ACADEMIA ROMÂNĂ MEMORIILE SECŢIUNII ISTORICE SERIA III, TOMUL XIX MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI IMPRIMERIA NAŢIONALĂ DEPOZITUL GENERA CARTEA ROMÂNEASC B-DUL ACADEMIEI, 3 — 5 BUCUREŞTI 1937 www.digibuc.ro l-l W, MEMORIILE SECŢIUNII ISTORICE SERIA III Lei TOMUL I, (1923—23): 100.— TOMUL II, (1923—24): 130 — TOMUL III, (1924—26): 840,— TOMUL IV, (1924): i6o.— TOMUL V, (1925—26): 160.— TOMUL VI, (1926—27): 300 — TOMUL VII, (1927): 300 — TOMUL VIII, (1927—28): 320 — TOMUL IX, (1928—29): 200 — TOMUL X, (1929): 400 — TOMUL XI, (1930): 340 — TOMUL XII, (1931—32): 3QQ-— TOMUL XIII, (1932): 300 — TOMUL XIV, (1933): 300.— N. IORGA. Opinia publică germană şi România lui Carol I, înainte şi după războiul de independenţă........................................... 20.— G-ral R. ROSETTI. Făptuirea războiului dela moartea lui Ştefan cel Mare la acea a lui Matei Basarab. V. Strategia............................... 70.— N. IORGA. Din vieaţa socială a Brăilei subt Turci............................10.— N. IORGA. Un observator englez asupra Românilor din epoca lui Tudor Vladimirescu............................................................ 20.— N. IORGA. Un om de severă muncă şi aprigă autoritate: D. A. Sturdza. . 5.— CONST. I. KARADJA. Steagurile cucerite de Mihai Viteazul în lupta dela Guruslău din 3 August 1601 ........................................ 5.— ALEX. LAPEDATU. In jurul asasinării lui Barbu Catargiu (Iunie 1862) 30.— ANDREI RĂDULESCU. Cercetări privitoare la înfiinţarea Curţii de Casaţie în România...................................................... 40.— I. LUPAŞ. Corespondenţa lui Grigore Ghica, Domnul Moldovei, cu Felix von Schwarzenberg, ministru preşedinte al Austriei 1849—1850 . . . 25.— G-ral R. ROSETTI. începuturile artei militare în cuprinsul României de azi 40.— N. IORGA. Vicisitudinile celui dintâi student moldovean la Paris: Gh. Bogdan.................................................................. 3°-— TOMUL XV, (1934): 300.— R. V. BOSSY. Agenţia diplomatică a României în Belgrad şi legăturile politice româno-sârbe sub Cuza-Vodă............................. 50.— P. PANAITESCU. Contribuţii la istoria lui Ştefan cel Mare........... 25.— G-ral R. ROSETTI. Graniţele Moldovei pe vremea lui Ştefan cel Marc . . 10.— G-ral R. ROSETTI. Un document inedit asupra mişcării dela 3 August 1865 15.— G-ral R. ROSETTI. Despre unele precizări recente ale locurilor bătăliilor dela Doljeşti, Vaslui şi Şcheia................................. 5-— AUREL V. SA VA. Vornicul de Vrancea ................................ 48.— ALEX. LAPEDATU. Doi misionari scoţieni în Ţările Române acum o sută de ani..................................................... 20.—• www.digibuc.ro ACADEMIA ROMÂNĂ MEMORIILE SECŢIUNII ISTO SERIA ni, TOMUL XIX MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI IMPRIMERIA NAŢIONALĂ DEPOZITU CARTEA R B - D U L A C A BUCUREŞTI *937 R I C E L G E N E R O M A N E A S D E M I E I 3—5 www.digibuc.ro o > CUPRINSUL Pag. G-ral RADU ROSETTI. Un uitat, Generalul Ion Em. Florescu............. i N. IORGA. Ştiri noi despre sfârşitul secolului al XVI-lea românesc - . . . 33 R. V. BOSSY. Urme româneşti la miază-noapte.......................... 47 VICTOR SLĂVESCU. Opera economică a lui Ion Ghica..................... 51 CONSTANTIN I. KARADJA. Steagul românesc al lui Istratie Dabija Voevod............................................................. 75 N. IORGA. Comemorarea lui Giacomo Leopardi .......................... 89 N. IORGA. Există o tradiţie literară românească?..................... 99 FRANZ BABINGER. O relaţiune neobservată despre Moldova sub domnia lui Antonie-Vodă Ruset (1676)......................................109 FRANZ BABINGER. Originea lui Vasile Lupu...........................137 N. IORGA. O cronică munteană în greceşte pentru secolul al XV-lea . . 147 N. IORGA. Rogariu Iosif Boscovich şi Moldova . ......................153 G. TAŞCĂ. Cum a evoluat claca dela începutul înfiinţării ei şi până azi .... 167 N. IORGA. Noi descoperiri privitoare la istoria Românilor............189 N. IORGA. Despre civilizaţia românească la 1870...................... 199 P. NICORESCU. Bisexarchus, un grad necunoscut în armata pre-byzan- tină............................................................211 N. NICORESCU. Garnizoana romană în sudul Basarabiei..................217 N. IORGA. Un memoriu politic către Cuza-Vodă.........................227 G-ral RADU ROSETTI. Costachi Rosetti-Teţcanu, 18x4—1879.............237 N. IORGA. Conflictul militar austro-rus în 1854—56 ................249 N. BĂNESCU. Păreri nouă asupra lui Kekaumenos ..................273 GH. DUZINCHEVICI. Ceva nou asupra legăturilor lui Sobieschi cu Mol- dova ..............................................................283 ION RĂDUCANU. Economiştii străini în Academia Română 301 G-ral RADU ROSETTI. însemnătatea istorică a căderii Plevnei..........319 N. IORGA. Un mare gânditor italian despre luptele din Sud-Estul Europei: Giambattista Vico..................................................331 ANDREI RĂDULESCU. Constituţiunea Polonă din 23 Aprilie 1935 . . 345 www.digibuc.ro UN UITAT GENERALUL ION EM. FLORESCU DE GENERALUL RADU ROSETTI MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE Comunicare făcută în şedinţa din n Decemvrie 1936 Renaşterea României, în mai puţin de o jumătate de veac, a fost una dintre îndeplinirile de seama ale veacului al XlX-lea, o adevărată minune. Dar dacă renaşterea României, în aşa de scurtă vreme, este o adevărată minune, o altă minune o alcătueşte, în sânul celei dintâi, renaşterea armatei române. In adevăr, din nimic a fost alcătuită o armată care, în mai puţin de cincizeci de ani, a câştigat pe câmpiile Bulgariei, neatârnarea Ţării. In privinţa acelora cari au creat şi organizat această armată şi cari au pregătit-o, s’a scris foarte puţin. Despre unul dintre aceştia, care avu rosturi neasemănat de mari în alcătuirea şi pregătirea sus arătată, voiu vorbi azi. Pentru a se înţelege mai bine şi omul şi faptele sale, este însă nevoie să reamintesc care erau împrejurările în mijlocul cărora s’a format şi şi-a început el rostul. După decăderea crescândă, care, începând din veacul al XVI-lea, a cuprins principatele româneşti dela Dunăre, prima treime a veacului trecut a văzut zorile unei renaşteri a Mol- dovei şi a Ţării Româneşti. încă de când au început să mijească aceste zori,, atât Mol- dovenii cât şi Muntenii au socotit că neamul lor nu va putea 1 A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice, Seria III, Tom, XIX, Mem, z. www.digibuc.ro 2 G-RAL RADU ROSETTI 2 să-şi îndeplinească menirea, decât având o armată naţio- nală x). Această dorinţă a căpătat un început de îndeplinire prin comisiunile care au alcătuit Regulamentul organic, în care au înscris principiul alcătuirii unor oştiri2). Este adevărat însă că, din cauza influenţei atotputernice a Rusiei, acele mici oştiri urmau să aibe numai un rost de poliţie, aşa cum fusese pre- văzutân tratatul dela Adrianopol3). Caracteristicile acestor mici oştiri, alcătuite după tipi- cul rusesc şi sub îndrumarea ofiţerilor puterii protectoare erau: Alcătuirea lor exclusivă din Români, prin opunere cu ceea ce fusese în trecutul apropiat. Menirea de poliţie. Conştiinţa românească cerea însă mărirea acestor sâmburi de alcătuire ostăşească şi mai ales preschimbarea lor în ar- mate înzestrate şi instruite în vederea făptuirii războ- iului 4). încetul cu încetul, folosindu-se de un prilej sau altul, gu- vernele ambelor ţări au căutat şi au izbutit, cu toată opunerea rusească si neîncrederea turcească, să mărească efectivele si să îmbunătăţească alcătuirea şi înzestrarea oştirilor lor. In această preschimbare un rost deosebit l-a avut corpul ofiţe- resc, alcătuit, este adevărat, la început dintr’un personal ne- având pregătirea tehnică 5), pregătire ce trebuia, cu atât mal mult, să o capete. Unii dintre ei au căpătat această pregătire în Rusia, alţii aiurea, dar cei mai mulţi au trebuit să se mul- ţumească cu ceea ce puteau învăţa din cărţi şi din conferinţe. *) Lagan către Broglie, i Fevruarie 1833 (Hurmuzachi, XVII, p. 286). Memoriul lui Bois-le-Comte, 17 Mai 1834 (Hurmuzachi, XVII, pp. 383—394). Felix Colson, De Vitat prdsent et de l’avenir des principauUs de Moldavie et de Valachie, p. 21. *) Art. 211, 240, 288 din regulamentul moldovenesc. *) Clauzele adiţionale dela art. 5 (Acte ţi documente relative la istoria Renaţterii României, I, p. 327). *) General R. Rosetti, Partea luată de armata română în războiul din 1877—1878, p. 10. •) Art. 22S, 235—237 al regulamentului organic moldovenesc. Colson, o. c., p. 19. www.digibuc.ro 3 UN UITAT, GENERALUL ION EM. FLORESCU 3 De aci şi nevoia de a traduce cărţi, manuale şi regulamente străine, traduceri ce au început să apară curând x). In această oştire, având o pregătire de paradă şi de poliţie şi în care omul intrat în cazarmă se considera ca şters dintre ai săi, pierdut pentru familia sa2), a intrat în anul 1833 3) tânărul Ion Em. Florescu. Născut la Râmnicul Vâlcei4), la 7 August 18196), era fiul lui Manolache Florescu (1790—1856) şi al Zincăi * *) 1) Regulamentele traduse din ruseşte de Skeletti pentru oastea moldovenească, de Banov pentru cea a Ţării Româneşti şi altele. *) Maior I. Popovici, Organizarea armatei române, I, p. 142. F. Colson, o. c., pp. 19—21. *) In cuvântarea ţinută cu prilejul înmormântării lui Florescu, generalul I. Lahovary a arătat că Florescu a intrat în armată la vârsta de 14 ani (Timpul, 23 Mai 1893). El a intrat ca iuncăr sau subofiţer nobil, ceea ce corespunde întrucâtva osta- şului cu termen redus de azi, adică era candidat la gradul de ofiţer. Ca iuncăr Florescu se află de santinelă la uşa de intrare a palatului domnesc, într’o seară a iernii anului 1834—1835, când Domnitorul, Alex. D. Ghica, dădea un bal. La acest bal fusesă poftită şi sora, mult mai în vârstă a Domnitorului, Anica, văduvă încă din 1801 a marelui vornic Ioniţă Florescu şi deci bunică a tânărului iuncăr. Cum şi-a văzut nepotul în frig afară, a cerut domnitorului să poruncească nu nu- mai înlocuirea lui în post, dar şi poftirea lui la bal, ceea ce obţinu destul de greu. Florescu fu înlocuit de alt iuncăr, Petrache Romanescu, căruia Florescu avu grijă să-i aducă, de mai multe ori, bunătăţi dela masa domnească. Petrache Romanescu (1817—1856) a avut un fiu Neculai (1851—1931), cunos- cutul primar al Craiovei, care a scris această întâmplare unui membru al familiei Florescu puţin timp după moartea generalului Florescu. (Din notele d-lui G. D. Florescu). Matricolele colegiului naţional Sf. Sava ne arată că în 1832, Florescu locuia cu tatăl său, în Mahalaua S-tul Spiridon la Nr. 1026. Asupra locuinţelor lui ulterioare, d-1 G. D. Florescu îmi comunică următoarele: Vorniceasa Anica Florescu, bunica generalului (acea soră a lui Alexandru-Vodă Ghica care a făcut să fie scos din post spre a petrece la bal), a dăruit acestuia, în August 1842 (Anexa. Documentul No. 1), casa de pe podul Mogoşoaei (azi calea. Victoriei) unde se află acum casa Mânu, peste drum de Ministerul de Comerţ şi Industrie. Florescu a locuit în aceste case până ce le-a vândut la 3 Martie 1850 Ha- gicăi Scufi Haradur, când s’a mutat într’o casă din mahalaua Batiştei. De acolo s’a mutat în casa ce o construise în 1856—1837 pe locul ce-1 cumpărase în strada Ştirbey Vodă (unde a fost ulterior internatul liceului Sft. Sava — lângă actualul liceu de fete Carmen Sylva), în care a locuit până în 1882. Şi-a cumpărat atunci o casă în strada ce-i poartă numele, casă în care a trăit până ’n preajma morţii sale. *) G. I. Ionescu-Gion, Generalul Florescu, p. 13. Biblioteca politică, Generalut I. Em. Florescu (1819—1893), p. 17. *) Ioniţă Florescu, fost mare vornic (1742—1801), tatăl lui Manolache, a copiat, la 25 Martie 1772, nişte psalmi, în greceşte. Manuscrisul a trecut prin moştenire fiului său Manolache, care, ca şi tatăl său, a însemnat pe marginile manuscrisului (după un obiceiu curent pe acele vremuri) datele de naşteri, căsătorii, moarte, ale membrilor familiei. Dela Manolache manuscrisul a trecut în stăpânirea generalului I. Em. Florescu şi apoi în acea a Doamnei Caterina Ghika, fiica generalului Flo- rescu. De către aceasta manuscrsul a fost dăruit surorii sale Baroneasa Maria Szent- Kereszty. Azi manuscrisul este pierdut. însemnările genealogice de pe acest manu- scris au fost copiate de d-1 George D. Florescu, care mi le-a dat în copie. Ii. x* www.digibuc.ro 4 G-RAL RADU ROSETTI 4 Facă 1). Studiile şi le-a făcut la colegiul Sft. Sava, unde-1 găsim înscris în 18322). Sârguinţa lui la carte i-a fost răsplătită cu premii în 1832 3), în 1833 la aritmetică 4 *), la geometrie, algebră şi dreptul comercial în 1835 6) şi în 1836 la retorică şi aritme- tică6). Din anii lui de şcoală avem şi mai multe traduceri, ca aceea a piesei de teatru de Florian: Gemenii din Bergam 7) şi cele publicate în Muzeu Naţional8). Tot în aceşti ani — 29 August 1834 pentru întâia oară —Florescu a jucat împreună cu colegi de ai săi o piesă de teatru 9). In 1835 fu înaintat la gradul de praporcic (sublocotenent)10 11). In 1836 este trimis la Paris u), unde studiază patru ani la liceul Saint Louis K) şi doi ani la Şcoala de Stat-Major M). mulţumesc pe această cale, cum ii mulţumesc pentru multe note şi însemnări ce mi-a dat pentru întreaga lucrare. Aga Manolache Florescu fusese eterist şi mavrofor (G. I. Ionescu-Gion, Ge- neralul Florescu, p. 17. Ionescu-Gion cunoscuse bine pe generalul I. Em. Florescu care i-a povestit multe despre trecut), apoi: Cilen în comisia reviziunei în Valahia-Mică cu începere dela 9 Ianuarie 1830 {Analele parlamentare. Tom. II, partea 1, p. 133). Ispravnic de străini în Valahia-Mare dela 12 Mai 1830 (Id. p. 133). Dvomic de temniţe la Vornicia Temniţelor, dela 13 Iunie 1831. (Id., p. 122). Deputat al Obişnuitei Obşteştei Adunări, ales la Ilfov la 8 Noemvrie 1831. (Id., p. 170). Vornic de temniţe în 1837. (Buletinul gazetă oficială, 1837, p. 122). Şef al departamentului credinţei la 29 Iunie 1843. (Idem, Nr. 58 din 30 Iunie 1843)- x) Aceleaşi însemnări. a) Matricolele Colegiului Sf. Sava; G. I. Ionescu-Gion, o. c,, p. 18; Biblioteca politică, Generalul I. Em. Florescu (1819—1893), p. 17. a) Ştefan Pop, Colegiul Naţional Sf. Sava (în * Boabe de Grâu *, Iulie 1933, p. 15); V. A. Urechiă, Istoria Şcoalelor, I, p. 196. *) Supliment extraordinar la Buletinul Oficial, Nr. 44 (14 Sept. 1833), p. 230. ') N. Iorga, Viaţa ţi Domnia lui B. Ştirbey, II, pp. 142, 143; Muzeul Naţional, Nr. 21 din 15.VII.1836. •) Ştefan Pop., o. c., p. 18; Muzeul Naţional, Nr. 5 din August 1837. ’) Repertoriul Teatrului Naţional, Gemenii din Bergam. Comedie dela Florian, tradusă de praporcicul I. Florescu, Bucureşti 1836. D. C. Ollănescu, Teatrul la Români (Analele Academiei Române. Seria II. Tom. XX. Memoriile Secţiunii literare, p. 45). 8) Nr. 39 din 30 Decemvrie 1836. Cinci schiţe de copii cari au ajuns oameni de seamă. “) N. Iorga, Istoria Literaturii româneşti tn veacul al XlX-lea, pp. 149, 150. 