valoarea chiriei, aşâ cum va fi stabilită de judecătorul de ocol1). *) *) Pentru a stabili valoarea succesiunii trebuie ase luă In vedere toată averea, care alcătueşte succesiunea iar nu numai anumite părţi cari ar fi deduse in judecată. Când legea prevede: «valoarea succesiunii» n’a putut înţelege decăt patrimoniul succesoral In întregime. Acesta trebuie preţuit de instanţă pentru a stabili dacă văduva are sau nu dreptul special de a luă ea toată succesiunea. Cu altă interpretare s’ar nesocoti şi sensul legii şi, de altă parte, s’ar ajunge Ia rezultatul ca văduva să-şi însuşească acest -drept chiar într’o succesiune cu o valoare mai mare fiindcă n’ar deduce în justiţie decât o parte din ea, inferioară sumei de 10.000 Iei. Greşit dar s’a interpretat cândva legea în sens contrar. (Judec. ocol. Vânju-Mare, Mehedinţi, Cartea de judecată No. 416 din 1 Oct. 1924. Jiirisprudenţa Generală 1924, No. 36, No. 2085). Preţuirea succesiunii trebuie făcută după valoarea ce aveâ la epoca deschiderii ei, şi aceasta nu poate fi decât atunci când de cujus eră sub drapel, deci în timpul răs-boiului, -când el a murit. Nu poate fi vorba de valoarea de azi. Legiuitorul a avut în vedere valoarea din timpul când soţii erau chemaţi sub drapel. Dacă s’ar luă valoarea de azi s’ar răpi multor văduve dreptul recunoscut prin această lege. (Asupra •acestui punct cartea de judecată citată conţine o bună interpretare a legii). 9 A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. V. www.digibuc.ro 5° ANDREI RĂDULESCU 104 Legea timbrului luase dealtfel mai demult măsura, păstrată în modificările din 1920, ca din punct de vedere al taxelor de înregistrare, soţii să fie puşi în acelaş rang cu ascendenţii în linie directă, anume după descendenţi şi înaintea fraţilor, surorilor şi copiilor acestora. Prin legea din 1921 asupra impozitului progresiv pe succesiuni s’a mers mai departe. Prin art. 4 al acestei legi s’a dispus că dreptul de succesiune ab-intestat dela al 4-lea grad se desfiinţează iar patrimoniile persoanelor decedate fără testament şi fără rude până la al 4-lea grad inclusiv trec în folosul fiscului; patrimoniile acelora care nu lasă rude dela al 5-lea până la al 12-lea grad trec în folosul Cassei Meseriilor. S’a susţinut că, deoarece textul acestui articol vorbeşte de desfiinţarea dreptului de succesiune ab-intestat dela al 4-lea grad inclusiv în sus şi nu face nici o excepţie, s’a desfiinţat şi dreptul soţului supravieţuitor, prevăzut de art. 679 şi 680 c. civ. Această părere este greşită pentrucă o asemenea desfiinţare trebuie să rezulte dintr’o dispoziţie formală de lege. Nu numai că nu există o asemenea dispoziţie dar din cetirea textului reiese chiar că nu s’a desfiinţat decât dreptul de moştenire al rudelor cuprinse între al 5-lea şi al 12-lea grad inclusiv — de cari se ocupă art. 676 c. civ.—prevăzându-se şi cine înlocueşte pe aceşti moştenitori. Legiuitorul din 1921 cunoşteâ deosebirea făcută de codul nostru civil între moştenitorii regulaţi şi neregulaţi şi ştiâ că soţul supravieţuitor este moştenitor neregulat Dacă acest legiuitor ar fi înţeles să desfiinţeze şi dreptul soţului prevăzut în alt capitol decât drepturile rudelor, ar fi spus-o expres, cum a făcut pentru rudele dintre gradul 5—12 sau n’ar mai fi vorbit de aceste grade de rudenie, ci ar fi lăsat să se înţeleagă orice drept de moştenire, care urmă după gradul al 4-lea, fără a mai enumerâ ceva sau a face vreo distincţiune Tăcerea legiuitorului despre succesorii neregulaţi nu se poate explică decât prin aceea că nu s’a preocupat de ei. Din această tăcere nu se poate, în nici un caz, deduce suprimarea unor texte din codul civil. In sprijinul acestei interpretări este şi faptul că în ordinea taxelor succesorale, stabilită prin această lege, soţii sunt aşezaţi la un loc cu descendenţii în linie dreaptă; şi nu este de admis că pe de o parte i-a aşezat în această situaţie, iar pe de alta a desfiinţat dreptul lor de moştenire ab-intestat. Nu este niciun motiv să credem că textul referitor la taxe ar privi numai cazul succesiunii testamentare şi al succesiunii ab-intestat din art. 684 c. civ. pentrucă textul e general şi ca atare nu este permisă vreo distincţiune. www.digibuc.ro IOŞ_________DREPTUL DE MOŞTENIRE AL SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR 51 Desbaterile parlamentare dovedesc că numai aceasta este adevărata interpretare. Autorul legii a arătat că raţiunea reformei sale eră dedusă din greutatea de a se stabili cu certitudine dreptul de succesiune al rudelor mai îndepărtate dela al 4-lea grad în sus. De această greutate profitau persoane fără nici un grad de înrudire, cari luau succesiuni cari s’ar fi cuvenit Statului. Cum se urmării crearea de noui venituri pentru Stat s’a cerut suprimarea dreptului de moştenire pentru rudele din gradele arătate. Această raţiune nu mai există faţă de soţul supravieţuitor, care e trecut în cod în chip separat decât rudele cu un drept de moştenire şi cari nu mai prezintă dificultăţi pentru dovedirea calităţii sale ca alte rude îndepărtate. De altă parte la art. z, autorul legii primind un amendament, prin care se asimilâ soţul cu copiii din punctul de vedere al taxelor succesorale, a declarat că asimilarea priveşte numai taxa de succesiune nu însuş dreptul de succesiune; la aceasta propunătorul amendamentului a răspuns că este evident că asimilarea se referă numai la taxe pentrucă dreptul de succesiune al soţului supravieţuitor va fi examinat când se va discută reforma codului civil. Aceste declaraţiuni n’au produs nici o rezervă sau obiecţiune din partea Adunării, ceeace dovedeşte că legiuitorul a înţeles că dreptul succesoral al soţului este în afară de orice discu-ţiune, rămânând astfel cum este până ce va fi cercetat cu ocazia reformării codului civil. Dacă aşâ s’au petrecut lucrurile în Parlament, nu se poate admite că, prin această lege, s’ar fi suprimat acest drept până ce-1 va examinâ şi reînfiinţâ în viitorul cod civil 1). Nu eră dealtminteri normal să se desfiinţeze drepturile soţilor când tendinţa generală este să se repare nedreptăţile trecutului şi să li se îmbunătăţească situaţia. Au rămas dar în vigoare textele din codul civil cari consacră soţilor drepturi în succesiunea celui predecedat. In baza acestei legi ei vor veni în rândul al 5-lea, după verii primari, iar nu în al 13-lea, în cazul art. 679—680 c. civ. Rămâne, însă, intact dreptul văduvei sărace din art. 684, precum şi cele prevăzute în art. 1279 pentru anul de doliu şi alimente. l) JurisprudenţaRomână, No. 934, No. 18, No. 383. Casaţia, s. 1,1213/924. Curierul Judiciar 1924 No. 35. Trib. Ilfov s. II, 665/923 în Jurisprudenţa Generală 1923, No. 18. C. Apel Iaşi, s. II, 114/923 în C. Judiciar 1924 No. 10 cu nota D. Alexandresco. C. Apel Galaţi s. I, 69/923 în Jurisprudenţa generală 1923, No. 1578. Casaţie I 30 Iunie 1924. Dreptul 1925 No. 15. 9* www.digibuc.ro 5» ANDREI RĂDULESCU 106 Cu toată această îmbunătăţire sunt încă îndreptăţite, cel puţin în parte, criticile aduse codului civil. Nu se vede justificarea pentru ce tovarăşul de vieaţă cel mai apropiat, soţul, să vie la moştenirea celui decedat deabiâ după verii primari; şi numai femeia, să vie într’un grad mai apropiat şi numai dacă va fi şi va puteâ dovedi că este săracă. Ceeace s’a făcut în 1921 este, fără îndoeală, o reformă bună dar nu e suficientă. Ea constitue un însemnat pas înainte în sensul dreptăţii cuvenită soţilor. Trebuie însă a merge şi mai departe în această direcţie mai ales că în noua Constituţie s’a înscris, ca principiu pentru drepturile civile, deplina egalitate între sexe. CAPITOLUL V 32. Pentru a cunoaşte pe deplin chestiunea şi pentru a contribui cât de puţin la viitoarea legiferare, trebuie s’o privim într’o lumină mai largă, în dreptul comparat. Aceasta se impune cu atât mai mult cu cât noi avem o situaţie, care nu se întâlneşte în multe părţi, care ne obligă să cunoaştem mult dreptul străin şi care indică şi metoda de tratare a chestiunii. In urma desrobirii provinciilor, avem pe teritoriul României o mare diversitate de reguli juridice, încât fără să vrem, facem Drept comparat. Cunoaşterea acelor norme de Drept este nu numai utilă din punct de vedere ştiinţific ci şi obligatorie fiindcă au încă aplicare şi vor aveâ, potrivit art. 137 din Constituţie, până la deplina unificare. Şi, apoi, chiar în vederea unificării ele trebuesc cercetate şi cunoscute. Pentru tratarea chestiunii trebuie să nu începem cu oricare drept străin, chiar dacă el reprezintă ultima formă a progresului, ci să ne ocupăm mai întâiu cu acele părţi de drept străin, cari se găsesc la noi şi după aceasta să privim chestiunea în afară de hotarele actuale ale României, studiind-o în legislaţiile mai caracteristice ale altor popoare. Deaceea este nevoie să începem cu cercetarea dreptului din nouile teritorii. Şi, dintre acestea, începem cu provincia care a fost cea din urmă robită, cea dintâiu liberată şi în care dreptul şi-a păstrat cel mai apropiat caracter de vechiul nostru drept, cu Basarabia. In momentul robirii, acolo se aplică Dreptul moldovenesc: obiceiul pământului mai ales, Pravila lui Vasile Lupu, hrisoave domneşti, dreptul roman şi cel bizantin, în special Armenopol. Ruşii la 1828, din cauza www.digibuc.ro 107 DREPTUL DE MOŞTENIRE AL SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR 53 necunoaşterii exacte a situaţiei, au recunoscut ca legiuiri locale numai lucrarea lui Armenopol, sobornicescul hrisov ni lui Alex. Mavrocordat şi Manualul lui Andronache Donici. Acesta deşi nu apăruse decât la 1814 şi deşi nu eră o pravilă, a fost totuş socotită ca atare, pe când a lui Calimach, superioară -celei dintâiu, nu s’a bucurat -de această favoare şi n’a fost întrebuinţată între Prut şi Nistru. Explicaţia stă — probabil — în aceea că prima eră în româneşte pe când a lui Calimach s’a tradus deabiă la 1823 şi că, în primii ani după. anexare, legăturile între cele două bucăţi ale trupului Moldovei n’au fost rupte complet; mai ales cei ce puteau mânui pravilele, de sigur că n’au putut ignoră apariţia unei lucrări aşă de însemnate ca a lui Donici» care ieşiă de sub tipar la mai puţin de doi ani, decând sentinela rusească se aşeză la Prut. Ceeace e necontestat este că lucrarea lui Donici a rămas legea românească, foarte întrebuinţată în Basarabia. iLa 1858, C. Negruzzt tipărind a doua ediţie la Iaşi, spuneă că este «busola judecătorilor» de acolo. Cu toate că n’a fost menţionat de Ruşi la 1828 între izvoarele de drept local, totuş este iarăş necontestat că la Baza Dreptului basarabean a rămas obiceiul pământului. Cu vremea Ruşii, tot mai dornici de a rupe cu ceeace a fost, au hotărât ca în cazurile în cari legile locale n’ar fi deajuns pentru rezolvarea problemelor juridice să se aplice jurisprudenţa Senatului şi codul civil rus. In cele trei judeţe de jos ale Basarabiei, cari făceau parte la 1865 din Statul român, s’a introdus noua legislaţie ce ne cârmueşte azi. In legătură cu dreptul deacolo vom arătă, în 6curt, rânduelile codului tus privitoare la situaţia soţului supravieţuitor. 33. După iodul civil rus, soţii se moştenesc. Ei au un drept reciproc de moştenire, dar fără rezervă. Dacă soţul decedat făcuse testament dreptul soţiei supravieţuitoare eră redus numai la ceeace rămăsese netestat. Textele prevăd expres dreptul femeii; acelaş drept îl axe Insă şi bărbatul în virtutea art. 1153. Femeia legitimă, cu sau fără copii» are drept la a 7-a parte din averea nemişcătoare a soţului şi la a 4-a parte din cea mişcătoare. Dreptul văduvei se întindeă şi asupra averii tatălui bărbatului, averi socrului ei, dacă acesta eră încă în vieaţă şi anume când bărbatul n’a lăsat bunuri nemişcătoare ci numai mişcătoare. In acest caz, văduva are drept să ia dela socrul ei partea din averea nemişcătoare, care s’ar www.digibuc.ro 54 ANDREI RÂDULESCU 108 fi cuvenit soţului ei mort precum şi a 4-a parte din averea mişcătoare ce ar fi lăsat soţul; n’aveâ însă nici un drept asupra averii mişcătoare a socrului, cât timp acesta trăiâ. Acest drept al văduvei eră strâns legat de persoana ei şi trebuiâ să fie reclamat în timpul vieţi ei; altminteri treceâ la moştenitorii bărbatului. Ea nu-şi pierdeâ dreptul prin recăsătorie sau prin prescripţie de 10 ani. Pentru guberniile şi ţinuturile Transcaucaziei, eră o regulă interesantă, după care, dacă văduva veniâ la moştenirea soţului cu alte persoane de confesiune creştină, acestea aveau drept să reţie pentru ei partea cuvenită văduvei în averea bărbatului, dându-i în schimb bani după preţuirea, făcută, aşâ cum sepreţuiâ şi partea unei surori, care parte erâ răscumpărată de fraţi. E un drept care se apropie de unele dispoziţii din dreptul nostru vechiu. Tot reguli speciale găsim în guberniile Cemihovului şi Poltavei. In regulă generală, soţii n’au drept de moştenire asupra celui încetat din vieaţă. Când însă n’au avut avere la contractarea căsătoriei şi pe urmă au făcut-o prin muncă depusă în comun şi n’au lăsat vreo dispoziţie în privinţa ei atunci, atât bărbatul cât şi femeia primesc, când au copii, câte Ya din toată averea rămasă iar când n’au copii o moştenesc în întregime. In ce priveşte averea proprie lăsată de bărbat, văduva, dacă sunt copii, şi dacă ea nu se remărită, ia parte cât un copil iar dacă nu sunt copii ia Ya parte din averea soţului. Dacă se remărită primeşte numai V4 ™ folosinţă. Moştenitorii bărbatului pot răscumpără această a 4-a parte dându-i jumătate din preţuirea făcută de Tribunal acelei părţi. Când văduva se recăsătoreşte şi-i moare soţul al doilea, ea primeşte din averea lui în folosinţă o parte egală cu copiii născuţi din aceâ căsătorie, dacă au trăit unii din ei; când a trăit numai un fiu sau o fiică ea are drept de folosinţă asupra unei treimi. Când se recăsătoreşte cu un văduv, care aveâ copii şi a făcut copii cu el primeşte o parte egală cu a copiilor, fie născuţi din aceâ căsătorie fie din altă căsătorie a soţului; dacă însă se mai recăsătoreşte pierde acest drept în folosul copiilor. Văduva aveâ aceste drepturi numai dacă bărbatul în timpul vieţii nu i-a dat nimic din averea lui fie ca proprietate, fie în folosinţă. Aci găsim şi o dispoziţie specială pentru nobili. Dacă soţia unui nobil se căsătoreşte înainte de a fi trecut 6 luni dela moartea soţului pierde www.digibuc.ro 109 DREPTUL DE MOŞTENIRE AL SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR 55 averea ce acesta i-a destinat prin actul de căsătorie. Când nu mai este avere atunci, la cererea copiilor sau rudelor mai apropiate ale bărbatului, este datoare să le plătească 12 ruble. In cazul când un bărbat de condiţie nobilă ia 4ieu prea înaltă aprobare» numele de familie al soţiei, pentrucă numele ei s’a stins în linie bărbătească şi dacă moare femeia fără copii toată averea ei nemişcătoare provenită dela tată trece la bărbat. • • 34. Trecem acum la starea de drept din Bucovina, care, în unele privinţe, se aseamănă cu dreptul unor părţi din Ardeal şi Banat. In legea austriacă — aplicabilă în aceste teritorii — cu privire la dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor nu se mai face distincţie între bărbat sau femeie, amândoi avându-1 deopotrivă. Nu se mai face deosebirea dacă au sau nu avere ori dacă au convieţuit mai mult ori mai puţin. Nu li se cunoaşte caracterul de rezervatari. Pentru a puteâ căpătă dreptul de moştenire trebuie ca să fi fost nu numai nedivorţaţi, până în momentul morţii ci şi neseparaţi de corp. Ceva mai mult; printr’o dispoziţie mai nouă nu se mai recunoaşte soţului supravieţuitor dreptul la moştenirea celuilalt dacă acesta intentase acţiune în separare sau divorţ şi-i dăduse curs. Cuantumul dreptului este următorul: Dacă defunctul a lăsat copii, fie din altă căsătorie, fie din aceâ cu soţul rămas în vieaţă, acesta are drept la o parte în uzufruct. Aceâ parte este de 1/i, dacă au rămas mai puţin de 3 copii şi de o parte cât un copil, dacă au rămas 3 sau mai mulţi. Dacă n’a lăsat copii ci alţi moştenitori legitimi, soţul supravieţuitor are drept la 1ji, în deplină proprietate. Când nu sunt rude în cele 6 linii de moştenitori prevăzute de cod şi nici anumiţi moştenitori, chemaţi de art. 752—756, adică copii legitimi, copii naturali, faţă de mamă, adoptaţi, sau părinţi, atunci întreaga moştenire se cuvine soţului supravieţuitor. Aceste dispoziţii ale codului au fost, în parte, modificate, pentru Bucovina, printr’o novelă imperială în următorul sens. Când rămân copii sau descendenţi ai acestora, partea cuvenită soţului supravieţuitor nu mai este în uzufruct ci în deplină proprietate şi anume a patra parte. www.digibuc.ro 6 ANDREI RĂDULESCU II» Dacă nu sunt copii sau descendenţii lor ci ascendenţi sau descendenţi ai acestora ori buni ai soţului decedat, soţul supravieţuitor are drept la jumătate din plina proprietate a moştenirii. Dacă sunt în vieaţă buni ai defunctului şi descendenţi ai bunilor decedaţi atunci soţul primeşte, pe lângă Va şi partea care s’ar fi cuvenit descendenţilor bunilor încetaţi din vieaţă, conform art. 739 şi 740 din acel cod. Dacă nu există nici descendenţi, nici ascendenţi, nici buni, soţul' rămas în vieaţă are drept la întreaga moştenire. Cum vom arătă mai jos, cvantumul recunoscut este prea mare. Un principiu al legislaţiunii austriace este că, în ceeace i se cuvine soţului supravieţuitor i se va socoti — după regula codului — ceeace i s’ar fi cuvenit în baza contractului de căsătorie, a unui pact succesoral sau a unei dispoziţii de ultimă voinţă. Potrivit unei novele (I, § 69), pe lângă porţiunea de moştenire, soţul supravieţuitor mai are drept, ca un legat anticipat, la obiectele mobile ce alcătuesc gospodăria. Acest drept este însă redus numai la cele necesare pentru «trebuinţa proprie» a soţului, când vine la moştenire,, împreună cu copii. • * * 35. încercăm a expune sistemul maghiar aplicabil în unele părţi ale ţinuturilor de peste munţi. Dreptul civil maghiar, are un sistem mult mai complicat. In acest drept se face distincţie după cum soţul supravieţuitor este bărbatul ori femeia, după clasa socială a lor, după cum au rămas ori nu. descendenţi, şi apoi după categoria bunurilor. I. Când de cujus a lăsat descendenţi avem unitatea patrimoniului succesoral!; toată moştenirea formează un tot şi e reglementată în mod unitar. In acest caz găsim drept de moştenire ab-intestat numai pentru soţie. Bărbatul n’are nici un drept la moştenirea soţiei decedate, pe care o iau. numai descendenţii acesteia. Bărbatul va beneficiâ, în mod indirect, de bunurile lăsate de soţie dacă descendenţii ei sunt şi copiii lui, dar acest beneficiu îl va avea nu ca moştenitor ci în calitatea sa de părinte în virtutea puterii părinteşti. In schimb soţia are un drept foarte întins, jus viduale, drept de văduvie. Ea are uzufructul întregii succesiuni Acest drept poate fi schimbat — când cer descendenţii soţului — în dreptul de a i se da locuinţă şi www.digibuc.ro III DREPTUL DE MOŞTENIRE AL SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR 57 întreţinere şi pentru aceasta se va luă în considerare veniturile bunurilor succesora e. Văduva pierde drepturile sale dacă se remărită sau în anumite cazuri de nedemnitate. Pentru văduvele nobililor şi ale persoanelor, cari exercităprofesiuniintelectuale (onoraţioti) vechiul drept maghiar cuprinde o situaţie şi mai bună. Dacă bărbatul a lăsat descendenţi, văduva, afară de drepturile de mai sus, are şi pe acela să ia, în plină proprietate, şi o parte cât a unui copil din bunurile mobiliare ale bărbatului cum şi im drept exclusiv asupra unor efecte mobiliare. Ea are dar putinţa să cumuleze. Acest din urmă drept poartă numele de succesio viduaUs. II. Când de cujus n’a lăsat descendenţi, nu mai avem unitate de patrimoniu succesoral ci se fac diferite distincţii, mai ales după origina bunurilor şi după modul cum le-a dobândit. Prima categorie o formează bunurile lineare. Aci intră bunurile, pe cari de cujus le-a primit dela un ascendent cu titlu gratuit, între vil sau morţiş causa, precum şi dela un colateral, dacă şi acesta le primise cu titlu gratuit dela un ascendent al său, comun cu de cujus. Dacă bunul linear nu se mai găseşte în natură în patrimoniul lui de cujus, cei cari au drept asupra acestor bunuri sunt îndrituiţi să ceară valoarea lor dela moştenitorii ceilalţi Aceste bunuri apar astfel, ca o sarcină a succesiunii în favoarea unor anumiţi moştenitori, cari nu sunt descendenţi ai bărbatului. Ele n’au acest caracter decât faţă de cel ce le dăduse lui de cujus sau faţă de descendenţii aceluia, cari vin în locu-i în puterea reprezentaţiunii. Dacă aceştia nu mai există, bunurile lineare îşi pierd caracterul şi intră în a doua categorie de bunuri. Categoria a doua de bunuri o formează bunurile de achiziţie, bunurile dobândite. Aci sunt cuprinse toate bunurile, pe cari de cujus le-a dobândit, în alt mod decât în cele arătate, adică prin munca sa, prin donaţiuni dela altcineva, prin moştenire, etc. Din ele se deduce ceeace este necesar pentru completarea bunurilor lineare, când acestea nu mai sunt în natură. Prin urmare cuantumul acestor bunuri depinde de bunurile lineare; până nu va fi completată succesiunea lineară nu se poate şti care este totalul bunurilor de achiziţie. Cu privire la succesiunea bunurilor de achiziţie există reciprocitate şi pentru bărbat şi pentru femeie, cari sunt trataţi în chip egal. www.digibuc.ro 5« ANDREI RĂDULESCU 112 Dacă nu sunt descendenţi ai bărbatului toate bunurile de achiziţie, mobile sau imobile, dobândite înainte sau în timpul căsătoriei aparţin exclusiv soţului supravieţuitor, fie bărbat, fie femeie, cu titlul de suc-cessio conjugalis. Femeia însă îşi exercită şi dreptul vidual, adică uzufructul precum şi dreptul asupra bunurilor lineare, cumulând astfel aceste drepturi1). 36. In această cercetare nu este fără folos a expune câteva date din legislaţia musulmană, aplicabilă dealtfel populaţiei musulmane (art. 215 legea de organizare judecătorească). In dreptul musulman, cu privire la succesiunea ab-intestat, găsim un privilegiu al părţii bărbăteşti, un privilegiu al masculinităţii. In genere dreptul femeii este de jumătate din dreptul bărbatului. Văduva ia jumătate din ceeace ar luă bărbatul. Atât soţul cât şi soţia sunt însă moştenitori rezervatari, deci oarecum asiguraţi că nu vor rămâne fără nimic din moştenire, prin facerea vreunui testament. Din punctul de vedere al rezervei, soţia este mai favorizată întru câtva decât bărbatul. Intre rezervatari ea vine în rândul al 11-lea iar soţul în al 12-lea. Este de remarcat că în materia rezervei sunt preferite ca număr femeile, deoarece din 12 rezervatari trei sunt de parte bărbătească şi 9 de parte femeiască. Trebuie relevat, însă, că deşi bărbaţii sunt mai puţini, totuş ei ocupă primele trei rânduri: tată, tată mare, frate uterin. In ceeace priveşte cuantumul dreptului cuvenit soţului supravieţuitor, se pare că regula generală, cuprinsă dealtfel şi în codul civil rus pentru musulmani, este că atunci când rămân copii, indiferent de femeii cu care i-a avut, femeia sau femeile musulmanului «oricâte ar fi» primesc a opta parte din succesiune. Aci stă mai ales inferioritatea femeii fiindcă chiar dacă i se recunoasşte un drept, acest drept nu-i al uneia singure. Dacă n’au rămas copii, partea femeii sau a femeilor este de a patra parte. l) Camil Negrea, Dreptul de moştenire ab-intestat intre soţii căsătoriţi în Curierul Judiciar 1924, No. 31. G. Plopu, Părţi alese din Dreptul privat ungar. Cfr. G. P. Docan, Pandectele Române 1925 No. 4—5 II. pag. 139 şi urm. www.digibuc.ro 113 DREPTUL DE MOŞTENIRE AL SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR 59 Ceeace se acordă femeilor se împarte în mod egal între ele 1). • • 37. Vom cuprinde aci şi Dreptul bulgar pentrucă este aplicabil succesiunilor deschise în judeţele Durostor şi Caliacra înainte de 27 Iulie 1913, data anexării acelor teritorii; şi apoi cunoaşterea felului cum un Stat vecin a rezolvat chestiunile ce ne preocupă nu este mai puţin folositoare decât cunoaşterea legilor din State depărtate. In Dreptul bulgar aflăm dispoziţiuni destul de bune şi interesante, unele luate din codul civil italian. Legea, care guvernează materia este din 7 Februarie 1906. Aici s’au luat măsuri pentru apărarea soţului supravieţuitor atât în caz de succesiune netestamentară cât şi testamentară. S’a recunoscut expres un drept de moştenire pentru soţul rămas în vieaţă dacă nu s’a desfăcut căsătoria prin divorţ. Dreptul este reciproc; atât bărbatul cât şi femeia, are un drept de moştenire când supra-vieţueşte celuilalt. Pentru cuantumul acestui drept se ţine seamă — ca şi într’o parte din areptul nostru vechiu — de timpul cât a durat căsătoria, dacă sunt copii ori nu, care e numărul lor şi ceva mai mult — ceeace nu se întâlneşte în alte părţi — se ia în considerare şi sexul copiilor. Legiuitorul bulgar, în dorinţa de a îmmulţl populaţia şi mai ales de a aveâ soldaţi, socotiţi ca foarte necesari în epoca alcătuirii legii, a voit nu numai să răsplătească pe soţii, cari au copii mulţi, dar să acorde drepturi şi mai mari acelora ai căror copii sunt de sex masculin. Iată cari sunt lânduelile legii bulgare în ipoteza când soţul decedat n’a lăsat testament. Dacă în urma defunctului au rămas 3 sau moi mulţi copii legitimi, de acelaş sex, soţul supravieţuitor are drept la o parte egală cu partea îiecărui copil. Dacă a rămas unul sau 2 copii, el are drept la o parte egală cu jumătatea părţii fiecărui copil. Când copiii sunt de sex diferit şi dacă au rămas trei sau mai mulţi *) *) Roguin, Successions, I, p. 490—95. Cpr. codul civil rus 1153. Rezervatari în dreptul musulman sunt: tată, tată-mare, frate uterin, fată, nepoată din fiu, soră gemenă, soră consanguină, soră uterină, mamă, mamă-mare despre tată au despre mamă, soţie şi soţ. www.digibuc.ro 6o ANDREI RĂDULESCU 114. copii, partea soţului supravieţuitor este «fală cu aceea a copiilor de sex masculin, iar dacă a rămas 1 sau 2 copii partea lui este egală cu partea copilului de sex femenin. Ca să înţelegem această dispoziţie trebuie să ştim că, tot prin legea din 7 Februarie 1906, legiuitorul bulgar a introdus o deosebire între băieţi şi fete în privinţa drepturilor succesorale asupra unor bunuri ► Nu este nici o deosebire între sexe când sunt de împărţit imobile acoperite şi mobile, cari nu sunt socotite ca accesoriile unei gospodării agricole. Dacă urmează a se împărţi imobile neacoperite, adică terenuri precum şi bunuri mobile, cari sunt considerate ca accesorii gospodăriei agricole, nu se face deasemenea nici o deosebire între copii sau descendenţii lor, când toţi sunt de acelaş sex. Dacă, însă, unii copii sunt de sex masculin şi alţii de sex femenin, atunci partea descendenţilor masculini este de două ori mai mare — în acest fel de bunuri — decât partea descendenţilor de sex femenin. Prin această dispoziţie legea a voit să păstreze pământul, la care ţine aşâ de mult ţăranul bulgar ca şi al nostru în stăpânirea celor cari poartă numele, al băieţilor, dispoziţie pe care am întâlnit-o şi în dreptul nostru vechiu. In ipoteza din urmă, pe care am arătat-o, partea soţului supravieţuitor este egală — cum prevede legea — cu partea copilului de sex femenin. Din cetirea textului ar rezultă că partea soţului este, în acest de fiecare câte o treime, iar a soţului de jumătate dintr’o treime adică o şesime. Dacă au rămas mai mulţi copii de acelaş sex, fie de ex. 4, partea legală a lor este de */» de fiecare câte */« din aceste 2 treimi, iar partea soţului este tot de l/« din 2 treimi. Să luăm ipoteza când copiii sunt de sex diferit. Dacă a lăsat 2 copii, partea lor legală este de */»» Pentru Împărţire între ei se aplică regulele dela moştenirea netestamentară. Dacă în massa de împărţit vor fi imobile neacoperite şi mobile accesorii gospodăriei agricole, partea descendentului bărbătesc va fi de 2 ori mai mare decât a celui femenin. Partea legală, rezerva soţului va fi cât a acestuia din urmă. Dacă averea ar fi reprezentată prin cifra 9, partea disponibilă ar fi 3, partea legală a celor 2 copii */s este 6 şi de ar fi- cazul partea băiatului 4, a fetei 2, iar a soţului tot 2, aşâ că defunctul tot mai puteâ să dispună de 1. Când au rămas mai mulţi copii, fie 4, partea lor legală este tot */s> *n exemplul luat reprezentat prin 6; de vor fi 2 băieţi şi 2 fete partea băieţilor va fi de 2 pentru fiecare, a fetelor de câte I. In acest caz partea legală a soţului va fi cât partea băieţilor, adică 2. ’) Cu privire la ascendenţi, legea bulgară recunoaşte o rezervă nu numai tatălui şi mamei ci şi altora. Rezerva ascendenţilor este de o treime din moştenire. Ea este împărţită în mod egal între tată şi mamă sau rămâne întreagă numai aceluia dintre ei, care trăeşte. Nu mai este dar discuţia care există la noi din cauza modului cum e redactat textul legei. Când au rămas alţi ascendenţi în linie paternă sau maternă, partea lor legală, care e tot de o treime se împarte între ei în părţi egale dacă sunt în grade egale de rudenie. Dacă însă nu sunt în grad de rudenie cu cel mort, textul nu pare destul de clar; atunci întreg avutul, zice legea, înţelegând de sigur partea legală revine rudelor mai apropiate dintr’o parte sau dintr’alta. www.digibuc.ro DREPTUL DE MOŞTENIRE AL SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR 63 117 strânge- veniturile imobilelor sau capitalelor succesorale; când părţile nu se înţeleg operaţia se hotăreşte de către justiţie, care va ţine seamă de împrejurările speciale fiecărui caz. • • 38. După ce am cercetat starea chestiunii în diferitele legislaţii, cari îşi mai pot aveâ aplicare în teritoriul ţării noastre, vom păşi la examinarea ei în alte legislaţii. Şi aici nu vom continuă cercetarea decât în legislaţiile cari reprezintă părţi mai caracteristice şi un interes mai deosebit. Dintre ele vom arătă — în prim rând — principiile legislaţiilor din grupa codului francez, am puteâ-o numi grupa latină. In Franţa, prin legea din 9 Martie 1891 s’a modificat sistemul codului civil şi s’a făcut soţului supravieţuitor o situaţie mai bună. El însă tot nu e rezervatar. In privinţa cuantumului de moştenire, s’a făcut o distincţie după cum sunt ori nu rude în grad succesibil sau copii naturali. Dacă aceştia lipsesc, soţul supravieţuitor, care nu e divorţat sau contra căruia nu există o hotărîre definitivă pentru separaţie de corp, are drept la întreaga succesiune în plină proprietate. In cazul separaţiei de corp dreptul de moştenire nu mai este, dar, reciproc. Este de observat, apoi, că din modul cum sunt aranjate textele rezultă că soţul supravieţuitor este tot un moştenitor neregulat şi este supus la obligaţiunile, prevăzute de vechiul text, de a întrebuinţă mobilierul sau de a da cauţiune, garanţie iluzorie pentru moştenitori. Dacă există rude sau copii naturali, soţul supravieţuitor are numai drept de uzufruct; întinderea lui variază după cum sunt sau nu copii. Dacă nu sunt copii, soţul are drept la uzufructul a jumătate din bunuri, indiferent de calitatea şi numărul celorlalţi moştenitori. Când sunt copii soţul are drept numai la 1/4 din uzufruct când aceşti copii sunt ai ambilor soţi. Dacă însă sunt copii şi din altă căsătorie, soţul rămas în vieaţă are drept numai la o parte cât a copilului legitim, care ia partea cea mai mică din succesiune, fără însă ca această parte să întreacă pătrimea. Legea franceză a prevăzut norme după cari se calculează dreptul soţului, norme cari pot face, însă, ca uneori acest drept să fie cu totul redus sau chiar desfiinţat. Pentru a stabili asupra căror bunuri există dreptul soţului, se alcă-tueşte o masă, în care intră, în prim rând, toate bunurile, cari existau www.digibuc.ro *4 ANDREI RĂDULESCU XX? în patrimoniul lui de cujus, în momentul morţii. La acestea se adaugă, în chip fictiv, acelea de cari el va fi dispus, fără dispensă de raport, în favoarea unor succesibili, fie prin acte între vii, fie prin testament. Din masa aceasta de bunuri, cari serveşte pentru a stabili cuantumul uzufructului soţului, se deduc anumite bunuri, asupra cărora nu se poate exercită acest uzufruct, şi se alcătueşte astfel — prin această deducere—o altă masă pentru exerciţiul efectiv al usufructului soţului. Bunurile, cari se deduc, sunt: cele dăruite succesibililor, prin acte între vii sau testament, fără dispensă de raport, cele cari reprezintă rezerva ascendenţilor şi descendenţilor, cele dăruite străinilor şi cele supuse dreptului de reîntoarcere, aşâ numitele succesiuni anomale (767 c. civ. fr.). Din cauza acestor reduceri s’ar puteâ ca uneori dreptul de uzufruct al soţului să fie foarte micşorat. Pe lângă acestea, se socoteşte în dreptul soţului orice liberalitate va fi primit dela soţul decedat, chiar când a fost făcută «par pr£ciput» şi peste partea sa. Dacă ceeace a căpătat a fost mai puţin decât dreptul său, i se va completă, iar dacă a luat mai mult va restitui, bine înţeles când nu e cu dispensă de raport. Până la împărţirea definitivă, moştenitorii pot cere ca uzufructul cuvenit soţului să fie transformat în rentă viageră iar când nu se înţeleg statuează Tribunalul: Pentru ase face această transformare, moştenitorii sunt obligaţi să dea o garanţie. Uzufructul recunoscut soţului supravieţuitor este cu titlu universal şi este supus tuturor regulelor uzufructului, deci şi obligaţiunii de a a se da cauţiune, întrucât nu este text care să prevadă vreo dispensă. Acest uzufruct încetează, dacă soţul se recăsătoreşte; încetarea are loc numai dacă sunt în vieaţă descendenţi ai defunctului1). Din dorinţa de a îmbunătăţi şi mai mult situaţia soţului supravieţuitor, anul acesta Francezii au schimbat în parte sistemul arătat, prin legea din 2g Aprilie 1925. După această lege, care modifică alin. II al art. 767 c. civ., soţul supravieţuitor, nedivorţat şi contra căruia nu este o hotărîre definitivă de separaţie de corp, dacă nu se află în situaţia de a avea asupra succesiunii soţului predecedat un drept de proprietate, are un drept de uzufruct. *) Pentru desvoltări a se vedeă Planiol, Dr. civil, III, No. 1861—1865 şi x8 70—1888* Fuzier-Hermann, art. 767 s upp . www.digibuc.ro 119 DREPTUL DE MOŞTENIRE AL SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR 6S Cuantumul uzufructului este de un sfert, dacă soţul decedat a lăsat unul sau mai mulţi copii proveniţi din acea căsătorie. El este cât partea copilului legitim, care ia partea cea mai mică din moştenire, fără de a întrece pătrimea, dacă defunctul are copii născuţi dintr’o căsătorie precedentă. Dreptul soţului este de jumătate, dacă defuctul lasă copii naturali sau descendenţi legitimi ai copiilor naturali, fraţi şi surori, urmaşi ai fraţilor şi surorilor sau ascendenţi. Acest drept de uzufruct se întinde asupra întregei averi în toate celelalte cazuri, ori care ar fi numărul şi calitatea moştenitorilor. • * 39. Belgienii, şi în această materie ca şi în altele, ţinând seamă de îmbunătăţirile aduse în Franţa cu privire la situaţiunea soţului supravieţuitor, au urmat aceeaş cale; ei au mers, însă, mai departe, căutând să înlăture criticile ivite şi prevăzând unele rândueli mai bune. Şi în legea belgiană soţul este tot moştenitor neregulat şi fără rezervă. Şi aici un drept de moştenire n’are decât soţul nedivorţat şi neseparat de corp. Textul belgian nu mai vorbeşte, însă, de soţul contra căruia există o sentinţă de separare de corp, ceeace înseamnă că n’a mai lăsat acest drept nici soţului, care nu e culpabil; amândoi soţii sunt, dar, în aceeaş situaţie ca şi în caz de divorţ; s’a desfiinţat, astfel, abaterea, dela regula reciprocităţii, care există în dreptul francez. Dreptul soţului supravieţuitor se întinde — şi în Belgia — asupra întregii succesiuni, dacă nu sunt rude în grad succesibil şi nici copii naturali. Dacă există însă asemenea moştenitori, soţul are un drept de uzufruct. In privinţa cuantumului s’au stabilit următoarele norme. Soţul rămas în vieaţă are drept în uzufruct la o parte cât a unui copil legitim şi anume cât a aceluia, care ia partea cea mai mică; dacă însă defunctul a lăsat copii dintr’o precedentă căsătorie partea soţului supravieţuitor nu poate fi mai mare de un sfert din succesiune. Aceasta fiind regula, când sunt mai puţin de 3 copii din căsătorie, soţul va aveâ un drept mai mare decât la Francezi şi poate ajunge până la jumătate din moştenire. Dacă defunctul a lăsat ascendenţi, fraţi, surori sau descendenţi ai acestora, uzufructul este de jumătate din succesiune. 10 A. R. — Memoriile Secţiunii Ittorice. Seria III, Tom. V, www.digibuc.ro 66 ANDREI RĂDULESCU 120 Dacă lasă numai alţi colaterali, soţul are drept la uzufructul întregii averi, deci iarăşi un pas înainte faţă de ce era în dreptul francez, până în 1925. Dacă sunt mai mulţi moştenitori din aceste diferite categorii şi soţul vine în concurs cu ei, pentru fixarea părţii lui de- uzufruct se ţine seamă numai de succesibilii, faţă de cari această parte este cea mai mică. Fiecare dintre moştenitori — pentru a se constitui uzufructul soţului — este grevat proporţional cu ceeace primeşte, fie în plină proprietate, fie în uzufruct. Diferenţa de legislaţia franceză se întâlneşte şi cu privire la calculul dreptului cuvenit soţului. Se fac — şi aici — două mese pentru exerciţiul dreptului de uzufruct. Prima este compusă din toate bunurile, cari există în momentul morţii, la cari se reunesc fictiv, acelea de cari va fi dispus de cujus, prin acte între vii sau prin testament, în profitul succesibililor, fără dispensă de raport. Spre deosebire de ce este în Franţa, aici nu se mai ţine socoteală la alcătuirea acestei mese de bunurile, cari au format obiectul unui drept de reîntoarcere legal ori convenţional. A doua masă pentru exerciţiul dreptului de uzufruct se compune din bunurile, cari formează cotitatea disponibilă de care nu va fi dispus. Textul este mai bine redactat decât cel francez; nu se mai vorbeşte, apoi, de dreptul de reîntoarcere pentrucă acele bunuri le-a scos şi din prima masă. După ce s’a stabilit aceste două mese se prevede că asupra părţii cuvenită soţului se impută liberalităţile, pe cari le va fi primit dela defunct, ca şi la Francezi, fără distincţie. Această dispoziţie există, spre deosebire de ce este în Dreptul francez, numai dacă defunctul nu dispune altfel. Când sunt rezervatari, şi la Francezi şi la Belgieni, deşi textele diferă, se va ajunge la acelaş rezultat; soţul supravieţuitor nu va puteâ luă mai mult decât partea disponibilă fiindcă nici de cujus nu puteâ să-i lase mai mult. La Francezi însă soţul n’ar puteâ luâ mai mult, nici când nu sunt rezervatari. La Belgieni soţul decedat ar fi putut să lase celuilalt şi mai mult decât partea disponibilă, prevăzând că aceasta nu se va socoti în uzufructul ei succesoral. Belgienii au rezolvat şi contraversa ivită la Francezi, în privinţa modului cum să se impute liberalităţile când au fost făcute în deplină proprietate; anume se va deduce din uzufructul cuvenit soţului suma www.digibuc.ro 121 DREPTUL DE MOŞTENIRE AL SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR 67 la care se ridică renta viageră, pe care soţul ar puteâ-o dobândi cu bunurile ce i-au fost donate ori legate. Altă dispoziţie interesantă, la Belgieni, este că în uzufructul recunoscut soţului, acesta are dreptul să ceară a i-se atribui lui, înaintea altora, uzufructul locuinţii care a fost ocupată de soţi, când ea face parte în întregime din comunitate sau când aparţine exclusiv defunctului. Soţul are acest drept numai dacă valoarea locuinţii nu întrece valoarea părţii ce i-se cuvine în uzufruct. Tot cu respectul acestei condiţiuni, soţul poate cere să fie preferit la atribuirea mobilelor, în chip izolat. Dacă soţul cere uzufructul casei, în care a locuit, el are dreptul să reclame acelaş drept de preferinţă — cu observarea condiţiunii arătate — pentru tot sau pentru parte din pământul, pe care soţul, care a ocupat casa, îl exploata personal şi pe socoteala lui, precum şi loc pentru materialul agricol şi animalele întrebuinţate pentru cultură. Această dispoziţie este foarte bună, mai ales la ţară. Şi în Belgia uzufructul poate fi convertit într’o rentă viageră dar nu oricând, ca la Francezi, ci în termen de cel mult 1 an dela moartea lui de cujus. S’a precizat însă — ceeace la Francezi eră obiect de discuţie — că această convertire are efect încă din momentul deschiderii succesiunii. Şi aci o deosebire în bine. Conversiunea nu poate fi aplicată faţă de bunurile, pentru cari soţul a avut drept de preferinţă de a le cere în natură. Moştenitorii nu vor putea, dar, să ofere soţului rentă viageră şi să-l dea afară din casă ori din moşie. Dreptul de uzufruct, acordat soţului, se pierde când acesta se recăsătoreşte şi sunt descendenţi legitimi ai defunctului. Pe lângă această cauză de pierdere, în dreptul belgian s’a mai prevăzut şi următoarele: dacă soţul supravieţuitor este privat de toate sau de o parte din drepturile, cari derivă din zestrea părintească, din cauza abuzurilor sau a unei condamnări penale; dacă este destituit, pentru purtare îndeobşte cunoscută, din tutela copiilor născuţi din căsătoria cu de cujus; dacă bărbatul pentru aceleaşi motive şi-a pierdut calitatea de cotutore al copiilor, pe cari femeia i-a avut dintr’o căsătorie anterioară. # # # 40. Codul civil italian nu face nici o deosebire între bărbat şi femeie ci recunoaşte pentru oricare dintre ei un drept de moştenire, când supravieţueşte celuilalt şi nu există contra lui o hotărîre definitivă de separaţie de corp. IO* www.digibuc.ro 68 ANDREI RĂDULESCU 122 Dacă la moartea unui soţ, au rămas copii legitimi, celălalt soţ are drept de uzufruct asupra unei porţiuni egală cu partea pe care o ia un copil din această moştenire. Când vin în concurs copii legitimi cucei naturali, uzufructul soţului rămas în vieaţă este de o parte egală cu a fiecărui copil legitim. Acest uzufruct nu poate fi însă mai mare de un sfert din succesiune. In schimbul lui, moştenitorii pot să-i asigure soţului o rentă viageră stabilită de părţi sau, în caz de neînţelegere, de către justiţie. Dacă nu sunt copii legitimi ci ascendenţi sau copii naturali, fraţi, surori sau descendenţii lor, soţul supravieţuitor are drept la o treime din moştenire. In caz când soţul este în concurenţă în acelaş timp cu ascendenţii legitimi şi cu copii naturali, el n’are drept decât la un sfert din succesiune. Dacă se întâmplă să rămâe în urma defunctului alte rude, în grad succesibil, decât cele arătate, soţul supravieţuitor are drept la două treimi. Moştenirea revine în întregime soţului când decedatul n’a lăsat rude succesibile până la gradul al şaselea inclusiv. Soţul care-şi exercită acest drept, în concurs cu alţi moştenitori, e dator să impute în partea sa de moştenire ceeace a primit în baza con-venţiunilor matrimoniale şi a câştigurilor dotale1). Acest cod prevede o rezervă, pentru soţul supravieţuitor, în caz când celălalt a făcut testament2). Intr’un asemenea caz, dacă de cujus a lăsat copii legitimi sau descendenţi de ai lor, soţul contra căruia nu există o hotărîre de separaţie de corp, are drept la o parte cât aceea la care are drept orice copil cu titlu de legitimă, cuprinzându-se în numărul copiilor şi soţul. Când el n’a lăsat decât ascendenţi, partea rezervată soţului este de un sfert din moştenire în uzufruct. Când testatorul n’a lăsat ascendenţi şi nici descendenţi cu drept de legitimă, rezervatari, soţul supravieţuitor are drept la o treime din moştenire, în uzufruct. * *) *) Art. 7S3—757- *) Art. 809. «II testatore che non lascia superstiti discendenti o ascendenţi, puo disporre di tutti i suoi boni a titolo universale o particolare. Restano per salvi i diritti del coniuge superstite e dei figli naturali a norma del § II di questa sezione». www.digibuc.ro 123' DREPTUL DE MOŞTENIRE AL SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR 69 Acest drept rezervat soţului nu vatămă însă rezerva celorlalţi moştenitori rezervatari. Partea soţului — ca şi a copiilor naturali, când sunt — este dedusă din partea disponibilă a defunctului («forma cosi una de-trazione della parte disponibile»1). # # * 41. In codul civil german există un drept de moştenire pentru amândoi soţii, cari sunt trataţi la fel, indiferent de averea ce au sau de durata căsătoriei. Multe din dispoziţiile lui au fost introduse în ultimele modificări ale codului austriac. Interesant este că soţul supravieţuitor este moştenitor legitim şi rezervatar (art. 2303), dacă este exclus dela succesiune printr’o dispoziţie pentru cauză de moarte. Rezerva este de jumătate din valoarea părţii ereditare ab-intestat. Soţul însă poate fi desmoştenit în anumite cazuri. Dreptul soţului este de o pătrime, când vine în concurenţă cu moştenitori din prima clasă, adică descendenţii defunctului. Dacă vine în concurenţă cu moştenitori din a doua clasă, adică tatăl şi mama defunctului şi descendenţii lui precum şi cu bunii lui, soţul supravieţuitor are drept la jumătate din patrimoniul succesoral. Când, alături de buni, există şi descendenţi din aceştia, soţul poate să ia, afară de jumătatea sa, şi din cealaltă jumătate partea care s’ar cuveni acelor descendenţi potrivit art. 1926, dispoziţie, care a fost — cum am văzut—introdusă şi la Austriaci. Când nu sunt nici rude din primele două clase de moştenitori nici buni, soţul supravieţuitor are drept la toată moştenirea. Când este în concurenţă soţul cu rudele din a doua clasă ori cu buni, atunci el are drept să ia, afară de partea sa, arătată mai sus, obiectele gospodăriei, dacă nu sunt dependenţa unui fond; deasemenea are drept să ia cadourile de nuntă. Soţul supravieţuitor pierde atât dreptul de moştenire cât şi dreptul la acele obiecte dacă defunctul, la epoca morţii sale, avea dreptul să ceară divorţ pentru o greşeală a celuilalt soţ şi intentase dejâ acţiunea de divorţ sau pentru separaţiune de corp. Trebuie relevat că, dacă soţul supravieţuitor face parte dintre rudele l) Art. 8iz—814 ş i 818. www.digibuc.ro 70 ANDREI RĂDULESCU 124 succesibile el moşteneşte şi în această, calitate; partea ce-i revine este deosebită de aceea cuvenită ca soţ. Dacă nu există nici rude nici soţ rămas în vieaţă, moştenirea revine fiscului Statului confederat, căruia defunctul aparţineâ în momentul morţii. * * • 42. In codul civil elveţian, soţul supravieţuitor are o situaţie foarte bună. Drepturile lui asupra succesiunii soţului decedat sunt destul de mari, poate chiar prea mari. Dacă defunctul a lăsat descendenţi, soţul supravieţuitor are drept, după alegerea sa, la o pătrime din succesiune, în plină proprietate sau la jumătate în uzufruct. Când copii sunt minori soţul va avei uzufructul întregii averi fiindcă a doua jumătate o va aveâ ca uzufructuar legal; când copii sunt majori el va luă jumătate, iar copii oricât de numeroşi ar fi, cealaltă jumătate; de sigur este prea mult pentru soţ, când numărul copiilor e mare. Oricât de mult trebuie apărat soţul dar nu trebuie să prejudicieze prea mult copiii. Dacă defunctul n’a lăsat descendenţi ci numai tată, mamă sau urmaşi ai acestora, deci fraţi ai defunctului sau urmaşii lor, soţul supravieţuitor are drept la o pătrime în plină proprietate şi la trei pătrimi în uzufruct. Când nu rămâne în urma defunctului decât tată mare, mamă mare sau urmaşii lor, soţul supravieţuitor are drept la jumătate în plină proprietate şi Ia cealaltă parte în uzufruct. Când n’au rămas nici aceştia, soţul are drept la întreaga succesiune. Se înţelege uşor ce însemnează acest uzufruct, când ascendenţii n’au urmaşi, dacă se ţine seamă că soţul supravieţuitor, fiind aproape totdeauna mai tânăr, ascendenţii foarte