ACADEMIA ROMÂNĂ MEMORIILE SECŢIUNII ISTORICE SERIA III, TOMUL II CVLTVRA NAŢIONALĂ BUCUREŞTI 1924 www.digibuc.ro ACADEMIA ROMÂNĂ MEMORIILE SECŢIUNII ISTORICE SERIA m, TOMUL II CVLTVRA NAŢIONALĂ BUCUREŞTI 1924 www.digibuc.ro CUPRINSUL Vasile Pârvan, Histria VII................................pag. i Andrei Râdulescu, Publicitatea drepturilor reale imobiliare şi registrele de proprietate.......................................pag. 133 Teofil Sauciuc-Sâveanu, Un fragment de AHK YOOZfunerar atic de marmoră ...........................................pag. 185 Silviu Dragomir, Originea coloniilor române din Istria . . . pag. 201 Ion I. Nistor, Pomenirea lui Dimitrie Cantemir Voevod . . pag. 221 C. Marinescu, înfiinţarea Mitropoliilor în Ţara Românească şi în Moldova...............................................pag. 247 Dr. Andrei Veress, Pribegia lui Grigoraşcu Vodă prin Ungaria şi aiurea................................................pag. 269 N. Iorga, Comemoraţia lui Jules Michelet.................pag. 337 N. Iorga, Un cioban dascăl din epoca de transiţie a culturii noastre...............................................pag. 349 Teofil Sauciuc-Sâveanu, Memnon, titularul decretului de onoare atenian I. G. II2, 1, 356...........................pag. 359 N. Iorga, Note polone.......................................pag. 379 www.digibuc.ro HISTRIA DE VASILE PÂRVAN MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE VII INSCRIPŢII GĂSITE IN 1916, 1921 ŞI 1922 Şedinţa d el a 30 Martie 1923 Răsboiul a trecut peste vechea noastră colonie milesiană cu aceeaş furie oarbă ca peste aşezările contemporanilor. Năvălitorii n’au avut nici o cruţare faţă de ruinele singuratice. Gândul că fiece marmoră mutilată e un simbol tocmai al nimicniciei oricărei glorii sau biruinţe omeneşti, nu i-a atins. In frumu-seţa melancolică a acestor memoriale rănite, ei n’au văzut decât încă o bogăţie, bună de răpit şi dus la ei. Acolo unde zidul ţinea, încă dintru început, strâns legat între pietrele lui, monumentul antic, ei au dărâmat zidul, adică au ucis viaţa ruinelor, şi au luat cu ei rara relicvie; când au putîit s’o ia, — căci în multe locuri, piatra scrisă s’a arătat apoi a fi prea grea şi profanatorii au părăsit-o neputincioşi şi grăbiţi, alăturea de zidul sfâsiat. t Dintre inscripţiile nouă, pe care vi le voiu înfăţişă azi, mai toate cele găsite în 1916 au fost în exil la Bulgari, şi nu s’au întors înapoi la Cetate decât acum doi ani. Alte tovarăşe ale lor, din 1916, luate fie de Germani fie de Bulgari, n’au mai fost regăsite* 1). Pot totuş să vi le comunic, pentrucă îndată *) Aşi cum s’au risipit fără urmă monumentele ce alcătuiau Muzeul din Torni şi cel din Callatis, cum şi un mare număr din cele dela Ulmetum, Histria, Carsium, etc. 1 A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. II. Mem.i. www.digibuc.ro 2 VASILE PÂRVAN 2 după descoperirea lor ele fuseseră copiate, fotografiate şi estampate. Ordinea în care urmează toate aceste monumente e, ca şi în comunicarea noastră precedentă despre Histria (din Februarie 1916)—pe cât posibil—cea cronologică, şi anume dela cele mai vechi înspre cele mai nouă. 1. Colţul de sus din stânga al unei stele de marmoră albă, frumos tăiată şi scrisă. Găsit în ruinele curtinei a (vezi planul schematic al Cetăţii Histria, anexat la p. 704 a comunicării noastre, Histria IV). înalt, la faţa scrisă, de c. 0.20 m., lat de 0.37 m., gros (e o aşchie numai) de 0.22 m. Profilul stelei e vechxu grecesc (sec. V—IV). Literele, deasemenea, pot fi atribuite chiar secolului al V-lea, spre sfârşit, — în nici un caz nu sunt mai târzii ca începutul secolului al IV-lea. înălţimea lor e de 0.035. O e numai de 0.03. Putem ceti: Deşi nu mai avem decât trei litere din rândul 1 şi două din rândul 2, înţelesul inscripţiei nu e îndoelnic- Avem înaintea noastră un fragment de stelă funerară, analoagă celor descoperite la Apollonia (Kalinka, Antike Denkmăler in Bulgarien, nr. 235 şi urm.), de prin a. 400 a. Chr. In afară de cele două rânduri din cari avem resturi, monumentul n’a mai cuprins decât cel mult un al treilea, pentru cazul că cel pomenit ar fi fost, nu un bărbat, ci o femeie, şi în care caz r. 3 a cuprins, www.digibuc.ro 3 HISTRIA VII. 3 exclusiv, cuvântul yvviq. (V. şi nr. 2 al comunicării de faţă). Literele păstrate sunt deci a se completă în două nume proprii, întâiul la nominativ, al doilea la genetiv. Exempli gratia: IIoX[vdo3Qoq] IloXfvdcbQT)] Ev[xQdvovq], au’ Evx.[ QăzovqJ [yvvrj] Profilul superior al stelei se regăseşte el însuş la Apollonia (Kalinka, o. c., nr. 235), 2. Partea superioară a unei stele de piatră nisipoasă, destul de ordinară, de coloare verzue. Găsită în dărâmăturile curtinei a. înaltă, pe faţa scrisă, de 0.36, lată de 0.41 şi groasă de 0.12. Sub inscripţie a fost săpată o adâncitură patrată, spre a servi, probabil, la prinderea penei care fixă stela în baza ei. Literele sunt din aceeaş epocă—sec. V—IV a. Chr.—ca şi cele ale stelei de sub nr. 1, — şi au înălţimea de 0.035 — 0.040 m. O, ca de obiceiu, în această vreme, e ceva mai mic. Deşi rănită pe stânga, prin ruperea muchei stelei, inscripţia se ceteşte întreagă (vezi şi planşa I, fig. 1): t 0**1 1 lf\ P T 1 mm r H < Aro\ T N H T 1 1 1 1 1 Vi 1 0 J 1 1 1 1 Adică: *Aqxiq HyrjaayofQBCo) yvvr). Dacă luăm în considerare faptul, că această inscripţie e contemporană cu cele două, cu cari am început trecuta comuni- i* www.digibuc.ro 4 VASILE PARVAN 4 care despre Histria (Histria IV, p. 534 şi 536—538) şi cari ne făceau cunoscută o serie întreagă de membri ai familiei preoţilor eponymi ai Histriei, nu putem evită necesitatea de a exprimă ipoteza, că am aveă aici pomenit un al optulea membru al acelei familii, şi anume, pe cea dintâi femeie, faţă de cei şapte bărbaţi, cunoscuţi până acum. In adevăr, nimic nu împiedecă, nici chiar modestia aşă de austeră a pietrei de mormânt, ca în Hegesagores al inscripţiei noastre să vedem pe preotul lui Apollon Iatros, de prin a. 360 a. Chr., Hegesagores, fiul lui Theodotos şi fratele mai tânăr al lui Hippolochos, căruia îi urmase în sacerdoţiul eponym al Histriei. Numele soţiei lui Hegesagores, e extrem de rar. Pape (Worterb. d. griech. Eigenn.) nu-1 cunoaşte decât dela Strabo, ca vechiul nume (femenin) al oraşului ionian Lebedos dela NV de Ephesos. In inscripţii, el se întâlneşte, precât am putut noi urmări, acum întâia dată. 3. Bloc paralelipipedic de marmoră vânătă, calcinat, crăpat şi ros, aflător în rândul cel mai de jos al placajului curtinei k, lângă turnul K, imediat deasupra soclului; scos apoi, spre a puteâ fi cetit (căci inscripţia se află pe partea superioară a pietrei, astupată de zid) şi conservat mai bine în muzeul Cetăţii. Blocul e lung de 0.67, lat de 0.40 şi gros de 0.34. Pe faţa anterioară poartă o inscripţie, în litere vechi greceşti, de pe la începutul sec. IV, astăzi aproape illisibile (înălţimea lor, de 0.026 m.), iar în cele două feţe, de sus şi de jos, are practicate adâncituri şi jghiaburi, în care erau fixate penele de fier ori de bronz, cu care blocul fusese legat de altele într’o construcţie: fie ea simpla bază a unui monument onorific (eventual cu o statue), fie chiar o clădire mai mare. Iată cum se înfăţişează cele trei laturi lucrate ale pietrei: (Vezi desemnul pe pagina următoare). In privinţa textului inscripţiei, avem de observat următoarele. Legenda a cuprins numai două rânduri. Aceasta e sigur. Tot sigur e, că avem pe blocul ce ni s’a păstrat începutul textului, oricât de lung ar fi fost el spre dreapta, pe alte blocuri, ce ar fi continuat construcţia şi totodată inscripţia. In adevăr www.digibuc.ro 5 HISTRIA VII. 5 literele prime ale textului încep la o bună distanţă de marginea stângă a feţei scrise, ceeace n’ar fi fost cazul, dacă ele ar fi continuat un text început pe un alt bloc dinspre stânga. Din rândul i avem perfect lizibile primele patru litere ; urmează un spaţiu foarte stricat pentru alte trei litere, din care ultima pare a fi fost un H; apoi, cu foarte mare greutate ni s’a părut că am puteâ reconstitui literele 26E0; apoi un r ori un T, un N sau un I; în sfârşit, încă mai nesigur, eventual, unHsauunMsiun T sau un H. Din rândul 2 avem iarăş perfect clare primele patru litere; apoi un spaţiu pentru c. 5 litere, din care nu distingem decât bara verticală a celei dintâi; în sfârşit, destul de clare, literele OAAQN, după care iară foarte roase, probabile, literele 10şi, poate, un N. Lectura acestei inscripţii e quasi desperată. Căci dacă cu literele din rândul 2 se poate reconstitui ceva logic, — cu cele pe care credem a le ceti în r. 1, dăm de o greutate esenţială în admiterea unui cuvânt ca QE0rNHT02 ori 6E0TJMH.T02: drjfio[g. rj]gd'£o[YVT)T... (s. dieo[tifirjt...) vow[lovan]oXXo)v[iov.... www.digibuc.ro 6 VASILE PÂRVAN 6 In adevăr, spre a le luă ca nume proprii, ceeace ar fi oarecum admisibil (cf. Pape, o. cs. v.), ar trebui ca şi cele opt litere dinainte să alcătuească tot un nume propriu, ceeace este foarte greu, căci acolo nu se poate ceti altceva decât cuvântul drjfiog.rjg, ceeace nu dă un nume convenabil. Există, e drept, numele Arjuoa&ăg, pe care îl cetim într’o inscripţie din Aezani în Phrygia (CIG. (Boeckh) III 3846 v, p. 1072) dar el nu ne este, pe cât am putut urmări, nicăeri documentat în forma Arj/j,o-adijg. Şi piatra ne cere un H, nepermiţându-ne a admite un A. Propunem deci ca simplă ipoteză lectura: Ar)fio[afli) ( ?)]g &eo[yvrjtov] vov vftov ’An;]oXXcbvi[ov]a O atare onorare a fiului de către tată cere ca justificare publică un act eroic al tânărului, sau o moarte prematură tot pentru binele comun, — ca de pildă cea a cavalerului atenian, mort în vârstă de abiâ douăzeci de ani la Corint, Dexileos al lui Lysanias (IG. II, 4, 2084 = Dittenberger, Syll.3, 130). 4. Colţul de sus din stânga al unei frumoase stele de marmoră albăstrie, înalt de c. 0.32 m., lat de 0.13, gros de 0.08, iar la profil de 0.09. Găsit în dărâmăturile de dinaintea curtinei c\ a fost întrebuinţat ca material de construcţie în zidul cetăţii, ceeace înseamnă că, încă din a. 238—250 p. Chr., fragmentul nostru tot aşâ eră rupt şi aruncat printre ruinile cetăţii de curând prădate, distruse şi arse de Carpi şi Goţi, şi apoi, când actualele întărituri fură ridicate (238—250), intră şi el în zid, cum au intrat atâtea din splendidele coloane şi ar-chitrave de marmoră ale vechilor temple din vremea elenică şi greco-romană. Literele, înalte de 1 cm., fiind foarte frumoase ar aparţine după duet epocei de transiţie dela sec. IV la III a. Chr., dar fiind mai ornamentate decât se cuvine pentru sec. IV, le vom dată, cred mai prudent, ca aparţinând sec. III. Se poate sigur ceti pe piatră, ce urmează: (Vezi desemnul de pe pagina următoare şi, la urmă, pl. I fig. 2) începuturile rândurilor, pe stânga, sunt toate clare, afară www.digibuc.ro 7 HISTRIA VII. 7 de r. 16, unde credem a restabili un A şi r. 17, unde, poate — ca a doua literă —- va fi fost un E. Pe dreapta avem în r. 4 probabil un T\ în r. 8 probabil un H; în r. 17, poate, un E. iCAOSETHlP.OYW ITAGOKAHTOYsr t^NH'TOYHrir-'Erf iTPOSANHPAW jtAHMONHAVA& !e:yxphs:to([ IPl^THfşirQÎQ/ lETlSTHNTfW 'HAEFOVSM EriTOAB# meno stI/ VOAAOI'W J-AIXMA/yV § ’TOMEAv A------0-03-------il Din puţinul ce ni s’a păstrat putem numai înţelege cât de mult am pierdut. Căci dacă în rândurile de sus ale documentului putem, cu ajutorul formulelor tradiţionale, creşte la transcriere aspectul fragmentului nostru, dimpotrivă în rândurile de jos, unde erau povestite faptele precise, care au dus la onorarea respectivului cetăţean, nimic nu ne poate fi de ajutor, spre a le întregi cu preciziune. * *EdoŞe trji Şov[Xfji xai râu ârj/AGn Ya&oxhiovf g yvrjvov ehte[v âizeidr) TQog âvfjQ ây[a/&og 5 ârjpov f)/j,co[v www.digibuc.ro 8 VASILE PÂRVAN 8 e$XQya'Zo[v nagexâpevog Qlavqv noio [vpevog elg vfjv n[ofav nXelovq[ io ini ro âr]p[6aiov pevog v[ noXXocg vfjg a[vqgiaq alxpaXf cbvcov 15 Topia [ [djlcov a[ [e]v[s D-l Adolf Wilhelm, pornind dela exemplul numeroaselor stele cu inscripţii oficiale, cari au în mijlociu cam treizeci de litere în fiecare rând, a avut amiciţia de a se ocupă şi d-sa de documentul nostru şi de a ne propune în această ipoteză a lăţimei lui, următoarea reconstrucţie: *EdoŞe vfjt (iovfXîji imprjvievovvog ’A-yad'OxXiovg [vov delva, b deZva, d. p. 0eo~ yvfjvov elne[v ineidi] ngâvegdv re 2(hna-vgog âvrjQ ây[afîog yevâpevog negl vov 5 dfjpov f]pco[v ăiaveviXexev iavvov evxQr)axo[v nagexâpevog âstodeiŞiv vfjv â-oiavrjv noio [vpevog ifi stavti xaigâi 1 vfjg slg vt)v st[6Xiv svvoiag, stsgl 5>v xal stXeiovg [avvcbi ănopepagwgijxaoiv 10 ini ro âr)[p6aiov xal vvv de ngoaigov-pevog v[fji noXei X6e^a? nagixsad'ai noXXoZg [văv noXixăv aXvioq iyevevo vfjg ao)[vr}giag ăvaadnaaq(?) advovg kx vfjg alxpaX[aaiag, aîge&eig de ngeopevvfjq 15 Topia [.....................ix vcbv U [djicov a[. . . . evs Pentru ânopepagvvgrjxaaiv din r. 9, d-l Wilhelm citează OGI II78 şi 1187, iar pentru ini ro drjpâaiov, propus de noi şi acceptat şi de d-sa, Euripides, Hik., 1066: oti pi] pvftov ini noX-Xovg igeîg; şi Herodot III 82: avycgvo ăv ŞovXevpava ini dvape-viag âvăgag ovvco pdXiova. In r. 13, alături de âvaacbiaaq, d-l www.digibuc.ro 9 HISTRIA VII. 9 Wilhelm mai propune XvtQCoadfisvog, dar acest cuvânt creşte numărul literelor din r. 13 până la 34. Din puţinul păstrat se înţelege — în orice caz — că e vorba de meritele pe care şi le-a câştigat un cetăţean necunoscut (din Histria, ori din Torni) faţă de Statul Histrianilor, cu prilejul unui răsboiu, în care aceştia au pierdut la duşman (poate chiar Torni), un număr de prizonieri, pentru liberarea cărora cel onorat a adus servicii destul de însemnate, spre a fi comemorate printr’un decret special al sfatului şi poporului Histriei. De ce răsboiu ar putea fi vorba, e greu de bănuit. Căci dacă de pildă forma literelor ne împiedecă într’o mare măsură să ne gândim la răsboiul de libertate al Histrienilor împotriva lui Lysimachos, în a. 313 şi urm., sau chiar la răsboiul lui Lysi-machos împotriva lui Dromichaites al Geţilor, prin a. 292 (cu care prilej vor fi rămas în mâinile Geţilor eventual şi destui prizonieri greci din oraşele Pontului Stâng, ridicate de Lisimah, ca tributare lui, împotriva Geţilor: cf. Gerusia din Callatis, P- Si şi urm.), nimic nu ne stă în cale de a pune inscripţia noastră în legătură cu răsboiul Callatianilor aliaţi cu Histrianii, prin a. 260 şi urm., împotriva Tomitanilor, cari, cu ajutorul Byzantiilor, reuşesc totuş să scape cu bine din această încercare şi devin chiar, de aici înainte, cei mai de seamă reprezentanţi ai vieţii elenice în Pontul Stâng (cf. Zidul cetăţii Torni, p. 425 şi urm.). Totuş nenumărate alte conflicte — neprecizate cronologic, dar existente istoric — cu Elenii ca şi cu barbarii, ar puteâ fi deasemenea avute în vedere. 5. Fragment dintr’o stelă de marmoră albă, înalt de 0.21, lat de 0.25 şi gros de 0.115 m., găsit ca material de construcţie în zidurile byzantino-barbare ale Histriei, la apus de basilica creştină de pe zidul de SE al cetăţii. Literele, tot de prin a. 320—250 a. Chr., au o înălţime de 0.012—o .oi 5 şi, prin caracterul lor, ne îndeamnă să atribuim documentul mai de grabă epocei Diadochilor decât, cumva, secolului al III-lea târziu. Se poate ceti ce urmează: (Vezi desemnul pe pagina următoare şi planşa I, fig. 3). www.digibuc.ro IO VASILB PÂRVAN io La încep. r. 2 e mai probabil un 2 şi un K, decât un EK; la sfârşit un F, după care partea de jos a unei bare tot verticale (r, K'TN, etc.). La începutul rândului 7 pare sigur un P, la yt __XlANAl |f§YSTE+ANol f/olSAHn-XlX PTS-n-iW tNEkENKAIEYN°l AS.TJ £AIAAYT°YKAIEIK< PAIoYANAYToSeEAj XEoYn, _ * «A sfârşit urme încurcate şi sgârieturi, care permit totuş descifrarea unui A îndată după E. La începutul rândului 8, sigur bara orizontală a unui T, la sfârşit FIA. . . . . ? a]aie[i ? . . . . . . . ? gj xal ăvay[y..................... .............(ijov ateq>avova[dai. . . .............bjroîg ăycoai XQvaă>[i] a[req>dv(oi . . 5 .... âQsrfjg] Evexev xal ebvolag rffjg slg. . . . . . . âvaovfjjoai d’ avrov xal elx[6va ^aXxeav. . . . . Ev tfji ăyogjăi, 0$ ăv avvog '0'âX[r)i.............. ................z]o Movaelov tb •bit' a[.................. • • *- « 0 * • • • • •. t D-l Wilhelm crede că şi această stelă onorifică a trebuit să aibă cam 32—35 litere în fiecare rând şi propune pentru r. www.digibuc.ro II HISTRIA VII. II 3—6 o întregire pe întreaga lăţime a plăcii, precum urmează : vov 6ri(i]ov? ots Movaeîov. In acest caz strălucirea Histriei prin anii 320—260 a. Chr. s’ar dovedla fi încă mai neaşteptată decât tot ce ne puteam noi gândi până acum despre acest centru elen pierdut în Nordul thracic. Şi totuş două monumente sculpturale, dintre cele găsite până acum la Histria, ne îndeamnă a admite cele mai favorabile ipoteze cu privire la civilizaţia histriană în vremea elenistică: deoparte *) *) Caracteristici pentru zeii cari prezidau Ia educaţia fizici şi morali a tineretului elen, e inscripţia din Teos, din sec. II a. Chr., cuprinzând o lege asupra întrebuin-ţirii unei sume destinate la educaţia copiilor din Teos (Ditrenb., Syll.’ 578 şi Michel, Recueil, 498: r. 57:... tegâv ’EgftoiJ xal 'Hgaxiiovs xal Movaăv): Hermes, Heracles şi Muzele. www.digibuc.ro 13 HISTRIA VII. 13 e capul de marmoră al unui Helios colosal, de c. 4 m. înălţime, puternică lucrare de influenţă rhodiană (v. încep, vieţii rom. la gurile Dunării, p. 187, fig. 89), document de bogăţie şi splendoare a vieţii şi artei din Histria, — de alta relieful apol-linic, aşâ de fin modelat şi de adânc simţit (pentru întâia dată avem într’un astfel de relief reprezentarea rugăciunii în genunchi a adorantului), document hotărîtor pentru însemnătatea agonelor muzicale la Histria1), şi care, acum când ştim că Hi-strienii aveau şi un Movoeîov, va fi luat, poate, loc mai de grabă aici, decât în templul lui Apollon (care, la Histria, erâ înainte de toate Iatros, iar acum, în vremea elenistică, erâ Helios). 6. Fragment dintr’o placă de marmoră albă de cea mai bună calitate, înalt de c. o.n şi lat la bază de c. 0.15 m., găsit în acelaş loc ca şi nr. 5. Litere frumoase, de pe la jumătatea sec. III a. Chr., înalte de 0.008—0.015 m- Fragmentul e complet jos, având dedesubt însăş faţa lucrată pe care placa odih-neâ în legătura ei cu restul monumentului. De altă parte, şi sus, avem păstrat chiar primul rând al epigraf ei, căci se vede loc mult liber deasupra. Deci avem o inscripţie commemo-rativă de o formă foarte prelungită în direcţia orizontală, având în înălţime numai cinci rânduri de text. Architectonic ni se impune deci admiterea unui epistyl, sau, eventual, al unui relief, pe cari, inscripţia lua loc în lăţimea lor. Posibilă, deasemenea, o origine pe placajul peretelui din fiind al unui porticus ori stoa. (Vezi şi planşa II, fig. 1). 9 Publicat de mine in 1915 în Jahrb. d. deutsch. arch. Inst., Arch. Ana., 1915, p. 268. K- 0-145 www.digibuc.ro *4 VASILE PARVAN *4 Pentru interpretare nu ne e permis a adăugă nimic, dacă nu vrem să cădem în ipoteze gratuite: . . . o]igvnTG>[ f . . . . . Joi nai ovyyfeveîg . . . . . . ?vnJdgxovoav[ . . , . . .Jvoîg JtQOv&Qo[ig . . . 5. ... ve tcoi ârjfj,[an . . . Din r, 2 se înţelege că e vorba de nişte cetăţeni eleni de acelaş neam cu Histrienii (ovyyeveîg), cari vor fi fost, eventual, onoraţi, în totalitatea lor, ca Stat (d-1 Wilhelm ne sugge-rează la încep. r. 2 olxeîJoi,iar în r. 3 crede că alăturea de vnjdgxovoav ne-am puteâ gândi şi la un ngovndgxovoav: cf. mai jos, nr. 15, r. 11). Cf. d. p. ce zic Magneţii de Epidamnii: ineidrj Mdyvrjteg ol ini Maidvâgov, ovyyevelg dvreg nai (plXoi vâv ’Emâafivlcov... (Dittenb., Syli.3 560,3), —ori de Macedonenii Magneţii dela Meandru, oî ovyyeveîg dweg Maxeâovcov tfŞiovoav tov ăycova... (ibid., 561, 4), sau Lampsacenii despre Romani: Svrcov ‘fj/ACOv avyyevcov t&v 'Pco/xalcov (ibid., 591, 22), ori Theraeii despre Cnidieni: 6 de xo/jiiţmv tb ydqpiafia vo nag’ ân&v naga-xaleito} Kvibiog ovyyeveîg ovtag xal tpiXog... (IG. XII 3, 322), etc.— R. 4 va fi vorbit de relaţiile excelente şi în vremea mai veche: toîg ngotegoig xgbvoig. —- Insfârşit r. 5 va fi conţinut hotărîrea luată de sfatul şi poporul Histrienilor, de a pune această pomenire: dcdo^ot tiji (tovXrji xal tău ârj/Moi.—- Totuş de fiecare cuvânt păstrat se mai pot face încă o sumă de alte completări, aşâ încât orice insistare e zădarnică. Nil liquet. 7. Fragment de epistyl de marmoră albă, de foarte bună calitate, înalt de 0.16, lat la faţa scrisă de 0.12 m., în spate de 6.26, şi gros de 0,40 m., găsit în dărâmăturile curtinei a. E îndoelnic dacă avem a atribui fragmentul acesta unei construcţii architectonice deschise, sau numai unei simple sub-strucţii de ex-voto: statue, relief, tripod, etc. Atât după caracterul literelor, cât şi după profilul fin al epistylului, ne aflăm încă în sec. III a. Chr. înălţimea literelor, deosebit de elegante, ca şi la nr. ce urmează îndată, e de 2 cm. (O numai de www.digibuc.ro *5 HISTRIA VII. 15 0.015, spaţiul dintre rânduri la fel). Faţa superioară a epistylului e perfect lustruită, cea de jos e lucrată numai din cuiu.—Cetim: La începutul rândului 1 avem sigur un T, iar la sfârşitul rândului 2 un II sau un JT. (Vezi şi planşa II, fig. 2). Am avea deci în r. 1: tov âg Dar cu ag încep mai multe cuvinte care să se potrivească la această inscripţie de monument public; înainte de toate putem aveâ: [un nume propriu, (fiul) lui:] tov ’Ag[totayâgov, ’Ag[iotoxUovg, etc., etc.; apoi, poate fi vorba de un âgfaav; în sfârşit putem avea în tov finalul unui nume la genetiv (Qeoyvifjtov, etc.), în ag începutul altui nume tot la genetiv (vezi mai sus), iar totul servind ca datare: fiind preot al lui Apollon Iatros, cutare, — etc., etc. — Cu r. 2 nu se poate începe nimic, 8. Fragment din partea dreaptă a unei stele de marmoră albă, fină, înalt de 0.19, lat de 0.17, gros de 0.08 m., găsit în dărâmăturile din afară ale curtinei d. Profilul stelei, înalt de numai 0.015, e sobru, în maniera clasică: un simplu brâu neted. Literele. înalte de c. 0.02 m. (O numai de 0.012) sunt de o rară eleganţă. Ele aparţin primei epocea sec. III. După spaţiul liber, rămas sub ultimele litere, înţelegem că avem aici, sau sfârşitul unui alineat (cap de inscripţie), sau chiar sfârşitul inscripţiei. Cetim: (Vezi desemnul pe pagina următoare şi planşa II, fig. 3). Par a fi două dative plurale (onorifice, ori dedicatorii): e. g.y tolg iyrjpoig, roîg vâoig, — 6eoîg, etc., etc. — Ceeace trebuie să reţinem ca fapt pozitiv e, nu atât amănuntul, aici indesci- www.digibuc.ro i6 VASILE PÂRVAN 16 frabil, cât genericul, culturalul: cu fiecare fragment data-bil în plus cunoştinţele noastre cresc; şi cu fiecare fragment elenic şi elenistic în plus strălucirea şi bogăţia civilizaţiei Hi-strienilor ne apare într’o lumină mai nouă şi favorabilă. 9. Din marmora scrisă, care, prin sec. III a. Chr., fusese un monument şi care apoi, în vremea de sărăcie, fusese tăiată în bucăţi şi făcută cornişă de placaj a unei camere, alcătuind linia ornamentală imediat sub plafond, am publicat în 1916 un fragment (Histria IV, p. 552, nr. 11). Astăzi vin cu un al doilea, lung de 0.097 Şi găsit cu totul în alt loc, pe laturea a a cetăţii. Singurul lucru nou, pe care-1 aduce acest fragment, în care deasemenea inscripţia e, fireşte, total mutilată, e ve- www.digibuc.ro »7 HISTRIA VII. *7 chimea mult mai bine asigurată a documentului originar, întrucât acum avem pe A, pe N, pe 2, caracteristice secol. III a. Chr., astfel în cât putem corectă afirmarea noastră din 1916, că ar fi vorba de un document din sec. II—I, în sensul că trebuie să ne gândim tot la splendidul secol III, din care apoi epigonii s’au hrănit chiar material, folosind până şi vechile monumente, pe care le-au distrus, ca să-şi împodobească viaţa lor. (V. şi pl. II, fig. 4). 10. Aşchie din profilul de bază al unui frumos altar de marmoră albă, găsită în dărâmăturile băilor romane, în partea de S a camerei lungi de SE. Fragmentul e înalt de 0.19, lat de c. 0.15, şi are litere înalte de 0.008, după forma lor, probabil încă tot din sec. III a. Chr. Cele câteva litere păstrate ne arată că este vorba de un monument onorific ori comemorativ, ridicat pe cheltuiala Statului histrian (e. g.): ... rb de ysvâfisvov ăvJdXco/xa dovvai t[ov va-filav &rtb tojv jtQooodcov... ca în inscripţia Delienilor pentru Philocles regele Sidonului (Michel, Recueil, nr. 387, c. a. 280 a. Chr.; la Dittenb., Syll.3 nr. 391), etc. 11. Colţul de sus din dreapta al unei stele de marmoră, după litere, de prin sec. II a. Chr., găsit într’un zid byzantino- s A. R.— Memoriile Secţiunii htoriee. Seria III. Tom. II. Mem. i. www.digibuc.ro i8 VASILE PARVAN 18 barbar dela NE basilicei byzantine de pe laturea de SE a Cetăţii, pe partea stângă a străzii, care urcă spre acropole, pe lângă basilică. Fragmentul e înalt de c. 0.35 (faţa scrisă de 0.26), lat de 0.29 şi gros de 0.12. Literele, înalte de 0.012, sunt foarte citeţe, dar grăbit săpate şi neelegante. In câmpul frontonului nu se vede a fi fost nici un relief, afară poate de mijloc, unde va fi fost stema Histriei. Fragmentul e ciocănit şi ros aşa de rău, încât nici măcar aceea ce avem salvat din stelă nu putem ceti complet. Se descifrează (vezi şi planşa III, fig. 1): ,%HNlEYONTO£APirrOMEN_-, IPIXQE orNHTOYEIFENEP’Ej «OY'P'PorON 0. N EYEPrETANrq NGE HNKA'A] top.wa oeaMany aSTHNAYTHli OYEiTANlYAl O • vEHTJ ■NA an: PvM'r ~ 'xaakAI Y^IAOTI N^O YHEP ........MtSj /Jytcm 0\kA 1 r t vr . o-zg - if-----0115- La începutul r. 2, urme dintr’un A. La încep. r. 3, urme de M. încep. r. 4 un Si. Cu r. 5 începe partea mutilată a inscripţiei: orice analiză în amănunte a textului păstrat e de prisos, — după ce am dat în desemn copia cât mai exactă a epigrafei. Singurul lucru pe care ţinem să-l mai notăm acum, e că în r. 11 lectura XAAKAI e sigură; deci nu putem completă înainte www.digibuc.ro *9 HISTRIA VII. 19 E1K0N1, ci numai EIK021. Din inscripţia originală lipseşte aşa de mult, încât — pentru a nu umplea zadarnic pagina cu puncte — voiu da pe dreapta, la sfârşitul fiecărui rând, completările strict necesare, care ar fi trebuit să alcătuească începutul rândurilor inscripţiei pe partea stângă: . . .âm] firjviEvovxog ’AQioxofievo[vg]/ . . . . . . ? %a] Qig Qeoyvrjtov eItcev âjtsi/fdrj . . . 6 dslva . . ? drj]jjiov ttQoyovmv EVsQyE'Ccbv ye/[yovoxmv . . . . xai IsQTjfXEv]cov rcdvxmv xmv fiecov xai a[i)]j[rog . . 5 ... ]ndfvxmv x]m[v] 'd’e&v mv v\[ . . . . . . Jaisig [. .] mg vr\v avvr)[v] / . . . . . . Jfisv . . . avvmv tpa / •. . . - . . ,.]ia . . xmv Hail . . . . . . a]vxo[v âxQopa]aiaxm[g]j . . . 10 ... Jxa[ . . . ]vamv %[Qv]j[a . . . . . . ] nai [eIymol] %a%%al[g]\ . . . . . . g)]iXox[i(A]o’6(Aev[og] / [ . . . . . . ] m xaxd x[r)v] hav[xov]/[dvva/MV ? . . . . . . ] 10x16 [. . n]av[x 15 ... Jidrj întregirile date de noi mai sus primelor patru rânduri sunt acceptate şi de d-1 Wilhelm, care pentru r. 2 s’a gândit la un nume ca îEv%a]Qig, iar în r. 3 a observat cu dreptate, că am puteâ aveâ şi un nume sfârşind cu vtijfiov. Deasemenea ne-a sugerat d-1 Wilhelm şi pe [dagocpa]oioxmg din r. 9. Osteneala ce şi-a dat însă şi d-sa de a obţine ceva mai mult decât ce am dat noi mai sus, astfel încât să putem împreună oferi încă dela prima publicare un text ceva mai bogat, s’a lovit de starea lamentabilă a pietrei, care nu ne permite de a face decât ipoteze absolut nesigure. Cu toate că documentul e aşa de rău mutilat, sensul lui general ne e perfect clar. Avem un decret onorific, în felul celuia, • vestit, al lui Aristagoras al lui Apaturios, dat de sfatul şi poporul Histrianilor ([’Edogs xrji fiovXfjc xai xmi drjfimi]) sub preşidenţia de adunare (im/irjvuvovxog, subînţeles: xîjg faxXrjoiag) a lui Aristomenes şi după propunerea unui fiu al lui Theognetos. Cel onorat se trăgea dintr’un neam de cel mai bun nume, de binefăcători ai Cetăţii. Se pare chiar că, printre alte a» www.digibuc.ro 20 VASILE PÂRVAN 20 demnităţi, înaintaşii săi ocupaseră pe rând, ca şi Aristagoras, marile preoţii ale tuturor zeilor Histriei (Isqrjfjbivcov nawcov vâv fiecov). El însuş se arată deasemenea a fi contribuit cu râvna şi averea sa înainte de toate la strălucirea cultului zeilor — care se ştie că cerea enorme jertfe celor antici, pentru prânzurile în comun, sărbătorile şi jocurile, cu întreceri de tot felul, orânduite pe cheltuiala particularilor, cari ocupau demnităţile onorifice de înalţi magistraţi ori mari preoţi. Răsplata sa a fost, ca de obiceiu în lumea greacă, încoronarea cu o coroană de aur (aşa pare a rezulta din r. io al inscripţiei) la sărbătorile cele mari anuale, cu agone, şi onorarea cu, cel puţin, două (inscripţia zice: slxooi ^oAxotg, nu elxovi Xa^xv) statui de aramă, care i-au fost puse în locurile ce şi le va fi ales singur, potrivit cu obicinuitul privilegiu acordat de antici, în această privinţă (v. şi mai sus nr. 5). 12. Aşchie dintr’un bloc de marmoră (înalt de 0.25 şi gros — în adâncimea zidului—de 0.35), lată de numai 0.08 şi nici atâta complet peste toată faţa scrisă, găsită în zidul byzantino-barbar dintre curtina e şi şanţul cu apă, la adăpostul turnului E şi al turnurilor porţii. Litere înalte de 0.03 m., din sec. III—II a. Chr. Cetim (v. şi planşa V, fig. 4): Nu se poate face nici-o ipoteză convenabilă asupra cuprinsului. 13. Fragment dintr’o stelă de marmoră albă, înalt de 0.15, lat de 0.16, gros de 0.08, găsit printre dărâmăturile delabasilica www.digibuc.ro 21 HISTRIA VII. byzantină, la SE cetăţii. Litere destul de frumoase, înalte de o.oi i,aparţinând după caracter secolului I a. Chr. (Cf. pl. II, f. 5). je---------------------------------o ib---------------------------------------- Fireşte, nici cu aceste câteva litere nu se poate încerca nimic serios. Caracteristică e însă vorba vecoovfielj, care a trebuit să aparţină unei povestiri istorice (politice ori militare) mai lungi, în genul celeia pe care o găsim la Dionysopolis despre Byre-bista regele Dacilor (Kalinka, Ant. Denkm. in Buig., nr. 95). 14. Fragment din partea stângă a aceleiaş stele de marmoră, din care am mai publicat, în Histria IV, p. 553, nr. 13, o altă bucată, găsit tot în dărâmăturile din faţa contrafortului drept extern al porţii celei mari a cetăţii. Noul fragment e înalt de 0.085, lat de 0.090 şi gros, la profil, de c. 0.085. Literele www.digibuc.ro 22 VASILE PARVAN 22 înalte de c. o.oi, din sec. I a. Chr. —sec. I p. Chr. Nu avem din cele cinci rânduri cari începeau pe bucata noastră nici măcar câte o literă întreagă. 15. Fragment din partea dreaptă a unei stele de marmoră, găsit într’un zid byzantino-barbar la N basilicei byzantine de pe laturea de SE a cetăţii. înalt şi lat de c. 0.20 m., gros de 0.075. Literele, de prin sec. I a. Chr., au obicinuita înălţime din decretele greceşti ale acestei vremi, de 0.01 m. Se poate ceti ce urmează (cf. şi pl. III, fig. 2): J NE N OZ KAT^NEYEP r EI IvrTTPOTEPONTErTOAf ./A £ E niAO£ El£TTE7TOi 'A! NEtOAl ;OYSHIJTPO rrTANTAf 0 20- In r. 1 sigure MEN. In r. 2, la început un minuscul fragment de bară, poate dela un A, — la sfârşit, se pare, un E. La încep. r. 3 sigur un N. La începutul r. 5, vizibil OI; a fost poate OY, precum e înclinat a crede d-1 Wilhelm. La sfârşitul r. 6, după O un I. Litera dela începutul r. 11, înainte de O, se arată a fi fost un X şi d-1 Wilhelm a completat cu ea cuvântul jtQOvjraQjxovaiji. R. 12 e foarte stricat aşâ că s’au strecurat în desemn câteva linii greşite, pe care, la revizuirea finală după original, le corectăm precum urmează: credem a recunoaşte www.digibuc.ro 33 HISTRIA VII. *3 părţile de sus ale literelor: A sau A (nil 0), apoi 2IT0I2TA YB (sau P, sau Xî), T. D-l Wilhelm s’a ocupat foarte de aproape şi de această inscripţie, al cărei formular permite o reconstituire aproape sigură a rândurilor 6—ii, iar pentru r. 3—5 d-l Wilhelm — plecând dela completarea ce am dat r. 3 şi 4 din inscripţia nr. 11 de mai sus, acceptată şi de d-sa a propus completări cari, deşi nesigure, sunt foarte suggestive. . . . fiev . . . . . . JtaJntDtOiV [EVEQy&V&V ? xal tsQTj/MEVO)Jv JZaVTOiV T&V Os&V xal ai>Tâg isgrfjfisvog xal &v svEgyâ-] 5 Tr\g zov drjfiojv ngoTsgâv te noX- Xăg xal /xsydXjag imdoasig Jteno[lJ-rjtai xoXg jzoJXivaig, dv#’ &v avrdfv] 6 ârj/xog krjifirjoev slxooi te %aX-xaîg xal areJqiavoig ă'iâiotg■ "&sXa>v 10 dk xal vvv âJxdXov'&og (paivEoftat vru HQOvnaQx]ovorji utgâg ntavvag stivoiat. . . ]at T[ougv E, iarăş, un decret onorific, pentru un cetăţean care şi-a împlinit în chip exemplar îndatoririle sale faţă de Statul Histria-nilor, aducând pe cheltuiala lui jertfe zeilor, pe cât se vede chiar ca preot (r. 4), făcând apoi şi multe şi mari binefaceri precum şi tot felul de dărnicii concetăţenilor săi (r. 5—7), pentru care, toate, poporul l-a onorat cu statui de bronz (r. 7—8) şi cu coroane vecinice (r. 9). Ca urmare la aceste semne de recunoştinţă, acel binefăcător a voit mai departe să arate că e consecvent cu sine însuş, adăogând încă şi alte fapte de bine______(r. 9—12). 16. Fragment din partea stângă a unei frumoase stele de marmoră, găsit în dărâmăturile dinaintea curtinei e. înalt de 0.37, lat de 0.17, gros de 0.15 m. Litere asemănătoare celor de pe stela lui Aristagoras al lui Apaturios, — de prin a. 50 a. Chr., înalte de 0.01 m. Se ceteşte ce urmează: (Vezi desemnul pe pagina următoare şi planşa V, fig. 1). www.digibuc.ro VASILE PARVAN *4 M In r. i clar AO. In r. 3 la urmă Q. La sfârşitul r. 4, se pare, un fragm. din bara de sus a unui T. La sfârşitul r. 5 PTE^ ŢporoMi taNYTTEPA ţoN^nTEN*:, OYA EMA1E AlK^ PESXEKTEMHEA 1NOYS: ETlAEKAlto k lERaSYNHNJEPHS:\ IrtxiNTjHsriEPxiszYiMi l'5QNEmrEM>l0ENT^ 'grCYAHMOYTEI? TA.s:KAirr^ sHAEJ un N. La începutul r. 12 resturi dintr’un A, iar’la^sfârşit din-tr’un M. încep. r. 13, un M şi încep. r. 14 un H. //////// [.]6o[ . . . ['A]QtB(i[i8a)Q . . . jtQoyov(o[v eveg-yerăv. . . . î%ve-aiv vjteg[ . . . 5 ov nai Jte[v . . . ovâev 6iâXi[jrev . . . geai âx-tevrj i.a[mov . . . juo-vovg, evi âe xai $[ . . . ugcoativgv legyjO [ dfj,evog . . . t&v Aoi-10 Jtăv vfjg lega)(F6vr)[g . . . xai-gcov kjuyevrj&evt[(ov âvoxoÂatv ? [.a] tov 8r)fidv vei[ţi . . . www.digibuc.ro HISTRIA VII. as *5 [. . . (i]jzaq xal jta[ . . . [...........JtfouS x[ ■ ■ • 15 . ... a .. . In r. i ne-am puteâ gândi la “E]âo[|e, începutul obicinuit al decretelor; totuş, după urmele de pe piatră, e posibil să fi mai fost încă cel puţin un rând înaintea celor păstrate şi deci literele <5o au făcut parte din alt cuvânt. Pentru începutul r. 4 d-1 Wilhelm crede că ne-am putea gândi la o expresie ca roîg kxeivuv tyvejoiv din inscripţia lui Aristagoras (Syll.3 708,6), iar pentru vjvsq- din acelaş rând, ca început de cuvânt, d-sa citează ale sale Neue Beitrăge zur griechischen In-schriftenkunde, IV, Wien 1915,?. 59: vneQ['a^(im>og, vjvsq[bd-sm. In r. 7 âa[vrov s’ar lega fireşte cu un cuvânt ca jtaQexopevog, iar în r. 8 vovg dela început poate fi un sfârşit dela -fioJvovg, ori altceva similar. Pentru jvcov dela încep. r. 10, d-1 Wilhelm propune tcov Xoi]aăv; cf. pentru o expresie analoagă r. 40 din citata inscripţie a lui Aristagoras. Din aceeaş inscripţie, r. 31, ne putem inspira pentru încep. r. n: xaijgăv, după care d-1 Wilhelm completează cu semn de~ întrebare ttiyevrj-&evT[a)v âvoxâXcov, după exemplul din Syll.3 409, 33: aegi-ardvTCOv veî nâXei xaigâv âvoxâXcov, ori 434,15: xatgcov xaftedr}-fotoiv bfiolcov vf)v 'EXXdâa jtăoav. In r. 14 am avea fjaig în loc de siaig, potrivit uzului constant şi în inscripţia lui Aristagoras. Sensul documentului e limpede. Avem iarăş un decret onorific pentru unul din cetăţenii Istriei, cari în vremile grele din sec. I a. Chr., şi-a luat asupra sa, întocmai ca Aristagoras al lui Apaturios (Dittenberger, Syll.3 708), grija foarte apăsătoare pentru cultul zeilor. In adevăr, cum se vede amănunţit din decretul pentru Aristagoras, nimeni nu mai voia acum să ocupe sarcina onorifică de preot, în special eponym al lui Apollon, din cauza cheltuelilor mari ce erau legate de o atare demnitate (sacrificii, ospeţe, împodobiri cu flori, danii de tot felul), aşâ încât era o mare jertfă din partea cuiva să facă aceea ce şi acest Artemidoros(orifiu al lui Artemidoros) se arată a fi făcut la Histria: a îngrijit probabil de cultul lui Apollon Iatros şi în general de toate cele sacre ale Statului histrian (r.9—11). Onorarea lui Artemidor a fost de sigur cea obicinuită: coroane www.digibuc.ro a6 VASILE PARVAN *6 de aur şi statui de bronz: câte una, sau — cum e obiceiul în vremile acestea mai târzii —chiar mai multe. 17. Stâlp frumos de marmoră albăstrie găsit în vara anului 1916 în dărâmăturile curtinei a. Furat de Germano-Bulgari în 1917—1918. La întoarcerea din Bulgaria a antichităţilor dobrogene luate de vecinii noştri în vremea răsboiului, acest mo- li ATPOXAPI XTAIOY rETN 02T AY ZH XONTAXE rTH OI \ HAn\£AMHNTTATPHl KYAOTE AEYXOMENON \ apţi r apeytyn etoy xTSaah moxymaxa\e'0EtYonx KYXZlKOYHNEnoeEIT rHAAXEHaKYMOPON AAEIAl AHIQETOI^A EMETrATTPE$0E!EETrArOi:£lN TTA r i NA ME lAilNKA AArrTEZTOIK TPONAXO£ A\ YPONTA lAErONEIEXYTA-^ r E X!NE IZrrTOAlHN rA P H’SEX E5AMMOYNH N^> PONTIA A THPOK OMON OyAEniNYM^JAlOJErQA/vAMEVÎMASriAAAASAHAtAI E0A:Etaf A TEKKnNEAniiri'nHNEfMfOr AQTOTA A f TOJX IKAIAaAO A A TTOIEDTE^H MQ, 2 THNA PETHNZXlHAN KAIEK^GiMETN OISTl N EX El £ nument n’a fost regăsit. Ca şi capul zeului Helios, operă originală greacă de pe la 300 a. Chr., monumentul de care vom vorbi acum fiind foarte rar, un cunoscător l-a pus bine în Germania ori Bulgaria, dacă nu cumva s’a întâmplat altceva: www.digibuc.ro HISTRIA VII. 87 ^7 un bun burghez din aceleaşi naţiuni va fi luat marmora ca simplu material preţios şi a întrebuinţat-o ori vândut-o ca atare, documentul istoric fiind distrus. Cum noi luasem însă îndată după descoperire o bună estampă după inscripţia de pe acest stâlp, suntem totuş în măsură de a o comunică acum. Literele înalte de o.oio—0.012, se arată a fi de pe la sfârşitul sec. I a. Chr., credem din vremea de reînflorire a Histriei sub protecţia regilor daci: după împăcarea cu Burebista, resp. din timpul lui Augustus. Forma nedibace a lui S (vezi desemnul), alăturea de formele elegante ale celorlalte litere, ne dovedeşte că noua modă de a face aceasta literă (după cele cursive) eră încă proaspătă la Histria, deci nu e nevoie pentru această singură literă să datăm inscripţia mai târziu de cum am făcut-o. Deşi piatra a fost puţin tocită către mijlocul feţei scrise, inscripţia este în întregime perfect clară (v. şi planşa IV): IlaxQbg Agiaxaiov ysvog avŞrjoovxa a’ &rt’ rfoî tfXmad/xrjv Jtdxgrji xvâoq iXevaâfisvov' âgxi yăg evŞvvexovg as darjfioavvag fi&d'snovxa Kvţţixov r]v inofisig yrj Xd%sv âxv/nogov 5 Msiâia rj'i'd'ioiq dk (isxajtQEty'd'sig sxd[g]oiaiv Jtăoiv âveidcov xdXXmsg (xaxâXutsg) olxxgdv ăyog. Mvgovxai dk yovsîsg vn’ ă[Xy]saiv’ slg anodirjv yăg âŞtyeav fiotivrjv qogovxida [yJtqgoxofiov ovă’ ini w/j/piâioiq i&aXafisvfiaai(v) dgâag ăvdytai io sgj'd'aaav — ă xsxvcov iXnlg vnrjvifuog — ţrjXcoxog <55 âaxotai nai âXXodanoîai nsqprjvfog xi)v âgsxrjv ţcooav xal &v qp'd'ifisvoiaiv sxeig. In privinţa textului avem de observat următoarele. La sfârşitul r. 1 literele SEIIHOI trebuiesc transcrise, după cum ne-a suggerat d-1 Wilhelm cu a" in’ fjol, înţelegând cuvântul tfd>g ca «lumină a vieţii», resp. «viaţă», aşâ cum se găseşte la Quintus Smyrnaeus X 431. R. 5, nsxangsgy&sig, dela fisxa-nginco (d-1 Wilhelm compară ixgiq>dx}v dela xgsnoj). In r. 6 xdXXmeg e în loc de xaxsXmsg. In r. 7 literele şterse dela mijlocul rândului trebuesc întregite spre a da, cum citeşte şi d-1 Wilhelm, vn’ ă[Xy]satv,—iar la sfârşitul r. 8 [yJrjQoxâfiov. In r. 10 noi cetisem âxixvaav, dela binecunoscutul ăxsxvog, care aici mergeâ şi ca sens foarte bine. D-1 Wilhelm însă ne-a propus www.digibuc.ro 38 VASILE PÂRVAN 28 lectura — pe care o credem foarte fericită, şi în stilul acestei elegii funebre—ă, tixvcov kfotlg vjzrjvâfuog, ca o intercalare cu interjecţia ă la început, în mijlocul reflexiilor triste ce compun epigramma. Nu este aici locul de a analiză în amănunte, prin comparaţia cu diferitele epitafe în versuri, foarte numeroase, strânse de GeorgKaibel, în colecţia sa de Epigrammata Graeca, Berlin 1878, sau în Antkologia Graeca (epigr. funer.), inspiraţia diferitelor înflorituri de stil, pe care le conţine poema noastră. Destul să notăm că e una din cele mai bune din câte s’au găsit până acum la noi {Tocilescu-Gomperz, AEM. VI, p. 6 şi urm.), adică în Torni, Callatis şi Dionysopolis. La Histria este cea dintâi în genul ei. Fireşte, epigrama noastră e, ca adâncime de gândire, mai slabă ca de pildă cea găsită la Constanţa şi publicată de Tocilescu şi Gomperz în AEM. VI p. 30, n. 60; de altă parte însă ea e plină de sentiment simplu şi firesc şi emoţionează tocmai prin această lipsă de erudiţie filosofică ori de pretenţie stilistică. Din cuprinsul inscripţiei se vede că Aristaios îşi trimisese pe fiul său Meidias la studii la Cyzic, şi că abiâ începuse acesta a se distinge acolo la învăţătură şi moartea îl răpise. Părinţii îşi plâng soarta nenorocită, care îi lasă şi pe ei sărmani şi le stinge şi tot neamul, fiul lor murind înainte de a se fi căsătorit. Rolul Cyzicului — marele emporiu al negoţului de scrumbii — faţă de Histria celălalt mare târg pescăresc, ca oraş, în aceeaş vreme, de cultură superioară, academică, unde tinerii din Nordul pontic mergeau să capete evŞvvetovg darjfioavvag (învăţături temeinice», nu e decât foarte firesc, dacă ne gândim la însemnătatea cu totul excepţională a acestei străvechi colonii milesiene în Propontis, întemeiată încă din prima jumătate a sec. al VTII-lea şi care, în special pe vremea lui Herodot, jucâ rolul de escală importantă pentru cei ce călătoreau din Sud spre Pont, ori din Pont spre Meazăzi (Herod. IV 14 şi 76). Herodot atribuie chiar nenorocirea lui Anacharsis de a fi fost ucis de Scythii săi, pentru introducerea de obiceiuri şi credinţe greceşti în ţara lui, impresiei puternice pe care i-o făcuseră la Cyzic sărbătorile splendide ale Grecilor de aici pentru Mama Zeilor: «el a făcut juruire zânei, că, de s’o întoarce întreg şi www.digibuc.ro 29 HISTRIA VII. 29 sănătos în patrie, îi va aduce jertfe cu aceleaşi rituri şi ceremonii, ca acelea pe care le văzuse împlinite de Cyziceni şi-i va întemeia o sărbătoare de noapte» (IV 76). întreaga lume grecească fusese plină, înainte de Filip şi Alexandru, de staterii de electron cyziceni. Strălucirea portului şi cetăţii eră absolut excepţională încă în vremea romană şi byzantină1). Pentru raporturile oraşelor elene din Pont cu Sudul grecesc inscripţia noastră e cu atât mai însemnată, cu cât ea confirmă într’un mod mult mai precis, legăturile dintre Cyzic şi Istria, cari ne erau cunoscute şi mai înainte, dar numai indirect, prin inscripţii ca aceea a lui Theocles, feciorul lui Satyros, onorat la Olbia de cele optsprezece cetăţi elene, care făceau comerţ aici: Ni-comedia, Nicaea, Heraclea Pontica, Byzanţul, Amastris, Tiana, Prusa, Odessus, Tomis, Istria, Callatis, Miletul, Cyzicul, Apameia, Chersonesul, Bosporul, Tyra şi Sinope (Latyschev IOSPE. I 22, la Minns, Scythians and Greeks, p. 644). Pentru comparaţia cu împrejurările culturale din Apusul peninsulei balcanice, nu va fi fără interes să cităm acum, în întregime, epigrama funerară latină pusă pe sarcofagul tânărului Principius dela Scardona în Dalmaţia (CIL. III 6414), mort la Roma, ca Meidias al nostru la Cyzic, pe când îşi făcea studiile acolo. Deşi mult mai târzie decât inscripţia noastră dela Histria, poema dalmatină merită a fi pusă alăturea de cea histriană, chiar din punctul de vedere al formei artistice: Conditus infelix in ista sede perenni Principius habitat. Huic vit(a)e finis in ipsis ter senis misero et quattuor paene peractis annis acerva fuit. Nam studiis iam Rom(a)e laetantem invida fortuna repenti funere mersit. Cuiusque reversum crudeli funere corpus exequitur genitor iniquo cum honore sepulcri. Iam securi suo [g] audete munere, Manes Elysios per campos et dulcia prata vagantes. # înainte de a trece acum la inscripţiile din epoca romană a Histriei, să examinăm, în cadrul cronologic elenic şi elenistic, l) Pentru istoria Cyzicului vezi monografia lui Hasluck, Cyzicus, 1910. www.digibuc.ro 3° VASILE PARVAN 3° în care am urmărit inscripţiile lapidare, inscripţiile ceramice, adică graffiti-i de pe vasele importate, mai ales vase attice din sec. VI—IV, iar apoi ştampilele de pe amforele aduse aici cu vin din Meazăzi. 18. Duplu graffiio pe un ciob de vas attic, probabil cu figuri negre, găsit în stratul arhaic de sub basilica byzantină de SE; un fund de oenochoe, olpe sau lekythos. Pe partea de jos a peretelui vasului eră o inscripţie, iar pe fund alta. Dacă inscripţiile au fost sgâriate pe vasul încă întreg, ori pe un ostrakon, nu putem; fixă. Cetim, în litere din sec. VI—V, ce se vede în desemn (fig. A, a). Dacă în literele A1MH de pe fund avem a căută, scrisă deandoasele o însemnare de proprietar ca: Vfii ’A... (cf. Walters, Ancient Pottery, II 241), e greu de hotărît. 19. Fund de oenochoe, attică, probabil din sec. V, găsit ca şi nr. 18, sub basilica byzantină de SE. Pe fundul vasului, sgâriat alfabetul, dela A la E (fig. A, b). Cazurile cu astfel de graffiti sunt prea numeroase, spre a <3> Fig. A. www.digibuc.ro 3i HISTRIA VII. 3* trimite la altceva, decât la exemplele şi bibliografia din Minns, Scythians and Greehs, p. 361. 20. Fund de hydria attică, din sec. V (marfă ordinară, provincială), găsită ca şi nr. preced, (v. fig. A, c: mai sus, p. 30). E cu neputinţă de hotărît, dacă în literele AH avem începutul unui nume de persoană, ArifMjtQiog, ori începutul numelui zeiţei ArjfujvriQ (cf. şi Minns, /. c.). 21. Fund de lekythos, kantharos ori de kylix attic (de formă mai târzie), găsit ca şi nr. prec. Dintr’o vreme mai recentă ca nr. 20, dar probabil tot sec. V. Aceeaş inscripţie, dar cu o literă în plus (v. fig. A, d: mai sus, p. 30). Aceeaş interpretare ca la nr. 20. 22. Fund de oenochoe attică, din aceeaş epocă şi găsită în acelaş loc ca nr. prec. Inscripţie pe dos (v. fig. A, e: mai sus, p. 3°)- Aceeaş nedumerire ca mai sus: e ''Agre/xig zeiţa, sau e un ’AgTefiidojQog oarecare ? 23. Fund de pinax attic din sec. V, găsit ca şi nr. preced, (v. fig. A, /: mai sus, p. 30). Cu TI se încep sute de nume proprii greceşti. E de prisos deci a încercă vreo ipoteză asupra cuvântului ce a fost înţeles cu aceste două litere. 24. Fund de oenochoe attică din sec. V, găsit ca şi nr. preced, (v. fig. A, g: mai sus, p. 30). Cred că de data aceasta nu avem a ne gândi la un nume, ci la un pronume, ţinând loc de inscripţie de proprietar, în formă glumeaţă: în loc de a spune chiar numele, autorul graf-fitului zice «(îmi aparţine) mie»: fioil (f) vstaQxovoa fioi olvo%orj I). Aceşti graf fiţi, descrişi mai sus, sunt în cea mai mare parte documente pedagogic-culturale: ei sunt, fie exerciţii de copii care învaţă a scrie, fie, în general, documente de răspândire a www.digibuc.ro 33 VASILE PARVAN 33 scrisului şi cetitului în cetăţile greceşti ale secolului VI si V a. Chr. Dimpotrivă toate mănuşile de amfore ce urmează acum, sunt exclusiv documente comerciale. Ele ne confirmă importul de vin de Thasos, Rhodos şi Cnidos la Histria, în sec. IV—I a. Chr. 25. Mănuşă disproporţionat de lată; pastă rău frământată, pământ cu bobul mare, multe aşchioare de mică, — după ardere ioarte roşu. Deci (cf. Dumont, Inscriptions cerandques de Gr&ce, p.*7), indiferentele inscripţie, Thasos. Stampilă rotundă cu două bare încrucişate (v. un exemplu similar dela Thasos la Dumont, pl. V, fig. 27). In cele patru sectoare câte o literă. Sigur e, că iniţiala 0 e de completat Q(aoi(ov). Celelalte litere sunt probabil iniţiale de nume proprii (cf. Dumont, p. 15, n. 3). După litere, poate fi şi din sec. IV. 26. Mănuşă de culoare brună, negligent modelată. Poate fi nu numai din Thasos, ci şi din Cnidos (Dumont, p. 9 şi urm.). Ar milita însă pentru Thasos atributul de sub legendă, analog celuia, bine cunoscut, reprodus şi de Walters, History of ancient pottery, I p. 158. De altă parte, cum ştim că Cnidos intră în concurenţă cu Thasos şi Rhodos mai ales de prin sec. I a. Chr. (cf. Walters, I p. 159), iar literele legendei noastre sunt destul www.digibuc.ro 33 HISTRIA VII. 33 de îngrijite, aş fi înclinat să atribui această mănuşă de amforă Thasienilor şi anume pentru secolul III—II: Cred că putem completă cu oarecare siguranţă [Mdjnddov, — ca nume de magistrat. 27. Mănuşă de tip clasic thasian. Inscripţia e veche, poate fi chiar din sec. IV—III. Se ştie că atributele de pe ştampilele ce- ramice din Thasos sunt nenumărate: aproape fiecare amforă are un atribut deosebit (Dumont, p. 60); aici, unul rar: o kylix. Qeog)do(g) Qaai(ajv) 3 A R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom, II. Mem. 1. www.digibuc.ro 34 VASILE PARVAN 34 Theophilos, de sigur nume de magistrat (archonte). Literele $A, pentru prezenţa cărora vezi numeroase analogii la Du-mont, o. c. (p. 61, nr. 9; 65, nr. 32; 66, nr. 36; 68, nr. 43, etc.) sunt poate iniţialele altui sau altor nume, de negustori. 28. Mănuşă rhodiană: tipul bine cunoscut de pastă fină roză albicioasă (Dumont, p. 8): ■k- 6 1 i * Un exemplar identic cu al nostru s’a găsit la Atena şi e publicat de Dumont, o. c.y p. 91, nr. 107: Aiov Poate fi chiar din sec. IV—III. 29. Stampilă rhodiană, foarte turtită, se pare chiar dela origine, pe lutul încă ud al amforei. Putem distinge numai atât: - 0 032 —---------- A!@Y R. 1 pare a fi de cetit 6E[2M]0[$]0[PI0Y]f' din r. 2 şi 3 nu se poate scoate nimic. Punerea lunei, @eo/ao(poqIov (Octomvrie al Rhodienilor), înaintea numelui propriu (de obi-ceiu al preotului Soarelui) e destul de comună pe ştampilele rhodiene (v. d. p. Dumont, o. c.y p. 76 şi urm.). Sec. III ori poate chiar II a. Chr. Greu de hotărît precis data din cauza turtirei literelor. www.digibuc.ro 35 HISTRIA VII. 35 70. Mănuşă rhodiană cu o frumoasă stampilă din sec. III— II a. Chr. ’Eutl JJv'O'oyâlvevg / AaXiov Fiind preot al Soarelui JJv'd'oyâvrjg, în luna AdXiog (No-emvrie). O stampilă identică s’a găsit la Syracusae şi e publicată în CIG. (Boeckh) III 5383. Ştampile cu acelaş eponym, dar din luni deosebite, a cetit Dumont la Atena (o. c., p. 108, nr. 234, din BaâQâ/uog (Iunie), cu citatele de acolo pentru. alte luni). 31. Stampilă rhodiană de prin sec. II—I a. Chr. O stampilă identică s’a găsit la Atena: publicată de Dumont, o. c., p. 99, nr. 169. Pentru alte ştampile rhodiene ana-loage, fără numele lunei, cf. Dumont, p. 77 şi urm., nr. 4, 5, 10, 12, 13, 24, 25, etc. 32. Stampilă cnidiană de prin sec. III—II a. Chr., cu atribut: un cap, spre stânga. www.digibuc.ro 36 VASILE PÂRVAN 3 [âajvvvâfiov / [Ajrjfirjvgiov De obiceiu ştampilele din Cnidos au indicaţia Kvidiov, — totuş legende de felul celei găsite la Histria nu sunt necunoscute; v. d. p. cea de pe stampila găsită la Atena: Dumont, o. c., p. 141, nr. 1. Cât priveşte legendele fără Kvidiov, dar cu simpla indicaţie a magistraturei şi numelui magistratului, ele sunt foarte multe, însă nu cu âovvvâfioi, ci cu (pgovgaQxoi (v. şirul de exemple la Dumont, p, 126—138). 33. Mănuşă subţire şi destul de rustică dela o amforă, după felul pastei, poate cnidiană. Nu cetim decât: Probabil sec. I a. Chr. Exemple de astfel de ştampile cnidiene cu un singur nume propriu, fără nici o altă indicaţie, v. la Dumont, o. c. 34. Mănuşă subţire cu o stampilă circulară, rău imprimată. ■>---------i |e-------o 02Z - — V o o www.digibuc.ro 37 HISTRIA VII. 37 Se ceteşte clar KaXXixgdz^g. Atât forma circulară a peceţii cât şi numele izolat se întâmpină la Cnidos, curent. Pentru nume, cf. mănuşa dela Atena, la Dumont, p. 318, nr. 133. 35. Mănuşă cnidiană, rău imprimată. Atribut: erou în luptă cu un centaur. [Ev Jvofxov Mkdov -rog km A[iJ'tpiov [ă]at[v]v(6fjbov) Aiipiag ar fi un nume nou; cunoscut e numai Aiipdg, ca nume feminin (Pape, o. c.) şi At'ipidiog (IG. XIV 779: Neapole). Arătarea întâiu a negustorului şi pe urmă a magistratului e destul de comună la Cnidos (cf. Dumont, p. 251 şi urm.). Cum inscripţiile cu ăavvvojxoi în formula din stampila noastră par a fi cu totul rare (noi nu cunoaştem încă până acum una identică), exemplarul nostru .devine foarte preţios. După forma literelor avem mai probabil sec. II decât I a. Chr. 36. Mănuşă de culoare galbenă; pastă poroasă, cu bobul mare. Poate cnidiană. Litere târzii, probabil din epoca romană ■W--------0026 ---------- (sec. I p. Chr., mai de grabă ca I a. Chr.). Ruptă la mijlocul legendei. www.digibuc.ro 38 VASILE PÂRVAN 38 Eavftaiov], sau ’Eot[Qdvov], etc. KXsai[vetovJ, sau KXs-/ ! AI I ~ | on< , T ha 4 ^=;—v i 1 ZEI A 11 AEITO ’:; I i 1! A i Ay vp • > i atcyI _ ZI N-rm _ i 111TTTOY IX: MTIQHCp: 11 .NOY. PIU Yf/ ITI ia:oa IOT OYAtîNMAPKOV r: mi-îv !-A Ei Ml-IZ 7- H-i ZMrfif-AOPoYi Ni TOZrOINTOY '^AinEIDQEOY1 - O! PATI-IZoEArENoYl " Z~ IOS l-I PAKA AZ AEPlOZOYAAI-1 '* (OYAPIOSAEKMOZ: ' ■ APEIT^Zf A PTEMl' XPYZînrM'1 -o.6a mai cuvintele care ni s’au părut a reeşl destul de evident din urmele păstrate: 5 io 15 . X . ve.............o . . . . ’A[gogdJdeixog [T]Xvna>[v] r.................................. Nov[fjb]'ri[v]u)[q.....................6[6Jtov KaX[Xi]oxQa[vog....................oiv? djvlbg rkv [xcov] Ilia [%] o [v...............Urmov Fs[vv]vX[o]g XQvai[covog ? . . g X[qvJaicovog Arjfioo['d'â]v[r)]q[...............vov . . ptg M. AXX. Niy[gîvog ? . . [?? 'HXiodcoQoq (?) ] Aofj,in[og................]ovX[co]v Mdgxov lovXiog [....................] 'Isq [(O]vv[âov Mo[................................: . . . [irig . . . aX...................r]g Mr)TQ[o]âti>Qov Kotv[rog ?....................Koijvtog Koîvxov Ma......................VHqaxXJăg Ileiai'd'âov rHXio ... ..................JoxQdvrjg Qeayevov (sic!)f .................................Jiog 'HgaxXâg OvXjz(ioq) IloXf . . ] II. [OvaJUQLog OvdXrjg www.digibuc.ro 41 HISTRIA VII. 41 II(mă[g .................... .Ovdgiog Adx/uog . . m . . (!sic)’Eov]dgeovog.A. gtefu(dd>govJ 20 .........Ai.............Xgvolcov ....... ..............tog K...............a......... ....................o....................... Mulţimea numelor din prezenta listă (numai pe fragmentul nostru au fost patruzeci şi patru) şi mai ales mulţimea cetăţenilor romani cari fac parte din colegiul al cărui album îl avem înaintea noastră, ne face, în chip firesc, să ne gândim la singurul colegiu, în adevăr important, ce ne este până acum cunoscut din Histria în vremea imperială, şi anume la gerusia (ysgovoia) din Histria. In adevăr lista «senatorilor» Histriei din anul 138, găsită de noi în poarta cetăţii încă din a. 1914 şi publicată în Histria IV, p. 596 şi urm., spuneâ lămurit că nu cuprinde decât pe gerusiaştii de «după a doua întemeiere» a ei: Tegov-alag ţpiAovei/Mi ol (ieto. vrjv devvigav xtiaiv, care, arătam atunci, a trebuit să aibă loc cam între a. 124 şi 138 (Histria IV, p. 602). Ori, lista acum descoperită pare a fi ceva mai veche, şi, în afară de două nume — eventual imperiale — pe care le vom discută numaidecât, ea ar putea să fie chiar din ultimele decenii ale secolului I d. Chr. Dar în acest caz ea ar fi cu atât mai de preţ, cu cât, în afară de ştirile însemnate ce ni le dă asupra alcătuirii populaţiei Histriei prin a. 100 p. Chr., ea ne-ar procură, măcar în parte, şi lista primei gerusii a Histriei, înainte de reforma şi revizuirea cadrelor ei, făcută de Hadrian. Din cele 44 de nume de pe fragmentul nostru de album, am putut descifrâ în parte ori în întregime 32. Două dintre aceste nume prezintă în compoziţia lor gentiliciile Ulpius (ar fi, dupăTraian: col. I,r. 17) şi Aelius (ar fi, după Hadrian: col. I, r. 8). Totuş, cum cetăţeanul cu numele Aelius se arată roman de origine, iar nu grec, M. Aelius Nig[rinus ?], el eră venit în Histria din altă parte, şi, în acest caz, el nu a trebuit să aştepte pe Hadrian, să-i dea numele, ci puteă să-l aibă cu mult înainte, Aelius fiind un nomen gentile foarte vechiu şi răspândit în imperiul roman. Cât priveşte pe cetăţeanul cu numele Ulpius, nefiindu-ne‘posibil a-i descifrâ şi cognumele complet, rămâne posibilitatea ca el să-şi fi luat numele său abiâ din graţia lui www.digibuc.ro 42 VASILE PÂRVAN 43 Traian. Chiar în acest caz însă documentul nostru nu se depărtează de anul 100, de când avem la Histria conferirea de către Traian a acelei magna charta de drepturi şi privilegii, descoperită de noi în 1914, şi cu ocazia căreia o sumă de cetăţeni ai Histriei vor fi fost distinşi de împărat cu cetăţenia romană. Să examinăm acum compoziţia listei noastre din punct de vedere etnografic-cultural. Din cele 32 de nume cetite, avem, ca sigure şi complete romane, numai 4, — ca nume de cetăţeni greci distinşi cu cetăţenia romană, probabile, vreo 8,—apoi, poate un thrac, — şi în fine, restul de 19, nume de simpli cetăţeni greci, adică membri ai «republiceb histriene, — precum urmează: I. Romani 1. M. Ael(ius) Nig[rinus ?](I 8) 2. Domitius (I 9) 3. P. Valerius Vale(n)s (II 17) 4. Varius Dec(i)mus (II 18) II. Greci (cetăţeni) romani 1. Iulius [.. ?] (I 10) 2. Quintus [.. ?] (I 13) 3. Ulpius Pol[.. ?] (I 17) 4____ius K[...] (I 21) (poate fi şi grec) 5.. . .ulo Mdgxov (II 9) 6. Quintus Koîwov (II 13) 7.. . .ius 'HoaxXăg (II 16) (poate fi şi grec) 8____VOV . . . (poate Ianuaris ?) (II 7) III. Greci 1. rhvxcov (i 2) 2. Nov [irjvioq (I 3) www.digibuc.ro 43 HISTRIA VII. 43 3. KaXXiotgavog (I 4) 4. rXvxcov Iliaxov (I 5) 5. Arjfioa'&svrjg (I 7) 6. THXia... (I 15) 7. liană[g ... 7 (I 18) 8. ’Acpgâdeivog (II 1) 9. ... dovov (II 3) 10. . . 6 . vlog (II 4) 11. ... innov (II 5) 12. . . g Xqvoîoovog (Ii 6) 13. ['HXiodcogog] (II 8) 14. . . . 'IeQCOVVfiOV (II IO) 15. ... Mrjtgoâdbgov (II 12) 16. ?'HgaxX]âg Ileiai'&eov (II 14) 1J. . . . JoxQdvrjg 6saysvov(!) (II 15) 18. (sic) ’Eov]dgeavog . A. qteim[dcbgov] (II 19) 19. Xgvalcov . . . (II 20) In plus, poate (IV), un thrac I. Fâ[vv]vXog Xgvai[covog?J (I 6) Acest tablou cere câteva lămuriri. Primele trei nume din lista a Il-a ar fi putut la rigoare să fie trecute în lista I, cele trei nume gentile fiind vechi şi bune romane şi Grecii dela Histria purtând de obiceiu gentilicii mai târzii, imperiale (cf. d. p. şi Histria IV, p. 604). Dar exemplul cu Koivtog Roîvtov, care nu s'ar fi numit astfel, cu nominativul şi genitivul unui ace-luiaş praenomen, servind de cognomen, dacă eră roman de baştină, ne arată că e mai prudent să trecem cele trei nume pomenite în lista II. Al patrulea şi al şaptelea nume din lista II pot fi şi greceşti pure, dacă admitem în -jog finala unor nume ca ’AnoXXcbviog, etc. Tot aşa al cincilea, terminat în -ovXcov ar putea fi, eventual, şi un nume barbar. Al optulea nume din lista II, într’o eventuală ortografie Ianuaris (în loc de lanua-rius) nu e necunoscut în părţile noastre (v. d. p. lista de veterani ai leg. V Macedonica, liberaţi la Troesmis prin a. 134: CIL. III 6178, 2, 10: Val(erius) Ianuaris, ca de altfel şi ortografia Vales p. Valens, în acelaş loc, r. 9 şi 11, întocmai ca în lista noastră, P. Valerius Vales: II 17) şi anume chiar la www.digibuc.ro 44 VASILE PARVAN 44 Histria, unde mai întâlnim şi pe un Titinius Iamuaris (sic !) {Histria IV 676 şi 677). Dintre numele greceşti sunt de notat numai două: genetivul 6say6vov în loc de &sayevovg, dela un Qsaysvrţg, cunoscut (cf. Dittenberger, Syll.2 III p. 53 II), dar mult mai rar ca obicinuitul 6Eoyevr)g (ibid., p. 54 I-II),—şi ’Eovagsovog, scris astfel, fonetic, în loc de Evageavog. Ceva mai mult trebuie să ne oprim la numele pe care-1 bănuim ca thrac, râfvvJvXog XQvoi[a>vog ?]. In adevăr în lista senatorilor histrieni din a. 138, descoperită în 1914, din 157 de ysQovaiaaval n’am putut identifică nici pe unul — cu' siguranţă l) —ca thrac, deşi, cum am arătat amănunţit în atâtea studii precedente 2), şi vom demonstrâ încăodată mai jos, la inscripţiile din vicus Quintionis, ţinutul e plin de Thraci, până la porţile oraşului însuş. Cu toate că piatra e aşâ de stricată, lectura e sigură: avem doi N în ligatură de numai trei bare verticale, iar la urmă, după controlul repetat ce l-am făcut pe piatră, un 0 iar nu un A, deci rivwXog iar nu I'evpvXag, aşâ cum ne-am aşteptă la acest nume, în forma lui thracă, şi anume, bessică. Este clar că atât dublul N cât şi sufixul romano-grec, -lus= -Xog sunt o adaptare analoagă celeia întâmpinate tot la Histria, în numele bessice Mucatra şi Seuthes, romanizate ca Mu-catrio, -onis şi Seutho, -onis (v. Histria IV, p. 685 şi urm.), sau în numele BevlXog dela Procopius (b. Got. IV 9) pentru Venula (Tomaschek, Die alten Thraker, II 2, 11), sau în forma TdgovXog, TdXovXog, în loc de TagovXag (ibid. II 2, 37), sau in SdjivXog din răd. sam-, sam-u (ibid. 41). Thracic, numele a trebuit să sune Gen-u-la, dela răd. yev-(întrebarea, dacă această rădăcină e identică cu cea întâlnită la gurile Dunării în numele cetăţii lui Zyraxes, regele Dacilor, Genucla, formată ca Brucla [cf. Tomaschek, o. c., II 2, p. 63], cred că trebuie resolvată negativ). Nume thrace, şi în special bessice, de felul lui Gen-u-la ne sunt cunoscute chiar dela Histria: Cut-i-la (elenizat ionic în KomiXrţg: cf. Histria IV, * *) *) Histria IV, p. 603, cu discuţia asupra numelui Apullus. *) Vezi acum, în special, începuturile vieţii romane la Gurile Dunării, Bucureşti 1923, tabla numelor. www.digibuc.ro 45 HISTRIA VII. 45 p. 595 şi urm.), dar în număr mai mare din Dacia şi Thra-cia: Art-i-la (Tomaschek, II, 2, •f),Epta-la (ibid., 8), Ven-u-la (grecizat Venilosi Tomaschek, l. c., ii), Per~u-la (ibid., 20), Pol-u-la (ibid.), Rheb-u-la (p. 28),Reg-u-la (ibid.), Len-u-la(p. 29), Dans-a-la (Dens-o-la fem., p. 30), Der-u-lo (ibid.), Diz-a->la (p. 32), Did-i-la (p. 33), Taru-la (=Tarulos, grecizat: p. 37), Zanti-a-la (p. 39), Sad-a-la (p.41), Sam-y-los (ibid.), Scerulo, Scorulo,Coryllur(p.ţ$), Cerz-u-la (47 şi urm.), Cus-a-la (49), Koth-e-la, Gud-i-la, Kut-i-la, Kot-e-la, Cuti-u-la (50—51). Toate aceste nume thrace sunt diminutive dela rădăcinile respective. Credem dară a fi câştigat încă un nume thrac, şi anume bessic, Genn-u-la, grecizat revwXog, ca TdgovĂog, ZdfivXog, BsviXog. — Tatăl lui Gennula poartă numele grecesc de Xgvaiow, dar aceasta nu ne poate înşelă asupra superficialităţii elenizării acestor Bessi (cf. cazuri analoage de romanizare superficială, prin care străbate din nou la suprafaţă thracismul, în cartea mea, încep, vieţii rom. la gurile Dunării, p. 202 şi urm.). 39. Fragment de stelă funerară de marmoră albă, găsită în dărâmăturile dinaintea curtinei e \ fusese întrebuinţată în zidul cetăţii ca simplu material de construcţie. Subt actuala inscrip- *■-------O-29---------* (i>vi/og A ave iţei / #at@e, xalge / nai av nagodei/ta. Iarăş o familie de Thraci, cu un nume până acum necunoscut. Să cercăm a-1 fixă înlăuntrul onomasticei thrace. Natural, nominativul e Aazeiţrjg (ca JJâaar]g, JTâaaeig, JJooig, gen. JJoooei, etc.). Dar vocalizarea -zes, -zis, e secundară, — cea primară, thracică e -zas, adică -za: ca în Tata-za (Tomaschek, II, 2, 36: răd. tata-), Kdgt-ov-ţa (II, 2, 46: răd. q’ert), JJ^di-ţa (II, 2, 19: răd. ped-). Spre deosebire de numele proprii thrace, formate — ca şi cele greceşti — din două noţiuni concrete, luate din viaţa de toate zilele: AvXov-Kgdfug, ca 'htno-pdtr)g, — Aulu-centus, ca Tnno-q>iXog,— Aulu-renus, ca Tmto-xdgiir)g, etc. (Tomaschek, II, 2, p. 5 şi urm.), — sau de numele terminate în -la, de cari am vorbit mai înainte, şi care sunt diminutive,— suntem de părere, că numele formate cu -za derivă dela nume de localităţi, indicând originea, ca cele formate cu -tog în greceşte, cu -nus în latineşte, cu -kii în slave, etc. In adevăr, Itha-zis dela Ulmetum (Ulmetum I, p. 565) e format din Ita-şi -zis: Tta-Şegieg, Tza-defia, localităţi în Dacia Mediterranea (Tomaschek, II, 2, 56); Tata-zos, Tata-za (ibid., II, 2, 36) vine dela Tata-, sau Tdtta- (Tataxrjv^j, nume iranian de ţară, Tdtta, nume phrygian de lac: Pape, Worterb. d. gr. Eigenn., li, 1494), iar nu cumva, cum crede Tomaschek, dela tata «tătucul»!; Dura-zis (Tomaschek, II, 2, 35), r. Durze şi Dorses (ibid., p. 34 şi 35), dela prea bine cunoscuta rădăcină dovg-o, dovg-i, dela care derivă şi alte nume ca dacicul Aovgag (ibid., p. 73 cu 35); tot aşa Dria-zis (cf. Dri(l)gisa) (p. 35) cu Agd-diţa (p. 73); Ilrjâi-ţag (p. 19) cu JJadi-adga (p. 64), Pota-zis (şi JTotdoiog: p. 20), cu Potela, IlavtaXia (p. 63), dar nu cu Potula ori Potaissa (p. 65); 'Poor)-ţig (p. 29), cu Rusi-dava www.digibuc.ro 47 HISTRIA VII. 47 (p. 69); Dardi-sa (p. 30), cu Aagda-naga (p. 70); KaQVov-ţa (p. 46)* *), cu jKean-oxaQa (răd. kert-, p. 87); Bgwxd-ţeig (trei persoane cu acest nume la Kalinka, Ant. Denkm. in Bulg., nr. 34, I 56, II 68 şi I 55), cu Brunga (Tomaschek, II, 2, 63); ZovQd-fag2) (Kalinka, nr. 34,1 26), cu ZovQO-fiaQa, KovQVOv-ţovga, etc. (Tomaschek, II, 2, 78). Credem dară, a deriva cu dreptate numele AateL-^q (-ţeiq) din inscripţia noastră, dela numele de localitate A drog, Adxov, aflător în celălalt ţinut bessic, al minelor de aur de lângă Philippi (Tomaschek, II, 2, 71), unde găsim şi tribul edonic Aavv-Ăejtvoi (id., I, 38 şi II, 2, 54), care tocmai eră proprietarul minelor dela Datos. încă o legătură între Bessii din Scythia Minor şi cei din Rho-dope e astfel stabilită prin istoria numelui întâlnit în inscripţia noastră funerară dela Histria. 40. Aşchie din faţă scrisă a unui stâlp de calcar fin, găsită în ruinele din colţul de N al cetăţii, la Răsărit de poarta lui Anastasius (pe dinlăuntrul curtinei a), lată de 0.125 şi înaltă de 0.103 m- Litere—'înalte de c. 0.015—identice cu cele de pe stâlpii publicaţi în Histria IV, nr. 15 şi 16, conţinând graniţele şi privilegiile Histrienilor, reconfirmate la 25 Octom-vrie anul 100 de împăratul Traian, prin guvernatorul său în Moesia de Jos, Marius Laberius Maximus. Piatra a fost scrisă de acelaş meşter ca şi cele două mai sus citate şi la prima vedere am socotit chiar că avem înaintea noastră numai un fragment din vreunul din celelalte două exemplare, care, ambele, sunt mutilate. Din fericire textul păstrat e la un punct hotărîtor al documentului: trecerea dela expunerea latină la cea greacă; iar această trecere fiind total diferită de cele din exemplarele precedente ale privilegiilor Histrienilor, evident avem înaintea noastră un al treilea text; din nenorocire acest nou text e doar o biată ruină de simple 28 de litere, din cari *) Numele de localitate Kâvzovţa la Tomaschek II, 2, 84 şi apelativul xdx-rovţoi cred că trebuie interpretate 3n sensul nostru, KdrTovţa fiind nume primitiv de persoană. *) Credem că numele regelui dacic dela Genucla, ZvgdŞrjs (Tomaschek, II, 2, 41) e de fapt tot un ZovgdCeig siid-thracic. www.digibuc.ro 48 VASILE PÂRVAN 48 nu putem trage decât doară concluzia melancolică a marei pierderi ce o suferim prin distrugerea acestui monument. Cetim: •le________o*25------------- Prima literă din r. 1 pare mai de grabă un H decât un A, a doua poate un I, deşi nimic nu împiedică să fie un T. Prima literă din r. 3 un poate fi decât un S. In ce priveşte litera dela urma rândului, păstrată numai în prima ei bară verticală, cum ea nu arată să fi avut nici-o legătură jos şi la mijlocul ei spre dreapta, ea nu poate fi nici un E nici un F; natural ar fi să ne gândim la un I un M sau un N; deasemenea pentru cazul, întâlnit pe stâlpii cu privilegiile Histrienilor, că R şi P nu au atingere a arcurilor de pe dreapta cu bara verticală la mijlocul ei, am putea, ca ultimă posibilitate, să ne gândim şi la un P sau R. La începutul r. 4 e un B, iar la începutul rândului 5 un O. ..........] (?) his[t? . . . . . .Jslaelfi? ’Aqovv]tiq> QlătniAQ1) . . ] ŞovXr) dr)[A,[. , . 5 ?ait]ovâfjv l) Cf. Adolf Wilhelm în Anzeiger d. phil. hist. Kl. d. Wiener Akad. d. Wissensch., 1922, XV—XVIII, p. 37. www.digibuc.ro 49 HISTRIA VII. 49 Dacă în r. i e vorba de [’fines] His[trianorum], e greu de hotărît. Ce nume propriu avem a căută în r. 2, şi deci cum avem a despărţi literele de acolo:...]sLael[i, ori .. .sL.Aelfi, ori .. .sL. Ael. M... (r. N, r. I, r. P, r. R?)? Tot aşa nu ştim, dacă în r. 4 avem Şovki] dijiA,[oq, ori ŞovXy Xa[nfiq. vq> EJtdgxty xaiQEtv]. — R. 4 şi 5, făceau în acest caz parte din însăş scrisoarea lui Sabinus către Flamma. 41. a-b. cl.. Aşchie dintr’un ornament architectonic, găsită în dărâmăturile dinaintea porţii celei mari, înaltă de 0.18., lată de c. 0.17, purtând pe ea două litere de 0.04 m. din vremea bună a imperiului (sec. II). Fireşte nu se poate face nici-o presupunere asupra textului din care au făcut parte. b. Fragment dintr’o stelă, probabil funerară, de piatră de nisip, înalt de c. 0.15, lat de c. 0.20, găsit în acelaş loc ca şi cel precedent, şi conţinând numai trei litere, de c. 0.08 m. înălţime, dintre cari una,B în legătură cu F. Se pare, încă sec. II. (Vezi desemnul pe pagina următoare). x) Cuvintele cuprinse între parentezele rotunde nu credem că puteau aveă loc toate în r. i, înainte de numele lui Flarrma, deci presupunem că Sabinus a luat forma cea 'Scurtă. 4* www.digibuc.ro 52 VASILE PÂRVAN B legat cu F e, fireşte, beneficiarius. Ce căută el la Histria, ştim din piatra lui Aelius Victor, celălalt beneficiarius, pe care-1 mai cunoaştem aici. Histria aveă o mare statio a poştei imperiale, condusă de beneficiarii consularis, detaşaţi de pe la legiunile Moesiei: I Italica, XI Claudia, ori V Macedonica. Micul nostru fragment, fără a ne da indicaţii mai precise asupra numelui, originei, Iegiunei noului şef de staţie, constitue totuş încă o mărturie pentru seria de fapte de care am vorbit mai pe larg în Histria IV, p. 669 şi urm. 42. Fragment de marmoră albă, calcinată, găsit în dărâmăturile dinaintea curtinei e. înalt de c. 0.15, lat de 0.12; grosimea de 0.15 m.e necompletă, fragmentul fiind o aşchie. Litere îngrijite, înalte de 0.015 m-> din secolul II p. Chr. Cetim (vezi şi planşa V, fig. 5): In r. 1, desigur un H. Primele două litere din r. 2 ar puteâ fi un I şi un T. Fragmentul de literă dela încep. r. 7 e oblic, deci dela un Zori Y. In ultimul rând nu se mai distinge decât un T. www.digibuc.ro 53 HISTRIA VII, 53 [’Ayad'Jy [TvxyJ ■ - - aig ... /77o]Xv(prj(i[og . . [Ai]ovvoi[og. . . 5 [EeJvoxXrjq 0[ . . ['Exajvaîog A[. . [AiaxjQÎcov A[ . . . . . . oas . . . . . . t . . . Restaurările de nume din r. 3—7 sunt sigure. Dimpotrivă e numai ipotetică restaurarea primului rând, deşi nu e neprobabilă. Dacă în r. 2 avem a ne gândi la un cuvânt în dativ plural ca 'thaaÎTa.ig1), e greu de hotărît, deşi după sens o atare completare e foarte posibilă. încă una din numeroasele liste, pe care le găsim în arhiva oricărui colegiu antic. Diferitele Maaoi îşi revizuiau mereu listele de membri, pe care le săpau de obiceiu pe stele de marmoră ori de piatră, şi le aşezau în clădirea clubului respectiv (Moxr), schola), ori dacă nu o aveau, în incinta sacră a templului, sau în sălile de adunare ale gymnasiilor, unde erau admişi să-şi ţină întrunirile. Album găsit acum nu prezintă decât nume vechi greceşti, bine cunoscute la Histria, din listele şi documentele de tot felul ce am descoperit până acum (în special vezi Histria IV, nr. 15—16, nr. 20 şi nr. 55). Firesc într’un oraş milesian, dar încă neîntâlnit, eră până acum'-Exoratog. 43. Fragment dintr’o placă de marmoră de numai 2 cm. P&. 4 _ .EH2 -to-olBA- grosime, deci foastă placaj de zid înlăuntrul unei clădiri, — *) Deşi mai rară ca forma -thaomcai, forma âiaohai se întâmpină totuş destul de frecvent în inscripţii (cf. Dittenberger, Syll* 1108, i, 12, 14). www.digibuc.ro 54 VASILE PÂRVAN 54 înalt de 0.075, lat de 0.12, şi mai păstrând doară două litere (de 0.035 m- înălţime) dela sfârşitul unui rând. Găsit în dărâmăturile dinaintea porţii celei mari; sec, II p. Chr. (vezi planşa V, fig. 3). Dativul unei dedicaţii: după stilul literelor, pentru un An-toninus mai vechiu (Pius ori Marcus): [Av-toovd]vq>. 44. Fragment dintr’o placă de marmoră de c. 0.025 m- grosime, care a servit ca placaj, găsit în ruinele zwinger-ului porţii celei mari. înalt de 0.12, lat de 0.16 m. Sec. II, mai de grabă prima decât a doua jumătate. Cetim: Din r. 1 nu se mai distinge nimic. In r. 2 avem evident un număr, LIX, iar apoi un fragment neprecis de literă. In r. 3 de sigur un E şi un X. Un cuvânt care se oferă dela sine e, pentru aceste litere, însăş preposiţia ex, în expresii ca ex de-curione, ex beneficiario, etc. Totuş nu putem afirmă nimic, putând fi şi cuvinte ca vexillatio, ori perfecte cu finalul în -exi, care pot deasemenea luă loc aici. Inscripţia pare a fi fost — după material şi stil—mai de grabă de caracter monumental public decât utilitar privat. 45. Placă subţire de os, lungă de 0.072, lucrată ca o plăsea de cuţit şi prevăzută la cele două capete cu două găuri largi, spre a fi prinsă sau atârnată, cu o sfoară mai groasă. Pe una din feţe, placa are o inscripţie alcătuită ornamental din cer-culeţe cu câte un punct la mijloc, grupate astfel încât alcă-tuesc litere foarte corecte şi bine stilizate, Obiectul a fost găsit în săpăturile dela băile romane, în sala cea mare (tepidarium). www.digibuc.ro 55 HISTRIA VII. 55 După stil e cam secolul al II-lea, deşi astfel de lucruri sunt prea conservativ lucrate, spre a varia mult dela un secol la altul: Chiar fără invocarea zeiţei sănătăţii, 'Yyia (e ortografia obişnuită în epoca imperială, alăturea de 'Yystd, în loc de Tyteta), numai după cerculeţele cu care e împodobită această placă, am fi bănuit că ea e un amulet, purtat la gât, sub tunică, spre a apără de duhurile rele, care aduc boalele. Astfel de obiecte de os, fie în forma de piramidă cu patru laturi (Ulmetum, I, p. 574, cu pl. XXIV, 2, nr. 11), fie chiar în formă absolut asemenea celei dela Histria (Ulmetum, II, 1, p. 314, cu pl. XXXII, 1, nr. 19; cf. şi nr. 16, reproduse şi în începuturile vieţii romane la gurile Dunării, p. 163, fig. 79), împodobite cu cerculeţele concentrice de caracter apotropaeic, am găsit şi în săpăturile dela Ulmetum. Ornamentarea aceasta e curentă în aşezările romane de pretutindeni (v. literatura dată în Ulmetum, I, p. 574, n. 1 şi 2), atât pe amulete, cât si la obiectele de întrebuinţare zilnică. 46. Altar de calcar compact, înalt de 1.13, lat (la profile) de 0.535 (sus)—0.565 (jos), gros (la profile) de o. 38 (sus)—0.415 (jos), găsit în dărâmăturile exterioare ale curtinei a, în care a servit ca piatră de placaj. Lucrat exact înacelaş stil ca piatra comemorativă pentru auditorium din vicus Quintionis, publicată în Histria, IV, p. 617 şi urm. şi scris se pare de acelaş meşter. Literele de pe attica profilului superior sunt înalte de 0.055— 0.060, iar cele de pe trunchiul altarului de 0.030—0.040 m. Uşoare negligenţe ale lapicidului nu turbură cu nimic sensul documentului. www.digibuc.ro VASILE PARVAN 5 6 56 Cetim (y. şi planşa VI, fig. i): 0535 QVINIS este absolut clar. Nu există nicio ligatură, care să dovedească intenţia lapicidului de a transcrie mai bogat acest cuvânt. I(ovi) O(ptimo) M(aximo) sac (rum) pro salute Imp(e-ratoris) Caes(aris) Titi Ael(i) Antonini Had(r)ian(i) (!) Aug(usti) Pii et Aureli Veri Caes(aris), vet (erani) et c(i-ves) R(omani) et Bessi consistentes vie o Quinis (sic!,—pentru Quintionis) cura agentibus mag(istris) Cla(udio) Gaius(!) et Durisse Bithi, idibus Iunis, Orfito et Prisco co(n)s(ulibus), et quaestore Servilio Primigenio. Consulii după cari se datează, ne indică anul 149. Interesantă e greşala făcută în citarea numelui lui Antoninus Pius: ea este la fel şi în dedicaţia pusă de sătenii din vicus www.digibuc.ro 57 HISTRIA VII. 57 Quintionis pentru pomenirea reparării primăriei lor (audito-rium), prin îngrijirea tehnică a aceluiaş meşter, dar într’alt an, căci avem primari (magistraţi!) şi perceptor (quaestor) pe alţi trei cetăţeni decât cei din inscripţia de faţă (Histria IV, p. 617). Deşi, prin urmare, sătenii din vicus Quintionis puteau vedea, când veneau la târg la Histria, pe atâtea monumente de aici scris exact numele împăratului (vezi în Histria IV, p. 611 şi urm., nr. 21, nr. 22 şi nr. 23, iar în comunicarea de faţă nr. 47), ei totuş lăsau pe lapicidul lor nu odată, ci ani la rând să scrie pe monumentele lor Antoninus Hadrianus, iar nu, cum trebuia, Hadrianus Antoninus. Aceasta înseamnă că autoritatea centrală, civilă, din Histria, ori militară, dela Dunăre, nu se amestecă în viaţa interioară a satelor thraco-romane, spre a controlâ activitatea lor publică, ci le lăsă deplină libertate de manifestare. Altarul e pus, cum vom găsi mai jos încă patru tot din acest sat, fără nici-o altă motivare, la idele lui Iunie, adică în ziua de 13 Iunie. Am arătat în repetate rânduri *) că închinările făcute părintelui zeilor şi oamenilor între sfârşitul lui Maiu şi mijlocul lui Iunie în satele Sciţiei Mici, sunt toate în legătură cu sărbătoarea cea mare a verii, în cinstea morţilor şi pentru buna sporire a roadelor celor nouă ale câmpului, la Rosalia. Sătenii din vicus Quintionis aleseseră, cum se vede din cele nu mai puţin de cinci altare ce publicăm acum—toate puse cu acelaş gând — ca zi a marelui praznic al viilor cu morţii, ziua idelor lui Iunie, a 13-a după calendarul solar al lui Iulius Caesar. Populaţia satului lui Quintio (asupra numelui satului, v. Histria IV, p. 618) e alcătuită din veterani şi cetăţeni romani de o parte şi Bessi de alta. Unul dintre magistri e totdeauna un bess, iar cât priveşte pe quaestor-ul satului el e, când roman, când bess (vezi mai jos, celelalte inscripţii din vicus Quintionis). Transcrierea numelui satului în forma vico Quinis nu are nici un sens mai adânc; e un simplu capriciu ori o negligenţă de lapi- x) Vezi acum in special cartea mea, încep, vieţii rom. la gur. Dunării, p. 98—102 şi 174—177. www.digibuc.ro VASILE PARVAN 58 58 cid. Nici pe de parte nu trebuie să ne gândim la o pronunţare reală Quinis, ori cumva la alt nume de sat, deosebit de Quintionis; avem într’un alt document de mai târziu scris numele complet, deci aşâ cum se ziceâ real, —iar identitatea monumentului de faţă, în ce priveşte originea lui, cu celelalte din vicus Quintionis, se demonstrează până şi prin identitatea scrisului şi greşelilor ortografice ale lapicidului şi, indirect, ale fruntaşilor cari-1 controlau, în cele două documente diferite ca dată, din Histria IV, 617 şi din comunicarea de faţă. La cura agentibus n’am completat cura(m), de oarece cazurile în latina rustică nu mai sunt decât un pur lux, de care oamenii se dispensează cu multă plăcere. Dovada iat-o imediat chiar aici: Având ablativul cura agentibus magistris, ar trebui ca cele două nume ce urmează să fie în ablativ; ori, Cla. Gaius, cetit de noi Claudius Gaius şi pus la ablativ în prima jumătate a numelui, Claudio, nu poate fi, cu toată bunăvoinţa, în a doua parte, Gaius, decât un nominativ, care fireşte, gramatical, e o absurditate între celelalte ablative, care urmează, aproximativ consecvent, până la sfârşitul inscripţiei: et quaestore Servilio Primigenio. Cât priveşte numele aşâ de original, Claudius Gaius, primul praenomen-nomen, al doilea cognomen (!), onomastica provincială a Illyricului ne oferă exemple numeroase, unde Gaius e folosit drept cognomen (CIL. III, p. 2393, col. I). E drept că originea servilă a respectivilor cetăţeni transpare adesea mai mult decât ar fi convenabil pentru vanitatea urmaşilor lor. Dar în secolul al II-Iea lumea romană, mai ales la ţară şi alăturea cu barbarii, cari joacă roluri egale, a devenit foarte puţin susceptibilă la astfel de zădărnicii, ca originea ingenuă a cuiva. Dar să examinăm numele mult mai interesant si absolut > nou al primarului bess din satul lui Quintio. Din DVRIS' SE-BITHI cu un punct pus de lapicid, de sigur, din greşeală, între cei doi S, ca mai sus în r. 5, între cei doi S dela BES’SI, s’ar fi putut eventual scoate numele Duris şi Sebithus; cum însă Sebitkus ar fi fost ceva cu totul ex- www.digibuc.ro 59 HISTRIA VII. 59 cepţional * *) ca onomastică thracă, iar Duris ar fi rămas deasemenea cu totul izolat (cf. cel mult dacicul Aotigag), am desfăcut întâiu pe arhicunoscutul Bithus, numele cel mai banal thracic2), rămânând să căutăm o lămurire pentru restul Durisse, socotit ca fiind la ablativ. Ori, e limpede, în Durisse, al cărui nominativ ar fi Durisses (ori ev. Durissis) avem rădăcina bine cunoscută dur-o (dela du-, os. dor, dur «piatră»), comună multor nume de localităţi (v. Toma-schek, II 2, 73) şi, dela acestea (v. mai sus, p. 46), numelor de persoane, ca Aovgag, Durazis, Durze (Tomaschek, II 2, 35), şi, zicem noi (v. şi p. 46), şi Dorses. Dar iată, în ultimul nume regăsim şi sufixul -ses din noul nume bessic dela Histria. Că între Durisses şi Dorses e a ce laş raport strâns ca d. p. între Aegeiţevig şi Derzenus (v. Histria, IV, p. 620), cred că nu are nevoie de prea lungă demonstrare: e un i căzut prin mutarea accentului de pe silaba a doua pe întâia, şi într’un caz şi într’altul. Nu mai discutăm acum, dacă Durisses-Dorses propriu zis nu e decât cunoscutul Dura-zis (v. şi mai sus, p. 46), ceeace ar familiariza încă mai mult cu prezenţa lui în părţile Dunării de Jos. Destul, că apariţia sa în legătură cu Bithus ne mai e documentată şi prin inscripţia funerară dela Roma, din care cunoaştem pe thracul Dorses'. doi camarazi şi compatrioţi T. Aur(elius) Dorses şi T. Aur(elius) Vitus, poate chiar fraţi3), pun prietenului lor T. Aur(elius) Longinus piatra de mormânt (CIL. VI 3209: vezi în inscripţiile vecine o sumă de alţi Thraci, Daci, Mysi şi alţi provinciali indigeni, recrutaţi în cavaleria gărzii imperiale din Roma). Dar Dorses si Vitus dela Roma, ne impun, oarecum, lectura: Durisses al lui Bithus, la Histria. In ce priveşte numele perceptorului (quaestor) ales în acest an, 149, de sătenii din vicus Qiuntionis, vedem că e de origină *) Am li avut doară cel mult pe Sua-vithus ori Trai-bithus de luat ca analogii la o atare compunere, destul de grea de explicat. Căci nu cunoaştem nici o rădăcină thra-cică Se-, pur şi simplu. *) Vezi Tomaschek, o. c., II 2, p. 13 sq. şi Kalinka, o. c., ind., precum şi Dumont, Mttanges, culese de Homolle, Paris, 1892, p. 540. a) Nu după T. Aurelius zicem aşă, căci aceste nume romane au fost date, cum se vede din inscripţii, cu grămada la fel nouilor recruţi înscrişi în liste deodată cu cei doi Thraci, la Roma. www.digibuc.ro 6o VASILE PÂRVAN 60 bună romană, atât în nomen gentile cât şi în cognomen: Ser-vilitis Primigenius, 47. Printre monumentele epigrafice încastrate în zidurile Histriei şi lăsate de noi acolo, ca într’un muzeu de aer liber, se aflau şi nişte mari monolite cu inscripţii dedicatorii foarte frumos săpate — publicate de noi în Histria IV — şi pe cari vecinii noştri bulgari în vremea răsboiului celui mare voiau să le ducă în ţara lor, deşi pretindeau că şi Dobrogea eră tot ţara lor, şi ar fi putut ca atare să nu le mai turbure din liniştea lor străveche. Ca oameni de gust ce sunt, simpaticii noştri vecini au dărâmat frumuseţa de zid a cetăţii în locurile unde erau prinse monumentele, şi le-au scos din placaj. Dar când să le care, fie greutatea respectabilă a pietrelor (monolitul pe care-1 vom descrie acum, are 3.40 m. lungime, pe 0.58 lăţime şi 0.43 grosime), fie alte accidente de neputinţă, au renunţat. Cu rapacitatea lor naivă ne-au făcut însă şi un serviciu: monolitul din curtina /, cu inscripţia publicată în Histria IV, nr. 21, p. 611 şi urm., aveâ pe partea opusă celei cu inscripţia latină — cunoscută — o altă inscripţie, greacă — ascunsă în zid —fără putinţa de a fi cetită, decât dacă ar fi fost dărâmate trei rânduri de blocuri mari de placaj, care se ridicau deasupra (vezi pag. 38, fig. 19 din cartea noastră, începuturile vieţii rom.), ceeace tocmai au făcut prietenii bulgari,—deşi, ţin să adaug, nu pentru a descoperi o nouă inscripţie, ci pentru a fură una veche, descoperită de alţii. Noua inscripţie e numai un dublet pe greceşte al celei vechi, latineşti. Literele, înalte ca si la cea latinească de 0.060 — 0.070 m., sunt foarte îngrijit şi ornamental săpate. Cuvintele sunt despărţite prin palmete, iar bubele pietrei sunt sărite, chiar cu primejdia de a lăsă spaţii foarte mari goale înlăuntrul aceluiaş cuvânt. (Vezi desemnul de pe pag. 61). Cetim: Avzoxgdzogi Kaloagt, Tivea AlXlco ’Aâgiavco ’Awcaveivoa 2e0(a-ovâ>) Evoe{i(eZ), ăg/iegeî fieyiovco, narat uzavgidog, ’lovgiavâv 6 <5?j-fiog, Tlvov Ilofutcoviov IlgâxXov Ovivgaolov IlcoXXUovog, tugeopfev-tov) 2e{î(aozov) xai âvziorgarrjyov, ngovorjoafiâvov yeviofîat. www.digibuc.ro 6i HISTRIA VII. 61 Afară de paralela interesantă între titlul latin, Histrianorum civitas, şi cel grec Iovqmvcbv 6 dfjftog, al republicei histriene, singurul lucru nou, ce ne oferă redacţia greacă a dedicaţiei Histrienilor către Anto-ninus Pius, e (v. Histria IV, p. 612) ceva mai multă lumină asupra clădirei din care piatra noastră a făcut parte. Fiind scrisă pe ambele feţe este limpede că ea trebuia să fie suspendată liber, ca epistyl, pe nişte coloane. Ea putea fi cetită de trecători de ambele părţi. Deci nu puteâ să fie cu o faţă la întuneric, ci ambele trebuiau să fie la lumină. Firesc ni se oferă ideea suspendării ei transversal pe o stradă: susţinută de cele două margini ale străzii de coloane, piatra noastră, cu o alta sau altele deasupra, va fi alcătuit în această ipoteză un portic deschis în felul unui mic arc de triumf: cu legendele pe attica lui, repetate la fel de ambele părţi ale trecerei pe subt el, întrucât ambele faţade aveau o însemnătate egală. Ca elemente de datare, nimic nou. Deci tot c. 139—151 d. Hr. 48. Fragment de marmoră albă, bună, înegrită tare de foc, găsit în dărâmăturile dinaintea curtinei c.Eo bucată de epistyl de 0.23 grosime complet păstrată, cu faţa de sus bine netezită, spre a prinde exact alte blocuri deasupra. Partea de jos, care nu ştim la ce înălţime totală ridică architravul, e ruptă. Ce ni s’a păstrat din faţa scrisă, o biată aşchie de 0.135 m. înălţime şi 0.20 lăţime, nu conţine decât două litere şi jumătate, cu încă şapte frânturi aproape disparente din alte şase litere. înălţimea literelor e de 0.04 m. Duetul lor e foarte îngrijit; în acord rcifeo^g iilgS gtrEâ h-'11—1 z ... .tKwP [pggg o - pH < UJ cx- w M Kg o, Z G! H ^ r Oui HH www.digibuc.ro 62 VASILE PARVAN 62 cu scumpetea materialului şi cu îngrijirea prelucrării lui. A făcut de sigur parte dintr’o frumoasă clădire, nu tocmai mare, dar foarte luxoasă, a secolului al II-lea. Cetim (v. şi planşa VI, fig. 2): Cu toată mutilarea quasi-desperată a acestui epistyl, se poate totuş reconstitui destul din inscripţia ce a purtat pe el, casă ne dăm seama de rostul monumentului din care a făcut parte. E clar că OAN reprezintă sfârşitul unui cuvânt, cu O, şi începutul unuia cu AN. Dar având un epistyl, avem o dedicaţie: ori, înainte de O e capătul de jos al unei bare verticale şi încă mai departe o parte din bara îngustă orizontală a uneia din singurele două litere ce o presupun: E sau L. Deci EIO sau LIOAN. Nu mai insist: avem ...fio An... Dar cum Ae]-fio An[tonino nu se poate admite pe un monument aşa de îngrijit, ridicat chiar în Histria (v. cele observate mai sus, p. 57, asupra greşelii făcute de cei din vicus Quintionis cu numele lui Antoninus Pius, greşală exclusă în oraş), rămâne să ne gândim la cealaltă, singură posibilitate AureJlio An[tonino. Care însă dintre cei trei Aurelii Antonini, dela Marcu Aureliu înainte, până la Heliogabal ? Credem că stilul sobru al literelor indică mai de grabă pe Marcu Aureliu însuş, decât pe Caracalla, spre a nu mai vorbi de fel de cel de al treilea Aurelius Antoninus, Elagabal. Din frânturile rândului al doilea nu îndrăsnim a reface nimic, posibilităţile fiind prea numeroase şi nesigure. Rămâne dar câştigată cunoştinţa despre o construcţie în marmoră, ridicată de Histriani între a. 161 şi 180 în onoarea împăratului celui prea înţelept, şi biruitor împotriva barbarilor germani dela graniţa de Meazănoapte, Marcuş Aurelius Antoninus. 49. Altar de calcar compact, găsit în ruinile curtinei a, unde www.digibuc.ro <>3 HISTRIA VII. 63 fusese întrebuinţat ca material în placajul zidului; rupt încă din antichitate în două bucăţi: prima, partea de sus, mai mică, arsă de foc, —a doua, trunchiul altarului, căzută încă de atunci -t EALIMpMS VETETOR?ET‘’ BEJSCONVfc CTCVR?A°MA IVLIOGEMIAf ETCEN1CICP BRIN^ETQVî COCCEIOffl! MOIDIBVSIV NIS^PRUCO ETAPOLLONA R.E COS 0 ■/ \ 1 -- 0 38 în apa mării, care înconjură de jur împrejur cetatea' Histriei. E permis să ne gândim la ultimul asalt barbar asupraf Histriei, şi care a dărâmat aproape în întregime curtinele de N ale cetăţii? In acest caz partea de sus a altarului, rămasă sus în zid, ar fi fost şi arsă de foc, în vreme ce partea de jos, căzută, ar fi www.digibuc.ro 64 VASILE PÂRVAN 64 rămas neatinsă de flăcări. Căci în ce priveşte acţiunea Mării, ea a fost încă mai radicală ca a barbarilor, dar nu pe această lăture; ea a desfiinţat fundamental zidul de NE şi E al Histriei. Oricum ar fi, altarul e relativ bine păstrat şi inscripţia lui dedicatorie se poate ceti întreagă, aşchia care lipseşte între cele două fragmente fiind uşor restaurabilă. înălţimea acestei ara, îngrijit profilată, în special la coronament, unde cele patru colţuri sunt elegant stilizate în formă de acroterii, e de 1.50 m.; lăţimea la profile e de 0.55—0.58, la trunchiu de 0.44— 0.46; grosimea la profile de c. 0.50. Litere clare, deşi cam rustice în duetul lor, înalte de 0.050—0.055 m-> afară de rândul ultim, unde sunt de numai 0.040—0.045 m. (Cf. pl. VI, fig. Prescurtările foarte arbitrare ale cuvintelor ne pun în oare care încurcătură la lectura numelor proprii din r. 7 şi 9. Ligatura dela finele rândului 7 nu poate fi normal cetită decât ca NI: s’a sfârşit însă numele astfel, adică în forma greacă a indicării filiaţiei, ori avem cumva a mai subînţelege încă şi un O, nescris ? Tot aşâ în r. 9, avem a admite un nume simplu, BRIN, ori trebuie să ne gândim la o prescurtare cu totul ciudată a cunoscutului nume thracic BRINCAZERES ? I(ovi) O(ptimo) [M(aximo) sa]cr[um pro] sal(ute) Imp-(eratoris) Aug(usti), vet (erani) et c(ives) R(omani) et Bessi con(sistentes) vie (o) Q(uintionis) cur (am) a(gentibus) ma(gistris) Iulio Gemini et Genicio Brin(i) et qu(a)es(tore) Cocceio Firmo, idibus Iunis, Prisco et Apollonare (sic) co(n)-s(ulibus). Deci, 13 Iunie 169 p. Chr. Prescurtarea până la simpla iniţială, a numelui satului lui Quintio, nu poate să mire, atunci când ne gândim, că, în fiecare an, un nou altar eră consacrat la idele lui Iunie (vezi mai jos cele trei altare din trei ani consecutivi 175, 176 şi 177 d. Hr.) şi deci pomenirea numelui satului nu mai eră o necesitate de determinare locală, devenită arhi-banală, ci numai un simplu atribut de drept civil, pe lângă titlul de consistentes, pe care-1 www.digibuc.ro HISTRIA VII. <>5 65 luau, deopotrivă, şi cetăţenii Romani şi Bessii, colonizaţi de autorităţile romane în satele cu drept de comune rurale, în nucleu, viei-i, cu magistri, quaestor şi or do (ăecurionum). Am transcris în r. 6 CV Rit Alt tot prin două cuvinte, ca şi în inscr. din a. 149 (mai sus, p. 56), curam agentibus, iar nu prin unul singur, curagentibus, pentru că interpuncţia făcută prin palmete ne cerea această separare. Numele primarului (magister), care reprezenta pe Romani, Iulius Gemini, trebuie de sigur cetit astfel, după maniera greacă, aşâ ca d. p. la Ulmetum Aemilius Postumini (Ulmetum I, p. 544), iar nu, cumva, Iulio Gemini (o). In adevăr Geminius nu se întâlneşte — afară de un caz cu totul dubios — niciodată în tot CIL. III, altfel decât ca nomen gentile. Cognumele respectiv e, totdeauna, Gendnus. Deci ori ar trebui să avem Iulio Gemino, ceeace piatra refuză,—ori Iulio,' Gemini(filio), adică aşâ cum e pe piatră. Reţinem deci acest grecism înlă-untrul românismului din vicus Quintionis. Cât priveşte acum numele primarului (magister), care reprezenta pe Bessi, el e încă mai ciudat. In adevăr numele său personal, spre deosebire de al tatălui său, e bun şi comun roman: Genicius. E drept, vocalizarea cu i e mai rară în inscripţii : Genicius (neconstatat încă la Dunăre) în loc de obicinuitul Genucius (în Illyricum o mulţime: v. CIL. III, ind.), dar ea nu e de fel streină tendinţelor latinei vulgare, care schimbă bucuros pe u cu i, ca d. p. în contibemalis în loc de contubernalis, monimentum în loc de monumentum (extrem de des), reciperandum în loc de recuperandum, etc. (v. CIL. III, p. 2572, I),—şi numele se întâlneşte astfel pronunţat chiar în Italia: un Genicius la Nuceria Alfaterna (CIL. X, 1084) şi două Geniciae la Ostia (CIL. XIV, 1090) 1). Dimpotrivă, numele tatălui lui Genicius e absolut neaşteptat: Brin. Dacă e o prescurtare — ceeace ar fi neconsecvent, căci e singura la cele trei nume proprii din inscripţia noastră, şi cu atât mai supărătoare, cu cât ar fi la un nume greu, dacă nu chiar imposibil, de completat — atunci avem încurcătura alegerei între: *) Un Genicius, zice editorul Zangemeiater, dubios, găsim şi la Pompeii, CIL. IV, 2072. 5 A. R.—Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. II. Mem. 1 • www.digibuc.ro 66 VASILE PARVAN 66 BQivxa-ţeQTjg (Tomaschek, II, 2, 17 şi Dumont, Milanges, p. 352), BQivxăţsQiq (opt: la Kalinka, o. c., nr. 34 I, 70; II, 29, 47, 67; III, 28, 51; IV, 94 şi nr. 161), Brinursius (Tomaschek, II, 2, 17), Brincasus (CIL. III, mu, Car-nuntum) şi BQivxdţeig (trei: la Kalinka, o. c., nr. 34 I, 56; II, 68 şi I, 55)1). Dacă nil e o prescurtare, şi numele a fost scris în adevăr întreg pe piatra noastră, atunci el e total nou şi excepţional. Singurele rădăcini thracice cunoscute, din cari l-am putea derivă, ar fi: 1° brea, brî, «burg», «cetate», «sat» (cf. Tomaschek, o. c., II, 2, p. 101 cu 62 şi 63 şi II, 1, p. 6, glossa VII) şi II0 bhri, «a tunde», «a rade» (id., ibid., II, 1, p. 7, glossa 6, — din această rădăcină detivă Tomaschek numele thracic Brilo, — cf. II, 2, 17): am aveâ şi într’uri caz şi în celălalt un Bri-n, în formă latină Bri-nus, deci în inscripţia noastră: Genicius Brin(i), adică de completat o simplă ligatură ca la primul nume, Iulius Genuni, uitată ori neglijată de lapicid. Cum e greu de admis că nume aşâ de lungi, ca acelea citate mai sus împreună cu BQivxaţsimjs, ar fi fost prescurtate aşă de arbitrar, într’un simplu Brin, atunci când alături toate celelalte nume sunt scrise complet, credem că a doua explicaţie ce am dat acestui nume nou, trebuie să fie cea adevărată. Cât priveşte numele casierului comunal (quaestorJ, el e un roman deplin, Cocceius Firmus. Numele Cocceius e comun în Scythia Minor (cf. încep. vieţii rom. la gurile Dunării, p. 103, 125—126, 159, 161) şi chiar la Histria (ibid.,p. 103 şii25)şiîn însăş satul lui Quintio (Histria IV, 617). Cognumele Firmus mai e folosit chiar în vicus Quintionis, cum vom vedeâ mai jos, pe altarul din a. 176, tot de un roman adevărat, Tiberius Firmus, primarul din acel an. O ultimă observare: Apollonare în loc de Apollinare, în penultimul rând al inscripţiei, e o interesantă elenizare a cognu-melui roman, occidental, în imediatul contact cu o cetate greacă aşâ de însemnată ca Histria, unde Apollon eră zeul eponym al republicei. In tot CIL. III nu se întâmpinase încă această *) *) Brincasus şi Bgtvxdţeig sunt numai transcrieri diferite ale aceluiaş nume: Brincazis. www.digibuc.ro 67 HISTRIA VII. 67 formă grecizantă a cognumelui roman. Şi din acest punct de vedere inscripţia noastră aduce dar ceva nou. 50. Altar de calcar compact, găsit în ruinele curtinei a, cu baza aproape cu totul ruptă şi de asemenea cu lipsuri însemnate la profilul superior. înalt, atât cât e păstrat, de 1.15 m., lat de 0.615 k profilul superior şi de 0.465 m. la trunchiu, — 1^1 O M sacrvaapro SALlMf^VH ETCIVBR-ETBJE SS1CONWK? OVimONlScr CVRAAACAh LI O BELL! COS AAVCATRALCJ DOINEI QVE5Do| TVaiNEBTjiDi^ BV51VN1SP1SO . NEETIVI.IAN'Q 6 gros de 0.58 la profilul superior şi de 0.44 la trunchiu. Ca de obiceiu, coronamentul e stilizat la cele patru colţuri în formă de acroterii. Inscripţia e gravată pe faţa îngustă (a grosimei) altarului. Literele, clare, dar rustice şi ca forme şi ca gravare, sunt înalte în primul rând de 0.035—0.040, iar în toate celelalte de 0.045—0-050 m. Ligaturi şi prescurtări naive. (Vezi planşa VII, fig. 1). 