10) Discursul generalului I. Lahovary sus citat arată că era sublocotenent la vârsta de 16 ani; pe titlul traducerii piesei Gemenii din Bergam, tipărită în 1836, Florescu e arătat ca praporcic (sublocotenent). 11) G. Ionescu-Gion, o. c., p. 21; Biblioteca politică, Generalul I. Em. Fio- rescu, l. c. u) Gi Ionescu-Gion, l. c. la) Idem. www.digibuc.ro 5 UN UITAT, GENERALUL ION EM. FLORESCU 5 La Paris, mai erau atunci mulţi tineri Români, printre cari Dumitru Brătianu x), căruia îi scria fratele său Ion, la 30 Mai 1840: «Tatăl Florescului (a lui Ion Em. Florescu) este să «vie acolo; de aceea nu te destăinui lui ce gândeşti»2). Acest control al «duhului tinerilor» din Paris era făcut probabil după îndemnul consulului rusesc, ştiut fiind că Rusia nu a văzut cu ochi buni mergerea tinerilor Români la studii în Franţa. Cunoaştem numele a doi din profesorii lui Florescu la Paris, generalul Aupic, directorul Şcoalei de Stat-Major 3), ulterior ambasador francez la Constantinopol4) şi căpitanul Rocancourt, a căruia broşură despre datoriile ostaşului a tra- dus-o Florescu în româneşte 5). In timpul cât a fost la studii în Franţa, era înscris în cadrele Regimentului II Infanterie 6), fiind înaintat la gradul de pa- rucic (locotenent) la 3 Aprilie 1838 7), grad cu care ge întoarce în ţară, în 1842 8). Nu avem decât puţine ştiri despre viaţa lui în primii ani după întoarcerea din străinătate. Este numit la 27 Ianuarie 1843 adjutant al domnitorului Gh. Bibescu 9). In această ca- litate însoţeşte pe Bibescu în călătoria sa la Constantinopol (August—Septemvrie 1843 M) şi este însărcinat să aducă în ţară tunurile pe care le dăruise Sultanul lui Bibescu n). Este înaintat la gradul de căpitan la 6 Decemvrie al aceluiaşi ania). * *) **) l) Nicolae Kretzulescu, Amintiri istorice; A. D. Xenopol, Nicolae Kretzulescu p. 18. *) Al. Cretzianu, Din arhiva lui Dumitru Brătianu, I, p. 100. *) G. Ionescu-Gion, l. c. •) Născut în 1789, sublocotenent, luă parte la războaele întâiului imperiu până ’n 1815, când fu greu rănit la Ligny şi licenţiat din armată. Reprimit în 1818, luă parte la campaniile din Spania (1823) şi Algeria (1834). Ambasador la Constantinopol (1848—1851), Londra şi Madrid. Senator în 1853. Muri în X857. (Larousse du XX-e sticle). *) Datoriile ostaţului (de Rocancourt tradus de I. Em. Florescu). Bucureşti, 1844. *) Almanahul Statului pe anii 1837, 1838, 1839. ’) Ofisul domnesc Nr. 22 publicat în Buletinul Oficial Nr. 25 din 11 Aprilie 1838. *) G. I. Ionescu-Gion, /. c. *) Buletin. Gazeta Oficială Nr. 9 din 6 Fevruarie 1843. 10) Poruncă de zi Nr. zio, publicată în Buletin. Gazeta Oficială Nr. 113 din 10 Decemvrie 1843. u) Curierul Românesc Nr. 80 din 29 Octomvrie 1843 şi Nr. 82 din 8 Noem- vrie 1843. **) Curierul Românesc Nr. 62 din 16 August 1843. www.digibuc.ro 6 G-RAL RADU ROSETTI 6 In anul următor (1844) traduce o lecţie a căpitanului Ro- cancourt — care am văzut că-i fusese profesor — despre Da- toriile ostaşului 1). Din această traducere începe să se învede- reze grija ce o avea despre disciplină, grijă ce-1 va urmări până ’n ultimii ani ai vieţii sale. O altă publicaţie a lui Floreşcu este: Teoria Dări la semnu, care a văzut lumina în anul 1845 2). In această broşură au- torul se arată foarte înaintat ca idei pentru vremea sa, căci zice: « De şi baioneta slujaşte mult în răsboae, este învederat «astăzi că puterea unei bune infanterii stă mai cu osebire «în iuţeala focurilor ei» (p. 3). El dă o bună definiţiune a traectoriei pe care o arată ca drumul pe care-1 face glonţul dela eşirea lui din ţeavă şi până la ajungerea lui în ţintă (p. 5, nota 1). Anul 1845 a mai fost de mare însemnătate pentru Floreşcu, pentrucă în acest an, la 22 Fevruarie, s’a căsătorit cu Ecate- rina, fiica Domnitorului Gh. Bibescu3) şi a fost înaintat, pe ziua de 22 Aprilie, la gradul de maior 4). Grija pregătirii ofiţerilor făcu pe Vodă Bibescu ca, să ho- tărască neprimirea ca iuncări sau subofiţeri nobili în oştire decât a acelora având anumite cunoştinţe 5). Floreşcu a făcut * 16 *)Datoriile ostaşului (Rocancourt—căpitanul—tradus de I. Em. Floreşcu). Bucureşti, 1844. *) Teoria Dări la Semnu de aghiotantul înălţime! Sale Maior I. E. Floreşcu. Bucureşti, 1845. *) Buletinul Oficial Nr. 23 din 1845, în care este publicat decretul Nr. 72 din 16 Februarie; Bibescu, Domnia lui Bibescu, 1843—1848, I, p. 218. Din această căsătorie, Generalul Floreşcu a avut următorii copii: Gheorghe, născut la 1 Ianuarie 1848, mort la 9 Noemvrie 1872. Nu a fost că- sătorit. Zoe, născută la 12 Octomvrie 1850, moartă la 29 Iulie 1863. Maria, născută la 25 Mai 1853. A fost căsătorită cu Baronul Bela Szent-Kereszty şi a încetat din viaţă la Budapesta în ziua intrării trupelor româneşti (4 August 1919). Eliza, născută la 14 Octomvrie 1854, căsătorită cu Emanoil Em. Băleanu, în- cetată din viaţă la 1/13 Iunie 1885. Catrina, născută la 20 Noemvrie/2 Decemvrie 1858, căsătorită cu Emil Ghika- Brigadier, care trăieşte încă. (După notele d-lui G. D. Floreşcu şi alte informaţiuni ale familiei). In amintirile sale, colonelul Lăcusteanu spune (Amintirile Colonelului Lăcusteanu, publicate de Radu Crutzescu, p. 117) că în Iunie 1848 nevasta lui Floreşcu era în- sărcinată; e probabil o eroare. 4) Poruncă de zi Nr. 50, din 23 Aprilie 1845, către oştire, publicată în Buletinul Oficial Nr. 44 din 1845. *) Poruncă de zi Nr. 137 din 23 Noemvrie 1845,. publicată în Buletinul Oficial Nr. 109/1845. www.digibuc.ro 7 UN UITAT, GENERALUL ION EM. FLORESCU 7 parte din comisiunea însărcinată cu adunarea, ţinerea şi în- văţătura acestor tineri x). Când apoi în 1847, a fost vorba de înfiinţarea unei şcoli de ofiţeri, Florescu a făcut parte şi din comisiunea însărcinată cu lucrările pregătitoare 2). In restul domniei socrului său, îl găsim adjutant domnesc 3) — la 23 Aprilie 1848 este înaintat la gradul de colonel4) — şi vornic al temniţelor (director general al închisorilor5), slujbă pe care o îndeplinise şi tatăl său şi în care îl vom găsi atât sub domnia lui Barbu Ştirbey 6), cât şi sub căimăcămie 7). Am spus că un alt soiu de grijă a lui Florescu a fost aceea a instrucţiei obşteşti. Cu alţi tineri a întemeiat, în anul 1845, Asociaţia literară a României, al cărei scop era de a contribui la înaintarea literaturii şi încurajarea autorilor şi traducătorilor8). Am arătat că printre aceştia din urmă se afla şi Florescu. Veniră întâmplările din vara anului 1848 şi abdicarea lui Gheorghe Bibescu. Florescu se găsi într’o situaţie grea; fu- sese doar timp de şase ani la Paris în mijlocul tinerimei pă- trunsă de ideologia romantismului şi a naţionalismului, făcea parte din acea asociaţie literară ale cărei năzuinţi nu erau numai încurajarea literilor. El nu era însă revoluţionar9)—ci, cum a arătat şi cum se va învedera şi mai în urmă — un progresist şi mai era şi ginere al Domnitorului. Dar mai presus de toate era, cum a fost de-a-pururea, un ostaş credincios jurământului său. Credinţa aceasta în sfinţenia jurământului de ostas îl făcu să semneze, împreună cu alţi 26 ofiţeri, o cerere de cercetare amănunţită pentru descoperirea şi pedepsirea ofiţerilor vino- vaţi de călcarea jurământului lor în Iunie 1848 10). Sentimentul J) Poruncă de zi Nr. 138, din aceeaşi zi, publicată în acelaşi loc. *) U. de Marsillac, Histoire de Varmie roumaine, p. 161; Maior I. Popovici, Organizarea armatei române, I, p. 69. *) Almanahul Statului pe anul 1846, p. 122. Acelaşi pe anul 1848, p. 137. 4) Decret Nr. 40 din 23 Aprilie 1848, publicat în Buletinul Oficial Nr. 27/1848. *) Almanahul Statului pe anul 1848, p. 82. •) Almanahul Statului pe anul 1853, p. 92; acelaşi pe anul 1855. p. 172. 7) Acelaşi pe anul 1858, p. 137. *) I. C. Filitti, Domniile române sub Regulamentul Organic, pp. 399, 400; Anul 1848 în Principatele Române, p. 44; C. G. Mano, Documentele familiei Mano, p. 518. *) Reacţionarul hotărît care era Colonelul Lăcusteanu, spune că Florescu a fost foarte cuminte în 1848. (Amintirile Colonelului Lăcusteanu, publicate de Radu Crutzescu, p. 131). 10) Textul protestului în Bibescu, Domnia lui Bibescu, II, pp. 405, 406. www.digibuc.ro 8 G-RAL RADU ROSETTI 8 cinstei militare care a cauzat această desolidarizare este te- melia puterii unei oştiri. Este păcat evident că —aşa o cereau nevoile zilei — cererea să fi fost înmânată nu numai caima- camului Cantacutino ci şi generalului rus Duhamel *). Tinerimea care a făcut revoluţia din 1848 era însufleţită aproape exclusiv de ideile de naţionalism şi de libertate in- dividuală. Pentru ea duşmanul cel mare era Rusia si de aceea 9 9 ea era gata să colaboreze cu revoluţionarii unguri, luptând, după părerile de atunci, pentru libertate. Conducătorii Ro- mânilor din Transilvania şi din celelalte părţi ale Ungariei, erau însă adânc încredinţaţi de pericolul ce-1 înfăţişa pentru cauza noastră izbânda revoluţionarilor unguri şi de aceea au văzut bine intervenţia armatelor ruseşti în Transilvania şi Un- garia. In rândul acestor trupe ruseşti a luptat şi Florescu fiind ataşat la statmajorul generalului Liiders. Destoinicia pur- tării sale în aceste operaţiuni i-a adus, mai târziu, decorarea de către Ruşi1 2 *). In timpul nouei domnii, Florescu îndeplineşte slujbele de adjutant domnescs), de vornic al temniţelor 4), de efor al dru- murilor 5), de efor al şcoalelor 6), de membru în comisia teh- nică a direcţiei lucrărilor publice 7), (slujbe pe care le înde- plineşte şi ulterior sub căimăcămie 8) şi, în sfârşit, de membru în comisia de organizare a Şcoalei militare (de ofiţeri) 9) şi de profesor de artă militară (strategie şi tactică) la acea şcoală, curs pe care-1 preda de trei ori pe săptămână 10). S’ar putea spune că Florescu a slujit puţin în armată sau numai în posturi cari îl depărtau de front. Dar, ca adjutant pe lângă domnitori, fiind unul din singurii ofiţeri având o 1) Idem, p. 406. ') Porunca de zi Nr. 77 din 30 Aprilie 1850, publicată în Buletinul Ofifial al Prinţipatului Ţării Romăneeşti Nr. 34 din 8 Mai 1850, p. 135; G. I. Ionescu-Gion, o. c., p. 23; Biblioteca politică, o. c., p. 18. *) Buletin Ofiţial al Prinţipatului Ţării Româneşti Nr. 85 din 29 August 1849, p. 337; Almanahul Statului pe anii: 1850, p. 112, 1851. 4) Almanahul Statului pe anii: 1853, p. 92, 1855, p. 180. B) Idem, anul 1855, p. 66. •) N. Iorga, Viaţa şi Domnia lui B. D. Ştirbey, II, pp. 15, 16; Almanahul Sta~ tului pe anii: 1853, p. 165, 1855, p. 66. 7) Almanahul Statului pe anul 1855, p. 66. *) Almanahul Statului pe anul 1858, pp. 31, 34, 137, 146. •) U. de Marsillac, o. c., p. 161; Maior I. Popovici, o. c., I, p. 69. 10) Amintirile Colonelului Lăcusteanu, publicate de Radu Crutzescu, PP. 232, 233. www.digibuc.ro 9 UN UITAT, GENERALUL ION EM. FLORESCU 9 solidă pregătire militară, putea fi de mai mare folos decât comandând o gardă sau mânuirea armelor, singurele îndelet- niciri de atunci. Iar publicaţiile sale şi cursurile sale, erau de mai mare folos decât ţinerea de pildă a unui livret de ordinar. Cât despre slujbele civile ce a îndeplinit, le-a îndeplinit în acelaşi timp cu cele militare. Nevoia de oameni cari să aibe o cât de mică pregătire era aşa de mare, încât trebuia să se folosească oricine; şi Florescu avea multă experienţă 1). Domnia lui Ştirbey a fost întreruptă, prin ocupaţiunea ru- sească, premergătoare războiului din Crimea. Ca şi în 1848, toţi Românii nu văzură la fel de ce parte era interesul ţărilor lor, în conflictul armat ce se desfăşură la gra- niţele lor. Toţi câţi erau liberali (liberal în înţelesul general ce se dă acestui cuvânt) şi naţionaliştii, fură de partea En- glezilor şi Francezilor şi recomandau chiar intervenţia noastră în luptă —după pilda Piemontului —alături de puterile occi- dentale, alţii, şi printre aceştia Panait Moruzi (tatăl Kneazului, dela care au rămas scrisori ce ar trebui publicate), Gh. Fili- pescu2) şi I. Em. Florescu —slujiră în rândurile armatei ru- seşti, cel din urmă sub ordinele generalilor Liiders şi Dan- nenberg 3). Izbânda puterilor occidentale aduce apoi lupta pentru unire. In această luptă Florescu, care-şi dăduse demisia din oaste 4 *), luă parte. Un memoriu contemporan străin, arată că el putea fi can- didat eventual la tronul Ţării-Româneşti6). De fapt a fost partizan al alegerii socrului său 6), fiind în acelaşi timp pentru 1) Oberst Johann Floresco ein Kentniss reicher fâhiger Mann, gegenwărtig, im Bau und Communicationswesen verwendet, thătig, arbeitsam, unbescholtenen Rufes, musterhaft in seinem Familienleben, entschieden einer des besten jUngern capacităten seines Landes. (M. Popescu, Documente inedite din preajma unirii Prin- cipatelor din arhivele austriace păstrate în Arhiva Ministerului de Războiu de la Viena, p. 29). *) Amintirile Colonelului Lăcusteanu, p. 131, nota 2. *) G. I. Ionescu-Gion, o. c., p. 23; Biblioteca politică, o. c., p. 18; G. Vape- reau, Dictionnaire universel des contemporains, I, p. 594, col. I. 4) Vezi Momtorul Oficial al Ţării Româneşti Nr. 143 din 27.XI.1859 şi Nr. 148 şi 151 din Dec. 1859. *) Mihail Popescu, o. e., pp. 9, 29, 52. •) Scrisoarea lui din 8/20 Ianuarie 1857 către socrul său (Bibescu, o. c., II, pp. 481—499). www.digibuc.ro IO G-RAL RADU ROSETT1 IO unirea celor două ţări surori x). Atât în divanul ad-hoc, cât şi în adunarea electivă, din care a făcut parte, şi la desba- terile cărora a luat mereu parte 2), a arătat în deobşte un spirit împăciuitor s). In ziua de 23 Ianuarie (4 Fevruarie) 1859, în casa lui, avu loc întrunirea membrilor din dreapta a adunării ce era să aleagă, a doua zi, pe Domnitor. La propunerea sa de a se face un vot preliminar se văzu că voturile dreptei se împărţeau între G. Bibescu şi B. Ştirbey. Acest rezultat arătă neputinţa reuşitei vreunuia din foştii domnitori —căci toată stânga era hotărîtă să aleagă pe Cuza—şi atunci fiul lui Bibescu, Grigore Bibescu Brâncoveanu, propuse, în nu- mele tatălui său, să se voteze a doua zi pentru Cuza, ceea ce fu primit de toţi cei aflaţi de faţă 4). Rostul lui I. Em. Florescu în toate negocierile premergă- toare şi în votul de a doua zi trebue să fi fost destul de însemnat, deoarece corespondentul din Bucureşti al ziarului Steaoa Du- nărei arată că după proclamarea alegerii lui Cuza, I. Brătianu a îmbrăţişat pe Florescu 6). Patimile fuseseră însă adânc răscolite şi Florescu avu şi el partea lui de bârfeli şi ponegriri. Dar dacă pana mercenară a unui Valentineanu merge până a-1 acuza de necinste 6), Bo- lintineanu zice numai că nu va fi un mare general dar că sub un guvern bun va putea fi un destoinic funcţionar 7). In schimb contele austriac Alfons von Wimpffen, care studiase ţara, în vremea ocupaţiei austriace din 1854—1856, îl socotia ca un om cu o bogată experienţă, energic, muncitor, foarte corect în viaţa familiară şi socotit ca cea mai bună capacitate din *) Intr’o scrisoare din 3/15 Iulie 1858 către Domnii Sturdza şi Vărnav din Mol- dova, scrisoare aflată în posesiunea familiei Florescu, zice: « Mais espărons surtout, que la răunion des Principautăs, qui gagne chaque jour du terrain, finiră par triom- pher, et que nous nous trouvions ainsi răunis dans la m£me capitale * * *. *) Dările de seamă publicate în ziarul oficial muntenesc din 13 Fevruarie 1859 (p. 49), 16 Fevruarie 1859 (p. 55), zo Martie 1859 şi 25 Mai 1858, etc. *) Acte ţi documente relative la istoria renascerei României, IV, p. 176; VIII, P- S83. *) C. G. Mano, Documente din secolele al XVI-lea—XlX-lea, privitoare la fa- milia Mano, pp. 579, 580. •) Acte ţi documente relative la istoria renascerei României, VIII, pp. 609, 611. *) Biografia oamenilor mari scrisă de un om micu, pp. 54, 55. Paris, 1859. 