rar vor trage vre un folos din nuda proprietate, care le e rezervată. Se va întâmplă foarte des că soţul va beneficiâ de tot iar tatăl, mama sau alţi ascendenţi — uneori chiar fraţii — nu vor luă nimic din succesiune. Mai ales, în asemenea cazuri, dreptul recunoscut soţului este prea mare. Nu e drept să i se creeze lui o astfel de situaţie şi să fie aşâ de desavantajaţi ascendenţii. Ceeace periclitează situaţia soţului rămas în vieaţă — apărând ca un corectiv faţă de dispoziţiile de mai sus — este că el nu este un moştenitor rezervatar. Soţul decedat i-a putut reduce şi chiar desfiinţâ cu www.digibuc.ro DREPTUL DE MOŞTENIRE AL SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR 7* 125 totul acest drept, dispunând de toată averea sa prin testament fără să-i lase ceva ori să-i lase atât cât crede de cuviinţă. * * * 43. Voiu enumerâ câteva noţiuni şi din Dreptul englez, interesant din cauza caracterului său special. E de observat mai întâiu că există o împărţire complicată a bunurilor în diferite categorii: real estate, personal estate, etc. Aici găsim un drept de moştenire, atât pentru bărbat cât şi pentru femeie, când nu se făcuse testament. Când moare femeia, bărbatul poate reclamă un drept viager asupra bunurilor real estate, asupra cărora femeia aveâ folosinţa exclusivi în momentul morţii şi cari erau susceptibile de a fi transmise prin moştenire copiilor lor. Pentru aceasta e nevoie totuş ca aceşti copii să fie născuţi vii în timpul căsătoriei şi ca bărbatul, în măsura posibilă, să fi dat lucrul în posesiunea femeii înainte de moartea ei. In unele părţi bărbatul, dacă nu se recăsătoreşte, are uzufructul asupra a jumătate din bunuri. Sunt apoi diferite variaţiuni, după obiceiu. Acest drept al soţului poartă numele de: Curtesy. Bărbatul, are aceleaşi drepturi şi obligaţiuni ca şi uzufructuarul pe vieaţă. Afară de acest drept, bărbatul mai are dreptul, în caz de moartea soţiei, şi la toate bunurile corporale numite personal estate, de cari ea se folosii sau asupra cărora ea aveâ la moarte, beneficiul unui drept actual, legal sau în echitate, care nu se sfârşise la acei epocă. In ceeace priveşte lucrurile «in action» ale femeii (căile de procedură) el aveâ drept asupra lor, dobândind autorizaţie pentru administraţia patrimoniului ei. Aceasta însă — se pare — sub rezerva plăţii datoriilor. Drepturile bărbatului nu mai există în următoarele cazuri: a) Când femeia a dispus, fie între vii,fie prin testament; b) când s’a pronunţat desfacerea căsătoriei; c) când s’a pronunţat separaţia de corp între soţi şi n’au mai reluat vieaţa conjugală, d) când s’a pronunţat în favoarea femeii o hotărîre de protecţiune sau de separaţie şi n’au reluat vieaţa comună; e) când femeia ar fi ordonat prin testament de a i se plăti datoriile, chiar dacă în vieaţă i-ar fi fost interzis să dispună de aceste bunuri. Este discutabil dacă fără un astfel de ordin creditorii ei ar puteâ atinge dreptul bărbatului. Să vedem situaţia văduvei. Şi în dreptul englez ea are o situaţie mai bună decât bărbatul. www.digibuc.ro 7a ANDREI RĂDULESCU 126 In prim rând are un drept succesoral. Dacă bărbatul moare fără testament şi nu lasă copii şi dacă toate bunurile sâle, mobile şi imobile, nu valorau la epoca morţii lui mai mult de 500 livre net, văduva are drept să preleveze din succesiune o sumă de 500 livre într’un mod absolut şi exclusiv şi cu preferinţă înaintea altor moştenitori. Afară de preferinţă ea are pentru garantarea sumei şi «o sarcină», un fel de privilegiu asupra mobilelor şi imobilelor succesiunii, proporţional cu valoarea lor. (art. 2079). Din text ar rezultă că aceste drepturi sunt depline; totuş se pare că este discuţie în această privinţă şi că femeia nu este decât beneficiară iar proprietatea ar aparţine moştenitorilor cari urmează după cutumă. Afară de cele arătate femeia mai are şi alte drepturi, când soţul a lăsat bunuri personal estate, de cari n’a dispus. Când a rămas văduva şi copii, ea primeşte o treime din bunurile personal estate, de cari nu dispusese bărbatul iar celelalte două treimi rămân copiilor, cari le împart egal. Dacă n’au rămas copii, femeia primeşte jumătate din acele bunuri (art. 2065). Văduva are — apoi — un drept special, drept de văduvie (douaire), reglementat printr’o lege din 1833. Dacă bărbatul a lăsat copii şi a avut un drept exclusiv la folosinţă asupra unui «real estate» în posesiune legală sau în echitate, pe care copii l-ar fi moştenit, văduva are un drept viager asupra unei treimi din acest real estate cu titlu de douaire. Acest drept ar trece înaintea datoriilor negarantate ale soţului. Cuantumul acestui drept este fixat de cutume, în unele de % dar numai dum sola et casta. Discutabil dacă acest drept se întinde şi asupra bunurilor incorporale. Moştenitorii pot, în schimbul acelui drept, să plătească o treime din rentele anuale sau din fructele pământului cuvenit femeii. Ea este însă îndreptăţită să ceară justiţiei a i se cedă treimea din valoarea acestui pământ. Văduva trebuie să-şi reclame dreptul în termen de 12 ani dela moartea soţului; după acest termen dreptul nu i se prescrie dar îi poate fi refuzat de către justiţie pentru neglijenţă. In genere drepturile şi obligaţiunile sunt acelea, pe cari le are un uzufructuar după common low şi după echitate. Dreptul văduvei se pierde în următoarele cazuri: a) Când bărbatul, în timpul vieţii sau prin testament, a înstrăinat «absolut» bunul asupra căruia se pretinde acest drept. www.digibuc.ro 127 DREPTUL DE MOŞTENIRE AL SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR 73 b) Când în actul autentic prin care bărbatul a dobândit acest bun s’a prevăzut că văduva nu va puteâ reclamă asemenea drept. c) Când bărbatul a prevăzut în testamentul lui că văduva nu va puteâ reclamă dreptul arătat asupra acelui bun sau asupra oricărui alt imobil. d) Dacă i s’ar fi lăsat prin testament de către bărbat bunul, asupra căruia ea puteâ să-şi valorifice acel drept afară dacă nu s’a spus contrar în testament. e) In caz de învoială făcută de femeia majoră cu bărbatul înainte de căsătorie, prin care s’au stabilit anumite măsuri pentru a ţine locul dreptului de văduvie. J) In caz când s’a încheiat o asemenea învoeală înainte de căsătorie, chiar de o minoră, dacă dispoziţia stabilită e raţională, ceeace se va aplică după echitate. g) Dacă s’a stabilit astfel de dispoziţie, în căsătoriile după 1882, chiar în timpul căsătoriei. h) Când femeia a primit o dispoziţie a bărbatului pentru ca ea să-şi părăsească dreptul de văduvie. i) Când printr’o hotărîre definitivă s’a pronunţat desfacerea căsătoriei. j) Când femeia a părăsit de bunăvoie pe bărbat şi trăeşte în adulter. Se exceptează cazul când soţul a iertat-o şi s’au împăcat. Dreptul de văduvie nu se pierde dacă bărbatul a lăsat femeii un legat sau un dar asupra bunurilor personal estate sau unui imobil nesupus acestui drept, afară de intenţiune contrară arătată în testament. Soţul se poate angajâ să nu desfiinţeze dreptul femeii şi Tribunalul de echitate sancţionează acest angajament. Dreptul văduvei nu este un drept cu rezervă. El există numai în măsura, în care nu s’a dispus altfel prin testament sau prin alt chip şi în. măsura obligaţiunilor soţului. Femeia poate cumulâ dreptul de văduvie cu drepturile succesorale arătate mai sus 1). * X * • l) Digeste de Droit civil anglais, trad. Bauman, Paris, 1923, tome II, art. 2065, art. 2075 şi urm. Cfr. Roguin, Successions I, p. 433 şi urm. Lehr E., El&nents du droit civil anglais. www.digibuc.ro 74 ANDREI RĂDULESCU 128 Mărginim aci expunerea diverselor legislaţiuni J). S’ar puteă întinde şi asupra altora dar ele nu mai prezintă deosebit interes pentrucă multe sunt influenţate de unele din cele arătate sau cuprind aproape aceleaşi principii. . CAPITOLUL VI 44. Vom încercă să vedem cum trebuie reglementată această materie în viitor. Mai ales acum, când se simte aşă de imperios nevoia unificării legislative, cercetările de acest fel utile oricând pentru progresul ştiinţii juridice — trebuie să reprezinte şi o contribuţie cât de mică pentru înfăptuirea unificării. Din cele expuse până aci rezultă că evoluţia ideilor s’a făcut în sensul măririi drepturilor soţului supravieţuitor. Se recunoaşte, în genere, că acest soţ nu mai poate fi lăsat în situaţia de până acum. In unele ţări s’a mers-—poate — prea departe în ceeace priveşte cuantumul drepturilor acordate; aproape toţi însă sunt de acord că soţului rămas în vieaţă trebuie să i se dea dreptul de a participă la moştenirea soţului decedat. După cum s’a arătat, dacă fundamentul dreptului de moştenire este afecţiunea presupusă a celui încetat din vieaţă, nu se poate admite să nu se recunoască acest drept tocmai soţului, care — nu numai că e de presupus, dar care în realitate în majoritatea cazurilor — se bucură de afecţiunea soţului său mult mai mult decât rudele depărtate şi de foarte multe ori chiar decât rudele până la gradul IV sau în tot cazul cel puţin cât acestea din urmă. Chiar dacă s’ar primi părerea că prin devoluţiunea moştenirii se urmăreşte păstrarea bunurilor în familia de sânge, nu se poate îndepărtă soţul supravieţuitor, cel puţin în cazul când are copii. Independent de acestea, dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor se mai întemeiază, cum am spus, şi pe altă consideraţiune. In regulă generală — excepţiile nu sunt, din fericire, numeroase — fiecare dintre soţi aduce partea sa de contribuţie pentru formarea averii celuilalt. Intre ei este o tovărăşie de aşă natură încât, neapărat unul contribue cu oricât de puţin pentru averea celuilalt. Şi chiar când ar există—rla noi se vede foarte rar — o comunitate ori o societate de achiziţiuni, *) *) Ia dreptul sârbesc sunt principiile dreptului austriac cu oarecare preferinţă pentru partea bărbătească. (Roguin, o. c., I, p. 430 şi 433). Periei. în: Les transfor-mations du droit depuis 50 ans voi. II pag. 315, notă. www.digibuc.ro 129 DREPTUL DE MOŞTENIRE AL SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR 75 pentru bunurile agonisite împreună, tot rămâne în averea fiecăruia părţi, la cari a contribuit şi celălalt soţ prin munca, prin sfaturile, prin supraveghere, prin ajutorul său, părţi, cari nu pot fi stabilite şi nu pot fi reclamate, oricâte socoteli s’arţine, ceeace nu se poate într’o căsnicie serioasă. Prin acordarea unui drept în succesiune se va da putinţa celui rămas în vieaţă să-şi reia o parte din contribuţia sa. Dacă aproape toată lumea recunoaşte că soţului supravieţuitor trebuie să i se dea o parte din moştenirea soţului decedat, problema nu mai este aşă de simplă când este vorba să fixăm cuantumul şi caracterele acestui drept. In legea viitoare de sigur că nu trebuie să mai fie discuţie dacă acest drept este un drept de moştenire sau de creanţă; trebuie să fie stabilit că este un drept de moştenire. Deasemenea soţul trebuie socotit ca un moştenitor regulat, dacă se va mai păstră o astfel de distincţie între moştenitori. Din punct de vedere al averii, asupra căreia se va exercită, este bine înţeles că, dacă între soţi a existat regimul comunităţii sau al societăţii de achiziţiuni, dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor nu se poate extinde asupra acestei averi; el nu se poate exercită decât asupra averii soţului decedat. Rămâne iarăş bine stabilit că nu se va face nici o distincţie după origina bunurilor, după clase sociale ori profesiuni. Acestea sunt chestiuni cari nu se mai discută în dreptul românesc. Avem unitatea de patrimoniu succesoral, stabilită dela 1864 prin actualul cod civil, avem principiul egalităţii şi nu mai putem repune în discuţie nişte idei învechite. Toată averea soţului decedat va formă masa succesorală, bine înţeles deducându-se sarcinile; şi pentru toţi cetăţenii, din orice clasă socială, se vor aplică aceleaşi drepturi succesorale. 45. Dreptul acordat soţului în vieaţă trebuie să fie un drept în plină proprietate sau numai un drept de uzufruct? Ambele forme au avantajii şi dezavantajii. Recunoaşterea unui drept în uzufruct are avantajul că averea moştenită nu iese din familia de sânge. Soţul se va folosi de ea în timpul vieţii, nu e ameninţat să rămână în mizerie, primeşte sub această formă ceva din averea, la formarea căreia a contribuit dar n’are dreptul să dispună de ea. El poate, dacă e cazul, să şi economisească din acest uzufruct alcătuindu-şi sau mărindu-şi patrimoniul său propriu. Se satisfac astfel www.digibuc.ro 76 ANDREI RĂDULESCU 130 interesele moştenitorilor de sânge şi într’o măsură şi ale soţului supravieţuitor. Această formă are însă şi dezavantajii. Dreptul soţului nu apare ca un drept propriu ci are în el ceva din ideia de ajutor, de milostenie pentru uşurarea vieţii. S’ar pune apoi chestiunea dacă soţul trebuie să dea garanţia cerută uzufructuarilor şi dacă nu poate, să întâmpine diferite greutăţi în exerciţiul dreptului său* Neajunsul cel mare este^ însă, din punct de vedere al economiei generale. Numărul uzufructuarilor ar creşte simţitor. Şi este ştiut că uzufructul nu este forma cea mai bună pentru exploatarea bunurilor, Uzufructuarul nu pune tot interesul pentru conservarea şi în orice caz pentru îmbunătăţirea lucrului. Dreptul lui fiind ceva trecător nu este aproape nici un imbold pentru facerea de lucrări statornice, pentru des-voltare, pentru progres. Economia generală suferă din această cauză; şi când această formă va fi destul de numeroasă pagubele pot fi apreciabile. Recunoaşterea dreptului sub formă de proprietate deplină are avantajul dreptului complet, şi satisface mai mult interesul general economic. Are şi dezavantajul că soţul poate primi o parte mică care nu-i ajunge pentru trai, că averea se îmbucătăţeşte uneori prea mult şi că bunurile pot ieşi pin familia de sânge a lui de cujus. Şi acest din urmă neajuns este mare, în special când sunt descendenţi, cari astfel vor fi lipsiţi de o parte din patrimoniul autorului lor spre a îmbogăţi pe alţi. Critica nu este aşâ de fondată. In prim rând, nu se poate să se mai dea atâta importanţă păstrării bunurilor în familie, în vremea noastră, când circulaţia lor e aşâ de intensă şi când chiar adevăraţii moştenitori nu se prea îngrijesc de această păstrare. Dealtfel legea noastră nu s’a preocupat de această păstrare când sunt alţi moştenitori decât descendenţi, deoarece prin art. 684 ca şi prin art. 679 a recunoscut soţului supravieţuitor un drept în plină pro-, prietate. Chiar când au rămas descendenţi obiecţiunea nu e puternică. Ce ar puteâ face soţul moştenitor ca să lovească grav interesele descendenţilor săi şi ai lui de cujus? Să înstrăineze averea moştenită, cu titlu gratuit ? N’o va puteâ face decât numai pentru partea disponibilă astfel că descendenţii tot vor luâ rezerva. S’o înstrăineze cu titlu oneros? In acest caz descendenţii vor găsi în patrimoniul lui echivalentul acestei averi. Dar el a putut să cheltuească acest echivalent. Dacă a făcut-o, www.digibuc.ro DREPTUL DE MOŞTENIRE AL SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR 77 131 de sigur, în majoritatea cazurilor, a făcut-o fiindcă a fost nevoit pentru a trăi. Şi dacă ar fi avut dreptul său în uzufruct şi nu i-ar fi ajuns venitul ar fi apelat — la nevoie prin justiţie — la descendenţi. Aceştia dar n’ar fi păgubiţi, în mod real, aproape cu nimic prin faptul că soţul supravieţuitor a înstrăinat şi a cheltuit ceeace a moştenit de la autorul lor. S’ar mai puteâ— e drept — ca soţul să înstrăineze fără motiv patrimoniul moştenit, să-l risipească. Dacă e o adevărată risipă pot cere punerea sub consiliu judiciar. Să înstrăineze numai spre a vătămâ pe proprii descendenţi e greu de crezut; şi în orice caz foarte rar se va întâmplă. Obiecţiunea este mai serioasă numai când descendenţii lui de cujus nu sunt din căsătoria cu soţul supravieţuitor sau când sunt descendenţi din două sau mai multe căsătorii. In asemenea cazuri — nu prea numeroase — sau ar rămâne în vigoare regula generală a dreptului deplin de proprietate sau — dacă voim să evităm neajunsurile — s’ar face o excepţie. S’ar recunoaşte dreptul numai în uzufruct, când au rămas descendenţi de pe urma lui de cujus, din două sau mai multe căsătorii. Pare că este de preferat să se recunoască soţului un drept în plină proprietate. Aceasta am văzut că e regula şi în dreptul altor popoare. Vor fi neajunsuri în unele cazuri, bănuesc nu prea multe, dar situaţia va fi mai clară din toate punctele de vedere. Totuş ideia nu va fi primită aşâ de uşor pentrucă în concepţia generală predomină părerea că acest drept al soţului nu-i atât un drept cât un ajutor ce i sfe dă. In ipoteza că nu s’ar primi ca regulă generală, acordarea unui drept în plină proprietate tot nu putem regresă faţă de sistemul actual din codul nostru civil, adică un sistem mixt: drept de uzufruct când vine în concurenţă cu descendenţii, drept de proprietate deplină în celelalte cazuri. In tot cazul, uzufructul să fie fixat prin lege iar nu lăsat Ia aprecierea justiţiei. 46. Ce condiţiuni trebuie să se ceară pentru acordarea acestui drept de moştenire? Nediscutat că trebuie să aibă calitatea de soţ până în momentul morţii celuilalt. Dacă s’ar introduce în viitorul cod — ceeace nu credem — separaţia de corp, din moment ce la moartea unuia din soţi există o hotărîre definitivă de separaţie, cel rămas în vieaţă nu va mai aveâ dreptul la moştenire Ce se va întâmplă, însă, când acţiunile de divorţ ori de separaţie de de corp au fost intentate şi nu s’au pronunţat hotărîri definitive până www.digibuc.ro 78 ANDREI RĂDULESCU 133 la moartea unui soţ? Ar trebui să se decidă că acela care a rămas în vieaţă este încă soţ şi, ca atare, beneficiază de dreptul de moştenire. Cu acest chip s’ar ajunge la rezultatul ca de cujus să fie moştenit de cineva, faţă de care nu mai aveă nici o afecţiune sau chiar dacă — în cazuri foarte rare — el mai avei afecţiune, celălalt n’o mai aveă; în orice caz ar fi un drept de moştenire între două persoane, dintre cari cel puţin unul voiâ stăruitor să rupă orice legătură cu cealaltă şi să rămână ca nişte străini. Şi în sistemul de azi există acest neajuns S’a văzut cazuri când soţii nu numai că porniseră proces de divorţ dar se judecaseră până la ultima instanţă şi nu mai rămăsese altceva de îndeplinit decât transcrierea hotărîrii de divorţ. Murind unul, cel rămas în vieaţă şi-a reclamat drepturile de soţ supravieţuitor. De sigur nu mai este echitabil ca un astfel de soţ — poate chiar cel vinovat — să beneficieze de o situaţie, pe care n’o mai merită. Să se prevadă că nu se mai recunoaşte un asemenea drept odată ce s’a intentat acţiune de divorţ ? Ar fi o prezumţie că nu mai e nici o afecţie între ei şi deci n’ar mai fi raţiune să se acorde dreptul de moştenire Dar acest drept are la bază şi altceva decât afecţiunea, anume contribuţia la formarea averii lui de cujus. Şi dacă s’ar dovedi că acţiunea e neîntemeiată ? Se văd atâtea cazuri când, după o îndelungă convieţuire unul vrea să divorţeze fără motiv serios. Nu e nedrept să lipseşti pe cellalt soţ de dreptul de moştenire numai fiindcă soţul decedat intentase, într’un moment de supărare, acţiune de divorţ? Să laşi să cerceteze justiţia cu ocazia reclamării dreptului de moştenire dacă acţiunea introdusă ar fi avut motive temeinice şi să hotărască, în caz afirmativ, îndepărtarea dela moştenire? Foarte greu să se cerceteze asemenea chestiuni după moartea cuiva şi să laşi la aprecierea justiţiei recunoaşterea dreptului soţului supravieţuitor. Numai în cazul divorţului prin consimţimântul mutual s’ar puteâ admite că din momentul introducerii acţiunii soţii nu mai pot reclama dreptul de moştenire. Dacă unul ar muri înainte de hotărîrea definitivă celălalt să nu mai aibă dreptul de a reclama partea sa de moştenire. Voinţa lor rupsese de fapt legătura căsătoriei şi ei nu se mai considerau soţi. Cel rămas în vieaţă sufere urmările acestei situaţii. Că s’ar fi putut împăcâ până la hotărîrea definitivă este posibil, dar nu se pot ţine seamă de toate eventualităţile; pentru stabilirea dreptului său ne-am sprijini tocmai pe un fapt al său. www.digibuc.ro *33 DREPTUL DE MOŞTENIRE AL SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR 79 In cazurile de divorţ pentru cauză determinată şi separaţie de corp chestiunea este însă cum am văzut, foarte delicată. Soluţia depinde şi de modul cum se va reglementă divorţul în noul cod. Dacă se păstrează normele de azi s’ar puteâ numai atât ca după ce hotărîrea de divorţ a rămas definitivă, soţii să nu-şi mai păstreze această calitate chiar dacă nu s’a transcris hotărîrea. Ar fi o corijare parţială a nedreptăţii ce se poate întâmplă azi. Soţul care vrea să divorţeze are însă un mijloc cunoscut — cât timp nu se va stabili o rezervă pentru celălalt soţ — anume să-şi facă testament. 47. Pentru a se recunoaşte soţului supravieţuitor un drept de moştenire se poate cere şi condiţia ca să fi durat căsătoria un anumit număr de ani, ca soţii să fi trăit un timp mai îndelungat? Dacă dreptul se întemeiază numai pe afecţiunea prezumată nu se vede pentru ce s’ar mai cere această condiţiune. Cum însă la baza dreptului stă şi contribuţia la formarea averii soţului decedat, sprijinul şi ajutorul dat în timpul căsniciei, n’ar fi o curiozitate dacă s’ar ţine seamă şi de timpul cât a urmat convieţuirea între soţi. Dealtfel am văzut că şi legislaţia lui Iustinian, unele din legile noastre vechi şi unele legi modeme pun această condiţie. Şi această cerinţă nu este iraţională. Alta e situaţia soţilor cari au trăit vreme îndelungată, muncind împreună, ajutându-se, făcând sacrificii de tot felul unul pentru altul şi stabilind o cât mai deplină imitate între ei; alta este a acelora cari au trăit câteva luni, câteva zile chiar şi pe cari moartea i-a despărţit fără de a li se fi lăsat putinţa să contribue unul pentru altul cu mare lucru şi — uneori — fără să se fi putut desvoltâ măcar o adevărată afecţiune între ei. Este posibil — în adevăr — că fundamentul dreptului, afecţiune, contribuţiune, ajutor, să se găsească şi la o căsătorie de scurtă durată şi soţul supravieţuitor să fie grav lovit dacă n’ar aveâ norocul să fi ajuns durata ce s’ar crede de lege dar — după toate probabilităţile — nu ar fi prea numeroase asemenea cazuri ; şi apoi, soţii prudenţi pot înlătura neajunsul prin testament. Este deasemenea adevărat că pentru fixarea duratei căsătoriei nu sunt norme certe şi va fi întrucâtva arbitrară. Dacă este mai greu să se facă din durata căsniciei o condiţie pentru acordarea dreptului, ea însă ar puteâ fi luată în considerare pentru cuantumul dreptului. Echitatea cere ca altfel să fie privit soţul care a trăit câteva zile de căsătorie şi altfel cel care a trăit 30—40 ani. 48. Trebuie a se ţine în seamă şi faptul de a fi avut copii din căsătoria desfăcută prin moarte? www.digibuc.ro 8o ANDREI RĂDULESCU 134 Necontestat că este într’o situaţie deosebită femeia, care a avut copii, care a îndurat atâtea greutăţi, unele primejduindu-i vieaţa, care a muncit din greu pentru a-i creşte, care şi-a impus atâtea sacrificii aproape neînţelese de cele ce n’au avut copii. Această situaţie ar îndreptăţi-o să reclame şi o situaţie mai bună în drept. Măsura n’ar fi nejustificată chiar când supravieţueşte bărbatul, cu copii, fiindcă nu se poate compară situaţia acestuia, care e părtaş la atâtea şi atâtea din greutăţile impuse de copii, cu a acelui fără copii, a cărui vieaţă e neasemănat mai uşoară. Nu trebuie să se creadă că este vorba de a pedepsi pe cei cari n’au avut copii sau de a luă măsuri pentru îmmulţirea populaţiei. Este vorba — pur şi simplu — de a constată situaţia reală şi de a luă o dispoziţie, prin care faţă de datorii să se creeze şi drepturile cuvenite, o dispoziţie prin care să se facă mai multă dreptate. Cel care n’a avut copii nu se va puteă plânge contra legii. Este de observat, însă, că aproape în toate legislaţiile găsim dispo-ziţiuni contrarii acestui drept. Soţul care are copii este mai rău tratat decât cel care n’are. Acesta ia parte în plină proprietate, parte uneori foarte mare, pe când cel cu copii şi când primeşte o parte din moştenirea soţului decedat o primeşte numai în uzufruct şi mai totdeauna cu atât mai mică cu cât are copii mai mulţi. Explicaţia constă în aceea că ideia dominantă este că averea părinţilor trebuie să se lase copiilor. Dacă i se lasă soţului ceva trebuie să se facă în aşă chip încât să se atingă cât mai puţin dreptul copiilor şi aceasta se poate face numai prin uzufruct. Totuş părerea nu e destul de temeinică pentrucă chiar dacă s’ar lăsă soţului in plină proprietate, drepturile copiilor tot nu sunt periclitate fiindcă ei au rezerva şi aproape în unanimitatea cazurilor părintele rămas în vieaţă nu va înstrăinâ ci va păstră această avere tot pentru copii. N’ar fi dar nejustificată măsura, care ar pune pe soţul supravieţuitor cu copii într’o situaţie mai bună decât pe cel fără copii sau cel puţin într’o situaţie egală; în orice caz s’ar puteă să se ţină seamă de numărul, copiilor la fixarea cuantumului dreptului. Nu trebuie însă a ne face iluzii că noi am aveâ curajul să inovăm. In starea actuală de spirit când se reclamă egalitatea mai mult pentru drepturi dar nu şi pentru datorii, cu greu ar puteă legiuitorul să introducă o astfel de dispoziţie, după care dreptul soţului să crească cu numărul copiilor. www.digibuc.ro DREPTUL DE MOŞTENIRE AL SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR 81 *35 49. Care să fie cuantumul acestui drept? Cât trebuie să i se dea soţului supravieţuitor ? Aceasta este partea cea mai delicată ’a problemei. Răspunsul variază după concepţia ce are fie care despre acest drept; se pot face diferite propuneri. Dintre acestea voiu formulă câteva, condus de principiile de mai sus, rămânând ca legiuitorul să admită sistemul indicat ca mai potrivit stărilor dela noi. Ar fi prea mare dreptul soţului sapravieţuitor dacă s’argeneralizâ regulile legii din Decemvrie 1916 pentru cei morţi sub drapel. Discutabil dacă nu este poate prea mult să se recunoască acestui soţ dreptul la o treime în plină proprietate când a rămas un descendent. Este, însă, de sigur prea mult dacă i s’ar recunoaşte dreptul la jumătate din succesiune când vine în concurenţă cu părinţii, fraţii, surorile, cum prevede aceâ lege şi codul german şi elveţian. întrebare dacă uneori nu e prea mult şi pătrimea recunoscută în art. 684 c. civ. şi în codul austriac; aceasta mai ales când căsătoria a durat puţin timp. Deaceea trebuie a cumpăni bine toate împrejurările fi a fixă un cuantum cât mai echitabil fi pentru soţ fi pentru ceilalţi moftenitori. Intr'un sistem cuantumul dreptului ar fi următorul: Dacă soţii n'au avut copii din căsătoria lor, să se acorde soţului supravieţuitor J/a în plină proprietate când vine în concurenţă cu părinţii şi fraţii lui decujus şi 1/i în concurenţă cu celelalte rude până la gradul al 4-lea; iar dacă s’ar recunoaşte din nou şi altor rude dreptul la moştenire atunci peste gradul al 4-lea soţul să aibă dreptul la o treime, tot în plină proprietate. Când căsătoria va fi ţinut mai puţin de 5 ani, aceste cote vor fi reduse astfel: 1/8 în prima ipoteză, 1/6 în a doua şi 1/4 în a treia. Dacă au avut copii să se recunoască soţului un drept în plină proprietate de Vb când au avut un copil sau de 1/4 când au avut trei copii şi de 1/a când au avut mai mulţi copii. Acest sistem ar fi o măsură mai dreaptă faţă de greutăţile celor cu copii. Nu s’ar atinge însă nici drepturile copiilor pentrucă — după cum am mai spus — aproape totdeauna această avere le va reveni tot lor. Pentru calcul s’ar ţine seamă de toţi copiii ce au avut, chiar dacă unii au murit. Se poate întâmplă însă ca să fi murit toţi copiii până la deschiderea succesiunii unui soţ. Atunci averea lăsată soţului supravieţuitor va trece altora decât copii. Pentru acest caz s’ar prevede că soţul, indiferent de numărul copiilor ce a avut, va primi numai 1/5 în plină proprietate. ii A. R, Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. V. www.digibuc.ro 8z ANDREI RĂDULESCU *36 Intr'm alt sistem dreptul soţului ar fi stabilit astfel: Dacă soţii au copii, oricare le-ar fi numărul şi dacă sunt în vieaţă, ei ori descendenţii lor, la moartea lui de cujus, soţul supravieţuitor să aibă drept la 1/8 din succesiune în plină proprietate. Dacă nu sunt descendenţi la moartea lui de cujus, soţul va avei drept la 1/4 din moştenire când vine în concurenţă cu părinţi, fraţi şi surori; la Va în concurenţă cu alte rude până la gradul al 6-lea şi la 1/a peste acest grad, dacă s’ar mai recunoaşte dreptul peste al 4-lea grad. Acesta ar fi un sistem mai simplu deşi mai puţin echitabil. Şi aici, însă, s’ar putea introduce o subdistincţie după durata căsătoriei. De pildă dacă durata căsătoriei a fost mai mică de 5 ani, cotele ar suferi reducere faţă de ipoteza când au descendenţi. Ele ar fi de */« în concurenţă cu părinţi, fraţi, surori; 1/4 cu rude până la gradul al 6-lea şi de 1/a cu alte rude mai depărtate. Al treilea sistem. Dacă au rămas descendenţi ai soţului decedat, din oricare căsătorie, soţul supravieţuitor va aveâ drept în uzufruct la o parte egală cu a unui copil. Dacă n’au avut descendenţi soţul va aveâ drept la 1/6 în concurenţă cu părinţii, fraţii şi surorile şi la 1/4 cu alte rude. In aceste cazuri dreptul său va fi în plină proprietate. 50. Cum se va calculă dreptul soţului ţi asupra căror bunuri. Trebuie evitat cu totul modul complicat dela Francezi şi Belgieni în facerea socotelilor înlăturate şi dificultăţile ivite la noi cu aplicarea art. 684. Soţul va fi un moştenitor ca şi ceilalţi. Se va face masa succesorală pentru toţi moştenitorii şi din ea se va alege partea soţului; ceeace rămâne se va împărţi între ceilalţi moştenitori, după drepturile ce au. De exemplu: soţul are 1/a în plină proprietate şi e în concurenţă cu părinţi şi fraţi. Masa succesorală va fi împărţită în şase părţi. Una va fi trasă la soţi ori atribuită soţului. Celelalte vor fi împărţite în 2 între părinţi şi fraţi după drepturile lor prevăzute de lege. Se va obiectă că prin acest mod se atinge uneori rezerva aşâ cum e organizată azi prin codul civil. Este adevărat că, în unele cazuri, moştenitorii rezervatari îşi vor putea vedea atinsă rezerva dar aceasta e inevitabil; afară numai dacă nu se crede că drepturile soţului supravieţuitor trebuie să le suporte numai moştenitorii nerezervatari sau că prin recunoaşterea acestor drepturi se reduce ori se desfiinţează uneori cotitatea disponibilă. www.digibuc.ro 137 DREPTUL DE MOŞTENIRE AL SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR 83 Rezerva este o garanţie pentru anumiţi moştenitori faţă de dreptul de a testă al lui de cujus; şi această garanţie este aşă cum o fixează legiuitorul. Când acesta statuează asupra moştenirii netestamentare este liber să fixeze drepturile moştenitorilor fără să fie ţinut de a respectă rezerva ca un testator. Textele dela rezervă nu pot dar aduce stânjenire în aplicarea regulelor ce s’ar prevede la moştenirea netes-tamentarâ. Dacă de cujus va fi dispus de rezerva sa, restul succesiunii va fi guvernat de regulele succesiunii netestamentare. I11 partea cuvenită soţului xred că este bine să se cuprindă, dacă el cere, anumite bunuri. In primul rând să se cuprindă locuinţa în care a trăit până la moartea celuilalt soţ păstrându-se dispoziţiile legii din Dec. 1916 pentru ascendenţi. In al doilea rând mobilierul acestei locuinţe, luând cuvântul în sensul cel mai larg de tot ce face utilizabilă această locuinţă. In al treilea rând, pământul din jurul locuinţii, curtea, grădina precum ţi pământul pe care-l cultivă efectiv împreună cu soţul. Cu alte cuvinte să i se lase casa, cu locul dimprejur, cu ceeace e necesar pentru a-şi continuă vieaţa acolo; afară de acestea, când soţii munciseră împreună o bucată de pământ să-i fie cuprinsă în partea sa. Aceste dispoziţii ar fi foarte bune şi ar înlătură multe din necazurile ce îndură soţul supravieţuitor, când moştenitorii se grăbesc să-l alunge cât mai repede. Dispoziţiunile referitoare la locul de cultură ar aduce mult bine la ţară căci soţul, care rămâne, ar puteă să-şi continue munca pe bucata pe care a lucrat-o atâţia ani cu cel care s’a dus. Cu atât mai bune ar fi aceste dispoziţii dacă s’ar recunoaşte soţului numai drepturi în uzufruct. Ele, în orice fel s’ar fixă drepturile soţului, îi vor garantă cel puţin locuinţa şi ce este împrejur, «cuibul» în care va aveă liniştea ultimelor zile. De sigur că aceste reguli se vor aplică numai în măsura posibilă căci dacă nu va fi altă avere şi vor fi mai mulţi moştenitori nu se vor puteă respectă decât în parte. Pentru aplicarea acestor norme va trebui să se procedeze la facerea împărţelii prin atribuţiune. 51. Altă chestiune, care se pune este dacă trebuie să se recunoască şi soţului o rezervă, dacă trebuie să fie făcut moştenitor rezervatar. De sigur că prin acordarea rezervei situaţia soţului e pe deplin asigurată căci e pus la adăpost şi de voinţa lui de cujus; cu voia sau fără voia acestuia, soţul tot devine moştenitor. w* www.digibuc.ro 84 ANDREI RĂDULESCU 138 Este, însă, bine să se recunoască o rezervă soţului supravieţuitor? Rezerva — după cum se ştie — este în prim rând sancţiunea unei datorii morale Părinţii sunt datori să nu dea averea lor altora şi să lase fără mijloace de traiu pe copii sau pe unii ascendenţi, faţă de cari au, dealtfel, şi anumite obligaţiuni alimentare De altă parte este şi în interesul social ca familia să fie cât mai bine organizată, să fie durabilă şi stabilă; şi un bun mijloc pentru aceasta este să nu se risipească bunurile la străini ci să rămână în familie. Este mare asemănare între situaţia soţului şi ceilalţi moştenitori re-zervatari. Şi aci este obligaţia alimentară între soţ şi soţie; şi aci nu e moral să-ţi laşi tovarăşul de vieaţă pe drumuri şi să împărţi altora toată averea. Şi în acest caz societatea are interes să se întreţină o bună stare a familiei. Totuş este şi oarecare diferenţă în ce priveşte situaţia soţului, cel puţin în dreptul nostru, unde rezerva este recunoscută numai descendenţilor, tatălui şi mamei lui de cujus. Obligaţiile faţă de copii şi de părinţi apar — pentru concepţia generală — mai puternice decât faţă. de soţ; şi ceeace aruncă multă îndoeală când e vorba de a se recunoaşte rezervă şi soţului este că se poate ca de multe ori situaţia de soţ să înceteze, ceeace nu se întâmplă cu rudele, căsătoria să n’aibă durată, să nu fie izvorîtă dintro afecţiune, soţul să nu fi adus nimic penţru sprijinul celuilalt soţ necum pentru averea lui. Şi dacă, în asemenea cazuri însăş dreptul de succesiune e discutabil, nu este exagerat să i se acorde şi rezervă ? Pare şi mai greu de admis recunoaşterea rezervei când există şi o tendinţă destul de pronunţată de a lăsa cât mai multă libertate în privinţa dreptului de a dispune, chiar faţă de rezervatarii de azi. Cu toate criticile ce se pot hduce contra rezervei pentru soţul supravieţuitor, am văzut că i se recunoaşte un asemenea drept în codul german, elveţian, italian, bulgar şi în dreptul ungar. Dacă se admite, însă, rezerva atunci trebuie să se admită corectivul, care există şi în mai toate legislaţiile cari o admit: posibilitatea de des-moştenire. Soţul să aibă drept în anumite cazuri de a desmoştenl pe celălalt soţ. Nu e locul aci de a ne ocupă pe larg de această chestiune. Desmoştenirea a existat aproape în toate legislaţiunile, a existat şi în dreptul nostru vechiu, există şi azi în multe legi cari sunt socotite ca foarte înaintate. Chiar dacă cu greu s’ar mai puteâ reintroduce la noi pentru ceilalţi rezervatari totuş dacă se discută chestiunea introducerii rezervei pentru soţ s’ar puteâ prea bine cercetă şi chestiunea exheredării, www.digibuc.ro 139 DREPTUL DE MOŞTENIRE AL SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR 85 Fără de a se introduce prea multe cazuri de exheredare, cum este în codul german, s’ar putea organiză materia în sensul codului elveţian. Acolo moştenitorul rezervatar poate fi desmoştenit când a comis un delict grav contra defunctului, gravitate pe care o vor apreciâ instanţele sau contra unuia din apropiaţii săi şi când a călcat, în acelaş chip grav, datoriile pe cari legea i le impune faţă de defunct sau de familia sa, între cari se înţelege refuzul de asistenţă, necredinţa între soţi, rele tratamente şi atingerea onoarei. Acolo se admite că exheredarea poate fi totală, adică dela întreaga moştenire nu numai dela rezervă, sau parţială Intr’un astfel de sistem, soţul supravieţuitor ar fi sigur că va aveâ parte în moştenirea celuilalt dar şi acesta are mijlocul de a pedepsi pe cel care n’ar merită această favoare. Astăzi soţul trebuie să facă testament pentru a împărtăşi din averea sa şi celui care rămâne; în sistemul de mai sus soţul trebuie să facă testament numai dacă va socoti că tovarăşul său nu merită favoarea de a-i fi moştenitor. Cum pare că mulţi se decid cu greu să facă testament, soţul nu va fi în starea de azi când deseori nu ia nimic, pentrucă de cujus a tot amânat facerea testamentului. Şi apoi de sigur că nu aşă de uşor se va hotărî un soţ să-şi desmoştenească pe celălalt. Posibilitatea desmoştenirii nu va ameninţă aşă de grav situaţia soţului supravieţuitor, în schimb deseori va strânge legăturile de familie. Admiterea rezervei pentru soţ fără acest corectiv, ar duce, însă, uneori la rezultate rele, la mari nedreptăţi, la îmbogăţirea unor soţi cari nu merită. Cum chestiunea rezervei este foarte discutabilă trebuie gândit şi la un mijloc care să ferească pe soţul supravieţuitor de atâtea neajunsuri, la cari va fi expus când de cujus a dispus de toată averea sa şi n’a lăsat nimic soţului său. Un asemenea mijloc — slab desigur—ar fi să se acorde soţului rămas în vieaţă, o parte din veniturile succesiunii, egală cu partea unui copil iar când nu sunt copii 1/3 sau cel puţin 1/4. Acest venit să-i fie lăsat pe timp de 2—3 ani şi în el să fie cuprinsă după cererea soţului şi în măsura posibilă casa de locuit cu instalaţia sa. Când interesele bine justificate ale moştenitorilor ar cere să fie liberată locuinţa lui de cujus, ei să aibă dreptul — cu autorizarea instanţei respective — să-i ofere altă locuinţă similară, socotindu-se bine înţeles în partea de venit cuvenită soţului. 52. Drepturile recunoscute soţului supravieţuitor pot fi pierdute? In unele legislaţii se pierd, în special prin recăsătorite; aşă este de www.digibuc.ro 86 ANDREI RĂDULESCU 140 pildă în dreptul francez şi belgian; aşâ eră în legislaţia lui Iustinian şi în dreptul nostru vechiu în unele cazuri. Cine vrea să ^beneficieze de dreptul de a moşteni pe soţ trebuie să nu se recăsătorească. La afecţiunea presupusă a defunctului să se răspundă printr’o manifestare a aceleiaş afecţiuni, prin necăsătorire. De altă parte nu este drept ca soţul supravieţuitor să ia averea celuilalt şi apoi s’o treacă altor copii sau şi altor copii. Cu toate argumentele, cari pot fi aduse pentru primirea acestei măsuri, e discutabil dacă este bine să admitem ca recăsătoria să fie o cauză de pierderea dreptului de moştenire. Această condiţie pare că]nu mai cadrează cu spiritul de libertate de astăzi. Şi în materie de donaţii şi testamente se discută dacă condiţia de a nu se recăsători poate fi ţinută în seamă; cu atât mai mult în materia, de care ne ocupăm, unde dreptul sbţului la moştenire nu se întemeiază pe o danie a lui de cujus ci între altele şi pe contribuţia adusă de moştenitor pentru formarea ori mărirea averii defunctului. Nu se vede motivul puternic ca să condamni pe cel ce supravieţueşte să nu se mai recăsătorească; nu este nici de interes general ca să creezi astfel de situaţii, din cari moralitatea nu va câştigă. Poate totuş că măsura s’ar puteâ admite numai ca în dreptul nostru vechiu când soţul vine în concurs cu copii sau în orice caz recăsătoria ar reduce dreptul. Există însă altă cauză de pierderea dreptului de moştenire, care — socot — că ar puteâ fi introdusă şi la noi, anume decăderea din puterea părintească. Astăzi este tendinţa de a se reglementă mai bine exerciţiul puterii părinteşti; copiii îşi au drepturile lor şi ei merită o deosebită protecţie. In unele legislaţii mai noui s’au introdus cauze de decădere din puterea părintească, pe care va trebui să le introducem şi în dreptul nostru, unde avem ceva numai în codul penal. Când un părinte este destrăbălat, cunoscut îndeobşte ca rău administrator, când se dovedeşte sigur că n’aduce decât ruină, când i se ia puterea părintească pentru astfel de motive pentru ce i s’ar mai da drept la moştenirea soţului său decedat ? Şi aceasta mai ales când ar veni în concurenţă cu copiii. De ce s’ar luă ceeace le revine acestora spre a da unuia care nu mai merită să exercite drepturile unui părinte normal ? S’ar puteâ întâmplă, totuş, ca de cujus să aibă milă de soţul, cu astfel de păcate şi să nu-1 lase pe drumuri; el are mijlocul de a-i lăsă ceva din partea disponibilă prin testament. www.digibuc.ro DREPTUL DE MOŞTENIRE AL SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR 87 141 Dar dacă se admite pierderea dreptului în asemenea cazuri, ea va avei loc numai la deschiderea succesiunii sau şi mai târziu ? Până când ? Orice moştenitor poate beneficiâ de această înlăturare sau numai descendenţii ? 9 Atâtea chestiuni cari se pun şi de cari, oricât de delicate ar fi, va trebui să se preocupe legiuitorul mai cu seamă dacă va introduce rezerva şi pentru soţul supravieţuitor. Problema prezintă încă destule aspecte de amănunt, asupra cărora nu mă pot opri. # * • Cercetarea de faţă nu trebuie privită ca tot ce se poate spune despre această problemă; va servi totuşi pentru cunoaşterea şi dezlegarea ei. Cele expuse aci vor arătă — sper — că nu se poate legiferâ aşâ de uşor, împrumutând sau întocmind o formulă generală, chiar când toţi sunt de acord asupra principiului. Sunt nuanţe, sunt împrejurări speciale, cari trebuesc luate în considerare de fiecare legiuitor. O bună legiferare reclamă — cum, s’a mai spus — cercetări adânci asupra dreptului de altădată, asupra dreptului comparat, atupra sufletului unui popor, concepţiilor şi moravurilor lui. Numai pe asemenea temeiuri se pot alcătui legi trainice şi potrivite cu firea unui neam. In tot cazul este timpul ca să se schimbe starea de drept cu privire la situaţia soţului supravieţuitor, nu numai pentru a face dreptate acestuia cât şi pentru a nu mai fi siliţi să aplicăm atât ea legi în cuprinsul României-Mari, pentru a face dar un pas înainte către aşâ de necesara unitate legislativă. www.digibuc.ro CUPRINSUL CAP. I Dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor în codul civil i. Sediul materiei. 2. Istoric. 3—4. Explicarea textelor. 5. Critici, pag. 1—8 CAP. II. Dreptul văduvei sărace 6—7. Starea chestiunei în dreptul anterioi: dreptul lui Iustinian, Basilicale, Armenopol. 8. Dreptul vechiu românesc: dreptul nescris. 9. Pravila lui Alex. Ipsilante. 10. Adunarea de legi a lui Andronache Donici. 11. Leg. Caragea. 12. Leg. Calimach. 13. Codul civil. 14—15. Natura dreptului. 16. Vlduva nu e rezervatară. 17. Ipoteza unui testament al bărbatului. 18,' Ce trebuie să se înţeleagă prin văduvă săracă. 19. Critica jurisprudenţei. 20. Dovada sărăciei. 21—23. Caracterele dreptului. 24—25. Cuantum şi dificultăţi privitoare la împărţeală, pag. 9—42. CAP. III. Drepturile prevăzute in art. 1279 26. Explicarea textului. 27. Cuantum. 28. Natura. 27. Cumul cu dreptul din art. 684. pag. 42—45. CAP. IV. 30. Critica codului civil. 31. îndreptări: legea din 21 Dec. 1916 şi legea din 1921. pag. 46—52. CAP. V Drept comparat 32. Introducere; dreptul din Basarabia. 33. Cod civil rus. 34. Drept austriac. 35. Drept maghiar.3 6. Drept musulman. 37. Drept bulgar. 38. Drept francez. 39. Drept belgian 40. Drept italian. 41. Drept german. 42. Drept elveţian. 43 Drept englez, pag. 52—73. CAP. VI. Consideraţiuni pentru legiferare 44. Principii generale. 45. Natura: proprietate sau uzufruct. 46. Condiţiuni. 47. Durata căsătoriei. 48. Copii. 49—50. Cuantumul şi calcularea dreptului. 51. Chestiunea rezervei. 52. Pierderea dreptului. încheiere, pag. 74—87. www.digibuc.ro TREI CĂLĂTORI IN ŢĂRILE ROMÂNEŞTI, CARONNI, REY, KUNISCH, ŞI ORIGINEA „LUCEAFĂRULUI" LUI EMINESCU COMUNICARE FĂCUTĂ DE N.IORGA MEMBRU AL ACADEMIEI ROMANE Şedinţa dela l Maiu Z925 De curând, în studiul pe care l-a publicat în aceste «Anale» d-1 Marcu :asupra romantismului italian în legătură cu cultura noastră, s’a dat o ■scurtă analiză a povestirii extraordinar de înţelegătoare a lui Caronni, ■călător în Ardeal la începutul secolului trecut. Cum lucrarea aceasta pe care am găsit-o întâiu citată de editorul uneia •din cărţile lui Domenico Sestini despre noix) e foarte rară a), cum ea are mai mult decât un interes literar şi filologic, cred bine să public notele pe care le-am luat la cetirea ei. Caronni în Dacia, cu subtitlul său, «Mie osservazioni locali, regionali, nntiquarie sui Valachi specialmente e Zingari transilvani, la mirabile analogia della lingua valacca coll’italiana, la nessuna della zingara colle altre conosciute, con un rapporto su le miniere piii ricche di quel Prin-■cipato», publicaţie de 93 de pagini, mare în 8°, ieşită laMilan în 1812, •cu o dedicaţie către contele Mihail Eszterhâzy, şambelan al arhiducelui Rainer, e desigur una din cele mai rare şi mai curioase cărţi privitoare la Români. In ultimul răsboiu, acest numismat, Felice Caronni, care făceâ catalogul muzeului de la Hedervâr, Witzai.