5# www.digibuc.ro 68 VASILE PĂRVAN 68 Litera dela începutul r. ii este, după comparaţia cu toate celelalte ale inscripţiei, sigur un T. Cât priveşte semnul de sub palmetă, în r. io, el pare a fi un I, adăogat după ce inscripţia eră gata, din motivele ce vom arătă mai jos. I(ovi) O(ptimo) M(aximo) sacrum pro sal(ute) lmp(era-toris), vet (erani) et cives R(omani) et Bessi con(sistentes) vico Qmntioms cur (agentibus ) mag(istris) Aelio Bellico e[t] Mu-catralo Doli et qu(a)es(tore) Dotu Zinebti, idibus Iunis, Pisone et Iuliano co(n)[s(ulibus)]. Deci iarăş ziua consacrată de 13 Iunie, a anului 175. La această dată Marcu Aureliu eră de fapt singur, ca împărat, deci Imperator la singular e în ordine. Numele primarului roman, Aelius Bellicus, e comun (cf. ind. la CIL. III); în special cognumele Bellicus e destul de frecvent chiar ca nume de sclavi (CIL. III, p. 2383). Tot aşa numele primarului bess, Mucatralus Doli e comun thracic. Asupra formei Mucatralus trebuie însă să insistăm, căci constitue un fenomen de latinizare, interesant, şi în acest aspect numele nu eră mai înainte cunoscut, ci regulat în forma Mucatralis, atât pe greceşte, cât şi pe latineşte (Tomaschek, Dumont, Kalinka, CIL. III). In ţinutul rural al Histriei acest proces de latinizare a numelor thrace e, se pare, general: am examinat altădată pe Mucatrio şi pe Seuto (Histria IV, p. 686 şi urm.); am cercetat în inscripţia precedentă pe Brinus; vom analiză numaidecât pe Dolus şi pe Zinebtus, — toate forme specific romanizate, întru cât desinenţele greco-thrace sunt fundamental schimbate. Numele tatălui lui Mucatralus, e Dolus, iar nu, cum ne-am aşteptă, Doles (AoXrjg, gen. AoXrjOvq, ori, eventual, Dolentis, cum îl vom găsi — în afară de exemplele mai vechi — încă şi mai la vale, într’o inscripţie funerară, probabil tot din vicus Quintionis). Rădăcina doi- e foarte bogată în formaţii onomastice (cf. Tomaschek, o. c., II, 2, p. 34; Dumont, p. 541; Kalinka, p. 419) şi formele latine ale numelor thrace compuse cu dânsa trebuiesc acum crescute cu încă una: Dolus, -i, alături de Doles, -entis şi de Doleus, -ei,—pentru a nu vorbi aici decât de formele scurte, iar nu şi de cele lungi, ca Dolanus. www.digibuc.ro 69 HISTRIA VII. 69 Precât de clar şi uşor de explicat e Mucatralus Doli, pe atâta de încurcat e numele DOTVZINEBTI, pe care noi l-am despărţit în Dotu şi Zinebti. La prima vedere, mai ales prin suggestia latinizantă de a înţelege unul din nume ca o poreclă, se poate avea tentaţia de a despărţi Dotuiă şi Inebti. In acest caz, evident, Inebtus, fiind latinul ineptus, e destul să reflectăm un moment numai asupra sensului injurios, pe care-1 conţine, spre a-1 respinge numaidecât. De altă parte thracic, Inebtus nu-şi poate găsi nici-o explicare, cel puţin precât suntem până acum. înarmaţi în chestiuni de onomastică thracă. Dimpotrivă, etimologic thracic suntem oarecum obligaţi să despărţim cele două nume, aşâ cum am făcut-o: Dotu, fiul, şi Zinebtus, tatăl. Să le cercetăm pe rând. Numele Dotu, se comportă — credem — în thracică întocmai ca şi Cotu, Cosu, Dolu: când sunt simple, păstrează pe o în prima silabă, când se compun cu alte rădăcini ori particule, schimbă, potrivit legii binecunoscute de vocalism thracic, pe o în u (cf. Kretschmer, Einl. in d. Gesch. d. griech. Sprache, p. 221, 223, 225 şi 226): astfel Kovvg dă KovxiXaq, Koamv (xosun) dă Cusala, dtUijg (AoXcov) dă AovkrjţeXfuq (pentru toate v. exemple la Tomaschek, o. c., s. v.); totaşâ Dotu dă Aovnov (Du-mont-Homolle, Melanges, p. 553), Avxovnogig, AvxovtQaZig (Ka-linka, p. 420). Dacă această observaţie a noastră e justă, numele casierului comunal din vicus Quintionis nu numai că ne procură un radical interesant şi nou pentru o întreagă serie de nume thrace, dar el se prezintă, ca şi în cazul numelui Aavei^rjg, ca vechiu şi conservativ bess’C, poate chiar încă nedeclinabil pe latineşte. Căci finalul -«, în Dotu, e mult mai natural un ablativ thracic, decât eventual unul latin de declinarea a IV-a, absolut neadmisibil, în cazul unei romanizări a numelui, care, fireşte, ar fi întrebuinţat ori declinarea a Il-a, Dotus, -i, ca mai sus, Brinus, -i, Dohis, -i, sau pe a treia, Doto, -onis. In adevăr, finale de nume thracice în -u mai cunoaştem încă satisfăcător de multe: Sicus (Sicu) (Tomaschek, II, 2, p. 49 şi 43), Sucu (p. 30 şi 44), Sisus, gen. Sisu (p. 43), Sulu (p. 44), Susu (p. 44), Rescu- ('Paioxov-} în nenumărate compuse (p. 27 şi urm.), Muscus (p. 27), Aulu- r(Ai)Xov-) în foarte multe com- www.digibuc.ro 70 VASILE PARVAN 70 puse (p. 3—6), Ucus (p. ji), Vitu (Vitu-paus) (ibid.), Bitus (BZ'thg, Beîihg —simplu sau în compuse: p. 13 şi urm.), Burus (v. şi compusele, p. 16 şi urm), Pistus, Pistil (p. 20), Mau-(Maupus, ci. însăş Paus, Pus: p. 22 cu 18, cu 25), Renus (p. 28), ‘Pr)pov-, Regu- (p. 28), Dentu- (p. 30), Dinus (p. 33), Tiatus (p. 36) Şi Qwrfkovg (ibid.), Taru- (p. 37), Samus (p. 41). In ce priveşte numele tatălui lui Dotu, credem că Zinebtus are a fi desfăcut în: răd. zin-, destul de cunoscută în thracică, şi răd. -ebt- (dublet la -ept-), deasemenea constatabilă în forme numeroase şi sigure. Rădăcina zin- o mai cunoaştem din Zinama (Zinitna) (To-maschek, II, 2, 40), Zinenis (Kalinka, nr. 160, cu CIL. III, 7470, 14210), Zina (fată: CIL. III, D. CVIII), Zeivyg (Kalinka, nr. 306), poate şi în Zîjmg, genit. Zijvi (ibid. nr. 298) şi în acest caz toate formaţiile cu -zenus (ci. Tomaschek, II, 2, p. 39) ori Zeni- (cf. Dumont, o. c., p. 542). Dacă Tomaschek nu greşeşte, când explică thracicul Zrjv-ârjg cu armen. cin- «nativitas» şi -di «ponens», deci, «genus s. vitam praebens» (/. c., p. 39), atunci am avea şi în Zin-ama Zin-enis, Zin-ebtus, sensuri analoage, în legătură cu ideea de naştere, origine, viaţă. Asupra terminaţiei -enis vom reveni la cercetarea numelor din inscripţiile imediat următoare, din anii 176 şi 177. Să ne oprim acum asupra cuvântului ebtus, desigur identic cu eptus şi latinizat din eptis, epte. Acest cuvânt ne este de o parte cunoscut din numele de localităţi Bovod-mtco, Burd-ipta (Tomaschek, II, 2, 61) Tilez-ypta (Pârvan, Bull. de VInst. p. VEurope s. o., 1914, p. 127 şi urm.), în cari partea a doua, ar fi eventual în legătură cu răd. ap-, ip- «a luă, a câştigă»: Tomaschek (II 2, p. 61), cf. grec. ăntco, «a legă, a alcătui», ântâg «pipăibil» (în acest caz numele Zineptus, «legat cu viaţa», ar fi echivalentul thrac al grecescului MaxoâŞiog), —de altă parte însă avem bogata serie a numelor thrace formate cu Epta, Epte, ’EntT), ’Envai, ’Emei (Tomaschek, II, 2, p. 8 şi urm., fără însă etymologia thracicului eptâ din ser. sâpti «Gespann, Zugross», adică echipaj, pereche de cai înhămaţi la carul de luptă, care mi se pare mai puţin convingătoare decât prima). Astfel dară Zin-epte (Zin-ebte), latinizat popular Zinebtus, reiese ca un foarte corect şi firesc nume thrac, alcătuit după www.digibuc.ro 7* HISTRIA VII. 71 modelul obicinuit al numelor duple thrace: Epte-centes, Aulu-tralis, Aulu-zenis, etc., din numele Zin-i, Zin-a şi numele Ept-e, Ept-a. încă o observaţie, de caracter epigraf ic: am completat în r. 7 cur (agentibus), iar nu cur (antibus), pentrucă toate celelalte cinci monumente din vicus Quintionis ne confirmau prima formulă, indiferent de prescurtare. 51. Altar de calcar bun, dar calcinat şi apoi putrezit în apă, găsit în ruinele curtinei a, la o mare adâncime sub dărâmături, zăcând întreg subt nivelul apei Mării, care-1 acopereâ complet. La ridicarea lui s’a constatat că eră aproape cu totul sfărâmat. Cu mare greutate s’au putut adună din apa murdară, de caracteristicul nomol negru al lagunelor mării, multele fragmente în care se risipise acest monument. Rezultatul a fost foarte mulţumitor, căci deşi îi mai lipsesc ici şi colo bucăţi din faţa scrisă, lectura inscripţiei a putut fi totuş perfect asigurată. E înalt, în reconstituire, de c. 1.40 m., lat la profile de 0.55, iar la trunchiu de 0.44 m. Litere clare, dar rustic trasate şi gravate, înalte de 0.045—0.055 m > afară de ultimul rând, unde sunt numai de 0.035 m- La sfârşitul r. 5 şi 10 câte un N şi O foarte mici, iar la sfârşitul r. 11 un I foarte lung. F are o formă caracteristică imitată după cursiv. Ligaturi: E cu T şi V cu A. (Vezi desemnul pe pagina următoare şi planşa VII, fig. 2). I(ovi) O (ptimo) M(aximo) sac (rum), pro [sal (ute)J Imp (e-ratoris) ,vet(e)r(ani) e[t] c(ives) R(omani) et Bes(si) cfojn-(sistentes) vie (o) Qtun (tionis), curag (entibus) mag(istris) Tib(erio) Firma et Val(erio) Cutiunis et qu(a)esto[re] Fl(a-vio) Secundo, idibus luni(s) Apro II etPo(l) l[iJone II co(n)-s(ulibus). Deci, iară şi iară, 13 Iunie, acum al anului 176. Numele consulului PolHo pare de fapt a fi fost scris cu un singur /, pe piatră nefiind loc în spărtură decât pentru o literă, —afară, evident, de cazul că I ar fi fost subtilizat până la dimensiunile ce le are pe altarul din a. 175, mai sus examinat, în numele DoU, www.digibuc.ro 72 VASILE PÂRVAN 72 Unul din primari şi perceptorul au nume romane foarte obicinuite: Tiberius Firmus şi Flavius Secundus. Afară doar de faptul, că găsim cognumele Firmus şi pe altarul din a. 169, nu cred oportun a mai observă cevâ asupra acestor nume. Dimpotrivă numele primarului bess merită o mai de aproape cercetare, întrucât iar mai facem cunoştinţă cu un nume thrac încă necunoscut până la noi. înainte de toate o mică încurcătură: Valerius Cutiunis reprezintă o persoană, sau două ? Căci având numele gentil Valerius ar trebui să continuăm cu cognumele Cutiunis de dat aceluiaş Valerius, spre a-i completă numele roman. Totuş cred www.digibuc.ro 73 HISTRIA VII. 73 că am greşi total, de am face aşâ. Valerius aici e cognomen, al unui bess, care, în loc să fie numit de părinţi cu un nume thracic, a fost chemat cu acest nume roman, foarte iubit de barbari, ca şi Valens, Valerianus, etc., ca fiind de bun augur (v. p. Valerius, cognomen,. în Illyricum şi Orient, CIL. III, ind., s. v.). Valerius e deci un nume barbar, ca şi Cutiunis. Iar Cutiunis e numele tatălui lui Valerius, care, fireşte, îşi scrie numele după maniera greco-thracică: N., fiul lui N.—■ Valerius Cutiunis cetăţean roman, numit, el singur, cu ambele nume, după maniera romană, nici nu ar fi putut să fie ales ca primar din partea Bessilor, — aşâ încât chestiunea se pune cu totul simplu: ori e barbar şi e primar, ori e roman şi nu e primar. Numele Cutiunis e un dublet la Cutiula, nume bessic cunoscut (Tomaschek, II, 2, 51). Alături de aceste două forme mai avem Cuta şi Cutie (gen. Cuties, fem.), Kovfoiv, — şi, natural, KomiXaq (v. mai sus p. 69 cele observate cu privire la Cotu, Kotvg, Kovtikaq şi cf. Tomaschek, p. 51 cu CIL. VI, 2353). Ştim că sufixul -la e un diminutiv thracic. Ce rost are sufixul -nis ? Mai găsim: Bu[rt]sitsinis (dela Burzi-tzi-nis: v. mai departe nr. 52); Boovţeviq (şi Bgovd'svrig ?), dela Bgovţoq (Dumont-Homolle, Melanges, p. 551), Zinenis (CIL. III, 14210) alături de Zines, Zina (Kalinka, nr. 306 şi CIL. III, D. CVIII şi vezi mai sus, p. 70 şi urm.), Eptenis dela Epte, Epta (Kalinka, nr. 341, 35 şil, 38), ’Abiwiq (fem.) [dela "AXxrjq: 'PoifMjrdXxyq, etc.] (Dumont-Homolle, p. 325 şi 558). E un sufix destul de rar (Dumont-Homolle nu l-au observat: Melanges, p. 559), dar foarte caracteristic şi, ceeace e mai interesant, de constatat chiar în paralelă cu -ipta, -epta, d. p. la toponimicul Bur-dipta, alăturea de care găsim Burdenis, pe Hebrus, la 24 m. p. de Hadrianopolis (Tomaschek, II, 2, p. 61). (Pentru -na în loc de -nis (cf. Dizala alături de Dizana): Dumont-Homolle, Milanges, p. 552). Filologic comparativ el corespunde sufixului general indo-germanic -nus, -vos, cu o vocalizare specifică, thracică: -nis AeQtiţevu; = Derzenus (-Jtogis=-porus, etc.), care preferă în finală pe i lui o sau u. www.digibuc.ro 74 VASILE PARVAN 74 Reţinem deci—prin inscripţia noastră—un nou nume şi stabilim încă un sufix thracic. 52. Altar de calcar compact, spart. în două, diagonal pe faţa scrisă, găsit în ruinele curtinei a. Aşchia desfăcută din piatră între cele două bucăţi nu s’a putut găsi în dărâmături, cu toate ostenelile noastre. Din această cauză s’a pierdut cam câte o literă din fiecare rând, dela I—io. Regretabilă e pierderea mai ales în r. 9, unde este iar un nume thracic cu totul neaştepţat, şi, tocmai aici fiind stricate două litere, restaurarea cuvântului nou thracic rămâne, pentru aceste două litere, discutabilă, înălţimea altarului e de 1.35 m., lăţimea la profile de 0.46 r. 0.50, la trunchiu de 0.40—0.41; grosimea la fel. Literele clare, dar rustice, înalte în primele două rânduri de 0.035, ^ar în restul inscripţiei de 0.045—0*050 m. Corectură după sfârşitul săpării, în r, 7, unde un L uitat în cuv. FLORO a fost adăogat, mic de tot, între F şi O. Alte litere mici, pentru câştigare de spaţiu, în r. 4, 8 şi 14. M ornat. Ligatură doar în r. 9, N cu T. Tradiţionala împodobire cu acroterii şi rozete a profilului superior e, în parte, martelată. (Vezi desemnul pe pagina următoare şi planşa VII, fîg. 3). In r. 2 la început SA; în r, 3, cam strâns, SAL şi I, apoi M, care e aproape tot păstrat. In r. 4 C-R, In. r. 6 nu putem hotărî de a fost în spărtură un G, pentru CVRAG, ori un A, pentru CVRA*A. In r. 7 sigur un O şi în r. 8 ET. In r. 9 la urmă pare să fi fost un T. In spărtură a avut loc o singură literă: ce anume, vom propune mai jos, la examinarea numelui nou, thrac, ce ni-1 aduce această inscripţie. Restul, limpede. I(ovi) O(ptimo) M(aximo) [sa]c(rum) pro [sal(ute) I]m-p(eratoris), vet(e)r(ani) et [c(ives) R(omani)] et Bes(si) con(sistentes) v[i]c(o) Quin(tionis) cura[g(entibus)] mag-(istris) Iul (io) Flor[o] et Derz(eno) Bit(i) [et] qu(aestore) Front(one) Bu[rh]sitsinis, id[i]bus lunis Imp(eratore) Cont-modo et Quintillo co(n)s(ulibus). Deci, iarăş 13 Iunie, anul 177. www.digibuc.ro 75 HISTRIA VII. 75 Prescurtările sunt făcute identic ca în inscripţia din a. 176 (nr. prec.); de aceea, în r. 6 am admis, fără semn de întrebare, curag(entibus), iar nu cttra(m) a(gentibus). Poar la urmă Iunts întreg, în loc de Iuni(s). •t-- ------o Hf> - '■ O" P R.O^ PVETft :tbe$0 n*toq.vin IVL^FL°[mETC Eî^&tT^™ SIT SIN’ ' BV5IVNI51 IXAP^COM MODOETQ VINTILLOCoS i'oS -t- - Transcrierea VETR, atât aici cât şi pe monumentul precedent, ar da de bănuit xă se şi citeâ vetr(ani), iar nu vet(e)-r(ani). Totuş poate fi şi simplă abreviatură capricioasă de la-picid dela ţară. Interesant, că deşi erau doi Imperatores Augusti, redactorul inscripţiei nu a pus IMPP AVGG, cum se obicinueşte mai www.digibuc.ro 76 VASILE PÂRVAN 76 târziu, când lumea se deprinde a cunoaşte mai mulţi împăraţi în unul şi acelaş imperiu roman indivizibil, ci a lăsat să se înţeleagă, prin indicarea unui singur împărat, că fiul lui Marcus joacă numai un rol secundar, oarecum de simplu Caesar, în felul cum, pe vremea lui Antoninus Pius, provincialii romani pomeniseră toată vremea în dedicaţiile lor şi pe «Ce-sarul» Marcu Aureliu, deşi, evident, nu-1 confundaseră ca autoritate cu tatăl său, adoptiv, augustul Pius, care era singurul împărat al lumii romane. Inovaţia lui Marcu Aureliu, de a împărţi sarcinele domniei unice între doi împăraţi egal îndreptăţiţi, erâ prea metafizică spre a fi înţeleasă de popor, întâi lumea s’a luptat, cât a crezut că împărăţia poate fi ţinută indivizibilă, pentru restabilirea şi a unui singur împărat: până la Constantin, Iulian, Teodosiu. Când s’au convins apoi Mediteraneenii romanizaţi, că totuş Orientul e o lume diferită de Occident, au recunoscut doi împăraţi, dar şi în două împărăţii. Şi de-atunci cele două împărăţii se luptă să refacă pe cea unică, prin cucerirea celeilalte! Adică, aşa cum fusese până la Alexandru cel Mare, şi cum a fost, după uciderea gândului lui de slăbănogii cari voiau să-i imite, până la cel care-a putut iar să învieze, vechia unitate mediteraneană, Octavianus Augustus. Chestiunea atinsă aici în privinţa unităţii împărăţiei romane, se pune, de altfel, şi la inscripţia ce urmează, din vicus Celeris: formula de loaialitate rămâne i pro salute Im-peratoris, chiar dacă sunt doi împăraţi. Cf. de altfel şi cele ce vom observa mai jos, la nr. 53. Numele celor doi primari din acest an, 177, sunt deopotrivă comune: Iulius Florus, ca şi femininul Iulia Flora,sunt bine cunoscute în Illyricum (v. CIL. III, ind. s. «.); iar Derzenus Biţi e, iarăş, un fel de «Ionescu» ori «Popescu» thracie. Chiar aici, în vicus Quintionis am mai întâlnit un primar Derzenus (acela însă feciorul unui Auluporus: Histria IV, p. 617 şi în special p. 620, unde se face analiza numelui), iar tatăl primarului Durisses din a'. 149, mai sus cercetat (p. 59) se cheamă tot Bithus, ca şi tatăl primarului de acum, din a. 177. Nou şi caracteristic e numele casierului comunal: personal, purtând, ca şi primarul Genicius Brini din a. 169, ori primarul www.digibuc.ro 77 HISTRIA VII. 77 Valerius Cutiunis din a. 176, un nume roman, el ne dă însă, ca şi ceilalţi doi, prin numele tatălui său, ocazia de a cunoaşte un nume nou thracic. Numele roman al acestui primar thrac, cetit de noi Front (o), ar putea, eventual, să fie şi Front (inus). Credem totuş, că faţă de frecvenţa enormă în cercurile de jos (servi, barbari, soldaţi, liberţi: cf. d. p., numai pentru Illyricum şi Orient, CIL. III, ind. p. 2392 IV, şi 2632 III), de unde se inspirau indigenii în imitarea obiceiurilor nouă, romane, e mai mult ca probabil, că numele primarului nostru e Fronto, şi de aceea la descifrare nici nu i-am mai pus obicinuitul semn dubitativ între parent^ze. Să analizăm acum numele thracic Bu[r?t]sitsinis. Intâiu de toate, pentru ce restaurăm în spărtură literele R şi T? Procedând etimologic, observăm, dela sfârşitul spre începutul numelui, întâiu sufixul binecunoscut -nis (v. şi mai sus, p. 72 şi urm.); recunoaştem apoi grupa -tsi- care, evident, nu poate fi alta decât rădăcina tzi-, cunoscută nouă din numele thrace Tzi-ta, resp. Tzi-n-ta, cu nazalizarea asianică (bithyno-phry-gică: Saga-ris, Sanga-ris!): Tomaschek, II, 2, p. 39. Să ne întoarcem la începutul numelui. Rădăcini thracice (fie în onomastică, fie în toponimie) începând cu Bu- avem în primul rând, sau grupa celor cu Bur- (Tomaschek, II, 2, 16 şi 61 urm.), sau grupa celor cu Buz- (id., îbid., 16 şi 17, 61 şi 95). Apoi, un But- (p. 16 şi 62), un Bul- (p. 61) şi, cu greu, un Bug- (p. 62). Deci: Bu[r.]si, Bu[z.Jsi, Buft.Jsi, Bufi.] si sau ev. Buf g.]si. Prezenţa sigură a lui s imediat după lacună şi necesitatea încă a unei litere între s şi cele trei dela început, exclud, thracic vorbind, toate combinaţiile citate afară de prima: Bufr.Jsi. Dintre diferitele rădăcini începând cu Bur-nu avem decât una singură conţinând pe si, BovQ&dov, Burziavo, cetate getică de pe lângă Şumla (Tomaschek, p. 62). Dar piatra pare ea însăş a indică în urma de literă conservată încă la finele r. 9, un T.'Amaveâ deci Bufrt ] si- pentru Bur zi-. Această egalizare de sunete fie este permisă pe baza: Tsierna =*Zema (CIL. III, p. 2546 şi 2547) cu ortografiarea în plus Diema (p. 2533) şi Cema (în lupiter Cernenus, divinitate dacică dela Albumus [Abrud: CIL. III, p. 924—927], cu numele www.digibuc.ro 78 VASILE PÂRVAN 78 alcătuit din toponimicul Cema, după exemplul binecunoscut al numelor de divinităţi thrace, locale [Pârvan, Gând. d. lume si viaţă la Gr.-Rom. din P. S., p. 9]: greşit explicat de Steuding la Roscher, Myth. Lex., Ij p. 866, ca zeu celtic): iarăş vre-un sunet specific thracic, g, c, c', sau care va fi fost. — Dacă această reconstituire a noastră se admite, atunci avem iarăş un nume compus, după felul obicinuit thracic, din două rădăcini: Burzi-, Burtsi-, dela «burz», «bereza» («înălţime», «deal») şi -tzi-, -tsi-, dela «gvi», «gi-» («a trăi») (cf. Tomaschek, p. 62 cu 39). Deci Burtsi-tsi-nis (Burzi-tzi-nis), «cel care trăeşte pe înălţime», «Munteanul». Să examinăm însfârşit succesiunea quaestorilor în vicus Quîn-tionis în cele cinci documente nouă pe care le comunicăm acum. In a. 149 e un roman, Servilius Primigenius; în a. 169 e tot un roman Cocceius Firmus\ în a. 175 e un thrac Do tu Zinebti; în a. 176 e un roman Flavius Secundus; în a. 177 e iarăş un thrac Fronto Bu[rtjsitsinis. In ultimii trei ani alternarea e strictă: odată un thrac, odată un roman. Dar, în general, se pare că n’a fost aşâ de consecventă. D. p. în a. 169, socotind înapoi dela 177 încolo, ar fi trebuit să găsim quaestor pe un thrac, şi totuş găsim un roman. Precât posibil, se pare însă că se ţinea seamă de această dorinţă de egalitate, ca, acolo unde nu există colegialitate, ca la magistri, demnitatea respectivă să treacă pe rând dela Romani la Bessi şi înapoi.—Când vedem însă că fie primarii, fie perceptorii din vicus Quintionis, chiar când sunt bessi, încep, din ce în ce mai des, să poarte nume romane, Genicius, Valerius, Fronto, înţelegem că nu e departe timpul, când Romani şi Bessi, toţi vor fi o apă, şi greu se va mai puteâ distinge romanul de origine vestică de romanul de origine indigenă (cf. d. p. cazul dacului Valerius Marcus dela Durostorum în încep, vieţii rom. lagur. Dunării, p. 202 şi urm.). 53. Altar de calcar alb, destul de bine conservat, găsit în dărâmăturile curtinei a. înalt de 1.24, lat de 0.54—0.55 (la profile) şi de 0.47 la trunchiu, gros de 0.45—0.50 la profile şi de 0.42—0.46 m. la trunchiu. Lucrare destul de nedibace. Literele foarte mari, de 0.055—0.065, afară de ultimele două rânduri, unde au numai 0.035—0.040, sunt desemnate şi să- www.digibuc.ro 79 HISTRIA VII. 79 pate foarte stângaciu. Deşi pus în acelaş an cu altarul de sub nr. 52, totul diferă aici de monumentele din victis Quintionis, material, lucru, meşteşug, obiceiuri şi cunoştinţe—cum vom arăta în amănunte la analiza conţinutului acestui document. N şi S sunt regulat culcate spre dreapta. A e cu bara orizontală frântă. G e prelungit în formă cursivă. T aproape nu se deosebeşte de I. O singură ligatură, în r. 5: E cu T, după care, încă odată făcut degeaba un T!! Literele dela sfârşitul • rândului 7, deşi ciocănite, sunt perfect|lisibile. Cetim (vezi şi planşa VIII, fig. 1): t--------------— —o 5^f---------------------------- 'MIM r/ >i°9 -i* >;OS i.. I OM HIV ./VOl N 1 .VECIA 1? ro owy r-'Gj.v 1 c ici L EfUJ-cyR A A CE AVI VLHVAA < VLPIAA/V, MA CI MU VEROCAE^' /£lQyi/VllLLO-CO»p m?. d ii: -13^ -,lll ) go - o 55-,----------4 I(ovi) O(ptimo) M(aximo) et Iunoni Regin(a)e, pro salt ute) Imp(eratoris) et viei Celeris, cura(m) agente Ulpium Uîpianu(m) mag(istro), Imp(eratare) Vero Caesa(re)) et Quintilîo co(n)s(ulibus); d(e) s(uo) p(osuit). www.digibuc.ro 8o VASILE PÂRVAN 80 Altă lume decât în vicus Quintionis. Un singur primar, nici un perceptor; numai Romani şi totuş limba plină de greşeli ori negligenţe; dedicaţia făcută nu numai lui lupiter, ci şi tovarăşei lui divine Iuno Regina; în sfârşit perfectă ignoranţă în trebile politice: lui Commodus, luat de Marcu Aureliu ca tovarăş de domnie dela 27 Noemvrie 176, sătenii din vicus Celeris îi zic încă în 177, Verus,—după numele fratelui lui Marcus, mort încă din a. 169. Să analizăm pe rând toate aceste particularităţi ale inscripţiei noastre. Majoritatea dedicaţiilor oficiale făcute prin satele Sciţiei Mici e către zeii uniţi lupiter şi Iunona (cf. încep. v. rom. la gur. Dunării, p. 190—193), iar nu către lupiter singur. Primarul Ulpianus e deci în acest punct de acord jcu tradiţia romană locală. închinarea sa «pentru sănătatea împăratului», iar nu a «împăraţilor», corespunde iarăş obiceiului pe care l-am constatat şi mai sus, în vicus Quintionis, iar unirea satului cu împăratul într’o singură dorinţă de sănătate nu e nici ea afară din obiceiu; v. d. p. la ZJlmetum (Ulmetum, II, 2, p. 366): închinare făcută lui lupiter şi Iunonei, de cetăţenii Romani şi Bessii aşezaţi în Ulmetum, pro salutem (!) Mărci Aureli Veri et Lucii Veri Augusţi et sua, în ziua de 25 Iunie 163; tot la Ulmetum, dedicaţie lui lupiter şi Silvan, la 5 Iunie 191, pro salute Imperatoris et salute consacranorum (Ulmetum, II, 2, p. 375)» <*e. în ce priveşte numele satului, precum se poate vedeâ şi din fotografie (v. planşa VIII,fig. i),nuenici-o îndoială, că trebuie cetit vicus Celeris. Aceasta e important, pentrucă astfel se corectează şi lectura greşită a inscripţiei găsite de Tocilescu la Karaharman şi în care lapicidul ţăran uitase o literă, scriind numai CEERIS, ceeace făcuse pe Tocilescu să cetească Ce(r)eiis, lucru admis apoi şi de editorii Corpului dela Berlin a), în CIL. III, 7526 şi de noi toţi, până la găsirea documentului sigur de acum. Numirea satului după un om, iar nu după un zeu, e cu atât mai mult în ordine, cu cât azi suntem în măsură de a mai avea, *) Cari de altfel au mai făcut o greşală ce le aparţine complet: atât vicus Cereris (sic) cât şi vicus Clementinus (sic), vicus turris Muca, vicus Sc....ia, sunt socotite ca viei intramurani, primul în Histria, celelalte în Tomi(!!), iar vicus Vero[b]rittianus e mutat în Bithynia: ind. la CIL. III, p. 2547. www.digibuc.ro Si HISTRIA VII, 81 numai din ţinutul Histriei şi Tomilor încă patru exemple, de sate numite la fel, numiri 'descoperite la scurtă vreme una după alta, în ultimele noastre săpături: vicus Quintionis (cu cele şease inscripţii dela Histria), vicus Casianus (două: Descop. nouă în Scythia Minor, p. 534 şi urm.), vicus Secundini (mai jos, nr. 61) şi vicus Narcisianus (încep, vieţii rom. la gurile Dunării, p. 147), iar din alte părţi încă: vicus Clementianus, între Caramurat şi Pantelimon (XJlmetum, II, 2, p. 370), şi vicus Vero[b]rittianus lângă Hârşova (CIL. III, 12479). Am arătat în repetate rânduri (v. în special expunerea din încep, vieţii rom. la gurile Dunării, p. 142—148) rolul hotărîtor al singuratecilor pionieri romani în întemeierea de aşezări romane la Dunărea de jos, şi, prin aceasta, în romanizarea indigenilor de aici. Voiu adăogâ, cu prilejul descoperirei încă a unui colonizator de aceştia, Celer din inscripţia noastră, numai următoarele consideraţiuni. Orice sat nou, cu nume după un roman, înseamnă o biruinţă a civilizaţiei romane împotriva tenacităţii indigene. In adevăr, aşezările romane de pretutindeni în Imperiu se fac în, şi lângă, satele indigene: indigenii sunt acasă la ei, iar Romanii venetici. Acolo' însă, unde, în câmp deschis şi până atunci nelocuit, romanul cumpărând un praedium înfiinţează o villa, cu clădirile, gospodăria, oamenii de corvadă, ai lui, romani, toţi cei cari mai vin să se aşeze, alcăţuind dintr’un conac singuratec, un sat întreg, se aşează pe pământ roman, în forme romane. Mulţimea viei-lor din Scythia Minor, cu nume luate după diferiţi pionieri romani, e încă o dovadă de seriozitatea şi trăinicia operei de colonizare cu Romani, a ţinutului daco-thracic dela Dunărea-de-jos. Numele primarului din vicus Celeris e cam suspect din punctul de vedere al ingenuităţii personagiului: ne vine să credem, că el e fostul sclav, thrac ori oriental, al unui Uîpius veritabil, şi de aceea nu îi e nici urechea rănită de ablativul absolut pe care si-1 construeste... cu acuzativul! Potrivit obiceiului con- » j sacrat, primarul plăteşte, când satul vrea să cinstească pe zei ori pe împărat,—deci şi aici, de suo posuit. Datarea e dublu greşită: i° că e pus Verus în loc de Com-modus, şi 2° pentrucă e Verus Caesar, numele de principe 6 A. R.—Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Temi. II. Mem. 1. www.digibuc.ro 82 VASILE PÂRVAN 82 moştenitor al lui Marcus Aurelius (care n’a primit ca Caesar şi numele de Imperator), iar nu Verus Augustus, spre a fi Verus şi cum s’ar fi cerut chiar şi numai prin Imperator, care îl precedă (nume care fusese de fapt primit de Commodus încă dela 27 Noemvrie 176). Noroc de Quintillus, cel de-al doilea consul, al cărui nume s’a păstrat pe piatră,—că altfel trebuia să construim o mulţime de ipoteze asupra adevăratei date a acestei inscripţii: pentru a. 161, ori pentru a. 167, care amândouă ar fi fost false. 54- Şase fragmente dintr’o placă de marmoră albă, groasă de 0.025 m-> găsite ca simple pietricele de mortar, sfărmate încă din antichitate şi aruncate ca umplutură în temeliile porţii celei mari a Histriei, subt contrafortul interior drept, de unde au fost scoase unul câte unul, cu prilejul curăţirei terenului şi scoaterei, spre conservare îri Muzeu, a coloanelor dorice de marmoră albă, cari erau puse ca nişte buşteni culcaţi la temelia zidului. Literele înalte de 0.05 m., foarte îngrijit săpate, indică, în stilul lor monumental, a doua jumătate a secolului II, sau prima jumătate a secolului al III-lea. Cetim (vezi şi planşa IX, fig. 1): La încep. r. 1, partea de jos a unui I, iar la sfârşit IO sau IC. La încep. r. 2 un X, la sfârşit un V, ceeace e foarte important, www.digibuc.ro «3 HISTRIA VII. 83 căci împreună cu X fixează cazul în care avem a pune întregul nume şi titlu din primele trei rânduri ale inscripţiei. La încep, r. 4, fragment din bara orizontală de jos a unui E. La sfârşit un L, un E, sau un B, căci bara dela mijloc pare mai mult o spărtură întâmplătoare decât o gravare a lapicidului. In r. 6, şi apoi r. 7, tot ce a mai fost ca text, a fost martelat încă din antichitate, înainte de a se fi aruncat placa spartă în zeci de bucăţi în betonul zidurilor Histriei. Am avea deci: ..Pius Felix] învie[tus Augustus.... .. .pontife]x maximul• • (Imp. sau) trib. pot.] III, cos. [... .. .be]llum ul[tra... 5. . • .7absumfpsit ?.. .. .a]vit. //// ////////// Inscripţia fiind gravată pe o placă de marmoră, aceasta a servit de sigur ca placaj la un zid sau monument, pe care, potrivit obiceiului, a fost eternizată pomenirea sărbătorească a evenimentului sau persoanei. Aici, se pare că le avem pe amândouă. Persoana e un împărat care foloseşte supranumele de Invictus, deci nu poate fi mai vechiu decât Caracalla,—căci Septimius Severus şi Commodus nu poartă acest atribut decât cu totul întâmplător şi în afară de regulă. Evenimentul pare a fi o mare biruinţă împotriva barbarilor de peste graniţă: [bejllum ul-[ tra] şi absumfpsit] sunt resturi din formula de celebrare a victoriei. După tribunicia potestas III şi un singur consulat (căci pe piatră nu pare a fi urmat o cifră pentru consulat) inscripţia s’ar potrivi atât pentru Severus Alexander cât şi pentru Maximinus. Totuş, având în vedere răsboaele de care e vorba în inscripţie, Maximinus ar fi mai indicat. In acest caz însă inscripţia ar mai puteâ fi completată pe socoteala lui Maximinus şi altfel, cu imperator III, înainte de cos., după CIL. III, 10649. Imp. Caesar C. Iul. Verus Maximinus Pius Felix] invic[tus Augustus pontife]x maximu[s trib. pot. II, imp.]III, cos. [procos. p. p. 6* www.digibuc.ro 84 VASILE PÂRVAN 84 5. ... bejllum ul[tra . . . ... 7 absum[psit? . . . . . . a]vit . . adică din a. 236 d. Chr. Totuş, cum foarte bine se poate, ca în r. 3 (4), după cos., să mai fi urmat şi o cifră, atunci inscripţia (păstrând tot imp(eraior) III) se potriveşte şi lui Caracalla, ori, cu diferite alte posibilităţi şi excepţii (Invictus), chiar lui Septi-mius Severus (de data aceasta putând avea cifra III, fie pe lângă trib. pot., fie- pe lângă imp.). De aceea am cercetat acest monument comemorativ încă de acum, înainte de a fi trecut cu totul la inscripţiile secolului al III-lea d. Hr. 55. Fragment dintr’un altar ori stelă de piatră ordinară, nisipoasă, găsit în dărâmăturile dinaintea curtinei e. înalt de 0.30 lat de 0.40, gros de numai 0.125 m- (e 0 aşchie); litere din vreme încă bună, poate chiar dinainte de vremea lui Severus, dar rustic săpate, înalte de 0.055—0.060 m. Cetim (vezi şi planşa VIII, fig. 2): In primul rând, spre sfârşit, se pare, resturi din LLO sau ELO sau LEO. La sfârşitul r. 2 şi 3 câte un S, iar la sfârşitul r. 4 un N sau un M. ... [I l o J . . . d i a n o s [ . . . . m a gi s[........ con [............ www.digibuc.ro 85 HISTRIA VII. 85 Avem, probabil, în r. 1, 2 şi 4 nume proprii, d. p.: Clau]~ diano, iar în r. 3, se pare, cuvântul magis[tratis] la abl., ca în inscripţia din vicus Quintiqnis, Histria IV, p. 617: furagen-tibus Sulpicio Narcisso et Ţ)erzeno Aulupori magistratis et Cocceio Phoebo quaestore. Completez în r. 3 mqgis tratis, iar nu magistris, pentru că magister nu se abreviază — în aproape totalitatea cazurilor—cu mai mult de trei litere: MAG, adesea numai MA: vezi mai sus, cele şase altare din vicus Quintionis şi vicus Celeris. Potrivit acestor premize, fragmentul nostru a făcut deci parte dintr’o ara, închinată de vicani-i dintr’un sat dimpre-jurul Histriei, de sigur la Rosalia, Iovi Optimo Maximo, eventual şi lunoni Reginae, pentru sănătatea unuia din împăraţii celei de a doua jumătăţi a secolului al II-lea, sau, tot aşa de posibil, din primele decenii ale sec. III-lea. 56. Altar de piatră de nisip, foarte friabilă, prins ca material de construcţie în contrafortul interior stâng al turnului celui mare, G, cu inscripţia la aer, pe faţa contrafortului de către intrarea în turn. înalt de 0.90, lat la profile de 0.44, iar la trunchiu de 0.40, gros (la bază: singura care se poate măsură formând cu faţa scrisă colţ de zid) de c. 0.30. Litere destul de regulate, dar cu tendinţa de înclinare spre dreapta, înalte de 0.045—0.050 m. Sec. II—III. Cetim: (Vezi desemnul pe pagina următoare şi pl. X, fig. 3). Lectura e quasi desperată. La începutul r. 1 sigur un H în ligatură cu E. Apoi un R foarte aplecat spre dreapta. Apoi lacună mare. La sfârşit un S, ori, poate, un O. Către începutul r. 2, cam a doua literă,un O; spre sfârşit, clare CLID. In r. 3, dela jumătate înainte, pare, ONIS. — R. 4—6 sunt clare. Herfculi sau Herfoni Sancto] . q. .. aclid g... ionif s] arcinam [ejx vot[ o] p(osuit) www.digibuc.ro 86 VASILE PÂRVAN 86 Sensul general al inscripţiei e limpede: o dedicaţie făcută de un particular, fie lui Hercules (cum mai avem d. p. şi închinarea din vicus Quintionis: Histria IV, p. 617), fie lui Heros, zeul thracic bine cunoscut (aşa cum avem destule din Scythia Minor şi mai ales în ţinutul Tomilor: cf. în special pe cea mai caracteristică în CIL. III, 7532; v. şi 7530, 7531, etc.; ind. p. 2512). Lucrul nou şi în aceeaş vreme foarte greu de lămurit, e termenul arcina, cu care e designat obiectul pus ex voto. Thesaurus linguae Latinae nu cunoaşte acest cuvânt. In textele medievale (v. Du Cange, Glossarium med. et inf. lat.) îl găsim, dar târziu, aşâ că ne lipseşte legătura cu limba clasică; o www.digibuc.ro «7 HISTRIA VII. trebuie deci să căutăm o explicare pur antică, lăsând cuvântul medieval să vie abia în urmă, numai ca o confirmare. Fiind un ex voto pentru un zeu, trebuie, înainte de toate, să excludem orice sens funerar: arca în sens de sarcofag (foarte des în inscripţii) e exclus. Totuş derivatul ar cina nu poate veni decât dela o arca având sens religios. De altă parte dedicaţia priveşte un obiect concret. Deci arca va trebui înţeleasă în sensul ei primar: «ladă», «dulap», «cufăr», iar nu în cel secundar: «sarcofag», ori în cel simbolic: «casierie». Ori singurul loc în care găsim pomenită arca în inscripţiile din Illyricum şi Răsărit, la Antiochia Pisidiae (CIL. III, 6839 şi 6840), priveşte o arca sanctuaria, în sensul de «casierie» a unui templu: e vorba de un curator al acestei arca. Dar arca în sensul propriu poate fi şi cassa de bani însăş; darul necunoscutului dela Histria (poate un [Her]aclid[es]) ar avea perfect rost să fie tocmai o danie ex voto a unei «lâdiţe», pentru uzul, nu al zeului însuş, ci al unui collegium funtraticium având ca patron pe Heros Sanctus (mai de grabă decât pe Hercules, deşi, în sensul syncretistic de zeu salvator, şi Hercules poate foarte bine patronă o societate de asigurare pentru caz de moarte) şi al cărui magister, respective quaestor, ori chiar arcarius, să aibă în ce să-şi închidă banii, pe cari membrii colegiului i-i dau drept cotizaţii, — adică în ce să-şi «ţină cassa». Totuş arcina, ca derivat dela arca, rămâne încă nedocumentat: aici credem că trebuie să intervină textele medievale. Du Cange cunoaşte sub termenul arcina, resp. ar şina, între altele (arsina,-2) un fel de mobilă, pe care în actele sinodului dela Nîmes din a. 1284, la cap. de veneratione Ecclesiae, o găsim indicată, destul de vag, precum urmează: Quia quidam clerici ecclesias sic exponunt supellectilibus, et arsinis ipsius, et etiam alienis ut potius domus laicorum, quam Dei basilicae videantur: idcirco firmiter prohibemus, ne eiusmodi supellectilia seu arsinae in ecclesiis admittantur, nisi propter bellum, aut incendia repen-tina, seu alias necessitates urgentes... Dacă prin aceste arcinae (sau arsinae) din sec. XIII sunt de înţeles cassele de bani particulare, aşa cum ne reieşea din consideraţiile noastre de mai sus pentru arcina dela Histria, e o întrebare. Fapt e, că un arcarius collegii e www.digibuc.ro 88 VASILE PARVAN 88 lucrul cel mai firesc (vezi un atare demnitar collegial în CIL. III, 7437 r. 6, din Nicopolis ad Istrum), iar un arcarius are, evident, nevoie de o arca, sau fie şi numai de o arcina. 57. In rândul de jos al marilor blocuri, cu care e placată curtina g, în apropierea turnului G, îndată deasupra soclului, se află o mare bază de calcar compact, cu toate profilele ciocănite; Cum piatra n’o puteam scoate fără a dărâmă zidul, ne-am cercat norocul cu mici sondagii la feţele ei de sus şi de jos. Fortuna a fost binevoitoare. Inscripţia se află pe faţa de jos. Am lărgit sondajul astfel ca la lumină artificială să putem ceti tot, fără a strică pietrele înconjurătoare şi am putut descifră întreaga inscripţie. Baza e înaltă de c. 2 m., lată de 0.69 şi groasă de 0.63. Inscripţia a fost gravată pe grosimea iar nu pe lăţimea pietrei. Litere îngrijite, înalte, în primul rând de 0.037, iar în celelalte de 0.040—0.045 m. Colţul de sus din dreapta, al bazei, a fost rupt,probabil la aşezarea în zid; partea care lipseşte din inscripţie, eînsă foarte uşor de completat. De asemenea sfârşitul inscripţiei este ciocănit. II putem însă reconstitui cu ajutorul celorlalte inscripţii de acest fel, destul de numeroase la Histria. www.digibuc.ro 89 HISTRIA VII. 89 Tov ftei6[tcltov] Avtoxqvtoq[ a KalJoaga A. iovJ £e- ovrjQov Evasfirj IIsQtivaxa Avyovf o ]%qv jj ’Aga Jţhxov Ab[laŞrjvmbv J, (SovX[r) ârj/Aog PovQirjvâvJ. Septimius Severus poartă numele de Pius, Adiabenicus şi Arabicus, dar încă nu pe acela de Parthicus. Deci inscripţia e de după a. 195, când a luatei cele două nume triumfale şi' dinnainte de a. 198, când a acceptat şi pe cel de Parthicus, oferit încă din a. 195, dar refuzat de împărat (Schiller, Gesch. der rom. Kaiserz., I, 712, 5 şi 720, 2; cf. Liebenam, Fasti, p. no). De obiceiu dedicaţiile făcute de provinciali împăraţilor încep cu ’Aya'âiji Tvyrjt (cf. şi Histria IV, p. 638—658),— deşi sunt şi cazuri, când inscripţia începe direct cu numele împăratului onorat (cf. Cagnat, IGARRP.. I, 683, 697, 713, 788), dar destul de rare. Pe piatra noastră, inscripţia începând imediat subt profil, se pare că invocarea Bunului Noroc a lipsit. Aşezarea numelor împăratului e, ca de obiceiu, arbitrară. Dar şi bieţii provinciali au dreptate. In fiecare an numele împăratului mai creştea cu câte un atribut: nu mai ştiau nici ei, unde să le aşeze. Aici Pertinax este pus după Pius, care e luat mai târziu (194 sau 195: Liebenam, o. c., p. 110). Caracteristic şi nu prea des (cf. Cagnat, IGARRP. I, 750, 697, 689) e numele latinesc Avyovovog (p. împărătese Avyovata) întrebuinţat în mijlocul celorlalte nume imperiale pe greceşte, în locul obicinuitului Sefiaon5g (r. Eeflaavif). Am completat în r. 7 şi 8: ŞovXr] drjtiog ’lavgirjvâv (nu PatQiav&v) potrivit uzului constatat în multele dedicaţii ana-loage, găsite în anii trecuţi la Histria (Histria IV, nr. 33, 35, 36, 37, 39) şi, de altă parte, nu am, pus complet numele solemn al Histriei: rj XafMZQOvdpr) lovQirjvcbv JtoXig, pentrucă nu l’am găsit până acum comun decât abia dela Caracalla înainte (cf. Histria IV, nr. 34 şi urm. p. 645 şi urm.). 58. Bază constatată în rândul de jos al pietrelor de placaj din curtina i, în apropierea turnului I, îndată deasupra soclului. Cercetată şi desemnată in situ, fără a strică zidul, printr’un sondaj modest şi cu lumină artificială. Acelaş noroc ca la nr, www.digibuc.ro 90 VASIIE PÂRVAN 90 precedent: inscripţia pe partea de jos a pietrei, iar nu, cumva, la perete (opusă feţei dela aer), ceeace ar fi zădărnicit orice cunoaştere şi publicare a ei, afară de cazul dărâmărei zidului. înălţimea bazei — care are toate profilele stricate — e de c. 2 m., lăţimea (pe care e şi inscripţia) de 0.68, iar grosimea de 0.58. Litere îngrijite, înalte de 0.04 în r. 1 şi de 0.05 în celelalte. Nici-o lacună. Cetim: -068 * «t ArA<>HI TYXH1 THNCEBACTHNIW AIANA<>MNANB->Y AHAHM^CICTPIAa NWN 6 I I -*■ I l l l l I 1 I I 1 I 1 ir ’Ayadiji Tvxrjt. Trjv Se^aavrjv ’lotXiav Aofivav, ŞovXrj dîjţiog loTQiavăv. Inscripţie de o conciziune caracteristică, pe care aş fi înclinat să o cred deaproape înrudită cu cea a inscripţiei precedente, într’un sens încă mai strict, făcându-le chiar contemporane. Dimensiunile, ca şi identice, ale celor două baze, grafia identică, conciziunea asemănătoare ar militâ în favoarea acestei datări. Am avea adică iarăş, c. a. 195—198. Dela Histria mai avem încă o bază pentru Iulia Domna, dar dintr*o epocă mai târzie (Histria IV, p. 645 sq.): a. 212—217, şi prezentând fenomene caracteristice din punctul de vedere al cultului imperial în imperiul roman, în special în ce priveşte syncretismul dintre cultul pentru divinităţile tutelare ale dife- www.digibuc.ro 9* HISTRIA VII. 9i ritelor noXsig şi cultul pentru împărătesele efectiv domnitoare, ca acestea orientale, dela Iulia Domna înainte (cf. Histria IV, p. 646 şi 654). Forma ’IovQiavăv după xowîj, iar nu ’lavgirjvcov, după tradiţia ionică a Histriei, se mai întâlneşte în inscripţii analoage (Histria IV, nr. 32 şi 34), dar e mai puţin simpatizată ca acea de-a doua. Cf. mai sus, . sub nr. 57. 59. Placă de marmoră albă, foarte fină, luată dela vreun placaj de lux şi utilizată prin sec. III (poate şi sfârşit II) ca material de scris, pentru a face lista unui d'iaaog. înaltă de c. 0.29, lată de c. 0.26, groasă de 0.02, placa e complet păstrată pe trei părţi şi e ruptă numai pe dreapta. Literele nu sunt săpate, ci zgâriate, aproape cursiv, cu un cuiu. Nu poate fi vorba de o înălţime fixă a literelor, ele fiind foarte neregulat aruncate din fuga... cuiului:. în mijlocie sunt de c. 0.015— 0.020 m. Cetim: (Vezi desemnul de pe pagina următoare şi pl. IX, fig. 2). La sfârşitul r. 1 lipseşte I adscris. Litera dela sfârşitul r. 2 este, precis, un E. In r. 3 o încurcătură de linii la sfârşitul numelui, pe care trebuie s’o înţelegem ca o abreviare paleografică şui generis. Litera dela sfârşitul r. 5 pare a fi un $. După locul pe care-1 ocupă invocaţia către Bunul Noroc, tabla n’a continuat mult pe dreapta, ci e aproape completă. Ideea de a fi conţinut o a doua coloană de nume pe dreapta, este absolut exclusă. ’A ya'd'iji (palmetă) Tvxr](i) (palmetă) ’AXs^avdgog te[g(evg) ] ’AszoXXcbv (10) g cpiX(ovsi/nog) ’AXeţavdgog efi'dv(vog) Kov&iovgag

dovsifioi şi de însăşi preşedinţii: dvvayoyoi [cf. la yegovdia din Histria dvvaycoyetg ca preşedinţi: Histria, IV, p. 602 sq.], cari împreună, ori prin delegaţie, vor fi exercitat şi activitatea de evftvvoi, adică de censori, cari să revizuiască socotelile colegiului). Titlul de tpd(6vei{iog) acordat unui sclav nu e nimic excepţional (cf. şi AEM. VI, 25, 50), şi nu e nici deosebit de preţios, atunci când, în colegiile religioase, sclavii pot ocupă chiar demnităţile mai înalte, de preoţi, preşedinţi, ori cassieri ai colegiilor. In ce priveşte numele de persoane din lista noastră, aVem patru greceşti, douăthracice şi unul roman: am ptiteâ spuhe, un adevărat simbol statistic, pentru populaţia din oraşul Hiistria (la ţară, fireşte, proporţia e alta). La nUmele gre- Vezi însă în collegiul bacchic din Nicopolis ad. Istrum [(a. 227) un sacerdos (CIL. III, 7437, r. 5). www.digibuc.ro 94 VASILE PARVAN 94 ceşti nu avem nimic de observat. La cel roman şi la cele thrace însă da. Masiva 2iai e fiica, sau soţia, de nume roman, a thracului Siorjs, pe latineşte Sisus (cf. Tomaschek, II, 2, p. 43). întregul nume e în ortografia latină, scris însă cu litere greceşti. Aceasta e important pentru caracterul roman al civilizării Thracilor în Scythia Minor: chiar atunci când sunt împreună cu Grecii, în collegii greceşti, ei îşi păstrează deprinderile şi aspectul roman. In ce priveşte pe «onorabilul» Kovihovgag, el ne procură a treia formă, originală, a numelor thrace derivate dela rădăcina Cutiu-; la Cutiula (dinainte cunoscut: Tomaschek, II, 2, 51), am adăugat mai sus pe Cutiunis (p. 73), iar acum pe Cuthiuras (p. forma cu # în loc ^jde t, cf. Kovfîsiv şi -xvfrrjg la Tomaschek, p. 51). Sufixul onomastic -ras nu e necunoscut. Mai avem pe Biavgag (probabil din Bitiv-gag): Tomaschek II, 2,15; Ildtagog, (dela pat-, adi. pataro-) cu vocalizarea greacă a sufixului: ibid., 19; Asioogog (dsid-?): 30; dar mai ales, ho-tărîtor, TdXovgoq, TaXovga, în loc de TdXovXoq (dela TdgovXog), (ibid. p. 37), unde-poc,-ga nu e decât o variaţie a lui Xog,-Xa, întocmai ca în cazul nostru: Cutiula si Cutiura. > 60. Altar de piatră ordinară nisipoasă, găsit în dărâmăturile curtinei a, subt nivelul apei, aproape putrezit de umezeală şi gata-gata să se desfacă întreg în aşchii, care să se risipească în praf. Scos cu prudenţă şi uscat, monumentul a scăpat nedistrus şi în special partea scrisă e intactă. înalt de 1.23 m., lat (la profile) de 0.59—o.6j şi (la trunchiu) de 0.45—0.48 m., gros (la profile) de 0.56—0.57 şi (la trunchiu) de 0.42—0.44. Literele sunt înalte de 0.052, afară de primul rând şi de literele O şi I, pe alocurea foarte mărunte, variind între 0.025 ŞÎ 0.040 m. (probabil din primele decenii ale sec. III). Literele sunt mai mult sgâriate decât săpate. T şi I se confundă unul cu altul. In general barele orizontale sunt aproape desfiinţate: la A din r. 2 lipseşte chiar cu totul. Li gaturi frecvente: A cu N, E cu N, V cu A, în fine N cu T (r. 3). Foarte caracteristică e forma lui L, ca X în cuvântul SAXVIA, deşi alăturea e peste tot L obicinuit. www.digibuc.ro 95 HISTRIA VII. 95 Cetim (v. şi planşa VIII, fig- 3): f------------------o-59------------------1 LWMXTTtff» XVIIKAWMI 0/ D(is) M(anibus). Antonim Dolentis vixit ann(os) XVIII. Salvia Anidi filio bene m(erenti) pos(uit) et Val(erîm) Crescens. Antonius Dolentis e un thrac. Dolens e forma latină a thra-cicului Aokrjg, genit. AoXiqovq (Tomaschek, II, 2, p. 34; Dumont-Homolle, p. 553; Kalinka, pt 419, II; CIL. III, 6255: Potaissa; 8745: Salonae; 14507 ant. a. 26 şi b. 45: doi, de origine din Ratiaria), pe care noi într’o inscripţie din vicus Quintionis (mai sus, p. 68) l’am întâlnit şi în forma latinizată Dolus, -i. Pentru cei necunoscători, ţin să notez că Dolens (sau chiar Dolanm: Tomaschek, II„ 2, 34) nu are nimic de-aface cu Dalenm (CIL. III, 13743), pe care-1 găsim în vicus Amlaidina, www.digibuc.ro 96 VASILE PĂRVAN 96 şi care trebuie pus în legătură cu rădăcina total deosebită dale-şi dala- (Tomaschek, II, 2, p. 30). Numele mamei lui Dolens e perfect roman, însă exprimat după felul grecesc, cu genitivul: Salvia Anicii. Salvia e un cognomen bine cunoscut în Illyricum şi Răsărit (CIL. III, ind.). Dimpotrivă Anicius apare frecvent numai ca nomen, în vreme ce printre cognomina e extrem de rar: un Aur(elius) Antei[us] într’o listă de soldaţi romani, dela Potaissa (CIL. III 7688). Cu tot numele ei roman, \lupă genitivul numelui tatălui ei, Salvia poate să fi fost şi ea thracă ori greacă. Sigur e, că tatăl răposatului Antonim a fost thracul-bess Dolens. In ce priveşte pe Valerim Crescens, cu numele sale comun romane şi provinciale, nu putem presupune nimic plausibil nici asupra origineî sale naţionale, nici asupra înrudirei în care se află cu Antonim Dolentis ori cu Salvia Anicii. Altarul funerar al lui Antonius fiind găsit în zidul Histriei la un loc cu toate cele cinci altare votive din viem Ouintionis, satul Bessilor, iar Antonius fiind el însuş un bess, se poate exprima ipoteza că Antonius ar fi fost, şi el, din vicus Quintionis. 61. Altar de calcar bun, cu profilul inferior rupt, împreună cu o parte chiar din inscripţie, găsit în valul de dinaintea porţii celei mari dela Histria: părăsit de sigur aici de oamenii de prin satele actuale, cari, înainte de a lua noi în cercetare Histria şi de a pune gardieni acolo, veneau de furau piatră şi cărămidă dela cetate. Probabil altarul a fost, ca atâtea alte monumente, întrebuinţat în placajul turnurilor porţii principale (cf. Histria IV, planul, dela pag. 623). Partea păstrată e înaltă 0.96, lată la profilul superior de 0.56, iar la trunchiu de 0.50 şi groasă la profilul superior de 0.52 (pe faţa posteri-oară nu există profil, altarul fiind aplicat la zid), iar la trunchiu de 0.46. Litere înalte de 0.03—0.04, afară de O, care e de diferite mărimi, dar mai ales de 0.02 m. A e făcut în primele rânduri Ca un A grecesc, fără bară la mijloc. Dedicaţia către zei şi numele împăratului, resp. al moştenitorului său, sunt martelate. Forma literelor e destul de rustică. Afară de r. 2 şi 6, nu t nici o ligatură. La urmă nu parealipsi decât un rând, cel mult două (vezi explicaţiile mai jos). www.digibuc.ro 97 HISTRIA VII. 97 Cetim (vezi şi planşa io, fig. 2): -O-56 - ' A\ ClVESROAM/vllbTLAl consij-tentesvic» SECUNDINIPoSVE^ -------Hf IAV4 q.e Tmhk\/E a i cvrAAqemtiBV^ 5 mac pla9ant par leur caractere notre document plutot au temps des Diadoques que dans la seconde moitie du IlI-e s. (voir le dessin et notre transcription ci-dessus p. 10 et la planche I, fig. 3). Des lignes 1 et 2 nous ne pouvons pas tirer grand parti. Pour Ies lignes 3—6, M. Wilhelm propose, dans l’hypothese que cette stele aussi n’aurait eu que 32—35 lettres dans chaque ligne, la reconstitu-tion que l’on voit ci-dessus, p. 11. Pour la ligne 7 nous. n’avons pas de doute sur 1’ §v -crji âyogăi, parce que Ies restes d’un P au commence-ment de cette ligne sont surs. Ni M. Wilhelm ni nous-meme n’avons pu trouvgr quelque chose de satisfaisant pour la fin de la ligne 8: sera-ce zo VJt’a[mov, et qu’est-ce que 9a voudrait dire? — Les ren-seignements que les inscriptions et les auteurs anciens nous foumis-sent sur les Movaeîa des villes grecques ne sont pas excessivement nombreux (v. ci-dessus, p. 11); les fouilles de l’hidron des Muses de l’Helicon, faites par l’fîcole fran9aise d’Athenes, sont les seules qui constituent jusqu’â prdsent une base plus large pour la connaissance des rapports existants entre le culte des Muses et l’6ducation de la jeunesse grecque (cp. dernierement BCH.,XLYI, 1922, p. 217 et suiv.). Pour la vie grecque dans le Nord thrace notre nouvelle inscripţion d’Histria est de la plus grande importance, parce que c’est la premiere qui nous parlât jusqu’â present d’un Movaeîov dans ces parages. Et ce n’est pas par pur hasard que cette preuve de civilisation intense hellenique nous vient tout d’abord d’Istrie, quoique, malgrd les fouilles, le nombre des inscriptions de cette viile soit encore inferieur â celui des inscriptions trouvdes â Torni. En effet, le nombre et la qualit6 des vestiges architectoniques et glyptiques de l’dpoque hellenique et hellenistique retrouvds jusqu’â present â Histria, sont convainquants pour l’excellence de la civilisation grecque de cette viile. Toujours vers 300 av. J.-Chr. s’elevait p. e. â Istrie le grand temple d’Hdlios, dont nous avons retrouve, outre des fragments architectoniques, aussi la tete en marbre, de grandeur colossale, de la statue du Dieu (v. notre livre roum. sur les Origines de la vie romaine aux bouches du Da- www.digibuc.ro ÎIO VASILE PÂRVAN li o- nube, p. 187 et fig. 89 et notre memoire franşais sur la Penetration helUnique et helldnistique dans la vallee du Danube dans le Bulletin (franţais) de la Section historique de YAcad. Roum., tome X,p. 31). De la meme epoque (IlI-e siecle) est aussi le beau relief agonal appollinien,, que nous avons publie dans le Jahrb. d. D. arch. Inst., Arch. Anz., 1915, p. 268, — et tant d’autres vestiges qui sont maintenant k l’etude-et paraîtront dans notre Histria III. 6. Fragment d’une plaque en marbre blanc, tres beau, haut de o.n, large de 0.15, trouve â la meme place que le no. prec. Lettres du IlI-e s. av. ].-Chr., hautes de 0.008—0.015 (v°ir le dessin ci-dessus, p. 13 et la planche II, fig. 1). En haut et en bas l’epigraphe est complet.  droite et â gauche il a du s’etendre sur un espace tres large, sur quelque epistyle, ou base d’un monument dedicatoire. Tout essai de reconstitution du texte est vain, la pârtie conservee etant trop insuffisante. M. Wilhelm nous sugg&re au commencement de la deu-xieme ligne olxeZ]oi et croit dans la troisieme k cote d’wr]d.Q%ovoav tres possible aussi un itQOvndQyovaav (v. ci-dessous, no. 15, 1. ii)_ Nous soupţonnons, du avyy[eveZg de la deuxieme ligne, qu’il a du s’agir dans notre inscription aussi, de quelque cite hellenique apparentee â Istrie et dont Ies citoyens etaient proclames solennelle-ment comme avyyeveZg, de meme que Ies Thereens â Cnide, Ies Ro-mains â Lampsaque, etc. (v. ci-dessus, p. 14). • 7—10. Fragments de monuments en marbre, toujours du IlI-e s. av. J.-Chr., trop mutiles pour nous foumir quelque renseignement plus precis sur leur contenu (en v. ci-dessus, p. 15—17 la description et Ies dessins, et cp. la planche II, fig. 2, 3 et 4). 11. Fragment de la pârtie superieure droite d’une stele en marbre, d’apres Ies lettres, du Il-e s. av. J.-Chr., trouve dans un mur de tres, basse epoque au NE de la basilique chretienne du cote SE de la viile. Hauteur de 0.35, largeur de 0.29, epaisseur de 0.12 m. Lettres-peu dlegantes, hautes de 0.012 m. Tres mal conserve (v. le dessin ci-dessus, p. 18 et pl. III, fig. 1). La restauration que nous avons don-nee du texte (ci-dessus p. 19), est partagee par M. Wilhelm aussi, qui pense, dans la 1. 2, â un nom comme JEv%a]gig et remarque, dans la 3-ieme, avec raison, que nous pourrions avoir au commencement de la fracture quelque nom finissant aussi par w ]ţiov. Nous devons aussi â M. Wilhelm Vân;QO(pa]aiatco[g.de la 9-ieme ligne, et d’utiles. suggestions pour la 12-e et 13-e ligne.— Quoique le document soit si mutile, son sens general nous est clair. 11 s’agit d’un decret hono-rifique analogue k celui, celebre, d’Aristagoras, le fils d’Apatourios, donne par le conseil et le peuple d’Istrie, sous la presidence d’assem-blee (ţjUfirjvievovVog, sous entendu: trjg BxxXrjaîag) d’Aristomenes, et d’aprfes la proposition faite par un fils de Theognetos. Le citoyen honore descendait- d’une illustre familie de bienfaiteurs de la cite. II paraît meme que, parmi d’autres dignites, ses antecesseurs avaient occupe tour k tour Ies grands sacerdoces de tous Ies dieux d’Istrie- www.digibuc.ro III HISTRIA VII. III {lsQt)(iEva)v ndwcov vă>v fisc5v). Lui-meme, il a continue la tradition patriotique et pieuse de sa familie, ce qui lui a apporte en echange des couronnes d’or et des statues d’airain. 12—14. Trois fragments de monuments en marbre, trop mutiles pour rendre encore quelque service au point de vue historique. Voir leur description et Ies dessins ci-dessus, p. 20—22 et cp. la planche II fig. 5 et pl. V fig. 4. 15. Fragment de la pârtie droite d’une stele en marbre, trouve dans un mur delabre de tres basse epoque au N de la basilique chre-tienne du cote SE de la viile. Haut et large de 0.20, epais de 0.075 m. Lettres du premier siecle av. J.-Chr., hautes de 0.01 m. En ce qui concerne le texte, la demiere ligne est tres difficile â dechiffrer. Le dessin que j’ai donne ci-dessus p. 22, revu — sur Ies epreuves — encore une fois, d’apres 1’original, m’a donne quelques petites varia-tions de lecture qui competent ainsi la demiere ligne: A ou A (et non O, comme dans le dessin), puis apres 2ITQI2TAYB (ou P, ou £2) enfin un T (essayer de controler tout ţa sur la pl. III fig. 2, oii le monument se trouve reproduit en photographie). Au commen-cement de la 2-e ligne un minuscule fragment de bare oblique, peut-etre d’un A, — â la fin, paraît-il, un E. Au commencement de la 5-e ligne, â ce qu’il semble (voir aussi pl. III fig. 2) OY, avec quoi M. Wilhelm a restitue drf/uo]v. La premiere lettre de la 11-e ligne est un X, avec lequel M. Wilhelm a restitue le mot nQOvnaQ]%ovor]i. La restitution que M. Wilhelm et moi avons donne de ce document s’est inspiree du texte que j’avais ci-dessus propose pour le monument no. 11 (p. 19); Ies complements des lignes 2, 4, 5 et 11 sont dus en entier â M. Wilhelm. — Le sens du document est tres clair: un bienfoiteur de la cite, lequel, comme Aristagoras et l’inconnu du no. 11, a ete pretre de tous Ies dieux d’Istrie et de ses propres moyens a eu soin de tout ce qui etait necessaire pour conserver au culte des dieux tout son eclat et sa magnificence, se montrant toujours un vrai philanthrope pour ses concitoyens, est honore par ceux-ci sixooi Te XaXxaZg xai ov&pdvoig ătdioig,— ce qui stimule encore plus son z&le • et le fait accroître le nombre de ses bienfaits ... (1. 9—12). 16. Fragment de la pârtie gauche d’une belle stele en marbre, trouve dans Ies decombres de la courtine e. Haut de 0^27, large de 0.17, epais de 0.15 m. Lettres semblables â celle de la stele d’Aristagoras, le fils d’Apatourios, hautes de 0.01. Vers 50 av. J.-Chr. Voir le dessin ci-dessus, p. 24 et pl. V fig. 1. En ce qui concerne le texte, nous pourrions penser, dans la premiere ligne â un ejdofgs, le commencement habituel des decrets; il y a toutefois quelque trace d’ecriture au-dessus de cette ligne, ce qui nous contraint â attribuer Ies lettres do â 4in autre mot. Pour le commencement de la 4-e ligne M. Wilhelm croit que nous pourrions prendre en consideration quelque ex-pression comme p. e. volg âxsivcov Ixvsjotv de l’inscripfion d’Aristagoras (SyU.3 7086) et pour l’ujre£> - de la meme ligne, M. W. cite ses. www.digibuc.ro 112 VASILE PARVAN LI 2 Neue Beitrăge zur griech. Inschriftenkunde IV, Vierme 1915, p. 59: vnsQ[XL'd'âfievoq, vjieq[Pour vcbv Xofnăv propose par M. W. dans la 10-e ligne, cp. 1. 40 de l’inscription d’Aristagoras. Voir de meme pour xatjgăv de notre ligne ii,1. 31 de la-dite inscription. M. Wilhelm complete xcuJqcov par &ziyevr]iH-vT[cav dvaxâXcov d’aprâs Syll.3 40988, ou 43415. Dans la 14-e ligne rfcug pour siaig, comme dans l’inscrip-tion d’Aristagoras.—Quant au sens du document, toujours le meme dd-vouement d’un riche bienfaiteur pour le culte des dieux d’Istrie, recompense par de beaux ddcrets honorifiques, des statues d’airain et ainsi de suite. 17. Beau cippe en marbre bleuâtre, dispăru pendant l’invasion des armees des Centraux en Dobrogea, en 1917—1918. Ces messieurs d’Allemagne qui venaient de ddcouvrir une seconde fois Istria et pu-bliaient des textes ddcouverts et en pârtie ddjâ publies par moi, n’ont pas eu la bonne inspiration de mettre aussi un frein â la destruction et au pillage, auquel se sont adonnds tous Ies r^servistes dilettantes en archdologie, accourus ici d’Allemagne et de Bulgarie, pour faire de nouvelles fouilles â leur propre compte, mais volant aussi Ies choses ddcouvertes par nous-memes, comme p. e. la tete d’Helios dont je parlais ci-dessus, aussi bien que tel dpistyle â frise hellenistique, et tant d’autres choses encore, parmi lesquelles le cippe dont nous allons parler maintenant. — Une bonne estampe que nous avions prise en 1916 tout de suite apr£s la decouverte du monument, nous a servi aprâs la guerre pour faire faire la photographie que nous reprodui-sons ici dans la planche IV. Lettres hautes de o.pio—0.012 de la fin du I s. av. J.-Chr. Le texte est parfaitement clair (voir ci-dessus p. 26 et 27 le dessin et la transcription du document). Les lettres 2EIIH0I de la fin de la premiere ligne doivent etre lues comme o’&z’rfoî, tfâg, ayant ici, comme chez Quintus Smymaeus X 431 le sens de «lumiere de la vie», resp. «vie» (W.). Ligne 6: xăXXmsg, pour xaxiXmeg (P.). Ligne 7: vjt’ă[Xyjsaiv (W.). Dans la 10-e ligne nous avions lu âzixvtov, ce qui allait assez bien. M. Wilhelm nous a proposd, toutefois, de parer le a du reste, en lisant ă, vixvcov iXjtig vmqvi/uog, comme une triste reflexion au milieu de l’exposition melancolique qui constitue le texte de l’epigramme, ce qui nous a păru encore mieux.— Nous voyons du contenu de cette £16gie funebre le role de metropole litte-raire et artistique, joue par Cyzique, â l’egard des villes grecques du Pont Euxin. C’est une situation qui etait vieille d’au moins cinq sie-cles, si nous considerons les r£cits d’Herodote (IV 14 et 76) sur l’hel-lenisation des Scythes des alentours d’Olbia, leur familie royale â la tete. Pour l’orientation difKrente des deux cotes opposes de la Peninsule des Balkans â ce temps-Bi, le cote O vers Rome, le cote E vers Cyzique, Athenes, etc., j’ai cite ci-dessus p. 29 en entier le touchant poeme funebre du jeune etudiant Principius de Scardona en Dalma-tie (CIL. III 6414), comme pendant parfait â notre poeme d’Istrie. 18—24. Graf fiţi sur des tessons de vases attiques de l’epoque clas-.sique (VI—V-e siedes), retrouves presque tous dans les alentours de www.digibuc.ro "3 HISTRIA VII. 113 la basilique chretienne du cote SE de la viile, a une profondeur de 2—4 m., lâ ou la couche de civilisation purement hellenique nous a foumi aussi de beaux fragments de vases peints attiques, du Vl-e et V-e s. av. J.-Chr. Pour Ies graffiti analogues trouves dans la Russie Meridionale cp. l’oeuvre de Minns, Scythians and Greeks, p. 361. (V. le dessin ci-dessus, p. 30 et Ies descriptions detaillees, p. 30 et 3J). 25—36. Sceaux d’anses thasiennes, rhodiennes et cnidiennes. Le nombre des anses d’amphores grecques qu’on trouve en territoire gete,non seulement sur Ies bords du Pont, mais aussi trfes loin en Mol-davie et en Valachie, dans la vallee du Danube et de ses affluents, est tres grand et temoigne de l’intensite du commerce des vins que Ies Grecs faisaient ici â commencer deja du IV-e s. av. J.-Chr. (Voir mon memoire ci-dessus cite sur la Penetr. hell. et hellenist.). Et chaque jour le nombre de ces restes s’accroît de nouvelles trouvailles, de maniere que, par exemple pour Istria elle-meme, un nombre d’inedits aussi grand que celui des sceaux que je communique â present, est venu au jour seulement dans Ies six mois depuis que ce memoire at-tend son tour de paraître. — Je ne repeterai ici, inutilement, la de-scription detaillee que j’ai donne ci-dessus, p. 32—38, de chaque sceau; en voir lâ-haut Ies dessins et Ies transcriptions. 37. Fragment de la pârtie superieure droite d’une plaque de marbre, haut de 0.19, large de 0.18, epais de 0.03 m., trouvl dans Ies de-combres de la courtine d. Lettres tres omementees du I s. apr. J.-Chr., hautes de 0.015—0.020 m. Les lignes conservees sur la plaque constituent — â ce qu’il paraît — une continuation, apres un espace libre, d’une serie de petites inscriptions tres courtes, de deux â trois lignes, car on reconnaît au-dessus de l’epigraphe conservee la linea-ture gravee d’avance pour les textes qui ont du etre transcrits au-dessus du notre. Voir la planche V, fig. 2, et le dessin avec la trans-scription ci-dessus, p. 38. — Nous sommes cT’avis que notre fragment appartient â la riche serie des documents greco-romains de manumission. Nous renvoyons specialement aux analogies que nous offrent, meme comme redaction, les inscriptions de ce genre retrouvees dans le temple d’Apollon â Calymne (Dittenb. Syll.2 864—869; Syll? 1209—1211): cp. p. e. l’inscr. de Calymne chez Ditt.2 no. 864 = Ditt.3 1210 = Michel, Recueil, 1425, 1. 10 et suiv.: (la date, tr£s circonstanciee), tels proprictaires âvsKrjQV^av ikev'd'sQovun tel xatra vovq ărteXev'd’SQCOVMOvg vâ/iovg; en ce qui concerne une telle . . . yvvfj de . . ., elle aura telle situation (cp. p. e. les inscriptions da Calymne chez Dittenb.8 no. 868). Le fait que notre document est grave sur une plaque de l’epais-seur presque classique des parements en marbre des parois interieures et aussi exterieures des edifices greco-romains, nous inspire l’hypo-these que, de meme qu’ailleurs, a Istrie aussi, les inscriptions ma-numissionales auraient ete gravees sur les parois de la cella de quel-que temple. SA. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria 111. Tom. II. Mem. 1. www.digibuc.ro ”4 VASILE PARVAN 114 38. Fragment de la pârtie centrale d’une grande stele en marbre, epaisse de 0.13, large de 0.60 et conservee sur une hauteur d’â peine 0.50 m. Trouve dans la petite place libre au devant de la basilique chretienne du cote SE de la viile,* en fonction de pavement de la rue, la face ecrite en haut: l’epigraphe etait donc presque totalement eL facee et cen’est qu’â grande peine que nous avons pu dechiffrer ce que l’on voit ci-dessus, p. 40, dans le dessin et la transcription. Lettres hautes de 0.015 m., indiquant la fin du I ou le commencement du II s. apr. J.-Chr. Nous avons devant nous la liste tres longue des membres d’un thiase: on voit sur notre fragment seul quarantequatre noms; or, d’apres Ies dimensions que la stele ccmplete a du avoir, elle devait en contenir au moins trois fois autant. 11 est donc tres logique que nous pensions tout d’abord — pour cette epoque —â la yBQovaia d’Istrie. En effet la liste des «senateurs» d’Istria de l’annee 138, publiee dans notre Histria IV, p. 596 et suiv., enonţait expres-sement qu’elle ne contient que Ies yegovaiag gnuLotei/iot oi /zevă vijv devcigav xvioiv, c’est-â-dire, comme nous avons essaye alors de le de-montrer (p. 602) Ies membres reţus entre 124 et 138. La liste nou-vellement decouverte paraît etre plus ancienne et â l’exception de deux noms qui pourraient etre imperiaux, elle pourrait remonter aux der-nieres annees memes de Domitien. Dans ce cas elle gagnerait encore en importance, car elle nous livrerait 1 'album, de la premiere gerusie d’Istria, avant la reforme de ces cadres faite par Hadrien.— Des 44 noms de notre fragment nous avons jpu dechiffrer partiellement ou en entier 32. Deux de ces noms presentent dans leur composition Ies gentilices Ulpius (ce serait d’apres Trajan: col. I, 1. 17) et Aelius (d’apres Hadrien, col. I, 1. 8). L.’Aelius se trouvant etre un citoyen ro-main de vieille souche, M. Aelius Nig[rinus ?], et non pas un grec ou un oriental, il est tres probable qu’il n’a pas du attendre Hadrien pour acquerir son bon vieux nom romain d’Aelius. Quant â 1’ Ulpius nous ne pouvons rien avancer contre sa parente avec la serie des «fil-leuls» de Trajan, mais meme dans ce cas nous n’avons pas besoin de dater notre document â une date posterieure â l’an 100, duquel nous possedons â Istrie la magna charta des droits et privileges de la viile (publiee dans notre Histria IV) et â l’occasion de l’octr-oyement de laquelle bon nombre de citoyens grecs d’Istrie auront obtenu aussi le droit de cite romain. — Des 32 noms lus sur notre fragment, nous pouvons classer comme romains authentiques seulement 4; en-suite, tres probables, quelques 8 grecs distingues avec la cite romaine; aussi tres probable, un thrace, — enfin le reste, 19 noms de simples citoyens histriotes. (Voir ci-dessus, p. 42 et suiv. Ies quatre series de jaems). Je passe outre l’examen en detail des noms Ies plus caract^-ristiques, fait ci-dessus p. 43—44, et je m’arrete seulement au nom ri[ vvjvkaq Xgvai[covog?] que je considere dans sa premiere pârtie comme thrace. — Les traces bien visibles sur le marbre (cp. notre dessin, ci-dessus, p. 40) indiquent apres le J!E (la bare horizontale www.digibuc.ro HISTRIA VII. 115 115 du r n’est plus conservee que sous forme de tache lineaire presque imperceptible) deux N en ligature; le reste, YA02 est clair, Nous avons donc la forme greco-romanisee FsvvvXog au lieu de la forme thrace Tew^Xag, comme TdgovXog au lieu de TaoovXag (Tomaschek, Die alten Thraker, II 2, 37), 6u BsviXoq (chez Procope, b. Got. IV, 9) au lieu de Venula (Tomaschek, II 2, 11).  Istria cette adaptation n’est d’ailleurs que tres naturelle: n’avons nous pas ici meme un Mucatrio? -onis, au lieu de Mucatra et un Seuto, -onis au lieu de Seuthes ? Le nom Genn-u-la (dont Ies diminutifs analogues thraces en -la sont ldgion: cp. la liste ci-dessus, p. 44—45) est, en espece, besse. Or Ies Besses etaient tr£s nombreux dans le territoire d’îstrie. Voir ci-des-sous Ies nombreux monuments votifs du vicus Quintionis. Le pere de Gennula porte le nom grec de Xgvaicov, mais ce fait ne peut pas nous induire en erreur sur la superficialite de lTiellenisation de ces Besses (cp. des cas analogues de romanisation superficielle dans mes Pri-mordî della civiltâ Romana alle foci del Danubio, «Ausonia», tome X, p. 204). 39. Pârtie superieure d’une stele funebre ea marbre, trouvee dans Ies decombres de la courtine e. L’actuelle inscription a pris la place d’une autre plus ancienne, dont il nous reste quelque trace au com-mencement de la i-ere et de la 2-eme ligne (v. le dessin ci-dessus p. 45). Les dimensions du fragment: hauteur 0.37; largeur 0.29, r. 0.27; epaisseur 0.09—0.105. Lettres rustiques du commencement du Il-e s. apr. J.-Chr., hautes de 0.015—0.020. — De nouveau une familie thrace. Le pere s’appelait AateiQrjq (comme Ilooarjq, Iloaaeiq, Iloaiq, gen. nâoaei). Mais la vocalisation -zes, -zis, est secondaire; en thrace elle dtait -zas, c’est-â-dire -za, comme dans Tata-za, Kdqt-ov-Ca, Ilrjdi-ţa. Nous sommes d’avis que ces noms thraces en -za sont de-rives des noms de localites, et qu’ils indiquent l’origine du person-nage, comme les noms grecs en -tog, les noms latins en -nus, ou les noms slaves en -kii. En effet: Itha-zis (notre Uhnetum, I, p. 565) vient de Ita-, que nous retrouvons dans les noms de localites "Ita-^egieg et ’lta-d^a de la Dacie Mediterranee (Tomaschek II 2, 56); Tata-zos, Tata-za (ibid. II 2, 36) vient de Tara-, ou Tăvta- (cp. Tataxrjv?) nom iranien d’un pays, —Tăvta, nom phrygien d’un lac: Pape, Wor-terb. d. gr. Eigenn., II 1494) et non de tata «petit-pere», comme Tomaschek est enclin â le croire; Dura-zis, r. Durze, Dorses, de dovq-o, dovq-i (v. Duro-storum, etc.), comme d’ailleurs le dace Aovqag aussi; cp. de mâme: Dria-zis avec Agd-diţa, —Ilrjdt-Cag avec Uadt-odga,— Pota-zis avec Potela, II amaXia,—'Po or]-fyg avec Rusi-dava,—Dardi-sa avec Zlagdcwrdga; Kdgrov-^a avec Kgari'Oxdga (racine kert-), — Bgivxd-ţeig avec Brunga, Zovqă-ţeig avec Zovgo-Şdga et Kovqtov-ţovga, etc. (v. ci-dessus, p. 46, 47 et les notes). Nous nous croyons donc en droit de deriver Aatei-ţrjg de notre inscription du nom de localite Adtoq, Adtov, du pays besse des mines d’or dans le voisinage de Philippes, ou nous retrouvons encore le tribe edonien des Aatv-Xentoi, qui etait 8* www.digibuc.ro VASILE PARVAN 116 116 le proprietaire des mines de Datos. Voici donc encore un lien entre Ies Besses de Scythie Mineure et le pays du Rhodope, leur ancienne patrie. 40. fîclat de la face gravee d’un cippe en pierre calcaire tres fine, trouve dans Ies ruines du coin N de la viile, â PE de la porte de l’empereur Anastase (v. Histria, IV, p. 732) â l’interieur de la cour-tine a, haut de 0.103 et large de 0.125 m- Lettres — hautes de 0.015 m. — identiques â celles des deux cippes publiees dans notre Histria IV, no. 15 et 16, contenant Ies fronti&res et Ies privileges des Istriens, reconfirmes par Trajan le 25 octobre de Pan 100, par la lettre adres-see â son gouverneur de la Mesie Inferieure, Marius Laberius Ma-ximus. L’identite de Pecriture de notre fragment et des deux cippes de Pan 100 nous a fait croire, au premier moment, que nous n’au-rions retrouve que quelque reste du cippe no. 16 ou, aussi bien, du no. 15 de notre Histria IV, qui nous sont parvenus tous Ies deux assez endommages. Mais l’examen du texte nous en a tout de suite dissua-des: nous y voyons la fin d’un texte latin et le commencement d’un text grec, qui n’ont aucune ressemblance avec la teneur des deux cippes deja connus. (Voir ci-dessus, p. 48, le dessin et la transcrip-tion de l’epigraphe). Les lignes 1,2/4 et 5 ne donnent aucune lec-ture suffisamment suggestive. Mais nous trouvons dans la 3-e ligne un nom, qui peut âtre reconstitue en entier et qui acquiert une va-leur exceptionnelle â notre fragment: Agovvjtiq) fpXă[jxjxq.. C’estle praefectus orae maritimae, Aruntius Flamma (j’avais d’abord lu Fla-vianus), bien connu par les deux exemplaires precedents des privileges d’Istrie, lequel recevait en 49, la demiere annee d’activite dans cette region de Flavius Sabinus, le gouverneur de la Mesie et le bien-faiteur des Histriens, l’ordre de celui-ci de veiller sur les interets de cette cite protegee: comme disait Sabinus aux Histriens: ro negi HevxrjV vfjbsiv dixcuofv ostcog] âxegaiov diavr)gr)'&f), savai impeXeg Agovvxicg (Voir le dessin et la transcription ci-des-sus, p. 71 et suiv. et cp. pl. VII, fig. 2). Les deux noms, du maire romain 'eţ du caissier, Tiberins Firmus et Flavius Secundus, sont com-muns. Au contraire le nom du maire besse est de nouveau tres inte-ressant: Valerius Cutiunis. Le fils est deja românise, mais le pere s’ap-pelle d’un bon vieux nom besse, Cutiunis. (Ce serait une grande er-reur de voir dans Valerius un nomen gentile et dans Cutiunis un cog-nomen du meme personnage: nous avons ici affaire â un barbare, qui, naturellement, epelle son nom k la grecque : un tel, fils d’un tel; cp. d’ailleurs la maniere de s’âppeler de tous les besses de Histria:. Histria IV et le present memoire). — Le nom Cutiunis est un pendant k Cutiula: tous les deux sont derive de Cotu (cp. ci-dessus, p. 121). Nous savons que le suffixe -la est diminutif; mais quelle est la na-ture du suffixe -nis, qui est assez rare et auquel Dumont-Homolle, M&langes, p. 559, n’ont accorde aucune attention? Nous le retrou-vons dans Bgovţeviq de Bgovţoq, Zinenis de Zines (Zina), Eptenis de Epte (Epta), Burzi-tzi-nis (v. ci-dessous, no. 52, etep. aussi Burdenis k cote de Burdipta, comme noms de localites). Nous .sommes d’avis d’apres Texemple de AsQeiţevtg (Aegţs-vig, cp. AsQ^s-Ădvrjq: le nom du «grand Dieu» thraco-hellene d’Odessos: Kalinka, no. 114) = Der-zenus (-jtogiq = -porus, etc.), que le suffixe thrace -viq correspond aux suffixes greco-latins -voq, -nus, avec une vocalisation specifique, thrace, qui prefere le i k l’o et k Yu. 52. Autel en pierre calcaire, brise en trois morceaux, en diagonale (voir pl. VII, fig. 3), trouve parmi les decombres de la courtine a. L’eclat de pierre entre les deux gros fragments du monument n’a pas pu etre retrouve, ce qui nous donne beaucoup d’ennui dans la ligne 9 de l’epigraphe, oii nous retrouvons un nouveau nom thrace, assez www.digibuc.ro 123 HISTRIA VII. 123 inattendu et dont la restitution est tres delicate. La perte de cet eclat nous fait regrefter 1—2 lettres dans chaque ligne depuis la premiere jusqu’â la dixieme. La lecturi de l’epigraphe est toutefois parfaitement assuree^Hauteur de l’autel, 1.35 m., largeur 0.46 et 0.50, r. 040—0.41; epaisseur identique â la largeur. Lettres rustiques hautes de 0.045—0.050, sauf dans Ies deux premieres lignes, ou elles n’ont que 0.035 m. Dans la 7-eme ligne le lapicide avait oublie un L; il l’a grave, tr£s petit, aprfe coup. Voir le dessin et la transcription ci-dessus, p. 74 et 75. Le monument a ete dedie le 13 juin de Pan 177. Les abbr6-viafions sont les memes que dans l’inscription precedente de Pan 176: nous avons donc transcrit, sans plus, curag(entibus) et non cura(m) a(gentibns). En ce qui concerne le mot vetr(ani), nous avons transcrit vet(e)r(ani); mais nous sommes enclins â croire que sa repe-tition en 176 et 177 pourrait bien indiquer une prononciation reelle vetr(ani): Panciennete du mot roumain bătrân serait alors reculee dans cette region jusqu’en 176. Interessante est aussi la dedicace pour un seul Imp(erator), quoiqu’il y en avait deux: IMPP AVGG; c’est d’ailleurs une resistance â l’innovation introduite par Marc-Aurele, qui est generale et que nous retrouverons aussi dans le village voisin de Celer (ci-dessous, no. 53); le monde mediterraneen n’a pas voulu reconnaître une pluralite de l’idee imperiale; meme lorsqu’on a defi-nitivement partage l’empire entre plusieurs empereurs, les differents empires ont continuellement lutte (comme les grands etats hellenisti-ques) pour se reintegrer dans l’empire unique et indivisible; d’ailleurs la lutte dure encore, meme ajourd’hui, lorsque tom les empires sont tombes. — Les noms des deux magistri de Pan 177 sont egalement communs: car Derzenm Biţi chez les Thraces n’est pas plus rare que Iulius Florm chez les Romains. — Tout-â-fait nouveau est au con-traire le nom du quaestor. Portant personnellement un nom romain, Front (o) (et non Front (inm), qui est plus rare), comme le maire Ge-nicius Brini de Pan 169, ou le maire Valerius Cutiunis de Pan 176, il nous r^vfele dans le nom de son pere un nom thrace encore inconnu: Bu(r?t)sitsinis. Justifions d’abord, pourquoi nous lisons dans la lacune les lettres R et T. Nous avonâ procede etymologiquement, partant de la fin du mot vers son commencement: il y a d’abord le suffixe -nis, bien connu (v. ci-dessus, p. 73 et 122); nous reconnaissons ensuite le groupe -tsi-, qui ne peut etre different de la racine thrace tzi-, connue par des noms comme Tzi-ta, Tzi-n-ta (cp. Saga-ris et Sanga-ris). Reste donc â completer: Bu??si. Parmi les racines thraces qui commencent par un Bu- nous distinguons d’abord celles qui con-tiennent un r: Bur-, ou un z: Buz. Ensuite, But-, Bul- et, difficilement, Bag-. Nous aurions donc: Bur?si, Buz?si, But?si, Bul?si, enfin ev. Bug?si. La presence bien sure d’un s a preş la lacune et la necessite de la sixi&me. lettre entre les trois du commencement et les deux de la fin, n’admettent, du point de vue thrace, que la combinaison Bur?si. Parmi les racines thraces qui commencent par Bur-, nous ne connais- www.digibuc.ro 1*4 VASILE PÂRVAN 124 sons que le seul nom BovQţidcov, Burziavo, de forteresse gete, preş de Shoumla, contenant aussi le groupe -si-. Mais notre monument paraît indiquer lui-meme dans Ies traces de lettre â la fin de la 9-feme ligne, un T. Nous aurions donc un Bu[rt]si- pour Burzi-, Or, cette equivalence nous est directement recommandee par l’autre, bien connue, Tsiema = Zema, avec, en plus, l’orthographe Diema et Cerna (le der-nier dans le nom de Iupiter Cememis1), divinite epichorique d’Al-bumus dans la Dacie, et dont le nom est forme d’apres la maniere tres connue de donner aux dieux thraces locaux le nom de la loca-lite en forme adjectivale: Aularcenus, Cadrenus, Rhaniscelenus, Sice-renus, etc.: cp, Kalinka, ind. p. 409 et Pârvan, Gânduri despre lume şi viaţă, etc., p. 9; Steuding ap. Roscher, Myth. Lex., I, p. 866, explique Cemenus comme un dieu celtique, mais ^ans en donner des raisons suffisantes). — Si notre restitution est adihise, nous pouvons compter avec un nouveau nom thrace compose, d’apres la coutume thrace bien connue, de deux mots ayant un sens concret: Burzi-, Burtsi, de «burz», «bereza» («hauteur», «colline») et -tei-, -tsi-, de «gvi>>, «gi-» («vivre») (cp. Tomaschek, p. 62 et 39). Par consequent Burtsi-tsi-nis (Burzi-tzi-nis) «celui qui vit sur Ies collines», «le Montagnard». — Exami-nons enfin du point de vue ethnique la succession des questeurs du vicus Quintionis, dans Ies cinq documents nouveaux que nous presen-tons maintenant au public. Le questeur de l’an 149 est un romain, Servilius Primigenius; de meme celui de l’an 169: Cocceius Firrnus; en 175 nous trouvons un thrace Dotu Zinebti; en 176 de nouveau un romain: Flavius Secundus; en 177 de nouveau un thrace Fronto Bu[r-tjsitsinis. Dans Ies demieres trois annees l’altemation est strictement appliquee. Mais il paraît qu’en general elle n’ait pas ete si exactement suivie. Remontant l’altemation des annees 175 —177 jusqu’en 169, l’annee 169 aurait du, p. e., nous faire connaître un thrace, ce qui n’est pas le cas. II semble, toutefois, que sous tel nom romain se cache tres souvent un thrace: en effet, Ies fils des Genicius, Valerius, Fronto, qui etaient, comme nous l’avons constate, des Besses, ont du paraître, si eux aussi ont ete appeles par leurs p&res par des noms roma ins, des roma ins authentiques, comme ce Valerius Marcus de Durostorum (CIL. III 7477), dont nous savons qu’il a ete un dace, seulement par le hasard qui nous a transmis Ies noms de ses enfants et qui sont daces. 53. Autel en pierre calcaire, bien conserve, trouve dans Ies ruines de la courtine a. Haut de 1.24, large de 0.54—0.55, r. 0.47, epais de 0.45—0.50, r. 0.42—0.46 m. Travail rural. Lettres tr£s grandes, hautes de 0.055—0-°65, sauf dans Ies deux demieres lignes (0.035—0.040) tracees et gravees assez maladroitement (voir la pl. VIII, fig. 1 et le dessin avec la transcription ci-dessus, p. 79). Quoique dedie la meme 1) Depuis longtemps c suivi d’un e ou i n’^tait plus prononc£ en latin comme k, mais, soit comme ts, soit comme tch. www.digibuc.ro HISTRIA VII. 125 ---------------------------r 125 annee, 177, que le demier autel du vicus Quintionis, ce monument du vicus Celeris nous fait connaître un tout autre milieu: un seul maire; pas de caissier communal; pas de Besses consistentes, seulement des Romains et toutefois un latin tres approximatif; dedicace faite aussi a Iuno Regina et non seulement k Jupiter; enfin l’ignorance la plus parfaite des choses politiques: Commode s’appelle chez ces vil-lageois Verus Caesar! Le nom du village est parfaitement sur: vicus Celeris (voir pl. VIII, fig. 1). Ceci nous permet de corriger la lecture de l’inscription trouvee par Tocilesco â Karaharman dans le terri-toire rural d’Istria, portant seulement CEERIS et completee par Ce(r)eris, chose admise ensuite par Ies editeurs du CIL. aussi1): III 7526. L’appellation du village d’apres un homme et non d’apres un dieu nous paraît aujourd’hui d’autant plus naturelle, que nous sommes en mesure de donner seulement des deux territoires voisins, d’Istrie et de Tomes, encore quatre autres exemples de villages de-nomines d’apres la meme habitude: vicus Quintionis (six inscriptions: ci-dessus et Histria IV, p. 722), vicus Casianus (deux: nos Nouv. de-couv. en Scythie Mineure, p. 534 et suiv.), vicus Secundini (ci-dessous, no. 61) et vicus Narcisianus (nos încep, vieţii rom. la gur. Dunării, p. 147), et deux autres exemples des regions voisines: vicus Clementianus, preş d’Ulmetum (notre Ulmetum, II 2, p. 370) et vicus Vero[b]rittianus preş de Carsium (CIL. III 12479). — Nous avons dejâ maintes fois insiste (cp. încep, vieţii rom. la gur. Dunării, p. 142—148) sur le role decisif des pioniers romains solitaires dans la fondation des etablissements romains au Bas-Danube et, par suite, dans la romanisation des indigenes. II suffit k present d’ajouter seulement Ies considerations suivantes. Tout village nouveau portant un nom romain signifie une victoire de la civilisation romaine contre la tenacite allogene. En effet Ies colonies romaines de l’Empire sont in-stituees dans la plupart des cas soit aupres, soit dans un village indigene, dont elles prennent le nom: Ies indigenes sont chez eux, Ies romains des intrus. Lâ au contraire, oii, en pleine solitude le romain achetant un praedium fonde une villa, avec Ies bâtiments, Ies outils, Ies serfs, k lui, romains, tous ceux qui viennent s’aggreger k ce premier noyau, transhumant la ferme solitaire en tout un village, s’etablissent en terre deja romaine, dans des formes romaines: la villa devient un vicus k organisation quasi-municipale romaine. La multitude des viei de la Scythie Mineure, portant des noms de pioniers romains est une preuve de plus pour la seriosite et la vivacite de l’oeuvre colonisatrice romaine dans le territoire daco-thrace du Bas-Danube. — Le nom du maire du vicus Celeris, Ulpius Ulpianus est assez suspecte au point 1) Lesquels ont commis d’ailleurs d'autres erreurs aussi: vicus Cereris (sic) aussi bien que vicus Clementinus (sic), vicus tunis Muca, vicus Sc.. ia sont considărăs dans le CIL. III, p. 2547, corane des viei intramurani, le premier d’Istrie, Ies autres de Tomes (!),—quant au vicus Vero[b]rittianus, il est localisă en Bithynie (!). www.digibuc.ro 126 VASILE PÂRVAN 126 de vue de l’ingenuite du personnage: nous sommes enclins â le pren-dre pour un ancien esclave thrace ou oriental d’un Ulpius veritable; raison suffisante aussi pour la construction de l’ablatif absolu de sa dedicace, avec ... l’accusatif. 54. Six fragments d’une plaque en marbre blanc, epaisse de 0.025 m., trouves comme materiei de construction dans le mortier qui rem-plissait Ies gros interstices entre Ies futs des colonnes en marbre, jetes de travers sur la direction du mur dans Ies fondements de la grande porte d’Istrie. A l’occasion du sondage fait pour determiner et ensuite degager Ies belles colonnes doriques (remplacees ensuite par du materiei de moindre qualite), nous avons decouvert les-dits fragments aussi. Lettres hautes de 0.05 m., de la fin du Il-e, ou du commencement du IlI-e s. apr. J.-Chr. (Voir pl. IX, fig. 1 et le dessin avec la transcrip-tion ci-dessus, p. 82 et 83). Inscription commemorative en rhonneur d’un empereur qui portait deja le sumom d’Invictus, c’est-â-dire pas plus ancienne que le temps de Caracalla (chez Septime Severe et Commode ce nom n’est que tout-â-fait exceptionnel). L’evenement celebre paraît avoir ete une victoire contre Ies Transdanuviani: [be]l-lum ul[tra limitem ou finesj. D’apres la tribunicia potestas III et un seul consulat (car le texte ne paraît pas avoir contenu un nombre d’or-dre pour le consulat) l’inscription conviendrait encore k Severe Alexandre et k Maximin. Tenant compte des guerres de Maximin au Bas-Danube, nous pourrions reconstituer l’epigraphe sur le nom de cet empereur, comme nous l’avons fait ci-dessus p. 83 et suiv. Ce n’est toutefois qu’une simple hypothese, que nous proposons par cette reconstruction aussi. 55. Fragment d’un autel ou d’une stele en pierre calcaire, trouve dans Ies decombres de la courtine e. Haut de 0.30, large de 0.40, epais de 0.125 m. (c’est un eclat); lettres rustiques d’epoque encore assez bonne (fin du Il-e s.), hautes de 0.055—0.060 m. (Voir pl. VIII, fig. 2 et le dessin avec la transcription ci-dessus, p. 84). II s’agit, tres probablement, d’une ara dediee k Jupiter par Ies vicani de quelque village des alentours d’Istrie. Dans la deuxieme ligne c’est la fin d’un nom propre, tel Claujdiano, et dans la troisieme la fonction: magis-[tratis], comme dans l’inscription de vicus Quintionis (Histria IV, p. 617): curagentibus Sulpicio Narcisso et Derzeno Aulupari magistratis. Nous restituons magistratis et non magistris, parce que magister s’ab-brevie, dans la presque totalite des cas, par mag., ou meme ma., et non par magis... 56. Autel en pierre calcaire, tres friable, fixe dans le parement du contrefort interieur gauche de la grande tour G, l’inscription k l’air, sur la face du contrefort qui regarde l’entree de la tour. Haut de 0.90, large de 0.44, r. 0.40. Lettres assez soignees du II—III s. (Voir pl. X, fig. 3 et le dessin avec la transcription, ci-dessus, p. 85 et 86). Lecture quasi desesperee. Le sens general de l’epigraphe, tres clair: dedicace k Hercule ou k Heros Sanctus. Les trois dernieres www.digibuc.ro 127 HISTRIA VII. 127 lignes, parfaitement lisibles: ar cinam [ e]x vot [o] p(osuit). Le mot arcina etait jusqu’â present inconnu: le Thesaurus l. L. ne le connaît pas. Dans le Glossarium med. et inf. Lat. de Du Cange nous le ren-controns sous la forme de arsina â cote d'arcina, mais dans des textes tr6s tards, du XlII-e s. Et meme chez Du Cange le sens du mot n’est pas trop clair. Nous sommes d’avis qu’il faut penser dans notre document â un diminutif d’arca: en effet, comme il s’agit d’un collegium funeraticium, dont Yarcarius, qui gardait Ies contributions des mem-bres, avait besoin d’une caisse, d’une petite arca, rien de plus na-turel que la dedicace d’un tel objet (cp. pour la fonction d'arcarius collegii CIL. III 7437, 1. 6, de Nicopolis ad Istrum). 57. Base en pierre calcaire constatee dans la rangee inferieure des blocs de parement de la courtine g, preş de la tour G, immediatement au-dessus des fondations. L’inscription se trouve sur la face d’en bas. Nous avons decrit le monument et lu l’epigraphe sans rien detruire du mur, â l’aide d’un petit sondage pratique entre Ies blocs du parement et â la lumiere artificielle. Les profils et une pârtie de la face gravee sont marteles. L’angle superieur droit de la base a ete brise, probablement â l’occasion de la mise en place de ce bloc du parement. Hauteur du monument, 2 m., largeur 0.69, epaisseur 0.63. L’inscription, gravee sur une des faces etroites du cippe. Lettres soignees, hautes de 0.040—0.045. (Voir le dessin et la transcription ci-dessus, p. 88 et 89). D’aprăs les sumoms que porte ici Septime Severe, l’inscription a et6 dediee entre 195 et 198. II paraît que l’invocation de 1’ ’Aya'&r) Tv%r) n’a pas ete employee â cette occasion: voir d’autres exemples chez Cagnat IGR. I 683, 697, 713, 788. L’ordre des noms de l’empereur est, comme d’habitude, assez arbitraire: Pitiş avant Pertinax. Interessant YAvyovovog au lieu de leŞaorog. Pour les resti-tutions des deux demieres lignes cp. Histria IV, nos. 33, 35, 36, 37, 39. 58. Base en pierre calcaire constatee dans la rangee inferieure des blocs du parement de la courtine i pr6s la tour 7, immediatement au-dessus des fondations. L’inscription sur la face d’en bas. Monument decrit et lu comme le precedent. Dimensions presque identiques â celles du no. precedent. Hauteur 2 m., largeur 0.68, epaisseur 0.58. Profils detruits. Lettres soignees, hautes de 0.04 dans la premiere et de 0.05 m. dans les autres lignes. Pas de lacune. (Voir le dessin et la transcription ci-dessus, p. 90). La meme concision du texte de l’epigraphe qu’au no. precedent. Ce fait et l’identite des dimensions nous fait croire que les deux bases, pour Severe et Domna, ont ete dediees en meme temps: 195—198. Nous possedons d’Istrie une autre base encore pour Iulia Domna (Histria iV, p. 645 et suiv.), mais du temps de Caracalla: c. a. 212—217. 59. Plaque en marbre blanc, tres fin, enlevee â quelque parement de luxe, deteriore â la suite d’une de ces vicissitudes dramatiques, dont la vie des cites du Pont Gauche fut remplie â partir du Il-e silele, et utilisee vers la fin du Il-e ou dans la premiere moitie du IlI-e s., www.digibuc.ro 128 VASILE PÂRVAN 128 comme table dedicatoire pour Y album d’un tres pauvre d'laoog. Haute de 0.29, large de 0.26, epaisse de 0.02, la plaque est complete sur trois cotes et n’est que peu endommagee sur le cote droit. Les lettres ne sont pas gravees, mais grattees, tres irregulierement, et presque cursivement, avec un clou. (Voir la pl. IX, fig. 2 et le dessin avec la transcription ci-dessus, p. 91 et 92). — L’inscription est complete. Le nombre tres restreint des membres du 'd'iaooq, six seulement, dont quatre occu-pent des dignites dans le collegium, est curieux, mais non inexplicable. En effet, nous voyons que les membres du thiase ne portent qu’un seul nom: ils sont, tres probablement, des esclaves. Pour economiser l’espace et le materiei on n’a inscrit que les chefs et les donateurs. Dans la petite chambre ou l’on se reunissait, Yalbum a du âtre place preş de l’image de Heros Domnus ou de tel autre dieu des petites gens, comme Hercule, Cybele, les Cabires ou Mithras. Outre l’fegetig et YevdwoQ du thiase, il y avait encore deux fiXozeifxoi, que nous devons interpreter comme des presidents ou secretaires du college (des ovvaycoyelg, comme ils s’appellaient â Istrie). Le titre de (piXozei/Aoq donne â un esclave ne peut pas nous surprendre: cp. encore AEM. VI 25,50-.— En ce qui concerne les noms de notre liste, quatre sont grecs, deux thraces et un seul romain: presque un symbole statistique pour la composition ethnique de la viile d’Istrie (â la campagne la propor-tion etait, naturellement, differente). Les noms grecs sont communs et ne nous disent rien de particulier. Le nom romain et les noms thraces meritent au contraire d’etre consideres de plus preş. Maft-f-dva 2loi est la fille ou l’epouse, de nom romain, du thrace liorjg en latin Sisus: quoique ecrit en grec, le nom est prononce â la ro-maine: par consequent un exemple de plus pour la profonde romani-sation des Thraces du territoire histrien (cp. ci-dessus, p. 120—121). Quant â l’«honorable» Jţ.ov'âtovgaq, il nous fournit la troisieme forme, originale, des noms thraces derives de la racine Cutiu; â Cutiula (deja chez Tomaschek II 2, 51), nous avons ajoute ci-dessus, p. 122 et 121, la forme Cutiunis et â present la forme Cuthiuras (pour la forme avec & au lieu de z, cp. Kov'âsiv et -xv&r)q chez Tomaschek p. 51). Le suf-fixe onomastique -ras est deja connu. Nous connaissons encore Biav-gag (probablement le meme que Biftă-gag), Răzagog et Aslaogog (â de-sinence grecisee) et, avant tout, TaXovgog, TaXovga, au lieu de TdXovXog (de Td.govXog), ou -gog, -ga n’est qu’une variante pour -Xog, -Xa, exacte-ment comme dans notre cas: Cutiula et Cutiura (cp. ci-dessus, p. 94). 60. Autel en pierre calcaire, trouve sous les decombres de la cour-tine a, haut de 1.23, large de 0.59—0.61, r. 0.45—0.48, epais de 0.56—0.57, r. o.42-*-o.44. Lettres tresrustiques, hautes de 0.052 sauf le D et le M de la premiere ligne et quelques O et I dans les lignes suivantes. Premiere moitie du IlI-e siecle. Un L comme le X grec, dans le mot SAiVIA. (Voir pl. VIII, fig. 3 et le dessin avec la transcription, ci-dessus, p. 95).— Antonim Dolentis est un thrace. Dolens est la forme latine du thrace AoXrjq, genit. AoXrjovg (voir ci-dessus, www.digibuc.ro 129 HISTRIA VII. 129 p. 95 toutes Ies references), que nous avons rencontr6 dans le vicus Quintionis aussi, mais dans l’autre forme latinisme Dolus, -i (v. ci-dessus, p. 121). — Lenom de la m&re de Dolens est romain, mais exprimi â la grecque, avec le genitif: Salvia AniciL Salvia est un cognomen assez r6pandu en Illyricum et en Orient (CIL. III ind.). Anicius est au con-traire extremement rare dans cette fonction (â peine un exemple, de Potaissa: CIL. III 7688, un Aur(elius) Anicifus], dans une liste de soldats). Malgre son nom romain, Salvia a pu tr&s bien etre d’origine thrace ou grecque, vu que la coutume grecque de s’appeler apparaît aussi dans la composition de son nom. — L’autel funeraire d’Anto-nius a ete trouve â la meme place que Ies cinq autels votifs du vicus Quintionis, le village des Besses (ci-dessus, nos. 46, 49, 50, 51 et 52). Comme Antonius aussi se trouve etre un besse, on peut exprimer l’hypothese qu’il a ete originaire de ce village. 