7) L’Autriche, la Turquie et Ies Moldo-Valaques par M. B***. Paris, 1856. www.digibuc.ro II UN UITAT, GENERALUL ION EM. FLORESCU II ţară 1 * *). Viitorul era să arate curând că Austriacul era mai aproape de adevăr. In adevăr, dacă prin îndoita alegere dela 5/17 Ianuarie şi 24 Ianuarie (5 Fevruarie) 1859, unirea fusese făptuită numai în fiinţa Domnitorului, prin tratatul din Parisa) şi Conven- ţiunea pentru organizarea principatelor8), oştirile pământene îşi schimbaseră menirea din acea de trupe de poliţie în acea de oştire apărătoare a graniţelor. Din faptul unirii şi din darea acestei noui meniri oştirii reeşea pentru noua domnie o întreită îndatorire şi anume: Contopirea celor două oştiri într’un singur tot; Mărirea oştirei astfel alcătuită şi înzestrarea ei cu toate or- ganele necesare făptuirii războiului; Pregătirea armatei în vederea rostului ei de războiu. Domnitorul Unirii avu norocul să găsească în I. Em. Florescu, reprimit în oaste4 *) şi în curând înaintat ge- neral 6 *), militarul pregătit pentru aducerea la îndeplinire a celor de nevoie şi omul credincios care să se înhame la o asemenea muncă. Un istoric străin îl socoteşte ca cel mai de valoare dintre intimii lui Cuza şi ca foarte —me- reu— foarte activ6), iar Domnitorul Carol scrie în memo- riile sale (14/26 Martie 1871): «Sub Cuza (Florescu) a «fost de mai multe ori ministru de războiu şi i se datoreşte « mult din punctul de vedere al desvoltării armatei române ». Şi ştiut este că regele Carol nu a fost prea darnic de laude pentru sfetnicii săi. Ar fi o prea lungă şi prea sarbădă înşiruire de a enumera unul după altul tot ce a făcut Florescu între anii 1859 şi 1866 spre a transforma cele două mici miliţii pământene într’o oştire. Nu este capitol din alcătuirea noastră militară care să nu poarte la începutul ei pecetea lui Florescu. *) M. Popescu, o. c., p. 29. *) Din 30 Martie 1856; art. XXVI. *) Din 19 August 1858; art. 4a—45. 4) Pe ziua de 19 Noemvrie 1859 prin decretul Nr. 88 din 19 Noemvrie 1859 publicat în Monitorul Oficial al Ţării Româneşti Nr. 143 din 27 Noemvrie 1859. Vezi şi acelaşi monitor cu Nr. 148 şi Nr. 151 din Decemvrie 1859. *) 16 Iulie 1860 (Maior I. Popovici, o. c., I, p. 154). *) T. W. Riker, The making of Roumama, pp. 467, 474, pe temeiul rapoartelor consulilor străini. www.digibuc.ro 12 G-RAL RADU ROSETTI 12 Unirea oştirilor, crearea Statului-Major general, contopirea şcoalelor militare din Iaşi şi Bucureşti într’una singură, îm- părţirea de noui steaguri purtând armele ţării unite, organi- zarea marelor comandamente, organizarea Ministerului de Răz- boiu, înfiinţarea consiliului permanent al instrucţiei oastei, a. intendenţii şi a corpului ofiţerilor de administraţie, înfiinţarea de noui corpuri de trupă, a companiei de disciplină, a regi- mentului de artilerie, a trupelor de tren, a celor de geniu, organizarea temeinică a serviciului sanitar, înfiinţarea piro- tecniei, arsenalului * *) şi pulberăriei cu serviciile şi personalul respectiv, acea a şcoalelor de cavalerie, de copii de trupă, de scrimă, gimnastică şi dare la semn, unificarea marinei şi a justiţiilor militare, reorganizarea unităţilor administrative şi de pompieri, a dorobanţilor şi a grănicerilor, toate fură făcute, dacă nu din iniţiativa lui Florescu pe când deţinea postul de ministru de războiu2), pe acela de Şef Stat-Major sau de comandant al oştirii, înlocuitor al Domnitorului3), dar cu colaborarea sa. Tot lui se datoresc numeroase regulamente, editarea de hărţi si cărţi militare si facerea de manevre. El s’a bucurat de un » » » deplin concurs din partea misiunii militare franceze, cu care a colaborat în chip armonios. *) După ce Florescu înfiinţase manufactura de arme, Serbia comandase acolo muniţiuni. Drept mulţumire prinţul Milan dărui generalului Florescu sabia lui Miloş Obrenovici. Această sabie se află azi în posesia familiei Florescu. (Nota d-lui G. D. Florescu). *) A fost ministru de războiu: în Ţara Românească dela 28 Noemvrie 1859 la 27 Mai 1860; în Moldova dela 16 Iulie 1860 la 29 August 1860; în ambele ţări deodată: dela 30 August 1860 la 16 Aprilie 1861; în Principatele Unite dela 30 Sep- temvrie 1862 la 11 Octomvrie 1863. (Monitoarele vremei). a) Activitatea nemărginită în toate ramurile pregătirii militare se poate vedea din următoarele publicaţiuni: Monitorul Oastei (înfiinţat de Florescu). Maior I. Popovici, Organizarea armatei române, o foarte bună şi temeinică lucrare. UI. de Marsillac, Histoire de Varmie roumaine. Expunere de îmbunătăţirile cele mai tnsemnătoare introduse în armata Principatelor Unite dela 24 Ianuarie 1859—1 Iunie 1861 (semnat General Florescu) Bucureşti 1861. G. Le Cler, La Moldo-Valachie, ce qu’elle a iti, ce qu’elle est, ce qu’elle pour- rait itre. Discursul generalului I. Lahovari, citat mai sus. General R. Rosetti, Corespondenţa generalului Cantilli. General R. Rosetti, Partea luată de armata română în războiul din 1877—1878. General R. Rosetti, Relations entre Varmie Jranţaise et Varmie roumaine. Şi toate publicaţiile privitoare la domnia lui Al. I. Cuza. www.digibuc.ro 13 UN UITAT, GENERALUL ION EM. FLORESCU 13 Două cifre sunt însă elocvente şi trebuesc date, Florescu a găsit în 1859 două mici armate de un efectiv total de circa 10.000 ostaşi. La venirea Domnitorului Carol armata perma- nentă avea un efectiv de 20.391 ostaşi iar cea teritorială 25.043 ostaşi.1). In momentul alegerii lui Cuza, ambele oştiri nu aveau decât 4—5000 puşti din vremea împărătesei Caterina Il-a şi vreo zece tunuri, turceşti, ruseşti şi austriace. La 1 Decemvrie 1865, armata Principatelor Unite dispunea de 70.000 puşti ghintuite, 25.000 neghintuite şi 72 tunuri ghintuite2 *). Meritul lui Florescu este cu atât mai mare cu cât mijloacele băneşti de care dispunea ţara erau cât se poate de reduse si cu cât neîncrederea Turciei si reaua voinţă a unor vecini ) » f îngreuiă aducerea de armament din străinătate s). Florescu nu fu însă numai un foarte destoinic colaborator a lui Cuza în privinţa pregătirii oştirii 4 *); el îl ajută şi prin refuzul de a-I trăda când opoziţia contra acestuia făcu să lu- cească în faţa lui puterea şi chiar tronul 6). Mai sluji de ase- menea ca Ministru de Lucrări Publice şi de Interne6). In această din urmă calitate trebui să înnăbuse încercarea de răscoală * din 3/15 August 1865, din Bucureşti7). Devenit impopular Cuza fu nevoit a nu-1 mai numi în ultimul său minister 8), alcătuit cu câteva zile înainte de detronarea sa 9). 1) Expunere de îmbunătăţirile cele mai însemnătoare introduse în armata Princi- patelor Unite dela 24 Ianuarie 18 sg—1 Iunie 1861, p. 22; Biblioteca politică, Gene- ralul I. Em. Florescu (1819—1893), p. 21. *) R. V. Bossy, Agenţia diplomatică a României în Paris fi legăturile politice franco-romăne, pp. 125, 384. Scrisoarea lui A. I. Cuza către împăratul Napoleon III, 1 Octomvrie 1865. *) R. V. Bossy, o. c., pp. 118—125 şi nota 6 de pe pagina 122. 4) Baligot de Bayne, secretarul Domnitorului, scria, la 3 Septemvrie 1862, lui Ioan Alecsandri la Paris: « Floresco est le seul vrai militaire; il est trop gentleman, < trop bon enfant avec ses officiers, c’est son seul tort. II a l’amour du mâtier, l’ac- ♦ tivită, l’amour propre, l’initiative ». (Academia Română — Mss I. Alecsandri, seria II, voi. I, f. 249 — citat şi de R. V. Bossy, Agenţia diplomatică a României in Paris, p. 122, Nr. 1). *) Tillos către Drouin de Lhuys, 30 August 1865 (citat de T. W. Riker, o. c., P- 473)- •) D. Costescu, Fazele ministeriale din România, p. 21. 7) A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza Vodă, II,-pp. 32 sqq.; T. W. Riker, o. c., pp. 472—475- . ®) Tillos către Drouin de Lhuys, 12 Fevruarie 1866 (citat de T. W. Riker, o. c., P. 478). *) 30 Ianuarie 1866. www.digibuc.ro 14 G-RAL RADO ROSETTI 14 Este cunoscută pata aruncată asupra armatei prin acţiunea câtorva ofiţeri în noaptea de 11/23 Fevruarie 1866. Dacă este fapt că au izbutit a atrage lauda ziarului Românul * *) şi că s’au găsit câţiva ofiţeri cari, postfactum, să declare că au fost şi ei pentru răsturnarea lui Cuza2), trebueşte recunoscut — spre cinstea corpului ofiţeresc — că majoritatea lui a desaprobat puternic acţiunea celor dintâi3). Ca urmare a acestor ve- deri deosebite mult timp ofiţerii au fost împărţiţi în fevrua- rişti şi antifevruarişti4) şi până în 1869 au fost în oştire certe şi dueluri pe această temă şi chiar o încercare —în vara 1869 în tabăra din Furceni—de a sili pe Leca să-şi deie demisia6). Acesta nu a priceput sau nu a vrut să priceapă, ca şi alţii, ne- voia ce era de a se depărta din rândurile oştirii a cărei cinste o pătase. Ca şi în alte asemenea cazuri făptuitorii urmăreau nu atât un interes obştesc, cât un folos personal. Florescu, rămas credincios jurământului său, a fost bănuit de guvernul provizoriu. Se credea că el voia să se pună în capul unei mişcări contrare 6). Casa sa a fost mereu păzită 7) şi, pentru a-1 compromite 8), D. A. Sturdza a publicat contra lui referate si broşuri acuzându-1, în calitatea lui de fost mi- nistru, de călcare de lege 9). Florescu nu numai că a răspuns spulberând acuzările lui Sturdza 10), dar, încă dela sosirea în ţară a Domnitorului Carol, a făcut să se înmâne acestuia un protest contra rămânerii în armată a ofiţerilor vinovaţi de fapta din noaptea de 11 Fevruarie, protest semnat de dânsul şi Savel Mânu, ca generali, şi de 7 coloneii, 7 locotenenţi- *) Românul, i6, 17, i8, 26 Fevruarie 1866. *) Românul, 14 Fevruarie 1866. ') P. Henry, L’abdication du prince Cuza, pp. 219, 280. General R. Rosetti, Corespondenţa generalului Gr. Cantilli, p. 9. Generalul R. Rosetti, Jurnalul de operaţie al diviziei de infanterie de rezervă, p. VI. *) Memoriile Regelui Carol I, si 17 Septemvrie 1868, 25 Septemvrie/7 Octom- vrie 1869. •) General R. Rosetti, Corespondenţa generalului Gr. Cantilli, p. 9. •) P. Henry, o. c., pp. 294, 895. 337. 366, 367. ’) Idem, pp. 337, 364, 367. *) «II fallait cependant se dăbarasser de cet « ăpouvantail qui s’appelait Flo- resco * (Moustier către Drouyn de Lhuys, 25 Aprilie 1866, citat de P. Henry, o. c., p. 338). *) Că Sturdza a făcut propunerea din această cauză, acelaşi raport al lui Moustier. 10) Răspuns la referatele şi broşurile Domnului D. Sturdza Ministrului actual de Lucrări Publice. Bucureşti 1866. (August). www.digibuc.ro XS UN UITAT, GENERALUL ION EM. FLORESCU JS coloneii, 12 maiori, 40 căpitani, 38 locotenenţi şi 48 sublocote- nenţi x). Adunând ofiţerii la 24 Mai 1866, Domnitorul Carol le-a arătat că înţelege sentimentele celor cari au protestat, dar nu poate îngădui să se facă presiuni asupra sal 2 *). Florescu, care-şi pierdu nevasta în acel ans), trăi retras până ’n primăvara 1871 4), când în urma scandalului din Sala Slătineanu şi a ameninţării de abdicare a Domnitorului, Lascăr Catargi luă puterea la 14 Martie şi-i încredinţă conducerea Ministerului de Războiu5). Venirea lui Florescu în capul Ministerului de Războiu fu bine văzută de Domnitor care-1 stima pentru credinţa faţă de jurământul ce-1 legase de prinţul Cuza 6), şi fu bine pri- mită de armată 7). In timpul celor cinci ani, o lună şi treisprezece zile cât a fost Ministru de Războiu — cea mai lungă deţinere neîntre- ruptă a acestui portofoliu în ţara noastră — activitatea şi făp- tuirile lui Florescu au fost foarte mari. Dacă el avea meritul de a fi pus la cale, în perioada 1859—1866, preschimbarea unor trupe de poliţie în oştire, el îl are fără îndoială, pe acela de a fi desăvârşit, în anii 1871—1876, şi alcătuirea şi pregă- tirea oştirii, care era să câştige pe câmpul de luptă neatâr- narea ţării. Sunt nevoit să repet cele ce am zis vorbind de îndeplinirile lui Florescu între 1859 şi 1866 şi anume că ar fi o prea lungă şi o prea searbădă înşiruire de a arăta fapt cu fapt tot ce a în- făptuit el dela 14 Martie 1871 la 27 Aprilie 1876, căci iarăşi l) A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza Vodă, II, p. 86. *) Memoriile Regelui Carol I, 24 Mal 1866; Maior I. Popovici, o. c., I, p. 34*. *) Scrisoarea lui I. Em. Florescu către Pappadopol Callimachi, Bucureşti 6/18 Noemvrie 1866. (Academia Română, Msse, 765, 267). *) Florescu se căsători a doua oră cu domniţa Alina Ştirbei (1834—1894) fiica Domnitorului Barbu Ştirbey, care fusese căsătorită cu Alexandru Plagino, de care divorţase. Traiul lor nu fu fericit şi Florescu divorţă de dânsa in 1882. 5) Memoriile Regelui Carol I, la acea dată. *) « Generalii Florescu şi Solomon sunt ostaşi foarte buni. Generalul Florescu « a fost atât de mult criticat în 1866 fiindcă era devotat lui Cuza. Ofiţerii cari au « fost devotaţi lui Cuza sunt tocmai aceia pe cari mă pot bizui, fiindcă au fost cre- « dincioşi unui principiu iar nu unei persoane *. (Scrisoarea Domnitorului către tatăl său, 17(29) Aprilie 1872). ’) General R. Rosetti, Corespondenţa Generalului Gr, Cantilli, p. 13. www.digibuc.ro i6 G-RAL RADU ROSETTI 16 nu este capitol din alcătuirea armatei şi din pregătirea ei de războiu care să nu poarte pecetea sa. înfiinţarea comitetului consultativ permanent, legea organi- zării din 1872, desvoltarea Statului-Major, alcătuirea şi pro- mulgarea codului de justiţie militară, crearea de şcoli mili- tare şi facerea unui regulament al şcoalelor în care se prevedea şi înfiinţarea unei academii de războiu (viitoarea Şcoală su- perioară de .războiu, care era să fie întemeiată şasesprezece ani mai târziu), crearea de noui unităţi, a hergheliei, desvoltarea stabilimentelor militare şi a tuturor serviciilor, organizarea te- meinică a dorobanţilor şi călăraşilor, instruirea lor şi încor- porarea lor în armata de operaţie, lucru justificat ulterior prin purtarea lor pe câmpul de luptă, organizarea în parte a mili- ţiilor şi a gărzilor orăşeneşti (cele din urmă au făcut serviciul de garnizoană în timpul războiului) * *), publicarea de regula- mente şi cărţi, o deosebită îngrijire de starea fizică şi morală a oştirii, de disciplină, asupra căreia insistă mereu2), nu sunt decât titlurile capitolelor mari a operei lui Florescu din aceşti ani3). Şi meritul îndeplinirilor lui Florescu este cu atât mai mare cu cât, dacă finanţele ţării erau într’o stare ceva mai bună ca în primii ani ai unirii, ea era departe de a putea îndeplini nevoile mari ale armatei şi cu cât întâmpina rezistenţe din partea acelor ofiţeri cari nu erau îndestul pregătiţi şi cărora le impunea să cetească şi să lucreze4). Dacă valoarea per- sonală 2l lui Florescu n’a fost recunoscută atunci decât de puţini iar valoarea operei sale tot de puţini5), printre cari a fost Domnitorul6), această din urmă valoare a fost scoasă în *) In Însemnări zilnice T. Maiorescu arată (pp. 276, 278, 279, 288, 291) cum trebuia s& ieie parte la serviciul de gardă, făcut de garda naţională, şi cum nu a luat parte. a) Discursul său la Cameră, 13 Ianuarie 1876, intre altele. *) Izvoarele mai de seamă pentru cunoaşterea acestor îndepliniri sunt: Monitorul Oficial; Monitorul Oastei, Memoriile Regelui Carol I; Maior I. Po- povici, 'Organizarea armatei române, I; General R. Rosetti, Partea luată de armata română în războiul 1S77—1S78, pp. 15-—23. General R. Rosetti, Corespondenţa generalului Gr. CantilU, pp. 13—21; Timpul Nr. 19 din 20 Aprilie 1876, articolul Armata română în 1876 ; Timpul Nr. 49 din 10 Iunie 1876, cu răspunsul generalului Florescu; Academia Română, M-se, 765, 269. 