în serviciul căruia sta de douăzeci de * *) *) V. analiza mea în Arhiva soc. ştiinţifice şi literare din Iaşi, V. *) Afară de Biblioteca Academiei mai avei un exemplar anticarulPolak din Bucureşti. jr2 .A R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. V. www.digibuc.ro 2 N. IORGA 144 ani, făcând opt călătorii din Italia în Ungaria *) *), fu luat de nişte magnaţi şi dus în Ardeal, care, cunoscut în treacăt încă dela 1790, îi plăcu prin munţii lui verzi, bucurându-se, spune el, de aceste frumuseţi din primăvară până în toamnă. Trece, pe la Ciucea, Uiedin şi Gilău, unde «Mecenatele» său, Ioan Eszterhâzy, vicepreşedinte al Dietei, are proprietăţi, la Cluj. Petrece la soţia guvernatorului, principesa Soim din Viena, care vorbeşte şi italieneşte, şi află uneori pe arhiducele Maximilian. Românii sunt pentru el partea «cea mai muncitoare şi utilă şi cea mai numeroasă» din populaţie. Caracterul fizic frumos al lor îl impresionează, şi-i descrie amănunţit (şi la preoţi). Nu sunt schilozi şi contra vărsatului este un procedeu îndătinat2). Observă că opincile sunt aşa numitele cîoce dinAbruZZi. Se citează şi harta Ţârii Româneşti tipărită, cu un chip de Român pe dânsa, la Viena, de căpitanul Ruhedorf: «Se ne vede 1’immagine assai ben espressa nella vignetta di ornato alia bellis-sima carta geografica della Valachia, edita non ă molto a Vienna dai sig. di Ruhedorf, capitano del genio, ch’io pure conobbi giă tempo di gucrnigione in Milano». Se dau obiceiurile la nuntă, până la răspândirea fructelor uscate şi nucilor, observându-se că datina e romană, cu citaţii din Vîrgiliu şi Catul; în sfaturile către mireasă el întrevede antica Dea Suada. Cârpa, la scherpa, se pune pe masă, odată cu izvodul zestrei*). A văzut femeile servind pe ceilalţi la masă şi mâncând apoi «în picioare şi urmând a ciută de bucătă.ie». Vin la rând datinele Ia naştere: ieşirea a patra ori a cincea zi, la câmp. A văzut însuş o mamă spălând la fântână, copilul născut îndimineaţiaceleiaşi zile, când lucră la cucuruz4). Nu se înfaşă pruncul. Se descrie leagănul prins de grindă ori răzimat de zid, purtarea odraslei pe cap de-asupra unei perne, în covata de pâne sau de rufe, pe când mânile torc, ori prins la sân în traistă, pe când aceleaşi harnice mâni spală pelincele. Deprirşi a jucă în iarbă, copiii umblă în nouă-zece luni, în singura cămaşă care li se rupe pe trup (crede că pe vremea turcească haraciul se dădeă odată cu îmbrăcarea izmenelor). Păstoria e legată cu furtul de vite. Aceiaşi oameni aduc însă lui Caronni înapoi valiza pierdută. Se ucid lupii dintr’o izbitură de ciocan; şi călătorul *) Pp- 5—7. *) P. 9- ') P. IX. *) Pp. 11—2. www.digibuc.ro 145 TREI CĂLĂTORI IN TARILE ROMANEŞTI 3 a văzut însuş o lupoaică oferită astfel Palatinului la vânătoare1). Se fac unii şi hoţi, cu ciocane şi hanger, în munte, sub un harambaşă. Odată au prădatr diligenţa Vienei. Niciun fel de osândă şi chin nu-i sperie. Preoţii sunt ignoranţi şi interesaţi. Curtea-i sileşte să înveţe la «Neu-satz» (Neoplanta). Explicaţia neştiinţei e căutată la Dimitrie Cantemir, care deplânge părăsirea literelor latine2). Posturile ajung la ispăşire. Amenda şterge păcatele. Beţia e obişnuită. Se crede în strigoi, cari se străpung în inimă. Cazuri de cruzime, reală ori închipuită, faţă de cei vii se adaugă. Se amintesc Horia şi Cloşca. Dar sunt de ajutor: pun stâlpi de direcţie la răscruci, sprijină trăsurile înomolite, fac fântâni, primesc pe oricine în casă şi-l hrănesc cu caş, unt, lapte, miere. Salută cu vorbele «sănătate» şi «pace»; pun la frunte mâna ce vor săruta-o. S’ar fi ferind de injurii, zicând: «să nu fi făcut postul ori Paştile» (per quanto & vero ch'io hi digionato, che hi fatto la Pasqua). La case, se observă că şi Italienii le văruesc. Felul de a face din răchită hambarul îl crede contemporan măcar cu epoca lui Gordian, din cauza numelui de Vininacium al coloniei lui, Zice numismatul. In interior e ordine şi socoteală. înşiră sămănăturile fără îngrăşăminte3), până la floarea soarelui în porumb. Orez se cultivă în Banat cu supravegherea Italianului Secondo Limoni din Viadana. Supa de meiu păsăresc (par.lco) e obişnuită. Ca animale întrebuinţează, ca în Romtgna, bivolul. Mierea e mai albă ca în Italia. Brânza veche e aproape ca strachino. Se vorbeşte şi de cultura prunelor, de «şliboviţă», şi de a tutunului, dohanul Ardelenilor, asupra căreia se insistă, arătându-se procedeul. Caronni a fost însărcinat chiar să propuie cumpărarea prod asului ardelenesc la Milano. Duzi se găsesc pe alocurea, dar viermii de mătasă nu se cultivă. Călătorul a cunoscut mecanici români ţărani cari fac, după modile, piue de sumane, mori de uleiu, pe lângă uneltele de câmp, acestea obişnuite. Arta de cusut a femeilor e preţuită la Italieni: «non ignobili meiletti di loro opera, tolchfe in giomo festivo si producono in eleg nte apparato». Şi el singur dă reţeta colorilor întrebuinţate de dânsele4). 3> P. 13. ') P. 15- *) Baliga la cuptoare e pusă în raport cu un pasagiu din profetul Ezechiel; p. ao. *) Pp. *3—4- XZ* www.digibuc.ro 4 N. IORGA 146 Hrana e din pâne, ierburi fierte, ceapă şi usturoiu, «paprică», slănină, uleiu de in. Came numai la sărbători. S’ar fi mâncând şi vidra din iazuri, vânzându-i-se blana. E la mese numai un blid şi numai un păhar. Ca organizaţie, judele de sat are puteri mari. Bogaţii vin pe urmă: femeile îngroapă sub vre un copac banii. In danţuri e o amintire antică şi o asemănare italiană. Ospăţul de zile mari, cu participarea unui întreg grup, e alia romana. Babele şi farmecele se întrebuinţează la boli. Se dau şi unele leacuri, —-■ cea dintâiu însemnare de medicină populară1). După ce se vorbeşte de numărul admis de căsătorii şi de văduvia preoţilor, se descriu datinele de înmormântare. Sub capul mortului se pun mere, pere, alte fructe, două mănunchede «ierburi mirositoare* *. Se cere iertare şi la cei mai răi duşmani. Se aud cântecele plângătoare. Bocitoarele fac în drum funcţia de praeficae. Florile dela cap se păstrează ca bune de leac. Se insistă asupra pomenei. Candele se pun în sicriu «ca în vechile vremi* a). Tânguirile periodice la mormânt nu se uită. Ziua morţilor este şi ea înfăţişată cu obiceiurile străvechi. După Lucius, DelChiaro şi Grisellini se dă apoi vocabulariul, care trebuie să arate «neînţeleasa înrudire», l’inconcepibtle afinită a celor două limbi, românească şi italiană, cuprinzându-se şi dialectul lombard al autorului. Se aşează materialul pe împărţiri logice şi, unde Banatul spune altfel, se dau variante. Sunt şi legături de cuvinte. Şi numismatul fixează că latina rustică e la originea ambelor limbi, cea italiană venind din înlăturarea prin barbarizare a formelor clasice. Coloniştii militari nu puteau aduce în Dacia alt graiu8). Pronunţia românească a rămas, încheie Caronni, «fluidă şi dulce ca şi a noastră». Se ajunge apoi la Ţigani, cu oarecare bibliografie. A avut şi dicţionarul ţigano-latino-maghiar al unui Mihai Farkas, crescut la calvinii din Cluj4). Apoi se trece la localităţile de mine, cunoscute la 1809 cu prilejul vizitei arhiducelui Maximilian. Se relevă şi partea Românilor la lucru. Cutare din ei descoperă mina dela Naghiag după o flacără rătăcitoares) . *) Pp. *7—8. ’) P- 3°- ’) Se citează pentru numărul Românilor in Ardeal şi «M. Bom* (p. 31). Caronni ar cunoscut pe autor (p. 60), care a publicat in 1778 călătoria lui mineralogică in limba germană. *) Pp- 4* 3-») P- 52- www.digibuc.ro 147 TREI CĂLĂTORI IN ŢĂRILE ROMÂNEŞTI 5 In treacăt e vorba şi de Muzeul Bruckenthal1). Se promiteau şi figuri, cari lipsesc. II încă iftai necunoscută a rămas în istoriografia noastră o interesantă carte franceză, a lui William Rey, Autriche, Hongrie et Turquie, apărută la 1849 în Paris. Şi aceasta deşi o parte din materialul ce cuprinde a mai fost publicat în «Bibliothâque Universelle» dela Geneva în anul 1848, Maiu, sau în acela al apariţiei volumului. Autorul e un Elveţian, «deprins cu instituţiile liberale, dar foarte felurite, din cauza multiplicităţii guvernelor din ţara sa». A călătorit, spune el, fără prejudecăţi politice sau morale, a luat note şi acum publică pe acelea care-i par mai puţin «veştejite». începe din ţara sa chiar pe drumul către Bavaria, «ţară de bigoterie», chinuită de patima unei arheologii copiate pe fereastră, «şcolăreşte». Viena-i pare îngrămădită de reaua administraţie, care doreşte un «oraş mic cu înţeleaptă cugetare, uşor de supraveghiat şi izolat de plebe prin-tr’un zid gros», de unde ura între cei din cetate şi cei din suburbii. In palat, «un rege al Bavariei nu şi-ar pune nici lacheii». «Edificiile publice sunt meschine ori de rău gust, afară de catedrala Sfântului Ştefan». Locuinţele aristocraţiei apar «înăbuşite din lipsa de spaţiu» şi pline de lucruri disproporţionate şi urîte. Comerţul se aşează în case «cu aparenţa întunecată şi de nimic». Nu-i plac călătorului nici cluburile, nici teâ-trele. Oţelele nu mai pot cuprinde clientela. Regulamente nătânge împiedecă vădirea masselor. Lumea de toate clasele e aspru tratată de acest ucenic al lui TSpffer. O înalţă în ochii lui numai religia muzicii. Revoluţia vieneZă se explică prin elementele cari o dau: studentul cu «pălăria calabreză», muncitorul plătit un florin pe Zi în ateliere naţionale ca acelea dela Paris. Drumul până la Pesta e descris cu simţ pentru pitoresc şi pentru amintirile istorice. In capitala Ungariei el întâlneşte o imensă încredere în sine, o furie de a întrece Viena, o pasiune pentru luxul fără socoteală, o aristocraţie «spirituală şi vie ca Francezii lui Bayard», «austeră la faţă ca Spaniolii lui Filip al II-lea», un public gata să se bată sălbatec pentru orice motiv, fie şi o reprezentaţie de teatru. Caracterul naţional mixt şi inconciliabil al deosebitelor elemente ce compun populaţia Ungariei e bine prins şi tare subliniat. Se citează izvoare şi se dau statistici. *) *) P. 69, Pp. 80—1. www.digibuc.ro 6 ’ N. IOROA 148 Despre Români, «naţie căzută foarte jos», dar şi mai jos în ţara liberă, unde ţăranul stă în bordeie şi se hrăneşte din mămăligă, arzând iama trunchiuri întregi din care o parte rămâne afară, se spune că au încă semnele descendenţei lor. Carul cu boi, în care roata fără fiare, acoperită încă de scoarţă, surprinde, îi pare călătorului «ca o ironie sângeroasă aruncată vremilor noastre civilizate». La Cluj află însă un ţăran, tăietor de lemne, care, prizonier, pe vremea lui Napoleon, şase luni în Franţa, vorbiâ aşâ: «Francezii îmi dădeau vin bun şi-mi ziceau camarade şi uneori şi domnule; e poporul cel mai vesel şi cu care e maibinesătrâeşti». (le tneilleur â vivre). De altfel şi «Românul din Valahia nu află pe nimeni în adevăr simpatic decât pe Francez.» Dar limba are«abiâ uncuvânt slav la sută»,şiîn sufletele cari se resimt de cele cincisprezece veacuri ale robiei, «se află unele rămăşiţe ale unei vechi civilizaţii sau conrupţii, în care s’ar bănui originea romană» (se menţionează... fardul, pe care-1 critică acel căpitan german deprins a face lecţie sătenilor la uşa bisericii). Fără legături cu aceşti Români din Ungaria, Rey condamnă pe acea boierime bucureşteană care «a speriat ad litteram pe toţi străinii ce au privit sub glanţul de sociabilitate de deasupra, imitaţie franceză». Căsătoriile cu divorţ îi par inferioare ca morală poligamiei musulmane. «Ceva mai jos ar fi suprimarea oricării societăţi omeneşti, cel puţin aşâ cum au cunoscut-o anticii şi modernii * *)).» Pagini de istorie, pline de impresii personale, duc până la o nouă călătorie pe Dunăre, redată în note Zilnice. La Essek află un Francez care face comerţ de doage, trimise până la Galaţi şi Brăila pentru a luă drumul spre Marsilia şi Bordeaux2). La Belgrad prinţul epăzit de Turci, Vuccici stă «într’o casă puţin sănătoasă» şi locuinţă bună n’are decât un ăcătuş neamţ. La Panciova, Grecii se suie pe vas să-şi facă socotelile. I se pare lui Rey că vede insurgenţi sârbi puşi în ţeapă de Vuccici. O atenţie deosebită e acordată producţiei de grâne a Banatului. La Timişoara, centrul acestui comerţ, soseşte «pe un maldăr de fân cu umbrela în mână şi totuş muiat până la piele». E o Alexandrie a regiunii. Clima, în toate cazurile, e nesănătoasă: o fabrică de friguri. Şi prin sate populaţia ar fi murind răpede. La Arad, cu aparenţa de sat, Rey află un cofetar din Grisonii Elveţiei sale, stabilit de două decenii x) P. 156. *) Pp. 107—IO. www.digibuc.ro *49 TREI CĂLĂTORI IN ŢĂRILE ROMANEŞTI 7 şi cercetat de nobili. Şi în alte «villasses» se află, cu aceeaş profesie, oameni din Engadini şi Val Bregaglia1). Navigaţia pe Tisa, lucrările şi planurile lui BesZedes de a aduce în ea prisosul Dunării, de sub Pesta, interesează enorm pe acest om practic. Trecând pe la Baziaş, el vede Români lucrând la încărcarea cărbunilor din Oraviţa, superiori celor englezi: slabi, storşi, abia ajung în duzini, şi cu chiote, să facă lucrul ce l-ar face doi marinari italieni8). Porţile de Fier sunt larg descrise şi nu se uită nici muştele columbace. La Orşova nimeni nu poate întreprinde ceva fără voia administraţiei aus-triace. Carantina e un adevărat chin. Raşii ţin acolo, la Orşova, un consul, pentru legătura cu Serbia; el apare ca stăpân. La Mehadia se observă urmele romane; lui Sz6chenyi administraţia militară nu-i îngăduie a clădi un otel modem. In Ada-Cală, Paşa stă «într’o baratcă de lemn», între adormiţii lui, cari fumează. La Schela Cladovei călătorul debarcă pentru a se sul în vaporul aceleiaşi Companii. Intră la noi, «în domeniul sclăviei şi mizeriei, în noapte». Pilotul strigă alia turca pentru dreapta, alia romaica pentru malul românesc. La Vidin,căsuţe de lemn, străzi-cloace, lumeîn zdrenţe, prostită, «cadavrul unui mare oraş»; Hasein-Paşa, distrugătorul Ienicerilor, a acaparat tot comerţul. La Giurgiu, case proaste, praf ori noroiu. Se discută posibilitatea canalului Cemavoda-Chiustenge. Pe ţărmul nostru arde papura în primăvară. La lumina flăcărilor se ajunge la Brăila, strâns unită cu Galaţii până la a se confundă. Cu tot marele comerţ, nu-s case importante, din cauza relelor moravuri, dar mai ales a nesiguranţei. Se relevă partea boierului Slătineanu la prosperitatea născândă a Brăilei: la început primiă pe călători cu muzica, îi duceâ cu alaiu acasă la el, li da şampanie şi, dacă timpul permiteă, şi un bal. Galaţii îi apar lui Rey ca «oraşul cel mai hidos ce a văzut în Turcia şi aceasta înseamnă ceva; e compus în total dintr’o adunătură de cocioabe de lemn, a căror mizerie şi necurăţenie nu îngăduie comparaţie cu nimic alta»; străzile sunt acoperite cu loadbe de lemn sub care se ascunde o apă ce ţâşneşte la fiecare apăsare,—• ca şi, până în ultimii ani, la Bucureşti chiar. Numai pe platou şus, casele consulilor şi unor boieri. Pe mal case-magazii de lemn. Lumea sufere de friguri. *) x) Pp. 176—7. *) P. 186. www.digibuc.ro 8 N. IORGA 15» Ţara, în general, «Valahia», nu merită o experienţă: spun -şi «alţii cari au văzut-o*1). E «câmpia plină de oasele uscate ale lui Israel» pentru toate bagajele. Dus, în oraşul încă neisprăvit, la «Hotel Italiano», unde-l serveşte un Gîuseppe, el se crede întâiu într’un «han de tâlhari», Răuber~ wirthshaus, fără uşă care să se închidă, fără fereşti cum se cade, dar care, a doua zi, i se pare «relativ suportabil*. Şi explică starea proastă a oţelelor prin aceea că boierii trag la ispravnic, la mănăstire, iar călătorul de rând se opreşte la simplele hanuri de la drumul mare. l) pP- 254—5- *) PP. 265—6. ') Pp. 315—V. ţi p. 225. www.digibuc.ro IO N. IORGA IŞŞ Călătoria se face cu trăsură proprie sau cu diligenţa, «Căruţa depoştă» îl sperie la prima vedere pe drumeţ» şi deci preferă săiea cu chirie o adevărată şi mai scumpă trăsură, cu şaisprezece cai şi patru surugii, cari tot timpul poartă conversaţie cu animalele lor, suduindu-i întâmplător, ne asigură Kunisch, care a învăţat binişor româneşte, şi de «cafeaua ce o va bea Dumnezeu mâne dimineaţă». Drumul, după o ploaie, e grozav. Şase alţi cai trebuie să se adauge şi se ajunge la Bucureşti abia în şaisprezece ceasuri. Casele de poştă, biete cocioabe, nu oferă nimic decât mămăligă cu ceapă şi apă proastă. Linia de telegraf, o inovaţie, îndreaptă singură, prin ţinutul în care satul nu e o realitate prea vizibilă. Bucureştii, văzuţi de departe, samănă cu un Alger. Amestecul celor 15.000 de case pentru 120.000 de locuitori, străbătut de turnurile a o sută patruzeci de biserici, impresionează. Inlăuntru însă «o grămadă de sate unul peste altul» (ein Haufen zusammengeschobener Dorfer), cu dărâmături în toate părţile, şi în Lipscani, Ziduri fără acoperiş, pivniţi fără ziduri, cu străzi în care se bălăcesc porci şi latră câni, cu preoţi murdari şi ţigani leneşi, cu pepeni verzi deschişi în pieţe, cu femei cin-chite turceşte la porţi. Alături însă, o «Capitală foarte rafinată» (uberfei-nerte Hauptstadt) în care Amăuţii scânteie din aurării în coada caleştelor, palatele-şi întind faţadele, magazinele expun cele mai scumpe produse ale modei celei mai noi, grădinile de vară adună în fiecare seară un public doritor de petrecere. «Bucureştii n’au o stradă pe care să poţi trece pe ploaie fără pericol, în trăsură ori pe jos, dar oraşul are operă italiană, spectacol francez şi românesc.» Pentru lumea care ştie că «e necuviincios a face şi cea mai scurtă cale pe jos», este şoseaua, cu trotuarele şi boschetele ei, cu cele două muzici, cu paza ulanilor călări ţiind lanţe cu steguleţ. Dar autorul ştie că această «Valahie» e o Rumunien, că locuitorii, de o veselie nebiruită, iubeţi şi zâmbitori, paşnici, nu beţivi, fac parte dintr’un neam de origine latină, cu un glorios trecut eroic şi aşteaptă «vremea izbăvirii lor». Puterea Turcilor nu împiedecă pe curierul din Stambul de a fi cercetat la Giurgiu şi la Galaţi. Iată Divanul. El impune. «In Germania avem nespus de multe din acele frumuşele figuri de jurnal de modă, care desperează pe pictor prin lipsa lor de idee interioară: aici se văd pretutindeni capetele individual formate, cu contururi precise, cu expresie personală. Ţăranii ca şi boierii. Liniştită şi solemnă este ţinuta tuturora, cumpănită vorba lor, ceva din spiritul bătrânilor www.digibuc.ro TREI CĂLĂTORI IN TARILE ROMANEŞTI II 153 Romani pluteşte asupra adunării1).» Ne-a cunoscut bine în saloanele de pe la 1854—>1859, pe cari le descrie amănunţit. Iată vizita la un boier dintre aceia cari peste Orient dau un glanţ francez. «Oaspetele» e întâmpinat cu «bine ai venit». I se dau dulceţi. Odată erâ un singur taler pentru supă şi se mâncâ şi cu mâna (unde o fi fost ?) a). Dar servitori galanţi păziau pe scări, uşile duble erau ca la Paris, tablouri bune stăteau adesea după uşă, lăsând loc celorlalte. O petrecere la Paşcanii din Ilfov, unde se păstră înainte de răsboiu casa domnească a lui Alexandru-Vodă Ghica, scaunele salonului, darurile suveranilor, caleaşca de paradă fiind la locul lor. Domnul, frumosul şi nobilul Domn, acum numai Caimacam, primeşte după datina Apusului. E un «Sans-Souci» care adună boieri, Ghiculeşti, CantacuZini, pe «tânărul Miloş» al Serbiei, Ruşi, Germani, Francezi, ba şi un Englez. Douăsprezece trăsuri, cai de călărie aşteaptă. Muzica militară cântă toată zhia. Pe mese sunt ziarele, revistele, cărţile, albumurile Apusului. Se joacă afară mingea ca într’un parc englez. Se convorbeşte şi se face muzică. A auzit aiurea cântându-se de o doamnă Idol del mio cuor şi Roberto, o tu che adoro, muzica germană fiind păstrată de cutare, care o ştie, pentru intimitate şi Dumnezeu. O excursie la cea mai apropiată mănăstire (Căldăruşanii) prezintă spectacolul stareţului şi soborului, demni în înfăţişare şi veseli, al celor două sute de călugări mirosind a usturoiu, chemând la masă care trebuie refuzată, de murdară ce pare. Dar alături «bătrânul prinţ în uniformă de general şi lângă dânsul câţiva adiutanţi şi ei în mondir elegant». O doamnă ceteşte uşor manuscriptele greceşti ce i se aduc. Călătorul, uimit de farmecul femeilor noastre, înşiră pe «moştenitoarea cu ochi negri a Cesa-rilor» (de sigur o Cantacuzină), pe «regina acelor bureaux d'esprit mun-tene», pe care, cu arătarea precisă a jocurilor de societate ale epocei, le descrie în alt capitol, pe «blonda nepoată a lui Vodă», singura care pricepe muzica germană şi nu vorbeşte râu de nimeni3). Tânărul care se plânge că e închis sub bănuiala de nebunie îi vorbeşte Domnului franţuzeşte. *) *) In Deutschland haben wir unsagbar viei jener hiibschen Modejoumalgesich-ter welche, den Malerdurch ihren Mangel an innewohnender Idee zur Verzweiflung fiigen; hier sieht man liberali individuell durchgebildete Kdpfe, mit bestimmten Um-rissen, persc5.il ichem Ausdruck... Ruhig und feierlich ist die Haltung aller, besonnen ihre Rede, gemttssigt ihr Vortrag. Es schwebt etwaa vom Geiste der alten Rdmer liber diese Versammlung» (pp. 119—20). ’) P. 100. ’) Pp 134—7- www.digibuc.ro 12 N. IORGA In oraş se petrece lângă Cişmigiu, unde s’a instalat trimisul turcesc*) * în casele lui Costachi Ghica1). In Cişmigiu chiar e, seara, defilarea eleganţelor *). Pe străzi se desfăşoară bogate alaiuri de înmormântare, ca a ofiţerului superior pe urma căruia merge Alexandru Ghica însuş, cu corpul diplomatic, Mitropolitul Neofit, boierii şi toată oastea de 5.000 de oameni (trei regimente de infanterie, două de cavalerie, artilerie fără tunuri), soldaţi solizi şi disciplinaţi ca Prusienii, fiind îmbrăcaţi după albumul trimis de prinţul Albert de Hohenzollem, care străbătuse ţara* dar veseli ca nişte Români şi sprinteni ca nişte Francezi3). Lumânările luate din Lipscani şi din Uliţa Franţuzească sunt în mânile tuturora. Kunisch a asistat şi la o nuntă în familia domnească. A privit la balul din ajun, a admirat bogata corbeille adusă punct la miezul nopţii, a păstrat amintirea nodurilor de găteală legate cu panglici albastre şi roşii* a fost poftit şi la adunarea dela Curte a doua zi, după ceasurile opt de seară, şi în biserică i-au luat ochii găteala de aur a miresii, odăjdiile bătrânului Mitropolit. A băut şampania finală, şi poate a jucat şi el «poloneza». Atâta ştie din ţară. Căci, pe urmă, întors la Giurgiu,—pe cale dorobanţii din alaiu refuză mâncările de frupt şi hangiul le scade din socoteală, —-el vede pe vas numai «Kammerfrauen» care sporovăesc, boieri cari-şi trec vremea cu jocul de cărţi ori «politisează», oameni din popor îndemnaţi la cântecul muzicanţilor evrei să joace hora pentru curiozitatea străinilor, cel mult şi cutare fiică, născută în Paris, a unui Spaniol cu o Franceză, care, căsătorită cu un frumos, dar ordinar tânăr român, după ce el servise în armata franceză, merge să-şi îngroape visurile în Galaţi. Acest oraş însuş îi apare în plină transformare, cu «mizerabilele barătci» din Uliţa Domnească, pline de «murdari Greci şi Armeni, murdari Evrei şi Moldoveni, palavragind, neguţând, lămurind înnaintea tuturor porţilor, în toate limbile, ori de cară, de vite slobode, de câni rătăcitori. IV Dar, dacă la plecare, Kunisch citează şi el «Dâmboviţa apă dulce», e şi din cauza altor amintiri, mai puţin aristocratice. *) P. 156. ») P. 16a. *) Dagegen erinnem sie in Betreff ihrer Haltling an das franzflsische Militlr; p. 176. www.digibuc.ro >55 TREI CĂLĂTORI IN ŢĂRILE ROMÂNEŞTI 11 Nu i-a plăcut de satele sărace şi murdare, de bordeele sub-pământene; n’a cunoscut şi părţile de sus, «podgoria». Dar, ca toţi străinii, s’a îndrăgit de naivitatea, de copilăreasca spontaneitate a Ţiganului care «nu plânge». Din ce a văzut şi auzit despre neamul tuturor rătăcirilor el a creat tipul frumoasei fetiţe Aniţa, care se lasă iubită de un tânăr boier mare, dar părăseşte casa bogată de lâiţgă Cişmegiu, leapădă hainele de modă şi, numai în cămăşuţa-i scumpă şi în pantofii cusuţi în aur, aleargă să găsească în gropi vieaţa liberă şi «mămăliga crudă» a obişnuinţilor seculare. Prin Ţigani şi pe alături de ei, află el de zburătorul care caută pe fetele visătoare, de inelele de păr de cal cu care se leagă iubirile populare, de vrăjite cu cari se câştigă inimile. Ştie şi de vechile obiceiuri la nunţi, cu seimenii în roşu cari fac pe peţitorii, cu «piramida înfăşurată în pânză albă ce se duce la biserică înaintea miresei», cu uşa deschisă numai la cerere, în schimb pentru darea numelor şi un prezent, cu pânea, brânza, băutura ce se pune, la întors, pe capul mirilor, o babă vărsând în calea lor apa bielşugului» A descris obiceiurile moldoveneşti în nuvela-i franceză La belle Fio-trica1), —i de căutat. ' Ştie de Miazănoapte şi de frumoasele legende populare, despre care scrie: «Ce povesteşte mama copilului, ce-şi spun fetele la tors, ce-şţ •spun ţăranii la sărbători, ce trece din generaţie în generaţie şi e îndătinat în orice bordeiu, aceea ni dă mai sigur cheia la fiinţa interioară a unui neam decât meşteşugitele versuri ale celor cari-şi scot hrana din o sută de izvoare2)». De-a dreptul din popor a prins el şi cele două poveşti pe care cu un deosebit talent literar le-a ştiut redă, în pagini de toată fru-museţa. Intr’una e vorba de «frumoasa fără trup» pe care o caută feciorul de -cioban căruia i s’a dăruit de ursitoare, pe lângă toate darurile sufletului ^i trupului, şi împlinirea oricării dorinţi. Iată-1 în urmărirea celei din palatul de diamant care odată pe an, înainte de Anul Nou, se scaldă în lacul de smarald, fără să lase urme. O caută, o găseşte, o doreşte şi -capătă prezenţa ei, rămânerea ei, buna ei întâmpinare, ospăţul la care serveşte, iubirea şi îmbrăţişarea ei, fără să poată căpătâ un singur lucru: *) >) Wie ich sie bereits in einer in franz63ischer Sprache verftffentlichten Novell e (la belle Florica} geschildert habe; p. 207, nota. *) P. 180. www.digibuc.ro 14 N. IORGA £56 prefacerea ei în femeia vie pe care o vrea. Şi de aceea, întors acasă, între atâta bine împărătesc, la casa unde o domniţă-i e soţie, el moare de râvnirea ce nu poate fi împlinită. Mai interesantă, de cel mai mare interes, fiindcă e vorba de originea celei mai frumoase poeme din literatura noastră, e cea de-a doua poveste. împăratul care nu-şi găseşte ginere de sama fetei celei frumoase îi dă o cetate-de aur şi argint cu flori de pietre scumpe în grădini, dar cu şapte lacăte la poartă, cu balaur de pază şi cu fereasta de către lume, închisă. Un tânăr fecior de împărat râvneşte la farmecele ei, de cari a auzit din Zvon. Caută calea şi i-o arată, ca şi calul iute ca gândul, Sfânta Miercuri, cu sfatul de a nu se opri în Valea Dorului. Cum însă acolo i se vrăjeşte curţi şi livezi ca ale lui, el se coboară, şi aude frunzele şoptindu-i de boala părintelui. Se întoarce ca să vadă că a fost înşelat. Sfânta Vineri îi spune că are a se feri de Valea Desnădejdii şi-i dă o floare cu care-şi poate chemi iubita. Pomii negri ai văii oprite îl ispitesc însă, şi un corb îi spune ce grea cale ar mai avei de făcut. Iar se întoarce, şi Sfânta Duminecă adaogă darul unei păsări care trebuie lăsată să zboare în sus când domniţa va plânge o lacrimă. Astfel sfătuit, fără ochi în Valea Dorului, fără urechi în Valea Desnădejdii, peţitorul ajunge la cetate şi ucide balaurul, străpuns şi strivit sub pietrele aruncate asupră-i. Cu floarea vie el va momi pe fata împăratului, sătulă de florile moarte pe care le coase în ghirlande, cu pasărea lăsată să se ridice până la fereasta, deschisă de fetele curţii, căci altfel, la venirea primăverii, stăpâna lor stăteâ să moară, el va da mijloc de fugă celei întemniţate în atâta splendoare. Dar iată că până atunci şi cerul îşi trimisese peţitorul. Zmeul muntelui a aflat şi el de frumuseţa ce se ofileşte în preajmă-i El se face luceafăr şi luminează fereasta în sfârşit deschisă. Pătrunzând pe rază, el e acum un tânăr prinţ şi o cere.—Mă dor ochii, şi la soarele de unde-ţi vine lumina aş orbi, spune împărătiţa. Ridicat din nou în slăvi, Luceafărul păzeşte toată noaptea cuibul iubirii lui. Cu seara ce vine el cade în ploaie, ca să apară iarăş tânăr prinţ şi preţitor mai sus de omenire. O va duce pe cea care se teme de focul soarelui în adâncurile mării.—Mi-e frig acolo, e răspunsul. Pentru a o aveâ, e o singură cale, mărturiseşte fata: să-şi lase nemurirea. Toată noaptea un curcubeu păzeşte asupra curţii, iar el, duhul cşfesc, va merge la Dumnezeu să ceară a fi iertat de nemurire. www.digibuc.ro 157 TREI CĂLĂTORI IN T&RILE ROMANEŞTI i? Când tocmai iubiţii, scăpând prin fuga ca vântul, ca fulgerul, ca gândul apoi, de pătimaşa urmărire a împăratului se lasă în voia simţirii lor, celălalt se află înnaintea părintelui ceresc pentru cea mai mare jertfă. Şi Dumnezeu îi spune ce este omenirea cu care rugătorul vrea să se confunde: spumă pe vârf de valuri, stea căzătoare stingându-se în drum, gând ce ţine numai o clipă. Dar spiritul ceresc vrea izbăvirea la nemurirea lui, şi o află. Din cer, cade o lacrimă de lumină pentru jalea priveliştii celeilalte iubiri. Luceafărul vrea însă şi o pedeapsă, o pedeapsă contra celei pe care şi-o voiâ şie însuşi şi nimănui altuia. Ce e fiul de împărat, străinul adus de întâmplare? Ca să despartă părechea legată prin iubirea fericită, o brăţară cade, şi femeia, ispitită, aleargă după dânsa. De sus o piatră se desface ca o cetate de mare, grea ca tot plumbul pământului. Şi, fiindcă povestea are mai ales grija fiului de împărat, el va plânge trei zile şi trei nopţi pe acest mormânt al iubirii lui. Pe urmă se va duce în Valea Dorului să-şi caute adăpostul zilelor din urmă. E, cum se vede, povestea «Luceafărului» lui Eminescu, scris câţiva ani după apariţia cărţii lui Kunisch. Lucrul acesta-1 spuneâ, cum îmi atrage atenţia d-1 I. Sân-Giorgiu, d-1 D. Caracostea, în numărul din 16 Noemvrie 1924 al revistei «Adevărul literar şi artistic», traducând de fapt cuvânt de cuvânt textul lui Kunisch şi atrăgând atenţia asupra redării de Eminescu a povestirii celor două basme (întâiul fără episodul «Luceafărului») în Fata din grădina de aur şi Miron fi frumoasa fără trup. D. M. Beza a adaus lămurirea verbală că informaţia iniţială vine dela d-sa, care a studiat tema aceasta şi în tot Balcanul, iar d-sale i-a fost dată de dl. M. Gaster, care o expusese încă din 1883 în Literatura populară română. D-1 Gaster însuşi aflase taina dela Eminescu chiar, care o şi notase, redând numele lui Kunisch numai prin iniţială în manuscriptul 2275 bis al Academiei, adus înainte de d-1 Caracostea. Pretutindeni e vorba numai de ediţia din 1861, ignorându-se cea din 1869, care a servit lui Eminescu, fiind apărută în vremea când el eră la studii în Apus, aşi încât nu poate fi vorba de o zăbavă în colaborarea temei. Numai cât povestea e mai crudă şi mai vulgară decât poemul care suie innapoi din avântul fulgerător al dispreţului pe acela care a văzut ce sunt www.digibuc.ro N. IORGA 158 16 •oamenii pământului, făcuţi unul pentru altul şi nu pentru ce e mai mare decât dânşii. Eroul s’a schimbat în poezia celui mai mare înţelegător al sufletului nostru popular. Astfel povestea însăşi a fost smulsă din vrăjile pământului pentru a fi ţinută în liniştea sferelor luminoase şi reci. Şi poetul a găsit în patima şi deziluzia Luceafărului însăşi suferinţa iubirii lui, şi hotărîrea lui însuş se afirmă când fiul luminii eterne rămâne în vârful .bolţilor cereşti «nemuritor şi rece*. www.digibuc.ro DIN ACTIVITATEA ZIARISTICĂ A LUI ANDREI MUREŞANU DE I. LUPAŞ MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE Şedinţa din 29 Maiu 1925 I Vieaţa şi activitatea poetului Andrei Mureşanu a fost studiată până acum în două teze de doctorat de către d-nii Vaier Branişte1) şi I. Raţiu a) şi într’o lucrare, apărută la 1900 în Blaj * *). Date mai amănunţite şi mai precise, cu privire la activitatea lui de ziarist, nu se găsesc însă în aceste lucrări. Doar în cea din urmă se indică vag, că Andrei Mureşanu a colaborat la «Gazeta de Transilvania», la «Foaia pentru minte, inimă şi literatură», la «Telegraful Român» şi la unele foi din. România (?), muncind ziua şi noaptea «cu sdruncinarea sigură a sănătăţii». Dar ce anume a publicat Mureşanu în aceste ziare, în afară de cunoscutele sale poezii, de ce cuprins sunt articolele lui, cari sunt calităţile sau defectele lor? Asupra acestor chestiuni, eră mai greu a dă lămuriri precise, deoarece partea cea mai mare din articolele lui Andrei Mureşanu, fiind nesemnate, au rămas şi vor rămâneâ îngropate în mulţimea anonimă a produselor ziaristice, cari nu mai pot avea pretenţia sau speranţa de a li se statorl, vreodată, cu toată certitudinea autorul. *) Muresianu Andrds, tanulmâny az erdâlyi român irodalom kdrâbfil, irta Branişte Valir, Budapest 1891, pag. 29. *) Muresan Andrds ilete is kSltiszete, tanulmâny a român irodalom kdrâbdl irta Rdcz Jdnos, Kolozsvârt, 1900, pag. 100. *) Vieaţa şi operile Iui Andrdu Mureşan, studiu istoric-literar de Ioan Raţiu, profesor. Blaj 1900. ij A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. V. www.digibuc.ro a I. LUPAŞ 160 Pentru cunoaşterea deplină a personalităţii lui A. Mureşanu, e uşor de înţeles, că ar puteâ să aibă oarecare importanţă şi descoperirea acestei părţi nestudiate a activităţii lui. Ar contribui la o apreciere mai multilaterală şi mai dreaptă a activităţii lui literare şi culturale. In coloanele «Gazetei» şi ale «Foii pentru minte», se găsesc şi câteva articole semnate cu iniţialele a. m. sau a. tn. «., a căror obârşie e prin urmare sigură. In ele se manifestă tendinţa de a scrie pe înţelesul poporului, sunt deci mai scutite de latinisme decât restul scrierilor lui Mureşanu. In coloanele «Foii pentru minte, inimă şi literatură», unde Andrei Mureşanu aveă obiceiul să facă reflexiuni critice asupra poeziilor şi nuvelelor intrate la redacţie, găsim câteva observări, din cari se vede, că el nu era prea mare prieten al purismului limbii româneşti. In numerii 25 şi 26 ai «Foii* din 1838, publicase Meletie Drăghici o nuvelă,întitulată: «Focul amorului», scriind că «amanta Lucreţia» ia venin) iar «amantul Aurelian» se împuşcă pe mormântul ei şi astfel, neputând fi laolaltă în vieaţă, moartea îi împreună. La sfârşitul nuvelei, Mureşanu publică următoarea observare: «Cumcă domnul autor se încearcă a dă în limba noastră descrieri romantice originale, mă bucur, dar cumcă eroilor şi eroinelor sale dă însuşiri de acestea, care atât în privinţa morală, cât şi amăsurat manierei şcoalei de acum poetice, nicidecum nu se potrivesc cu veacul nostru, de aceasta îmi pare foarte rău». Intr’un loc autorul nuvelei a scris această frază: «Adrian... a fost învins cu lucru necăpetit a se întoarce acasă». Mureşanu îl mustră pentru expre-siunile nepotrivite, scriind*. «Vezi cum ne perdem orbiţi de aşâ numitul purism al limbii? Aici vreâ să Zică autorul: a fost silit cu lucru nesăvârşit sau neisprăvit a se întoarce acasă. E deosebire multă între a sili şi a învinge; căpetit (adică rupt capul spre pildă dela mac) şi săvârşit». Cu reflexiile critice şi-a câştigat Mureşanu un duşman, dintre tinerii scriitori ai timpului său. Publicând în nr. 26 al «Foii pentru minte» din 1844 un articol întitulat «Câteva reflexii asupra poeziei noastre», şi-a permis a critică pe Vichentie Babeş, care începuse a scrie versuri ca acestea: «Nici visat Nici cugetat — Am cândva eu, Zău de tine», etc. www.digibuc.ro l6r_______DIN ACTIVITATEA ZIARISTICĂ A LUI ANDREI MUREŞANU___________3 Vs Babeş care era pe atunci «clerie în cursul III» la seminarul din Arad, simţindu-se atins, trimite la redacţia «Foii» o «Critică în reflexiile asupra poeziei noastre». Publicându-se această critică în nrii 44 şi 45, Mureşanu răspunde în numerii următori prin o «Duplică» (asupra poeziei), în care arată că a publicat reflexiile sale din nr: 26 îndemnat de redacţie, simţind că e momentul criticei; iar de altă parte «motivat de cugetul cel creştinesc de a îndreptă abaterile deaproapelui, când eră convins, că acela se află în rătăcire». Deaceea «un şcolar dela Arad, anume Babeş, care încă n’a scuturat pulberea palestrei... se opinti a-i renfrânge reflexiile, scoţându-le de unilaterale şi fără fundament, ba într’un loc — cu delicateţă de student—îl scoate (pe Mureşanu) de nedrept şi lipsit de simţul onoarei, pentrucă a zis: «O strofă bună, două rele*. In sfârşit îi spune, că nu numai l-a atins, ci i-a şi detras». In critica sa mai spunea Babeş că preţuieşte pe Andrei Mureşanu ca poet român, când «Românii cea mai mare lipsă de literaţi au» şi că el n’are nimic nici contra «multelor învăţături, pe cari Dumnealui (M.) se mândreşte a le aveă; însă închipuirile şi socotinţele Dumnealui cele foarte unilaterale şi fără fundament, cărora în numitele reflexii vază de legi absolute şi excepţii nesuferinde şi încă în unele locuri cu un ridicol despotism a le dă se nevoieşte,—acestea nu-i fac mare laudă». Mureşanu «se vede a aveă foarte întunecat conţept despre poezie», fiind de părere, că «traducţia clasicilor să se facă cu versuri de cele albe», prin ceeace — după judecata lui Babeş — s’a făcut de râs, căci decât o aşă schi-loadă de versuri mai mult plăteşte o simplă puternică proză». Mureşanu şi-arfi putut cruţă osteneala de a răspunde la vorbele năcăjite ale supăratului şcolar din Arad. Dar el mărturiseşte, că din două motive s’a simţit îndemnat să răspundă şi anume: 1) ca să nu se amăgească de critica lui Babeş şi alţi tineri nevinovaţi şi 2) din milă faţă «de unii puţini cetitori, prieteni ai versificatorului rănit, cari de ar află plăcere şi gust la absurdităţi... în privinţa versurilor, ar deveni într’o categorie cu ţăranul din poveste, ce nu se mulţămeâ altfel decât cu laptele afumat, la care îl dedase femeea cea dintâi». Mureşanu stabileşte în următoarele 4 puncte însuşirile şi cunoştinţele, pe cari trebuie să le aibă cine vrea să scrie poezii în limba română: 1. «înainte de toate vom cere dela un poet candidat, cum se numeşte studentul meu, să ştie gramatica limbei române». 2, «Se cere dela un poet român, ca să fie cunoscut cu geniul şi natura limbei româneşti, să ştie cu ce limbi este aceasta înrudită şi care din •3" www.digibuc.ro 4 I. LUPAŞ I 62 acestea îi poate subministrăvre-o analogie sănătoasă».— Babeş a adus ea modele pe Germanul Schiller şi pe Maghiarul Illes Păi. Mureşanu îlsfă-tueşte, să dea pace lui Schiller şi limbei lui, «cu care nici a simpatizat şi nici că va simpatiză Românul vre-odată, şi care, ori din ce punct de vedere va fi privită, este depărtată de a noastră, cât cerul de pământ, şi aspră pentru urechile Românului ca şi pentru toate celelalte popoare romanice. Spre adeverirea zisei aduc de martor pe însuş germanul Bu-terbek în estetica sa literară, unde el recunoaşte, că gloata de consonante aspre şi clănţănitoare, grămădite în limba germană unele peste altele, sună neplăcut». 3. «Pretind, ca numai acela să scrie versuri, pe care natura l-a dăruit cu urechi sănătoase. Precum la muzică se cere un auz deosebit, fără de care nu se poate păşi mai departe, tocmai aşi se pretinde şi în poezie un auz foarte subţire, fără de care fie ori şi ce talent, înaintare nu va face». 4. «Să deosebească tânărul foarte bine între limba latină, şi între cea română, când vine vorba de cădinţe sau rime; căci latinii n’au întrebuinţat cădinţele; ştim bine, că exametrii leonini, — cari seamănă a cădinţe: Contra vim morţiş non est medicamen in hortis — nu-i puteau suferi poeţii lor clasici». In reflexiile sale asupra poeziei pe Mureşanu îl preocupă mai mult forma, decât fondul. Deaceea spune lui Babeş, că i-a făcut observări mai mult privitor la veşmântul din afară al poeziei, la vers, ca «să te pociu învăţă, cum să clădeşti versul». Asupra părerii lui Babeş, despre versurile albe scrie Mureşanu: «De vreme ce văz, că fecioraşul n’are nici idee de versuri albe, datoria creştinească mă face să explic lucrul acesta cevaş mai pe larg». Şi îl explică, citând asemenea versuri din Byron (Manfred), tradus de C. A. Rosetti şi din Satira a VUI-a a lui Antioch Cantemir, tradusă de A. Donici şi C. Negruzzi. Mai aminteşte şi preceptele horaţiane: «Multa tulit, fecitque puer, sudavit et alsit» şi «nonum premantur in annum». Revenind asupra versurilor lui Babeş, le critică cu asprime, arătând cum «candidatul de poet» a încercat să preamărească pe Şincai în versuri ca cele următoare: «Divul bărbat, ce Cronica Română Care a’nmurgise, scoase la lumină www.digibuc.ro 163 DIN ACTIVITATEA ZIARISTICĂ A LUI ANDREI MUREŞANU 5 Ce pe Români ca soarele ’ncălziâ ’n Mai Fi iertat Şincai...» Mureşanu spune, că aceste versuri sună cam aşâ: «Sărută-mă lele ’n spa e, Să-ţi dau bulgăr de iască...» Apoi exclamă «Sărmanul Şincai, ce clar şi desluşit scriâ elînvieaţă! şi ce confuz vreau să-1 laude unii bănăţeni, încât doar nici pe sine nu se înţeleg!» «Stai pe loc poetule 1... Mai întreb odată, oare meritat-a limba noastră română o astfel de batjocură ? Mă prind, că de ar răscoli cineva toate scrierile răposatului Pralea, tot nu ar află ceva asemenea 1. . .* «In sfârşit declarăm în faţa publicului, că noi cu xenoitele noastre reflexii nu cugetăm a descurajă pe nici un talent, ci mai vârtos a-1 ageri*. «Dacă noi am fi aşâ răi la inimă, cum propune D. Babeş, am fi Zis îndată la început pentru totdeauna cu Virgilie: «Frânge puer calamos et inanes desere musas Et potius glandes rubicundaque collige corna; Duc ad mulctra greges et lac venale per urbem Non tacitus porta! Quid enim tibi fistula reddet Quo tutere famem*... (Ecl. IV, 23). In articolul «Un discurs asupra versificaţiei noastre» publicat în Foaia din 1845, revine asupra acestui citat arătând că versurile sunt luate din Calpurnius. Deci şi articolul semnat «Al vostru prietin iu-bitoriu* este a se atribui lui Mureşanu. (Vezi anexa 3). Desvoltarea ulterioară a arătat, că Mureşanu ar fi putut să-i adreseze şcolarului din Arad şi «candidatului de poet» Babeş chiar dela început, în toată liniştea, sfatul cuprins în aceste versuri latineşti, căci n’a fost ursit să ajungă niciodată un favorit al muzelor. In coloanele «Foii pentru minte», se găsesc numeroase traduceri de ale lui Mureşanu, isvorul cărora nu-1 indică însă destul de precis, ci spune numai în general, că sunt traduceri, ca de ex.: «Complimente europeneşti» nr. 23 din «Foaia» pe 1839 sau «Banii» nr. 34 din acelaş an. Alteori spune, că e «după un jurnal» ca articolul din nr. 50—51 anu 1841 despre «Pedecile întru procopsirea tinerimei săteşti», sau «traducere din ungureşte» ca articolul «N’avem bani şi pentru ce ?» nr. 1 şi 2 din www.digibuc.ro 6 I. LUPAŞ 164 1843. Altădată spune, că a scris «după isvor sigur» (cf. «Fiul demoralizat» nr. 24 şi 25 şi «Ţigara cea dintâi» nr. 36 din 1843, sau «după isvor nemţesc» cum e «Preţul sângelui» nr. 37—39 din 1843). Uneori însă, indică precis isvorul traducerii, cum face cu articolul «Naţionalitatea şi patria» (nr. 19 şi 20 din 1842) tradus din «Allgemeine Zeitung». Intr’o notiţă adausă la această traducere Mureşanu determină cauzele maghiarizării în mod destul de unilateral şi simplist, scriind2 «Pornirea de maghiarizaţie este făcută în dietele sau obşteştile adunări ale acestor două ţări (Ungaria şi Ardeal), iar nu dela Curte (din Viena); ea este făcută de cătră generaţia maghiară cea tinără, care găsind în maghiari un public prea mic pentru noua literatură maghiară, ar vreâ să înmulţească numărul cetitorilor de cărţi ungureşti prin maghiarizarea celorlalte naţii. Dacă şi-ar pune mâna pe inimă şi ar vreâ să grăiască adevărul, s’ar vedeâ, că aceasta este adevărata cauză: căci ori şi câte temeiuri aduc ei pentru îndreptarea pornirei lor, toate sunt înfruntate de istoria tuturor veacurilor». Cu cât mai temeinic şi mai ştiinţific se pricepeâ Bariţiu să analizeze această chestiune în articolele sale din «Gazeta» şi din «Foaie» ca de ex.: «Românii şi Maghiarii la 1842»! Constatarea, pe care o făceâ Aron Den-suşianu la 1868 despre i-a perioadă de activitate poetică a lui Mureşanu afirmând că «atât limba, cât şi ideile şi imaginile lui sunt «căutate fără succes»... că subiectele «le află anevoie, iar când le află, sunt de toate zilele şi-i lipsesc ideile de a le putea desvolta»1), se potriveşte şi la încercările lui în proză din timpul acesta. E semnificativ interesul lui Mureşanu pentru glume 2) «anecdote extracte din humoristul Saphir» (nr. 36—37 an. 1839) şi alte mărunţişuri, ce se găsesc traduse şi publicate cu iniţialele dânsului, cum e de ex. şi traducerea despre «Bani» (nr. 34 an. 1839) cu următoarele comparaţii fără mult rost: «banii sunt o moară, în care fieştecine ar vrek să macine; o ţântă, la care oricine ar fugi bucuros, un râu, în care tot omul s’ar * *) *) A. Densuşianu, Poeziile lui Andreiu Mureţanu în foiletonul ziarului iFederaţiu-nea» din Budapesta a. 1868 n-rii 63—67, *) G. Bariţiu relatează despre A. Mureşanu c& eră „vesel glumeţ, cântăreţ şi dansator de frunte, supranumit în societatea românească de atunci „Grădină de flori“, dară când îi veniau inspiraţiunile sale, dispărea dintre noi şi numai în altă zi mă chemă la preumblare, spre a-mi comunica vre-o lucrare a sa, ca să vedem de poate trece sau nu printre foarfecile censurei triple". (Transilvania 1877 p. z45-) www.digibuc.ro DIN ACTIVITATEA ZIARISTICA A LUI ANDREI MUREŞANU 7 *6s scăldâ prea voios, o câmpie, în care oricare ar vreâ să cosească... o mireasă, cu care măcar ce tinăr s’ar mulţumi, o casă, în care oricine ar lăcul, o floare, de al cărei miros nime nu s’ar mai săturâ_La tărie nimic nu se poate asemănă cu dânşii în lumea aceasta. Banii bat toate celea; fac truţu la oricine, înving şi sfărâmă orice; banii stăpânesc lumea; de te-ai fi tot suit la Helicon şi de ai fi tot favorizat de muză, dacă n’ai bani, nu eşti foc, fără numai spuză; «Eşti numai un fum sau ceaţă Ba om orb făr’ de povaţă—» Mai folositoare, decât astfel de mărunţişuri naive, erau desigur articolele publicate în «Gazeta de Transilvania» (din 1845 nr. 76—80) despre «Proprietate (avere, moşie)» scrise de Andrei Mureşanu (semnate a. • m. u.). Pornind din cuvântul evanghelistului Mateiu: «Vulpile au vizuini şi paserile cerului au cuiburi; iar fiul omului nu are unde să-şi plece capul» face o lungă introducere exegetică, la sfârşitul căreia mărturiseşte că nu scrie «pentru literaţi cari n’au trebuinţă de a lui povaţă», ci are înaintea ochilor «ziua-noaptea plebea, poporul cel de rând, de-a cărui înaintare în cultură, bunăstare şi înflorire materială şi spirituală s’ar bucură din adâncul sufletului». Explicând apoi sensul cuvântului de proprietate, face o expunere comparativă a situaţiei economice a Românilor din diferitele ţinuturi ale Transilvaniei şi ale «Moldavo-României» citează pe istoricii ardeleni Fridvalski, Fasching şi Benk5, spre a combate unele deprinderi păgubitoare, împărtăşind în acelaş timp o sumă de sfaturi morale şi economice spre a încheiă cu următoarele reflexiuni: «Dar pentru cine scriu eu acestea ? Pentru poporul cel de rând, cătră care mi-am îndreptat vorbirea î Ah, acum îmi vine aminte, că el nu mă aude, el nu ştie ced, el nu-mi înţelege dorinţele mele, ce port pentru a lui fericire. Pe el împrejurările l-au învăţat a suferi, iar nu şi a descrie patimile şi suferinţele, ce cearcă! Abia îl auzi din când în când răsuflând câte un suspin prin un vers de jale. El ascultă cu toată inima, când îi rosteşte cineva ori din ce prilej câte o învăţătură folositoare. Suspină şi lăcrămează, când îi spui ce au suferit în timpurile trecute şi se arată gata a-ţi primi sfatul cel bun, mai ales, dacă nu uiţi a i-1 aduce mai adeseori în minte, dacă îi descrii viu urmările, ce poate aveă întârzierea; însă totdeauna priveşte la pilda ta şi numai atunci îţi urmează sfatul şi www.digibuc.ro 8 I. LUPAŞ 166 învăţătura, când te vede strălucind înainte-i cu pilda şi îmbărbătarea. El este oaie blândă, care urmează manuducerea păstoriului său», etc. De un folos necontestat erau şi traducerile publicate de Mureşanu în «Foaia» din 1847 (nrii 33—42) după textul latin din Chronicott Fuchsio-Lupino-Oltardinum. Alegând -capitole, cari stau în strânsă legătură cu istoria Românilor, Mureşanu le dă în traducere românească sub titlul >. Vezi Domnule acestea tot mai seamănă a adevăr! Iată că Saşii au fost trădători ; iar Românii ca suferiţi, cum zici d-ta, trebuie să asculte de partea cea mai puternică; pe lângă aceasta, cum văzuşi, aveau şi lipsă de apă, care de sine era destul de cuviincioasă pricină pentru de-a se închina. Prin urmare scopul d-tale nu era altul, decât a înnegri pe Români în faţa lumii, a împrăştia ură naţională între Saşi şi Români, a-i întărâta ca să nu se sufere unul pe altul, lucru ce este contra principiilor guvernului, care doreşte, ca locuitorii acestei patrii, deşi sunt de viţă străină, să se îmbrăţişeze în patriotism şi unire şi să conlucreze în armonie pentru înaintarea şi înflorirea patriei. Tot din această cronică merită a se citi şi luarea fortăreţii Branului (Torcs-vâr) prin acelaş Gavril Batori. Aci croniştii nici cu un cuvânt nu ating că ar fi fost amestecaţi şi români la trădarea cetăţii, ci spun limpede, că trădătorii Branului, cum se credea pentru aur, fuseră chiar cetăţeni din Braşov, dintre cari magistratul pe doi, anume David Horvat, maistru curelar şi Ioan Hanclich Esser îi trase în ţeapă, în curmătură (lângă Braşov), tăind lui Horvat mai întâi mâna dreaptă şi piciorul stâng, căci se socoteâ autorul trădării (pro-ditionis); iar pe al treilea îl spânzură tot acolo. Magistratul în 17 Aprilie mai pune mâna pe alţi trei trădători ai Braşovului. Din aceştia pe unul îl spânzură de picioare, apoi a treia zi îl sugrumă hengherul (cameficele); al doilea sugrumat cu laţ, al treilea fu pardonat. La Gimbav şi la Cristian încă nu se arată a fi fost români între cei cari primiră pe Gavr. Batori. Insă tocmai de ar fi fost: de ce să nu fim cu toţii www.digibuc.ro 102 I. LUPAS 260 mai sinceri, de ce să ne ţinem de sfinţi; să recunoaştem cu romanul: Iliacos intra muros peccatur et extra. Mai citeşte tot acolo aceste cuvinte ale lui Fuksie: «Şi toate acestea le făcu (Batori) în 14 zile; în adevăr nu prin a sa virtute, ci prin criminala trădare şi scădere a oamenilor noştri1). Ceeace zice acel scriitor de calendare, că la înfocata lovire ce se întâmplă în 16 Oct. 1612 între trupele lui Batori şi ale braşovenilor supt împărţita comandă între Mihail Vais, judele Braşovului şi între Andrei Geţi, născut săcui, însă apărător de interese săseşti, la satul Feldioara, în care Vais şi căzii, Românii ostaşi, ce-i trimisese din România Radul-Vodă drept ajutor, îndată ce ar fi început focul, o ar fi şi luat la fugă, nu poate arunca nici o umbră asupra naţiei române, din pricină, că acei români după cum ziceţi d-stră aveau instrucţie care suna, ca să nu tragă nici un soldat sabia asupra lui Batori, care eră aliatul lui Radul. Apoi de asemenea stratageme militare s’au folosit prea de multe ori şi oştirile d-stră; deschideţi numai istoria şi vă veţi convinge, căci altfel, ca să ziceţi, că Românii ar fi fost tot aşâ ticăloşi ostaşi, încât să o şi iâ la fugă, îndată ce vor mirosi iarba de puşcă, nu cred să vă dea mâna mai ales că istoria lui Mihaiu şi a lui Radu Mihnea a arătat contrariul. Şi fiindcă vorbirăm de Andrei Geţi, ar fi păcat a trece cu vederea una din bravurile lui. Acesta mai târziu se împăcă cu Gavril Batori, mai ales după ce principele fugise din Transilvania la Oradea-Mare părăsind şi tron şi toate, până când era să-şi adune o oaste numeroasă, cu care din nou să poată in-curge în această patrie. Pe când dar Batori se afla închis la Oradea-Mare în castelul său, făcând planuri de răsboiu, Andrei Geţi, care i se ară.