61. Autel en pierre calcaire ayant perdu sa base avec une pârtie du tronc meme, trouve devant la grande porte d’Istria. A fait prohab lement pârtie du parement de l’une des tours du Zvnnger (cp. Histria IV, le plan. de la page 623). La pârtie conservee est haute de 0.96, large de 0.56, r. 0.50 et epaisse de 0.52, r. 0.46. Lettres hautes de 0.03—0.04 sauf l’O qui varie. A sans bare horizontale, comme un A grec, mais seulement dans Ies premieres lignes. La dedicace aux dieux et Ies noms de l’empereur et de son corigent sont marteles. Lettres assez laides.—On peut restituer tout le texte sans aucune lacune. (Voir pl. X, fig. 2 et le dessin avec la transcription ci-dessus, p. 97 et suiv.). Dedicace â Jupiter et Junone faite en 237 par Ies cives Romani et Lai du vicus Secundini (nouveau), par Ies soins des deux magistri du village, Aurelius Fortunatus et Aelius Herculanus. Sauf le nom de la population qui cohabite avec Ies Romains, rien d’excep-tionnel. Qui 6taient donc Ies Lai ? On connaissait deja depuis 1882 une autre inscription d’un village voisin, du territoire rural de To-mes, wico [ITJurre Muca» (AEM. VI 11, 19 = CIL. III 7533), oii l’on avait egalement rencontr6 des [ci]ves Roman[i e]t Lae consi-[stjentes. Mais personne n’avait pu donner une explication de ce nom. — Examin6e de plus pr&s cette derniere inscription se trouve etre un parfait pendant â la notre, aussi comme 6poque (v. pl. X, fig. 1): nous avons meme une graphie analogue de l’A comme A; la date «fin du IlI-e siecle» que Domaszewski lui avait assignee, se trouve reculee de plus d’un demi silele par l’exemplaire dat6 de notre nou-velle inscription. — Voici donc â cot6 des LAE de Tomes Ies LAI d’Istrie. II n’est pas trop difficile, â l’aide de ce double orthographe de deviner de quoi il s’agit: c’est le mot grec AAOI qui pouvait etre Egalement bien transcrit en latin avec LAE et avec LAI. Mais Aaoi est un terme qui a eu dans l’histoire du colonat romain un immense 6cho (cp. surtout Fostowzew, Studien zur Geschichte des romischen Kolonates, Leipzig 1910). Les rois hell6nistiqueă ont essaye, en Egypte comme en Syrie et en Asie Mineure, de creer une clase sociale-eco- 9 A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. II. Mem. 1. www.digibuc.ro 130 VASILE PÂRVAN 130 nomique d’ouvriers agricoles (petits proprietaires on non) directement d^pendants du roi et auxquels etaient affermes par petits lots Ies grands domaines du roi et de l’etat: ces (SaaiXixol yscoQyol ou Xaoi, petits fernuers, privilegies et defendus par tous Ies moyens contre Ies abus des grands fonctionnaires fiscaux et des grands proprietaires ou fermiers, etaient pour la plupart des indigenes, des «fellachs», et non des colons etrangers. Toutefois ils commencent tres tot â s’enfuir des terres qui leur avaient ete assignees ne pouvant pas supporter ni Ies lourds impots ni Ies innombrables prestations en ihain d’oeuvre et autres travaux forces. C’est alors qu’on leur applique le principe de 1 ’lâia (adopte aussi par Ies Romains sous le nom de origo), en Ies liant â leur lopin de terre: ils deviennent donc presque des serfs et leur etat du servage. Les empereurs romains reprennent l’essai des rois hellenistiques, mais sans plus de succes. Caracalla se voit donc oblige d’exclure du droit de cite romain tous les bfxoXoyoi de l’Şgypte, en les considerent sur le meme pied que les dediticii (cp. Rostowzew, o. c., p. 222 et suiv.).  cette epoque les Xaoi et les coloni homologi («qui homologi moregentilicio nuncupantun: Cod. Theod., XI 24, 6, 3) sont pratiquement une et la meme chose. Mais si nous connaissions jusqu’â present des Xaoi dans tout l’Orient hellenistique, etablis en toutes sortes de terres publiques, meme des cites autonomes, les inscriptions des provinces europeennes et latines de l’Empire n’avaient nulle part documente ce terme. En ce qui concerne la Thrace et surtout les provinces danubiennes, le regime agraire qu’on recontre ici, est celui de la moyenne et petite propriete appartenant â des ci-toyens et veterans romains ou â des indigenes, tous libres, et organis£s par communes rurales tres florissantes. Le syst^me du fermage forc6 paraît y etre presque inconnu jusqu’â l’epoque qui nous preoccupe, le IlI-e silele. Mais qu’est-ce que vont alors chercher ces ŞaaiXixol Xaoi en Scythie Mineure ? Nous sommes d’avis qu’il n’y a qu’une seule rdponse: les divers dediticii, Barbares reţus dans l’Empire, sont organises comme ouvriers agricoles officiels sur les domaines de l’Etat. Ils sont ces gentiles des provinces latines orientales, ou laeti des provinces latines occidentales, qui k partir de la fin du IlI-e silele de-vieiment les colons xav’eţoxyv des terrae laeticae. (Voir ci-dessus p. 101 et suiv. les textes et la litterature de la question). Toutefois on ne connaissait pas, meme chez Ammien, aucune organisation des gentiles en Orient jusqu’â la fin du IV-e silele, tandisque notre inscrip-tion du vicus Secundini nous montre que sous le nom de ylaoi les divers gentiles ont ete organises deja en 237 comme des colons libres et que, malgre leur qualite de dediticii, ils sont plutot assimiles aux gentes libres de l’empire, vivant, dans une presque egalite de droit prive avec les cives Romani, dont ils deviennent le complement agraire dans les viei de la Romania danubienne. En effet, le document d’Istrie nous introduit au milieu meme du proces d’infiltration pacifique et de romanisation des barbares qui habitaient aux confins www.digibuc.ro 131 HISTRIA VII. 131 de l’Empire. De meme qu’avant Caracalla nous retrouvons si souvent dans Ies villages de la Scythie Mineure des cives Romani et Bessi consistentes, egalement pourvus de droits civiques, mais vivant d’une vie uniquement romaine, de la meme manilre voyons nous apres Caracalla apparaître Ies Lai (Lae) dans ces memes villages comme habitants de langue, de moeurs et d’organisation romaine, quoique du point de vue purement ethnique on tient encore â affirmer leur personnalite differente. De tout î’Illyricum nous ne pos-sedons qu’un seul autre exemple de Gentiles consistentes au milieu des Romains et, quoique differents de ces demiers, menant une vie pro-fondement romaine: â Virunum en Norique (CIL. III 4779 avec 4777 et 4778), pr&s de la frontiere italienne, nous rencontrons Ies gentiles qui consistunt (in Manlia) faisant des dedicaces Genio Augusti iuven-tutis Manliensium, et contribuant de leur argent â l’erection des monu-ments, ensemble avec cette iuventus Manliensium, constituee. en colle-gium (qui dedie encore des monuments â la deesse illyre Epona ou â Fortuna Augusti), tres probablement en camarades d’armes, egalement obliges de veiller â la garde du limes imperial contre Ies bar-bares et par suite beneficiant d’un traitement civil absolument egal. Quoique Ies inscriptions de Virunum ne soient pourvues d’aucune indication editoriale â propos de l’epoque d’oii elles datent (notre proteste contre la mauvaise habitude de publier des inscriptions en sim-ples caracteres typographiques, sans aucun detail sur l’epoque â la-quelle elles appartiennent, n’a pu provoquer dans la commission des Complements du CIL et des IG, preş V Union Academique Internationale, en avril, c. a., qu’un voeu officiel assez incomplet) nous sommes enclins, d’apres leur contenu, â Ies attribuer toujours au IlI-e siecle, c’est-â-dire â la meme epoque, dont relevent nos documents d’Istrie et de Tomes. L’egalite de situation civile, religieuse et sociale des cives Romani et des gentes apparaît comme indubitable dans ces trois cas et implique une evolution contemporaine. — En effet, si nous re-flechissons au fait que le proces de colonisation des barbares dans l’Empire commence deja sous Auguste et Neron et que par exemple, chez nous dans la Dacie Superieure ou dans la Mesie Superieure, nous retrouvons meme des Mauri Gentiles qui vers le milieu du Il-e silele cultivent la terre, comme veterans en Transylvanie ou dans la Petite Valachie (CIL. III, d. LXVII a. 158 et Pârvan, Arch. Anzeiger, 1913, p. 373 et suiv.), tandis que la Dacie deTrajan (d’ailleurs comme Ies deux Mesies et Ies deux Pannonies) est continueilement colonisee avec des barbares immigres: Daces libres, Carpes, Sarmates, Ger-mains, etc., —■ il est evident que toutes ces gentes, analogues aux na-tions libres comprises dans l’Empire meme, etaient mdlangees d’ăgal â egal aux provinciaux romanises, et, vu que la coutume de lier Ies colons â la terre qu’ils travaillaient, n’etait pas encore la r&gle, ces barbares etaient tres vite romanises, par la voie que Ies dedicaces romaines des territoires ruraux d’Istrie, de Tomes, ou de Virunum nous illus- 9* www.digibuc.ro 132 VASILE PÂRVAN 132 trent d’une maniere si suggestive. Nous croyons donc, partant de l’examen de ces faits, que Ies Lai (Lae) de Scythie Mineure ne peu-vent pas etre des laeti dans le sens germanique du mot, adopte par la suite aussi chez Ies Romains, de Liten, mais comme des gentes li-bres, â propre civitas, comme p. e. ces cives Colini, que nous rencon-trons en 223 â Rome dans la garde pretorienne. .11 n’est donc pas necessaire d’admettre deja du temps de Maximin des laeti en Scythie Mineure, mais seulement des Lai [ Aaoi], Lae (Laoe, de Aaoi, Gentes); Ies cives Romani et Lai consistentes vico Secundini sont tout simple-ment des Romains et des Peregrins qui vivent ensemble, â la Romaine, exactement comme quelques dizaines d’annees auparavant Ies cives Romani et Bessi. — Nous savons que beaucoup de Daces libres (Cos-toboques, Carpes), de Sarmates et de Goths s’infiltrent en Scythie au cours du Il-e, IlI-e et IV-e siecle.  quelles nations auront appartenu Ies Lai (Lae) des territoires d’Istrie et de Tomes, c’est tres difficile de preciser. Mais vers 237 Ies barbares qui battaient avec le plus de violence dans cette region aux portes de l’empire, c’etaient Ies Carpes et Ies Goths qui detruisirent Istrie aussi, en 238 (vita Max. et Balh. 16, 3). — II suffit, en tout cas, d’attirer maintenant l’attention sur la situation extremement interessante qui a du se creer dans le cas oii Ies gentes du victis Secundini ont ete d’origine dace: des Daces libres (Costoboques et Carpes), descendus des collines de la Moldavie Septentrionale et Orientale, absolument de la m£me maniere dont Ies Daces libres du Nord de la Transylvanie descendaient dans la Dacie de Trajan au Il-e et au IlI-e siecle. Ces immigrants s’infiltraient dans le territoire daco-romain de la Scythie Mineure,' ou, dans Ies diverses davae daces (cp. le vicus Buteridavensis constate dans le territoire meme d’Istrie: Histria IV, p. 725), ils retrouvaient des freres dans l’accep-tion la plus litterale du mot: vers 237 il etait encore tres possible de rencontrer ici de vieilles gens qui parlaient toujours l’ancien patois et constituaient ainsi le trăit d’union entre Ies nouveaux venus et Ies anciens colons, presque totalement romanises. (Cp. maintenant pour Ies Daces de la Scythie Mineure notre livre roumain sur Ies Ori-gines de la vie romaine aux Bouches du Danube, Bucarest 1923, ou bien notre memoire italien, I primordî della civiltă romana alle foci âel Da-nubio, dans YAusonia' X, Rome, 1921). Mais la question des Lai et des Laeti et Gentiles dans l’Empire romain est trop vaste et compliquee pour pouvoir etre meme effleur^e ici, dans un simple commentaire epigraphique. 11 nous faudra• donc revenir sur tous ces problemes dans une etude â part. www.digibuc.ro E R R A T A La p. 6 (no. 3) trebue adăogată inscr. dela Olbia, citată la p. 108, no. 3. La p. 107—132 s’au strecurat în rezumatul francez, alăturea de diferite asperităţi de limbă, de care ne dăm bine seama, fără însă a le puteă întotdeauna evită, încă şi următoarele greşeli de tipar, pe care o grabă independentă de voinţa noastră ne-a făcut să le comitem: P. 109, r. 6 de jos: convainquants, în loc de convaincants. P. iii, r. 2: apporte, în loc de r apporte. P. iii, r. 16: controler, în loc de contrâler. P. iii, r. 18: bare, în loc de barre. P. 113, r. 17 de jos: notre, în loc de nâtre. P. 114, r. I de jos: bare, în loc de barre. P. IIS, r, I de jos: le tribe edonien, în loc de la tribu edonienne. P. 116, r. 18: text, în loc de texte. P. 116, r. 4 de jos: â trebue suprimat. P. 118, r. 18 de jos: Ies, în loc de le. P. 118, r. 6 de jos: quelq’un, în loc de quelqu’un. P. 121, r. 1 de jos: correcte, în loc de correct. P. 125, r. 16: dânominis, în loc de dbiommis. P. 125, r. 1 de jos: suspecte, în loc de suspect. P. 129, r. 1 de jos: clase, în loc de classe. P. 131, r. 21: proteste, în loc de protestation. www.digibuc.ro Vasile Pârvan, Histria VII. I Fig. i. Inscripţie funerară din sec. V—IV a. Chr. (Vezi mai sus, p. 3). Stfele fun£raire]du V—IV s. av. J.-Chr. (Ci-dessus, p. 107, no. 2). Fig. 2. Decret onorific din sec. III a. Chr. (Vezi mai sus, p. 7). Decret honorifique du IlI-e s. av. J.-Chr. (Ci-dessus, p. 108, no. 4). Fig. 3- Decret onorific din sec. III a. Chr. vorbind de un Movaeîov la Histria (Vezi mai sus, p. io). Decret honorifique du IlI-e s. av. J.-Chr. mentionnant le MOVOSÎOV d’Istrie (Ci-dessus, p. 109). Memoriile Secţiunii Istorice, Seria III. Tom. II Mem. 1. www.digibuc.ro Vasile Pârvan, Histria VII. II ii" Fig. i. Fragment de decret din sec. III a. Chr. (Vezi mai sus. P. 13)- Fragment d’un decret du III-e s. av. J.-Chr. (Ci-dessus, p. no, no. 6). Fig. 2. Fxagment de epistil din sec. III a. Chr. (Vezi mai sus, p. 15). Fragment d’^pistyle du III-e s. av. J.-Chr. (Ci-dessus. d. 15). Fig. 3- Fragment de stelă din sec. III a. Chr. (Vezi mai sus, p. 16). Fragment d’une stele du III-e s. av. J.-Chr. (Ci-dessus, p. 16). Fig. 5- Fragment dintr’o stelă din sec. Chr. (Vezi mai sus, p. 21). Fragment d’une stfele en marbre du I-er J.-Chr. (Ci-dessus, p. 21). I a. s. av. Ftg. 4. Fragment de inscr. din sec. III a. Chr. (Vezi mai sus, p. 16). Fragment d’inscriptiondu III-e s. av. J.-Chr. (Ci-dessus, p. 16). A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice, Se?ia III, Tom. 11, Mem. 1. www.digibuc.ro Vasile Pârvan, Histria VII. III Fig. i. Fragment de decret onorific din sec. II a. Chr. (Vezi mai sus, p. 18). Fragment d’un decret honorifique du II-e s. av. J.-Chr. (Ci-dessus, p. iio. no. ii). Fig. 2. Fragment de decret onorific din sec. I a. Chr. (Vezi mai sus, p. 22) Fragment d’un decret honorifique du I-er s. av. J.-Chr. (Ci-dessus, p. iii, no. 15). A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice, Seria III, Tom. II, Mem. 1. www.digibuc.ro Vasile Pârvan, Histria VII. IV Poemă funebră greacă din vremea lui Augustus în amintirea unui student din Histria mort la Cyzic. (Vezi mai sus, p. 26). £pigramme funebre en Vhonneur d’un dtudiant grec d’Istrie mort â Cyzique vers la fin du I-er s. av. J.-Chr. (Ci-dessus, p. n2,no. 17). A. R.— Memoriile Secţiunii Istorice, Seria III, Tom. II, Mem. 1. www.digibuc.ro V Vasile Pârvan, Histria VII. '^■OY^!,VlOYTHh Fig. I. Fragment de decret onorific de pe la 50 a. Chr. (Vezi mai sus, p. 24). Fragment d’un dfcret honorifique, de la rnoitie du I-er silele av. ].-Chr. (Ci-dessus, p. iii no. 16)- Fig. 2. Fragment de inscripţie manumissională din sec. I p. Chr. (V. mii sus, p. 38). Fragment d’un document manumissional du 1-er s. apr. J.-Chr. (Ci-dessus, p. 113, no. 37). Fîg. 3- Fragment de inscripţie dedicatorie din vremea Antoninilor. (V. mai sus, p. 53). Fragment d’une dddicace du temps des Antonins. (Ci-dessus,p. 117.no. 43). Fig. 4. Fragment de inscr. gr. din sec. III—II a. Chr. (Mai sus, p. 20). Fragment d’inscr. gr. du III—II s. av. J.-Chr. (Ci-dessus, p. 20). Fig. 5- Rest dintr’o listă de membri ai unui colegiu: sec. II p. Chr. (Mai sus, p. 52). Fragment de Valbum d’un {Haooţ du Il-e s. apr. J.-Chr. (Ci-dessus, p. 117.no.42). A. R.— Memoriile Secţiunii Istorice, Scria III, Tom. II, Meni. i. www.digibuc.ro Vasile Pârvan, Histria VII. VI Fig. i. Altar vctiv pus la 13 Iunie 149 de sătenii din vicus Quintionis. (Mai sus, p. 56). Autel votif clădii le 13 juin 149 par Ies Romains et Ies Resses du vicus Quintionis. (Ci-des9us p- iik). Fig. 2. Fragment de epistil cu o dedicaţie unui Anton!n..(Mai sus, p. 62). Fragment d’un epistyle en marbre d’un edifice d6di£ â un empereur de la familie des Antonins. (Ci-dessus, p. 119. no. 48). Fig. 3- Altar votiv pus 1 a 13 Iunie 169 de sătenii din vicus Quintionis. (Mai sus, p. 63). Autel votif dddi6 le 13 juin 169 par Ies Romains et Ies Besses du vicus Quintionis. (Ci-dessus, p. 120). A. R. — Memoriile Secfiunii Istorice, Seria III, Tom. II, Mem. 1. www.digibuc.ro Vasile Pârvan, Histria VII. VII Fig. i. Altar votiv pus la 13 Iunie 175 de sătenii din vicus Quintionis. (Mai sus, p. 67). Autel votif dddiă le 13 juin 175 par Ies Romains et Ies Besses du vicus Quintionis. (Ci-dessus, p. 121). Fig. 2. Idem, dela 13 Iunie 176 (mai sus, p. 71). Idem, du 13 juin 176 (ci-dessus, p. 122). Fig. 3. Idem, dela 13 Iunie 177 (mai sus, p. 74). Idem, du 13 juin 177 (ci-dessus, no. 52, p. 122 et suiv.). A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice, Seria III, Tom. II, Meni. r. www.digibuc.ro Vasile Pâr van, Histria VII, VIII Fig. i. Altar votiv pus în anul 177 de primarul din vicus Celeris. (Mai sus, P- 79)- Aute votif dedid en 177 par le maire du vicus Celeris. (Ci-dessus, no. 53, p, 124 et suiv.). Fig. 2. Fragment de altar votiv rural din sec. II—III (mai sus, p. 84). Fragment d’un a utelvotif paysan du II—III s. (Ci-dessus, p. 126, no. 55). Fig. 3- Monument funerar al unui bess romanizat, (Mai sus, p. 95) Monument fun^raire dJun besse romanist. (Ci-dessus, p. 128, no. 60). A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice, Scria III, Tom. II, Mcm, 1. www.digibuc.ro Vasile Pârvan, Histria Vil. Fig. x. Fragment de inscripţie comemorativă, poate dela împăratul Maximinus. (Mai sus, p. 82). Fragment d’inscription commâmorative, d£diee, ev., par l’empereur Maximin. (Ci-dessus, p. 126, no. 54). Fig. 2. Lista membrilor unui colegiu funeraticiu dela Histria. (Mai sus, p. 91 şi urm.). Album d’un thiase d’Istrie. (Ci-dessus, p. 128). A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice, Seria III, Tom. II, Mem, 1. www.digibuc.ro Vasile Pârvan, Histria VII. X Fig. i. Altar votiv pus de Romanii şi de LAE (AAOI) dintr’un sat de lângă Torni. (Mai sus, p. 98—99). Autel votif dedi£ par Ies c. R. et Ies LAE ('AAOI) d’un viilage du territoire de Tomes. Ci-dessus, p. i2q). Fig. 2. Altar votiv pus în anul 237 de Romanii şi de LAI (AAOI) din satul lui Secundinus de lângă Histria. (Mai sus, p, 97 şi urm.). Autel votif dtSdi<5 en 237 par Ies c. R. et Ies LAI (AAOI) duvicus Secundini. (Ci-dessus, p. 120 et suiv.). Fig- 3- Inscripţie votivă pusă pentru un colegiu funera-ticiu. (Mai sus, p. 85 şi urm.). D^dicace d’une urcina (!) â l’usage d’un college fun£ratice. (Ci-dessus, p. 126, no. 56). Memoriile Secţiunii Istorice, Seria III Tom. II, Mem. /. www.digibuc.ro PUBLICITATEA DREPTURILOR REALE IMOBILIARE ŞI REGIS-TRELE DE PROPRIETATE COMUNICARE DE ANDREI RADULESCU MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE Şedinţa dela 22 Iunie 1923 încerc să vă înfăţişez o problemă de natură juridică, care însă este de interes general şi are o însemnătate deosebită pentru vieaţa economică. Faţă de complexitatea acestei probleme comunicarea de azi nu este decât o restrânsă contribuţiune pentru luminarea şi rezolvarea ei, menită să atragă şi atenţia celor cari nu sunt specialişti. I Este ştiut că drepturile reale, al căror tip este dreptul de proprietate, sunt, prin natura lor, opozabile erga omnes. Ca să poată fi opuse persoanelor streine de actul juridic, din care derivă asemenea drepturi, s’a simţit nevoia să fie aduse la cunoştinţa lor. Aducerea la cunoştinţa acelor persoane, denumite cu expresia: cei de al treilea, s’a făcut fie prin îndeplinirea unor formalităţi solemne, fie printr’o anumită publicitate. Nevoia s’a simţit în special pentru drepturile reale asupra imobilelor. In dreptul roman, unde vânzarea crea numai obligaţiuni, strămutarea proprietăţii avea loc, chiar pentru părţile contractante, prin mancipaţiune, săvârşită faţă de martori, prin cessio 1 A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. II. Mem. 2. www.digibuc.ro 2 ANDREI RĂDULESCU 134 in jure, în prezenţa magistratului, formalităţi dispărute în dreptul lui Iustinian, sau prin predarea lucrului, prin tradi-ţiune1). S’a întâmplat uneori că nici acest mijloc de publicitate să nu mai existe când formele tradiţiunii erau prea simple sau când nu mai erâ necesară, de pildă în caz de constitut posesor. In decursul vremii s’au întrebuinţat şi alte mijloace de publicitate. Se anunţă de mai multe ori la anumite zile, de obi-ceiu la zile de târg, încheierea actului juridic pentru ca acei,, cari se credeau loviţi să-şi formuleze pretenţiile, sub sancţiunea de a nu le mai puteă invocă; sau se treceau asemenea acte în registrele publice2). Pentru a se înlătură neajunsurile isvorîte din lipsa de publicitate sau dintr’o publicitate rea şi a se da mai multă siguranţă transmisiunilor imobiliare şi constituirilor de ipoteci, în Franţa, — a cărei legislaţie ne interesează în deosebi—în timpul marei revoluţiuni, prin legea din 11 Brumar anul VII (1 Noemvrie 1798), care aveă de scop să organizeze regimul ipotecar, s’a introdus transcripţiunea tuturor actelor de transmiterea proprietăţii. Principiul acestei legi eră că numai prin transcriere se transmite proprietatea nemişcătoarelor, faţă de cei de al treilea. Până în momentul transcripţiunii, faţă de aceştia, rămâne proprietar tot vânzătorul. Lipsa transcrierii o puteă invocă oricine a contractat cu proprietarul; deci şi creditorii hirografari. Când s’a întocmit Codul Napoleon nu s’a mai păstrat acest principiu, cu toate că s’au înscris unele texte, în cari se vorbeşte de transcripţie. S’a pus principiul, contrar dreptului roman şi la care se ajunsese printr’o evoluţie îndelungată, că proprietatea se transmite numai prin efectul consimţimântului părţilor. In ce priveşte transcripţia însă, deşi a prevăzut-o pentru donaţiuni, s’a hotărît ca rezolvarea chestiunii în general să aibă loc la vânzare şi apoi la ipoteci dar acolo s’a înlăturat, astfel că s’a revenit la vechiul drept frâncez când nu se cereă. x) Cod. De pactis. cart. II tit. 3 1. 20. 2) Planiol. Droit civil I, No. 2603 şi urm. www.digibuc.ro PUBLICITATEA DREPTURILOR REALE IMOBILIARE 3 135 transcripţia. O vânzare dar — sub regimul codului Napoleon — erâ valabilă faţă de cei de al treilea, fără această formalitate; destul ca actul să fi avut dată certă. Cei de al treilea, însă, nu puteau şti de existenţa vânzării fiindcă actul — cu toată data lui certă — erâ în mâinile părţilor. Vânzătorul puteâ vinde altuia, putea ipotecă altuia, puteâ face diverse acte juridice asupra imobilului său fără ca terţii să ştie de asemenea acte, întrucât nu există vreo formă de publicitate. Se părăsise asfel bunul sistem din timpul revoluţiei şi se reînviase trecutul cu nesiguranţa lui. N’a trecut prea mult timp şi văzându-se neajunsurile s’a căutat să se îndrepte răul. In parte s’a ajuns la aceasta, după multe amânări, deabiâ prin legea din 23 Martie 1833, prin care s’a restabilit transcripţia. Şi această lege are destule defecte. După ea sunt supuse transcripţiunii actele, prin cari se produce o transmitere între vii, renunţările la drepturile câştigate asupra imobilelor, ho-tărîrile prin cari se constată convenţiunile verbale de transmiterea proprietăţii sau cari pronunţă o adjudecare. Nu se transcriu transmiterile prin moarte; nu se transcriu nici ho-tărîrile, prin cari se admite rezoluţia, nulitatea sau resciziunea unui act transcris, dar despre acestea se face menţiune pe marginea registrului unde e transcris actul în chestiune. Nu se transcriu, deasemenea, actele declarative, prin cari se confirmă nulitatea relativă a unui act translativ si nici renunţă- 9 * rile înainte de acceptare. Pentru ca o persoană să poată invocă lipsa transcripţiei, trebuie să aibă asupra imobilului un drept, fie real, fie personal, care să fie supus publicităţii şi pe care să-l fi conservat conform legii. Sunt dar excluşi, aproape totdeauna, creditorii hirografari şi locatarii cu termen mai scurt de 18 ani. Cu câţiva ani mai înainte de legea franceză din 1855, s’a făcut o îmbunătăţire mai mare în Belgia, guvernată tot de codul civil francez. Prin legea din 16 Decemvrie 1831, prin care s’a modificat codul Napoleon cu privire la ipoteci şi privilegii, s’a reglementat şi publicitatea transmiterilor de proprietate şi a drepturilor reale. i* www.digibuc.ro 4 ANDREI RADULESCU I3& Prin acea lege s’a stabilit, între altele, că trebuiesc transcrise în întregime toate actele între vii, cu titlu gratuit sau oneros, translative sau declarative, de drepturi reale imobiliare. Deasemenea sunt supuse transcrierii : hotărîrile definitive, cari ţin loc de convenţiuni sau de titluri pentru transmiterea unor astfel de drepturi, actele de renunţare la ele şi locaţiunile mai mari de 9 ani sau cari cuprind chitanţă pentru cel puţin 3 ani de chirie sau arendă. Până la transcriere aceste drepturi nu pot fi opuse celor de al treilea, care ar fi contractat cu fraudă. Transcrierea se poate face în bază de hotărîri, acte autentice şi acte sub semnătură privată dar acestea din urmă trebuiesc recunoscute în justiţie sau înaintea notarului. Tot pentru publicitate s’a prevăzut că orice cerere de anulare sau revocare a drepturilor, care rezultă din actele supuse transcripţiei nu va fi primită înaintea instanţelor decât după ce a fost înscrisă în marginea transcripţiei. După ce s’a pronunţat hotărîrea se înscrie şi ea, mai exact se face menţiune, tot pe marginea registrului în urma menţiunei făcută despre acţiune astfel că terţiul află care a fost soarta acestei acţiuni. Sancţiunea este că asemenea acţiuni şi hotărîri dacă nu sunt înscrise, n’au nici-un efect faţă de cei de al treilea. Pentru privilegii şi ipoteci s’a păstrat formalitatea inscrip-ţiunii din dreptul francez, afară de unele excepţii, dar s’a introdus, ca regulă generală, publicitatea şi specialitatea, des-fiinţându-se astfel aşâ de criticatele ipoteci oculte şi generale. S’a prevăzut că subrogările şi cesiunile de creanţe privilegiate şi ipotecare nu pot fi opuse terţiilor dacă nu sunt făcute prin aceleaşi feluri de acte, admise pentru transcripţiune şi dacă nu se face menţiune pe marginea inscripţiei. Din punctul de vedere al opozabilităţii legea belgiană este mai largă decât cea franceză. Lipsa de publicitate poate fi invocată nu numai de anumite persoane, ca la francezi, ci de oricine ar fi contractat fără fraudă; deci şi de creditorii hirografari şi de locatari pentru orice timp. * * * Alcătuitorii codului nostru civil şi de procedură civilă au www.digibuc.ro *37 PUBLICITATEA DREPTURILOR REALE IMOBILIARE s cunoscut şi utilizat aceste izvoare. Ei au găsit oarecare începuturi de publicitate şi în dreptul nostru anterior şi sau inspirat de unele din rânduelile lui. In dreptul vechiu românesc, independent de întărirea domnească, proprietatea nu se transmiteâ numai prin consimţi-mânt, ca în sistemul codului Napoleon, ci potrivit dreptului roman, prin tradiţie, prin predarea lucrului; când existau şi titluri, acte, sineturi trebuiau predate şi acestea. Posesiunea sineturilor aveâ o mare importanţă; ea serveâ ca dovadă a proprietăţii, chiar când se pierduse posesiunea lucrului. Aşâ se explică grija mare, pe care o aveau de a nu pierde zapisele de moşie; aşâ se explică încercările de a răpi pământul prin răpirea ori distrugerea actelor; aşâ se explică desele plângeri contra cotropitorilor de moşii, învinuiţi că ei, uneori şi oamenii stăpânirii chemaţi să cerceteze, «le-au spart sineturile». Mai târziu s’a început a se trece sineturile în condici; mulţi boieri, multe mănăstiri îşi scriau zapisele moşiilor în condicile lor. Pare-se că prin sec. XVIII au existat pe la unele târguri şi isprăvnicii unele cojidici, pentru trecerea sineturilor de vânzări şi alte acte, de sigur sub influenţa ţărilor vecine dinspre Apus. In epoca Reg. organice s’a instituit în amândouă Principatele un fel de publicitate pentru zălogirile de lucruri nemişcătoare şi foile de zestre, pentru cari s’au instituit 2 condici, pecetluite cu pecetea domnească. Locuitorii din Bucureşti trebuiau să se adreseze Marelui Logofăt iar cei din judeţe la judecătoria judeţului, unde părţile locuiau sau unde se aflâ zălogul nemişcător ori dat de zestre. Trecerea în condică se făceâ în urma prezentării părţilor şi după o cercetare a Marelui Logofăt, cu privire la vârsta legiuită a părţilor şi dacă nu erâ vreo pravilnică împiedicare pentru încheierea împrumutării. Afară de aceasta Marele Logofăt porunceâ judecătoriei locului, unde se aflâ zălogul, să cerceteze, sub răspunderea ei, dacă lucrul este cu adevărat al datornicului şi să înştiinţeze despre aceasta. După aceste cercetări se treceâ în condică numele şi porecla părţilor, termenul de plată, suma împrumutată, felul ză- www.digibuc.ro 6 ANDREI RĂDULESCU 138 logului şi zapisul întocmit. Părţile semnau foaia respectivă din condică. Urmă apoi acolo adeverirea de către Marele Logofăt, care întăreâ şi zapisul şi-l dădea împrumutătorului. Aceeaş procedură se întrebuinţa de judecătoriile dela judeţe pentru actele de competinţa lor. Ele erau însă datoare să tri-meaţă în termen de 3 zile, la Logofeţia cea mare, copie adeverită a oricărei foi de zestre sau zălogire trecută în condicile cancelariei lor spre a fi trecute şi în condicile dela Logofeţia mare. Această îndatorire o avea şi Logofeţia faţă de judecătorii pentru toate actele de zălogire sau de zestre a nemişcătoarelor aflate în judeţe1). Cu chipul acesta se putea şti din condicele Logofeţiei ză-logirile de nemişcătoare şi înzestrările cu asemenea bunuri din întreaga ţară. In Moldova erau aproape aceleaşi dispoziţiuni. Locuitorii din Capitală trebuiau să se adreseze Divanului de apelaţie iar cei de prin ţinuturi tribunalelor ţinuturilor. Instanţa competentă, pe lângă celelalte formalităţi arătate, făcea şi «dreapta preţeluire» a nemişcătorului, pe care o treceâ şi în condică. Trebuiau apoi trecute toate alcătuirile de zestre cari treceau peste 1.000 lei2). Sancţiunea neînscrierii în condici eră că actul nu se ţinea în seamă, n’aveâ tărie. Regulele acestea de publicitate nu erau impuse locuitorilor de prin sate, pe motiv că asemenea îngrijiri nu numai că le sunt de prisos «pentru acum» ci le pot fi şi sarcină, îngreuiere şi-i strâmtorează în tocmelile lor. Sistemul, introdus de Reg. organice, a fost îmbunătăţit, treptat, treptat, pe cale de circulări şi ofise şi merită a fi cercetat mai cu amănunţime. In el predomină ideea că judecătorul, care ordonă trecerea în condică nu este un organ de înregistrare ci este îndreptăţit să constate şi temeinicia dreptului, ce se cere a fi înscris. Legiuitorul dela 1864 n’a fost, în această materie, un simplu *) Rea. Organic al Ţărei-Româneşti, art. 332 şi urm. 2) Reg. Organic. Anexa litera T. Aid se prevăd dispoziţii şi pentru adeverirea altor acte şi a c&piilor. www.digibuc.ro 139 PUBLICITATEA DREPTURILOR REALE IMOBILIARE 7 reproducător al legei franceză şi belgiană ci a încercat să creeze ceva deosebit, măcar în parte. Mai întâiu, părăsind dreptul anterior, a înscris principiul că proprietatea se transmite prin simplul efect al consimţi-mântului (971 c. civ.). In al doilea rând a introdus transcripţia nu numai la donaţii, cum eră şi la francezi, (art. 818—-819 c. civ.) ci, în regulă generală, înscriind un aliniat nou în art. 1295 prin care prevede că, în materie de vânzare de imobile, drepturile care rezultă pentru părţi nu pot fi opuse, înainte de transcripţiune, unei a treia persoană, care ar aveâ şi ar fi conservat, după lege, oarecare drepturi asupra imobilului vândut. A înscris apoi un nou articol 1802 şi a dat art. 1803 altă redacţie decât a textului francez, aşâ că la noi, nu mai poate fi discuţia care a existat în Franţa până la legea din 1855, de oarece chiar codul civil a introdus transcrierea ca necesară pentru a face opozabilă terţiilor strămutarea proprietăţii. » Tot atunci a prevăzut acelaş principiu şi în procedura civilă, unde a reglementat aplicarea lui. Pentru publicitatea ipotecilor şi privilegiilor a admis sistemul inscripţiei dar pentru luarea ei s’a inspirat şi din dreptul anterior. Creditorul şi debitorul trebuie să se adreseze preşedintelui tribunalului, care observă dacă actul e învestit cu toate formele cerute de lege, dispune să se cerceteze dacă există şi alte sarcini sau drepturi asupra imobilului şi examinează titlurile de proprietate sau posesiunea liniştită asupra acestuia. Spre a se puteâ îndeplini aceste formalităţi de publicitate î’a instituit la fiecare tribunal de judeţ registre pentru tran-scripţiuni şi inscripţiuni. In baza textelor din procedura dela 1864 trebuiau transcrise toate actele de înstreinarea proprietăţii sau a drepturilor reale, ce se pot ipotecă, toate actele prin cari se renunţă la ele, toate actele prin cari se constitue o antihreză, un drept de uzufruct, 4e uz sau de abitaţiune precum şi toate actele prin cari se renunţă la aceste drepturi. Se mai transcriu, în extract, contractele de arendare şi închiriere pe timp mai lung de 3 ani. Erau supuse publicităţii şi convenţiunile matrimoniale. In ce priveşte opozabilitatea legiuitorul nostru se vede că www.digibuc.ro 8 ANDREI RĂDULESCU 140 n’a avut o normă bine stabilită; redacţia textelor se resimte de diversitatea izvoarelor. Pentru donaţiuni, păstrând textul francez, netranscrierea poate fi opusă, ca şi acolo, de orice persoană, care are interes, exceptându-se numai persoanele, cari sunt obligate să stă-ruiască a se face transcrierea sau reprezentanţii lor precum şi donatorul. Când a introdus transcrierea în alin. II al art. 1295 a prescris că actul netranscris nu este opozabil celor de al treilea, cari ar aveâ şi ar fi conservat după lege oarecari drepturi asupra imobilului vândut, deci a urmat sistemul legii franceze din 1855, aşâ că sunt excluşi creditorii hirografari. Mai departe în art. 1802 vorbeşte de cei de al treilea, fără de a se mai adăugă altă condiţiune; ceva analog, dar, cu regula dela donaţiuni şi mai larg şi decât textul belgian; oricine, prin urmare, poate invocă netranscrierea. In procedura civilă s’a înscris alt text (723), în care se dă dreptul de a invocă netranscrierea nu, pur şi simplu, celor de al treilea, ci acelora care au drepturi asupra imobilului. După acest text, deci, creditorii hirografari, nu pot invocă lipsa de transcriere. Jurisprudenţa a dat precădere mai ales acestui text din procedură, care cuprinde sediul materiei. Sistemul de publicitate, întocmit la 1864, influenţat de legea belgiană, deşi superior celui francez, eră totuş—cum se vede uşor — destul de imperfect. La 1900, când s’a modificat procedura civilă s’a modificat,, în parte, şi textele referitoare la transcripţiuni şi inscripţiuni. In textele, în vigoare astăzi, s’a păstrat sistemul dela 1864, îmbunătăţindu-se prin mărirea numărului actelor cari trebuiesc transcrise, fie în întregime, fie în extract. S’a adăugat, astfel, transacţiile asupra drepturilor reale, ordonanţele de adjudecare, declaraţiile relative la drepturile copiilor asupra averii părinţilor, în caz de divorţ prin consimţimânt mutual, hotă-rîrile date în materie de expropriere pentru utilitate publică, ceziunile de venituri pe timp mai mare de 2 ani; iar în extract pe lângă contractele de închiriere mai lungi de 3 ani, comandamentele şi urmăririle de venituri. S’a mai introdus tran- www.digibuc.ro PUBLICITATEA DREPTURILOR REALE IMOBILIARE 9- 141 scrierea în extract pentru actele cari sunt autentificate la tribunalul judeţului, unde trebuie să se facă transcrierea. Pentru inscripţiuni nu se mai cere decât căutarea sarcinilor nu şi a titlurilor de proprietate ori a posesiunii liniştite. Cu privire la opozabilitatea faţă de terţii s’a păstrat dispoziţiile dela 1864. Pot invocă, dar, lipsa de transcripţie numai cei ce au drepturi asupra imobilului, cu adăugire că se pot folosi de netranscriere chiar dacă au cunoştinţă de existenţa actului netranscris, exceptându-se dela această favoare numai cei care s’ar găsi în cazuri de viclenie. Mai târziu, în igo/ţ, au fost supuse publicităţii, printr’o transcriere specială, în extract, concesiunile petrolifere, din care legea a făcut drepturi reale mobiliare. In igo6 modificându-se Codul civil în privinţa divorţului pentru cauză determinată, prin art. 285 s’a dispus să se transcrie şi drepturile copiilor asupra treimei ce li se cuvine în imobilele părinţilor după prevederile acelui articol. In legătură cu publicitatea, de care ne ocupăm, trebuie menţionată şi legea judecătoriilor de ocoale din igoj, care a hotărît să se ţină la fiecare judecătorie un registru al proprietăţii. Art. 48 prevede să se facă menţiuni cât mai precise pentru orice trecere de proprietate precum şi pentru orice constituire de drept real asupra pământului, prin hotărîri judecătoreşti, acte autentificate, legalizate sau numai înfăţişate spre executare judecătorului de ocol. Scopul acestui registru nu este însă, ca al transcrierii dela tribunal, să facă opozabile terţiilor astfel de acte ci numai de a individualizâ, pe cât e cu putinţă, pământul, care a format obiectul actului, până când se vor găsi mijloace îndestulătoare să se facă şi pe harta topografică a comunei sau a judeţului 1)„ Acest registru se ţine, ca şi cel de transcripţiuni, tot pe nume de persoane, iar nu pe imobile. Se pare, dealtfel, că n’au fost ţinute în mod regulat şi continuu. Prin toate mijloacele arătate s’a îmbunătăţit într’o măsură apreciabilă sistemul nostru de publicitate. El este, în multe privinţe, cu mult mai bun decât cel francez, dar a rămas- ') Expunerea de motive. www.digibuc.ro IO ANDREI RĂDULCSCU 142 tot inferior celui belgian. Şi e de neînţeles de ce, măcar la 1900, legiuitorul n’a introdus în totul sistemul belgian. # * # Sistemul nostru de azi prezintă încă multe defecte pe cari încerc să le enumăr. Nu se transcriu toate actele translative de drepturi reale între -vii; de ex. uzufructul legal, cu excepţia din art. 285 c. civ. Las de o parte dobândirile prin prescripţiune, ocupaţiune, etc., cari totuş reprezintă strămutări sau constituiri de drepturi. Nu se transcriu actele translative prin moarte. Nu se transcriu testamentele cu toate că textul art. 722 pr. civilă vorbeşte în genere de înstreinări1). Nu se trece, în registrele generale de transcriere, nimic cu pri--vire la succesiunile netestamentare. Nu se face nici o menţiune, în aceste registre despre acceptarea succesiunilor sau despre renunţarea la ele. Acceptările sub beneficiu de inventar şi renunţările au o oarecare formă de publicitate prin trecerea într’un registru dar acela e un registru special; şi aceste operaţiuni au loc numai la tribunalul domiciliului succesiunei nu la fiecare imobil al succesiunei. Poţi moşteni, dar, imobile sau drepturi reale imobiliare şi, netrecându-se nimic în registre, terţii nu pot şti de această transmitere. Este adevărat că transcrierea n’ar aveâ nici un efect pentru moştenitorii sezinari, cari dobândesc şi proprietatea şi posesiunea, fără a fi nevoie de vreo formalitate dar o astfel de dobândire are loc în ce priveşte proprietatea şi la transmiterea prin convenţiune şi totuş transcrierea este necesară pentru a încunoştiinţâ pe terţii. Se ştie apoi că la noi nu toţi erezii sunt sezinari; afară de descendenţi şi ascendenţi ceilalţi trebuie să ceară posesiunea dela justiţie; aceştia mai ales au nevoie să fie cunoscută starea lor de către terţii. Interesul cel mare, însă, este în special pentru aceştia care contractează cu moştenitorii. Ei nu pot şti dacă pretinşii moştenitori sunt sau nu moştenitori reali ori numai aparenţi şi câţi sunt. Aceasta a contribuit ca jurisprudenţa Să recu- l) Cpr. Alexandresco D., Dr. civil român, ed. II, tom. III, partea I, pag. 406—409. www.digibuc.ro 143 PUBLICITATEA DREPTURILOR REALE IMOBILIARE II noască valabilitatea înstreinărilor făcute de eredele aparent fiindcă persoana, care a contractat cu el n’a avut posibilitatea să ştie cine este moştenitor. De altă parte, nefăcându-se nici măcar o menţiune în registre despre moştenitori, nu poţi şti pe numele cui să cauţi registrele, după ce ai aflat c’a murit proprietarul unui imobil. "Trebuie să te duci la domiciliul succesiunei, să întrebi în toate părţile, să afli moştenitorii, să descoperi câţi sunt, drepturile fiecăruia, etc. şi totuş să fii în mare îndoială dacă ai căpătat informaţiuni exacte ori ai căzut victimă a vreunui interesat. Nu se transcriu toate actele declarative de drepturi. S’a introdus la 1900 transcrierea pentru transacţiunile asupra drepturilor reale dar au rămas toate celelalte acte declarative nesupuse transcrierii. Astfel nu se transcriu hotârîrile judecătoreşti, privitoare la imobile pe motiv că prin ele, nu se atribuie un drept ci numai se constată. Această consideraţiune este temeinică când reclamantul a pierdut procesul şi imobilul a rămas tot pârîtului, care-1 aveâ transcris. Ea nu mai este exactă când s’a admis acţiunea reclamantului şi a fost obligat pârîtul să-i lase imobilul. Hotărîrea a constatat dreptul reclamantului, l-a declarat dar cei de al treilea n’au ştiut de acest lucru. In registru este şi rămâne trecut ca proprietar tot pârîtul. Acesta poate greva imobilul, poate dispune de el; actele lui, dacă respectă normele de publicitate sunt opozabile şi reclamantului, care a câştigat şi care se vede redus la posesia hotărîrii. Acelaş lucru se va petrece cu hotărîrile, prin cari se constată că s’a vândut un imobil sau s’a constituit un drept real. In lipsa unui text formal ca la Belgieni se pot găsi instanţe, cari să refuze transcrierea pentrucă se va zice că hotărîrile sunt numai declarative, deşi în fond, în aceste cazuri, coprind o transmitere de drepturi. Aci intră şi împărţelile, fie voluntare, fie judecătoreşti, cari, în dreptul nostru, printr’o ficţiune, nu sunt translative ci declarative. Chiar dacă aş şti cine sunt moştenitorii cuiva tot nu ştiu, registrele n’o spun, dacă şi cum s’au împărţit aşa ca să aflu drepturile fiecăruia. www.digibuc.ro 12 ANDREI RĂDULESCU I44- Se va transcrie împărţeala făcută de ascendenţi prin acte între vii pentrucă transmite drepturi. S’ar putea discută, însă, dacă trebuie să se transcrie actul, prin care un copărtaş dobândind drepturile celorlalţi fie în chip gratuit, fie oneros, face să înceteze starea de indiviziune, operaţiune socotită în dreptul civil tot ca împărţeală spre deosebire de legea timbrului, care o socoteşte ca translativă pentru părţile celorlalţi. In cazurile de împărţeală se zice că terţiul n’are decât să ceară actul respectiv spre a află drepturile aceluia cu care tratează. Dar dacă va pretinde că este singur moştenitor sau că nu s’au împărţit ? Cum vei află ? Legea dă creditorului dreptul să intervie într’un partaj însă dacă s’a terminat nu-1 mai poate atacă decât pe calea acţiunei pauliane. Cum să uzeze de aceste drepturi când nu i se dă mijlocul de publicitate spre a află.?' In practică, se transcriu deseori actele de împărţeală şi bine fac cei ce admit transcrierea; dar din moment ce legea nu o prevede terţii nu-s obligaţi să cerceteze registrele. Chiar cu privire la transcrierea actelor translative legea noastră n'a întrebuinţat cea mai bună redacţie. In loc de a prevedeâ transcrierea pentru toate drepturile reale în general a vorbit de drepturile reale, care se pot ipotecă şi a făcut o enumerare; din această cauză s’ar puteă ivi discuţie dacă şi emfiteoza trebuie transcrisă. Sunt apoi şi alte acte tot cu caracter trans-lativ, care totuş nu sunt supuse transcrierii; de pildă: retractul litigios, trimiterea în posesia bunurilor unui absent, redobândirea unui drept în baza pactului de răscumpărare. Nu s’a urmat în totul, în privinţa inscripţiunii privilegiilor şi ipotecilor, dispoziţiunile legii belgiene; de exemplu cu privire la privilegiul copărtaşului, al coschimbistului, al separaţiei de patrimonii sau cu privire la creanţele din art. 1729, cari se pot exercită şi asupra imobilelor. Nu există, afară de o redusă excepţiune, nici o publicitate în registre pentru acţiunile introduse, cum e acţiunea în revendicare acţiunea pentru cauzele de nulitate, rezoluţiune, revocare, re— ducţiune, pentru viţii ale actului rezultând dintr’o stare de incapacitate a persoanelor contractante: minoritate, interdicţie, consiliu judiciar, faliment sau pentru atingeri eventuale ale www.digibuc.ro PUBLICITATEA DREPTURILOR REALE IMOBILIARE 13 145 dreptului, de ex. expropriere eventuală sau cel puţin cea ho-tărîtă de autoritatea în drept. Afară de publicitatea acţiunii în revocare pentru ingratitudine şi de rezoluţiune a vânzării pentru neplata preţului, care este strâns legată de conservarea privilegiului, nu se mai prevede nimic. Şi ce este mai grav, aceste acţiuni, odată câştigate, operează cu efect retroactiv; ca atare pier drepturile tuturor cari au contractat cu pârîtul asupra imobilului. Şi totuş terţiul n’a putut şti. La noi nu este nici îndatorirea de a se face, ca la Belgieni, menţiune despre introducerea acţiunei şi despre hotărîre. Se poate întâmpla dar să te judeci cu privire la proprietatea unui imobil şi deţinătorul, simţind că va pierde, înstreinează imobilul; când vei proceda la executare cumpărătorul va susţine că hotărîrea nu-i e opozabilă. După unii i-se va admite susţinerea şi va trebui să începi un nou proces; şi ce-1 opreşte să facă şi acesta e o înstreinare şi aşa mai departe. Chiar după părerea cea mai favorabilă reclamantului i-se va admite susţinerea dacă este de bună credinţă. Şi cum vei dovedi reaua credinţă când — cu drept cuvânt — va arătă că n’a găsit în registre —izvorul legal de informaţii—nici urmă -de vreo acţiune. In această ipoteză reclamantul tot mai are mijlocul de a află de înstreinare, din registrul de transcripţii deşi va fi foarte greu să le cerceteze mereu spre a-şi dirijâ procesul. Este însă mai grea situaţia celui care dobândeşte un asemenea imobil în litigiu. A cercetat registrele, a văzut că nu-i nicio sarcină, n’aveâ mijloc legal să afle altceva despre situaţia lui şi a cumpărat. Se pomeneşte peste câtva timp chemat in procesul, care există cu autorul său, ori ameninţat cu executarea. Şi nu i-se poate reproşă nimic, fiindcă a luat toate precauţiunile, pe care i le pune legea la dispoziţie spre a află situaţia imobilului. Nu i se puteă pretinde să cerceteze toate •dosarele instanţelor judecătoreşti de unde se află imobilul. Şi chiar de ar fi vrut s’o facă, pe câţi ani ? Fiindcă s’a putut să fie un proces foarte vechiu, rămas în suspensie şi a cărui peri- www.digibuc.ro 14 ANDREI RĂDULESCU I4&< mare nu se ceruse; sau — din cauza convenţiei părţilor — să fi fost la alte instanţe1). Asemenea situaţii de sigur că prejudiciază mult şi nu sunt îndemnuri pentru diverse transacţii. Legea noastră nu prevede nici o formalitate de publicitate pentru ceziunile şi subrogările în materie ipotecară* Este întrebuinţat în practică sistemul menţiunilor pe marginea registrelor dar acesta nu este prevăzut de lege ci este o creaţie introdusă în grefe de cei care ştiau sistemul belgian şi i-au înţeles necesitatea. Afară de acestea la noi este admisă transcrierea şi pe baza actelor sub semnătură privată. Ori, asemenea acte se pot plăsmui uşor şi, cu jertfa plăţii taxelor, se poate ajunge la transcriere. Titularul dreptului va trebui să pornească un proces* lung şi costisitor, pentru a se desfiinţâ transcrierea; iar până atunci, nu va puteâ dispune de imobil fiindcă faţă de terţii proprietar e cel care a transcris. Şi acesta, îndrăzneţ, s’ar putea, să nu se mulţumească cu atât ci să-l vânză altuia, de perfectă bună credinţă, care nu ştie nimic despre toate acestea şi nici. de procesul pornit. Pedeapsa închisorii la care se expune falsificatorul nu mulţumeşte pe cel păgubit, care mai totdeauna, nu va aveâ de unde să-şi repare prejudiciul încercat. Cu privire la opozabilitatea jaţă de terţii, sistemul legei noastre este cum am văzut deasemenea imperfect. Lipsa de transcriere nu poate fi opusă de oricine ci numai de aceea care au drepturi asupra imobilului. In dreptul nostru transcrierea nu este obligatorie. Din acesta i se face legii o critică întrucât nu toţi se grăbesc să transcrie, fie din neglijenţă, fie din ignorarea legei, aşâ că rămân necunoscute chiar multe din actele, pentru cari este înfiinţată transcrierea. Este adevărat că poţi să nu transcrii, fiindcă nici un text nu ordonă transcrierea dar din moment ce se prevede că dreptul nu e opozabil faţă de cei de al treilea, pentru a-ţi valorifică acel drept trebuie să satisfaci prevederea legii şi să transcrii. In chip indirect eşti astfel obligat să te supui re- ') Numai din necunoaşterea sistemului nostru de publicitate unele tribunale au cerut pentru liberarea titlurilor de rentă proprietarilor să probeze că nu există asupra terenului expropriat nici o acţiune. www.digibuc.ro 147 PUBLICITATEA DREPTURILOR REALE IMOBILIARE gulei de transcriere. Nu este dar pericol că din neglijenţă ar rămâne foarte multe acte netranscrise. Din practică se poate spune că foarte puţine nu sunt transcrise, mai ales că aproape totalitatea actelor supuse acestei formalităţi se autentifică la judecătorii şi tribunale şi sunt făcute de jurişti. Un mare neajuns al sistemului nostru de publicitate este, însă, că nu garantează legalitatea, validitatea, tăria dreptului publicat. Ce reprezintă transcrierea în spec’al? O trecere în registru ordonată de grefier, la cererea oricui are interes. Nu constată nimeni, cât de sumar, că persoana care a obţinut transcrierea este titularul legal al dreptului. Cu toată publicitatea transcrierii ori înscrierii cel de al treilea, cel interesat, trebuie să cerceteze prin alte mijloace soliditatea dreptului. Un alt defect, de sigur cel mai mare, este că registrele simt ţinute pe nume de persoane, nu pe imobile; avem dar o publicitate personală. Ca să afli situaţia unui bun imobiliar trebuie să ştii întâiu cine posedă acum şi dacă numele acestuia este trecut în registru. După aceasta trebuie să ştii dela cine-1 are; în urmă trebuie să afli pe autorul aceluia şi aşâ mai departe până ajunge să însumeze o trecere de timp, care de obiceiu este 30 de ani. Şi trebuie să ştii, cu toată exactitatea, numele şi pronumele diferiţilor proprietari, căci o greşeală cât de mică poate să fie dezastroasă. De exemplu ai căutat pe numele: Georgescu Dumitru şi în realitate trebuia căutat pe numele Georgescu I. D-tru. Sau ai căutat pe numele Christescu când trebuiâ să cauţi pe numele Hristescu, scris astfel fiindcă aşâ semnează partea sau pentrucă aşâ l-a trecut funcţionarul în registru. Sau unul din foştii proprietari ai imobilului a murit şi nu ştii cine sunt moştenitori; ori o femeie dintre ei s’a căsătorit şi nu ştii numele bărbatului. Cercetarea registrelor se face, de obiceiu, pe 30 de ani, termenul celei mai lungi prescripţii, crezându-se că peste acest termen nu mai pot fi motive de îngrijorare. Dacă însă, în acest timp, unul dintre acei cari aveau sau care pretinde a fi avut drepturi asupra imobilului a fost minor, interzis şi s’a suspendat astfel prescripţia sau a introdus vreo acţiune, care a întrerupt-o,, ce valoare mai are mărginirea cercetării registrelor numai la. www.digibuc.ro 16 ANDREI RĂDULESCU 148 30 de ani ? Şi de unde poţi afla toate acestea când nu se face nicio publicitate? Se crede, de mulţi, că odată ce ai certificat dela grefier •despre sarcini eşti la adăpost de orice risc. Se înşeală amarnic, pentrucă grefa face cercetările pe numele şi timpul ce-i arăţi; şi când nu vrei să dai sau nu ştii un nume, grefierul nu este ţinut să se ocupe de el ori să ţi-1 caute. De altă parte, dacă sunt sarcini deşi nu-s trecute în acest certificat ele nu dispar ci rămân şi sunt în totul opozabile celor de al treilea. Cel care s’a încrezut în certificatul grefierului, are acţiune şi contra acestuia, dar acţiunea nu totdeauna-i va fi folositoare (art, 1817 —1818 C. civ.) pentru repararea pagubelor. Trebuie reamintit apoi că nu oricine poate cercetă registrele şi nu se pot cercetă decât cu multă pierdere de vreme. Aproape toţi au nevoie de un om priceput la această operaţiune; şi pentru a aveâ mai multă siguranţă este nevoie nu numai de un funcţionar, care să răsfoiască repertoriile mult timp, ci de un om de legi, care să cerceteze şi actele în sine. Or, o bună publicitate cere ca să fie posibil oricărui cetăţean să vază starea imobilului în cel mai scurt timp spre a-şi putea încheia afacerile repede. La tribunale există un regisţru repertoriu, în care se fac cercetările. Puţini ştiu că un asemenea registru nu intră în sistemul Codului civil şi al procedurii, înscrierile şi menţiunile din el n’au putere legală ci servesc numai pentru a înlesni cercetările în registrele de transcripţiuni şi inscripţiuni. Pentru a află situaţia legală a imobilului trebuie să nu te mulţumeşti numai cu cele ce găseşti în repertoriu ci să cauţi registrele arătate. O lipsă, o greşeală din registrul-repertoriu nu te pune la adăpost de consecinţele legale. Pe lângă toate aceste defecte nu trebuie uitat faptul că în multe părţi registrele sunt ţinute foarte rău; sunt rupte, rău legate, rău scrise. Şi această stare a devenit şi mai rea din cauza răsboiului, în care multe au fost distruse. Din cele arătate se vede cu uşurinţă cât de defectuos este sistemul nostru. Dacă părţile, cari tratează o afacere privitoare la un imobil, nu trăesc în localitate, nu cunosc pe cine stăpâneşte acum, neamurile, moştenirile, procesele, etc,, aproape n’au curaj www.digibuc.ro >49 PUBLICITATEA DREPTURILOR REALE IMOBILIARE >7 să cumpere, să dea cu împrumut, etc., chiar când apelează la un jurist; iar dacă fac o asemenea operaţiune au totdeauna mult risc. In aceste condiţiuni se înţelege uşor cât suferă creditul şi vieaţa economică în genere. Dacă creditul este aşa de scump în ţară la noi, asta se dato-reşte, de sigur, în bună parte şi puţinei siguranţe, pe care o oferă sistemul de publicitate. Cel ce dă cu împrumut nu ştie totdeauna de pe registre, care este realitatea din punct de vedere juridic asupra imobilului debitorului. Cu ipotecă, fără ipotecă este aproape aceeaş nesiguranţă, care nu îndeamnă la asemenea afaceri sau indritueşte cereri de procente mari pentru eventuale riscuri. Proprietarii cari aveau moşii, şi în genere, imobile la Creditele funciare se bucură de mai mult şi mai eftin credit tocmai fiindcă se ştie că acolo s’a studiat foarte serios starea imobilului şi s’a găsit — atât cât se poate afla în sistemul nostru — că este o proprietate, un drept sigur. Toţi se bucură să dea cu împrumut după Credit şi părinţii ţin să înscrie mai totdeauna în actele dotale clauza plasării fondurilor numai în urma Creditului. Această stare de nesiguranţă a drepturilor reale a ieşit la iveală mai mult ca oriunde în afacerile de petrol. Se concedâ terenul de către un individ pe care-1 socoteai proprietar în baza posesiei şi uneori a registrului de transcripţii. Peste câtva timp se iveâ altul, care pretindeâ că el este proprietar, că a făcut de mult o acţiune în revendicare; ori că este frate, soră a concedentului şi nu s’au împărţit; ori mama, ori tatăl cari susţineau şi dovedeau că ei sunt proprietari şi că fiul lor, care a concedat, eră numai tolerat. Concesionarul, care învestise capital enorm, eră silit să plece ori să satisfacă toate cererile. Şi, cine-i garantă că în curând nu se ivesc alţii? Pentru a se îndreptă lucrurile şi a se da mai multă siguranţă capitalului s’a creiat procedura consolidării. Justiţia eră chemată, în urma cercetărilor şi judecăţei urmate, să întărească dreptul concesionarului rămânând ca adevăraţii proprietari să-şi valorifice în urmă drepturile. Consolidarea, dobândită uneori cu multe dificultăţi, nu însemnă mare garanţie. Concedentul puteă concedă acelaş teren altei persoane, micşorând ori mărind suprafaţa, schimbând II A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. II. Mem. a. www.digibuc.ro i8 ANDREI RADULESCU 15° denumirea punctului unde erâ situat, ceeace nu erâ greu faţă de diversele denumiri date la ţară, schimbă vecinii, ori între-buinţâ alte mijloace. In baza nouei concesiuni se puteâ obţine o nouă consolidare, de care primul concesionar puteâ să nu ştie. Şi acest lucru se puteâ repetă de cel dintâiu concedent. Cu atât mai lesne se puteâ face noui concesiuni de către alţii, cari aveau pretenţii asupra terenului. Se rezolvă pe cale jude Introducerea lor nu s’a făcut dintr’odată ci treptat. Până la desrobire nu se ajunsese încă să existe în tot Ardealul cărţi funduare definitive. In unele părţi nici n’a fost începută redactarea coaielor definitive. Este de observat că nu există o lege simplă privitoare la această materie ci o sumă de legi, regulamente, ordonanţe, instrucţiuni, alcătuite într’o formă greoae, complicată, aşâ că nu pot fi înţelese uşor. Socot că nu le putem extinde în această formă în tot cuprinsul ţării. După părerea cunoscătorilor s’au făcut multe greşeli cu prilejul localizării; iar cadastrul ar lăsă de dorit în unele locuri. Nu se poate, apoi, afirma că sunt ţinute foarte regulat. *) *) Legea notarilor tradusă de I. Nădejde publicată de Ministerul de Justiţie p. 327 şi urm. www.digibuc.ro PUBLICITATEA DREPTURILOR REALE IMOBILIARE *7 159 Şi aici registrele sunt întocmite pe parcele. Pentru fiecare este în registru o foaie de posesie, unde se indică starea de fapt, o foaie de proprietate, unde se trece numele proprietarilor, transmiterile, etc. şi o foaie de sarcini. Sunt apoi pre-notări şi notări. Cărţile funduare simt ţinute la judecătorii •de un magistrat. Principiile fundamentale ale acestor registre sunt aproape aceleaşi ca în Austria şi Germania: veracitate, legalitate, specialitate, prioritate, publicitate1). Din cele expuse până aci se vede superioritatea publicităţii reale asupra celei personale. Publicitatea reală dă siguranţă dreptului, înlesneşte transacţiunile şi desvoltarea creditului. Titularul dreptului ştie că nu poate fi atacat oricum şi nu e ţinut să-şi apere şi să-şi afirme în tot momentul acest drept. Terţii ştiu că tratând cu cel înscris în registre tratează cu adevăratul titular al dreptului. Prin acest sistem de publicitate se împiedică, se previn desele şi nesfârşitele conflicte de drept şi se înlesneşte rezolvarea lor. El face cât mai uşoară cercetarea stărei unui imobil. In 20—30 minute oricine poate află această stare şi fără ajutorul neapărat al unui om de legi; este fără îndoială o înlesnire pentru cei nepricepuţi cu asemenea cercetări, este, cum s’a zis, o măsură democratică. Cu toate astea nu trebuie nici să exagerăm calităţile sistemului, cum se face uneori, de admiratorii lui. Nu trebuie să credem că este absolut cu neputinţă vreo eroare, vreo îndoială, vreun abuz sau că tot ce este scris în registre este exactitatea matematică, perfecţiunea. Ca orice lucru omenesc este susceptibil de greşeli. Valoarea registrelor depinde de baza tehnică a alcătuirii lor, de priceperea şi cinstea funcţionarilor, de regula cu care sunt ţinute şi de modul cum sunt păstrate. întemeiate pe măsurători greşite, ţinute neregulat şi cu forme prea complicate, lăsate în seama unor funcţionari nu destul de pricepuţi, registrele vor fi departe de a da roadele aşteptate. *) *) Papp şi Balaşiu: Cartea funduară. 1922. Cluj. Dr. Avrame seu: Sistemul cărţilor funduare. 1922. Bucureşti. Şt. Laday: Despre cărţile funduare în Ardealul juridic an. I şi II. www.digibuc.ro 28 ANDREI RĂDULESCU 160» II Să căutăm, acum, ce măsuri trebuiesc luate la noi şi cari anume pot fi realizate. Răspunsul desigur că nu poate fi decât să introducem sistemul registrelor funciare. Cum vom vedea, însă, aceasta nu se poate aşâ de repede. Ce se poate face, până atunci, pentru îmbunătăţirea sistemului actual? In primul rând va trebui să se ia măsuri pentru a îndreptă starea materială a registrelor, legându-le, completându-le, refăcându-le. Lăsate în starea de azi vor fi peste puţin timp de neîntrebuinţat, în foarte multe părţi. Orice sacrificii nu sunt de prisos; la nevoie se pot înfiinţâ taxe pentru cercetarea lor sau pentru certificate. Cei interesaţi vor plăti bucuros căci înţeleg însemnătatea unor registre bine ţinute. Este necesar, apoi, să se formeze anumiţi funcţionari pentru aceste registre, pentru cercetarea cărora se cere anumită pregătire şi îndemânare. Ca mijloc de îmbunătăţire s’a propus ca în loc de înscrierea în registre să se întocmească fişe pe nume de proprietar, ţinute în ordine alfabetică în dulapuri speciale. In loc de a răsfoi atâtea registre-repertorii pe 30 de ani şi mai mult, cercetătorul, având numele proprietarului, caută la litera respectivă unde va găsi mult mai repede nu numai fişa imobilului în chestiune ci ale tuturor imobilelor, asupra căror proprietarul a făcut acte juridice supuse publicităţii. In urmă, de simte nevoie, va cercetă registrele de inscripţiuni şi transcripţiuni. Mijlocul este, fără îndoială, mai lesnicios decât cel de astăzi. Are însă marele neajuns că fişele fiind de carton, foarte uşor se poate sustrage una fără să i-se poată observă dispariţia; şi atunci ce siguranţă pentru cercetări mai prezintă fişele? Se pot rupe şi azi foi din repertorii dar se observă mult mai uşor şi se iau măsuri de reconstituire. Aceste lucrări de refacerea ori de îmbunătăţirea registrelor nu sunt fără folos chiar dacă s’ar introduce cât de curând registrele funciare pentrucă ele vor servi pentru întocmirea acestora. In al doilea rând trebuiesc îmbunătăţiri legislative. Trebuie să fie supuse transcrierii toate actele translative şt www.digibuc.ro z6i PUBLICITATEA DREPTURILOR REALE IMOBILIARE 29 declarative, cu titlu oneros sau gratuit, fie între vii, fie prin moarte, cari au de obiect drepturi reale imobiliare. Măsura va fi, deci, absolut generală. Vor fi transcrise — între altele — testamentele, în cari se cuprind şi drepturi reale imobiliare. Legatarii nu vor puteâ opune celor de al treilea drepturile lor decât din momentul transcrierii. Testamentele autentice şi mistice, oferind destulă încredere—până ce vor fi desfiinţate prin judecată—pot fi transcrise în urma cererii celor interesaţi. Pentru testamentele olografe chestiunea este mai delicată. £ posibil să se făurească uşor asemenea testamente, cari transcrise ar lovi grav în drepturile adevăraţilor moştenitori până ce vor izbuti, prin judecată, să dovedească falsitatea şi să înlăture efectele transcripţiei. Este adevărat că, în sistemul de azi, acest pericol există şi pentru alte acte, întrucât este admisă transcrierea şi în baza actelor sub semnătură privată. Totuş pericolul e mai mic decât la testamente, pentrucă la alte acte, pretinsul semnatar al actului este în vieaţă, poate protestă, verificările se fac mai uşor. Deaceea pentru testamentele olografe se poate admite transcrierea numai după ce s’a dispus de instanţa judecătorească punerea în posesie. Se va face în registre menţiuni despre succesiunile netestamentare. Cum se va procedă? Dacă va interveni împărţeală voluntară sau judecătorească, se va transcrl actul sau hotă-rîrea respectivă. Până atunci însă, şi acest timp este deseori lung, averea succesorală este stăpânită, înstrăinată, etc., fără a se şti ceva de către cei de ăl treilea. Publicitatea se poate face menţionându-se pe marginea registrelor, unde sunt trecute imobilele, cine sunt moştenitori. Calitatea acestora — cel puţin a celor care n’au sezina —se va stabili înaintea instanţei, unde s’a deschis succesiunea. In baza jurnalului, care ar stabili aceasta, se va puteâ face menţiunea. Pentru sezinari ar puteâ fi suficientă cercetarea sumară a calităţii lor, în baza actelor de stare civilă, de către Preşedintele Tribunalului unde e transcris imobilul. Până la efectuarea transcrierii sau facerea menţiunii, succesorii nu vor puteâ opune terţiilor drepturile lor. www.digibuc.ro 3° ANDREI RĂDULESCU 162 Transcrierea poate fi făcută obligatorie pentru toate actele supuse acestei formalităţi dar am arătat că nu este absolut necesară obligativitatea expresă din momentul ce publicitatea este indispensabilă pentru ca aceste acte să fie opuse terţiilor. A o declară obligatorie, cum s’a propus în Franţa1), pentru ca actele să aibă fiinţă chiar între părţile contractante ar însemnă să modificăm pe această cale un principiu fundamental de drept civil, şi poate că nu este bine să facem acum această inovaţiune, asupra căreia se pot ivi numeroase discuţii. O dispoziţie care poate fi introdusă este să se ceară pentru transcriere acte autentice sau, în tot cazul, acte a căror semnătură să fie cel puţin legalizată. Sar înlătură astfel multe contestaţii. In privinţa publicităţii privilegiilor şi ipotecilor trebuie în primul rând să se introducă, în regulă generală, principiul specialităţii, nerespectat uneori de ex. la privilegiul copăr-taşilor8). Să se prevadă transcrierea, ca mijloc de conservare şi pentru privilegiile: donatorului, coschimbistului, copărtaşului. Să se reglementeze mai bine dreptul creditorilor decurgând din separaţia de patrimonii. Inscripţiunea — în genere — să nu aibă efect retroactiv. Să se introducă publicitatea oricărei creanţe privilegiate, care se exercită asupra imobilelor. Să se prevadă, ca în Belgia, în chip expres dispoziţiuni pentru publicitatea ceziunilor şi subrogărilor de drepturi ipotecare. Se impune, apoi, în chip neapărat să se introducă sistemul de a se menţionă pe marginea registrelor diversele acţiuni, referitoare la imobile, fără de cari menţiuni hotărîrile să n’aibă efect faţă de terţii. Deasemenea să se menţioneze şi hotărîrile. Este adevărat că, pentru a lovi în proprietar sau în titularul unui alt drept transcris, cineva de rea credinţă poate formulă o acţiune, cu totul nefondată, care menţionată în registru lo- ■* *) Fr. Roger: Reforme des r^gistres fonciers en France. Dare de seamă de Ca-pitant in Reuie trim. 1922, No. 4, pag. 848 şi urm. *) Andrei Răduiescu: Studii de Dr. civil, voi. II, No. 25. www.digibuc.ro PUBLICITATEA DREPTURILOR REALE IMOBILIARE 163 3* veşte în creditul celui înscris acolo şi-l împiedică sau îi îngreunează exerciţiul dreptului. Totuş nu-i mai puţin gravă situaţia terţiului, care nu ştie nimic de asemenea procese şi tratează în aceste condiţiuni, rămânând expus la pagube mari sau la un proces la care nu s’aşteptă. Pentru siguranţa creditului şi a transacţiunilor este neapărată nevoie să protejăm pe cei din urmă. Pentru a apără, atât cât este posibil, şi pe cel dintâiu s’ar puteâ prevede ca facerea menţiunilor despre astfel de acţiuni să fie admisă numai de Prezidentul Tribunalului, care, după aprecierea sa, întemeiată pe actele ce i-s’ar înfăţişă, să aibă dreptul de a obligă pe reclamant să depună o cauţiune, menită a despăgubi pe cel prejudiciat printr’o asemenea menţiune. De mare folos ar fi să se menţioneze anumite evenimente,, cari ating capacitatea titularului unui drept transcris ori înscris ca: interdicţia, punerea sub consiliu judiciar, declararea în stare de faliment, etc. In baza hotărîrilor definitive s’ar face menţiune pe marginea registrelor, unde sunt transcrierile sau inscripţiile. Asemenea menţiuni s’ar puteă face şi pentru minoritate, ceeace n’ar fi prea greu, dacă se introduce menţiunea pentru succesiuni; cu aceă ocazie s’ar puteă arătă şi cari moştenitori sunt minori. Dificultăţile ar fi prea mici faţă de foloasele aduse. In privinţa opozabilităţii trebuie să se introducă dispoziţia că lipsa de publicitate poate fi invocată de oricine are interes fără de a se mai face vreo distincţie, fie că a contractat cu părţile, fie că are vreun drept asupra imobilului. # # # Aceste îmbunătăţiri vor fi de mare folos. Ele, însă, tot nu vor alcătui sistemul cel mai bun; ele vor fi un fel de provizorat şi un pas înainte spre ceva şi mai bun. Acest sistem este al registrelor funciare. Nevoia lor devine din ce în ce mai simţită pe măsură ce vieaţa economică şi transformările proprietăţii imobiliare iau o desvoltare tot mai mare. Registrele vor înlătură aproape toate neajunsurile publicităţii de azi. Cu ajutorul lor vei puteă, aveă icoana fidelă a situaţiei unui imobil, atât din punct de www.digibuc.ro 32 ANDREI RĂDULESCU 164 vedere material cât şi juridic. Va fi destul să ştii unde se află situat imobilul ca să-l poţi găsi în registru şi, în timp foarte scurt, să poţi vedeâ care este starea de fapt, cine este proprietar, de unde are dreptul său, ce restricţiuni are acest drept, ce desmembrări, sarcini, ce procese există asupra lui. Sistemul registrelor, întemeiat pe cadastru, va contribui mult la siguranţa transacţiunilor şi la reducerea numărului proceselor într’o măsură neobişnuită. El va înlesni, fără îndoială, creditul proprietarilor de imobile. Din acest punct de vedere problema capătă azi la noi o deosebită importanţă. Până acum proprietatea rurală aparţineâ în cea mai mare parte unui număr redus de proprietari, cari aveau Creditul Rural. Astăzi aproape toată această proprietate aparţine sătenilor, fie că sunt împroprietăriţi, fie că sunt moşneni. Sătenii, pe lângă imensul folos ce-1 vor aveâ din împuţinarea proceselor şi certurilor, au şi vor aveâ nevoie de credit pentru îmbunătăţiri, pentru a face o cultură mai sistematică şi în genere pentru desvoltarea lor economică. Şi nevoile lor vor fi satisfăcute nu printr’un credit cămă-tăresc ci printr’un credit pe termen lung, cu dobânzi mici, cu posibilitate de amortizare. Cine le va procură acest credit ? Băncile mari nu se vor grăbi; pare că nici nu vor să audă de plasamente într’o proprietate fărâmiţată şi aşâ de nesigură, necum de plasamente pe termene lungi şi cu dobânzi mici ca la Creditul Rural. Nici băncile populare, cu toate că sunt mai în contact cu sătenii nu vor puteâ satisface nevoile ţă-rănimei cât timp starea proprietăţii şi a sarcinelor rezervă totdeauna surprize periculoase. Trebuie dar introdus noul sistem al cadastrului şi registrelor, care va înlesni foarte mult creditul micilor proprietari rurali, contribuind astfel la un real progres al ţărănimei. Fără putinţa unui astfel de credit să nu ne facem iluzii de o grabnică înaintare a acestei pături, pentru care s’a făcut atâta în timpul din urmă. Trebuie să desăvârşim cât mai curând reforma agrară prin asigurarea mijloacelor necesare ţăranului pentru a-şi cultivă intens bucata de pământ, a-i face îmbunătăţirile trebuincioase, a o pune în adevărata valoare. Reforma va contribui şi la rezolvarea unor dificultăţi ce www.digibuc.ro PUBLICITATEA DREPTURILOR REALE IMOBILIARE 33 se pot ivi la exploatarea subsolului. Dacă subsolul aparţine Statului de acum înainte, proprietarii de suprafeţe au anumite drepturi pentru stricăciunile aduse suprafeţei ori pentru xedevenţa ce li se va stabili. Cât timp nu se ştie precis cine sunt acei proprietari se vor ivi numeroase dificultăţi, certuri, scandaluri, consemnare de redevenţă, etc. Este, dar, şi în interesul Statului să aibă cât mai puţine discuţii, în această privinţă. Afară de acestea introducerea registrelor funciare se impune la noi şi pentru motivul că acest sistem există în provinciile desrobite. Pentru unificarea dreptului nu putem introduce acolo sistemul nostru defectuos ci din contră să aducem şi aici sistemul de acolo, bine înţeles îmbunătăţindu-1 şi făcându-1 cât mai potrivit dreptului nostru. Pentru toate aceste consideraţiuni trebuie să ne gândim foarte serios să introducem sistemul publicităţii reale. Se obiectează — obiecţîuni dealtfel se găsesc destule când mai ales nu există încredere în ceva — se obiectează că acest sistem va reclamă cheltueli foarte mari, în special cadastrul pe care mulţi îl socotesc irealizabil, că necesită timp foarte îndelungat, că n’avem destul personal pregătit, etc. Fără îndoială că lucrurile nu vor merge uşor dar greutăţile nu sunt din acelea, cari nu pot fi învinse1). Să ne gândim că în toate ţările, în care se află această organizare au fost asemenea dificultăţi, poate chiar mai mari din cauza mijloacelor de măsurare, de comunicaţie, de constatare; şi totuş încetul cu încetul au fost înlăturate. Oricâte piedici vom întâmpină ele pot fi biruite dacă ne convingem pe deplin de însemnătatea reformei, de absoluta ei necesitate şi urgenţă, dacă se va fixă limpede ţinta de urmărit şi se va lucră în chip metodic. Trebuie să înţelegem că este o reformă, asupra realizării căreia nu mai încape multă discuţie; să pricepem că trebuie îndeplinită, cu orice preţ, chiar dacă vom întâmpină greutăţi, cari ne împiedică de a o înfăptui aşă de uşor şi aşă de repede cum am dori. Orice întârziere nu face decât să agraveze dificultăţile. Dealtminteri dacă nu ne-am fi speriat mereu de dificultăţi — prilej veşnic de inacţiune — dacă ne-am fi gândit din *) *) Vezi ia Franţa. Guillouard: Livre du centenaire du code civil I, p. 428. 3 A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. II. Mem. 2 www.digibuc.ro 34 ANDREI RÂDULESCU l66 vreme s’ar fi putut înfăptui unele lucruri, cari astăzi ne-ar fi uşurat mult sarcina. Nu mai vorbesc de ceeace nu s’a făcut la 1864. Am avut însă în anii din urmă ocazia să facem o parte din lucrarea de care vorbim, în regiunile petrolifere. S’a măsurat o însemnată parte a unor judeţe, s’a cercetat situaţia materială şi juridică a parcelelor, justiţia s’a ocupat deseori de ele şi a dat hotărîri. Ce eră mai simplu decât să fi profitat de această împrejurare şi să fi început a organiză cadastru şi registre ? Şi lucrul ar fi fost posibil, fără prea multe greutăţi şi cheltueli pentru Stat. îndată ce începeau concesiunile într’o comună Statul puteâ rândul măsurarea întregei proprietăţi din aceâ localitate. Măsurarea şi ridicarea în plan eră să se facă cu toată exactitatea, nu cum s’a făcut de atâtea ori, în această materie a concesiunilor petrolifere, de oameni nepregătiţi ori interesaţi. In planuri s’ar fi trecut acei cari erau găsiţi în posesia terenurilor; această operaţie aveâ să se efectueze sub controlul unei comisiuni, din care făceâ parte judecătorul de ocol. Planul, cuprinzând astfel situaţia topografică a terenului şi un registru, în care se treceâ numele stăpânitorilor de fapt, alcătuite în* câte 2 exemplare erau depuse: unul la primăria comunei, altul la tribunal. Când o persoană cereâ consolidarea erâ să fie obligat să alăture copie de pe planul oficial, plătind o taxă, pe care de sigur ar fi plătit-o bucuros fiindcă nu erâ să fie mai mare decât ceeace cheltuieşte de obiceiu cu măsurările făcute pe socoteala lor. După ce se termină consolidarea tre-buiâ să se menţioneze acest lucru şi în registre şi pe planuri. Cu chipul acesta s’ar fi ştiut de oricine care este situaţia terenurilor. Dacă, în urmă, ar fi vrut cineva — îndemnat de numeroşi samsari, care mişunau în toate părţile — să ia în concesiune un teren în aceâ localitate, n’aveâ nevoie să întrebe în dreapta şi în stânga, să meargă la faţa locului, unde mare lucru nu puteâ află, mai ales când căzuse în mrejele unora de rea credinţă, ci să se ducă la tribunal sau la primăria comunei* să arunce o privire asupra planului şi registrului, să vadă care e terenul, al «ui este şi dacă este ori nu consolidat. Se mai puteau ivi pretenţii din partea proprietarilor adevăraţi, dar legea consolidărilor a reglementat dreptul lor. Sistemul www.digibuc.ro 167 PUBLICITATEA DREPTURILOR REALE IMOBILIARE 35 nu eră, de sigur, perfect dar eră superior sistemului de azi şi s’ar fi îmbunătăţit treptat, treptat. In tot cazul nu s’ar mai fi întâmplat ca acelaş teren să fie nu numai concesionat ci chiar consolidat de 2—3 ori. încrederea ar fi crescut, hotărîrile justiţiei noastre ar fi fost garanţia cea mai bună pentru întreprinderi, creditul ţării ar fi prosperat. Şi cheltuelile făcute n’ar fi căzut în sarcina Statului ci în a concesionarilor cari aveau nevoie de planuri. Din taxele percepute pentru acestea şi pentru consolidări Statul şi-ar fi putut acoperi toate cheltuelile, de sigur fără protestarea cuiva şi spre mulţumirea şi a concesionarilor. In modul acesta, schiţat aci în treacăt, ne-am fi găsit la un moment dat dacă nu cu registre complete dar cu început foarte serios de- aplicare a sistemului şi cu o parte însemnată din suprafaţa ţării, măsurată şi ridicată în planuri exacte, fără mare cheltuială. Dacă nu s’a făcut nimic până acum în această direcţie, astăzi ar fi de neiertat a mai continuă să stăm pe loc, mai ales că trecem prin împrejurări, cari impun categoric să începem a lucră. Astăzi, din cauza exproprierii se măsoară toată marea proprietate rurală. Se vor măsură şi aproape toate pădurile; se va măsură ceeace mai au sătenii spre a şti cât trebuie să li se mai dea pentru completare; se va măsură şi ceeace au aceia pe care-i vor moşteni; se va măsură lotul ce se dă fiecăruia. Se va mai măsură câtva timp şi terenurile petrolifere în vederea consolidării concesiunilor făcute; se va măsură, uneori şi după ce Statul va începe el exploatările pentru diferite neînţelegeri între proprietari. Se va măsură, iarăş uneori, şi proprietăţile moşneneşti. Se va măsură în unele părţi şi cursul apelor în vederea utilizării lor ori pentru scăderi la expropriere; se măsoară locurile expropriate pentru căi ferate sau alte motive; se măsoară locurile din oraşe. Aproape tot pământul României mari va fi măsurat. In baza acestor măsurători se vor întocmi planuri cu indicaţiuni mai mult sau mai puţin amănunţite. De altă parte operaţiuni însemnate vor fi făcute şi în registre. Toate împroprietăririle vor fi transcrise în registrele din 3* www.digibuc.ro 36 ANDREI RĂDULESCU 168 vechiul regat sau trecute în registrele funciare acolo unde ' există. Puţini s’au gândit la marele număr al acestor operaţiuni, la proporţiile ce vor luă registrele, la munca ce trebuie depusă. Se petrece dar, în timpul de faţă, o transformare radicală în fapt şi în drept a proprietăţii imobiliare. Trebuie să profităm de această situaţie şi să începem cu stăruinţă alcătuirea cadastrului şi a registrelor funciare. Toate obiecţiunile şi piedicile n’au nici o valoare în faţa oamenilor, cari ştiu ce vor şi sunt hotărîţi să lucreze. Nu trebuie, sub nici un motiv, să pierdem acest prilej, pentru a face o întocmire sănătoasă, solidă, pentru a tăiâ sau cel puţin micşora şirul nesfârşit de procese, pentru a împiedică populaţia satelor de a-şi pierde zilele pe drumuri şi pe sălile tribunalelor, pentru a da neamului o instituţie juridică bună. Dacă cei de până acum n’au făcut nimic în această direcţie, deşi se gân-diau la ea încă de mult, cei de astăzi nu vor puteă invocă nici o scuză, pierzând şi acest moment favorabil şi de sigur că, faţă de noi, judecata posterităţii va fi foarte severă. * * * Cum trebuie să procedăm pentru îndepl’nirea acestei reforme ? Trebuie arătat dela început că nu se poate da aci toate amănuntele ci numai principiile generale. La timp se va alcătui legea, careeaînsăş nu va puteă cuprinde toate detaliile. Trebuie să se lase multă libertate de a se fixă prin regulamente şi chiar prin decizii ministeriale modalităţile de aplicare, după împrejurările şi nevoile ce se vor ivi. Aşâ s’a procedat aproape în toate ţările pentrucă nu se pot cunoaşte în amănunt dela început toate greutăţile de aplicare. Nu trebuie să se creadă că această reformă se poate realiză în grabă şi în chip desăvârşit. Ea cere timp, destul de lung, cere observaţiune, experienţă, îndreptări treptat, treptat pe măsură ce neajunsurile se ivesc. Chiar unde găsim acest sistem sub forma cea mai bună, nu s’a ajuns aci decât încetul cu încetul şi după lungi încercări. Opera ce ni se prezintă aşâ cum este în Germania nu este a unui om nici a unei epoci ci produsul mai multor secole1). Besson, o. c. p. 248. www.digibuc.ro 169 PUBLICITATEA DREPTURILOR REALE IMOBILIARE 37 Din acest punct de vedere nu trebuie să credem că se impune să introducem cel mai bun sistem strein sau să primim în totul sistemul din nouile provincii. Trebuieşte cercetată legislaţia a cât mai multor ţări, dar înainte de orice trebuiesc cunoscute stările dela noi, dreptul în vigoare şi luate dispo-ziţiuni cari să se potrivească cu acestea, chiar dacă, pentru moment, nu s’ar realiză cel mai bun sistem. Ceeace trebuie să ne preocupe, mai ales, este introducerea acestui sistem în Vechiul Regat şi în Basarabia, rămânând ca apoi să se aplice un sistem unitar în ţoală ţara. De sigur că ar fi de dorit să putem înfiptul dela început normele cele mai bune în tot cuprinsul ţării. Trebuie însă să fim şi oameni practici; juriştii mai ales au această datorie. Nu cele mai desăvârşite rândueli peste nu ştiu cât timp, ci acelea, cari sunt mai potrivite şi care se pot înfiptul acum. Trebuie să vedem ce se poate şi cum se poate, în situaţia noastră de azi. Deaceea, în cele ce urmează, mă voiu ocupă în special de modul cum trebuiesc întdcmite la început registrele, cum să se facă introducerea lor. Din acest punct de vedere s’ar puteă propune ca înscrierea în registre să nu fie obligatorie. Cine vrea să ceară înscrierea, cine nu, să rămână sub regimul de azi. S’ar mai puteă propune ca înscrierea să fie obligatorie numai pentru imobilele, cari fac obiectul unei tranzacţii, cum este în Basarabia. S’a văzut însă, că proprietarii nu se prea grăbesc să recurgă la procedura înscrierii. In Tunis, unde s’a întrebuinţat această normă, s’au înscris foarte puţini. Dela 1885—1890, s’au înmatriculat deabiă 119 proprietăţi. In Australia chiar, s’a admis numai la început aceste caracter ficându-se o concesiune. S’a constatat — apoi — că cheltiielile cari se fee pentru măsurare, înscriere, sunt de 4—5 ori mai mari decât dacă s’ar aplică la toate imobilele1). Sistemul acesta are un alt mare defect. Când unele parcele vor fi trecute în registre iar altele nu, cercetătorul nu va şti cari sunt din prima şi care din a doua categorie. Pentru a-1 1) Guillouaid: Livre du centenaire. I. 429. www.digibuc.ro 3» ANDREI RADULESCU 170 înştiinţâ va trebui să faci alt registru, în care să se arate acest lucru, ceeace înseamnă o complicaţie a cercetărilor, o agravare a stării de azi. Deci, dacă urmărim o reformă bună trebuie să fie introdusă cu caracter obligator. Trebuie legată reforma de existenţa cadastrului ? De sigur că s’ar puteâ întocmi registre şi fără cadastru, individualizându-se imobilele prin arătarea localităţii, punctului unde e situat, prin arătarea vecinilor, etc., când n’ai şi planul lor, ceva cum este în Basarabia. Oricâte indicaţiuni se vor trece, însă, în registre pentru individualizare ele tot nu vor înlătură greşelile, confuziile între imobile, ele nu vor da imaginea fidelă a situaţiei terenului, aşâ de necesară sistemului registrelor. Pentru o bună reformă este absolut necesar cadastrul. Dar atunci se pune altă întrebare: Este cu putinţă să avem cadastru? Mulţi spun — şi mai ales s’a spus—că nu este posibil; şi în tot cazul cadastrul va fi întocmit foarte încet şi în mod incomplet. Am arătat că, de voie de nevoie, am ajuns să măsurăm tot pământul — cel puţin al Vechiului Regat şi al Basarabiei — şi să revedem şi aproape toate măsurătorile din restul ţării. Măsurătoarea—după câte ştiu — nu va dură zeci de ani şi% graţie metoadelor de lucru, va fi foarte precisă. Dealtfel terminarea ei depinde de mijloacele, ce vom pune la dispoziţie celor însărcinaţi, de dragostea ce avem pentru efectuarea ei. In Savoia, la începutul sec. XVIII s’a măsurat, cu mijloacele de atunci tot teritoriul în 5 ani, ceeace eră destul de repede1). Şi la noi, în ultimii ani, s’a măsurat de către Direcţiunea Cadastrului suprafeţe foarte mari. La începutul campaniei anului 1923 erau măsurate, în Vechiul Regat, 2.218 moşii cu o suprafaţă de 2.150.000 hectare. Din acestea se măsurase ca loturi la ţărani aproape 140.000 hectare. In Basarabia se măsurase, până la aceeaş epocă, 350.000 hectare din cari pentru loturile sătenilor 20.000 hectare2). Aproape pentru toate aceste suprafeţe erau terminate şi planurile. *) Bordeaux o. cit., p. 116 şi urm., No. 399—400. 2) Cifre procurate de d-1 A. Nasta, dir. general al cadastrului. www.digibuc.ro i7i PUBLICITATEA DREPTURILOR REALE IMOBILIARE 39 Ceeace treceă în faţa predecesorilor noştri ca o imposibilitate începe a deveni posibilitate. Dacă se va înţelege însemnătatea Cadastrului şi se vor face toate sforţările pentru o organizaţie cât mai mare dându-se fondurile necesare lucrarea s’ar puteă termină mai repede decât bănuim. Nu trebuie să pretindem ca dela început Cadastrul să ne procure toate foloasele, pe cari le poate da o asemenea lucrare şi pentru alte materii ci trebuie să avem în vedere, în primul rând, numai ceeace este absolut de trebuinţă pentru alcătuirea registrelor de proprietate; rămâne ca mai pe urmă să se completeze şi cu alte date, cari ar servi din punct de vedere fiscal sau din oricare altul. Nu este nevoie — cum se crede de obiceiu — ca lucrările cadastrului să fie terminate în toată ţara şi deabiâ atunci să fie introduse registrele funciare. Dacă se pune această con-diţiune este puţin probabil că se va introduce noul sistem de publicitate vreodată fiindcă este ştiut că înainte chiar de a fi terminate lucrările cadastrale în întreaga ţară, ele vor trebui refăcute, îndreptate în multe părţi. , Pentru problema noastră se poate mărgini alcătuirea cadastrului şi întocmirea registrelor numai la o regiune, la un judeţ, la o plasă, la o comună chiar. Pe măsură ce cadastrul va fi terminat şi în altele sistemul registrelor va fi întins şi la aceste noui ţinuturi. i Se va obiectă că acest fel de a lucră va produce aceleaşi neajunsuri ca şi când sistemul ar fi facultativ; unele imobile vor fi înscrise, altele nu; unele vor fi supuse noului regim, altele celui vechiu aşâ că nu va fi unitate de legislaţie. » Obiecţiunea nu este în totul fondată. Intr’un sistem facultativ, în aceeaş comună, unii cetăţeni înscriu, alţii nu, iar cercetătorul registrelor nu poate şti, care-i felul de publicitate al fiecărui imobil, decât răsfoind un alt registru foarte mare, dacă s’ar puteă ţine. Când însă registrele sunt alcătuite chiar numai pentru anumite comune, cercetătorul poate să le utilizeze uşor. El ştie că în anumite comune sunt trecute toate parcelele în registre şi va cercetă numai cari sunt acele comune. Aceasta i se va puteă arătă foarte lesne la instanţa njnde se păstrează registrele, fie prin afişare, fie prin trecerea într’un www.digibuc.ro 4° ANDREI RÂDULESCU 172■ registru. Cum numărul comunelor, din circumscripţia unei instanţe este neasemănat de mic faţă de al parcelelor chiar numai dintr’o comună se vede numai decât că nu poate fi nici o greutate să afli cari sunt comunele supuse sistemului registrelor. Cu atât mai uşor va fi când sistemul s’ar introduce într’o întreagă plasă ori într’un judeţ sau mai multe. Dealtminteri procedând astfel se va face şi experienţa necesară spre a vedeâ foloasele şi defectele noului sistem. Este drept, că nu va fi o legislaţie unitară, că o parte a ţării va rămâne, o bucată de vreme, sub sistemul vechiu al publicităţii personale. Este însă o imposibilitate — cum am arătat — ca să avem cadastrul terminat în scurt timp în toată ţara şi să introducem dintr’odată noul sistem în tot cuprinsul ei. Şi în faţa acestei împrejurări cred că tot mai bine este să încerci a aplică, chiar numai parţial, un sistem mai bun decât cel de azi; tot mai bine este să faci ceva, în măsura posibilă, decât să nu faci nimic pentrucă nu poţi realiză perfecţiunea. La noi s’ar puteă începe cu judeţele unde a fost mai multă proprietate mare, care acum s’a îmbucătăţit şi măsurat prin expropriere. Se va mai obiectă — ca şi în alte părţi — că nu se poate înfăptui reforma din cauza incertitudinei proprietăţii la noi, aşă că rareori se va şti — fără lungi procese —pe cine înscrim; apoi că stăpânirea, posesie ori proprietate, este aşă de măruntă, sunt aşă de multe parcele, încât ar trebui să se formeze nişte registre, peste măsură de voluminoase, cari cu greu s’ar întreţine şi în cari mai cu greu s’ar conduce cercetătorul. La aceste obiecţiuni răspundem că — după cum se va vedeâ. mai jos — se poate luă pentru înscriere — cel puţin la început— şi alt criteriu decât proprietatea. Faţă de numărul şi micimea parcelelor se va întrebuinţâ reunirea pe aceeaş foaie a parcelelor unui proprietar din aceeaş comună, adică foi colective;, iar cu vremea, dacă nu de acum, ne vom puteă gândi la micşorarea cirdumscripţiunilor pentru cari se ţin registrele. www.digibuc.ro *73 PUBLICITATEA DREPTURILOR REALE IMOBILIARE 41 In legătură cu aceste chestiuni trebuie să amintim că tot în vederea scopului urmărit prin înfiinţarea registrelor dar mai ales în interesul unei bune exploatări se simte şi la noi nevoia să se facă, ceeace s’a şi făcut în alte părţi, comasarea parcelelor. Se va spune că ar fi bine să se amâne introducerea sistemului registrelor până se va face şi comasarea. De sigur că ar fi nemerit să se facă întâiu comasarea şi în urmă să se înscrie în registre, ceeace a rămas definitiv stabilit prin acea lucrare. Dar comasarea reclamă şi mai mult timp fiindcă va trebui nu numai să se constate starea de fapt şi de drept, ci să se stabilească valoarea terenurilor, să se facă schimburi, operaţiuni cari vor provocă procese şi vor dură. E adevărat că ar fi trebuit ca această operaţie să se facă neapărat acum când se împart pământurile la săteni; nu s’a făcut însă şi cine ştie când se va mai puteâ face şi cu ce greutăţi. Nu putem dar subordonâ instituirea registrelor funciare comasării. Cu atât mai bine dacă comasarea va puteâ fi făcută odată cu întocmirea registrelor, ceeace n’ar fi prea greu mai ales dacă acestea vor fi alcătuite treptat, treptat, după normele ce arătăm mai jos. Nu trebuie, însă, să pierdem ocazia de a începe formarea registrelor din cauza unei eventuale comasări. Deocamdată vom întocmi registrele după starea de azi a proprietăţii şi dacă se va face cândva comasarea se vor aduce modificările necesare. * # # Odată ce vom aveâ cadastrul terenurilor unde voim să introducem noul sistem ce registre vor trebui ţinute? Cu alte vorbe din ce se vor compune registrele de proprietate? Socotesc că alcătuirea lor trebuie să cuprindă: 1. Registrul de proprietate, propriu zis, în care să fie trecute, în ordinea cadastrului, fiecare imobil, individualizat prin numărul din planuri, vecinătăţi, alte indicaţii; se va trece apoi numele proprietarului, origina dreptului său şi transmisiunile,, restrictiunile, servitutile, sarcinile, diferite menţiuni. 2. Un dosar, în care să se păstreze actele justificative. Dacă actele sunt autentificate de instanţa, unde este registrul, ar www.digibuc.ro -42 ANDREI RĂDULESCU 174 fi suficient să se facă numai o trimitere la locul respectiv. Dacă este autentificat altundeva, să fie păstrat în acest dosar în copie legalizată —şi mai bine—poate că ar trebui să fie şi transcrise într’un registru. 3. Registru în care să se treacă zilnic cererile de înscriere. Data înscrierii va stabili prioritatea. 4. Pe lângă acestea va trebui să se mai ţie un registru în care să se treacă proprietarii, în ordine alfabetică şi în dreptul fiecăruia să se arate ce imobile are şi numerile, la cari simt înscrise în registrul de proprietate. Acest registru va servi pentru uşurarea cercetărilor pentrucă poţi află foarte lesne ce proprietăţi are cineva şi în urmă vei cercetă registrele respective. Cu chipul acesta vom avea pe lângă publicitatea reală cu toate avantagiile ei şi o publicitate personală, care va fi P- 68 şi urm. Vezi şi lancea, care în vremea de mai târziu e singurul semn al echipamentului cavaleresc, de pe stela lui Aristion, reconstruită după Lucken-bach, Abbildungen zur alten Geschichte 4, fig. 147, la Studniczka, 1. c. Neue Jahrb. XXXV, 291, fig. 3. Despre aceasta vezi şi Smith, Dict. of Gr. and rom. antiq., ed. 2, P* S37 şi urm. *) Cf. Wolters, Eine Darstellung des athen. Staatsfriedhofes, Sitzungsberichte der k. bayer. Akad. d. Wiss. philos.-philol. u. histor. Kl., 1913, 5, pag. 11. www.digibuc.ro 189 UN FRAGMENT DE LECYTHOS FUNERAR ATIC DE MARMORĂ A pune ridicătura aceasta în legătură cu linia de jos pe care se ridică relieful, pentru a o interpretă ca o parte a cadrului, care ar înconjură scena reprezentată, este exclus, fiindcă lipseşte orice urmă de asemenea ridicătură pe partea dreaptă la spatele figurii femenine care şeade, precum şi orice urmă de încadrare pe partea de sus. Lipsa acestor urme nu se poate explică prin influenţe atmosferice, oricât de mult am apreciâ înrâurinţa lor asupra marmorei acestui monument. Oricât am dori să vedem încadrată scena reprezentată pe marmoră, pentru a o pătrunde sufleteşte şi a ne transpune mai bine1), chestiunea interpretării obiectului care se află la spatele figurii bărbăteşti rămâne deocamdată deschisă2). Monumentele arheologice militează pentru sec. 4 a. Chr. căruia îi aparţine relieful acestui monument sepulcral. In secolul acesta s’au şi făcut cele mai numeroase3) monumente sepul-crale din cele păstrate.La finea sec. 4 a. Chr. plastica sepul-crală cu formele ei variate şi splendoarea admirabilă încetează însă dintr’odată şi anume din ordinul tiranului atenian De-metrios din Faleron, care voia să pună stavilă luxului particular şi cheltuelelor enorme ce se făceau cu sumptuoasele monumente sepulcrale. Ordonanţa lui Demetrios din Faleron tăie şi pentru lecythos orice posibilitate de desvoltare4). Deasupra capătului de sus al obiectului enigmatic dindărătul figurii bărbăteşti începe inscripţia ale cărei 3 litere dela început se par a fi gravate la un nivel mai adânc decât celelalte litere5 6). Literele au forme neregulate şi mărimea lor va- *) Un naiscos e, prin faptul că e încadrat, închis, cadrul arhitectonic cel mai potrivit pentru indicarea unei scene intime, pline de sentiment şi se va fi format poate mai degrabă din reliefuri încadrate. 2) Am puteă să ne gândim şi la o hermă, la Hermes Psihopompos. Cf. lecythos-ul Mirinei la Sal. Reinach, Răpertoire des reliefs gr. et Rom., II, 407, n. 3. Pe pietre sepulcrale se află în relief hernie, şi se întrebuinţează hermele chiar ca stele sepulcrale. Acest obicei îl aflăm în Tesalia. Vezi Loch, De titulis graecis sepulcralibus. Dis. Konigsberg 1890, p. 60. Chiar dacă am puteă constată că se află ceva similar pe piatra noastră, încă nu putem stabili patria tesalică a celor numiţi pe monumentul acesta. Dacă nu se afă ceva la fel şi în Atica, nu pot constată, lipsindu-mi materialul iconografic necesar. 3) Monumentele descrise de Conze, Attische Grabreliefs, aparţin în partea cea mai mare sec. IV a. Chr. *) Cicero, De legibus, c. 64—66; Ferguson, Hellenistic Athens, 1911, p. 42. 