4) General R. Rosetti, Corespondenţa Generalului Gr. CantilU, p. 12. •) Timpul din 20 Aprilie 1876. Vezi în anexe, documentul Nr. II. *) Memorii 4/16 Aprilie 1876, 3/15 şi 14/27 Dec. 1876. www.digibuc.ro 17 UN UITAT, GENERALUL ION EM. FLORESCU 17 relief, în chip spontan, de ataşatul militar turc, cu prilejul manevrelor din 1874, Ja Buzău, când a spus ataşatului mi- litar englez că cel mai bun lucru ar fi să se dea (de Turcia) României libertatea şi să se încheie (de Turcia) un tratat (de alianţă) cu dânsa 1). Căderea conservatorilor dela putere, în primăvara 1876, avu drept urmare darea în judecată a foştilor miniştri. Printre nouii miniştri, îşi luă menirea de coadă de topor contra lui Florescu, un fost elev al lui, colonelul Slăniceanu, acela care a trebuit să fie înlocuit din postul de ministru din cauza lipsei sale de energie2), din acel de şef de Stat-Major al armatei române în faţa Plevnei şi care s’a dovedit nedestoinic coman- dant al trupelor care au atacat Rahova3). Slăniceanu acuză pe Florescu că a înzestrat armata cu prea mult echipament4). Nu a fost greu lui Florescu să răspundă, dând în acelaşi timp peste nas lui Slăniceanu, care, în patima sa, dădea la iveală în ce consta echipamentul de mobilizare al armatei 5). Pilda lui Slăniceanu a fost urmată şi de alţii, cari au pă- strat însă un prudent anonimat 6). Cu toată patima ce s’a pus 7), parlamentarii acuzatori n’au putut să-i impute decât nerespectarea unor forme 8). Asupra acestui proces (am arătat într’o conferinţă la Universitatea Liberă din Bucureşti, 29 Noemvrie 1930) este îngăduit a crede cum că I. C. Brătianu, care din fire nu era răzbunător, dar care avea nevoie de o deplină libertate de acţiune spre a putea face faţă marei probleme a războiului, nu a văzut cu ochi răi Camera înfundându-se în afacerea judecării fos- tului guvern, prin care era distrată de la chestiunile mai im- portante şi prin care totodată opoziţiunea conservatoare era J) Memoriile Regelui Carol I, 17/29 Octomvrie 1874. *) Memoriile Regelui Carol I, 1/13 Aprilie 1877. *) Memoriile Regelui Carol I, 9/21 Ianuarie 1877; General R. Rosetti, Cores- pondenţa generalului Iancu Ghika, pp, 104, 112. 4) Referatul şi raportul său publicate în Monitorul Oficial Nr. 120 din 3 Iunie 1876. ‘) Anexa Nr. III. •) Ion Etnanoil Florescu, general de divizie, Bucureşti, 1876. 7) Actele pe care se bazau acuzaţiile nu au fost trimise Curţii de Casaţie, dar un rezumat al acuzaţiilor a fost afişat în toată ţara. (Titu Maiorescu, Istoria Contem- porană a României (1866—1900), p. 97. *) Monitorul Oficial Nr. 161 din 23 Iulie (4 Aug. 1876). a A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. XIX. Mem. z. www.digibuc.ro i8 G-RAL RADU ROSETTI iS oarecum decapitată şi silită să se gândească nu la un atac, ci la propria sa apărare. In starea spiritelor de atunci, când unirea ţărilor surori era prea recentă iar unirea politicianilor era cu neputinţă, poate că a fost singurul mijloc pentru ca guvernul să fie nestânjenit în acţiunea sa. Şi ceea ce întăreşte, după părerea mea, această presupunere, este faptul că Brătianu a lăsat pe deputaţi să se joace de-a judecătorii de instrucţie, până ce a trecut, cu succes, greul hop al războiului şi până când pretenţiile Rusiei făceau necesară acţiunea unei opoziţiuni violente pe tema Ba- sarabiei. Camera retrage atunci, sub imboldul guvernului, cu 55 voturi contra 6, acuzarea foştilor miniştri. Cu toate necazurile ce i se fac, Florescu susţine în Senat votarea legii asupra contingentului armatei1). Veni şi cea zi de sânge udă, cum spune prietenul lui Flo- rescu, Alecsandri, aceea a războiului. Lui Florescu, care fău- rise spada României2), nu i s’a dat vreo comandă. S’a zis că din cauză de patimă politică. Generalul Sergiu Băicoianu, care era atunci şeful secţiei operaţiilor şi a personalului din Ministerul de Războiu, mi-a spus că unirea sufletească între Moldoveni şi Munteni nu se desăvârşise încă în preajma răz- boiului şi că unul din temeiurile care a făcut ca Ion C. Bră- tianu — muntean —să numească pe generalul Cernat ministru de războiu şi apoi comandant al trupelor române în faţa Plev- nei, a fost acela că acesta era moldovan şi ca atare în caz de neizbândă aceasta n’ar fi putut fi atribuită numai unei părţi a Românimei8). Oricare ar fi însă temeiul sau temeiurile lăsării la o parte a lui Florescu, aceasta a fost o mare şi strigătoare nedreptate şi *) Discursul ţinut în Senat cu ocazia votării legei pentru contingentul armatei, de general Ion Em. Florescu. Şedinţa din 12 Martie 1877. Bucureşti, 1877. Fio* * rescu dă din nou peste nas, cu acest prilej, Iui Slăniceanu, care spune că numai Oltenii sunt buni ostaşi. *) Alecsandri in epistola către Florescu zice: Căci astă vie, jună, eroică armată, Sub Cuza şi sub Carol prin tine a fost creată. *) S’ar părea de asemenea că nici Domnitorul nu a avut o dorinţă prea aprigă de a avea de tovarăş in izbânda, de care era sigur, pe cel care era socotit drept al* cătuitorul oştirii. www.digibuc.ro 19 UN UITAT, GENERALUL ION EM, FLORESCU 19 dreptate avu Vasile Alecsandri, zicând în epistola adresată lui Florescu: Ai fost ca un netrebnic lăsat în părăsire! Netrebnic, tu netrebnic!... De când o Doamne ’n lume Lumina zilei poartă al nopţii negru nume? De când netrebnic este acel ce cu iubire Consacr’ o viaţă ’ntreagă l’a patriei mărire ? De când netrebnic omul cu inimă măreaţă, Ce ’n lupta pentru ţară oferă braţ şi viaţă ? De când netrebnic şeful ce, oricum bate vântul îşi apără stindardul şi-şi ţine jurământul ? x) Florescu fu foarte amărît, dar fu mângâiat de izbândele noastre, izbânzi pe cari le prevăzuse încă din anul 1863, când în şedinţa din 11 Fevruarie a Camerii, grăi: «Dar când e «vorba de acea armată care alaltăeri se trata (de) pretoriană, « să-mi fie permis a spune că dacă vreodată va veni momentul « să-şi facă datoria în faţa inamicului, şi-o va face. Şi rog pe «Dumnezeu să-mi dea zile să văz acel moment, şi jur că voiu «fi la postul meu»2). Dacă era aprig în dorinţa de a lua parte la războiu, Flo- rescu nu aproba însă cum se făcea acel războiu şi ’ntr’o bro- şură, atunci tipărită3), arăta că după părerea sa, urmându-se pilda Piemontului în 1854, ar fi trebuit trimes peste Dunăre numai un corp de 15.000 oameni. Această părere a lui era greşită. Ruşii aveau nevoie, în faţa Plevnei atunci când ne-au chemat în ajutor, nu de 15.000 oameni, ci de tot ce puteam da, şi chiar de mai mult, de tot ce au fost nevoiţi să aducă apoi din Rusia. Faptele au dovedit că Domnitorul şi Brătianu, îndrăznind mai mult decât socotea judecata prudentă a lui Florescu, au avut dreptate. Când peste câteva luni Ruşii ne ameninţă cu dezarmarea, Florescu scrie o nouă broşură4) în care propune organizarea unei poziţiuni întărite în care să poată rezista armata română. *) *) Acestei scrisori Florescu-i răspunse. (Anexa Nr. IV). *) I. Tanoviceanu, Pagini din domnia lui Cuza-Vodă. (Revista pentru istorie, arheologie ţi filologie, Voi. XIII, partea II, p. 23). *) (General I. Em. Florescu), Câteva cuvinte asupra intrărei în acţiune a trupelor noastre. Bucureşti, 1877. *) Situaţiunea de I. Em. F(lorescu). Bucureşti, 1878. »• www.digibuc.ro 20 G-RAL RADU ROSETTI 20 Multă bucurie îi aduseră dovezile de dragoste ce primi de pe câmpul de luptă1). Ziua de 8 Octomvrie 1878, când armata română victorioasă a intrat în Bucureşti, Flo- rescu o socotea, mai apoi, ca cea mai frumoasă zi a vieţii lui2 3). După războiu Florescu se ocupă de politicăs) şi de institu- ţiuni culturale, fiind unul dintre conducătorii Ateneului Român, unde fusese ales membru în 1865 şi în care ţinu conferinţe 4). Fu şi preşedinte al Societăţii pentru învăţătura poporului ro- mân 5) si al Societăţii de Tir 6) si membru de onoare al So- cietăţii de arme şi gimnastică7). Dar cele ce tot îl interesau mai mult fură institutiunile mi- litare. Făcu mai multe conferinţe cu subiect militar 8), făcu de asemenea un curs de artă militară, viitorilor învăţători9) *) Discursul generalului Lahovari, sus citat. 9) A spus-o lui G, I. Ionescu-Gion. Vezi broşura acestuia, sus arătată, p. 24. 3) Intre altele face parte din comitetul de redacţie a ziarului « România * (18 Martie 1884—29 Martie 1892). Autocefalia biserică române şi cestiunea biserică grece din Sulina. Bucureşti, 1890. Interpelarea generalului Florescu în Senat, 26 Fevruarie 1890. Multe discursuri în întruniri publice. *) Instituţiunea armată bazată pe şcoală. 14 Fevruarie 1885. Discursul său la punerea pietrei fundamentale a Ateneului. Conferinţa ţinută la Ateneu, împreună cu V. Alecsandri, la 1 Aprilie 1884. s) Soăetatea pentru învăţătura poporului român, de P. Gârboviceanu, pp. CLXI, CLXII. *) Inscripţie pe bustul său la Societatea de tir: « Generalul Ioan Emanoil Flo- < rescu fost membru şi preşedinte de onoare al Societăţii de dare la semn. Bucureşti « 1864—1872—1893 *. 7) Soăetatea Centrală română de arme, gimnastică, dare la semn şi nataţiune (cercetări istorice). Bucureşti, 1906, p. 72. *) Studii şi pregătiri militare. Conferinţă asupra osebiră între armatele vechi şi moderne (11 Aprilie 1890). *) G. I. Ionescu-Gion, o. c., p. 27; P. Gârboviceanu, o. c., pp. CLXVIII, 75. Asupra lecţiilor ce dădea cu acest prilej un învăţător din Gorj a scris următoa- rele unui prieten al generalului: « Cunosc pe d-1 general de când îmi era profesor. « In şcoala normală a Societăţii, generalul a predat mai acum 6 ani un curs de artă « militară. Dela domnia sa, pe lângă altele am învăţat răbdarea şi tăria în urmărirea « ţintei ce ne propuneam. Nu uit şi nu voiu uita niciodată tonul pătruns deşi blajin «a d-lui general, când, întrerupându-se din lecţie începea cu sfaturile şi ne zicea «totdeauna: să nă vă aşteptaţi băieţi, nici la fericire, nici la petreceri prin Satele pe « unde aveţi să vă duceţi. învăţătorul cinstit şi luminat are să lupte greu şi într’una « şl cu cârciumarul şi cu arendaşul, şi cu primarul şi chiar cu subprefectul. O să « simţiţi în dese rânduri că vă apucă desgustul, că vă cuprinde oboseala, că vă do- « boară desnădejdea. Piedici de tot felul şi năcazuri fără număr veţi întâmpina în « calea voastră. Să nu vă pierdeţi, băieţi, tăria de îngeri; să lăsaţi să treacă ziua cea «neagră şi înviorându-vă din nou, să gândiţi că la talpa casei în patria română, « muncitorii cei mai folositori sunteţi voi, învăţătorii. Gândiţi-vă la mine care lupt www.digibuc.ro 21 UN UITAT, GENERALUL ION EM. FLORESCU 21 şi luă parte la discuţiile care avură loc cu privire la fortificaţia ţării *), chestiune al cărui studiu fusese început încă din 1872, după directivele sale 1 2). In 1891 fu chemat să prezideze al 22-lea minister din dom- nia regelui Carol I. Acesta fu de scurtă durată (20 Fevruarie— 27 Noemvrie) ca şi primul minister (al n-lea al regelui Carol) ce-1 prezidase în 1876 (4—27 Aprilie). In timpul ministerului său au avut loc serbările jubileului de 25 ani de domnie a Regelui Carol 13). Pe când era prim ministru, Regele Carol plecă în Italia ca să vadă pe Regina, bolnavă atunci la Pallanza 4). Ceru lui Florescu să-l însoţească, căci Regele voia ca el să semneze reînnoirea tratatului de alianţă cu puterile din centrul Eu- ropei. In întrevederea ce o avu Florescu, după dorinţa Re- gelui, cu Di Rudini5), cel din Urmă căută să convingă pe primul ministru român de importanţa pe care ar avea-o pentru România alianţa cu Puterile Centrale. Generalul Florescu răs- punse în termeni curtenitori, admirând progresele Italiei şi Germaniei şi insistând asupra evenimentelor ce duseseră aceste două ţări la unitatea lor naţională. Apoi adăogă că România nu şi-a îndeplinit încă visul ei secular de a strânge, după pilda Italiei şi Germaniei, într’un singur tot şi sub un singur rege, pe toţi cei cari au fost şi sunt români, prin naştere. Când acest vis va fi fost îndeplinit — şi el unul îl doreşte din tot sufletul — ţara sa va putea fi pe un picior de egalitate cu puterile cen- trale şi atunci nu va vedea nicio stavilă care să-l împiedice 1 într’una de 55 ani şi n’am avut niciodată niciun moment de descurajare. Să mer- « gem înainte şi totdeauna Dumnezeu va fi cu noi... ». (Revista Ateneul Român, anul I, Nr. iz, p. 900, citat de P. Gârboviceanu, o. c., p. CLXVIII). *) Discursuri la Senat (publicată şi în broşure separate) la 17 Mai 1889 şi 4 Mai 1890. *) Locotenent-colonel D. I. Vasiliu. Studii ţi documente în legătură cu forti- ficaţiile române din secolul al 19-lea I pp. 5. 14. *) Treizeci de ard de domnie ai Regelui Carol J, II, p-. 297. 