â foarte credincios şi foarte aplecat, intră la el şi-l roagă cu cuvinte blânda şi prieteneşti ca să iasă puţin la plimbare, atât pentru a sa reînoire, cât şi pentru ca să se arate la soldaţii săi, cari nevăzându-1 de câteva zile, îşi fac feliuri de cugete şi mai târziu poate se vor înstrăina de către dânsul. Batori crezând toate acestea, se pune în caretă domnească şi iese spre câmp. Abia eşl din cetate, când Geţi, ce era înţeles cu oamenii lui ucigători, îi şi închide porţile cetăţii ca întorcându-se să nu poată intră. Depărtându-se puţin cu careta, iată că-i ies înainte câţiva călăreţi cari se şi apropie de trăsură-i. Batori socoteâ că voiesc a-i spune ceva din dregătorie, pentru aceea îi şi salută; ei însă îl resa-lutară cu câţiva plumbi, dintre cari unul îi trecu prin braţul drept, încât nu • se mai putu apără, după aceea îi mai aduse şi alte loviri până ce-1 omorî, mai ales Ioan Silasi şi Gregorie Ladani. Aşâ—zice cronistul — pieri ciuma şi vâs-tatorul acela al Transilvaniei, prădătorul oraşelor şi al provinciilor, în floarea ') Atque haec omnia spatio 14 dierum perfecit, non quidem virtute sua, sed scelerata nostrorum defectione et proditione. Fuchsius. www.digibuc.ro 26i DIN ACTIVITATEA ZIARISTICA A LUI ANDREI MUREŞANU 103 tinereţii, căci abia trecuse de 26—27 ani. Gavril Batori la forma trupului erâ foarte frumos, de trup foarte tare, însă atât de desfrânat, încât nici pe sora sa nu s’a sfiit a o desonorâ. Judecată şi pricepere avea foarte frumoasă şi inimă atât de eroică, încât e durere că atâtea virtuţi, atâtea daruri trupeşti şi sufleteşti le pătă şi le obscură cu atâtea şi aşa de negre crime. Aceasta erâ pricina de măcar cât erâ tiran şi de cumplit, totuş nu întru atâta erâ de înfricoşat, încât erâ de iubit de către cei mai mulţi. Insă laudă şi mărire lui Dumnezeu, căd el acum doarme şi noi am scăpat de el. Pentrucă mort fiind, nu mai muşcă. (Nu-i mirare, că cronistul sas scriâ aşâ de aspru despre acest Batori, căd naţia sasă erâ în părere, că principele Gavril Batori şi-ar fi pus în cuget a nimici de tot pe săsime din Transilvania). Cadavrul lui se înmormântă lă Eced într’un sicriu de metal, unde câteva zile tot asudă, iar după câteva săptămâni se zice că ar fi picurat şi sânge, care fiind un lucru peste fire, a fost prevestitorul sângeroaselor mişcări ce urmează. Braşovenii în 11 Noemvrie ţinură sărbătoare mare pentru omorul acestui principe, încât merseră la biserică şi sloboziră şi câteva tunuri de bucurie. Răsplata lui Andrei Geţi pentru uciderea lui Batori fu, că-1 puseră în prinsoare la Făgăraş, unde în răstimp de câteva săptămâni fu scarnificat peste toată închipuirea, până când mai târziu sau prin foame, sau prin venin sau prin funie frângându-i-se gâtul îşi dete răsuflarea. Cadavrul lipsit de toată ceremonia înmormântării se aruncă într’o groapă. (Pap. 275). Omorându-se Gavril Batori, Staturile Transilvaniei în locul lui aleg de principe pe Gavril Betlen, care spre a fi mai sigur în domnie, trimite pe Si-mon Pekri la paşa din Timişoara, ca să-i mijlocească întărirea dela împăratul turcesc, lucru care uşor se şi câştigă, adăogându-i-se următoarele trei porund ce merită a fi însemnate: a) dacă voieşte a fi statornic în principat, să păzească pace cu amândoi voivozii români, fiindcă ei sunt bucătăria împăratului turcesc; b) să nu vateme credinţa trăgându-se dela poartă, căci aceea după alcoran este păcatul cel mai mare pe care nici Muftinul desleagă; c) să nu mai cheme pe turci în Transilvania, căci de-i va mai chemâ, ei vor veni şi nu vor mai eşi de aci, până când nu va veni peste ei o altă naţie mai puternică, care să-i scoată cu sabie. Acestea trei observaţii principele Betlen nu numai că le păzi, ci încă şi’n testamentul său le lăsă a se păzi cu limbă de moarte de către urmaşii săi. (Hermannus). Anul 1615 din bunăvoinţa lui Dumnezeu fu altmintrelea păciuit şi liniştit, decât că se descoperi o nouă conjurare a Saşilor în contra principelui Betlen care încă nu apucase a prorumpe. Corifeii acestei conjurări fuseră Ioan Rener judele Sibiului, Martin Orent, judele Sighişoarei, Ioan Benkner judele www.digibuc.ro I. LUPAŞ 262 I04 Braşovului şi Francisc Koch judele Bistriţei. Aceştia conspirară pentru de a trage cârma la sine, dar lucrul se descoperi aşa: Gavril Betlen fără a şti ceva de acel complot trimite încă în acel an de sol la Viena pe Ioan Rener, care ajungând acolo, n’a voit a se mai reîntoarce în Transilvania, ci din Viena îşi mână înainte negoţul conspiraţiei până şi la împăratul. Principele şi nobilimea mirându-se de atâta întârziere, trimite alţi soli, la cari împăratul descopere tot planul conspiraţiilor, producând şi scrisorile acelora. Deci reîn-torcându-se solii la dietă descoper principelui tot lucrul, care însă văzând, că partea cea mai mare a acelora nu se află faţă, se face ca şi cum n’ar şti nimic de acea treabă. Singur Martin Orent fiind de faţă, şi dojenit fiind prin un om familiar al său, întru atâta se turbură în conştiinţa sa, cât se încercă a fugi din dietă, însă readucându-se într’un chip minunat şi întrebat fiind de principe, pentru ce a cercat a fugi, ca şi când ar fi fost stricat de minte, nu ştiîi răspunde nimic; cu toate acestea fu slobozit acasă sub garanţia lui David Vairauh judele Cohalmului, sub pretext că ar fi înebunit, ori că doar eră şi smintit; dar mai târziu tot fu trimis în închisoare la zisul jude din Cohalm de unde petrecându-i nebunia, îşi recâştigă graţia principelui nu fără mare sumă de bani, apoi în scurt după aceea muri tot de aceea boală. Incheindu-se dieta, principele porunci a i se aduce la Belgrad prins şi Ioan Benkner dela Braşov. Acesta fu slobozit fără nici o pedeapsă trupească ori bănească, ci numai lipsit de toată onoarea, în care stare îşi şi sfârşi viaţa. Al treilea Francisc Koch îşi strânse lucrurile sale cele mai preţioase şi prin Maramureş fugi în Polonia la regele Sigismund, prin a cărui intervenire îşi câştigă şi graţia. Al patrulea Ioan Rener la cererea principelui Betlen se puse în prinsoare la Viena, de unde în scurt timp scăpând, nu cuteză a se reîntoarce în Transilvania, ci se însură acolo şi întreprinse negustorie. Pe când era să-i ajungă un transport de marfă încărcat pe 40 cară în preţ de 80.000 fiorini în Transilvania, domnul Betlen puse mâna pe aceea, şi o duse toată la fortăreaţa Eced fn anul 1617. Acum dar lipsindu-i şi banii şi onoarea, îşi propuse a cere graţia principelui, care câştigând-o se reîntoarce împreună cu soţia sa până la Cluj; în8ă aci disperând că nu va putea câştigă deplină iertare, pe lângă aceea mu-8trându-l şi conştiinţa, luă venin şi se sinucise. Astfel Saşii odinioară neînţe-lepţeşte şi prin răscoală căutară principatul sub imperiul lui Anti-Crist, cu apriata periclitare a religiei, în contra omagiului ce au dat principelui şi porţii; iar când Aii paşa la anul 1661 îi îmbie cu cârma, în castrele dela Vaşarheli fiind tronul vacant, se lepădară nebuneşte. (Faţa 297—298 Hermannus). In timpurile acestea se arseră cu foc în Ungaria mulţi magi şi muieri descântătoare, despre care se zicea, că prin farmece şi descântece ar fi voit a aduce www.digibuc.ro 263 DIN ACTIVITATEA ZIARISTICĂ A LUI ANDREI MUREŞ AN U 105 grindină peste toată Ungaria şi Transilvania, ca aşa să se piardă frupturile şi viile. Lucrul însă se descoperi minunat. Căci fetiţa unui bărbat în vârstă de 10—12 ani fiind dusă în via părintească şi auzind acolo pe tatăl său plân-gându-se în contra îndelungatei secete, z:ce către tatăl său: tată de vrei, eu uşor îţi pot produce ploaie, iar de vrei şi grindină. Intrebând-o părintele» de unde şi dela cine ar fi învăţat ea aceea, răspunse că dela mama sa. Atunci părintele surprins, îi‘zise: fă dacă poţi, ca să bată grindina via noastră, iar pe celelalte vecine să le lase neatinse. Aceea şi-a împlinit promisiunea producând o grindină înfricoşată peste via părintească. Părintele făcu pe loc raport la magistrat, care prinse pe fetiţă dimpreună cu mama sa; apoi acestea spuseră şi pe alţi mulţi bărbaţi şi femei, cari cu toţii fură pedepsiţi cu moarte prin foc. Lucrul acesta de nu se descopereâ eră să aducă un mare pericol, căci după cum mărturisiră descântătorii, eră să piară toate viile şi frupturile atât în Ungaria, cât şi în Transilvania. Căci deşi e adevărat, cum că magii şi descântătorii, ba şi diavolul dela sine n’are nici o putere de a vătăma pe oameni, sau semănăturile, totuş lăsându-i Dumnezeu şi dându-le putere a face una ca aceasta pentru păcatele oamenilor, pot face multe rele, după cum adevereşte istoria magilor lui Faraon şi a patriarhului lob x). (Faţa 279—280). La faţa 280—290 cronistul descrie turburările Moldovenilor sub principele Ştefan, care domni pe la anul 1616—1617 şi de care boierii cercară a se scăpă prin o conspiraţie, care însă nu ieşi bine la cale, căci aflând principele despre planul lor, pe câţi putu pune mâna, îi omorî tirăneşte. (Vezi mai pe larg originalul la locul citat). La faţa 290 se descriu mişcările Românilor din Valahia sub principele Alexandru, care eră un grec tiran şi lacom de avuţii, şi administrâ provincia foarte rău, lăsând la o parte pe boierii români, patrioţi şi aşezând la toate posturile cele mai însemnate pe străinii greci, ce-i adusese cu sine din Fanar, oameni foarte răpitori, cari nu se mulţumiră că maltratară pe boierimea română, ci pe lângă aceasta strânseră şi despuiară şi pe sărmana plebe cu feliuri 1 1) Părere foarte ruşinătoare de un creştin şi cu atât mai vârtos de un popi creştin este aceasta. Credeai că în veacul tău erau fermecători ? Cu ce putere lucrau aceia ? Cu a diavolului ? Tu însă crezi că Hr. sfărmase toată puterea tartarului şi legase pe diavoli; căci altmintrelea de ce se pironi pe cruce ? Pentru ce se pogorî la tartar PCuvoia lui D-zeut Ruşine să-ţi fie; apoi dar cu ce drept ucideau pe acei oameni prin foc, dacă ei erau trimişi dela D-zeu spre pedeapsa oamenilor ? In adevăr când citim în hronica aceasta scrisă de alţi popi (5—6 inşi) atâtea superstiţii ridicole, ne vine ca şi cum am citi Livii Libr. 22, et 23 de bello punico, unde iarăş înşiră o sumă de minimi ca întâmplate. Ce deosebire e între Livie păgânul şi între Massa, Fuchs, Lupinus, Oltard, Gunesch şi alţi popi creştini de orice confesiune ? Red. www.digibuc.ro lo6 I. LUPAŞ 264 de contribuţii şi mâncătorii, încât boierii ne mai putând răbdâ asemenea tiranie, făcură conspiraţie, ca să scape patria de acei harpie străină; dar de-scoperindu-se încercarea lor, mulţi îşi pierdură viaţa şi averea, alţii iarăş scăpând în Transilvania, mijlociră la principele de acolo ca să vie cu oaste şi să-i scape de tiranul Alexandru. Aceasta se şi întâmplă în luna lui Iunie 1618, aşezând în locu-i pe Loşu x) feciorul lui Simion. (Vezi în cronică mai pe larg). Cronistul ne înseamnă aci un exemplu de o sgârcenie (avariţie) rară, care nu o putem trece cu vederea. La anul 1619 trăia în Bistriţă un om avut anume Georgie Bergerdorfer, în vârstă de 70 ani, care în tinereţele sale îmbrăcase un post foarte înalt la magistratul de acolo. Acesta se spânzură de brâul său In pivniţă, după ce cu o zi mai înainte se plânse către soţia sa pentru marea eftinătate la care ajunsese în anul acela vinul şi bucatele, zicând că acum n’are cu ce să trăiască, cu toate că aveâ pivniţe pline cu vinuri şi câteva grânare încărcate cu bucate, iar pe lângă acestea şi 10.000 fiorini bani gata. Auri sacra fames, quid non mortalia pectora cogis!a). Cadavrul lui se legă de coada unui cal şi aşă se trase prin cetate până la locul pierzărilor, unde se înmormântă. (Pag. 293). La faţa 303 citim un act diplomatic, care negreşit că întărâtase foarte mult pe principele Betlen, ca să poarte răsboiu în contra împăratului german, despre care cronicul zice, că de nu-1 afla în manuscrisele a doi bărbaţi mari, nu-1 vâră aici. Acelaş sună aşa: «Conclusul ce s’a agitat la Viena în Austria la anul 1624. In zilele din urmă ale anului trecut, mai înainte de a păşi principele Transilvaniei în afară, la Viena în Austria după o sfătuire serioasă se deliberă în ce chip s’ar puteă aşeză o păciuire statornică în toate ţările şi provinciile ce sunt supuse imperiului Maiestăţei Sale, la care fuseră de faţă: nunţiul apostolic, solul Spaniei, solul florentin, plenipotenţii împăratului, Haras şi Hois, cardinalul moravilor şi Ditrihstain, principele de Valştain şi încă unii alţi din fruntaşii dregători orânduiţi de către împăratul. Solul Spaniei propuse în chipul următor: Cu ce moduri şi cu ce mijloace, împăciuindu-se mişcările imperiului, s’ar puteă ţineă Ungaria şi Transilvania în supunere şi credinţă către Cesarea sa Maiestate ? Auzindu-se această propunere şi dându-şi fieştecare votul său, dintre aceia unul, care se răzimă mai mult pe pace, vorbi în următorul mod: Naţia maghiară îşi apără cu toată bărbăţia drepturile şi datinele * *) l) Jn textul cronicii se spune la pag. 291: «datus est Valachis Gabriel Simeonis filius», iar într’o notă sub text: «Simionis filius Loschus». Mureşanu a tradus notiţa, abandonând indicaţia din text cu numele lui Gabriel (Movila). Ed. *) Foame de bani, la ce nu sileşti muritoarele piepturi I www.digibuc.ro DIN ACTIVITATEA ZIARISTICĂ A LUI ANDREI MUREŞANU 107 265 ţării sale, şi turburările ce se născură până acum, n’au purces din alt isvor decât din călcarea privilegiilor şi a libertăţii; deci dacă s’ar dărui iarăş cu libertatea de mai nainte şi cu scutirile cu care dela începutul ţării lor s’au bucurat fără de nici o întrerupere, şi dacă s’ar reaşeză în starea de mai nainte, foarte uşor şi fără de nici o greutate s’ar supune de nou la casa austriacă şi ar rămânea în credinţă veşnică. La care solul spaniol întrebând: cu câtă oaste şi cu ce spese puteă stă în contra predecesorilor împăratului roman în timpurile răsboaielor turceşti la un duşman aşa cumplit şi tiran, i s’a răspuns cu învoirea tuturor, că oastea împăraţilor în privinţa soldaţilor germani, nici odată nu trecu peste numărul de 24.000 afară de trupele uşoare. Deci răspunse solul Spaniei: Bine! Regeasca Maiestate şi prea induratul meu Domn hotărî a dă în anul acesta, sau ori şi când va cere trebuinţa 40.000 soldaţi aleşi şi bine armaţi, pe cari în răstimp de 40 ani îi va susţinea cu propriile sale spese. La care oaste dacă se va adăogă şi armătura cea uşoară a Polonilor, această gintă necredincioasă (perfidă), la care de atâtea ori, vatămă Maiestatea şi autoritatea cesară, se va smulge din rădăcină, şi vecina patrie se va scuti de tiranele lor încurgeri. La această sentinţă s’a răspuns de consilierii împărăteşti: Naţia maghiară este o naţie foarte sănătoasă, deprinsă bine la arme, deodată cu expediţiile de răsboiu, acum adusă la acea stare, ca să ceară ajutor pururea dela Turci, ea nu uşor se poate apăsa, nici încurgerile lor fac atâta cauză. Acestea solul spaniol refruntându-le, adaose: mai înainte de toate turcul trebuie îndopat cu aur, despărţit de Betlen, şi adus până acolo, ori cu ce mod, ca să urască ginta maghiară părându-i-se aceasta de trădătoare, şi să se mijlocească o pace veşnică cu casa austriacă, iar pe sub mână să se aprindă bărbă-teşte. Intr’aceea urmaţi paşii neînvinsului nostru rege şi chipul cu care el îşi întări monarhia sa; la barbarii aceia să li se deâ guvernatori cu putere nemărginită (absolută) cu autoritate foarte tare atât în hotărîri de judecată, cât şi în aducerea noilor legi, aşâ încât dela sentinţa guvernatorului să nu fie nici cât iertat a se abate, cu atât mai puţin a apela; să se apese în cele mai ticăloase moduri, şi când s’ar plânge de nedreptăţile ce li s’au făcut, atunci să se trimită la guvernator cu acea desvinuire, cum că Maiestatea împărătească nu ştie nimic despre tirănia guvernatorului său, şi-i pare rău pentru nedreptele lui purtări, într’aceea să se lucreze din toate puterile ca greutăţi să se adaoge din toate părţile. Aşâ fiarele acelea ce nu pot privi aşâ departe, împăratului nu-i pot ascrie nici o vină, nici o greşeală, ci toată crima va recădeâ asupra guvernatorului, aceştia însă să nu înceteze dela nelegiuiri, cisă-i încurajeze cu tot felul de tehne, pe agitatori să-i supue la pedepse şi să-i întărâte în chipuri neauzite. Aşâ ginta acesta nesuferitore de jug, va fi silită a revoltâ şi a se www.digibuc.ro I, LUPAŞ 266 108 răsculâ în contra guvernului, făcând ei una ca aceasta, voi fără să le ascultaţi cauza, aveţi a-i omorî ca pe nişte vătămători de Maiestate, ei vor cere ajutor dela vecini, şi aşâ lucrul va reeşl la cale după dorinţă. Nobilimea încă va fi părtaşă la fărădelege, asupra acestora aveţi a îndreptă mai întâi coasele, şi ca pe unii turburători fruntaşi ai cursului nostru pe aceştia aveţi a-i şterge mai întâi din viaţă, şi aşă pe acei ce au împiedecat până acum monarhia aveţi a-i stinge dela cel mai mic până la cel mai mare, şi aşezând o pace statornică şi veşnică, de mult dorită, veţi putea a reîntoarce căzuta din parte mărime şi mărire a casei austriace. Dacă din întâmplare prezisă oaste s’ar periclita, atunci domnul meu pe lângă cele 40.000 hotărî a mai adauge 20.000. Acest răspuns fu bine primit de către toţi; deci încheindu-se consultarea, s’a trimis la împăratul, care luând în băgare de seamă cuvântul şi adăogând foarte multe, subscrise la această sentinţă. îndeplinirea ei s’a încredinţat pe-loc ducelui de Volştain şi grafului de Montenegro, a căror dregătorie este, ca îndată ce vor cunoaşte cea dintâiu mişcare şi vor înţelege despre o răscoală în Ungaria, să-şi ia prilej şi să incurgă în prezisă ţară şi începând de lângă Sin-tavia de lângă râul Vag, să omoare pe toţi cari vorbesc ungureşte dela 12 ani până la cei mai bătrâni, şi puţina cinste ce poartă în frunte însemnată prin peri, să le-o smulgă de tot. Această măcelărie s’o urmeze până la Caşovia,. acolo odihnind în sărbătorile naşterii lui Hs., să triumfeze. In primăvara viitoare să intre în Transilvania şi acolo să urmeze cu tirănia cea mai mare,, până când pe principele Transilvaniei, care este urzitorul răscoalei sau îl vor alungă din ţară, sau îl vor da prins în mâna împăratului. Iar de cumva bătaia aceasta s’ar prelungi, atunci locurile cele deşerte de locuitori să se reumple din nou cu naţii din afară, şi aşâ nu numai să scape de prăpădire, ci încă să se facă şi sporire. Această sentinţă solul spaniol şi-o încheie cu acel protest, că dacă Maestatea Sa împărătească pornit cu hotărîrea ce s’a făcut, nu va lăsâ să se ducă deadreptul în îndeplinire, regească Maestatea Spaniei îşi va retrage tot ajutoriul dela împăratul. Isprăvindu-se fericit această lucrare, să se întreprindă tot asemenea păşire în Moravia, Boemia şi Silezia cu pământurile ce se ţin de ea. Deliberarea aceasta cu sfâtuiri ce se ţinea în toate zilele, se prelungi până în a şaptea lună (Pag. 303—306). La faţa 43, tom. II, sub rubrica anilor 1645—1646, cetim următoarele: La anul 1630, erâ graf şi jude regesc al Sibiului Coloman Gocimaister, un bărbat .plin de merite. Acesta avea un fiu cu acelaş nume. Crescând fiul mai mare, se înamoră de moarte într’o fetiţă frumoasă, înaltă, însă proporţionată, cu numele Catarina, fiica lui Paul Ludovic, ce fusese odată jude în Sibiu. Cu www.digibuc.ro 267 DIN ACTIVITATEA ZIARISTICĂ A LUI ANDREI MUREŞANU 109 aceasta, tânărul mai înainte de a merge la academii în afară, se învoi ca să nu se mărite după nimeni, ci să aştepte până se va reîntoarce el din Germania, căci atunci o va luă, şi ca această logodnă clandestină să fie mai bine întărită, se deteră şi arvune. Acest nou Paride se duce în Germania, lăsând un mare dor în inima preaiubitei sale amoreze. In scurt după aceea, moare la Sibiu un patriciu prea avut, Cristofor Unglerus, fiul lăudatului profesor Luca Unglerus, {care mai târziu se făcu şi superintendent), lăsând în urmă averi multe şi o unică copiliţă, clironomă a tuturor averilor. Pe aceasta judele regesc de care vorbim, o luă sub patronia şi apărarea sa la sine cu acea intenţiune, ca mai târziu să o mărite cu fiiul său, şi măcar că avea ceva ştiinţă despre secreta legătură dintre junele Coloman şi Catarina, totuş orbiţi de splendoarea aurului ce-1 văzură în zilele trecute, mai voiră a o păstră pe aceasta pentru fiiul lor Coloman deşi ea la formă, eră mai proastă decât Caterina. Aceasta în timpul petrecerii amorezului său prin Germania, avu mai mulţi peţitori cu stare foarte bună, însă ea aducându-şi aminte de cuvintele logodnicului său, la toţi le dedeâ corfă. In urmă veni un negustor avut dela Cluj, Luca Ştain, care încă o peţl. Pe când amorezata copilă se înţelege cu mamă-sa în ce mod ar puteâ pe o cale cinstită să abată dela sine pe negustorul Ştain, iată că Ecuba, mama lui Paride, se aruncă şi trimite un om la Caterina şi la mamă-sa care le spune curat că, să nu-şi lase norocul din mână, ci să se mărite, ne mai păscându-se cu nădejdea de a se puteâ mărita după fiul său, căci pentru acela este menită fetiţa Ungle-riană, că aceasta şi nu alta va fi nora ei. Acestea auzindu-le acele două femei, îşi schimbă şi ele hotărîrea socotind că ce-i în mână, nu-i minciună. Deci Caterina se mărită după Ştain şi face un ospăţ mare. Intr’aceea iată că se reîntoarce Coloman cel tânăr din Germania, şi aude, că amoreza sa prin măestria mamei sale s’ar fi măritat după altul. Se necăjeşte, turbă de mânie, se ceartă cu mamă-sa. Aceasta-1 linişteşte zicându-i să fie cu inima bună, căci este alta mai avută care atât după judecata tatălui său, cât şi după a altor oameni cu minte, este menită pentru el. Ii numără sculele, îi arată casele cele elegante şi palatele înfrumseţate ce sunt acolo, îi spune de mai multe mii de fiorini, care le are fata, şi cari toate într’o noapte vor deveni la dânsul. Insă inima amorezată nu vrea a şti despre nici un fel de împăciuire. El se linişti câtva la părere, şi ca să asculte de părinţi, se cunună cu Ungleriana mai mult silit, decât din atragerea inimii; dar de câteori i se dă ocaziune, fiind Ştain dus pe la târguri, merge şi trăieşte cu femeea lui, părăsind pe a sa, spre marea scandală a întregii cetăţi. Femeea sa părăsită, vrând a i măsura cu aceeaş măsură, şi ca să nu zacă rece în patul său cel văduvit, ea încă îşi prinde noui amatori. Unul dintre aceştia era N. Holţapfel, senatorul, care mai târziu ieşind lucrul la lumină, se omorî www.digibuc.ro HO I. LUPAŞ 268 prin venin. Oamenii îl înmormântară cu toată pompa, şi descoperindu-se crima, îl desgropară şi cu ruşine îl reînmormântară lângă pierzări (furci). Până când încă trăia bătrânul Coloman şi purtă cârma, se treceâ cu vederea. Insă murind acela la anul 1634 îi urmă în loc Valentin Serafin, senatorul cel mai tânăr, care în acelaş an înaintase ca notar, jude regesc şi graf al naţiei. Acesta pe de o parte fiindcă eră tânăr, iar de alta pentrucă muri la anul 1639 nu putu a-şi păzi o vază şi o preputinţă prin care să poată înfrânâ pe Coloman. Căci Coloman acesta era un om prietenos şi lingăreţ, care prin dărnicia sa îşi câştigase inimile cetăţenilor şi erâ stimat ca unul dintre fruntaşi. Aceasta era ungiţa aceea prin care el îşi câştigă favoarea poporului. Pe lângă aceasta, erâ senator cu vază şi cu învăţătură frumoasă, încât dacă ar fi avut noroc s’o ia pe aceea ce o iubeâ, uşor ar fi devenit în fruntea tuturor. Afară de aceea, în curtea principelui erâ foarte văzut, încât feciorul cel dintâiu născut al principelui îl primise de frate. Murind domnul Valentin Serafim la anul 1639, păşi în locu-i ca graf şi jude regesc D. Mihaiu Agnetler. Acesta la începutul dregătoriei sale, ca să poată da mai uşor darurile ce sunt obişnuite a se face principelui şi miniştrilor lui, luă dela Coloman şase mii fiorini. Mai încolo, fiindcă de mult este datină, ca grafii naţiei săseşti să poarte veşminte lungi cu blană de samur, deci ştiind el că la Coloman se află din moştenirea părintească o asemenea togă, trimite om la el ca să i-o deâ sub cuvânt, că ar arăta-o la croitor, ca să-i facă şi lui una asemenea. Coloman crezând aceasta, i-o dă; însă în scurt după aceea cu prilejul unei sărbători mari, vede pe graful cu aceeaş togă îmbrăcat în toată trufia. Aceasta lui Coloman îi căzii foarte rău, încât abiâ putu conteni, ca să nu-1 înfrunte acolo în public. îndată ce se reîntoarseră dela biserică acasă, Coloman şi trimite oamenii săi după togă şi după cele şase mii de fiorini. Graful nu-i dă nici una nici alta zicând, că «la un curvar şi om de nimica cum este Coloman, nu e dator cu nimic, toga însă nu-i va da-o, pentrucă nu i se cade» *). De aci se născii cearta cea fatală ameninţătoare cu periciune la întreaga cetate, din care Sibiul ar fi putut uşor arde ca odinioară Troia. Coloman se plânge atât cu ruga cât şi’n scris pentru această nedreptăţire a grafului. Se alege jude, şi încă senatorul cel mai tânăr, N. Bergerus. Insă procesul decurge mai mult după favoare decât după legi şi dreptate. Coloman pierde cauza. Se împrăştie în mare mulţime paschiluri supărătoare de urechi atât în contra lui Coloman cât şi a oamenilor lui. Femeea lui Ştain sau amoreza lui Coloman, J) Er sei so einem verhurrten Schelm, wie Kolman wăre, nichts schuldig; wolle ihm auch die Scheibe nicht geben, weil sie ihm nicht gebtthre. Chron. tom. II, pag. 45. www.digibuc.ro 269 DIN ACTIVITATEA ZIARISTICA A I.UI ANDREI MUREŞ*NU III fuge şi se ascunde la un popă săsesc în Holţmani (scaunul Nocrich), ca într’un loc sigur. Până când decurge judecata, femeia cea legitimă a lui Coloman^ netrăind cu el, cade în preacurvie cu Grecii, cu aceia face doi spuri (bitongi)r pe cari îi omoară şi-i înmormântează în pivniţă. Preotul săsesc din Sibiu, Petru Rişeliu, auzind din gura poporului despre această crimă, citează pe nelegiuita şi pune pe o femeie bătrână ca înaintea lui să-i strângă ţâţele, cari pe loc stoarseră lapte, semnul învederat al naşterii de fii. Prin care faptă femeea îşi lecunoscu şi mărturisi păcatul, însă prin daruri, cum: prin un vas de argint suflat cu aur, prin un brâu de argint femeesc, îmfrumseţat cu patrusprezece trandafiri de argint, prin un lanţ de gât, iarăş cu atâţia trandafiri de argint ce se obişnuia a se purta peste mantilele femeieşti, şi printr’un veşmânt din mătasa cea mai fină damascenă-verde, orbi pe popă *) şi-l înduplecă, casă tacă. El nu numai tăcu, ci auzind în popor împrăştiindu-se feliuri de vorbe despre această curvie şi ucidere de prunc, se sul pe catedră şi de acolo o apără, asemănând-o cu regina Arabiei, şi luând răzbunare asupraprejudiţilor poporului. Femeia prin aceasta luă nas, şi cu voia aceluiaş preot se mărită după un Ioan Franc. Dar fiindcă d-1 Agnetler judele regesc din Sibiu nu cuteza a pedepsi pe Coloman, şi a-ş da judecata în contra lui, temându-se de popor care iubiă prea mult pe Coloman, se apucă şi în contra libertăţilor săseşti trimite toate actele ce erau asupra lui Coloman la principele Rakoţi, ca acesta să-i detragă toată favoarea ce o avea la curte, luându-i totdeodată şi nădejdea de a mai înaintâ. Principele veni la Sibiu cu o suită de şase mii ostaşi armaţi, ca să joace rolul de arbitru sau împăciuitor, însă mai mult ca să stoarcă bani, şi la propunerile judelui regesc, Coloman se aşeză în prinsoare. Insă după ce se depărtă principele din cetate, poporul începe a se revoltă, intră în salonul magistratului, scoate pe Coloman din prinsoare iar pe soţia lui, ca pe o curvă şi omorîtoare de făt, o bagă în prinsoare. Căci acum se ştiau toate, şi după puţine zile o scot din închisoare şi băgând-o într’un sac cusut la gură, acolo o sugrumă. In furia lor ei merg şi mai departe. Năvălesc în curtea preoţească. Popa săsesc cu mare pericol scăpând din parohie, se ascunse în casa sa, unde fu silit să sufere multe batjocuri, auzind a i se strigă sărcinar, om de nimica, pielar, şcl. Şi fiindcă furia încă tot nu încetă, poporul năvăleşte asupra casei consulului Ioan Raisner, şi brazii ce se obişnuiau a se pune înaintea porţii, unui asemenea dregător, îi smulg, îl scot din post şi-i aruncă în faţă multe crime ce făcuse încă din tinereţe, cea mai mare parte eră că acel Franc care luase pe femeia lui Coloman, eră cumnat cu el; pe alţi. l l) Apoi tot mai au'unii obraz a zice, că Românii i-au învăţat a mitul. (Trad.). www.digibuc.ro 112 1. LUPAŞ 270 senatori, pe cari îi vedeau a fi în contra lor, încă-i neodihniră tot cu chipul acesta, încât unii au căutat să părăsească cetatea. Atunci se strigă în public, că în răstimp de şase ani în Sibiu nu s’ar fi administrat dreptatea, la care cuvinte unul din cei de faţă reîntoarce aşâ: Tu încă ai fost în senat, pentruce nu ne făcuşi tu dreptate ? Eră acela care vorbise mai întâiu D. Valentin Franc, care după moartea lui Mihaiu Agnetler se făcu jude regesc şi graf al naţiei săseşti, şi care atât din născuta timiditate, cât şi pentrucă soacră sa eră soră cu mama Ştaineană, pe care poporul o favoriza, nu cuteză a vorbi nimic. Deacl ferocitatea poporului crescu şi mai mult. Cetăţenii începură a năvăli asupra tuturor senatorilor, de către cari mai pe urmă tăindu-se, ţinură adunări deosebite, câteodată în palaturile artificilor ce se zice Zechlauben, unde se înţeleseră pentru alegerea unui nou magistrat. Dintre toţi ridică pe Coloman şi lui îi destină semnele de consul, adăogându-i senatori cu nume proaste: Gerg Mă-nuşer, un nebun bătrân Lazari, şi Valentin Serafini, cel dintâiu jude regesc, iar acesta se denumeşte notar de către saşii răsculaţi, Ioan Şreh, Ştefan Smedt, Hanes Biom, Martin Şuster, triftărar, Hones Chiş, bărbier, George Craus şi pe alţii. Ba însfârşit, la atâta nebunie devin, încât conspiră ca să omoare întreg magistratul şi senatorii, prescriind şi ziua, locul şi timpul în care ar fi a se întreprinde aceasta. Care se şi întâmplă, de cumvă nu se descopereă lucrul printr’un cojocar Paul Clocner, care încă eră complice. Deci Laurentie Rosenauer, economul magistratului, la care se spusese mai întâiu despre această întreprindere, prin oamenii săi, încă în aceeaş noapte, înştiinţă pe toţi senatorii despre pericolul ce-i ameninţă, rugându-i ca în ziua următoare să nu se încerce a intră în sala magistratului, căci de vor merge, toţi se vor omorî prin această conspiraţie catilinară, şi aşâ pericolul se răsturnă asupra urzitorilor. Pe rând Sibiul, cetatea capitală şi cel mai de frunte scaun al saşilor revoltă astfel, principele Racoţi cel mai bătrân, speduie la Sibiu un comisar pe Acaţie Barcsai, sau după cum vor alţii pe Ioan Kemăny, cu însărcinare, ca să sploateze toate. Acestuia i se arată darurile cari le dădu popii femeia Colomaniană. Magistratul politic adună pe juzii cetăţilor şi ai scaunelor săseşti, iar popa cere ajutorul superintendentului şi a capitulului domestic. Cari toţi deşi cercară toate mijloacele spre împăciuire, totuş nu putură faptul nimic, fiindcă turbata plebe nu făceâ alta decât ameninţa în toate părţile. Aşadar, şi aceştia trebuiră a se împrăştiâ fără vre-un rezultat, de frica pericolului ce-i ameninţă. Principele Racoţi socotind că acestea se ţin de sine, se apucă de treabă sub pretext că cetăţenii sibieni ar fi slobozit cu sila din prinsoare pe Coloman, care eră captivul (prizonierul) principelui, va să zică ar fi făcut silă. Aşadar, moşiile lui www.digibuc.ro 371________DIN ACTIVITATEA ZIARISTICĂ A LUI ANDREI MUREŞANU__________11$ Coloman, şi anume o substanţă de 20.000 fiorini le ascrie fiscului şi toată o răpeşte la sine; între altele ce căzură în mâinele lui, erau şi o mulţime de scrisori secrete, atingătoare de naţia săsească, pentru cari mai rău îi pării lui Coloman, decât pentru celelalte averi. A treia parte din această avere o lăsă la cei doi copii ai lui Coloman sub condiţie, dacă vor voi să fie oameni de omenie şi credincioşi. Şi fiindcă în această întâmplare sibienii pentru neînţelegerea lor nici protestară, nici se împotriviră, Racoţi merse cu îndrăsneala mai departe şi în 6 Martie înştiinţă dieta la Alba-Iulia, la care prin canceliştii săi chemă pe 43 persoane cari fuseseră fruntaşii acestei răscoale sibiene. Ambele părţi, atât magistratul cât şi supuşii fuseră siliţi a-şi luâ avocaţii de curte. Aci mai întâiu se deşteptară saşii, luând în băgare de seamă ce urît şi nebuneşte lucrară în contra privilegiilor lor. Căci putea să prevadă ce rezultat stricăcios va aveâ procesul acesta, mai ales că ei erau vinovaţii. Deci prin daruri ce deteră la magistraţii ţării câştigară, ca aceia să înduplece pe principe la retrimiterea acestui proces în forul săsesc. Spre a putea înduplecă pe principe la aceasta, îi dau afară de alte daruri, cheile unei porţi ţi fortăreţe, şi comunitatea Cherţ cu ceeace se ţine de ea, şi trei sate româneşti: Orlatul, Şina şi Săcelul, pe lângă acestea şi 10.000 fiorini. Aşa, cauza aceasta se relegă la forul universităţii săseşti în Mediaş, pe 11 Aprilie, unde totuş din curtea princiară fuseră asesori: Ioan Kem£ni, Francisc Betlen şi Ioan Şaroşi ca scriitor. Acolo, ca la măcelărie fuseră siliţi a merge pe jos toţi cetăţenii Sibiului afară de 32, cari fuseră nevinovaţii plini de frică şi de spaimă, cei ce mai înainte nu se temeau de nime şi nu ascultau de nici un fel de imperiu. Corifeii şapte cari se specificară mai sus de împreună cu Coloman se puseră la prinsoare în Făgăraş. Făcându-se la Mediaş o incvisiţie şi o cercetare particulară şi însemnându-se numele fiecărui sibian, se taxară şi se pedepsiră în modul următor: fiecare din cei ce chemară pe plebe la răscoală, dete patruzeci fiorini, alţii câte douăzeci şi cei mai de jos câte zece fiorini. Execuţia acestui proces se puse de loc în lucrare la Sibiu, unde merseră asesorii şi culeseră după cum spun unii 48.000 fiorini (dacă nu mai mult). Două părţi din aceştia le luă Racoţi, iar a treia parte o luară asesorii dimpreună cu moşiile stătătoare şi casele celor şapte prinşi ce se ţineau în Făgăraş. «Discite tandem sapere saxones». Invăţaţi-vă odată minte, saşilor. (Aşa încheie N. Hermannus, care descrie întâmplarea aceasta). Chron. tom. II, pag. 43—49. a. m. u. *0 A. Jl. — Memoriil* Secţiunii If.orice. Seria III. Tom. V. www.digibuc.ro VII ARTELE SAU MĂESTRIILE CELE FRUMOASE x) In legătură cu cele ce s’au scris în câteva numere ale acestui jurnal despre îmbrăţişarea meseriilor industriale, unde s’a arătat a lor însemnătate, atât în ceeace priveşte la câştigarea unei pâini mai sigure, cât şi la înaintarea unei culturi cetăţeneşti, de care poporul nostru simte mare trebuinţă, «Telegraful Român», credincios misiunii sale de a chema luarea aminte a publicului său la tot ce poate conduce spre treptata propăşire, spre buna stare a poporului român, cu ocaziunea aceasta, şi-a propus, că ce aspiră la cultură, nu poate lipsi niciodată, şi despre care oamenii noştrii până acum, în cât ne aducem aminte, în cea mai mare parte n’avură ocaziune a ceti ceva în foile publice române. De cumva în discursul acesta ne vom extinde mai pe larg, publicul nostru va fi indulgent cu noi, căci însemnătatea lucrării nu ne iartă a vorbi mai pe scurt. Ştim prea bine că avem de a face şi cu oameni de aceia, cari dedaţi cu cetirea de articole sgomotoase, fulminante, cum ieşeau unele de soiul acesta în toate gazetele patriei, înainte, în anii turburărilor din urmă, ar dori prea mult, ca şi în coloanele jurnalului nostru să nu întâmpine decât ştiri înseninătoare despre propunerea de răsboiu între cutare şi cutare stat, articole de răsbunarea unei naţionalităţi asupra celeilalte, cu un cuvânt articole drastice, cari să le învârte fantezia cea bolnavă, cum întărită bucatele acre, pipărate şi drese bine, pofta de mâncare a oamenilor dedaţi la beţie. Insă pe unii ca aceea, neputându-i noi mulţumi în împrejurările în care ne aflăm, şi după spiritul ce domneşte în lume, îi îndreptăm să binevoiască a aruncă o privire şi asupra gazetelor de altă limbă, şi dacă în acele vor află ceeace doresc şi se par a pretinde dela noi, atunci cu Dumnezeu, că noi nici că voim, dar nici că ne dă mâna a ne abate defa programul, ce acest jurnal şi-a propus dela început. ') Telegraful Român din Sibiu 1853 nr. 34—40. www.digibuc.ro DIN ACTIVITATEA ZIARISTICĂ A LUI ANDREI MURESANU 373 115 Artă sau măestrie, cum i-a zis românul, se numeşte tot ce poate produce omul cu mintea şi puterile cele trupeşti într’un mod care să ne poată stoarce admiraţiunea şi încântarea noastră. Aşa zice românul în viaţa deobşte despre un om ce cântă frumos, despre un june ce saltă sau joacă cu tact şi foc, despre nu muzicant ce sună un instrument cu dibăcie, că el cântă, saltă sau sună instrumentul cu măestrie. O femee ce coase frumos, ce ştie scoate fire şi a le umplea cu feliurite flori, o numeşte cusătoreasă cu măiestrie, cu un cuvânt lucrul, la care vedem că omul lui a întrebuinţat o isteţime deosebită, a desfăşurat un talent frumos, o agerime de minte, îl numim lucru artificial şi măiestru, In înţelesul acesta ne vine la îndemână a extinde însemnarea acestei vorbe.' până şi la unele meserii mai fine zicând, că ceasornicarul, strungarul cari se cuprind cu unelte atât de delicate, lucrează scule atât de filegrane, sunt artifici, iar nu meserii. In zilele noastre avem, şi de aici înainte vom avea şi mai multe ocaziuni a vedea feliurimi de maşine, care prin ingenioasa lor aşezare şi compoziţiune, produc în câteva ore cu ajutorul a doi trei oameni, atâta lucrare, câtă nu se putea câştigă mai înainte cu sute de oameni în mai multe zile. Pe aflătorul unei astfel de maşini, avem toată dreptatea a-1 numi artist sau om măiestru. Am cetit, sau neştiind a ceti, am ascultat cu multă plăcere la cetirea sau cântarea unui vers frumos, ce vorbiă despre o materie, care ne interesă din inimă, şi pe poetul sau urzitorul acestui vers sau cântec, l-am încărcat cu laude şi l-am numit fără îndoială artist în felul său. Am văzut o icoană sau portretul unui bărbat nobil cunoscut, şi ne-am mirat de maiestra mână a zugravului sau pictorului care l-a ştiut nimeri atât de bine. Am ascultat de multeori la câte un ţigan — căci românului până acum i-a fost ruşine de aceste arte minunate, — care ne trăgeâ dulce cu arcul pe vioară (diblă, ceteră), când de bucurie când de întristare, şi isteţimea lui ne-a suprins într’atâta, în cât am fost gata a ne împărţi cu dânsul nu numai mâncarea şi băutura, ci şi banii din pungă. Am văzut pe un arhitect sau păler ridicând cu multă măiestrie o boltă sau o cupolă înfricoşată, sau trăgând un pod măreţ peste o apă; am văzut iarăş pe un om înghieboşat de spate tăind sau scobind cu o dăltiţă mică într’un ştean de marmoră sau de piatră, şi nw ne-am putut ascunde admiraţiunea noastră, fără să ne luăm ocaziune a cerceta mai departe după una sau alta din aceste măiestrii, căci însemnătatea şi importanţa acelora încă nu o cunoaştem. Iată dar, artele şi măiestriile cele frumoase! Dar unde se învaţă, cu ce preţ se câştigă acele şi cine este chemat spre a lor îmbrăţişare? Arta sau măiestria este o floare plăpândă, care nu creşte decât în pământul 20* www.digibuc.ro n6 I. LUPAŞ 274 unde domneşte dreptul şi moralitatea, pacea, liniştea şi siguranţa publică, cultura şi ştiinţele, adecă în viaţa cetăţeană, într’un stat bine regulat şi apărat de turburările şi năvălirile celor neastâmpăraţi şi neîmpăciuiţi. Arta şi ştiinţele sunt ramurile uneia şi aceliaş tulpine, una umbrează, putrezeşte, coace sau aduce la maturitate pe cealaltă. Ştiinţa păşeşte dela unul la mulţi, iar arta sau măiestria din mulţi îşi alege pe unul, ea este ştiinţă întrupată. Mai mulţi pot cunoaşte o ştiinţă, însă nu toţi sunt în stare a o aduce la atâta, ca să devină artişti sau maieştri în ea. Mulţi filozofi au fost în lume, însă nu toţi au pătruns cu ştiinţa lor, ca să deducă din aceea, fără a chema în ajutor, revelaţiunea sau descoperirea, existenţa unui Dumnezeu adevărat. Deaceea putem zice, că arta presupune ştiinţă, însă ştiinţa nu totdeauna artă. Ştiinţele politice de stat ne învaţă a cunoaşte statul, părţile din care e compus şi deosebitele puteri ce lucrează într’însul, iar arta sau măiestria statului se învârteşte pe lângă alte puteri mult mai fine, care ţintesc a-i da lui viaţă şi a-1 conduce pe căi sigure. Statul se aseamănă foarte cu o clădire mare sau cu organismul trupului omenesc. Precum la clădirea unei case se întrebuinţează mulţi oameni, ca lucrători şi naintători de zidire, iar artişti sunt numai aceia, cari ţinând înaintea ochilor planul clădirii, regulează deosebitele lucrări, spre a putea ajunge la ţinta dorită, precum în organismul fiinţei omeneşti nenumărate funcţiuni ale vieţii umane, se fac de sine fără ştire şi precu-getare, şi numai libera voinţă sau mintea poartă cârma şi se foloseşte de ele> aşa merge şi cu statul, o nenumărată mulţime de oameni adună întocmai ca albinele mierea în coş, şi numai aceia sunt artiştii statului cari folosindu-se de cele arătate, poartă cârma cu tărie, după principiile ce şi-au propus dela început, spre a putea veni la limanul fericirii, care este şi trebuie să fie ţinta fiecărui stat. Până aci am vorbit despre arte îndeobşte, acum însă voim a reduce însemnarea lor la o sferă mai îngustă, adică a vorbi despre artele frumoase care se numesc şi libere. Aceste sunt: poezia, muzica vocală şi instrumentală, adică cântarea din gură sau cu o unealtă, desemnul şi pictura, arhitectura şi sculptura, saltul, mimica şi teatrul. Când spiritul omenesc vine în atingere cu lumea simţirilor, pe loc se deşteaptă în el acea scânteie dumnezeiască, ce până atunci steteâ ascunsă, care-1 însufleţeşte şi îmbărbătează, ca să se încerce a păşi pe câmpul uneia sau alteia din aceste arte frumoase. Goethe întrebat fiind ce este poezia a răspuns: poezia este un simţământ viu de a cuprinde lucrurile din lume, după toate împrejurările lor şi puterea de a le reproduce sau respicâ cu graţie şi suavitate. Apoi, ce se zice despre poezie se înţelege şi despre celelalte arte frumoase. In această www.digibuc.ro 275________DIN ACTIVITATEA ZIARISTICĂ A LUI ANDREI MURE-SANU____________U7 scurtă difiniţiune se cuprinde foarte mult. Artistul va să zică, trebuie să aibă voie şi putere, gust şi tact întru alegerea lucrului, o deosebită aplicare spre acea cuprindere, până când să poată aduce obiectul la o perfecţiune îndeplinită. Pentru aceea sunt aşâ rare căpiţele de opere în câmpul artelor frumoase; căci rar se întâmplă, ca să se împlinească toate condiţiunile aceste. Unul îşi alege o idee măreaţă, dar n’are chemare ca să o execute cu măiestrie; celălalt începe cu măiestrie şi la urmă se pomeneşte în meserie. Arta are momentele sale de producere întocmai ca amorul, în care spiritul creator străbate în o parte a simţurilor, pe care o face purtătorul şi conducătorul de puterea aceea. O lucrare numai atunci devine măiastră, când puterile spirituale ce le-a întrebuinţat artistul, lucrează cu însufleţire asupra omului său, încât privitorul se răpeşte şi fără voie de admiraţiune. Ce e drept, atârnă mult şi dela gradul culturii în care se află dânsul, ce cearcă să judece acel cap d’operă, fie acela o persoană, fie un popor, o naţiune întreagă. Contimporanii lui Omer cu mult au fost mai proşti, decât să poată străbate în spiritul poeziilor lui; Alexandru-cel-Mare, deşi geniu în răsboiu, dar icoana lui Apele, ce-1 înfăţişă la Efes călare, tot n’a ştiut-o stimă şi preţul după cuviinţă până când calul lui nu începu a râncheză la calul cel zugrăvit, ca şi când ar fi văzut un cal viu, încât Apele avii toată dreptatea să zică lui Alexandru: «împărate, calul tău mai mult se pricepe la pictură decât tu însuţi 1» Artistul nu poate să nu vină în atingere cu tot ce este împrejur de sine. Pe el îl încântă o frunză ce se mişcă pe un copac, îl aduce la însufleţire o privire dupe un munte, o pasăre ce sboară, ţinutul în care trăieşte, patria în care s’a născut; pe el îl mişcă istoria, religiunea, ştiinţele, năravurile, drepturile, limba, monumentele poporului său al cărui mădular este şi el. Fantazia lui află nutrimentul său spiritual în ideile şi părerile, judiţiie şi prejudiţiile, patimele de cari este stăpânită societatea în care se află. Toate acestea însă atârnă foarte mult dela întocmirea şi legile statului ce-I îndatorează. Deci, n’are să ne prindă mirare dacă într’un Stat, în care legile lui nu sufăr o desfăşurare liberă a puterilor sufleteşti, vom căută în deşert după artişti, bărbaţi cu renume în ştiinţe, genii mijlocitori de epoce noui, în privinţa propăşirii şi a perfecţionării de popoare. Cât de mult poate strica unui stat întreg un asemenea geniu, omuţ nebăgat în seamă, mai ales când loveşte în inima unui popor, ce geme sub jugul servituţii, sub varga despotismului, nu cere trebuinţa a dovedi cu exemple culese din istoria timpului străvechiu, ci ajunge dacă vom zice, că un singur cântec «Marsilieza», a fost în stare a însufleţi pe poporul francez ca să nu-i pese de foc şi de sabie. De câteori nu s’a întâmplat, că o singură icoană înfăţişătoare de starea www.digibuc.ro n8 I. LUPAŞ 276 poporului apăsat, sau de despotismul cutârui bărbat, să facă mai mare mişcare şi sguduire în massa poporului, decât sute de articole scrise în spiritul opo-ziţiunii şi împărţite fără plată între popor. Suntem cu mult mai pătrunşi de însemnătatea acestui obiect, decât ca să nu aruncăm o privire peste istoria desfăşurării, ce au luat artele cele frumoase. Se află şi astăzi popoare, mai ales în Africa şi Polinesia care încă nu formează societăţi regulate, ci trăesc risipite, fără a şti de vre-o lege îndatoritoare; iar când văd că le ameninţă vre-un pericol din o parte sau din alta, atunci se adună ca fiarele de o speţă şi se apără de obştescul duşman, apoi trecând pericolul, se împrăştie ca şi mai înainte, fiecare la trebile sale. Unde domneşte o astfel de stare a singurătăţii, fiecare ins se ia pe sine de obiectul măiestriei sale. Cu materiile de colorit, ce le află un asemenea sălbatec în căile în cari umblă, îşi mânjeşte faţa sa cugetând că face cine ştie ce măiestrie, şi de află un lucru plăcut întărîtător de ochi, spre exemplu: pene pestriţe de ale pasărilor, pietre sclipitoare, scoici, metale lucitoare, cu acele se înfrumuseţează pe sine. încă tocmai în această înfrumuseţare dovedeşte el, cât îi este de apus gustul şi cât de nerafinată fantasia. Plăcerea lui e contrastul, el