6) S’ar puteă crede, că cele trei litere dela începutul inscripţiei s’ar află într’o razură şi că duetul neregulat al literelor, atât ale numelui bărbătesc cât şi ale celui www.digibuc.ro 6 TEOFIL SAUCIUC-SĂVEANU 190 riază. Pe lângă forma curioasă a unui M cu 5 liniuţe, care nu poate să fie decât o sgârietură accidentală sau din greşala lapicidului1), pe lângă litera E, de 11 mm. înălţime, se află forma mică a lui Q (5 mm.) caracteristică pentru sec. 4 a. Chr. înălţimea celorlalte litere variază între 9—11 mm. Judecând după forma literei Q inscripţia aceasta este din secolul 4 a. Chr. dintr’o vreme înainte de a fi apărut ordonanţa lui Demetrios din Faleron. Literele din dreapta marmorei fiind aproape şterse, fac impresia a fi săpate cu mai puţină îngrijire. Inscripţia cuprinde 2 nume, unul bărbătesc şi altul femeiesc, care se găsesc deasupra figurii bărbăteşti şi femeieşti şi care arată că relieful e proprietatea comună a bărbatului şi a femeii. Amândouă numele avându-şi rostul în legătură cu figurile sculptate, au forma care prevalează din jumătatea întâia a secolului 5 a. Chr., încoace chiar la simpli tituli sepulcrales, forma nominativală, ceeace nu se află la tituli sepulcrales din epoca mai veche arhaică, unde găsim numele în genetiv. Forma nominativului se menţine apoi până în epoca romană, când reapare numele în genetiv2 * 4 5 * *). Noi cetim numele bărbatului Menon şi al femeii Meneia, numai numelelorsimplu8), fără orice altă indicaţiune de stare şi origine, dacă-s Atenieni sau străini, fără patronymicon. femeiesc, s’ar explică prin săparea ulterioară, fugitivă, a literelor, deci că monumentul nostru a purtat mai intâiu altă inscripţie, care a fost ştearsă şi înlocuită prin cea prezentă. Dar nivelul mai adâncit al celor 3 litere dela începutul inscripţiei e după mine numai aparent, din cauza nivelului mai înalt al obiectului enigmatic discutat mai sus. Urme sigure de o inscripţie anterioară nu se pot stabili, oricât de seducătoare ar fi la prima vedere sgârieturile de pe suprafaţa marmorei. *) Litera M, care mai întâiu eră compusă din 5 hastae, se simplifici şi rămase cu 4 hastae. Larfeld, Handbuch der griech. Epigraphik, I, 355 şi urm., 401. Dar linia a 5 oblică dela M nu pot să o consider decât ca o greşală a lapicidului, căci M cu 5 liniuţe nu se află în inscripţii greceşti nici în epoca arhaică, nici în cea arha-istică. *) Gutscher Hans, Die attischen Grabschriften, I, Jahresbericht des Landes-obergymnasiums zu Leoben, 1889, pi 4, nşiibidem II, 1890, p. 8. Larfeld, Handbuch der griech. Epigraphik, I, 1907, 550 şi urm. Pentru explicarea genetivului vezi Ed. Loch, De titulis graecis sepulcralibus. Dis. Kânigsberg, 1890, p. 7 şi urm.; despre nominativ ibidem, p. 25. 3) Dacă ne uităm la acele monumente sepulcrale din IG II 3, cari au forma de lecythos, vedem că cele mai multe lecytoi (31) poartă numai un singur nume, un nume de bărbat, 21 au 2 nume de bărbaţi, 21 un nume de bărbat şi unul de femeie, 16 au numai un nume de femeie, 11 au 2 nume de femeie, tot atâtea au 1 nume de femeie şi 2 de bărbaţi; 5 lecytoi au 1 nume de bărbat şi 2 de femei; 3 au 3 nume de bărbaţi, 3 au 1 nume de femeie şi 3 de bărbaţi, 2 au 3 nume de femei, 2 au 2 www.digibuc.ro 191 UN FRAGMENT DE LECYTHOS FUNERAR ATIC DE MARMORĂ Ţinându-se numele Menon şi Meneia de relief, în care ni se prezintă cu simplitate, dar totodată cu solemnitate şi oarecare maiestate, bărbatul în mantaua sa lungă civică şi femeia în hitonul său lung, nu avem nici un motiv de a ne rosti în contra dreptului de cetăţeni al acestor soţi, cari, cunoscuţi în patria lor, nu aveau trebuinţă de a adăuga pe lângă numele lor şi vreo altă indicaţiune. Menon e un nume uzitat în Grecia1), în Atica aproape comun2). Numele femeiesc Meneia şi numele participial al bărbatului Menon sunt formate dela rădăcina din care derivă cuvintele fiivog resp. [ikv(0 3), numele femeiesc prin legarea sufixului femenin-eta de fieveg. Numele Meneia nu se află tocmai des in Grecia4). Ne surprinde numărul mare al acelor nume de pe felul acesta de monumente5), cari stau fără patronymicon, fără demoticon6). nume de bărbaţi şi 2 de femei, şi 1 lechytos are un nume de bărbat şi 3 de femei. In nici un caz nu avem mai mult de 4 nume pe vasul numit lecythos şi niciodată nu avem numai 4 nume de bărbaţi sau numai 4 de femei. *) Pape-Benseler, Worterbuch der griech. Eigennamen, ed. 3, p. 902; Poralla, Prosopographie der Lakedaimonier bis auf die Zeit Alexander des Gros sen, Breslau 1913» p- 93! Fr. Bechtel, Die historischen Personennamen des Griechischen bis zur Kaiserzeit, Halle a. S., 1917, p. 312. ') Kirchner, Prosopographia Attica II, n. 10064—10085; IG. II 2442, Kaibel 75; Sundwall, NachtrSge zur Prosopographia Attica, p. 127. 3) Bechtel-Fick, Die griech. Personennamen nach ihrer Bildung erklărt und sys-tematisch geordnet, ed. 2, Gottingen 1894, n. 31 şi urm., 202 şi urm,400; Debrun-ner, Griech. Wortbildungslehre (Indogerm. Bibi. 2 Abt., tom VIII), Heidelberg, 1917, 82. Bechtel, Diţ attischen Frauennamen nach ihrem System dargestellt, Gottingen, 1902, p. 26. *) La nume pline cu -fieveia aflăm la Bechtel, 1. c., numele Meneia reprodus din 2 inscripţiuni atice IG II 837, 1. 22 şi IG II 3659. Problematică e Meneia care se află la Pape-Benseler, Wfirterbuch d. griech. Eigennamen, ed. 3, p. 902 dintr’o inscripţie din Hermione. In Hermione IG IV 1, 728 se află numele Meneia fără patronymicon la finea unei liste de 28 de nume de bărbaţi şi 10 de femei. Dacă numele celor fără patronymicon este de sclavi sau liberţi, nu se poate stabili. •) Evident este că vasele, fie de argilă sau de marmoră, au un raport oarecare cu cultul morţilor. La fiecare dintre tituli sepulcrales ai secol. IV a. Chr. cari se află în număr mare în IG II3, ni se indică forma purtătorului de inscripţie şi vasul pe care se află inscripţia e numit de regulă (120 ori) hydria şi anume mai mult «marmoris Pentelici», în IG IIS de 18 ori, de două ori IG II3 2130 şi 4130 este notat pe monumentul sepulcral relieful unei hydrii, odată IG II3 2459 aflăm calificativul «vas de marmoră», de 2 ori 3611, 3998 «vas sepulcral», odată 1944 «vas atticum» şi odată 1850 amforă sepulcrală, în IG II3, 3652 b se află pe stela sepulcrală o amforă în relief. Numai de 4 ori (IG IIS 3438, 3524, 3761, 4156) se află calificativul de lecythos. Forma vasului pe care Kumanudis, ’Amxrjz imygatpal imxv/ifiioi o numeşte 1Hdglai rj xdAnai axegeal este identică cu cea de lecythos, după Loch, De titul.sepulcr. graec., 49. Apus oare editorul inscripţiunilor din IG totdeauna cuvântul hydria în loc de lecytos ? *) Dacă frunzărim IG II3 şi II( constatăm, că numai 47 de tituli sepulcrales cu www.digibuc.ro 8 TEOFIL SAUCIUC-SAVEANU 192 Fragmentul acesta de lecythos ne prezintă unul din acele monumente sepulcrale mici, cari împodobite cu un baso relief ni s’au păstrat în număr destul de mare. Aceste lecythoi se fabricau cu duzinile, erau executate de profesionişti modeşti, fără pretenţie, astfel că puteau fi cumpărate şi de cei mai puţin avuţi şi mai puţin nobili, cari voiau să transmită contemporanilor şi posterităţii, odată cu numele lor, şl ştirea despre intimitatea, căldura, armonia unui traiu conjugal şi de familie. In relieful descris mai sus avem motivul foarte răspândit în Atica: Aşezarea într’un grup a unei persoane, care sade, şi a alteia, care stă în picioare înaintea celeilalte. Relieful de pe lecythos-ul sepulcral ne arată o scenă, care eră agreată pentru lecythoi de argilă colorate şi apoi pentru plastica sepulcrală profesională de Atenienii secolului 5 şi 4 a. Chr., o scenă care, deşi persoanele reprezentate nu trădează nici un semn de durere aprinsă, totuş îţi inspiră sentimente de o duioşie nespusă: Starea sufletească a celor 2 persoane reprezentate prin relief, fără îndoeală soţ şi soţie, se revelează în mod cumpătat, dar hotărît prin strângerea de mână a celor două persoane, prin aşa zisa dexiosis în forma ei caracteristică pentru această clasă de monumente şi pentru vremea căreia îi aparţine acest relief. Liniştea şi fermitatea ce respiră din atitudinea acestor persoane este în conformitate cu concepţia grecească despre heimarmene, este explicabilă şi naturală din partea Grecilor cari se pleacă fără şovăire sau rezistenţă în faţa Moirei, este evidentă la soţi, cari, uniţi fiind prin sentimente trainice de prietenie, dragoste şi credinţă reciprocă, nu se sperie de nimic, ci, în convingerea lor fermă de neputinţa chiar a nemiloasei morţi de a desface legăturile, de a disolvâ comunitatea lor, ştiu să-şi păstreze întotdeauna calmul. Atmosfera, ce domneşte în scena aceasta, e apăsată, grea şi forma de lecythos sau alt vas relevează cetăţenia atică a celor răposaţi. Numai 5 hy-drii poartă nume de peregrini (IG II 3124 numeşte doi cetăţeni din Cos, 3141 unul din Locrida, 3239 din Naucratis, 3278 din Proconesos şi IG II, 3109 b din Chizi-cos).IG II, are 86 de lecythoi cu tituli sepulcrales hominum incertae originis; IG II, are 13 între 19. Ar fi interesantă de a cercetă din punct de vedere arheologic numărul cel mare de tituli sepulcrales hominum incertae originis. Poate că s’ar reduce numărul lor în folosul cetăţenilor din Atica. Despre inscripţiuni sepulcrale de ale celor răposaţi incertae originis, fără privire la felul monumentului sepulcral, vezi Larfeld, Handbuch der griech. Epigraphik, II,, p. 236 şi urm. www.digibuc.ro 193 UN FRAGMENT DE LECYTHOS FUNERAR ATIC DE MARMORĂ 9 prin dexiosis1) se face să ne gândim la implorarea şi confirmarea, la reînoirea armoniei sufleteşti trainice2) a ambilor soţi în momentul cel mai hotărîtor al vieţii, să ni se sugereze idea unei despărţiri, luarea unui rămas bun, prin care se eternizează pentru posteritate amintirea celor uniţi în dragoste nestrămutată. Furtwăngler3) nu admite interpretarea strângerii de mână ca semn al luării de rămas bun, ci vede în dexiozis un semn de acord intim şi inviolabil al membrilor unei familii4); dar el nu poate să nu conceadă că umbra morţii se manifestează în unele gesturi pline de melancolie şi tristeţă cari s’ar constată, deşi numai la figurile din planul al doilea, din fund. Interpretarea aceasta a acordului, a intimităţii, a întâlnirii armonioase a membrilor familiei este o formulă care nu soluţionează decât un număr mic de scene de dexiosis, şi aceasta nu fără mari dificultăţi şi nu fără ca să apară şi umbra morţii, dacă nu în primul rând, atunci cel puţin pe planul al doilea. Insă formula aceasta nu se atinge de mult discutata chestiune dacă scenele se petrec în lumea aceasta sau în cealaltă. Rezolvirea chestiunilor ce se leagă de interpretarea unei aşa zise scene de rămas bun, de adio, chestiuni ca: cine este cel ce ia rămas bun, cine rămâne, cine este cel răposat, cine este cel rămas în vieaţă, dacă cel ce şade5) sau cel ce stă în picioare ş. a., e foarte dificilă şi in- * *) 1) Studniczka, Die griech. Kunst an Kriegergrăbern, Neue Jahrb. f. d. klass. Altertum, 1915, XXXV, p. 296, face observarea că strângerea de mână însamnă pentru locuitorii ţărilor de sud o căldură de sentimente diferită de cea dela noi. La această aserţiune avem numai de obiectat că ori şi unde, in părţile nordice sau sudice, depinde căldura strângerii de mână de situaţia, de împrejurările cari o cauzează şi condiţionează. *) Foarte justă e observarea lui Furtwăngler (şi Ulrichs), Denkmăler der griech. u. rom. Skulptur, Handausgabe, Munchen, 1898, p. 90, că arta sepulcrală nu reproduce nici când numai un singur moment întâmplător din vieaţa omenească, ci ne aduce imaginea unei stări, care caracterizează mai bine natura sa generală. E vorba doar de un mnema, o reţinere a aducerii aminte. Despre sema şi mnema în inscripţiile greceşti mai vechi, vezi Fritz Eichler, Athen. Mitteil. XXXIX, 138 şi urm. *) Furtwăngler şi Ulrichs, Denkmăler der griech. u. rom. Skulptur, Handausgabe, Munchen, 1898, p. 94. *) La fel şi Weisshăupl, Die Grabgedichte der griech. Anthologie, Abhandlungen des arch. epigr. Seminars, Wien, VII, 1889, p. 100. *) Cf. disertaţia de doctorat (în manuscris) a lui Hans Moebius, Die Darstellung des sitzenden Menschen in der antiken Kunst, I, bis zum Ende der archaischen Kunst, Mar-burg 1921. (Referent Prof. Dr. Jacobsthal), despre care suntetn informaţi din Ar-chaelog. Anzeiger, Beiblatt zum Jahrbuch des archaeolog. Inst. 1921, XXXVI, V2 p. 266 şi urm. Se pune întrebarea: în cari cazuri se prezintă omul şezând în arta www.digibuc.ro IO TEOFIL SAUCIUC-SĂ.VEAN U 194 scripţiile de nume suprapuse figurilor nu numai că nu con-tribue cum am dori la rezolvirea chestiunilor şi amănuntelor lor, ci îmmulţesc greutăţile punând alte chestiuni pe tapet fără să le rezolve, ca d.p.chestiunea: care este ordinea cronologică în care au trecut din vieaţă acei ale căror nume se află puse pe un monument sau altul ş. a.1). Şi cu toată mulţimea mare de greutăţi cu privire la interpretarea detaliilor din scene de felul acesta, rămâne nealterată impresia generală ce provoacă în aceste scene strângerea de mână numită dexiosis, impresia intimităţii şi solidarităţii din vieaţa conjugală, familiară, asupra căreia se revarsă o undă de duioşie şi melancolie, caracteristică scenelor de adio, mai ales acelor, în cari se văd soţul şi soţia pătrunşi de adânci sentimente, ca în altorrelieful din Berlin, Antike Denkmă-ler des archaeolog. Inst. II, tab. 362). Dacă reliefurile ateniene reproduc scene din vieaţa zilnică, de aici, în care ni se prezintă cei morţi cu un aer mai luminos, cu trăsături mai ideale, dacă reliefurile ateniene reproduc vizita celor răposaţi la cei rămaşi în vieaţă dintre ai lor sau vizita celor rămaşi în vieaţă la mormântul unui mort, nu se poate stabili şi afirmă cu una, cu două. Cu astfel de reliefuri, cu astfel de scene ne găsim pe linia îngustă, care separă vieaţa de aici de vieaţa de dincolo. E o linie de trecere necontrolabilă în aceste reliefuri şi ne găsim aici şi pe limita între animism şi *) antică? Răspunsul la întrebarea aceasta ocupându-se de epoca clasică şi cea de apoi ar puteâ să ne aducă lămuriri importante cu privire la reliefurile vaselor numite le-cythos şi chestiunile amintite sus. Lucrarea dactilografiată a lui Wrede, Kriegers Ab-schied und Heimkehr in der griech. Kunst, I, nu am putut-o găsi. *) Despre raportul între inscripţie şi relief resp. cei răposaţi, vezi expunerile lui Seb. Wenz, Studien zu attischen Kriegergrăbem, Diss. Munster 1913, p. 97 şi urm. şi A. Briickner, Der Friedhof am Eridanos, p. 70 şi urm. *) întrucâtva se gândeşte la rămas bun la astfel de reliefuri şi Pervanoglu, Die Grabsteine der alten Griechen nach den in Athen erhaltenen Resten derselben be-sonders untersucht, Leipzig 1863, care accentuează totodată cordialitatea, intimitatea, ce se remarcă în cercul familiar al acestor scene. Loch, De tit, graec. sepulcr. Diss. Konigsberg, 1890, p. 54 şi urm. aprobă părerea, care ar mijloci între cele două extreme şi pe care o reprezintă A. Briickner, Von den griech. Grab-reliefs, Sitzberichte Kais. Akad. Wiss. Wien, 1888, CXVI, 523 şi urm. şi 531. Briickner vede în dexiosis întâmpinarea şi salutarea membrilor unei familii în infern. Vezi însă şi părerea aceluiaş Briickner exprimată în studiile care se ocupă de Cerameicos, în Athen. Mitt. din anul 1910, p. 183 şi urni., cu privire la scopul reprezentaţiilor din reliefurile ateniene. Vezi şi Seb. Wenz, Studien zu attischen Kriegergrăbem Diss. Miinster 1913, p. 104 şi Studniczka, Die griech. Kunst an Kriegergrăbem, Neue Jahrbiicher 1915, XXXV, p. 295 nota 4. www.digibuc.ro i95 UN FRAGMENT DE LECYTHOS FUNERAR ATIC DE MARMORĂ II preanimism1),—cel puţin o reminiscenţă de preanimism va fi aci — şi deaceea e larg deschisă calea pentru posibilităţi de interpretări cari se vor reînnoi mereu. Un fapt ne pare a fi incontestabil, că în aceste scene de dexiosis ni se arată momentele caracteristice pentru o despărţire, că domneşte o atmosferă de rămas bun2). Ca rămas bun interpretează Studniczka3) scenele în cari se vede un ostaş în faţa unei persoane care şade. Ostaşul ar fi fără îndoeală cel răposat. Scenele acestea ar însemnă ceeace ne indică în Laconia cuvintele: 6 delva iv jroAe/xoj4). Eră un obiceiu la Greci de a da mortului la îmmormântare pe lângă alte obiecte votive, obiecte cari i-au fost scumpe şi dragi în vieaţă, şi flacoane drăgălaşe de argilă, colorate în diferite colori pe fondul alb5), cu scene cari reprezentau mai întâi scene de toaletă, scene din vieaţa zilnică, apoi pe la 460 a. Chr., cu scene sepulcrale cari se ţineau de mort şi de cultul morţilor6). l) Vezi Finsler, Homer1, p. 473 8) Unii se feresc de a interpretă grupul intim de soţi şi copii ca scene simple din vieaţa celor răposaţi şi recurg la expedientul de a vedeâ in astfel de scene o vizită a celor rămaşi în vieaţă la mormântul celor răposaţi, cari ne par idealizaţi, cari ni se prezintă în arta atică mai întâiu mai puţin flexibili, aşezaţi ţeapăn şi solemn pe tron, mai târziu însă pierd rigiditatea şi intră ca oameni simpli în relaţiuni cu cei rămaşi în vieaţă, ba se contopesc în cercul familiilor. Dară nici cu acest expedient nu pot ei să nu afirme că cei rămaşi în vieaţă ar fi cuprinşi de sentimente melancolice, ştiind că văd pentru ultima dată pe cel mort sau pe cea moartă, nu pot să nu se gândească la luarea de rămas bun de pe scenele acestea. Vezi Archaeolog. Anzeiger, Beiblatt zum Jahrbuch des k. deutschen archaeologischen Instituts 1914, 4, p-5i3—514- s) Die griech. Kunst an Kriegergrăbern, Neue Jahrb. 1915, XXXV, 396. *) Nu aprobă această părere Seb. Wenz, Studien zu attischen Kriegergrăbern, Diss. Munster 1913, p. 94. Ostaşii din reliefurile atice cu cetăţeni sunt adunaţi la Wenz, 1. c., p. 90 şi urm. Regret de a nu puteâ utilizâ lucrarea lui Walter Wrede, premiată de facultatea de filozofie din hţarburg: Kriegers-Abschied und Heimkehr in der griechischen Kunst, I, lucrare care a fost după informaţiile ce le am din Archaeol. Anzeiger, Beiblatt zum Jahrbuch des archaeol. Instit. 19ZI, p. 265, aprobată de prof. Jacobstahl ca disertaţie de doctorat (în manuscris, 170 pagini text şi 74 pag. note) în 1921. Aici atinge Wrede şi scenele cu dexiosis. *) Despre lecythoi cu fondul alb din Atena vezi Fairbanks, Athenian white Lekythoi 1907 şi W. Riezler, Weissgrundige attische Lekythep, 1914. ») Vezi Alfred Briickner, Athen Mitt. 1907, p. 102 şi urm. şi Kerameikosstudien, Athen Mitt. 1910, p. 183 şi urm. p. 200 şi urm. De altă părere este Seb. Wenz, Studien zu attischen Kriegergrăbern, Diss. Munster 1913, p. 109. Cf. Hermann Schneider, Untersuchungen iiber die Staatsbegrăbnisse und den Aufbau der Sffentlichen Leichenreden bei den Athenem in der klassischen Zeit. Diss. Bem, 1912, p. 1 şi urm. www.digibuc.ro IZ TEOFIL SAUCIUC-SĂVEANU '196 Aceste flacoane, în cari se punea mai întâiu şi cu predilecţie uleiu, apoi parfum şi altele de felul acesta, se aşezau în zile aniversare, de importanţă din vieaţa răposaţilor pe mormântul lor, unde-şi aveau rostul determinat prin cult. Din aceste datine va fi izvorît timpuriu * *) tendinţa, de a întrebuinţâ aceste vase de uleiu, fiole de parfum cunoscute chiar lui Homer2) sub numele de lecythoi3) şi agreate de publicul atic din cauza formei lor graţioase, ca epitemata şi monumente sepulcrale. Luându-se deci marmora de coloare albă lucitoare în locul argilei, şi împodobindu-se cu ornamente de sculptură, care nu mă îndoesc că erau decorate cu diferite colori4), se creă un monument sepulcral mai puţin costisitor pe care şi-l puteau comanda şi oameni fără de avere mare. Astfel de monumente s’au ţinut destul de multă vreme şi ni s’au păstrat din cauza aceasta în număr mare. Dar odată cu naiscoi cei variaţi şi impozanţi, odată cu reliefurile multe şi măreţe ale bogaţilor dispăru în Atica în urma ordonanţei lui Demetrios din Faleron, tiranul Atenei din 317—307 a. Chr., şl monumentul sepulcral în formă de lecythos, spre a face loc celor 3 feluri de mo- *) După W. Loch, De titulis graec. sepulcralibus. Diss. Kdnigsberg 1890, p. 49 la finele secol. V a. Chr. Vezi Rud. Weisshăupl, Die Anfănge der attischen Grab-lekythos, Festschrift fiir Benndorf zu seinerd 60. Geburtstag 1898, p. 89 şi urm., care opinează pentru trecerea scenelor de toaletă de pe lecythoi cu fond alb la cele sepulcrale pentru vremea între 460—450 a chr. *) Pottier la Daremberg-Saglio, Dictionnaire des antiquităs grecques et romaines d’aprăs Ies textes, III,, p. 1023 şi urm. •) Cu privire la cuvântul lecythos avem în timpul din urmă două etimologii re-marcabile: E. Boisarque, Dictionnaire ăthymologique de la langue grecque, 1916, p. 577, pune lecythos în legătură cu indoeurop. * (o) lîq- «ployer* şi ne îndreaptă spre cuvinte ca fjAaxâtr) p. 318 şi urm. Aa£, Âexdvrj, Aoţjâ; etc. După Wahrmann la Streitberg-Walde, Indogermanisches Jahrbuch, tom. VI, 1918, p. 94 şi urm. produce M. Kuzmifi, Etymologica (serb.-croat.), Nastavni Vjes-nik, 24, 1915—1916, p. 241—257, 320—339, 400—418 sub n. 75 pentru lecythos etimologia de * le — qudho —, explicând * Xe prin * ele, * elei (elaiov) şi* qudho prin * sqeu — dh — din xev-Buj. Această etimologie e foarte seducătoare, dacă nu preferim să considerăm cuvântul care exprimă vasul de formă obişnuită pentru lichide ca uleiu şi parfum de origine neelină. Cf. observările generale ale lui Theander, în contribuţia sa lingvistică-analitică la istoria culturii egeo-eline, din Eranos, XXI, 1921. *) Coloarea dădeâ vieaţă şi vioiciune plasticei antice. Despre pictura monumentelor sepulcrale vezi Rudolf Pagenstecher, Unteritalische Grabdenkmăler, Strass-burg 1912 (Zur Kunstgeschichte des Auslandes, fasc. 94) p. 79 şi urm. Despre policromia epocei clasice eline şi colorile pline de vieaţă de pe un fragment de relief votiv din Eleusis vezi G. Rodenwaldt, Jahrbuch des deutschen archaeol. Instituts, XXXVI, 1921, p. 4 şi urm. www.digibuc.ro 197 UN FRAGMENT DE LECYTHOS FUNERAR ATIC DE MARMORĂ 13 numente impuse Atenienilor de acel tiran *), şi a se ţine cu mare greutate şi într’o stare destul de mizeră, faţă de epoca de înflorire la care ajunsese în Atica în deceniul penultim al secolului 4 a. Chr., în apusul extrem al lumii greceşti* 2). Fragmentul nostru de lecythos este de importanţă, fiindcă nu cunoaştem un număr mare de lecythoi sepulcrale de mărimea lui3). Inscripţia lui numeşte apoi 2 soţi ale căror nume se deosebesc numai prin sufixele care exprimă cele 2 genuri diferite. Monumentul de faţă aşteaptă să fie încorporat muzeului naţional din Cernăuţi, a cărui înfiinţare se impune ca o necesitate imperioasă: E vreme să se adune într’un muzeu naţional al Bucovinei toate obiectele de importanţă pentru trecutul şi istoria acestui colţ al Moldovei de Nord, începând cu rămăşiţele preistorice descoperite în Şipeniţul Bucovinei, cu resturile vechiului muzeu industrial din Cernăuţi, obiectele antice bisericeşti strânse fără sistem şi catalog în muzeul arhi-diecezan de aci, adăugându-se orice obiecte de însemnătate ştiinţifică aflate în Bucovina. Acest muzeu să fie pus sub conducerea competentă a unui specialist de valoare. Cernăuţi, August 1922. *) Cicero, De legibus, II, 64—66; Ferguson, Hellenistic Athens, an historical essay, London 1911, p. 41 şi urm.; cf. şi Kunst, Griech. Bestattungsbrăuche, Wiener Blâtter fur die Freunde der Antike, I, 4—5, p. 37 şi urm. 2) Despre asemănarea mare, care ajunge un grad oarecare chiar de identitate, între arta sepulcrală din Atica şi cea din Italia de jos, ne informează R. Pagenstecher, Unteritalische GrabdenkmSler, Strassburg 191a (Zur Kunstgeschichte des Auslandes fasc. 94), p. 42, 77 şi mai ales 95 şi urm. Despre lecythoi de marmoră aşezate pe baze de piatră în Italia de jos, unde aveau vasele mai mult forme indigene, vezi Pagenstecher, 1. c. p. 31. *) Lecythos-ul de marmoră a lui Timanax are o mărime de 0.32 m.r Vezi Stud-niczka, Die griech. Kunst an Kriegergrăbem, Neue Jahrbb. 1915, XXXV, p. 300, fig. 5. Regret de a nu puteă servi şi cu alte exemple. Dar aci nu avem nici măcar colecţia de reliefuri sepulcrale a lui Conze, indispensabilă pentru apreciarea reliefului nostru şi pe care am putut-o utiliză indirect prin d-nul Dr. Praschniker din Viena, care a binevoit a-mi trimite unele informaţii scoase din colecţia lui Conze şi cărui mă grăbesc de a-i mulţumi aci pentru gestul său colegial. www.digibuc.ro R E S U M E Im Privatbesitz befindet sich in Cernăuţi ein bei einem Antikenhăndler in der Pandrososstrasse in Athen im Jahre 1912 erstandenes, 0,26 m hohes Fragment einer atdschen Grablekythos mit Relief und Inschrift, aus weissem Marmor. Der untere Teii der Lekythos ist abgebrochen; vom Fuss fehlt jedwede Spur; vom oberen Teii der Lekythos ist nur ein ganz geringer Teii des Hăis- und Henkelansatzes erhalten. Die Lekythos, liber deren Fundort und Fundumstănde der Antikenhăndler nichts anzugeben wusste, hat, nach den auf der Riickseite festgestellten Lichenesresten zu schliessen, mit einem Teii der Riickseite nach oben frei gelegen und hat auf dieser Seite unter den Witterungseinfliissen und anderen in Betracht kommenden Umstănden derart gelitten, dass sie auf der Riickseite abgeplattet, wie nachlăssig behauen erscheint. Das Relief der Vorderseite ist vollstăndig erhalten, hat aber einiges von der Hohe, besonders auf der rechten Seite eingebiisst, so dass die Figur rechts stark, die daruber befindliche Inschrift fast bis zur Unkenntlichkeit abgerieben ist. Auf einer Lănge von 10 cm sieht man auf der Vorderseite eine Erhohung, die den Boden fur die in sehr flachem Relief erhaltene Szene abgibt. Wir sehen rechts in Seitenansicht eine weibliche Person, die mit voller Frisur, im langen gegiirteten Gewand wiirdevoll und zugleich gelassen, mit ubergeschlagenen Beinen auf einem Sessel, mit iiber die Sessellehne herab-hăngender linker Hand sitzt. Ihre rechte Hand ruht in der Rechten eines gegeniiberstehenden bărtigen Mannes, der, die rechte Seite bis auf die Hiifte unbedeckt, mit einem umgeschlagenen, bis auf die Knochel reichenden Chiton bekleidet ist. Hinter der mannlichen Figur bemerkt man eine Erhohung, deren Deutung vorlâufig offen bleiben muss. Die archaologischen Momente der Lekythos sprechen fur das vierte Jahrhundert v. Chr., dem auch die Mehr-zahl der attischen Grabdenkmaler angehort. Oberhalb der mannlichen Figur ist der Name des Mannes Menon, ober-halb der weiblichen Figur, ein wenig schief nach unten, lăsst sich mit einigen Schwierigkeiten der Name Meneia feststellen. Nach der Form des 13 in Menon zu schliessen, gehort die Inschrift in das vierte Jahrhundert v. Chr. Die Namen Menon und Meneia gehoren als Bei-bzw. Ueberschriften zu dem Relief, in dem schlicht und doch mit einer gewissen Feierlichkeit und Wiirde der Mann im langen Burgermantel und die Frâu im langen gegiirteten Chiton dargestellt sind. Die beiden Eheleute bedurften als athenische Biirger auf ihrem Grabdenkmal keiner năheren Bezeichnung. Menon ist ein in Griechen- www.digibuc.ro 199 RfiSUME IS land hăufiger, in Attika sehr gelăufiger Name, und auch Meneia ist in Attika und Griechenland bekannt. Wir haben in dem vorliegenden Lekythosfragment eines jener vielen klein<*n Grabdenkmăler mit flachem Relief, die als Dutzendarbeit, in ihrer Aus-fuhrung handwerklich bescheiden, sich selbst die wenig Vermogenden und die wenig Vornehmen leisten konnten, um durch sie ausser ihrem Namen auch die Wărme eines glucklichen Ehe- und Familienlebens der Mit- und Nach-welt mitzuteilen. Wir haben in dem Relief des vorliegenden Lekythosfragmentes das in Attika hăufigste Motiv, die Vereinigung einer sitzenden und stehenden Person in einer Gruppe, eine Szene, in der sich der seelische Zustand der beiden dar-gestellten Personen, Mann und Frâu, massvoll aber entschieden in der fur die Zeit, der das Relief angehort, gelâufigen Form des Handschlages, in der De-xiosis ausdruckt. Bei der Stimmung, die die Dexiosis-Szenen durchweht, wird der Gedanke an das im entscheidendsten Augenblick des Lebens erfol-gende Beschworen und Besiegeln der dauernden seelischen Harmonie der beiden Gatten, der Gedanke an den Abschied sehr nahegelegt und dadurch fur die Nachwelt das Gedâchtnis an die in Liebe innig verbundenen fest-gehalten. Wie auch immer wir es versuchten, dem Gedanken an den Abschied konnen wir doch nicht aus dem Wege gehen. Mit solchen Darstellungen sind wir an der engen Grenze zwischen Jen- und Diesseits, dazu auch zwischen Animismus und Prăanimismus und daher der weite Raum fur unaufhorliche Interpretationsmoglichkeiten. Aus dem Brauch, die auf weissem Grund buntbemalten Oelflaschen aus Ton mit auf den Toten wie auch auf den Totenkult beziiglichen Darstellungen dem Toten nebst anderen Weihgaben beim Begrăbnis mitzugeben und an Gedenktagen aufs Grab zu stellen, wird sich fnihzeitig das Bestreben gebildet haben, die schon bei Homer bekannten Oelbehâlter ihrer anmutigen Form wegen als Grabdenkmăler zu verwenden. Und indem man an Stelle des Tons den glănzendweissen Marmor, an Stelle der bunten Malerei das Relief setzte, das ohne Zweifel auch mit Farbschmuck versehen war, hatte man ein weniger kostspieliges, fur die breite Masse des Volkes leicht zu er-stehendes Grabdenkmal, das sich deswegen auch in grosser Zahl und genug lange erhalten hat, bis es durch die Bestimmungen des Demetrios von Pha-leron (3x7—307 v. Chr.) aus Athen und Attika gebannt wurde, um nur noch im ăussersten Westen der Griechenwelt ein kummerliches Dasein zu fristen. www.digibuc.ro Sauciuc-Să\eanu, Fragment de AHK Y00F A. R Xlentortile Se ti i ut Istorice. Seria III. lom. II. www.digibuc.ro ORIGINEA COLONIILOR ROMÂNEDIN ISTRIA DE SILVIU DRAGOMIR MEMBRU CORESPONDENT AL ACADEMIEI ROMÂNE Şedinţa dela 7 Decemvrie 1923 Originea coloniilor române din Istria preocupă ştiinţa noastră abia de câteva decenii. Acest vlăstar îndepărtat, care s’a rupt din puternicul trunchiu al românismului balcanic, nu-1 cunoaştem tocmai de mult şi deaceea explicaţiunile, ce s’au dat, cu privire la originea sa, sunt, de o parte greşite, iar de altă parte, lipsite de informaţie istorică suficientă. Căci cercetările mai noui ne silesc să abandonăm cu desăvârşire părerea unor învăţaţi de ai noştri, cari credeau odinioară, că Românii din Istria sunt autohtoni în Valdarsa şi sub Monte Maggiore. Dar deasemenea trebuie să corectăm şi concluziile, pe cari le-au pus câţiva savanţi italieni cu privire la Românii din Istria, deoarece aceşti fraţi ai noştri mutaţi în cete mai mari, de pe litoralul croato-dalmatin, în cursul sec. XVI, nu erau băştinaşi nici în Dalmaţia si nici în Croaţia, unde y y y 1 y f au stăruit totuş câteva veacuri. Materialul istoric pe care îl avem la îndemână din surse bosniace, croate, dalmatine şi veneţiene, studiat cu deamă-runtul ne lămureşte atât epoca, în care s’au stabilit Românii în Istria, cât şi drumul, pe care l-au făcut aceste colonii, dela obârşia lor până pe malul Mării Adriatice. Jirecek arătase într’o lucrare scrisă în tinereţea sa (Die Wlachen und Maurowlachen in den Denkmâlern von Ra-guza, Sitzber. der k. bohm. Akad. 1879) cât de răspândit eră elementul românesc în Montenegro, în hinterlandul Ra-guzei şi în Herţegovina, începând cu sec. XIII şi până prin 14 A. R. — Memoriile Şecfiumi Istorice. Seria III. Tom. II. www.digibuc.ro 2 SILVIU DRAGOMIR 202 sec. XVI. Dar, în această epocă, eră deja plin de Vlahi şi în spre Nord de apa Narentei, în Bosnia şi în Croaţia, unde joacă un rol cu mult mai însemnat, decât păstorii, chirigiii şi mercenarii vlahi atât de bine cunoscuţi republicii ra-guzane. Deja în convenţia, pe care o încheiă Raguza cu Ştefan Uroş, în anul 1357, pentru a asigură vânzarea şi a organiză transportul sării în lăuntrul peninsulei, se pomenesc şi Vlahii din Bosnia * *). In anul 1336 Consilium Rogatorum înştiinţă 2) pe trimişii săi de pe lângă Banul Bosniei că Vlahii, cari vor să vină la Raguza, pot veni şi se pot întoarce de tot sigur. In 1344 deasemenea se menţionează un Vlah din Bosnia (ex relatione unius Vlachi de terra Bossine)3). In 1361 Vlahii şi oamenii banului din Bosnia fură îndrumaţi să vină prin Slano, un port între Stagno şi Malfi, pentru a luă sare In anul 1376 aduc plumb la Raguza 5) «Vlachi et Bosgnani*. In 1378 regele Tvrtko al Bosniei oferă Raguzei un ajutor de 300 soldaţi şi tot atâţia Morovlahi 6). La 1406 solii repu-blicei raguzane Mihael de Resti şi Aloise de Gozze au plecat la voevodul Sandalj din Bosnia pentru a-1 rugă să revoace ordinul, ce-1 dase Vlahilor săi de a duce pe negustorii ra-guzani spre Serbia nu pe drumul muntos peste Niksi6 (Ono-gost), ci pe şoseaua obişnuită prin Gacko şi Prepolje7). Intr’o scrisoare a Raguzanilor, tot din anul 1406, către Regele Bosniei se pomeneşte, cum au îngăduit, la intervenţia regelui, Vlahilor din Kujaviti şi celorlalţi Vlahi din Bosnia, să ierneze în acel an pe teritoriu raguzan. Vlahii însă au făcut mari pagube Raguzanilor şi au omorît un om, din care cauză orăşenii nu le-au mai permis să ierneze pe teritorul lor 8). Frontiera Bosniei, în această vreme, porniă spre Sudest de Srebrenica şi traversând văile Drinei, precum şi Zagorje x) Monumenta spectantia historiam Slavorum meridionalium (Mon. SI, Mer.) XIII, p. 184. ») Mon. SI. Mer. XIII, p. 366. *) Mon. SI. Mer. X, p. 158. Mon. SI. Mer. XXVII, p. 102. •) O. c. XXVIII, p. 150—151. *) JireSek, Die Wlachen und Maurowlachen..., p. 123. 7) O. c. p. 122. Cfr. Iorga N., Notes et ertraits... II, p. iii. ') Novakovid, Selo, p. 38. www.digibuc.ro 203 ORIGINEA COLONIILOR ROMÂNE DIN ISTRIA 3 atingea marea în dreptul Raguzei, de unde ocolea apoi oraşul şi se apropiâ din nou de mare, ceva mai spre Nord de Stagno 1). Deci Vlahii pomeniţi în Bosnia vor fi fost aşezaţi în partea sudică, în vecinătatea Raguzei, unde va trebui să plasăm şi pe Vlahii KHurUi, supuşii regelui Tvrtko Tvrtkovi6, cari au invadat teritoriul republicii, în anul 1407, făcând mari pagube 2). Dar de sigur satele de Vlahi Voihniti, Pribinoviă şi Hq.rdomili6i menţionate într’un hrisov al voevodului Iuraj (1434) erau situate mai spre Nordul Bosniei 3). Deaceea un document al Consiliului Mic din Raguza numeşte această parte a Bosniei: partes Vlachie în 13974) şi deaceea, cu un secol mai târziu, i se dă5) şi lui Nicolae de Ujlak (Ilok) titlul de «rege al Bosniei şi Valahiei». Insuş regele Matia aminteşte de aceşti Vlahi într’o s'crisoare către Papa (1480) ®): su-peruenerunt ad nos plures Volachi e diversis partibus et provinciis regno Bozne finitimis et fluv'io Narende conti-guis... Fireşte, că efemerul regat ungaro-bosniac, nu mai aveâ decât o mică parte din teritoriul de odinioară al Bosniei, pe care îl cuceriseră deja Turcii. Din Bosnia populaţia vlahă se răspândi şi în vechea Croaţie şi în spatele oraşelor' dalmatine, unde urme sigure despre existenţa lor apar cu mult înainte de documentele, cari vorbesc despre vieaţa lor. Astfel Negulus dela Zara Vecchia e cunoscut din anul 1070, iar Draculus, Dedulus şi Chudulus se menţionează într’un document din anul 1080, lângă Spa-lato. In sec. XIII cunoaştem pe un Vitule Iadrensis (1289) şi pe un Doimncul (1289) din împrejurimile Zarei, unde apare şi un Pervosclavus Draguli (1277)1). Dar documentar sunt menţionaţi Vlahii din Croaţia abia în sec. XIV, în cronica lui Miha Madii de Barbazanis, cu prilejul luptelor, ce s’au dat împotriva puternicului Ban Mladen Subi6 de Bribir. Acest magnat rebel fu ajutat să lupte în contra l) St. Stanojevic, Istorija Bosne i Hercegovine, Belgrad 1909, p. 42—3. *) Mon. SI. Mer. XXIII, p. 85. 3) Novakovid, Zakonski Spomenici, p. 338 Iorga, Notes et extraits II, p. 69. 8 Iorga, Notes et extraits II, p. 114. •) JireCek, Die Romanen in den Stădten Dalmatiens wăhrend des Mittelalte» I, P- 38—41- 15 A. R. —Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. II. www.digibuc.ro 4 SILVIU DRAGOMIR 204 regelui ungar mai ales de către Vlahii din valea Cetinei, cari totuş suferiră o înfrângere considerabilă: item Ioannes Banus Babonie cum suis sequacibus persecutus est Mlade-num usque Bliscam, ibi pugnam fecît magnam cum Vlacis, non modicam quantitatem bestialium hominum et jumento- rum accipiens______-1). Se pare, că inamicul cucerise dela banul Mladen tocmai teritoriul de baştină al Vlahilor. Şi într’a-devăr valea Cetinei, d'ela izvoarele acestui râu şi până în munţii Mosor, eră locuită de o numeroasă populaţie vlahă. Deaceea îi găsim de atâtea ori în documentele familiei Nelipic, care a luat în posesiune acest teritoriu după înfrângerea ba-1 nului Mladen2 3 *). Ei se numesc aici mai ales Vlahi în documentele latine, sau Vlasi în cele croate, dar se întrebuinţează pentru ei şi termenul cancelariei angevine Olahi, sau câteodată şi denumirea Morlaci. Un rol deosebit joacă Vlahii din Cetina pe vremea Banului Ivanis NelipiS şi a ginerelui său Hanz Frankapan, în jumătatea primă a sec. XV. Vlahii fură credincioşi şi de astădată Banului croat şi când Fran-kapanul ridică armele împotriva regelui pentru a-şi apără moşia, Vlahii îi deteră ajutor. De sigur, că împotrivirea Vlahilor fu victorioasă, căci noul Ban, Ivan Talovac, nu izbuti să cucerească valea Cetinei, decât după moartea subită şi misterioasă a lui Hanz Frankapan 8). Graţie acestor împrejurări ni s’a păstrat unul din cele mai importante documente privitoare la Românii din Croaţia: hrisovul prin care Han2 Frankapan confirmă (1435) vechile privilegii ale Vlahilor din valea Cetinei. Iată în traducere românească textul complet al acestui interesant document: «In numele tatălui şi fiului şi al sfântului duh, amin. Noi cnezul Hanz Frankapan, cnez al Vegliei şi Modruşei, al Cetinei şi Clissei, etc. ban al Dalmaţiei şi Croaţilor dăm de ştire, prin acest hrisov deschis al nostru, fiecărui om, căruia i-se cuvine, că au venit în faţa noastră, cinstiţii şi bunii băr- J) Schwandtner, Scriptores rerum Hungaricarum, Dalmaticarum, Croaticarum et Slavonicarum veteres et genuini III (Viena, 1748), p. 647—8. *) SmiCiklas, Codex Diplomaticus XI, p. 249—52 şi XIII, p. 441. Cfr. Mon. Hung. Hist. 35, p. 201—2, 250—51, 254, 255—56. 3) Klaid Vjekoslav, Krfiki knezovi Frankapani I (Zagreb, 1901) p. 224 şi urm. Cfr. Turul (1907), p. 80—84 şi Mon. hist. jur. SI. Mer V , p. 3 şi urm. www.digibuc.ro 205 ORIGINEA COLONIILOR ROMÂNE DIN ISTRIA 5 baţi, foşti supuşi credincioşi şi drepţi ai banului Ivaniş Iva-novici, toţi Vlahi buni: Vigan Dubravfiic, Ninoe Sankovi6, Tomaş Rodjevi6, Matiaş Vukcic, Mili6 Ostoji6, Dragi6 Pro-danovic, BlazKoCic, Hrela Golesevi6, Vukat Vojnovi6, Ivaniş Grobacic, Budan Grubsic, Bilosav Drazevic, Elovac Drazi-vojevi6, Radivoj Vitkovi6, Bulat Kustrazic, Ivan Poznanovi6, şi toţi ceilalţi Vlahi buni, rugându-se şi cerând dela noi bunele şi cinstitele lor legi obişnuite pe cari le-au avut supt fostul lor domn, banul Ivaniş Ivanovi6 şi supt tatăl acestuia, cnezul Ivan. Iar noi cumpănind şi văzând dreapta şi cuviincioasa lor rugare şi cerere, am primit pe bunii bărbaţi mai sus amintiţi, foştii supuşi credincioşi ai banului Ivaniş, de supuşi pentru noi şi erezii noştri şi le făcurăm, deterăm şi confirmarăm obişnuitele lor legi cinstite şi bune şi drepte, cari le-au avut prea drepte şi prea bune supt fostul lor domn, banul Ivaniş şi supt tatăl acestuia cnezul Ivan şi supt cari legi s’au servit ei şi bătrânii lor. Iată şi acelea bune legi: di. Mai întâiu să nu fie peste ei vreun cnez cu forţa. Dacă vreun cnez le-ar fi urît, au să se sfătuiască cu noi, să aibe voie a-1 schimbă. 42. Care Vlah are sat să slujească cu uncia, iar care n’are sat (să servească) călare cu scut şi cu sabie ori cu săgeţi şi cu sabie. «3. Cine poruncindu-i-se (?) nu merge la răsboiu, are să plătească şase libre, din ţari a zecea parte se cuvine voevo-dului vlah... «4. Calul ostăşesc să nu i-se ia în zălog pentru nici o vină. «5. Să nu se bată în răstimpul dela Sân-Ştefan, până la Sân-Mărtin, «6. Iar când pleacă la răsboiu două părţi să fie soldaţi, iar a treia parte să se îngrijească de făină şi iepe. «7. Şi să nu fie peste ei voevod nici un Croat, ci unul dintre ei să le fie voevod, care le va porunci şi se va sfătui cu cnezul nostru. «8. Şi judecata să le fie sub Sinj şi la judecata lor să nu şadă nici un Croat, ci cnezul şi juzii lor. «9. Şi cnezul şi juzii lor să aibă a descinde de două ori pe an între Vlahi, între toţi cei înşiraţi mai sus câte unul. 5* www.digibuc.ro 6 SILVIU DRAGOMIR so6 «10. Şi să nu fie între ei pedepsiţi cu forţa, ci pe fiecare să-l judece cu judecată dreaptă. «11. Şi din fiecare gloabă să le rămână o treime, iar ju-zilor li se dă a zecea parte de gloabe, iar din venitul nostru a zecea parte de gloabe cnezului. «iz. Iar dacă ar cădeâ asupra cuiva gloabă, să i-se ia o oaie pentru o libră şi o vacă pentru şase libre. Şi să i-se dea termin până în ziua a douăzecea, iar dacă n’o răscumpără până atunci, să o piardă. «13. Fiecare casă are să dea la Sfântu Gheorghe un berbece sau o oaie şi un ţap (ovan prihodnik) şi un caş, iar cine-i aşâ de sărac că nu are caş, o să dea un veronez, apoi un galben după fum *) după legea lor 74 de bolantia, cine are cai şi treizeci de oi, iar cine-i... să dea şi doi galbeni sau imbri. «14. Toamna de ziua Sf.-Mărtin să aibă a da după legea lor, câte un dinar de fiecare cal, în afară de cătunari şi dvornici. «15. Iar în Cetina să nu dea tergovină nicăeri. «16. Şi să nu fie spânzurat nimeni dintre ei pentru nici o vină. «17. Şi mai sus amintiţii bărbaţi toţi buni cătunari, să-şi reţină pentru sine jumătate din venitul de galbeni dela oamenii lor, cum a fost sub fostul lor domn banul Ivaniş. «18. Şi să nu fie silit Vlahul, care însuş nu are o sută de libre a-i da altui Vlah o sută de libre. «19. Şi să nu fie dator a da domnului slugi năimite nici slugi de cai. 20. «Şi Sârbul să nu fie dator a da Vlahului, nici Vlahul Sârbului. 21. «Şi să nu fie între ei (aici textul e deteriorat), nici martor nici jurător şi nimeni dintre ei să nu fie oficial, nici să nu fie jurat în afară de 4 bolantia. «22. Şi să nu dea ierbărit la munte, nici în iernatice, nici aiurea, unde n’au dat nici pe vremea banului Ivaniş. «23. Şi Croaţii să nu ţină Vlahi în afară de un păstor.. l l) In textul lui Jagi6, care are altă interpuncţie, pasajul acesta s’ar traduce astfel: «apoi un galben după fum, 70 după legea lor şi patru bolantia cine are cai şi 30 de oi, iar cine e în Bozica şi doi ducaţi sau un imbri, toamna, de Sân-Mărtin*. Evident transcrierea lui Iagi6 cu interpuncţia greşită, schimbă înţelesul textului. www.digibuc.ro • ao7 ORIGINEA COLONIILOR ROMANE DIN ISTRIA t «După aceasta cnezul vlah şi toţi bunii bărbaţi scrişi mai sus, toţi cătunarii, s’au rugat de noi şi s’au legat cu credinţa şi sufletul lor, că ne vor servi credincios nouă şi urmaşilor noştri, iar noi ne-am făgăduit şi am dat la aceasta cuvântul nostru domnesc, că vrem să îi confirmăm în toate legile lor mai sus scrise şi să le ţinem legile în vecii vecilor, pe ei şi rămăşiţa lor, până când ne slujesc drept şi credincios. Drept ceeace am dat acest hrisov deschis al nostru, căci toţi aceşti mai sus scrişi bărbaţi buni, cătunari, cu fraţii şi cătunele şi comunele lor s’au făgăduit, au primit şi s’au legat, cu credinţa şi cu sufletele lor, că ne vor sluji, ei şi urmaşii lor, pe noi şi rămăşiţele noastre, drept şi credincios cu capetele, cu averea şi cu toată puterea lor şi nu ne vor părăsi pe noi şi pe urmaşii noştri, împotriva nici unui om. Scris în Clissa, luna Martie 18 în anul dela naşterea lui Cristos 1436. Şi la toate cele zise mai sus ne-am legat tare pentru ca să fie cu sfatul şi cu buna lor voie»1). Importanţa acestui act consistă nu numai în faptul, că ne-a păstrat o veche «lege» a Vlahilor din Croaţia împreună cu organizaţia lor, ci mai ales' împrejurarea, că ne desveleşte modul, în care au luptat aceste resturi de populaţie românească, pentru a-şi menţine naţionalitatea. Aceşti «Vlahi buni», viteji în răsboaie şi supuşi credincioşi ai magnaţilor croaţi se ştiau îngrădi în chip cuminte, pentru a se apără, în dosul autonomiei lor. In anul 1476 confirmă 1 2) şi banul Lacko de Talovac pe «cnezul vlah al ţinutului vlah după legea vlahă, în aşa chip cum l-au ales Vlahii, aşâ îl confirmăm şi l-am confirmat, cât va trăi că vrem să-l ţinem şi nu-1 vom coborî la mai puţin în vieaţa sa», asigură apoi pe noul cnez, că nu va primi nici o pâră împotriva sa, care nu i s’ar spune în faţă şi nu s’ar găsi cu dreptate «şi că-1 primim şi l-am primit de dreaptă şi credincioasă slugă a noastră, pentru a ne servi drept şi credincios după legea vlahă». Iată de ce, la începutul sec. XVI dieta croată vorbind despre Vlahii din Cetina spuneâ: Wolahi de Cetina... inter ceteros hy sunt 1) Mon. hist. jur. SI. Mer. V,, pp. 8—ii. 2) O. c. pp. ii—12. www.digibuc.ro 8 SILVIU DRAGOMIR 208 insigniores * *), şi de fapt, ei erau mai de seamă, deoarece dispuneau de mai multe drepturi şi scutinţi, decât ceilalţi Vlahi din Croaţia. In fruntea celor 15 cătunari steteâ atunci, în jumătatea primă a sec. XV, Vigan Dubrav&â, care împreună cu fratele său Grigorie şi cu nepotul său Miclăuş, fură răsplătiţi de către banul Hanz, pentru serviciile lor, şi cu o donaţie specială. Ei obţinură o moşie, în Cetina, sub cetatea Sinj, în satul Socha 5a şi încă una tot sub Sinj, cu tot pământul, viile, grădinile şi fânaţele, ce le aparţin 2). Se pare, că după moartea banului Hanz Vlahii serviră bine şi pe urmaşii săi, căci în 1443 Vigan DubravSi6 şi nepotul său obţinură şi dela banul Petru de Talovac o donaţiune, pentru serviciile lor credincioase şi anume iernaticul Koprivno, un munte Prvedrina şi o câmpie SSirna 3). In 1471 regele Matia dărui Vlahului său (Walacho nostro) Martin Dehonijevi6 din Koprivno şi neamului său întreg siliştea Lovazi6i din ju-pania Cetinei 4). Astfel, în cursul sec. XV Vlahii din Cetina se estind tot mai mult şi aici şi vedem, că prin vrednicia fruntaşilor proprietăţile lor sporesc neîncetat şi în afară de cele 16 cătune, câte aveau pe vremea banului Ivanis Nelipi6. Ceeace regretăm e că aceste cătune nu se menţionează cu numele, ci numai după cătunarii, cari steteau în fruntea lor. Cam în aceeaş vreme, jumătatea primă a sec. XIV, se amintesc şi Vlahii din «banatul» croat al Kninului (Tinnin). Dar această cetate de reşedinţă împreună cu celelalte cetăţi, ce-i aparţineau, nu formau o posesiune particulară, ci erau ale regelui, care exercită asupra lor jurisdicţiune prin banul croat. Deaceea se numesc Vlahii de aci: volahi regni noştri Croaţie, olahus regalis, kraljevski Vlasi. Pentru prima dată i-am găsit menţionaţi cu prilejul luptelor, pe cari le-a avut regele Ludovic cu Veneţia şi oraşele dalmatine. Vlahii, cari se numesc şi Morlaci, se făcuseră iarăş vinovaţi de rebeliune *) Mon. SI. Mer. 38, p. 43. *) Mon. hist. jur. SI. Mer. VI1( p. 138. *) O. c. p. 156. *) O. c. V,, p. 3. www.digibuc.ro 209 ORIGINEA COLONIILOR ROMANE DIN ISTRIA 9 împotriva regelui ungar şi se refugiaseră apoi sub protec-ţiunea oraşului Trau *) (1348). Dar, deşi în cuprinsul banatului de Knin Vlahii dispuneau iarăş de multe privilegii şi de o organizaţie proprie, ceeace se vede şi din împrejurarea că li se da un loc de frunte în ban-deriul condus de către banul croat, totuş ei nu puteau să-şi aleagă singuri pe cnezul lor. De regulă vicebanul croat, care eră şi comite de Knin, purtă titlul de cnez al Vlahilor (comes Volachorum) şi tot el descindeâ împreună cu juzii vlahi, pentru a ţine obişnuitul scaun de judecată. Deaceea se în-titulă Petar Martie, în anul 1376 comes Tininii et Ho-tachorum2). Totuş cătunarii vlahi joacă şi aici un rol însemnat. Banul Matko Talovac se adresează în 1436: universis et singulis catonariis sceu capitaneis Volacorum im-perialium et regalium in dicto regno Croacie existentium et eisdem Volachis presentem noticiam habituris salutem cum dilectione, când îi înştiinţează, că s’a încheiat armistiţiu între regele Sigismund şi republica Veneţiei, învitându-i să respec-teze strict acest armistiţiu3). In fine tot către ei se îndreaptă şi scrisoarea regelui Matia din 18 Octomvrie 1468: Dai m a ti e et Croaţie banis et neenon katunariis et comitibus valaho-rum 4 * 6 *), din care apare limpede importanţa elementului vlah. Intre Valahii regali cunoaştem pe Ioan Tranicich, care împreună cu cătunul său fu atacat de către Brayk Merucich (1399), iarăş un Vlah al comitelui din Krbava8). Neamul Vlahilor Tulii e menţionat în anul 1463 în preajma cetăţii Vrhrika *), iar istoria unei familii distinse de Vlahi, fii lui Silan: Priban, Ratko, Dudan, Vojihna şi Mladen, aşezaţi între Kegal şi Zrmanja (1365), în satul Vidfieselo, se poate urmări foarte exact din cele 19 documente, cari ni s’au păstrat în arhiva conţilor de Keglevich, vecini şi duşmani cu eiT). In fine, o listă, în care s’au consemnat nişte dări în Croaţia SmiCiklas, Codex Diplomaticus XI, p. 44a. -) Thalldczy, Illyr. Alb. Forschungen I, p. 497. 3) Mon. SI. Mer. XXI, p. 89. *) Mon Hung Hist. 38, p. XXX. 6) Mon. SI. Mer. 42, pp. 109—iii. 6t Mon. hist. jur. SI. Mer. V„ p. 3. *) Mon. SI. Mer. 42, p. 3 şi urm. www.digibuc.ro SILVIU DRAGOMIR 210 te la începutul sec. XVI ne arată, că în Knin Vlahii numărau patru sute de fumuri, în Obrovac 311 fumuri, apoi la frontieră (in finibus) aveau 16 fumuri, iar în cetatea Nychak 40 de fumuri J). Dar şi pe proprietăţile magnaţilor croaţi din Krbava Şi Lika se găsiau Vlahi. Pe cei din Krbava îi cunoaştem nu numai din documentul pomenit adineaori, ci mai ales din desele reclamaţiuni, pe cari le făceau oraşele maritime la conţii din Krbava, ai căror Vlahi, foarte violenţi, încălcau necontenit hotarul acestor oraşe. Vlahii din Lika se menţionează în cursul sec. XV într’o serie întreagă de documente şi anume lângă cetatea Ostrovica, unde ei erau aşezaţi pe posesiunile familiei Mogorovich. Intr’un document din anul 1420 se amintesc Vlahii numiţi Sugari, ce stau în locul flgrischya» (et wolachos sugari nuncupatos in loco Igrischya commorantes) 2). Observăm că un Sugari mai există şi azi lângă Karlobag, iar câte un Sugari în Istria şi Veglia. Numele de familie Sugarei l-am găsit în Margance, un sat în Sârbia, într’un teritor, pe care, în evul mediu, sigur că au existat Vlahi 3). Vlahii din Lika aveau şi ei organizaţia lor, care aici se numeşte opUina, strana, dar aveau, în fruntea lor cnezi şi voievozi, iar în scaunul de judecată tot juzi şi pristavi de ai lor, cum apare aceasta dintr’un document, prin care aceşti Vlahi fac o donaţiune bisericii Sf. Ioan din munţii Velebi-tului, aproape de Medak (1433) 4). Ţinutul situat spre Vest de Velebit şi numit Podgorje eră în sec. XV «plin de Vlahi» cum spune Lopasic. Dela aceşti Vlahi numiţi de Venetieni si Morlaci derivă în sec. XVl f » > pentru ţinutul Velebitului denumirea de Morlacca, iar pentru sânul mării «canale dela Morlacca». Deci în Podgorje şi pe litoralul adriatic, care se întinde dela Senj până la Fiume şi care se numeşte de Croaţi Vinodol (Valdevino) găsim Vlahi la Karlobag (Carlopago), Novigrad, Nona şi Starigrad, unde regele Ludovic se adresează (1521) astfel către Vlahi: judi- *) Mon. Hung. Hist. XXI, pp. 16—19. *) Mon. Hung. Hist. 35, p. 188. ') Vezi Dacoromania II, 712 şi Cvijit, Naselja II, 178^ 4) Mon. hist. jur. S. Mer. VIlf pp. 132—133. www.digibuc.ro 211 ORIGINEA COLONIILOR ROMANE DIN ISTRIA II cibus et toti universităţi Walachorum sub castro nostro Ztha-rigrad, când trimite în căpitănatul din Senj pe Ieronim Pe-teleniâ şi pe GrigorieOrlovci6: qui vos regant et vobis preesse debeant *). Vlahii din Ledenica se pomenesc în anii 1453 şi 1465 2). Contele Martin Frankapan dărui în 11 April 1468 bisericii Sf. Marii din Crkvenica pe un Vlah cu numele Mikulu 3) si întemeind în acelas an mănăstirea franciscană din Ter- 3 » satto (Trst) îi dărui patru Vlahi din preajma cetăţii Buccari şi doi Vlahi de lângă Novi 4). Lângă Novi mai donă Martin Frankapan bisericii Sf. Marii din Ospa un Vlah, care să-i fie cmet şi păstor şi să-i servească cu toată casa lui1). Astfel vedem, cum în jumătatea a doua a sec. XV Vlahii se apropie tot mai mult de Carst, ceeace ne-o putem explică în două chipuri: fie ca o consecinţă a expansiunei lor fireşti, fie ca un val pornit din marea fluctuaţie a populaţiei, care se refugiâ dinaintea Turcilor. Până în primele decenii ale sec. XVI a existat, fără îndoială, un însemnat contingent de Vlahi pe un teritoriu destul de întins, începând dela Cetina şi frontiera Bosniei până la ramificaţiile Alpilor din nordul Mării Adriatice. Această populaţie vlahă însă eră populaţie românească, deşi astăzi nici terminul Vlah şi nici cel de Morovlah, nu mai păstrează vechiul înţeles, pe care l-au avut cam până în primele decenii ale veacului al XVI. Studiul detailat al documentelor croate, dalmatine, veneţiene şi raguzane, ne convinge pe deplin, că în epoca despre care vorbim naţionalitatea Vlahilor nu poate fi contestată. învăţaţii croaţi RaSki, Lopasic şi Klaic, deşi recunosc originea românească a Vlahilor din Croaţia, totuş cred, că ei nu mai vorbiau româneşte ci erau slavizaţi, cel puţin din sec. XIV. Numiţii învăţaţi nu aduc alt argument în favorul părerii lor, decât că la majoritatea covârşitoare a Vlahilor întâmpinăm nume slave. *) Mon. hist. jur. SI. Mer. V,, p. 8. Starine V, p. 195. a) O. c. p. 2. 3) O. c. VI,, p. 253. Vlaha po imeni Mikulu... *) O. c. V„ p. 3. www.digibuc.ro 12 SILVIU DRAGOMIR 212 Dar acesta e un fenomen general la Români, şi îndeosebi la Românii din peninsula balcanică. E doară firesc că îndelungata comunitate de vieaţă, pe care am dus-o cu Slavii să fi lăsat urme neşterse nu numai în limba noastră, ci si în onomastică. Dar această împrejurare nu dovedeşte, că Vlahii din Croaţia mu si-au păstrat naţionalitatea până în sec. XVI. Documentele raguzane întrebuinţează din sec. XIII-XV permanent numele de Vlah pentru populaţia românească, cu care veniau în legătură. Aşa numesc ei pe Petrus filius Per-vosclavi, Bîacus monasterij de la Mor aţa (1278) o mare mănăstire sârbească, cum numiau pe toţi vlahii din întreg hinterlandul muntos, care eră presărat cu cătune de ale populaţiei româneşti. Dar tot aşa numiau şi pe Românii din Ţara Românească: Vlacjii voivode Mirce (1416) 1). Statutele oraşului Cattaro vorbesc într’un articol de populaţia dimprejurul cetăţii şi fac distincţie clară între Albanezi, Slavi şi Vlahi: Et si aliquis forensis seu Arbanensis, Sclavus vel Vlachus interfecerit aliquem civem Catharen-sem... şi într’alt loc: comes et judices habentes Deum pro oculis possunt ipsum arbanensem, Sclavum vel Vlachum poni facere ad tormentum...» 2). Deosebirea aceasta apare şi din documentul regelui Ludovic (1345), prin care donează familiei Nelipic cetatea Sinj şi districtul Cetinei: cum eorum incolis seu populis, Croatis et Olachis 3). Ea apare şi din epistola Raguzanilor (6 Aug. 1426) către regele Sigismund: Qui Teucri bis Crohatie fines hostiliter invaserunt, predatique fuerunt ibidem magnam predam Crohatorum videlicet et Vlacorum ibidem permanen-tium 4). Deja Jirefiek a relevat împrejurarea, că de câteva ori aceiaşi Vlahi se numesc şi în documentele raguzane Morlaci. Astfel în anul 1367 când fu trimis un Raguzan «ad Morovlachos» pentru a adună mercenari şi în 1378, când regele Tvrtko M JireCek, Die Wlachen, p. 112, 113, 125. *) NovakoviC, Zakonski Spomenici, p. 3. 8) SmiCiklas, Cod. Dipl. XI, p. 249—52. *) JireCek, Die Wlachen.. , p 117. www.digibuc.ro 213 ORIGINEA COLONIILOR ROMÂNE DIN ISTRIA 13 oferi Raguzei 300 soldaţi şi tot atâţia Morovlahi. Acest termen de origine bizantină (MavQofikaxoq = Vlah negru) s’a încetăţenit mai ales în cancelaria veneţiană, unde s’a pronunţat mai întâiu Maurovlaco, dela care s’a format apoi Morovlaco (Statutul din Senj 1388) şi Morolaco (1344, M. SI. M. II, 219) şi în fine Morlaco sau Murlaco. Sub influenţa signoriei ter-minul Morlac a fost adoptat şi de către oraşele dalmatine, cari totuş nu-1 întrebuinţează în mod consecuent, ci schim-bându-1 cu terminul Vlah sau Olacus din cancelaria ange-vină. Fireşte, că această regulă generală se poate urmări numai până către finea sec. XV, căci dela data aceasta împrăştiin-du-se elementul românesc de pe locurile, unde a stăruit câteva sute de ani, şi-a pierdut, odată cu naţionalitatea, şi numele, pe care-1 purtase mai înainte. Deci în Croaţia aceleiaş populaţii româneşti i-se dă de unii numele de Vlah, iar de alţii Morlac. Intr’un document din anul 1405 se vorbeşte de Morolaci sau Olahi (morolakis seu olakonibus) * *), iar în 1437 se identifică cei doi termeni: aliquis Vlachus seu Morlachus2). Interesant e, că în 1422, când se prezentă la Veneţia o delegaţie din Zara, documentul cancelariei de acolo înregistrând în dialectul veneţian plângerile trimişilor, foloseşte terminul Morlachi, iar când înseamnă latineşte răspunsul signoriei foloseşte termenul de Vlah8). In documentele scrise în limba croată numai o singură dată se întrebuinţează şi terminul Murlac, într’un document al cnezului Ivan Frankapan din anul 1468 de pe insula Ve-glia, dar şi atunci se explică: Vlasi al Murlaki4). In fine trebuie să amintim, că mai ales din privilegiul banului Hanz Frankapan se vede clar, că sub Vlahi avem să înţelegem o naţionalitate deosebită, căci ei se disting foarte clar atât de Croaţi, cât şi de Sârbi. Scriitorii croaţi din această epocă (sec. XVI) considerau pe Vlahi sau Morlaci, de aceeaş naţionalitate, ca şi pe Ro- *) Mon. Hung. Hist. 35, p. 138—9. *) Mon. SI. Mer. XXI p. 96—7. s) Mon. SI. Mer. XVII, p. 149. *) Mon. hist. jur. SI. Mer. VI,, p. 255. www.digibuc.ro 14 SILVIU DRAG0M1R 2*4- mânii din Dacia Traiană. Astfel episcopul Simun KoSiSU din Modrussa zice într’o scriere a sa: «învingând Traian acea ţară (Dacia), o coloniză cu Romani, din care pricină Moro-vlahii (= Românii) afirmă şi acum că sunt Romani*). Ivan PergoSiâ, care a tradus în limba croată Tripartitul lui Verboczy (1574) traduce deasemenea pe Vulachi autorului ungur cu Morovlasi, ca şi celebrul lexicograf Iacob Mikaglia, Dacia = morovlaăka zemlja 2). Am adus aceste argumente pentru a confirmă pe deplin teza noastră, care se poate susţine şi cu probe sigure din limba Vlahilor sau Morlacilor. Ce-i drept nu ni s’au păstrat texte vechi, iar cuvintele singuratice sunt foarte puţine: Sman~ tare, Sarebire şi capii (a se kapi ot Murlakov) 8), dar cu atât mai numeroase sunt numele caracteristice româneşti, Ursuly Bucur, Dan Sul, Stan Sul, Radul, Micul, DraSnul, Matul, etc. Cel mai puternic argument în favorul romanităţii elementului vlah şi morlac îl formează limba, pe care au vorbit-o descendenţii lor din Veglia până către începutul sec. XIX şi pe care cei din Istria o vorbesc încă şi azi. Deja în sec. XV Vlahii din Croaţia se răspândesc, din diferite motive, atât pe insula Veglia, cât şi în teritoriile învecinate ale oraşelor dalmatine Spalato, Sebenico, Zara şi Trau. Pe insula Veglia, care formă moşia de baştină a Franka-panilor urme de Români întâmpinăm deja în veacul XIV. In veacul următor însă Frankapanii au colonizat sistematic Vlahi la Castelmuschio, Dubasnica şi Poljica 4). Numărul lor n’a fost redus, cum se vede, deoarece au putut rezistă slavizării până în sec. XIX. Mişcarea populaţiei vlahe în spre Dalmaţia se poate urmări foarte precis, atât în sec. XIV, cât şi în sec. XV. Păstorii vlahi formau o adevărată plagă pentru Dalmatini. Ei încălcau în fiecare an teritoriul acestor oraşe si desele in- j t tervenţiuni la banii croaţi şi la regii Ungariei rămâneau fără de nici un rezultat. Extrasele documentare ale cunoscutului *) Rjefinik Iugosl. Akad. s. v. Morovlah, morovlaski. *) Kadlec, Ştefana Verbecija Tripartitul» III, *5, p. 211. *) Mon. hiat. jur. SI. Mer. V,. 99, 102, 106, 121, 124 şi Rad I p. 157. Cfr. Mon hiat. jur. VI„ p. 254—55. f) O. c. VI,, p. 117, 241 244 şi Cod. Dipl. XIII, p. 347, XIV, p. 315. www.digibuc.ro ORIGINEA COLONIILOR ROMÂNE DIN ISTRIA 15 315 scriitor dalmatin Lucius ne dau pentru anii 1361—1406 foarte interesante date cu privire la ciobanii români, cari se coborau, în fiecare toamnă, din Alpi ori din Velebit, pentru a iernă în Dalmaţia, unde găsiau păşuni bogate. Dela o vreme însă Vlahii s’au împăcat cu Dalmatinii şi mai ales după 1437 au început a se mută pe teritoriul oraşelor supuse acum Veneţiei. Numărul Vlahilor, cari s’au urnit nu a fost neînsemnat, de vreme ce Croaţii se plâng de marea pagubă, ce o sufăr din cauza dărilor neplătite de ei. Din discuţiile urmate între Veneţia şi banii croaţi cunoaştem şi motivul, pentru care plecau Vlahii din Croaţia: agravarea contribuţiilor, dar şi restrângerea libertăţiiI). E sigur, că o mişcare a populaţiei vlahe a avut loc foarte curând nu numai spre insula Veglia şi spre Dalmaţia, ci şi în spre Istria. Aceleaş motive, cari determinau pe unii Mor-laci să se coboare pe teritoriul oraşelor signoriei, au împins alte grupe dintre ei către Novi şi Buccari şi în fine către Istria. Dar şi aici trebuie să deosebim, mai întâiu, penetra -ţiunea lentă a migraţiunilor păstoreşti atestate atât de frumos în statutele oraşului Segna, la sfârşitul sec. XIV2): «Item quod quando Morovlachi exeunt de monte et vadunt ver-sus Gaccham, debent stare per dies duos et totidem noctes super pascuis Senie, et totidem tempore quando revertuntur ad montem». De sigur, că acest «munte» nu eră Kapela apropiată, unde n’au lăsat nici o urmă, ci mai probabil munţii din nordul Istriei. Deaceea a găsit Thalloczy în Tagliamento, deja în junjătatea a doua a sec. XII pe un Radul3), iar Ta-maro în 1329 pe un Pasculus Chichio (Pinguent) şi în 1420 pe Andruzul între gastaldi de Pinguente 4). In jumătatea a doua a sec. XV epidemia de ciumă, care bântui furios de câteva ori, rări populaţia Istriei şi lăsă pustii multe din pământurile sale. Deacum erau deci bineveniţi şi Morlacii sau Vlahii, cari căutau adăposturi mai sigure dinaintea invaziilor turceşti, tot mai ameninţătoare. Deja în * *) Materialul Întreg in lucrarea, ce Ta apăreâ In curând Vlahii şi Morlacii, p 33 ai urm. *) Archiv za povjestnicu jugoslavensku III, p. 141. *1 Illyr.-Alb. Forschungen I, p. 61. *) Tamaro, La Veneţie Iulienne... I, p. 343. www.digibuc.ro >6 SILVIU DRAGOMIR 216 1449 se aşezară astfel de Morlaci la Bibali, lângă Buie, iar în 1490 Veneţienii primiră Morlaci refugiaţi lângă Castelnuovo *) *). Dar şi alte împrejurări contribuiră să atragă populaţia vlahă către Istria. O informaţie precisă şi de mare importanţă, din sursă veneţiană, ne spune, în anul 1458, că pe litoralul dinspre munţi, urcându-se dările, acum de curând, dela 20 la 32 ducaţi, cea mai mare parte a Morlacilor, începând dela Clissa şi Segna până la Fiume, s’au pornit Ia drum către Istria. Deaceea ar fi bine a se reduce dările la 20 ducaţi, cum a fost şi mai înainte, iar impozitul pe sare să fie acelaş, ca şi în Istria, pentru ca să nu mai aibă nici un motiv de-a merge acolo 2). O cercetare amănunţită a arhivelor istriane ne-ar da, de sigur, lămuriri şi mai exacte. Attilio Tamaro a încercat deja o asemenea lucrare şi a izbutit a ne da, pe temeiul materialului publicat, informaţii destul de precise. Pentru a reconstitui tabloul mişcării populaţiei morlace spre Istria în sec. XVI, vom extrage în cele următoare datele cronologice redactate de învăţatul italian 8), observând însă, că în aceeaş vreme şi poate că în grupuri şi mai mari curgea către locurile scutite ale Istriei şi populaţia serbo-croată din Bosnia, Croaţia si Dalmaţia. > i 1510—1525. Cristofor Frankapan aşează în Mune şi Seiane Morlaci refugiaţi. 1517. Morlaci refugiaţi intră pe teritoriul Triestului. 1530. Refugiaţi Morlaci, albanezi şi greci capătă adăpost pe teritoriile dela Buia şi Cittanova. 1532. Ferdinand I porunceşte, ca Uscocii şi Cicii, cari vin din Bosnia, să fie aşezaţi lângă Pisino. 1538. Aloisiu Badoer transportă îh Istria din banatul Ruinului (Banadego) 5.000 de Morlaci. (Ei nu rămân însă acolo). 1539. Ferdinand I distribuie Cicilor teritorii întinse în regiunea Carstului şi a litoralului istrian. 1539. Două mii de familii de Morlaci cer voie să intre în Istria. Veneţia le uşurează transportul. Tamaro, o. c. I, p. 453—4. *) Mon. SI. Mer. XXII, p. 137. *) Tamaro, La Veneţie Iulienne. I, pp. 453—459» www.digibuc.ro 217 ORIGINEA COLONIILOR ROMANE DIN ISTRIA 17 1540. Colonii de Morlaci trec de pe litoralul de lângă Zara pe teritoriile dela Cittanova, Utnago şi Parenzo. 1540. Pe Carstul dela Pinguente şi pe şesul dela Montona fură aşezaţi Morlaci. 1541. Morlacii întemeiază colonii (Radmani, Delich, Pro-danich, Rodolovich etc.) lângă Parenzo. 1556. Familii morlace din Dalmaţia se fixează pe câmpia dela Pola. 1558. O colonie de refugiaţi morlaci se strămută dela Za-ravechia la Torre în Istria. 1558. Morlaci dalmatini întemeiază în Istria Villanova pe ţărmul canalului de Leme. 1560. Morlaci veniţi dinspre sud reîmpopulează Torre, Abrega şi Fratta. 1570. Giovanni Filippini din Zemonico (1. Zara) aduce 40 familii de Morlaci la Sbandati (Parenzo). 1570. Câteva familii de Morlaci se aşează pe teritoriul de lângă Văile. 1580. Refugiaţii din Zvonigrad fură aduşi la Promontore. Alţi Morlaci, de lângă Zara, se aşează la Marzana, Pomer şi Monticchino (toate lângă Pola). 1581. Mor lacului Zuanne Mina, din Dalmaţia, i se dădură câteva teritorii la Maderno (Pola). 1583. Alţi Morlaci la Pomer, Monticchio şi Marzana. 1585. Un număr de 271 Greci, Morlaci şi Croaţi se aşează la Pola şi în împrejurimi. 1585. Alţi Morlaci sunt aduşi la Promontore. 1586. Imigraţiuni de Morlaci în Istria; ei se aşează la MarzanaMonticchio, Sissano şi Lisignano (1. Pola). 1586—37. Proveditorul Salomon instalează Greci şi Morlaci în oraşul Pola. 1 1589. Morlaci sosesc şi se aşează pe Polesan, în Văile şi Cittanova. 1590. Proveditorul Memo aduce 25 familii de Morlaci la Fratta. 1595. Morlaci colonizaţi pe muntele dela Arche (Rovigno). I599- Căpitanul de Raspo aduce Morlaci pe pământurile pustii dela Baie şi Momiano. www.digibuc.ro SILVIU DRAGOMIR 18 218 La acest tablou, foarte instructiv, trebuie să adăugăm însă o observaţie: că în jumătatea a doua a sec. XVI Mor Iacii din Dalmaţia nu se mai disting ca o naţionalitate proprie, iar Vlahii din Croaţia, împrăştiaţi de viforul turcesc, îşi pierd deasemenea caracterul naţional. Totuş această afirmaţiune nu are nici ea o valoare absolută pentru Morlacii din Istria, unde o seamă din urmaşii lor vorbesc şi azi limba proprie şi unde mărturii preţioase, din sec. XVII, atestează latinitatea Morlacilor şi Cicilor, pe un teritoriu mai întins, decât al Istro-Românilor de azi. Evident, că mulţi dintre ei s’au slavizat numai în Istria. Alte informaţii ne vorbesc despre Morlacii din Rovigno, cari cerură, în anul 1526, dela oraşul Triest, pe al cărui teritoriu stăteau, un jupan propriu. Ei se luptară mai în urmă pentru a-1 păstră cu orice preţ1). Când, în anul 1524, Po-desta din Mentone înştiinţâ pe căpitanul din Pisino despre iminenta primejdie turcească, el bănuiâ, că Turcii sunt înţeleşi cu Morlacii din Istria 2 3). Multă vreme avură să sufere asemenea bănuială şi în alte regiuni, ceeace, în timp de răsboiu, e lesne explicabil. Dar ei îşi atraseră ura Istrienilor şi prin violenţele, cari le săvârşeau şi prin vieaţa lor puţin obişnuită cu ordinea, ce domnea în noua patrie8). începând cu sec. XVI Morlacii din Istria apar şi sub denumirea de Cici. Astfel deja în anul 1500 întâmpinăm pe un Ciccio da S. Michele di Leme (în districtul Parenzo), alături de un Ciccio da Segna 4 *). Deja Bidermann a arătat, că prima menţiune a Cicilor, cu înţeles de populaţie deosebită, se găseşte îhtr’un zapis al preotului Petru Fraădic din anul 1463, care povesteşte, că tocmai atunci oameni de ai contelui Ivan Frankapan făcând o expediţie pe litoralul istrian au prădat acolo, dar în bătălia, care s’a angajat au căzut şi Cici de ai contelui Ivan (a di 6 kneza Ivana 20.»..) B). Aceşti Cici se menţionează apoi adeseori, mai ales în ordonanţele oraşului Triest. Intr’o scrisoare pe care Podesta din Capo- ') Bidermann, Die Romanen..., p. 89 n. *> Mon. Hung. Hist. 31, p. 286. 3) Tamaro, La Veneţie Iulienne I, p. 446 şi urmi 4) Bidermann, Neue Siedlungem .., p. 366. ) Bidermann, Die Romanen..., p. 86. www.digibuc.ro ORIGINEA COLONIILOR ROMÂNE DIN ISTRIA *9 ai 9 distria o adresează către Triestini se vorbeşte si de Cicii t i «detti Murlachi», ceeace ne serveşte ca dovadă, că erau consideraţi identici cu Morlacii * *). Dar în cele dintâiu decenii ale sec. XVI avem o mărturie clasică şi despre originea Cicilor, pe cari însăş Curtea din Viena îi identifică cu Vlahii. Astfel când la 22 Oct. 1538 Nicolae Iurisi6 scria regelui Ferdinand despre imigrările nouă, el vorbiâ în special «de Vlahii, cari la noi se chiamă vechi Romani (Walăchen, welche bei uns allt Romer genennt sein", iar regele ţineâ să-i răspundă şi să facă distincţie între «Ras-ciani sive Serviani atque Valachi, quos vulgo Zytschy vo-cant...» E limpede, că Cicii, după părerea oficială erau Vlahi, iar aceştia, după opinia generală descendenţi ai vechilor Romani 2). Un martor bine informat, Iacob Unnest, căpitan în Ca-rintia, spune în Cronica Ungariei, pe care a compus-o în limba germană că «ţara Cicilor e situată între Croaţia şi Bosnia» (Czyschnlandt lig zwischn Wossen und Krabaten)8), deci în regiunea Cetinei şi a Kninului. împrejurarea, că documentele Frankapanilor, cari în jumătatea a doua a sec. XV menţionează de atâtea ori pe Vlahi şi pe Morlaci, nu cunosc totuş pe Cict, ne face să credem, că şi această denumire, ca şi cea de Morlac ori chiar Vlah, a fost dată de cercurile oficiale, triestine şi austriace, populaţiei, care s’a refugiat, în Istria, Krajna şi Gorica. Din aceeaş sursă s’a încetăţenit apoi şi termenul «Tschitschenboden», cum cu un secol mai înainte cancelaria venetiană introdusese ter- » minul Morlachia pentru teritoriul locuit de Morlacii din Croaţia 4). In sec. XVII episcopul Tommasini identifică iarăş termenii Cici cu Morlachi, iar Carmelitul Fra Ireneo della Croce spune lămurit, că Cicii se numesc în limba lor Ru-meri, adică Români, cum se numesc pretutindeni şi astăzi *) Vassilich, Sull’ origine dei Cici, p. 60. *) Mon. SI. Mer. 38 pp. 410—41*. s) Klai6, Poyjest Hrvata III,, p. 18. *) Numele Cicilor se reduce probabil la un nume de persoană (Cfr. Pasculus Chi-chio), şeful vreunei seminţii de Vlahi. Cfr. numele Cuce în Montenegro (Cviji6, Na-selja IX, zzi). Un nume Cili! în Mon. hist. jur. SI. Mer V„ pp. 60 şi 66. In Donje Dragatevo denumirea CiSavica (Naselja I, 95, 194), în Ibar Citino Brdo (Nas. III). www.digibuc.ro 20 SILVIU DRAGOMIR 220 toţi coborîtorii vechei populaţii romanice din dreapta şi din stânga Dunării. De sigur, că tot aşâ se vor fi numit ei şi când stăteau în Cetina, Velebit ori în Bosnia. Numele Vlah» Morlac, Cici sunt, cum am mai spus, numele date de oficialitatea slavă, veneţiană sau austriacă, întocmai aşâ cum Ungurii, secoli întregi, ne-au numit Olah, Olahok, Valahi, fără să păstreze în documentele lor din sec. XIII-XVI niciodată numele nostru adevărat. In fine o ultimă observaţie cu privire la părerea, pe care au formulat-o doi învăţaţi italieni, Vassilichşi Tamaro,cu privire la originea Românilor din Croaţia şi Dalmaţia. Ei susţin că fraţii noştri de acolo ar fi descendenţii vechei populaţii ibrice din Dalmaţia, care a fost romanizată, în răstimpul stăpânirii romane. Ce-i drept, nu există nici o mărturie istorică evidentă, care să infirme o asemenea părere. Totuş ea contrazice rezultatelor sigure la care a ajuns filologia noastră» deoarece dialectul istro-român se apropie atât de mult de cel daco-român, încât trebuie să presupunem naşterea sa în apropierea Dunării. Dar mai este o împrejurare, care nu ne permite să ne închipuim în Croaţia patria de baştină a Istro-Românilor: până au stat în Croaţia, ei erau creştini ortodocşi, ceeace ar fi imposibil de admis, în preajma atâtor puternice centre catolice. Cercetările noastre au putut astfel stabili urma Vlahilor dela Cetina, prin Bosnia, până la Drina, unde, de fapt toponimia ţinutului situat în dreapta acestui râu, ne atestează existenţa unei numeroase populaţii româneşti, în evul mediu. www.digibuc.ro POMENIREA LUI DIMITRIE CANTEMIR VOEVOD DOMNITORUL MOLDOVEI, LA 200 ANI DE LA MOARTEA LUI DE ION I. NISTOR MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE Şedinţa solemnă dela si Decemvrie 1923 MAIESTATEA SA REGELE este întâmpinat la sosire cu următoarele cuvinte rostite de d-1 Preşedinte I. C. NEGRUZZI: Sire, Salut respectos pe Maiestatea Voastră şi-I exprim recunoştinţa Academiei Române că a binevoit sâ vie şi să prezideze această şedinţă a ei. Astăzi colegul nostru d-l Nistor ne va vorbi despre Domnitorul Dindtrie Cantermr care cu mai bine de două secole în urmă a fost predecesorul Maiestăţii Voastre pe scaunul Moldovei. După un răstimp atât de lung în care ţările noastre, despărţite încă, au avut un aşa de mare număr de suverani, a trebuit ca Românii sâ se bucure de ilustra dinastie actuală pentru ca pe tronul patriei să se ţie în mână pe lângă sceptrul domnesc şi pana de scriitor. Dela nemuritorul Rege Carol ne-au rămas Memoriile sale, pe cât de frumos scrise şi de interesante, pe atât de necesare pentriţ cunoaşterea României moderne. Regretata Regină Elisabeta avea cea mai întinsă celebritate ca autoare şi în proză şi în versuri. Succesoarea ei M. S. Regina Maria 17 A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III, Tom. II. www.digibuc.ro 2 ION I. NI STOR 222 încântă publicul cetitor în ţară şi în străinătate cu incomparabilele ei povestiri, şi ca să se vadă cât ţine familia noastră regală la mişcarea intelectuală a poporului n'am decât s’aduc aminte de activitatea cu care A. S. R. Principele Moştenitor lucrează la desvoltarea culturii la Români. Exprim încă odată viile mulţumiri ale instituţiunii noastre Prezidentului şi membrului ei de onoare şi exclam din toată inima: Trăiască Maiestatea Voastră şi Maiestatea Sa Regina, Trăiască Alteţele Lor Regale Principele şi Principesa Moştenitoare şi întreaga Familie Regală! www.digibuc.ro MAIESTATEA SA REGELE binevoeşte a răspunde următoarele: Simt totdeauna o vie plăcere când pot veni în mijlocul D-voastră, dar azi bucuria mea este deosebit de mare, {când ne-am întrunit spre a comemora pe Dimitrie Cantemir, cel mai învăţat voivod al nostru, care, dacă a fost lipsit de noroc în politica sa naţională de pe vremea lui, a rămas însă nemuritor prin neasemănata sa erudiţie şi prin uriaşa sa muncă ştiinţifică pentru timpurile în cari a trăit. Dimitrie Cantemir este printre cei dintâi Români la care a răsărit ideea unităţii neamului românesc peste hotarele vremelnice cari l-au împărţit în cele două Principate şi sub atâtea stăpâniri străine. A început Cronicul vechimii Româno-Moldo-Vlahilor cu marele gând de a scrie toată istoria întregului popor român, de a arătă măreaţa noastră origină romană şi de a dovedi stăruinţa noastră pe aceste pământuri dela întâiul descălecat al împăratului Traian. Pe lângă celelalte însemnate opere istorice ale lui Dimitrie Cantemir, pe temeiul cărora a avut marea cinste să fie ales membru al Academiei din Berlin, el ne-a lăsat aceâ minunată Descriere a Moldovei, din care avem atâtea ştiri despre vechia vieaţă a poporului român. Cu vie plăcere am aflat că printr’o fericită coincidenţă, colegul nostru, distinsul geograf G. Vâlsan, a descoperit tocmai în acest an al comemorării lui Cantemir, adevărata hartă a Moldovei gravată şi tipărită în Olanda, după manuscrisul original al lui Cantemir. Printr’o coincidenţă şi mai fericită, noi facem pomenirea de 200 de ani a lui Cantemir într’o Românie întregită, la care de sigur că a visat şi el, când îşi scriă în pribegia prin străini, opera sa desfre unitatea Românilor, suspinând în cuvintele atât de duioase din Cronicul său: {Dulce iaste dragostea moşiei)). 17* www.digibuc.ro 4 ION I. NISTOR 224 Ca întâiul Rege al României întregite, îi aduc aici prinosul de recunoştinţă, zicând din tot sufletul împreună cu Domniile Voastre: Scumpă să ne fie în veci fericita-i amintire! După rostirea acestor frumoase cuvinte, primite de Academie cu vii şi entuziaste aplauze, M. S. Regele acordă cuvântul d-lui Ion I. Nistor, Membru al Academiei, care ceteşte următorul discurs festiv: www.digibuc.ro Sire, Domnule Preşedinte, Domnilor Colegi, Istoria înregistrează, asemenea unui receptor uriaş, vibra-ţiunile şi frământările societăţii omeneşti. Dar nu întreg materialul înregistrat intră în patrimoniul istoriei, ci numai faptele cari s’a săvârşit în mod conştient şi cari au la baza lor o ideie. Gândul îmbrăţişează idea, iar ideile, la rândul lor, mână la fapte concrete şi conştiente. Aceluiaş triaj, sever şi impecabil, este supusă şi activitatea oamenilor cu rol determinat şi cu răspundere în societate şi în viaţa publică. Istoria înseamnă numele numai acelora, cari, în sbuciumata lor viaţă, au avut o convingere, au nutrit o credinţă şi s’au călăuzit de idei, şi cari, în clipele hotărîrilor supreme, au avut tăria de a trece dela idee la faptă, aruncând în cumpănă însăş situaţiunea lor, oricare ar fi fost ea. Unul dintre cei aleşi, care şi-a pierdut tronul de dragul unei idei, şi la care nu ştim ce să admirăm mai mult, îndrăsneala concepţiunilor politice, sau variaţia şi temeinicia operilor literare, a fost Dumitraşcu-Vodă-Cantemir, a cărui comemorare bicentenară o sărbătorim astăzi. Din zilele bătrâne ale lui Neagoe Basarab, grijile domniei n au brăzdat o frunte mai îndrăgostită de ştiinţă, ca cea a Iui Dimitrie Cantemir, a cărui profundă învăţătură pusese în uimire nu numai lumea cultă din vastul cuprins al Imperiului Otoman, ci şi Rusia lui Petru-cel-Mare şi însăş Prusia primului ei rege Frederic întâiul. Dimitrie Cantemir îşi trăgeâ obârşia din rândurile mândrei şi nebiruitei răzăşimi tighecene, de unde se ridicase legendarul Codreanu, care «vinele-şi strângea şi plumb din el scotea», şi www.digibuc.ro 6 ION I, NISTOR 226 unde amintirea luptelor seculare contra Tătarilor s’a păstrat în admirabilele balade: Grue Grozăveanu, Novac şi Ghelea, care «multe hotare au călcat, multe ţări au treerat, dela Nistru până la Crâm şi din Buceag până la Mare, sunt tocmai 4 hotare: mulţi Tătari au omorît, mulţi creştini au slobozit de amara străinătate, din plean şi dela moarte». Familia Cantemireştilor nu era una din cele mai vechi şi mai celebre din Moldova. Bunicul său Teodor fusese Căpitan de Tigheciu şi căzu în lupta contra Tătarilor. Despre tatăl său Constantin, susţine cronicarul Ion Neculce, «că a fost de oameni proşti din ţinutul Fălciului»; iar Nicolae Costin spune, că era «om de ţară, Moldovan drept, fiind dela Tobac de locul lui; şi foarte viteaz bun, necărturar, dară la toate priceput şi la răspunsuri gata era.» Dimitrie Cantemir era încredinţat de originea tătărească a familiei sale, pe care el o punea în directă legătură cu Han-Timur, faimosul cuceritor al Asiei. Voltaire îi atribue o obârşie grecească, iar Sulzer, recurgând la naivitatea etimologiei populare, deduce numele Cantemir dela «cântă mire»! Dar, ori care ar fi originea numelui Cantemir, un lucru rămâne cert, că purtătorii acestui nume—indentic cu cel al faimoasei căpetenii tătăreşti Cantemir-Bei, ce se răsvrătise contra hanului şi care era «fârtat» cu Bamovschi-Vodă, pe care’l vizită adese în Toporăuţii Bucovinei—erau neaoşi Moldoveni şi încă dintre cei mai dârzi şi mai răsboinici din preajma codrului dela Tigheciu. Constantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie, rămânând orfan, trecu în Polonia, unde servi multă vreme ca oştean român în armata leşească, luând parte la luptele Polonilor contra Svedezilor şi Căzacilor. In 1657 el se întoarse în ţară şi aici i-se încredinţă căpitănia codrului, iar mai târziu serdăria Lăpuşnei. Duca-Vodă îl ridică la demnitatea de Clucer-Mare. Constantin Serdarul era căsătorit cu Ana Bantoş, o femeie foarte instruită şi pricepută în trebile gospodăriei: «literis opti-mis instructa, rei economicae peritissima et prudentissima», după însăş mărturia fiului ei Dimitrie. Din această a treia căsătorie se născu în 26 Octomvrie 11673, probabil la moşia părintească Siliştea din Fălciu, al doilea fiu al Serdarului Constantin, care la botez primi nu- www.digibuc.ro 227 POMENIREA LUI DIMITRIE CANTEMIR VOEVOD 7 mele naşului său Dimitrie Vodă-Cantacuzino. Ca şi despre Goethe, se poate susţine şi despre Dimitrie Cantemir, că a moştenit dela tatăl său firea răsboinică şi neînduplecată de codrean, iar dela maica sa gingăşia simţirii, seninătatea cugetării şi dragostea pentru îndeletnicirile artistice şi literare. Rar când găsim unite în sufletul unui om o mai armonioasă împerechiere între dorul de a se instrui şi nerăbdarea de a acţionă şi a se afirmă, pe care o surprindem în gândul lui Dimitrie Cantemir. Căci să se ştie un lucru, că acţiunile politice ale lui Dumitraşcu-Vodă nu stau cu nimic mai prejos faţă de meritele literare ale istoricului Cantemir. El este deopotrivă de mare ca domn şi ca savant. Sclipitoarea deşteptăciune a copilului făcu să tresalte de bucurie inima părinţilor şi să-i îndemne a-i da cea mai îngrijită educaţie. Pe lângă frumoasele îndemnuri ale părinţilor, natura încântătoare a patriei sale îi fusese cea mai bună şi mai priincioasă învăţătoare. Hăulind prin codrii Bâcului şi Tigheciului, sufletul său gingaş de copil păreâ că desluşeşte din freamătul frunzelor glasul tainic al bunicului său, care-1 chemă la luptă răsbunătoare contra păgânilor cotropitori. In amintirea acestor vremuri de copilărie, Dimitrie Cantemir scriă mai târziu că uTigedul este pieptul cel mai tare între Prut şi Basarabia» şi că Codrenii, adică apărătorii acestui codru, (întrec în vitejia lor pe toţi ceilalţi Moldoveni, încât obişnuiă a se face pentru dânşii acest proverb: Cinci Tătari de Crâm, plătesc mai mult decât zece de Buceag, şi cinci Moldoveni biruesc pe zece Tătari de Crâm; dar cinci Codreni, adică tigheceni, bat pe zece Moldoveni». Iată o pildă de patriotism local care dovedeşte cât de strâns legat eră sufletul lui Cantemir de locul său natal şi de aprigii apărători de hotar din rândurile neînfrânte ale cărora se ridicase neamul său. Cantemir atinsese vârsta de 12 ani, când tatăl său ajunse domn al Moldovei, Iunie 1685. Drumul spre tron i-1 netezise Şerban-Vodă Cantacuzino, care atrase atenţiunea sultanului Mohamed iV-lea asupra aleselor calităţi ale fostei călăuze a armatelor turceşti spre Cameniţa şi asupra devota- www.digibuc.ro 8 ION I. NISTOR 228 mentului pe care Constantin Cantemir îl dovedise cu ocazia salvării haremului împărătesc din mâinile Polonilor. Urcarea pe tron a tatălui său înlesni foarte mult opera de educaţie a tânărului principe. Pentru desăvârşirea acestei opere, tătăl său chemă în ţară pe eruditul ieromonah Ere-mia Cacavela, cretan de felul său, căruia îi încredinţă educaţia fiului mult iubit. învăţătura eră în plină desfăşurare, când beizadeaua Dumitraşcu fu trimis de domn la Ţarigrad; ca să înlocuească acolo pe fratele său Antioh, în chip de zălog, pentru credinţa părintelui său faţă de Poartă. Şi se întâmplă aceasta în 1688, când Dimitrie Cantemir nu aveâ decât 15 ani. Deatunci încoace beizadeaua Dimitrie petreceâ mai mult la Constantinopol, de unde se întorcea numai pentru scurtă vreme în ţară, aşâ în 1691, când rămăsese în Iaşi până la moartea tatălui său (1693); apoi în 1696, când se logodi şi în 1699 când se căsători cu Casandra, fiica lui Şerban Cantacuzino, fostul Domn al Munteniei. In capitala imperiului otoman, o lume nouă, necunoscută se deschise tânărului principe. Ispite de tot felul îi surîdeau din toate părţile. Dar el nu se lăsă ademenit, ca mintea uşoară a acelui nenorocit Iliaş, fiul lui Petru Rareş, care, trimis la Constantinopol ca ostatec de tatăl său, prinsese dragoste pentru felul de traiu al Turcilor şi trecu la legea mo-hamedană, un caz izolat dealtfel în istoria Românilor. Dimpotrivă, Dimitrie Cantemir era un tânăr aşezat, serios, cu o minte coaptă şi cu o judecată limpede, care plăcea mult marelui vizir şi făcea cea mai bună impresie în înalta societate turcească. Inclinaţiunile sale spre îndeletnicirile intelectuale îl feriră de ademenirile înşelătoare ale oraşului mare şi-l îndrumară spre desăvârşirea educaţiunii sale. Marele pre-dicător şi pedagog Cacavela îl introduse în tainele culturii clasice greco-latine, care deschise deşteptului tânăr moldovean, orizonturi noui necunoscute şi nebănuite până atunci de dânsul. Dela vestitul filozof şi matematician Saadi-Effendi, el învăţă limba turcă, arabă şi persană. Interesul pentru filologie i-1 deşteptă eruditul Iacomiu, iar filozofia o deprinse dela călugărul Meletie. Dela muzicianii Angeli şi Kiemani Achmed învăţă muzica, pentru care aveâ aptitudini deosebite www.digibuc.ro 229 POMENIREA LUI DIMITRIE CANTEMIR VOEVOD şi în care ajunse la o adevărată virtuositate. El compusese un manual de muzică turcească, inventând un metod nou pentru a exprimă cântecele şi doinele prin note. Ca om de societate, el eră foarte apreciat de Turci şi invitat adesea la ospeţele lor. Prin studii asidue şi stăruitoare, Cantemir reuşise astfel să-şi adune cunoştinţe bogate şi să ajungă, în scurtă vreme, unul dintre oamenii cei mai culţi şi mai instruiţi ai timpului său. Dar el nu înţelegea numai să adune şi să înmagazineze cunoştinţe, ci el ştia să le asimileze, fiindcă eră un talent real, eminamente productiv, exuberant şi creator. * * * Astfel pregătit şi înarmat cu cunoştinţe vaste, s’ar putea zice chiar enciclopedice, el se simţi ademenit spre cercei ţări ştiinţifice şi creaţiuni literare; el simţiâ în sufletul său nevoia de a se afirmă şi de a pune în valoare cunoştinţele şi aptitudinile sale. Mânat de acest îndemn sufletesc, el încercă mai întâiu să se afirme pe terenul social-filozofic, aşă de ademenitor pentru talentele tinere. încercări juvenile de acest fel «pentru slava şi folosinţa moldovenescului neam» fusese «Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea, sau giudeţul sufletului cu trupul». Lucrarea aceasta de începător, apărută în Iaşi în 1698, este o compilaţie filozofico-teologică, în care autorul încearcă să demonstreze superioritatea sufletului (înţeleptul) asupra trupului (lumea), o teză bine cunoscută şi tratată adesea şi de alţii, poate cu mai mult succes şi cu mâi mare compentenţă ca cea a tânărului principe moldovean. Alte două încercări de acest gen sunt: «Compendiolum universae Logices institutionis», prima încercare de logică din pana unui cugetător român, şi «Lauda lui Van Helmolt», în care Cantemir exprimă admiraţia sa pentru mângâitoarea filozofie religioasă a eruditului belgian Jean Baptist Van Helmolt, pe care-1 compară cu Ion Botezătorul. Dar scrierile acestea, cu toată erudiţiunea, care se degajează din ele, n’au fost gustate niciodată de cetitori din www.digibuc.ro IO ION I. NISTOR *3° cauza limbii întortochiate şi a imaginaţiunilor complicate şi obscure, de care Cantemir se folosiâ intenţionat pentru a fi în nota savantă a timpului său. Dară nu pe scrieri de acest gen şi-a întemeiat Cantemir reputaţiunea sa europeană de om de litere. Obiectul adevărat al preocupărilor sale ştiinţifice era istoria şi îndeosebi trecutul neamului său. Pentru deslegarea acestei probleme, Cantemir a făcut studiile cele mai conştiincioase. Cunoştinţa » i » de limbi îi înlesnii utilizarea literaturii istorice bizantine, turceşti, slavone, latine şi române. El cetise în greceşte colecţia scriitorilor bizantini, cunoştek în originalul turcesc pe Seadeddin, Iacut, Mizhond şi Hezerfeu, studiase letopiseţele ruseşti, cozmografiile sârbeşti, precum şi eronicile bulgare şi polone. El cunoştea pe Bonfiniu şi Toppeltin, cu un cuvânt, el stăpâniâ literatura istorică străină precum şi analele şi cronicile indigene, muntene şi moldovene, mai bine ca oricine altul. Astfel înarmat cu toate cunoştinţele de cari un istoric are nevoie, şi înzestrat de fire cu un spirit pătrunzător, critic şi pricepător al evoluţiunii şi des-voltării istorice, el, credincios vechilor tradiţiuni ale familii sale, se hotărî să-şi pună talentul în serviciul cauzei naţiunii sale, pe care tatăl şi bunicul său o apărase cu spada, ca mari viteji şi răsboinici ce erau. Cetind cronicile indigene şi văzând acolo insuficienţa in-formaţiunilor şi greşelile concepţiunii istorice, firea lui aprigă de codrean se revoltă peste măsură şi atunci talentul său de mare polemist se manifestă cu toată puterea. Epitetele ca «mincinos», «holercar», «teacă de minciuni» etc., aruncate în socoteala nepricepuţilor autori de cronice, arată cu câtă patimă şi înverşunare se ridică Cantemir contra acelora cari, prin scrierile lor nechibzuite, încearcă să întunece originea latină, unitatea etnică şi persistenţa neamului românesc pe pământul bătrânei Dacii. «Sufletul odihnă nu poate afla,—zice Cantemir—până nu găseşte adevărul, care îl cearcă oricât de departe şi oricât cu trudă i-ar fi a-1 afla». Pentru constatarea acestui adevăr, el se hotărî să cuprindă, într’o întinsă operă de erudiţie, toată istoria poporului ro- www.digibuc.ro 231 POMENIREA LUI DIMITRIE CANTEMIR VOEVOD 11 mân, conceput ca o unitate etnică, fără oprire la graniţele trecătoare sau la despărţirile vremelnice. Opera aceasta de sinteză ni se înfăţişază în «Hronicul Romano-Moldo-Vtăhilon, care eră să cuprindă întreg trecutul neamului nostru, dela origina sa până în zilele autorului. Din nenorocire însă, lucrarea aceasta a rămas neisprăvită, apărând numai partea întâia dela origină până la fundarea principatelor, şi capitole izolate din partea a doua, precum sunt: «Vita Costantini Cantemyri» şi «Evenimentele Cantacuzinilor şi Brâncoveni-lor». Intemeindu-se pe un bogat material istoric, Cantemir susţine unitateâ de rassă şi origina latină a poporului român, în opoziţie cu teza slavă, şi se mândreşte de latinitatea pură a neamului său faţă cu popoarele barbarogenete din vecinătate. In urma studiilor şi cercetărilor sale, el ajunge la următoarea concluzie istorică: «Românii din Dacia, cari sunt moldovenii, muntenii şi ardelenii, sunt din neamul lor hi-reşi romani dela Italia, de Traian împăratul aduşi. Şi românii au locuit necurmat în Dacia, precum până astăzi locuiesc. Iar ale noastre ţări, cu ajutorul lui Dumnezeu, măcar că supuse şi ascultătoare sub monarhii turceşti, însă nici stăpânirea nici libertatea lor n’au lăsat, că după multe sângeroase şi româneşti răsboaie, niciodată piciorul din hotarele lor nu şi-au scos, ci înfipţi şi nesmulşi au rămas; că, deşi împărăţiei turcului bani a da obligaţi sunt, însă bisericile, legea judecăţile, obicei ele nesmintite şi nebetegite şi le-au păzit». La acest rezultat ajunge Cantemir în urma studiilor şi cercetărilor sale istorice. Unde până la dânsul analiştii şi cronicarii noştri însemnau simplu evenimentele an cu an, domnie cu domnie, înregistrând faptele una după alta, fără privire la conexul lor cauzal şi la motivele cari determinaseră săvârşirea lor, Cantemir este primul învăţat român, care sintetizează, într’o lucrare unitară, trecutul întregului neam românesc, în toate manifestaţiunile lui. Deaceea el încheie epoca cronicarilor şi deschide în modul cel mai strălucit epoca istoricilor. Iar în istoria culturii noastre, Cantemir face puntea de trecere dela înrâurirea culturii bizantino-slave la cea latino-occidentală. www.digibuc.ro 12 ION 1. NISTOR 232 Curând faima erudiţiunii sale ajunse departe peste hotarele imperiului otoman. Academia din Berlin, creată numai atunci de Leibnitz, se grăbi să-l aleagă membru la ei. Şi pentru această Academie, şi la îndemnul membrilor ei, Can-temir scrisese celebra «.Descriere a Moldovei», în care găsim o adevărată comoară de ştiri şi informaţiuni privitoare la vieaţa politică, economică, culturală şi socială din Moldova. Cartea aceasta a fost tradusă şi în limbi străine şi ea a contribuit foarte mult la cunoaşterea Românilor în străinătate; Dimitrie Cantemir a început cel dintâiu opera de propagandă românească în străinătate. Dar cunoştinţele lui Cantemir erau prea vaste şi prea cuprinzătoare, ca ele să se mărginească numai la trecutul ţării sale. Trăind în capitala imperiului otoman şi cunoscând limbile orientale, el se simţi ispitit de a pătrunde şi în misterele istoriei turceşti, aşâ de puţin cunoscută în Europa până la dânsul. Rezultatele studiilor şi cercetărilor sale în această privinţă, dânsul le adună într’o impozantă operă istorică, scrisă în latineşte: «Historia incrementorum et decrementorum Aulae Othomanicae>)t adecă «Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otomam. Lucrarea aceasta remarcabilă trece drept una din cele mai bune cărţi asupra istoriei turceşti. Ea a fost tradusă în englezeşte după originalul latin de N. Tindal şi a ajuns la a doua ediţie (1734 şi 1756). După ediţia engleză s’a făcut cea franceză prin îngrijirea lui De Joncquieres (1753). Traducerea germană este făcută de Schmidt (1745). Creşterea imperiului o consideră Cantemir până la 1672, când Mohamed IV-lea, în baza tratatului de pace dela Buceaci, obţinu dela Poloni cetatea Cameniţa cu întreaga provincie a Podoliei,pe care sultanul se grăbi să o prefacă în raia turcească. «Aceasta a fost—zice Cantemir—cea de pe urmă izbândă, prin care se aduse împărăţiei otomane vreun folos sau prin care se aduse vechilor margini ale împărăţiei vreun oraş sau vreo ţară. După aceasta, şi mai ales în timpul împăratului Leopold al Germaniei, urmează bătălii înfricoşate, pe cari urmaşii cu greu le-ar puteâ crede, dacă nu ar fi adeverite prin autoritatea unor documente oficiale. Şi puterea otomanilor a slăbit tare prin pierderea mai multor regate, prin www.digibuc.ro 333 POMENIREA LUI DIMITRIE CANTEMIR VOEVOD 13 peirea unor oştiri întregi, precum şi prin lupte şi certuri lăuntrice». Cantemir însuş luase parte la bătălia dela Zenta în 1697 şi rămase adânc impresionat de înspăimântătoarea înfrângere pe care o suferiră acolo victorioasele trupe de odinioară ale sultanului. Din însuş observaţiunile şi constatările sale, se vede că Cantemir era adânc convins că imperiul otoman depăşise culmea puterii şi influenţei sale, şi că se găsiâ în vădit declin, în plină descompunere, descreştere şi decădere. Şi deaceea el şi întitulă partea a doua a istoriei turceşti, istoria descreşterii impărăţiei otomane. In convingerea aceasta, fermă şi hotărîtă, trebue să căutăm explicaţia pentru atitudinea sa politică de mai târziu. Cantemir eră încredinţat că imperiul otoman se găsiâ în declin şi că prin urmare soarta neamului românesc nu mai putea rămâne legată de această organizaţiune politică, în plină descompunere, ci trebuia să-şi caute, de cu bună vreme o nouă orientare. In multe cărţi Dimitrie Cantemir este înfăţişat într’o lumină t * * cu totul greşită. El n’a fost numai un mare savant, un spirit ştiinţific şi un desăvârşit istoric, ci el a fost şi un om politic cu concepţiuni înalte, cu planuri îndrăzneţe şi un curajos cârmuitor de stat. Dar laturea aceasta a activităţii lui Cantemir a fost sau neglijată, sau fals şi tendenţios interpretată. In lucrări de seamă se vorbeşte de pretinsa «trădare» a lui Dimitrie Cantemir, ca şi cum acest mare şi luminat patriot ar fi fost o simplă slugă a sultanului şi nu un domnitor român, întrupător al dorinţelor şi. aspiraţiunilor neamului său, stăpân suveran pe hotă-rîrile sale şi liber de a îndrumă soarta naţiunii sale spre o nouă direcţie, pe care el o consideră singura bună şi mântuitoare. îndeletnicirile ştiinţifice n au împiedecat nicicând pe Cantemir de a urmări cu atenţiune, dacă nu chiar cu pasiune, desfăşurarea evenimentelor politice. Căci în definitiv, din ce este urzită istoria, dacă nu din firele acţiunilor politice şi sociale? Dela vârsta de 15 ani, când tatăl său ajunse domn al Moldovei, Cantemir trăiâ în centrul frământărilor politice şi respiră adânc această ademenitoare atmosferă. In acest mediu el a conceput planul romanului său istoric-social: «Istoria hieroglifică», o www.digibuc.ro 14 ION I. NISTOR 234 încercare de a introduce şi în literatura română acel gen de epopee, ca «Le Roman du Renard» şi «Reineke-Fuchs», în care persoanele sunt travestite în animale, pentru a le putea lăsă să