4) In Die Grosse Politik der Europăischen Kabinete 1871—1914. Voi. VII, p. 154 este un raport al lui Biilow, din 6 Martie 1891, în care zice că Regele Carol I do- reşte a avea conservatorii la putere spre a nu se turbura serbările jubileului său de 25 ani. *) întrevederea a avut loc într’una din zilele de 18/30 Sept. 1891, 19 Sept./i Oct. sau 20 Sept. /2 Oct. 1891, când Florescu a întovărăşit pe Regele Carol în vizita ce a făcut Regelui Italiei la Monza, unde era prezent şi di Rudini care a avut — spune comunicatul oficial —o întrevedere cu Florescu. (România Nr. 213 (2146) din 27.IX.1891). www.digibuc.ro 22 G-RAL RADU ROSETTI 22 a adera la planul propus 1). După cum este ştiut, tratatul nu fu semnat decât în anul următor, de alt minister. Pentru ultima oară Florescu luă parte la un eveniment po- litic în Decemvrie 1892, când fu faţă, la Sigmaringen, la că- sătoria prinţului moştenitor Ferdinand, cu principesa Maria de Marea Britanie. Florescu încetă din viaţă la 10 Mai 1893, la Paris, şi fu în- mormântat, cu mare alaiu, la 22 Mai în cavoul său dela ci- mitirul Şerban-Vodă. Resentimentele unor oameni mici la suflet, îl urmăriră după moarte. Nicio revistă militară nu publică necrologul său, iar Monitorul O astei, înfiinţat de dânsul, care vestea moartea tu- turor ofiţerilor activi, de rezervă sau în retragere, nu pomeni de acea a lui Florescu. Subscripţia pentru ridicarea unui bust a lui nu aduse —în urma unor anumite presiuni2) —sumele trebuincioase, care fură completate de familie. Bustul menit al fi aşezat în faţa comandamentului Corpului II Armată (azi Marele Stat-Major) fu mutat în grădina Ateneului, de unde a fost dus la Muzeul Militar, unde se află acum. # # # Aceasta a fost în trăsături mari viaţa şi opera generalului Ion Em. Florescu. Intrat în viaţă atunci când abia mijiau zorile Renaşterii Româ- niei, crescut în ţară şi în Franţa, înzestrat de fire cu frumuseţe fizică şi cu o înfăţişare marţială, cu mult farmec şi vino în- 1) Această întâlnire şi convorbire au fost povestite de generalul Florescu nepo- tului său Alexandru D. Florescu, care a povestit-o d-lui G. D. Florescu. Acesta din urmă a redactat în urma cererii mele, o notă pe care mă bizui pentru cele arătate în text. Opunerea lui Florescu la semnarea tratatului este arătată în documentele diplo- matice germane citate mai sus (VII, pp. 151, 152, 155), cum se arată tot acolo că Regele Carol a căutat şi a reuşit să convingă pe unii din colegii lui Florescu (VII, pp. 166, 199). ') Mi s’a povestit de mai multe ori aceste infamii de şefi cari erau atunci în ar- mată. D-l G. D. Florescu îmi comunică următoarea anecdotă: In regimentul în care slujea Radu Grunau (Grunau al lui Odobescu, cum l-am cunoscut noi) comandantul subscrisese 50 bani pentru monumentul lui Florescu, iar sublocotenentul Grunau 10 lei. La observaţia făcută de colonel, Grunau răs- punse: Atunci când se va ridica monumentul generaluluj *** Dv. o să subscriţi 10 lei iar eu 50 bani. www.digibuc.ro *3 UN UITAT, GENERALUL, ION EM. FLORESCU *3 coace 1), bun muzicant, puternic mişcat de tot ce era frumos, femeie, artă, caractere şi natură, cu dragoste neţărmurită pentru meseria sa, având iniţiativă şi amor propriu2), iubind ostaşul şi plugarul8), vânător pătimaş, el a muncit mult şi cu succes, mai ales între anii 1859 şi 1866 şi anii 1871 şi 1876, pentru a făuri României acea spadă oţelită cu care aceasta îşi croi Neatârnarea. Cu drept cuvânt putea spune Alecsandri în sfârşitul scri- soarei pe care am mai pomenit-o: Amice fii în pace, alin’ a ta durere... In tot oşteanul astăzi tu vezi o mângâere, Căci astăzi tot Românul, cunoaşte, simte ’n sine, Că arma strămoşească s’a ascuţit prin tine..., Şi când priveşti stindardul, cu ochi plini de uimire, Stindardul viu tresare qu-o mândră fâlfâire. Florescu nu a văzut numai mijirea Renaşterii României, ci şi făptuirea ei, făptuire la care avu parte mare. Se cuvenea cred ca să se reamintească acest ostaş de-a-pururea stană de piatră în privinţa tinerei jurământului său, în deo- sebi de destoinic si vrednic alcătuitor al oştirii româneşti si $ 9 9 9 se cuvenea ca această reamintire să fie făcută azi când se îm- plinesc 59 ani dela luarea Plevnei, de către aceia cari au fost pregătiţi de Florescu pentru a făptui, prin suferinţe şi dar- nică vărsare de sânge, Neatârnarea, neatârnare trebuincioasă a) « Generalul Florescu... e un bărbat energic a cărui frumoasă înfăţişare mi- « litară exercitează o atracţie dublată prin manierele sale elegante ». (Memoriile Re- gelui Carol I, 14/26 Martie 1871). «... generalul Florescu. El era tânărul cel mai bine dotat cu acea frumuseţe « bărbătească, cu manierele cele mai seducătoare, cu o înlesnire de a înţelege ba « chiar de a-şi apropia idei pentru care altora le trebuia o muncă serioasă ca să ajungă «la acelaşi sfârşit* *. (Ion C. Brătianu către fiul său Ionel. Govora, 29 August/10 Septemvrie 1887—în Corespondenţa familiei Ion C. Brătianu, III, p. 166). « The only really good-looking one amongst them was General Florescu, who « had a fine head and wore a pointed beard and huge moustaches in the Second » Empire Style ». (Mărie Queen of Roumania The story of my life, I, p. 282). ') Nota 4 pag. 13, mai sus. *) Florescu moşteni dela părinţii săi moşia Vizureşti (Dâmboviţa) care fusese de zestre a mamei sale. In apropiere avea Odobeştii şi Sălcuţa, zestre a primei sale soţii. Şcoala din Odobeşti a fost clădită de dânsul (ruinându-se a fost reînnoită acum 15 ani) şi-i poartă numele. îşi avea conacul la Sălcuţa, unde a dăruit locul pe care s’a construit şcoala şi primăria. (Din notele d-lui G. D. Florescu). www.digibuc.ro 24 G-RAL RADU ROSETTX 24 pentru a se putea păşi, cu patruzeci ani în urmă, la întregirea Neamului. Azi când patimile trecutului au amuţit, când vedem mai limpede rostul fiecăruia dintre acei cari au avut parte la al- cătuirea României, putem spune despre Florescu: Vrednic a fost, vrednică i-a fost făptuirea, vrednică i-a fost pilduirea. 6/XII 1936. UN OUBLIE LE GENERAL J. EM. FLORESCU (Resume) Le general I. Em. Florescu fut l’organisateur de l’armee roumaine qui conquit l’independance de la Roumanie sous Plevna, â Rahova et devant Vidin, en 1877—1878. La poli- tique l’eloigna toutefois du commandement de ces troupes. D’un beau physique, ayant beaucoup de charme, l’amour du metier, beaucoup d’amour propre, de l’initiative et un sen- timent tr£s prononce du beau, le general fit ses etudes en pârtie dans le pays et en pârtie k Paris (1836—1840 au lycee Saint- Louis, 1840—1842 â l’ecole d’etat major) et eut un role de- terminant dans l’organisation de l’armee roumaine de 1859 k 1866 (avec le concours de la mission militaire franţaise) et de 1871 â 1876. Deux fois president du Conseil des minis- tres (avril 1876 et de marş â novembre 1891) il refusa de signer, pendant sa seconde presidence, le renouvellement du trăite d’alliance avec Ies puissances centrales. ANEXE I «Casele mele după podul Mogoşoaei ce le am cumpărate ohabnic « de la d-lui Pahamicu Grigorie Lipănescu şi care nu’mi sunt nici cli- « ronomie de la părinţii mei, nici rămase de la răposatul soţul meu, « sau de la vre o rudă a D-sale, ci cumpărate de mine prin ajutorul «prea înălţatului nostru Domn Alecsandru Dimitrie Ghika al meu « prea iubit frate, ca o bună stăpână ce sunt pe dânsele, de a mea bună 4 voe, le dăruesc prea iubitului meu nepot D-lui Parucicului Ioan Ema- « noii Florescu, rămâind de astăzi bun stăpân pe dânsele să facă ori www.digibuc.ro 25_____________UN UITAT, GENERALUL ION EM. FLORESCU_____________25 «ce va voi, dându-i D-lui şi doă sineturi ce am de stăpânire acestor «case, etc. etc. « Să stăpânească dar aceste case în bună pace, atât D-lui pe cât îi «va dărui milostivul Dumnezeu viaţă, precum şi cei ce după vremi « se vor trage din D-lui; iar pentru pacinică stăpânire a D-lui, am rugat « şi pe Cinst. Departament al Dreptăţii, să adivereze acest al meu dar, « ce de a mea bună voe fac prea iubitului meu nepot Parucicul Ioan «Emanoil Florescu, pentru a căruia îndelungă şi fericită viaţă, voiu «fi rugătoare către milostivul Dumnezeu pe cât îmi va mai dărui şi « mie viaţă, etc. etc.... ». (August 1842). (Actul se află în posesia d-lui C. G. Mânu). II’ Armata Română în 1876 Am scris adesea că armata Română merge progresând din an în an, şi organisaţia el devine mal solidă de cât cum a fost ea cunoscută ’naintea anului 1870. In acest interval de cinci ani împliniţi, aii văţut’o toţi Românii bine esercitată, bine equipată şi forte bine disciplinată: dovadă sunt mane- vrele din acest interval fără nici un accident şi admirate de toţi streinii cari au venit expres a asista la ele şi ale admira. Cui trebue d£r să se arate recunoscinţă şi cui trebue să se atribue acestă capacitate şi si- linţă, dacă nu respectabilului meii camarad d'arme şi cap al ei? — D-nu general de divisie I. E. Florescu. încă din copilărie, de la anul 1830, de la reînfiinţarea armatei naţio- nale am fost în front cu puşca, iar în dulcii ani ai tinereţilor mele, m’am aflat ca oficier în rendunle armatei, şi am servit sub drapelele ei în tote evenimentele la cari ea a fost chiămată. Aşa la Dunăre, în mijlocul celor mai teribile epidemii, aşa prin oraşe contra resculătorilor şi făcăto- rilor de rele, precum şi chiar în serioasa încăerare din anul 1848 cu oştirea Otomană, unde ea a dat cele mai mari dovedi despre bravură şi devotament către patrie. Am fost ataşat împreună cu mai mulţi alţi pe lângă capii diferitelor armate străine cu d-nu general Florescu ca colonel, cu repausatul ge- neral Solomon, ca major, cu Andronescu, Arion, colonel Stoica, colonel N. Haralambe, repausatul colonel Bărcănescu, general Zefchari ca căpitani, general Vlădoianu ca colonel, şi alţi mulţi al căror nume versta le-a şters din memoria mea. Am fost alăturaţi pe lengă armatele Turco-Ruse şi Austriace, am fost recompensaţi cu ordine şi mulţumiri; şi sciţi pentru ce am fost daţi de ţeră în serviciul lor? Pentru ca să păţim buna ar- monie între densele şi compatrioţii noştri. Am mers şi mai departe cu devotamentul servicielor nostre: am intrat chiar în focul şi încăe- www.digibuc.ro s6 G-RAL RADU ROSETTI 26 rarea lor cu inamicul comun. Atunci s’aă vâţlut din aceşti oficeri de ordonanţă la Olteniţa, la Timeşi, la gura Ialomiţei, la Maglavitul, la Calafat, pentru serviciile aduse de ei atât în avantagiul ţârei cât şi al armatelor că aii meritat de la Patrie înaintări, iar de la acele armate decoraţiuni. Prin urmare sfidez cu totă bătrâneţea mea pe ori cine ar cuteza să susţină că acele ordine sunt puse în van pe pepturile acelor oficeri, căci graţie lor, noi am rămas tot Români şi ţera tot a nostră. Ba încă am fost fericiţi că am trecut prin scola unor brave armate, şi lecţiunile cu cari ne aii adăpat, aţii le desvoltă oficierii noştri cei in- genioşi şi le admiră lumea străină. De şi sînt bătrân în urma unui servicii! de 28 de ani, totuşi m’am târât tot-d’a-una pe la locurile pe unde oştirea Românescă, şcoala mea, era chiămată să manevreze. Aceeaşi vechie iubire m’a îndemnat şi erî, la 8 aprilie, ţliua aniver- sară a nascerei iubitului nostru Domnitor, să mă târăsc şi eii în baston pe lângă patrontaşul şi raniţa soldatului, până am sosit acolo unde dintr’un unghii! cu totul isolat am observat de la cărligul raniţei sol- datului până la calul artileriei şi am admirat, ca unul care am servit necontenit în front, totă esactitatea şi echipamentul, repunţlând celor cari mă întrebau: «Bine, d’o mie de ori bine 1» Marciala vedere a oa- menilor, perfecţia amuniţiei, admirabila curăţenie şi organisaţie, ai! atras lauda şi stima din partea tuturor cunoscătorilor de armate, d-lui general de divisie I. E. Florescu, precum şi celor-l-alţi d-ni oficeri superiori cari cu îndoitele d-lor silinţe au făcut a înflori armata Ro- mână. Entusiasmul publicului nu se putea înfrâna, vădând acel nobil corp acum organisat, escadronul de miliţiani. Facă domnul, ca din acel ingenios corp de fii ai magnaţilor să câştige oştirea în viitor pe cei mai bravi comandanţi ai ei 1 Artileria. — Nu pot trece cu tăcerea şi peste acestă frumosă ramură în care se găsesc toţi capii ei bine instruiţi şi cu perfectă organisaţie. Dreptul d’a avea ţera artilerie, cunoscem toţi că ’1 perduse până la anul domniei lui George Bibescu. Şi sciţi cine ni l-a câştigat? Numai generalul I. Florescu, atunci căpitan şi adjutant al acelui domn. In dorinţa d’a’şi desvoltă în patria lui învâţăturile cu cari se adăpase în străinătate, şi cu ocasia mergerei la Constantinopole a Şişului Domn pentru învestitură, rugă, stărui pentru a cere de la Sultanul recunos- cerea acestui drept al ţerei. Suzeranul primi, şi dărui chiar 6 tunuri cari fură aduse în România şi intrate cu mare solemnitate în capitală în mijlocul regimentului No. 2 de linie în care servâm şi eu, comandat de ingeniosul colonel Enghel. Bine, dar acele guri de tunuri nu putâu fulgera mulţimea de cetă- ţeni care la 11 lunii! intra cu stindardele în Palatul suveranului ţerei? Pe acel suveran nu putea oare adjutantul şi ginerele său să’l îndemne a nu subscrie Constituţiunea cerută cu atâta violenţă? Ori-care altul dintre calomniatorii săi ar fi făcut-o, el însă n’a voit, pentru că în t6te împrejurările acest bun oficer s’a purtat cu jcea mai mare înţelepciune www.digibuc.ro 27 UN UITAT, GENERALUL ION EM. FLORESCU 27 către ţeră şi compatrioţii săi, chiar când a fost trebuinţă de tunuri. Terminând dar, mărturisesc că am văzut armata Română comandată de mai mulţi Spătari: Alecu Ghica, Cost. Ghica, Cost. Herescu, Iorgu Stirbeiu şi Odobescu; că fiecare din aceştia au contribuit şi ei după înţelepciunea şi mijldcele lor la înflorirea armatei; Dar organisarea, instrucţia, echiparea şi disciplina nu o datorim de cât generalului Flo- rescu, singurul care ’şi-a depus tdte silinţele şi ’i-au albit părul în muncă şi răbdare pentru acest scop naţional. Sînt bătrân. M’am deprins a gândi ori când am vr’o ocasie d’a vedea armata română, că o văd pentru cea din urmă dră, Prin urmare, nu poate nimeni să mă bănuiască de vr’un interes oare-care scriind aceste rânduri. Mi-a sângerat însă inima când am auzit pe unele din lepă- dăturile societăţei, individe fără Dumnezeu şi ţeră, insultând şi calom- niând pe acei cari luptă şi sufer pentru adevărata înflorire a României 1 Iacă ce m’a făcut să scriu aceste rânduri. Sunt rău scrise, sciă, dar ce aşteptaţi de la un militar bătrân şi fără carte! Ele însă es din inimă, şi aceasta va fi de ajuns pentru a’mi ierta nedibăcia condeiului. L. — C. P. (Articol publicat în «Timpul», Nr. 19 din 20 Aprilie 1876). III Răspunsul generalului Florescu la referatul ministrului de Răsboiu cu No. 4176 din 25 Mai, înserat în Monitorul Oficial de la 3 Iunie No. 120. In diferite rânduri am fost îndemnat de unii din amicii mei a pu- blica o dare de sdmă asupra materialelor de tot felul cu care mă credem dator a înzestra armata şi n’am crezut că o putem face acăsta pentru două cuvinte: 1. Pentru că ceea ce am putut face până la eşirea mea din minister este forte puţin în raport cu trebuinţele armatei ndstre într’un cas de mobilisare. 2. Pentru că nu e bine ca să se publice de minister resursele mili- tare ale unei ţări, şi chiar atunci când o asemenea publicare ar fi de natură a aduce cea mai mare satisfacţiune unui om sau unui guvern. Cu tdte acestea am declarat la toţi acei cari se interesau la desvol- tarea ce lua pe tdtă ţliua puterea noastră armată, fie aceştia oameni privaţi, fie învestiţi, cu un caracter oficial, că pot visita în tot momentul arsenalul şi depositele noastre militare. D. ministru actual de Răsboiu a crezut din contră că poate da publicităţii nu numai resursele de îm- brăcăminte şi echipament, dar promite încă a o face şi pentru armătura şi muniţiunile de răsboiu, Mă opresc aci asupra acestei chestiuni, căci gravitatea ei se poate lesne aprecia de ori-care om luminat şi imparţial. www.digibuc.ro 28 G-RAL RADU ROSETTI 28 Voiu esamina acum dacă inculpările ce mi se fac sunt drepte safi nu. D. ministru începe prin a declara în referatul sSti. că totă armata permanentă şi cea teritorială se află înzestrată cu efectele de îmbrăcă- minte şi încă, că oamenii din armata permanentă au mai multe gar- nituri; aceasta este o satisfacţiune pentru mine. Domnia sa însă adaogă că se mai află în deposite 10.163 mantale şi 19.666 căciuli pentru doro- banţi, şi că acestea nu pot începe a fi puse în servicii! mai nainte de anul 1879. Dar când s’ar chema sub arme rezervele armatei teritoriale care sunt peste 12.000 dorobanţi, ce s’ar face atunci? Eii ca unul ce m’am crezut responsabil la o asemenea eventualitate, am fost şi Sunt de părere că ele urmează pururea a fi complecte şi păs- trate în deposite şi când s’ar pune dintr’ensele în serviciu aceasta se poate face cu scop de a le împrospăta, iar nici odată spre sleirea lor, ceea ce se presupune din referatul d-lui ministru. Ca să termin cu chestiunea efectelor de îmbrăcăminte răspund şi la neputinţa care se declară prin acelaşi referat de a se păstra aceste efecte din cauza molielor care au şi deteriorat pe unele dintr’ânsele. Dacă acdsta ar fi serios, atunci ar trebui ca depozitele de îmbrăcă- minte să nu mai esiste în nici o armată, ceea ce o declar de mai nainte ca o absolută imposibilitate. Ar fi mai bine ca d. ministru să va^ă în minister dacă chestiunea molielor nu m’a preocupat şi pe mine, dacă nu se găsesc instrucţiuni foarte conştiinţioase şi dacă acelea n’ar fi de ajuns să ia şi d-sa altele pe care le-ar crede mai nemerite. Dacă cu toate aceste precauţiuni acele insecte ar surprinde orice priveghere, aceasta se poate întâmpla în ori-care ţară, dar nimeni nu s’a gândit încă până acum că se pot condamna pentru acesta depositele militare de îmbrăcăminte. In privinţa echipamentului se zice în acelaşi referat că esistă în de- posite 124.000 cartuşiere şi 35.518 centuroane şi că ele ar fi de ajuns armatei până la anul 1900. Să esaminăm aceasta ca sa vedem dacă am cugetat a angaja viitorul cartuşierelor în armată pe 24 de ani. Să-mi dau dar seamă de motivele cari m’au îndemnat a face apro- visionarea acelor cartuşiere, adăogând că acest efect de equipament este din cele mai absolut necesarii unui soldat. Am aprovizionat în diferite rânduri 190.000 de cartuşiere: acestea după modelul aprobat de o comisiune specială şi după ce mai întâiu s’au experimentat puindu-se chiar în serviciu în batalioanele de vâ- nători. Quantitatea lor să justifică precum urmează: 190.000 cartuşiere represintă câte două de om echipamentul a 95.000 oameni din care: 14.670’infanteria de linie 14.000 rezerva ei 30.890 dorobanţi cu cadrele permanente www.digibuc.ro *9 UN UITAT, GENERALUL ION EM. FLORESCU 29 7.000 rezerva acestora 30.000 miliţieni, de şi numărul acestora este mult mai mare şi că legea obligă pe Stat a le da echipamentul, şi în timpii de răsboiu chiar şi îmbrăcămintea. Scăzându-se 95.000 perechi aprovizionate rezultă o lipsă de 1560 perechi. 