îşi încarcă pe trup, pe faţă atâtea lucruri nepotrivite; îşi sfredeleşte nările nasului, buzele, urechile şi atârnă de ele felurite podoabe strigătoare, încât se deformează cu totul. Limba unui astfel de sălbatec nu respică cugete, decât numai simţiri; el nu vorbeşte decât sbiară ca fiarele; cântecul lui este numai o expresiune a acestor simţiri, este un şir de sunete naturale, nelegate între sine; jocul lor o urmare de sărituri neregulate, ariele lui toate monotoane. Ceeace se zice despre aceste popoare sălbatice, se presupune că a avut loc cândva şi la cele cultivate; căci cultura nu vine deodată, ci treptat. Intre seminţiile cele nomade din Asia mijlocie, aflăm iarăş mai multe masse supuse pe jumătate milităreşte la voia şi arbitriul unui domnitor despot. Aceste îşi simt încâtva neatârnarea lor personală; dar fiindcă »n privinţa lor socială nu întâmpină decât datini vechi nestrămutate şi neprefăcute, monotonia vieţii şi a naturii lor, nu poate produce decât o reacţiune a spiritului, prin urmare acele sunt încă departe de arte şi ştiinţe, mulţumindu-se cu nişte fabule seci şi fără gust, pe cari le insuflă fantasia lor cea ţărmurită. Bărbaţii cu renume, cari au avut ocaziune a cerceta pe mai multe popoare, au făcut acea băgare de seamă, cumcă cântările popoarelor necultivate sunt peste tot locul triste şi dureroase, căutătura lor pururea închisă şi posomorită, ca şi când ar stă în o neprecurmată luptă cu puterile naturii, pe care neştiindu-le supune, se tem nu numai de ele, ci şi de oamenii ce-i încungiură. Tot ce se mai află la www.digibuc.ro 277 DIN ACTIVITATEA ZIARISTICA A LUI ANDREI MUREŞANU 119 asemenea popoare pe lângă acea seriozitate este năzuinţa lor cea sălbatică pentru împlinirea şi mulţumirea patimelor şi poftelor fireşti. Până când popoarele se mută cu locuinţa dintr’un loc în altul, nu e cu putinţă ca artele, ştiinţele şi meseriile să prindă rădăcină. Cultul dumnezeiesc în ele încă trebuie să fie foarte simplu, căci despre clădiri măiestre, icoane zugrăvituri ş. a., care cer silinţă neîntreruptă, acolo nu poate fi vorba. Acum să ne apropiem de împărăţia cea veche a Chinei, care ţine mai bine de trei mii de ani, şi să vedem ce spor au făcut aci, artele şi ştiinţele. Intr’adevăr, nu poate să nu te cuprindă mirare, când vezi că un popor atât de numeros, cu o climă atât de dulce, în privinţa desvoltării spirituale după un proces atât de lung, a rămas până azi, aşa zicând, încă tot în starea copilăriei, încât între el şi între popoarele nomade din Asia mijlocie, este foarte puţină deosebire, când e vorba de cultură. Puterea patriarhală, de care ascultă popoarele nomade, se vede foarte clar şi în autocraţia chineză; aceasta nu e altceva, decât un despotism patriarhal. împăratul se cinsteşte ca un părinte al naţiunii, poporul nici că-i zice altfel decât marele părinte; însă reverinţa aceasta nu este altceva decât o necondiţionată supunere de sclav. Chinezii ţin şi cred, că pentru ei împăratul este, ceeace e lumina soarelui pentru lume, pentru aceea ei şi pretind, ca el să locuiască în centru, spre a putea revărsă deopotrivă influenţa sa asupra tuturor. Va să zică, între această împărăţie şi între nomazi, deosebirea e, că aci lucrul cel curgător s’a sleit, iar materia societăţii a rămas neschimbată în esenţa sa. In statul Chinei, despotismul şi volnicia simt totdeauna împreunate nu numai în persoana împăratului, ci în toate sferile societăţii, prin urmare despre o desvoltare liberă a cugetelor şi a puterilor sufleteşti nu încape să vorbim. Dintre artele libere, poezia este şi aci cea mai căutată, din cauză că după o datină veche, ei ţin că fără aceasta nu poate aspiră la grad de om învăţat. Insă vai de poezia lor, când ea are să se mulţumească cu fantasia ce se cuprinde numai cu idei copilăreşti, puţin înseninătoare. Lucrările lor dramatice, sau că sunt bucăţi istorice, pline de omoruri şi de scene bătăioase, sau comedii scurte şi false, fiindcă chinezii au aplicare foarte mare pe râs. Adeseori dregătoriile unor cetăţi împart între popor versuri, mai ales la apropierea iernii, pentru păzirea de foc, pentru încunjurarea de furturi şi de răniri. Din singura această împrejurare, poate cunoaşte fiecine până încât s’a înjosit poezia la acest popor. Chinezii sunt dealtminteri un popor silitor în ceeace priveşte la folosul material, la meritarea de o distincţiune în societate şi la nutrirea de a lui deşertăciune. Un popor aşâ de numeros, supus la varga despotismului unui singur domnitor nu e mirare că a produs şi câteva opuri gigantice, cerute de o lipsă străbătătoare ori de un folos bătător la ochiu. îndată sub împăratul lor cel www.digibuc.ro 120 I. LUPAŞ 278 dintâiu, Chinezii se îngrădiră cu zidul cel mare, care până azi n’are pereche în lume, însă tocmai îngrădirea aceasta le-a fost una din piedecile pentru care ei nu putură înaintâ mai departe în cultură. Asemenea se făcură ei renumiţi ţi cu săparea canalului împărătesc, care încă dă dovadă despre a lor silinţă. In privinţa arhitecturii nu mai aflăm altceva care să fie demn a ne chemă luarea aminte, afară de monumentele ce le pun la cei morţi, căci clădirea caselor ba chiar şi a pagodelor sau bisericilor, este foarte simplă şi de o materie ne-durătoare. Sculptura şi pictura Chinezilor încă nu s’a putut avântă peste o mediocritate simplă. Stâlpii zugrăviţi de Chinezi încă dovedesc prin împestri-ţătura lor cea fără gust, o lucrare proastă. Cultura grădinilor este unica artă în care Chinezii au făcut progres, pe care Englezii, cu toate că în Europa noastră trec de cei mai gustoşi grădinari, până azi nici pe jumătate nu-i putură urmări. Pe Chinezi îi întrec în multe Indienii, cari fiindcă dela început avură nenorocirea de a se împărţi în caste, ce niciodată n’au putut aduce vre-un bine omenirii, astăzi se văd reţinuţi de casta preoţimii în tot ce ar fi să desfăşure puterile minţii şi să înainteze progresul industriei şi al comerţului; această castă este unica domnitoare peste toate productele minţii, atât în artă, cât şi în ştiinţe, atât în biserică, cât şi în stat. Nu este dar nici o mirare, dacă Indienii pe cari Alexandru-cel-Mare i-a aflat cunoscători de tot felul de meserii, de atunci şi până acum nu au putut face o înaintare bătătoare la ochi. In poezie şi anume în epopeele lor, vezi un amestec de dogme, versuri filozofice, mitologie groasă şi istorie de stat. In arhitectură Indienii lăsară îndărăt pe Chinezi, fantasia lor la clădire este mult mai vie ca a Chinezilor. La toate naţiunile religiunea a fost producătoare de cele mai sublime lucrări ale arhitecturii; îndată ce credinţa a recunoscut, cumcă lumea nu poate fi opul mâinilor omeneşti, ci a unui spirit creator, a luat în ajutor arta ca să înalţe pentru acea putere spirituală cele mai măreţe edificii. Pentru aceea arhitectura religioasă a fost şi va fi puterea mamă şi conservatoarea tuturor artelor. Aceasta se vede mai bine la Indieni, cari s’au silit a clădi cele mai grandioase edificii bisericeşti. Indienii au săpat munţi întregi de granit şi i-au transformat în biserici. Peşterile acele măreţe se extind peste un cuprins de loc, care abiâ îl poţi încunjurâ în câteva ore, atât în lungime cât şi în lăţime. Precum Indienii, aşâ şi Egiptenii au păstrat în arta lor originalitate naţională. Piramidele cele colosale, obeliscurile, templele, stâlpii lor cei măreţi şi gigantici dau o vie dovadă despre progresul .ce-1 făcură încă în acele timpuri în arhitectură. In sculptură însă şi în pictură, rămaseră şi aceştia foarte înapoiaţi asemenea şi în muzică şi salt,din pricină că aceasta sub despotism şi caste aristocratice, fie acelea religioase, fie civile, nu prind niciodată rădăcină. www.digibuc.ro 279 DIN ACTIVITATEA ZIARISTICĂ A LUI ANDREI MURLSANU 121 Despre celelalte popoare ce au stat odinioară în Asia şi Africa, ne-au rămas foarte puţine consemnaţiuni despre starea în care au ajuns la acele state artele, ştiinţele şi meseriile. Cum nu ne-ar plăceă a ceti mai pe larg despre măreţul Babilon, ce se zice că ar fi avut o sută de porţi, şi ar fi format un pătrat prefăcut într’o cetate bine regulată, peste ai cărei muri înfricoşaţi se extindeă palatul cel glorios al reginei Semiramis, cu grădinele cele atârnătoare şi piramida sau templul Belu! Cetăţile cele vechi persiene au fost mai mult reşedinţele pentru pompă şi lux, decât pentru arte şi ştiinţe. Pe Evrei îi opriă religiunea a adora pe Dumnezeu în icoane şi zugrăveli, prin urmare pentru ei rămase numai cântarea cu gura şi tonul instrumentelor prin cari să-l poată preamări după cuviinţă. Despre biserica lui Solomon, care a fost totodată şi locul de adunare centrală, nu avem alta decât o descriere simplă. Atât însă aflăm că acea clădire n’a fost productul mâinilor jidoveşti, ci al arhitecţilor fenicieni despre cari cetim că, ca primi republicani ce au stat în lumea veche, au fost cei mai înaintaţi în industrie şi comerţ, că ei au fost aflătorii mai multor arte şi ştiinţe, dela cari apoi mai târziu trecură toate aceste la alte popoare. Insă nu Asia, deşi ea este leagănul omenirii, ci Europa aceasta mai mică parte a lumii a fost menită ca să fie grădina, în care artele şi ştiinţele să aducă fructul cel dorit şi să primească în pământul său cel binecuvântat, sămânţa fructificătoare pe sute de veacuri înainte. Grecia cu pământul ei cel clasic, păşeşte şi în privinţa aceasta înaintea celorlalte state. Limba ei cea uşoară, bogată ca şi natura acestui popor, încovăicioasă ca ceara cea moale, sub .un cer cu o climă dulce, locuită şi însufleţită de zeii Olimpului, ambiţiunea şi întrecerea unei cetăţi cu alta, mai ales cu ocaziunea festelor poporale şi naţionale, triumful cetăţănimii reportat asupra castei preoţimii şi asupra tiraniei, de care popoarele asiatice nu putură scăpă nici până în ziua de astăzi; gimnastica cultivatoare de spirit şi de trup, consdtuţiunile ei cele democratice, ce împreună pe fiecare membru al societăţii cu întregul stat, în urmă lupta cea mare pe moarte şi pe viaţă cu una din cele mai puternice împărăţii ale lumii de atunci, toate aceste elemente spirituale şi materiale au trebuit să se contopească laolaltă, ca să deştepte pe genii greceşti să aprindă făclia cea spirituală, care a luminat mai târziu în toată lumea. Grecii încă avură la început, întocmai ca şi celelalte popoare asiatice, a se luptă cu despotismul şi cu castele aristrocratice, civile şi preoţeşti. Insă încetul cu încetul păşind eroi la cârmă, epoca domniei preoţeşti trebui să facă loc la aceea a patrioţilor eroi. Cu aceasta se făcu mare schimbare, atât în mitologie, cât şi în arte şi ştiinţe, căci cu glorificarea şi aşezarea eroilor www.digibuc.ro 122 I. LUPAŞ 280 în numărul zeilor, cultul zeiesc încep 11 a lua o faţă mai omenească. Poezia epică a fost şi aci uneltitoarea acestei prefaceri, încât cântecele lui Omer ajunseră a fi fundamentul la toată cultura ştiinţifică în Grecia. Fiindcă în urmarea aceasta zeii şi zeiţele nu erau alta, decât fiinţe omeneşti înzestrate cu spirit şi capacitate mai înaltă, arta trebui să îmbrace o direcţiune curat omenească, desbrăcată de acele monstre simbolice şi compoziţiuni eterogene, carj vin aşâ de des la popoarele asiatice. In urmă massa sau gloatele popoarelor încă ajunseră a se cunoaşte pe sine şi pe puterile sale, deci ele alungând pe tirani şi despoţi, îşi formară state democratice sau aristrocratice-democratice. Prin aceasta artele şi ştiinţele deveniră acum în toţi paşii lor proprietatea poporului. In acest scop de glorie şi mărire a republicelor greceşti, până la subjugarea urmată prin Filip Macedoneanul, ies la lumină o mulţime de beliduci, bărbaţi de stat, oratori, filozofi, poeţi şi artişti în toate ramurile artelor libere, de care pasiunile cele subjugate n’au fost în stare a produce în mii de veacuri. Să aruncăm acum o privire specială asupra desfăşurării fiecărei arte în parte şi asupra strânsei legături, în care steteră aceste cu statul întreg. Aşa vedem pe Omer, că poezia epică o aduce la îndeplinire. Rapsodiile lui deveniră a fi fundamentul învăţăturii pentru tinerime, prin urmare şi poezia ajunse un ram al politicei. Insă cu cât se lăţi mai tare cetirea lui Omer prin şcoli, cu atât şi încercările următorilor lui pierdură mai mult din arte şi se înjosiră la rang de meserie. După ce pentru poezia dramatică începură a se deschide teatrele, Omer se scoase din clasele scolastice şi rămase numai pentru bărbaţii literaţi. Corul cântăreţilor în teatru înfăţişă pe popor. Eschilos a fost cel dintâiu, care a adus în scenă persoane vorbitoare. Pe lângă tragedie s’a desfăşurat şi comedia populară, care înfăţişă poporului toate abuzurile, toate caricaturile ce se observau în societatea cetăţeană. Tot în modul acesta s’a desvoltat şi muzica la Greci, trecând prin toate fazele, prin care avură a trece şi celelalte arte libere. Aceasta se introduce mai târziu în gimnastică şi acolo se produce deopotrivă cu celelalte ştiinţe. Urechea trecutului dedată cu eufonia şi ritmul din poezie, n’a putut suferi, ca în cuvântările publice, ce se ţineau către popor, să se vorbească fără tact şi măsură ritmică, în urmarea aceasta începură a se propune în şcoli regule fipte pentru arta oratoriei, în care mai pe urmă trecură toate ştiinţele politice de stat. Arhitectura la Greci nu s’a mărginit ca la Indieni şi Egipteni numai pe lângă o simplă grămădire de piatră peste piatră. Deşi ei nu aflară plăcere de a clădi mai multe edificii colosale, cu toate acestea un templu *d Dianei la Efes, care ieră de 423 picioare în lungime şi pe jumătate atât în lăţime, susţinut de 125 columne ionice de o înălţime de 160 picioare a dat dovadă vie despre marea simetrieşi buna www.digibuc.ro DIN ACTIVITATEA ZIARISTICĂ A LUI ANDREI MUREŞANU 123 .•Hi armonie ce s’a păzit pururea în arhitectura grecească. Grecii întrebuinţară în arhitectura lor trei soiuri de columne: columna dorică cea grea, ionică, subţire şi înaltă, şi pe cea corintiacă plină de graţie. Fiecare din aceste columne avură patria sa şi corespundeau la caracterul naţional în patria unde s’au inventat. împrejurarea cumcă şi casele private ale Grecilor erau simple însă cu gust, în alăturare cu măreţele clădiri publice arată invederat cumcă Grecii se credeau a fi contopiţi în statul lor. Abiă în timpul lui Demostene, când ei acum începeau a se apropia de căderea lor, mai plesni la câte unul prin cap, ca să-şi edifice case, cari să sufere concurenţa cu edificiile publice. începutul arhitecturii greceşti se datează din timpii cei mai vechi, căci însuş Omer face menţiune despre statuele şi templele Greciei. Dar în culmea cea mai înaltă ajunse ea numai după luptele cele grandioase cu persanii. Sculptura ajutată şi înaintată de o parte de arhitectură, iar de alta mişcată prin gimnastică şi însufleţită prin poezie, a inventat mii de forme de piatră şi metal. Aceasta ne insuflă cu atât mai mult respect, cu cât că nu suntem deplin încredinţaţi dacă s’a păstrat capo d’opera din timpii artiştilor celor mai renumiţi, sau că monumentele cele mai însemnate, ce le avem astăzi, simt numai câpii trase de pe acele icoane vechi, cum este d. ex, grupa Niobei. Un Fidia, un Polictet, un Pracsitele şi un Scopa vor fi priviţi totdeauna ca cei mai renumiţi artişti, cari au adus la perfecţiune artele frumoase* Din pictura Grecilor, care încă n’a fost trecută cu vederea şi anume din operele faimoşilor: Polignot, Zeucse, Parasios, Apele au rămas foarte puţine modele pentru lumea ce a urmat după ei. Cu toate aceste, icoanele ce se straplântară mai târziu în Italia şi se aflară pela Roma, Erculan şi Pompei simt un document prea putinţe, cumcă Grecii şi în acest ram al artelor libere, au întrecut pe toate naţiunile contimporane. La anul 1830, s’a săpat la cetatea Pompei, care după cum ştim, s’a cotropit dimpreună cu Erculanum prin lava muntelui Vezuviu, încă în timpurile Romanilor, un mozaic, care înfăţişează victoria lui Alexandru cel Mare, repurtată asupra persienilor, care se poate numi cu drept cuvânt un capo d’operă, din timpul străvechiu al Grecilor. Pe când Alexandru cel Mare se sileâ a străplântâ artele greceşti în Egipt, Siria, la ţărmii Nilului şi ai Eufratului, în Italia înflorea un popor sub numirea de Etrusci, care deşi nu se poate măsură cu Grecii în artele libere, totuş a desfăşurat în acelea o varietate de forme frumoase. Anume uşurinţa cu care lucră acest popor aliat în marmoră, dă o dovadă cum că arta lui s’a iscat din vieaţa-i poporală şi s’a apărat şi susţinut de către stat. Insă pe deoparte turburaţi de către popoarele barbare ce veneau dela nord, iar pe de alta strâmtarăţi şi în urmă subjugaţi de către Romani, Etruscii n’au fost în stare a-şi aduce arta lor la perfecţiune. www.digibuc.ro 124 I. LUP AŞ 282 Problema cea istorică a Romanilor a fost să dărapene clădirea cea putredă a lumii vechi şi cu spada să tragă în câmpul cel larg brazdele în care căzând sămânţa cea bogată a veacurilor trecute, din ea să răsară fructe noui, aducătoare de binecuvântare. Unde s’a putut scoate ceva la cale prin o silinţă, ce nu cruţâ nici o osteneală, unde s’a putut câştigă ceva prin calcularea cu sânge rece, prin agerimea minţii, prin politica, tocmai de ar fi fost şi aceasta împreunată cu «ubjugare, vărsare de sânge, contopire de naţionalităţi şi religiuni, acolo afli pe Romani în apa sau în elementul lor. In astfel de împrejurări ce mit are e, dacă Romanilor puţin le-au păsat de perfecţionarea artelor celor frumoase ? Chemarea Romanului a fost răsboiul, scopul lui gloria în răsboiu, poezia lui folosirea de victorie şi de mărire în triumf; priv~l:ştea lui cea mai plăcută, icoana răsboiului în circuri, unde gladiatorul ce se luptă, cădeă şi mureă cu demnitate şi reverinţă, aplaudat de poporul ce-1 pnvtâ cu multă sete. Aceasta este cauza, că Romanii mai curând avură o istorie bună, decât o poezie. Poezia la ei a fost o plantă din cele, care se coc târziu; ea se încolăci numai pe lângă tronul împăraţilor, şi cele mai bune ale sale producte n’a fost alta decât un slab răsunet al poeziei greceşti, dela care a imitat atât metrul, cât şi prosodia. Numai în arhitectură şi anume în amfiteatre, arcuri de triumf şi monumente, unde îşi puteau arătă iubirea lor di pompă şi puterea de învingători ai lumii, au fost ei mari şi neimitaţi. Sculptura lor, chiar şi în era, când se aflau ei în cea mai mare floare, sub Antonini, a rămas imitătoarea celei greceşti. Sculptorii şi zugravii Romanilor sau cel puţin dascălii, cari au deprins pe Romani în sculptură şi pictură, au fost sclavii sau libertinii din Atena. Atât Romanii cât şi Grecii şi-au întemeiat statul şi arta prin sclăvie, aceştia ca să fi» stăpâniţi d<* artă, iar aceia serviţi de ea. Din sânul creştinismului a răsărit o eră nouă, deşi trecură veacuri până când lumea cea nouă creştină, să poată îmbrăcă o formă virtuoasă şi până când apele cele sălbatice, retrăgându-se în alviile lor, să lase a se zări un pământ solid pentru arte şi ştiinţe. In decursul acestui timp muzele fură silite a-şi căpătă repaus şi scutinţă sub spada Arabilor. Limba arabică, care după cum zice Herder, cuprinde al doilea loc după cea greacă, a desfăşurat o poezie duplă, care înaintă în măsura, în care creşteâ şi influenţa politică a acestui popor. Cu toate aceste ea n’a ajuns până la desfăşurarea poeziei dramatice. Arhitectura Arabilor s’a format după cea bizantină, însă cu o mai mare varietate în forme şi cu un lustru mai bogat pentru înfrumuseţări. Mai ales în Spania rămaseră monumente de ale ei mai multe veacuri. Insă spada creştinilor şi a osmanilor a tăiat încă de timpuriu pomul cel verde, după a cărui cădere, ce eră mai firesc decât ca amorţirea cea de iarnă să se www.digibuc.ro 283 DIN ACTIVITATEA ZIARISTICĂ A LUI ANDREI MUREŞANU I2S extindă mai curând peste teritoriul artelor şi al ştiinţelor, decât peste viaţa cea politică. Singură poezia a aflat o patrie favoritoare in Persia, încă înainte de Mahomed, unde poeţii până în ziua de astăzi se tractează cu multă reve-rinţă. In sculptură şi pictură, coranul a închis turcilor calea de tot, întocmai cum închisese Moise evreilor săi. Profetul Mahomed le-a ameninţat, cumcă zugravii şi scobitorii în piatră vor avei a da seama în lumea viitoare de fiecare suflet ce l-a zugrăvit în această lume. Un buchet de flori, o pasăre pestriţă, o floare, atâta este tot cu care se poate ocupă talentul zugravilor la turci. Despre teatru, turcul n’are nici idee, câmpul acestuia îl suplineşte cu câte o comedie de păpuşi, de care au datină a produce cadânele din harem la zile mari sultanului, cu lupte de întrecere şi alte produceri de râs. împărăţia grecească în îndelungata sa cădere nu poate face alta decât, să ţină şi să păstreze tezaurii poeziei clasice, ce-i rămăseseră din vechime. Poezia ca să poată fi productivă, trebuie sau să se simtă încântată de un trecut glorios, bogat în evenimente care să deprindă a lor înrâurire şi asupra timpului de faţă, sau să poarte în inimă o credinţă vie într’un viitor eclatant, şi credinţa aceea să-şi aibă fundamentul său în colţul cel înflorit din câmpul unei nouă vieţi a poporului. împărăţia bizantină nu se putea bucura nici de una nici de alta din aceste două recerinţe. In mirosul de putrezire ce provenea dela o curte aristocratică, oricât se încercă aceasta a-1 înăduşi printr’un lux şi o splendoare afectată, poezia trebuia să se înece şi să se inăduşe cu totul. Ea şi când străbăteâ printre certele teologilor creştini, nu putea produce altceva, decât numai umbre de vieaţă, numai imitări slabe de modelele străvechilor Greci. Insă la ţărmii mării mediterane, în grădina cea frumoasă a «Provansiei», ea îşi află o patrie nouă. Vrând dară a urmări cursul ce-1 făcu cultura artelor frumoase, trebuinţa cere ca să intrăm puţin în statele creştine apusene, în teritoriul popoarelor de viţă romană, unde după migraţiunea ginţilor, rămăşiţele culturei străbune începură mai întâiu a se frământa în spiritul creştinismului şi a produce o lume mare de arte. Spiritul poetic al Arabilor din Spania, pasiunea lor cea înflăcărată pentru arta poeziei străbătu în inimile creştinilor, în scurt timp se văzură mai mulţi bărbaţi geniali cuprinzându-se cu bună urmare în acest ram al artelor libere. Trubadurii sau cei dintâi poeţi ai Spaniei începură a deştepta luarea aminte chiar şi a principilor din curţile domnitoare. Reşedinţa acestora prin veacul al X-lea, până către mijlocul veacului al XlII-lea, a fost în Provans, unde chiar şi natura se păreâ a părtini asemenea artă zeiască. In primăvara cea nouă a vieţii popoarelor din Europa, trubadurii au fost acele privighetori care cântă până se în- www.digibuc.ro 126 I. LUPAŞ 284 sufleţeşte amoarea, şi tac când seriozitatea vieţii le strică jocul cel nevinovat. Dela sânul mării mediterane, poezia aceasta pe de o parte s’a străplantat în Italia, dar pe de alta în Spania. In începutul veacului al XlV-lea, în Bolonia şi anume în Florenţa precum şi în alte cetăţi ale Toscaniei, se ridicară adevăraţi întemeietori ai poeziei naţionale italiene, în vreme ce în celelalte ţări ale Europei abiâ se mai aflâ ici-colea, câte un poet. La anul 1265, s’a născut nemuritorul poet Dante, despre care ajunge dacă vom zice că n’a avut nici năintătoriu nici următoriu. In plastica desemnare a figurilor sale a ajuns a concura cu cei mai ingenioşi maieştri ai Greciei. Precum fantasia lui cea romantică l-a înzestrat cu deplină avere a colorilor greceşti, aşa scolastica timpului său i-a dat cele mai ascuţite arme ale minţii cu toate formele, distincţiunile şi subţietăţile. Opul lui «Comedia divină», ce se vede a fi ieşită dintr’un sentiment politic neschimbăcios, strâns gibelin, a fost icoana cea mai vie a luptei celei mari între puterea spirituală şi lumească. Dante este aşa zicând, fondatorul limbii şi totodată prototipul poeziei italiene. Despre vaza în care a fost el la connaţio-nalii săi, care privea în el pe Omerul Greciei, dă dovadă şi acea împrejurare, că Italia a înfiinţat înadins catedre pentru propunerea şi explicarea poeziei lui. După Dante, s’a ridicat între alţii faimosul Petrarca, care iarăş străluci prin poeziile lui lirice, prin deplină frumseţă şi armonie a limbii. Acesta a avut o mulţime de imitatori. Veacul al XV-lea încă avii poeţi aleşi în Italia de ambele secse. Al XVT-lea, începii cu renumitul Ariost şi cu îngerescul Tasso. In Spania înfloreâ încă în epoca trubadurilor dialectul catalonic; poesia însă aici, ajunse la culmea sa după ce Ferdinand Catolicul a împreunat toată monarhia, după ce cuprinse Neapolul, după ce se decoperi America, adecă pe când se aflâ şi starea cea politică în culmea înfloririi sale. Lope de Vega, s’a născut la anul 1563, Calderon la 1600 şi ambii aceştia serbară de împreună cu monarhia, splendoarea cavalerismului celui vechiu. Cu toate aceste, limba spaniolă are să-şi mulţumească a sa deplinătate nemuritorului Cervantes, care S’a născut la anul 1562. Acesta păşi ca un profet al viitorului, vorbind către trecut, şi bătându-şi joc de cavalerismul antic. Scăzând mai târziu însemnătatea Spaniei în privinţa politică, îndată a început a repăşl şi poezia ei, până când cu introducerea guberniului din viaţa franţuzească se introduse şi despotismul gustului frâncesc. Poesia portugală, încă ajunse în culmea sa cu, şi prin epoca eroilor din Portugalia. «Luisiada» lui Camoene, ieşi în prima ediţiune la anul 1572. Franţa iarăş o începu cu poesia epică, cu cântările despre cavaleri renumiţi, la cari ea le puse cunună. înainte de a-şi bate joc Cervantes de cavalerismul patrioţilor săi, Rabelais o făcuse aceasta cu romanţele sale cele satirice. Cu www.digibuc.ro 2»S DIN ACTIVITATEA ZIARISTICĂ A LUI ANDREI MUREŞANU 127 centralizaţiunea monarhiei în Paris, poesia încă nu-şi puteâ afla altă reşedinţă mai potrivită decât acolo, intrând în serviciul monarhului. Aceasta se vede în poetul Corneille, născut la anul 1606 şi Racine, născut la anul 1639, care cu limba sa cea rafinată se pare a fi scris mai mult pentru urechile curtenilor, decât pentru ale poporului. Despre Moliere, deşi a stătut aproape de curte, nu putem zice că nu a fost poetul poporului, cu toate că descripţiunile sale caracteristice şi le scoate în mare parte din cercul cel îngust al curtenilor. Din contră Voltaire şi consoţii lui poeţi, purtară cu cuviinţă îndatinată cătuşele unui gust absolutistic, ce s’a făurit la curte. Ei însă în obezi fiind, îşi bătură joc de temnicer, şi presupuseră printr’un sibil începutul dramei celei mari a revoluţiunii, care a şi urmat în scurt după dânşii. Vocea sau glasul omului este expresiunea cea nemijlocită a dispoziţiunii sale din lăuntru. Musica, adecă limba artificială a sufletului, a inimei, a disposi-ţiunii interne, este simţământul ce se împarte după ritmuri, care în melodie îşi are progresul vremelnic, iar în armonie expresiunea cuprinsului său. Ea în desfăşurarea sa generală este o măiestrie curat creştinească. Căci chiar ideea cea mai de frunte a creştinismului este dragostea creştinească, care se razimă pe o consunanţă armonică a simţemintelor, precum se reazimă credinţa creştină pe ridicarea sufletului dela cele timpurane la cele eterne. Şi aceasta este unica cauză pentru care musica la popoarele din vechime, n’a putut ajunge la acea deplinătate, de care ea se bucură astăzi. Muzica cum o vedem noi în zilele noastre, s’a desfăşurat pe pământul cel clasic al Italiei. Aici se află întâiul coral sau musică bisericească. Guido de Arezzo a fost cel dintâiu care a introdus notele musicale încă în veacul al Xl-lea; în veacul al XlV-lea şi XV-lea, tot în Italia se înmulţiră şi perfecţionară şi instrumentele de musică. In veacul al XVII-lea, cu ocasiunea reformaţiunii, despărţindu-se statul de biserică, se despărţi şi musica lumească de cea bisericească. In timpul răs-boiului de treizeci de ani, la anul 1624, Veneţia a fost norocită a vedea produ-cându-se pe teatru, opera cea dintâiu cu tot aparatul de musică. In Spania încă Pipin a introdus organele; însă musica instrumentală abia ajunse în veacul al XVIII-lea la un grad mai înalt de cultură. Olandezii îşi ştiură câştiga mai multe merite întru perfecţionarea musicii Hucbald a fost cel dintâiu care a împreunat mai multe glasuri înt’runul de căpetenie. Faimosul Betoven a fost acel geniu, care a împreunat reformele melodice ale Italienilor cu spiritul şcolii vechi de musică. In cântecele naţionale, Italienii rămaseră artiştii cei mai aleşi. Din acele îşi traseră şi îşi trag până în minutul de faţă compozitorii cei mai noui, Rosini, Belini ş. a., nu-tremântul cel mai bogat pentru nouă compoziţi uni. www.digibuc.ro 128 t. LUPAŞ 286 Creştinismul a dat un sbor nou şi la arhitectură şi la pictură, mai ales dela Constantin-cel-Mare încoace. Arhitecţii începură a zidi acum unii după stilul bizantin, iar alţii mai târziu după cel gotic. După stilul bizantin se zidi între altele biserica cea frumoasă a Sofiei din Constantinopole, încă în veacul al Vl-lea, care astăzi se află prefăcută în moscheie turcească; tot în acel stil se zidi mai târziu şi biserica Sf. Marc în Veneţia, care astăzi trece de una din cele mai frumoase biserici antice. Precum musica, aşa şi pictura, înflori mai cu deosebire în pământul cel clasic al Italiei, unde arta aceasta a fost privită pururea ca o întreprindere şi şcoală naţională. Din sânul acestui pământ a ieşit nemuritorul şi până astăzi încă neimitatul pictor Rafail, care s’a născut la anul 1483 şi ale cărui lucrări încântă până astăzi pe fiecare zugrav. Tot dela Italia s’a străplântat pictura cu urmare bună în Spania, unde un Murilo şi alţii ca acesta o aduseră la perfecţiune. In Franţa, ea veni în floare subt faimosul Lebrun, care s’a născut la anul 1619. Aceasta ar fi pe scurt istoria artelor libere, la popoarele de viţă romană. Acum să ne întoarcem privirea la cele de viţă străina. Germanii încă îmbrăţişară cu căldură atât ştiinţele, cât şi artele cele frumoase. Poesia lor încă avu a trece prin, mai multe faze, până când la începutul veacului al XVII-lea le ieşi la lumină faimosul Opiţ, cu şcoala sa poetică. Aici trebuie să însemnăm, că impulsul cel mai viu atât pentru ştiinţe cât şi pentru artă, au să-l mulţumească Germanii lui Luther, reformatoriul religiu-nilor, care tăindu-se de biserica latină, se puse cu totdinadinsul pe cultivarea limbii germane, ce până atunci erâ foarte proastă şi împestriţată cu cuvinte latine şi greceşti, şi făcii o nouă epocă în a ei propăşire. Englezii se mulţumiră lung timp cu cântecele cele frumoase ale Iui Osian, până când baladele şi descrierile cele romantice începură a întărită fantezia lor cea serioasă, şi a-i face ca să treacă mai încolo de Osian. Către sfârşitul veacului al XVI-lea, ieşi pe tapet geniul cel mai mare poetic, cunoscut în toată lumea cultivată, faimosul Şecspir, care aduce poezia engleză la o culme foarte înaltă. Este un ce caracteristic la Englezi, căci ei, precum sunt tăiaţi de continent prin poziţiunea cea firească, aşâ şi în câmpul poesiei rămân neatârnaţi de alte ţări, aflându-şi materie destul de bogată în sânul propriei lor naţiuni. Poporul acesta îşi cunoaşte de cea mai serioasă problemă a supune natura, pentru ca să scoată din ea interese materiale. In aceasta îi urmăresc cu bună ispravă şi fraţii lor dela Nord-America. In musică Germanii se deosebiră încă în veacul de mijloc, mai ales prin isteţimea întru a suflă în instrumente, întocmai ca şi Italienii întru sunarea coardelor. Dela ivirea lui Gliik şi Mozart, care pentru musică au fost tot aceea www.digibuc.ro 2^7 DIN ACTIVITATEA ZIARISTICĂ A LUI ANDREI MUREŞAHU 129 ce a fost Şecspir pentru poesie, sub Haiden şi Betoven musica a ajuns la un grad prea escelinte. Arhitectura bizantină precum eşi într’o direcţiune către Italia, aşa în cealaltă, păşi către Germania. După ce se deprinseră bine Germanii a clădi în stilul bizantin, apoi în veacul al XlII-lea, pocni ideea în cap a zidi după modelul străbunilor săi, ai Goţilor, de unde ieşi la lumină stilul gotic, care îşi făcii cursul său în toată Europa. In stilul acesta vedem zidite şi în patria noastră câteva biserici, cari sunt astăzi luterane, iar pe când le zidiseră cavalerii francmasoni erau catolice şi aveau de scop a fundă şi a lăţi catolicismul, mai ales în principatele vecine, ce după ideea veacului de atunci ierau privite de eretice. In veacul al XVII-lea stricându-se ordinele cele puternice ale francmasonilor, stilul gotic încetul cu încetul, a început a se da uitării şi în locul aceluia arhitecţii se reîntoarseră 1a stilul antic, care eră sprijinit foarte mult de către Italieni şi mai ales de Francezi—Pe la mijlocul veacului al XH-lea, se află la Colonia în floare o şcoală de pictură germană. De aci înainte Germanii, se siliră a face propăşire în această artă frumoasă, însă nu o putură scoate la atâta perfecţie ca Italienii. Naţiunile de viţă slavonă încă se văd a fi primit o rază de lumină dela Con-stantinopole, cu care eră legate în privinţa religiunii. In veacul al Xl-lea şi XH-lea, se aflau introduşi ici-colea, câte un istoric şi poet popular; însă incursiunile cele dese ale oardelor asiatice pe de o parte, iar pe de alta despotismul cel gros, care a domnit deapururea în sânul acelor popoare, a stins cu încetul şi acea mică lumină, ce se rătăci prin acele câmpii sălbatice. Petru-cel-Mare, fondatorele avtocraţiei ruseşti, se sili din toate puterile a introduce în ţările sale comerţul şi industria, cu care ocasiune se părea că şi ştiinţele vor luă o sburătărire; ele însă fiind nişte plante foarte plăpânde, cărora nu le prieşte într’un pământ rece şi ghieţos, se uscară îndată după a lor străplântare» neputându-se împăcâ cu spiritul despotismului ce domneşte acolo. Cântecele naţionale ruseşti, după cum avurăm norocire a le cunoaşte din propia noastră experienţă, au ca la toate popoarele încă necultivate, sau un caracter trist, melancolic, apăsător, sau cu totul jovial şi trecător peste toate marginile bunei cuviinţe. Dela revoluţiunea Franţozilor încoace, se începe o nouă eră, atât în ştiinţe cât şi în artele cele frumoase, pe la toate popoarele cultivate. Silinţa cea mare a Franţozilor de a-şi vârî în tot locul de împreună cu limba şi gustul lor, în ceeace priveşte ştiinţele şi artele cele frumoase, a produs o reacţiune înfricoşată în toată Europa. Germanii, cari mai nainte începuseră a-şi împestriţa limba cu cuvinte franceze, acum conduşi de un Lessing, Klopstok, Herder, ar A, fi. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. V. www.digibuc.ro 13° I. LUP AŞ 288 nu pregetară a o curăţl de străinisme. In scurt după aceştia, ese pe tapet principele poeţilor germani, faimosul Goethe, care dete o nouă direcţiune întregii poesii germane, în toate ramurile ei. Deodată dar şi după el, asudă în acest câmp mărit, mult plăcutul Schiller, Jean Paul ş. a., încăt putem zice, că poesia germană sub Goethe şi Schiller a ajuns la epoca cea de aur. Periodul acesta a făcut mare mişcare între poeţii frânceşti. Când massele sau gloatele de popor se ridicară pentru apărarea libertăţii şi sprijinirea cauzei naţionale, cine ar puteâ pofti, ca poeţii să rămână cu mâinele în sân? Aceştia le descriseră libertatea cu culorile cele mai vii, aceştia îi însufleţiră a merge cu peptul deschis în contra bateriilor de tunuri şi a nu le păsa de moarte, cum a făcut aceasta autorul cunoscutei «Marsilleze». Tot pe acest timp ese la medan şi autorele cântecului «Sa ira», de împreună cu Beranger, G. Sand, ş. a. După exemplul acestora păşesc şi Italienii în frunte cu Alfieri, Cesaroti, Pindemontej Foscolo şi alţii cari umplură pepturile popoarelor de nişte speranţe vii pentru patrie şi naţiune. Tot aceasta o face şi în Englitera un V. Scott, Byron şi Schelley. Cu un cuvânt poeţii din periodul acesta dovedesc învederat la lume, că ei ştiu cânta şi de politică, iar nu numai de frunză verde, şi că versurile lor au contribuit foarte mult la repurtarea cutărui triumf, la recâştigarea libertăţii şi a independenţei naţionale. Nimic era mai firesc, decât ca poesiile populare, eşite în primăvara re-voluţiunii, să-şi croiască şi ariele musicale tot aşa sgomotoase şi cu caractere fulminante şi străbătătoare, cum era şi ţesătura lor. Adeseori poeţii, în focul fantasiei lor, îşi deteră ei înşişi ariele cuviincioase. Durere numai, că acest spirit sgomotos ce a intrat atunci în musică, domneşte şi până astăzi cel puţin, la nemţi, unde când asculţi Ia o fetiţă ce-ţi cântă la clavir sau la piano-forte şi vezi că i se mai despică peptul cel cruduţ şi plăpând, nu-ţi trece din cap ideea, că franţozii sau muscalii nu vor fi pe la poartă, şi că ea vrea oarecum a te duce în extaz, ca să-ţi reîncingi spada cea ruginită, în vreme ce noi ne aflăm în epoca păcii universale. Intr’un timp, când spiritele omeneşti se întrec între sine, întru a dărâmă şi a trage jos tot ce este antic şi obsolet, fără a se precugetâ de ceeace ar fi a se pune şi reclădi în loc, nu e mirare, dacă arhitectura în această curgere de timp n’a fost în stare a scoate la lumină opuri măreţe şi încântătoare, încât mai că este dreaptă înf runtarea ce se face astăzi arhitecţilor, căci ei nu mai ştiu clădi biserici şi turnuri grandioase, decât numai case private, fabrici, drumuri de fier şi edificii de bursă. Sculptura şi pictura, cu toate aceste împrejurări, au luat o înaintare îmbucurătoare, mai ales de când au început a se lăţi printre toate clasele poporului* www.digibuc.ro DIN ACTIVITATEA ZIARISTICĂ A LUI ANDREI MUREŞANU 131 389 La a lor propăşire a condus mult şi invenţiunile cele mai nouă, cum este dagerotipul cu reformele lui, zugrăvirea în glajă sau vitru, ş. a. Mai mult însă decât toate o ajută spiritul ce domneşte astăzi pentru formarea şi înaintarea de asociaţiuni şi reuniuni literarie şi artistice, cu expoziţiunile cele măreţe, cum fu de exemplu cea dela London din anii trecuţi şi cum va fi cea din estimp în America, ca să tăcem despre cele pierdurătorie, de care se făcură în fiecare capitală a Europei cele cultivate. Prin aceste aşezăminte atât de corespunzătoare cu spiritul secolului în care vieţuim, artiştii nu numai că-şi iau îndemn nou de a se perfecţiona în artele lor, ci totodată îşi văd răsplătite şi ostenelele lor cele crunte, iar lumea înaintează în gust şi în cultură, desbrăcând prejudiţele cele ruginite şi moştenite din sccolii cei plini de barbarism şi de necioplire. Acestea am dorit a le aduce deocamdată la cunoştinţa poporului nostru în privinţa artelor sau măestriilor cele frumoase, cu scop, ca mai târziu să putem vorbi despre una câte una, cu aplicare la gradul culturii în care se află poporul nostru, şi să-i chemăm cu folos luarea aminte asupra cultivării acestor frumoase producte ale minţii omeneşti. Deci încheiem cu încredinţarea, că peste puţin ne vom împlini promisiunea după a noastră mărginită putinţă. *«• www.digibuc.ro VIII ROMÂNUL ŞI POESIA LUI1) A fost un timp, şi încă îndelungat, de care românul binesimţitoriu, numai cu lacrămi îşi poate aduce aminte, când limba românească, deşi vorbită de cea mai numeroasă parte a populaţiunii ce se află în această ţară, eră mărginită numai pe lângă biserică şi pe la casele locuitorilor români, apăsaţi de toate părţile, iar de a fi introdusă şi cultivată prin şcoli, de a fi recunoscută de limbă a ţării, cum eră ea a comunicaţiunii în această patrie, nu poate fi nici vorbă. A fost iarăş un timp, care însă, fie mărire Domnului, nu ţinii aşâ mult, când această limbă vorbită mai de un milion şi jumătate de locuitori numai în această ţăruţă muntoasă, eră ameninţată, că în termin de zece ani va fi scoasă până şi din casa Domnului, asilul ei cel mai putjnte. In astfel de împrejurări vitrege, nu e mirare dacă mulţi din fii naţiunii române, crescuţi la peptu-i cu frăgezime de mamă, înaintaţi la şcoli străine, căci române nu eră pentru cultivarea puterilor sufleteşti, în loc de a-şi arăta mai târziu gratitudinea, cu care omul este dator către fiecare binefăcătoriu al său şi cu deosebire fiul către mamă, ruşinându-se de ea Bau că trecea cu totul la castrele străine, mulţu-mindu-se a fi acolo coada, cari ar fi fruntea în sânul duioasei lor mame, sau că primeâ nume de grec, poate după religiune mai ales la Sibiu şi Braşov, şi prin aceasta câştigă oarecum bilet de a puteâ umbla şi ei în vesminte cetăţenei fără a suferi, a le mai zice cineva români, fiindcă după a lor părere, români erau numai aceia, cari ţineau de coarnele aratrului, legă, încărcâ şi descărcâ mărfurile negustorilor, cu un cuvânt, cari purtau îmbrăcăminte ţărănească. Cel ce se îndoieşte cât de puţin de cuvintele mele, încerce şi acum la Braşov si va aflâ, că cei de altă limbă pe negustorul român, îmbrăcat cetăţăneşte, deşi acesta astăzi nu se mai ruşinează de limba şi naţiunea sa, nu-1 numesc român, ci grec. *) *) Telegraful Român din S'bîu 1853» n-rii 41-—43. www.digibuc.ro 201_________DIN ACTIVITATEA ZIARISTICĂ A LUI ANDREI MUREŞANU____________Ţ33 Aceste timpuri de tristă suvenire acum au trecut, şi limba românească astăzi se bucură de aceleaşi drepturi, ce le au şi celelalte două limbi din patrie, adecă germana şi maghiara. Legile şi ordonanţele guvernământului se publică în limba noastră ca şi in celelalte, petiţiunile se primesc în aceasta fără piedecă legiuită şi pe la mai multe dregătorii politice am văzut şi vedem şi rezoluţiunile împărtăşite tot în această limbă. Deci dela noi atârnă acum a da acestei limbi o cultură, de care ea este capace, şi a o aduce la demnitatea ca cu timpul şi ea să poată figură între limbile cele cultivate din Europa. Unul din mijloacele înaintătoare de cultura unei limbi, după cum văzurăm pe larg în articolul «Artele cele frumoase», a fost şi este poesia. Aceasta a stat în mare vază la toate popoarele antice, aceasta se preţueşte după demnitate şi astăzi de către toate naţiunile aspiratoare la o cultură mai înaltă. Deci şi noi ne încercăm a vorbi în Coloanele acestui jurnal despre poesia noastră naţională, ca despre un mijloc înaintător de cultura limbii noastre, iar nu numai ca despre o artă frumoasă, către care poate că în parte simţim o vie aplicare. Poesia a dat întâiul impuls la cultivarea fiecărei limbi, poezia a insuflat întâia plăcere la om pentru a ceti cevâ în limba sa, poesia a îndulcit pe cetitor, ca să propăşească mai departe în lectură. îmi aduc aminte, cum mă întrebă înainte de aceasta cu vre-o cinsprezece ani, oacheşelele braşovene, dacă este vre-un vers în numărul gazetei de astăzi, şi când le răspundeam că este, pe lângă acel versurel, ce-1 află la călcâiul foii şi pe care-1 cetiă mai întâiu, se înduplecă a ceti numărul întreg. Poesia a fost limba de comunicaţiune între cei apăsaţi şi înfieraţi cu marca sclăviei. Poesia a fost şi va fi totdeauna apostolul şi propăşitoriul libertăţii, cu care este aşâ de strâns rudită. Nu este popor în lume care să aibă mai mare atragere de inimă către po sie, să afle mai multă plăcere în cântece şi versuri, decât românul. De călătoreşte el pe un drum mai depărtat, prin cântare îşi alină durerea picioarelor, alungă grijile vieţii şi-şi scurtează calea pe jumătate. De se află cu aratrul la brazdă în revărsatul dimineţii, el întonând o doină dulce, se pare că voeşte a concertă cu ciocârlia cea voioasă ce se leagănă prin aer, uitând de recea sudoare ce-i curge pe faţă. La săpatul cucuruzului, la strânsul fânului, la secerişul bucatelor, la culesul viilor, doinele şi horile din gura lui nu lipsesc niciodată. Dumineca şi în sărbători, când obosit de lucrul câmpului, se aruncă şi el în braţele odihnei, mergând la jocul şi petrecerile din sat, gura lui nu stă niciodată. Prin chiuitu,-rile ce strigă cu multă bărbăţie, acum îşi atinge pe judele din sat, acum pe lăutarul ce-i trage din coardă, acum pe bărbatul ce-şi teme femeia. Ne aducem aminte, când în patria noastră feciorii se prindeau cu funia la miliţie, unde www.digibuc.ro 134 I. LUPAŞ 292 fireşte că rămâneau pe toată vieaţa, adică până când deveneau invalizi şi soarta atunci cădeâ tot cam pe cei mai sărmani, cum mergeau ei în şir frumos către Bălgrad, de unde primeau îmbrăcămintea şi armatura, iar la întoarcere îi auziai cântând pe drum de jele: «Cine m’a făcut catană, N’are la ce-şi da pomană; Că pomana şi-o a dat La cetate ’n Băligrad. Cine-mi puse puşca ’n spate, Bate-l-ar sfânta dreptate, Să n’ajungă nici un bine, Cum şi-a bătut joc de mine». Apoi groaza de miliţie îl cuprindeâ pe tânăr până într’atâta, încât auzind primăvara cucul cântând, începea şi el oarecum a-1 îngână zicând: «Cântă cucu ’n par de vie, Eu gândeam că-mi cântă mie, Dar el cântă-a cătănie». Când ar veni vr’un străin prin ţara noastră, cunoscător de limba românească şi ar vedeâ pe român atât de îndemânatec la poesie, ar trebui să creadă, cumcă el este unul dintre cei mai isteţi improvizatori, şi că cântecele şi chiuiturile iui cele populare se află tipărite şi lăţite prin patrie în sute şi mii de exemplare, încât ele pot ajunge fără cea mai mică greutate la uşa şi celui mai sărac ţăran. Insă rău s’ar înşelă în privinţa din urmă. Românul este improvizator, căci îl ajută fantasia lui cea înaltă şi inima lui cea simţitoare, cu toate că nu ştie scrie şi ceti. Dar versurile lui cele poporale, cântecele lui cele bărbăteşti sau baladele, pe lângă toate provocaţiunile, ce se făcură către inteligenţă din deosebite părţi, până în minutul de faţă încă nu se află tipărite, şi pe lângă nepăsarea cu care se poartă aceia către această nepreţuită comoară a poporului nostru, vor trebui să mai treacă încă mulţi ani, până când se va află vre-un bărbat zelos şi naţionalist înflăcărat, care mergând ca Yasiliu Alexandri din Moldavia, singur prin ţară, să nu cruţe nici jertfe nici osteneală şi să adune poesiile populare de care avem o mulţime în mijlocul poporului nostru, şi dându-le unui bărbat pricepător spre îndreptare, mai târziu să le poată pune sub tipar. Pe drept se poate pune întrebarea, că cine-i face lui atâtea versuri, parte de www.digibuc.ro 293 _______DIN ACTIVITATEA ZIARISTICA A I.UI ANDREI MUKF..