vorbească liber şi fără nici o restricţiune. In lista «numerelor şi cuvintelor hieroglificeşti şi tâlcuitoare» aflăm că boul, lupul, vulpea, bursucul, cămila, maimuţa, privighetoarea, etc., reprezentau oameni politici şi cărturari de seamă, boieri cu trecere în trebile publice din Moldova, pe cari Cantemir îi travesti în animale, pentru a-i caracterizâ liber şi a le pune în gură cuvinte cu tâlc. Leul şi vulturul înfăţişează apriga luptă de rivalitate între Cantemireşti şi Constantin Brâncoveanu şi între ambele ţări pe care ei le reprezentau: Moldova şi Muntenia. Lupul reprezintă rolul hatmanului Bogdan, vulpea pe cel al stolnicului Ilie, cămila pe cel al lui Mihalache Racoviţă, iar dascălul său Caca vela este simbolizat prin o privighetoare. In chipul acesta Cantemir a înţeles să dea curs liber sentimentelor sale de repulsiune sau preferinţă pentru lumea politică şi pentru persoanele cari o alcătuiau. Printre aluziunile politice descoperim pe alocurea şi observaţiuni de înaltă înţelepciune morală ca bunăoară aceasta: «Căci praful casei după măturat, deşi se ridică şi în razele soarelui gioacă, însă nici razele soarelui a nu lovi opreşte, nici paşii celui ce prin casă umblă conteneşte». D’apoi situaţiunea sa de ostatec şi de capuchihaia la Ţari-grad, nu eră şi ea oare o emanaţiune a vieţii politice ? După trei ani de şedere la Constantinopol, unde se concentrau toate firele intrigilor poliţice, el se întoarse în 1688 în ţară şi rămase aici. trei ani de zile, alături de tatăl său, care-1 iniţiâ în toate tainele politice, îngăduindu-i chiar oarecare în-râurinţă şi asupra trebilor publice. El contribuise la descoperirea complotului contra tatălui său şi asistă la executarea complotiştilor între cari se găseau cronicarul Miron Costin şi fratele acestuia Velicico. «Şi au stătut acolo de faţă, pentru credinţă—zice Nicolae Costin—Dumitraşcu Beizadea, până ce i-au tăiat capul». După moartea tatălui său el fu ridicat de boieri în scaunul Moldovei şi miruit de către doui patriarhi; după câteva săptămâni însă, el părăsi domnia fiindcă Poarta, cedând intrigilor contra Cantemireştilor, făcuse nu- www.digibuc.ro *35 POMENIREA LUI DIMITR1E CANTEMIR VOEVOD 15 mirea altui domn pentru tronul Moldovei în persoana lui Constantin Vodă, fiul lui Duca-Vodă şi ginerele lui Constantin Brâncoveanul. După acest nesucces, Dimitrie Cantemir se reîntoarse la Constantinopol, unde îndepliniâ mai târziu funcţiunea de capuchihaia al fratelui său, Antioh-Vodă. In calitatea aceasta el înţelegeâ să paralizeze necontenitele intrigi ce se ţeseau la Poartă contra Cantemireştilor. In Ţarigrad el se bucură de mare trecere pretutindeni şi avea posibilitatea de a urmări din depărtare cursul evenimentelor politice din Europa. * Şi în adevăr, Dimitrie Cantemir trăia într’o epocă de mari frământări şi prefaceri în politica europeană. Numai bine se încheiase pacea dela Carlovăţ, prin care Poarta pierduse posesiunile ei din Ungaria şi Podolia, când în 1701 izbucni râsboiul pentru succesiunea spaniolă, care atrase în distrugătoarele sale mreje toată Europa centrală şi occidentală. Iară pentru ca conflagraţiunea să fie generală, izbucni în acelaş timp şi râsboiul nordic, care atrase în hora sa macabră Polonia, Svedia lui Carol al XlI-lea şi Rusia deşteptată numai atunci la o nouă vieaţă politică prin priceperea şi energia Ţarului Petru-cel-Mare, introducătorul Ruşilor în istoria mondială. Dimitrie Cantemir priviâ cu ochiul său şcolit şi pătrunzător convulsiunea aceasta generală şi se gândiâ la soarta neamului său, pe care el îl înfăţişase, în lucrările sale istorice, în întregimea lui, ca o unitate etnică şi naţională, fără nici o privire la hotarele vremelnice şi nelegiuite care-1 sfâşiau, cu toate necazurile şi suferinţele lui şi cu toate nădejdile şi aspiraţiunile lui în viitor. El vedeâ în gândul său Turcia, bătută la Zenta şi împuţinată şi umilită la Carlovăţ, în plină descompunere, şi prin urmare incapabilă de a mai exercită vreo înrâurinţă politică asupra Principatelor, şi mai puţin asupra Ardealului, care se desfăcuse de sub suzeranitatea Porţii pentru a ajunge sub stăpânirea directă a Habsburgilor. Deaceea neamul său tre- www.digibuc.ro i6 ION 1. NISTOR 236 buia să-şi caute o nouă orientare politică, pentru o mai bună asigurare şi salvgardare a intereselor sale naţionale. Plecând dela această convingere, el examină situaţia politicei europene deatunci pentru a găsi noul punct de razim pentru noua orientare a ţării sale. Şi, fireşte, gândul său se oprimai întâiuasupra vecinilor din apus,cari erau Habsburgii. Aceştia duseseră cu succes lupta contra păgânilor şi-i aruncară peste Dunăre şi Sa va. Ungaria fu liberată de Turci şi cu ea împreună şi Ardealul. Mai rămăsese, semiluna numai în Banat. Inţeles-au însă prin aceasta Habsburgii să răsplătească serviciile socrului său Şerban Cantacuzino, săvârşite de Munteni cu ocazia asedierii Vienei ? Sigur că nu! Căci socrul său pierdu tronul iar soacră-sa trăia în pribegie la Braşov. Năzuinţa Austriei spre răsărit se evidenţiase prin desfiinţarea voivodatului Ardealului, în loc de a se aşeză acolo un domn român, precum nădăjduise Şerban Cantacuzino. Toate acestea le ştia şi le cumpăniâ cu socoteală Dimitrie Cantemir, şi el, ca bun cunoscător al evolutiunii istorice, îsi dădea bine seamă că Habsburgii nu erau dispuşi să se oprească, în drumul năzuinţelor lor politice spre răsărit, la bariera Carpaţilor, ci că ei tindeau să ajungă la Iaşi şi la Bucureşti, ba chiar până la Crimea, dacă se va putea. Şi în adevăr, presupunerea aceasta s’a şi adeverit mai târziu prin ocuparea vremelnică a Olteniei şi prin răpirea Bucovinei de către Habsburgii Din aceste vajnice consideraţiuni, Dimitrie Cantemir ajunse la convingerea, că nu spre Austria habsburgică putea să se îndrepte noua orientare politică a neamului său. Rămăsese însă Polonia la Nord, spre care se îndreptau adesea privirile boierilor moldoveni. Cantemir ştia însă din istorie, cu ce s’a pricopsit Moldova pe urma politicei sale polonofile. Speranţele pe cari mitropolitul Dosofteiu şi Miron Costin le pusese în regele Sobieski, se dovediră zadarnice şi înşelătoare, lăsând mari şi amare decepţiuni în urma lor. Unde mai pui, că Polonii, chiar pe timpul tatălui său, cuprinzând o bună parte din Moldova, aşezară în Cernăuţi, în Câmpulung şi Suceava pe vahmiştrii lor. Iar cu podghia-zurile lor ajunseră până la Neamţ şi Soroca şi aduseră ţara www.digibuc.ro «37 POMENIREA LUI DIMITRIE CANTEMIR VOEVOD 17 «la mare sărăcie şi pustietate». Planurile lor vechi de a-şi deschide prin Moldova drumul la Marea Neagră, le cu-noşteâ Cantemir foarte bine din cele două încercări neizbutite ale craiului Ion Sobieski. Dealtfel Cantemir aflase multe despre stările din Polonia din gura tatălui său, care petrecuse multă vreme acolo. Nu-i rămăsese necunoscute poate nici versurile cu cari regele Sobieski luă în rîs pe tatăl său, când îl izgonise din Iaşi zicându-i: «Constantine, fugi bine! N’ai nici casă, n’ai nici masă, Nici frumoasă jupâneasă!» Mama lui Dimitrie Cantemir murise şi tatăl său rămăsese văduv. Consideraţiunile acestea nu-1 îndemnau deloc la o legătură cu Polonia, a cărei situaţie de mare putere era dealtfel pe atunci grav ameninţată de Rusia, care revendică pentru sine egemonia în nordestul Europei, pe care o deţineă Polonia dela unirea ei cu Lituania în zilele bătrânului Vladislav Jagiello. Când la atâta ajunsese lucrurile, «de se domniâ ţara Moldovei în trei părţi», cum zice Nicolae Costin, când ţara de sus era cuprinsă de Poloni, iar Basarabia de Tătari, şi puterea domnului redusă numai la ţara de jos, rămăsese pentru noua orientare politică a Românilor o singură putere creştină, Rusia, pe urma căreia Românii nu suferise până atunci încă nici o desamăgire, fiindcă nici nu veniseră în atingere directă cu Muscalii şi fiindcă chestia Basarabiei nu înăsprise încă raporturile normale dintre aceste două neamuri. Eră deci firesc ca privirile cercetătoare ale lui Cantemir să se îndrepte asupra acestui vecin, şi îndeosebi asupra ţarului Petru-cel-Mare, un fost învăţăcel al eruditului Nicolae Mi-Iescu Spătarul, care prin strălucita sa biruinţă dela Pultava asupra «leului nebiruit», îşi câştigase nimbul şi reputaţia de mare viteaz şi cuceritor invincibil. Nimbul acesta lua proporţii fantastice în închipuirea ortodocşilor din Balcani, cari aşteptau dela acest nou arhanghel răsbunător al creştinităţii, desrobirea lor de sub jugul 18 A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice, Seria III. Tom. II. www.digibuc.ro i8 ION I. NISTOR 238 turcesc şi reaşezarea crucii pe catedrala Sf. Sofii din Ţari-grad, de unde fusese coborîtă de mâinile necurate ale păgânilor cu două veacuri şi jumătate în urmă. Petru-cel-Mare a fost primul ţar al Rusiei care a înţeles să exploateze această dispoziţiune sufletească, creând din ea o platformă politică pentru cuceririle moscovite în Balcani. Această idee formează sustratul real pentru pretinsul testament politic al lui Petru-cel-Mare. Acelaş scop îl urmăriau de altfel şi cruciaţii apuseni; dară acţiunea lor n’a prins niciodată la creştinii ortodocşi, fiindcă ea porniâ dela popoare catolice, cari, în iperzelul lor confesional, nu făceau adese nici o deosebire între musulmani şi schismatici. Dar îndată ce Petru-cel-Mare, ca creştin ortodox, veni să reiâ această idee, ea trezi o puternică repercusiune în sufletul populaţiunilor ortodoxe din imperiul otoman, o repercusiune, de care n’a rămas nesguduit nici sufletul, aşâ de cumpănit şi echilibrat dealtfel, al lui Dimitrie Canteirir. Deaceea, când ţarul tuturor ruşilor, în ziua de 21 Februarie 1711, proclamă, în soborul din Moscova, răsboiul sfânt contra păgânităţii, împărţind trupelor sale steaguri roşii cu inscripţia: «In numele Mântuitorului şi al Creştinătăţii» şi împodobite cu o cruce în raze de foc cu legenda: «/« acest semn vei învinge», şi când în cuvântarea sa către ostaşi, ţarul aminti că doreşte să fie îmirormântat în patriarhia din Ţari-grad, un fior cucernic şi sfânt sgudul Rusia întreagă, care se repercută puternic asupra sufletelor creştine din împărăţia turcească, răpind cu sine pe Greci, dar mai ales pe Slavii din Balcani, dornici de mângâiere, lumină şi libertate, pe care emisarii ţarului li-o înfăţişau în cel mai ademenitor spectru. Privirile şi nădejdiile tuturor ortodocşilor, ce gemeau sub jugul păgânătăţii, erau îndreptate asupra ţarului mântuitor, care veniâ cu biciul de foc să răsbune creştinitatea şi să alunge pe Turci din Europa în deserturile Asiei de unde veniseră. Nădejdea şi însufleţirea aceasta generală atrase în vârtejul ei şi pe Dimitrie Cantemir, cu atâta mai uşor, cu cât el, pentru alte consideraţiuni şi pe altă cale, ajunsese la nestrămutata convingere că Imperiul Otoman se găsiâ în plină www.digibuc.ro 239 POMENIREA LUI DIMITRIE CANTEMIR VOEVOD 19 descompunere, şi că din partea Austriei sau Poloniei neamul său nu se puteă aşteptă la nici un ajutor real, sincer şi desinteresat. In condiţiunile deatunci el nu găsi deci altă cale mai bună pentru soluţionarea problemei româneşti, decât abandonarea cauzei turceşti şi îmbrăţişarea cauzei creştine prin alianţă cu Rusia. Hotărîrea aceasta, aşâ de gravă în urmările ei, fu luată de cu bună vreme, dar Cantemir ştiuse să o păstreze în tainiţele cele mai ascunse ale inimii sale, pentru a nu o compromite prin bănueala Porţii şi prin diabolnicile intrigi ale numeroşilor săi duşmani din Constantinopol. Şi această discreţie l-a ajutat foarte mult la executarea promptă a planurilor sale, cari izvorau dintr’o matură judecată şi dintr’o profundă şi îndrăzneaţă convingere politică. Adăpostirea regelui pribeag Carol al XlI-lea pe teritoriul turcesc, şi sălăşluirea lui lângă Tighina, provocă izbucnirea conflictului armat între Ruşi şi Turci. Apropierea ţarului de hotarele Moldovei determină pe sultan să înlocuească pe bătrânul Nicolae Vodă Mavrocordat, prin un domn activ, energic şi priceput, care să fie de folos Turcilor în răsboiul ce izbucnise. Şi atunci marele vizir, nebănuind nimic despre cele ce se petreceau în gândul lui Dimitrie Cantemir, nu găsi un om mai priceput şi mai destoinic pentru această grea misiune, ca pe Dimitrie Cantemir. Poarta aveâ cuvânt să creadă că acesta, în urma îndelungatei sale petreceri în Constantinopol, a avut timp suficient să se asimileze complet cu interesele şi aspiraţiunile turceşti. Şi îri adevăr, Cantemir îşi dădeă la început toată silinţa pentru a justifică încrederea pe care Turcii o aveau într’însul. Marele Vizir scriă «cu scârbă») la paşa de Tighina zicând: «beiul de Moldova este un ghiaur şi ştie toate ce se fac la Mosc şi la Leşi, de le scrie toate adevărat la Poartă; iar tu, vezi Doamne, eşti buzurman şi nu şti nimic ce se lucrează». Acum, când Turcii aveau nevoie de «ghiaur», ei nu-i mai cerură bani pentru obţinerea tronului,ci-1 trimiseră în Moldova cu toate onorurile şi cu asigurări că va sta în scaun toată vieaţa şi că nu i se va cere nici tribut, nici peşcheş cât »8* www.digibuc.ro 20 ION I. NISTOR 24O timp va fi domn în Moldova, pentru ca, după înlăturarea primejdii, să se poarte din nou arogant şi necuviincios cu el, precum se purtaseră, la rândul său, cu Antioh-Vodă, pe care-I siliră să lucreze deavalma cu salahorii la şanţurile cetăţii Bender. Dealtfel, Cantemir se convinse îndată după instalarea sa în Iaşi, că Turcii nu erau deloc dispuşi de a respectă făgăduelile şi angajamentele lor faţă de dânsul. Unde mai pui, că el ştiâ că, cu câţiva ani în urmă, şi Constantin Brâncoveanul primise astfel de asigurări, şi îndeosebi domniâ pe vieâţă, şi cu toate acestea acum sultanul dăduse ordin, ca domnul munteah să fie prins şi trimis ir ort sau viu la COnstantinopol. Constatând deci cât de puţină credinţă se poate aşteptă dela cei necredincioşi, el se hotărî definitiv de a rupe legăturile cu Turcii, socotind că «este mai bine a pătimi cu Hristos, decât a-şi pune nădejdea în comorile înşelătoare ale Egipetului» precum mărturiseşte el însuş în istoria Imperiului Otoman. Cantemir primise domnia, dar nu pentru a ajunge un instrument orb în mâinile asupritorilor de veacuri, cari destrămată Şi ştirbiră hotarele Moldovei prin lanţul de raiale, scobite adânc în trupul ţării, şi cari, de curând, înfipseră prin raialiZarea Cameniţei, o nouă suliţă în coasta Moldovei, ci pentru a Servi cauza sfântă a neamului românesc, care se găsiă la o grea cotitură a destinului său. In Noemvrie 1710 el pomi spre Moldova pentru a luă în stăpânire tronul părintesc, dar cu hotărîrea fermă de a se pune în Serviciul cauzei creştine. Aceasta eră dealtfel şi gândul ascuns al contemporanului său Constantin Brânco-veâhU din Ţara Românească. In 10 Decemvrie 1710 el sosi la Iaşi, unde i s’a cetit «moliftă de domnie» în biserica Sf. Nicolae. Ca Om «isteţ» şi «slovednic» ce eră, el facil cea mai bună impresie asupra boierilor, sfâtuindu-i să fie unii către alţii îtttr’o dragoste, poftind pe cei bătrâni ca pe nişte părinţi, pe cei de vârsta sa ca pe nişte fraţi, pe cei mai tineri ca pe nişte fii, să trăească în unire şi armonie». Boierii «începură cU toţii a se lepire şi a-1 lăudă, căci eră om învăţat, numai la judecăţi nu puteâ luă seamă bine; lăcomie nu aveâ îftâre, lucrurile lui poftiâ însă să fie lăudate». www.digibuc.ro 241 POMENIREA LUI DIMITRIE CANTEMIR VOEVOD 21 Ajungând la domnie într’o vreme, când orizontul posomorit al ţării sale erâ luminat de flăcările răsboiului nordic, Cantemir examină situaţia şi găsi momentul oportun pentru a se «ajunge cu creştinii», desfăcându-se de Turci şi înţele-gându-se cu Ruşii. In primăvara anului 1711, Luca Vister-nicul, solul domnului, se prezentă ţarului la Iaroslav, pentru a stipula condiţiunile alianţei. înţelegerea s’a făcut uşor, întrucât ţarul în «ucazul» sau «universalul» său din Luck acceptă condiţiunile cerute de Cantemir ca «Nistrul să rămână hotar între ambele ţări şi Bugeacul cu toate cetăţile tot al Moldovei să fie», şi domnia Moldovei să fie ereditară în familia Cantemir. Muscalii să nu se amestece în trebile interne ale Moldovei; tribut să nu plătească nici un ban, iar domnul să găsească refugiu în Rusia în caz de restrişte. In urma acestei înţelegeri, Cantemir semnă «Demetrius Cantemir, Dei gratia advitam Palatinus Terarum Moldaviae» sau «Dux valahi cus». Îndată ce convenţia a fost semnată, Cantemir lansă un manifest către ţară, în care arătă că Turcii, nesocotind capi-tulaţiunile încheiate cu ei, continuă să asuprească şi să stoarcă ţara până la măduvă. Ei au dărîmat sau ocupat cetăţile şi au învoit pe Tătari să prade şi să ia în robie pe fii şi soţiile locuitorilor, spre a-şi bate joc de ele. Din aceste şi multe alte pricini şi consideraţiuni, dânsul s’a hotărît «să se unească cu împăratul milostiv şi credincios al Rusiei, Petru Alexievici, care a ridicat arma spre «a mântui pe creştini de jugul robiei mohamedane». Preparativele de răsboiu se făceau cu mare grabă. In ziua de 11 Iunie ţarul, Petru Alexievici, sosi la Iaşi, însoţit de împărăteasă şi de mulţi curteni, cari, ca cruciferî adevăraţi ce erau, umblară pe la toate bisericile şi mănăstirile din oraş, pentru a se închina şi a imploră harul ceresc asupra cauzei creştinătăţii. Atitudinea aceasta plăcii mult ieşenilor, credincioşi si cucernici. j » La banchetul de înfrăţire ce s’a dat, boierii gustară pentru întâia oară «vinul franţozesc» adică şampanie, care se dovedi a fi mai tare decât dânşii, doborîndu-i foarte curând la pământ. www.digibuc.ro 22 ION I. NISTOR 242 Intre timp Turcii înaintară cu forţe superioare împotriva ţarului şi a domnului hain. La Stănileşti pe Prut, s’a dat bătălia decisivă în toiul verii 1711, şi ea se sfârşi, după o luptă înverşunată de trei zile, cu înfrângerea creştinilor. La «Vadul Huşului» s’a aşezat îndată pacea în condiţiuni destul de grele pentru creştini. Extrădarea lui Cantemir cerută de Turci, fii refuzată net de ţar, cu toate că mulţi dintre curteni îl îndemnau să nu pericliteze o armată atât de numeroasă de dragul unui singur om. Petru-cel-Mare declară delegaţilor sultanului cari cereau aceasta, «că mai curând le-ar puteâ cedă toată ţara până la Curse, pentru că-i rămâne nădejdea de a o recuceri, dară nu poate în nici un caz să frângă credinţa şi să extrădeze pe un principe, care pentru dânsul şi-a părăsit ţara; căci este cu neputinţă de a repară onoarea ce odată s’a pătat». După aşezarea păcii, ţarul trecu Nistrul, însoţit de Cantemir şi de tovarăşii săi de pribegie, vreo mie de toţi. La Movilău, pe celalt mal al Nistrului, ţarul semnă, la 1 August, ucazul prin care Cantemir cu tovarăşii săi primiră azil liber şi sigur în Rusia, precum şi cuvenita despăgubire pentru averile pierdute. Tot atunci ţarul ridică pe Cantemir la rangul de principe sau cneaz al imperiului rusesc. In si-tuaţiunea aceasta el eră supus direct ţarului şi exercită singur şi exclusiv dreptul de judecată asupra Moldovenilor pribegi. înaintând în interiorul Rusiei şi scăpând teferi de urmăririle Tătarilor şi Cazacilor zaporojeni, ei se aşezară în regiunile Harcovului, unde Moldovenii primiră «treisprezece sate, pline de pâine şi de heleştee cu peşte şi cu mori, şi bucate, vaci, boi, oi, stupi odoare, ce fusese confiscate generalului Sidlovski, care căzuse într’o greşeală». Una dintre aşezările acestea erâ Dimitrovca, numită probabil în cinstea lui Dimitrie Cantemir. Intre însoţitorii nefericitului domn în exil, se găsiâ şi cronicarul Ion Neculce, care ne-a lăsat pagini duioase despre suferinţele Moldovenilor în pribegie. Mare şi copleşitor erâ dorul lor de ţară, dar întoarcerea aşteptată întârzia mereu şi mulţi din ei au murit acolo de nostalgie, între care şi Casandra, doamna lui Dimitrie Cantemir. www.digibuc.ro 243 POMENIREA LUI DIMITRIE CANTEMIR VOEVOD 23 Cantemir însuş nutriâ nădejdea că se va puteâ întoarce curând în Moldova sa iubită şi deaceea, la plecare el luase cu sine şi «toiagul de argint al ţărm, sceptrul Moldovei. O nouă complicaţie politică i-ar fi putut da posibilitatea de a-şi redobândi tronul. Dar Europa obosită şi surmenată de îndelungatul zăngănit de arme, doriâ pacea, care se aşeză pretutindeni. Complicaţiunile politice se iviră numai pe timpul împărătesii Ana şi îndeosebi pe timpul Caterinei a Il-a când Cantemir nu mai erâ în vieaţă. Atunci planurile lui Petru-cel-Mare fură reluate sub o altă formă. împărăteasa Caterina se purtă cu gândul de a reface vechiul imperiu bizantin, cuprinzând şi regatul Daciei, dară nu pentru Cantemir şi nici pentru urmaşii săi, cari se stân-seseră, ci pentru nepotul ei Constantin, pe care-1 doriâ urmaş al ultimului Paleolog Constantin Dragazes. Apoi Caterina s’ar fi mulţumit şi numai cu restaurarea Daciei pentru crudul cuceritor al Crimeei, cneazul Potiomkin, favoritul împărătesei. Văzând că realizarea visurilor sale întârzie mereu, începi să i se urască la ţară, unde-şi petreceâ timpul cu revizuirea, întregirea şi traducerea operelor sale, care fiind tălmăcite în mai multe limbi europene, deveniră un bun comun al tuturor neamuirlor civilizate. In 1722 el înfiinţă Academia rusească din Petrograd. Numele său figurează între marii erudiţi ai lumei pe pâreţii bibliotecii Sainte Genevi&ve din Paris. Lordul Byron face menţiune de Cantemir. In cele din urmă el se mută la Petrograd, unde fu primit cu mari onoruri de ţar şi de societatea înaltă. Acolo el începii să se dea după moda franceză, razîndu-şi barba şi mustăţile şi schimbându-şi portul moldovenesc prin costumul francez. In Petrograd Cantemir se căsători a doua oară cu Nastasia, fiica principelui Trubeţkoi, având de naş pe însus tarul. i > In 1720 Cantemir însoţea pe ţar ca tălmaci pentru limbile orientale în Caucaz, împreună cu principii Apraxin şi Tolstoi, cari câte-şi trei formau consiliul intim al împăratului. Ajungând la Astrahan, Cantemir se îmbolnăvi de friguri, aşâ că el numai cu mare dificultate puth însoţi pe www.digibuc.ro 24 ION I. NISTOR 244 ţar pe uscat până la Derbend; bagajele fură trimise pe mare, dar vasul se împotmoli pe o bancă de nisip; marinarii scăpară, iar bagajele principelui între cari se găsiau şi mai multe manuscripte preţioase—între altele: De stătu politico Aulae Othomanicae—se înnecară.In călătoria aceasta Cantemir întocmi o mică tipografie cu litere turceşti pentru tipărirea proclamaţiunilor pe cari ţarul le dădeâ în limba populaţiunilor caucaziene. Intre timp boala sa se agravase şi el numai cu anevoie ajunse la Astrahan şi deacolo cu mari greutăţi la Dimi-trovca, unde se restaurase niţel după strapaţele unei călătorii aşă de grele. Curând însă boala se ivi din nou, şi de astădată necruţătoare: în 22 August 1723 Dimitrie Cantemir se stânse în vârstă de 49 de ani, 7 luni şi 5 zile. Diploma prin care fusese numit principe al imperiului germap, nu’l mai găsi printre cei vii. * # * Două sute de ani au trecut deatunci, şi amintirea suveranului poliglot, istoric şi filosof a rămas şi va rămâneâ pururea vie. Cantemir este şi rămâne nemuritor prin sclipitoarea sa inteligenţă, prin neobişnuita sa putere de muncă, prin talentul său neîntrecut şi prin operile sale istorice, prin care a făcut cunoscut numele de Român în lumea întreagă, precum şi prin îndrăzneţele sale planuri politice. Dar, oricât, istoria se repetă. Au trebuit să treacă două sute de ani, pentru ca Europa să ajungă din nou în flăcări şi pentru ca generaţia noastră, în condiţiuni politice similare, să revină la planurile lui Cantemir, să calce hotărîtă pe urma lui, pentru a ajunge la realizarea măreţei idei pe care el a preconizat-o şi a încercat să o întrupeze cu jertfa tronului său domnesc. Desrobirea şi întregirea neamului eră singurul scop, pentru care Dimitrie Cantemir părăsi toate onorurile şi îndemânările, trepând cu toată oastea sa de partea creştinilor—«relictis propter unum cunctis honoribus et commodis, cum ad Chris- www.digibuc.ro ÎNFIINŢAREA MITROPOLIILOR ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI ÎN MOLDOVA DE C. MARINESCU MEMBRU CORESPONDENT AL ACADEMIEI REGALE DIN BARCELONA conferenţiar LA FACULTATEA DE LITERE DIN BUCUREŞTI Şedinţa dela 14 Martie 1924 Scumpei amintiri a lui Dimitre Onciul. I MITROPOLIILE DIN ŢARA ROMANEASCĂ In repetate rânduri, Alexandru, Domnul Ţării Româneşti, ceruse patriarhului Calixt din Constantinopole să acorde demnitatea de mitropolit al Statului consolidat în ultima vreme, unui anume Iachint, care păstorea deja ca mitropolit la Vicina I). înaltul prelat grec îndemnase el însuşi pe Domn a se adresa patriarhiei în acest sens. La un moment dat, Iachint se strămutase chiar, după cererea lui Alexandru, din eparhia lui, de sigur sărăcită şi scăzută ca însemnătate, în Ţara Românească 2). Eră un bun prilej pentru patriarhie de a-şi asigura stăpânirea religioasă asupra noului Stat dunărean, deşi stăruinţa repetată a Domnului muntean, înainte de a hotărî pe Calixt *) Localitate pe Dunăre, nu departe de punctul unde se desfac cele trei guri. Pentru istoricul ei, vezi Vicina, de Gh. Brătianu. (Academie Roumaine, Bulletin de la section historique, X, Bucureşti, 1923). 2) H. Gelzer crede (Ungedruckte und ungeniigend veroffentlichte Texte der No-titiae episcopatuum (Abhandl. d. philosoph.-philolog. Classe d. koniglich bayerischen Akad. d. Wissenschaften, t. XXI, secţia III [Miinchen 1899—1901] p. 6ii), că Iachint venise în Ţara Românească să strângă pomeni. 19 A.R, — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. II. www.digibuc.ro 2 C. MARINESCU 248 a-i recunoaşte ca mitropolit pe Iachint, arată o ezitare care se va lămuri uşor prin cele ce urmează. Abia în Mai 1359, patriarhul numeşte pe subordonatul său mitropolit al Ţării Româneşti, aceasta însă numai după ce Alexandru jurase că biserica ţării va rămâne totdeauna sub jmisdicţiunea Constantinopolei. Ba chiar Calixt cereâ voevodului să se lege din nou în scris, şi el şi copiii lui, că după moartea lui Iachint se va cere tot patriarhiei să designeze pe mitropolitul succesor1). Această stăruinţă a lui Calixt, în vremea căruia se ajunsese a se supune Constantinopolei şi scaunul patriarhiei din Târnova 2), este cu totul firească, dat fiind că orice creare de mitropolie nouă, însemnă, pe de o parte, şi o consacrare politică a Statului în care se înfiinţâ, iar, pe de alta, cuprindea şi o tendinţă spre autonomia religioasă, după cum se va lămuri din cele următoare. In orice caz, din examinarea împrejurărilor politice şi religioase în Bulgaria şi în Serbia contemporană reiese că Domnul Ţării Româneşti nu se puteă adresă în acel moment pentru de-> signarea unui mitropolit decât patriarhiei din Constanti-nopol 3). Ţrebuie totuşi accentuat dela început că nu Calixt din proprie iniţiativă numise, impusese un mitropolit în ţara lui Alexandru, cică acesta ceruse această favoare <ân repetate rân-duri»4). Ea nu i-a fost acordată decât după ce voevodul se angajase formal că Ţara Românească va rămâne sub dependenţa religioasă a Constantinopolei. După cum se va vedeă din cele următoare, patriarhia nu recunoşteă o nouă mitropolie decât sau silită, sau numai după ce luase toate măsurile care-i puteau asigură supremaţia asupra acelei mitropolii. * *) *) In scrisoarea de numire a lui Iachint şi într’alta adresată cu acest prilej lui Alexandru se revine de patru ori asupra acestei obligaţiuni şi se accentuează că in nici un caz ţara nu va primi un «arhiereu de aiurea». Amândouă aceste importante acte în Hur-muzaki-Iorga, voi. XIV, partea I, pp. i—6. Vezi ibid. şi p. 8, no. 6. ’) W. N. Slatarski, Geschichte der Bulgaren, Leipzig, 1918, pp. 171—2. *) Vezi analizarea acestor împrejurări în N. Dobrescu, întemeierea Mitropoliilor şi a celor dintăiu mănăstiri din ţară, Bucureşti, 1906, pp. 36—9. *) Vezi mai sus p. 247. www.digibuc.ro 249 ÎNFIINŢAREA mitropoliilor in ţara românească şi in moldova 3 De sigur, Iachint şi-a aşezat scaunul la Argeş alături de Domn1). Ştiri asupra păstoririi primului mitropolit al Ţării Româneşti, lipsesc până în preajma anului 1370. In vremea aceasta, câţiva duşmani personali îl pârîseră la patriarhie pentru nişte fapte cari nu reies decât parţial din izvoare. Anume, Iachint ajunşese a fi considerat la Constantino-pole ca un «călcător şi despreţuitor» al Bisericii 2). Pe la 1370 Iachint se plângea patriarhului Filoteu (1354—1355, 1364—1376) că s’a lăsat înrâurit de aţâţările duşmanilor săi şi se scuză că n’a putut veni la Constantino-pole, împiedecat fiind de bătrâneţe şi de boală. Ba chiar, Domnul Ţării Româneşti (acum eră în scaun Vladislav-Vlaicu) îl oprise de a plecă spre îndepărtata capitală, te-mându-se de lungimea drumului şi de ciumă. Voevodul şi boierii trimit la Constantinopol pe dikaio-phylax-ul Daniil Kritopulos, pe care Iachint se declară gata a-1 recunoaşte ca mitropolit al ţării în cazul că patriarhul voiă să-i acorde această calitate 3). In August 1370, trimisul lui Vladislav apare ca mitropolit al unei jumătăţi din Ţara Românească. Fiindcă sinodul se *) *) V. Drăghiceanu, Curtea Domnească din Argeş (Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, anii X—XVI, [1917—1923], Bucureşti, 1923, p. 17 şi no. 4) crede ca Iachint s’a instalat in biserica aflătoare pe locul actualei mănăstiri din Curtea-de-Argeş. In darea de seamă pe care i-o face în Revista Istorică, a. IX (1923), n-le 10—12, (Oct., Decemvrie), p, 193, N. Iorga crede dimpotrivă că în 1359 nu s’a putut face o mitropolie nouă, dat fiind că în 1351 se lucră încă la Biserica Domnească. Totuşi în anul numirii lui Iachint aceasta din urmă trebuie să fi fost de mult isprăvită. Pe de altă parte, nimic nu împiedecă ridicarea unei alte biserici pentru mitropolie în preajma sau imediat după anul 1359. s) N. Iorga, Condiţiile de politică generală în cari s’au întemeiat Bisericile româneşti în veacurile XIV—XV, (Analele Ac. Rom., seria II, t. XXXV, [1912—1913], Mem. Secţ. ist.), p. 399, afirmă că Iachint eră «bănuit de slăbiciune faţă de Latini, de trădare chiar». a) Hurmuzaki-Iorga, XIV, partea I, pp. 7—8, no. 6. Din această scrisoare a lui Iachint reiese că relaţiunile lui cu Domnul erau foarte bune. Aceasta infirmă credinţa lui Dobrescu (Mitropoliile), p. 54) potrivit căreia dela Vladislav ar fi pornit cererea ca Iachint să fie înlocuit. Dealtfel din cele ce urmează (vezi mai departe p. ) reiese că Ţara Românească cerea încă un mitropolit nu alt mitropolit. Analiza pusă de Iorga în fruntea scrisorii lui Iachint vorbeşte de «suferinţele... şi pârile» ce îndurase mitropolitul dela Domn. Iachint nu pomeneşte nimic de acestea în «pitacul» său, ci numai de acu-zaţiunile ce i se aduseseră la patriarhie. Pe de altă parte, Dobrescu, Mitropoliile, p. 51, interpretează greşit un pasaj din această scrisoare atunci când spune că vrăjmaşii lui Iachint atrăseseră lui Vladislav favoarea patriarhului. Iachint aminteşte în pitac că lui se datoră această apropiere. 19* www.digibuc.ro 4 C. MARINESCU 250 temeâ ca nu cumva Daniil să tindă a înlocui pe Iachint şi în restul ţării sau să-i facă acestuia vreun alt neajuns, noul mitropolit se legă printr’un act solemn că nu va tinde la aceasta şi că se va conforma în purtarea lui faţă de celalalt mitropolit al ţării atitudinii pe care va lua-o faţă de el sinodul în faţa căruia Iachint urma să se prezinte. Numirea aceasta a lui Daniil ca mitropolit este înfăţişată ca fiind cerută de «boierii şi supuşii» din Ţara Românească al cărei popor «numeros», cerea încă un şef eclesiastic pe lângă cel din Argeş. Noul mitropolit, care era şi locţiitor al Melitenei, îşi luâ numele de Antim. El rămânea totuşi subordonat lui Iachint 1). Ce determinase această curioasă numire a unui nou mitropolit în Ţara Românească ? Mai toţi cercetătorii, cari s’au ocupat cu chestiunea înfiinţării mitropoliilor în ţările noastre au fost izbiţi de această onoare acordată lui Daniil Kritopulos şi au căutat să-i găsească motivele. Pentru Golubinskii2) şi Xenopol3) numirea a doi mitro-poliţi ar fi avut de scop împiedecarea desfacerii de patriarhie. Primul autor credea că exemplul patriarhiei din Tâmova şi al celei din Ohrida eră hotărîtor în această privinţă, aşa încât erâ firesc ca la Constantinopole să se ia măsuri pentru ca neplăcuta surpriză a autonomiei religioase să nu se mai repete şi în Ţara Românească. Iorga 4) crede că ridicarea lui *) *) Hurmuzaki-Iorga, pp. 6—7, 8—9, n-le 5 şi 7. Fiindcă în scrisoarea sa către patriarh Iachint numeşte pe Daniil «frate», s’a introdus într’o parte a istoriografiei româneşti o greşeală care dăinueşte de prea multă vreme. Anume, s’a interpretat aceasta literal şi s’a dat, fără a se observă că Iachint designâ pe Daniil ca «frate întru Domnul», primului mitropolit numele de Iachint Kritopulos. Greşeala pleacă dela E. Golubinskii, (Scurtă privire asupra istoriei Bisericilor ortodoxe din Bulgaria, Serbia ţi România sau Moldo-Vlahia, Moscova, 1871, (în ruseşte), pp.350—1, 3Ş5; cf. şi traducerea capitolelor privitoare la ţările noastre de I. Caracicoveanu. Privire scurtă asupra historiei Bisericei Romăno-ortodoxă, Iaşi, 1879, pp. 18—21). Ea trece la Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, III (ed. II), Bucureşti, 1914. pp. 253, 257 (totuşi la p. 254, n. 4, Xenopol arată pe Daniil ca frate întru Hristos al lui Iachint), la C. Auner, Câteva momente din începuturile Bisericei Române, Blaj, 1902, p. 103, la Do-brescu, Mitropoliile, pp. 50—1. Acesta din urmă însă nu numeşte pe Iachint, Kritopulos. Tot astfel Jirecek, Geschichte der Bulgaren, Prag, 1876, p. 327. *) Op. cit., p. 351 (în traducerea lui Caracicoveanu, p. 19). s) Op. cit., III, p. 254. *) Condiţiile, pp. 399, 404; Vezi mai sus p. 249. www.digibuc.ro 251 înfiinţarea mitropoliilor in ţara romanească şi in moldova 5 Daniil la demnitatea de mitropolit urmărea combaterea catolicismului faţă de care Iachint fusese prea tolerant. El n’ar fi fost decât un prelat sufragan, care urma să supravegheze pe mitropolitul învinuit. Dacă acesta ar fi fost motivul real, se pare că înlocuirea lui Iachint printr’o persoană mai sigură s’ar fi impus dela sine,fără a se mai recurge la această măsură aproape inutilă. Dobrescu -1), vedea în această dublare a mitropoliei muntene dorinţa patriarhului de a menţine pe Iachint în scaun cu toate că Domnul îi ceruse înlocuirea (!) 2). La aceasta se mai adăogâ mărirea ţării sub Vladislav, în urma alipirii la stăpânirea lui a Amlaşului, Făgăraşului şi a Banatului de Severin. Ultima presupunere a lui Dobrescu mi se pare a se apropia de adevăr. Pentru a-1 lumina pe deplin, este nevoie să amintim între altele că Daniil, pleca Ia Constantinopole însoţit de mitropolitul Vidinului, care urma să confirme şi el că Iachint era în-tr'adevăr oprit de boală a se înfăţişa înaintea sinodului â). Invocarea mărturiei prelatului din cetatea dunăreană, arată că acesta pleca, împreună cu trimisul lui Vladislav, din Ţara Românească. Dacă se ţine socoteala de timpul cât a trebuit să dureze călătoria până la depărtata capitală imperială şi cel scurs acolo până la numirea lui Daniil (cel mai târziu în August 1370 4), trebuie să presupunem că plecarea celor doi clerici coincide cu sfârşitul anului 1369 sau cu începutul lui 1370. Dar aceasta ne obligă să ne gândim numai de cât la amestecul lui Vladislav în luptele pentru stăpânirea Vidinului5). Ludovic-cel-Mare, regele Ungariei, cucerise în 1365 oraşul şi ţinutul respectiv dela ţarul Sracimir, cumnatul Domnului muntean. El ar fi voit să facă din acest teritoriu o marcă de apărare împotriva Turcilor, un focar de catolicism şi un post *) l) Mitropoliile, pp. 54, 55—6. *) Pentru interpretarea greşită a lui Dobrescu, vezi mai sus p. 249. a) Humnuzaki-Iorga, XIV, partea I, p. 7, no. 6. *) Vezi mai sus p. 249. *) Vezi pentru aceasta N. Iorga, Lupta pentru stăpânirea Vidinului în 1365—9 ţi politica lui Vladislav-Vodă faţă de Unguri, (Convorbiri Literare t. XXXIV [1900], pp. 962—999)- www.digibuc.ro 6 C. MARINESCU 252 de observaţie faţă de Vladislav. Propaganda Minoriţilor, cari ar fi ajuns la convertiri în massă în puţine zile în acest ţinut al Vidinului1), nemulţumi în curând pe locuitorii de credinţă răsăriteană. «Cu voia unora dintre cetăţeni» Vladislav, care ajutase până acum pe regele ungar, luă în stăpânire Vidinul spre sfârşitul lui 1368. In Februarie 1369, misionarii catolici îndurau martiriul în oraşul cucerit, din porunca Domnului muntean2). Această trădare sileşte pe Ludovic la o dublă expediţie: In fruntea unei armate, el merge să recucerească cetatea pierdută. Sfor-ţările-i sunt zadarnice. O altă oaste condusă de Nicolae, voe-vodul Ardealului, intră în Ţara Românească, unde este bătută — comandantul este omorît — de pârcălabul Drago-mir. In faţa acestor insuccese, Ludovic se văzu silit la o înţelegere cu Vladislav. Vidinul este cedat Ungurilor, cu condiţiunea ca aceştia să-l redeâ cumnatului voevodului Ţării Româneşti, lui Sracimir. Cu acest prilej Vladislav devine iarăşi vasalul regelui Ludovic, însă numai după ce obţine compensaţiuni considerabile. Anume, i se confirmă bănia Severinului, căreia i se adaogă şi ducatul Făgăraşului 3). Prezenţa mitropolitului Vidinului în ţară trebuie pusă în legătură necesară cu ocuparea oraşului de către Vladislav şi cu relaţiunile de rudenie şi de prietenie ale acestuia cu ţarul bulgar de pe Dunăre 4). Trimiterea lui Daniil la Constanti- *) Se credeă că opt Dominicani, aduşi de regele Ungariei, ar fi decis să treacă la catolicism două sute de mii de ortodocşi şi de Bogomili, numai in răstimp de cincizeci de zile. 2) Iorga, Vidinul, pp. 968—9, 984—6; Jirecek, Gesch. d. Bulgaren, p. 327—8. 3) Iorga, Vidinul, pp. 986—7, 989. *) Iorga presupune (Condiţiile, p. 397) că mitropolia de Vidin a? fi luat naştere pe la 1370, tocmai datorită ocupaţiunii oraşului de către Vladislav. Dar el crede că ju-risdicţiunea ei se intindeă şi asupra banatului de Severin. In orice caz, aceasta eră imposibil după intrarea acestui teritoriu în mâinile lui Vladislav. Şi după călătoria la Constantinopol impreună cu Daniil, mitropolitul Vidinului rămâne tot în Ţara Românească. In 1373 el eră arătat ca refugiat în Ungrovlahia. Domnul ceruse sinodului ca să-i permită să facă slujbă de arhiereu în ţară, rugăminte care fu împlinită. Stoica Ni-colaescu, Domnia lui Alexandru Vodă Aldca,fiul lui Mircea Vodă cel Bătrân (1431—1435). Bucureşti, 1922, p. 17. (Atenţiunea asupra acestei monografii mi-a fost atrasă de Părintele N. Popescu, profesor universitar). Fără nici o îndoială, refugiul mitropolitului Vidinului trebue pus în legătură cu ocuparea oraşului de către Alexandru în 1368, când el va fi primit cu bucurie pe Domnitorul ortodox. www.digibuc.ro 253 înfiinţarea mitropoliilor in ţara romanească şi in moldova 7 nopole cu rugămintea din partea voevodului şi a boierilor ca să se mai numească un mitropolit în ţara a cărei populaţie eră «numeroasă» * *), coincide perfect cu întinderea stăpânirii lui Vladislav în urma păcii încheiate cu regele angevin. # * * De sigur, reşedinţa lui Antim a fost Severinul2) unde i se vor găsi urmaşi în curândă vreme. El înlocui însă repede în scaunul din Argeş pe Iachint, care murise probabil înainte de 1373. Intr’adevăr, într’un act slavon, păstrat în arhiva mănăstirii Cutlumuş, din Iulie 1373 (trebue citit indictionulXI nu I), se vorbeşte de alegerea ca mitropolit al unei părţi din Ungrovlahia a protos-ului acestui locaş, Hariton. Innainte de aceasta, din îndemnul acestui cleric, Domnul Ţării Româneşti devenise ctitorul mănăstirii căreia-i făcuse daruri3). In actele patriarhiei Hariton apare în 13784). In 1379 şi 1380 încă, noul prelat este pomenit ca făcând parte din sinodul constan-tinopolitan împreună cu Antim, designat tot ca mitropolit al Ţării Româneşti5). De sigur, acesta din urmă succedase lui Iachint; Hariton, trebuie să-i fi urmat în părţile Severinului 6), după cum se va vedea din titlul celui ce-1 va moşteni în această demnitate 7). Din 1380 (Iunie) încolo, acest nou mitropolit nu mai apare în actele patriarhiei. Intre 1381 (Martie), şi 1389 (Aprilie), *) Vezi mai sus p. 249 şi n. 3 şi p. 250. *) Iorga, (Vtdinul, p. 989) admite ca şi mine şi Dobrescu (Mitropoliile, p. 53) că noul mitropolit se instalează la Severin. Dar mai târziu (Condiţiile, pp. 399—400) I. revine şi afirmă că Antim n’a păstorit la Severin. El n’ar fi avut o reşedinţă, dat fiind că nu există în ţară «aproape... reşedinţă domnească», şi cu atât mai puţin scaune de mitropolie sau de episcopie. Cf. părerea lui Iorga în această privinţă în Istoria Bisericii române ţi a vieţii religioase a Românilor, I, Vălenii-de-Munte, 1908, p. 22. (Iachint n’ar fi fost decât un delegat, un exarh al plaiurilor fără un scaun metropolitan în Ţara-Românească. Cu numirea lui nu s’ar fi creat o nouă dioceză). *) Nicolaescu, op. cit., pp. 16—17. *) Hurmuzaki-Iorga, p. 10, n-rile 9—11. *) Ibid., pp. 10—11, n-rile 12—15. *) Dobrescu, (Mitropoliile, p. 47), îl consideră ca urmaş al lui Iachint. Nici succesiunea şi cronologia indicată de Xenopol, (op. cit., III, p. 257, n. 14) — Hariton succesor al lui Iachint în 1380, Antim urmaş al lui Hariton dela 1381 până la 1389 — nu se pot susţine. N. Iorga, Histoire des Roumains, Paris, 1920, p. 135, se înşeală când spune că Hariton a fost succesorul lui Iachint şi al lui Antim. Acesta din urmă trăeşte mult mai mult ca el. T) Vezi mai departe p. 254. www.digibuc.ro 8 C. MARINESCU 254 Antim, care într’un moment dat este arătat şi ca locţiitor al Nicomediei, este singur designat—cu oarecari întreruperi datorite, de sigur, lipsei actelor — ca fiind de faţă în Constan-tinopole. In Iulie 1389, apare lângă el un al doilea mitropolit al Un-gro-Vlahiei, Atanasie 1). Din cauza golurilor pe cari le lasă actele patriarhiei, este imposibil de spus când înlocueşte acest nou prelat pe Hariton. Este sigur însă că el eră mitropolit de Severin. El apare cu acest titlu, alături de primatul ţării, Antim, şi de un egumen Vladislav, într’un act din 13942). După această dată — în 1396, 1397^ 1400, 1401 — acest mitropolit al «Ungro-Vla-hiei de spre Severin» este pomenit şi el ca făcând parte din sinodul constantinopolitan3). Antim, apare încă în calitate de mitropolit al Ţării-Româ-neşti în 1401 4). In orice caz, în această vreme Statul lui Mircea-cel-Bă-trân avea două mitropolii, semn de consolidare şi de întindere teritorială considerabilă. *) Hurmuzaki-Iorga, loc. cit., pp. ii—13, n-rile 16—19. 2) B. P. Hasdeu, Istoria critică a Românilor, I, Bucureşti, 1874, p. 126, n. 12. 3) Este adevărat însă că, deşi în 1400 şi 1401 se menţionează acest mitropolit în sinod, numele nu-i este dat. Atanasie este designat precis până în Martie 1397. Socotesc însă că tot despre el este vorba şi în 1400—1401. Hurmuzaki-Iorga, pp. 24, 28, 29, 30, 31, n-rile 48—49, 54—57, 59—62, 64—65, 67—68. 4) Hurmuzaki-Iorga, pp. 30—1, no. 66. Dobrescu se înşeală deci (Mitropoliile, p. 47). când afirmă că Antim este pomenit ultima dată în 1394. (D. admite totuşi că el a păstorit până după 1400). www.digibuc.ro II întemeierea mitropoliei moldovei In principatul înfiinţat în vremea când Ţara Românească căpăta o mitropolie proprie, întemeierea unui scaun ecle-siastic superior aduce după sine întâmplări diferite de cele din ţara vecină. La început, Moldova apare ca atârnând din punct de vedere religios de dioceza ortodoxă din Halici. Lucrul se explică nu numai printr’o consideraţiune de vecinătate ci şi — mai ales — prin faptul că Maramureşul de unde veneau descălecătorii pare a fi atârnat de acelaşi scaun I). In vremea când Minoriţii roiau în misiunea lor de convertire şi prin părţile Vidinului 2), doi Fraţi germani din ordinul Sfântului Francisc, Nicolae de Mehlsack 3) şi Paul de Schweidnitz, pătrunseseră până la Şiret, capitala lui Laţco. Câştigat de propaganda lor, voevodul ceru papei Urban V un episcop catolic, care urma să fie aşezat în Şiretul ridicat pentru el la rangul de reşedinţă episcopală (civitas). La 24 Iulie 1370, papa însărcina pe arhiepiscopul de Praga şi pe episcopii din Bratislava şi din Cracovia să cerceteze sinceritatea intenţiunilor «ducelui» moldovean şi să vadă dacă în-tr’adevăr Fratele franciscan Andrei de Cracovia, pe care Laţco îl ceruse pentru scaunul ce urma să se înfiinţeze, era potrivit pentru aceasta 4). Cercetarea fu favorabilă şi voevodului şi Minoritului polon. La 9 Martie 1371, Florian,episcopul de Cracovia, vestea că sfinţise pe Andrei episcop de Şiret, oraş *) Huimuzaki-Densuşianu, I, partea II, p. 160; Hurmuzaki-Iorga, pp. 15—16, no. 31; cf. G. Popovici, Anul dela Martie în Moldova, (Convorbiri Literare, t. 39 [1905], p. 307, nota; Dobrescu, Mitropoliile, pp. 73, 88—9. *) Vezi mai sus p. 252. ’) El petrecuse multă vreme în aceste părţi ale «Rusiei, Lituaniei şi Valahi ei». La 4 August 1370, Papa îi acordă permisiunea să întrebuinţeze 25 de Minoriţi pentru propagarea catolicismului în aceste ţinuturi. Hurmuzaki-Densuşianu, p. 163, no. 126. 4) Hurmuzaki-Densuşianu, pp. 160—3. www.digibuc.ro IO C. MARINESCU 256 ridicat acum Ia rangul de reşedinţă *). Peste două luni noul cap religios trimitea din Cracovia la Roma jurământul depus cu ocazia consacrării* 2). Ofensiva catolică în aceste părţi se completă în Septemvrie al aceluiaşi an prin numirea de către Grigore XI a lui Nicolae de Buda ca episcop al Milcoviei al cărei scaun eră vacant de câtva timp 3). Este sigur însă că gestul lui Laţco eră dictat de considera-ţiuni de oportunitate. Este greu să se spună dacă într’adevăr el se adresase papei ca să i se dea un episcop polon de teama Ungurilor 4 *), dat fiind că după moartea lui Cazimir (3 Noemvrie I37°) fi Polonia şi Ungaria sunt întrunite în aceiaşi mână viguroasă a lui Ludovic-cel-Mare, aşa încât, în momentul când Andrei de Cracovia eră sfinţit episcop de Şiret, regatul din Nordul Moldovei avea acelaşi rege ca şi cel din Apus. Este sigur însă că propaganda catolică n’a mai înregistrat vreun succes notabil în afară de această aşezare a unui episcop în Şiret. Soţia lui Laţco ea însăşi rămăsese ortodoxă 6). Episcopatul vegetează până pe la începutul veacului XV, când dispare 6). * * * In vremea, când Laţco urmărea desfacerea Moldovei de Halici, regele Poloniei, Cazimir, isprăveâ cucerirea Gali-ţiei. îndată după aceasta, pentru a înlătură pretenţiunile ducilor lituani şi ale principilor ruşi din Moscova asupra noului teritoriu 7), el se gândi la reînfiinţarea vechei mitropolii ortodoxe de Halici, redusă acum la rangul de episcopat. Intr’adevăr, se întemeiase aici o mitropolie pe la 1303 sau 1305. Suprimată, ea renaşte, cu toată opunerea mitropolitului de Kiev, între 1341 şi 13478). Cazimir, căruia se *) Hurmuzaki-Densuşianu, pp. 168—171. 2) Ibid., pp. 171—4. s) Noul numit eră originar din aceste părţi. Ibid., pp. 174—5. *) Aceasta-i parerea lui Iorga, (Ist. Bis. române, I, p. 33). El crede chiar că viitorul episcop îi fusese recomandat de Cazimir (ibid., p. 34). 6) Hurmuzaki-Densuşianu, loc. cit., p. 197, no. 146; cf. Iorga, Condiţiile, p. 405. *) Vezi amănunte în Iorga, Studii şi documente cti privire la Istoria Românilor, I—II, pp. XXIX—XXX, XLVII—XLVIII; cf. acelaşi, Ist. Bis. rămâne, I, pp. 60—1. ’) J.Pelesz, Geschichte der Union der mthenischen Kirche mit Rom, I, Wien, 1878 p. 343. 8) H. Gelzer, Beitrăge zur Kirchengeschichte aus gnechischen Quellen, (Zeitschrift fur Kirchengeschichte, 1.13, [1892]), pp. 254—5, 259; cf. Pelesz, op. cit., 1,383—4,385,0.84. www.digibuc.ro 257 înfiinţarea mitropoliilor in ţara românească ŞI in MOLDOVA II datoreâ şi înfiinţarea între 1366 şi 1370 a unui arhiepiscopat catolic, recunoscut ca atare şi în 1375, în acelaşi oraş gali-ţian * 1), cere în 1370 patriarhului din Constantinopole, Filoteu (1354—1355, 1364—1376) să sfinţească ca mitropolit de Halici pe episcopul ortodox deja existent, Antonie. Regele ameninţă pe patriarh, în caz de refuz, cu trecerea Rutenilor la catolicism2). In Mai 1371, sinodul constantinopolitan satisfăcu cererea stăpânitorului catolic prezentată atât de energic şi reînfiinţă mitropolia de Halici, dându-i drept păstor pe protejatul lui Cazimir. In actul de numire se fixează şi episcopiile sufragane ale noului scaun şi anume: Chelm, Peremyschl, Wladimir şi Turov. Nu se pomeneşte nimic de Moldova, deşi ar fi fost firesc ca după gestul lui Laţco să se afirme şi mai mult pretenţiu-nile patriarhiei asupra ţării de curând întemeiate. Aceasta însemnează că în ţara vecină nu exista încă o eparhie; când în actele pontificale din 1370 se pomeneşte de atârnarea religioasă a stăpânirii lui Laţco de episcopia or-• todoxă din Halici3), se înţelege, desigur, că ţara făceâ parte integrantă din teritoriul de jurisdicţie al acesteia4). Dar, chiar din actul de numire al lui Antonie rezultă că în Moldova nu există la această dată vreo episcopie ortodoxă. Intr’adevăr, se specifică într’însul că noul mitropolit putea să consacre episcopi, în caz că în provincia sa n’ar fi găsit un sufragan ca să-l se-cundeze, împreună cu mitropolitul Ungrovlahiei5). 4) J. Caro, Geschichte Polens, Gotha, 1863, pp. 612—613; cf. Gelzer, Beitrăge, p. 262. Arhiepiscopatul catolic deci coexistă cu episcopatul şi mai apoi cu mitropolia ortodoxă, datorită iniţiativei aceluiaşi rege. Iorga, (Condiţiile, p. 406) crede că fn 1375 scaunul ortodox de Halici ar fi fost înlocuit printr’un episcopat catolic de către Lu-dovic-cel-Mare. s) Fr. Miklosich şi Ios. Miiller, (Actapatriarchatus constantinopolitani (1315—1402), I, Vindobonae, 1870, pp. 577—8, no. 318. s) Vezi mai sus p. 255. *) D. Onciul, Teoria lui Roesler, (Convorbiri Literare, t. 19 [1885]), p. 33S; cf. G. Popovici, Anul dela Martie în Moldova, p. 207, nota. 6) Actul de numire al lui Antonie în Acta patriarchatus, I, pp. 578—580, no. 319; cf. Hurmuzaki-Iorga, XIV, partea I, p. 10, no. 8. Gelzer, (Beitrăge, p. 263, n. 1) trage concluzia, din menţiunea mitiopolitului Ţării Româneşti în legătură cu sfinţirea de episcopi, că acesta trebuie să mai fi avut vreun sufiagan, fiindcă altfel ordinaţiunea făcută numai de doi episcopi ar fi fost necanonică. De fapt, Iachint aveâ în acest moment ca subordonat pe noul mitropolit Antim. Cât priveşte sfinţirea de episcopi, trebuie notat că ea se poate face de trei dar şi de doi colegi de grad. N. Milas. Das Kirchenrecht der morgenlăndischen Kirche (trad. A. v. Pessic) Zara, 1897, p. 237. www.digibuc.ro 12 C. MARINESCU 258 Aceasta arată că în Moldova Antonie n’ar fi avut la cine să se adreseze. îndeplinirea cererii regelui Cazimir însă are o altă latură mai interesantă. Anume, ea ne luminează atitudinea patriarhiei atunci când eră vorba de înfiinţări de mitropolii. Ridicarea Haliciului la vechiul rang însemna desfacerea din teritoriul de jurisdicţie al mitropoliei din Moscova a unei bucăţi considerabile şi, în acelaşi timp, crearea în coasta acesteia a unui scaun de concurenţă. Dealtfel chiar aceasta fusese şi intenţiunea lui Cazimir. Tocmai din această pricină, patriarhul caută să se desvi-novăţească faţă de mitropolitul moscovit, Alexie, şi-i arată că nu se putea opune cererii lui Cazimir, mai ales că el — Alexie — nu se mai îngrijea de creştinii din Rusia-Mică. Patriarhul mai adaugă şi următoarea motivare lămuritoare a procedeelor întrebtiinţate la Constantinopole când se cerea o înfiinţare de mitropolie: «Altfel ar fi stat lucrurile, dacă stăpâ-nitorul acelei ţări [Cazimir] ar fi fost ortodox şi de credinţa noastră; atunci poate l-am fi înfrânat noi şi nu i-am fi îndeplinit dorinţa, chiar dacă n'ar fi fost prea bine aceasta; cum el însânu-i dintre ai noştri, ci un Latin, puteam noi să ne împotrivim lui cumva ? Mai ales că avea de gând să creeze o mitropolie latină deosebită şi să facă pe Ruteni să treacă la credinţa catolică. Gândeşte-te şi tu dacă ar fi fost bine ca aceasta să se întâmple! Eu mulţumesc lui Dumnezeu că n’a făcut aceasta, ci a cerut un mitropolit dela noi i)». Din acest text este de reţinut, în folosul demonstraţiunii ce va urma, că patriarhul mărturiseşte că s’ar fi opus la cererea lui Cazimir, dacă acesta ar fi fost un ortodox şi că, dacă n’a făcut-o, cauza eră catolicismul suveranului polon. * * * ’) „...atârni; re xai, el rfv 6 avOivxrjg xov xânov ogOâdoŞog xai xijg xj/iexigac ni-oxeiog, laiog ipetâofiev ngooxagxegijoeiv tovro xai naganexdaeiv, xaixovye ovSi xovro fjV ăv xaĂov, Stă ai Si toiag eJioiov/iev xoxxo. inei Se ovx eaeiv rj/iexegog, ătâă Âa-xîvog, ingenev, îva ănoni/iipcoftev avxdv xevăv, xai ifieÂXe noirjaeiv nagavxlxa firjxgo-noÂlxrjV Ăaxîvov, xaOibg eîeye, xai fianxlţeiv tovg 'Pioaovg eîg xrp> nlauv xcov Aaxivmv, ojieg Siaxglvoig ou, ort xaXdv t)v, ei eyevexo ; eyib notâ evyagtoxco xCg Setg, omag ovx ijiolrjoe xovro, ătâ‘ iygaxpe xai i^xjxTjae nag’ fjfiâtv /tt]xgo7toUxT]v“. Acta patriarchatus, I, p. 5S3. www.digibuc.ro 259 înfiinţarea mitropoliilor in ţara romanească şi in MOLDOVA 13 Pentru a explica pe deplin motivele conflictului religios care va izbucni peste un deceniu în Moldova, este necesar să examinăm şi felul în care s’au întemeiat alte mitropolii vecine. Reuşita lui Cazimir cu prilejul cererii în favoarea scaunului din Halici, determină şi pe ducele Lituaniei, Olgierd, să repete o cerere anterioară şi să pretindă şi el un mitropolit dela Constantinopole, aceluiaşi patriarh Filoteu. Dar înfiinţarea unei mitropolii lituane însemnă iarăşi o reducere a teritoriului de jurisdicţie al şefului bisericii din Moscova, Alexie. Acesta avusese grija, dealtfel, să se opună la această cerere. In situaţia grea în care se găsea patriarhul, el recurse la un procedeu pe care-1 vom întâlni peste puţină vreme aplicat şi Moldovei. Un «syncellus» al bisericii con-stantinopolitane, Ioan, însoţit de un călugăr sârb, Ciprian, erau trimişi să examineze reclamaţiunile ducelui lituan şi ale mitropolitului Alexie. Ciprian însă, un ambiţios, înlătură pe tovarăşul de cercetare, atrage de parte-i mai întâiu pe Alexier pleacă apoi în Lituania unde reuşeşte să capete simpatia lui Olgierd şi a altor prinţi lituani. Deaicl acuză pe mitropolitul Moscovei pe care ar fi voit să-l înlocuească şi trimise patriarhului scrisori ca din partea prinţilor lituani, cuprinzând cererea ca Ciprian să fie numit mitropolit. Ca şi Cazimir cu câţiva ani înainte, ei ameninţau, în caz de refuz, că se vor adresă Papei,. Eră cel m^i bun mijloc pentru a convinge pe patriarh. Intr’a-devăr, în 1376, Filoteu recunoaşte pe Ciprian ca mitropolit al Kievului şi al Lituaniei şi-i acordă şi dreptul de succesiune în scaunul din Moscova la moartea lui Alexie. In 1389 el ajunge chiar, după multe incidente, şi mitropolit «a toată Rusia» 1). Patriarhul îl recunoscuse cu atât mai uşor, cu cât el îl puteâ consideră ca pe un om al său, trimis din Constantinopole. Dar şi incidentele petrecute puţin după aceasta în Biserica haliciană sunt foarte instructive în privinţa politicei patriarhale în părţile acestea. l) Pelesz, op. cit., I, pp. 345—6, 354; cf. Gelzer, Beitrăge, p. 273. www.digibuc.ro C. MARINESCU 260 14, Nu se ştie când va fi murit mitropolitul Antonie. Se pare însă că a avut un urmaş. In 1391 patriarhul însărcina pe un călugăr Simeon să administreze Biserica din Halici până i se va da un nou şef. Ciprian ar fi voit să supună jurisdicţiei sale şi acest teritoriu, desfăcut cu douăzeci de ani înainte din mitropolia Moscovei în fruntea căreia se află el acum. Bine înţeles, regele Poloniei, din motive politice lesne de înţeles,se opunea acestei încercări a mitropolitului moscovit 1). In 1393, episcopul Ioan de Luck apărea la Constantinopole cu o scrisoare a lui Vladislav, care cerea patriarhiei scaunul Haliciului pentru trimisul lui. Dar Ioan cel ocrotit de rege fusese reclamat mai înainte patriarhului pentru o vină faţă de episcopul de Wladimir. De aceea şeful Bisericii din Constantinopole trimite în Iulie 1393 pe Mihail, arhiepiscopul de Betleem, în «Rusia» ca să cerceteze. Fiindcă Ioan de Luck nu voia să apară în faţa sinodului după porunca patriarhului, acesta ordonă lui Ciprian să-l scoată din scaun şi să numească la Luck pe un anume Teodor. Regele Poloniei însă consideră pe Ioan ca mitropolit de Halici. Urmează o serie de neînţelegeri între patriarhie şi suveranul polon. In 1397, arhiepiscopul de Betleem, cunoscător al obiceiurilor si la limbii tării, este trimis din nou în cercetare în Ga-liţia şi în Moldova unde se iscase un conflict exact asemănător 2). Patriarhul cerea regelui Poloniei ca să determine pe Ioan să părăsească scaunul halician la sosirea trimisului său şi să se înfăţişeze lui Ciprian, «mitropolitul său», ca să-l ierte. Numai după aceasta putea să se prezinte la Constantinopole unde dorinţa regelui urmă să fie satisfăcută. Dacă însă Ciprian nu voia să-l ierte — şi patriarhul eră de sigur convins de aceasta — regele eră îndemnat să trimită pe altcineva la patriarhie împreună cu arhiepiscopul de Betleem ca să fie pus în scaunul din Halici. Iar dacă nu avea pe cine să designeze, patriarhul se arătă gata sâ-i trimită un mitropolit dela Constantinopole 3). 1) Pelesz, op. cit., I, p. 354; cf. pp. 392, 396. (P, se înşeală când spune că regele Ca-stimir se opuneâ tendinţelor lui Ciprian. De fapt, acum domniâ Vladislav Iagello). 2) Vezi mai departe pp. 264 urm. a) Acta patriarchatus, II, 171—2, no. 338; Hurmuzaki-Iorga, XIV, partea I, pp. 24—8, n-rile 50—3; Pelesz, op. cit., I, pp. 393—5 ; Gelzer, Beitrăge, p. 265. www.digibuc.ro 261 înfiinţarea mitropoliilor in ŢARA ROMÂNEASCA şi in moldova IŞ Cazul acesta al lui Ioan de Luck este foarte instructiv. El arată etapele prin cari trecea obişnuit patriarhia pentru a se opune creării sau menţinerii unei mitropolii, care conţinea în sine tendinţa firească spre autonomie. La început, împotrivire; în caz că suveranul ţării respective nu cedă, un delegat sau mai mulţi trimişi dela Constan-tinopol pentru cercetare. Această cercetare însă urmărea, cum se va vedea şi din cazul Moldovei, înlăturarea cererii formulate sau, dacă nu se putea, impunerea ca mitropolit a trimisului patriarhal (cazul lui Ciprian). Când nici această soluţie nu eră primită, patriarhul se arătă gata să trimită pe altcineva din Constantinopole, evident, o persoană supusă, «din chilia lui», a cărei prezenţă pe scaunul mitropolitan putea să fie o garanţie că ţara respectivă nu se va desface de patriarhie. In privinţa aceasta exemplul scaunului metropolitan al Moscovei, ocupat obişnuit de Greci — ceeace avea drept urmare menţinerea bisericii ruseşti sub Constantinopole — este cu desăvârşire tipic1). La Halici însă, încercarea Constantinopolei nu reuşeşte. In 1398 Ioan este instalat de rege ca mitropolit în oraşul galiţian 2). # * * * Tot atât de puţin succes va avea patriarhul şi în Moldova unde un conflict religios asemănător cu cel provocat la Halici se desfăşură exact în aceeaş, vreme, exact din aceleaşi motive. Cu cele ce cunoaştem acum din diocezele vecine asupra procedeelor patriarhale, vom înţelege foarte bine criza care a precedat înfiinţarea scaunului metropolitan moldovean. De o mitropolie înfiinţată în Moldova sub Iurg Coriatovici, având în frunte un prelat sfinţit de patriarhul din Ohrida, nici nu poate fi vorba. Existenţa acestei mitropolii, acceptată numai pe baza unui pasaj din cronica lui Ureche, dovedit a fi el însuşi o interpolaţie târzie 3), trebuie hotărît şi definitiv în- 1) Gelzer, Beitrăge, p. 270. *) Pelesz, op. cit., I, p. 396. •) Pasajul respectiv în C. Giurescu, Letopiseţul Ţării Moldovei până la Aron Vodă (13S9—1595)> întocmit după Grigorie Ureche Vornicul, Istratie Logofătul şi alţii, de Simion Dascălul, Bucureşti, 1916, pp. 19—20 (în aparat). www.digibuc.ro i6 C. MARINESCU 262 lăturată din istoriografia noastră, cu tot numărul impresionant al cercetătorilor cari au admis-o până acum 1). Innainte de 1393, un trimis al patriarhiei, Teodosie, venea într’o misiune de cercetare în Moldova. Fără teamă de greşeală putem afirma că era vorba de o cerere a ţării, încurajată de exemplele vecine, do a i se recunoaşte un mitropolit. Obţinerea unui asemenea prelat însemna şi consacrarea religioasă a independenţii Statului şi, în acelaşi timp, evitarea pretenţiunilor Poloniei asupra Moldovei, care altfel depindea, sub raportul eclesiastic, de Halici. Primirea făcută luiTeodosie, care de sigur după procedeul cunoscut din alte părţi ar fi voit să se impună el ca mitropolit dacă nu putea să împiedece crearea unui scaun în Moldova, a fost rea. Trimisul patriarhal trebui să părăsească ţara. In cazul acesta, eră însă vorba de un stăpânitor ortodox, faţă de care patriarhia nu mai trebuia să întrebuinţeze tactica mlădioasă cunoscută din cazurile precedente. De aceea se trimise direct din Constanţinopol un mitropolit grec ţării, un anume Ieremia. Dacă patriarhul nu putea să împiedece înfiinţarea unei mitropolii în Moldova, el încerca cel puţin să ridice pe scaun un prelat grec, un om de încredere, cu atât mai mult cu cât în Haliciul vecin el nu reuşise aceasta. Dar Ieremia fu isgonit fără întârziere. Trimisul patriarhiei afurisi pe voevod şi poporul moldovenesc şi caterisi pe mitropolitul voit de ţară, Iosif, şi pe un episcop Meletie. Iosif, fusese sfinţit ca episcop de mitropolitul Antonie de Halici la o dată necunoscută, în orice caz înainte de 1391, D. Onciul, Teoria lui Roesler, loc. cit., pp. 337—9; acelaşi, Geschichte der Bu-kowina, Wien, 1899, pp. 18 şi 20; Xenopol, op. cit., t. III; pp. 150 şi 256; Dobrescu, Mitropoliile, 76—(Argumentaţia lui D., care totuşi crede că mitropolitul lui Iurg Conatovici n’ar fi fost sfinţit la Ohrida, ci la Târnova, este deadreptul naivă. In manualul de Istoria Bisericii Române, (ed. Il-a, Bucureşti, 1923), al aceluiaşi, nu se mai pomeneşte însă de acest mitropolit; C. Auner, Câteva momente din începuturile Bise-ricei Române, Blaj, 1902, pp. 105—6, 107; Iorga, Istoria Bisericii, I, pp. 36-—7 se pronunţă cu bună dreptate hotărît împotriva existenţei acestei mitropolii; cf. H. Gelzer, Das Patriarchat von Achrida, Leipzig, 1902, p. 23. Părerea lui D. Dan, (Cronica Episcopiei de Rădăuţi, Viena, 1912, pp. 17—21, 27) conform căreia, înainte chiar de mitropolitul Teoctist (!), sfinţit sub Iurg, şi chiar mai înainte de întemeierea Moldovei (sic) ar fi existat în aceste părţi o mitropolie, nu poate fi luată în consideraţiune. www.digibuc.ro 263 înfiinţarea mitropoliilor in ţara românească şi in MOLDOVA 17 când scaunul oraşului galiţian era vacant, poate chiar înainte de 1387^. Faptul că în acest ultim an Petru Muşat făcuse jurământul de credinţă faţă de regele Poloniei înaintea mitropolitului Ciprian al Kievului şi al Lituaniei nu implică numai decât lipsa unui episcop în Moldova * 2). Era firesc ca jurământul Domnului moldovean să se facă în mâinile unui prelat ortodox din ţara suzeranului. Iosif eră un om de ţară3) şi tocmai de aceea fusese cerut patriarhiei ca mitropolit. In orice caz, contrariu părerii unanim admise în istoriografia noastră până acum, el nu fusese niciodată episcop de Cetatea-Albă 4). De sigur el rezidase dela început în Suceava; unde-şi va fi avut scaunul Meletie nu se ştie5). In decursul anului 1393,şi timp de câteva luni în 1394, Ieremia figurează în sinodul constantinopolitan cu titlul de mitropolit al «Maurovlahiei». El este numit în scaunul de Târnova, în August 1394, deşi se pare că mai rămâne încă la Constantinopole 6), poate în aşteptarea desfăşurării lucrurilor în Moldova. *) Vezi mai sus p. 260; cf. Popovici, Anul dela Martie, loc. cit., p. 207, nota; Dobrescu (Mitropoliile, p. 91, n. 1), crede ci Iosif fusese hirotonisit intre 1378 şi 1387; vezi acelaşi, ibid., p. 89, n. 2. 2) Dobrescu, loc. cit., vede în prezenţa lui Ciprian la jurământul prestat de Petru Muşat regelui Poloniei în 1387 (Hurmuzaki-Densuşianu, I, partea II, pp. 295—6, no. 235) o probă că în Moldova şi la Halici scaunele metropolitane erau vacante; cf. pentru aceiaşi părere, Ioiga, Condiţiile, p. 407. s) *...dU’ ixEÎdev &v Tomxâz xal ovyyevijC tur» rov r6nov avOencov..*. Onciul (Teoria lui Roesler, p. 339) şi Dobrescu, (op. cit., p. 90) înţeleg din aceşti termeni că Iosif eră rudă cu Domnii. Tot astfel Iorga (Geschichte des Rumănischen Volkes, I, p. 295). Dar acelaşi revine în Condiţiile p. 409 şi în n. 5 dela p. 32 din Hurmuzaki-Iorga, loc. cit., şi socoteşte că aceasta însemnează mai de grabă că Iosif eră un Moldovean, un localnic, traducere care mi se pare mult mai probabilă. *) Scrisoarea patriarhală din 26 Iulie r4or, (Hurmuzaki-Iorga, loc. cit., pp. 32—-3, 34—5) spune numai că Antonie de Halici avusese voie să hirotonisească episcopi pentru eparhiile Rusiei-Mici, între cari se socoteă şi Cetatea-Albă. Se arătă prin aceasta numai întinderea jurisdicţiei mitropoliei de Halici. Cât despre Iosif, se spune tot acolo, că el fusese dela început numit în Moldova. El nu venise de aiurea în ţară. Dacă el s’ar fi strămutat dela Cetatea-Al bă, care nu aparţineâ în această vreme Moldovei (Iorga, Studii istorice asupra Chiliei ţi Cetăţii-Albe, Bucureşti, r899, pp, 57—8), atunci de sigur că nu s’ar mai fi putut spune că nu venise din altă parte. De altfel în n. 5, dela p. 32 Iorga observă că din textul scrisorii nu reiese că Iosif ar fi rezidat vreodată la Cetatea Albă. *) Onciul, Gesch. d. Bucouiina, p. r8, crede că el rezidă la Suceava. In n. r dela p. 2r din Hurmuzaki, XIV, partea I, Iorga presupune că Iosif şi Meletie păstoreau la Rădăuţi şi Roman sau în mănăstirile dela Neamţ şi din Rădăuţi; cf. acelaşi Gesch. d. rum. Volkes, I, Gotha, 1905, p. 296 pentru Meletie. *) Hurmuzaki-Iorga, pp. r6—r8, 32, 34, n-rile 32, 34—5. 37—9, 69 şi 70. 30 A.R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria UI. Tom. 11. www.digibuc.ro Io C. MARINESCU 264 Un protopop moldovean, Petru, se înfăţişă în oraşul imperial în 1395, trimis de noul Domn Ştefan, care se ruga de patriarhul Antonie să recunoască pe cei doi epis-copi. Acesta însă, socotindu-i drept «hoţi, stricaţi şi prădători» cereă voevodului să-i isgonească din Biserica Moldovei. Numai în cazul acesta blestemul aruncat asupra lui şi a ţării de cjătre Ieremia puteâ fi ridicat. Tot atunci se puteâ speră în trimiterea unui mitropolit* care în mintea patriarhului trebuia să fie prelatul isgonit cu câţiva ani înnainte. In aşteptarea acestor măsuri din partea lui Ştefan, şeful Bisericii constantinopolitane numea «dichiu» al mitropoliei moldoveneşti pe solul domnesc, care, bineînţeles, nu primise aceasta dedât după opunerea obişnuită în asemenea circumstanţe şi numai după ce patriarhul îl ameninţase cu luarea darului. I se acordau lui Petru depline puteri în conducerea Bisericii din Moldova. Preoţii şi diaconii însă, urmau să fie hirotonisiţi, după recomandarea lui, de către episcopi din ţările vecine. Totuşi, misiunea lui cea mai de seamă era isgonirea episcopilor «mincinoşi» din Biserica ţării. Un îndemn în acest sens se trimitea şi clerului, boierilor şi poporului din Moldova. In acelaşi timp patriarhul invită pe cei doi episcopi să vină să se desvinovăţească în faţa sinodului. In caz de nesupunere el îi ameninţă cu o nouă afurisenie 1). Pentru a îndrumă lucrurile pe un drum bun, Antonie tri-miteâ în Septembrie al aceluiaşi an pe mitropolitul de Miti-lene în Ţara Românească, unde trebuiâ să ia anumite măsuri dictate de patriarhie, şi în Moldova. El îi dă voie să ridice blestemul aruncat de Ieremia asupra ţării, excluzându-se însă cei doi episcopi dela această favoare.2). Dar toate măsurile patriarhiei rămaseră fără rezultat. Un an şi câteva luni mai târziu, în Ianuarie 1397, arhiepiscopul de Betleem, Mihail, care mai fusese în părţile galiţiene prin * 4 *) Hurmuzaki-Iorga, pp. 18—21, 22—3, n-rile 43—6. 4) Ibidem, pp. 23—4, no. 47. www.digibuc.ro 265 înfiinţarea mitropoliilor in ţara românească şi in MOLDOVA 19 1393—1394, cu prilejul incidentelor provocate de numirea lui Ioan de Luck 1), eră însărcinat cu o nouă încercare de a împăcă lucrurile în Moldova şi la Halici, mai ales că el eră un cunoscător al limbii, al stăpânitorilor şi al popoarelor din cele două ţări2). El eră numit exarh patriarhal şi la Halici şi în Moldova unde adevăratul mitropolit eră considerat tot Ieremia. Bineînţeles, i se recomandă iarăşi să înlăture pe cei doi episcopi moldoveni şi în acelaş timp pe Ioan de Luck. Arhiepiscopul de Betleem eră însărcinat în acelaşi timp cu o misiune din partea împăratului bizantin faţă de regele Poloniei3 4). Această ultimă misiune s’ar explică şi prin situaţia grea în care se află imperiul în această vreme, ameninţat de aproape de Baiazet4). * ■* * Nici misiunea arhiepiscopului de Betleem nu pare a fi avut vreun succes deosebit. Totuşi, la un moment dat, sinodul ridicase, în împrejurări pe cari nici un izvor cunoscut nu le precizează, afurisenia de deasupra poporului şi a preoţilor. Rămăseseră sub blestem numai boierii «ca vinovaţi de nesupunere» şi episcopii. Odată cu venirea la tron a lui Alexandru-cel-Bun trebuiă să se lămurească şi acest conflict, care durase prea mult şi pentru ţară şi pentru patriarhie. Din însăşi ridicarea afuriseniei de deasupra poporului şi a preoţilor se vede că patriarhul începuse să cedeze. Menţinerea ei asupra boierilor arată însă dorinţa hotărîtă a acestora de a aveă mitropolit un Român. De sigur, numai în faţa acestei hotărîri, patriarhul Matei (1397—1410) s’a văzut silit să facă ceeace se obişnuiă totdeauna la Constantinopole în cazuri extreme: Să recunoască pe prelatul susţinut de ţară sau de suveran. Dealtfel 1) Vezi mai sus p. 260; cf. Hurmuzaki-Iorga, pp. 16—17, n-rile 33 şi 36. 2) De sigur mitropolitul ştii slavoneşte. Cf. mai departe p. 266 trimiterea în Moldova în 1401 a lui Grigore Ţamblac pentru acelaşi motiv. s) Hmmuzaki-Iorga, pp. 28, n-rile 50—3. 4) Vezi pentru detalii Iorga, Condiţiile, pp. 410—411. 20* www.digibuc.ro 20 C. MARINESCU 266 Alexandru însuşi trimisese îndată după luarea domniei o delegaţie de boieri şi de ieromonahi la patriarhie pentru a obţine iertarea lui Iosif. Meletie probabil murise. Sinodul luă din nou în cercetare cele susţinute de voe-vod şi anume că Iosif fusese sfinţit de Antonie al Haliciului, că eră un localnic şi că deci nu venise din altă parte ca un «oeQPoenloxortog» (adică sfinţit la Ohrida)1). Pentru salvarea aparenţelor, se trimite în Iulie 1401 în Moldova, conform obiceiului cunoscut, o delegaţie compusă din călugărul Gfigore Ţamblac şi din dascălul Manuil Ar-chon. Primul eră un Bulgar din şcoala patriarhului Eftimie dela Târnova. Cunoscător al limbii bisericeşti din Moldova, el puteâ fi primit mai bine 2) — bănuiâ patriarhia — decât un prelat grec. El puteâ chiar speră la un rang în biserica mol-. dovenească în care puteâ păzi interesele pâtriarhului. El rămase chiar în ţara lui Alexandru, unde apare la un moment dat cu titlul de «ieromonah al bisericii moldoveneşti» 3). Cei doi trimişi urmau să cerceteze adevărul celor spuse de solia moldovenească şi să confirme pe Iosif ca mitropolit, în cazul că lucrurile se înfăţişau aşâ cum se comunicase în urmă la Constantinopole 4). Aceasta însemnă recunoaşterea mitropolitului moldovean. Statul se consolidâ acum pe deplin prin aşezarea în Suceava a unui cap bisericesc recunoscut şi de patriarhie. Pentru a se consacră şi mai mult caracterul de reşedinţă metropolitană a Capitalei lui Alexandru-cel-Bun, după sfatul lui Iosif chiar, *) Iorga, Gesch. d. rum. Volkes, I, p. 296, crede că acest termen ar arătă că Iosif şi Meletie erau din şcoala lui Nicodim; Onciul, Teoria lui Roesler, pp, 340—1, admite chiar că Iosif ar fi fost sfinţit la Ohrida. Actele patriarhiei insă afirmă categoric că el fusese consacrat la Halici. Acuzarea ridicată la Constantinopole nu eră, bine înţeles, decât un simplu pretext pentru a se împiedecă înfiinţarea unei mitropolii în Moldova, sau pentru a se impune în fruntea ei un prelat grec. *) Cf. consideraţiunile similare cari au determinat în 1397 trimiterea arhiepiscopului de Betleem, mai sus p. 265 şi n. 2. 3) In 1416 el ajunse mitropolit al Kievului, prin voinţa lui Witold, duce al Lituaniei, tot împotriva dorinţei patriarhului. Pelesz, I, pp. 359, 360, n. 70,363—4 şi nota; Gelzer, Beitrăge, pp. 275—6. Vezi bibliografia privitoare la Ţamblac în Iorga, Ist. Bisericii române, I, p. 62, n. 4 şi în Dobrescu, Contribuţiuni la istoria Bisericii române, (Convorbiri Literare, t. 40 [1906], p. 1045, n. 3). *) Hurmuzaki-Iorga, pp. 31—6, n-rile 69—70; Iorga, op. cit., pp. 62—3. www.digibuc.ro 267 înfiinţarea mitropoliilor in ţara românească şi IN MOLDOVA 21 se aduc la Suceava în 1402 moaştele Sfântului Ioan-cel-Nou din Cetatea-Albă. Cu acest prilej, Iosif este designat ca «arhiepiscop» al ţării, deci ca mitropolit 1). Dacă într’un document din 3 Ianuarie 1403 Alexandru vorbeşte de «sfânta noastră episcopie din ţara aceasta a Moldovei» căreia-i dărueşte două sate lângă Suceava, aceasta nu însemnează, cum sa crezut, că n’ar fi existat mitropolie în ţară la această dată şi că în toată Moldova n’ar fi fost decât un episcop 2). Chiar faptul, că cele două sate dăruite (Avereştii şi Greaţca - Hreaţca) se aflau lângă Suceava, arată că eră vorba de mitropolia ţării, designată fără altă precizare—inutilă dealtfel — ca «sfânta episcopie a Moldovei». Se zicea însă episcopie pentru mitropolie adesea, dat fiind că şi mitropolitul nu eră decât tot un episcop. De altfel, de vreme ce în 1402 Iosif eră arhiepiscop, nu se putea ca în anul următor să fie numai episcop 3). Instalat alături de Domn în Suceava, mitropolitul va fi rezidat în biserica Mirăuţilor4). In 1407 el este menţionat într’un act privitor la mănăstirile Neamţu şi Bistriţa, care-i aparţineau 5). Pentru ultima dată el este pomenit în anul următor, într’un act din 16 Septemvrie 6). Când va fi murit primul mitropolit al Moldovei, nu se poate spune în actualul stadiu al izvoarelor7). 1) Episcopul Melhisedec, Viaţa Sf. Ioan-cel-Nou dela Suceava, scrisă în limba slavonă de Mitropolitul Grigorie Ţamblac, (Revista pentru ist., arheol. şi filologie, III [1884], pp. 173—4). *) I. Bogdan, Un document dela Alexandru-cel-Bun, (Convorbiri Literare, t. 35 [1901], pp. *356, 358, 364—s; cf. n. 1, p. 36 în Hurmuzaki-Iorga. 3) Dobrescu, (Contribuţiuni, p. 984) şi Dan (Rădăuţi, pp. 21—3) admit interpretarea mea. *) Dobrescu, Mitropoliile, pp. 109—no; cf. acelaşi, Contribuţiuni, pp. 978—980. 5) B. P. Hasdeu, Arhiva istorică a României, I, partea I, Bucureşti, 1865, pp. 140—1. c) Episcopul Melhisedec, Crontch Romanului, I, pp. 102 (resp. 104). 7) Intre 1416 şi 1418 un mitropolit al Moldovei — numele nu i se dă — nu puteă obţine permisiunea dela patriarh de a intră în Constantinopole. Hurmuzaki-Iorga, p. 37. Nu putem şti dacă eră vorba de Iosif sau — mai probabil — de un urmaş al său în scaun. Dobrescu, (Contribuţiuni, pp.985, n. 5 şi 1043) nu vreă să acorde lui Iosif decât 15—20 de ani de viaţă după 1395, dată la care el eră arătat într’o scrisoare patriarhală ca fiind bătrân. Deaceea el crede că mitropolitul care eră în conflict cu patriarhul între 1416 şi 1418, eră un anume Macarie, care însă nu-i amintit în izvoare decât în 1429. Concluziunile şi argumentarea lui D. însă sunt cu desăvârşire arbitrare. www.digibuc.ro 22 C. MARINESCU 268 Astfel, începutul veacului XV găseşte amândouă ţările româneşti înzestrate şi cu întregirea firească a neatârnării Statului, adică cu mitropolii proprii. Spre deosebire însă de Ţara Românească, unde patriarhia reuşise să-şi asigure în oarecare măsură jurisdicţiunea prin trimiterea unor prelaţi greci, Moldova se înfăţişează, după exemplul apropiat al Haliciului, cu o mitropolie ocupată de un episcop român dorit de Domn şi de ţară şi impus Con-stantinopolei după un conflict destul de îndelungat. Bucureşti, 2 Martie 1924. www.digibuc.ro E R R A T A p. 249, n. 3. rândul 4 a se completă: vezi mai departe p. 249. p. 250 passim a se ceti: Golubinskiî, în loc de Golubinskii. p. 252 rândul 1 a se ceti: Propaganda Fraţilor catolici, în loc de Propaganda Minoriţilor, p. 257, n. 5, rândul ultim a se ceti: Pessid, în loc de Pessic. p. 259 rândul 20 a se ceti: De aici, în loc de Deaici. p. 260 rândul 23 a se ceti: al limbii ţării, în loc de la limba ţării. A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. II. Mem. 6, www.digibuc.ro PRIBEGIA LUI GLIGORAŞCU VODĂ PRIN UNGARIA ŞI AIUREA (1664—1672) DE Dr. ANDREI VERESS PROFESOR Şedinţa dela 21 Martie 1924 I Tronul vacant al Moldovei reuşise să şi-l câştige în primăvara anului 658 un albanez românizat, Gheorghe Ghica 1). Boierul, de 60 de ani, sărutase mâna sultanului la Constantinopol în ziua de 18 Martie 2) şi după aceea a şi plecat ca să fie pus în scaunul domnesc de solul puternicului împărat3). Ţinându-se seamă, însă, de vârsta lui înaintată, i s’a dat ca ajutor fiul său Grigorie, chemat de contemporani Gli- * *) ') Despre originea familiei Ghica, vezi Dora d’Istria: Gli Albanesi in Rumenia Storia dei principi Ghika. Firenze, 1873, Obiectul studiului nostru e tratat pe pag. 50—75, însă afară de istoria lui Ion Bethlen nu prea cunoaşte şi nu citează alte izvoare contemporane. !) Relaţiunea rezidentului imperiului german dela Poartă, Reniger, din 19 Martie 1658 despre Gheorghe Ghica, care zice «bei etlich sechzig Jahren» bătrân; Viena. Staatsarchiv. Turcica. *) Trauschenfels: Deutsche Fundgruben zur Geschichte Siebenbiirgens (Kron-stadt, 1860) p.345. După cronicarul contemporan Ştefan Enycdi, Ştefan-Vodă fii gonit din Moldova de Ghica-Vodă; Erd^lyi Tort^nelmi Adatok IV, p, 262. r A. R, — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. II. www.digibuc.ro 2 ANDREI VERESS 270 goraşcu sau Grigoraşcu x), nume care i-a rămas până la moartea). Acesta fusese născut în Moldova, având de mamă pe Maria Sturza, însă în urmă, prin educaţiune sau poate mai mult prin aplecările sale, a fost grecizat 3), sprijinind pe Greci toată vieaţa sa 4). In domnia sa, câştigată cu mare greutate, noul Voevod nu s’a simţit însă nici o clipă în siguranţă, deoarece a trebuit să rămână unealta îndemânatică a voinţei şi capriciilor înaltei Porţi. Căci predecesorul său direct, Gheorghiţă Ştefan, a putut stâ aproape cinci ani în scaunul domnese, dar vecinul său din Muntenia — Radu Mihaiu (Mihnea) Voevod — numit odată cu dânsul de Poartă5), la sfârşitul anului următor, a fost nevoit să-i predeâ Iui însuş tronul. Prilejul acestor com-plicaţiuni fusese că Turcii voiau să se răsbune pe principele Ardealului, Gheorghe Râkoczy II, pentrucă pornise în anul 1657 fără ştirea, ba chiar contra planurilor lor, răsboiu contra Poloniei, care însă se sfârşise pentru acel principe cu mare pierdere şi umilinţă. Ardelenii se aşteptau încă din primăvară la această răsbunare şi când principele — Ia svonul ştirilor rele — în vara anului 1658 se strămută în părţile Ungariei aparţinătoare Ardealului, ei s’au strâns încă dela începutul' lunii Iulie în tabăra din strâmtoarea Buzăului pentru apărarea ţării. Apă- *) Cronicarii moldoveni îl numesc Grigoraşco, Miron Costin amestecat şi Gli-goraşco, iar Ion Bethlen cancelarul Ardealului, Gligorascho, în opera sa întitulată Rerum Transylvanicarum libri quatuor, continentes res gestas principum ejusdem ab anno 1629 usque ad annum 1663 [Cibinii], 1664. Cităm ediţia vieneză dela 1779 care a apărut sub titlul de «Ioannis Corn. de Bethlen Commentarii de rebus Tran silvanicis» în două volume. Ambasadorul Franţei dela Poartă, Delacroix îl numeşte asemenea Grego-rasco (Iorga: Acte şi fragmente II, p. 737) iar un document moldovean din anul 7170 Grigoraşco; Iorga: Studii şi documente cu privire la istoria Românilor I—II, p. 279. *) Giacomo Querini, bailul Veneţiei la Poartă, îl numeşte asemenea consecvent Gligorasco; Hurmuzaki: Documente V/2, p. 125—131. Dar tot aşă îl numeşte şi românul Nacul Stolnicul în porunca sa dela 1664; ibidemXV, p. 1322 şi mai înainte la Iorga: Documente române din arhivele Bistiiţei II, p. 12. Afară de acestea avem o carte de jurământ din 1660 a lui Gligoraşco Gika Voevod, în Magazinu istoric pentru Dacia I, p, 394 precum şi un document din 1660 al lui Gligoraşco Voevod, iar unul din 1661 începe astfel: Gligorie Ghica-Vodă; Iorga: Studii şi documente VI p. 479. *) Del Chiaro: Istoria delle moderne rivuloziuni della Valachia (Venezia, 1718) 123. *) N. Iorga în Socotelile Braşovului (p. 213) îl numeşte «un Grec foarte şiret şi nestatornic» iar în Geschichte des rumănischen Volkes II. (Gotha, 1905) p. 58 şi 124 zice de el că e «ein halbromanisierter Grieche». *) Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt IV, p. 245 în cronica lui Nekesch-Schuller. www.digibuc.ro PRIBEGIA LUI GLIGORAŞCU VODĂ PRIN UNGARIA ŞI AIUREA 3 Z7i rarea acestei strâmtori fusese încredinţată lui Clement Mikes, care însă, neputând rezistă marelui număr al păgânilor cari se apropiau, s’a retras în Braşovul întărit cu ziduri, lăsând strâmtoarea fără pază. Aşâ s’a întâmplat că Turcii au putut năvăli în Ardeal fără nici o rezistenţă la castelul Buzăului în ziua de 7 August1). Când pe urmă, ostile lor au intrat mai înlăuntru în ţară, Mikes dădu năvală peste ele cu Secuii săi la 19 August, însă fu învins şi numai cu multe tocmeli şi plocoane izbuti să constrângă pe inimici să se retragă de sub Braşov şi să nu atace şi să nu prade oraşul2). Cu atât mai mult au jefuit însă ţara o lună întreagă, până la Alba-Iulia, în urma cărui jaf locuitorii au ajuns la sapă de lemn 3 * 5). Cu paşa turcesc venise hanul Tătarilor împreună cu o ceată de Cazaci, precum şi Mihnea-Vodă, din Muntenia în persoană şi căpitanul lui Gligoraşcu Vodă, cari au pustiit ţara deopotrivă cu necredincioşii *), Ieşind însă din Ardeal, Domnii români au avut încurcături în propria lor ţară, cu predecesorii lor. Anume, Gligoraşcu Vodă trecând Dunărea cu paşa dela Silistra, a dat peste Mihnea-Vodă6), care cu tovarăşii săi de soarte se siliâ să-şi recapete scaunul domnesc cu ajutorul principelui Ardealului. Râkoczy era doritor să-l ajute chiar şi cu oaste, nu numai fiindcă îi cereau interesele, ca vecinii săi români să-i fie prieteni credincioşi, ci şi fiindcă printr’înşii nădăjduia a ţine şi pe Turci departe de ţara sa. Astfel principele Ardealului primise vizita ambilor săi vecini, adică a lui Constantin Şerban (Basarab) Voevodul Munteniei şi a lui Gheorghe Ştefan al Moldovei, aproape de hotarul Ardealului, la Rucăr, unde plecase la 15 Octomvrie 1659 în întâmpinarea lor 6). Aşteptă aci şi pe Mihnea-Vodă, pe care principele l-a cunoscut de om bun şi priceput, cu care a făcut bucuros pace7). Atât dela *) După relaţiunile şi ziarul lui Andrei Frank (dintre anii 1657—61) în Tortâ-nelmi Târ 1888, p. 37. a) Notiţa lui Ion Nemeş de Hidvăg în Tortânelmi Târ 1902, p. 250. 3) Cfr. cu datele scoase din registrele din Cohalm dela anul ^658 la Iorga: Studii şi documente IV, p. 249. *) Quellen IV, p. 247/8. După ziarul lui Frank 0- c. 39) fu de faţă în persoană numai Mihnea-Vodă. 5) Szilâgyi Sândor: Erdâly es az âszakkeleti hăboru, II (Budapest, 1891) p. 547 ?i 554- *) Nota lui Ion Nemeş în Tortânelmi Târ 1902, p. 255. *) Deutsche Fundgruben 347 şi scrisoarea lui Gheorghe Râkdczy în Com. Iose phus Kemâny, Apparatus epistolaris ad historiam Transylvaniae, voi. X, p. 121. (Manuscript în arhiva Muzeului Naţional din Cluj). ai# www.digibuc.ro 4 ANDREI VERESS 272 aceştia, cât şi dela boierii lor a luat act solemn de credinţă 1). Făgăduind chiar şi oaste lui Constantin, acela cu ostile primite dela principe a şi intrat peste zece zile în Moldova, ca să şi-o ia înapoi. Aceasta a putut-o face destul de uşor, deoarece primise în ajutor şi 6000 de Cazaci 2), aşa că oastea de Turci şi Tătari a lui Ghica-Vodă n’a putut rezistă atacului său şi acesta, fiind şi urît de popor3), a fugit cu boierii săi la Cazaci si Tătari. » Constantin-Vodă biruitor a putut şedeâ astfel patru săptămâni în 9caunul domnesc din Iaşi, rămas vacant, însă Ghica-Vodă, întorcându-se la începutul lunii Noemvrie cu ostile sale de Tătari şi de Cazaci, Constantin a fost bătut într’o luptă sângeroasă, şi Ghica şi-a luat din nou tronul. Constantin a fugit în Ardeal, dar şi-a recâştigat iar domnia Moldovei pe la sfârşitul anului. Turcii au alungat pe Mihnea la începutul Iui Decemvrie, pentrucă făceâ cruzimi cu boierii săi, şi au chemat în locul lui pe Ghica-Vodă, care la Poarta otomană eră ţinut de om de încredere. Acesta eră gata a-şi schimbă scaunul domnesc din Moldova cu al Ţării Româneşti şi în locul său se pare că el singur recomandase pe fiul său Gligoraşcu. Marele vizir eră însă de părere, că nu e bine pentru imperiul turcesc ca amândouă ţările să fie încredinţate unui singur om4 *) şi astfel Voevodul bătrân ocupându-şi la 18 Decemvrie scaunul domnesc din Bucureşti, şi-a ţinut pe fiul său numai ca sfetnic, aducând deocamdată linişte asupra Munteniei6). Cu toate acestea domnia lui n’a fost liniştită, căci Constantin a stat numai două luni de zile pe tronul Moldovei, unde fu înlocuit de Turci prin Ştefă-niţă. Dinaintea acestuia, Constantin a fugit în ţara lui Râkoczy, iernând în Bihor, precum iernă şi Gheorghiţă Ştefan în Maramureş 6), iar când în primăvară s’a deschis vremea, la 4 Maiu 1660, a trecut prin Tumu Roşu cu haiducii primiţi dela Râkoczy, Iuându-şi îndărăt Muntenia. !) Data acestor documente este Datum penes fluvium Dumbravicza, die 15. Oc-tobris 1659 în Monumenta Comitialia regni Tranşylvaniae, voi. XII, p. 411—415. 2) Scrisoarea lui Răkoczy în Kemăny, 1. c. X, p. 235. 3) Declaraţia călugărului Franciscan Gregorio în relaţiunea ambasadorului Ve- neţiei dela Pozsony, 31 Octomvrie şi 21 Noemvrie 1639; Venetianische Depeschen vom Kaiserhofe, voi. II, Abt. I, p. 320 şi 338. *) Karâcson-Szekfu: Torok tortenetirok III. (Budapest, 1916) p. 230. 6) Quellen IV, p. 252. 8) Vezi cele două Scrisori ale lor (Ex Sziget, 3. Octobris 1659 şi Tn filesd, 10. Fe-bruarii 1660) în Monumenta Historiae Hungarişe Diplomataria, voi. 23, p. 656 şi 661. www.digibuc.ro 273 PRIBEGIA LUI GLIGORAŞCU VODĂ PRIN UNGARIA ŞI AIUREA 5 Constantin a căzut pe neaşteptate asupra lui Ghica-Vodă, peste care trimisese dela podul Tomeşdi, în ziua de 3 Maiu, 300 de oameni la Bucureşti 1). El fugi la Turci dinaintea rivalului său cu familia şi bogăţiile sale trecând Dunărea. Peste câteva săptămâni (ia 21 Maiu) iar s’a întors însă cu oaste de 2000 Turci şi 6000 Tătari, cu care şi-a recucerit ţara, iar Constantin a fost nevoit să fugă în ţara Bârsei 2 3 * *). Dar Ghica-Vodă, împreună cu boierii lui, a fost atacat şi jefuit de Tătari în ziua de 11 Iunie în reşedinţa din Târgovişte, din pricină că aceştia nu erau mulţumiţi cu simbria căpătată pentru isgonirea lui Constantin Vodă 8) şi numai cu greu îi putu potoli, dându-Ie 15.000 de taleri *). Tot în acest timp se bate şi Gheorghe Râkoczy cu Turcii în lupta dela Gilău, după care, peste puţin, moare în urma rănilor primite. Astfel Ghica, deocamdată n’aveâ de cine să ţină din spre Ardeal. Insă pe când reuşi să îndepărteze pe Tătari de Ardeal, unde voiau să intre ®), el singur deveni victima Turcilor, dela cari primise mai înainte tronul şi faţă de cari se purtase şi dânsul cu credinţa cuvenită. Anume, aceştia au năvălit în ziua de 16 Septemvrie cu vreo 1300 de Tătari peste el şi l-au dus împreună cu familia şi comorile sale la Stambul 6). Bătrânul Voevod a fost dus acolo în fiare, cu toate că lumea ştia că este nevinovat. Insă se spuneâ, că lucrul acesta a fost făcut numai pentru ca să i se poată stoarce cu atât mai mulţi bani pentru slobozirea lui. El într’a-devăr nid n’a cruţat banii, a cerut însă să i se numească de succesor fiul său 7). Ţara Românească, astfel scurtă vreme n’a avut Domn şi a fost guvernată de un vasal turc8). Dar fiul lui Ghica, Gligoraşcu a oferit şi plătit Porţii 200.000 de taleri pentru ţară, cu cari scăpând pe tatăl său, care s’a retras în vieaţă privată, plecă la 24 Noemvrie 9), luând în stăpânire *) Sctisoarea lui Constantin Vodă la Kemăny, 1. c. X, p. 191. *) Quellen IV, p. 255. 3) Deutsche Fundgruben 406. *) Ziarul lui Frank, 1. c. 43. *) Quellen IV, p. 257. *) Quellen IV, p. 259. Deutsche Fundgruben 411. Ziarul lui Frank, 1. c. 45. Cfr. şi Mironis Costini Chronicon terrae Moldavicae (Bucur şti, 1912) p. 206. ’) Relaţiune din Constantinopol, dela 8 Octomvrie 1660: Fu condotto qua in fieri il vai vodă di Valachia, benchfe innocente, per farlo sudare danari se vorră liberarsi et otte-neril prencipato per il figko. (Arch. Vaticano, Roma. Nunziatura di Germania, voi. 167). ®) Deutsche Fundgruben 412. ®) Reniger din Constantinopol, 29 Noemvrie 1660. (Viena. Staatsarchiv. Turcica). www.digibuc.ro 6 ANDREI VERESS 274 la 15 Decemvrie scaunul domnesc al tatălui său1), care în principiu îi eră dat încă de un an, pe când (în luna Noemvrie 1659) se află la Adrianopol 2). Ţara şi-a putut-o ţine de astădată mai liniştit decât tatăl său 3), timp de aproape patru ani. Aceasta se datoră pe de o parte sumei mari ce plătise pentru scaunul domnesc, iar pe de alta darurilor cari le trimiteă neîncetat la Poartă, precum şi purtării sale iscusite şi, în sfârşit, împrejurării, că acum şi Ardealul căpătase un principe în persoana lui Mihaiu Apafi, cu care Ghica trăind în bune relaţiuni, rivalii săi intrigau în zadar contra sa. Pe amândoi i-a năpăstuit însă o mare nenorocire şi tristeţă în vara anului 1663, când Poarta i-a silit să lupte contra creştinilor. Marele Vizir, tânărul Koprilizade Ahmed, doritor de răsboiu şi cuceriri, văzând că contele Nicolau Zrinyi a început să-şi zidească noua cetate Zrinyivâr, iar împăratul Leopold I, a trimis garnizoană nemţească în câteva cetăţi din Ardeal, a găsit pricină şi prilej pentru începerea răs-boiului pregătit de mult. La începutul lunii Iunie se găsiâ dejâ în tabără sub Belgrad cu o armată de peste 100.000, după cum se spunea exagerat, şi se află pe drum şi fiul hanului tătăresc dela Crimeea. Despre aceste ştiri Apafi fusese avizat de repeţite ori de către Gligoraşcu, preţuit de ardeleni ca bun creştin, care poartă cauza creştină Ia inimă 4). Teatrul răsboiului trebuia să fie evident partea de dincolo de Dunăre şi Ungaria de Sus, iar ţelul principal, luarea cetăţii lirsekujvâr, asediul căreia l-a şi început marele vizir la mijlocul lunii August. La acest lucru care cereâ o desfăşurare mare de puteri, au trebuit să se alăture şi vasalii Porţii, cari îşi trăgănau plecarea. Cel mai îndemânatic * 9 ') Quellen IV, p. 261. !) Szilâgyi: Erd£ly & az ăszakkeleti hâboni, II, p. 552. ) Cea mai amănunţită descriere a domniei sale e până în ziua de astăzi aceea a lui Christian von Engel, Geschichte der Moldau und Walachei, voi. I. (Halle, 1804), p. 309—313 şi 317—320, pe când A. D. Xenopol în Istoria Românilor din Dacia Traiană scrie despre el în voi. IV, p. 222—229 citând relativ la fuga lui Gligoraşcu din ţară (la 1664) Hurmuzaki, Fragmente zur Geschichte der Rumănen III, p. 262. Despre pribegia Domnului, Hurmuzaki ne dă altfel în aceste fragmente voi. III, p. 260—263 şi 280—283 (şi ediţia română voi. III, p. 326—329 şi 349—353) bune amănunte pe baza relaţiunilor rezidenţilor germani la Poartă. 9 Despre aceasta, Dionisie Bânffi scrie (la 13 Iunie 1663) astfel lui Mihail Teleki: Adfuentnt etiam hic apud principem utriusque Valachiae legaţi, praecipue principis Transalpinae Valachiae, qui est valde bonus Christianus rebusque christianitatis bene propensus... et roget, ut ego principem Valachiae Transalpinae apud Suam Maie-statem commendarem tanquam hominem probum et Christianum. (Mon. corn. r. Trans. XIII, p. 337—9). www.digibuc.ro 275 PRIBEGIA LUI GLIGORAŞCU VODĂ PRIN UNGARIA ŞI AIUREA 7 dintre ei fu Gligoraşcu Vodă. El ştiu să-şi ascundă sentimentele creştine şi să nu dea Turcilor prilej de bănueală, mai cu seamă că sentimentele şi simpatiile lui erau bine cunoscute şi de ardeleni1), la cari sentimente se mai adăugi că «era foarte cu bună inimă spre Casa Austriei»2) care, cu luptele ei permanente contra Turcilor, fusese cel mai aprig apărător al cauzei creştine. Astfel Voevodul, pornind cu o oaste de 5000 călăraşi şi 600 pedeştri, sosi la 11 Iulie prin strâmtoarea Buzăului3), în ţara Bârsei, prin care a trecut liniştit, fără să facă prădăciuni, ba încă căruţele lui au fost atacate în pădure de nişte tâlhari vagabonzi 4). Gligoraşcu şi-a ţinut aşadar cu cinste cuvântul dat solilor lui Apafi, cancelarului Ion Bethlen şi diacului Petru Budai, ajunşi până la Buzău cu rugăminte ca la venirea sa să cruţe ţinuturile ardelene 5). Sosit la Prejmer, Gligoraşcu primi în tabăra sa pe Pavel Beldi şi Ion Nemeş de Hidveg 6), şi pe trimişii oraşului Braşov cari i-au venit înainte cu mied. ţuică şi turtă dulce. Această cruţare o făgădui Voevodul bucuros, declarând totdeodată cât îl doare, că e constrâns a înaintâ împotriva voinţei sale contra creştinilor. Astfel ţinându-se de făgădueala dată, a cruţat pretutindeni semănăturile şi a interzis jaful7). Peste o săptămână găsim pe Istrate Dabija din Moldova în tabăra dela Prejmer cu oastea sa de Tătari şi Cazaci8). Aceştia însă, n’au fost aşa de liniştiţi, ci au călcat semănăturile de grâu şi au dat foc stupinilor aflate, din care cauză au şi fost atacaţi de braşoveni, cari au fost bucuroşi că a treia zi s’au dus mai departe prin pădurea Şercaiei spre Făgăraş 9). Dabija înainta în urmele lui Gligoraşcu, întrucât acela sosise în 20 Iulie la Făgăraş şi în 22 la Sibiiu, unde a făcut tabără la o milă depărtare de oraş. Salutând deaci prin solii săi pe principele Apafi, care *) Vezi declaraţia lui Dionisie Bânffi de mai sus. !) După Cronica Bălăceneancă la Şincai: Cronica Românilor (ediţia II), voi. III, P- 150. ’) Quellen IV, p. 345. Ioannis corn. de Bethlen Commentarii II, p. zio. Ziarul lui Ion Nemeş, Tortănelmi Târ 1902, p. 383. *) Quellen IV, p. 278. 5) Bethlen: Historia rerum Trans. II, p. 210—zii şi p. 229. •) Tortânelmi Târ 1902, p. 383. 7) Georg Kraus: Siebenbiirgische Chronik (Wien, 1862) II, p. 317. *) In ziarul lui Frank (Mon. corn. r. Trans. XIII, p. 266) publicat greşit astfel: unacum Moldaviae strate Gyischa wajvoda, la care s’a pus observaţia următoare asemenea greşită: strate= staroste. •) Quellen IV, p. 278. www.digibuc.ro 8 ANDREI VERESS 276 peste câteva zile sosi în oraş, plecă în pace spre Sebeşul-Săsesc, ca să se unească cu ostile lui Cuciuc paşa. A treia zi sosi sub Sibiiu şi fiul hanului tătar cu oastea sa de 10.000 de oameni şi împreună cu dânsul Domnul Moldovei cu 1000 de pedeştri şi 3000 călăreţi 1). Apafi s’a scuzat prin solii săi că fiind bolnav şi din multe alte cauze 'n’a putut merge în întâmpinarea fiului hanului tătar2 *), dar ori şi cât se co-deâ, Ia ordinul vizirului, totuşi a fost nevoit să plece spre Ţara Ungurească, cum i s’a poruncit. De sub Sebeşul-Săsesc, din oastea mare şi amestecată, a pornit fiecare deosebit în ajutorul Turcilor. Astfel, plecă întâiu Gligoraşcu Vodă spre miazănoapte, pe Ia Cetatea de Baltă şi Sânpetru, jefuind toată «Câmpia#, iar de sub Cluj luând-o spre Apus trecu Meseşul ca să ajungă în Sălaj şi prin Sătmar8), sosi în 12 August cu cele 163 de steaguri ale sale la Debreţin, de unde a doua zi pomi spre Szolnok, casă se unească cu marele vizir. Voevodul Moldovei dormise la 16 August în Săchşihid cu oastea sa de 4000 oameni, între cari mai avea şi 600 de soldaţi cu puşti lungişi 250 de Cazaci4). Se vede însă, că pe drum s’au lăsat unul pe altul îndărăt, căci ajungând (în ziua de 26 August) sub fîrsekujvâr, acolo se înfăţişă marelui vizir întâiu Domnul Moldovei, fiind căftănit cu vreo 10—15 «slugi» ale sale şi numai după dânsul fu primit şi Domnul Munteniei, căpătând şi el caftan cu vreo 20 de oameni ai săi 5 6 *). Apafi aflase încă la începutul lunii Iunie din gura solilor lor în Iemot că Domnii moldo-români sunt siliţi să plece din porunca Turcilor. Aceştia l-au înştiinţat însă, că şi el trebuie să meargă. Intrând pe urmă în Alba-Iulia, în ziua de 17 Iunie sosise acolo şi Abdi aga cu poruncile şultanului şi ale vizirului şi astfel principele trebuia neapărat să se pregătească de drum. Aşadar, peste o săptămână a descălecat şi el în tabăra de pe câmpul dela Vinţul de Jos, unde se strângeau trupele. Aflând însă de intrarea în ţară a Domnilor români, s’a dus prin Sebeşul- 1) Numărul oştilor îl găsim bine la Bethlen (în Commentarii II, 228) pe când cronicarii vorbesc de 6000 pedeştri. 