96.560 Departe dar de a fi angajat viitorul, nu am putut complecta toată can- titatea necesară şi care lipsă devine şi mal înseninătoare astă-dî când toate efectivele sunt sporite. Ştiu bine că mi se va obiecta că am găsit în deposite la venirea mea la Ministeriu 30.000 cartuşiere aprovizio- nate de la 1869, dar culpa mea este dacă aceste cartuşiere sunt cu de- săvârşire de neîntrebuinţat, după găsirea cu cale a oamenilor compe- tinţi şi care se poate constata şi astăzi, căci ele esistă în deposite după chiar declaraţiunea d-lui ministru? Pentru ce nu adaogă atunci d-sa şi pe cele vechi ale foştilor grăni- ceri, căci eu le-am păstrat şi pe acelea pentru cuvântul că este tot d’a-una mijloc a profita de asemenea material, probă despre aceasta, dispozi- ţiunea ce am luat de a se transforma prin oameni din compania uvrie- rilor de administraţie, după un nou model, din care un număr de 500 cartuşiere le am şi dat în serviciu, spre a fi cercate, batalionului 1 de vânători. Am înfiinţat de urgenţă gentele ofiţereşti pentru că mă aflam în apro- piere de concentrările din anul 1872 şi pentru că osebit de ofiţeri, ele urmau a fi distribuite sergenţilor-majori şi sergenţilor-adjutanţi. In cât pentru considerantul din referatul d-lui ministru de Răsboiu că efec- tele de echipament militar sunt susceptibile de a fi perfecţionate, aceasta o recunosc şi eu, căci progresului nu i se- poate impune margini, dar dacă aprovizionarea efectelor de orice categorie ar fi subordonată in- venţiunilor ce se pot face dintr’o zi într’alta, armatele şi reservele lor n’ar putea fi nici o-dată echipate la un moment dat. In ceeace priveşte contractarea şi plata întrebuinţate pentru dobân- direa obiectelor de echipament neapărate spre a servi armatei şi reser- velor el la trebuinţă, nu voiu răspunde nimic. Sunt împrejurări cari justifică măsuri estraordinare şi cari dau responsabilităţii ministeriale o latitudine de care cred că orice ministru va usa de dânsa şi pe care chiar legea contabilităţii generale a Statului le admite şi este mai puţin severă ae cât jurnalul consiliului de miniştri. Care este ţara care ar erta ministrului său de Răsboiu neputinţa de a putea, într’un moment oare-care, concentra armata cu rezerva ei din causă^de lipsă de echi- pament ? După ce am făcut aceste întâmpinări la referatul d-lui Ministru de Răsboiu, m’am întrebat: care poate fi scopul jurnalului consiliului de miniştrii încheiat în urma acelui referat? Acela de a lovi în mine? Dar eu priimesc răspunderea faptelor mele, şi dacă regret ceva este numai că n’am putut face mai mult pentru o instituţiune pe care am www.digibuc.ro 30 G-RAL RADU ROSETTI 30 crezut-o tot d’a-una din cele mai folositoare ţării mele şi căreia am con- sacrat toate silinţele şi devotamentul meu. Dacă guvernul actual are alte idei economice relative la armată şi crede că poate preîntâmpina nevoile el, într'un moment dat, fără a avea în depositele sale toate efectele necesarii, poate lua asupră’i răspun- derea unei inovaţiunl necunoscută încă în ţările unde esistă armate precum a luat pe aceea d’a da publicităţei situaţiunea actuală a depo- sitelor noastre caii, chiar dacă ar fi fost din cele mai satisfăcătoare, nu se cuvine a a fi cunoscută. I6n Em. Florescu (Din ziarul « Timpul *, No. 49 din 10 Iunie 1876) IV 1878 Fevruarie 8/20 Bucureşti1) Scumpe Alecsandri Scrisoarea ce mi-ai adresat este pentru mine singura şi cea mai mare satisfacţie ce mi se putea da în urma atîtor decepţiuni ce am cercat. Ea va rămânea pentru copii mei un document precios şi o scumpă amin- tire pentru cea ce am putut face pentru desvoltarea armatei ndstre. In interesul acestei Instituţii care a mai rămas în picioare în ne- norocita n6stră Ţ6ră, tu vii să aduci un omagiu credinţei jurate. Fii sigur, scumpe Alecsandri, că aceste cuvinte pronunţate de tine, vor găsi un echou în inimile oficerilor noştri, care, precum au ştiut să sufere şi să rabde posiţiunea cumplită ce li s’au făcut în Bulgaria, vor şti ase- menea să resiste la culpabilele uneltiri ce se fac în jurul lor de aceia ce ai ştiut să stigmatisesi aşa de bine prin cuvintele de hidoasă pocitură. Vei fi aflat prin cele din urmă ţliare, modul cu care s’a trimis la ca- lendele grece alegerea lui Maiorescu. Vom vedea ce se va face şi cu alegerea mea; pretinşi liberali sînt în largul lor, căci sînt scutiţi de or ce control de vreme ce, şi chiar în fundul prăpăstiei M. S. va continua de a striga: « sînt constituţional 1» Cunoşti, scumpe Alecsandri, modul cum s’a retras acusarea mini- ştrilor. Elu a fost tot atît de infamu ca şi acusarea — Dar ce să’ţi mai vorbesc de asemenea miserie, când suntem în ajun de a perde Basa- rabia, sau mai bine când am perdut’o încă de la Livadia 1 Mult simţ trebuinţa de a te vedea; spunemi, ce ai de gând să faci, şi pînă când te pociu găsi la Mirceşti, unde aşi veni cu cea mai mare plăcere să stăm împreună vre’o două ţlile. O salutare amicală din partea întregei mele familii. O scenă care m’a impresionat a fost acea, când după citirea scrisorei ce mi ai adresat, *) Scrisoarea originală in arhiva familiei Florescu. www.digibuc.ro 31 UN UITAT, GENERALUL ION EM. FLORESCU 31 un amic a crezut că o poate lua cu sine spre a o copia, Alina şi copilele s’au repezit toate de-o-dată spre a i-o smulge din mână, împinse de acelaş simţiment al conservărei unui document aşa de scump pentru familia mea ! — Eu am fost adînc mişcat de acestă scenă, şi cu o lacrimă în ochi îmi ţticeam: unde este Alecsandri să le vaţlă! Pe unde se află tineri Catardgi? Or unde vor fi, copilele te roagă să le spui cum se află Madame Catardgi, căci au auţlit că nu i ar fi fost prea prea bine. Termin prin aţi exprima durerea ce am simţit aflând prin chiar fru- moasele tale versuri, mortea lui Rola, care, cum ţlici, s’a dus să gă- sească pe Cuza şi pe Negri. Me întreb adesea, ce ar ţhce aceşti 6meni de ar reveni în viaţă ? Eu cred că ar reintra în mormânt, vSţlănd roadele ce a dat sădirea invidiei ţi a urei. Al tSu vechiu şi adevărat amic. Florescu P.S. Infirmitatea mânei drepte * *) mfi face a mfi servi de secretar; da îmi vei erta acesta cănd îţi voi spune că secretarul meu este acela pe care tu ilu numeai odată: Fluturaş mititelu 2). *) La o vânătoare fusese rănit accidental de Mihail C. Sutzu. A rămas infirm de mâna dreaptă, putând abia iscăli. *) Fluturaţ mititelu era Ecaterina, fiica lui Florescu, căsătorită cu Emil Ghika Brigadier. www.digibuc.ro ŞTIRI NOI DESPRE SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XVI-lea ROMÂNESC DE NICOLAE IORGA MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE Şedinţa dela 23 Octomvrie 1936 I DANIILE ROMANEŞTI LA MĂNĂSTIREA MAICII DOMNULUI DIN PATMOS ŞI GENEALOGIA LUI PETRU-VODĂ ŞCHIOPUL Nu se poate lăuda în deajuns cercetarea pe care o face în toate părţile Răsăritului cineva care nu e un istoric, ci, scriitor însărcinat cu funcţiuni consulare, arată un aşa de mare interes pentru un trecut românesc de care înaintaşii săi români din Macedonia s’au împărtăşit prea puţin. D. Marcu Beza ni-a adus şi acum două săptămâni unele ştiri de folos din părţile unde a străbătut, luând pretutindeni, pe sama sa, excelente fotografii, şi ni-a presintat, promiţându-ni şi posesiunea ei, aşa de frumoasa pecete de argint pe care se văd chipul lui Mihnea menit turcirii şi al acelei Doamne regente Ecaterina a cării figură s’a desemnat tot mai clar, ca bună şi strădalnică stă- pânitoare şi ca ocrotitoare de sfintele lăcaşuri, în deceniile din urmă: o importantă operă a meşterilor noştri giuvaergii. Dintr’una din aceste călătorii, d. Beza a mai adus şi patru fotografii de documente din insula scrierii Apocalipsului, cu aşa de venerata mănăstire a Sfântului Ioan, Patmos, şi a avut bunătatea să mi le încredinţeze spre publicare. 3 A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. XIX. www.digibuc.ro 2 NICOLAE IORGA 34 Primul act e de cea mai mare importanţă. Prin el, la 30 August 7092, deci 1584, cu binecuvântarea şefilor Bisericii moldoveneşti, mitropolitul Teofan, Agafton, episcopul de Ro- man şi Gheorghie de Rădăuţi, şi cu mărturia fiilor, Ştefan şi Vlad, a boierilor: Bucium Vornic de Ţara-de-Jos, Ie- remia Movilă, de Ţara-de-Sus, Gheorghe şi Cocorea, pâr- călabi de Hotin, Gavril şi Vasile, de Neamţ, David şi Bejan, de Roman, Andrei, Portar al Sucevei, Bartolomeiu Bruţi (Brut), vestitul Postelnic de origine albano-veneţiană, Bârlădeanul Spătar, Iani, amestecat în atâtea lucruri, până şi la înălţarea rudei sale, Mihai Viteazul, ca Vistier, un Ceaşnic al cărui nume s’a şters, un Sava ca Stolnic, un Stan în rost de Comis, se face danie mănăstirii memorabile a Evanghelistului. Priceputul pisar Crâstea Mihăilescul şi-a dat cele mai mari silinţi pentru a redacta într’o slavonă ornată, cu termini rari, un document după toate regulele artei. El se înfăţişează, şi cu o scrisoare deosebit de aleasă, astfel: [R] HATfe GdTIţd H GhHA H CBATOrO y\SX’a> c* a3 P<*K RAAAWKkl AWfrO Ivcyca XpHCTA H nCKACHHK CRATkH EAHHOCAU|IH'feH H }KHK<>TK«p-fel4KH H Hfpd3A'kAHA\AH TpOHH,H fH >Kf nOKAAH-bAtCA H CASjKAi H pAEOTA/R A\»HAt IipAROCAARHYH rOCnOAMM"14 Iw IlfTp'h ROfROAA, aihaoctYi© EOKIW KT4CJH fllOAAOBAAXYHCKOH 3fA\AH EAArOCAOREII K-hCCH np-kcAdrYH Kor-h HJKf RIC CRI KAdro[H]cTHHHH H/Kf HSEpARfH AIA H3 ip-feRA AXATfpf AWtAi H AaP*KA A\A U,ApCTROA\ H ROfRC>ACTRC>A\ 3CAIHKI H 3A np’bR'KCJfOA’feiP* KordT'KCTRd CROM» aihaocth npHCHO Seo KAdrcAdpHTf Koro nc>A<'K‘'«T, OKO lVTRpTi3f HAA\ Ab*Ph A\HAOCTH CROfAi H CR-fcT pA3SA\A H RHA^X H «<>3HAX raKO HHKdA CAARA CTOHT HA 3fA\AH HfnprbAO>KHA H C’hAXp’hTH HHlpHMACTHA, HA» BK© U.R’bT «i\*R'bAat'r H 13 KO C*kH AtHA\0 rp-kACT H PA3AP8lUA(TCA R-hC-bK MAOR'bK'h. T’bAUKE EAArOROAfHYfAN OtH,A H CT» IIOCn-felUfHYfAi GhHA H CK A'blICTROAl CRATOrO Ar^Xd KAArOnpOH3ROAH\‘ TOCnOACTRO A\H H OyCpiiAHf.W KEAHIţAAt pACnAAHXCA RT»CEA\ HAUIYA ASujEA» h S'KC'bAI Cp-RA'^AI H RcblCOA» Itp'fe» IIOCtYA H KliCtA» A\HCAYA» H RTiCfAi IIAIUfAi A°EP0;E ROAfAi H XVT fiord nOAtoipYA h axoaehYeax np-fewHCTYA» raaahmhii,a» ha iiia» h EoropoAHUAi h Hphchoa^kh ^lapYAv, np-bcTATCAHHi^ A\upS h EAAr«CA«R(iiY(A\ np-fewcRAx- I|UHHK1X H B'HCWCRAipCHHHX Tp«X WTI^X H CRMTHATi AXCAAAKCKUX KVp 6tW$AH, AIHTpenOAHT GSUARCKHX H KVp ilrAAOH, enHCKOn PAApY( hke k k npaBocAdBYe npocYtaKiunjf, nocA’k^cuaTH cto- ndAI lljf H 3IA\HklA\ IţdpCTBCAI H rOCnO^CTKOM H HfEfCIIHX' EAdPK KTiCnpYdTYH nOASMHTH. GlPO pa^Y A\ddllYlA\ SHUIHY/Yw np6A\AAP®CTH B'k3pHH0Kd)f rOCnd^CTKd A\K1 Hd3BdTHCA HOSYH KTHTOp 8 CKAT06 AIOHdCTHP l’Adl’Odf A\Kl A\ICT© IldTAlO, fCT JfpdAI CBATCTO H K KCfJfKdAHdrO IFdPPJAHCTYtl IiVdHd EcPOCdOKd H MA*X ti C’KTBOpilJf OEHMhTh OEOpOK CKAT’fcH lUOHACTHpH nfT THcfel acnpH ivt p©a A® r®A H npH\*o/i,-bniHA\ EpdTYradi cnmsB mc-kn dcnpH \vt BOrO^dHHdrO A\H CT’fcjKdHYd. TfcAIIKI 8E© WTgH CBAThl A\OAHA\ BH CA CB HA»HEA\ BOtttffAl II CBATCTO ifl'drrfAHCTd I\VdHHd EorOCACBd A«l HdlIHUIHTI Hd rocn©Ac'rK<' a\bi bti cbatYh noAvkHEK Iw IleTpTv h rocno)KAH roc- nCACTBd ‘Whl rtldpYA H Cp-KAfMHHJf P©Cn«>ACTBd A\hl Gtj^aha h fiddAd BC(BC>ACB( H CpTiA^HA ^TvUlA POcnoACTBd A\H rOCnOJKAH MdpYd H CBATOnOWHBllIHX pOAHTIAYH rOCnOACT’Kd ‘WH MHpMd BO(BOA<) H MdTH POC- n©ACTB<> Alhl ^fCnHHd H BpdTl’f rOCIIO^CTBA A\H AllIXH'k B0(K«A4 H EAd^,d BO(B«>A<» II AIhAOIJJI B«i(B©A<* H flÎHpWd KCfKO^A H CfCTpTi POCnO^CTBd A\H rocnoKAH AldpYd h Go$Ya h PoâdHA<> h ^icnHHd h GdA\$Hpd h npHCHO Ad KKCnOM-bHSHTf HdC BTi CBAThlJf BdlUHX A\OAHTKA\' H K"k CBATOC npCCKCMHAIE, H A<* C-KTKOpHT lldA\ ndAIFP UIT P©A A® r®A A®HAf}Kf K'LCJfCUlfT Bor-h CTdTH CBATdd AlOHdCTHp. (I A\hl npM AKH>I JKHBOTd POCnOACTKd A\K1 A^dJKHH H A\hl n©A\HAC>BdTH H O^Kp’felIHTH CBATdd A\0- HdCTHp CBC cYf BHIUCpiMCHHOC WEOpWK Hd B'hckKO A-feTO EHTH CBAT*kH MOHdCTHpM B*K SKp’knAIHVl, d EOJKfCTKfHHA\ HHCKOAX KTv mUflA, d P©CnC>A~ CTBd A\KI H p«AHT(A(A\ POCnC>ACTK‘' A\K1 K’k’IHCf KTvCnOAIHHAHYl. d Hd TO fCT B'kpd HAUlfrO POCndACTKJ BHllIinHCdHHdP© IlfTpd BCCBOAH H B-kpd np'kB'K3AI«EACHHHX H CpAflHHJf Md^H PC>cnOrVICTK<1 ‘«M GTf^Alld H EddAd KOfKOAOKf h [B'kpd E]orap HduiH]f: B'kpd ndHd ESqSiUd AK®PHHKd A®AH’^H 3CAIAH, B'kpd ndHd GpCA\YA AK®PHHKd i’opH-kH 3caiah, B'kpd ndHd TcwprYi H ndHd Kcnop-fc [np-KK-KAd]EOBC XOTHIICKHJf, B'kpd ndHd FdBpHAd H ndHd BdCHdYl np-KK-EAdEOBI HCMIlţKHJf, B'kpd ndHd ^dBHA H ndlld Bl%dHd np-K- K'KAdEOBC Po[A\dHCKH\', B’kpd ndHd] dHApIA nOpTdp-k GSldKCKdPO, B'kpd ndHd Bp8T nocTLMiHKd, B-kpd ndHd Bp'KAivA'kHSA cn'KTdp-k, B-kpd ndHd MHH BHCT-kp[HHKd, B'kpd ndlld rfivppif] MdIUHHKd, B'kpd ndHd GdBd CTOAHHKd, B-kpd ndHd GTdH KOAXHCd, H B'kpd B-KCkX EOldp HdUIH\* A\OA- AdKCKEIX, BCAHKKIX H dl[dAKIX> fî n<> lldllIEAX XHjBOT^ ICTO E8AfT POCIIOA^P \VT A'^I’HX HdUIHX* HAH uit HdlUIPO pC>A HAH IldK E8a« KOPO BoPTi www.digibuc.ro 4__________________________NICOLAE IORGA__________________________36 HSEtpfT rocnc\Mp*A\ ehth haujeh AioAAAKCT-bH 3Ea\a[h..............x) rocnoA^TKd a\ki aaA®A' h fioa\haoka^ ckataa avjhacthp, aae eh aaa h SKp’bllHA CKMTAA AVJHACTHp. (I HA EOA[llJEE Kp-bnOCT] H nOTKp'hJKAEHl’f TCE BliCE KKlIIJEnHCAHHOE EEA^AH ECA\H HAIIJEA\8 K'kpHOA\8 H nOMTEHH?A\8 ECA-bpHH^- nAH$ GTpOHH KfAHKOAVS AOro^ETS nHCATH H HAUJS nfMAT npH- K'kCHTH K CfA\S HCTHHHOiWS AHCT» HAIUEAVS. IlHCAA Kp-RCT-b AIhXTvH AtCEC^A Oy Mc<>X K A-kTO x-3'IK AvbCAUţA flBPyCTA rt. El, documentul, a servit de model întăririlor care urmează şi din care e de nevoie să se reproducă întreg numai acela dela Grigore-Vodă Ghica. Duca-Vodă, cu blagoslovenia episcopilor