ŞANU________JjŞ bucurie, parte de întristare; cine i-a compus lui baladele cele frumoase, biografiile, bravurile cutăror bărbaţi ce se făcură renumiţi înaintea lui, prin spaimă sau blândeţe, prin bunătate sau chiar şi prin întreprinderi ostăşeşti? Doară bărbaţi literaţi, trecuţi prin toate ştiinţele ? Departe suntem 1 Genii din sânul poporului, cari necum să fi ştiut ceva de prosodia latină, despre metrul lui Virgiliu, Oraţiu şi Ovidiu s. a., dar n’au ştiut nici măcar a scrie şi a ceti bine. Şi cu toate aceste poesiile lor au un ce aşa dulce, nişte simţiri atât de duioase, idei atât de înalte, şi notiţe istorice de o aşa mare însemnătate, încât cel ce le cunoaşte, le cuprinde şi le preţueşte după demnitate, trebuie să mărturisească că asemenea poesii poporale, formează o avere curat naţională, care merită a fi adusă la lumină şi scutită cu ori şi ce preţ de periţiune, ca un semn de glorie pentru naţiunea română. Şi cu toate aceste cum ne băturăm noi românii ardeleni şi ungureni,— vezi Doamne cei literaţi — şi cum ne batem joc până astăzi de poesia noastră naţională, parte cu voie, parte fără de voie. Cu voie, când în loc de a preţul productele ce es la lumină în această ramură a ştiinţelor, nu le băgăm în seamă; când în privinţa poeţilor ne exprimăm bunăoară, ca unii cari zic că poesia face pe oameni sentimentali şi îi răpeşte la entuziasm şi că nu ar fi de nici un folos, ca să avem mulţi poeţi. Ce vor fi înţelegând aceia prin poeţi, eu din parte-mi nu pricep; dar de cumvă ei conduşi de tristul şi necălitul proverb latin: «Multa licent stultis, pictoribus atque poetis», prin poeţi vor fi înţelegând numai oameni lipsiţi de minte, demoralizaţi, fără frica lui Dumnezeu, ateişti, ş. a., atunci să mă ierte, dacă aci nu mă pot conteni a nu exclamă ca bietul ţigan din poveste: «O lună, lună, de lumină nu-ţi bag vină; dar de căldură, numai în deşert a petrecut Dumnezeu timpul cu tine»! Fără de voie, când încercându-ne şi noi a scrie poesie, o luăm pe o cărare greşită, eşim la lumină cu câte o absurditate monstruoasă, prin care ne facem apoi de râs înaintea lumii şi mai ales fraţilor noştrii de peste Carpaţi. Românii din Ardeal şi din Banat, au fost recunoscuţi de către fraţii lor din cele două principate, adecă din Moldavo-România, de bărbaţi trecuţi prin şcoli regulate, literaţi din sistemă iar nu din enciclopedie, care dacă-şi îndreaptă puţin stilul românesc, care în această patrie nu şi-l poate câştigă din gramatică română, pentrucă aceea nu se propunea în şcoale, ci din cea latină, germană sau maghiară, se poate aplică la ori şi care serviciu de stat. Insă în privinţa poesiei române ei au rămas sub semnul cel de ghiaţă din termometru. Pricina la aceasta unii o scriseră la climă, la poziţiunea locului; alţii iarăş la o deosebită isteţime, ce ar aveă-o locuitorii acelor ţări* şi care la ai noştri ar lipsi. Noi din parte-ne nu ne învoim nici cu una, nici cu alta din aceste două www.digibuc.ro 136 I. LUPAŞ *94 păreri. Nu cu cea dintâiu, pentrucă am avut ocaziune a ne plimbă prin acele ţări şi a ne convinge, cumcă între climele acelor ţări şi între a noastră este foarte mică deosebire, iar în ceeace priveşte la poziţiunea locului, pe a noastră în partea cea mai mare o aflăm mult mai romantică, prin urmare mai favori-toare pentru inspiraţiunile poetice. Nu cu a doua, pentrucă deşi pare la întâia vedere moldavo-românul mai deştept, mai isteţ şi oarecum mai viu, decât cel din patria noastră, aceea nu provine din vre-un talent mai deosebit, ci din coîmbletul ce-1 au aceia de mici cu deosebitele plase de boieri, boieraşi, ipistaţi şi logofeţi, lucru ce se vede şi la noi în poporaţiunea militară de graniţă care avii a conversă mai des cu deosebiţi dregători militari şi din aceâ con-versaţiune a-şi câştigă o bărbăţie neînspăimântată, un curaj de a căută drept în faţa omului şi o desteritate întru săvârşirea lucrului ce i-1 dai pe mână* După a noastră părere, cauza acestei rămâneri îndărăt pe câmpul poesiei române, se mărgineşte numai pe lângă accă împrejurare, că la noi până în minutul de faţă, nu s’a îngrijit nimeni de un studiu regulat al gramaticei române în deobşte, iar deosebi studiul poesiei a fost greşit cu totul. Tinerul de peste Carpaţi abia a învăţat a ceti şi a scrie româneşte, şi cărticica cea dintâiu ce-i cade în mână, sunt poesiile unui Eliade, Boliac, Alexandrescu, Rosetti, Bolin-tineanu şi a. Tot aşâ merge treaba şi în Moldova, unde el se deprinde încă de mic cu poesiile unui Asachi, Negruzzi, Alecsandri, Sion, Donici, Negri, ş. a. Adaugă, că tinerimea din ambele acele principate române se face cunoscută încă din şcoalele elementare cu limba franceză şi italiană, care acolo joacă acelaş rol, ca la noi, germana şi maghiara. Ce-i trebuie dar acolo tinerului alta, decât să înceapă a ceti pe câte unul sau altul din poeţii cei mai populari ai acelor două limbi, şi văzând atâta afinătate între acele şi limba noastră, dacă are numai un dram de talent poetic, să înceapă pe loc a traduce, şi în momente • fericite se va pomeni, că traduce versuri întregi din cuvânt în cuvânt; ca să tac despre metrele acelor limbi, care toate se pot întrebui(nţâ) şi s’au între-bui(nţa)t şi până acum în limba noastră cu cel mai bun succes. Astfel propăşind tinerul moldavo-român, nu e mirare dacă el la prima încercare de a produce cevâ dela sine în stilul legat, reiese cu bravură, şi seceră aplausul publicului cetitoriu. In timpul acesta, tinerul nostru ardelean sau bănăţean, căruia până în minutul de faţă nu-i stă la îndemână altă cărticică cu versuri în limba română, decât poate «Patimile Domnului», ce le-a scris renumitul bărbat, advocatul Aarone sau «Leonard din Longobarda», «Arghir», «Piram» şi «Tisbe», ş. c. 1., care astăzi încă deveniră foarte rare, este silit a se apucă de poeţii latin i au germani, dintre cari pe Virgiliu şi Ovidiu încă tot îi mai înţelege, iar când www.digibuc.ro S95 DIN ACTIVITATFA ZIARISTICA A LUI ANDREI MURESANU 137 vine la Oraţiu, i se suie părul măciucă. Dar să spunem că-i înţelege pe deplin; vă întreb cu ce s’a ales din aceă cetire, decât poate cu admiraţiunea de ideile cele înalte, peste cari dă în acei poeţi clasici; căci de se va încercă a-i traduce în limba sa cu acel metru, se face de râs; de va începe a face şi el ode în limba latină, cu acele nu-şi mai câştigă pâine ? Dacă metrele latine, împrumutate dela greci, s’ar fi potrivit cu limbile romanice, între care locul al doilea îl ţine a noastră, oare putut-ar fi italienii, francezii, portugalii şi spaniolii, atât de nătărăi şi idioţi, încât să nu le bage în seamă, să nu le adopteze pentru limbile lor? Căci despre un Dante, Petrarca, Tasso, ş. a., nu ne este iertat nici măcar a presupune, cu atât mai puţin a zice, că nu au cunoscut cu deplinătate limba latină, şi cu toate aceste ei nu se legară ca orbul de gard de metrii latini, d rămaseră cu toţii pe lângă cădinţe şi rime, cu ritmul poetic. Pentru ce dar noi singuri să ne facem de batjocură cu exametrii, pentametrii şi versuri safice, şi încă aceste din urmă nu după metrul cel adevărat al odei safice, ci după o arie tristă, pe care ne învăţa piariştii a cântă, când eram gimnazişti, plăcuta odă safică: «Inleger vitae» ? Până când dară tinerimea română va învăţă a se precugeta în altă limbă străină; până când gramatica limbii sale va fi introdusă în şcoale ca studiu regulat, încât tinerul să se deprindă după regulele ei a face construcţiuni, a căută sinonime, a face variaţiuni în o temă, a cunoaşte figurile retorice şi poetice; până când retorica şi poesia ce i se propun în şcoală, nu vor fi adoptate după natura limbii noastre şi după analogia limbilor romanice, ce simt surori dulci cu a noastră; până când bărbaţii noştri literaţi nu vor veni la cunoştinţă, că limba noastră nu e limbă greacă, nici latină, care maimuţi pe cea dintâiu, ca să o poţi strivi cu exametrii, pentametri, ode safice, ş. a. ca să zici de voie sad nevoie, că în cuvântul: «pater», prima silabă dela natură este scurtă, şi în cuvântul: «mater», aceeaş silabă dela natură lungă, lucrul cel mai absurd din lume: poesia noastră literară va rămâne apururea în scutece, şi cei ce se tem de poeţi, pot dormi cu urechea liniştită, că mai curând se va înmulţi numărul ipocriţilor, care înghit cămila şi strecură ţânţarul, în sânul patriei noastre, decât al poeţilor după care ar puteâ ei umbla şi astăzi cu felinarul aprins ziua pe la amiazi, ca Diogene, până când se afle unul de Doamne ajută. Limba noastră este limba câdinţei sau a rimei, când e vorba de poesie; deci după aceasta şi după ritmul poetic, are să-şi bată capul tânărul diletant, care se simte chemat dela natură a se încercă în poesie. In anii trecuţi se desbătuse în Gazeta Transilvaniei mai pe larg ce este cădinţa, ce este ritmul, ş. c. 1. Aceste când le-ar fi cetit, sau le-ar ceti tinerii noştri de astăzi, cari sunt aplecaţi spre a versifică, n’ar comite atâtea greşeli în rime, ci ar şti, că dela vocala accentuată, www.digibuc.ro 138 I. LUPAŞ 896 până la capăt, trebuie să fie tot aceleaşi litere la o cădinţă perfectă, pentru exemplu: moarte-soarte; pâne-mâne; dreptate-răsbate, ş. a., ş. a. S’ar cere un tractat deosebit, când ar voi cineva a se slobozi în regulile versificaţiunii române, care apoi nici că ar aveâ loc în coloanele unui jurnal ca acesta. Deci tot ce se mai poate recomandă tinerimii diletante pe lângă cele zise, este ca să cetească cu toată luarea aminte poesiile ce se scriseră până acum în limba noastră aci şi în principatele de peste Carpaţi, mai încolo să se silească a se face cunoscuţi măcar cu una din limbile romanice vii. Pe lângă aceasta să nu uite niciodată ceeace a zis poetul latin, că «nonum prematur in annum». Coloanele acestui jurnal stau pururea deschise pentru încercările tinerilor noştri în arta poesiei, cu aceâ observaţiune, că cele ce nu răspund pe deplin la recerinţele rimei, deocamdată se vor îndreptă ca şi mai înainte, fără a se supune la critică în public. Iar pentru mai marea lor îmbărbătare nu vom lipsi din când în când a da şi câte una din poesiile celor mai buni poeţi din Moldavo-România, cari ne stau la îndemână. In urmă ce se atinge de culegerea poesiilor poporale, a baladelor sau cântecelor bătrâneşti, de care se află foarte multe în sânul poporului nostru, fiindcă toate provocaţiunile făcute până acum către inteligenţă, rămaseră fără de rezultatul dorit, de astădată ne întoarcem cu provocaţiunea către tinerimea scolastică mai înaintată în vârstă, care şi fără de aceea simte mai mare aplecare atât spre cetirea cât şi chiar spre compunerea versurilor, ca aceea folosindu-se de timpul ce-1 petrece pe acasă cu ocaziunea feriilor scolastice, să nu-şi pregete a culege asemenea poesii şi cu venirea sa pe la gimnaziu sau academie^ să le împărtăşească cu redacţiunea acestui jurnal, care pe de o parte va pune la cale, ca acele versuri să se îndrepte, tinde vor aveâ trebuinţă, prin un bărbat cunoscătoriu de această artă, şi apoi îndreptate să se deie la tipar, iar pe de alta> nu va lipsi a premia pe trimiţătorii după cuviinţă, sau cu bani, sau cu esemplare tipărite. Terminul din urmă pentru culegerea şi trimiterea acestor versuri, se defige până la sfârşitul lui Decemvrie 1853, după călindariul vechiu. www.digibuc.ro IX ROMANUL IN PRIVINŢA MUSICEI J) Musica, dela cuvântul grecesc, «musiki», în înţelesul cel mai departe însemnează măiestria muselor. Se ştie adecă, că Grecii, şi după ei Romanii în puterea mitologiei lor ţineâ că ar fi nouă muse, în formă de zâne, care sub preşedinţa zeului Apolon, s’ar cuprinde şi ar conduce toate artele şi ştiinţele din lume. In înţeles mai strâns, prin musică înţelegem concentrarea mai multor glasuri înt’runul de căpetenie, care păzind legile acestei arte, produc o armonie dulce şi plăcută. Dacă glasurile aceste se produc din guri omeneşti, musica este vocală sau a vocii, iar dacă acele provin din sunarea pe unele instrumente, cum este de exemplu: vioara, (alăuta, cetera, dipla), chitara, clavirul, forte-pianul, sau din suflarea în instrumente, de exemplu în flaut!, trâmbiţă, corn, fagot, s. a., musica se zice instrumentală. Românul nostru până acum pe ambele aceste spiţe de musică le-a cuprins sub numirea de cântare. Aşâ îl auzi pe el zicând până în ziua de astăzi, că cutare fetiţă cântă frumos, are vers blând, mângăios, cutare fecior cântă dulce din fluier, (trişcă, tilincă) şi iarăş că cutare ţigan, lăutar sau ceteraş, cântă sau zice bine cu vioara. Cum că musica este o respicare a simţirilor noastre dinăuntru, o expresiune a disposiţiunii omului din partea inimii, ce nu o putem altfel vedeâ niciodată, am zis-o în vorbirea despre artele sau măestriile cele frumoase. Cum că ea a fost plăcută şi căutată de toate popoarele din vechime, dau dovadă expre-siunile cele măreţe, ce le aflăm în cărţile vechi despre musică şi musicanţi. Aşâ cetim la Greci despre faimosul Orfeu, cântăreţ şi lăutariu renumit, că el cu îngerescul său glas şi sunetele cele melodioase ce le ştiâ produce pe al său instrument, a îmblânzit şi fiarele cele sălbatice. Aşâ vedem pe un poet latin scriind despre Arion, care iarăş a trebuit să fie maestru în sunarea instrumen- Telegraful Român din Sibiu 1853, nr. 61—63. www.digibuc.ro 140 I. LUPAŞ 298 tului său, că acesta căzând între tâlhari sau piraţi de mare, cari se găteau acum a-1 despoiă nu numai de banii ce şi-a câştigat cu arta sa, ci tot odată de viaţă, şi văzând că altfcliu nu poate scăpă din mâinile lor, în cele de pe urmă îşi cerii graţie, ca să mai reapuce odată instrumentul său şi să-şi cânte aria sa cea din urmă, lucru ce nu-1 denegară nici piraţii. Insă ce să vezi ? La întâia cântare nu numai că se mai muiară şi hoţii, dar un chit din fundul mării veni deasupra apei ca să se îndulcească şi el de plăcuta armonie a artistului. Deci sărind Arion în mare, cu scop poate ca să scape de torturile ce i-ar fi făcut piraţii, şi să-şi afle în undele ei o moarte mai blândă, acel chit îl primeşte pe spatele său şi-l scoate la liman, în semn de mulţumire pentru petrecerea ce i-a făcut. «Quod mare non novit, quae nescit Ariona tellus, Carmine currentes iile movebat aquas». Fie aceste adevăruri, fie numai ficţiuni, destul că ele dovedesc deajuns, admiraţiunea şi cântarea, de care au fost răpite popoarele anticităţii la glasul sau sunetul unei muslci executate cu mâestrie. Poporul nostru, deşi încă în statul naturii, în privinţa aceasta, cu nimic n’a rămas îndărătul altor popoare. El a preţuit şi preţuieşte această artă dumnezeiască, deşi n’a avut împrejurări favorabile ca s’o aducă la o perfecţiune. Aceasta o dovedesc expresiunile din pocsiile lui cele poporale: «Cântă-ţi mândro cântecul, că mi-e drag ca sufletul» 1 «Eată, mări, iată, că începe deodata, începe pe loc, a zice cu foc, începe uşor, a zice cu dor, un cântec duios, atât de frumos, că munţii răsun, şoimii se adun, brazii se clătesc, frunzele şoptesc, stelele sclipesc, şi’n cale s’opreso)! «Ear la cap să-mi pui: fluieraş de fag, mult zice cu drag; fluieraş de os, mult zice duios; fluieraş de soc, mult zice cu foc»! «Şi’n urmă vueşte, codrul se clăteşte, de un mândru cântec, cântec de voinic; de un glas de cobuz, dulce la auz; de cobuz de os, ce cântă frumos»! «Eară baciul cum scăpa, mâna’n sîn o şi băgă, bucium de aur cătă, şi din bucium buciumă, văile se răsună, frunzele se clătină, valurile docotiă, peştii’n faţa lor eşiă» 1 Oare se pot află expresiuni mai dulci, mai încântătoare, mai respicătoare de lauda şi mulţumită, ce o face românul ce-1 neadăpat în ştiinţa musicii, de cât aceste ce le înşiraiu eu aicea, spre dovadă că el se închină la această artă zeiască ? Cu toate aceste, Românul până în minutul de faţă, atât cântările din gură, cât şi cele din fluier, le-a învăţat şi le învaţă numai din deprindere, iar nu din şcoala de muşi că. Cum că el are mare aplicare la cântări, arătarăm în numerii trecuţi, unde vorbirăm despre a lui poesie. Cum că îi place şi musica instrumentală, ce i-o face până acum ţiganul lăutariu, numai acela va negă, care nu s’a umilit, vezi doamne, a conversă cu ţăranul la mesele lui de ospeţe. Apo unde este talent şi aplecare, după principiul pedagogilor, rezultatul întreprinderii totdeauna este înbucurătoriu. www.digibuc.ro 299 DIN ACT1V1TATFA ZIARISTICA A LUI ANDREI MUREŞANU 141 Despre muaica instrumentală, deocamdată ne mărginim a zice numai atâta, că dorim din suflet, ca Românul nostru după ce-i place a cântâ, a judecă şi a ascultă pe cel ce trage cu arcul pe vioară dela furca peptului, să desbrace odată acel prejudiţiu ruginit, în urma căruia el crede, că a te cuprinde cu un instrument de musică, bunăoară cu cetera, flautul, clarinetul, trâmbiţa, fagotul, 8. a. 1., din profesiune, adecă ca să-ţi câştigi pâinea cu acelea, este lucru cu ruşine. Din cauza aceasta, el în patria sa până acum nici că suferi, ca pruncul lui, tocmai de ar fi şi arătat o vie înclinare către acele, să se deprindă în unul sau altul din aceste plăcute instrumente. In vreme ce în Moldavia şi România avurăm ocaziune a vedeâ feciori de boieri executând cu cea mai mare preci-siune arii româneşti pe sus enumăratele instrumente. După părerea noastră, nici un mijloc prin care omul îşi câştigă pâinea de toate zilele, pe cale cinstită, nu poate fi ruşinătoriu. Ruşine este a fură, a hoţi, a înşelă, a perde timpul cel scump ca aurul în lenevie, nelucrare, a căscă gura toată ziua pe uliţile cetăţii, fără nici o cuprindere, sau cum zice tot românul, «a tăiă câinilor frunze». Şi apoi, de unde şi până unde ne făcurăm noi atât de delicaţi, cu gust atât de rafinat şi cu nările atât de subţiri, încât de cutare meserie să nu ne apucăm, pentrucă are de a face cu materie greu mirositoare, cu cutare artă frumoasă să nu ne cuprindem, că e ruşinătoare şi înjositoare, în vreme ce naţiunile cele mai cultivate, de exemplu englezii, francezii, germanii se întrec între sine cu silinţa de a exploată toată natura, de a se cuprinde cu tot soiul de meserii, şi a nu lăsă necăutată şi necultivată pe nici una din artele cele frumoase. Spuneţi-mi D-v, fraţilor români, ce s’ar fi ales din bieţii locuitori ai Boemiei, a căror ţară în privinţa rodirii abiă se poate asemănă cu ţinutul Făgăraşului nostru din Transilvania, şi cari sunt astăzi atât de îndesaţi, încât pe un mil-pătrat, numără de două ori atâţia locuitori, cât noi pe acelaş teren, când nevoia nu le-ar fi deschis ochii de timpuriu, ca să se arunce cu toate puterile pe musică, pe meserie şi pe negoţ şi prin aceea talente de mijloc să-şi câştige pâinea de toate zilele pentru sine şi familie, cu mai multă uşurinţă, decât ţăranul nostru, care trage din spete la coasă şi la alte ocupaţiuni economice foarte grele, toată ziua, până când îi dau scântei verzi din ochi ? Cel ce se îndoieşte cât de puţin de vorbele mele, arunce o privire asupra bandelor musicale, ce se află prin cetăţile cele mai de frunte ale patriei noastre, şi vor vedeâ că din 10—12 medulari, cel puţin 6—7 peste tot locul vor fi boemi. Spuneţi-mi, tot D-voastră, însă cu faţă serioasă, măcar că vorbim de musică, ce se va alege din locuitorii noştri români ce- se află în această patrie, nu mai mult, decât în decurs de două generaţiuni, adecă peste 50—60 ani, dacă aceia nu-şi vor veni în minte, ca văzând, ba prevăzând şi preîntâmpinând împreju- www.digibuc.ro 142 I. LUPAŞ 300 rările, să se apuce cu sufletul, cu trupul de căutarea comerţului şi a industriei, adecă de îmbrăţişarea meseriilor, a negoţului şi a artelor celor frumoase, cu un cuvânt, dacă nu se vor lumina prin ştiinţe cu un zel şi o silinţă mult mai încordată decât până acum ? Sau nu vin, şi de azi înainte nu vor veni şi mai tare străinii, şi se vor încuiba în locuinţele noastre, pe care noi siliţi de împrejurări, împinşi de foame le vom părăsi de bunăvoie, bunăoară cum le părăsirăm cu miile la anii 1814, 1815 şi 1816, când trecurăm cu gloatele în Moldavo-România din pricina foametei celei mari, care domni atunci în patria noastră şi cum le părăsesc în minutele de faţă locuitorii de pe marginile Ungarie^ tot din aceeaş pricină? Acestea când ar străbate la inima fiecărui Român binesimţitoriu, socotesc, că 8’ar îngrjl altfel de şcoli, de fundaţiuni şi de colectele prin care se înfiinţează acelea. Insă atunci cum ni s’ar mai puteâ aplica pe bună dreptate, vechiul nostru proverb: «Mintea Românului cea din urmă ?» Adecă cum am zice, Românul nu se înţelepţeşte,până când nudă cu nasul de rău; Românul nu prevede nimic, nu prea se îngrijeşte, ci zice: «Cum am trăit eu, va trăi şi fiul meu» I... In privinţa musicii vocale, am aveâ a zice mai multe, când pe de o parte ne-ar iertă îngustimea coloanelor ale acestui jurnal, iar pe de alta nu ne-am teme că, cântăm la o babă surdă, care tocmai să vreâ, nu ne poate auzi. Am zis în articolul «Artele cele frumoase», cumcă musica vocală la toate naţiunile cultivate a început a înflori numai după ce s’a introdus în cântările cele bisericeşti. Inima omului este un ce foarte plăpând; simţământul de mulţumire şi gratitudine este transplantat în băerele ei, încă din frageda pruncie. Deci către cine poate fi omul în lumea aceasta mai mulţumitor, mai recunoscător, decât către acela, care a luminat ziua ca soarele şi noaptea cu luna şi stelele; din a cărui bunătate rodeşte pământul şi se satură oamenii şi mulţimile de vietăţi ? A adus un Abel acestui Dumnezeu jertfă din cele mai grase ale sale animale; a fost gata cu toată bunăvoinţa un Avram a sacrifică acestui Dumnezeu adevărat pe unicul său fiu Isac; doară popoarele următoare să fie mai nesimţitoare, mai nerecunoscătoare ? Departe să fie! Tot ce a putut escu-getă mintea omenească, geniul cel mai încântat, a adus jertfă lui Dumnezeu. Geniul de arhitectură i-a clădt biserica cea mai frumoasă, geniul de pictură a zugrăvit pe Maica Domnului cu fiul în braţe; geniul de musică i-a cscugetat versul şi aria cea mai melodioasă, numai ca să-şi poată da tributul de reve-rinţă şi mulţumire cu deplinătate. Toată suflarea şi toată făptura laudă numele Domnului, Şi deosebire este numai într’aceea, că unele popoare îl laudă astăzi printr’un glas reţinut de legile unei arte frumoase, iar altele pe glasul gurii, Strigând şi văitându-se din răsputeri, după cum făceau mai înainte toate www.digibuc.ro 3oi DIN ACTIVITATEA ZIARISTICA A LUI ANDKhi MUKfcijANU •43 popoarele.Frumos este şi cireşul sălbatic; însă experienţa a dovedit, că altoindu-1 nu numai că reiese mai frumos, ci aduce şi fructe mai bune. Frumos este calul sălbatic, ce nu cunoaşte frâu şi şea; însă mult mai frumos şi mai preţuit, când ştie să păşească în buiestru şi să sară după deprinderea ce i-a dat-o călăreţul cel ingenios, făcând să ştie de frâu şi chingă. Frumoasă este şi cântarea pe glasul gurii, mai ales când cântăreţul sau cântăreaţa este înzestrată dela natură cu un vers dulce şi plăcut; experienţa însă a dovedit şi dovedeşte, că cultivându-se acel vers după legile musicii vocale, încântă şi farmecă nu numai pe omul cu gust cioplit şi rafinat, ci încă şi pe sălbaticul din pustiile Asiei şi Africei. Să nu se alunece a crede, cumcă eu, care din darul lui Dumnezeu, încă ştiu a cântă în biserică după glasul gurii, pe fiecare din cele opt glasuri şi încă mai fac şi câte o gorgoană şi sucitură, de cască Românul din gură, a-şi dori sau a-şi fi de părere, ca noi să ne lăpădăm cântările noastre cele străvechi bisericeşti, cu cari ni s’a dedat urechile, întocmai ca la cei ce locuiesc pe lângă faur, căldărar s. a., sau pe lângă morile de măcinat, încât fără sunetul acelora mai că nu pot să adoarmă. Nu: ci o reformă cred că nu le-ar stricâ deloc, precum nu strică, ci prieşte pomului dacă-i vei tăiâ crengile şi ramurile cele uscate, care nu numai că nu aduc nici un fruct, ci încă împiedecă şi pe cele fructificătoare. D-voastră veţi fi băgat de seamă, cumcă cărţile noastre bisericeşti sunt tipărite toate cu prosodia limbii, adică la fiecare cuvânt îţi arată accentul sau ocsia, după cum o numesc cântăreţii noştri, unde ai să întinzi glasul şi unde nu. Veţi fi băgat însă şi aceea de seamă până în cât se păzeşte măsura aceasta cerută de originalitatea şi natura limbei noastre din partea psalţilor noştri bisericeşti «Mărire Ta-tă-ă-ălui», «sfinte Dumneze-u-ule», şi alte câte de aceste într’o biserică ca şi în alta. Vedeţi d-voastră, când am da noi cântăreţilor noştri să cânte tot aceste vorbe, dar în altă limbă, şi apoi să le întindă şi destrame ca şi în limba noastră, eu stau bun, că n’am aveâ răbdare a-i ascultă până la sfârşit şi că ne-am convinge, că a sosit timpul în care să ne încercăm şi noi a ne supune la o lege cântările îndeobşte, şi mai întâiu cele bisericeşti. Dar mă veţi întrebă, că ce este cauza de se scutură şi isbesc aşă de pocit cântările noastre în gurile cântăreţilor de pe la strane. Pricina de căpetenie este că ariele sau glasurile, pe care se aplică cuvintele cele româneşti, au fost croite dela început pe limba grecească, unde se şi potrivesc fără cel mai mic 8căzământ. Deci dându-mi d-ta, fiind eu un copil sărac, de pomană o cămaşă, care a rămas dela tatăl d-tale, cu aceea eu mi-am învelit trupul şi m’am scutit încâtva şi de frig; dar să nu mă întrebi, că-mi vine bine pe trup sau nu, căci www.digibuc.ro 144 I. I.UPAŞ 302 prin o asemenea întrebare te faci singur de râs. A doua pricină, este că sărmanii cântăreţi nu ştiu păzi o dreaptă măsură întru modelarea cântării, ci sau poposesc prea mult la o silabă, sau trec prea iute peste aceea, şi atunci sfârşindu-se tonul glasului, le caută a sfârşi şi lor unde apucă. Cine voieşte a se convinge despre aceasta, asculte la un psalt ce cântă după note şi iarăş la altul care cântă după glasul gurii, şi va vedeâ marea deosebire între aşezarea cuvintelor la unul, şi între durducarea şi rostogolirea acelora la celălalt. Cu aceasta, eu nu voiu să zic, că doară psaltichia grecească nu ar avea ale sale scăderi nesuferite, din care pricină ea a şi început a se pune la o parte, numai că psaltul care a învăţat a cântă după note şi după tact, dacă nu cântă frumos, cel puţin nu-ţi sfărâmă limba şi cu deosebire nu-ţi strică a ei prosodie. Fraţilor 1 Armonia domneşte în cer şi pe pământ, în aer şi sub pământ; armonia domneşte în stat şi în casă, armonia în toată natura. Pentruce pasările cerului cântând în păduri şi în grădini, nu aşteaptă să săvârşească una, şi apoi să înceapă cealaltă? Pentrucă atunci ar lipsi armonia cea frumoasă, pe care ele, fără minte fiind, o execută cu atâta dulceaţă. Armonia dar are să domnească şi în cântările noastre, atât în cele de biserică, cât şi în cele de lume. începutul reformei, dar se poate face numai prin introducerea armoniei în cântările bisericeşti. Insă această armonie, nu se poate câştiga prin aceea că un cântăreţ de rând se va apucă şi va învăţă pe un băieat să cânte mai gros, pe altul mai subţire, fără regulă şi tact, ci ea se învaţă şi se executează numai prin regulata învăţătură a musicii vocale, care are regulele sale atât de fixate şi statorite, încât făcându-se abatere numai dela una, s’a desarmoniat toată cântarea. In zilele noastre văzurăm, ascultarăm două compoziţiuni de cântări bisericeşti liturgice: una rusească în Bucureşti, şi alta grecească în Viena, executate amândouă după notele şi tactul musicii europene. Când un artist de musică se apucă să compună o arie după regulele musicii, el mai nainte de toate are să-şi ia de temeiu un glas simplu, pe care-şi clădeşte ideile sale. Glasul acela se numeşte câmpul ariei, şi se cunoaşte în ori şi care compoziţiune-Aplicând principiul acesta la compoziţiunile liturgice de cari vorbirăm, nimic este mai firesc, decât ca câmpul în cea dintâiu să fie rusesc, şi în cea din urmă grecesc. După a mea părere, artistul care şi-ar luă osteneala a compune cântările noastre liturgice în armonie, ar trebui să fie o persoană cunoscută foarte bine cu toate cântările noastre bisericeşti, va să zică român după naştere, român după creştere; a doua, să fie deprins cu exacitatea în toate regulele şi nuanţele musicii. Un astfel de talent apoi va luă de fundament aria de bas sau câmpul românesc şi o va varia după normele sale cele determinate, păzind originalitatea www.digibuc.ro 3°3________PIN ACTIVITATEA ZIARISTICĂ A LUI ANDREI MUKfcfrANU___________145 şi natura fiecărei cântări, fără a se abate cât de puţin dela prosodia limbii noastre, care nu vom suferi a se strica niciodată. Un tânăr student, care abiâ se cuprinde cu studiul musicii vocale, de un an şi câteva luni în şcoala de musică vocală ce s’a întemeiat la episcopia greco-răsăriteană de aici, se încercă în sărbătorile trecute a aşeza în armonie două «acsioane», pe care apoi le cântă cu câţiva tineri, şi vă încredinţez, că publicul se simţi mu.t mai mu ţumit decât când eu, sau altul ca mine, le-ar fi cântat acele pe glasul gurii. Să punem, că un asemenea tânăr român, având şi talent musical, nu învaţă un an, doi, ci se perfecţionează într’un conservator filarmonic, în una sau alta din capitalele ţărilor europene, în arta musicală, încât să fie în stare a compune cântarea după toate regulile musicii vocale astfel, ca punându-şi composiţiunea pe hârtie, să nu se ruşineze a o supune la critica fiecărui artist musical cu renume, unul ca acela poate întreprinde reformarea cântărilor noastre cu toată încredinţarea; căd el nu va lucra în strat străin, cum lucrează deex.: germanul, grecul, muscalul sau oricare altul, care s’ar încerca a ne reforma cântările noastre, ci în stratul limbii sale. Cântările armonioase, pe lângă alte foloase ce s’au enumărat mai sus, ne vor mai aduce şi pe acela că, cu vreme va secunda şi poporul în armonie, şi prin aceea se pune sfârşit discursurilor celor lungi, ce se fac în zilele noastre în biserici sub liturghie, mai ales pe la creştinii cari vor a trece de civilizaţi. Cu introducerea armoniei în cântările bisericeşti, se vor îndrepta tot după acele regule şi cântările de lume, încât nu vom fi siliţi a împrumuta ariele cântecelor noastre dela nemţi sau maghiari, după cum o facem până în minutul de faţă. La toate aceste însă numai atunci vom putea deveni, când pe de o parte vom sprijini şi încuraja pe bărbaţii cei zeloşi, cari au şi început încetul cu încetul a introduce musica vocală sau cântările armonioase în biserică, ca poporul să se îndulcească de ale ei precerinţe, iar pe de alta ne vom pune toată silinţa, ca pruncii noştri ce-i avem pe la şcoli, să se facă încă de timpuriu cunoscuţi cu musica vocală şi mai târziu şi cu vre-o specialitate din cea instrumentală, al cărei folos pentru tinerimea scolastică, l-am arătat pe larg în articolul «Tinerimea română de pe la şcolile cele mari». 33 A. R. — Memoriile Secţiunii lttonee. Seria UI. Tom. V. www.digibuc.ro X ROMÂNUL IN PRIVINŢA PICTURIIx) A zugrăvi însemnează a înfăţişa prin ajutoriul culorilor pe hârtie, pânză, lemn sau metal, o figură omenească, o vietate, sau orice alt lucru din lume, astfel ca să samene cu originalul său. Pictura ca ştiinţă adusă în sistem, şi cu una din artele cele frumoase, are şi ea principiile şi regulele sale inventate din vechime şi perfecţionate după deosebitele epoci, prin care avu ea a trece, dela care fără scădere nu se poate abate nici un diletant. Dacă arta aceasta frumoasă ar aveâ de a face numai cu persoane sau lucruri cari le vedem noi înaintea ochilor noştri, atunci ea ar fi în stare a da celui ce o pricepe bine, testimoniul cel mai eclatant din lume. Adecă având pictorul atâta desteritate în penelul său, încât să mă nimerească nu numai în faţă, d şi în celelalte părţi ale trupului, de exemplu în talia trupului şi în degetele mâinilor, s. a., adeverinţa cea mai bună despre arta lui este, că toată lumea, care mă cunoaşte din persoană, trebuie să zică, că sunt bine înfăţişat în portret, precum şi în cazul contrariu, că cel ce mă zugrăvi, este numai un cârpaciu. Dar fiindcă pictura are de a face şi cu lucruri ideale, cu persoane cari trăiră înainte de aceasta cu sute sau şi mii de ani, de a căror fizionomie nimeni nu-şi mai poate aduce aminte, prin această împrejurare se deschide un câmp larg, pe care numai artistul demn de acest nume păşeşte cu siguritate, iar şarlatanul sau cârpaciul umblă rătăcind din o margine în alta, înşelându-se întâiu pe sine, după aceea pe publicul cel simplu, care fiind idiot în privinţa aceasta, uşor se alunecă a crede că acel mânjitor va fi având idee lămurită despre obiectul ce se încearcă a-1 înfăţişa. La pictură se cere ca şi la poesie şi musică, pe lângă un talent ingenios şi o fantasie ageră, deplină cultură ştiinţifică şi dintre toate o experienţă rară, *) *) Telegraful Român din Sihiu nr. 65. www.digibuc.ro 3°ş_______DIN ACTIVITATEA ZIARISTICA A LUI ANDREI MUREŞ AN U__________147 câştigată din pelerinarea pe la acele locuri clasice, unde s’a desfăşurat şi perfecţionat această artă frumoasă; unde se află modelele unui Rafail, la care în această privinţă, până în minutul de faţă, se închină toată lumea cultivată. Pictura ca şi alte ştiinţe se subîmparte în ale sale specialităţi. Aşa vedem pe unii pictori cuprinzându-se numai cu scoaterea portretelor, pe alţii iarăş cu depingerea de ţinuturi frumoase, de văi atrăgătoare, de păduri, munţi şi câmpii romantice. In ceeace priveşte la icoanele bisericeşti, pictorii deosebesc până astăzi stilul bizantin sau răsăritean, de cel roman sau apusean. Poporul nostru, a cărui religiune concede cultul icoanelor, ce înfăţişează pe una sau alta din cele trei feţe ale Dumnezeirii, pe bărbaţii cei sfinţi, binemeritaţi pentru credinţa creştină, a arătat şi va arătă pururea o mare reverinţă către astfel de icoane. Nu este familie de Român atât de săracă, care să nu se silească a-şi câştigă în casa sa una sau mai multe icoane bisericeşti. Nu este biserică română, ai cărei pereţi pe dinăuntru, şi în multe locuri chiar şi pe dinafară, să nu fie zugrăviţi cu mai multe cete de icoane. Cu cât un popor este mai umblat în lume, cu atât şi gustul lui în orice privinţă este mai rafinat. O naţiune, pe care împrejurările locale au silit-o ca să se pună cu toată tăria pe îmbrăţişarea comerţului şi a industriei şi din cauza aceasta să călătorească pe mare şi uscat, prin ţări străine şi îndepărtate, nu numai că-şi înavuţeşte starea sa materială, adecă adună averi şi trăieşte mai bine, ci totodată îşi îmbogăţeşte, vrând-nevrând, şi spiritul său, adunând de ici una, de colo altă cunoştinţă frumoasă; văzând în această ţară un lucru bun, iar în cealaltă altul, de care omul, întorcându-se la casa sa, pe loc încearcă a se folosi după a sa pricepere şi înţelepciune. In modul acesta se deprinseră şi se cultivară popoarele, de cari astăzi ne minunăm, învăţând unul dela altul, împărtăşind unul altuia cunoştinţele sale. Să băgăm bine de seamă la feciorii noştri, asentaţi la miliţie după sistema aceasta de opt ani. Când se duc, îi ştim cât sunt de rămaşi în toată privinţa; îi ştim cum calcă şi cum vorbesc de lătăreţ, iar când se reîntorc, îi vedem oarecum regeneraţi, aduşi în stare de a puteâ vorbi cu fiecine, de a-şi întocmi lucrurile lor, atât cele de casă cât şi cele de economie după o sistemă, cu un cuvânt suntem siliţi a recunoaşte, că cel ce umblă prin ţări străine, îşi înavuţeşte cunoştinţele sale, îşi rafinează gustul, îşi îmblânzeşte năravurile. Din contră, cu cât un popor, o naţiune, este mai retrasă de coîmbletul cu lumea cea mare şi cultivată, cu cât este ea mai izolată şi are mai puţin de a face cu naţiunile cele luminate, cu atât se află ea în mai mare dobitocie, gustul ei cu atât este mai prost, mai necălit şi mai necioplit, căutând peste to* locul colorii cei mai strigători, în port şi în aa* www.digibuc.ro I. LUPAS 306 148 îmbrăcăminte, văpselile cele mai groase şi mai nepotrivite (cu) icoanele ce le are prin case şi prin biserici. O privire serioasă asupra poporului nostru ne va convinge cu durere despre acest simplu adevăr. Pasiunea ce o are el de a ţinea şi a respecta icoanele de prin casă, nu i-am imputa-o niciodată, când am vedea că gustul lui în alegerea icoanelor este încâtva mai rafinat; că nu se mulţumeşte cu orice mânjitură, ce i-o aduce câte un şarlatan de cârpaciu, ce trece sub nume de zugrav sau pictor, cu toate că el în veaţa sa n’a învăţat nimic despre pictură, ci a privit numai la alt mânjitor mai vechiu şi apoi urmărindu-1, l-a întrecut în caricaturile şi pociturile fantasiei sale. Insă, până când vedem că iconarii dela Nicula îşi pot petrece cu bun folos icoanele lor cele monstruoase şi sperietoare de pruncii cei mici, nu numai în lungul şi latul ţării noastre, ci încă în vecinele principate Moldavia şi România, ne ţinem de strânsă datorie a reflecta pe popor, ca să-şi îndrepte puţintel gustul în ceeace priveşte la pictură, şi să nu se facă de batjocură înaintea altor popoare cultivate, cari şi până acum ne strigă în urmă când văd o materie vărgată, împestriţată cu culori roşii şi strigătoare, că acesta este gustul Românului, şi apoi dela o asemenea împrejurare au întru nimic a judeca la altele şi a ne impută, că nu punem nici o silinţă, ca să deschidem ochi Românului şi să-l aducem la cale, ca să propăşească şi el cu spiritul timpului în care se află şi să înainteze în tot ce produce şi perfecţionează mintea omenească cu rezultat bun pentru contimporanii noştri. Nu este dar scopul nostru a înştiinţâ răsboiu icoanelor celor înfăţişătoare de sfinţi şi sfinte, cu a căror sobornicească aşezare dela sfinţii părinţi, ne învoim şi ne-am învoit totdeauna. Tot ce dorim noi este, ca să deşteptăm în popor un gust mai fin, mai rafinat în privinţa alegerii icoanelor, şi prin aceasta să tăiem calea la atâţia cârpaci de zugravi cari, după cum arătarăm, neavând nici cea mai mică idee de o pictură regulată, mânjesc la hârtie, pânză şi tablă de teiu, făcând cele mai pocite caricaturi şi vânzându-le apoi cu preţ bun pe la poporul nostru cel simplu şi puţin pricepătoriu. Prin acest lucru nu numai că se degradă şi umileşte cultul cel evlavios al icoanelor, ci se nutreşte totdeodată prostia şi necapadtatea poporului, făcându-se a rămânea în veci lega de statul prunciei şi a nu se putea elupta la un gust mai civilizat şi la o alegere mai nimerită. Răul acesta numai aşâ se va înlătura, dacă pe de o parte ne vom sili a ne face pictori trecuţi prin şcoalele de pictură şi înavuţiţi cu o experienţă câştigată în pământul cu modelele cele clasice ale acestei arte frumoase, iar pe de alta bărbaţii noştri cei mai înţelepţi, cari locuiesc în mijlocul poporului, vor începe a premerge cu un exemplu bun întru alegerea şi cumpărarea icoanelor www.digibuc.ro 3°7 DIN ACTIVITATEA ZIARIS'llCA A LUI ANDREI MUKLŞANU 149 de prin case. Căci este ştiut şi probat de experienţă cum că poporul dela sate se întocmeşte atât cu mobilarea casei, ca chiar şi în modul de a fierbe şi de a pune bucatele pe masă, după casele cele mai de frunte şi cu trecere mai mare din sat. Iar tinerii noştri pictori, cari voieşc a-şi câştiga pâinea cu această artă frumoasă, să se precugete de timpuriu despre modul de a se deprinde în pictură după sistematicile ei regule, făcând cursul prescris la institutele unde se propune ea ca studiu regulat, şi numai atunci să-şi însuşească nume de zugrav, când vor fi în stare de a produce cu mâinile lor un lucru care să poată suferi critica şi concurenţa adevăraţilor artişti academici; căci altfel le prorocim, că va veni timpul, când cu posnele şi caricaturile cu cari orbesc astăzi pe poporul cel încă prunc în privinţa gustului, nu-şi vor mai putea câştiga nici măcar cina de o seară. www.digibuc.ro XI UN SFAT BUN LA TIMPUL SĂU *) Un poet zice oare unde: «Copiii sunt cea mai mare bucurie a părinţilor, însă e mai bine să nu ai nici unul, decât să-i vezi rău crescuţi şi neascultători». Adevărul acesta este netăgăduit, căci punând această întrebare părinţilor suntem siguri că ne vor răspunde cu un glas de obşte: «aşâ este». Cea mai mare parte a grijii şi tendinţei părinţilor este dedicată bineluis pi-ritual şi trupesc al copiilor lor, şi această privitoare părtinire pentru tinerime, nu se mărgineşte numai pe lângă familie, pe lângă cercul de clasă, ci ea află reprezentanţii cu tot dreptul şi în veaţa publică. In institutele de creştere şi de învăţătură, îngrijirea pentru binele spiritual al tinerimii merge de acum mână în mână cu îngrijirea pentru binele lor trupesc. Pentru aceea s’a introdus la toate gimnaziile şi alte şcoli mai complete şi exerciţiile gimnastice, care întăresc trupul şi nu-1 lasă molepsiei. In şcoli învăţăm felurite ştiinţe; ele au să dea învăţăceilor săi o avuţie de felurite cunoştinţe din deosebite învăţături, însă cunoştinţa aceasta în sine nu este unicui şi cel de pe urmă scop al creşterii morale, şi cunoştinţele ce ni le agonisim în şcoli din diferite ştiinţe, se vor face numai atunci un element de cultură adevărată a spiritului, dacă ele nu vor rămânea un capital mort, ci se vor face o proprietate vie a proprietarului său prin cultivarea inimii spre un simţ nobil de cucerinţă către D-zeu, de reverinţă către mai marii săi şi aproapele său, şi de pietate fieascâ către părinţii săi. Această cultivare a inimii, nimenea nu ne-o poate da într’o măsură mai mare şi într’un grad mult îndestulător, ca biserica. Este un lucru rădicătoriu de inimă a vedea tinerimea scolastică adunată în l l) Telegraful Român din Sibiu 18541 nr. 16. www.digibuc.ro 3°9 DIN ACTIVITATEA ZIARISTICĂ A LUI ANDREI MUREŞANU 151 biserică, cântând cu melodioasele sale glasuri cântările dumnezeieşti. La câţi părinţi, la câte mame duioase se ridică peptul, când văd pe iubiţii lor prunci încasaluiDumnezeuIEle atunci se cred străpuse în pruncia lor, şi mulţumesc făcătoriului, că le-a înzestrat cu copii. Oamenii cei mari îşi vor aduce aminte, dacă au gustat cândva acea bucurie, de minutele acelea în cari ei au fost rânduiţi de învăţătorii lor să spună mai întâiu apostolul în faţa publicului devot în biserica lui Christos. Pruncii buni, crescuţi în frica lui Dumnezeu, sunt bucuria ceamai mare a părinţilor unde din contră copii răsfăţaţi şi rău crescuţi, nu numai urgia şi nenorocirea societăţii omeneşti, ci totodată şi piatra din casa părinţilor. Despre aceasta ne dau destule dovezi părinţii, pe cari i-au pedepsit ursita să aibă astfel de ticăloşi copii. Pietatea copiilor către părinţii lor, dacă aceasta prinde rădăcină în pământul natural al lipsei de îngrijire şi atâmare, ţine numai până atunci, până când aceste legături naturale constau între ei. Aceasta este o lege generală a naturii. Numai religiunea umple de simţ(ul) durător al pietăţii, inima copiilor pentru părinţii lor. De vreau părinţii una, ei trebuie să vrea şi cealaltă, adecă ei au să îngrijească din toate puterile ca cultura religioasă să străbată inimile copiilor lor. Aceasta este o îngrijire, care după trista experienţă, astăzi ocupă vieaţa multor părinţi. Dacă dară religiunea are să influenţeze hotărît în apucăturile copiilor, atunci ea trebuie să intre în mintea copilului, trebuie să-l străbată de tot, adică să se facă religiozitate adevărată. La noi românii, cari ţinem ritul oriental, în care sunt multe şi feliurite ceremonii, ce iarăş au însemnătatea lor, este neapărat de lipsă ca vieaţa subiectivă a credinţii, sau zicând aşa înlăuntrul nostru religios, să-l manifestăm prin umblarea la biserică, şi luând parte la ceremoniile ei. Părinţii cei luminaţi creştineşte văd peste prezent departe în viitor şi în propriul său şi al copiilor lor interes, cunosc de esenţială trebuinţă a împlânta în inima copiilor lor de timpuriu frica lui D-zeu şi îndreptarea voiei lor către virtute. A ne duce la aceasta, nu e deajuns singura învăţătură a religiunii. Jeţul propriu al religiunii este inima şi hrana ei se agoniseşte luând parte la serviciul dumnezeiesc şi la frumos întocmitele lui cântări, adecă învieţuindu-ne în vieaţa bisericească, care este institutul de vindecare, ce l’au întemeiat Christos (începătoriul) şi păzitoriul dumnezeieştilor mistere. La aceasta dară trebuie pus fundamentul de timpuriu. Scânteia religioasă zace în inima pruncului, un bold tainic îl duce la biserică, el se află de bună voie, deşi la început numai din curiozitate la ceremoniile bisericeşti. Venind dară noi acestor neştiute întrlnsele trebuinţe prin învăţătură, îndreptare, exemplu şi dedare spre ajutor şi tălmă-cindu-le mergerea la biserică ca un tribut, cu care suntem datori cinstirii de www.digibuc.ro . I.UPAŞ 310 15* I D-zeu, ca un credeu public, ca un act de apropiere a împăcătoarei de inimi jertfe, apoi împreunând cu aceasta, fără siluirea din afară ce răceşte inimile» şi un exerciţiu de toate zilele, atunci putem chezeşul, cumcă din acei copii vor ieşi creştini buni, cercetători şi cinstitori de casa dumnezeiască şi credincioşi mădulari ai maicii bisericii sale. Părinţii şi învăţătorii cei cu minte vor priveghiâ dară şi vor întrebuinţa mijloace potrivite, care să nu fie nici aspre nici siluitoare pentru îndreptarea pruncilor a merge la biserică. Supunerea, amorul, pietatea «către părinţi sunt datorii, dar totodată şi virtuţi ale copiilor, acestea află temeiul şi deplinirea sa în supunerea către D-zeu, şi aceasta este starea care păzeşte naturalele simţăminte către părinţi de scădere şi stingere cu totul. Adevărat religios crescuţi, copiii servesc părinţilor spre mângâiere şi bucurie la bătrâneţe; iar din contră cei rău crescuţi, spre muncă şi necaz. Celor dintâiu se poate zice făgăduinţa: Binecuvântarea părintelui clădeşte copiilor case, iar celor de pe urmă ameninţarea: Blestemul mamă-sa doboară casele jos. Să nu ne înşelăm cu importanţa a umanismului nudem, însă tare enervat, care are plăcere a trage tinerimea dela frecventarea bisericii, căci obligătoriul indiferentismu, raţionalismu şi naturalismu pândeşte numai dincolo de mormânt I Şi întradevăr, este un ce înfiorătoriu a vedeâ pe modernii noştri tineri, cumcă deabiâ hiară cunoştinţe despre proprietăţile şi legile trupurilor universale, şi despre nişte principii metafizice şi pe loc cutezară a batjocori şi a critica lucruri pe cari ei nu le cuprind cu mintea lor, numai ca să se arate că sunt filozofi, uitând de vorbele filozofului Bacone: «filosofia obiter libata abducit a Deo, penitus hausta reducit ad eum>). Nu vă amăgiţi dară tinerilor prin fantasia minţii voastre cea predomină-toare, dar încă necoaptă, căci cu cât veţi străbate mai adânc în esenţa oricărui lucru, cu atât veţi vedeâ mai bine câtă armonie domneşte în univers şi cât de mare este puterea creatorului acestor lucruri. Uitaţi-vă în cer sus, şi judecaţi despre mărimea trupurilor celor ce înoată acolo şi sunt cu milioane de ori mai mari decât lumea noastră, apoi vă coborîţi în adâncul mării şi vă uitaţi prin microscop la milioane de vietăţi ce înoată în fiecare picătură a mării şi apoi j udecaţi despre rândul şi armonia ce domneşte între vietăţile acestea nevăzute, şi între giganticele trupuri ce se văd ca stelele deasupra noastră, şi eu vă stau bun, că atunci se va umplea inima voastră de o devoţiune sfântă şi veţi striga plini de entuziasm religios: «Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile tale, toate întru înţelepciune le-ai făcut». Omul nu se abate la bătrâneţe de cărările pe care a umblat în tinereţe. Să nu întârziem dară a povăţul tinerimea pe calea frumoasă a virtuţii şi a www.digibuc.ro 3ii DIN ACTIVITATEA ZIARISTICA A LUI ANDREI MUREŞANU 153 adevărului, a supunerii către Dumnezeu, autorităţile publice, a buneicuviinţe şi a dreptăţii şi aşa vom înconjura nevoia de a plânge mai târziu pe copiii noştri. Şi apoi cei trei Ierarhi, cari au întemeiat ceremoniile bisericii noastre şi se zic marii dascăli ai lumii, n’au fost ei cei mai mari filozofi ? Şi întru adevăr, de vom privi mai cu atenţiune la toate ceremoniile, la toate rugăciunile şi cântările ce simt compuse de ei, vom vedea că aci zace o filozofie mare şi adâncă. Drept aceea cercetând voi tinerilor şcolari biserica, nu pierdeţi nimic din vaza voastră cea filozofică, dacă vreţi a o numi aşa, ci ea mai tare va creşte, căci cunoştinţele voastre filozofice se pot îndrepta şi deplini, luând parte la ceremoniile dumnezeieşti şi la frumoasele lor cântări, la cari avă îndeletnicişi perfecţiona aci în Sibiu, unde în privinţa aceasta este aşâ de bine pentru voi îngrijit, aveţi cea mai bună şi mai dorită ocaziune. Şi cui nu i s’a ridicat inima şi nu i-a săltat peptul astăzi în biserică, când întonă tinerimea şcolară imnul poporal «Caută Doamne din înălţime», cu atât de potrivită şi bine aleasă armonie? www.digibuc.ro XII MĂESTRIA TIPARIULUI1) Limba este mijlocul cel mai de frunte, care l-a dat Dumnezeirea omului ca să lucreze omeneşte, adecă ca prin aceea să-şi desfăşoare mintea şi priceperea, simţul şi moralitatea, făcând din aceasta nişte puteri lucrătoare, atât spre ajutorarea sa, cât şi a altora. «Numai prin organisaţiunea vorbirii», zice renumitul Herder, a primit omul inspiraţiunea dumnezeească, sămânţa înţelepciunii şi a perfecţionării celei fără de sfârşit. Dela vorbire atârnă tot ce au cugetat, ce au voit, ce au făcut şi ce vor face cândva oamenii omeneşte pe pământ: căci toţi am umblă până astăzi in patru brânci ca dobitoacele, dacă nu am fi fost insuflaţi de aceastăscânteiedumnezeiască, care ne-a deschis ca un sunet încân-tătoriu buzele noastre. Toată istoria omenirii cu toate vistieriile tradiţiunii şi ale culturii, nu este nimic alta, decăt o urmare a vorbirii. Prin vorbire