2) E interesant că Apafi şi-a comunicat în şapte puncte scuzele că nu putu merge în ajutorul Turcilor; în Ortelius redivivus et continuatus partea II. (Frankfurt am Mayn, 1665) p. 256. 5) Kraus, 1. c. 343. 4) Ortelius redivivus p. II, 270. Iorga: Acte şi fragmente I, p. 265/6. O altă de- scriere nemţească asemănătoare cu cea de si s, Iorga: Studii şi documente IX, p. 135/6- 6) După martorul ocular David Rozsnyai, care însemnă ceremonia acestei caf- tanări pe ziua de 30 August. (Rozsnyai Dâvid naploja p. 270). www.digibuc.ro 277 PRIBEGIA LUI GLIGORAŞCU VODĂ PRIN UNGARIA ŞI AIUREA 9 Săsesc până la Sibiiu şi deacolo a privit plecarea lui Gligoraşcu Vodă în ziua de 27 Iunie spre Ungaria, iar peste alte două zile plecarea lui Dabija-Vodă. La începutul lui August i s’a înmânat lui Apafi de către Capuci-paşa un nou ordin, după care plecă şi dânsul cu oastea sa. Era vădit că Apafi îşi amână plecarea. Insă când a fost somat şi a treia oară din partea marelui vizir la începutul lui Septemvrie, în ziua de 20 a acelei luni pomi în sfârşit şi el din castelul său dela Iemot *). Urmă cursul Mureşului prin Deva şi Lipova, iar deacolo prin Arad pe marginea râului Tisa în sus şi trecând podul la Szolnok, urmă drumul pe sub Buda-Veche până la Ersekujvâr, unde ajunse tocmai după o lună, la 18 Octomvrie 2). Aci comandantul suprem al Turcilor trimise pe Gligoraşcu Vodă în întâmpinarea lui cu muzicanţii, trâmbiţaşii, toboşarii săi şi cu trei cimpoiaşi turci, trimiţându-i şi fermanul iscălit de tot divanul turcesc 3). Bătrânul Dabija-Vodă s’a scuzat cu o boală şi-şi trimise numai oastea cu generalul său înaintea lui Apafi, şi ducându-1 şi un cal turcesc minunat, împodobit cu hamuri aurite, principele Ardealului încălecându-1, fu condus în sunetul trâmbiţelor şi a tobelor ostaşilor unguri şi români în faţa marelui vizir4). Acesta-1 aşteptă cu tot alaiul său în cort aurit, unde primi cu mare cinste pe principe, care sărutându-i marginea caftanului de câteva ori, a început să vorbească cu dânsul. Mult uimi însă pe cei de faţă, că pe când lui Apafi îi eră pregătit un scaun în faţa marelui vizir, pe care — dându-i mâna — s’a şi aşezat, Gligoraşcu Vodă împreună cu suita lui Apafi a trebuit să asculte ceremonia salutării în picioare lângă cana- *) Astfel scrisoarea lui Apafi «In castris Turcicis ad arcem Novam positis 8. Sep-tembris 1663» (în istoria lui Ion Bethlen I, p. 65—67) este plăsmuită sau rău copiată, căci în ziua datei scrisorii el nici nu se mişcase încă de acasă. a) Ziarul lui Mihail Apafi dintre anii 1664—72 e publicat în «Erdâlyi Muzeum* din Cluj 1900 p. 88—93 şi 143—152. Datele întrebuinţate de noi se găsesc pe p. 87—88. Cfr. Ortelius redivivus II, p. 288. Ziarul lui Rozsnyai p. 272. 3) Menţionat de Rasid efendi în «Hadtortânelmi Kozlemânyek» 1890, p. 500 şi 1896, p. 94. 4) Descrierea mergerii principelui Mihail Apafi la Ersekujvâr din anul 1663 a publicat-o Ştefan Czegledi în prefaţa cărţii sale tipărite la 1670 în Cluj sub titlul «Az Ur frigyszekrânye elfîtt Ddgon lediilâse». Deacifu retipărită de Alexandru Szilâgyi în «Uj Magyar Muzeum» 1859, voi. II, p. 52—64 şi de Ştefan Szilâgyi tot acolo, în anul 1860, voi. I, p. 97—112 însă mai puţin bine. A doua descriere contemporană ne-a lăsat-o martorul ocular Rozsnyai în ziarul său deja citat în Mon. Hung. Hist. Scriptores voi. VIII, p. 361—385, care descriere apărix întâia oară în revista din Cluj «Hon âs Kiilfold» anul 1842 numerile 8—10. www.digibuc.ro IO ANDREI VERESS 278 peaua vizirului, care ceremonie terminându-se, toţi primiră după obiceiul oriental câte un caftan, iar principele Ardealului o blană de samur cusută cu fir de aur. După această primire, Apafi fu condus în acelaşi chip în cortul său, care nu erâ departe de corturile Domnilor români şi când principele şi-a luat rămas bun dela Gligoraşcu, acesta i-a spus, că el împreună cu Domnul Moldovei e însărcinat să-i dea lemnele, fânul şi vinul ce-i va trebui1). Oştirea ardeleană o socoteau Turcii de 20.000 oameni, şi i-a surprins pe toţi, că ea a fost cea mai bine îmbrăcată şi orânduită, căci fiecare ostaş mai purta în mâini pe braţe 5—6 puşti şi câte o carabină italiană a). Acei cari primiseră pe Apafi cu această solemnitate se aflau aproape de două luni în tabăra din Frsekujvâr. Aci sosise şi tânărul fiu abia de 15 ani al hanului tătăresc, sultanul Ahmed Gherai, în ziua de 25 August, fiind primit cu cinste de serdarul Aii paşa. In suita fiului hanului tătăresc, veni şi oastea moldoveană şi munteană, în care băteâ la ochi mai ales Ghica-Vodă în mantaua sa cu blană şi în cap cu calpac, călărind pe frumosul său cal cuirasat, în capul celor 200 de aprozi ai săi, în sunetul muzicii orchestrei turceşti, primită dela Osmani3). Oastea aceasta dublă erâ formată din 5000 de călăreţi şi 1000 pedeştri munteni şi 4000 moldoveni. Cete mici de câte 60—80 de oameni erau conduse de câte un căpitan boier, fiecare cu câte un cal sau doi de lăturaş, ceeace a surprins pe străini. I-au surprins însă şi faptul, că ostaşii, nişte ţărani cu opinci, erau îmbrăcaţi rău, ţinând câte o suliţă, frântă prin pădurile prin cari trecuseră, pe când pedeştrii aveau puşti. Fiecare ceată aveâ câte doi tamburi, iar steagurile lor erau făcute de pânză roşie şi albă, zugrăvite cu cruci şi icoane. Alaiul Domnilor se com-puneâ din 15 boieri, iar garda lor din 200 de ostaşi turci şi creştini amestecaţi, purtând înaintea lor stindardele ambelor ţări zugrăvite cu pajurile ţărilor lor. Oastea împreună cu îmbrăcămintea ei şi felul de călărit al oamenilor semănâ foarte mult cu al Tătarilor, doar că erâ ceva mai bine prevăzută cu arme 4). Ziarul lui Rozsnyai p. 331 şi 363—4. Comunicarea lui Rasid efendi în HadtSr-tenelmi Kozlemănyek 1890, p. 500. *) Descrierea lui Evlia Cselebi, care e greşită însă când zice, că Apafi s’ar fi prezentat deodată cu fiul hanului Tătar şi cu voivozii moldo-români. *) Evlia Cselebi magyaroiszâgi utazâsai voi. III. (Budapest, 1904) p. 3* *5/6. *) Descrierea contemporană a lui Andrei Holtzel la Iorga: Acte şi fragmente I, P 259—260 şi Hutmuzaki: Documente IX/t, p. 220/2. www.digibuc.ro 279 PRIBEGIA LUI GLIGORAŞCU VODĂ PRIN UNGARIA ŞI AIUREA ti Din alaiul Domnilor cunoaştem pe mulţi boieri amintiţi prin cronicele contemporane, la cari putem adăuga acuma şi numele spătarului Negoiţă Văcărescu1). Dealtfel, Domnul Munteniei e descris ca un bărbat mândru, in vârstă de peste 40 de ani, iar acela al Moldovei ca un bătrân cărunt de vreo 60—70 de ani 2). La sosirea acestei oşti mixte de ajutor, asediul cetăţii Frsekujvâi' începuse de o săptămână. Priveliştea oastei ce veniâ a demoralizat — după însemnările turceşti — foarte mult pe ceice apărau cetatea3). Garda cetăţii, de sub conducerea contelui Adam Forgâch a respins fiecare asalt al Turcilor cu vitejie, însă când aceştia au condus apa şanţului cetăţii şi astfel s’au putut apropia mai bine de zidurile ei, după un asediu de şase săptămâni—în ziua de 25 Septemvrie — au fost constrânşi s’o predea sub condiţia ca garda să părăsească cetatea fără nici o vătămare 4), deoarece zidurile se aflau deja în stare aşa de rea, încât cetatea nu s’ar mai fi putut ţine mult. Acum marele vizir punând o pază bună sub conducerea a doi paşi în cetate, ale cărei şanţuri au fost curăţite de ostile moldovene şi muntene 5), a plecat Ia iernat. O săptămână a stat şi Apafi în tabăra marelui vizir, cu care ducându-se până la Pesta, fu concediat împreună cu Domnii Moldovei şi Munteniei, poruncindu-li-se energic Ia toţi trei, că Ia primăvara anului viitor să vină din nou cu cea mai mare oaste a lor ®). In îmbulzeala de pe podul dela Pesta, Apafi a avut să sufere mult din cauza mojiciei Tătarilor, însă principele tot a trecut bine pe calul lui Ioan, diacul ungur al lui *) Aceasta o ştim din zapisul său scris la 27 Ghenarie leat 7172 (1664) prin care vânzând fratelui său Tudoran Păhamicul snă Jani Paharnicul ot Anindsa un copil de ţigan în preţ za ughi 16 bani gata, zice că: acei bani i-am luat toţi deplin în mâinile mele în Ţara Ungurească la cetatea la Uivar, când am fost la 6ste cu Domnul nostru Io Gligorie Vodă, ca să-i fie dumne-lui "ţigan de moşie în veci... şi pentru mai adeverată credinţă... am scris şi eu Nan Logofătul Berevoescul. (Originalul în Arhivele Statului din Bucureşti, între documentele Mitropoliei Bucureşti, în pachetul 346/165 netrebnic sub No. 45 al inventarului. Prin bunăvoinţa D-lui Iuliu Tuducescu). *) Despre aceasta scrie Ortelius redivivus II, p. 279—280. Cfr. o altă cronică nemţească la Iorga: Studii şi documente XX, p. 165. s) Observaţia lui Rasid efendi în Hadtortănelmi Kozlemănyek 1896, p. 88. 4) Datele precise ale asediului şi luarea cetăţii Ersekujvâr le găsim în ziardl lui Rozsnyai (1. c. p. 270/3) pe când descrierea eî turcească ne-o dă aproape contemporanul Rasid efehdi, în Hadtortănelmi Kozlemănyek 1890, p. 378—382 şi 1896, p-94 şi următoarele. s) Observaţia lui Rasid efendi 1. c. 1896, p. 94. •) Rasid efendi 1. c, 1896, p. 97. www.digibuc.ro 12 ANDREI VERESŞ 280 Gligoraşcu Vodă *). Apoi urmând drumul pe care au venit, la începutul lui Decemvrie au ajuns cu bine iarăş la reşedinţa sa din Alba-Iulia * 2). Aci ambii Domni români luându-şi rămas bun dela dânsul, fiecare din ei s’a retras în ţara sa 3). Insă Gligoraşcu Vodă peste puţin a făcut din nou să se audă despre dânsul, căci după anul nou (la 5 Ianuarie 1664) a pus să prinză pe marele postelnic Constantin Cantacuzenu şi după ce l-a omorît4) şi a pus să se taie nasul unuia din fiii lui, Şerban, ceilalţi boieri ai săi înspăimântaţi au fugit ori s’au răscumpărat cu bani5 6). Domnul s’a căit de fapta sa crudă, sfătuită de alţii, cu toate acestea n’a încetat cu totul cruzimile faţă de supuşii săi, dintre cari mulţi în anul trecut îşi vărsaseră sângele în răsboiul din ţara ungurească şi su-feriau greu din partea acestui Domn lacom. Se mai temeau şi de altele şi astfel se simţiau fericiţi, când, cu prilejul reînnoirii răsboiului turcesc-unguresc din Ungaria, marele vizir a chemat din nou pe cei doi Domni români în Ţara Ungurească. Aceştia au trecut la începutul lunii Iunie 1664 pe lângă Braşov cu oastea hanului tătăresc ®), grăbindu-se în ajutorul Turcilor din Ungaria de Sus. Gligoraşcu Vodă sosi acolo cu două săptămâni mai curând, decât eră aşteptat, aşâ că a şi fost lăudat de Turci. Au bătut avangarda imperialilor la Galgo, pe când treceau râul Vagului7). Scopul campaniei fusese de astădată însă luarea cetăţii Leva, care după capitulaţia cetăţii Frsekujvâr, pe la mijlocul lunii Oc-tomvrie 1663, căzuse în mâna Turcilor. După aceasta generalul De Souches (sau Zuza, cum îl numeau contemporanii) o asaltă la începutul lui Maiu 1664, după luarea cetăţii Nyitra, însă n’a izbutit, până nu s’a unit cu oastea generalului Heister. Astfel cetatea s’a predat după o rezistenţă de patru zile la 14 Iunie şi ostile creştine, intrând în cetate, au găsit 20 de tunuri într’însa. Fortăreaţa aceasta im- *) Rozsnyai 1. c. 337 şi 372. 2) Data din Quellen IV. p. 281 de 6 Decemvrie 1663 e astfel greşită, căci atunci se află la Târgul-Mureşului, iar nu la Braşov. *) Quellen IV, p. 281. *) Del Chiaro zice (o~. c. p. 123) că Gligoraşcu Vodă şi-a procurat scaunul domnesc nu pentru râvna de a domni, ci mai cu seamă pentru a se putea răsbunâ pe familia Cantacuzenilor urîta de dânsul’ însă această afirmaţie nu se poate primi, căci răsbu-narea s’a făcut numai peste patru ani după ce s’a suit pe tron. 6) Quellen IV, p. 282/3. •) Quellen IV, p. 285 şi 288. ’) Gligoraşcu Vodă dela Szădvăr, 10 Iulie 1664, Hurmuzaki: Documente V/2, p. 96. www.digibuc.ro PRIBEGIA LUI GLIGORAŞCU VODĂ PRIN UNGARIA ŞI AIUREA 281 13 portantă doriau Turcii să o ia acum îndărăt cu orice preţ, ştiind maj cu seamă că nu avea o garnizoană mare. In ajutorul acestei garnizoane De Souches plecă cu trei regimente primite din Viena şi trecând la 15 Iulie râul Nyitra îşi întinse tabăra pe dealul dela Garamszentbenedek, de unde se puteau vedeâ uşor poziţiunile Turcilor. A doua zi a trecut în două ore râul Garam, luând loc pe platoul aceluia. Văzând Turcii această manevră au părăsit proiectul asedierii cetăţii Leva şi în schimb şi-au înşirat ostile pe câmpia care se întindea sub cetate, mai favorabilă pentru o luptă deschisă. Oastea Turcilor de sub conducerea lui Husain paşa din Buda se poate socoti la 16—20 de mii1), din care 9000 eră armata Domnilor moldo-români, pe când oştirea generalului De Souches, după notiţa unui martor moldovean, d’abiâ treceâ peste 7000 de oameni 2). La apropierea păgânilor, creştinii au atras cu o retragere prefăcută mai aproape pe Turci, cari au aflat dela ostaşii prizonieri scopul inimicilor îor, cum că doresc bătălia în ziua de 19 Iulie. Când s’au ivit zorile în ziua aceea, se putea vedeâ cum se înşiră creştinii pe două flancuri, cu câte 3000 de călăreţi, în timp ce Ia mijloc se aranja pedestrimea bine înarmată. In faţa acestora, de partea Turcilor, flancul drept erâ condus de Voevodul Moldovei, cel stâng de cel al Munteniei, iar înaintea, lor s’au orânduit ostile Turcilor şi ale Tătarilor. Toţi aceştia erau călăreţi, afară de vreo 2—3 mii de ieniceri, veniţi dela Lrsekujvâr şi Strigoniu în ajutorul paşei din Buda. Intre cele două oştiri, cari îşi încrucişau privirile încruntate, se întindeâ o mocirlă, peste care Turcii trecură după îndemnul comandantului lor suprem. Aceasta o priviră creştinii fără să facă ceva contra lor, aşteptând să treacă norii ca soarele de amiazi să bată apoi în ochii inimicului. Pe la amiazi, De Souches adresă o cuvântare de însufleţire ostaşilor săi, atrăgându-le atenţia şi la faptul că Românii şi Moldovenii din ostile din faţă se bat numai de silă în contra creştinilor, nu de bunăvoie. Husain paşa însufleţi pe oamenii săi, pe de altă parte, zicând să se gândească la ocuparea cetăţilor fîr- ‘) Cronicarul ungur zice că oastea turcească erâ de 25.000 de oameni, ambasadorul Veneţiei Sagredo dela Viena aminteşte 16.000, pe când însuş De Souches vorbeşte de 20.000, iar prizonierii turci vorbesc de 30—40.000. (Relaţiunea liii De Souches, Lobentzii, 20 Iulii 1664 în colecţiunea Turcica a arhivei de Stat din Viena). 2) După cronica lui Nicolae Cîstin, Kogălniceanuj Cronicele României II. (Bucureşti, 1872) p. 4. www.digibuc.ro 14 ANDREI VERESS 282 sekujvâr şi Zerinvâr, cari au fost luate cu vitejie, luptându-se curajioşi în contra acelora, cari au fost învinşi de atâtea ori în trecut. Un bubuit de tun vestiâ spre amiazi începutul atacului, însă soarele n’a ieşit dintre nori aşâ încât să strice Turcilor. Creştinii s’au asvârlit cu bucurie nespusă asupra inimicilor, cari au ţinut două ore întregi focul. Insă marcgraful de Brandenburg şi oamenii regimentului Ca-prara năvălind asupra Turcilor au produs o desordine aşâ de mare în rândul lor, încât au fugit fără a mai întârzia pe câmpul de luptă. In urma lor fugeau fireşte şi Românii cu Moldovenii, cari — după* izvoare turceşti — au declarat Turcilor în faţă că, deoarece ei plătesc dajdii, nu se bat cu inimicii1). In tot cazul, bătălia a fost determinată în favoarea creştinilor, prin faptul că oastea cuirasată a lui De Souches a împins flancul stâng al Turcilor spre pârâul Csejko, iar mijlocul a fost încovoiat de sergentul-majorKniege şi în urma acestora Tătarii şi ostile române fiind despărţite una de alta s’au împrăştiat2). Pe de altă parte victoria o atribuiâ Gligoraşcu Vodă în raportul său (din 14 August) adresat împăratului Leopold propriei sale retrageri3), relevată 4) şi observată şi de scriitorii contemporani5). In bătălia importantă dela L6va au rămas vreo miie de Turci morţi, cu toate că acest număr fu exagerat de creştinii învingători la 4—8 mii6), iar 500 de ieniceri au fost măcelăriţi (după bătălie) pe *) Adnotaţia lui Rasid efendi, în Hadtortenelmi Kozlemenyek 1890, p. 521. 3) Raportul lui De Souches despre bătălia dela Lăva (Lewentz, den 20. Julii 1664) în Ortelius redivivus II, p. 352. Cfr. Conte Gualdo Priorato: Historia di Leo-poldo Cesare, voi. II. (Vienna, 1670) p. 435—440. 3) Raportul lui Gligoraşcu menţionat la 11 Septemvrie 1664. Declaraţia analoagă a lui Gligoraşcu Vodă vezi în Memoires de Montecuculi (Strasbourg, 1740) p. 436-7. 4) Aşâ de pildă, P. Ioannes Kăry în cartea sa întitulată «Martis Turciei ferocia* tipărită la Pozsony în anul 1672 descr ind bătălia dela L6va scrie astfel, pe pagina z a cărţii sale: Quibus in praeliis dignus cui elogium dicamus Moldaviae regulus Gre-gorius Gika insigniori congressu cogitata opera studioque turbatus, tubisque nostris occinentibus, et tympanis praeliarem in modum constrepentibus, fuga cum suis ablatus, et ut cordibus Barbarorum trepidantibus pedes salirent, exemplo efficiens. *) Aşâ şi ambasadorul Veneţiei dela Viena Sagredo, în relaţiunea sa din 27 Iulie 1664, zicând: Furono i primi i Vallacchi e Moldavi non solo a retrocedere, ma prendere la fuga; Hurmuzaki: Documente IX/i, p. 212. *) Izvorul nostru zice că au fost omorîţi peste 8000 de Turci, alte izvoare vorbesc de 4000—6000 oameni, dar eu reprodusei aci mărturia pârcălabului dela Ga-ramszentbenedek (de lângă câqipul de bătaie) făcută a doua zi după bătălie, adică la 20 Iulie 1664; Hadtortenelmi Kozlemenyek 1893, p. 543. www.digibuc.ro 283 PRIBEGIA LUI GLIGORAŞCU VODĂ PRIN UNGARIA ŞI AIUREA *5 drum1). Din contră, creştinii n’au pierdut decât 130—150 de oameni, ceeace pare prea puţin şi între aceştia pe colonelul erou Ştefan Kohâry, care conducea oştile Ungurilor2) şi a pierit tocmai în prima ciocnire3), pe când în bătălia principală s’a distins prin minunata sa vitejie contele Valentin Balassa în fruntea oastei sale de Unguri 4 *). Prada creştinilor a fost în tabăra devastată a Turcilor aproape 100 de steaguri, 1000—1200 de care pline de merinde, 12 tunuri, o mulţime de arme., 7000 de vite, 1000 de cai şi catâri, 140 de cămile şi o mulţime de corturi, haine şi scumpeturi 6), dacă aceste date pumerice nu sunt cu dinadinsul exagerate 6). Iar ca să se răsbune pentru cruzimea de mai înainte a marelui vizir, au spânzurat sub Esztergom dintre prizonieri 700 de munteni şi moldoveni, dacă se poate crede raportorului contemporan, care căuta sensaţii 7). In bătălia descrisă dela Leva, s’a nimicit aproape de tot sau s’a împrăştiat oastea lui Gligoraşcu Vodă, fiind omorîţi şi 22 boieri de pe lângă dânsul8), iar mulţi dintre ai săi au căzut prizonieri 9). Despre Vodă se zvoniâ dealtfel chiar şi pe câmpul de bătaie, că nu s’a purtat destul de bine şi purtarea aceaâta ar fi pricinuit pierderea cea mare a Turcilor, sau altfel că retragerea repede făcută de Vodă ar fi asigurat creştinilor victoria avută10). Aceasta fusese o judecată dreaptă, susţinută de însuş Vodă spre gloria sa şi a creştinismului, pentru a releva importanţa serviciului său adus cauzei creştine. Faţă de aceasta Ni- ’) După relaţiunea citată a lui De Souches. -) Pe baza relaţiunii citate a lui Sagredo. 3) Despre moartea lui scrie pârcălabul dela Garamszentbenedek în scrisoarea sa citată. ‘) Relaţiunea citată a lui De Souches în Ortelius redivivus II, p. 351/3* E) Aceste date le-am confruntat cu datele ambasadorului Sagredo şi ale pârcălabului dela Garamszentbenedek, întregindu-le cu altele; dar şi aşâ par exagerate. *) O parte a acestor date sunt luate din tipăritu'a contemporană «Extract-Schreiben» scoasă — afirmativ — pe baza raportului original din 20 Iulie 1664 a generalului De Souches citat, însă pentru demonstrarea faptului cum se redactau aceste «gazete» şi tipărituri trebuie să ştim că datele numerice nu se cuprind în relaţiunea citată a lui De Souches, nici măcar în originalul aceleia, care se află şi am cetit-o în colecţiunea Turcica a arhivei de Stat din Viena. 7) După citatul Extra-Schreiben. (Anexat). ■) Quellen IV, p. 288. *) Aceasta a fost scrisă şi susţinută de însuşi Vodă în scrisoarea sa din 14 August 1664. Cfr. relaţiunea lui Cob din 30 August 1664 în arhiva de Stat din Viena, Turcica. *•) Quellen IV, p. 288. www.digibuc.ro i6 ANDREI VERESS 284 culae Costin — cronicarul jnoldovean — zice că «acea năvală fără socoteală a lui Gligoraşcu Vodă» a pricinuit moartea boierilor picaţi *). Pe de altă parte, faţă de Turci, pentru pierderea bătăliei, Voevodul învinui pe Husain paşa din Buda 2) justificându-se prin faptul, că d’abiâ scăpă din bătălie cu 30 de oameni, iar Domnul Moldovei cu 15 inşi 3). Aceste afirmări nu sunt decât nişte exagerări binevoitoare. Cu toate acestea e sigur, că amândoi Domnii au scăpat cu ostile nimicite din bătălie, la care au trebuit să ia parte contra creştinilor şi contra convingerii lor intime. Domnii români au avut însă şi alte neajunsuri, după ce părăsiră câmpul de luptă cu ostile lor flămânzite, fără permisiunea comandantului suprem, ca să evite atacurile tâlharilor de drumul mare Nici n’au suferit nimica până la Tisa, unde o ceată mică de Turci nu voia să-i lase să treacă râul. Domnii români însă i-au împrăştiat, şi de acolo s’au putut întoarce cu pace bună în ţările lor părăsite de mult 4). Turcii erau mânioşi pe Domnii români şi mai cu seamă pe Gligoraşcu Vodă, pentrucă plecaseră fără să-şi ia îămas bun dela ei şi aşteptau numai buna ocazie ca să-i facă să simtă mânia lor. Această ocazie s’a prilejuit cu fiul hanului tătăresc, care voind a ierna cu oastea sa în Muntenia, ceruse dela Vodă provizie şi nutreţ, iar când acela nu-1 putu satisface nici înduplecă cu daruri scumpe, pe la culesul strugurilor (în 24 Octomvrie) Tătarii au năvălit în ţară. Gligoraşcu, ca să scape, mai întâiu, se retrase la Câmpulung şi de acolo fugi până la Dunăre5). Se mai spuneâ că soarta aceasta tristă a Domnului era pricinuită de trădarea propriului său vistier. După întoarcerea sa, marele vizir, prin solul său special, cerii socoteală dela Gligoraşcu Vodă pentru purtarea sa arătată după bătălia dela Leva, făgăduindu-i însă iertare, dacă îi va veni din nou în ajutor6). Domnul se scuză zicând că supuşii săi erau nemulţumiţi şi nu-1 vor urmâ, iar oaste nouă anevoie ar puteâ scoate din poporul său prăpădit, mai cu seamă că se apropie vremea iernii, când îşi fixase ca ţel să strângă dajdia anuală ce datoră înaltei *) Cronicarul Nicolae Costin 1. c., II, p. 4. s) Historia lui Ion Bethlen I, p. 195. s) După un raport contemporan olandez la Iorga: Studii şi doc. XXIII, p. 236. *) Quellen IV, p. 288. 6) După Quellen IV, p. 289 si cronica lui Kraus. °) Despre amănuntele bătăliei dela Lăva se găsesc date foatte detaliate şi interesante în Ricaut: Histoire des trois demiers empereurs des Turcs (Paris, 1685) p. 87—108. (Cartea aceasta rară se afla în biblioteca Universităţii din Cluj). www.digibuc.ro PRIBEGIA LUI GLIGORAŞCU VODĂ PRIN UNGARIA ŞI AIUREA 17 285 Porţi. Insă marele vizir n’a primit scuzele sale şi îşi repetă din nou porunca. La aceasta ambii Domni trimiseră câte 1500 de oameni, iar pentru ca să înduplece inima vizirilor turci, Gligoraşcu a pornit pe vistierul său de origină greacă, Dimitrie Cantacuzenu cu 40.000 cechini la Poartă. Dar acesta, cu toate că îi jurase credinţă înaintea altarului, în loc să meargă la Strigoniu, unde se afla vizirul în tabără, a fugit la Constantinopol şi, pentru ca să-şi poată căpăta scaunul domnesc pe seama sa, a răspândit acolo minciuna că stăpânul său e trădător răs-vrătit. Nu se poate dovedi îndeajuns ce e adevărat din această istorioară. E cert însă că dintre cei doi Domni, chemaţi <® săruta poala caftanului» marelui vizir, Dabija a şi plecat de fapt şi găsindu-1 la 12 Noemvrie 1664 tocmai la podul dela Belgrad, Vizirul l-a iertat şi dându-i un caftan I-a lăsat şi mai departe în domnie. Gligoraşcu Vodă însă, după ce n’a venit, fu mazilit, iar solii săi numai cu mare greutate isbutiră să-i scape capul, cu mulţi bani. Insă, pe când aceşti soli au fost lăsaţi a treia zi, diacul unguresc-turcesc David Rozsnyai fu trimis de urgenţă la Apafi cu porunca să prinză pe Vodă şi să-l pornească la marele vizir 1). II Aflând aceasta Gligoraşcu şi ştiind că deacuma nu va mai putea trăi în linişte cu marele vizir, a fugit din ţară ca să-şi scape vieaţa sa şi a familiei sale. Aşa se făcu Gligoraşcu Vodă pribeag, iar pe nevasta sa Domnul fugar o trimise împreună cu scumpeturile sale pentru mai mare siguranţă în ziua de 2 Noemvrie prin strâmtoarea dela Bran, în Ardeal, unde s’a retras în ţara Bârsei la Zâmeşti cu oamenii casei sale, pentru paza căreia aduse şi câţiva ostaşi. Peste puţin sosi însă diacul Petru Budai, care a dus-o din porunca principelui Apafi Ia Vereşmort într’o locuinţă mai spaţioasă, de unde, dând drumul ostaşilor ei, a dus-o pe urmă în curtea sa de nobil dela Racoşul de Jos 2), lăsând-o acolo cu câteva femei, din suita Doamnei3). Aci petrecu apoi timp de 18 săp- 1) In ziarul lui Rozsnyai 1. c., p. 277. 2) Astfel trebue să rectific pe d-1 Iorga când crede (în Hurmuzaki: Documente XV, p. 1322 nota 2) că acest loc ar fi «de sigur cel din Secuime, în Ciuc, Csikrâkos» unde Doamna pribeagă nici n’a umblat. *) Quellen IV, p. 290. 22 A. R. Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. II. www.digibuc.ro i8 ANDREI VERESS 286 tămâni întreţinută cu hrană din ordinul principelui, de către scaunul săsesc din Cohalm 1). Doamna pribeagă avu mare nevoie de ajutorul principelui şi al femeilor de pe lângă dânsa, căci peste puţin a născut un prunc 2), care primi la botez numele de Mateiu 3). Sărmanul ei soţ, Gligoraşcu Vodă, află această îmbucurătoare veste încă în castelul său din Târgovişte 4), dar nici nu se puteâ gândi să-şi poată vedea în curând copilul, fiindcă trecând necazul Turcului, el se reîntoarse Ia Bucureşti şi se aşeză din nou în scaunul domnesc; dar fu citat la Poartă sub motivul că se va numi în locul Iui un alt Vodă 5) ceeace s’a şi întâmplat pe Ia mijlocul lui Decemvrie 6). Gligoraşcu Vodă însă nici nu aşteptă aceasta, ci ne-putându-şi luâ rămas bun nici dela soţia sa, părăsi ţara la 20 Noem-vrie 1664 de frica Turcilor7), fugind prin Moldova spre Polonia8). In fuga sa erâ îndemnat şi de dorul de răsbunare, ca să găsească pe Dabija Vodă şi să-l tragă la răspundere pentru trădarea sa. Negăsindu-I însă nici până la Suceava, văzând că din oaste nu-i mai rămân decât 50 de oameni, fugi în timp de noapte spre Botoşani şi de acolo peste Nistru la Movilău, mai departe fără popas, căci aveâ teamă chiar şi de aceea, că oamenii săi nemulţumiţi se revoltă contra lui şi-l prind sau îl predau Turcilor. Astfel se apropiâ Vodă de împăratul Leopold9), la care nădăjduiâ să găsească un adăpost sau cel puţin un sprijin. Şi nici nu s’a înşelat în socoteala sa, căci împăratul s’a arătat milos faţă de Domnul pribeag, pe care, în ordinul trimis ambasadorului său dela Poartă, lui Simion ') Extras din registrele comunei Racoşul de Jos la Iorga: Studii şi documente IV, p. 251. *) Cronica lui Kraus 401/2. Ion Bethlen op. cit., I, p. 194. *) După Ion Bethlen primi numele de Matei. Cfr. relaţiunea lui Cob din 22 Oc-tomvrie 1664. (Anexat). Cum că numele copilului fu într’adevăr Matei (şi nu altul) se dovedeşte şi prin cronica grecească a lui Daponte, care îl menţ onează de două ori, cu prilejul nunţii şi mai t&rziu al exilării sale; Erbiceanu: Cronicarii Greci (Bucureşti, 1888), p. 46 şi 56. 4) Relaţiunea lui Cob din 22 Octomvrie 1664. (Anexat). s) Relaţiunile lui Reniger din 14 Decemvrie 1664 şi 2 Ianuarie 1665. (Anexat). ') Reniger din 2 Ianuarie 1665. (Anexat). ’) Ziua plecării lui o găsim menţionată la Pejacevich, p. 420. Iar după opera lui Engel la Şincai: Chronica Românilor III, p. 153. •) Apafi lui Teleki din 14 Decemvrie 1664; Teleki Mihâly levelezcse III, p. 312 *) După cronica lui Ion Neculce: Kogălniceanu, Letopiseţe II, p. 193. Cfr Letopiseţul Ţării Moldovei, publicat de C. Giurescu (Bucureşti, 1923) p. 55. www.digibuc.ro PRIBEGIA LUI GLIGORAŞCU VODĂ PRIN UNGARIA ŞI AIUREA 19 287 Reniger, pentru ca să facă tot posibilul în favoarea Domnului fugit, îl numiâ vechiul său prieten. Ambasadorul rezident însă, care privia cursul evenimentelor dela Belgrad, n’a prea cutezat să sprijine cauza justă a sărmanului pribeag, ca nu cumva să dea prilej de vreo bănueală marelui vizir, care la vestea că Gligoraşcu s’a retras sub aripile împăratului a făcut observaţia amărăcioasă, că acum cel puţin va ieşi la iveală, întrucât îşi va ţine împăratul cuvântul dat şi articolele tratatului de pace încheiat cu dânsul 1). Pentru fugă Voevodul pribeag nici nu putii avea alt drum, decât numai prin ţara leşească, căci în Ungaria ocupată de Turci ar fi putut scăpă numai ascunzându-se ne’ncetat, ceeace eră greu de săvârşit. Pe de altă parte Apafi — după un cronicar săsesc — eră mânios pe dânsul pentru făţărnicia lui de anul trecut sub Sibiiu, când, în trecerea sa, Gligoraşcu sfătuise pe Apafi prin cei doi soli ai lui (Ştefan Petki şi Gheorghe Kapi) să fugă din Sibiiu la Cluj şi să treacă la credinţa împăratului, dacă-i e scumpă vieaţa, pe care Turcii vreau să i-o ia, iar a treia zi l-a calomniat el însuş la Cuciuc paşa şi la hanul Tătarilor 2). Dealtfel Apafi ar fi stârnit neapărat supărarea Porţii asupra sa, dacă primiâ în ţară pe Domnul mazil al Munteniei, pentru prinderea căruia primise de mult poruncă 8). Domnul fugar credea dealtfel, că s’ar puteâ retrage până în Polonia pe marginea ţării în siguranţă şi fără ca să fie observat, însă sfetnicul principelui, Mihaiu Teleki căpitanul ţinutului Chioarul, era contra acestei opiniuni, temându-se că dacă s’ar afla, Turcii se vor răsbunâ, tocmai acuma, când se tratau negoţierile privitoare la hotarul ţării şi Ia dajdiile de plătit. Astfel principele însuşi sfătuise pe Gligoraşcu să fugă prin Polonia şi să aştepte acolo sfârşitul cauzei sale, încredinţându-1 că l-ar fi ajutat bucuros pentru «marele zel creştin arătat în împrejurările deabiâ trecute» de către Vodă, a cărui soarte grea a amărît şi pe Apafi 4). Bunăvoinţă sa o arătă însă principele Ardealului cu atât mai bine faţă de Doamna ocrotită de dânsul în ţara sa. Pe la Crăciun venise ştire dela solul ţării dela Poartă, că se pornise o solie la principele cu porunca sultanului, ca să predea pe *) Din relaţiunea lui Reniger, in care menţionează şi ordinul împăratului Leo-pold din 13 Noemvrie 1664 în care vorbind de «entflohener Gregor Ghica» zice de el: weillen er sunat mein alter Freund gewest. *) Cronica lui Kraus p. 321/4 şi 401. *) Publicată în Torok-magyarkori dllamokmânytâr IV, p. 169. *) Teleki lui Apafi din 2 Decemvrie 1664; Mon. Com. r. Trans. XIV, p. 69—70. aa* * www.digibuc.ro 20 ANDREI VERE<5<5 288 Doamna împreună cu comoara sa de bogăţii, trimiţând-o fără răgaz la Stambul1). Dealtfel marele vizir linişti pe Apafi, cum că această poruncă s’a dat numai pentru ca să pună credinţa sa la probă şi ca să poată raportă aceea sultanului, căci altmintrelea a făcut o faptă plăcută lui Dumnezeu, primind o sărmană femeie în ţara sa 2). Pe de altă parte, Doamna s’ar predă la Poartă tatălui lui Gligoraşcu Vodă, pe care îl vor iertă deasemenea, dacă nu va încercă ceva contra Porţii, ba chiar şi Doamna e cerută numai ca să se afle câte scumpeturi au trecut în Ardeal boierii pribegi din Muntenia 3). Despre aceasta dânsa n’a fost în stare să dea seamă, însă a jurat cu suflet curat în faţa episcopului român şi a solului turc, că venise cu 4000 de poli imperiali în Ardeal, din care jumătate s’a mântuit pân’ acum cu traiul ei de toate zilele 4). Cauza că Doamna pribeagă n’a fost luată de Turci se datoriă faptului norocos, că zăceă încă lăuză şi îşi alăptă copilul. Astfel solii tre-buiră să plece cu mâinile goale 5), însă Apafi primi peste puţin — la începutul anului 1665 — un alt ordin, ca să trimeată pe Do urina la Belgrad 6). In interesul ei principele intervenise dealtfel şi prin căpitanul dela Sătmar Ion Rotthal7). Străduinţele sale au fost chiar rău interpretate de nişte boieri unguri, cari au răspândit zvonul, că principele se interesează numai de scumpeturile soţiei lui Gligoraşcu Vodă şi nu-i pasă, dacă ajunge pe mâna Turcilor 8). Calomnia aceasta neruşinată a fost respinsă în mod energic de către nobilul principe Apafi, referindu-se la Doamna, dela «care n’a văzut nici o lescaie» şi nici nu cere nimica, numai să o poată reţine în ţară şi să nu fie îndepărtată în ciuda lumii creştine. Dorinţa aceasta îi eră într’adevăr sinceră şi deşi n’ar fi putut împiedecă să nu fie dusă din ţara sa, totuş a reţinut pe trimisul marelui vizir cu fel de fel de făgădueli două săptămâni de ') Cronica lui Kraus 404 şi Rotthal din 22 Ianuarie 1665. (Anexat). ") Scrisoarea nedatată a marelui vizir către Apafi din Belgrad, traducerea ei contemporană latină în Mon. Com. r. Trans. XIV, p. 78. s) Bânffi lui Teleki din 30 Decemvrie 1664; Telelei Mihâly levelezăse III, p. 342. *) Ioannes Bethlen: Historia rerum Trans. I, p. 201. ‘) Cronica lui Kraus 404 şi Rotthal din 22 Ianuarie 1665. (Anexat). *) Reniger din 30 Ianuarie 1665 dela Belgrad, unde tot nu se ştii încă pe unde a putut fugi Gligoraşcu Vodă, înaintea Cazacilor, cu teama că Tătarii vor cere extrădarea lui. (Viena, Staatsarchiv. Turcica). 7) Apafi lui Teleki din 4 Decemvrie 1664; Teleki Mihâly levelezăse III, p. 313. *) Teleki lui Apafi din 10 Ianuarie 1663; Mon. Com. r. Trans. XIV, p. 83 şi Teleki Mihâly levelezăse III, p. 378. www.digibuc.ro 289 PRIBEGIA LUI GLIGORAŞCU VODĂ PRIN UNGARIA ŞI AIUREA 21 zile, până ce va trimite pe cineva în interesul Doamnei la Poartă 1). Şi Doamna însăş facil tot ce putea să facă «în starea ei deplorabilă şi nenorocită» Gerând protecţiunea atotputernicului Mihaiu Teleki şi prin dânsul ajutorul căpitanului din Sătmar 2). Această protecţiune i-a fost făgăduită bucuros şi dată chiar de însuş Apafi şi soţia sa, când au auzit, că Doamna se adresase până şi paşei din Belgrad, rugându-1 să privească soarta sa tristă şl să o lase şi mai departe în Ardeal 3). Silinţele acestea multiple în sfârşit tot n’au rămas fără rezultat, căci la începutul lui Martie ajunse şi ordinul împărătesc la Alba-Iulia, că Doamna pribeagă poate să rămână în ţară, însă numai dacă va preda scumpeturile soţului sau4). De toate acestea n’aveâ cunoştinţă Gligoraşcu Vodă când făcu şi dânsul paşii cuveniţi la curtea împărătească, ca soţia sa să vină în imperiul împăratului Leopold5 б) şi să scape de grijile continue din cauza Turcilor, cari cereau extrădarea ei. Extrădarea aceasta ameninţă şi cu primejdia ca Doamna «care era frumoasă» să cază în braţele vestitului dragoman Panaiot, care—cu toate că eră căsătorit — voia să o ia de nevastă, ca astfel să nu fie din întâmplare silită de Turci ca să-şi lase legea B). Cererea aceasta a lui Gligoraşcu Vodă a adus curtea imperială într’o situaţie foarte neplăcută, deoarece nu prea doriâ nici ea ca Domnul pribeag să vină la curte 7), temându-se că Turcii vor consideră acest eveniment ca o violare a articolelor de pace 8 9), făcute după bătălia dela Sanct-Gothard. Despre această opiniune a curţii Gligoraşcu Vodă fu informat confidenţial de către Rotthal, căpitanul suprem din Sătmar, la care venise pe neaşteptate la mijlocul lunii Fevruarie 1665. Cu prilejul acesta îi dădu căpitanul probabil şi serviciul acela de aur, pe care îl primise nu de mult pe seama luj dela camera imperială B). Cu toate а) Apafi. lui Teleki din 14 Ianuarie 1665; Teleki Mihâly levelezâse III, p. 389—390. s) Scrisoarea Doamnei «Maria Sturze» lui Teleki din 24 Ianuarie 1665 dela Als<5- Râkos, ungureşte; Teleki Mihâly levelezâse III, p. 405. 3) Relaţiunile lui Reniger din 7 şi 12 Fevruarie 1665. (Anexat). *) Apafi şi Nalâczy lui Teleki din 3 şi 25 Martie 1665, precum şi Teleki lui Apafi din 2 Aprilie 1665; Teleki Mihâly levelezâse III, p. 435, 441 şi 443• 5) Vezi însemnarea: Waiwoda Anfang Februarii 1665. (Anexat). б) Relaţiunea din 8 Martie 1665. (Anexat). 7) Decretul Hofkriegsrath vom 4 Februar 1665. (Anexat). 8) Relaţiunea lui Reniger din 3 Noemvrie 1664. (Anexat). 9) Despre primirea acestui lucru, contele Rotthal raportează la 30 Noemvrie 1664 Citat în raportul din 10 Decemvrie 1664. (Anexat). www.digibuc.ro 22 ANDREI VERESS 290 acestea nu i-a refuzat sfatul sincer să meargă în Polonia şi să se adăpostească acolo. Faţă de aceasta Gligoraşcu era de părere, că după ce nici acolo nu s’ar simţi în siguranţă, se va retrage mai bine la contele Lubomirski în Scepuzia polonă. Insă fiindcă tocmai sosise o capuchi-haiă turcească la căpitanul din Sătmar, acesta i-a dat de ştire ca să plece imediat în Polonia 1). Domnul pribeag desperat de atât nenoroc că nu putea să meargă nici măcar să-şi vadă soţia, după cum speră să ajungă la dânsa în taină, a trebuit să se mulţumească, că a putut să scrie din drum, dela Someş-Uileac, cancelarului Teleki, mulţumindu-i pentru bunăvoinţa şi protecţiunea arătată faţă de sărmana sa soţie 2). In urma sfatului binevoitor al lui Rotthal, Gligoraşcu Vodă se duse într’adevăr în ţara leşească, însă vru să nu zăbovească mult acolo şi nu s’a astâmpărat, până când nu i s’a hotărît în imperiul german, ca recunoaşterea meritelor sale, un loc de adăpost, oricât de neplăcută a fost prezenţa sa oamenilor curţii împărăteşti. Astfel după puţină odihnă a plecat deadreptul la împăratul Leopold la Viena, unde sosi pe neaşteptate la începutul lui Martie. Rămase incognito şi retras într’o mahala afară din oraş, cu suita sa de 30 de oameni. Prezentându-se însă în audienţă, n’a fost primit, pentru motivul cu care-1 purtau de nas, că nu puteâ avea audienţă până când ciauşul se află la curte 3). Gligoraşcu nu Ai însă chemat nici când plecă acela, dar el nu se lăsă şi după două luni întregi de aşteptare cu răbdare i-a reuşit în sfârşit să ajungă Ia Laxenburg în faţa gloriosului împărat pentru ca să-i mulţumească de îngrijirea graţioasă ce i-a arătat4). Căci cu stăruinţa sa neînfrântă totuş a ajuns într’o lună la atâta, ca cancelaria imperială să-i orânduească la Budweis în Moravia sălaş, iar pe seama celor 30 oameni ai săi şi cai hrană şi nutreţ cu o rentă oarecare5). După aceea a şi pornit spre Moravia6). Aci într’una din zilele de plictiseală Gligoraşcu scrise şi Iui Apafi, când a aflat că i-a reuşit să scape pe soţia sa, Doamna, de primejdia extrădării, rugându-1 să o trimeată cu un con- *) Rotthal din 24 Fevruarie 1665. (Anexat). 2) Scrisoarea lui Vodă semnată Io. Gligorie Voevod mpr. Oui Teleki din 15 (Februarie) 1665 în ungureşte; Teleki Mihâly levelezăse III, p. 414. 3) Ambasadorul Comaro din 15 şi 22 Martie 1665 dela Viena; Hurmuzaki: Documente V/2, p. 102/3 şi din S Aprilie 1665 Hurmuzaki: Documente IX/i, p. 225/6. *) Relaţiunea ambasadorului Veneţiei Comaro din 10 Maiu 1665; Hurmuzaki: Documente V/2, p. 104 şi IX/i, p. 227. 5) Hofkriegsrath din 14 Aprilie 1665. (Anexat). * Relaţiunea ambasadorului Comaro de mai sus. www.digibuc.ro PRIBEGIA LUI GLIGORAŞCU VODĂ PRIN UNGARIA ŞI AIUREA 23 291 voiu îndestulător cel puţin până la hotarul Ardealului, la marginea imperiului împărătesc 1). La această rugăminte principele porni la mijlocul lunii Maiu 1665 pe Doamna 2), care în ziua de 13 fu condusă cu 66 cai din locuinţa ei din Racoşul de Jos, prin Sighişoara3) la Bistriţa, de unde plecă cu careta şi călăreţii armaţi ai oraşului aceluia spre Polonia 4), în care, trecând prin Lemberg şi Cracovia, ajunse la soţul său, pe care nu-1 văzuse de aproape un an întreg. Sălăşluirea din Budweis a Domnului muntean pribeag ajuns Ia adăpost n’a fost însă prea liniştită şi fără de griji. Căci din renta ce i s’a orânduit de către Camera imperială puteâ trăi foarte strâmtorat5 *), mai cu seamă că o primiâ neregulat şi în mod neglijent. Astfel, după stăruinţele sale necontenite ieşi la începutul lunii Septemvrie decretul prin care i s’a fixat renta anuală de 3000 fiorini în contul Camerei din Boemia ®). După experienţele sale de până acuma, Gligoraşcu însă nu aşteptă mult dela această rentă. Astfel în situaţia sa materială grea pe Ia sfârşitul lunii Septemviie, făcu o petiţie către dogele din Veneţia, căruia îi oferi serviciile sale, căci şi pân’ acum luptase cu entuziasm pentru cauza creştină contra inimicilor creştinilor, cărei purtări se da-toreşte acuma pribegia sa, departe de patrie7). Insă Domnul, picat acolo cu alaiul său nu prea plăcea dealtfel nici locuitorilor dela Budweis. Se pare că oamenii săi grasau prin oraş sau cel puţin făceau datorii neplăcute, deoarece în primăvara anului 1666 consiliul oraşului ceru dela cancelaria imperială din Boemia mutarea voevodului şi a alaiului său în alt Ioc 8). Cererea fiind satisfăcută, s’a hotărît să i se facă sălaş lângă Olmtitz şi ca Domnului pribeag să i se mărească şi renta 9), deşi ll Gligoraşcu Vodă lui Apafi ungureşte din Viena (şi nu Vermiae, după cum e publicat greşit) la 2 Aprilie 1665; Torok-magyarkori âllam-okmânytâr IV, p. 226. *) Ioannes Bethlen: Historia I, p. 201. 3) Pe baza protocolului din Cohalm la Iorga: Studii şi documente IV, p. 251. *) Scrisoarea lui Apafi către oraşul Bistriţa din 15 Maiu 1665; Hdrmuzaki: Documente XV, p. 1327. ®) Reiaţi unea ambasadorului Comaro din 5 Iulie 1665; Hurmuzaki: Documente V/2, p. 105 şi IX/i, p. 228. •) însemnarea din 9 Septemvrie 1665. (Anexat). 7) Petiţiunea latinească a lui Gligoraşcu Vodă (Budovicii in Bohemia, 24. Sep-tembris 1665) în Hurmuzaki: Documente IX/i, p. 230. Iorga greşeşte, când (în Studii şi .documente IV, p. 252) crede, că scrisoarea aceasta e datată din 2 şi nu 24 Septemvrie. 8) însemnarea: Anfang April 1666. (Anexat). *) Copia vom 26. Mai 1666. (Anexat). www.digibuc.ro 24 ANDREI VERESS 292 nu cu o miie de fiorini, după cum ceruse Domnul 1). Insă nici Ia atâta n’ar fi ajuns Gligoraşcu Vodă, dacă nu veniâ la mijlocul lunii Maiu la Viena şi nu se interesă în persoană de afacerile sale prin oficiile împărăteşti. Cu acest prilej făcii vizită şi ambasadorului Veneţiei Cor-naro, căruia i s’a plâns cât de mult s’a înşelat în împărat, care îi plăteşte marile sale servicii cu făgădueli deşarte. Deaceea se oferi din nou republicei Veneţiene, făcând declaraţia, că uşor şi-ar puteâ întregi oastea sa de 100 călăraşi Ia 400—500 cu care e hotărît a luptă oriunde contra Turcilor, Ambasadorul descrie pe Domnul muntean de un ostaş talentat şi un creştin zelos, care vorbeşte însufleţit de succesele republicei şi de victoriile ei, la cari e gata a se asociă bucuros şi dânsul 2 3). Despre aceasta însă nu puteâ fi vorbă şi ambasadorul fu nevoit a con-cediâ pe sărmanul Domnitor cu declaraţiuni de simplă curtoazie, care Ia începutul Iui Iulie sosi din nou la Viena, pentru a da zor ca starea sa să fie îmbunătăţită 8). Astfel, fu strămutat în sfârşit la Neustadt, în Moravia; dar în urma strâmtorării sale bănească şi aci se iscară tot aceleaşi plângeri faţă de dânsul şi alaiul său 4) ca şi la Budweis, ceeace născu nemulţumiri generale. Ca să scape din mizeria sa, Gligoraşcu Vodă, pe Ia sfârşitul anului, solicită din nou la ambasadorul Veneţiei tranşarea ofertei sale, însă acela nu o găsi executabilă5 * *). După acest refuz îşi încercă norocul la regele Franţei, declarându-se în memoriul său gata ca să adune în Italia 2000 de Albanezi pedeştri şi 2000 de Croaţi călări, în fruntea cărora ar trece în Franţa (împreună cu soţia şi familia sa), pentru a servi contra oricărui inimic al ei ®). In timpul petrecerii sale din Viena, Gligoraşcu vizită totdeodată şi pe nunciul papal, care făcând raport despre dânsul, Papa Alexandru VII îi oferi ajutorul cu cuvinte frumoase de politeţă; atât mai mult ') însemnarea din 4 Iunie 1666. (Anexat). '-) Relaţiunea ambasadorului Comaro din 23 Maiu 1666; Huimuzaki: Documente K/i, p. 240- 3) Relaţiunea ambasadorului Comaro din 4 Iulie 1666; Hurmuzaki: Documente V/2, p. 112. *) însemnarea din 9 Decemvrie 1666. (Anexat). *) Relaţiunea ambasadorului Comaro din 14 Noemvrie 1666; Hurmuzaki: Do- cumente V/2, p. 115 ?i IX/i, p. 244. *) Memoriul lui Gligoraşcu Vodă nedatat şi pus la anul 1671 în Hurmuzaki: Do- cumente Supl. I/i, p. 256, unde însă în loc de 2000 fanţi (adică pedeştri) e tipărit greşit şi consecvent santi adică sfinţi. www.digibuc.ro 293 PRIBEGIA LUI GLIGORAŞCU VODĂ PRIN UNGARIA ŞI AIUREA 25 că aflase cu bucurie despre simpatia pe care el, ca greco-oriental, o arată faţă de religiunea catolică *), în sânul căreia doriâ să intre l 2). Simpatia aceasta eră veche şi — după cum amintisem — cunoscută şi de ardeleni şi se manifesta în toate acţiunile Domnului, ba eră adâncită atât prin influenţa mediului catolic, în care ajunsese, cât şi prin împrejurări întâmplătoare. Aşâ de pildă, pe când se află în tabăra de sub £r-sekujvâr (încă la anul 1663) Tătarii aduseseră cu ei un prizonier Iezuit cu numele de Ion Lingoi prins sub oraşul Timava, pe care Gligoraşcu Vodă şi l-a răscumpărat cu 4 galbeni ungureşti şi acela căzut în genunchi i-a vorbit aşâ de convingător despre datoria pe care Vodă o are faţă de cauza creştină, încât prin mijlocirea duhovnicului numit se puse în relaţiuni cu generalii împăratului Leopold, ba comunică chiar contelui Niculae Zrinyi felul cum şi când să dea peste Turci, care, ascultându-l, bătu pe păgâni, după ce — se zice — înainte de bătaie s’ar fi şi întâlnit cu Domnul pribeag3). Acest Iezuit Lingoi pare altfel să fi fost Român sau cel puţin să fi avut o cultură românească, căci rămas în slujba împărătească, se îndeletnicea şi cu descifrarea şi traducerea scrisorilor româneşti primite sau prinse de oficiile curţii 4). Ca rezultat al acestor aplecări evlavioase şi al zelului nunciului se datoreşte şi faptul important, că Gligoraşcu Vodă semnă la 10 Aprilie 1667 (adică în ziua sfintelor Paşti) chiar şi actul de trecere la confesiunea catolică5 6). Documentul preţios — poate ca primul rezultat al activităţii sale din Viena — fu trimis de noul nunciu, cardinalul Spi-nola ca mare victorie conducătorilor Congregaţiunii* Propagandei Cultului din Roma. Insă aceşti conducători găsiră o greşeală de formalitate în acel document, care se remise din nou nunciului în cursul verii, cu observaţia ca acela să primească profesiunea (adică jurământul l) Scrisoarea papei Alexandru VII din Roma, 19 Fevruarie 1667. (Roma. Arch. Vaticanului. Litterae ad principes Alex. VII. annus XII, fol. 177). însemnarea din Ende Marţii 1667. (Anexat). *) Scrisoarea Sfântului Scaun către nunciul Spinola din Roma, 9 Aprilie 1667. Un extras al ei la Iorga: Studii şi documente I—II, p. 427. '"') Gualdo Priorato op. c. II, p. 244/5 (cu numele Iezuitului scris greşit Ligoe) şi după el Şincai, Chronica Românilor III, p. 149. *) Cfr. însemnarea din 6 Septemvrie 1664. (Anexat). 6) Un exemplar al formularului tipărit, întregit de către Gligoraşcu Vodă cu titlul «Forma iuramenti professionis fidei a cathedralibus et superioribus ecclesiis vel beneficiis curam animarum habentibus et locis regularium ac militarum praeficiendis observanda» se află şi în Biblioteca Academiei Române. www.digibuc.ro 26 ANDREI VERESS 394- de credinţă) dela Vodă după prescrierile existente pentru greco-orto-docşi *). Acestei condiţii se şi conformă bucuros Domnul pribeag — după cum se vede în toamnă — şi deatunci nu se mai găsiă un aderent mai însufleţit al religiunii catolice ca dânsul, care menţinu şi urmă cu evlavie toate ceremoniile religiunii, iar în petiţiile sale nu uită niciodată a-şi declară (conform formulei prescrise) sărutările de picior pentru Sfântul Părinte, asigurându-1, că îşi va ţine toate făgăduelile date privitoare la înflorirea religiunii catolice1 2). Iată cum simţea deodată Domnul crescut în legea răsăriteană, care — judecat de un cronicar postum — se lepădă de pravoslavnica credinţă şi se făcu papistaş!3) Ştirea trecerii la religiunea catolică a Domnului Munteniei pribeag, a pricinuit la Roma şi în curtea împărătească din Viena mare senzaţie, iar în cercul pământenilor săi evlavioşi cu atât mai mare desgust şi surprindere. Aşâ se înţelege poate îndeajuns cronicarul Ion Neculce, care în convertirea lui Gligoraşcu Vodă vede înlăturarea şi despreţuirea propriei sale religii ortodoxe şi astfel născoceşte un basm întreg pentru a face să se înţeleagă sau să se scuze fapta lui Vodă. După această descriere a cronicarului, Stolnicul Constantin Cantacuzenu auzind că Gligoraşcu Vodă se află la «Beciu» porni şi el la curtea împărătească, unde făcu jalobă Ia împăratul nemţesc contra lui Grigorie-Vodă, că ar fi omorît pe tatăl său nevinovat în mănăstirea Snagov. Spre mai mare dovadă Cantacuzenu introduse o slugă a lui Grigorie-Vodă în divanul împărătesc, care făcu mărturie despre cele predate. Iar Grigorie-Vodă nemai putând negă lucrul, a rămas vinovat înaintea divanului şi a fost închis, dar sfătuindu-se cu un prieten s’a făcut catolic, căci într’un alt chip nu ar puteâ scăpă de moarte, ba a dat şi un copil al său la împăratul de l-a botezat şi i-au pus şi nume copilului, după numele împăratului Leopold 4). 1) Originalul trimis al actului «Forma iuramenti professionis fidei» cu data de io Aprilie 1667 se află în Arhiva Propagandei din Roma, Scritture non riferite voi. I. p. 49. Pe dosul actului e scris: 11 Agosto 1667. Con il Signor Cardinal Spinola per disporre il Prencipe a far la professione conforme alia solită formula prescritta per i Greci. !) In scrisoarea lui Gligoraşcu Vodă din Venezia, 14 Septemvrie 1671 către cardinalul Spinola; Iorga: Studii şi documente I—II, p. 429. s) Letopiseţul Ţării Româneşti în Revista pentru Istorie, archeologie şi filologie voi. XI. 1910 p. 172. 4) Ion Neculce, Kogălniceanu• Letopiseţe II, p. 194. www.digibuc.ro 295 PRIBEGIA LUI GLIGORAŞCU VODĂ PRIN UNGARIA ŞI AIUREA 27 Astfel de basme se născoceau în jurul persoanei lui Gligoraşcu Vodă, în care numai duhovnicul său mai ţinea sufletul, în starea de mizerie, în care lânceziâ. Din istorioara plăcută, nici măcar partea despre botezul copilului nu e adevărată, căci altfel acest eveniment şi-ar aveă urma în relaţiunile ambasadorilor italieni dibaci. Faţă de aceste născociri faptul curat este, că starea deplorabilă şi aproape insuportabilă a Domnului pribeag eră pricinuită şi de trândăvia tradiţională a Camerei imperiale; dar afară de aceasta Voevodul aveă multă bătaie de cap şi cu oamenii săi fără ocupaţie şi fără bani. După cum se puteă presupune, şi dela oraşul Neustadt sosi la curte jalbă contra «tâlharilor de Români» cari trăiau în sânul lor — după care «ordinele» boeme i-au fixat Voevodului pribeag pe teritoriul dintre Kojetik şi Tobicov un nou loc de adăpost1). Gligoraşcu Vodă singur reuşise să obţină această nouă hotărîre Ia mijlocul lui Septemvrie la curtea împărătească din Viena. Nu eră mulţumit însă nici cu dispoziţia aceasta, căci acuma îi veni dorul să scape de ospitalitatea împăratului şi să meargă la Stambul, unde nădăj-^ duiă să obţină iertare şi în tot cazul să afle o vieaţă mai liniştită, până când cu banii şi prietenii ce-i aveă acolo îşi va recâştigă chiar şi scaunul domnesc, Ia ceeace primise chiar oarecare îndemn. Iar ca să fie mai aproape de Poartă şi de rudenia sa, şi-a exprimat dorinţa să se poată retrage în Ungaria de Sus 2). Hotărîrea de plecare şi proiectul său, Domnul l-a comunicat împăratului într’o audienţă specială, plăngându-se pe faţă de purtarea proastă şi nevrednică, de care a avut parte, de când se află în imperiul său, unde după marile sale servicii n’a putut căpătă nici măcar un sălaş cum se cade. Ieşind dela audienţă, a povestit aceste lucruri pretutindeni, şi Ia alţii pe cari îi întâlniă 3) şi astfel cererea sa a fost în sfârşit rezolvită în mod favorabil de către Consiliul de răsboiu, numai să scape de el. Ba la intervenţiunea Cancelariei ungare i s’a lăsat până şi subvenţia din Moravia «pe acei puţini ani» cât va sta departe. Pentru ca să treacă în deplină siguranţă, se dădu ordin în interesul Domnului pribeag, contelui Francisc Csâky, căpitanului Ungariei de Sus, ca să ajute pe «principele» care trece pe acolo în spre Constanti- * *) l) însemnarea din Ende August 1667. (Anexat). *) Relaţiunea ambasadorului Bemardo din 18 Septemvrie 1667; Hurmuzaki: Documente IX/i p. 248. a) Tot Bernardo din 16 Octomvrie 1667; ibidem p. 348. www.digibuc.ro 28 ANDREI VERESS 296 nopol1). Insă până ce căpătă bani şi prilej de plecare a trecut multă vreme şi şi-a şi format un alt plan. In starea sa fără mijloace băneşti şi multele sale mizerii religia i-a rămas singura mângâiere şi tărie, care i-a umplut toată fiinţa. In atari condiţiuni sufleteşti trimise Colegiului Propagandei la Roma, aceâ scrisoare importantă, în care îşi declară dorinţa sa fierbinte ca să-şi asigure poziţia familiei sale ducând-o în Ungaria de Sus şi apoi să plece la Roma, ca, cunoscând deja adevărata credinţă din învăţăturile cardinalului Spinola şi ale arhiepiscopului din Marcianopol, să-şi arate omagiul locţiitorului lui Hristos, să viziteze bisericile şi moaştele din ele şi să se spovedească de câteva ori înainte de a plecă la Poartă. Doreşte să plece la Roma, la începutul anului viitor (pe la Conversiunea Sfântului Pavel) în societatea duhovnicului său> a arhiepiscopului numit, dela care însă — spre durerea sa sufletească — află că fără permisiunea mai marilor săi nu-I poate însoţi. Astfel se roagă cu plecăciune să fie lăsat pe lângă el acel om evlavios, căci nu poate, dar nici nu vrea, să se spovedească altuia, ba chiar şi proiectele sale celelalte le va putea efectuâ — pe lângă ajutorul lui Dumnezeu — numai cu sprijinul său, de care nu se poate lipsi nicidecum 2). Bărbatul acesta însemnat eră Petru Parcevich, arhiepiscop titular de Marcianopol, pe care Vodă îţ cunoştea încă din Moldova, unde acela trăise mai înainte cu cinci ani ca misionar al catolicilor unguri de pe acolo, întâlnindu-se pe urmă cu el aci, când în pribegia sa ajunse la Viena 3). Frământarea unui suflet neliniştit devenit pios, răsbate din scrisoarea italiană frumoasă a Domnului pribeag, care însă n’a avut nici un răsunet şi astfel nici Domnul nu avii vreo îndestulare, zadarnic aşteptă şi pândiâ venirea curierului dela Roma. Aşâ fiind, cucernicul Vodă ascultă şi mai departe liniştit învăţăturile duhovnicului său pios timp de câteva luni. Insă iarna ce se apropia nu mai voia să o petreacă la Viena, ci făcându-şi vizitele cuvenite a pornit pe la finele anului şi în *) Paria litterarum 22. Septembris et 1. Octobris 1667. (Anexat). 2) Scrisoarea aceasta importantă din Viena, 16 Octomvrie 1667 şi semnată astfel «Ioannes Gregorius Gika utriusque Valachie Princeps mpr» se află în arhiva Propagandei din Roma, Scritture riferite nei congressi voi. I, p. 21. Se găseşte publicată de d-1 Ion Bianu în «Columna lui Traian» 1883, p. 285/7; Hurmuzaki: Documente V/2, p. 113/4 şi IX/i, p. 250/1; de G. Cantacuzino în «Arhiva» din Iaşi 1894^,^548, Utilizată de A. D. Xenopol în Istoria Românilor IV, p. 245. a) Despre activitatea lui Parcevich vezi Julian Graf Pejacevich: Peter Freiherr von Parcevich, Erzbischof von Martianopol (voi. 59 din Archiv fur osterreichische Geschichte. Wien, 1880) p. 373—377. www.digibuc.ro 297 PRIBEGIA LUI GLIGORAŞCU VODĂ PRIN UNGARIA ŞI AIUREA 29 ziua de 5 Ianuarie 1668 intră în oraşul Locse din Ungaria de Sus, unde avea de gând să se stabilească. Consiliul municipal al oraşului primi cu silă pe oaspele său neaşteptat, cu toate că avuse în interesul lui încă din toamna trecută porunca împăratului Leopold ca să fie primit cu dragoste 1). Neplăcerea erâ mărită poate şi prin faptul, că Domnul pribeag ocupă aproape toată casa de oaspeţi; dar altfel, I-au găsit de un om «fain şi boieresc» după cum l-au şi trecut în cronica oraşului2), Astfel Gligoraşcu Vodă petrecu aci în pace zilele de iarnă, însă pe la Paşti îl găsim iar la Viena, ca să-şi realizeze în sfârşit planul călătoriei sale la Ţarigrad. Acolo află şi noutatea că fostul Domn al Moldovei (Gheorghe Ştefan) murise la sfârşitul anului ca exilat în Stettin şi după ce secretarul ungur al aceluia — Iacob Nagy Harsânyi — cunoscuse pe tatăl său bine încă din Moldova, Gligoraşcu s’a folosit acuma de prilejul acesta ca să-şi capete lucrurile mobile ale decedatului Vodă. In scrisoarea sa i-a adus aminte că după legile Moldovei şi Munteniei, averea mobilă a vreunui Voevod decedat se cuvine urmaşului direct, iar nu rudeniei defunctului. Pe urmă i-a atras atenţiunea asupra faptului, bine cunoscut şi de dânsul, că văduva rămasă după Domn nu erâ soţia sa legitimă şi astfel nici nu poate să-l moştenească, precum şi că soţia sa — Doamna — este verişoara răposatului, în curtea căruia a trăit şi a fost crescută până ce-a luat-o el de nevastă. De sigur va fi auzind şi el (secretarul) de multe ori din gura decedatului, că i-a ţinut de copiii săi proprii. Averea mobilă a defunctului Vodă se cuvine deci numai lor şi acest fapt nu s’a contestat nici chiar de fratele decedatului, mulţumindu-se cu imobilele moştenite dela dânsul. II roagă dar, şi îl însărcinează chiar, să sechestreze acele lucruri şi să convingă pe văduva decedatului Voevod despre dreptatea cauzei sale, înduplecând-o totdeodată să ducă corpul Voevodului mort acasă; iar dacă dânsa n’ar vrea să trăească în Moldova, să vină aci în curtea sa, unde Doamna o va primi ca pe o soră a ei sau, dacă doreşte, o şi mărită cum se cade3). Trimisul lui Gligoraşcu a şi procedat cu zor în cauza ce i s’a încredinţat 4), al cărui sfârşit Domnul pribeag nu I-a mai putut aşteptă la *•) Ordinul împăratului Leopold către oraşul Locse, din ii Octomvrie 1667 în arhiva oraşului Locse II, fasc. IV, No. 112. :) Vezi cronica oraşului Locse din 5 Ianuarie 1668. (Anexat). 3) Scrisoarea lui Gligoraşcu Vodă din Viena, 12 Aprilie 1668 (probabil către Harsânyi) în Papiu-Ilarianu: Tesaur de monumente istorice III, p. 101/4 împreună cu traducerea românească şi Iorga: Acte şi fragmente I, p. 286/8. 4) Iorga: Acte şi fragmente I, p. 289—291. www.digibuc.ro 3° ANDREI VERESS 298 Viena, căci la mijlocul lunii Iunie l) s’a întors repede la familia sa din Lo'cse. De aci pomi o corespondenţă foarte agilă cu căpitanul suprem contele Francisc Csâky, care se află la Caşovia sau petreceâ Ia moşia sa din împrejurimi, dela care primii noutăţi de răsboiu şi câteodată chiar merinde 2), pentru cari îi mulţumii întotdeauna «cu iubire frăţească» nădăjduind că va veni vremea, când îi va putea arăta recunoştinţa pentru bunătatea avută. Toate scrisorile lui Gligoraşcu Vodă s) sunt în latineşte şi pe una din ele găsim chiar şi un «postscript» al său de cinci rânduri, ceeace arată că avei o creştere latinească de diaci, lucru foarte rar la Domnii moldo-români din timpul acesta. Conţinutul propriu al scrisorilor face mărturie de inima recunoscătoare, gândirea nobilă, concepţia creştină de aproapele său şi despre buna cunoştinţă ale împrejurărilor răsboinice şi politice ale Europei ale automlui acelor scrisori, rămase după dânsul în stare perfectă până în ziua de astăzi. Toate aceste lucruri însă n’au fost recunoscute şi preţuite de boierii unguri din ţinutul Sepeşului. Ei vedeau într’însul, numai pe pribeagul străin care trăeşte — se poate zice — în spinarea oraşului şi astfel nu făceau prieteşug cu Vodă. Intr’una din scrisorile sale a şi spus-o odată lui Csâky, că dacă n’ar fi el, ar trăi aci, ca într’o pustie, neavând pe nimeni cu cine să vorbească confidenţial4). In atari împrejurări eră o adevărată recreaţie pentru Vodă, când pe la sfârşitul anului putii merge la Viena, unde sosi la 10 Decemvrie. Scopul venirii sale eră ca să i se dea vreo moşie ungurească ca răsplată pentru serviciile sale de pân’ acuma 5), despre care lucru avuse deja făgăduiala Maiestăţii Sale. Nu şi-a ajuns acest scop, dar cel puţin i s’a mai crescut ve- * *) x) De astădată căpătase (în Viena, la 17 Iunie 1668) scrisoare de recomandaţie către consiliul oraşului Lo'cse dela Francisc Szegedy episcopul de Vâcz; în arhiva oraşului Locse II, fasc. IV, No. 113. *) Scrisoarea lui Gligoraşcu Vodă din Locse, 23 Iulie 1668 în arhiva familiei con-ţilor Csâky; Locse. *) In arhiva susnumită găsisem în vara anului 1898 un număr de x6 scrisori originale ale lui Gligoraşcu Vodă dela 23 Iulie 1668 şi până la 6 August 1670, pe cari aci le citez numai, dorind să le public în întregimea lor în publicaţiunea care va cuprinde colecţiunea mea de documente şi scrisori domneşti. *) Gligoraşcu din Lfîcse, x Octomvrie 1668. (Arh. fam. Csâky). ■) Gligoraşcu din Locse, 14 Noemvrie 1668 şi din Viena, 13 Decemvrie 1668. (Arh. fem. Csâky). www.digibuc.ro zg9 PRIBEGIA LUI GLIGORAŞCU VODĂ PRIN UNGARIA ŞI AIUREA 31 nitul cu ceva, întrucât fu înrolat între ofiţerii reformaţi din Silezia şi sâmbria ce va luă de acolo îi va mări renta sa sărăcuţăx). Dealtfel e minune că a putut stoarce şi atâta, căci miniştrii din curte nu-1 iubiau, nu dădeau mult pe declaraţiunile sale şi cu toate că despre intenţiunile Turcilor întotdeauna le spunea câte ceva nou, prezicerile şi comunicările sale le găseau exagerate, ba chiar înspăimântătoare şi bune doar să înfricoşeze lumea 2). Isprăvindu-şi afacerile în Viena, găsim pe Gligoraşcu Vodă pe la sfârşitul lunii Maiu din nou Ia Locse3), unde eră foarte aşteptat de soţia sa Doamna, căci peste puţin născu o fată, care a fost botezată la 23 Iunie de Qheorghe Bârsony prepozitul Sepeşului şi episcop titular de Oradea-Mare. La dorinţa Domnului pribeag s’au oferit de naşi contele Ştefan Csâky cu soţia sa şi mama contelui, despre care s’a grăbit a informă pe fratele contelui la Caşovia, împreună cu descrierea festivităţii botezului 4). Gligoraşcu doriâ să se strămute chiar el acolo, în oraşul acela mai vioiu şi mai aproape de Viena, după ce dorinţa i-a fost satisfăcută din partea împăratului, dându-se ordin municipiului oraşului Caşovia să îngrijească de un sălaş cum se cade pe seama voe-vodului şi casnicilor săi5). Domnul pribeag aflând de acest ordin deja la mijlocul lunii Octomvrie, de iarnă s’a şi strămutat la Caşovia. Acolo însă s’a amăgit rău, căci oraşul nu i-a dat decât o singură odae de locuit, în care ar fi trebuit să ierneze cu întreaga familie, din care cauză Domnul s’a plâns deadreptul împăratului ®). Gligoraşcu păţi aci şi alte neajunsuri, căci stând în corespondenţă vie cu agentul său din Viena, mai cu seamă în afacerea asemnării salariului restant de ofiţer şi văzând că acel salar tot întârzie, probabil s’a folosit de oarecare critică cu gura, ceeace ajungând la urechile vre- *) 1) însemnarea din Martie—Aprilie 1669. (Anexat). *) Relaţiunea ambasadorului Veneţiei din 12 Ianuarie 1669 în Hurmuzaki: Documente IX/i, p. 254. Scrisoarea fiind însă datată «more Veneto» aceea este din anul 1670, ceeace nu s’a băgat de seamă şi nu s’a luat în consideraţie în ediţiunea Hurmuzaki. a) Gligoraşcu din Locse, 3 Iunie 1669. (Arh. fam. Csâky). *) Gligoraşcu tot din Locse, 25 Iunie 1669. (Arh. fam. Csâky). !) împăratul Leopold (din Ebersdorf, 14 Septemvrie 1669) către consiliul oraşului Caşovia pentru primirea «Illustrissimum Ioannem Gregorium Gicca Valachiae Transalpinae vaivoda» care va merge acolo. (Arhiva oraşului Caşovia No. 9058). *) Ordinul lui Leopold (din Viena, 5 Fevruarie 1670) către oraşul Caşovia despre plângerea lui Gligoraşcu Vodă, «ut in uno ferme cubili seu hypocausto esse intelli-guntur» să-i facă un sălaş cum se cade. (Arhiva oraşului Caşovia No. 9090). www.digibuc.ro 32 ANDREI VERESS 300 unuia dintre oficialii din Caşovia, fu pârît în primăvara anului 1670 la Curte 1). Acolo însă raportul funcţionarului iperzelos nu s’a luat în consideraţie, căci corespondenţa afirmativ suspectă a Domnului pribeag se referiâ numai la plecarea sa, ca — tocmai cu ajutorul curţii împărăteşti — să meargă înainte în afacerile sale. Astfel la începutul lui Aprilie a şi primit permisul de plecare şi după ce primise dela căpitanul suprem 20 de cai şi 6 căruţe cu câte şease cai pentru transportul său şi al bagajelor sale, pomi în ziua de 22 cu suita sa cuvenită din Caşovia 2), unde suferise atâta umilire. îşi luă drumul spre Szepesvâralja, ca să-şi ia rămas bun dela episcopul Bârsony. I-a părut însă foarte rău că nu găsi pe contele Csâky acolo 3) şi plecând mai departe ajunse Ia 26 Aprilie în Locse. Aci consiliul oraşului îl primi de astădată cu plăcere 4) ca pe un cunoscut vechiu. Domnul pribeag îşi continuă chiar a doua zi drumul spre Viena, unde îl găsim la sfârşitul lunii Maiu din nou 5). Faptul că dela Locse până la Viena Domnul pribeag făcu o lună întreagă nu se poate altfel explică, decât că pe semne îşi dusese familia şi suita sa mai întâiu în principatul Sileziei, unde căpătase poate chiar acuma un măieruş, de care e vorba mai târziu prin documente 6) sau că eventual a condus-o la vechiul său adăpost din Moravia, de unde îşi trăgea mereu renta sa anuală de aproape 4.000 fiorini. Cert e că nu eră aşteptat de loc la curtea vieneză şi când fu întrebat acolo de motivele venirii sale, raportă împăratului pe larg, că răsculaţii din Ungaria de Sus voiau să-l facă cu deasila general al lor, el însă voind a-şi ţine jurământul dat împăratului a refuzat. La aceasta începură cu fel de fel de ameninţări şi el temându-se să nu ajungă la închisoare, plecă din cercul lor pe furiş şi veni pe drumuri tainice la Viena pentru ca să-şi arate credinţa şi devotamentul către împărat, dela care aşteaptă răsplată 7). Văzurăm că Vodă nu părăsise Caşovia şi Locse deloc în taină, unde ştim că el nu aveâ cu neaoşii unguri nici un fel de relaţiuni şi afară de *) însemnarea din 25 Martie 1670. (Anexat). 2) Gligoraşcu din Caşovia, 8 Aprilie 1670. (Arh. fam. Csâky). •) Aceasta o aminteşte în scrisoarea sa din Viena, I Iunie 1670. (Arhiva fam. Csâky). *) Cronica oraşului L6'cse, din 26—27 Aprilie 1670. (Anexat). 6) Relaţiunea ambasadorului Zorzi din 31 Maiu 1670; Hurmuzaki: Documente IX/i, p. 257- •) însemnarea din 17 Iunie 1671. (Anexat). 7) Relaţiunea lui Zorzi din 14 Iunie 1670. (Anexat). www.digibuc.ro 301 PRIBEGIA LUI GLIGORAŞCU VODĂ PRIN UNGARIA $1 AIUREA 33 familia Csâky nu se întreţinea aproape cu nimeni. Raportul acesta al lui Gligoraşcu Vodă nu eră deci altceva, decât un act de fudulie pentru mărirea importanţei persoanei sale, ceeace însă n’a mişcat deloc curtea împărătească, care cunoşteâ de aproape toate detailurile răscoalei neaoşilor din Ungaria de Sus şi nu se influenţă de astfel de naraţiuni deşarte, aşternute ei de Domnul pribeag. Astfel nici nu se ocupau de Vodă şi când acela tot nu se astâmpără cu propoziţiunile şi preten-ţiunile sale, peste câteva săptămâni i s’a comunicat să-şi prezinte dorinţele în scris. i In petiţiunea sa predată împăratului aşternu aceluia rugămintea sa dublă şi alternativă, că ori să-i dea vreo moşie din acele confiscate dela rebelii din Ungaria de Sus, ori să-l lase să plece Ia Turci, cari i-au făgăduit că-1 vor pune din nou în scaunul domnesc pierdut. Afirmarea aceasta a sa o adeveri şi cu scrisori primite dela Poartă şi astfel o parte dintre aderenţii săi din Curte erau de idee să fie ajutorat, zicând, că nu e oportun a lăsă îndărăt în serviciul Turcilor un astfel de răsboinic iscusit cum e Vodă, care pe de altă parte în timpul locuinţei sale pe aci şi-a strâns cunoştinţe temeinice şi despre împrejurările din Ungaria. Nici împăratului nu-i plăcea să plece, cu toate că în calea săvârşirii cerinţelor sale zăceau prea multe obstacole x). Acestea fiind cunoscute chiar de Vodă, se trudiâ în primul rând ca să i se asemneze solda de ofiţer restantă, alergând dela un oficiu imperial la altul. In această cauză s’a adresat până şi Papei printr’o petiţiune a sa, în urma căreia Papa recomandă cu un «breve» special protecţiunii împăratului cauza şi persoana Domnului2). Pe unde s’a putut, în Viena Gligoraşcu Vodă nu uita a spune câte o vorbă bună şi în interesul binevoitorului său dela Caşovia, al contelui Francisc Csâky, al cărui nume era cam compromis de turburările ivite în Ungaria de Sus în primăvara acelui an 3). Domnul pribeag — ca martor ocular aflase şi ştia multe amănunte despre această mişcare a neaoşilor unguri nemulţumiţi, însă tăceâ despre ele, căci şi petrecerea sa dela Viena o consideră provizorie, cu toate că mulţi doriau pentru bunele sale însuşiri să-l vadă în serviciul curţii. Pe de altă parte oameni de rea voinţă n’aveau credinţă în el, zicând că e Ungur, Croat, Neamţ, * *) a) Zorzi din 12 Iulie 1670; Hurmuzaki: Documente IX/i, p. 258. *) Din răspunsul secretarului de Stat al Sfântului Scaun din 19 Iulie 1670 la Iorga: Studii şi documente I—II, p. 428. a) Gligoraşcu Vodă din Viena, 1 Iunie 1670. (Arh. fam. Csâky). 23 A. R. Met oriile Sec iunii Istorice. Seria. III. Tom. II. www.digibuc.ro 34 ANDREI VERESS 302 ba şi Turc, după interesul său şi al lor. Insă pismuitorii aceştia mult nu-I vătămau, poate chiar şi prin motivul, că Gligoraşcu avea confident în Curte pe renumitul Iezuit ungur P. Matia Sâmbâr 1), care-L apără energic faţă de orice bănuială şi pe care-1 iubiâ aşâ de mult, încât doriâ să-l ia cu sine în călătoria sa proiectată la Roma. Dealtfel Gligoraşcu Vodă se pricepea bine să facă lumea să vorbească de el şi ca persoana sa să fie permanent la ordinea zilei la Curte. In urma legăturilor sale excelente primiâ dela Poartă mereu rapoarte interesante şi preţioase, de cari aveâ grijă să ajungă Ia cunoştinţa Consiliului de Răsboiu. Şi tocmai acuma, la mijlocul lunii August, venin-du-i o scrisoare făcută cu cifre, care pe lângă scopurile marelui vizir aduceâ veste şi despre porunca ce se dăduse dela Poartă ambilor Domni din Moldova şi Muntenia să stea necontenit în arme 2 *), Consiliul de Răsboiu doriâ să înduplece pe Vodă, să trimeată în taină pe unul dintre oamenii săi la prietenii săi din Stambul spre a află prin acela care e proiectul adevărat al Turcilor şi intenţiunea lor de activitate cea mai apropiată. I s’a relevat lui Vodă serviciul extraordinar ce-1 va aduce prin zelul său împăratului şi întregii cauze creştine, pentru care va puteâ contă pe recunoştinţa Curţii imperiale şi astfel Gligoraşcu primind însărcinarea de mare cinste8), porni peste puţin un credincios, al Iui la Adrianopol, unde se află curtea sultanului 4). Aşteptând întoarcerea trimisului său, Gligoraşcu Vodă se între-ţineâ adeseori cu sfetnicii împărăteşti şi miniştrii din Curte, cu preşedintele Consiliului de Răsboiu, renumitul general Montecuccoli, ba ajunse de câteva ori şi în faţa împăratului, repetând mereu cu tărie, că dacă nu va fi îndestulit şi el va trebui să cerşească şi mai departe pentru pâinea sa de toate zilele, să nu se mire nimeni, dacă va fi nevoit a se gândi Ia plecare şi declară sincer, că la Turci va aveâ o primire mai bună decât a aflat-o la creştini, mai cu seamă aci la Curte5), unde oamenii de stat neavând nici o bizuială în el şi ofertele sale, îl ţineau cu vorbe goale6 *). *) In scrisoarea lui Gligoraşcu din Viena, 6 August 1670. (Arh. fam. Csăky). 2) Relaţiunea ambasadorului Zorzi dfn Viena, 23 August 1670. (Anexat). a) Relaţiunea lui Zorzi de mai sus, al cărei sfârşit a apărut în Hurmuzaki: Docu- mente IX/i, p. 258. *) Relaţiunea lui Zorzi din 20 Septemvrie 1670; Hurmuzaki: Doc. IX/i, p. 259. *) Zorzi din 4 Octomvrie 1670. (Anexat). *) Memoires de Montecuculi p. 406-7. www.digibuc.ro 3°3 PRIBEGIA lui gligoraşcu vodA prin ungaria şi aiurea 35 In atari împrejurări Gligoraşcu Vodă aşteptă şi pândi procesul de desvoltare al evenimentelor, trudindu-se a se folosi de orice bună ocazie, prin care îşi puteâ îmbunătăţi soartea sa mizerabilă. Aşâ de pildă, când prietenul său, contele Francisc Csâky căpitanul dela Caşovia, muri la 17 Noemvrie 1670, Gligoraşcu Vodă avea de gând să-şi asigure căpitănia supremă a Ungariei de Sus 1). Faptul că era străin nu puteâ fi vreun obstacol, căci oficiul acela important fusese dat de Curtea din Viena de multe ori şi străinilor, cu tot protestul ordinelor ungare. Insă petiţiunea sa a rămas desconsiderată şi oferta sa nu s’a luat în serios, cu toate că se referise cu tot dreptul şi Ia ajutorul pontificelui nou, Clemente al X-lea 2 *). Domnului pribeag nu-i păsâ însă mult şi el singur doriâ mai bine ca ori cine să scape din anturajul acesta al său încă tQt străin, în care mâncâ dejâ de şase ani pâinea exilului. Râvniâ de mult la ce nădăjduia să ajungă acuma, după ce scrisorile primite în taină dela Poartă l-au încredinţat, că a sosit momentul când şi-ar puteâ câştigâ din nou scaunul domnesc. Acest lucru fireşte nu erâ voie să fie vădit şi astfel face declaraţiunea, că doreşte să meargă cu familia sa în pelerinaj la Loreto şi Roma 8). Aşâ fiind, primi curând paşaport, ba se pare că i s’a achitat şi o parte a salarului ce-i datorâ vistieria 4), numai ca să scape de Vodă devenit dejâ prea peste mână şi nesuferit. III După câteva zile de pregătire, Gligoraşcu Vodă «sătul de binele Nemţilor» după cum se exprimă un cronicar, foarte nemerit5) zise rămas bun în ziua de 10 Iulie 1671 oraşului Viena, într'o dispoziţiune sufletească rea şi nemulţumită. Avea hotărîrea neclintită, că va merge la Roma cu recomandaţia caldă a noului nunciu 6) şi pe drum să viziteze şi pe dogele x) însemnarea din 25 Noemvrie 1670. (Anexat). 2) Scrisoarea papei Clemente X către Gligoraşcu Vodă din Roma, 11 Decemvrie 1670; Hurmuzaki: Documente V/2, p. 117 şi IX/i, p. 259. Iar răspunsul secretarului de Stat papal din 5 Decemvrie 1670 la Iorga: Studii şi documente I—II, p. 428. *) însemnarea din Anfangs Juni 1671. (Anexat). Este dar cu totul nefondată aserţiunea lui Pejacevich (probabil după Demetre Cantemir, respective Engel I, 317), pe pag. 420 cum că: Unter dem Vorwande sich durch den Papst von seiner Gemahlin scheiden zu lassen und eine Katholikin (aus der venezianischen Familie Giustiniani) heirathen zu wollen, ging Furst Ghika nach Rom ( ?) und von da mit Empfehlungen des Papstes (?) nach Venedig. 4) însemnarea din 4 Iulie 1671. (Anexat). •) Nicolae Mişte; Kogâlniceanu: Letopiseţe III, p. 4. •) Relaţiunea nunciului Albrizi din Viena, 12 Iulie 1671. (Anexat). 23* www.digibuc.ro 36 ANDREI VERESS 3°4 Veneţiei1). înainta însă foarte încetinel, aşa că numai la începutul Iui August ajunse Ia Padua, unde conform votului făcut încă Ia Viena, s’a dus la mormântul Sfântului Antonie. De aci avea de gând să meargă după planul său original prin Loreto la Roma, însă din cauza unei in-dispoziţiuni, cum şi a unei calomnii ce o zvonise în contra sa unul dintre secretarii săi concediaţi, trebui să mai zăbovească ceva. Acel netrebnic dăduse anume în vileag, că Gligoraşcu Vodă vrea să-şi rupă legăturile cu împăratul şi cauza creştină şi pleacă în Turcia numai ca să-şi ofere acolo serviciile sale Turcilor şi apoi să se întoarcă în Ungaria luptând contra imperiului. Astfel s’a şi trimis o ştafetă la curtea împărătească ca să i se reţină acei 4000 de fiorini, cu care Camera îi rămăsese datoare. Gligoraşcu Vodă era mâhnit tare de această procedură perfidă, cu atât mai mult, cu cât — după propria sa mărturisire — serviciile sale făcute în imperiul german cauzei sfinte a creştinismului, nu fuseseră nici când apreciate sau răsplătite de către împărat. După aceste întâmplări însă, ca nu cumva să-şi piardă pe lângă domnie şi averea şi casa, pe la mijlocul lunii Septemvrie hotărî să se întoarcă cât mai de grabă în ţara sa cu ajutorul Porţii otomane, pentru ca să poată servi acolo cât mai bine cauza creştină 2). Domnul pribeag ajunse Ia această rezoluţie în Veneţia, unde mersese dela Padua 3) pentru ca să se poată pregăti liniştit la călătoria sa spre Poartă, şi ca să se justifice înaintea Senatului republicii faţă de calomniile, aduse acolo de însuş ambasadorul austriac în persoană, dar fără nici un rezultat4 *). Neplăcerile suferite le uită însă printre petrecerile în zilele plăcute ale acelor câteva săptămâni, cari le-a petrecut în frumoasa Veneţie, aşteptând invitaţia marelui vizir, care spre fericirea sa, era tot de viţă albaneză. Primind pe urmă şi făgăduiala senatului în privinţa unei corăbii, Gligoraşcu Vodă se îmbarcă şi atingând Durazzo ajunse la sfârşitul lui Noemvrie la Constantinopol, convins că va găsi acolo prietenii, qari i-ar oferi bani, dacă va reuşi să aibă din nou scaunul domnesc al Munteniei6). J) Relaţiunea lui Zorzi din li Iulie 1671; Hurmuzaki: Documente IX/i, p. 261. *) După scrisoarea lui Gligoraşcu Vodă scrisă în Venezia, Ia 14 Septemvrie 1671; Iorga: Studii şi documente I—II, p. 428/9. 3) însemnarea din 21 şi 29 August 1671. (Anexat). 4) Vezi despre aceste lucruri Dora d’Istria op. c. 65—66. s) Relaţiunea bailului din Constantinopol, 29 Noemvrie 1671; Hurmuzaki: Do- cumente V/2, p. 125. www.digibuc.ro PRIBEGIA LUI GLIGORAŞCU VODĂ PRIN UNGARIA ŞI AIUREA 3°5 37 Sosit la Stambul Gligorâşcu Vodă află situaţiunea în puţin timp şi la 3 Decemvrie îl găsim deja la Adrianopol, tratând şi cu marele vizir 1). Prezentându-se apoi sultanului, fu primit în mod amabil, dân-du-i-se speranţă că în scurt timp îl va pune iar în scaunul domnesc 2). Astfel, peste puţin i s’a dat «iertare» pentru cele ce făcuse în trecut, cu ordinul ca să meargă la Constantinopol3) şi să aştepte până ce i se va rezolvi cauza. Acolo locuia întâiu în casa dragomanului împărătesc Panaiot, om de mare influenţă, de Crăciun i se dăduse însă casa sa veche, în care de obiceiu şedea, când veniâ la Poartă. Pe lângă funcţionarii turci, făcuse vizită şi bailului republicei Veneţiei, căruia i-a vorbit cu inimă recunoscătoare de mărinimia cu care i-a îmbrăţişat dogele cauza, făcându-i posibil, ca să poată veni aci 4). Bailul îşi exercită influenţa în interesul scopului Domnului pribeag, care însă şi-a ajuns acest scop şi mai bine prin banii împărţiţi şi fă-găduelile largi date slujbaşilor înaltei Porţi. Ii veni Ia ’ndemână şi solia boierilor din Muntenia, chemată aci şi sosită la începutul lunii Fevruarie 1672 care jelulndu-se de cruzimile făcute timp de trei ani de Antonie Vodă, rugă să li se îmbunătăţească starea lor mizerabilă. Patru dintre boierii veniţi au fost însă prinşi într’o noapte la sălaşul lor, după ce s’a aflat, că şi ei înşişi au comis cruzimi. Deoarece însă boierii veniţi nu erau înţeleşi între dânşii, Gligorâşcu Vodă fu chemat de urgenţă la Adrianopol 5). Domnul pribeag se retrăsese aci în casa marelui vizir, ca membrii soliei din Muntenia să nu afle de dârsul. Ba când aceia începuseră să trateze cu marele vizir şi să se plângă chiar şi contra lui Gligorâşcu Vodă, vizirul îi îndreptăţise ca să-şi aleagă pe unul dintre dânşii de Vodă, pe care el a doua zi pe urmă îl va întări, toate aceste lucruri Gligorâşcu le ascultă de după o perdea şi când dimineaţa boierii făcuseră declaraţia, că doresc a aveâ de Domn al lor pe fratele lui Şerban Vodă, Drăghici Cantacuzino, marele vizir trăgând perdeaua la o parte scoase de acolo pe Gligorâşcu şi-l dădii lor de Vodă. Boierii d’abiâ îşi credeau ochilor, văzând — după atâţia ani — pe fostul lor Domn x) Valentin Szilvâsi din Adrianopol, 3 Decemvrie 1671; Teleki Mihâly levelez&e V, p. 659. 2) Nunciul Albrizi din Viena, 23 Ianuarie 1672.«(Anexat). 3) însemnarea din 24 Decemvrie 1671. (Anexat). *) Relaţiunea bailului din Constantinopol, dela 25 Decemvrie 1671; Hurmuzaki: Documente V/2, p. 125. s) însemnarea din 9 Fevruarie 1672. (Anexat). www.digibuc.ro 3» ANDREI VERESS 306 de mai ’nainte în faţa lor, căruia s’au şi predat fără nici o opunere. Vestea acestor evenimente a ajuns deja pe la mijlocul lunii Fevruarie în Ardeal împreună cu ştirea, că odată cu Gligoraşcu Vodă fu numit de Domin al Moldovei din nou Duca Vodă 1), Poarta însă nu prea avea încredere în el, aşa că Gligoraşcu Vodă fii numit totdeodată serdar peste ostile moldoveneşti, primind ca semn al demnităţii sale trei cozi de cal, ca vizirii, lucru de care ardelenii nu s’au putut miră îndestul. S’au miţat şi de faptul, că Gligoraşcu pornise pe boieri dela Poartă legaţi în fiare şi cu toate că nu omorî pe nici unul dintr’înşii 2), mai pe urmă — ajungând acasă — i-a aruncat în tembiţe şi i-a bătut, iar pe Drăghici l-a şi omorît3), cu toate că principele Apafi îşi trimisese solul său Ia dânsul pentru scăparea lor. Astfel Gligoraşcu Vodă ajunse iarăş la demnitatea sa de odinioară, pe care i-o răpise năpasta soartei sale, acum opt ani de zile. Când, pe urmă în faţa divanului la Demotica, primi caftanul şi căciula cu penele de vultur, îşi făcii şi pregătirile de plecare4 *). El era hotărît să se întoarcă pe uscat în ţară, lăsându-şi însă soţia la Veneţia, trimise la începutul lunii Martie pe fratele ei, Teodor Sturza (adică cumnatul său) după ea la doge, rugându-1 să-i dea până Ia Spalato o galeră cu oameni de ajuns pentru ca să poată trece marea sigură şi să plece acasă în ţară 6). Sturza însă a însoţit probabil pe Domn Ia Bucureşti, căci s’a făcut luna lui Maiu până ajunse Ia Veneţia, unde predând cererea .Domnului său senatului 6), acela puse cu plăcere o mică galeră la dispoziţia Doamnei7), cu care ta şi trecu repede marea 8), înaintând în- 1) Ladislau Szăkely către Teleki din Făgăraş, 19 Fevruarie 167a; Teleki Mihâly levelezâse VI, p. 77. 2) înştiinţarea lui Dionisie Bânffi din 5 Aprilie 1672; Teleki Mihâly levelezăse VI, p. 152. a) După Ion Neculce (Kogălniceanu: Letopiseţe II, p. 194/5) Şi Niculae Muşte (ibidem III, p. 4—5) şi Cronica Bălăceneancă în Şincai, op. c. III, p. 169—172. 4) Relaţiunea bailului din Constantinopol, dela 22 Fevruarie 1672; Hurmuzaki: Documente V/a, p. 126 şi rezidentul Casanova din Constantinopol, 26 Februarie 1672; Dora d’Isti'ia op. c. p. 70. s) Gligoraşcu Vodă către dogele Veneţiei din Adrianopol, 26 Fevruarie (stil vechiu) adică 6 Martie 1672; Hurmuzaki: Documente V/2, p. 127. •) Relaţiunea nunciului dela Veneţia (Monsignor Varese) din 24 Maiu 167a. (Anexat). *) Scrisoarea dogelui Veneţiei din 24 Maiu 1672; Hurmuzaki: Doc. V/2, p. 134. 8) In relaţiunea nunciului dela Veneţia (Varese) cetim despre aceasta următoarele: II'4 di Giugno la principessa di Valachia con il principe suo fratello, era giâ partita www.digibuc.ro 3°7 PRIBEGIA LUI GLIGORAŞCU VODĂ PRIM UNGARIA ŞI AIUREA 39 cetind spre ţara ei* 1). Cererea a doua însă a lui Gligoraşcu Vodă ca să-şi poată cumpără din arsenalul Veneţiei iooo de puşti şi două obuze nici n’a fost raportată de bailul republicei, ca nu cumva aceste arme să ajungă — după spusa lui — din întâmplare pe mâna Turcilor şi să fie pe urmă folosite împotriva creştinilor 2). Zvonul nouei schimbări a ajuns curând la ardeleni şi nu se mântuise luna Martie, când se ştiu şi la Făgăraş că Gligoraşcu se află dejâ în scaunul domnesc. Această ştire nu trebuie luată însă verbal, ci numai în înţelesul că primise domnia, căci până ce îşi putu aranja treburile şi făcu şi ceva bani de drum pe Ia prietenii săi, trecu multă vreme. Noul Domn înainte să plece dela Adrianopol, făcu vizită de adio ambasadorului Veneţiei, fără să se fi dus şi Ia rezidentul Austriei, care eră uimit de acest lucru şi observă chiar şi în raportul său către curtea imperială, că Însemnează o lipsă de recunoştinţă faţă de împărat, pe care mai’nainte până ce căpătă calpacul domnesc—îl pomeniâ cu bune cuvinte3). Luând yeste de succesul Domnului pribeag cancelarul Teleki zise, că «Gligoraşcu a reuşit, numai de ar fi vecin bun» 4 *) şi acesta abia sosit la Bucureşti s’a grăbit a asigură pe principele Apafi de buna sa prietenie de vecin6). Astfel se sfârşi pribegia de aproape opt ani a lui Gligoraşcu Vodă, din care cea mai mare parte a petrecut-o pe pământul Ungariei. * * * «t questi Signori gl ’hanno concesso un brigantino sino a loro confini della Dalmazia. (Roma. Arch. Vat. Nunz. di Venezia voi. uz). *) Despre sosirea Doamnei la Bucureşti vezi Cronica Bălăceneancă la Şincai, op. c. III, p. 173. a) Relaţiunea bailului dela Constantinopol, din 4 şi 10 Martie 1672; Hurmuzaki: Documente V/2, p. 128. 8) După relaţiunea rezidentului austriac Casanova dela Adrianopol, din 5 Aprilie 1672, citat de Hurmuzaki: Fragmente III, p. 352. Pe baza acestui raport Hurmuzaki zice to deodată că Gligoraşcu Vodă a plecat din Adrianopol la 2 Aprilie; greşeşte însă, căci văzând singur acest raport, trebuie să constat că acela nu cuprinde data citată a plecării lui, care treb liâ să fi fost mult mai anterioară, d.oarece ştim dela doi cronicari români, că Gligoraşcu intră la Bucureşti în ziua de 20 Martie 1672 şi presupunând chiar că data aceasta e după leatul vechiu, Voevodul sosi dejâ 1 a 30 Martie la Bucureşti. 4) Dionisie Bănffi către Teleki din 26 Martie 1672 şi răspunsul acestuia din 1 Aprilie 1672; Teleki Mihâly levelez&e VI, p. 128 şi 148. *) Scrisoarea lui Gligoraşcu Vodă din 16 Aprilie 1672 către Apari; Torok-ma- gyarkori ăllam-okmănytâr VII, p. 519. www.digibuc.ro ANDREI VERESS 40 30S Faptul că, după mazilirea sa, Gligoraşcu Vodă îşi căută şi găsi pe seama sa si a soţiei sale adăpost în Ardeal, se baza pe tradiţia veche şi se poate zice pe obiceiul juridic, că Domnii din Moldova şi Ţara Românească la caz de primejdie se retrăgeau dinaintea Turcilor în Ardeal, unde timp îndelungat aveau chiar şi moşii *). Acest lucru pe vremurile vechi era obişnuit şi aproape firesc, aşa că Ardealul vecin serviâ într’adevăr de o fortăreaţă sigură Domnilor ajunşi în pericol şi familiilor lor. N’a modificat acest obiceiu omenesc nici împrejurarea, că ordinele ţării pe timpul puternicului călugăr Gheorghe Marti-nuzzi au luat moşiile Domnilor Moldovei şi Munteniei, adică Ci-ceul şi Cetatea de Baltă, cari de fapt se înţepeniseră în trupul ţării, jignind chiar suveranitatea ei. Cu toate acestea Domnii exilaţi sau boierii fugiţi de cruzimea Domnilor lor se adăpostiau şi mai departe în Ardeal, unde găsiau întotdeauna un acoperiş ocrotitor până ce furtuna treceâ peste capul lor. Acest lucru eră foarte firesc, căci dintre cele trei ţări avizate una la alta, cele mai ordinate împrejurări se găsiau în Ardeal, unde nici mâna Turcilor nu ajungea aşâ de uşor. Insă de când şi principele Apafi ajunsese şi el o simplă unealta a Turcilor, ospitalitatea sa arătată faţă de pribeagul Domn român a pricinuit la contemporani o surprindere generală, deoarece prin mărinimia sa principele primejiduiâ tronul său propriu, expunându-şi ţara răsbunării Turcului temut. In atari condiţiuni în Ardeal se ştia de toată lumea, că scăparea fericită a Doamnei a mijlocit-o principele Apafi şi acest fapt eră stimat de contemporani în aşâ mare grad, încât «ploconul creştinesc şi sentimentul bun» arătat de Apafi lui Gligoraşcu Vodă îl pomeneşte şi după un sfert de veac Şerban Cantacuzeno, Domnul Munteniei, devenit şi el mazil2). Pomeni de dânsul şi Domnul Moldovei, învăţatul Di-mitrie Cantemir, care însă — probabil după nişte clevetiri proaste răspândite prin Moldova — înveleşte toată pribegia lui Gligoraşcu Vodă într’o istorioară născocită. In aceasta confundând evenimente şi ani x) Documentele privitoare la aceste cetăţi şi proprietăţi până la 1540, le-am publicat în volumul meu «Acte şi scrisori privitoare la relaţiunile Ardealului şi Ungariei cu Moldova şi Ţara Românească» care a apărut la 1914 ca volumul IV al publicaţiunii Dr. Andreas Veress: Fontes Rerum Transylvanicarum. !) Şerban Cantacuzeno Vodă scrie astfel (pe la mijlocul lunii Noemvrie 1688) când se facil pribeag, cerând adăpost dela Apafi; Torok-magyarkori âllam-okmânytâr VII, P 364. www.digibuc.ro 3°9 PRIBEGIA LUI GLIGORAŞCU VODĂ PRIN UNGARIA ŞI AIUREA 41 şi amestecând date greşite zice, că Grigorie Vodă care şi-a luat domnia viclenind pe tatăl său (?) s’a refugiat la împăratul Germaniei, care l-a făcut principe imperial (?) iar după aceea mergând la Roma (?) a declarat Papei, că fiindcă muierea sa e roabă la Turci (?) e silit să se căsătorească din nou şi Papa ţinând consistoriu (?) s’au judecat, ca să i-se îngăduie cererea (?) ca să atragă în sânul bisericii pe un schismatic dar altmintrelea prea ilustru principe, care pe urmă scornind că vrea să ia de soţie o cocoană veneţiană renumită (?) plecă cu recomandaţia Sfântului Părinte (?) la Veneţia şi de acolo la Constantinopol, aşa înşelând el — după vorbele cronicarului — pe împăratul şi pe Papa (?) unde-şi dobândi iarăşi scaunul domnesc, dară a murit după 40 de zile (?) au din curgerea sângelui, au din otravă 1). Cu cât mai simplă şi firească este comemorarea contemporanului al treilea al lui Gligoraşcu Vodă, a învăţatului cancelar al Ardealului, Ion Bethlen 2), descrierea căruia fragmentară, însă vioae a mişcat atât de mult fantazia celui mai mare romancier ungur — Mauriciu Jokai încât primul volum al romanului său întitulat «Vieaţă turcească în Ungaria» apărut Ia 1852 l-a consacrat aproape de tot pribegiei Doamnei Maria Sturza în Ardeal şi faptelor soţului său, presărate cu fel de fel de evenimente şi aventuri născocite de dânsul3). Această operă frumoasă de frunte era cetită de bunicile noastre — ungare şi române la fel pretutindeni cu ochi lăcrimaţi şi cu mare mângâiere sufletească, căci Doamna din Muntenia refugiată însărcinată prin plaiurile Ardealului, a fost recondusă Ia soţul ei chiar şi după Jokai de bunul Dumnezeu. Dar în timpul exilului de mulţi ani al Domnului pribeag, şi Gligoraşcu Vodă însuşi răbdă şi nădăjdui cu credinţă tare în Dumnezeu, că Atotputernicul îi va restitui demnitatea de mai 1) După Cantemir în Historia Osmanici regni la Şincai III, p. 180/1 si în Istoria imperiului otoman (Bucureşti, 1876), p. 417/9. Cantemir narează aceste lucruri negreşit după textul grecesc al cronicei lui Daponte, pe care însă nu l-a înţeles destul de bine în toate locurile sale; Erbiceanu: Cronicari greceşti p. 9—10 şi 13 14. 2) Datele din Ion Bethlen le-am întrebuinţat şi citat la locurile respective ale studiului nostru. Mai observ ad că o ediţie germană a cărţii acesteia a eşit sub titlul: Johann Bethlen, Das bedrăngte Dada. Vertelitschet durch Iohannem Troester. Nurn-berg, 1666. 3) Romanul acesta al lui Jdkai, al cărui I volum cuprinde 263 pagini se ocupă în toate ale sale 21 de capitole cu Maria Sturza, a cărei vieaţă o colorează cu fel de fel de lucruri neîntâmplate, făcând şi greşeli grosolane, aşâ de pildă, că Gligoraşcu Vodă luă parte în bătălia dela Sanct-Gothard şi nu dela Leva ş. a. multe. www.digibuc.ro 42 ANDREI VERESS 310 înainte, pe care o pierduse în slujba adusă cu jertfe cauzei sfinte a creştinătăţii. Iar azi — pe baza nenumăratelor date noui, pe cari am avut norocul a le culege prin arhivele lumii — poate tot mai putem crede, că zelul Domnului român pentru această cauză şi religia catolică, Ia care a trecut, tot n’a fost de tot o simplă făţărnicie, prieteşugul lui către cei doi duhovnici ai săi numai o mişelie, iar devotamentul său către împăratul imperiului roman şi Papa numai o goală linguşire şi vicleşug, după cum se crede despre el în genere chiar până în ziua de astăzi 1). E păcat şi dureros însă, că învăţăturile religiei adoptate cu atâta milostenie şi influenţa nobilă a anturajului său religios din timpul lungei sale pribegii n’au fost aşa de adânci, ca — cel puţin în vieaţa sa de mai departe să-i fi smuls din sufletul său puţin îmblânzit ceva din însuşirile blestemate ale Domnului mult încercat 2). *) Cea mai nouă caracterizare a lui Gligoraşcu Vodă se găseşte in Iorga: Geschichte des rumănischen Volkes voi. II. (Gotha, 1905) p. 73 astfel: So handelte jener Gregor Ghica, der immer Heuchelreden im Munde fiihrte und unsicher umherblickte... am Hofe Kaiser Leopolds spielte er den christlichen Schwărmer, in Rom erschie* * «r als ein im Innem seiner heuchlerischen Seele bekehrter Katholik. *) Faptul neruşinat al lui Gligoraşcu Vodă, că murind unul dintre boieri în temniţă, il smulse din cortejul funebru, care-1 duceâ la groapă şi îl spânzură se găseşte descris după un martor ocular in scrisoarea lui Ladislau Szdkely din 8 Maiu 1672 în Teleki Mihâly levelezăse VI, p. 199. www.digibuc.ro ANEXE DOCUMENTARE (1664—1672) 28,Marzoi664. Linz. Giovan Sagredo ambasadorul Veneţiei către doge. Anco il Moldavo et il Valacco ha persone secretamente a quei prencipi expedite, et assicurano, che se l’imperatore x) haverâ forze per esimerli dai giogo tur-chesco, vi sera in loro perfetta dispositione di scuoterlo; ma che il dichia-rarsi per il piu debole, essendo un perdersi, non possono, se non variano gl ’accidenti scioglersi da’ legami co’ quali i Turchi li tengono al loro partito violentemente attacati. (Venezia. Arch. di Stato. Dispacci di Germania voi. 124). 1) împăratul Leopold I,dela 1658 până la 1705. Der ungarische Palatin1) berichtet vom 24. Aprilis 1664 dass es verlăute, die Moldauer und Wallachen stunden in Bereitschaft; wiirden sich ehe-istens moviren. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll*) 328. Pag. 201). *) Palatinul Ungariei contele Francisc Wess.lănyi, *) Tot ce public aci din aceste protocoluri ale Arhivei de Răsboiu din Viena, sunt înregistrări contemporane, făcute pe baza actelor şi relaţiunilor intrate in Consiliul de Răsboiu imperial din Viena. Aceste înregistrări au azi o însemnătate deosebită şi din motivul, că actele originale indicate în felul de sus (adică mai pe larg sau mai pe scurt, după importanţa actului sau inteligenţa funcţionarului dela registratură) azi nu mai există, fiind nimicite cu dinadinsul şi vândute fabricilor de hârtie după răsboiul dintre anii 1848/49 chiar de către Direcţiunea Arhivei de Răsboiu, cu scopul de a face loc în arhivă altor colecţiuni; nimicire săvârşită în modul cel mai barbar, de nişte militari (răniţi şi pensionari) fără nici o cultură istorică şi simţ pentru atari monumente preţioase ale trecutului. Dearândul acestei «lucrări» s’au păstrat numai foarte puţine acte, cari pe urmă s’au semnat în protocolurile respective cu o literă a scrisă cu creion roşu. Graf von Rotthal x) berichtet vom 4. luni 1664 dass er in Wien habe negotirt... fiir den Waywoda in der Wallachey umb ein goldenes Geschirr. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 328. Pag. 279). l) Contele Ioan Rotthal (Rottall) căpitanul cetăţii Sătmar. www.digibuc.ro 44 ANDREI VERESS 313 Cob x) et Kdszonyi 2) melden vom 8. luni 1664, wie die Moldauer und Wallachen zum Feldzug sollicitiert werden. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 338. Pag. 308). x) Generalul Wolfgang Friederic Cob L, Baro de Neuding. *) Ofiţerul Martin Kdszonyi din Sătmar de pe lângă Cob. Cob General-Wachtmeister berichtet vom 14—18. luni 1664, den Anzug des Apafi1), Moldauer, Wallachen, Zekler und der 3 Gespannschaften Do-boka, Colosvar und Solnok nach Klausenburg. Wisse nit ob diese Volker zum Kutschy-Başa stossen werden. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 328. Pag. 304). x) Scris greşit: Abaffi; principele Ardealului Mihaiu Apafi dintre 1660—90. Graf von Rotthal gibt vom ig. luni 1664, Avisen der Tartern und Wal-lachen-Versamblung. Die Tiirken hătten sich bei Gran 1) in die 6 m. 2) sehen lassen, deswegen sich der Kohdry3) nit zu ihme begeben konnen. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 328. Pag. 344), x) Ungureşte Esztergom, latineşte Strigonium pe malul drept al Dunării. s) m.= mill, o miie. 3) Ştefan Kohdry, căpitan. De Souches *) meldet vom 22. luni 1664, der Tartern, Wallachen, Moldauer Versamblung umb Pârkany. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 328. Pag. 305). x) Contele Ludovic Rattuit de Souches, general francez în serviciul împăratului Leopold. Graf von Pucheimb 1) meldet vom 24. luni 1664, dass in Meinung Le-wentz 2) zu entsetzen, die Moldauer, Wallachen und Siebenbiirger in die 4 m. Pferdt stark nach Gran angelangt, als sie aber zur Stadt ankommen, und wie sie sich selbige gegen Comom 3) in einen Feld gesetzt, klaget dass ihnen alles Volk genommen worden, dass er dem Feind nit resistim kann. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 328. Pag. 302). x) Comandantul conte Pucheimb. 2) Pe ungureşte L6va, cetate în Ungaria de Sus, comitatul Bars. *) Oraşul Komărom, pe malul stâng al Dunării. Graf von Rotthal unterm 27. luni 1664, beantwortet aus Neusohl x) Ih. Maiestăt Handbriefl vom 17. eiusdem... er habe den Hofkammer Prăsi-denten ersuchet wegen des goldenen Geschirr vor den Wallachischen Waiwodar (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 328. Pag. 369). x) Pe ungureşte Besztercebânya, oraş în Ungaria de Sus. Graf von Rotthal meldet unterm 12IUU1664, vom wallachischen Waiwoda wăre noch keine Antwort kommen; wolle verlâuten, er wâre strangulirt worden. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 328. Pag. 396). www.digibuc.ro 313 PRIBEGIA LUI GLIGORAŞCU VODĂ PRIN UNGARIA ŞI AIUREA 45 Extract - Schreiben von Ihr Excellentz Herm General Feld - Marschall Grafen de Souches, aus Leventz, vom 20. Tulii [1664J. Leventz haben wir gestern von der Belăgerung erlediget, iiber 25.000 Tiirken, Tartarn, Wallachen, Moldawern allda angetroffen, deren iiber 8.000 niedergemacht; indem wir ihnen in ihr Lâger eingefallen; die Stuck, un-zăhbch viei Ross und Cameel, iiber 100 Fahnen, Pauken und bei 1000 mit Proviant und Munition beladene Wâgen, sambt allen zu den Wăgen gehorigen Ochsen, neben andern kostbaren Waaren und Kkidungen bekom-men, dass wir also den Feind vollig in die Flucht geschlagen; fiir welche grosse Gnad wir heut neben dreimal Lossbrennung aller gross und kleinen Geschiitzen das Te Deum Laudamus in der Tiirken Lâger gesungen1). (Wien. Kriegsarchiv. Bibliothek). 1) Tipăritură foaie-volantă contemporană. General-Wachmeister Cob aus Szatmâr vom 30. Augusti 1664, referirt sich auf des Grafen Rotthal Bericht, iiber diejenige Schreiben, so der Fiirst aus der Wallachey auf sein, des Cobs und des Kâszonyi Schreiben einge-schickt und sie Ihme, Grafen von Rotthal zuegeschickt. Der Fiirst aus der Wallachey habe sich sonsten verlauten lassen, nimmer mehr etwas wider die Christenheit zu tentiren; er miisste dann zum Legat gezwungen werden. Ziehet an seines Generals bei dem Treffen zu Lewentz, auch sonsten ihrer aller und der Moldauer Verlust und Niederlag, und wie der Fiirst in der Moldau nachher Haus kommen. 20 Es seie ein Misstrauen zwischen Ihne Vaivoda und den Fiirsten Apafi entstanden. In P. S, schliesst er bei ein Schreiben vom Vaivoda, in welchem er gern zu Wissen verlânget, was von seinen Leuten bei Lewentz geblieben und gefangen worden. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 328, Pag. 472). Graf von Rotthal meldet vom 6. September 1664, dass nachdeme der wallachische Abgeordnete alldort angelangt, habe er die Schreiben des Vaivoda und Cob unterm 50. Augusti empfangen und selbige dem P. Ioan Lingoi (weilen sie in wallachischer Sprach) zum decifferiren geben. Wăre gleichwohl daraus zu schliessen, dass beide Vaivoda Ihr Maiestăt getreu sein wollen. Legt bei eine Specification, was der Vaivoda in der Moldau bei dem Treffen bei Lewentz fiir Subiecta verloren, und suchet deren Eliberation. Umb Befiirderung der Geschirr fiir bedeuten Vaivoda. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 328. Pag. 455). www.digibuc.ro 46 ANDREI VERESS 3M- Graf von Rotthal aus Kaschau 1) vom IO. und ii. Septeniber 1664, schicket ein zwei Translationes von dem Vaivoda aus Wallachey de dato 14. Au-gusti an Ihr Kaiserliche Maiestât. Er, Graf von Rotthal habe durch diesen Abgeschickten, neben Andem, Animirung aller benothigter Assistenz ver-sichern lassen. 20 Wie die Correspondenz mit Ihme einzurichten. 30 Dass, den Wallachischen Inviato sendet, den Siebenbiirgischen und deren Diener wohl und in Aliem frei tractirt. Der Vaivoda attribuirt die Victoria bei Le-wentz seiner Retirada, vermeinet dahero, es wăren die Gefangenen nachher Kaschau zu lassen, also mit Ihme, Vaivoda sub praetextu der Eliberation der Gefangenen, die Correspondenz desto sicherer zu fiihren. Urgirt die Ueberschickung des Geschirrs vor demselben. 6° Legt er, Graf von Rotthal ferers bei ein Schreiben vom P. Ieanne Lingoi, in welchem dieser iiber-schickt, was der Fiirst aus der Wallachey an Ihr Maiestât und an Ihne schreibet. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 328. Pag. 457/8). l) Pe ungureşte Kassa, latineşte Cassovia şi româneşte Caşovia, reşedinţa guvernământului din Ungaria de Sus. Cob aus Szatmâr vom 30. Septembris 1664, erinnert einige angelângte Schreiben in Ziffer vom Vaivoda in der Wallachey, so er wegen Mangl der Ziffer den Grafen von Rotthal zuegeschickt; verlangt anhero die Commu-nicirung der Ziffer. Schliesst bei, was ein Curier in den siebenbiirgischen Sachen gebracht, auch was sonsten dem Kâszonyi von dem Ioanne Szenlpâli derentwegen geschrieben worden. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 328. Pag. 474). De Souches berichtet [vom letzten] September 1664, auf des Hofkriegs-Raths Rescript, in causa der bei Lewentz im Treffen gebliebenen wallachi-schen Officiere 1). (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 328. Pag. 470). x) Pe margine: Gefangene Wallachen. General-Wachtmeister Cob aus Szatmâr vom 8. Octobris 1664, legt bei, was er an den wallachischen Fiirsten gelangen lassen. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 328. Pag. 507). Kâszonyi aus Szatmâr den 9. und 11. Octobris 1664, referirt sich in causa der Abfertigung des Fiirsten in der Wallachey Bedienten. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 328. Pag. 550). Graf von Rotthal vom 20. Octobris 1664 urgirt iiber einige Galanterien von Uhren vor den Fiirsten Apafi, und das destinirte Geschiirre vor den Vaivoda. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 328. Pag. 509). www.digibuc.ro 3iS PRIBEGIA LUI GLIGORAŞCU VODĂ PRIN UNGARIA ŞI AIUREA 47 Cob aus Szatmâr vom 22. Octobris 1664. Erindert, dass der Grossvezier den Vaivoda in der Wallachey, wie auch den Fiirsten in der Moldau zu Ihm zu kommen erindern lassen. Der Fiirst solie 1000 Săcke Geld, in einem jeden 500 Rhfl bringen, und ungehindert der Panaioti ihn versichert, dass er nichts zu befahren, nichts destoweniger seie der Fiirst nicht dahin zu gehen gesinnet, sondern durch Verlassung Land und Leut, der Tiirken Joch zu entgehen; bittet Ihr Kais. Mt. einige Volker Ihme entgegen zu schicken; im Fall er sich mit den seinigen mit Ihr Maiestăts Corpo bei Szamosujvâr nit conjungiren konnte. Ziehet an mit mehrem, wie dass nach der Wallachey geschickte Patent in der Tiirken Hand kommen moge; ver-meinet es konnte durch den Fiirsten in Siebenbiirgen fiieglich geschehen, da er, Waivoda ungehindert dieses, zum Gross-Vezier gehen miisste, ver-hoffet Ihr Mt. werden es Ihme in keine Ungnad vermerken. Der aus der Moldau seie eben des, was er, Fiirst zu thuen resolvirt. Legt bei, was er an die wallachischen Stăndt geschrieben. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 328. Pag. S13). Graf von Rotthal vom 28. t)ctobris 1664, aus Tokaj, schliesst bei des wallachischen Fiirsten und der dortigen Stănde Creditiv an Ihr Kais. Mt. vor ihren Abgesandten, Nicolai Spatar 1) und zweierlei Instructionen, in sel-bigen gesuchten Protection, in causa, dass der Gross-Vezier Ihne, Fiirsten, berufen, er aber, Fiirst bittet zu seiner Retirada, und zu dessen sichern Ueberbringung ein 3/m Mann entgegen zu schicken. 20 Bittet er umb Interposition bei der Porten, damit er bei seinem Fiirstenthumb entweder unperturbirt gelassen, oder Ihme von Ihrer Mt. Sicherheit verschaffet werde. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 328. Pag. 515). *) Scris greşit astfel: Spaderii. Hof-Cammer vom 4. Novembris 1664 communicirt das guldene Geschirr fiir den wallachischen Waivoda. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 328. Pag. 548). Graf von Rotthal vom 7. Novembris 1664. Wie es mit der Waivoda Re-tiriren gegen Siebenbiirgen beschaffen, gebe die Zeit. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 328. Pag. 550). Conferenz den 10. Decembris 1664,... allwo beiliegt... was der Graf von Rotthal unterm letzten Novembris, wegen des guldenen nachgeschickten Geschirr vor den wallachischen Vaivoda... und wegen abbemelten Vaivoda Retirada in Poln, iiberschrieben. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 328. Pag. 604/s). www.digibuc.ro 48 ANDREI VERESS 316 14. Decenibris 1664. Griechisch-Weissenburg. Simon Reniger 1) an Kaiser Leopold. Der Vesir hat beide Vayvoda aus der Wallachey und Moldau nach dem Treffen bei Lewenz citiert, von welchen aber allein der aus der Moldau erschienen, und weilen Er sich gehorsamb erzeigt, gleich wiederumb entlassen worden, jedoch mit dessem Gedinge, dass er den Tribut fleissig liefere, und alle direi Jahr selbst an die Porten komme, Der aus der Wallachey hat sich nicht getraut, dahero man Ihn abgesetzt und dem Land vor dies-mal freî gelassen, dass sie unter ihnen eine Person fiinden und vorschlagen haben mogen; massen sie einen Boiaren, oder Wallachen von Adel dem Vesier allhier vorgestellt, welcher bereits fort nach Adrianopel, allwo Er sich dem Sultan praesentiren, und hierauf zum Fursten erklârt soli werden 2). (Wien. Staatsarchiv. Turcica). 1) Simion Reniger von Reningen* nobilitat pentru serviciile sale în anul 1666. 2) Extrasul italienesc la lorga: Studii şi documente IV, p. 258—9. )2. Ianuarii 1665. Griechisch-Weissenburg. Reniger an Kaiser I^eopold. Der Vesir hat (lăut meiner jtingsten allergehorsambisten Relation vom 14. De-cembris) einen wallachischen Bojaren, oder von Adel, nach Adrianopl ge-schickt, welcher Wayvoda in der Wallachey werden sollen; der Sultan hat aber unterdessen einen Griechen von Constantinopel (Demetrius Stridie gennant, dessen Vater vor Jahren auch alldagewest, aber vom Land in einer Sullevation erwiirgt worden) das Fiirstenthumb • verliehen, warob der Vesir ein grosses Missfallen tragt. Der vorige Wayvoda Gregorius Gika bat die Flucht durch die Moldau nach Pohlen genomben, seine Frâu, welche bel modo in Siebenburgen gelockt worden, schickt der Abafi allhero, sein Vater, ein alter betagter Mann, welcher vorhin Wayvoda in der Wallachey und Moldau gewest, war mit einer Furi von Qmstantinopel nach Adrianopl conduciert worden, der Vesir hat aber von hier in sein favorem geschrieben, also dass Er wiederumb entlassen, und anderst nit iibel tractirt worden. (Wien. Staatsarchiv. Turcica). Graf von Rotthal und Kâszonyi vom 22. Ianuarii 1665. Der wallachische Secretari Baron Spatar habe ihne, von Rotthal umb Rath gebeten, ob er nicht an Ihr Maiestâts Hof solite fur den Waivoda zu bitten, damit er sich unter Ihr Maiestăts Protection begeben thăte, und er ihne hinwider beantwortet. Die Waivodin seie noch in Siebenburgen, zu Abholung derselben seie ein Eigener von der Porten ankommen. Riimbt des Teleki Eifer und guete In-tention. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 329. Pag. 75). www.digibuc.ro PRIBEGIA LUI GLIGORAŞCU VODĂ PRIN UNGARIA ŞI AIUREA 49 1*7 Der Waivoda oder Fiirst der Wallachey bittet [Anfang Februarii] 1665, seine Gemahlin in Ihr Maiestăts Land kommen zu lassen. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 329. Pag. 132). Antwort der Hofkriegsrat-Kanzlei vom 4. Februarii 1665, an Grafen von Rotthal. Solie der wallachischen Waivoda anher Reis ferners divertiem. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 330. Pag. 25). Graf von Rotthal berichtet vom 7. Februarii 1665 aus Szatmâr, dass die Waivodin in der Wallachey bitte, sich ihrer anzunehmen, damit sie nicht in [die] Turkei diirfe. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 329. Pag. 144). 12. februarii 1665. Griechisch-Weissenburg. Reniger an Kaiser Leopold. Der Siebenburgische Gesandte, von welchem ich jungst unterm 30. Ianuarii allergehorsambst gemelt, ist allhero kommen... und hat Er der Wayvodin in der Wallachey Memorial und Schreiben eingehăndiget, in welchen Sie bitt, man woll Sie in Siebenburgen lassen, und nit allhero bemiihen, bevorab weilen Sie interim ein Kindl-Betterin worden. Abaffin x) intercedirt selbst fiir Sie. Ihr Mann, der geweste Wayvoda soli sich in Polen befinden. In der Moldau hat man wiederumb Jemand aus seinen Leuten mit etwas Geld und Briefen intercipirt, worunter ein Schreiben, so Euer Kais. Maiestăt noch in Monat Mai an Ihn abgehen lassen, und zwei andere von Herrn Grafen von Rotthal gewest, welche allhero geschickt worden, der Panaioti hat sie aber nit weisen lassen. (Wien. Staatsarchiv. Turcica). *) Soţia principelui Apari, născută Ana Bomemisza, o doamnă foarte înţeleaptă şi mare gospodară, care conduceă toate finanţele curţii din Alba-Iulia, ba chiar şi fermele ţării, despre care se ţineâ o contabilitate întreagă. Graf von Rotthal berichtet aus Tokaj vom 24. Februarii 1665, die An-kunft des wallachischen Waivoda bei Szatmâr in der Năhendt, und dass er ihm abermals obgemahnet, nit an Ihr Kais. Mt. Hof zu ziehen; darauf der Waivoda vermeint, weilen es in Polen gefăhrlich, wenn er zum Lubo-mirsky gehen, und an Ihr Mt. Hof seinen Secretarium Spatari schicken thăte. Entzwischen seie des Hussan Bassa Ober-Tihaia bei ihme, Grafen angelangt, dahero er den Waivoda wamen lassen, sich ungesaumbt gegen Polen zu wenden. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 329. Pag. 145). 3. Marţii 1665. Griechisch-Weissenburg. Reniger an Kaiser Leopold. Aus der Wallachey laufen allbereit so erhebliche Klagen wider den neuen Wayvoda ein, dass sie die unertrăgliche Exactiones nicht ertragen konnen, und das Land verlassen wollen, im Fall kein Mittel und Temperament verschafft wird. 24 A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. II. www.digibuc.ro 5° ANDREI VERESS ŞI» Die neue Wayvpdin hat auch als eine Fiirstin mit sonderlicher Pompa nach der Wallachey reisen wollen, als sie aber nach Adrianopl kommen, und das Seraglio erfahren, mit was Hoffahrt sie reise, hat man Sie wiederumb zuriick nach Constantinopl geschickt. (Wien. Staatsarchiv. Turcica). 8. Marţii 1665. Wien. Marco Manicato aus Macedonia, griechischer Na~ tion und Religion, Hauptmann zu Griechisch-Weissenburg, derzeit in Wien sich aufhaltend — dem Hofkriegsrathe. Der Gross-Vesir habe umb des Fiirsten in der Wallachey, Gregorasko Waivoda Gemahlin geschickt. Dieser Furst sei entflohen aus Forcht des bei Lewentz, vergangenen Sommer fiir-gangenen Treffens erlittenen Niederlage. Die Gemahlin aber wird eheister Tagen auf Griechisch-Weissenburg kommen, und weilen Sie schon und des Panajoto befreundet, gibt er, Panajoto vor, Er wolle Sie heurathen, un-gehindert er vorhero schon ein Weib hat; zu dem und damit Sie nicht etwan mochte von denen Tiirken angestrengt werden, ihr drlauben anzunehmen. (Wien. Staatsarchiv. Turcica). Furat der Wallachey bittet [Anfang Aprilis] 1665, dass der Potschafter x) mit den Reniger und Panaioti correspondim solie. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 329. Pag. 200). *) Generalul conte Walter de Leslie. Hofkriegsrath-Canzlei vom 14. Aprilis 1665, an Hohenfeld et Bohmischen Hofkanzler, dass dem wallachischen Waivoda 30 Mund- und 30 Pferdt-Por-tionen in Boheimb zu reichen, und nacher Budweis abzufuhren verwilligt worden. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 330. Pag. 94), 2. Mai 1665. Kaiserliche Hofkammer an die Rentamtsleute in Măhren wegen Reichung der Gelder fiir die getreue aufgenombene Wallachen wider die rebellische Wallachen... etliche 100 Gulden, wenn es des Lands Interesse betrifft. — Der K. Bohmischen Hofkanzlei zur Nachricht zu kom-munizieren. (Wien. Hoffinanzarchiv. Rep. Bd. 877. fol. 330—b). 12. Mai 1665. Griechisch-Weissenburg. Reniger an Kaiser Leopold. Man sagt, dass der geweste Wayvoda in der Wallachey zu Wien sich befinde. Der Tiirkische Potschafter kombt anjeczo dahin, es wăre besser, Er thăte sich ein Zeitlang anderwerts, und ausser Wien aufhalten; man mochte es gegen Euer Kais. Maiestăts Potschafter vielleicht ahnden. (Wien. Staatsarchiv. Turcica). www.digibuc.ro 319 PRIBEGIA LUI GLIGORAŞCU VODĂ PRIN UNGARIA ŞI AIUREA 51 Iohann Georg Gyka Fiirst in der Wallachey bittet [Anfang SeptembrisJ 1665, umb einen Aufenthalt seinem Standt gemâss; wobei ein Specification liegt, wie -viei die Ihme angewiesene Portiones in Boheimb austragen. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 339. Pag. 436). Copia decreti 9. Septembris 1665, an die Konigliche Boheimbische Hof-kanzlei, dass dem Herm Vaivoda aus der Wallachei zu seinem Underhalt in Aliem so viei Mundportionen im Konigreich Boheimb assignirt werden, dass er darvon jăhrlich 3.000 fi. erheben konne. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 329. Pag. 429). Boheimbische Hofkanzlei gibt [Anfang Aprilis] i66() heriiber, was der Rath der Stadt Budweis wegen Delogirung des daselbst einquartierten Mol-dauischen und Wallachischen Fiirsten [mitteilt], (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 329. Pag. t9i). Gika wallachischer Fiirst bittet [Anfang Aprilis] 1666, Ihme zu seinem Unterhalt ein Dorf oder Schloss zu schenken, oder sonsten in einer Stadt in Măhren sein Quartier zu assigniren. 20 Verlangt er Satisfacdon seiner habenden Praetensionen vom Apafi. 30 Umb die Sachen, so er zu Constan-tinopel zum Aufheben gelassen. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 329. Pag. 376). 13. April 1666. Wien. Walter Grafen von Leslie an Kaiser Leopold. Also bin ich den 7. Septembris zu Constantinopl mit fliegenden Fahnen, Trom-peten und Paukenschall eingezogen, und gar stattlich logirt worden, in des Lupulo, gewesenen Fiirsten von Moldau Behausung. (Wien. Staatsarchiv. Tur ci ca). Hofkriegsrath-Canzlei vom 15. Aprilis 1666 an die Boheimbische Hofkanzlei. Intimatur Kais. Resolution auf der Stadt Budweis Anbringen, dass der wallachische Fiirst Iohann Gregorii Ghika von Budweis binweg und umb die Stadt Olmiitz einlogirt werden solie, je doch dass demselben die angewiesene 40 Mund- und 30 Pferdt-Portionen nachgeschickt werden. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 331. Pag. 78). Copia decreti auf die lobliche Bohmische Hofkanzlei vom 13. Aprilis 1666 auf beschehene Intimation wegen der Stadt Budweis, damit der wallachische Fiirst von da in Măhren umb die Stadt Olmiitz dislogiret werden mochte, und damit seine angewiesene Portiones aus Bohmen Ihme richtig geliefert werden mochten. Beschluss der Rom. Kais. Mt. Cammerem, Hof-Cammer Vice-Praesidenten etc., Herrn Ferdinand, Herm von Hohenfeld Freiherm etc. zur Nachricht und umb Bericht und Guetachten zu communiciem, ob nit einige Auswechs- *♦* www.digibuc.ro ANDREI VERESS 320 52 lung mit Theils, so die Portiones in Măhren geniessen, gegen diesen in Bo-heimb geschehen mochte.— Dorsch1) 26. Maii 1666. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 329 . Pag. 229). l) Christof Dorsch, un funcţionar al Consiliului de Răsboiu. 25. Mai 1666. Adrianopel. Iohantt Baptista Casanova an Kaiser Leopold. Die Ottomanische Porten hat den Fursten von Moldau wegen gehabter Cor-respondenz mit denen Tartam abgesetzt, unbewusst wohin er sich reti-riert. An seiner statt ist anieczo derjenige Griech, so vor wenig Monat das Furstenthumb iibel tractiert, zum Fursten gemacht worden. (Wien. Staatsarchiv. Turcica. Chiffre). Ioannes Gregorius Gika, Valachiae princeps wegen der Permutation seines Quartiers thue er sich bedanken, bittet aber Ihme noch zu seiner Pension ein Tausend zu assignirn, damit er sich ehrlich durchbringen konne. Beschluss der Rom. Kais. Mt. Cammerem ... mit Erinderung zuzustellen, dass Ihr Kais. Mt. diesem wallachischen Waivoda zu denen vorigen noch zehen Mund-, und zehen Pferdt-Portiones verwilliget haben; wirdet also er, Herr General Feldkriegs Commissarius iiber die bereits eingerichte, eine neuere Repartition solcher Praetension halber zu machen wissen. Dorsch 4. lunii 1666. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 329. Pag. 263 et 266). 30. lunii 1666. Adrianopel. Casanova an Kaiser Leopold. Der alte Fiirst von Moldau, aus Befelch zwar des Gross-Vezier, dem alten Tartarhan, dessen Intent zu erforschen, geschrieben, in Brief aber selbigen seinen Kaiser ge-nannt, und derselbige vom Bassa zu Silistria intercipirt, dem Sultan sei zu-geschickt worden, der liber den ergrimbt, hătte ihn abgesetzt, so unlăngst von sich selbst kommend, fiinfzehnhundert Taller erlegt, und frei nach Constantinopel erlassen worden, derneuist anheut mit grossem Pracht nach Moldau, macht sehr viei Uncosten, die das arme Land herschwitzen mues. (Wien. Staatsarchiv. Turcica). 31. Julii 1666. Adrianopel. Casanova an Kaiser Leopold. Es hat die Ottomanische Porten vom wallachischen Fursten bei Ambts-Ersetzung zwei Hun-derttausend Taller begehrt, von welchem noch kein Antwort erfolgt. (Wien. Staatsarchiv. Turcica). Hofkriegsrath-Kanzlei vom 9. September 1666 an die Bohaimbische Hof-Kanzlei. Includitur des Waivoda aus der Walachei Memorial, umb demselben zum Unterhalt in Bohaimb so viei Mundportiones zu assigniern, dass es jâhrlichen darvon 3 m erheben konne. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 330. Pag. 225). www.digibuc.ro 321 PRIBEGIA LUI GLIGORAŞCU VODĂ PRIN UNGARIA ŞI AIUREA 53 14. Novembre 1666. Vienna. Giorgio Comaro ambasador către dogele Veneţiei. Li principati di Moldavia et Valacchia sono caduti sotto maggior ri-gore de Turchi, mentre si e tuolta la libertâ dell’ elettione ai prencipati, et si espediscono dalia Porta Greci, che tengono base et poteri nella cittâ di Costantinopoli. (Venezia. Arch. di Stato. Dispacci di Germania voi. 130, No. 403). 2J_ Novembris 1666. Adrianopel. Casanova an Kaiser Leopold. Der neue Flirst in Moldau, aus Forcht bald abgesetzt zu werden, habe dem Favorito Cologl durch seine Agenten entbieten lassen, ihme monatlich fiinftausend Taller zu bezahlen, damit er ihn schiitzen solite; auch hinfiiro seine vor-fallende Nothen mit ihm allein zu tractieren. (Wien. Staatsarchiv. Turcica). Hohenfeld schliesst bei unterm 9. Decembris 1666 was von der Măhri-schen Neustadt den 22. Novembris vor Gravamina wider den wallachischen Waivoda an den măhrischen Lands-Unter-Cammerem Jakartovsky ergangen-(Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 332. Pag. 33). Ghika Fiirst der Wallachei bittet [Miite Februarii 1667] umb Pass und Recommendation zu den Residenten an der Ottomanischen Porten zu He-rausbringung aus Constantinopel des daselbsten bei einem Baron von sei-nem Vetter depositirten Mobilieh. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 332. Pag. 136). Păpstliche Heiligkeit intercedirn [Ende Marţii] 1667 fur Fiirsten in der Wallachei. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 332. Pag. 197). 15. Aprilis 1667. Adrianopel. Casanova an Kaiser Leopold. Einer von den zween moldauischen Agenten, welche, wie Euer Kais. Mt. unterm 21. Novembris năchsthin ich allergnădigst berichtet, libel tractirter von der Ottomanischen Porten geschaft worden, hatte sich wiederumb anhero begeben gehabt, und tentirt durch Zuethuen des Favoriten Cologl zum Fiirsten-thumb Wallachey zu gelangen; welches der Caimecam erfahren, denselben einbeziehen, und bei einem Tschiausz in Verhaft setzen lassen, darvon er sich heimblicherweis gemacht und in des Favoriten Haus retirirt, so aber der Caimecam durch den Tschiausz-Bassa bei Nacht anholen lassen, alsobald auf die Galleren condemnirt und nach Constantinopl geschicket. (Wien. Staatsarchiv. Turcica). Hofkriegsrath vom 27. Maii 1667, pro Assistirung der Landshauptmannschaft in Măhren mit ihrer unterhabenden miliţia wider die răuberische Wallachen. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 333. Pag. 91). www.digibuc.ro 54 ANDREI VERESS 322 Boheimbische Hof-Canzlei vom xg. Iulii 1667, pro T-assung den Fiirsten aus der Wallachey in seinem Quartier zur Neustadt in Mâhren. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 333. Pag. 132). Hohenfeld reicht ein [Anfang Augusti] 1667 wie sich die Stadt Neustadt wider den moldauischen Fiirsten beklăgt. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 332. Pag. 444). Bohmische Hof-Canzlei remittirt [Ende Augusti] 1667 die Indmation wegen des wallachischen Fiirsten, dass die Stăndt eine andere Quartier-Repartition gemacht, und demselben das Quartier zu Kogetein und Tobit-schau assignirt hătten, mit Ersuchen den Fiirsten dahin anzumahnen, die Kanzlei erbietet sich wann der Fiirst kein genugsames Unterkommen haben solite, wollte sie bedacht sein zu remedirn. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 332. Pag. 437). Hungarische Hof-Canzlei vom 1. Septembris 1667 umb dass dem Fiirsten oder Waivoda aus der Wallachey, Georgen Gika, ungehindert seiner Ab-senz, seine in Boheimb angewiesene Portiones gereichet werden mochten. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 332. Pag. 526). Gika Fiirst der Wallachey [Anfang Septembris] 1667, umb Licenz und Pass nacher Haus zu reisen. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 332. Pag. 489). Paria litterarum Kaiserlichen Schreibens an Grafen Franciscum Chiaki, Generalen in Ober-Hungarn, dass er dem wallachischen Fiirsten Iohann Georgen Gika durch die oberhungarische Grănizen auf seiner Reis nacher Constantinopl, allen sichern Pass, auch die nothwendige Assistenz leisten solie. B. Ad inclytam cancellariam regiam Hungariae aulicam pro notitia, et si forte aliqua expeditio adhuc superinde requireretur, amice remittendum. — Dorsch 22. Septembris 1667. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 332. Pag. 478). Hofkriegsrath vom 22. Septembris 1667 dem Franciscum Chiaki, dass dem Fiirsten aus der Wallachey, Iohann Gregorio Gika, sambt seiner Frauen und Familia verwilligt worden, sich in Ober-Hungarn und folgendts nach Constantinopl zu begeben. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 333. Pag. 178). Hungarische Canzlei communicirt unterm I. Octobris 1667 dem Hofkriegsrath die Kaiserliche Resolution, dass dem Georgio Gika, Fiirsten in der Wallachey, ungehindert seiner Abwesenheit von hier, seine assignirte Portiones auf ein oder anders Jahr gleichwohlen gereicht werden sollen. www.digibuc.ro PRIBEGIA LUI GLIGORAŞCU VODĂ PRIN UNGARIA ŞI AIUREA 55 32? B. Der loblichen koniglichen Boheimbischen Hof-Canzlei zu communi-ciren, zu weiterer unbeschwerten Verordnung, damit dem Fiirsten in der Wallachei, ungeachtet er Licenz erhalten nach Ober-Hungarn zu gehen, auf innenbestimmte Zeit die angewiesene Portiones in Măhren continuirt werden. — Dorsch 8. Octobris 166J. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 332. Pag. 516 et 519). 1. Octobris 1667. Adrianopel. Casanova an Kaiser Leopold. Die Ottoma-nische Porten begehrt vom wallachischen Fiirsten, so jetzt drei Jahr ist, dreimalhundert Tausend, und vom moldauischen, so sechszehn Monat hat, hundert Tausend Thaler, wann sie in ihren Fiirstenthiimben verbleiben wollen, zu erlegen. Der Wallachische wird in wenig Tagen kommen, sich der Ottomanischen Porten, sowohl Gehorsamb zu erzeigen, als auch zu sehen, ob er umb ein Geringeres bestăttigt werden konnte. (Wien. Staatsarchiv. Turcica). 14. Octobris 1667. Adrianopel. Casanova an Kaiser Leopold. Den Dritten ist auch vom Moldauischen Fiirsten ein Currier mit Bericht an die Ottoma-nische Porten kommen, dass der polnische General mit einer starken Armada nur zwei Stund von den moldauischen Grăniczen ankommen, wie auch der Moskoviter gar stark im Feld stehe, und sein Armada an den tar-tarischen Grăniczen in fiinf Theil getheilt habe, und dass die Tartern her-gegen in der Kosaken Land auch sehr stark zu Feld seien, woruber sich der Caimecam etwas entsetzt. (Wien. Staatsarchiv. Turcica). 6. Novembris 1667. Adrianopel. Casanova an Kaiser Leopold. Die wallachischen und moldauischen Fiirsten seindt durch Erlegung der von ihnen begehrten Summen von der Porten in ihren Fiirstenthiimben bestăttigt worden. Der Wallachische befindet sich all hier sein Theil Geld darzue zu versamblen. Er hat sich dem Sultan, als selbiger von der Jagd kâme, im Hieherweg mit grossem Pracht praesentirt, dessen Gehorsamb der Sultan gelobet, ihn ermahnet also weither fort zu fahren, und ein Caftan verehret, mit diesen so machenden Verănderungen der Fiirsten, und deswegen so oftmaligen Geldforderungen, werden diese beide Fiirstenthiimber noth-wendig gar ruiniert werden. (Wien. Staatsarchiv. Turcica). 23. Decembrie 1667. Adrianopel. Casanova an Kaiser Leopold. Der wallachische Fiirst, mit welchem ich bei seiner Ankunft, denen Tiirken allen Argwohn zu benehmen, nur per tertiam Personam complementiret, hatte sich unterdessen, dass der Sultan abwesend, nach Constantinopl begeben, nach seiner Zuriickkunft aber, als die Pest in der Stadt noch sehr grassirte, www.digibuc.ro ANDREI VERESS 324 56 bat er mich umb meinem Quartier ,. . im Dorf ansprechen, welches ihm hab einraumben lassen. Hierauf erst hat er mich mit seinem ganzen Hof-staat, und ich ihn wider besuecht, hernach mich mit einem Zoblpelz, den ich hergegen mit andem gleichgeltenden Sachen regalirt. Hab ihm auch dieser Occasion unsere Kaufleut recommendirt, und hat versprochen, sie wegen Euer Kais. Maiestăt zu schiitzen, auch sonst andere Offerten gethan, weiter mit mir zu correspondiren. (Wien. Staatsarchiv. Turcica). 5. Ianuarii 1668 [LeutschauJ ist Herr Iohann Georgius Gika Princeps et Wajvoda Transalpinae Walachiae von Wien hier ankommen, in Willens bei uns sich ein ganzes Jahr, oder mehr, als ein Exul aufzuhalten, deme die Stadt mit ihrem hochsten Schaden, das Stadt- oder Gasthaus fast vollig ein-răumen miissen1). Ist sonst ein feiner stiller Herr, welcher beim vergan-genen Turkenkrieg, vom Tiirken abgesetzet und sich hiegegen zu den unsri-gen gewendet; darum er auch um Land und Leute kommen. (Din aşâ numita «Zipserische Leutschauerische Chronica* a lui Gaspar Hain, pe pagina 646 a manuscriptului original din arhiva bisericii Luterane din Mathedcz în Ungaria, comitatul Sepeşului). *) Până aci se află publicat rău în Wagner: Analecta Scepusii sacri et profani (Vienne, 1774), voi. II, pag. 31. Cfr. Iorga: Studii şi documente IV, p. 252. Gika Furst in Wallachey, der Obrist Vogel, und die in Schlesien ange-wiesene gesambte Officier [Ende Marţii] i66g, umb ihren Ausstand. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 335. Pag. 224). Boheimische Hof-Canzlei vom 1. Aprilis l66g, pro Ergehlassung mitNach-druck-Befelch, die in Schlesien angewiesene Officier, den Fursten in Wallachey und Obristen Vogel ihre Verpflegung erfolgen zu lassen. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 336. Pag. 98. Bohmische Hof-Canzlei erinnert unterm 7. Iulii i66g, dass die Standt in Schlesien die reformirte Officier *) vom 19. Marţii bis ultimo Maii be-zahlt, und noch 4 Monat dariiber ihnen reichen wollten lassen, worunter auch der wallachische Waivoda verstanden. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 335. Pag. 394). *) Reformiren nannte man friiher: ein Regiment auf einen germgeren Stand setzen; reformirte Officiere diejenigen, welche durch das Reformiren ihre Stellung verloren, aber ihre Charge behielten, und mit geringerem Gehalte bis zur Neuanstellung an-deren Regimentern angeschlossen worden. (B. Poten, Handwtirteibuch der gesamten Militărwissenschaften, VIII. p. 101). Gika Fiirst in Wallachey [Anfang Augusti] i66g umb seine Pension in Schlesien. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 335. Pag. 447). www.digibuc.ro 325 PRIBEGIA LUI GLIGORAŞCU VODĂ PRIN UNGARIA ŞI AIUREA 57 Bohmischer Hofkanzlei induditur vom ig. Augusti x66g des Fursten in der Wallachey Iohann Gregor Gika Memorial wegen Abfiihrung seiner, auch der andern reformirten Officier Verpflegung nicht nur bis End Sep-tembris, sondern weiters. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 336. Pag. 207). Gika Fiirst in Wallachey [Mitte Octobris] i66g, pro Assignirung seiner ausstândigen Portionen in Măhren. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 335. Pag. 519). Bohmischer Hofkanzlei Antwort vom 25. Octobris i66g, auf des Ober-ambts in Schlesien Repliken iiber die Verpflegung der reformirten Of-ficier, des wallachischen Fursten, Nachschickung des Unterhalts fiir die nach Hungern destinirte z Compagnien zu Ross und Bezahlung der Fortifica-tions-Gelder. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 336. Pag. 262). Gika Fiirst in Wallachey [Anfang Decembris] i66g pro Verordnung damit Ihme seine ausstăndige Portiones sollen bezahlt und ins kunftig, darmit ordentlich continuirt werden. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 335. Pag. 610). Boheimbische Hofkanzlei vom 20. Decembris i66g, pro Ausfertigung Be-felch an das Oberamt in Schlesien dem Fursten in der Wallachey Iohann Gregor Gika seine Pension richtig erfolgen zu lassen. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 336. Pag. 314). Ioannes Georgius Gika Vallachiae princeps, bittet umb seine riickstăndige Pensions-Bezahlung in Schlesien. B. Der loblichen koniglichen Boheimischen Hof-Canzlei abermal zu re-commandirn, ob sie den Herrn Fursten beeder Wallachey zu seinen assig-nirten Portionen in Schlesien verhiilflich erscheinen, auch dem Hofkriegsrath von dem Erfolg unbeschwerte Nachricht ankommen lassen wollte.—Dorsch 12. Februarii 1670. (Wien. Kriegsarchiv. Ptotokoll 337. Pag. 54). Ottendorf aus Kaschau vom 25. Marţii 1670. Im P. S. legt er bei, was vom wallachischen Waivoda und seinen Correspondenten, einen Kaiserli-chen Hof-Caplan und seiner iiblen Intention berichtet, auch was er sonsten von Insolentien angefangen, und wes er sich verlăuten lassen. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 337. Pag. 186). 26. Aprilis 1670. Leutschau. Kam Georgius Gika Princeps Wallachiae Transalpinae wieder allhier an, welcher seine Liebe gegen diese Stadt abermal contestiret, und versprochen: Sobald Er nacher Wien kâme, vor Ihro R. K. Majestăt vermelden wolle, flass wir getreue, obwohl auch arme Leute www.digibuc.ro ANDREI VERESS 326 S8 wăren. Es hat dem guten Herrn dieses des Herrn Rakoczy Ferentz Beginnen gar nicht gefallen wollen, vorgebende, dass er hinter das Licht wăre ge-fiihrt worden, und dass die Tiirken ihme zu diesmal nicht beistehen werden. Darum er es in die Lănge nicht treiben wiirde; sondem musste unterliegen, weil all sein Intent, Sach und Vornehmen auf schlechten Fundament be-> stunde; den 27. April reiste der Fiirst fort, und gab Gem. Stadt Ihme ein Schreiben mit, an Ihro Konigliche Majestăt de nostra fidelitate, welches er selbsten zu iiberliefern nebens einer guten Recommendation versprochen. (Wagner: Analecta Scepusii II, pag. 33). Ioannes Georgius Gika Fiirsten in Wallachey wegen der in Schlesien Ihme assignirten Portionen. B. Auf die lobliche konigliche Boheimische Hof-Canzlei mit dieser fer-neren Recommendation zu geben, ob dieselbe ingebetene ferner nachdriick-liche Verordnung gehoriger Orten ohnmassgebig zu thuen Ihro belieben lassen wollte, damit der Effect darauf erfolge.—Hoffmann 5. Maii 1670. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 337. Pag. 214). Ioannes Georgius Gika Fiirst in Wallachey [Anfang Maii] 1670 wegen der Ihme in Schlesien angewiesenen Portionen. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 337. Pag. 248). General-Commissarius von Hohenfeld vom 9. Maii 1670, wegen des Vaivoda Gika. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 337. Pag. 257). Hofkriegsraths Antwort vom II. Maii 1670 an Hohenfeld, auf sein Memorial vom 9. dies: i° konne die Eintheilung der Reformirten sus-pendirt werden. 2° Habe es bei des wallachischen Waivoda Pension sein Verbleiben. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 338. Pag. 156). Gregorius Gika wallachischer Fiirst [Anfang lunii] 1670, pro Resolution ob Ihr Maiestât Ihme in dero Diensten behalten oder in Tiirkei [zu gehen] erlauben wollen. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 337. Pag. 332). Boheimbische Hofkanzlei includitur am jo. lunii 1670, des wallachischen Fiirsten Gika Anbringen umb Bezahlung der Ihme ausstăndigen 15 Monat in Schlesien, und Reichung hinfiiro seine Pension aus Mâhren vom 1. lunii demselben richtig. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 338. Pag. 208). Fiirst in Wallachey [Mitte lulii] 1670 pro Anschaffung seiner Portionen. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 337. Pag. 407). 14. Giugno 1670. Vierma. Maria Zorzi ambasador către dogele Veneţiei. Ha rappresentato in udienza il prencipe di Valachia li motivi della sua ve- www.digibuc.ro 327 PRIBEGIA LUI GLIGORAŞCU VODĂ PRIN UNGARIA ŞI AIUREA 59 nuta alia Corte. Volevano li ribelli destinarlo per Generale suo contro l’im-peratore. Conoscendo il coraggio et esperienza che tiene della professione militare, confidavano di migliorare grandemente con un capo di grido et d’autoritâ. Da Iuti precedendosi con fede iucontaminata et pura intentione, neg6 d’assumere impresa contraria alia sua obbligatione et giuramento con-tratto, et alia giustitia. Essi non acquietandosi cominciavano a passare dalie preghiere alle minaccie, et a protestării in vece del comando la prigionia. Conobbe impossibile rendere capace quella gente cieca alia ragione et frenetica per li vantaggi vani et inutili. Per questo s’absentb occultamente con ritirata onorevole et di riputatione; facendo il viaggio per strade occulte, si condusse con sicurezza a Vienna. Supplica l’imperatore rimirare con ef-fetti di benignitâ la sua devotione costante nell’ havere perduto oltre il principate di Valachia, anco l’occasione presente, che li risultava a rilevante pro-fitto. Qui riconoscono li miniştri la convenienza di consolarlo. Li cimenti della sua ottima volontâ comprobati da tante esperienze, meritano al pari l’aggradimento et le mercedi. Non e dubbio che se li ribelli da un capo di conto havessero preso la direttione et gli auspicii, si sosteneva il partite con so-dezza et speranza d’avvenimenti felid. (Venezia. Arch. di Stato. Dispacci di Germania v 1. 135. No. 268). Boheimbische Hofkanzlei includitur am 21. Iulii 1670, des Fiirsten von der Wallachey Iohann Gregorii Gika Anbringen wegen seiner ausstăn-digen Pension in Schlesien. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 338. Pag. 276). Păbstliche Heiligkeit intercedim [Mitte Augusti] 1670, fur den Fiirsten aus der Wallachey. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 337. Pag. 460). 23. Agosto 1670. Vienna. Marin Zorzi ambasador către dogele Veneţiei. II prencipe di Valachia, se ben lontano da quella provincia, tiene ad ogni modo corrispondenze ottime et kicure. Molte lettere li sono capitate in tempi diverşi, considerate particolarmente per le vere notitie che vengono dalia Porta. Hanno questi miniştri desiderato di godere la communicatione confidente. Egli con pontualitâ mirando in materia si curiosa et importante a rimostrare la sua rassegnatione alli comandi Cesarei, ha sempre fatto vedere ogn’ awiso. Ultimamente li h pervenuta una lettera, scritta da suo in-trinseco in zifra, con ragguagli rilevanti et molesti. Contiene che il primo visir, pentito d’havere lasciato progredire l’armi imperiali con felicită nell’ Ungheria, pensi a fermar il corso alli fortunati successi. Vorebbe non solo www.digibuc.ro 6o ANDREI VERESS 328 opponer perchâ non s’avanzassero nell’ awenire, ma sturbare con le pos-sibili arti il benefitio giâ riportato. Subito gionto appresso il Sultano rimirarâ con riflesso profondo a mover una macchina grande, che colpisca la christia-nitâ in parte si delicata et gelosa; haveva spedito ordini per tutto l’imperio a fine di ricavare li mezzi necessarii per l’unione d’armata poderosa et ga-gliarda. In Valachia et Moldavia giâ essere corse l’intimationi, che in confor-mitâ degl’ obblighi ordinarii allestischino la miliţia et le forze; che siino attenti alle commissioni per esseguirle con la celeritâ necessaria, non mene che ras-segnatione fedele; che subito haveranno quelli principi ridotta la Consulta per risponder all’ Ordine Regio; attestorono d’obbedire prontamente, nel tempo medesimo, significando gl’ incomodi per la stagion avanzata, l’an-gustie che afflissero li populi per le guerre passate et l’impossibilitâ per la corrente stagione di rendere fruttuoso et degno servitio. Cosi riespidirono subito in Andrinopoli un corrierx). (Venezia. Arch. di Stato. Dispacci di Germania voi. 135. No. 296). *) Urmarea tipărită In Hurmuzaki: Documente CC/i p. 258/9. Fiirst Gika in der Wallachei erbietet sich [Mitte Septembris] i6jo, ein Regiment Reuter in Tiirkei «Farige» genannt zu werben. (Wien. Kriegsarchiv. Pro'tokoll 337. Pag. 529). 4. Ottobre i6jo. Cimerino. Maria Zorzi ambasador către dogele Veneţiei. Spedl il prencipe di Valachia in Andrinopoli il suo gentilhuomo con secrete commissioni, per procurar il proprio vantaggio. Non riport’ in questa Corte le soddisfattioni pretese, ne le ricompense promesseli per gl’ottimi serviţii ch’afferma haver reso nella guerra passata; si duole del stat’ infelice, per essere concorso con l’opera sua al benefitio della Christianitâ et alle glorie Cesaree. Haverâ pers’ il suo prencipato, che lo costituiva in prospera fortuna opulente et stimato. Hora mendicare quasi li necessarii alimenti, per sostenere se stesso in condition angustiata. et afflitta. AH’ imperatore in molte udienze ha presentato suppliche per ricever provvisioni et assistenze; in caso che non s’inclini a somministrare li mezzi di stabilire la sua casa con asseg-namenti proporţionări et şicuri, dimanda licenza per diriger secondo le vio-lenze della necessitâ le sue necessarie deliberationi. Con li miniştri replici simigliant’ espressioni, con il general Montecuccoli particolarmente, essendo presidente di guerra, li pare che doverebbe assumere con maggior premura la sua protettione. Lui adesso non riceve •effetti, ma sole parole. II tempo b lungo et si consuma nelli dispendii et negi’ incomodi. Li va per la mente di ritrovare tra Turchi di nuovo accoglimento, che non rincontra ne’ Chri-stiani. Da suoi confidenţi, che tien press’ il Visir vien awisato che si conservi www.digibuc.ro 329 PRIBEGIA LUI GLIGORAŞCU VODĂ PRIN UNGARIA ŞI AIUREA 6l da quel supremo ministre memoria, non meno della sua persona, che della sua habilitâ et sufficienza; anzi molte volte ne’ discorsi havere mostrato dis-piacere d’havere perduto soggetto, che nella direttione dell’ armi et nell’ occasione di mossa de’ Vallachi et Moldavi si teneva in consideration di sodo fondamento, per l’esperienza et valore. Egli dunque onendo alli dis-gusti che dalia Corte riceve, gl’allettamente che li vengono dalia Porta sta disposto al ritorno, quando non sia accomodato convenientemente. Quest’ & il negotio, che lo ha indotto alia speditione. Li miniştri, come non appro-vano la corrispondenza et l’inclinatione, cosi vorebbero divertirlo da riso-lutioni troppo pericolose. Certo e che a Sua Maestâ non comple lasciarlo partir liberamente. Pu6 essere che si rifletta meglio nella conseguenza di lasciarlo content’ o mortificato. Questo govemo non opera che riducendosi agi’ ultimi periodi, et agi’ estremi partiti de difficoltk o de travagli. Per forza bisogna estorquer, ingannandosi, chi suppone ricevere con soavitâ et cortesia. (Venezia. Arch. di Stato. Dispacci di Germania voi. 136. No. 318). Georgius Gika Fiirst in Wallachey kombt ein [circa 25. Novembris] 1670, umb das Generalat in Ober-Hungarn... weil eben nach dem Bericht des von Spankau aus Kaschau vom 19. Novembris an den Herrn Hofkriegsraths-Prâsidenten, dass den 17-ten der General in Ober-Hungarn Chiaki 1)gestorben. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 337. Pag. 666). *) Contele Francisr Chiaky. 4. Gennaio 16711). Vienna. Mana Zor zi ambasador către dogele Veneţiei. Ad un ambasciatore del prencipe di Valachia haveva il Re *) concessa l’u-dienza. Espose l’officiositâ per l’elettione alia corona, il desiderio d’un ottima corrispondenza, et richiede insieme che li fossero destinaţi commissarii per trattar alcuni negotii. Questi si riducono a differenze per li confini et ad estrat-tione di varie merci del regno, come hanno sempre concesso li Re preces-sori. La. risposta fu benigna portata dai cancellier di Lituania, riservandosi a proponere nel Conseglio l’istanza per risolverla intieramente. (Venezia. Arch. di Stato. Dispacci di Germania voi. 134. fol. 652). l) E scris 1670 ceeace (More Veneto) înseamnă 1671. ■) Se înţelege regele Poloniei, adică Mihaiu Korybut Wisnowiecki. General Commissarius von Hohenfeld vom 9. Marţii 1671, wegen der 2 Schmidtischen Compagnien, des wallachischen Vaivoda, und des Obristlieu-tenants Gneiss, deren Verpflegung das Land Măhren depreciret. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 339. Pag. izq). Copiae zwei an die lobliche konigliche Boheimbische Hof-Canzlei ergan-genen Decreten. i° Die Măhrische Stăndt wegen femern Verpflegung der z Schmidtischen Compagnien, des wallachischen Fiirsten und Obristlieu- www.digibuc.ro 62 T ANDREI VERESS 33° tenanten Gneissen capace zu machen. 2° Wurdet ein Lista beigeschlossen, der vom 1. lunii 1670 bis Februarii 1671 in Schlesien angewiesenen Par-teien, deren Praetension 7180 £1 austrăgt. B. Der Rom. Kais. Mt. etc. Herm von Hohenfeld etc. zurNachrîcht zu communicirn.— Dorsch 10. Marţii 1671. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 339. Pag. 99 şi 340. Pag. 97). Boheimbische Hof-Canzlei vom 23. Marţii 1671 iiber den wallachischen Waivoda. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 339. Pag. 124). Extract [eines Briefes] vom wallachischen Fiirsten Gika vom 2. Aprilis 1671. Haltet er sich, wes Ihme der Martiano, Littauischer Bischof vor Zei-tungen von denen Tiirken und sonsten geschrieben. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 339. Pag. 255). Gregorius Gika Fiirst in Wallachey [Anfang Aprilis] 1671 wegen seiner 4 monatlichen Pension in Schlesien. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 339. Pag. 200). Boheimbische Hof-Canzlei am 20. Aprilis 1671 pro Bezahlung den Fiir-sten in der Wallachey Iohann Gregor Gika, seine in Schlesien ausstăndige 4 monatliche Verpflegung. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 340. Pag. 170). Gika Fiirst in Wallachey bittet [Anfangs lunii] 1671 umb Licenz und Passbrief nach Loreto und Rom mit seiner Gemahlin und Leuten. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 339. Pag. 332). Wallachischer Waivoda Gikoua im Fiirstenthumb Teschen, bittet umb ein Salvaguardia auf seinen Hof in der Trzenegg. B. Der loblichen koniglichen Boheimbischen, Hof-Canzlei umb dero un-beschwerten Bericht und Gemiieths-Meinung, zumalen dem Kaiserlichen Hof-Kriegsrath von des Supplicenten Person nichts bewusst, in Freundschaft zu communiciern. — Hoffmann 17. lunii 1671. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 339. Pag. 306 şi 337). Gika Fiirst in Wallachey pro Anschaffung der Ihme ausstândigen 4 Monat in Schlesien und 4 Monat in Măbren, zu seiner Reis nacher Rom. B. Per loblichen koniglichen Boheimischen Hof-Canzlei in Freundschaft zu recommendiren, ob sie dem Herm Supplicenten zu schleiniger Abfiihrung innermelten Restantien, auf dessen vorhabende Reis, unmassgebig verhilf-lich sein wollte. — Dorsch 4. Iulii 1671. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 339- Pag. 349 şi 373). 12. Luglio 1671. Vienna. Monsignor Albnzio nunciu către cardinalul Altieri la Roma. Fin dall* altro giorno s’incamminb verso costă il principe di Va- www.digibuc.ro 33* PRIBEGIA LUI GLIGORAŞCU VODĂ PRIN UNGARIA ŞI AIUREA 63 lachia e di Moldavia, e benchb io stimi superfluo di awisare le sue qualitâ, che suppongo costl ben note, nondimeno per abbondanza in cautela accenno esser questo Signore il vero principe di quelle provincie, e quello appunto che nell’ ultima guerra ch’hebbe Sua Maestâ Cesarea col Turco, si uni colle sue truppe alle Cesaree, e cooperb molto con esse alia vittoria ch’hebbe la Maestâ Cesarea, e che per questa causa fu poi egli privato della Porta Otto-mana de’ suoi stati; onde si h poi trattenuto in Vienna con un tal assegna-mento da questa Maestâ. (Roma. Ârch. Vat. Nunz. di Germania voi. 189). 21. Agoslo 1671. Venezia. Si ritrova qui il prencipe di Valachia, giâ scacciato dai Turco, venuto di Germania, dove s’era ricovrato, qual pensa ora portarsi in Constantinopoli per tentare se li pu6 riuscire d’esser riposto in possesso. (Colecţiune privată Budapest. Awisi). 29. Agosto 1671. Roma. Di Veneţia scrivono, che vi era gionto il principe di Valachia giâ cacciato dai Turco e ricoverato in Germania. (Roma. Arch. Vat. Awisi voi. It6). I. Novembre 1671. Vienna. Nunciul Albrizio către cardinalul Altieri la Roma. Subito ricovrato in questa Corte, doppo che fu scacciato dai suo principate il principe di Valachia, gl’era stato fatto da Sua Maestâ un assegnamento di 4 o 5 mila fiorini; ma che del resto poteva egli procurare i suoi vantaggi, senza queste cautele. (Roma. Arch. Vat. Nunz. di Germania voi. 189). 24. Decembrie 1671. Adrianopel. Casanova an Kaiser Leopold. Der walla-chische Fiirst, der sich lange Zeit zu Wien aufgehalten, ist zu Adrianopel angelangt, hat Perdon erhalten mit dem Geding aber, bei der Hofstadt nicht, sondern zu Constantinopl sich aufzuhalten. Hatte kein Audienz bei Gross-Vezir haben konnen;. man meinet, er werde in kurzer Zeit wieder Fiirst werden. Bishero hab es nichts gespiihrt, dass er etwas iibles von Draussen geredt hatte. (Wien. Staatsarchiv. Turcica). 23. Gennaio 1672. Vienna. M-r Albrizio nunciu către cardinalul Altieri la Roma. Oltre quelle notizie che portano le lettere capitate ultimamente del sopradetto corriere, s’e poi inteso piu precisamente esser vero che il Gika, giâ principe di Valachia, quale nell’ estate passata si partl poco soddisfatto di questa Corte, sia giunto in Adrianopoli et introdottosi alia presenza del Gran Sultano, sia stato amorevolmente accolto e datale sicurezza d’esser fra poco rimesso al suo principate, e che di piu li dicesse il primo vizir, che il comando dell’ armi ottomani in quelle parti li sarebbe stato conferite; www.digibuc.ro ANDREI VERESS 33= 64 e perche si conferma con lettere di Transylvania esser insorta una solleva-tione de’ villani nella Valachia contro quel modemo principe, per il peso delle contribuzioni intolerabili, si va discorrendo esser questa una mentione e pratica secreta de’ medesimi Turchi per haver un pretesto di rimuoverlo dai govemo e rimettervi il predetto principe Gika, conformemente l’inten-tione datagli. (Roma. Arch. Vat. Nunz. di Germania voi. 191). Hof-Expedition vom 1. Februarii 1672, wegen gueter Verwachtung durch die hiesige Stadtguardi oder sonsten, des von Grăz nacher Schottwien ge-brachten wallachischen Bischofs Gabrielen Miakich1). B. Der Rom. Kais. Mt. etc. Herrn Ugarde Freiherrn etc. zuzustellen, welcher so wiel Mannschaft, nebenst darzue gehorigen Officier, als er zu ge-nuegsamber Verwacht- und Verwahrung invermelten arrestirten wallachischen Bischofens zu Schottwien fur nothig befindet, dahin zu commandiren, wissen wiirdet, massen auch wegen des gewohnlichen Reis- und Zehrungs-Unkostens fur bedeute Mannschaft, an die lobliche Kaiserliche Hof-Cammer die behorige Erinderung beschieht.—Hoffmann 5. Februarii 1672. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 341. Pag. 99 şi 124, 134). 1) Această notiţă nu priveşte pe Gligoraşcu Vodă, fiind însă de interes românesc am găsit de cuviinţă a o copiâ împreună cu celelalte cari mai urmează asupra arestării acestui episcop român, poate de prin Istria sau Croaţia, care pare a fi necunoscut în ierarhia română. 3. Februarii 1672. Adrianopel. Casanova an Kaiser Leopold. Der moldau-ische Fiirst, umb daselbst confirmirt zu werden, ist bereit auf der Reis ge-wesen, aber mit der Confirmation wieder zuriickbefehlcht worden; man vernimmt aber, dass selbige Rebellen ihn nit wollen einlassen. Der Walla-chische seie auch wegen der Confirmation alldort, so man vermeinet, dass er’s erhalten wiirde; wiewohl sich etliche stark bemiihen den Gregorasco, so durch Venedig dahin kommen, und Perdon erhalten, zum Fiirstenthumb wieder zu verhelfen. (Wien. Staatsarchiv. Turcica). Hofkriegsrath an die Hof-Cammer, am 5. Februarii 1672. Intimatur, dass ein gewisse Mannschaft sambt darzue gehorigen Officier zur Verwachtung des wallachischen Bischofens Gabriel Miakich von hiesiger [Wiener-Stadtguardi nacher Schottwien geschickt werde, pro Verschaffung denen] selben der Reis- und Zehrungs-Unkosten. (Wien. Kriegsarchiv. Pro'okoll 342. Pag. 59). 9. Februarii 1672. Adrianopel. Casanova an Kaiser Leopold. Der Gre-£orasco, so unlângst durch Venedig dahier kommen, wurde anieczo von Con- www.digibuc.ro 333 PRIBEGIA LUI GLIGORAŞCU VODĂ PRIN UNGARIA ŞI AIUREA 65 stantinopl beruefen, wiederumb Fiirst in Wallachey zu werden; wiewohl man vor wenig Tagen noch andere Meinung gefiihrt. Die Ursach seie, dass die Wallachen unter sich selbst uneiiug gewesen, ihren Fiirsten, und die zu dessen Zeit tyrannisirt, verklagt haben, wie von den Vornembsten waren damals vor zwei Tagen bei der Nacht gefangen genomben worden, wurden iibel tractirt; der Spatar oder General seie entrunnen. Ob dieser Fiirst seine Dankbarkeit vergessen wird, seie mit der Zeit zu sehen. (Wien. Staatsarchiv. Turcica). Hofkriegsrath an die Hof-Cammer, am 17. Februarii 1672. Pro Verschaf-fung Unkosten zur Abfiihrung des zu Schottwien verhaften wallachischen Bischof, Gabriel Miakich nacher Glatz. Dann wird ihr des Ugards Bericht beigeschlossen, dass der nacher Schottwien commandierten Mannschaft bis dato nicht ein Stiick Brod gereicht worden, wie sonsten gebrăuchig, dass einem Caporalen des Tags 30, einen Gefreiten 24 und einem Musquetierer 15 Kr. gereicht werde, umb derselben solche zureichen. Ugard solie den zu Schottwien verhaften wallachischen Bischof Gabriel Miakich von dannenbis nacher Znămb convoyren, und dem alldorten commen-dierenden Souches’ischen Officier iiberliefern lassen. Souches’ Oberstlieutenant intimatur, das3 der Ugard Befelch [hat] den zu Schottwien arrestierten wallachischen Bischof Gabrielen Miakich nacher Znămb zu convoyren, welchen derselbe zu iibernehmen und nacher Glatz zu iiberbringen. Hauptmann zu Glatz solie den zu Schottwien gefangenen wallachischen Bischof Gabriel Miakich, so nacher Glatz gefiihrt werde, iibernehmen und wohl verwahren lassen hat. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 342. Pag. 74 — 75). 26. Februarii 1672. Adrianopel. Casanova an Kaiser Leopold. Der Grego-rasko, so von Wien durch Venedig dahier kombtn, seie widerumb Fiirst in Wallachey, und ihme befohlen worden, sich zum Krieg fertig zu machen. Bishero hore man nicht, dass er etwas iibles von heraussen geredet hătte, sondern wie er sich gegen den Ianaki verlauten lassen, dass er die Teutsch gekonnet, denenselben geneigt gewesen, und nunmehr nach empfangenen Guetthaten, noch mehr geneigt sein werde. Die in Verhaft genombene Wallachische Boiaren oder Barones liegen noch gefangen, und man meinet, dass sie der neue Fiirst mit sich fiihren, und weilen sie das Land sehr tyrannisirt haben sollen, die Reitung von ihnen nehmben werde. (Wien. Staatsarchiv. Turcica). 2} A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. II. www.digibuc.ro 66 ANDREI VERESS 334 Graf de Souches, wegen der Zehr- und Unterhaltungsmittel den nacher Glatz fiihrenden wallachischen Bischofen, Gabrielen Miakich. B. Auf die lobliche Kais. Hof-Cammer umb ohnbeschwerte behorige Verord-nung allermassen Ingebeten, und nicht mehrers den billich ist, in Freund-schaft zu remittiren. — Hoffmann j. Marţii 1672. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 341. Pag. 156). Boheimbische Hof-Canzlei vom 16. Marţii 1672. Pro Wissen der Lands-hauptmann[schaft] zu Glatz, wegen Tractirung des wallachischen Bi-schofs und anderer dahin gebrachten Arrestanten zu verbescheiden; auch in causa desselbigen Commando halber. (Wien. Kriegsarchiv. Piotokoll 341. Pag. 205). Hofkriegsrath an die Boheimbische Hof-Canzlei am 24* Marţii 1672. Wird beantwortet auf den 16. Marţii, wegen des wallachischen Bischofs und 4 andern gefangenen Ungarn zu Glatz, und des Landhauptmanns allda vermeinten zustăndigen militârischen Commando. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 342. Pag. 130). Hofkriegsrath an 'Casanova am 28. Marţii 1672. Antwort auf sein Re-lation vom 9-ten Februarii, dass die Tiirken ihre Kriegspraeparatorien con-tinuiren, und der Fiirst in der Wallachey Gregorius Gika von der Porten wieder restituirt werden solie, mit Erinderung was diesseits fiirgegen Ver-fassungen gemacht werden. Solie ermelten Fiirsten in guter Devotion er-halten, deme sein Pension, jăhrlich pro 3840 fl. in Măhren noch dato fortlâufe. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 342. Pag. 143). 5. Aprilis 1672. Adrianopel. Casanova an Kaiser Leopold. Die moldawische Rebellen hâtten dem confirmirten Fiirsten gewichen; dieser seie in der Re-sidenz Iasche angelangt und ihne in Polen entflohen. Von den Wallachen, so sich in Vechiai niedergelassen *), in der Remon-stranz Meldung zu thuen, hab er, Resident, nit fiir gut gehalten, dardurch kein Kleinmiithigkeit zu erzeigen, als wann Euer Kais. Mt. nit machtig wăren diejenige aus ihren Landt zu vertreiben, so sich wider deroselben Willen darin gesetzt haben. Bei vorstehenden Krieg, in welchem der Bassa in Bosna mit allen Volkern erscheinen muss, wiirdt sich gute Coniunctur ereignen, diese Leut, wofern sie sich Euer Kais. Mt. nit unterwerfen, zu vertreiben. Es wâre aber gar gut, diese Leut mit der Giiete zur Unterthă-nigkeit zu bringen und ihnen ein Stiieck Landts einzuraumen, in Ansehung sie gar gute Soldaten seint. (Wien. Staatsarchiv. Turci ca). x) Poate să fie nişte Români, stabiliţi prin Bosnia şi veniţi acolo de cine ştie unde, izgoniţi poate de vrăjmaşi de pe la vetrele lor strămoşeşti. www.digibuc.ro 335 PRIBEGIA LUI GLIGORAŞCU VODĂ PRIN UNGARIA ŞI AIUREA 67 Copia decreti an die lobliche Boheimbische Hof-Canzlei in causa, dass dem wallachischen Vaivoda, ungeachtet er von der Ottomanischen Porten in ein Fiirstenthumb wieder eingesetzt worden, seine Pension noch gleich-wohlen lănger continuirt, doch anbei Achtung gegeben werden solie, damit nit etwa Unrecht erheben werde. B. Der Rom. Kais. Mt. etc. Herrn Grafen von Hohenfeld etc. zur Nach-richt zu communiciren. — Dorsch 18. Maii 1672. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 341. Pag. 345 şi 342 pag. 220). Boheimbische Hof-Canzlei vom 21. Maii 1672, berichtet, dass des Wai-voda in der Wallachey Pension aus Măhren erhoben und anderwărts assig-nirt worden. B. Der Rom. Kais. Mt. etc. Herrn Grafen von Hohenfeld etc. zu communiciren, weilen in der Ietzten, auf dieses Jahr gemachte Repartition, die zwo in der N. o. Rubrik allegirte Beilagen und Specificationes der Pensionisten nicht mit eingereicht worden, ob demnach er, Herr General Commandant selbige noch wollte eingeben Iassen. — Dorsch 27. Maii 1672. (Wien. Kriegsarchiv. ProtokoJl 341. Pag. 353). 24. Maggio 1672. Venezia. M-r Varese arcivescovo d’Adrianopoli nundu către cardinalul Altieri la Roma. II fratello della principessa di Valachia (la quale esso principe vi lascio gravida) comparse qui pochi giorni sono, per condurla al consorte con tutta la famiglia, havendo lasciato a’ confini della Bossina cin-quanti cavalli per scortarviela. (Roma. Arch. Vat. Nunz. di Venezia voi. 112). Von Spankau erinnert vom 15. lunii 1672 des wallachischen Fiirstens Werbung, etc. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 341» Pag. 448). Von Spankau vom 17. Septembrie 1672, aus Kaschau. Rabbata schliesst bei von Bârsony Schreiben in causa, wie er sich wegen der Rebellen und der Pauren, so die Catholische sehr verfolgen, zu verhalten. Pressburger Cammer legt bei, was die Zipser Cammer und der Bischof zu Erlau erindern von bemelten Treffen, was in selbigen geblieben, worunter ein vornehmer Rebeli; auch dass der Gika zu ihnen gehen thue. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 341. Pag. 712). Hofkriegsrath an Stephan Chiaki am 25. Septembrie 1672. Solie den vor-nehmbsten Praedicanten zu Leutsch zu si :h fordem, und von demselben die vom Fiirsten in der Wallachey, Gregorio Gika empfangene Brief begeh-ren, oder wenigist derselben contenta sagen und anhero berichten. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 342. Pag. 478). 25* www.digibuc.ro 68 ANDREI VERESS 336 Copia Gutachtens gen B. H. C. in causa, dass dem Herrn Baron von An-drimont an des Gika wallachischen Fiirsten Pension 320 fl. monatlich, 1200 fl. angewiesen worden. Beschluss. Der Rom. Kais. Mt. etc. Herm Grafen von Hohenfeld zur Nachricht zu communiciren. — Dorsch 28. Decembris i6j2. (Wien. Kriegsarchiv. Protokoll 341. Pag. 823). * Stampe contemporane referitoare, de interes român: Giovanni Gregorio Gika Principe di Valâcchia 20 Anno 1663. A. Bloem del. Corr. Meyssens, fee. Viennae. (Format mm.). Reprodus în Angyal Dâvid: Kesmârki Thokoly Imre voi. 1. (Budapest, 1888) p. 57. Gregorio Sika (!) Principe di Moldavia etc. Anno 1.664. f • Toorenvliet del. G. Bouttats Univers. Viennens. scuip. fe. (Format isXz9 cm. cu flori în colţurile portretului). CostantincT Serbano Principe di Valacchia etc. A. Blouem del. II Bianchi fee. (Format acelaş). Ambele în opera lui Gualdo Priorato: Historia di Leopoldo Cesare voj. I. (Vienna, 1670) p. 482. (Anexă). Kurtzer Bericht iiber die Entsatzung Lewentz, und darbey erfolgten harten Feldt-Schlacht zwischen Ihr Excel. Herm Feldt-Marschalln Grafen de Souches, und Gregorii Gika (!) Fiirsten ausz der Moldaw, den Vesier von Offen, den Bassa von Erla, Zolnock, Newhâusel, und Aly Bassa von Gran, geschehen den 19. Tag Monats Julii 1664. Zu Augsburg, bey Elias Wellhofer Brieffmaler, bey unser lieben Frawen Thor. (4-0 2 foi cu text). Biblioteca Contelui Alexandra ApponyiNo. 911. Abbildung des Treffens und Entsetzung der Stadt Levens. (Folio, lângă părău două cete cu însemnarea: Tartaren und Moldauer). www.digibuc.ro COMEMORAŢIA LUI JULES MICHELET DE N. IORGA MEMBRU AL ACADEMIEI ROMANE Şedinţa dela 30 Maiu 1924 I In anul când Franţa comemorează pe marele visionar care a fost Jules Michelet e pentru noi o datorie specială să ne gândim la dânsul. In adevăr, în momentele când, precum spune un alt Francez a cărui vieaţă a fost mult timp strâns legată de renaşterea noastră naţională şi care a crezut că are datoria de a nu uită niciodată ceasurile de mulţumire gustate în Moldova lui Gri-gore-Vodă Ghica, poetul Edouard Grenier, soarta ţărilor noastre era în discuţia «areopagului de regi», gloriosul scriitor prindea un amănunt din frământările anului 1848, incidentul de eroism femeiesc al doamnei Rosetti alergând în ajutorul soţului ei prins şi trimis în exil, pentru a înfăţişă lumii care-1 cetiâ cu pasiune drepturile noastre la simpatia ei mişcată. «Via inteligenţă a acestui popor aşa de năpăstuit» câştigase simpatia acelui care a urmărit în lungul curs al vremurilor, dela Romani până la Revoluţia franceză, scânteierile sufletului popoarelor. El se simţise cuprins de compătimire la povestirea incidentelor din care se alcătueşte «marea execuţie a României, aplicată din când în când, după bunul plac sau 26 A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. II. www.digibuc.ro 2 N. IORGA 338 interesul cotropitorilor dela Nord», prefăcând în «robi albi», mânaţi la robote şi la cărat de provizii, milioanele de ţărani, de nobilă rassă, cari locuesc văile şi şesurile noastre. El urmărise desbaterile adunării ţărăneşti din Bucureştii revoluţiei ţărăneşti neizbutite şi despre simţul politic şi social al acestor desproprietăriţi— căci aceasta a fost de fapt situaţia majorităţii ţărănimii noastre timp de trei veacuri — el se rostiâ astfel: «aceşti ţărani dădură atunci cele mai frumoase dovezi de bună judecată, de vorbire frumoasă şi de aleasă simţire. îndrăznesc a spune că poate în nici o ţară nu s’ar fi putut găsi la locuitorii satelor un mai puternic bun simţ strămoşesc şi în acelaş timp o dreaptă şi pătrunzătoare judecată, însuşiri pe care cei de sus îşi închipuie că le au numai ei»1). Părere deosebit de preţioasă, din partea aceluia care mai târziu, în răgazul bătrâneţelor, era să încerce acea admirabilă explicare a sufletului popular, acea «Volkerpsycho-logie» fără categorii artificiale şi metafizice îmbâcsite de cuvinte tehnice, care e «Le peuple». Ridicându-se mai sus însă de această preţuire a stratelor fundamentale dela noi, cugetătorul istoric, care înţelesese dela început că orice studiu istoric pleacă dela istoria universală pentru a înţelege şL se întoarce pentru a verifică tot la istoria universală, se închină înaintea sforţărilor îndelungate ale unui neam duşmănit veşnic de toţi vecinii săi fără să aibă — şi adaug: chiar şi până astăzi, când stau sub apăsarea aceluiaş vechiu blestem — măcar mângâierea Ungurilor şi Polonilor că se cunoaşte pretutindeni «gloria suferinţilor sale». «Opt milioane de oameni de aceeaş limbă, de aceeaş obârşie, unul din marile popoare ale lumii, trăiau neluaţi în seamă.» Gâceşte, marele gâcitor, că, neavând «furia Ungurului», acest popor de o latinitate al cării adevărat caracter, de emigraţie rurală, nu-1 putea bănui, se ţine prin «două însuşiri care l-au făcut să se ridice de câte ori a fost doborît: » răbdarea şi mlădierea». Intuiţia lui minunată îl face să descopere preţul pe care-1 are în cântec şi artă produsul, nesfârşit de variat şi încântător de simplu în mijloace, al imaginaţiei şi * *1 Traducerea d-lui profesor D. Munteanu-Râmnic. www.digibuc.ro 339 COMEMORAŢ1A LUI JULES MICHELET 3 simţirii româneşti creatoare: cuvintele lui sunt, cred, cea dintâiu apreciere a acelei contribuţii a noastre la elaborarea frumosului în omenire pentru care abia astăzi începe a se deschide înţelegerea marilor naţiuni. Pasionatul de fenomene etice a cules din spuse despre o ţară pe care n’a văzut-o, poate şi pentrucă n’am ţinut să i-o arătăm, recunoscătoare, moralitatea fără cârjă de legi şi suliţă de supraveghere a maselor ţărăneşti şi acea ospitalitate împărătească, în cele mai umile condiţii, pe care o descrie ca şi cum el însuş, călătorul prin imaginaţie peste ţări şi peste secole, s’ar fi împărtăşit de zâmbetul ei neprefăctit. Pasărea de sub straşină, barza de pe coperiş, spune el, întră şi ele în rândul oaspeţilor pentru cari nimic nu se cruţă dintr’o agonisită săracă. Din Alecsandri, din încercările lui Rosetti, pe care nu trebuie să-l scădem de hatârul teoriilor de rassă, ci, criticând caracterul difuz al frazei sale de romantic, să recunoaştem vibraţia byroniană a versurilor tinereţei sale, din cântecul popular acomodat şi completat de cel dintâiu, curiosul de orice manifestare sufletească a cules cât îi trebuia pentru a spune că avem şi noi o literatură prin care, fără atenţia universală pentru a ne adresa ei, naţia noastră «şi-a vorbit sieşi, inimii ei, despre durerile şi bucuriile ei». «Nimic nu m’a interesat mai mult», declară el, «cu privire la sufletul acestui tânăr popor decât datinile, cântecele din care acest copil — care părea» (după contrafacerea lui Alecsandri, pe care, ca şi Merimee într’un foileton contemporan a simţit-o) «că nu ştie decât să iubească, să culeagă flori şi să suspine, — se ridică deodată ca să vorbească bărbăteste, lăsând să iasă la iveală ceeace-i meneşte viitorul». 3 Poetul interpretărilor istorice, care era de mult un profet al vremilor sale, nu e indiferent fată de ursitele noastre si caută a le fixa liniile principale. Cunoscând boierimea numai în faza ei de atunci şi numai după caracterizarea adversarilor ei, el o înlătură din iubirea lui şi la dânsa se gândeşte, de sigur, — ca şi atâţia alţi scriitori francezi — când vorbeşte de «moravurile cam uşoare, cel puţin la oraşe, unde», adauge el, «populaţia e foarte mult amestecată cu străini». Viitorul nostru nu-1 vede asigurat decât după împroprietărirea ţăra- z5* www.digibuc.ro 4 N. IORGA 34® nului. Pentru dânsul, pentru acest «popop>, el cere «o bucată de pământ, din care, prin muncă, să-şi poată agonisi traiul, să-şi poată hrăni soţia şi copiii». Dar totdeodată acel care vorbeşte despre «poporul de opt milioane» absolut omogen înţelege că trebuie să i se dea o ţară unică pentru un popor perfect unitar. Vorbind de nepăsarea, care nu putea fi evitată în aşa de grele împrejurări, a guvernului revoluţionar din 1848 faţă de revoluţia românească, făcută, poate chiar prea mult, pe baza singurelor idei franceze, el observă că Franţa nu poate da decât «lacrimi pentru cei ce au crezut în ea şi ea nu i-a ajutat». In curând Franţa eră să dee şi acest ajutor, fie şi printr’un regim pe care inveteratul democrat sentimental nu-1 putea admite, acela al unui împărat totuş cu aceleaşi concepţii ca acest crainic al drepturilor populare şi naţionale. Dar ceeace dela o naţie soră ni e mai scump chiar decât acest ajutor e înţelegerea simpatică. In această privinţă nimeni nu l-a întrecut pe Michelet şi-mi îngăduiu a comite o indiscreţie, o gravă, dar dulce indiscreţie, redând dintr’o admirabilă scrisoare a acelui care în atâtea privinţe îi calcă pe urme, marele istoric al străbunei sale Galii, d-1 Camille Jullian, rândurile în care vorbeşte de «acea Românie în care a fost odată, în jurul acelei Albe astăzi înviate, un Stat celtic, unde a fost acea sfântă regalitate dacică, una din adevăratele minuni ale antichităţii, unde au trăit acele colonii romane pe care suntem obişnuiţi a le admiră şi în care s’a petrecut, de o sută douăzeci de ani, acea prodigioasă ridicare a poporului care e una din gloriile umanităţii modeme» 1). II Spiritul lui Michelet, şi în ce ne priveşte pe noi, ca şi în ce priveşte esenţa lui nobilă şi fecundă, n’a dispărut deci, din x) «Cette Roumanie oii il y eut jadis, autour d’Albe aujourd’hui ressuscitee, un £tat celtique; oii il y eut cette sainte royaută dace qui est une des justes merveilles de 1 ’antiquită; oii il y eut ces colonies romaines qu’il est convenu d’admirer, — oii il s’est passă, depuis cent-vingt ans, ce prodigieux redressement de peuple qui est une des gloires de l’humanită moderne; — oii il y a tant d’amitife franţaises»; scrisoare din 20 Aprilie 1924. www.digibuc.ro 34i COMEMORATIA lui jules michelet 5 Franţa, undş l-a atacat adesea o critică, ce se inspiră din raţionalismul german, de mult incapabil de sintesa lui Ranke şi puţin respectuos de aceea, mai rece, a lui Lamprecht, şi din acele practice de seminalii erudite, care pregătesc ştiinţa, dar n’o reprezintă, cum n’o reprezintă nici o anumită pătrundere a filozofiei de termeni. A-l defini e o îndrăzneală pe care totuş mi-o impune momentul. Apariţia lui Michelet în literatura istorică franceză ar părea că poate fi pusă în legătură cu triumfătoarea revelaţie de trecut a lui Châteaubriand, care n’a lăsat numai învierile uimitoare din operele sale de imaginaţie, ci a dat, în acelaş stil de un neimitabil farmec al coloarei, de un măreţ răsunet, şi tablouri de vieaţă adevărată în «Etudes historiques». S’a vorbit şi de Vico, genialul comentator italian al istoriei, ale cărui formule l-ar fi fermecat. Şcoala de istorie germană l-a reclamat pentru dânsa — şi acest visător de înfrăţiri universale a iubit pe Germani pentru marele avânt de idei dela începutul secolului al XlX-lea ca şi pentru o vieaţă patriarhală care există şi domina pe vremea lui —, atribuind interpretaţiilor filozofice ale trecutului, revelaţiilor ei de filozofie istorică concepţia primordială a operei lui Michelet. De sigur că nimeni dintre aceia cari şi-au trăit tinereţea în vremea când sunau trâmbiţele de aur ale marelui romantic francez n’au putut scăpă de influenţa lui. In «Studiile istorice» ale lui Châteaubriand, care nu trecuse prin ceeace mai târziu s’a numit pregătirea de specialitate, ci găsiă de atâtea ori din genial instinct adevărul, nu este însă nici dorinţa măcar, cu atât mai puţin putinţa de realizare a marilor sinteze în care o explicaţie se leagă de alta şi din mulţimea lor orânduită se desface o întreagă operă, în liniile ei principale, cu elementele ei generatoare şi forţele ei de impulsie, ceeace formează meritul de căpetenie al lui Michelet. Vico dă cadre mai interesante pentru el decât conţinutul: pe scriitorul francez însă o nesfârşită iubire îl apropie de acest conţinut însuş. www.digibuc.ro 6 + N. IORGA 342 Iar, dacă orizontul istoric s’a lărgit imens printr’o cugetare îndrăzneaţă al cărei focar a fost în Universităţile germane de acum o sută de ani, nimic din caracterul abstract, din reducerea la tema de ideologie, din violentarea adevărului constatat pentru a se ajunge la rezultate cu atât mai seducătoare, cu cât erau mai false, n’a răsbătut în mentalitatea romanică, setoasă de senzaţii, lacomă de experienţe, capabilă de a crea fiinţe vii şi scene în mişcare, fără să piardă firul care singur permite înţelegerea, a scriitorului francez. Antagonismul e, pe de altă parte, desăvârşit între această concepţie organică, biologică şi psihologică, a vieţii trecute, între această necontenită punere în legătură a vieţii care a fost cu vieaţa care este şi chiar cu vieaţa care se poate prevedea, cu aceea care trebuie să fie, şi între acea prelungire a concepţiei creatorilor de constituţii dela capătul filozofiei secolului al XVIII-lea, a revoluţionarilor îndrăgiţi de noi orânduiri mecanice, bune pentru oricine, sau măcar între spiritul aplecat spre desluşirea şi discutarea aşezămintelor de ieri pentru folosul tendinţ:lor politice actuale, care se întrupează în Guizot protestantul, pe care Michelet l-a înlocuit un timp în învăţământ fără cea mai mică dorinţă de a i se asimila. E o greşeală aceea de a înfăţişa în domeniul spiritului uman generaţii spontanee, una fără raport cu alta, izbucniri de individualităţi misterioase, fără derivaţie din materia rassei sau din curentul gândirii. Dar e o greşeală tot aşa de mare, făcută prea adeseori în domeniul istoriei literare, chiar când depăşeşte merginile mai înguste ale filologiei aplicate la producţii primitive, de a crede că orice nouă manifestare sufletească poate fi urmărită în toate elementele ei de împrumut, aşa încât, odată găsite elementele de adiţionat, nu rămân decât amănuntele, adesea banale sau chiar triviale, ale unei biografii cercetate critic. Sângele lui Michelet, ţara originii sale au avut de sigur asupra lui o influenţă care nu se poate atinge mai de aproape. Din ele i-a venit acea violenţă în a ataca problemele, acea furie în a le bruscă, acel avânt luptător faţă de greutăţile explicaţiei, să zicem chiar acea lipsă de discreţie, de delica- www.digibuc.ro 343 COMEMORAŢIA LUI JULES MICHELET 7 teţă, de simţ al complexităţii nesfârşite a lucrurilor umane care e în instinctul aristocraţiilor. E interesant de considerat, din punct de vedere al sufletului de clasă şi de educaţie, deosebirea de înfăţişare în domeniul istoriei universale între 3 j sinteza de amvon a episcopului Bossuet, între procesul-ver-bal înviorat de patima frondei al nobilului de «robă» Voltaire şi între poezia cuceritoare, între sgomotoasa năvălire în idei şi stil a acestui plebeian, care tratează faptele şi amănuntele istorice ca un soldat al Republicei câmpul de luptă al Europei invadate şi supuse prin farmecul încrederii în sine. Şi în pornirea contra unora, buni de distrus, în larga frăţie, în calda îmbrăţişare a altora, e acelaş suflet al masselor, fanatic şi generos, îmbătându-se din înseşi manifestaţiile lui spontane şi sincere. E şi, cu toată copilăria lui închisă într’o casă de muncitor sărac, un om al naturii. Chiar când gustarea ei e refuzată unei generaţii, ea aduce la naştere ca un fel de misterioasă moştenire a ei; simţi că ea a văzut-o cu alţi ochi decât ai ei, cari-şi transmit senzaţia peste hazardul naşterilor, ce nu rup firul unităţii de rassă si de familie. Cu viziunea aceasta ereditară 3 i Michelet se va simţi între lucrurile din jurul umanităţii ca şi în mijlocul zbuciumului, muncii şi suferinţii, înfrângerilor şi izbânzilor acestei umanităţi înseşi. Şi ceva din înţelegerea frăţească a Sfântului Francisc se va revărsa asupra celor ce trebuie însufleţite prin noi când, la bătrâneţe—a fost el vreodată bătrân ? —, a atins acele teme grandioase, de loc indiferente în desvoltarea spiritului său, care sunt Pasărea, Insecte, Muntele. El e un om de pe lumea aceasta între produsele artificiale ale bunei educaţii, ale instrucţiei îngrijite, ale metodei şi dresajului. Vrea sa înţeleagă şi dă înţelegere celorlalţi; are nevoie să simtă şi face să simtă ceilalţi; îi arde de luptă, de amestecul în luptele pe cari le-ar fi luptat şi anume de cutare parte şi, sub cutare şef, şi pe cetitorii mai puţin înarmaţi ca să reziste, ba momentan şi pe cei mai tari, îi târăşte cu dânsul sub steagul pe care la un semn din bagheta lui de mag îl prind, iarăş vii, mânile cari au putrezit de mult. Lăsând la o parte negura de dimineaţă din Introduction â Vhistoire universelle dela 1831, plină de cultul simbolelor, www.digibuc.ro 8 N. IORGA 344 îmi aduc aminte de vibraţia de comprehensiune şi de simpatie cu care am străbătut, foarte tânăr profesor, acel Precis de Vhistoire moderne, care e una dintre cele mai mari din cărţile mici. Patru secole trăiau cu o intensitate extraordinară: straniul vrăjitor ştiuse să atingă totdeauna punctul precis de unde pleacă fibrele capabile de a trezi din morţi. Este acolo o absolută înţelegere integrală şi unitară şi anume prin suflet, nu ca în alte încercări, cari niciodată nu duc la altceva decât la iluzii, prin definirea instituţiilor, prin aruncarea în bloc a fenomenelor sociale şi economice. Cunoşteam prelucrarea în ceva mai vast a acestei interpretări în cărţile de şcoală ale lui Victor Duruy, aşa de mult influenţat de dânsul; contactul cu originalul însuş avea însă cu totul altă putere, Am înaintea mea ediţia din Bruxelles dela 1840 a acelei «Istorii a Romanilor» care însemna pentru acest om al intuiţiei fulgerătoare, cu tendinţe spre scăpărări trecătoare de spirit, spre comunicări imediate de splendide impresii, o disciplină. Dela început el se ridică împotriva «disertaţiilor» de modă academică, a expoziţiei de substrucţii critice; ceeace cutează a înfăţişă, spune el, e istorie. O revelaţie a naturii romane, aşa cum era atunci, începe. Ii trebuie să ştie ce zice pământul, îi trebuie să vadă forma actuală a eternităţii rassei. Chiar dacă n’a fost acolo, îi capătă noţiunea exactă prin acea transfuzie tainică de care sunt capabili numai marii instinctivi. Datinile de azi sunt psihologie istorică acumulată. Un gest al Cesarilor e în manifestările de orice clipă ale cui le are sângele şi cerinţile sufleteşti. Istoria întârzie fiindcă vădit istoricul e fermecat si retinut j » de o geografie în care rezidă cele dintâiu explicaţii. Mai târziu, în «Tabloul Franciei», acest ignorant al ştiinţei pământului ne dă cea mai admirabilă gâcire a sensului pe care ţărâna patriei sale o are în toate locurile, peste toate ţesăturile lăuntrice şi sub toate aspectele exterioare. De aici înainte el trăeşte între oamenii pe cari i-a chemat, i-a convocat. Ii judecă după normele neschimbate ale sufletului omenesc, dar caută în nevoile lor de vieaţă perspectiva exactă din care trebuie să fie priviţi: adevărul istoric nu e alta decât aceasta. www.digibuc.ro 345 COMEMORATIA LUI JULES MICHELET 9 Acest adevăr de impresie, spune el dela început, nu e o simplă gâcire profetică. De fapt ştiinţa germană contemporană nu putea da mai mult decât în notele şi excursiunile lui. Dar nu pentru ele e făcută cartea; prin ele se apără numai împotriva criticei de detaliu, şi, chiar când se înşiră fragmentele de text, spiritul scapă adesea pentru un nou sbor, alături si mai sus. i Contactul continuu cu realitatea, înţelegerea unităţii ce se ascunde sub jocul ameţitor de variat, dar înţelepţeşte co-herent al aparenţelor, recursul la ceeace este pentru a înţelege ce a fost — ar fi putut să adauge şi scăpărarea de lumină a acelor paralelisme, care jignesc numai spiritele înguste —, iată noua vădire de metodă pe care o aduce. încă din 1835, un subiect străin îl atrăsese: vieaţa lui Luther. Nu e o carte de luptă, cum s’a zis. Acest catolic în luptă cu dervişii credinţei sale respecta nesfârşit Biserica sa, «biata maică bătrână a lumii moderne, bătută de fiul ei». Cum din istoria Romei nu se desface, ca pentru alţii, admiraţia formei republicane sau respectul puterii Cesarilor — pretutindeni fiind numai necesităţi istorice, dar mai ales oameni şi obiceiuri —, aşa şi aici, în vremea marilor ciocniri politice, a revoluţiilor al căror rezultat e totdeauna supus blestemului celor cari le-âu făcut, povestirea, extrase de text care sună ca o veche spovedanie venită peste veacuri, se ţine pios liniştită. Visa de o istorie a creştinismului însuş, unde ar fi introdus prin cotloanele dogmelor şi coridoarele înguste unde se sugrumă divergenţele o notă ce ar fi readus la om, la omul singur, o religie care n’a fost, de sigur, făcută pentru teologii de mâne, când loviâ aşa de simplu şi de minunat în teologii de ieri. Dar de mult încă el începuse istoria Franciei sale. E superioară această operă acelor dela început? Nu cred. Şi data aceasta o informaţie de o extraordinară bogăţie o susţine; niciodată un director de arhive n’a fost mai încântat de sarcina sa şi nu s’a bucurat mai mult de nesfârşitul pitoresc al mărturiilor contemporane, al îngânărilor seculare, al recunoaşterilor solitare. Din această imensă cunoştinţă a amă- j > > www.digibuc.ro IO N. IORGA 346 nuntelor, din marea iubire pentru caracteristicul pe care-1 cuprind iese însă în stil o sacadă continuă, un amestec al icoanelor fugare care nu se pot suprapune. Dar mai este ceva care înlătură seninătatea construcţiilor în adevăr sănătoase în care intensitatea vieţii în interior nu sguduie soliditatea sub-structiilor, nu turbură desfăşurarea liniştită a linilor dominante. Concepută fiind, cum zice el însuşi, «la fulgerul revoluţiei din Iulie», când «o mare lumină s’a făcut şi a descoperit Franţa», el poate afirmă cu dreptate că «a văzut Franţa cel dintâiu ca un suflet şi o fiinţă», că vieaţa ei cere întregime, că «organele ei sunt toate solidare şi nu lucrează decât în ansamblu», că «funcţiunile ei se leagă», că «totul influenţează asupra totului», că e o mişcare «sintetică de provocat, fără care nu poate fi istoria, definită ca «învierea vieţii integrale». I se pare că dela al treilea volum, care începe cu restauraţia ideilor romane sub Filip-cel-Frumos, a devenit mai «uman», mai istoric, şi, sub influenţa, crede el, a operei, despre psihologia populară, a lui Grimm. De fapt, aceste schimbări, din afară, se introduseseră în spiritul lui, deviindu-1. Se credea la început mai mult scriitor decât istoric, cum a ajuns mai târziu. E tocmai contrariul. Scrise cu calm, întâiele volume corespund, cu mai puţină vigoare şi căldură, Istoriei Romei, dat dela o vreme pasiunea politică străbate: povestitorul trecutului regal se aruncă la 1848 — el zice aiurea că a pornit încă din 1845 —, în izbuc-nire ’n plin a urilor celor mai nebune, care se poate înţelege numai când cineva scapă de sub stăpânirea sistemelor care au produs-o ca şi a indignării pe care o trezeşte insanitatea cruzimilor ei. E un strigăt de pe baricade, cu incohe-renta lui, cu stridenta accentelor ei de furie. Profetismul lui Victor Hugo, biblismul fulgerător de anateme al lui Lamen-nais e în aier, paradoxul negativ al lui Proudhon molipseşte. Viziuni de friguri trezesc fantome în locul piosului omagiu care deşteaptă morţii. Revoluţionarul de contagiune devine apoi exilatul în provincie al regimului cesarian al lui Napoleon al III-lea. Departe de o lume pe care o despreţueşte şi cate l-a lovit, în vuietul valurilor de pe coasta atlantică, el se trudeşte a găsi vagi formule de viitor. www.digibuc.ro 347 COMEMORAT IA LUI JULES MICHELET II Se întrerupe pentru a urma cu istoria modernă a Franciei, în care duce acelaş spirit de nelinişte şi nervozitate, ca să revie la Revoluţie sub un regim faţă de care n’a avut neînduplecata protestare a prietenului său Quinet. In această vagă ideologie un singur lucru a rămas statornic: ideea naţionalităţii sacre. Pe aceasta o salută oriunde, cu ignorarea primejdiilor ce poate aduce ţării sale realizarea ei în vecinătatea imediată. Ea l-a apropiat de noi. Pentru proclamarea în folosul ei îi stfntem recunoscători. Dar această păstrare a ideii naţionale călăuzitoare atunci când totul se stânge şi se amestecă, îl face scump şi cugetării severe într’o vreme ca a noastră, când iarăş visiunile ideologiei şi-au părăsit mormintele blestemate. Căci credinţa lui nestrămutată a fost că, de câte ori întrebi prin trecutul ei umanitatea, ea-ţi afirmă nevoia formelor organice, de înceată desfăşurare, şi nu prin lăcomia satisfacerilor materiale, nici sub biciul improvizaţiilor revoluţionare, şi că aceste forme organice, pornite din suflet şi dominate de el, eterne ca eternitatea lui, se chiamă naţiuni. www.digibuc.ro UN CIOBAN DASCĂL DIN EPOCA DE TRANSIŢIE A CULTURII NOASTRE DE N. I O R G A MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE Şedinţa dela 6 Iunie 1924 Nu e nevoie să mai spunem că suntem ţara cea mai săracă în memorii, că din această cauză pentru epoce şi lucruri însemnate din trecutul nostru suntem siliţi a înfăţişa numai draparea convenţională din actele oficiale sau caricaturi pasionate din ziare, că tot ce e vieaţă adâncă a masselor, gândire şi sentiment a deosebitelor strate sociale, care au trăit şi ele doar ca şi conducătorii de merit sau de usurpaţie ni rămâne ascuns. Şi totuşi o asemenea informaţie există, numai cât e asâ de uitată, ea se prezintă adesea în forme aşa de înşelătoare asupra cuprinsului, stilul e aşa de pretenţios, de naiv, de haotic, respingând la prima vedere, aşa de grea e găsirea, fără o istorie literară amănunţită ori măcar o bună bibliografie, a acestor modeste produse, încât nimeni, dar nimeni nu s’a ocupat de ele, fie şi numai pentru a le semnala folosul. Nici nu e de nevoie să fie publicaţii prea vechi. Cine povesteşte prin 1870—80 începuturile vieţii sale e adus să atingă atâtea fapte şi situaţii care aparţin unui vechiu regim de care am părea depărtaţi cu sute de ani. Am fost uimit când, acum câţiva ani, am găsit memoriile unui «om de rând»; plecat de pe malurile Siretului-de-sus ca să isprăvească la Bucureşti. Cunoşteam o singură ediţie din ele; deunăzi am găsit o a doua, mai întinsă. După întâia am alcătuit cu mici eliminări si schimbări de formă acea i «Vieaţă a unui băiat dela ţară» ce poate sta cu cinste alături de memoriile Basarabeanului boierinaş, care prin scrisul lui 37 A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tomul II. www.digibuc.ro 2 N. IORGA 35° de ton patriarhal luminează atâta din, vieaţa de provincie, din datinile negustoreşti ale ţărilor noastre la începutul veacului trecut1). Acuma tot hazardul care i-a dat d-lui Gorovei şi mie plăcerea de a fi găsit astfel de mărturisiri sincere şi pitoreşti îmi scoate înainte «omul şi norocul, sau memoriile şi aventurile unui infortunat (sic) de M. A.», — adică Marin Alexan-drescu —, «vechiu profesore, etc.», Bucureşti 1882. E un haotic amestec de zădărnicii umflate si absolut ) proaste şi de note de vieaţă în care autodidactul îmbătat de carte neînţeleasă uită de sine şi spune frumos pe şleau ce a văzut, ce a trăit2). Să încerc a desface, în aşteptarea unei ediţii, atâta din această parte încât să lumineze epoca şi să atragă atenţia asupra operei înseşi. După introducerea asupra răutăţii omului, dovedită şi prin felul cum se taie bivolii la Colintina, asupra greutăţii, pe care o cunoaşte fostul «prefesore», de a învăţă pe «puiul de om», mai puţin inteligent, în socotinţa lui, decât «puiul de pasăre», asupra deosebirii, ce i se pare fără sens, a graiurilor, între care al «Ebreului, Târtanului sau Turcului» cari «blodogoresc tot ca un fel de pasări», asupra diplomaţiei «cu obrazele ca teletinul, ca coaja copaci ului», asupra copiilor rău crescuţi cari «urlă ca şurlicăiele», pentru paza cărora părinţii ar avea nevoie de «câte un dorobanţ sau vătăşel», după consideraţii asupra norocului, el întră, la pagina 30, în materia care ne interesează, prezintând vieaţa lui ca a unui «narator», «infortunat», fireşte, care vorbeşte «domnilor, doamnelor si domnişoarelor». Născut la 1837—8, dată aproximativă, la Gura Sărăţii din Buzău. Părinţi ţărani, dar «avuţi, posedând bun cuprins de vie şi mai cu samă vite, boi, cai, oi, şi de cele mărunte în abundenţă». Tatăl se chiamă Lixandru Sobaru. Urît la naştere 1) Teodor Vâmav „Istoria vieţii mele". Râmnicul-Sărat, 1893, ed. Artur Gorovei; a doua ediţie in volum în colecţia „Minerva". 