săi: Ghedeon mi- tropolitul, Dosoftei de Roman, Efrem de Rădăuţi, Ioan de Huşi, dă o sumă aceleiaşi mănăstiri. Marturi: fiul Constan- tin şi boierii: Miron Costin Mare Vornic de Ţara-de-Jos, Grigorie Hăbăşescul de Ţara-de-Sus, Necula Racoviţă Hat- man, Prodan Drăgănescul şi Hăjdău, pârcălabi de Hotin, Constantin Mare Postelnic, Gavril Costachie Mare Spătar, Talmaciu Mare Ceaşnic, Lascarachie Mare Vistier, Ilie Sturd- zea Mare Stolnic, Ion... rovici Mare Comis. împodobirea în stil curat popular, cum am găsit-o şi de mâna unei femei din sat lângă Mănăstirea Humorului, e deo- sebit de interesantă, ca şi curioasa stemă zugrăvită deasupra peceţii. Unul din ultimele frumoase documente slavone ieşite din cancelaria Moldovei e actul prin care, din Iaşi, la 29 Iunie 7214 (1706), Antioh Cantemir, cu binecuvântarea soborului său de vlădici: Misail mitropolitul, Lavrentie, episcop de Roman, Ghedeon, episcop de Rădăuţi, Varlaam, episcop de Huşi, dă mănăstirii Bogoslovului dela Patmos 4.000 de nHH'bsH ApoENwx, în fiecare lună a lui Septemvrie, la Sântămăria Mică, mănăstirea fiind « ca o corabie pe mare ». E de folos lista mar- turilor în acest act solemn, supt iscălituri, dar purtând pecetea cea mică. Se pomeneşte fiul Ioan Voevod, care nu era să dom- nească niciodată, şi fratele Dimitrie, apoi boierii Neculai Costin (nu Costân; deci de atunci apare noua ortografie pentru numele familiei) Mare Vornic de Ţara-de-Jos, Lupul 1) Rupt şi text ilizibil. — Lectura e a d-lui Damian Bogdan. www.digibuc.ro 37 ŞTIRI NOI DESPRE SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XVI-LEA ROMÂNESC 5 Costachi Mare Vornic de Ţara-de-Sus, Antiohie Jora Hat- man şi pârcălab de Suceava (încă vechiul titlu), Maxut Mare Postelnic, Ion Neculcia Mare Spătar, Dabija Scrălet Mare Ceaşnic, Ilie Cantacuzino Mare Vistier, Ion Sturdzea Mare Stolnic, Gheorghie Mare Comis. Nu se scrie, ci se lasă în alb (1), numele Marelui Logofăt. Numele învăţatului meşter de slavonie nu este dat. Ultimul act pentru Patmos e acesta, în româneşte: întru numele Tatălui şi a Fiiului şi a Svăntului Duhu, Troiţă întru o fiinţă şi nedespărţită, iată eu, robul stăpânului mieu, Domnului Dum- nedzăului şi Măntuitoriului nostru Isus Hristos şi a Troiţăi adevărat închinător, noi Io Grigorie Ghica Voevod, cu mila lui Dumnedzău Domn ţărăi Moldovii, blagoslovit prea-bunul Dumnedzău, carele sin- gur iaste bunătate, carele m’au ales din pântecele maicii mele şi m’au dăruit cu Domnie şi Voevozie ţării, din pr6-covărşita bogăţie a milii sale, pururea dară a mulţumi lui Dumnedzău să cade că ni-au deşchis noao uşa milii sale şi lumina înţălegirii, am vădzut şi am cunoscut că nice o mărire nu este pre pământ neschimbată şi morţii nepărtăşită, ce ca floare să veştejeaşte şi ca umbra treace şi să răsipeaşte totu omul. Pentru aceaia cu bună învoire Părintelui şi cu sirguiala Fiiului şi cu lucrare Svăntului Duhu bine au voit Domnie Mea cu a noastră bună învoire, cu curată inimă din totu sufletul nostru de la Dumnedzău agiutoriu şi cu rugile preasvintei şi prâ-blagoslovitii stăpânii noastre de Dumnedzău născătoarei şi purure fefioarei Mărie şi ctNolagoslovenie a patru arhierei moldoveneşti: chir Gheorghie mitropolit Moldovii şi chir Athanasie episcop la Roman şi chir Calistru episcop de Rădăuţ, şi chir — episcop de Huş şi cu vrere a totu sfatul nostru a boiarilor noştri moldoveneşti, a mari şi mici, răhnind (sic) altor Domni răpo- saţi care au fostu înnainte noastră, cari au miluit şi întărit svintele mănă- stiri, aşia şi Domnie Mea am răhnit şi am cugetat ca de asiamine să luăm driapta datorie, precum singur Is. Hrs. grăiaşte întru svănta Evan- ghelie : fericiţi cei milostivi, că aceia vor fi miluiţ. Pentru aceaia şi Dom- nie Mia, precum mai sus scriem, am luat pre Hristos Dumnedzău întru agiutoriu şi den strănsura noastră ce ni-au dat noaâo, după datorie am făgăduit aceai mari svinte besăreci ce să chiamă Patmos, unde este marele şi minunată a svăntului Ioan Bogoslov, unde s’au scris şi svănta Evanghelie, în toţ anii vieţii noastre, ca să fim datori aceai svinte mănă- stiri cu 4.000 de bani mănunţi; însă miluire noastră acasta şi banii aceaştii care mai sus s’au scris, ce am făgăduit ca să să dea în luna lui Săp- tevrii, la Naştere Presvintei de Dumnedzău născătoare, pentru căci acia sfântă mănăstire iaste ca o corabie care pururea înnoată prin valurile unii mări şi niciodată nu poate agiunge la locul său şi iarăş am socotită şi călugărilor carii vin la acastâ milostenie de la acea sfăntă mănăstire www.digibuc.ro 6 NICOLAE IORGA 38 li-am datu deosăbitu ca să le fie lor de la Domnii Mea cate o sută de bani mănunţi de cheltuială. Şi pentru aceaia este credinţa Domnii Meale care mai sus m’am scrisu Io Grigorie Ghica Voevoda, Domnul ţării Moldovii, şi credinţa pre-iubit fiiului Domnii Meale Io Scarlat Voe- voda, şi credinţa boiarilor noştri Darie Donici Vel Vornic de Ţara-de- gos, Costantin Rusetu Vel Vornic de Ţara-de-sus i Costantin Costachie Hatman 1 pârcălab sucavschi, i Iamandiiu Vel Postialnic i Iordachii Cantocozono Vel Spatar i Andronachii Vel Paharnic i Sandul Sturdze Vel Vistiiarnic i Costachi Vel Stolnic i Mihălachi Vel Comis i Andreiu Rusăt Vel Cluciar şi credinţa tuturor boiarilor noştri, a mari şi mici. Iară după moarte noastră pe cine va aleage Dumnedzău a fi Domnu ori din fiii noştri sau pe cine a aleage Dumnedzău a fi Domnu în ţară noastră a Moldovii, poftim ca să nu străce a noastră danie şi miluire, ce mai vârtos să aibă a da şi a milui şi a întări acastă svăntă mănăstire care mai sus scrisă, Patmos. Iară pentru mai multă vărtute şi întăritură am poruncitu alui nostru credincos şi cinstit boiar dumnialui Gavril Miclescul Marele Logofăt, care au scris, şa (sic) al noastră peciate să pue. Acasta scriem. Io Grigorie Ghica Voevoda. U Iasoh, vito 7236, April 30, mpKdro rcnACTRd. Pecete pentagonală mică, de inel. Şi în formula nouă se începe cu invocaţia Treimii, care în actul prim e « cea de o fiinţă şi de viaţă dătătoare şi nedespărţită ». Şi mulţămeşte apoi lui Dumnezeu care alege pe Domni « din pântecele mamei lor» şi li dărueşte «Domnie şi Voevozie», din bogăţia milostivirii sale. Pisarul iui Vodă-Ghica urmează apoi — caz rar — cu traducerea celorlalte înflorituri de stil, cu « uşa milii», cu « floarea care se veştejeşte » şi « umbra care trece». Se arată învoirea înaltului cler al Moldovei, — după alte fraze care apar mai pe scurt în documentul secolului al XVIII-lea. Patmosul, prezintat în deosebitele versiuni ca o corabie în mijlocul mării, care nu va ajunge niciodată — Mi- hăilescu scrie după greceşte cto ridTAto = ’g xov Ilătfiov—, e dăruit cu o sumă de bani anuală, de luat, în cinstea Maicii Domnului, de SântămăriaMică: cei 5.000 de aspri dela înce- put devin 4.000 de « bani mărunţi» la capăt, pe lângă ce se dă de cheltuială călugărului care, dela 1584 înainte, tot venea la Iaşi cu hrisovul de danie. Dar Petru-Vodă singur introdusese, înainte de obişnuitele formule care lasă donaţia în sama si a urmaşilor, însemnarea, atât de preţioasă, a familiei dăruitorului. www.digibuc.ro 39 ŞTIRI NOI DESPRE SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XVI-LEA ROMÂNESC 7 -------------------------------------------------------------!—• El zice, arătând pe aceia cari, ca mulţămită, trebue să figu- reze în pomelnicul mănăstirii: « Io Petru Voevod şi cu Doamna Domniei Mele Maria » —Maria Amirali din Rodos, pe care o cunoşteam —« şi cu iubiţii fii ai Domniei Mele », cari—figurează apoi şi ca marturi —«Ştefan şi Vlad Voevod şi prea-iubita fiică a Domniei Mele, Doamna Maria » — acea care s’a mări- tat pe rând cu Zotu Ţigară şi cu Polo Minio, lăsând o odraslă şi în aristocraţia veneţiană, — « şi sfânt-răposaţii părinţii Dom- niei Mele...». Se ştie că Petru e fiul lui Mircea pretendentul, fiu el însuşi al lui Mihnea. Şi documentul urmează deci: « Mircea Voevod ». Dar iată că apare şi numele maicii, şi acest nume aminteşte pe al Doamnei lui Neagoe Basarab, Despina: « şi mama Domniei Mele, Despina ». Numele fraţilor sunt de tot ciudate, pârând că arată o con- fuzie la scriitor. Lipseşte Alexandru, Domnul Ţârii-Româneşti, deşi legătura frăţească e mărturisită nu odată de izvoare, şi lângă fratele Milos, şi el o cunoştinţă veche, apar ca fraţi nepoţii, şi ei Domni munteni, Mihnea şi Vlad: «şi fraţii Domniei Mele Mihnea Voevod şi Vlad Voevod şi Milos Voevod şi Mircea Voevod ». In sfârşit, o revelaţie e numele a trei surori: una Maria, o a doua Despina şi alte trei, Sofia, Ruxanda şi Zamfira: «şi surorile Domniei Mele: Maria şi Sofia şi Ruxanda şi Despina si Zamfira ». In aceste vădiri genealogice, mai mult decât în legătura cu Patmos, care e deci de adăugit la binefacerile larg răspândite asupra ortodoxiei întregi ale Domnilor noştri, stă importanţa documentului. II O HARTĂ ŞI O DESCRIERE ITALIANĂ A ŢĂRILOR ROMANEŞTI LA 1595 La vechiul meu anticvariat de lângă frumoasa biserică San- Zaccaria din Veneţia, unde am văzut un şir întreg de negustori de cărţi vechi, cu cari se pot discuta prieteneşte preţurile până ajung la nivelul unei pungi mai supţiri, un ceas cu noroc www.digibuc.ro 8 NICOLAE IORGA 40 m’a ajutat să descopăr şi să pot cumpăra un exemplar din geografia italiană din chiar anul când Mihai Viteazul, lup- tându-se de moarte cu Sinan-Paşa, câştiga, şi cu ajutorul ca- valerilor şi inginerilor toscani, trimeşi de Marele Duce Cosimo, creator al unui ordin de luptă contra Turcilor, biruinţa dela Călugăreni şi Giurgiu. Nu e vorba de o carte necu- noscută, căci d. Claudiu Isopescu o menţiona pe scurt, ară- tând şi legăturile cu opera originală, mult mai întinsă, a lui Botero, de care m’am ocupat altă dată, dar cred că nu e fără interes a da textul întreg şi a reproduce harta care-I întovărăşeşte. Titlul lucrării, frumos ilustrate si cu mai multe hărţi, e acesta: II mondo e sue parii cioe Europa, Affrica, Asia, et America. Nel quale, oltre alle tauole in disegno, si discorre delle sue provincie, Regni, Regioni, Cittă, Castelli, Viile, Monti, Fiumi, Laghi, Mari, Porţi, Golfi, Isole, Populationi, Leggi, Riii, e Costumi. Da Gioseppe Rosaccio con breuita descritto. In Fiorenza, Appreso Francesco Tosi, 1595. Con Licenza dei Superiori. Harta («Tauola della Pollonia, Romania, Tracia, Bulgaria, et altre Regioni», pp. 122-3) are, în oarecare desordine, dar cu o foarte bună linie a Dunării şi a gurilor ei: Transilvania cu Bisticia (Bistriţa), Dobriţinul (Debrecin), Moldavia cu Seoca, la Nistru, deci Soroca, şi Moncastro. La Dunăre, Corsov e Hârşova, iar, de cealaltă parte cetim: Orşova. Lângă Mare nu lipseşte Caliacra. Este şi Insula Şerpilor, fără titlu. Textul întovărăşitor (cap. 20, pp. 130-2) cuprinde, pe lângă largul împrumut pe care l-a stabilit d. Isopescu, şi câteva lucruri noi: DELLA UNDECIMA TAVOLA D'EUROPA Cap. 20 La undecima tavola d’Europa e nominata coi diverşi nomi di pro- vincie cioe Ongaria, Valachia, Transilvania, Bulgaria, Romania gia detta Tracia e Serbia gia detta Dardania. L’Ongaria ha da Settentrione i monti Carpazi che la dividono dalia Polonia, e la Moldavia, a mezo dl la Sava, ad occidente l’Austria e la Stiria, e a Levante il fiume Allu- ria: nel qual spazio vien anco compresa Transilvania, si divide l'On- garia citeriore e ulteriore, rispetto al Danubio che la passa per mezzo, www.digibuc.ro 4i ŞTIRI NOI DESPRE SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XVI-LEA ROMÂNESC 9- l’ulteriore si accosta ai monti Carparetij, e d'incredibil fertilitâ di vini, biade, bestiami, pesci, e minere d’argento e d’oro, vi hanno acqua che converte il ferro in purissimo rame, la citeriore traversata dalia Drava fiume, contiene due laghi nobili, il Balatone lungo tredici miglia, e il Fortoo non cosi lungo ma piu largo; le cittâ piu importanţi sono: Stri- gonia, Albareale, Buda, Belgrado, tutte dei Turchi, e di piu Vesperino, e cinque chiese, l’ulteriore e traversata dai Tibisco fiume pescosissimo, contiene Possonia, Timaria, Colosa, Cassovia, Agria, e oltre al Tibisco, Varadino, Debrecino e Lippa, sul fiume Merisco, e Temesvar, sul Tamer terre importante. Queste e l’altre terre d’Ongaria hanno piu largheza e grandeza per benefizio dei siti che per arte da gli uomini perche fuor che in Buda e in Polonia non si vede ne gli edificii cosa riguardevole perchâ i popoli essendo di natura austera e di costumi duri, e piu atti alia guerra che alia pace disprezano le comoditâ e non abitano nella cittâ se non come stranieri e con animo di uscime presto, i grandi collocano le loro delizie nei giardini, e nei bagni: nelle fabriche non si curano d’altro che d’abi- tar largamente: il resto abitano in capanne, e in casepiccole e mal fatte, non dormono in letto finche non sono maritati, ma su tappeti e sul fieno, e cosa comune alia piu parte delle genţi vicine, segue ai confini dell’Ongaria la Transilvania, che gli anticlu chiamarono Dacia, b divisa dalia Ongaria da monti che si partono da’ Carpazi e seguono fino a Severino, la quale e da detti monti circondato a guisa di una forte cittâ, e la Transilvania lunga e larga quattro giornate, e copiosa d’oro, ar- gento, metalli, bestiami e grani: parlano i Transilvani quasi ongaro, le sue cittâ di maggior stima, sono: Albaiulia, Claudiopoli, Bistricia, Cibinio, Cantocoli, e passato il fiume Alute, Fogaras, e Stefanopoli, habitano tra il fiume T ernes, el Danubio: i Rasei, gente dedita al vino, rustica dedita all’agricoltura: ricca di biade, e bestiami, habitano per il piu in villaggi e luoghi di poco conto, le sue terre di piu conto sono Smizlerovi non lungi da Belgrado, Zarnovia, Crusovetia, Covino, Nova- bardio, Severino, Colambes, Colobosta, e Bodon. Uscendo fuori dei confini di Transilvania, si entra nella Valachia ove si vede ancora i vestigi del ponte di Traiano, i Turchi chiamano questa provincia Cara- bogdana perchâ fa il formento negro, si stende di qui al Nester, e fino al Mar Negro, si divide in due, cioâ maggiore e minore, la maggiore si chiama Moldavia di cui â parte Bessarabia, sopra il mare dov’â Mocastro, ha il nome la Moldavia da un fiume che gli passa per mezo, la minore ha fatto di se solo queste terricciole, cioâ Temoviza, Brella e Trescorto, il resto sono villaggi, vicino a Trescorto, sorge una sorte di bitume negro che sente di cera, dai quale fanno bonissime candele. Segue la Valachia qual’e vicina al Danubio, massimo dalia parte del mezo giomo, e da levante ha il mar maggiore, da Ponente la Transilvania, e da Tramon- tana la Moldavia, b paese fertilissimo di bestiami, e grani: i popoli sono d’amino instabile e sdegnoso, amici delle taverne, e dell’ozio, habi- tano poveramente per lo piu nei casali, le loro case sono di legna, e di www.digibuc.ro IO NICOLAE IORGA 42 paglia intonicate di creta, coperte di cannuccie delle quali abbondano, le mercanzie sono maneggiate qui, e in Moldavia da Armeni, Giudei, Sansoni, Ongari, e Ragugei, e consistono in grani, e vini che si por- tano in Russia, e Polonia, si levano anco di qui in quantitâ, cuoi di vacche, schiavine, cere, mele, carne secche di bue, legumi, e butiri per Costantinopoli, per de qui passa il moscatello e il malvagia di Candia che va in Polonia, e