se află legat sufletul nostru cel cugetătoriu, de sufletul omului celui dintâiu şi poate şi de al celui din urmă om din lume. Scurt, limba este caracterul minţii noastre prin care singur îşi câştigă ea formă şi se străplântă mai departe». Insă darul cel nemijlocit ce l-am primit dela natură, este numai putinţa de a vorbi; desvoltarea şi deprinderea limbii, va să zică cultura şi propăşirea ei în tot ce priveşte la claritate, avuţie, tărie şi la lăţirea vorbirii, este treaba şi ocupa-ţiunea omului. Drept aceea când spiritul omenesc îşi pune toată silinţa întru a aduce la deplinire acest organ de atâta trebuinţă şi însemnătate, lucră în înţelesul cel adevărat al Dumnezeirii, şi tot omul care află un nou mijloc pentru desvoltarea acestui scop sfânt, care îndeplineşte sau îmbunătăţeşte pe cele aflate până acum, trebuie privit ca o unealtă, prin care lucră dumnezeeasca provedienţă. De unde urmează, că cine ar cuteză a pune piedică spiritului omenesc, când umblă pe calea aceasta, care slujeşte spre înaintarea omenirii, *) *) Telegraful Român din Sibiu n-rii 96—98. www.digibuc.ro 313________DIN ACTIVITATEA ZIARISTICĂ A LUI ANDREI MUREŞANU_____________IŞŞ sau s’ar împotrivi voinţii dumnezeieşti, sau s’ar afla în aceeâ tristă orbire de a nu o cunoaşte de loc. împrejurările nu ne iartă ca să vorbim aici mai pe larg, despre aflarea şi cultivarea limbilor, nici despre spiritul şi caracterul naţional ce-1 are fiecare limbă, ci numai despre cele două mari descoperiri, prin care s’a dat câmp limbilor de a împlini misiunea lor cea înaltă, ca adecă să se facă organ împărtă-şitoriu pentru spirit şi inimă, nu numai între câţiva oameni din apropiere, ci între toate generaţiunile cari se află în vieaţă, ba încă şi între cele ce au vieţuit mai nainte şi între cele ce se vor naşte în viitoriu, va să zică o legătură, care împreună tot neamul omenesc, o avere din care se poate împărtăşi fără osebire tot omul zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Descoperirile acestea de atâta însemnătate sunt mâestria de a scrie şi măestria tipariului. Scrisoarea şi tipariul încă au adus foarte mult la cultura limbilor, încât putem zice, că fără de aceste două aflări, limbile nu ar fi putut face propăşirea în care se află astăzi; însă noi deocamdată privim numai la neapărata trebuinţă a acestor aflări în privinţa împărtăşirii şi lăţirei de idei, sentimente şi de putinţă de a se străplântâ toate aceste la generaţiunile cele mai târzii. Vorbind omul cu gura, îl înţeleg numai cei ce se află în a lui apropriere. Vrând el a lăţi aceasta a sa vorbire mai departe, prin oamenii cari-1 auziră, îndată i se pun mii de piedeci înainte, cari-i schimbă cu voie sau ţâra de voie, înţelesul cel adevărat, prin uitare, neînţelegere şi altele. Mai încolo vorbirea prin graiu face o impresiune trecătoare, pe care nu te poţi răzimâ cu statornicie şi pe care vremea o poate şterge cu totul. Scrisoarea ajută la toate lipsele acestea, întrebuinţând nişte semne caracteristice, însă şi ea a trebuit să treacă prin mai Inulte prefaceri. Mai întâiu, se folosiră scriitorii de pictură, zugrăvind lucrul care voiau a-1 propune. Modul acesta de scriere a făcut ieroglifelor, adică scrierii prin semne simbolice, însă şi aceasta nu a fost scutită de toată greşală şi neînţelegerea până când mai pe urmă în locul ieroglifelor au păşit slovele sau litcrile cele articulate, prin care scrierea a scăpat de toate scăderile de mai nainte. Prin această aflare mare şi minunată, omul poate împărtăşi cugetele, simţirile, voinţa, bucuria şi întristarea sa nu numai în apropiere, ci şi în cele mai depărtate colţuri ale pământului, fără a se teme, că primitoriul va veni în ispită a le da o răstălmăcire pe dos. Prin mijlocirea aceasta ni se păstrară nişte vistierii nepreţuite ale spiritului şi inimii unor popoare, care de multe sute de ani se află înmormântate, istorii, cărţi religioase, legi şi drepturi, capete de operă ale geniilor din timpul anti-cităţii, toate acestea se străplântară la noi, trecând prin noaptea cea lungă www.digibuc.ro 156 I. LUPAŞ 514 a veacurilor barbare de mijloc, parte întregi, parte în frânture mult preţioase; prin mijlocul acesta lumea cea veche, clasică, s’a adus în legătură spirituale nemeziată cu lumea cea nouă şi cu cea mai nouă din veacul nostru, prin care s’a pus un fundament bun şi s’a dat o îndreptare hotărîtoare civilizaţiunii de astăzi. Ce au cugetat învăţaţii şi filozofii din veacurile cele mai bătrâne, ştie lumea de astăzi, va să zică bogăţia ideilor vechi s’a făcut o avere obştească pentru generaţiunile de astăzi şi pentru cele viitoare, numai prin aflarea metodului de a scrie cu semne articulate. Cunună însă la toate binefacerile acestea a pus o altă aflare încă şi mai preţioasă decât scrierea cu litere. Aceasta a fost aflarea tiparului, care fără a schimba ceva în modul scrierii, fără a părăsi literile, a mijlocit ca să se înmulţească cărţile cele produse acum cu această maşină, în toată lumea, astfel încât să nu mai fie teamă, că arzând cutare bibliotecă, cărţile cari au fost într’însa, nu se vor mai află în toată lumea. Tipariul operează cu o iuţeală, şi totuş pe sigur, încât putem zice că el lucră cu ziua, ceeace se lucra mai înainte cu anii, mai încolo el este scutit de toate primejdiile, la care se află supusă scrierea căci ce este odată tipărit, nu se poate falşificâ răzând şi scriind altceva în locul acela, cum se întâmplă aceasta cu manuscriptele cele vechi. De unde urmează, că măestria tipariului este o aflare, care prin lucrările sale a devenit foarte puternică şi aducătoare de binecuvântare asupra întregului neam omenesc, care a strămutat soarta întregii omeniri, încât, cu toate că a ieşit din spiritul unuia sau a mai multor bărbaţi geniali, se poate privi ca rodul unei însuflări dumnezeieşti, ca un dar deosebit al ceriului. Privind acum la timpul şl la poziţiunea, în care se află lumea, pe când s’a descoperit această frumoasă măestrie, încă avem câmp a ne minuni de degetul cel preaînţelept al provedinţei.Dacâ tipariul s’ar fi descoperit cevimai înainte, de pildă în veacurile cele întunecoase, când domnei dreptul pumnului şi Hildebrandismul cel înfricoşat, de care se înspăimântase toată lumcQ, atunci popoarele nu ar fi cunoscut valoarea lui, sau dacă s’ar fi încercat atunci a se face o întrebuinţare de acela în interesul luminii şi a adevărului, atunci puterea cea împreunată a săbiei şi a cârjei celei strâmbe, ar fi sugrumat încă în leagăn această tânără aflare, sau ar fi supus-o unor cătuşe de fier, silind-o să lucreze numai în favoarea acelei puteri. Fulgerul afurisirii s’ar fi trimis cu toată asprimea asupra profanilor tipografi, întocmai ca şi asupra cetitorilor de cărţi profane, şi precum au abuzat odinioară preoţii egipteni cu ieroglifii şi braminii din India cu scrierea, tocmai aşa s'a.r fi făcut atunci în Europa abus cu măestria tiparului în interesul întunerecului şi a orbirii ce era atât de plăcută pe acele timpuri. Tipariul însă se descoperi chiar în epoca cea mult www.digibuc.ro 31 s______DIN ACTIVITATEA ZIARISTICA A LUI ANDREI MUREŞANU_____________IŞ7 cumpănitoare, când apusul încercase a se scutură de lanţurile întunecimii, când se începuse lupta între libertatea şi tirănia spiritului, între libertatea cetăţeană şi guvernul silii, din care răsboiu, ca să se poată alege lumina cu învingerea, a fost chiar trebuinţă neapărată de o asemenea aflare cum a fost tipariul. Despotismul câştigase cu ceva mai nainte o arenă înfricoşată prin aflarea pulberei de puşcă şi prin înfiinţarea de oştiri regulate şi stătătoare, încât din partea aceasta le ameninţa popoarelor o primejdie cutrierătoare încât putem zice fără sfială că numai aflarea tipariului a fost în stare să zădărnicească planul ce se gonea pentru o subjugare obştească a tuturor naţiunilor din Europa, de care apoi mai târziu aflarea tipariului în deşert s’ar fi încercat a le seăpâ. Ce foloase poate aduce tipariul în împrejurări favorabile, şi cât de nemăsurate binefaceri se revarsă din el asupra întregii omeniri, cu toate că încă nu se află deplin scăpat şi scutit de greşelile şi piedecile ce se pun ca un turn în contră, vom puteâ pricepe cu toată înlesnirea, dacă vom arunca o privire scurtă asupra naturii şi a istoriei lui, alăturându-1 cu metodul scrierii ce se întrebuinţa înainte de el. Până a nu se afla măestria tipariului, încă şi bărbatul care erâ înzestrat dela natură cu cele mai frumoase talente, care avea aplicarea cea mai fer-binte spre a se adăpâ în ştiinţe, care prin poziţiunea sa cetăţeană, erâ mai favorat şi provăzut cu cele mai bogate isvoare băneşti, aveâ să se lupte cu cele mai mari greutăţi, voind a-şi câştiga o cultură ştiinţifică. Cărţile erau foarte rare, cumpărarea unui singur manuscript de ceva însemnătate şi mărime, îi veniâ omului mai scumpă decât astăzi o bibliotecă întreagă de cărţi alese, mai vârtos înainte de aflarea metodului de a produce hârtie din trenţe de in şi de cânepă, apoi pe lângă bani se mai cerea încă o deosebită favoare a ursitei, ca să poţi veni în cunoştinţă, că se află cutare carte şi că se vinde pe bani. Spiritul omului însetat de ştiinţe, lipsit fiind de împărtăşirea cugetelor şi a ideilor ce le scoaseră la lumină bărbaţii cari au trăit înainte de el, sau şi cei contimporani, însă petrecători în depărtare de dânsul, se vedea silit numai de ideile şi cugetele sale şi în loc de a propăşl de acolo, unde încetară înaintaşii săi, neavând nici o împărtăşire despre lucrurile şi aflările lor, se vedeâ adus în ispită a începe şi el dinainte, prin care împrejurare ştiinţele cu greu puteau înainta şi spori în a lor perfecţiune. Nici însăş vistieriile împărăteşti ce se foloseau spre cumpărarea unor manuscripte rare, sau spre întreprinderea de călătorii a oamenilor învăţaţi prin alte ţări, ca să se întâlnească şi să confereze cu alţi bărbaţi luminaţi, nu erau în stare a suplini lipsa aceasta, cu atât mai puţin o puteau face aceasta bărbaţii www.digibuc.ro 158 I. LUPAŞ .116 pe cari norocirea nu i-au înzestrat cu mijloace de bani. Multe din ajutoarele ce stau astăzi la îndemâna bărbaţilor procopsiţi, înainte de aflarea tipariului nu se aflau şi nici că se puteau află de loc. Scurt, fără de tipariu noi astăzi nu am avea dicţionare de tot felul de colecţiuni bogate în toate ramurile ştiinţilor) magazine de raporturi, de invenţiuni sau descoperiri şi aflări, păreri şi trac-taţiuni despre un lucru pro şi contra, n’am avea foi literare, critice şi periodice, lecsicoane de conversaţiune, la care lucră mai mulţi bărbaţi deodată. înainte de aflarea tipariului, descoperirile cele mai frumoase ale unora şi ale altora puteau să zacă ascunse şi tăinuite, sau numai la un cerc mai mic cunoscute, prin urmare uşor se puteau da iarăş în mâinile uitării. Din contră, rătăcirile cele mai mari, cari se aflau scrise în unele cărţi prea rare, nevenind la cunoştinţa acelor bărbaţi, cari ar fi fost în stare a le înfruntă şi îndreptă, puteau să zacă mai multe veacuii ascunse, apoi venind cândva la lumină, puteau produce amăgirile cele stricătoare şi împinge în rătăcire şi pe cei mai deştepţi ispititori ai naturii. La toate aceste rele şi neajunsuri s’a aflat leacul cel mai potrivit prin maestatica aflare a mâestriei tiparului. Prin aceasta, după cum zice Herder atât de frumos: «Societatea tuturor cugetătorilor din toate părţile lumii, a devenit o biserică adunată visibile». înainte de aflarea tipariului, dacă i-ar fi venit vre-unui despot în minte să prăpădească toate cărţile din lume, o puteă face aceasta în însoţire cu mai mulţi tovarăşi de aceeaş fărină, după cum o şi făcu un răpitor de tron înChina. Astăzi, una ca aceea, nu mai este cu putinţă, tocmai de ar plesni în capul unui domnitor de lume, cum a vrut să fie Napoleon cel dintâiu, o asemenea ideie ruşinătoare căci bibliotecile cele private, de care se află foarte multe în lumea cultivată i-ar zădărnici cugetul acel blestemat şi în urmă s’ar vedea silit a se mulţăml cu ruşinea veacurilor ce ar cădea peste el, fără a-şi fi putut pune cugetul cel rău pe deplin în lucrare. Nu numai republica învăţaţilor şi nu numai ştiinţa în sine au făcut un câştig nemăsurat prin măestria tipariului, ci lucru ce este de mai mare însemnătate, prin ea a străbătut lumina şi în massele poporaţiunii, cunoştinţele cel puţin în privinţa lucrurilor ce sunt mai precumpănitoare pentru om şi cetăţean, au început a pătrunde până şi (la) clasele cele mai de jos. Fără de tipariu, n’ar avei astăzi lumea cărţi populare destul de lăţite, n’ar avei cărţi consfinţite pentru învăţătura elementară în şcolile cele de rând, n’ar avei cărţi menite pentru fiecare stat, fiecare chemare în parte, sau nu în măsura şi numărul deajuns; massa fundamentală a naţiunilor s’ar afli până astăzi lipsită de împărtăşirea, de progresele ce le-a făcut ştiinţa, şi peretele despărţitor între clasa învăţaţilor şi a celor neînvăţaţi nu s’ar fi tras la pământ niciodată. Tipariul a mijlocit www.digibuc.ro 3i7 DIN ACTIVITATFA ZIARISTICĂ A LUI ANDREI MUREŞANU 159 ca învăţătura să se lăţească peste toate clasele de oameni, el a făcut ca o întreagă naţiune să poată ajunge la cunoştinţa drepturilor omeneşti şi cetăţeneşti, la cunoştinţa îndatoririlor ce le are în lumea aceasta şi aşâ să se realizeze ideea unui adevărat stat de drepturi, adică a unui stat ca acela, care să se întemeieze pe un drept de societate omenesc, sau la care să poată luâ parte cu toţii, şi pe domnia unei voinţe obşteşti raţionabile. Tipariul este care dă totdeauna o direcţiune părerii publice, o controlează şi o conduce pe aceea. El pune la cale pe gubernie, ca să îmbrăţişeze tot ce este bun, să primească reformele cerute de timp. Tipariul este, care a ridicat o tribună, de pe Care deodată se vorbeşte la milioane de oameni, care în câteva minute îi face să priceapă starea lucrului, le insuflă priceperea şi simţimântul. Tipariul susţine pe bărbaţii de stat într’o cunoştinţă neîntreruptă despre trebile cari se ating de binele obştesc şi pe cetăţeanul cosmopolit despre evenimentele şi împrejurările cele ponderoase pentru interesele umane, politice, peste tot, şi învaţă pe fiecare om în parte într’o zi ca şi în alta a cunoaşte raporturile, întâmplările aflările, descoperirile ce sunt de neapărată trebuinţă. Astfel de binefaceri nemăsurate dă oamenilor tipariul sau este în stare ale da. Şi cui avem noi să mulţumim pentru acest dar nepreţuit ? Doară statului, sau celor ce cârmuie statul ? Nu. Multe descoperiri frumoase şi multe mijloace înaintătoare de umanitate au purces deadreptul dela state sau dela ocârmuiri sau cel puţin au propăşit numai prin călduroasa sprijinire şi apărarea acelora. Atâtea din descoperirile cele mari geografice, cum au fost de pildă aceea a lui Vasco de Gama şi chiar şi acea a lui Columb, precum şi alte aşezăminte pentru artă şi ştiinţă, religiune şi moralitate, comerţ şi negoţ, aşa de exemplu, institutele pentru apărarea de ciumă şi de vărsat, multe aşezăminte revărsătoare de binefaceri asupra întregei omeniri trebuie să recunoaştem, că s’au înfiinţat de către state. Cu toate acestea, propăşirile cele mai mari şi mai hotărîtoare în privinţa umanităţii, nu au fost opul statelor, ci al liberului spirit omenesc, are vezi bine că presupune, cumcă viaţa lui încă se află în stat, însă el lucrează şi produce minunile sale dela sine, din puterea ce se află în pieptul lui. Aceasta se poate zice cu toată dreptatea despre ajlarea tiparului. Aceasta nu este alta decât o parte deplinitoare din măestria limbii, care s’a produs numai prin îndemnul cel puternic de a împărtăşi altora cugetele sale şi de a primi împărtăşiri străine, care însă nu s’a mărginit numai pe lângă o împărtăşire făcută prin graiu, ci a cuprins în sine şi limba ochilor, a feţii şi a semnelor sau a gesturilor; nu s’a mărginit mai încolo numai pe lângă o simplă descriere a acestei faime de vorbit, ci a pus în lucrare un artificiu, prin care în câteva clipite să poţi a te înţelege cu milioane de suflete, care prin modul scrierii de mai nainte www.digibuc.ro i6o I. LUPAŞ 318 nu era cu putinţă. Această măestrie dumnezeească de a împărtăşi cugetele şi simţemintele, această sfântă legătură ce cuprinde în sine întreaga omenire, este cea mai de căpetenie, liberă şi neviolabilă avere ţ. omului, deopotrivă cu libertatea ce o are omul de a cugeta şi a simţ); acesteia nu i se poate pune vre-o ţăr-muire volnică în cale, ci numai aceea a legii de drepturi, la care se află supuse toate sferele de activitate eterne ale omului, şi al cărei principiu este: a nu vă-tămâ libertatea zea egală a altora. Fiindcă noi, după punctul nostru de vedere, avem a ne cuprinde numai cu însemnarea cea generală, politică şi umană a presei, aşa nu ne putem ocupa prea mult cu istoria aflării tipariului; căci în acea înseninare generală patria, locul aflării şi numele descoperitorului, nu adaugă mult la lucru. Pe lângă aceasta, puţini cetitori sunt cari să nu fi auzit despre numele aflătorilor de măestria tiparului, şi anume despre Iohan Gutenberg, după tată numit şi Gens-fleiş, care a fost cel dintâiu ce a produs cugetul acesta mare, nu numai în inimă, ci după o silinţă de mai mulţi ani şi după luptarea cu mai multe piedeci grele ce i se puseră în cale, l-a pus şi în lucrare strălucită ce e drept, nu fără puternică ajutorare materială şi spirituală din partea lui Ioan Faust, a unui cetăţean bogat însă sgârcit, dela Mainţ şi a lui Petru Şiofer din Gemshaim. Dacă Gutenberg a făcut întâiele sale încercări de a tipări cu litere mişcătoare tăiate din metal la Strasburg, unde a petrecut dela anul 1424 până către 1445, după cum vor unii a şti, sau după ce s’a întors la Mogunţia în anul 1450 şi unde la anul 1454 a dat dovezi şi probe învederate despre perfecţiunea măe-striei sale, atât prin atestate demne de credinţă, cât şi prin opuri întregi tipărite, puţin ne interesează. O împrejurare nu o putem trece cu vederea. La anul 1764, a eşit la lumină o carte sub numirea de: «Originile tipografice». In aceasta autorul Gerard Mermann, se sileşte a dovedi, că nu Gutenberg dela Mogunţia, ci Laurenţiu Ionsoen dela Harlem din Olanda a fost aflătorul măe-striei tipariului. Omul acesta s’a născut la anul 1370, şi a murit la anul 1440. El după profesiune a fost făt sau crâsnic de biserică în numitul oraş. Cartea aceasta a descoperit multe lucruri şi a dat ocasiune la certuri şi dispute serioase între învăţaţii germani de o parte, şi între literaţii din Olanda de altă parte. Este Cu putinţă, că ideea aceasta măreaţă a plesnit deodată în mai multe capete învăţate, care se sileau a o pune în lucrare fără să ştie unul de altul, şi cu atât mai vârtos, că măestria de a săpa în lemn icoane şi litere şi de a tipări în modul acesta, era cunoscută atât în vremea lui Ionsoen, cât şi pe a lui Gutenberg, prin urmare nu eră prea mare greutate a tăia literile din metal şi a tipări cu ele, şi după ce cu tăierea nu mergea lucrul tocmai după dorinţă, a le vărsă din plumb şi a se slugări cu ele, cum ne slugărim până în ziua de astăzi. In zilele www.digibuc.ro 319 DIN ACTIVITATEA ZIARISTICĂ A I.l'I ANDREI MUREŞANU i6t noastre literaţii se par a fi compus cearta aceasta pentru aflătorii de măestria tipariului, aşi că lui Ionsoen îi dau cinstea de a fi adus la perfecţiune măestria de a tăiâ icoane şi litere în lemn, adecă arta tipariului exilografic, iar aflarea măestriei tipariului pe basele cari se păzesc până în timpul nostru, se ascrie lui Ioan Gutenberg. Cine doreşte a auzi mai pe larg despre istoria aflării tipariului, cetească cartea lui Şab, care s’a tipărit la Mogunţia la anul 1830, sub titlul: «Istoria aflării măestriei tipariului prin Ioan Gensfleis numit şi Gutenberg dela Mogunţia, lucrată pragmatice din isvoară s. c. 1.», în trei tomuri. Şi celelalte catastrofe prin care a trecut măestria tipariului, lăţirea lui cea mare, mai ales prin intreprinzătorii germani, peste ţările cele cultivate din lume şi catalogul opurilor celor mai vechi şi mai demne de aducere aminte, le lăsăm bibliografilor, ca să le descrie cu toate împrejurările acelor amănunte. Tot aşâşi dreapta laudă ce o merită tipografii, cari prin desăvârşirea şi nobila întrebuinţare a măestriei lor, dela timpul aflării până în zilele noastre, au cercat a se deosebi. Două îmbunătăţiri însă cari se făcură în timpurile mai noui, şi care înaintează cu deosebire scopurile presei, nu le putem trece cu vederea. Cea dintâiu — deşi nu aflată, dar desăvârşită de către Firmin Didot dela Paris — se slugăreşte în loc de litere singuratice, aşezate una lângă alta, cu lamine întregi pe care se află lucrate matriţele într’un mod ingenios, pentru tipărit, şi prin aceea subministrează un mijloc excelent de a tipări un număr nespus de mare de exemplare ale unei cărţi tot unul ca unul, pe cât se poate de corect, fără a repeţi culegerea de tipariu, prin care împrejurare preţul tipăririi, când se cer mai multe mii de exemplare, se iefteneşte foarte tare. Tipariul acesta se numeşte stereotipie şi se întrebuinţează foarte tare pentru tipărirea cărţilor clasice, unde din un op se cer sute şi mii de exemplare, din care cel ce se tipăreşte mai în urmă este tocmai aşâ de curat ca cel dintâiu, pentrucă literile aici nu se mişcă ca la tiparul de rând. A doua îmbunătăţire eşitâ iarăş în veacul nostru la lumină, este presa iute; aceasta se razimă pe o desăvârşire artificială a mecanismului, prin care după mai multe propăşiri ce se făcură prin capetele cele invenţioase în Belgia, Anglia, America şi în Germania, în urmă, în timpurile noastre aduseră treaba până acolo, încât într’un ceas se tipăresc două mii cinci sute exemplare din o formă, va să zică pe de zece ori atâtea, cât se puteau tipărlpână acum cu aparatul cel vechiu. Artistul german Konig dela Virţburg, s’a deosebit mai tare cu pregătirea unor astfel de prese sau teascuri.Maşinile lui cele mai noui, se înţelege că îndreptate şi îmbunătăţite, tipăresc astăzi amândouă formele deodată, adecă cu o muncă coala întreagă pe amândouă părţile, şi sunt întocmite astfel, încât se pot mână cu aburi, va să zică atunci se pot aşeză mai multe maşini de acestea lângă olaltă cari să se a3 A. H, — Memoriile Secţiunii Istorice, Seria III Ttm. V, www.digibuc.ro 1. LUPAŞ 320 162 mâne toate prin puterea aburilor şi atunci înmulţirea exemplarelor nu mai are sfârşit, căci într’un ceas se pot tipări în modul acesta nu două mii cinci sute, ci zeci de mii, încât cerând trebuinţa într’un minut se poate vorbi cu milioane de oameni. Acestea ar fi pe scurt însuşirile cele bune, foloasele cele nepreţuite cari se revarsă asupra întregii omeniri din aflarea mâestriei tipariului, şi cari au scris numele aflătorilor şi îmbunătăţitorilor de această artă minunată cu litere neşterse pentru tot timpul cât va ţinea cultura şi civilizaţiunea în lumea aceasta. Aici nu poate fi vorba de naţiune, de un popor, căci tipariul este o binefacere obştească, de care se pot folosi toate naţiunile şi popoarele din lume, cari au ajuns la o treaptă cât de mică a culturii. Cu cât se pot lăţi şi împrăştia prin tipariu ideile şi simţimintele oamenilor Cu uşurătate şi scurtare de timp între milioane de cetitori, cu atâta este şi mai larg câmpul de a putea împrăştia şi păreri rătăcite, învinuiri nedrepte, ba adeseori şi calomnie învederată. Din pricina aceasta, s’a născut şi se naşte o întrebare foarte serioasă, dacă în privinţă de drept şi în privinţă politică, este cu sfat a restrânge tipariul prin regulamente de poliţie, şi dacă afară de datoria ■ şi facultatea ce o are statul de a preîntâmpina fărădelegile, adecă vătămările de drept prin legiuită ameninţare de pedeapsă şi pe cele într’adevăr comise ale pedepsi după sentinţa judecătorilor, se mai pot luâ măsuri preventive, anume prin orânduirea de o censură, la care ar aveâ a se înfăţişă tot felul de mânu. scripte, mai înainte de a se da în tipografie spre culegere. La întrebarea aceasta a răspuns părerea publică din toată lumea cultivată, într’un mod foarte de. sluşit, zicând că statul are toată dreptatea a pune în lucrare măsura represivă; adecă aflând că o carte care s’a tipărit cuprinde lucruri vătămătoare de drept ori în privinţa moralităţii, ori a religiunii, ori a onoarei şi al numelui bun al unei persoane private sau publice, este dator a trage la răspundere pe toţi cari au luat parte la tipărirea acelei cărţi, şi a-i supune la o pedeapsă meritată j udecându-se după legile presei, de care nu poate fi lipsit nici un stat bine organizat. Iar măsurile preventive, adecă censurarea manuscrisului înainte de tipărire, ca una ce atârnă dela arbitriul şi capriciile unui om singur, se împotriveşte cu legile minţii sănătoase, sugrumă spiritul legii, şi face ca şi lucrul cel mai nevinovat să atârne dela mila şi îndurarea, dela voia celor ce au puterea în mână. Nimic este mai firesc după principiul acesta, decât ca censorul să atârne dela împrejurări subiective, dela loc, timp, şi dela interesele cele schim-băcioase, din cari apoi născându-se frică şi temere în capul lui, el este silit a veni şi cu sine în contrazicere, adecă să lapede şi să reiepte astăzi aici, ceeace ieri a slobozit dincolo; nimic este mai firesc, decât ca censorul din zi în zi să propăşească în a sa asprime, şi în urmă să devină în ispită a smulge din www.digibuc.ro 321 DIN ACTIVITATEA ZIARISTICA A LUI ANDREI MURESANU 163 mâinile şi vederea poporului, nu numai cărţile celor mai buni istorici, filozofi, jurişti şi teologi, ci chiar şi sfânta evanghelie, părându-i-se că şi aceea ar fi scrisă într’un spirit prea liberal. Ba în consecuinţa lui ar puteâ merge până acolo, ca să nu se mulţumească numai cu lepădarea manuscrisului, ci să supună la censură şi control chiar şi vorbele oamenilor nepuse pe hârtie şi în urmă şi cugetele acelora. Căci este urmare firească, ca omul care ţine un adevăr de primejdios, în scurt timp să se sfiască şi de celelalte adevăruri. Împărăţia adevărului este o tâmpii; nici într’o parte, nici într’un unghiu al aceleia nu poţi aşeză o lumină aprinsă astfel, ca raza aceleia să nu străbată şi în celelalte locuri învecinate. Prin urmare, scopul cel firesc şi neapărat al mărginirii de lumină şi al sugrumării de adevăr, este întunericul cel desăvârşit. Cu tipariul se află strâns legată librăria sau negoţul cu cărţile. Măestria de a scrie şi arta tipariului ar pierde pe jumătate sau nouă din zece părţi din valoarea lor, dacă librăria sau vânzarea de cărţi nu le-ar da mâna puternică de ajutor. Căci lucrul de căpetenie nu este ca să se scrie sau să se tipărească cărţile, ci ca să ajungă a se ceti, adecă ca să devină în mâinile acelor oameni cari au dorinţă sau trebuinţă de acetl. Intre toate soiurile de negoţ, librăria este cel mai nobil, cel mai aducător de binecuvântare pentru omenire. Aceasta o recunosc toţi aceia, cari preţuiesc mai mult interesele spirituale şi morale, decât cele materiale. Ce e drept, de regulă aflăm pe librari în ceeace priveşte la cultura spirituală şi la caractere, strălucind ca nişte stele la toate celelalte clase de neguţetori. Aceasta o aduce cu sine şi ocupaţiunea lor. Ei sunt slujitorii cei mai deaproape ai spiritului timpului. Ei s’au consfinţit spre mulţumirea trebuinţelor celor mai înalte idealuri, care sunt îndreptate spre nobili-tarea omenirii, iar nu într’atâta spre mulţumirea trebuinţelor celor sensuale şi de rând. Apoi având ei o meserie de o însemnătate atât de nobilă, şi fără de voie se a.rag dela natură, ca să-şi însuşească proprietăţile acestea atât de preţioase ;deaceca, nici într’o clasă de negoţ nu vei afla atâtea pilde frumoase de neegoism şi de jertfirea propriilor sale interese, spre scopuri ideale, ca în aceasta a librarilor. (Nici o regulă fără excepţiune; se află şi între librari oameni conduşi de interese necinstite, cari întreprind mercature furtive, falsificaţiuni, mai ales retipărind pe cale ascunsă sute de opuri de ale bărbaţilor literaţi). Cercul cel mare de activitate al librarilor, s’a deschis prin aflarea măestriei tipariului, cu toate că şi înainte de aceea, fac ei nişte trebşoare mai mici, într’un cerc mai îngust încă în lumea cea veche. Astfel de negoţ cu manuscrise, îl făceau în Roma libertinii sau sclavii iertaţi. Aceştia îşi ţineau scriitorii sau grefierii lor, care după trebuinţă decopiau manuscrisele cele vechi, şi prin aceea înmulţeau exemplarele acelora, şi anume după un format mai mare sau aj» www.digibuc.ro 164 I. LUPAŞ 322 mai mic,'cumlise demândâ. Copie trase în modul acesta de pe manuscrisele cele vechi, se află prin bibliotecile cele mari din Europa, până în ziua de astăzi, asemenea aflăm prin istoriile popoarelor cele vechi şi semne despre onorariul ce se plătea pe la feluriţi autori din lumea veche. Negoţul acesta se deprindeâ încă şi prin cetăţile provinciale. In Alexandria de exemplu aflăm, că comerţul cu cărţile scrise s’a deprins cu multă activitate, încă înainte de domnirea cea glorioasă a Romanilor. In veacul de mijloc, sau în epoca întunerecului cum o numesc literaţii, măestria de a scrie şi pofta de a ceti şi de a se pricopsi, se trăsese prin mănăstiri. Acolo se înmulţiră cărţile cele decopiate prin silinţa călugărilor, însă rar veniau în comerţ cu cealaltă lume. Abiâ după înfiinţarea universităţilor şi anume a celei dela Bolonia şi dela Paris, începu în parte, sub privigherea acelor şcoli înalte, a mai înviâ un negoţ lumesc cu cărţile. Cei ce se cuprindeau cu acelea, senumiau staţionarii. Totuş, comerţul acesta rămase restrâns mai cu seamă pe lângă trebuinţa studenţilor, deşi prin aflarea măe-striei de a face hârtie mai întâiu din bumbac, după aceea din in şi cânepă, se mai eftenise încâtva cărţile. Aflarea măestriei tipariului a vindecat scăderile acestea şi librăria îndată începu a luă o nouă sburătărire. Tipografii cei dintâiu erau totodată şi librari, după cum a fost de exemplu Faust şi Şofer, cari ei singuri şi-au adus cărţile tipărite de dânşii la Franţa spre vânzare. Modul acesta de a se da la tipări u cărţile pe spesele tipografilor a ţinut încă mult timp după aceea. In urmă se despărţiră meseriile acestea. Tipografia tipăreşte de regulă cărţile în comisiunea unui editor, sau chiar şi a autorului cărţii, în atâtea exemplare câte se cer, iar librăria le primeşte spre vânzare şi le lăţeşte în toate sferele lumii cetitoare. Multe librării au până astăzi tipografiile lor. Figura cea mai deplinită a primilor librării în Germania, unde librarii geimani mai ales prin târgul cel mare de cărţi dela Lipsea, şi prin comisionarii ce se aflau aşezaţi în această cetate din partea tuturor librăriilor mai însemnate, au format un fel de asociaţiune, din care apoi s’a născut o centralizaţiune şi o acurateţă frumoasă în negoţul acesta, şi prin aceea o înlesnire extraordinară între deprinderea acestui comerţ.întocmirile acestea, precum şi convorbirile ce le au între sine aceşti librari .privesc cu deosebire la negoţul cu cărţi noui a căror ivire dintâiu sau tipărire din nou, se înseamnă totdeauna în catalogul târgului; cărţile cele vechi şi cele rari astăzi nu le mai afli prin librăriile cele mari, ci pentru negoţul cu acelea s’a format o nouă clasă de negustori, cari se numesc anticvari; aceştia sunt de mare folos,atât pentru vânzătorul de cărţi vechi, cât şi pentru doritorul de a şi-le cumpără pe acelea. Va să zică, negoţul cu cărţile, care s’a regulat în modul acesta, şi prin nouă legături ce se fac în toate zilele, s’a lăţit peste toate ţările cele civilizate, după www.digibuc.ro DIN ACTIVITATEA ZIARISTICA A I.UI ANDREI MUREŞANU 323 cum se vede este un mijloc ajutător de mare importanţă pentru propăşirile ştiinţei, şi îndeobşte pentru umanitate. Numai prin aceasta este cu putinţă ca fiecare doritoriu de învăţătură şi de ştiinţă, locuiască unde va locul, de cumva nu este cu totul lipsit de bani, să-şi poată însemnă cu uşurinţă cărţile ce-i sunt de trebuinţă potrivit cu starea, chemarea, sau cu studiile ce singur şi le-a ales, să-şi nutrească spiritul prin atingerea meziată cu alte spirite, să întrebe pe învăţaţii din lumea veche precum şi pe cei din veacul nostru, pe învăţătorii cei mai luminaţi şi mai virtuoşi, pe cântăreţii cei mai înflăcăraţi şi mai maestatici, să se facă cu aceia cunoscut, precum se face cunoscut prieten cu prieten, să-şi petreacă cu ei şi să primească împărtăşirea cugetelor lor celor mai profunde şi a vistieriilor ce le au ei în inimă şi în spirit. Tot omul, care are astăzi tact şi râvnă, vede înaintea ochilor săi o cale deschisă nu numai a merge pas în pas cu ştiinţele peste tot, adică de a-şi însemnă toată înavuţirea cea nouă şi toată descoperirea ce se face, ci de a conlucră şi el însuş şi de a înmulţi vistieria cea obştească a ştiinţelor prin propriile sale sporiri. încurajarea la această conlucrare nu lipseşte din partea librarilor editori, cari cunoscând în autore un spirit deştept, nu lipsesc a-i onoră silinţa şi lucrarea într’un mod generos, încât putem zice, că asemenea editori fi patroni ai întreprinderilor ştiinţifice merită toată lauda şi recunoştinţa. Un astfel de editor conduce pe tânărul autor pe calea gloriei fi a nemuririi, sporind prin aceasta totodată şi literatura naţională. Ceeace am zis despre libertatea tiparului, cu singura ţărmurire prin măsuri represive, va să zică cu înlăturarea censurii, are valoare şi în privinţa negoţului cu căiţi, adecă a librarilor, căci fără de libertatea vânzării de cărţi, tipariul ar fi numai bajocură în lume. Limba, scrisoarea, tiparul şi librăria toate la olaltă (fac) un ce întreg, principiul libertăţii, sau acel al restrângerii este deopotrivă folositor sau înnecător pentru toate acestea. Machiavelismul fi Napoleonismul au apăsat cu putere libertatea aceasta şi urmările cele triste din timpurile acelea se simt cu durere până în ziua de astăzi. Asemenea măsuri silnice nu se împaci cu cunoştinţa, la care s’a eluptat popoarele cele civilizate şi cu spiritul timpului ce propăfCfte. Libertatea tipariului şi a comerţului cu cărţi, pe lângă măsură represive înţelepte, esie calea cea adevărată, care fericefte atât pe popoare, cât şi pe cei însărcinaţi cu conducerea şi ocârmuirea politică a acelora. www.digibuc.ro CUPRINSUL p**. Din activitatea ziaristică a lui Andrei Mureţanu.......................... x ANEXE I. Câteva reflecsii asupra poeziei noastre................................ 24 II. Duplica (Asupra poeziei)............................................. 31 III. Un discurs asupra versificaţiei noastre................................ 42 IV. Articol începător. Proprietate (avere moşie)........................... 56 V. Spice istorice......................................................... 69 VI. Lovirea lui Gavril Bâthori cu Braşovenii la a. 1612.................... 99 VII. Artele sau măestriile.cele frumoase..................................... >24 VIII. Românul şi poesia lui.................................................. 132 IX. Românul în privinţa musicei .......................................... 239 X, Românul în privinţa picturii.......................................... 146 XI. Un sfat bun la timpul său............................................. 150 XII. MSestria tipariului.................................................... 154 www.digibuc.ro LUCRURI NOI DESPRE CHILIA ŞI CETATEA-ALBĂ DE N. I O R G A Şedinţa d e la 29 M ai u 1 9 2 J La peste douăzeci de ani după tipărirea Studiilor istorice asupra Chiliei şi Cetăţii-Albe, mă aflu în măsură să adaug câteva ştiri nouă, şi nu din cele mai puţin importante, cu privire la porturile prin care, în secolul al XV-lea, Moldova a fost bogată şi puternică. Frumoasă lucrare a profesorului polon Jan Ptaănik, Kultura zvloska wiekow irednich u Polsce (cultura italiană a veacului de mijloc în Polonia), publicată la Varşovia în 1922, încă mi-a atras atenţia asupra unui Genovez «moştenitor al Licostomului», Petru Messopero de Ansaldo, care se întitulează pe lângă «haeres Licostomi» şi «consul Francorum». El însuş ca şi soţia rămasă pe urmă au înfăţişări la tribunalul din Liov pentru afaceri mărunte de negoţ prin anii 1440. Publicaţia polonă Akta grodzkie i zemskie, pe care am întrebuinţat-o dese ori fără a descoperi această legătură cu Chilia noastră, are mai multe pasagii în care se pomeneşte Genovezul. Care poate fi rostul adevărat al acestui personagiu ciudat, rol pe care încercasem * *) a-1 fixă printr’o schimbare a virgulei înainte de «Licostomi», ceea ce, după verificarea asupra textului, mi se pare imposibil ? Familia nu apare în colecţiile de acte genoveze pe care le-am putut cercetă. Consulii Chiliei nu lipsesc însă la sfârşitul secolului al XlV-lea. Se cunosc astfel Conrad Donato, Pietro Embrone şi Niccolo Fieschis). Pe lângă ei Genova mai ţineâun casier sau massario, un scriitor de scrisori greceşti, un gardian (custos noctumus) 3). Oraşul eră un castrum 4). Cum l) V. Revista istorică pe 1925. *) Iorga, Notes et extraits pour servir ă l'histoire des croisades, I, pp. 13, 17, 65. ’) Ibid. pp. 27, si, 65. *) Ibid. p. 17. 34 A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. V. www.digibuc.ro 2 N. IORGA 326 la 1403 se vorbeşte în socotelile Perei, de care atârna Licostomul, de un fost consul şi de un fost casier1), la această dată rostul genovez al localităţii se isprăvise, a doua zi după catastrofa creştină de la Nicopol şi în momentul când Mircea Munteanul «băsărăbiâ» acest mal dunărean. Pe de altă parte, un «consul al Frâncilor» la Liov nu apare niciodată şi n’ar fi avut niciun rost. Rămâne deci o singură explicaţie: Missopero, un om de afaceri, mai mult sau mai puţin aventurier, judecându-se cu Evreii galiţieni,căutâ un titlu pentru a se impune celor cari aveau să se pronunţe asupra revendicaţiilor sale. Cum poate unul dintre înaintaşii lui, mai probabil părintele chiar, fusese un consul de Licostomo, el se referii la dânsul, şi astfel «consul Francorum» nu priveşte Liovul, ci însăş această Chilie a Genovezilor. II Cum cercetările mele înArchivele Sf. Marcu privitor la relaţiile Veneţiei cu Orientul n’au trecut decât pentru anume momente din politica lui Ştefan-cel-Mare dincolo de anul catastrofal 1453, îmi scăpase din vedere următorul act, pe care-1 găsesc în opera lui Hippolyte Noiret, Do-cuments inedits pour servir â Vhistoire de la domination vdnitienne en Crite de 1380 â 1483, Paris 1892, p. 486: [26 Februar 1463.] Capta. Compatiendum plurimum est fideli nostro Nicolao Pauli de Candida, qui in calamitate et ammissione urbis constantinopolitane una cum uxore et familia sua captivus remansit Teucrorum, et pro libera-tione et redemptione sua et suorum coactus fuit solvere ducatos *M* ultra manzarias ei factas, et, postquam se reduxit in patria sua, scilicet in Creta, dum remansisset ei in Monchastro, in manibus fratris sui, nonnulla que erant residuum substantie sue, scripsit dicto fratri suo ut ea mit-teret ad manus viri nobilis Baptiste Gritti, qui erat vice-consul [in] ea civitate, que erant provalore ducatorum Il-m V-c et, dum ad noticiam dictorum Teucrorum pervenisset de dictis rebus suis quas suprascriptus Baptista habebat, eas habere voluerunt et abstulerunt, sicque idem Ni-colaus in maxima paupertate remansit, et, cupiens se aliqualiter restaurare et providere vieţui familie, habuit modum ab amicis suis recuperandi, tam quam emit butaş XXII piscium, pro summa ducatorum 440, et bene ex eis lucratusfuit, sed, adversante ei fortuna, dum quedam grippa-rea conduceret gothonos et alia, que de tractu dictorum piscium emerat, *) Ibid. p. 65. www.digibuc.ro 327 LUCRURI NOI DESPRE CHILIA ŞI CETATEA-ALB\ 3 fuit capta ab aliquibus fustis Caramani, et eam rationem totam amisit. Et tandem super navi Benedicti de Riva capta per galeas Castellanorum, tempore cruciate apudTenedos, amisit buttas CL-ta vini emptas et re-cuperatas ut melius potuit et remansit ob predicta debitis gravatus, adeo quod, nisisubveniatur, ut nonnullis aliis factum fuit, necessarium ei pe-nitus erit aut vagare et mendicare per orbem aut miserabiliter in carce-ribus mori, cum totali ruina et exterminio familie sue predicte. — Vădit pars quod scribatur auctoritate huius consilii Regimini nostro Crete quod, diligenter examinata condicione et facultate dicti Nicolai, faciat ei illos terminos vel pagas ad solvendum creditoribus suis, id quod dare obligatur et debet, sicut iusticia, pietas et honestas ipsi regimini sua-debit, ne totaliter consumptus remaneat et mendicare cogatur. E vorba deci de doi negustori veneţieni din Moncastro-Cetatea-Albă, Nicolae Polo şi fratele lui, din oraşul Candia, cari făceau, subt stăpânirea moldovenească, un negoţ aşâ de important încât «restul averii» lui Nicolae la Cetatea-Albă însemnă foarte marea sumă de 2.500 de galbeni. Legăturile lui cu Constantinopolul, cu Pera erau dese şi, pe când fratele rămâneâ la noi, el însuş fu prins, cu soţia şi «familia», de Turci la 1453, când căzii cetatea împărătească şi Pera însăş se închină cuceritorului. Averea lui Nicolae se vădeşte şi din preţul de răscumpărare, foarte ridicat, o mie de galbeni, pe cari-i şi găseşte, plătind şi «manzariile», mâncătoriile obişnuite. Trimitându-se de fratele din Cetatea-Albă averea * y rămasă acolo, şi anume în mânile «vice-consulului» veneţian din Con-stantinopol, Battista Gritti, Turcii confiscă această sumă, fără niciun drept. Negoţul cu peşti — probabil tot la noi — pentru 440 de galbeni şi cu bumbac, luat în schimbul peştilor, din părţile Asiei, precum şi cel de vin neizbutind lui Nicolae, din cauza piraţilor caramani şi catalani, se recomandă de Senatul veneţian guvernului Cretei să se dea negustorului sărăcit o leafă sau un venit ca să n’ajungă a cerşi. Nu e, de sigur, fără interes povestea păţaniilor acestui mare negustor veneţian în portul maritim al Moldovei lui Ştefan-cel-Mare. III Dar nu erau numai Veneţienii negustori la Cetatea-Albă, ci şi alţii, cu pricepere pentru cărturărie. O neaşteptată notiţă în Archivele din Lille scoate la iveală pe unul din ei şi, totodată, prin el, prezenţa la Cetatea-Albă a unei opere importante din literatura grecească medievală. 24* www.digibuc.ro 4 N. IORGA 328 Iată cuprinsul acestei însemnări din socotelile Tesaurariei Burgundiei. Je, Johanni Polo de Albo Castro, nobilis homo greco, confesse avoir receu de SymonLongin,conseillier et receveur general detoutes Ies fi- nances de Monssr l’archiduc d’Austriche, duc de Bourgogne, etc., la somme de dix-neuf livres, six sols de quarante gros, monnoie de Flandre, la livre, pour don que Monssr m’en a fait de grace especial pour une fois, pour et en recompense d’un libre que je lui ay ce jourd’huy pre- sente en don, contenant la question que fist le Grand Turcq au Saint Patriarche de Constantinoble touchant la Sainte Trinitd et la foy chres- tienne, de laquelle somme de XIX 1., X s., du pris et pour la cause que dessus, je suis content etbienpaie et en quictemondit seigneur,sondit receveur general et tous autres. Tesmoing le seing manuel de maistre Pierrede Briquegny, secretaire d’icellui sr cymisâ ma requeste, le Mj° jour d’avril, l’an mii cinq cens trois avant Pasques. ^ „ . J > 'i 'i De Briquegny. (Archivele din Lille, B 2183, piesa 73106.) Deci la vre-o douăzeci de ani după căderea frumoasei cetăţii moldoveneşti, Ioan Polo, care s’ar putea să fie tocmai, dacă nu fratele, nepotul, ruda lui Niccolb Polo din 1463, vindeâ arhiducelui Maximilian, autorul lui «Weisskunig» şi «Teuerdank» şi amatorul de lucrări literare şi artistice, manuscriptul despre «întrebările făcute de Sultan Sfântului Patriarh de Constantinopol cu privire la Sfânta Treime şi la credinţa creştină», pe suma de nouăsprezece livre şi şase solizi. Manuscriptul era grecesc şi se vede că fraţii candioţi Polo se considerau ca Greci, căci calificativul de «homo greco», în italieneşte, e luat după însăş scrisoarea de ofertă. Numiau însă româneşte Cetatea-Albă: Album Castram. Şi, pomenind în latineşte calitatea lui de nobil, Ioan Polo arătă originea lui din acea Cretă unde vechea nobilime grecească dăinuiă. Opera cumpărată de arhiduce nu e alta decât vestitul mic tratat al Patriarhului Ghenadie Scholarios către Mohammed al II-lea, publicat şi în volumul CLX din Patrologia grecească a lui Migne x). IV Intre planşele pe care le-am cumpărat de curând la Genova şi pe care am de gând a vi le prezintă şi cu alte prilejuri, se găseşte nna care poartă această inscripţie: «Prospect von Akkiermann (oder Bialogrod) in Bes-sarabien wo der Dniester ins Schwartze Meer fliesst und den Ausmarsch *) *) Ci. şi Krumbacher, Geschichteder byzantinischeit Literatur, ed. a 2-a, pp. 120-121. www.digibuc.ro 329 LUCRURI NOI DESPRE CHILIA ŞI CETATEA-ALBA 5 der Tiircken am 30 Septembr: 1789. Die Kayserl: Russischen Truppen unter Anfiihrung des Gen: Lieut: Printzen v. Anhalt Bernburg bekam in der durch Accord erroberten Vestung 32. Fahnen 37. Canonen und 57. Turkische Fahr zeuge». La 1900 scriam: «In August 1789, Potemchin luă Akkermanul — eveniment războinic obscur» şi citam singura menţiune din Castelnau, Essai sur l'histoire attcienne et moderne de la Nouvelle Russie (Paris 1827, II, p. 195), pe lângă rândurile din Wolf, Beschreibung der Moldau, p. 190. Planşa noastră dă adevărata dată, 30 Septembre stil nou, din acest an 1789. Se vede din însemnarea de jos că un prinţ german, von Anhalt-Bernburg, comandă pe Ruşi, că Turcii s’au predat, dând biruitorilor 32 de steaguri, 37 de tunuri şi 57 de mici corăbii. Cetatea apare pe deal, puţintel crescut. Pe lângă perdeaua de ziduri, cu turnurile, al căror coperiş ţuguiat a dispărut apoi,şi un ouvrage înaintat, se găsesc două moschei şi două imense clădiri cu două rânduri. O cortină de zid duce la o poartă zidită şi acoperită prin care trec Turcii, cu tunurile în frunte, purtate de trei soldaţi, după cari vin doi Paşi călări, hăţurile fiind ţinute de un luxos slujitor cu blană. Două cămile duc în spate averile mai preţioase în saci şi în lăzi. Apoi, cu două steaguri, vine mulţimea, nelipsind un copil dus de mână. In fund se ivesc alte cămile. Subt deal apar alte ziduri ca şi cele de sus, de-asupra cărora se înalţă minarete, o cupolă de moschee, o biserică — se pare —şi multe case1). Dincolo de limanul străbătut de vase se văd dealuri. Ruşii, în trei grupe, având în mijloc pe comandanţii călări şi la capete corturile, prezintă armele. V Relaţiile celor două cetăţi şi mai ales a Akkermanului cu Tătarii reies dintr ’o cronică tătărească, pe care încă din 1833 o tipărise Amed^e Joubert, revăzând traducerea din turceşte a lui Kasimirski, în Journal Asîatique2). După ce se arată cum Mengli-Ghirai a fost închis la Mangup înainte de a fi trimis la Constantinopol şi participarea Tătarilor la expediţia moldovenească din 1484, ocuparea Cozlovului şi Balaclavei, se ajunge pentru secolul al XVI-lea la ocuparea de Tătari a altor puncte din Moldova lângă Nistru: *) *) Cf. vederea de azi a zidurilor în Chilia şi Cetatea-Albd, p. 266 şi în Buletinul numismatic pe 1925. a) Manuscrisul, adus de Joubert, din Crimeia, la 1819, e un extras din «Es Sibies sciar fi Akhabari sunlukeli Tatar» (v. p. 349 nota 1). www.digibuc.ro 6 N. lORGA 330 «Le Khan, s’etant empare de plusieurs places situees sur Ies bords du Dniiper, qu’il avait enlevees au Vaîvode de Moldavie, ces places furent ensuite comprises sous la denomination de possessions littorales et administr£es par un Aga £leve â ce poşte par Ies Khans de Crimee Akkerman et Kilia furent du nombre de ces possessions1).» La 1551, Sultani tătăreşti sunt închişi în cetate şi Hanul Devlet-Ghirai apare acolo: «Le nouveau Khan, Devlet-^Gheraî, arrive â Akkerman sous le nom de Khan de Cazan, de lâ il alia en bateau au port de Kozlow, et, entre en 958 (1551 de J. Chr.) â Baktcheseraî, il fit mettre en libert^ Ies Sul-tans emprisonnes â Akkerman * 2)». Rostul celor doi prinţi închişi se lămureşte din acest pasagiu: «Tandis que Ies choses se passaient ainsi en Crimee, Sefa-Gherai, Khan de Cazan, venait de mourir, et le trone devint vacant. Les deux fils du defunt, Boulukh et Mobarek-Gheraîs, se trouvant en Crimee, les en-voy6s de Cazan, charges d’offrir le pouvoir â Boulukh-Gheraî, vinrent le declarer â Sahib-Gheraî, mais celui-ci, ayant quelques ressentiments contre les deux princes, les renferma dans le fort d’Akkerman». Prada Moldovei sub Ioan-Vodă cel Cumplit e menţionată : «En 982 (1574) il (Devlet-Gheraî) ravagea la Moldavie 3)». Tot aşa şi cea din 1588, când Hanul «a informi (Sslam-Gherax) quele Vaî-vode de Moldavie avait tenu contre lui des propos malveillants: il entra, sans la permission du Sultan, en Moldavie et la ravagea. Le Sultan, l’ayant appris, lui ordonna de restituer tout ce qu’il avait enlev£ Le Khan obeissait â et ordre, lorsque la mort le surprit â Akkerman (1588 de J. Chr.)». In 1589 Gazi-Ghirai face cunoscuta invazie în Polonia. Cronicarul Tătarilor afirmă că prin ai săi a fost potolită o răscoală a Moldovei: «Vers ce temps le Voi'evode de Moldavie, s’^tant revoltă contre la Porte, le Khan le reduisit sous l’obeissance du Sulthap 4)». După menţiunea apariţiei lui Gianibec-Ghirai supt Hoţin la 1621 5), se prezintă astfel luptele lui Cantemir-Mârza, pe care, de mult, le-am descris, cu amănunte, în Noua Revistă Română: «(Cantemir), l’un des plus remarquables mirzas de la tribu nogaîs de Mansour, ayant le droit x) P. 358. 