2) Citează italieneşte aşa: Ne se poco io vidie quem potere somo. Que quanto io pos tuto videno. Totuşi a cetit „Gerusalemme liberata" (p. 9), de bună seamă în traducerea lui Pâcleanu, frumos ilustrată. O citaţie franceză tot aşa, p. 278. www.digibuc.ro 35i UN CIOBAN DASCĂL 3 sau îndată după naştere, încrucişat. La şapte-opt ani e dat la şcoală în comuna Izvorul dulce sau Sărata, «peste un deal şi nişte hârtopi urîte», în seama «respectatului dascăl Stanciu», ca să înveţe a cântă Sfinte Dumnezeule, Pre Tatăl şi să zică Crezul, dar, doriă tatăl pământesc, nu pe nas. Drum greu pe la Istriţa, prin via «Domnicei», pe la Lutăria cu stafii. Nu-s mai mulţi de cinci, şase elevi, unii de trei, patru ani. Neştiind Crezul, Marin e «croit» de autorul zilelor sale chiar în biserică. Un frate mai mare e luat înapoi la plug, «cu cuvânt că, dacă are unul la şcoală, e plătit». O vreme de suferinţă copilărească. Adesea colegii nu vin, fiind «zăpezi mari, viscole, ploi, noroiu şi zloate, căci atunci în adevăr par’că eră altă lume: iarna era iarnă, cu zăpezi mari, gheţuri, geruri, iar vara eră vară, apoi primăvara». O primăvară, primăvară!» Vara altfel, nu se învaţă. Copilul a deprins acolo cetitul, scrisul, «cele patru operaţii simple din aritmetica a mare, se ce numiâ şi bibliotecă, o carte care cuprindea şi din geografie şi din astronomie şi din naturale şi mai multe cunoştinţi frumoase şi folositoare, apoi din ceaslov, cântece bisericeşti» «ca pentru «ghersul» lui. Hărţi nu erau. Un Nenciulescu, «cam logofăt, cam moşnean, cam mazil», îmbrăcat cu fermeneâ şi negru la faţă, îl bate pentru o poreclă : deci refuză a merge la şcoală; de unde corecţiune acasă. «Mă legă şi mă duse legat la şcoală, care se mutase dela domnul dascăl la şcoala zisă domnească.» învaţă pe cale tabla îmmul-ţirii, «de s’auziâ din sat». Şi iată deodată graţia părintească: «m’a pus după oi», în locul ciobanului Dobre. Şaptezeci, optzeci de oi îi sunt în seamă, cu mieii «negri, oacheşi, bălani, gălbiori, bucălăi». Vremea cea mai plăcută din vieaţa Iui, şi o descrie cum poate, neuitând să însemne acolo, pe Bărăgan, paza cocorilor înştiinţaţi să nu mănânce porumb de caraule care ar fi întrebuinţând o pietricică în ghiare, lăsată să cadă jos, ca să nu adoarmă. «Iama se strângeau vitele prin adăpoastele lor; aducere de lemne cu sania, cu târlia, veselie şi bucurie casnică, iar noi, tinerei copii, la şezătoare sau clăci, unde fetele şi femeile cântă doine, spun basme, gâcitori şi fără a sta din mâni se înveselesc în glume». Pe lângă mulţumirea de a prinde cu laţul Z7* www.digibuc.ro 4 N. IORGA 352 «presuri frumoase, pobârci mai măricei, ţinteze, altele rosioare si vrăbii». > > Ajunge regele ciobanilor, un Cir, poruncind să se aducă de acasă «ouă, slănină, muşchiu, nuci, câte-odată o găină sau o raţă», judecând şi pedepsind. «Ii trântiam pe toţi şi chiar pe cei mai mari de vârsta mea; eu fugiam mai tare decât toţi la jocuri, mulgeam oile mai bine şi mai iute, încât singur şi fără povaţa tată-mieu am înfiinţat o stână în curtea noastră... Aveam văcari, porcari şi berbecari, în unire şi cu alţi doi, trei săteni, dară tată-mieu eră cel mai mare; la el cereau de mâncare, îmbrăcăminte, încălţăminte şi adăpost.» Regele scoate însă apă din puţ, «trăgând de giumănări». Dar e şi artist: «nu ştiu de unde si cum învăţasem să cânt si cu fluierul; mă chemau fetele la furci, mai spre toamnă, cu focuri pe bătătură si eu le cântam cu fluierul: hori, biruri, rate, brâul si altele.» Dealtfel, înainte de toate cioban, hrănind oile cu orz şi ovăs, dându-le sare, umblând cu ele şi noaptea, «căci trebuie să umbli şi noaptea dacă vrei să ai oile frumoase». Ba «vara şi toamna mai le băgăm printre porumburi, răzoare şi pe la troscot, astupând clopotele». Casa eră o bucurie. Deschisă drumeţilor flămânzi şi îngheţaţi, «aveâ două camere de locuit şi o tindă sau celar, plină cu saci cu făină, cu mălaiu, slănină, muşchiu şi coaste de râmători, iar peştele îl aduceau locuitorii... Eră ca la casa lui Avram.» Şi cei mai îngrijiţi erau copiii, cărora mama le dădea «lapte dulce cu păsat, cu colărezi, cu foi de făină turtite subţiri numai sdrenţe, ceeace nu vom mai mâncâ poate în veci». In casa patriarhului patima de a dărui trezeşte însă dihonie. Fraţii mai mari protestă. Bătrânul îi face să fie închişi şi bătuţi, după sistemul «cioclovinismului». Dar lipsa de nutreţ îl mută pe tânărul de paisprezece ori cincisprezece ani în Bărăgan, pe valea Ciochinei, la «Ungureanul» Ion Sighireanul. Un fel de «străinătate». Duceâo turmă de «vreo sută douăzeci de capete, toate frumoase şi mai toate cu coadele scurte, astfel că în mersul lor se legănau şi clopotele şi clopoţeii», cu calul roib «foarte deştept şi bun, doară că nu vorbiâ», capabil de a se întoarce acasă dela un capăt de ţară la altul, cu «iapa dereşă ce păreâ trasă prin inel». Cearta iz- www.digibuc.ro 353 UN CIOBAN DASCĂL 5 bucneşte între dânsul şi ciobanul lui Sighireanu. «Mă gândeam acasă, la furcă, la mama, la alde soru-mea». încălţat uşor, cu «nişte ciupici de aceia cu urechi sau cu opinci», îmbrăcat «cu o ghebuliţă blănită, dar la mâneci nu», pleacă pe crivăţ spre Ialomiţa. Trecerea apei în brânci, «târîş ca şerpii», e de tot farmecul. Tot drumul ar fi dealtfel vrednic de-reprodus. Acasă o «bobăreasă» îi prevestise sosirea. Trebui să se întoarcă însă pe Ialomiţa şi să mănânce o iarnă întreagă «mămăligă de meiu îngheţată şi cu brânză roşie, de veche ce era, căci d’a bună nu-mi da». Face cunoştinţă şi cu lupul care fuge, prins la oi, «sub vânt, ca dracul». Vede şi turma împrăştiată şi decimată de lighioană sau «livioană», cum scrie el. Atunci aude «cochilul» Mocanilor că «harnic şi cu cap e băiatul ăla, dar n’are trişte». Dalacul desăvârşeşte ce făcuse fiara. II mângâie spre toamnă, când «se mută hurdumele prin mijlocul Bărăganului», pe Mostişte, la Ulmu, bătrânul «boa-ghen», badiul Ion, care-i explică astronomia, cu «pacte» cu tot, din ceaslov si-1 învaţă a socoti sărbătorile. Profesorul eră împiedecat numai când eră vorba, cum spunea el, «să-şi facă lăzăretul» de libaţiuni terminate cu o cofă de apă întreagă. «D’acl», ne asigură povestitorul, «iară s’a pus pe seriozitate». Altfel, nicio religie: «Mă închinam la toate buruienile, cum se zice: la soare, când răsăriâ, când apunea, la lună, când se iviâ». Dar eră undeva un «schituleţ» unde mergea să se spovedească. Isprăvind, toamna, la «răvăşit», cu Sighireanu, îşi caută alt tovarăş şi abia află un Cojean, Bratu, cu o sută cincizeci de oi, «cu avere de vite, de bucate şi altele», indigen cu părul roşu şi cu şalvari. învoiala: «patru oi pe an şi ajutor cu băieţii miei şi cu argatul, de mâncare, opinci şi o glugă». Cere însă cisme, şi tot le capătă. Tovarăş îi eră unul care ajunse apoi, la Bucureşti, «mălăier, orzar cu căruţa cu cai a lui, cu casă şi cu copii». Lucră şi «bice de curele în şaisprezece, douăzeci de împletituri ce semăna cu şarpele, apoi cojoace mici şi pieptare cusute cu fel de fel de flori cu lână, arnici şi cu fâşii mici de piele colorate». Rămase în această tovărăşie, dar i se pierd oile odată şi, după credinţa poporului, turma, lipsind câteva, «pişcate» www.digibuc.ro 6 N. IORGA 354 astfel, se prăpădeşte. După un nou răsboiu cu lupii, iată-1 acasă, la «sătuc», şi anume prin 1851—2. Află pe fraţii dorobanţi «huituiţi», înstrăinaţi de casă, mama «ocrotind între unul şi altul», tata «ciudat», în luptă cu odraslele. «Huituit» şi el, fostul cioban plecă la Buzău, să se întoarcă la carte. Stă în oraş la un văr al mamei, cavaf, care-1 dă la dascălul Ioan, apoi preot, unde stă jumătate de an. «Avea multe trebi cu dăscălia bisericească.» Nu e primit la seminar. Un profesor G. P., care nu e «ciocloavă», dar joacă rolul lui Putifar, îl ia în gazdă, pentru muncă în casă. Merge şi la târg şi cumpără pâne dela «jupân Chiru brutarul», la care se bat oamenii pe jimblă până «le dă cu lopata în cap». învaţă «verburile şi geografia» în clasele a IlI-a şi a IV-a împreună, apoi şi franceza, istoria generală şi istoria naturală. Mai târziu păţania cu soţia profesorului îl făcu «să şeadă pe la vecini şi pe la biserică, adică ştiam să toc şi să cânt, să cetesc pe ceaslov şi pe din afară». Alt popas e la Bucureşti, la sora tatălui, «în valea de sub Dealul Spirei», unde vin apoi şi «Turci la cvartir». Un profesor îl îmbracă, şi noaptea cu un frate al acestuia tânărul învaţă gramatica, geografia, istoria Românilor şi Romanilor. «Primăvara alergam prin recreaţii, pe unde auziam trompetele militarilor, prin gropile de pe la Icoană, pe la Popa-Rusu, pe la Herăstrău şi dulapurile Brăzlei.» Dar lipsa de bani îl aduce înapoi la Buzău. Intrarea Turcilor în Buzău la 1854—5 e materia unui capitol suplimentar. «Turcii alergau după Ruşi strigând: Allah, Hallah, iar Ruşii: io, io, bohol, sdrăngănind armele, frângând săbiile şi suliţi... Turcii din urmă, mai în repaus, ziseră oamenilor români să nu aibă nicio grijă, că ei nu au venit a face niciun rău la Români... Ne-am luat cu lumea după urma Turcilor pe unde intraseră: văzuiu vreo trei Cazaci tineri tăiaţi şi îmboldiţi în coaste şi în pântece, la mâni, la cap cu suliţile.» Ordia Paşei soseşte. «Au început a veni Turcii prin oraş, să cumpere ce le trebuia, cu burduşe pe cai şi catâri, pentru apă. Seara, pe nebăgate de seamă, s’au retras de aici dincolo de o pădurice frumoasă, aproape de oraş, Frasinul. Dimineaţa nu se mai vedeau nici Turci, nici Ruşi.» A treia zi, din turnul www.digibuc.ro 355 UN CIOBAN DASCĂL 7 dela Sfinţii îngeri el vedea lângă pădurice pe Turci şi dincoace de apă Cazaci «alipiţi pe lângă cai, cu suliţile şi săbiile ame-rinţătoare şi gata, pare-că, de răsbunare». Lumea din Buzău fuge la deal. Apoi vin «cinstiţii Nemţi, nu cei cu coadă». Cu cât ştia, deschide şcoală la Buzău şi predă şi la un pension de fete», condus de o Polonă şi de fetele ei, în 1855—6. Se prezintă la concursul pentru «revizori de scoale comunale», — şi în ce împrejurări, venind în ţară pe o zăpadă cumplită ca să afle amânarea examenului. «Mai petiţionaiu», scrie bietul om, «şi mai aşteptaiu vreo două săptămâni: răbdarea şi aşteptarea se zice că este înţelepciune, dar se vede că filozoful a uitat că este şi amărăciune şi mizerie goală». Cu trei lei vechi dela o calfă de prăvălie pe podul Târgului-de-afară se întoarce pe «nişte care ce plecau cu buţi goale către Buzău la Pietroasa», locuind chiar într’o bute şi hrănit cu peşte sărat şi mămăligă. închisese şcoala şi pierduse lecţiile. Un nou termen de concurs e ţinut, şi candidatul buzoian reuşeşte. O inspecţie a revizorului general la şcoala lui, redeschisă, îl face revizor pe singurele «patru scoale comunale» din judeţ: «trei la munte şi una la baltă», şi profesor de clasa I-iu şi a Il-a din oraş. «Aşa se făceau lucrurile pe acest timp: îţi vedeau meritele, te numiau curând.» Merge tot judeţul, vorbind sătenilor despre şcoală. Cercetează în vară pe «candidaţii de învăţători»: «unii abia puteau să cetească sau să silabisească, apoi cu numeraţia eră grozav»; nu puteau face cifrele bine. In trei până la cinci luni se fac cincizeci de şcoli cu ei. Vacanţele-i reluau la pregătire. «Spre iarnă plecam iarăş în executarea şi cu propagarea: urcă şi coboară, pe jos şi călare, noaptea şi ziua... Mai erau câni cari ne şi împiedecau.» Adăugându-se şi sub-revizori de plaiu —, vă-tăşeii, dorobanţii aduceau pe părinţi cu copii, imediat tunşi, dar «nu voia niciodată ca să-şi taie bietul ţăran găina din bătătură pentru dânsul» —, el are, la 1860—2, 160 de şcoli rurale. O călătorie în 1860 îl duce la Călăraşi si de acolo la Silistra > » pe o «luntre turcească». Se cunoşteau urmele răsboiului abia trecut. «Locuitorii turci, lucrătorii erau serioşi şi se uitau la noi în tăcere; ei lucrau mult, se vedea, la pantofărie, căvăfie, la hileri de aceia cu coadă ca copaia sau ca luntrea, cizme www.digibuc.ro 8 N. IORGA 356 şi alte, ocupându-se şi cu întinderea sacâzurilor». Fiul Paşei, absent acesta, e «un fel de ciutac necioplit», stă «într’un fel de pridvor afară din palat, într’o mică piaţă, cu nişte sălcii împrejur şi un fel de cişmeâ»; vice-Paşa e pe trepte cu narghileaua. Călătorul găzdueşte la Bulgari, cu prispe interioare de pământ. La portiţe între dealuri privesc creştine, şi Românce, cu flori în păr. La geamii mai erau marmure cu inscripţii aurite. La Rusciuc pe urmă vede lucru de şosele, hagii pe străzi, muniţii la conacul Paşii, mulţi soldaţi. Episcopul Dionisie Romanul întrebuinţează pe Alexan-drescu, pentru a-i cercetă clerul. Anume petreceri îndulcesc o vieaţă de muncă: păcat că descrierea vieţii sentimentale e absolut ridiculă! Mutat în Prahova după reducerea pe jumătate a inspectorilor, cărora li se cere gimnaziul, nu-i place la Ploieşti. Lumea-i prea aspră. O femeie-i arată drumul aşa: «Ia pe ăla, nu vezi?». La vama târgului de către Bărcăneşti e apostrofat cu «Stai acolo, mă! Da’ tu nu vezi ?». «Aşa mojicie şi proastă încăpăţânare n’am văzut.» Locuitorii dela Târşor, dela Filipeşti, «nu sunt nici muncitori de câmp propriu-zişi, nici negustori, ci olari, rogojinari, fumari, răchitari, cari fac coşuri de răchită şi la căruţe, vărari». Nu-i place oraşul, mutat de la vechea aşezare pe Teleajen, la Ploieştiori. II supără numele: «Stelian, Banciu, Raiciu, Iofcea, Sfetea, Petcu, Gospodin, Bârâitul, Părpăilă, Slepcia, Ciupitul». Bănuieşte tot străini până la aceia «cărora muntenii sau podgorenii le zic: Turlaci, mârzaci şi altă expresie mai grea». II supără vorba: «nu este bani, nu e parale, nu-i lemne, este covrigi, am fostără, am mâncatără». Şaptesprezece ani stă în ce i se pare o «urâtă amestecătură». Noile amintiri sentimentale sunt povestite aşa încât înţelegem de unde şi-a luat Caragiale, atunci elev la Ploeşti, modelele tipurilor şi discursurilor sale. Sunt însă cuvinte şi impresii de cules. Amestecul în politica anului «republican» 1870 e tot aşa înfăţişat. O mutare la Ocnele-Mari intervine. Orăşelul Ocnele-Mari e asemănat cu «un oraş din Asia Mică», fiind «dărăpănat şi sărac», având ca locuitori mai mult «ciocănaşi, portari, mă- www.digibuc.ro 357 UN CIOBAN DASCĂL 9 glaşi, ceauşi, cantaragii». «Târg se făcea Vinerea ca la Turci: aici veniau bietele ţărance cu baniţele pe cap, cu ouă, lapte, unt, brânză şi legume, ca la patriarhi, apoi oale, urcioare şi ceva carne». Se dau şi probe de limbă: «Se chitulâ, o tulit-o, la chit (sic)y ciucoiu». Se dă şi tabloul vechii exploatări a salinelor. Prezenţa-i acolo îngăduie să ne schiţeze vieaţa locală, în 1870. «Pe la ei porumbul între nişte şanţuri de-1 păziâ câte-o babă; aici pe loc câte o jumătate sau sfert de pogon ţineau gâştile şi oile cu jujău». Doi-trei copii la şcoală. Avem şi priveliştea unei alegeri în Vâlcea. «Am făcut alegerea cu vreo cincisprezece indivizi din vătăşei, argaţi, ţigani dupe drum adică: Cum te chiamă mă. In fine se ziseră că au izbutit ca din urciorul văduvii, cu vreo două sute şi mai bine de voturi din vreo cincisprezece, douăzeci de vătăşei, dorobanţi, etc.» La Bucureşti în 1876: «Duhul necurat se bucură de marea criză de sărăcie şi ticăloşie, birjele, cociille, harabalele şi h z-nalele bubuiau şi dârdâiau pământul; se ţineau şir sute, pare că eră nunta Satanei». Nu află locuinţă, mai rău ca în Bărăgan, unde «puteai, la oboseală, să te culci pe covorul lui Dumnezeu». Se întoarce la Ploeşti «profesore», advocat, jurnalist, la «Aquila», întâia foaie de acolo după una bulgărească. E pus să facă recensământul şi zugrăveşte alte serii de păţanii. Are conflict cu Muscalii pentru că nu lăsase pe lăutarul Dobrică să le cânte şi lor şi refuză întâia provocare la duel din vieaţa lui. «Eră să fie cu sabia sau revolverul ?», întreabă el şi se declară mulţumit de scuze, căci «atâta aşteptam şi eu; altfel mă reteză». Ajunge profesor la şcoala de arte şi meserii, unde «trebuiă să fiu profesor şi negustor, cumpărător, vânzător sau chelar, iconom sau vătaf de curte». Face ordine: «bate fără sfială pe cei ce se împotriviră». Elevi, «gojgoge găligani, până la douăzeci şi doi—douăzeci şi patru de ani». Iată-1 însă îndată la Mizil, unde avem iarăş în stilul fostului cioban un tablou de moravuri. Fetiţa-i moare; Zaharia Anti-nescu o pomeneşte cum ne putem închipui. Numit la Vălenii-de-Munte, nenorocitul bătrân admiră «poziţia cea mai frumoasă din câte am putut vedeă, mai frumos decât la Ocnele-Mari». El recunoaşte uşurinţa cu care se poate apără această gură de munte. E primit bine de negustori şi funcţionari. www.digibuc.ro IO N. IORGA 358 «Cei din prejur însă, lăturaşii, apoi sunt încăpăţânaţi, semeţi, leneşi, neprimitori de instrucţie; fug de adevărata muncă onestă; vor să fie pişicheri şi hoţi: aici însă se mai păstrează vorbe de «cucoane şi cuconule.» «Vechea mănăstire» a lui Hagi Stoian îl încântă: vede încă în lăuntru «în acest mic cuprins nişte ziduri ruine, ca nişte încăperi de palate, în asemănare cu acele dela Afumaţi». Nu uită «cismeaua-chiosc» cu «ca- y * » fenea-bufet», apa curgând «prin mai multe ciuciure». Află elevi «tâmpiţi» de un profesor «dăscăliciu», care «bate cu lemnele dela foc în cap». «Mi-au scos vreo douăsprezece mii de peri albi». Copiii nu-şi dădeau sama că «un substantiv are douăzeci şi mai bine de întrebări». Călătorii de băi îl duc la Lacul-Sărat, la Brăila şi Galaţi. Sunt note hazlii despre băile de atunci cu «otel Bertemberg, Strazberg, etc., izmeniri străine după nume târtăneşti», despre «verzişorii limonli» de copii ai cutărui cofetar grec. Alte note de drum n’au interes. Dacă n’ar fi fost amestecat în pospăiala unei vremi de tranziţie, falsă în vorbă, falsificată în simţire, viul ciobănel dela 1840 ar fi putut da o carte. Aşa culegem dela dânsul însemnări de vieaţă trecută care nu sunt fără valoare. El însuş, ca tip, merită un moment de atenţie. www.digibuc.ro M E M N O N, TITULARUL DECRETULUI DE ONOARE ATENIAN I. G. II2, i, 356 DE TEOFIL SAUCIUC-SĂVEANU Memoriu prezentat în şedinţa dela 7 Iunie 1924 de d-l V. Părvart, M. A. R. In decretul de onoare din Atena I. G. II2 i, n. 356, calificat ca «Memnonis (Rhodii) honores» ne pun pe gânduri indicaţiile din linia 24 şi urm. După ce au fost scoase în relief în 1. 11 şi urm. meritele personale cari au provocat distincţiile şi decretul, se revelează în 1.24 şi urm. meritele ce le au pentru Atena 2 progonoi, apoi şi meritele lui Mentor, părintele lui Timondas. Despre Timondas nu auzim altfel nimic în decretul de faţă, dară despre el trebue să fi fost vorba în partea ilegibilă a inscripţiei I. G. II2 1, n. 356. Din felul cum este vorba de 2 progonoi, apoi de tatăl lui Timondas, dintr’un fel de paralelism care se trădează prin 1. 24 şi urm. şi 1.30, am fi dispuşi să bănuim că decretul de onoare I. G. II2 1, 356 are 2 titulari. Dară acestei ipoteze se opune în mod irefutabil singularul ativdv din 1. 35 care formă este asigurată după cum îmi comunică Dr. Otto Walter, directorul inst. arh. austriac din Atena şi consul gen. austriac 1). Din linia 24 şi urm. a inscripţiei rezultă că înaintaşii, evident ai celui distins 2), al cărui nume ni s’a păstrat, ai lui *) d -sa a binevoit să revizuească pentru mine în 29/11 1923 inscripţia de mai sus şi deaceea mă grăbesc să-i mulţumesc şi pe calea -aceasta. *) Aceasta a accentuat-o, după cum văd, numai Beloch, Gr. Gesch.* * III, p.147 în tomul apărut în 1923 şi Beloch, Ianus I Festschrift zu Lehmann-Haupts 60. Geburts-tag, 1921, p. 11. 28 A. R.— Memoiiilc Sec/unii Isterice. Seria III. Tom. II. www.digibuc.ro 2 TEOFIL SAUCIUC-SĂVEANU 360 Memnon, au binemeritat dela poporul atenian şi s’au arătat folositori poporului atenian în cursul răsboaelor şi că părintele lui Timondas cu numele Mentor a salvat pe acei Greci cari serviau ca mercenari în Egipet pe vremea cuceririi Egi-petului de către Perşi. Cuvinţele xai 6 jtavf)Q 6vfx(bvdov M6vto)q, felul numirii lui Timondas, ne surprinde dacă nu admitem că în literele fragmentare ale 1. 12—23 se ascunde numele lui Timondas, că eră vorba de meritele lui Timondas în legătură cu cele ale lui Memnon, după al cărui nume în 1. 11 nu se găsesc urme certe, după cum îmi afirmă Dr. Otto Walter. Piatra este atât de rău păstrată încât e de admirat cât de mult au putut descifra editorii. Dr. Otto Walter nu a putut ceti mai mult nici chiar întrebuinţând pulbere de cărbune, pe alocurea nici ceeace au cetit editorii I. G. II2 1, n. 356. Despre Timondas1) fiul lui Mentor avem ştire, la Arian II 2, 1; Curt. Ruf. III, 3, 1, că a fost trimis de Dareios la Tripolis 2) pentru a lua mercenarii dela Farnabazos şi a-i aduce lui Dareios. După lupta dela Isos dezertează Timondas fiul lui Mentor cu ca. 8000 soldaţi şi cu alţi comandanţi ai lui Dareios3) şi, trecând munţii, ajung la Tripolis în Fenicia, de unde o apucară cu vasele, cu cari sosiseră din Lesbos, la Cipros — cele cari nu le erau de trebuinţă le incendiară — şi deacolo în Egipet, locul de întâlnire pentru aventurieri politici, condotieri şi mercenari (Ar. II, 13,2 şi 3) unde-şi va fi găsit moartea din partea populaţiei pornite în contra Perşilor4). împrejurările în cari a ajuns Timondas5) în contact cu Atenienii şi le-a adus servicii înainte sau după lupta dela Isos se sustrag cunoştinţei noastre. Din 1. 30 a inscripţiei se poate conchide numai că pe la a. 327/6 a. Ch. Timondas eră în vieaţă şi activ. *) Ihymodes, la Curt. Ruf. III 3, 1, impiger iuvenis. *) Vezi şi Droysen, Geschichte des Hellenismus I1 p. 240. 3) Amintas al lui Antioh, Aristomedes din Terai şi Bianor din Acarnania, ţvpuiâv-rsg ovtoi axnăfioXoi, Ar. II 13, 2 şi urm. *) Van Gelder, Geschichte der alten Rhodier 1900 p. 98. ®) La van Gelder p. 97 Timondas este numit din eroare fiul lui Memnon. Vezi Arian II, 2, 1 şi Curt. Ruf. III, 3, 1. www.digibuc.ro A. 361 MEMNON, TITULARUL DECRETULUI DE ONOARE ATENIAN 3 Expressis verbis este vorba în 1. 30 şi urm. ale inscripţiei I. G. II2 1, n. 356 de meritele lui Mentor, părintele lui Ti-mondas, pentru Grecii din Egipet. Mentor din Rodos sprijinind pe rebelul Artabazos în contra regelui Artaxerxes III Ohos, este nevoit a fugi în Egipet la Nectanebos II (ca. 352 a. Ch.)şi ajunse comandantul mercenarilor Greci din Egipet, 4000 * *) la număr, pe care-i luă în serviciul său Tenes, regele Sidonului, care se răsboiâ cu Artaxerxes III Ohos, regele Perşilor după moartea lui Artaxerxes II, întâmplată în a. 359 a. Ch.2). Ajungând Tenes la o înţelegere cu Artaxerxes, Mentor este ţinut la curent de Tenes despre rezultatele tratativelor şi predă oraşul Sidon lui Artaxerxes (Diod. XVI, 42, 45, 47). Mentor conduse apoi în serviciul lui Artaxerxes II o parte a armatei persane în contra Egipetului şi în contra regelui Nectanebos şi cuceri Egipetul în anii 345—343 (van Gelder, Gesch. d. alten Rhodier, 1900 p. 96). Cu ocazia cuceririi de către Perşi a oraşului Bubastis din delta Egipetului dela gura pe-luziacă a Nilului, izbucniră între mercenarii Greci si indi- » t geni neînţelegerile cari mocniau de lungă vreme. Indigenii se înţeleseră pe furiş cu comandantul persan Bagoas şi Grecii simţind intervenţia indigenilor pe lângă eunuhul Bagoas, se adresară către Rodianul Mentor, care le dete instrucţiile necesare pentru a pune mâna pe Bagoas. Bagoas este prins de Greci şi scăpând numai la intervenţia lui Mentor se simte obligat şi recunoscător faţă de Mentor, şi aceşti doi făcând o alianţă avură cea mai mare trecere la Artaxerxes. Despre Mentor ne informează Diodor, XVI, 50: 6 fiev yăg Msvvcog iv xolg jtaga'd'aXaxxiotg fiegeai xfjg ’Aoiag fjyefiibv fieyiaxog (modeix'd'elg xâ> (iaoiXet fieydXag nagei%evo xgeiag, ix fiev tfjg 'EXXddog fuad'o^pâgovg ă'&gotţcov xai rtgog Agxa^eg^rjv, nară de vag Jtgdţeig âvâgeiog xai moxajg âjtavta diOLx&v. Regele persan îl face pe Mentor aaxgdjtrjv tfjg xată tfjv ’Aolav utagaXlag şi, în luptele lui Artaxerxes în contra rebelilor, a^Toxgdtoga atgatrjydv (Diod. XVI, 52). In situaţia aceasta distingându-se Mentor în mod excelent, reu- 9 Diodor XVI 43; cf. Prâsek, Gesch. di Meder u. Perser II p. 323. *) Prâsek, 1, c. II p. 216. *8* www.digibuc.ro 4 TEOFIL SAUCIUC-SĂVEANU 362 şeşte să împace pe fratele şi pe cumnatul său cu regele Perşilor şi să asigure membrilor familiilor acestora funcţiuni înalte în armata lui Artaxerxes III Ohos, pe cari aceştia le menţin şi sub Arses şi Dareios III, succesorii lui Ohos. Despre anii din urmă ai lui Mentor nu avem ştire. El va fi murit, după van Gelder, Geschichte der alten Rhodier 1900 p. 97, pe la anul 338 a. Chr. In vremea expediţiei lui Alexandru cel Mare în Asia auzim doar de familia lui Mentor: După lupta dela Isos au fost prinse în Damascus 3 fiice ale lui Mentor, soţia şi nepoata sa Barsine *), care rămăsese văduvă şi după Memnon, a cărei cunoştinţă o făcuse Alexandru mai întâiu în Asia şi de care singură se atinsese el în 332 a. Chr.2). Şi din anul 324 a. Chr. avem ştirea că în Susa se căsători fiica lui Mentor şi a Barsinei cu Nearhos 3) din Creta, comandantul flotei lui Alexandru. Fratele lui Mentor este Memnon, care, contrariând în alianţă cu Artabazos pe Artaxerxes, este nevoit să se refugiere împreună cu Artabazos în Macedonia, unde ajunseră să fie găzduiţi de Filip din Macedonia (Curt. Ruf. V, 9, 1; VI, 5, 3; Diod. XVI, 52; cf. Ateneus VI, 256 d, e). Nu se poate şti cărei vremi aparţine conflictul lui Memnon cu Leucon, regele Bosforului cimeric (387—347 a. Chr.) despre care ne vorbeşte Polyainos V, 44, 1 şi urm.4) Amnestiat fiind Memnon se întoarce în Asia unde ajunge unul din cei mai vestiţi generali ai lui Dareios III prin calităţile şi aptitudinele sale extraordinare. Diodor XVII, 7, 13 şi urm., ni-1 caracterizează: dtaq>SQ(Ov ăvdQeia nai ov-veaei OTQavrjyixfj. Memnon fu numit de Dareios comandantul întregii flote persane şi al tuturor regiunilor maritime: tov 9 Curt. Ruf. III, 13, 13 şi urm. *) Plut. Alex. 21,4; Plut. Eumen, i, 3. Tarn, J. H. St. 1921 p. 18 şi urm. militează, în urma unei analize minuţioase a izvoarelor, în contra legendei despre căsătoria lui Alexandru cu Barsine şi despre pretenţiile la tronul Macedoniei ale unui fiu al lor cu numele Heracles din Pergamon. In captivitatea macedoneană au ajuns în Damascus soţia lui Artabazos şi fiul acestuia Ilioneus, soţia lui Famabazos şi fiul ei, apoi şi fiul lui Memnon. Curt. Ruf. III 13, 13 şi urm. *) Artacama şi Artonis, fiicele lui Artabazos, (după Plut. Eum. I, 3 Apama şi Barsine ; cf. şi Strabo 578 şi Plut. Demetr. 31) au fost logodite în Susa cu Ptolemaios (so-matofilax, apoi rege al Egipetului) şi Eumenes, ygaftfiaredţ fiaoihxdg (Arian. VII 4, 6). Vezi şi Beloch, Griech Geach.* III 2, p. 149. 4) Vezi şi Minns, Scythians and Greeks 1913 p- 556, 576, 626. www.digibuc.ro 3&3 MEMNON, TITULARUL DECRETULUI DE ONOARE ATENIAN s te vavtixov navtog ‘fjyefubv xai tfjg jtagaXlov fvfucdorjg (Arian, anab. II, i, i). Şi fiind tăv ini d'aXăttrj Aagetov otgatrjyăv inîdoţog (Plut. Alex. 18, 3) Dareios îl numi în războiul său cu Alexandru tov jtoXe,uov navtog ... otgatrj-ybv (Diodor XVII, 29). Acest Memnon, care cauză lui Alexandru rtoXXă ngâyţiata xai fivgiag ăvtiXrj'tpeig xai &o%oXiaq (Plut. Al. 18, 3), pe care Alexandru voia să-l discrediteze în ochii lui Dareios dând ordinul Macedonenilor, cari aveau grija furajului, să nu se atingă de teritoriul lui Memnon (âjci%eo,d'at tâ>v tov Mâţivovoq xcogioov Polyainos IV, 3, 15) *) organiză răsboiul în Marea Egeică în contra lui Alexandru şi, după lupta dela Granicus, în care comandă Memnon împreună cu Arsamenes aripa stângă (Diodor XVII, 19), după fuga sa la Milet (Diodor XVII, 22) şi după capitularea Halicarnasului trimiţând soţia sa şi copiii săi la Dareios (trjv te yvvatxa xai tă tâxva. Diod. XVII, 23) şi plecând la Cos, primi dela Dareios tr)v t(bv oXcov fjye/ixovtav, Memnon făcu ca elementele antimacedonene din Marea Egeică şi Grecia să-şi pună toate speranţele în acţiunea maritimă şi în planul lui Memnon de a transportă răsboiul din Asia în Europa, de a mută teatrul operaţiunilor răsboinice în Macedonia — Memnon plecase cu 300 triere şi mare putere armată şi se vestise că va pleca în contra insulei Euboia (Diodor XVII, 31) — şi de a-1 constrânge pe Alexandru de a abandonă ideea cuceririi Asiei. Erau critice împrejurările, în cari se găseă Alexandru, din cauza situaţiei tulbure din Grecia2). Şi nu ştim ce se întâmplă dacă Memnon, care cucerise Hios, nu eră cuprins de o boală pe când asediă oraşul Miti-lene din Lesbos şi dacă nu-1 răpiâ moartea în a. 333 a. Chr., în vremea în care intră Alexandru în Paflagonia şi Capadocia 3). Memnon predase pe patul morţii ti]v avtov âgxhv până la hotărîrea definitivă prin Dareios lui Farnabazos, fiul lui *) Vezi Mifivovog '/.uiga la Arian. I, 17, 8 şi Beloch, Ianus I p. 10. a) ’O ââ Mifivcov xqrmaai dtaqp&elgrnv jio/Joii; z&v ’H'klfyuw Sjieiae xoivatveîv zutv JleQoixăv ifoitâoov (Diodor XVII 29). *) Plut. Alex. 18, 3. O apreciere a importanţei acestui Memnon se găseşte la Nol-deke, Aufsătze zur persischen Geschichte 1887, p. 82. www.digibuc.ro 6 TEOFIL SAUCIUC-SAVEANU 364 Artabazos, ădekqvidti afirov ovtt (Ar. anab. II, 1, 3), care Farnabazos ajutat de Autofradates ajunge la o înţelegere cu Mitilineii şi pune mâna pe oraşul Mitilene (Ar. II, 1, 4—5). Ca progonoi ai lui Memnon din I. G. II2 1, 356 apar Farnabazos şi Artabazos. La prima vedere s’ar părea dificil de a stabili ordinea cronologică a acestor 2 progonoi, dacă Farnabazos e tatăl sau fiul lui Artabazos; s’ar păreâ că Farnabazos nu poate fi altul decât 4—6)- In Hios Farnabazos ajunge în captivitate macedoneană şi aveâ să fie condus de Hegelohos la Alexandru, care se găsiâ în Egipet. In Cos reuşeşte Farnabazos să scape (Ar. III, 1, 7), şi de aci perdem orice ştire despre Farnabazos până la a. 321 a. Chr., când îl găsim în serviciul lui Eumenes (Plut. Eumen. 7). Dară acest Farnabazos, fiul, probabil cel mai mare al lui Artabazos şi numit după bunul său, tatăl lui Artabazos *), nu poate fi tatăl lui Memnon din L G. II2 1, 356. *) Noldeke, Gdtt. Gel. Anz. 1884 p. 295. www.digibuc.ro 36S MEMNON, TITULARUL DECRETULUI DE ONOARE ATENIAN 7 Sub raportul vârstei este imposibil ca acest Farnabazos să fie tatăl lui Memnon, care la 327/6 a. Chr. puteâ să aibă merite pentru Atenieni în urma unei funcţiuni politice, militare. Căci Farnabazos, bunul nepotului lui Memnon din Rodos dela o soră a lui Memnon din Rodos, căsătorindu-se pe vremea păcii lui Antalcidas sau scurt înainte de această pace (Xen. V, 1, 28) nu puteâ să aibă pe la a. 327/6 a. Chr. un strănepot în vârsta ce trebuie să o atribuim lui Memnon din I. G. II2 1, 356. Despre Farnabazos, ââeXqotdâg al lui Memnon din Rodos, nu avem ştire că ar fi ajuns în contact amical cu Atenienii. Dară nici ordinea numirii celor 2 progonoi în I. G. II2 1, 356 nu admite ca să opinăm că cel distins ar fi fiul lui Farnabazos. E greu să presupunem că în I. G. II2 1, 356 nu vor fi numiţi progonoi-i celui distins în mod cronologic, astfel că rămâne cert că Farnabazos a fost bunul, Artabazos tatăl celui distins în I. G. II2 1, 356. Şi aceşti progonoi ai lui Memnon âievelovv tbv âfjfjiov tăv 'Ad'tjvaîoiv evsQystovvrsq xai XQ^aQvdji}aţog i]drj ăva-xexÂrj/jbivog ar/Eto ăvca, dxe di] nai ăyrjfie xrjv 18aoiĂicog d'vyaxiga zice Xen. Hei. V, 1, 28. Din e. 388 sau 387 *) Farnabazos nu mai eră satrapul dascilitic, ci se găseă în Susa, unde se căsători cu fiica regelui. Pe la s. 380 a. Chr. intervine Farnabazos în Atena în contra strategului Habrias care (ăvev xrjg xov drjfiov yvâfixjg Diod. XV, 29; sua sponte Corn. Nep. Chabrias 2 şi urm.) se găseâ în Egipet în serviciul lui Nectanebos II. La intervenţia lui Farnabazos, însărcinat de regele Artaxerxes cu răsboiul din Egipet, Atenienii nu au ezitat a-1 revocă pe Habrias din Egipet. Fiind Farnabazos comandantul trupelor persane în Egipet, nu a putut să se lipsească de ajutorul atenian şi a trimis la Atena după Ificrates, vestitul general atenian din vremea aceea. Atenienii au satisfăcut neîntârziat cererea lui Farnabazos şi Ificrates primi în Egipet comanda peste 12000 mercenari (Diod. XV, 29; Corn. Nep. Ificrat. 2, 4). Revocat fiind Farnabazos din funcţiunea sa de comandant 3 al trupelor persane din Egipet, a plecat odată cu Farnabazos şi Ificrates. In vara 374 a. Chr. Farnabazos şi Ificrates se găsesc din nou în fruntea armatei persane care avea să opereze în Egipet. In cursul expediţiei acesteia se iviră mari neînţelegeri între Farnabazos şi Ificrates din motive de rivalitate şi rezultatul expediţiei persane în Egipet a fost cât se poate de deplorabil. Ificrates a căutat să scape cât se poate de repede din Egipet şi să ajungă la Atena. Despre Farnabazos pierdem apoi orice urmă şi e probabil că a murit nu mult după eşecul său din Egipet 2). Fiul acestui Farnabazos şi al soţiei sale Apame, fiica lui Artaxerxes II, eră Artabazos3), numit în I. G. II2 1, 356. Pe acest Artabazos îl cunoaştem mai întâiu ca comandant de > *) Vezi şi Beloch, Gr. Gesch.* III i, p. 93; III, 2, p. 146; apoi Beloch, Ianus I, Festschrift zu C. F. Lehmann-Haupts 60. Geburtstag, 1921 p. 8. *) Prdăek, Gesch.der Meder und Perser II, 1910, p. 211 şi urm.; Beloch, Griech. Gesch.* III, 2, 1923 p. 146. *) Plut. Alexandros 21, 4; Plut. Artax. 27; Noldeke, Gott. Gel. Anz. 1884 p. 295- www.digibuc.ro 367 MEMNON, TITULARUL DECRETULUI DE ONOARE ATENIAN 9 armată alPerşilor în Asia Minoră. Aici operă Artabazos în contra lui Ariobarzanes, pe care avea să-l înlocuească în satrapie 1). Apoi îl găsim în luptă cu satrapul rebel Datames, care reuşi să-l fugărească pe Artabazos cu armata sa (Diodor, XV, 91, 2-7). Artabazos ajunse în captivitatea lui Autofradates, şi după ce fu frântă rezistenţa satrapilor prin moartea lui Datames şi prin schimbarea de pe tronul Egipetului, Artabazos ajunse satrapul provinciei helespontice2). In cursul luptelor din Asia Minoră Artabazos se împrieteni cu Mentor şi Memnon, vestiţii comandanţi de mercenari din Rodos. Aceştia îi vor > > i fi făcut lui Artabazos bune servicii. Cu sora lor se căsători Artabazos scurt înainte de a. 362 a. Chr.3) şi Mentor şi Memnon primiră din partea lui Artabazos oraşele Scepsis, Cebren şi Ilion din Mysia (Demost. Contra Aristocr. 150, 154, 157). Ca satrap al provinciei helespontice îl găsim pe Artabazos dintr’odată schimbat în atitudinea sa faţă de regele Artaxerxes II. Artabazos este aliatul rebelului Orontes, ginerele lui Artaxerxes II, şi această schimbare subită a frontului se explică după Iudeich, Kleinasiatische Studien 1892 p. 207 prin chestiunea succesiunii în domnia persană, care devenise acută în urma agitaţiunilor prinţului Vahuca sau Ohos. După moartea lui Artaxerxes II în a. 359/8 şi urcarea oficială pe tron a lui Artaxerxes III Ohos4), Artabazos şi Orontes nu se conformară ordinului de a concedia armatele si în- j cepură răsboiul în contra lui Artaxerxes III. Artabazos angajă pe strategul atenian Hares, care era ocupat în apele helespontice cu răsboiul în contra aliaţilor ate-nieni şi nu avea mijloacele necesare pentru răsboiu, şi cu ajutorul lui Hares care era bucuros de subsidiile bogate primite dela Artabazos, a obţinut Artabazos succese mari5) în contra armatei regale sub Titraustes. l) Aşa Beloch, Griech. Gesch. III1, 2, p. 148, 149. a) Cf. Beloch, Ianus I, Festschrift zu Lehmann-Haupts 60. Geburtstag, 1921, p. 10 şi 11. 3) Pe la 363 a. Chr., după Beloch, Griech. Gesch.1 III 2, p. 147. *) Judeich, KIeinasiat. Studien 1892 p. 209; Ed. Meyer, Gesch. des Alt. V,p. 486. *) Hares trimise la Atena ştire despre a doua victorie dela Maratona şi ştirea aceasta fu primită in Atena cu mare însufleţire. Ed. Meyer, Gesch. des Alt. V p. 493; Beloch, Griech. Gesch.1 III, 7, p. 243, 244. www.digibuc.ro IO TEOFIL SAUCIUC-SĂVEANU 368 Insă protestul lui Artaxerxes III îi intimida pe Atenieni, şi Hares se retrase din Asia Minoră la ordinul poporului atenian. Artabazos angajă apoi pe tebanul Pamenes cu 5000 soldaţi în contra lui Artaxerxes III *). După 2 victorii în contra satrapilor, Pamenes este nevoit să se retragă din serviciul lui Artabazos care plecă pe la a. 352 a. Chr., înainte de expediţia lui Artaxerxes III în Egipet din 351/0 a. Chr., în Macedonia la Filip 2). Atât Farnabazos cât şi Artabazos erau în termeni buni cu Atenienii şi amândoi au avut prilej să fie de folos poporului din Atena în complicaţiunile răsboinice numeroase din secolul 4 a. Chr, Artabazos, a cărui soartă era lungă vreme legată de aceâ a lui Memnon, ajunge, după pribegia sa în Macedonia, unde fusese din primăvara anului 352 a. Chr.3) împreună cu cumnatul şău Memnon oaspele lui Filip, prin intervenţia lui Mentor nu numai să fie graţiat pe la a. 343 a. Chr.4), ci şi să fie primit în funcţiuni înalte şi de mare responsabilitate la curtea lui Artaxerxes III împreună cu familia sa numeroasă (Diodor XVI 52; Curt. Ruf. VI, 5,4) şi cu mercenarii pe care-i comandă 5). Ca princeps purpuratorum (Curt. Ruf. III, 13, 13)devine Artabazos sfetnicul cel mai devotat al lui Dareios, pe care nu I-a părăsit decât după ce fu asasinat Dareios de uzurpă-torul şi ruda sa Besos (Arian, anab. III, 21, 4). După moartea lui Dareios înaintând Alexandru spre Hir-cania, la Zadracarta i se prezintă Artabazos, după Curt. Ruf. VI, 5, 4, de 95 ani, cu fiii săi (Arian III, 23, 7 numeşte 3: Cofe n, Ariobarzanes şi Arsames) şi cu o ceată modică de Greci şi-i oferă serviciile sale şi ale fiilor săi: precatus ut tam diu viverent, donec utiles Alexandro essent (Curt. Ruf. VI, 5, 4). Alexandru ştiind să aprecieze credinţa lui Artabazos faţă de Dareios l-a primit pe Artabazos la sine şi încredinţându-i J) Diodor XVI 34, 4. *) Judeich, Kleinasiat. Studien 1892 p. 219; Beloch, Griech. Gesch.2 III 1, p. 482 şi nota 2. *) PrâSek, Geschichte der Meder und Perser bis zur makedon. Eroberung II 1910 p. 222. *) Beloch, Griech. Gesch.* III, 1, p. 537. 5) Artabazos nu a mai ajuns In satrapia sa de odinioară. www.digibuc.ro 369 MEMNON, TITULARUL DECRETULUI DE ONOARE ATENIAN II misiuni importante şi grele l-a ţinut în mare cinste. (Arian III, 23, 7; Curt. Ruf. VI, 5, 4). Scurt după moartea lui Da-reios III *) ajunge Artabazos să fie angajat cu fiii săi în armata lui Alexandru. Ştirea că ar fi avut vârsta metuzalemică de 95 ani, când a ajuns la Alexandru, şi că în vârsta aceasta a putut să fie atât de activ cum ne arată informaţiile vechi, că a putut fi de folos lui Alexandru şi i-a putut conduce cu 95 de ani şi mai bine satrapia bactrică, ştirea aceasta aparţine, după cum judecă şi Noldeke, Gott. Gel. Anz. 1884, p. 295, marelui registru de fabule şi exagerări ale lui Curtius Rufus1 2). Artabazos fiind în serviciul lui Alexandru din '«.330 a. Chr. este trimis la mercenarii din armata lui Dareios şi-i conduse în tabăra şi armata lui Alexandru (Arian II, 23, 9); apoi plecă în contra Arcilor cari se revoltaseră (Arian III, 38, 2). In urmă primi administrarea Bactriei (Ar. IV, 15, 5). In drum spre Maracanda conduce Artabazos cu Coinos a 4-a parte din armata lui Alexandru (Ar. IV, 16, 2) şi este trimis în ţara Sciţilor în contra lui Spitamenes. In Maracanda primeşte Alexandru demisia lui Artabazos, din postul său de satrap al Bactriei, care demisie o motivase Artabazos prin vârsta sa înaintată3). In anul depăşirii sale din serviciul lui Alexandru, în a. 328 a. Chr., Artabazos, va fi fost, fiind născut foarte aproape de anul încheierii păcii lui Antalcidas, un bărbat în vârstă de aproape 60 ani, şi după sbuciumul vieţii sale nu e de mirat că la aproape 60 ani va fi simţit defectele bătrâneţii cari l-au determinat să-şi ceară demisia din serviciul lui Alexandru. Memnon din I. G. II2 1, 356 nu poate să fie identic cu cel mai vestit cu numele acesta, cu Rodianul Memnon, care este mort din vara anului 333 a. Chr. Părintele lui Memnon din I. G. II2 1, 356 s’ar păreâ că este Timondas şi editorul prim al acestei inscripţiuni şi ex- 1) In Iulie sau August 330,1; H. Noldeke, Aufsătze zur persischen Geschicht 1887 p. 84. 2) La fel judecă şi Beloch, Griech. Gesch.a III, 2, p. 147, apoi în Ianus I, Fest-schrift zu Lehmann-Haupts 60. Geburtstag 1921 p. 8. _ a) ’Ăprdfiaţov nh> rfjg aatgcmelag rfjg Bcuczglcuv ăncMâzrsi âerj&âvza 61â ză yîlQaţ (Arian, Anab. IV, 17, 3); acceptaque aetatis excusatione ab Artabazo la Curt, Ruf. VIII 1, 20. www.digibuc.ro 12 TEOFIL SAUCIUC-SĂVEANU 370 primă această părere. Dară Timondas fiind fiul lui Mentor (vezi 1. 30/31), nu este de înţeles, cum ar putea fi Farnaba-zos şi Artabazos progonoi ai lui Memnon din I. G. IIa 1, 356, nepotul lui Mentor, ale cărui merite pentru Grecii din Egipet relevate şi în inscripţia I. G. II2 1, 356 le istoriseşte pe larg Diodor XVI, 42, 45, 47. Memnon, ai cărui progonoi sunt Farnabazos şi Artabazos, nu poate fi descendentul nici al lui Mentor, nici al lui Memnon ci numai al acelei surori a acestor 2 Rodieni, care după cum ne arată Diod. XVI, 52 şi Ar. II, 1, 3, se căsători cu Artabazos, fiul unei fiice a lui Artaxerxes, regele Perşilor. Nu este uşor de a ne orientă în familia ce a avut-o sora lui Mentor şi Memnon cu Artabazos. Dară din numărul cel mare de copii ai lui Artabazos1) — după unii 11 fii şi 10 fete (Diod. XVI, 52), după alţii 9 fii «eadem matre geniti» (Curt. Ruf. VI, 5, 4)—nu este prea hazardat să opinăm, că pe unul Artabazos îl va fi numit după cumnatul său Memnon, de care eră strâns legat nu numai prin încuscrire ci mai mult prin soarta comună ce au avut după suprimarea rebeliunii din Asia prin regele persan Dareios. Artabazos cu familia sa întreagă şi Memnon se refugiaseră de frica regelui persan din Asia la Filip din Macedonia şi petrecură aci până le exoperă cumnatul resp. fratele lor Mentor amnestia şi dreptul de a se întoarce în Asia. Acest Memnon, din familia lui Artabazos resp. Farnabazos, pentru care Atenienii pun la cale şi hotărăsc un decret de onoare, a binemeritat dela Atenieni în legătură cu o solie. Aceasta se trădează prin literele ngeofle în 1. 14. Dacă este vorba de tcgiofleig sau de funcţia de tcgeofleig, cuvântul poate să se refere numai la soli sau solie ateniană, cărora le-a adus Memnon servicii. Pe vremea expediţiei lui Alexandru cel Mare în Asia erau Atenienii, cari la începutul răsboiului aveau o atitudine dubioasă faţă de Macedonia şi întreţineau legături cu Dareios (Arian II, 15, 2, 34), zoriţi de a-1 felicită pe Alexandru cu ocazia succeselor sale faţă de Perşi şi de a-1 asigură de loialitatea lor. Şi în tot cursul cuceririlor sale în *) *) Mentor este mândru de progenitura aceasta (Diod. XVI, 52). www.digibuc.ro 371 MEMNON, TITULARUL DECRETULUI DE ONOARE ATENIAN 13 Asia Alexandru cel Mare a avut faţă de Atena, sau mai bine zis faţă de gloria trecutului atenian, considerări excepţionale. Atenienii erau nagă ităvvaq vovq ăXXovg '’EXXrjvaq fin' ’AXe-Şăvdgov JtQOUfubfisvoi (Diodor XVII, 62). Cu toate actele de duşmănie si de iloialitate fată de Alexandru — Atenienii 9 9» luară parte la lupta dela Granicus pe partea adversă; soli atenieni se găsesc în tabăra lui Dareios — Alexandru nu a omis nici o ocazie, de a le dă dovezi de simpatii, dovezi de recunoştinţă pentru meritele ce le aveă Atena ca metropolă a culturii greceşti. Şi în 1 irus sosind la Alexandru care vizitase Amoniul, vasul sacru al Atenienilor, care se întrebuinţă pentru d'emqia delică şi se numiă î) IldQaĂoq, cu Diofantos şi Ahileus şi totalitatea Paraliilor, Alexandru le satisfăcu toate cererile şi eliberă pe Atenienii ajunşi în captivitate macedoneană în lupta dela Granicus (Arian, anab. III, 6, 2; vezi şi Curt. Ruf. IV, 8, 11). Şi pe Ificrates care sosise ca sol la Dareios înainte de luptă şi fu prins şi dus înaintea lui Alexandru, l-a tratat Alexandru cu toate onorurile cuvenite fiului marelui general şi organizator militar al Atenienilor şi cuvenite cetăţeanului acelui oraş, a cărui aureolă de glorie politică, deşi începuse de mult a se păli, totuş, se învioră prin razele culturii greceşti răspândite de aci. Şi întâmplându-se să moară Ificrates în Asia, Alexandru a grijit ca ultimele sale rămăşiţe să fie trimise familiei sale la Atena (Arian, anab. II, 15, 2, 3, 4). Nu se poate stabili prilejul soliei de care este vorba în inscripţia I. G. II2 1, 356, nu putem şti ce merite precise are Memnon, în urma cărora a votat poporul atenian decretul de onoare de mai sus. Prin resturile de cuvinte şi litere din 1. 14 se trădează substantivul sau verbul, care ne indică funcţiunea de sol, şi în 1. 21 Hiller v. Gaertringen crede că se poate ceti 6 (iaoiXsvq care nu poate fi după mine altul decât Alexandru, regele Macedoniei. Dareios III, fiaoiXevq nat’ iţo%r}V, este mort în anul când se votă decretul de onoare I. G. II2 1, 356 şi este puţin probabil că în legătură cu un eveniment anterior morţii lui Dareios eră vorbă de regele Perşilor, când în 1. 34 cucerirea Egipetului se atribue Perşilor, nu regelui per- www.digibuc.ro H TEOFIL SAUCIUC-SĂVEANU 372 san. Solia ateniană putea să se pună în contact cu Alexandru, care operă în India în vremea care precedează nemijlocit luna Maimacterion a anului 327/6 a. Chr., sau din partea sudică, din Siria, sau din cea nordică, prin părţile Traciei şi ale Mării Negre, şi comandanţii Siriei sau Traciei şi ai Helespontului aveau mai ales ocazie să se arate de folos soliilor ateniene. In Siria nu dăm cu certitudine de un comandant sau satrap cu numele Memnon. Despre un Memnon din vremea cărei aparţine inscripţia I. G. II2 1, 356 aflăm prin Curtius Rufus VI, 8, 11, care ne istoriseşte că în locul lui Andromahos, pe care îl pusese în fruntea Siriei (quem praefecerat Syriae, Curt. Ruf. IV, 8, io) şi care fu ars de viu de Samariţi, Alexandru aşeză în drumul spre Babilon în primăvara 331 a. Chr. pe Memnon, al cărui patronimicon şi patrie nu se găseşte la Curtius Rufus. Arian, anab. III, 6, 8 ne numeşte ca satrap al Siriei în aceeaş vreme, în primăvara anului 331 a. Chr., pe Arima, care nu arătase solicitudinea necesară pentru aprovizionarea armatei lui Alexandru cel Mare şi fu înlocuit prin Ascle-piodor fiul lui Eunicos. Nu auzim aci de Memnon. De un Menon satrap al Siriei trjg Ko lAîjg, fiul lui Cherdimas ne vorbeşte Arian II, 13, 7. Acest Menon ajunse în funcţiunea aceasta de satrap prin Alexandru după lupta dela Granicus. Droysen, Geschichte des Hellenismus2 I, p. 326 n. 1 crede că la Arian III, 6, 8 e greşit pus âvtl de 'Agiţiţia în loc de ăvtl Mevcovog tov KeQdlţiţia. Oricât de plauzibilă ni s’ar părea conjectura aceasta, un domeniu vast de posibilităţi se deschide pentru cel ce ar dori să se ocupe de comandanţii Siriei numiţi de Alexandru în primii ani ai cuceririlor sale în Asia. Pentru noi chestiunea are numai întru atâta interes întrucât putem stabili fără îndoeală că titularul decretului de onoare I. G. II2 1, 356 nu poate fi identic cu Memnon resp. Menon al lui Curtius Rufus resp. Arian, oricât de ademenitor ar fi pentru ipoteze istorice, de a da chiar în părţile aceste de un Memnon din familia lui Artabazos. www.digibuc.ro 373 MEMNON, TITULARUL DECRETULUI DE ONOARE ATENIAN 15 Despre un strateg din Tracia cu numele Memnon aflăm dela Diodor XVII, 62: Mâţivcov yăg 6 xa'd'eovafievog otga-trjyog vfjg Ogdxrjg e%a)v dvvafuv xai (pQovrjfxaiog âv jc^grjg. Acest Memnon a cărui patrie şi patronimicon nu ni se indică, a răsculat după Diodor XVII, 62, 1 pe vremea arhon-telui atenian Aristofon, după lupta dela Arbela, barbarii regiunilor trace şi lepăd ându-se de Alexandru a început cu putere mare răsboiul în părţile nordice. Din cuvintele ânoatăt7)g de ysvdfievog tov ’AĂe^dvdgov la Diod. XVII, 62 rezultă clar că funcţiunea sa de strateg al Traciei o datora Memnon lui Alexandru. Opinia lui Beloch că răzvrătirea strategului Memnon eră îndreptată numai în contra lui Antipatros, locţiitorul lui Alexandru din Macedonia, nu-mi pare în deajuns motivată. Rebeliunea lui Memnon care aprinse şi flăcările răsboiului în Pelopones nu va fi fost numai de natură personală. La convenţiunea ce încheia Memnon cu Antipatros vor fi contribuit mult succesele lui Alexandru în Asia, a căror ştire trebuiâ să ajungă imediat în Europa. Nu cred că greşim dacă opinăm că între rebeliunea lui Memnon din Tracia şi sosirea la Atena ca âyyeXog a lui Rebulas, fiul lui Seutes şi fratele lui Cotis, cunoscut prin decretul atenian din anul arhontului Aristofanes (331/b), luna Sciroforion (I. G. II, 1, add. et corrig. 175 b p. 412) este vreun conex. Conjectura ’AvyeXffid'ev a lui Hillerv. Gaertrin-gen în I. G. II2 1, 349 nu ţine cont de lărgimea marmorei şi nu-mi pare de fel necesară. In contra acestui Memnon, a cărui rebeliune a fost un imbold şi pentru Greci, de a purcede la fel, a plecat Antipatros, care nu avii posibilitatea să se ocupe mai lungă vreme de războiul cu Memnon. Căci o primejdie mai mare eră răscoala şi războiul din Grecia puse la cale de regele spartan Agis. Şi punând capăt războiului din Tracia cum a putut — tov jULSv iv vrj Ogdxy nâAsfiov &g nov* rjv dvvatov diâXvoe Diod. XVII, 63, 1—Antipatros a părăsit părţile nordice. Evident că în condiţiile acestea răsboiul din Tracia nu s’a terminat cu o victorie strălucită a lui Antipatros şi o înfrângere definitivă a lui Memnon, evident că puterea lui Memnon www.digibuc.ro i6 TEOFIL SAUCIUC-SĂVEANU 374 a rămas neînfrântă, nemicşorată, dacă nu majorată. Din Dio-dor, XVII, 63, i e de conchis că Antipatros şi Memnon au ajuns să se înţeleagă în mod paşnic, să convină asupra punctelor litigioase şi este probabil că Memnon a ajuns să fie apoi un comandant devotat al lui Alexandru. Căci Antipatros a putut să-i trimită lui Alexandru 600 călăreţi din Tracia, (Diodor XVII, 65), cari au sosit odată cu 500 călăreţi din Macedonia şi 6000 infanterişti când pornea Alexandru din Ba-bilon. Şi este foarte seducătoare combinaţiunea că acest Memnon este identic cu Memnon care aduce în toamna a.326 pentru armata lui Alexandru la râul Acezines în India 5000 călăreţi din Tracia, 7000 infanterişti dela Harpalos şi 25.000 arme cizelate cu aur şi argint (Curt. Ruf. IX, 3, 21). Şi nu poate să fie oare acest Memnon identic cu Memnon din inscripţia atică I. G. II2 1, 356 şi un membru al familiei lui Artabazos care a petrecut din 352 mai mulţi ani în pribegie în părţile nordice ale Greciei, la Filip din Macedonia ? Loialitatea lui Memnon din 2. 327/6 faţă de Alexandru s’ar explică bine prin felul cum a fost primit şi apreciat Artabazos de Alexandru după moartea lui Dareios şi prin raporturile pline de încredere şi respect între Alexandru şi între Artabazos cu întreaga sa familie. Nu vom greşi dacă vom opinâ că Alexandru în atitudinea sa faţă de Artabazos se va fi lăsat condus nu numai de credinţa ce o păstrase Artabazos lui Dareios ci şi de momente personale şi de oportunitate în vederea ascendentului ce-1 avea Artabazos cu numeroasa sa familie în tot cuprinsul domniei lui Dareios de odinioară, acel Artabazos, care petrecuse mai mulţi ani în Macedonia la regele Filip. In ce priveşte ipoteza identificării strategului din Tracia cu Memnon din I. G. II2 1, 356, rămân între multe altele nelămurite şi următoarele chestiuni: Cum a putut să ajungă un fiu al lui Artabazos, un nepot al lui Memnon din Rodos, cari amândoi, şi Artabazos şi Memnon, erau contrari pronunţaţi ai lui Alexandru, strateg al Traciei, al unei regiuni atât de importante prin legătura ce face între Europa şi Asia ? Să fi rămas oare Memnon după plecarea lui Artabazos din Ma- www.digibuc.ro 375 memnon, titularul decretului de onoare atenian 17 cedonia la Filip şi apoi la Alexandru, şi putea Memnon să justifice încrederea ce o puse Alexandru în persoana sa? Alexandru va fi ştiut să aprecieze valoarea lui. Dar, mai mari sunt dificultăţile ce se ivesc pe urma părerii că Memnon din I. G. II2 1, 356 ar fi fiul lui Timondas. Acestei păreri s’ar asocia şi Beloch în articolul său Arta-bazos din Ianus I, Festschrift zu Lehmann-Haupts sech-zigstem Geburtstage 1921 p. 11, pe care o califică prin cuvintele: «und das ist ja die nâchstliegende Annahme». După Beloch acest Timondas, care în lupta dela Isos joacă un rol important şi este caracterizat de Curtius Rufus III, 3, 1 ca «impiger iuvenis», nu putea să fie fiul lui Mentor dela o fiică a lui Artabazos. Dacă admitem că Memnon cu acei pro-gonoi pe cari îi numeşte I. G. II2 1, 356, a fost fiul lui Timondas, acest Timondas în anul 327/6 a. Chr. nu putea avea dela o fiică de a lui Artabazos decât un fiu de cel mult 14 ani, care nu putea să aibă merite personale pentru poporul din Atena. Şi putem oare admite că Atenienii ar fi decretat cele cuprinse în I. G. II2 1, 356 numai în vederea meritelor ce le aveau Farnabazos şi Artabazos, înaintaşii lui Memnon, pentru Atena ? Apoi mai avem dificultăţi din cauza ştirii că Mentor, tatăl lui Timondas, ar fi ţinut de soţie pe o fiică de a lui Artabazos. Părerea lui Beloch, că Memnon din I. G. II2 1, 356 ar putea fi fiul lui Memnon din Rodos cu Barsine, fiica lui Artabazos, numită mai sus, şi că decretul de onoare atenian I. G. II2 1, 356 s’ar putea motiva prin raporturile între Alexandru cel Mare şi Barsine ajunsă în Damascus în captivitate macedoneană, e prea hazardată şi vine într’o vreme, când începe a se desfiinţa legenda despre aceste raporturi şi urmările lor. Până la ivirea unor ştiri mai palpabile despre Memnon, descendentul lui Farnabazos şi Artabazos, cari se trăgeau din cele mai nobile viţe ale monarhiei persice x) (Noldeke, Gott. Gel. 9 Neamului lor aparţine şi Artabazos, fiul lui Famaces, numit des de Herodot (VII, 66, VIII, 126—129, IX, 41 şi urm., 58, 66,70, 77, 89). Din partea familiei acestui Artabazos va fi avut Herodot informaţiile cu privire la istoria Persiei. Ed, Meyer, Gesch. d. Altert. III, p. 844 (§ 143)- ag A. R.— Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. II. www.digibuc.ro i8 TEOFIL SAUCIUC-SĂVEANU 376 Anz. 1884, p. 296), poate în frunte cu străbunul Otanes, cari se trăgeau poate dela unul din cei 7 Perşi cari uciseseră pe magul Smerdis (Diodor XIX, 40; Polib. V, 43, 2; Florus 3, 5, 1), rămâne cert că Memnon din I. G. II2 1, 356 nu poate fi calificat ca Rodian şi nu este fiul lui Timondas. Şi tabela genealogică la Beloch, Gr. Gesch.2 III2 p. 151 trebuie completată cu alţi 2 fii ai lui Artabazos: Ilioneus şi Memnon. Iar în ce priveşte fiica sa Barsine e de adăugat că a fost şi soţia lui Mentor (Ar. VII, 4, 6). www.digibuc.ro 377 r£SUm£ 19 R E S U M E Le decret athenien I. G. II2 1, n. 356 en l’honneur de Memnon, qualifie de «Rhodien», releve dans 1. 24 et Ies suivantes Ies mdrites, qu’ont pour Athfe-nes 2 progonoi, puis Ies merites de Mentor, pere de Thymondas. De sa maniere de parler de ces 2 progonoi du distingud et du pere de Thymondas nous pourrions supposer que le ddcrete d’honneur a vait deux titulaires. A cette hypothese s’oppose d’une maniere irrefutable le singulier avtâv de 1. 35, qui est gravd sur pierre. Pour motiver le decret d’honneur de Memnon ont servi aussi Ies merites qu’avaient Ies 2 progonoi de Memnon et, faisant mention des merites de Memnon, ou n’aura sans doute jamais manqud de parler des mdrites de Thymondas, fils de Mentor, dont le nom est efface dans la lacune et dans Ies lettres fragmentaires de 1. 13—23 de l’inscription. De Thymondas, fils de Mentor, c’est Arr. anab. II, 2, 1 et Curt. Ruf. III, 3, 1, qui. nous donnent des nouvelles. De 1. 30 de l’inscription resulte qu’en 327/6 av. J.-Chr. Thymondas etait encore en vie et en pleine activite. On y parle expressement des merites de Mentor, du pere de Thymondas, dont nous informe aussi Diodore XVI, 42, 45, 47, 50, 52. Le frere de Mentor de Rhodes est Memnon, un des plus celebres generaux de Dareios III (Diod. XVII, 7, 13, 19, 22, 23, 29, 31; Plut. Alex. 18, 3; Arr. anab. II, 1, 1), qui sur son lit de mort legue son regne â Pharnabaze, ââeXqiiScp avxov om (Arr. anab. II, 1, 3), fils de Artabaze. Pharnabaze et Artabaze, ces deux noms se trouvent aussi dans l’inscription I. G. II2 1, n. 356 en qualite de progonoi de Memnon. Pharnabaze, neveu de Memnon de Rhodes, dont nous font mention Arr. anab. II, 2, 2—3, 13, 4—6; III, 1,7 et Plut. Eum. 7, â cause de l’âge ne peut pas etre le pere de Memnon de I. G. II2 1, n. 356. De l’ordre, dans lequel l’inscription I. G. II2 1, n. 356 fait mention de ces deux progonoi, resulte, que Pharnabaze etait le grand-pere et Artabaze le pere du distingu6 de l’inscription I. G. II2 1, n. 356. Que Pharnabaze, fils de Pharnace, et Artabaze, fils de Pharnabaze, etait Ies bienfaiteurs des Atheniens, ce un fait que nous tenons aussi d’une autre source (v. Beloch, Griech. Gesch.2 III, 1 p. 93, 146, 243, 244). Ils avaient assez d’occasions de se rendre utiles au peuple d’Athenes â l’occasions de nombreuses com-plications guerrieres du IV-e siecle av. J. Chr. Artabaze s’est mărie peu avant 362 a. J. Chr. avec la soeur des Rhodiens Mentor et Memnon et etait avec Memnon de Rhodes en exil chez Philippe de Macedonie, d’oii il retourna 20* www.digibuc.ro 20 RfiSUMfi 378 en Asie aprâs avoir £te gracie â cause de l’intervention de Mentor de Rhodes par le roi de Perse, dont il resta ensuite le general fidele jusqu’â la mort de Dareios III. Apr^s l’assassinat de Dareios, Artabaze avec sa nombreuse familie se mit au service d’Alexandre le Grand jusqu’â ce qu’il demissionnât en 328 av. J.-Chr. â cause de son âge avance. Vu le grand nombre de ses enfants (d’apres Diod. XVI, 52 Artabaze avait 11 fils et 10 filles, d’apres Curt. Ruf. VI, 5, 4 neuve fils «eadem matre ge-niti») il n’est pas trâs hasarde de supposer qu’l ait nomme un de ces enfants d’apr&s son beau-frere Memnon, avec lequel il etait intimement lie par leur sort commun apres l’oppression des revoltes en Asie par le roi de Perse. Ce Memnon, fils d’Artabaze a bien merite des Atheniens en relation avec une legation, ce que nous indique ngeafte dans 1. 14. Ou ne peut pas de-terminer ce qui a occasione cette legation. Les Atheniens, l’egard desquels Alexandre le Grand avait des considerations exceptionnelles, s’etaient, â l’epoque des expeditions d’Alexandre le Grand et apres ces premierea gran-des victoires, empresses de le feliciter et de l’assurer de leur loyaute et en chemin qui devait les conduir, du nord ou du sud chez Alexandre, qui se trouvait en Asie, ils auraient pu rencontrer Memnon de la familie d’Artabaze, qui leurs rendait de grands Services. Notre attention est attiree â ce Memnon, qui etant stratege de Thrace et offtoardvr]^.. yevd/uevos rov ’AAeiăvdgov (Diod. XVII 62) fit la guerre â Anti-patre. II est probable que ce Memnon est parvenu â s’entendre â l’amiable avec Antipatre et k devenir un capitaine devoue d’Alexandre, La combinaison est fort seduisante que ce Memnon a ammene â Alexandre le Grand dans l’automne de l’an 326 av. J -Chr. â la riviere Acesine aux îndes 5.000 cava-liârs de Thrace, 7.000 fantassins de Harpale et 25.000 armes ciselees d’or et d’argent (Curt. Ruf. IX 3, 21). En ce qui concerne l’hypothese de cette indentification beaucoup de ques-tions restent encore a eclairdr, Les difficult^s qui surgissent si l’on sjppose que Memnon de l’inscription I. G. II2 1, n. 356 serait le fils de Thymondas ou de Memnon de Rhodes avec Barsine sont trop grandes. Jusqu’â la decou-verte des faits plus ^vidents au sujet de Memnon, descendant de Pharnabaze et d’Artabaze, il reste etabli, que Memnon de I. G. II2 1, n. 356 ne peut pas âtre qualifi^ de Rhodien et n’est pas le fils de Thymondas et le fableau ge-nealogique de Beloch, Griech. Gesch.2 III, 2 p. 151 doit etre complete. www.digibuc.ro NOTE POLONE DE N. I O R G A MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE Şedinţa dela 27 Iunie 1924 Călătoria pe care am făcut-o timp de două săptămâni în Polonia, dela Wilna la Liovul nostru cel vechiu, n’a rămas fără oarecare folos pentru studiile istorice, deşi caracterul ei oficial a ocupat cea mai mare parte din timpul rămas liber după pregătirea şi ţinerea conferinţelor ce eram chemat a ţinea. înainte de a arătă care sunt ştirile noi venite aproape numai printr’un noroc fericit şi pe care mă simt dator să vi le comunic cât mai de grabă, trebuie ca şi aici să-mi arăt adânca recunoştinţă pentru o primire a cării prietenie caldă se îndreaptă nu numai către poporul şi Statul român, dar şi către aşezămintele noastre de cultură, între care această Academie are un rang aşâ de înalt. I La Varşovia am putut vedeâ cele cinci cutii mari în cari se păstrează, nu numai pergamentele vechilor noastre acte omagiale către Piaşti şi Iagelloni, ci şi o întreagă serie de scrisori domneşti trimise în Polonia. Am văzut, pe lângă multe dela Vasile Lupu, pe lângă câteva dela domnii munteni contemporani, un număr de misive latine purtând iscălitura lui Constantin Brâncoveanu şi chiar câte una de-a Domnilor fanarioţi, cari întrebuinţează limba latină. 30 A. R. — Memoriile Secţiunii I>lorice. Seria III. Tom. II. www.digibuc.ro 2 N. IORGA 380 Imediata fotografiare a tuturor acestor acte şi scrisori, afară de acelea cari formează preţiosul volum pregătit de răposatul nostru coleg Ioan Bogdan şi care trebuie să apară în curând la Comisia Istorică a României, îmi pare indispensabilă, ca si tipărirea cât mai răpede a acestui material atât de preţios. » II La Wilna mi s’a semnalat o piatră de mormânt prinsă în zidul Catedralei. Numele Moldovei e înscris pe bucăţica de marmoră. Ea acoperiâ odată rămăşiţele unei nepoate de fiică a lui Ieremia Movilă, Ecaterina, fata adevăratei Marii «Mohy-lanka», deosebită de cea falsă, născută din Vasile Lupu, de care ne vom ocupă mai departe, şi a severului Palatin de Lituania, Ianus Radziwill, al cărui portret cu lungile şi groasele mustăţi aplecate, cu chica tăiată scurt deasupra frunţii drepte şi a ochilor mascaţi se vede uneori, atât în pânzele muzeelor cât şi în cutare planşă litografică din acel timp. Duioasa inscripţie zice aşâ: «Pietatis, pudicitiae, humilitatis, bonitatis omniumque virtu-tum exemplar, haeroina (sic) sui saeculi incomparabilis, Catherina de Potok, Stephani Potocii, Palatini braclaviensis, e Maria Mohilanka filia, Ieremiae, Valachiae despotae, neptis, hic iacet, deposita a maestissimo marito Ianussio duce Radi-vilio, mag[ni] duc[atus] Lith[uaniae] archicamerario, anno D DC XLIII0, menţsis] febr[uarii] X die.» Deci Ianus Radziwill nu se uniâ întâia oară cu sângele Domnilor Moldovei atunci când în vechea Mitropolie din Iaşi, se însurâ,la 1641, cu fata Lupului. El gustase şi până atunci din zestrile date de aceşti «despoţi»ai «Valachiei» vecine, luând pe odrasla Măriei Potocki. Dar, cu privire la această Mărie, îndatorirea d-lui Alexandru Czolowski, care, acum douăzeci şi cinci de ani, mă introduceâ în preţioasele arhive orăşeneşti ale Liovului, îmi dă o neaşteptată revelaţie. O vedem copilă lângă straşnica şi frumoasa ei mamă, o copiliţă brună, cu faţa busnată, sămănând mai mult cu a pă- www.digibuc.ro NOTE POLONE 3 381 rintelui ei, Ieremia * *). înainte de 1603 ea luă în căsătorie pe Ştefan, fratele acelui Ioan Potocki, care, în fruntea soldaţilor poloni cu plată, fu, multă vreme, sprijinul de căpetenie al ambilor Domni din neamul lui Movilă 2). Căsătoria ar fi avut loc, după cel mai recent cercetător polon al istoriei Movileştilor, d-1 Otto Forst, care întrebuinţează pe Starowolski, Monumenta Sarmatarum, pe la 1591—2 3). Deci, în momentul suirii pe tron, Ieremia avea acum un ginere în aristocraţia polonă, ceeace ar explică înălţarea lui. Văduvă la 5 Martie 1631, Maria se mărită din nou, acum înaintată în vârstă, cu Nicolae Firley. Biograful lui Ianus Radziwill, ca Hatman al coroanei, pune nunta fiicei cu Potocki, această Ecaterina, la 16384), exact la 2 Februarie 1638 5). Maria trăia încă la 17 Iulie 1644, când, sub un act făgăduind mănăstirii lui Aron-Vodă, de lângă Iaşi, în mâna unui călugăr grec din insula Chalki, un dar anual de câte o sută de lei la miezi păresimile fiecărui an, ea iscăliâ, nu fără greutate, «Maria Firleiowa, W. S-», adică Voevodeasă de Sandomir6). Din fetele ei se coboară şi Stanislav Leszczynski, regele pus de Carol al XlI-lea în Polonia, şi dinastiile bavareză, saxonă, austriacă, venind astfel, prin Ecaterina, din sângele Movileştilor 1). Ba chiar dinastia noastră se leagă astfel, cum a dovedit-o d-1 Sever Zotta, cu aceşti stăpânitori ai Moldovei de acum peste trei sute de ani. D-1 Czolowski are presumpţia că această starostină Fier-liska e doamna polonă din cea dintâiu jumătate a veacului al XVII-lea, purtând o rochie de mătasă cu flori, guler şi mâneci de blană şi, peste o pălăriuţă cu mărgăritare, un lung văl alb, pe care o înfăţişează un tablou din Muzeul Sobieski la Lemberg. Figura e fină, slăbuţă, prelungă, ochii mari, limpezi. *) V. planşele la memoriul meu Doamna lui Ieremia-Vodă, in «Analele Academiei Române», XXXII, No. III. *) Sora ei mai mică se mărită cu Wiszniewiecki in vara anului 1603 (Hurmuzaki, Supl. II», pp. 285—6, No. CXLIII). a) Przyczynek do najdawniq’szef genealogii Mobilate, din «Miesiţcznik heraldyczny», Chiev, 1912, p. 7. Pasagiul din Starowolski la pagina 495. *) Bartoszewic, Hetman wielky koronny, la Otto Forst, o. c., p. 8. *) Iorga, Studii ţi documente, V, p. 31, nota 1. Originalul in Archivele Statului din Bucureşti, Aron-Vodă, II, r. •) Otto Forst, l. c., p. 8. 30a www.digibuc.ro 4 N. IORGA 38a Am vorbit de a doua «Mărie Mohylanka». E fata lui Vasile Lupu, măritată la 5 Februarie stil nou din anul 1645, în chiar Mitropolia Moldovei, cu acelaş Ianus Radziwill, care, în scrisorile lui de invitare către prinţii vecini, arată că s’au strecurat doi ani ai văduviei sale *), ceeace corespunde perfect, aproape zi cu zi, cu data inscripţiei din Wilna. Cum a fost nunta, ni-o spune trimisul «Craiului» ardelean, Gheorghe Râkoczy I-iu, Ioan Kemeny, în memoriile sale. Bogăţia de veşminte a acestuia şi a solului său, Românul maghiarizat Acaţiu Barcsai, viitor prinţ ardelean, a suitei lor numeroase, a celor 2.000 de Poloni nu întrecea, zice el însuşi, pe a Moldovenilor, îmbrăcaţi în «haine căptuşite cu soboli, cu samuri şi cu râşi, cele de urşinic şi de mătasă fiind numai de rând». Masa, cu vase, linguri, cuţite de argint, era de acelaş lux inimitabil. Regele Poloniei era reprezentat, şi Petru Movilă, Mitropolitul Chievului, făcea slujba. Danţuri româneşti se desfăşurau în curte, boieri şi jupânese, având în capul horii pe un bătrân Stolnic, cu şlicul pe cap şi toiagul în mână, Vaâile Lupu apăru pe un cal turcesc bogat împodobit, frânele fiind stropite cu pietre scumpe, iar cuca lui strălucia din cinci mari diamante 2). Se cunoşteâ un chip al Măriei, în chiar înfăţişarea ei atunci la cununie, cum spune lămurit în josul gravurii: «Maria, Basilii, per Dei clementiam utriusque Moldaviae principis filia, desponsata hoc habitu Illustrissimo principi Jano Radzi-wilio, Birzal et Dubinki duci, etc.» 3). Aici ea apare destul de urîtă, deşi samănă cu mândrul ei părinte, dar acoperită de cele mai scumpe podoabe: diademă de perle, cu surguciu îndoit de pene de struţ, peste un şlic de blană asupra căruia se revarsă obişnuitul văl moldovenesc transparent, parietare de mărgăritare, mari cercei de mărgăritare, şase şiraguri de mărgăritare, mari şi mici, la gât, un lanţ de flori de metal legat cu mărgăritare, paftale imense prinse în aceste şiraguri, totul peste o scumpă rochie de brocart. *) Scrisori din Brzesk, i-iu Noemvrie 1645, în Iorga, Acte şi fragmente, I, pp. 197—8. Răspunsul Electorului de Brandenburg, ibid., p. 198. *) Memoriile lui Kemăny, traduse de Şincai, II, pp. 67-9. s) Reprodusă după Theatrum Ettropaeum, VI, 1652, p. 1118, şi în Smirnov, Mhhmlih nopTprrk iMUHlaHHiţkl rpo3Hare, Moscova 1916, tabla XIX. www.digibuc.ro 383 NOTE POLONE 5 Aceleaşi podoabe o acopăr într’un alt portret, necunoscut, în care figura e mai senină, mai armonioasă, mai dulce şi mai nobilă. De jur împrejurul stemei Moldovei cu săbiile Movi-leştilor o ciudată inscripţie o face «Movileancă» întocmai ca pe întâia soţie a lui Radziwill, şi în plus sora lui Miron Bar-novschi ca şi a Ruxandei măritată după Cazacul Timus, Vasile el însuş, Roman deorigină, Mucius, fiind — poate prin femei — £udă cu Voevozii Ieremia şi Simion («Maria Mohylanka princeps, Palatinis Valachiae, stem[ate] Mohyla, ex illustri romana genta mutia originem ducens, Mironis, Palatini Mol-daviae, et Rohenne,Timothei Bohdanowicz Chmelnicki coniu-gis soror germfana], Basilii Lupuli el Basilissae, Mohylorum principum, Palatinorum Valachiae et Moldaviae, filia, Ste-phani Ioannowitz (sic), fratris Georgii, Metropolitae Valachiae, Hieremiae et Simeonis, Mohylorum principum, Palatinorum Valachiae et Moldaviae neptis, IanussiiXIRadivilii, D. G. ducis in Birsa et Dubinki, S. R. I. principis, in Revel et Schucz domini et camerarii supremi M.D.L., posteacam-piducis, demum Samogitiae capitanei, ultimo Palatini vilnensis supremi ducis exercitus M. D. L. consors»). Se adaugă că, moartă în 1664 la Liov, a fost înmormântată în biserica rusească din Sluck, unde i s’ar putea căută urma («nupta Iassis, in metropoli Moldaviae, a. 1645, decessit Leopoli 1662, sepulto Slucii in eccl. ruth. S. Salvatoris») 1). Smirnov, care s’a ocupat de aceste portrete, atribue tot Măriei, cum o arată, de altfel, şi o inscripţie aproape ştearsă, un portret în uleiu, reprezentând o femeie brună, ochioasă, cu sprincene groase mari şi gura mică, de-asupra căreia mijeşte o mustăcioară. îmbrăcămintea e absolut aceeaş, dar se vede şi mâna plină de inele, năframa pe care o ţine, rochia de brocart până mai jos. Radziwillii au două portrete ale «Mohylankăi»: unul, cum îmi spune d-na contesă Potocki, născută Radziwill, o înfăţişează cu alte două persoane; celălalt se află în copie la Academia Română, de unde l-am reprodus în prima ediţie a «Istoriei Românilor în chipuri şi icoane», I. Eun portret de o !) Smirnov, pl. XIX. www.digibuc.ro 6 N. IORGA 38+ frumuseţă uimitoare, Maria fiind icoana însăşi a tatălui ei: podoabele obişnuite i se recunosc uşor, fiind aşezate mai mult ca în portretul pe pânză din Smirnov. Bogăţia de portrete se explică de altfel la cineva care mai fusese în Olanda şi care îndată după nuntă porniă iarăş în Apus. In lăsământul lui se află un mare număr de tablouri 1). III Relaţiile Iui Vasile-Vodă cu Polonia erau de multe feluri, până la speranţa ca o oaste de cruciată polonă să-l ducă la Ţarigrad pentru a face din el un mare împărat bizantin, cum voiau Grecii2). Pot adăugi un amănunt la ele: ctitoria bisericii ruseşti a Sfintei Paraschive. Aşezată într'o suburbie a Chievului, în apropierea celor dintâiu aşezări ale oraşului, e o zidire solidă, massivă, făcută din piatră tare, o adevărată fortăreaţă pe care o domină azi, o copleşeşte un puternic turn de strajă. Pe păretele de spre intrare e un frumos herb al Moldovei, adânc săpat şi scos în relief, cu iniţialele lui Vasile şi aceste versuri ruseşti, într’o scrisoare amestecând litera latină cu buchile cirilice: SitHlţe AUţtJ KOpONd SuiriTpS nadd weopoHd TddBd £ B-fclţH H S R'fedOW HoTOW Bct tdCHO TK0K> XpdS BEIll po[x] d](dlA ifar$. ie. Cum se vede, această pisanie din 15 August 1644 cuprinde lauda coroanei, a sceptru lui, a săbiei din stemă. Interiorul cuprinde o admirabilă catapeteasmă, din nenorocire înădită prost în partea de jos. Niciodată sfinţii bizantini n’au avut o mai frumoasă înfăţişare. * 3 *) *) Iorga, Acte ţi fragmente, I, l. c. *) Iorga, Studii ţi documente, IV, Prefaţa. www.digibuc.ro 3^5 NOTE POLONE 7 Cum yrei Ierarhii s’au isprăvit în 1640, trebuiâ să se admită că la Liov au fost întrebuinţaţi pe urmă meşterii ruşi strămutaţi, cu multă trudă, de bogatul Voevod, din Moscova. IV Dar, cu mult înainte de Vasile, Românii ajutau cu banii lor clădirea în chiar centrul oraşului, străbătut si chiar locuit de negustorii şi pribegii lor, a unei biserici mari şi mândre, care din cauza belşugului de daruri revărsat asupra ei timp de trei sferturi de veac, a meritat a se numi «moldovenească». încă din 1558 teribilul, dar evlaviosul Alexandru Lăpuş-neanu trimiteâ o sută de galbeni pentru această zidire, făgăduind şi «icoane şi zavease, poartă, vase, veşminte» lăcaşului ce se va înălţă 1). Curteanul Simio aduce alţi bani îndată lui David şi luiVolos, ctitorii lioveni. Vodă cere, în schimb, să nu stea femeile la un loc cu bărbaţii, locul acelora fiind «în pridvor înaintea bisericii». Ca să fie rânduială, se arată dispus a creşte la el, pentru Liov, cum a făcut şi pentru Przemysl, «dieci tineri şi buni», ca să ştie «cântarea grecească şi sârbească». Prin popa Anton din Suceava el trimite «toate cele de nevoie bisericii şi odăjdii»; apoi aureşte la el în ţară cele două cruci, dă inscripţia pentru cele două clopote; meşterul liovean Mal-cher toarnă unul cu «slove creştine şi latineşti», purtând numele lui de Alexandru. Se dau pentru acoperirea cheltuelilor boi, oi, pietre de ceară2). Se pare că biserica primitivă, azi cu neputinţă de închipuit, a fost sfinţită, după dorinţa Domnului, de S ântă-Măria anului 1559 3) şi că sfinţirea s’a făcut de un Vlădică moldovean, împreună cu cel din Liov chiar şi cu altă preoţime. Hramul arată a fi fost Sfântul Gheorghe 4). Dar Alexandru-Vodă nu-si află mulţumirea. Credincioşii » ) * nu aduceau lumânări, pânile lor păreau «cât merele» şi se luau acasă jumătate din ele, pânea, hrana de acasă nu erau bine- l) Hurmuzaki, Supl. II, p. 205. a) Ibid., pp. 208—9, 210—1, 212—4. 3) Ibid., p. 214. *) Ibid., p. 216. www.digibuc.ro 8 N. lOROA 386 cuvântate; preoteasa se vedea silită a vinde în piaţă pâne, ceapă şi altele 1). îndată, la 1561, Lăpuşneanu eră răsturnat de Heraclidul Iacov şi acesta însuşi întâmpină revolta biruitoare a lui Tomşa, devenit Ştefan-Vodă. Silit să se adăpostească în Polonia, cu credincioşii săi Moţoc şi Spancioc, Domnul de câtevâ luni eră osândit la moarte pentru a face plăcere Turcilor. In duiosu-i testament, Ştefan orânduieşte să fie îngropat în biserica Sântă-Măriei, căreia-i lasă, şi cu voia soţiei Candachia, trei sute de galbeni de aur. Tot acolo, la popa «Prasmus», vor fi fost înmormântaţi de văduvele lor, Magda şi Maria, boierii executaţi2). Sântă-Măria ar fi după d-1 Czolowski acea mănăstire a Ba-silitanilor, unde s’au tipărit şi cărţi pentru noi. Azi, doar zidul de încunjur se mai ţine cu înfăţişarea dela început; lăcaşul însuşi a fost prefăcut, şi la începutul veacului al XVIII-lea dându-i-se capele laterale. Nici urmă din pietrele de mormânt mai vechi, afară de cele două lipite pe păretele din faţă: multe, foarte multe s’ar fi distrus la reparaţie. Poate că totuşi s’ar descoperi ceva sub lespezile de azi. Restabilit de Turci, Lăpuşneanu îşi aminteşte de ctitoria lui şi face să se lucreze acum la clopotniţa «bisericii moldoveneşti», să se facă zugrăveala. Popa Teodor, căminarul Tudor Dracşin, călugări aduc «zloţi de-ai noştri» şi alţi bani, cari se adaugă pe lângă vitele şi lucrurile de vânzare. Un acopere-mânt de ţigle s’a pus în 1565. La 20 August, vorbind de praznicul Maicii Domnului, în loc de al Uspeniei, neglijat — e vorba de Basilitani, ori Tomşa să se fi îngropat dincoace ? — Alexandru îndeamnă pe Liovenii de legea lui «să mănânce, să bea şi să nu-1 uite»3). Mai târziu, biserica arse, şi noi ajutoare se cerură pentru a o reface. Petru Şchiopul nu le refuză. Ajutătorul de căpetenie pare a fi fost însă acel fost vameş al Moldovei, Cretanul, de viţă nobilă, Constantin Corniact, intrat în serviciul regelui. Şi azi se păstrează neatinsă, în «muzeul Sobieski», creat tot de x) Ibid., p. 221. *) Ibid., pp. 235, 239—40-*) Ibid., p. 257. www.digibuc.ro 387 NOTE POLONE 9 d-1 Czolowski, după ce a trecut prin multe stăpâniri nobiliare, frumoasa-i casă de piatră, cu capete sculptate la intrare, cu arcade şi colonete ca la Wavel spre curte, cu scăriţa de comunicaţie în interior, cu cârciuma boltită de jos. Deoarece se păstrează încă azi, pe o pânză, chipul lui, în haină lungă de brocart negru, cu papuci turceşti în picioare, cu capul ras după datina orientală, precum şi cele două chipuri ale fiilor, toate strămutate evident după o frescă distrusă, trebuie să se admită că această frescă s’a aşternut după incendiu. Portretul lui Constantin, reprodus şi într’o lucrare despre patriciatul liovean al lui Lozinski (Liov 1892), are această inscripţie latină: «Hic iacet generosus dominus Constantinus Corniactus, in insula Creta, patria sua, parentibus nobilitate et potentia clarissimis natus, qui inde in Valachiam Cisalpinam veniens et ob insignem in rebus gerendis prudentiam ab Alexandro principe admini-strationi eiusdem Valachiae praefectus, postea ab Augusto rege honorificentissime accessitus, cum se sua que omnia in Poloniam contulisset, ab eodem principe in album indi-genarum adscriptus, tempore deinde Stephani, regis Po-loniae, officio, maximo cum reipublicae emolumento, per-functus, plurimis eidem reipublicae officiis, diem extremum obiit. Vixit annos 86, decessit primo augusti anno 1603»2). Aici să se fi îngropat oare frumosul Domn Ioan Potcoavă, mort pe piaţa Liovului, după ce denunţase poporului ura turcească, necinstind regatul prin osândirea lui, şi cercase spada care era să-l taie ?3) O povestire contemporană absolut sigură, a «internunţiului» din Danzig, spune că după tăierea frumosului şi a vestit de puternicului viteaz, trupul, având capul cusut cu mătasă, fu îngropat, în mijlocul lacrimilor nobilimii şi ostaşilor, în «biserica rusească («in der Reussischen Kirche» a). Deci nu în cea «moldovenească». Şi într’un proces al casnicilor lui «Nicoară zis Potcoavă», Crăciun Harbuz, Grigorie Foliei (Xolicz), Alexe Totârnac, Petraşcu Pitarul şi Ivan Rusul, cu «popa Ruşilor» («pop Rutenorum»), Ioan, care le * *) *) Cf. Relaţiile cu Lembergul (din «Economia Naţională»), Bucureşti 1899 şi Studii ţi Documente, XXIII, pasim. *) V. Hurmuzaki, XI, p. XXXIX. a) Ibid., p. XV. jos. www.digibuc.ro IO N. lORGA 388 restituie două haine de brocart de aut cu cincisprezece nasturi de argint auriţi, din averea mortului, se spune că popa eră dela biserica «rutenească cu hramul Adormirii Maicii Domnului» («ecclesiae ruthenicalis tituli Assumptionis Beatae Mariae Virginis») 1). S’ar crede că şi Iancu Sasul, decapitat puţin după aceea, din acelaşi motiv, al supunerii servile faţă de Turci2), a fost înmormântat aici la «Ruteni» şi nu în «biserica românească». D. P. P. Panaitescu îmi comunică o povestire contimporană, pe care mi-a dat-o pentru «Revista Istorică», din care rezultă că Bernardinii, descoperind sentimente catolice la fiul unui Voevod ortodox şi al unei Săsoaice luterane, l-au căpă.-tat pentru splendida lor biserică, unde până la prefacerile ordonate de Austriecii lipsiţi de orice pietate, un pompos monument i-a cuprins rămăşiţele. Dar—descoperire nouă şi care m’a mişcat adânc — în păretele bisericii Basilitanilor e prinsă piatra de pomenire a fiicei lui, Emiliana, Omeliana, aceea care rămăsese lângă mama ei, Paleologa Maria, «Iankulina» Po-i Ionilor, şi pe care o credeam, ca una ce lipseşte din genealogia prezintată de fratele său Bogdan, ca fiind fată din prima căsătorie, cu un Grec, a Măriei. In 1584 şi 1585 Emiliana apare judecându-se cu un Armean Toma Babici şi cu un Rutean Sienco din «Luczk» 3). In 1598, când mamă-sa, revenită din Apus, locul din nou la Liov, lângă altă fată, Chrysaphina, văduva lui Anton Ca-tacallo4), Emiliana eră înmormântată cu multe lacrimi de soţul ei, un Ponetowski. Iată cuprinsul duioasei inscripţii: «Omelianae, illustrissimi olim principis Moldaviae Ian-kulae filiae, Alb. Ponetowski chariss. coniugi, ob dulcissimam memoriam posuit; mortua die XXV feb., A. D. 1598». In acelaşi an Ieremia Movilă, ajuhs Domn dădea cinci sute de zloţi prin Orăş, starostele de Cernăuţi,pentrubiserică. Episcopul Ghedeon Balaban eră prietenul lui Luca Stroici, care scrie şi 1) Ibid; p. XXXIV, nota 3. 2) Cf. Relaţiile, paştim. s) Relaţiile, pp. 64—5. *) Ibid., 2 p. 77. www.digibuc.ro 389 NOTE POLONE II el, mustrând pe credincioşi că fac lux dărâmând vechea împrejmuire pentru a o clădi de piatră 1), Sume însemnate fură trimise şi în alţi ani, de Ieremia, de Doamna Elisaveta. Sfârşitul Movileştilor eră să lase biserica fără ajutor. Dar numele lui Miron Barnovschi 2), ultimul lor reprezintant, e proslăvit prin această splendidă inscripţie slavonă din interior, sub balconul corului: TBOl'd WT TROHy TEE'fe Iţp8 pdEk TROH dtHpWH KEpkNdBCKÎH BWHRO^d dtOd^OBddXÎa CKBEpLLIEHÎE Xpddtd CErO /U9EE3HE npHNOCHTk rnpaHaiH 8eo dtdicTHBN'b pdcmiikCA ridormo isc c dt«E‘b rjkîh h Bcb KTVTOp W CTH XPAdl CÎH 9 EOpEd N3EdBH S. pOK d^KO. Pe o uşă se înseamnă aceeaş dată: xpaai ciH ycTHkiH eojk. EJKid tkBipujH ca 1629. ’EneX'd'eze elg tâg nvXag avzov iv iţofio-Xoyrjoei. Deci hramul ar fi Naşterea Domnului. Dar trebui la 1672 jertfa lui Alexe Balaban, marele negustor, acela în gropniţa căruia fu înmormântat Duca-Vodă, mort în pribegie, ca să se refacă, odată cu o capelă nouă, întreaga zidire. Inscripţia lui pe frumoasa şi marea zidire făcută de trei Italieni, Pietro di Lugano, Pietro di Berbone si Paolo Romano, sună asâ: ’Avaxevlod'r) 6 ftetog xai năvaenzog vaog ix Şădgov, ţied'’ <3Xov zrjg vJtegaylag (iov (fie) Qeozbxov, îzig iozlv ivyrjg zrjg (leylovrjg ixxXrjolag zăv ’Pâocnv3) zeu elg xâozgov AtcnfUov jzagâ zov ztfuorzâzov xai ivdoţazâzov ăgxovzog xvqIov 1AXe^lov zo inlxXeiv IlaXanăvig zo ii ’loăvlvov, og inoir\-cev zrjv ânăoav eiodov avzov, diă tyvxixijv oozrjglav xai z(ăv yeoviojv avzov, ooovzog 6 Qidijg xvg ’AXiţiog xzrjzog ’ve, 6 elg zrjv zrjg âylag (iovrjg\ avzfjg xai izeXidrdz] oftzog 6 fîecog vaog iv ezei ooziqIo) 1671 (stema lui Balaban), Măiog 25. Oeov zo 6(oqo xai ’AXiiig, âm[l]og za aă ixzeo-Qă>v (ixzeXcov?), ooi MQOOcpiQOfiev Xgrjozh (lacuXev4). Despre Balaban, cunoscut şi din documente, cronica lui Nicolae Costin spune aşa: *) Hurmuzaki, Supl. II*, p. 457 şi urm. *) V. Ibid., pp. 586, 605—6. 3) Deci aceasta ar fi «biserica Ruşilor». *) Ultimul rând nu se poate ceti bine de jos. www.digibuc.ro 12 N. JORGA. 390 «Şi, aşa petrecându-se Duca Vodă, l-au astrucat în biserica lui Alexie Balaban, neguţătorul cel mare, carele a avut şi câteva bude în ţara Moldovei mai nainte, cu Ursachi cel vestit de bani mulţi ce avea. Punând trupul Ducăi-Vodă aşa în sclipul gropiţei lui Alexe Balaban, de la carele am luat» — scrie de sigur Miron Costin însuşi — «şi această istorie pentru moartea Ducăi-Vodă. Că Balaban s’au tâmplat la toată vieaţa lui şi la moartea lui,fiind rânduit de Craiul leşesc să fie lângă Duca-Vodă. Pentru că eră şi Balaban Grec dela Rumeli, team-şerii cu Duca-Vodă, de la un loc -1). V Chipul lui Potcoavă nu eră cunoscut până acum. D-l Czo-lowski mi l-a semnalat într’o culegere de desemnuri polone din veacul al XVII-lea, unele pe jumătate autentice numai, şi cu numele confundate, pe care a publicat-o I. I. Smirno-viei, în lucrarea rusească OnHCdHie o,ţNoro no/ucKdro CEopmiKd nopTptTOKd XVII-a K'feKd (Moscova, 1911). Prietenul Cazacilor e înfăţişat cu capul şi barba rase, cu un ciuf pe cap, ca acela pe care-L purtau boierii noştri în vremea lui Brâncoveanu, cu mustăţi lungi şi cercel în urechi. E o veche datină orientală, tătărască. Tot astfel se prezintă, în Muzeul lui Ioan Sobieski dela Wilanow lângă Varşovia, portretul lui. Dimitrie sau Mitro Vişnievieţchi, Hatmanul căzăcesc care, nepot de fiică al lui Ştefan-cel-Mare, a râvnit la Scaunul Moldovei în 1563 ca să isprăvească în căngi la Constantinopol. Astfel încât desemnul polon, făcut după un document grafic mai vechiu, pare a putea fi considerat ca fiind corespunzător. Sub el se află această inscripţie: «Perduellis iussu Stephani regis căpiţe diminutus». Se spune apoi în limba polonă că rupeâ, nu numai potcoave, ci şi taleri, că spărgea lemnul ca bucata de metal aruncată, că opriâ o căruţă cu şase cai, că rupeâ osia în genunchi, că putea să ţie o bute cu miere în dinţi, că putea să străbată o poartă de lemn cu ua corn de bou. l) Letopisepi, ed. g 2-a, II, p. 33. www.digibuc.ro NOTE POLONE 13 39» D-l Smirnovici trimite pentru mândrul aventurier la Martin Zeiller, Aenderte Beschreibung des Kdnigreichs Polen (Ulm, 1657), la Solicovius, la Acta historica res gestas Poloniae illustrantia, XI (Cracovia, 1886), la rara broşură polonă contimporană, pe care ar trebui s’o copiem, «Krotky a prawidziwy opis wjechania do Woloch Iwana Wojewody, ktorego Pod-kowa zowa», Cracovia 1578, in 8°. Se mai cuprinde în această colecţie un fals chip al lui Mihaiu Viteazul, care e de fapt Bocskai, «Craiul» ardelean ce i-a urmat. Apoi un tot aşa de fals Ieremia Movilă, cu un fel de turban pe cap, cu cozi atârnând la urechi, cu nasul ascuţit şi gura strâmbă, cu un fel de guşă, sub bărbie. Nu cred să mă înşel în presupunerea că acest chip de tânăr imberb e al lui Constantin Movilă. Inscripţia, fantastică’, spune că «Ieremia» eră Ceh de neam, crescut în Anglia, prins de Turci şi turcit, că el a pricinuit un răsboiu turco-polon şi că a fost dus în Polonia, — ultimele ştiri corespunzând oarecum carierei lui Constantin Movilă 1). Gaşpar Graţiani se prezintă în profil, cu o pălăriuţă franceză, cu o barbă ca a lui Henric al iV-lea şi un juste au corps de modă. Legenda-1 face a puteâ duce o ghiuleâ dela Iaşi la «Blosczywoda». E, bine înţeles, şi el un pribeag, Italian de origine, dus pe la Paris, prins de Turci. D-l Smirnovici aminteşte în explicaţiile sale versurile prin care T wardowski cântă tragedia lui Gaşpar-Vodă2). VI O interesantă descoperire mi-o rezervă arhivele din Poznan: Ele prezintă încă dela 1745 un şir de «Greci» din Moscopole, Siatista si alte localităţi macedonene, de faot deci Aromâni, cum îi arată adesea şi numele, cari se stabilesc ca negustori de vinuri, ba ajung şi librari, fiind primiţi în cetăţenia oraşului. Facem loc menţiunii din condica de indigenate care-i privesc: * *) *) Ca informaţie se pomeneşte un ziar contemporan de Gluchowski («Zacharias Bokyzi z Bobrinkat). *) Biblioteca Ossolin'ski posedă, pe lângă chipul lui Mihai Viteazul de Sadeler, acela, uitat, pe care-1 săpâ Isac Maier şi acela, mult prefăcut, care era dat la 1651 de E. Wideman, cu inscripţia: «Michael Vaivoda Valachiae Transalpinae haereditarius fide et constantia». www.digibuc.ro »4 N. IORGA 392 Honoratus Antonius Roza, mercatorialis artis, Graecus, sacrosanctae Ecclesiae romanae catholicae unitus [prezintat de Paul Peterzynşki şi Francisc Gronalski]. Ita ut sub protectione sua alios Graecos praerogativa civili non gaudentts non foveat, neque in detrimentum civitatis societatem cum eiusdem habeat. Literas legitimi ortus producere et bombardam reponere tenebitur... Feria secunda post festum Sanctae Margarethae Virginis et Martyris proximo die, scilicet 19-ma mensis iulii A. D. 1745 *°. Apoi: Honoratus Thomas Roşa, vinopola, in Macedonia, Moscopolii, oriundus [prezintat deGheorghe Bralka şi Valentin Sandys]... Die 7-ma mensis octobris, A. D. 1757-mo. Sunt înaintaşii cunoscutului scriitor aromân, aşezat în Austria, Roja. Contemporan cu aşezarea e Szabelski din Şatista, librarul: «Honoratus Georgius Szabelski vinopola, in oppide Sze-piska, in Macedonia, oriundus. Literas legitimi ortus in. spatio trium mensium ab acto praesentium compulsando bonbardamque aut in locum eius duas hydrias ad portan-dam aquam in eodem spatio reponere in praetorio tenebitur. Consortium cum aliis Graecis circa Posnaniam habitantibus sub iuramento praestito vitabitnec eos, uti praerogativa civili non gaudentes, circa se favebit neque, in detrimentum tam civitatis quam et fraternitatis,mercatorum societatem cum eis habebit... Feria sexta ante dominicana Septuagesime proxima die, scilicet 13-ma mensis februarii, A. D. 1756"». Urmează acum, dela 1778 înainte, alţii: Honoratus Nicolaus Tanszanski, vinopola graecus disuni-tus, decivitate Grabowo, in Macedonia..., die 14februarii 1778. Honoratus Anastasius Szabelski, de oppido Szybiski in Macedonia oriundus... Die tertio mensis ianuarii, A. D. 1780°. Honoratus Michael Pawloski, Graecus, vinopola, de civitate Zamowo in Sclavonia oriundus..., die 10 ianuarii 1780. Honoratus Constantinus Tuszynski, Graecus, vinopola, de civitate Moschopolis, in Macedonia, oriundus..., die 10 ianuarii, A. D. 1780. www.digibuc.ro 393 NOTE POLONE 15 Honoratus Demetrius Graboski, Graecus, vinopola, de ci-vitate Grabowo, în Macedonia, oriundus..., datum die 19 ianuarii 1780. Honoratus Adamus Szein, Graecus, vinopola, de civitate Moscopoli, în Macedonia, oriundus... Actum in praetorio, die 19 ianuarii 1780. Honoratus Demetrius Wretowski, Graecus, vinopola, de civitate Moscopolis, in Macedonia, oriundus..., die i-ma mensis februarii, anno 1780. Honoratus Georgius Dymszo Zupanski, Graecus, vinopola, de civitate Moscopolis, in Macedonia, oriundus..., corporali iuramento itaque graeco idiomate expleto [sus: in graecum idioma interpretatum]..., die i-ma februarii, anno 1780. «Honoratus DemetriusKalube, Graecus, vinopola, de civitate Karzyca, inMacedonia, oriundus... Actum die 25 octobris 1781. Honoratus Georgius Lepory, Graecus, disunitus, de civitate Popensztein, in Macedonia situata, oriundus..., die 23 augusti 1784 t0. Honoratus Michael Dziemovski, ex Macedonia, de civitate Moscopolis oriundus, Graecus disunitus, vinopola..., die 15 mensis februarii, anno 1788. Aceşti Greci neuniţi ţineau la biserica şi la şcoala lor. Se ştie că prin jertfa făcută de dânşii şi-a putut publică la 1776, cu litere greceşti, o carte de lectură în dialectul de acasă, pe care nu-1 putea uită, şi pentru «gloria neamului» (diă nav^rj/xa tov ysvovg), «Noua pedagogie sau Alfabetariul uşor ca să înveţe copiii cei mici carte româno-vlahică, pentru folosul de obşte al Româno-Vlăhilon (Nia Jtatdayayyia f}tot âX(pa(ir)TdQiov svnoXov tov fxad'eîv ta via jzaidîa tâ Şaixavo-ftXdxixa yQd/x-fxata eig nocvrjv xgrjaiv t&v Q(dfxavo-(ÎXdx(dv). Ca autor se dă «prea-respectatul între preoţi domnul domn Constantin UcUta, Moscopolitan, chartcfilax şi protopop în Posnania Prusiei de Miazăzi» (jtagă tov aldeoifMOTaTov iv tegevoiv kvqIov xvqîov K(ovcstavttvov tov Otixovta, MoaxonoXitov, XaQtoyvXazog nai TtQoavojeajtă iv tfj Iloovavia vfjQ fiearjfi-PQcvrjg IlQOOGÎag), care a publicat-o în Viena, la tovarăşii de gânduri, «Româno-Vlahi» si ei, vestiţii fraţi Marchide Pulio. www.digibuc.ro i6 N. IORGA 39+ Probabil că Ucuta a fost întâiu prin Viena, unde, de mult, Boiagi aveâ, în mijlocul unei colonii şi mai bogate, şcoala lui naţională, pentru care dăduse o gramatică a aceluiaşi dialect 1). Actele din archive, cari vor trebui transcrise în răgaz, lămuresc toată viaţa acestui interesant cleric, viaţă care a fost scurtă, sbuciumată şi fără noroc, dar nu s’a stins fără să dea aceste pagini de simţire caldă pentru neamul său. încă din 1794, în Iunie, un act pomeneşte pe «Constantin Okota Chartofilax». La 35 Septemvrie 1776 «P. Constan-tinus, chartophylax». La 15 Septemvrie 1796, «P. Constan-tinus, chartophylax, decanus P.», intervine ca să nu se mai îngăduie cazuri ca al lui Gheorghe Paclescha în 1795, de căsătorii între Macedoneni fără voia lui. Se mai pomenesc şi alţii din aceştia cari încheie legături matrimoniale cu Polonii : Emanuel Popovicz, care ia pe Mariana Poprzycka din Borek, Adam Jankowitz, a cărui soţie e văduva Zarowska dinKalisch. El păzeşte pe ortodoxii lui, pe când un altul, care scrie la 10 Decemvrie din acelaşi an, asigurând că afară de Basilitanii din Varşovia nu mai sunt uniţi în Polonia, «Mathys Bischoff von Thanasien (sic), Weih-Bischoff und Official zu Posen», e în fruntea acestei comunităţi, fără durată. Se amestecă în 1799 şi un călugăr nevârstnic din Bocche di Cattaro, a cărui expulzare o cere, la 15 Martie, Constantin, scriindu-i numele aşâ «Bokke de Cattaro». Ucuta mai avek puţin de trăit. La 7 Octomvrie 1799 găsesc o petiţie a văduvei lui, Sofia Politowska, în care se descrie un traiu amărît. Tânărul cleric, mort la douăzeci şi şapte de ani, a stat cu dânsa «cincisprezece» ani în mari necazuri («kummerlich»). Procese continue cu ai săi l-au zdrobit: «mein verstor-bener Mann jahrelang in bestăndigen Streit mit seiner Ge-meinde gelebt». O lasă la «patru sute de mile» departe de ai oi, cu doi copii de şase şi de patru ani. Poate că în cimitirul «Grecilor» din Poznan se află încă mormântul acestui preot şi dascăl al Românimii balcanice desţerate. x) Cf. Iorga, Ist. literaturii române în sec. al XVIII-lea, II, şi Per. Papahagi, Scriitori aromâni în sec. XVIII, Bucureşti, 1909; Iorga, în «Floarea Darurilor», II, şi Bianu-Hodoş, Bibliografia, II, pp. 398—403. www.digibuc.ro 39S NOTE POLONE 17 Şi mica lui avere a fost luată pentru folosul coloniei de exilaţi, compusă pe la 1801, când se pronunţă hotărîrea, din 0 sută trei perspane. Se decide că ea va fi întrebuinţată pentru plata noului preot şi «zu Anschaffung mehrerer Schulbiicher und Kirchenustensilien». D. P. P. Panaitescu îmi comunică şi acest act din Cracovia, manuscriptul 5 al Bibliotecii Iagelonice din Cracovia, şi referitor la Ştefan-Vodă Tomşevici dela începutul secolului al XVII-lea: Poselstwo od Tomsze Hospodara Woloskiego Naiasnieyszy a Mczywy Kroliu Panie, Panie nasz Mczywy Stephan Tomsza Hospodar ziemie Moldawskyey Pan Nasz unizone sluzby swe z wiernem Poddanstwem oddawszy pod nogy Maiestatu W. K. M. panu naszemu mczywemu pilnie i unizenie prosi W. K. M. pana naszego Mczywego y wszystkych rad Coronnich aby W. K. M. pan nasz Mczywy za zii mied nie raczil Hospodarowy ie do tego czasu poslow swoych poslad y o dobrem zdrowiu W. K. M. dowiedzied sig (iako sie godzilo wiermemu poddanemu) niemogl. Oto wszelakiem sposobem staral si? y poslow swoych do W. K. M. Pana naszego Mczywego posilal ale dla woyski nieprzviacielskych i niebespieczenstwa pogranicznego niemogly do W. K. M. przebid bo strona przeciwna zawsze na przeszkodzie bila. Skoro iednak z lasky milego Pana Boga pokoy lepszy nastşmpil tedy Hospodar Pan nasz wiedzac ze W. K. M. iako pan Chrzesdyiansky i pomazaniec Bozy iesteă przeciw wszistkiemu Chrzescyanstwu milo-sierdzia pelen, posila nas do W. K. M. pana naszego Mcziwego, proszanc aby W. K. M. miloşiernym bidi raczyl Hospodarowy panu naszemu y wszystkiem obywatelom ziemie Moldawskyey, ktorzy spolnie z panem swem upadaia na kolana przed nogamy Maiestatu W. K. M. proszanc aby Hospodar teraznieyszy bil przyienty za slugy y wiernego poddanego tak ieby sluzyc mogl W K M y wszystkiey Coronie (siedzad spokoynie nă Hospodarstwie Moldawskiem) iako inszy Hospodarowie siedziely y shizyly taka wiemosciş z kaidey miary y ze wszystkych strdn wszystkiemy powi-nosciamy i podatkamy iako z wieku naleiy WKM panu Naszemu y Coronie. Aby zatem ubodzy Chrzescyianie y biedna Moldawska ziemia mogly bydi pod obronş y pokoiem za rowno z panstwamy WKM pana naszego mczywego.  naiwiencey zeby nas WKM bronid raczil od tych ktorzy blandzanc Woyska zbierad y woyne podnosid nam chca naszy wlasnie bracia y krew bez wiadomosdy y rozkazania WKMi Senatu WKM pana naszego Mczywego. Gdysz iusz dosid ta biedna ziemia skazona spusto-szona i w nywecz prawie obrocona iest od swawolnych y niespokoynych ludzy. Aby takiego pokoiu zazyd mogla iako pod sczeslywem panowaniem WKM przed tem zazywala, pokornie i unizenie prosimi, racz WKM Pan nasz Mczywy na nas Mczywem okiem weyrzed a od Maiestatu swego panskiego z oczamy zaplakaniemy niedopusczad sie n&m zwracad y prosbach naszych zarzucac, zeby Hospodar ze wszystkiemy obywa-tehny moldawskiey ziemie ucieszyd sie mogl z wielkiey lasky y milosierdziy WKM pana Naszego Mczywego. Za czem Naiasnieyszy a mczywy kroliu stawiş sie ochotnie przed Maiestat WKM poslanie Hospodara Pana naszego Arhiepiskop Soczawsky 1 Hetman Moldawsky do zawarciu i oddania wszystkiego posluszenstwa y gruntowney wiary Hospodara pana naszego. A my wszyscy Moldawianie spolnie z Hospodarem panem naszem gotowesmy y powinni bedziemy pokysmy zywy Pana Boga prosid za dobre zdrowie y dlugo sczesliwe panowanie WKM. Pana naszego Mczywego. Pisanie ktoresmy miely od Hospodara pana naszego do Waszy krolewskiey Mczy rozumiemy ie iusz doszlo do rak WKM przez pana przystawa naszego. Solie dela Tomşa, Domnul Moldovei, Prea-strălucite, milostive rege, doamne, domnul nostru milostiv Ştefan Tomşa, domnul ţării Moldovei, Domnul nostru, depune umilele jt A, R. — Memoriile Secţiunii IstoHce. Set ia III. Tom. II. www.digibuc.ro |8 N. IORGA 396 sale servicii şi credincioasă supunere sub picioarele tronului Maiestăţii Voastre Regale, domnul nostru milostiv, Roagă stăruitor şi umil pe M, V. Ry domnul nostru milostiv, şi pe toţi sfetnicii Coroanei ca M. V. R., domnul nostru milostiv, să binevoiască a nu ţineă de rău pe Domn că până acum nu a putut să trimită solii săi pentru a cercetă de sănătatea M. V. R. (cum se cuveniâ unor supusi credincioşi). In toate chipurile s’a silit să trimită solii săi către M. V. R., domnul nostru milostiv, dar din pricina oştirilor duşmane şi a primejdiilor dela graniţă nu a putut străbate până la M. V. R., căci partea duşmană mereu i-a împiedecat. Abia însă din mila bunului Dumnezeu a ur/nat pacea, şi Domnul, stăpânul nostru, ştiind că M. V. R., ca domn creştin şi pomăzuit de Dumnezeu, eşti plin de milă faţă de orice creştin, ne trimite pe noi către M. V. R., domnul nostru milostiv, rugând pe M. V. R. să binevoiască a fi milostiv faţă de Domnul, stăpânul nostru, şi de toţi locuitorii ţării Moldovei, cari împreună cu Domnul său cad în genunchi la picioarele tronului M. V. R., rugând ca Domnul actual să fie primit ca slugă şi credincios supus, ca să poată sluji M. V. R. şi întregii Coroane (stând liniştit în Domnia Moldovei), precum şi alţi Domni au stat şi au slujit cu aceă credinţă în orice chip şi din toate părţile cu toate îndatoririle şi tributul cari din veci se cuvin M.V. R., domnul nostru milostiv, şi Coroanei, pentru ca apoi sărmanii creştini şi sărmana ţară a Moldovei să poată fi sub apărare şi în pace întocmai ca ţările M.V. R., domnul nostru milostiv. Şi, mai mult ca toate, M. V. R. să binevoiască să ne apere împotriva acelora, înşişi fraţii noştri de sânge rătăciţi, cari vor să adune oaste şi să ridice răsboiu asupra noastră fără ştirea şi porunca M. V, R. şi a Senatului M, V. R„ domnul nostru milostiv. Căci destul e altfel pustiită şi pedepsită biata ţara aceasta şi aproape nimicită de oamenii turburători şi fără căpătâiu. Pentru ca să poată să se bucure de aceeaş pace de care s’a bucurat şi mai înainte sub fericita domnie a M. V. R„ supus şi umil rugăm ca M. V. R., domnul nostru milostiv, să binevoiască a ne privi cu ochi milostivi şi să nu ne îndepărteze dela tronul său domnesc cu ochii înlăcrimaţi, să se întoarcă spre noi şi să îndeplinească rugăminţile noastre, pentru ca Domnul cu toţi locuitorii Moldovei să se poată bucură de marea milă şi graţie a M. V. R., domnul nostru milostiv. Pentru aceasta, prea-luminate şi milostive rege, se înfăţişează cu bucurie în faţa tronului M. V. R. solii Domnului, stăpânul nostru, Arhiepiscopul Sucevei şi Hatmanul Moldovei, pentru încheierea şi darea întregii supuneri şi deplinei credinţe a Domnului, stăpânul nostru. Iar noi, toţi Moldovenii împreună cu Domnul, stăpânul nostru, vom fi gata şi datori cât vom fi vii să rugăm pe Dumnezeu pentru sănătatea şi lunga şi fericita domnie a M. V. R., domnul nostru milostiv. Scrisoarea pe care am avut-o dela Domn, stăpânul nostru, către M. V. R. am înţeles că a şi ajuns în mâinile M. V. R. prin pristavul nostru. Balşe logofăt şi Nicoară spătar (în slavoneşte). Traducere de d. P. P. Panaitescu. www.digibuc.ro N. Iorga, Note polone. I «Maria Firleiowa, W. S.» Voevodeasă de Sandomir. A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice, Seria III. Tom II. www.digibuc.ro N. Iorga, Note polone. II MaRIA,Ba5ILI|.PEB DEI CLEMENTIAM VTRIVb.Q/ Mol DAVLt PHINCIPK VlLlA,OESVONSATA HOC HABITV" ll li^S'fWi ■ £4^0 PRINCIP! IaNOBA.DZwÎuq. BlRZÂ. ET OVEINKt PVC?şî£d «Maria Mohylanka» fata lui Vasilie Vodă Lupu. A, R. Memoriile Secţiunii istorice. Seria Iii. Tom. ii. www.digibuc.ro N. Iocga, Note polone. Iii M WtlA WIMVUNKA PMNCVTS t\MTIM-v V.M.Aim*4tc<»M«iyl« .JvCWnll (J V\ Mo*«Or^.rw« th.ff»,. I’ MIRO*î« r-wL (f £, J \ l i ItoUt—» ■ FII.I.V ' STUWXl )*.••«** t*vful*..»cir»iNOi| Vitafcm lll»RKMMl.rt SIMKOM.S voiMrijWm>i‘KtvciPUM wuni&u^ valathia n sioi.nwiy \m is ■ I.NMIJWM Kl RAPtVil l!'DC.fnint'»fcrw<*0«fcu*i*ftl »lilSCmi->i*wUs«WU>OM»M C»(‘AM|tXjUI n< (AfTIViO JWPMATM fAtcOK-rr, *{jl COK.VOKiuU 3HI itiCi .v^Ih .«»>w «.>*.< Huli • yi «Maria Mohylanka princeps, Palitinis Moldaviae stern. Mohyla». A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria UI, Tom, 11. www.digibuc.ro N. Iorga, Note polone. IV Maria, fata lui Vasilie Vodă Lupu. A. R. — Memoriile Secţiunii Isterice. Seria III. Tom. II. www.digibuc.ro MEMORIILE SECŢIUNII ISTORICE SERIA III TOMUL I: VASILE PÂRVAN. Consideraţiuni asupra unor nume de râuri daco-scitice. Lei io ZENOVIE PÂCLIŞANU. Luptele politice ale Românilor ardeleni din 1790—92. Lei 12 ZENOVIE PÂCLIŞANU. Din istoria bisericească a Românilor ardeleni: «Teologul» vlădicilor uniţi. Lei 28 ANDREIU RĂDULESCLT. Pravilistul Flechtenmacher. Lei 16 TEODOR V. STEFANELLI. Cadastru şi cărţi tabulare. Lei 5 Dr. IACOB RADU. Manuscriptele din Biblioteca Episcopiei unite din Oradea-Mare. Lei 12 NICOLAE IORGA. Un colaborator francez la Unirea Principatelor: Paul Bataillard. Lei 5 NICOLAE IORGA. Ernest Renan. Cuvânt de comemorare la centenarul naşterii. Lei 5 TOMUL II: VASILE PÂRVAN. Histria VIL Lei 40 ANDREIU RĂDULESCU. Publicitatea drepturilor reale imobiliare şi registrele de publicitate. Lei 15 TEOFIL SAUCIUC-SĂVEANU. Un fragment de AHKY-@0E funerar atic de marmoră. Lei 6 SILVIU DRAGOMIR. Originile coloniilor române din Istria. Lei 6 ION I. NISTOR. Pomenirea lui Dimitrie Cantemir Voevod Lei 8 C. MARINESCU. înfiinţarea Mitropoliilor în Ţara Româ- nească şi în Moldova. Lei 8 Dr. ANDREI VERESS. Pribegia lui Grigoraşcu Vodă prin Ungaria şi aiurea. Lei 20 N. IORGA. Comemoraţia lui Jules Michelet. Lei 5 N. IORGA. Un cioban dascăl din epoca de transiţie a culturii noastre. Lei 5 TEOFIL SAUCIUC-SĂVEANU. Memnon, titularul decretului de onoare atenian. I. G. II2, 1,356. Lei 8 N. IORGA. Note polone. Lei 12 www.digibuc.ro