2) P- 370. 3) P- 372—Urmează planul canalului Volgei, p. 373i nota 1. *) Pp- 428-9- 6) pP- 434-5- www.digibuc.ro LUCRURI NOI DESPRE CHILIA ŞI CETATEA-ALB 7 331 d’arborer des queues comme Ies Pachas et habitant dans Ies environs d’Akkerman, n’avait pas voulu reconnaître l’autoritd des Khans de Crimee. Mohamet Gherai envoye contre lui son Kalga k la tete d’une pârtie des troupes tartares. Khan Timour Mirza, instruit de ce mouvement, passa le Danube. Chahyn-Gherai- le poursuivit, mais, Ies habitants de ces pays ayant pret6 appui au Pacha Khan Timour, Chachyn-Gheraî fut battu et retourna â Baktchdsdrai en Crimee. Khan Timour l’y suivit et assi^gea cette viile, oii se trouvaient le Sultan et son Kalga; c’&ait au commen-cement du mois de Ramazan 1026 (1627)». Supt Inaiet-Ghirai, când Tatarii se gătiau contra Persiei: «Au milieu de ces preparatifs pour cette expedition, Khan Timour Mirza, dont il a 6te question pr^cddemment, se joignit au Khan comme pour l’accompagner, mais, dăs qu’ils furent arrivdes â Soutoud, Khan Timour abandonna le Khan, s’en retourna avec se suite et ses bagages et alia k Akkerman. Le Khan, indignă, rdsolut de le punir, et, de retour de la guerre de Perse, il fit tous ses efforts pour l’aneantir. II transporta en Crimee la tribu Orak (Orakoglou), qui habitaitles bords du Don, avec tous ses troupeaux, et il accrut ainsi ses forces. Presque en meme temps il fit mourir le beglerbei' Bodjagdji-zade, Ibrahim-Pacha, gouverneur de Kaffa, et le cădi Hamid-Effendi, â l’occasion de quelques demdles qu’il eut avec Ies habitants de Kaffa, et se dirigea vers Akkerman 1)». După aducerea lui Cantemir la Constantinopol şi confiscarea femeilor, sclavilor, turmelor, aşteptând sosirea în Capitală a Hanului pentru a se judecă acolo cu dârzul mârzac (1636), se trece, în ce ne priveşte, pentru anul 1672, la prada tătărească în Moldova şi la scoaterea Nogailor revoltaţi din Bugeac: «Comme l’arm^e tartare commenşait k manquer de vivres, il (Selim-Gherai) obtint la perniission de passer en Moldavie. Les Nogaîs habitant Ies environs d’Akkerman s’etant rdvoltes contre la Porte et, le Sultan ayant manifestă le deşir de les voir transportes en Crimee, le Khan, con-form6ment aux ordres qu’il avait reţus, passa le Boristhăne et transporta la tribu susdite avec ses troupeaux dans la peninsule, mais les Tartares de cette tribu, exerţant continuellement des brigandages, par suite de la ndgligence quel’on mit k empecher se s’eloigner, ceux qui regret -taient leur patrie reprirent peu â peu leurs anciennes habitations *). >) P. 428. ‘) P- 443- www.digibuc.ro 8 N. IORGA 332 Plus tard, quandl’armeepolonaise voulut s’emparer du pays de Bou-djak, le Khan (Hadji-Gherai) alia â sa rencontre, lui livra bataille pr£s du gu6 d’Ismaîl, et le battit*).» Prin Cetatea-Albă trece şi, în 1692-1693, Hanul Selim-Ghirai: «Peu de temps apr&s son arrivee â Baktches6raî, en 1105 (1692-1693), un capidji-bachi de la Porte lui remit une lettre du Sultan, qui l’appelait â la guerre de Transilvanie. Le Khan, s’etant mis en marche â la tete de ses troupes, la nouvelle que la viile de Belgrade venait d’etre assiegăe par Ies Allemands le trouva â Akkerman: aussitdt il envoya Ies deux Sultans Sa’adet-Gheraî et Takht-Gheraî [pour former l’avant-garde et ne tarda pas â s’y rendre lui-memea)». In sfârşit iată cum prezintă cronica tătărească înfrângerea de la Stâni-leşti a lui Petru-cel-Mare: «Le Grand CzarPierre I, s’6tant avance â la tete de son armee pour faire la guerre â la Porte Ottomane en l’an 1123 (1711), le Khan entra dans la Moldavie3)», îndată după aceasta, dela Cetatea-Albă pleacă pornirea Tătarilor contra armatei imperiale la Dunărea mijlocie: «En 1100 Selim partit d’Akkerman pour rejoindre l’armde ottomane et fut envoye contre Ies Allemands 8)». Şi în 1681 (1102) tot din această fortăreaţă moldovenească a Bugea-cului trebuiâ să plece atacul tătăresc, pe care-1 opri o rea recoltă la noi: «(Saadet Gherai), ayant re9u l’ordre d’aller faire la guerre contre Ies Allemands, il quitta la Crim6e la meme ann£e et traversa la Valachie, mais, Ies r&oltes de ce pays ayant 6te detruites par Ies santerelles, le Khan eut beaucoup de peine â retenir dans l’obeissance ses troupes manquant de vivres4). Avec 40.000 Tartares,il intercepta le transport de vivres et contribua par cette mesure au succ&s des armdes ottomanes. Aprfes avoir r6duit la Moldavie sous l’ob&ssance delaPorte,il repartitpour la Crimăe5)». Cum se vede, însemnătatea militară a raialei Chiliei şi Cetăţii-Albe a fost necontenit de prima ordine. Cele câteva ştiri nouă ce se adaugă aici cresc cronica, şi aşa atât de bogată, a acestor două oraşe de un lung şi glorios trecut. 1 2 3 1) Pp- 444-5- 2) p. 448. 3) P- 445- *) P- 448. M P. 450 www.digibuc.ro N. IORGA, Lucruri noui despre Chilia şi Cetatea-Albă 5 Slceerjfept um>^tţt3fu9ittai^ kseStaC^nftjjm v&iîi v on. 3ECf fmrmrtrtit. fc&r&ial rwint aut 5o5tpfiti6r 77s^.3ie.< , Juttjfcrt; ăuî|iffl)fit^uţ)ţicti -unierjţi Mutiuri in* Wtf) %rt*or$ erofctrfot^rffuitcj 5^-îttfmm SjjStmontn.. uni A. R.— Mem. Secf. Ist. Seria III. Tom. V. www.digibuc.ro UN PRINŢ PORTUGHEZ CRUCIAT IN ŢARA-ROMÂNEASCĂ A SECOLULUI AL XV-LEA DE N. IORGA MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE Şedinţa dela 23 Octomvrie 1925 Adunarea, pe care am încercat-o în volumul XV din colecţia Ilur-muzaki, a tuturor actelor de provenienţă ardeleană care privesc istoria poporului nostru, se dovedeşte necontenit incompletă. D. T. G. Bulat îmi trimitea dăunăzi un act scos din Die Kerzer Altei a lui Reissenberger în care e vorba de impunerea ca egumen catolic la vestita mănăstire cisterciană Cârţa din Ţara Făgăraşului a unui ocrotit al £)omnului muntean Vlad Dracul. Studiul d-sale asupra acestui act va apărea în Revista Istorică a mea, ultimul fascicul din acest an. Mai de mult, răsfoind lucrarea d-lor Iulius Gross si Ernest Kiihl-brandt, Die Rosenauer Burg, apărută la Viena în 1896, am dat de un alt document, publicat odată de Ernest Kammerer, în codicele Zichy, VII, pp. 310—11, care priveşte de aproape împrejurările războinice din Ţara-Românească la începutul secolului al XV-lea şi luminează mai deplin un curios hasard de cruciată. Ştefan Rozgonyi, conte de Raab, personalitate destul de bine cunoscută, se adresează la 25 Ianuar [1427] unei doamne, nenumite, ai cărei fii, Ioan şi Ladislau, sunt pomeniţi, pentru a-i spune că regele, care e împăratul Sigismund, cel cu multe ambiţii şi cu mai puţine puteri, «şi-a isprăvit toate trebile>> şi că a îngăduit «regelui Portugaliei» şi lui Dan, Domnul Ţării-Româneşti, ca, împreună cu baronii unguri cari sunt de faţă, cu toţi curtenii şi cavalerii regali, cu ostaşii lor pe ângă ei, şi cu Secuii, să plece încă «de ieri» dincoace de munţi, ultra 25 A. R.— Memoriile Secţiunii Istorice. Seria i/I\ Tom. V. www.digibuc.ro 2 N. IORGA 334 Transalpes, spune el într’o latinească deosebit de barbară, pentru «a prinde şi a ţinea prins, de se poate, pe Radu Voevod», care e cunoscutul Prasnaglava, usurpatorul pus de Turci, iar de acolo să meargă şi mai departe: «dacă apa Dunării va fi îngheţată, să nu înceteze a nimici, arzând-o mai adânc şi pustiind-o, Ţara Turcească, înaintând până Ia malul Mării, usque portuvn Mărise, şi făcând tot răul ce pot acelor «prea-ticăloşi de Turci». Regele şi regina sunt ei înşişi la Râşnov şi vor veni în curând cu Rozgonyi la Braşov: Magnifica domina, nobis honoranda. Noveritis, favente domino Ihesu, Iohannem et Ladislaum, filios vestros carissimos, beneficio sanitatis yocundari. Hiis autem novitatibus Vestram consolare vo-lumus Magnificentiam quod Serenissimus dominus noster rex cuncta Sue Serenitatis negotia iam conclusit, effective conclusis autem, Serenissimum ac Illustrissimum principem dominum regem Portogalie, simul cum famoso Dan, parcium transalpinarum Vai-vodă, et omnibus baronibus regni Hungarie hic existentibus cunc-tisque Aule Sue Serenitatis militibus et familiaribus, cum gentibus eorundem exercituandis, Siculis adiunctis, ultra dictas Transalpes hesterna die laudabiliter permisit accessuros, qui, si poterint, Radol Vaivodam captivare captumque deţinere, et, si aqua Da-nubii congelata fuerit, regnum Turcie, profondius concremando et desolando, anichilare non cessent, usque portum Maris profi-ciscantur et quidquid nocumenti nefandissimis Turcis et inico-rum natis poterint, facere debeant. Dominus autem rex et regina hic remanserunt et pridie nobiscum in Brassowia constituentur. Datum Rosno, in festo Conversionis beati Pauli Apostoli. Stephanus de Rozgon, iauriensis, etc. comes. II Aventura 4n Răsărit a lui dom Pedro, fiul regelui Ioan al Portugaliei, nu eră necunoscută. Ea e pomenită şi în alte izvoare ungureşti1). Astfel biograful Impăratului-rege, cronicarul Eberhard Windecke, pomeneşte întovărăşirea de prinţul portughez a lui Sigismund când acesta se îndreptă, în April al acestui an 1427, spre Ţara-Românească8) * *) *) V. I. Minea, Politica orientală a regelui Sigismund Buc. 1919. *) V. Iorga, Acte şi fragmente cu privire la istoria Românilor, III, 1897, pp. 81—2; Hurmuzaki VIII, p. 4, No. X; XV, pp. 14—5. www.digibuc.ro 335 UN PRINŢ PORTUGHEZ CRUCIAT IN ŢARA-ROMÂNEASC.A 3 pentru ca să aşeze pe aliatul şi prietenul său Dan, care în 1419 începuse, în unire cu Pippo de Şcolari, şpanul de Timişoara1), o cruciată de mai mulţi ani de zile de-a lungul Dunării româneşti şi otomane a). Din documentul pe care-1 reproducem se vede însă că era vorba întâiu de o expediţie personală a lui fără ca Suveranul unguresc să ia însuş comanda trupelor sale. S’a coborît dom Pedro la noi ? A avut el, alături de Dan, care şi atunci trebuia să fie restabilit, vreo ciocnire cu Turcii celui acu capul gol» pe dinăuntru sau pe din afară ? Cu tot ajutorul boierilor şi curtenilor, iar mai ales al Secuilor, nu izbuti să câştige biruinţa ce se aştepta dela dânsul, cel venit din aşa de îndepărtate locuri pentru serviciul crucii contra Necredincioşilor? Nu se poate răspunde decât doar prin faptul că mai târziu trebui ca regele însuş să ia comanda, ducând lucrurile până la capăt. In călătoria, unică sau îndoită, a acelui pe care Ungurii îl credeau regele însuş al Portugaliei la noi, el nu erâ singur din naţia sa. In adevăr, cum se va vedea în descrierea călătoriei lui dela întors, se spune că avea cu dânsul patru sute de cavaleri, dintre cari la Mestre fură lăsaţi o sută, «la paza cailor», când prinţul îşi făcii intrarea solemnă la Veneţia. Cavalerii cari-1 întovărăşiră jucară cu doamnele veneţiene «câte doisprezece cu douăsprezece doamne»: a dodexe per danza chon dodexe done. Avea şi o muzică a-lui, sonadori, piferi e tronbeti, cari-1 întovărăşiau cântând pe stradă ca să iasă doamnele în balcoane: per che le done usise ai balchoni3). Nu erâ vorba deci de o simplă aventură de călător princiar rătăcit prin Orientul legendelor şi miragiilor, ci de o expediţie cruciată în toată regula, şi întrebarea se pune dacă expediţia regală ea însăş n'a fost provocată de această apariţie a lui dom Pedro, doritor de isprăvi pentru creştinătate. Şi această expediţie a lui Sigismund chiar urmăriâ cevâ mai mult decât înlăturarea clientului turcesc din Scaunul muntean. In adevăr, o scrisoare a căpitanului-general veneţian către ducele de Creta, datată 3 April 1427, cuprinde acest pasagiu: «cât despre oastea de uscat, toţi *) *) Un chip al lui e reprodus de d. Ptasnikîn Kultura ttiloska tuiekâw Sredrtisch tu Polsce, Varşovia 1922, p. 96. ■) Ed. GescMchtsschreiber der deutschen Vorzeit, p. 161. *) lorja, Notes et extraits potir servit â l’Mstoire des croisades au XV-e sticle, I, p. 452, nota 3. 25* www.digibuc.ro 4 N.IORGA 336 spun într’un glas că ea se pregăteşte a merge spre Dunăre, ca să se împotrivească puterilor Ungariei şi Românilor, cari, porniţi acum pe această cale, vreau să treacă în Grecia» x). Ce-1 îndemnă însă pe dom Pedro la această călătorie ? La începutul secolului al XV-lea pretutindeni, a doua zi după cruciata dela Nicopol şi în aşteptarea expediţiilor lui Ioan Hunyadi, Apusul se arătă dispus la o nouă încercare contra păgânilor. La 1436 şi un duce de Austria, Frederic cel Tânăr, plecă spre Răsărit cu aceeaş pornire evlavioasă, cu aceeaş dorinţă de «a creşte oastea legii creştine», «devo-cionis causa ac pro milicie christiane religionis augmento» 2). Regele Ioan al Portugaliei, care a introdus era creştină în ţara sa în locul acelei a lui August, eră şi el stăpânit de aceleaşi gânduri. Cucerirea Ceutei în 1415 asupra Maurilor e un act de cruciată. La 1436 Papa o pomeneşte cu laude şi stărue a se dă ajutoare fiului acestui Suveran, Eduard, frate cu dom Pedro, care, «apărător al credinţei catolice şi vajnic luptător» (tanquam catholice fidei pugil et athleta fortissimus), vrea să ducă mai departe «războiul sfânt» a). Chiar şi marea operă de descoperiri a infantelui Henric, aşezat la Sagres încă dela data luării Ceutei, dacă face parte din expansiunea colonială europeană, nu e deloc datorită unei ambiţii vulgare, nici dorinţii de câştig în pământurile noi, ci înainte de toate zelului de a aduce la dreapta credinţă pe cei cufundaţi încă în întunerecul neţtiinţei. Ceeace a făcut, de altfel, trei sferturi de secol mai târziu, Isabela de Castilia, încurajând şi ajutând pe Columb» cart nici acesta nu eră lipsit de consideraţii religioase, aparţine în mare parte aceleiaşi dorinţi de a îmbogăţi comunitatea sufletelor salvate prin adoptarea singurei religii adevărate. III In 1428 dom Pedro luă drumul către casă, unde avea ce povesti din trecătoarea sa atingere cu locuri aşâ de depărtate şi un neam atât de necunoscut, deşi apropiat prin limbă şi origine. La 15 Mart eră cu suita sa, cum am văzut, la Mestre, unde-1 primesc douăzeci şi cinci de nobili *) *) De exercitu vero per terram, omnes una voce aiunt ipsum p'-ni in ordine pro eundo verssus Danubium, causa contradicendi viribus Hungarie et Vlachorum, qui, per dictam viam in presenti positi, volunt transitum facere in greciam; Notes et ex-traits, I, p. 452. *) Notes et ex traits, II, p. 339. *) Ibid. www.digibuc.ro 337 UN PRINŢ PORTUGHEZ CRUCIAT IN ŢARA-ROMÂNEASCĂ 5 veneţieni trimeşi de doge, care-1 întâmpină la Malghera. Dela San-Geremia se suie amândoi pe Bucentaur. La balul ce i se dă <<în sala cea nouă, asemenea cu care nu este în lume, merseră toate doamnele din Veneţia, măreţ îmbrăcate cu postav de aur şi restul de mătasă fără aur, cu foarte scumpe juvaiere, «e fâ danzado molto freschamente». I se arătă oraşul «şi arsenalul cu şaptezeci de galere ce erau înuntru gata si tesaurul bisericii San-Marco. Şi rămase acel senior şi ai săi foarte minunaţi, mirându-se de atâta mândreţă (nobleltâ). Şi a cerut să între în multe case din Veneţia, pe care le-a văzut splendid împodobite, nu ca nişte odăi de cetăţeni, ci ca palate de regi, uimindu-se foarte de atâta mândreţă de lucruri, câte le vedeâ în tot oraşul». La plecare, dogele-1 duce până la Malamocco, unde-i dă un juvaier în valoare de o mie de galbeni. Cei douăzeci şi cinci de nobili îl petrec apoi până la Ferrara»a). La 25 April următor se dădeâ la Florenţa o întrecere din suliţi, o giostra, pentru «fratele regelui Portugaliei», spune un cetăţean care a văzut cum câştiga premiul unul din cavalerii cari fuseseră prin Car-paţii noştri2). Cei 300 de cavaleri sunt pomeniţi, cred pentru acest drum al întorsului, în paşaportul florentin, nedatat, care se acordă «ilustrului prinţ şi generosului domn, domnul Petru, al regatelor Portugaliei şi Algarvelor, etc., al doilea născut, duce de Columbia (Coimbra), etc. 3)». Pornirea contra Necredincioşilor nu şi-o părăsi însă dom Pedro numai cu atâta. La 1443 Papa constată dorinţa de a luptă în Africa pe care o are noul rege Alfons şi unchii lui, Henric, duce de Viseu, şi mai ales Pedro, duce de Coimbra, din nou calificat, împreună cu acel frate al său, de «fidei catholice pugil, athleta fortissimus» 4). Unul din nobilii cari ajută pe prinţi în această luptă e făcut mai târziu Cavaler Ospitalier şi Roma pontificală-i acordă un venit 5). In izvoarele narative şi în documentele din Arhivele Portugaliei se cuprind de sigur şi alte ştiri despre cruciata din 1427—8 a ducelui de Coimbra. Poate că această expunere, sprijinită pe o altă informaţie, va provocă scoaterea lor la lumină ori măcar o mai largă a lor comunicare. *) ’) Cronici veneţiene, în Notes et exlraits, I, p. 45a, nota 3. *) Ibid., II, p. 337. *) Ibid., nota 1. *) Ibid., p. 394. Cf. şi ibid., p. 395. ‘) Ibid., pp. 429—30: «velut fortis athleta, pro Christi nominis ac fidei catholice exaltatione». www.digibuc.ro O ISTpRIE A LUI MIHAI VITEAZUL DE EL INSUŞ1) DE N. IORGA MEMBRU AL ACADEMIEI ROMANE Şedinţa dela 13 Noemvrie 1925 In Arhivele din Florenţa d-1 Angelo Pemice, care, ca scriitor al unei istorii a Statelor balcanice, cunoaşte trecutul nostru şi ni-a vizitat ţara, a găsit, între alte acte, privitoare la concursul dat de nobilii toscani trimişi de marele Duce Cosimo în ajutorul lui Mihai Viteazul, o întinsă povestire a Domnului învins în 1600 de Ungurii ardeleni şi de Basta, către principele italian care-i cunoscuse nevoia şi voise să-l sprijine în lupta-i de cruciată2), precum şi către oricari alţii. Cele spuse astfel de omul care începe vorbind de «dorul său intim de a face lucruri care ar duce la lauda lui Dumnezeu, la slujba creşti-nităţii şi, în sfârşit, la un capăt de cinste al ostenelilor sale şi la o veşnică faimă după moartea lui», sunt de cea mai mare însemnătate. Căci, de fapt, Domnul cuceririlor îndrăzneşte a face istoria însăş a vieţii sale, precedând cronologic memoriul, demult tipărit şi tradus în «Tezaurul» lui Papiu Ilarian şi reluat de mine în Scrisori de Domni, în care-şi prezintă îndreptăţirea în faţa împăratului, al cărui om în Ungaria, generalul albanez Basta, îi dăduse cea mai grea lovitură. Avem a face cu o povestire la baza căreia e însuş dictatul lui Mihai. Aceasta o arată termenii întrebuinţaţi, ca «împăratul Turcilor» pentru Sultan. Despre eunucul care l-a întovărăşit, spune că era «ca un Vlădică» (quasi si vuol dire un vescovo). Distrugerea Ardealului, ca să nu rămâie piatră pe piatră (che non ne resti pietra sopra pietra), e iar o traducere din româneşte. Rusciucului i se zice: «Ruşi», Ruşi (p. 38). Turtucaia e 1) Un episodio del valore toscano nelle guerre di Valachia, alia fine del secolo XVI (Florenţa, Olschki). Din «Archivio istorico italiano», 1925. -) Iorga, Geschichte des osmanischen Reiches, III, pp. 301—2. 2$ A. R. — Meni. Istorice, Seria III. Tom. V. www.digibuc.ro 2 N. IORGA 34° «Tatarchai». Ce româneşte sună: «Si piegbcon pace verso di me»! Sau: «di potermi piegare alia sua devozione»! Moldovenii apar ca «Moldo-vani». Lui Basta i se zice «Giurgiu» (Gheorghe). Observ şi: «pensai non essere cosa buona». «Micleus» e «Miclăus». $ Biruitorul dela Călugăreni spune că Ţara-Românească i-a fost încredinţată «cu toate formele obişnuite şi cu deplină voie asupra ei, după bunul lui plac şi hotărîrea lui», apăsând asupra faptului, de mare însemnătate, că priveşte această ţară ca fiind de fapt neatârnată, fără vreo legătură alta cu Turcii decât numai tributul: «con tutti gli ordini che si sogliono dare et ogni libertâ di quel paese ad ogni mio beneplacito et arbitrio, solo che io dovessi mandar ad esso imperatore un ordinario tributo ogn’anno». Cu dânsul se trimite un emir, un «sfânt» şi «mulţi spahii şi ieniceri si alţi Turci de mare rang», O spune pentru a arătă ce deosebită onoare i se făcuse, dar îndată explică răscoala prin gâcirea «gândurilor rele» (Vin-tento malitioso) ale Turcilor. Răscoala e prezentată într’o lumină cu totul nouă. Sinan-Paşa a luat Raabul. Aceasta s’a întâmplat în toamna anului 1594, Marele Duce de Toscana având un contigent la apărarea însemnatei cetăţi, cu Vergilio Orsini1). Ardealul nu se hotărîse încă să înceapă războiul cerut de Papă lui Sigismund Bdthory: dietele din Februar şi Maiu se ©puseră înaintea pasului hotărîtor2). Dar Mihai asigură că Turcii pregătiseră un atac contra nesigurului vasal ardelean şi el redă, probabil numai după amintire, această poruncă ce ar fi primit-o şi el, şi vecinul său din Moldova, Aron: «Mihaile Voevod, află că-ţi poruncesc să te găteşti cu câţi oameni ai în tara ta, mari si mici, şi încă si cu toti Turcii ce se află acum în tara ta, şi să porunceşti şi sangeacilor de Vidin şi de Nicopol şi Paşei de Si-listra (nu di Visa, ci il BassaJ şi lui Mihaloglu, care e căpetenie achin-giilor (venturieri), cu toţi ceilalţi Turci şi Tatari cari sunt în Dobrogea, ca să se unească şi ei cu tine spre a merge în Ardeal. Şi Aron din Moldova şi el din partea lui să între spre a nimici acea ţară, aşa încât să nu rămâie piatră pe piatră, căci împăratul vrea să aşeze acolo alţi oameni». Mihai declară că atunci a trimis «câţivă boieri de frunte», la Aron pentru a-i oferi o alianţă creştină şi a dat de ştire şi lui Sigismund. A urmat uciderea Turcilor, mulţi, «de n’a scăpat niciunul». *) *) Ibid., pp. 298—9. J) Cf. Iorga, Istoria armatei româneşti, I, p. 301. www.digibuc.ro 34* O ISTORIE A LUI MIHAI VITEAZUL DE EL INSUŞ 3 Povestirea trece de-a-dreptul la ciocnirea cuTatarii. Mihai nu prezintă pe Hanul Gazi-Gh'rai ca venind contra lui1), ci ca total neştiutor de răscoala românească («non havendo fino all’ hora inteso cosa alcuna della mia sollevatione fatta contro li Turchi»). Szamoskozy are deci în parte dreptate. Dar e vorba numai de un nepot al stăpânitorului tătăresc, cu Imbrohorul, prada şi sclavii, de o armată de 4.000 de oameni cari prin ţările noastre vrea să meargă acasă. Domnul eră la asediul Giurgiului, ştire care se află şi în cronica ţării *). I se cere voie de trecere, şi el se face a o acorda. Apoi «în numele lui Dumnezeu» îi atacă în zori, îi bate, îi ucide şi liberează sclavii. E lupta pe care o pomeneşte şi Cronica românească a ţării şi Silesianul Walter 8), cea dela Stăneşti. Hanul însuş, care ar fi vrut să între în Ardeal, trimite elementele «mai fără folos» pe la Silistra, cu sclavii, iar el trece pe unde spun şi alte izvoare, pe la Vidin. Apariţia lui se prezintă aici ca a unei armate gata de luptă, cu totul altfel decât a nepotului şi a Imbrohorului, cari erau numai călători asiguraţi că nu-i va turbură Vodă. Tatarii din oastea cea mare ard şi pradă. Despre lupta cu ei, Mihai spune atâta: «Găsindu-1, l-am atacat şi l-am tratat aşă, încât puţini au scăpat; şi aşâ, cu ajutorul lui Dumnezeu, am avut asupra lor încă o biruinţă, luându-le tunurile şi alte bagaje ce aveau, şi însuş Hanul abiâ a scăpat şi s’a adăpostit în Silistra». Şi, după cea scăpat, Hanul a fost îndemnat de Turcii din Silistra să vie din nou, împreună cu dânşii, în Ţara-Românească, dar el n’a mai vrut, zicând că «a văzut şi încercat puterile lui Mihai-Voevod». Aceasta e lupta dela Şerpăteşti, care însă, după cronica ţării, ar fi fost un succes al Banului Manta, retragerea Tătarilor având loc înainte de sosirea Domnului însuş * 2 * 4 *). Povestirea trece la expediţia, pregătită de mai mult timp, a lui Hasan («Asan», nu «Seion»)-Paşa de Vidin şi Mustafâ de Meraaş, pentru aşezarea în Scaunul muntean a lui Bogdan fiul lui Iancu-Vodă («Jancula»). Mihai pretinde că n’a aflat-o dela început («non n’havesse spia»). Cu oastea biruitoare trece pe ghiaţă, ducând şi tunuri la Rusciuc. înfrângerea celor doi Paşi, fuga lui Bogdan sunt înfăţişate ca şi în cele două principale izvoare de ţară, cunoscute 8). Dar se spune că amândoi Paşii *) Magazinul istoric, IV, p. 278. 2) Ibid. °) In Papiu Ilarian, Tesaur, I. *) Magazinul istoric, IV, p. 279. Cf. Ist. armatei, I, p. 368. •) Ibid., p. 369. 26* www.digibuc.ro 4 N. iorga 342 (nu numai Mustafâ, ca în izvorul românesc) au perit. Arderea Rus-ciucului se confirmă: «am pus să dea foc cetăţii Ruşi prădând orice, unde ostaşii miei au făcut o pradă aşâ de frumoasă încât totdeauna îşi vor aduce aminte* * («sempre se ne ricorderanno*). Am voit apoi ca orice lucru în apropiere să fie ars şi Turcii tăiaţi, şi pe creştini cu familiile lor i-am făcut pe toţi să treacă în Ţara-Românească». Vine acum expediţia turcească pentru Ştefan Surdul, pe care Mi-hai îl califică de «un oarecare Ştefan Voevod». El «trebuie să treacă prin Silistra în Ţara-Românească, pentru a merge în Moldova», în locul lui Aron. Se vede de-aici, ca şi din Walter x), că ambii Paşi dela Rusciuc periseră. Comanda lui Mihalcea asupra trupelor trimise în ajutorul Domnului moldovean e însemnată şi aici *). Lupta se dă peste Dunărea îngheţată. Alte lămuriri nu se află, dar de aici se vede că nu Ardelenii, ci Mihalcea câştigă biruinţa. Şi, simplu, expunerea eroică a lucrurilor din iarna 1594—95 se menţine aşâ: «Această puţină slujbă am făcut-o într’o singură iarnă şi apoi m’am dus să mă odihnesc în cetatea mea de Scaun». Se adaugă însă că Turcii, gătindu-se în cetăţile lor dunărene, se trimit cete numeroase de jaf la Brăila, la Cernavoda (Corvina e «Cerven-voda»), la Turtucaia şi la Nicopol8). Se trece apoi la războiul din 1595 cu Sinan. Răpedese notează podul la Rusciuc, lagărul turcesc la Călugăreni. Iată descrierea vestitei bătălii, descriere de pus alături cu aceia din scrisoarea către Sigismund Bâ-thory4). «Atunci, când am aflat de aceasta, am mers vitejeşte (animo-samente) să-l aflu cu acele puţine oşti ce aveam, şi, ajungând la Călugăreni, am găsit că toţi erau gata de luptă. Iar eu, chemând în ajutor numele lui Dumnezeu»—par’că ar scrie, cu o sută şi mai bine de ani înainte, Ştefan-cel-Mare — «m’am încăierat în luptă cu ei în aşâ chip, că aţinut toată ziua, făcând Turcilor foarte mare pagubă, şi în chip ruşinos pentru Sinan-Paşa, aşâ că în aceâ bătălie însuş Sinan-Paşa a căzut de pe cal» — amănunt care nu e însă dincolo — «într’o foarte adâncă mocirlă, de unde-cu multă greutate a fost scos, aşâ încât în aceâ bătălie au murit patru Paşi şi şapte sangiaci, şi am câştigat cinci tunuri şi un steag verde al Proorocului lor, Mohammed, foarte preţuit de dânşii şi P- 19- 2) Cf. Istoria armatei, I, p. 369. s) V. ibid., p. 370. *) Traducere adnotată, ibid,, p. 377 şi urm. www.digibuc.ro 343 O ISTORIE A LUI MIHAI VITEAZUL DE EL INSUŞ 5 foarte respectat, pe care l-am trimis Măriei Sale împăratului» —1i-adăugând apoi, cu melancolică bănuială: «nu ştiu dacă Ardelenii îl vor fi lăsat să treacă». Trecerea lui Sinan «furios» la Bucureşti, «palanca» lui de lemn se pomenesc. Mihai mărturiseşte că s’a retras la Târgovişte, «neputând să reziste» şi că, «nefiind sigur» nici acolo, a trecut la munţii de hotar. Iute se arată venirea lui «Sigismund», şi «cu ajutorul ce-i dăduse Măria sa împăratul». Din Târgovişte Sinan pleacă o zi înainte de sosirea aliaţilor, cari ieau ceastălaltă palancă, apărată de iooo de Turci, «toţi buni ostaşi», «dintre cari niciunul n’a scăpat», spune feroce scurta propoziţie. Despre lucrurile dela Giurgiu nu se vorbeşte, cu scusa, care acopere jena prezenţei şi pretenţiei lui Sigismund, că «nu e rost de povestit, pentrucă toată lumea a aflat-o dela mulţi cari au fost de faţă, precum şi tot ceeace am făcut pentru creştinătate». Nouă e expunerea ofertelor de pace ale Turcilor. «Şi, când am bătut pe Sinan-Paşa şi am luat Giurgiul, Sinan s’a dus la Constantinopol şi a lăsat în locul său pe un anume Hasan-Paşa, fiul lui Mehemed-Paşa care erâ beglerbeg la Grecia, şi l-a lăsat la hotarele Ţării-Româneşti, care şi el fusese în acel războiu cu Sinan-Paşa şi văzuse ruşinea lui Sinan. Şi, deci, el se plecă atunci cu pace către mine, care mi-a trimis oamenii lui pentru pace. Apoi s’a ridicat de acolo Hasan, şi a mers să afle pe împăratul la Sofia, atunci când împăratul mergeâ la Erlau» — deci în 1596 *)—«şi a lăsat în locul lui alt Paşă». Şi aici se leagă o victorie a lui Baba-Novac: «ceeace aflând şi ştiind eu, pe unde aveâ să treacă şi prin ce munţi, ca să se întâmpine cu împăratul la Sofia, am trimis atunci pe Baba-Novac, cel pe care Ardelenii l-au ars zilele trecute, care a mers cu haiducii lui şi a trecut Dunărea, şi a mers până la munţi ca să-l aştepte pe Hasan-Paşa în locul ce-i poruncisem. Şi, voind acel Paşă să treacă prin munţii aceia, atunci Baba-Novac căzii asupră-i, pe care l-a bătut şi l-a pus pe fugă, tăind în bucăţi mulţi dintre dânşii, luând cămilele şi caii, armele şi toată comoara ce aveau, care apoi se întoarse cu acea biruinţă în Ţara-Românească, îndurând Hasan-Paşa această ruşine dela Baba-Novac.» Tot aşa de puţin cunoscute sunt şi aceste amănunte ale unei lupte la Turnu, la «Nicopoia Mică»: «Pe vremea aceia veniâ Tatarul cu foarte mare putere, cu Turci, Tatari şi mare mulţime de Moldoveni cu ei, cari *) Gesch. des osmanischett Reiches, III, p. 320 şi urm. www.digibuc.ro 6 N. IORGA .1<14 veniau ca să treacă prin Ţara-Românească Dunărea spre a fi în ajutor împăratului sub Agr ia (Er Iau). Ceeace văzând eu, am mers către dânsul. Care n’a voit să mă aştepte, ci se întoarse înapoi cu multă ruşine. Pe care l-am urmărit şi l-am gonit afară din ţară. Şi apoi am mers dela un capăt al ţării la celalt capăt, spre a bate un Turn ce eră în faţa Ni-copoii. Pe care l-am luat, şi, văzând Turcul câtă pagubă-i făceam, mi-a trimis steagul, pentrucă doriâ să mă poată plecă la ascultarea lui. Şi în aceâ vreme eu am luat cetatea şi am primit şi steagul şi pe câţi Turci i-am aflat în cetate, pe atâţia i-am trecut prin ascuţişul săbiei*. Negocierile lui Mihai cu Tatarii sunt luminate astfel: La Erlau Sultanul mazileşte pe Hanul care nu-i venise acolo şi, la întors, trimite la Tatari pe fratele mazilitului, cu care se începe o luptă. Hanul biruie şi obţine pe acest frate şi şepte nepoţi ai lui. Atunci Domnul român se simte îndemnat a-i trimite oameni cu daruri şi această solie: «Poţi vedeâ bine că împăratul nu vrea alta decât paguba noastră şi ruina şi peirea noastră şi a ţărilor noastre». Adaugă că i-a promis cu jurământ legătura cu Sigismund şi cu împăratul, «nostro padrone, al quale noi serviamo». Se trimite deci, de către Han, «majordomul» lui cu scrisori de «foarte tare jurământ». Sigismund abdică (dar nu merge la «Ceopolia», ci la Opolia, Oppeln, cum «Jukai» e episcopul Szuhai). Comisarii împărăteşti văd scrisorile tătăreşti care se trimit la Praga. Şi Mihai relevează «ce mare serviciu a adus creştinătăţii făcând să se plece un tiran, un păgân, Hanul cel prea-mare şi prea puternic al Ţării Tătăreşti,' şi l-am făcut să vie la supunerea prea-neînvinsului împărat al Romanilor, necruţând nici cheltuieli, nici bani, sperând totuş că voiu fi bine răsplătit de creştinătate, şi că mi se vor întoarce cheltuelile mai mult ca îndoit». Trebuiau bani mulţi pentru a cumpăra dela Turci şi a-1 ucide pe alt frate al Hanului. Se fixează un soroc de patruzeci de zile. Dar Curtea nu dă nimic. După ce mai aşteaptă douăzeci, Hanul pleacă la Vizirul Mohammed Satârgi sub Oradea. Din partea lui, Mihai trimite acolo «un căpitan cu mulţi oameni», dar Sigismund nu-i lasă să treacă. E vorba de Aga Leca *). Se povesteşte lupta din 1597 cu Paşa Hafiz Ahmed Serdarul la Nicopol, pe vremea asediului turcesc la Oradea*). Se adaugă că intre *) Istoria armatei, I, p. 4*1. *) Cf. ibid., pp. 420—x. www.digibuc.ro 345 O ISTORIE A LUI MIHAI VITEAZUL DE EL INSUŞ 7 duşmani eră şi Paşa de Caramania. A fost, spune Mihai, «o ispravă prea frumoasă şi vrednică de pomenire». Domnul nu uită a aminti de calul ucis sub el, de rana din spate. «Caraimanul» piere, «cu nesfârşite căpetenii de samă», Hafiz însuş abiâ putând scăpă în cetate, care e bătută cu tunurile, pe când cete merg să ucidă în jur, «pe câţi păgâni găs’au». Lipsa de praf aduce plecarea Românilor, cari merg la Vidin. «Am mers cale de zece zile, dela Dunăre până la munţi şi iar dela munţi până la Dunăre, distrugând toată ţara duşmanului şi ucigând câţi duşmani puteam, şi pe câţi creştini i-am aflat, i-am făcut pe toţi să treacă în Ţara-Românească, împreună cu familiile, averile şi vitele». La Vidin au fost învinşi sangeacul, «cu alţi sangeaci şi alţi Turci vecini cu aceste locuri şi încă dela Sofia» *) (cronica ţării zice: Baia1 2). S’au luat tunuri. Cronica noastră povesteşte de rana lui Mihai la pântece de o suliţă, pe care o «apucă cu amândouă mânile de fier». Aici Mihai însuş vorbeşte aşa: «Şi eu, în această luptă, am primit dela un Turc o suliţă în piept, pe care am scos-o şi am rupt-o cu mânile mele». Cât de mult se vădeşte astfel caracterul contemporan şi autentic, pe care-1 afirmam de mult, al celei d’întâlu ! Se adauge şi o luptă la Moldova cu sangiacul. Expediţia mai ţine şase săptămâni, cu uciderea Turcilor şi mutarea creştinilor. Se dă foarte însemnata explicaţie a retragerii lui Mihai: «Trădătorii de Ardeleni» îl înştiinţează că Oradea a fost luată şi el n’ar avea deci decât să se întoarcă. «Şi apoi am aflat că Ardelenii mă înşelaseră». De fapt asediul fusese părăsit, Satârgi omorît de Sultan şi Ibrahim pus în locul lui. Şi rezumatul isprăvilor e acesta: «Atunci oricine va putea cunoaşte câtă paguba am făcut duşmanului şi câtă slujbă creştinătăţii, distrugân atâtea ţări, dela hotarele Ardealului până unde se varsă Dunărea în Marea cea Mare, ostenindu-mă zi şi noapte fără să fi avut pace sau odihnă, nici vara, nici iarna, necruţând cheltuială nici alta, nici primejdie de orice fel». Când Sigismund aşează în Ardeal pe cardinalul Andrei, acesta tratează pacea sa cu Turcii şi îndeamnă şi pe Mihaiu, care refuză. Atunci Toma Csomortâny («Ciomurtan») e trimis la Ieremia Movilă ca să atace pe Domn cu Polonii şi Tatarii. Ar fi fost vorba ca*şi Ghiuzelgl Mehemed-Paşa s’o facă şi totodată cardinalul însuş. Totuş, Gheorghe Polatici e trimis la Mihai cu un ceauş, Husein. 1) P. ago. 2) Ibid. www.digibuc.ro ii N. IORGA 346 Domnul muntean ar fi izbutit să împiedece pe Turci de a da Steagul lui Andrei. Dar din nou vine Csomortâny, cu ordinul ca Mihai si plece, căci nu-I sufere nici Ardealul, nici Moldova, nici Turcii. Mihai spune că s’a făcut a cedă, cerând doar un loc de adăpost în Ardeal, împăcat în aparenţă cu Turcii, având steag dela ei, el cere prin doi soli sfat dela împăratul. I se răspunde să aştepte pe Basta. Cu acesta se face înţelegerea aşâ: «ca la cutare zi eu să fiu cu oastea în Bârsa (Bar» sicag), loc în Ardeal, şi tot în ziua aceia el să fie la Cluj». Dar Andrei trimisese pe Gaşpar Kornis la Basta şi, la intrarea Iui Mihai în Ardeal,, generalul împărătesc.’ nu se mişcă. «Şi, pentru aceasta, sper că va da socoteală înaintea lui Dumnezeu, că m’a părăsit fără să mă ajute la aşâ o încercare, cu primejdia de a mă pierde eu şi familia mea». începând «Ia unsprezece ceasuri» şi luptând «până în noapte», Mihai bate pe Unguri. «Şi aşâ am luat Ardealul în numele lui Dumnezeu şi al Măriei Sale împăratul». Pomeneşte dieta la Alba-Iulia, pământul luat dela Secuii liberaţi în numele Iui Rudolf. «După aceasta am vrut să trimit pe fiul mieu la picioarele Măriei Sale, dar Statele Ţării-Româneşti nu s’au mulţămit, ci au voit să-l trimit Domn în Ţara-Românească, pentru că nu se învoiau a trăi fără; la cari, neputând face altfel, l-am trimis. Şi eu m’am hotărît să viu la prea-sacrele picioare ale Măriei Sale, dar n’a iertat vremea, văzând atâta nesiguranţă şi nestatornicie la Ardeleni, căci nu erau încă bine aşezate lucrurile acelei provincii, şi duşmani din toate părţile, aşâ că m’am temut de vre-ua lucru rău în paguba Măriei Sale şi spre a mea ruşine». Se auziâ că Sigismund cu Polonii şi Tatarii vreau să-l izgonească. Dacă a luat steag pentru Ardeal dela Vizir, ştie că e înşelare şi căutâ şi el să înşele. Solului polon, «cu multe poveşti», i-a răspuns aşâ: «că, fiind eu sluga Măriei Sale împăratului, îl rugam ca Măria Sa să dea poruncă Marelui său Cancelariu să nu se amestece în lucrurile mele şi să mă lase în pace, să nu ajute pe Sigismund, nici pe Ieremia-Vodă în paguba mea, pentru că, fiind eu sluga Chesarului, paguba ce mi-o vor face-o mie, vor face-o Măriei Sale împăratului». Dar Zamoyski trimite 50.000 de galbeni Tătarilor, ca să-l ajute. Atunci el previne pe duşmani, năvălind în Moldova, de unde de atâtea orii se aruncaseră Tatarii în spinare. Şi Moldovenii jură Impăra-ratului. Cum Sigismund se pregătiâ să vină prin Maramurăş, pe la Hust, se retrage, lăsând pe Moise Szekely, care însă promisese fratelui său stăpân a da pe Mihai viu sau mort. www.digibuc.ro 347 O ISTORIE A LUI MIHAI VITEAZUL DE EL INSUŞ 9 Acum el ar fi vrut să meargă la Timişoara, al cărui Paşă, care se îndatorâ a-i da cetatea pentru 15.000 de galbeni, comandă o sută de oameni şi un adăpost în Ardeal. Csâky, «sperjurul şi infamul», trebuie să adune oastea, pe când Kornis şi un boier mergeau la împăratul. Pezzen eră rugat să-i aducă pe Basta, iar arhiducele Mathias promiteâ ajutorul acestuia şi al altora («Guyasi» e probabil Gyulaffi). Moise trece la Poloni, pe când Basta vine până la «Gene» şi primeşte pe Alardy Ferencz şi pe Szalanczy (nu «Abalasi») Gâbor. Basta se face însă a veni «cu bucurie». Comisarii scriau că aleargă prieteneşte cu el, în grabă mare. Dar generalul imperial chema la revoltă oraşele, «şi eu nu ştiam nimic». Atunci cad toţi asupră-i. «Poate vedea oricine cu câtă trădare mi-au făcut ruşine mie şi pagubă Măriei Sale împăratului şi creştinătăţii întregi». Cu puţini călări — nu se descrie lupta — trece el la Făgăraş. Atunci îşi dă el sama că totul se face din ordinul împărătesc. I se atrag Secuii pentru a fi măcelăriţi, apoi «Italieni, Greci, Români, Sârbi, cu familiile lor, până la pruncii de ţâţă», în Alba-Iulia; nici cei din spitale nu se cruţă. Foarte important amănunt, «şi în biserica mea pe care o clădisem mai înainte au întrat şi au desgropat oasele lui Aron-Vodă, care de atâta timp eră înmormântat şi ale altor boieri ai miei şi le-au svârlit afară; aşa neomenie n’au făcut-o nici păgânii». La Făgăraş îi vine lui Mihai oastea din Moldova şi-i cere luptă, «fiind gata fiecare a muri pentru mine. I-am îndemnat să se liniştească, ne-fiind cuvenit să mergem noi asupra Domnului mieu». Se trage «sub munţii Braşovului», cerând explicaţii lui Basta. Doi soli (numele sunt stâlcite) vin să-i ceară jurământ nou şi fiul ca ostatec, de trimis la Curte, plus soţia, familia şi. tezaurul ca depozit. A făcut-o, «şi am trimis toate la mâna dumisale Giurgiu, cunoscându-I om al Măriei Sale». Dar ajutorul contra «duşmanului» a fost Sz^kely Moise, care i-a ucis ostaşii şi solii la «Giurgiu». In Ţara-Românească află Poloni, Moldoveni, Tatari şi Turci. Nu poate rezistă. Dă tunurile lui Moise ca să le ducă lui Basta, dar el le dă Ardelenilor. «Apoi, la sfârşit, am dat drumul ostaşilor miei, nemai având cu ce să-i ţin şi am ales cu mine numai 10.000 de călăreţi, şi aşâ am mers cu ei spre Ţara-de-jos, călătorind până Ia Dunăre, unde aflăiu pe san-geacul de Vidin cu 4.000 de Turci, care se înturnâ cu mulţi robi şi vite ca să-i treacă în Ţara Turcească; asupra căruia căzând, dorind mai bine a muri decât a învinge, vru Dumnezeu de i-am tăiat pe toţi, fără să-mi www.digibuc.ro IO N. IORGA 348 scape unul, şi a rămas şi sangeacul, al cărui steag l-am adus cu mine Măriei Sale împăratului. După ce am făcut şi această slujbă creştinătăţii, am plecat ca să vin la picioarele Măriei Sale, trecând prin Ardeal, şi aşâ cu ajutorul lui Dumnezeu am intrat în ţara Măriei Sale, cu vreo 7000 de călăreţi». Acuma el, care, în şapte ani, a luat Turcilor o sută de tunuri, care, din cele trei ţări ale lui. gătise împăratului 200.000 de ostaşi, a pierdut tot ce a agonisit «din tinereţă până la bătrâneţă», ba încă şi soţia şi copiii. «Că, de aş fi pierdut totul de către duşmani, nu m’ar durea atâta cât mă doare că mi s’a făcut de acela dela care, Dumnezeu mă vede, aşteptam ajutor şi sprijin.» Aici a ajuns el care a făcut atâta, «singur cu sabia în mână, fără să am nici întărituri, nici castele, nici cetăţi, nici o casă de piatră unde să mă pot adăposti, fără aceia unde locuiam eu». Şi n’a «facut-o de sila cuiva, ci ca să am şi eu loc şi nume în creştinătate». De aceea i se roagă ei, creştinătăţii, ca unul care pentru dânsa a «pierdut tot ce aveâ pe lume x)». *) D. Pernice, care publică scrisori ale Toscanilor din 1595, semnalează şi o descriere a car* paniei din 1595, făcută de Simone Genga (p. 4, nota 2), o scrisoare a Raguzanului Paolo Georgi (p. 14, nota 1), precum şi următoarele acte care vor trebui copiate: ştiri din Ardeal, corespondenţa cu Sigismund Bâthory a marelui Duce de Toscana, scrisorile lui Silvio Piccolomini către acelaş (p. 5). Se dau în articol şi unele caracteristice inedite: a lui Sigismund (pp. 7—8), a lui Sinan Paşa. Se stabileşte data, 15S9, când fraţii Genga, dintre cari unul a ţinut pe Doamna Velica, au intrat în serviciul Ardealului (pp. 8—9). Se aminteşte planul de căsătorie toscană a lui Sigismund în 159a, şi darul de monede antice de aur făcut la Florenţa (p. 9): a fost vorba şi de o fată a Marelui Duce (p. 10), şi de Eleonora Orsini (ibid., soţia lui Matteo Botti, în Ardeal, cu dar de postavuri). Se aminteşte trimiterea în războiul cu Turcii a lui Giovanni şi Antonio dei Medici (p. 10). Ştiri despre ambasada la Constantinopol (p. ii, nota i). Nu admit că am scădea meritele Toscanilor auxiliari ca şi afirmaţia că rolul lui Mihai Viteazul în această expediţie a fost «foarte modest şi secundar». V. darea de samă a cărţii d-lui Veress, în Revista istorică pe 1923. In ce mă priveşte, am relevat rolul Toscanilor în singura carte de amănunte care mi-o permitea. Opera lui Gromo de care e vorba la pp. 6—7 a fost publicată de d-1 Veress. Sigismund n’a murit în închisoare, unde ar fi stat dela 1601 la 1613, şi el n’a urmărit «unirea tuturor Românilor» (p. 8). Se pomenesc numai în treacăt, la o biografie, cavalerii de cruciată ai Sfântului Ştefan, creaţi de Marele Duce. De ce ar fi fost elementul românesc în Ardeal «poco bellicoso e meno fido» ? E absolut neexact că n’am vorbit de ajutorul ardelean (Kirăly, etc.), dat de Sigismund; dealtfel d-1 Pernice nu cunoaşte încă Scurta istorie a lui Mihai Viteazul de mine, nici Istoria armatei, I, în care nu e un caz de contingent unguresc care să nu fie relevat, nici cartea plină de fapte a lui I. Sârbu. Scopul primelor atacuri turceşti (pp. 16—7) nu eră să se între în Ardeal, prin păsuri www.digibuc.ro 349 O ISTORIE A LUI MI HAI VITEAZUL DE EL INSUŞ II aşă de depărtate. Calagureni, din textul scrisorii lui Mihai, e reprodus întocmai în studiu (p. 18). Sigismund nu s’a coborît pe la Predeal (p. 19), ci pe la Bran. Pentru contribuţia «modestă» a lui Mihai, a se vedeâ critica lucrării d-lui Veress, în Revista istorică, l. c. De ce Bucureştii n’ar fi fost la 1595 Capitală (v. p. 22) ? D. Pernice însuş relevează antipatia Ungurilor faţă de cruciată-şi xle auxiliarii italieni (p. 27, nota 2). Şi Piccolomini se plânge de puţina valoare a darurilor ce i s’au făcut de principele .ardelean (pp. 34—5). Şi, în sfârşit, după ce se recunoaşte d-Iui Veress, care nu face decât să scadă rolul Italienilor, calitatea de «valoroso storico ungherese», de ce se uită că eu, tăinuitorul meritului italian, sunt cel care, cu râvna mea, am copiat tot materialul lui Hurmu-zaki, XI şi XII, întru gloria lor ? www.digibuc.ro MEMORIILE SECŢIUNII ISTORICE SERIA III TOMUL I: VASILE PÂRVAN. Consideraţiuni asupra unor nume de râuri daco-scitice. ZENOVIEPÂCLIŞANU. Luptele politice ale Românilor ardeleni din 1790-1792. ZENOVIE PÂCLIŞANU. Din istoria bisericească a Românilor transilvăneni: «Teologul» vlădicilor uniţi. ANDREIU RĂDULESCU. Pravilistul Flechtenmacher. TEODOR V. STEFANELLI. Cadastru şi cărţi tabulare. Dr. IACOB RADU. Manuscriptele din Bibi. Episcopiei unite din Oradea-Mare. N. IORGA. Un colaborator francez la Unirea Principatelor, Paul Bataillard. NICOLAE IORGA. Ernest Renan. L e i xoo.— 10.— 12.— 28.— 16.— S--12.— 5-— s — TOMUL II: 130.— VASILE PÂRVAN. Histria VIL 40.— ANDREIU RĂDULESCU. Publicitatea drepturilor reale imobiliare şi registrele de proprietate. 15.— TEOFIL SAUCIUC-SĂVEANU. Un fragment de AHKYQOI funerar atic de marmoră. 6.— SILVIU DRAGOMIR. Originile coloniilor române din Istria. 8.— ION I. NISTOR. Pomenirea lui Dimitrie Cantemir-Voevod. 8.— C. MARINESCU. înfiinţarea Mitropoliilor în Ţara Românească şi în Moldova. 8 — Dr ANDREIU VERESS. Pribegia lui Grigoraşcu-Vodă prin Ungaria şi aiurea. 20.— N. IORGA. Comemorarea lui Jules Michelet. 5.— N. IORGA. Un cioban dascăl din epoca de transiţie a culturii noastre. 5.— TEOFIL SAUCIUC-SĂVEANU. Memnon, titularul decretului de onoare atenian. I. G. II, 1, 356. 8.— N. IORGA. Note polone. 12.— TOMUL III: 185.— ION ANDRIEŞESCU. Piscul Crăsani. 40.— V. PÂRVAN. Getica, sub presă. —.— TOMUL IV: 160.— IOAN C. ÎTLITTI. Despre Negru-Vodă. 12.— VINTILĂ MIHĂILESCU. Aşezările omeneşti în Câmpia Română la mijlocul şi sfârşitul sec. XIX. 25.— Dr. ÂNDREIU VERESS. Campania creştinilor în contra lui Sinan,-Paşa. 25.— P. P. PANAITESCU. Influenţa polonă în opera şi personalitatea cronicarilor Grigore Ureche şi Miron Costin. 60.— N. IORGA. I, Domniţa Anca şi patronajul ei literar; II, O prigonire politică sub fanarioţi. 25.— N. IORGA. I, Cea dintâiu istorie universală tipărită în Transilvania; II, Moşiile familiei Beldy în Ţara Românească. 12.— N. IORGA. Procesele călugărilor dela Sântilie şi Gheorghe, pisarul leşesc. 10.— I. VLĂDESCU. începutul anului în cronicele moldoveneşti până la Ureche. 12.— G-ral R. ROSETTI. Studii asupra chipului cum se făptuiâ răsboiul de către Ştefan-cel-Mare. 25.— TOMUL V: 160.— * I. N. IORGA. Comemorarea lui Edgar Quinet, cu ocaziunea semicentenarului morţii lui 5.— IOAN ANDRIEŞESCU. Consideraţiuni asupra tezaurului dela Vâlci-Trân lângă Plevna (Bulgaria). 15.— AL. BUSUIOCEÂNU. Câteva portrete noui ale lui Mihai-Viteazul. 8.-— ANDREIU RĂDULESCU. Dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor. 30.— N. IORGA. Trei călători în Ţările Româneşti: Caronni, Rey, Kunisch şi originea «Luceafăiului» lui Eminescu. 10.— I. LUPAŞ. Din activitatea ziaristică a lui Andreiu Mureşeanu. 60.— N. IORGA. Lucruri noui despre Chilia şi Cetatea-Albă. 15.— N. IORGA. Un prinţ portughez cruciat în Ţara Românească a sec. alXV-lea. 10.— N. IORGA. O istorie a lui Mihai-Viteazul de el însuş. 10.— * www.digibuc.ro