altri parti Settentrionali, onde il Prencipe ne cava gran summa di denari del Datio, l’essercizio principale de i naturali 6 la vettura, mostrano questi popoli tirar l’origine da Romani perche intendono la lingua Latina, ma piu corrotta, che noi chiamano il cavallo callo, l’acqua apa, e il pane-pa[ne]. Nel culto divino usano la lingua Serbiana che h quasi Toscana tra gli Schiavoni, i Valachi pagano grosso tributo al Turco, e lo accom- pagnano alia guerra con cavalleria perche questo paese abbonda assai di cavalli fortissimi, venendo oltre al Danubio si trova la Bulgaria, Serbia, e Bosna, divise tra il Danubio e monte Eno, dalia Schiavonia, Macedonia e Tracia, la Bosna giace tra il fiume Danubio, e la Schia- vonia e prende il nome da un fiume che mette nella Sava, h paese as- pero, e pieno di monti, percid h forte di sito, eui una fortezza che si chiama Iaiza sua metropoli, posta sopra un giogo d’un monte in mezzo di due fiumi con una rocca inaccessibile. Si comprende anco nella Bosna Cozzacca, e Clissa, si va poi spiegando il paese quasi alq uanto nella Ser- bia che da Samandria cittâ posta sopra le rive del Danubio, si stende sino a Nissa, ove comincia Bulgaria, i luoghi piu notabili di Serbia sono Stonibirgado, sua Metropoli, Prisdeno, ove nacque Giustiniano Imperatore. Se pomenesc, în legătură cu Ungaria, Oradea, Dobriţinul, Lipova pe Murăş («sul fiume Merisco») şi Timişoara pe Timiş («sul Tames »). Părerea aspră în ce priveşte înapoia - rea ţărilor noastre e deci şi pentru Ungaria însăşi: « acestea şi alte teritorii din Ungaria au mai multă frumuseţă şi maies- tate din cauza aşezării lor decât prin arta oamenilor, căci afară de Buda şi de Pojon nu se vede în clădiri nimic vrednic de văzut, pentrucă, locuitorii fiind de o fire aspră (austera) şi de obiceiuri dure şi mai potriviţi pentru războiu decât pentru pace, despreţuesc lucrurile comode şi nu locuesc în oraşe decât ca străini şi cu gândul de a ieşi răpede din ele. Cei mari îşi pun plăcerile în grădini şi în băi; de clădiri n’au grijă decât să locuiască larg. Ceilalţi stau în colibe şi în case mici şi rău făcute; nu dorm în pat până nu se căsătoresc, ci pe coceni şi pe fân, lucru răspândit la cea mai mare parte din neamurile vecine». www.digibuc.ro 43 ŞTIRI NOI DESPRE SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XVI-LEA ROMÂNESC II Se arată bine hotarele Ardealului şi până la Severin (Severina), «care e încunjurat de acei munţi ca o cetate tare». Se arată producţiile cunoscute ale Ardealului, locui- torii unguri, oraşele: Alba-Iulia, Cluj, Bistriţa, Sibiiu, «Can- tocoli»(P), apoi, peste Olt: Făgăraşul şi Braşovul (Stefa- nopoli). Se trece la Sârbi, «între râul Timiş şi Dunăre», însemnându-se localităţile lor balcanice, în care e pus însăşi Severinul. Urmează «Valahia», cu urmele podului lui Traian, con- fundând-o cu « Carabogdan » a Turcilor, ţara « grâului negru » {« Cară »). Moldova, ţara « cea mare », e numită «după un râu ce trece prin mijlocul ei», Ţara-Românească, « mai mică » având cetăţile Târgovişte (Ternoviza), Brăila (Bella) şi Târşor (Trescosto), •cu petrolul, pomenit şi de Botero, care se află acolo: «smoala neagră, care miroasă a ceară din care se fac lumânări (can- dele) foarte bune ». Această ţară e îmbielşugată în vite şi grâu, dar ai noştri sunt presintaţi ca «în suflet nestatornici şi supă- răcioşi (e sdegnosi), prieteni ai cârciumilor şi ai lipsei de ocu- paţie», stând în case «de lemn şi de paie, văruite (intona- cate di creta), acoperite cu papură, cannuccie. Negoţul, cu grâne şi vin, dus până în Rusia şi Polonia, cu piei de vacă, cergi, ceară, miere, pastramă, legume şi unt pentru Constan- tinopol, în afară de vinurile din Creta, moscatello şi malvagia, care pe aici trec în Polonia « şi alte părţi de miazănoapte», folosind vămii domneşti si căruţaşilor noştri, cărăuşilor, se face de «Armeni, Evrei, Saşi, Unguri şi Ragusani». Interesant e ce se spune cu privire la limbă ca şi la origine. «Aceste popoare arată că-şi trag originea dela Romani pen- trucă înţeleg latineşte, dar mai stricat, ceea ce noi numim -cavallo: callo, aqua: apă şi pane: pa (sic) ». Dar în biserică se întrebuinţează limba sârbească, «toscana la Slavi». Se mai adauge doar menţiunea tributului şi contingentul de cavalerie dat Turcilor, căci «ţara e plină de cai foarte voinici »1). Restul priveşte Peninsula Balcanică, a cării hartă urmează. 1) V. ceva, pentru hotarul cu Polonia, şi la pagina 126. www.digibuc.ro 12 NICOLAE IORGA 44 închinarea către Marele-Duce de Toscana nu dă nicio lămu- rire asupra altor izvoare decât Botero. Se dau unele indicaţii în ce priveşte geografia matematică. Aiurea nu găsim nicio ex- plicaţie cu privire la informaţia întrebuinţată. La Franţa s’ar vedea urme ale unei călătorii personale. La Udine se pomenesc lucruri din 15931). La Gradiscape Isonzo autorul povesteşte cum în Februar 1593, în casa lui Hermann («Armano») de Atems (« d’Atemis »), pe care-1 laudă, a văzut creşterea subită a apei şi i s’a spus cum speria pe locuitori2). La Trigesimo, în aceeaşi regiune, a văzut un copac de trandafir în vârstă de peste opt- zeci de ani şi dând încă flori3). La Spilimberg se laudă senio- rul, Erasm 4). Toată partea de-asupra Veneţiei e prezintată în stil de călător atent şi cu multe şi preţioase cunoştinţi. II preo- cupă mai ales rozele, cu frumuseţa şi parfumul lor. Sunt şi părţi elegante, cartea întreagă fiind scrisă, de altfel, cu o deosebită îngrijire. Alături, numai două, trei rânduri despre Veneţia, « cetatea cea mai minunată din lume ». Ar fi posibil ca unele informaţii să vie dela Veneţieni, cum iarăşi nu ar fi exclus să fie si amintiri de-ale Toscanilor, deşi aceştia abia-si terminau aventura dunăreană către sfârşitul 99 » acestui an 1595. III Cu prilejul Congresului de studii bizantine la Roma, cole- gul mieu Silvio Mercati, căruia-i datorim cu toţii aşa de mult pentru aşa de greaua organizare a acestei adunări ştiinţifice, mi-a făcut plăcuta surprindere, pentru care-i mulţămesc căl- duros şi astfel, de a-mi dărui, între alte amintiri, nu numai un mare număr de portrete halcografiate, dar şi un important stoc de hărţi. Ele sunt, afară de una, evident mai veche, din a doua jumă- tate a secolului al XVII-lea. *) p. 107. J) p. 108. >) Jbid. *) Jbid., pp. 108 — 9. www.digibuc.ro 45 ŞTIRI NOI DESPRE SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XVI-LEA ROMÂNESC 13 Privesc Ardealul şi părţile vecine, cu planuri de oraşe. îmi par necunoscute şi de un interes deosebit, aşa încât s’ar putea reproduce. Iată lista lor: i. Samosch Uywar in Transilvania. A. Castello. B. Fossa del Castello. C. Fiume Samosch. D. Stalle per cavalli et animali E. Borgo. F. Fossa. a. Transilvania. 3. Kowar in Transilvania. Kâwar in Transilvania 4 leghe de Neubania nella montagne fe un passo dall’ Ungheria in Transilvania ui sono due Castelli: il magiore al basso, e’l minore ad alto, circandati da balze grandissime pieno il basso de boschi, per mezzo scorre un riuolo chiamate Lapusch. Nel maggiore habitaua la moglie del Principe Kemmi lanos, e nel minore la guarniggione Imperiale. A. II Castello maggiore. B. II Castello minore. C. I precipitii delle rupi. D. II riuolo Lapusch. E. Un picciol prato. F. Monti ripieni de boschi et alberi. G. L’entrada del Castello maggiore. H. L'entrata del Castello minore. I. Strada de Neubania. 4 4. Zattmar. B. Fortezza. C. Borgo. D. Fiume. E. Ponto. www.digibuc.ro Nicolae Iorga. Ştiri noi despre sfârşitul secolului al XVI-lea românesc. Document dela Petru-Vodă Şchiopul pentru mănăstirea Patmos A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. XIX. www.digibuc.ro Nicolae Iorga. Ştiri noi despre sfârşitul secolului al XVI-lea românesc, PI. II Document dela Duca-Vodă pentru mănăstirea din Patmos A, R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tont. XIX. www.digibuc.ro Nicolae Iorga. Ştiri noi despre sfârşitul secolului al XVI-lea românesc. PI. III tâ» ^ u«?» ?rV« ‘ ?Âj*?“s,âtrz; '• «*^*<*1»#». • rt,£ c.r..w-« «,. ««&K - 'r-J- rsu*. «ţjc.-»«? «Y'.'-fr*^ w$s» <*/ss,-9^i *«"5^*"^:*rf anoTmiS , luV!oirtmiiiî?o£*IC$^CT« C «T* -2«4<| r. nnttiZ'. Jty"*_**«** CU** nUmtH K4£fi4r '■•■r.f-ti'jm* . nL*y *«•«*«<. tu,jM* y*.*i**i>**2 ??" ^fSSSî- 91?* *« "Ji^rsSi* "'^ l';‘*^r‘ . ,UH»! oi£* ♦ Mcw*t»irti»(Hi^»."*^*««)W,‘‘."^''--.,v ^n.'> MU . II <««•♦< ’T' *■'<* m « • { . 6J/*X« tt* (A M47T«.^0« RU)f«(Mt( *UBf ?m« f,4 -■ ^ x*rrrJ-*t ♦ •/•- * ,' ,/hw <-» » * &< .ll»-4U3. r^< f 7**4 n»tAnu4 Ctm -io.» Kr®«4©; »^c jvhx 'Z^yU*» cjs4ţia$4^a ‘TmeacA ^ IIOCTH (Cetatea Hotinului), iar pe cealaltă faţă: rJiaBHHXL BopOTTj (Intrarea mare). Pare a fi mai mult o chee simbolică, în genul acelora cari se remiteau suveranilor sau comandanţilor de oştiri. Datoresc bunăvoinţei d-lui Mareşal Mannerheim. de a putea reproduce aci alăturat fotografia celor două feţe ale cheii. LA CLEF DE LA FORTERESSE DE HOTIN L’auteur signale une vieille clef de la forteresse de Hotin, en Moldavie orientale, se trouvant actuellement dans la pos- session de Son Exc. M. le Feld-Marechal Baron Carl-Gustaf Mannerheim, ancien Chef d’Etat de Finlande. La clef, en bronze dore, porte l’inscription: «Forteresse de Hotin. Entree principale ». 4* www.digibuc.ro R. V. Bossv. Urme româneşti la miază-noapte, Planşa I ■4. R. — Memorii/e Secţiunii Istorice. Seria III. Toni. XIX. Frans Francken I. Cresus şi Solon tretul Iui Mihai Viteazu R. V. Bossy. Urme româneşti la miază-noapte. Planşa II Cheia cetăţii Hotinului -‘4- ^ ^— Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. XIX. www.digibuc.ro OPERA ECONOMICA A LUI ION GHICA DE VICTOR SLĂVESCU MEMBRU CORESPONDENT AL ACADEMIEI ROMANE Şedinţa dela 29 Ianuarie 1937 In primăvara acestui an se împlinesc 40 de ani dela moartea lui Ion Ghica. Intr’adevăr, la 22 Aprilie 1897 se stingea la conacul mo- şiei sale din Ghergani — Dâmboviţa—în vârstă de peste 80 ani, Ion Ghica, după ce timp de 60 de ani lucrase şi lup- tase cu vorba, cu fapta şi mai ales cu condeiul, pentru neamul şi ţara sa. Pentru locul ce ocupă el, în perioada de renaştere naţională din veacul al XlX-lea, căci îl găsim activând în atâtea direcţiuni, în ciuda atâtor piedici, primejdii şi sufe- rinţe morale şi materiale, socotim că Ion Ghica nu se bu- cură astăzi de toată preţuirea ce i se cuvine. Am putea spune că este un uitat. Şi cu toate acestea cine îi urmăreşte lunga şi rodnica lui viaţă şi activitate, dar mai ales cine îi adân- ceşte bogata şi variata lui operă de scriitor, nu-i poate pre- cupeţi adânci sentimente de admiraţie. După împrejurările de atunci, Ion Ghica, cu bogata lui personalitate, nu se putea mărgini a lucra într’o singură direcţiune. Prin cultura variată şi temeinică ce-şi apropiase, dar mai ales prin sentimentele lui adânci de dragoste de ţară, Ion Ghica se amestecă şi ia o parte însemnată, de multe ori decisivă, la toate actele publice ale Ţării dintre 1840—1890, desfăşurând o activitate din cele mai intense. Va fi de înde- plinit, de cei chemaţi, o lucrare de temeinică sinteză asupra lui Ion Ghica, ca om de Stat, ca patriot, ca scriitor, ca om j A. R. — Memoriile Secţiunii Ittoriee. Seria III. Tom. XIX. www.digibuc.ro 2 VICTOR SLĂVESCU 52 de cultură şi ca educator al neamului său, pentru ca să se cunoască în lumina cea adevărată, ce reprezintă el, în epoca de renaştere şi consolidare politică şi socială a României moderne. Poate în acest chip va ieşi din uitarea nemeritată în care zace astăzi. împlinirea a 40 de ani dela moartea lui ar fi poate un prilej nimerit, în acest sens. Dacă mi-am permis a vă vorbi şi aci de Ion Ghica este pentru a vi-1 înfăţişa numai subt unul din aspectele atât de variate ale bogatei lui personalităţi şi anume subt aspectul de scriitor economist. Opera economică ce ne-a lăsat Ion Ghica este variată, bogată, interesantă şi de o însemnată valoare documentară. Şi cum şi această operă este astăzi destul de uitată, am luat iniţiativa prin «Asociaţia Generală a Economiştilor din Ro- mânia » să o reedităm în trei volume, ce vor apare în câteva luni, cu prilejul comemorării celor 40 de ani ce s’au scurs dela moartea lui. In chipul acesta generaţia economiştilor Români de astăzi îşi dau tributul lor de admiraţiune pentru marele lor înaintaş, socotit cu drept cuvânt ca primul scriitor economist ;al ţării noastre. # Născut la 16 August 1816 în Bucureşti, ca fiu al Banului Dimitrie Scarlat Ghica şi al soţiei acestuia Maria, fiica lui Scarlat Câmpineanu, Ion Ghica învaţă în Bucureşti mai întâi carte grecească şi apoi gramatică românească subt conducerea lui Eliade. îndrumat de unchii lui, Constantin şi Ion Câmpineanu, cărora le poartă o adâncă recunoştinţă, se aplică cu multă hărnicie la învăţătură. In 1830 intră în şcoala lui Vaillant, adăpostită la Sf. Sava, unde întâlneşte şi pe alţi copii de care se va lega mai târziu, ca N. Bălcescu, Rosetti, Grigore Alexandrescu, etc. Trece apoi la şcoala ro- mânească dela Colegiul Sf. Sava, unde are ca dascăli pe foştii elevi ai lui Gheorghe Lazăr: Gheorghe Pop, Petrache Poenaru, Eufrosin Poteca, Costake Moroiu, etc. Aci i se desvoltă gustul pentru ştiinţă şi literatură, dar mai ales sen- timentul lui de adâncă dragoste de ţară. www.digibuc.ro 53 OPERA ECONOMICĂ A LUI ION GHICA 3 In 1834 pleacă la Paris, iar în Ianuarie 1836 îşi trece ba- calaureatul la Sorbona, după care se înscrie la Şcoala de Mine şi în 1841, îşi dobândeşte titlul de inginer de mine, la vârsta de 25 ani. In acei 7 ani, cât a trăit şi a studiat Ion Ghica la Paris, el nu se mulţumeşte numai cu viaţa obişnuită de student. Deşi avea o deosebită înclinare pentru ştiinţele exacte — după cum singur o mărturiseşte — el nu neglijează nici alte do- menii ştiinţifice. Dornic a-şi apropia o cultură generală cât mai complectă, el urmăreşte cu un viu interes şi alte disci- pline. Astfel, el urmăreşte cursurile de economie politică ţinute la Sorbona de Jean Baptiste Say şi alţi economişti, dar mai ales studiază cu mare hărnicie operele economiştilor de seamă ai timpului: Rossi, Garnier, Laboulaye, Blanqui, Adam Smith, David Ricardo, John Stuart Mill, etc., după cum reiese din însăşi scrierile lui de mai târziu. Urmăreşte cu un egal interes diferitele curente literare ale epocei, dar mai ales acordă problemelor politice o ade- vărată pasiune, în acea vreme de frământări sociale şi bogate evenimente politice din Franţa. Din epoca de studenţie, Ghica începe să se formeze şi să judece cu maturitate evenimentele politice, formulând apre- cieri juste şi dovedind preocupări continue asupra soartei Principatelor, aflate atunci în plină frământare şi subt in- fluenţa celor trei Mari Puteri — Rusia, Turcia şi Austria — fiecare urmărind gânduri ascunse şi în orice caz duşmă- noase pentru neamul nostru. De altfel aceste preocupări politice, cu pronunţat caracter naţional, le aveau toti tinerii studioşi, aflaţi atunci la Paris şi de care Ion Ghica era legat prin trainice sentimente de prietenie. Dovada preocupărilor lui în această ordine de idei, este că în 1838, student fiind, Ion Ghica publică prima sa lucrare cu caracter politic: «Poids de la Moldo-Valachie dans la question d'Orient. Coup d'oeil sur la derniere occupation mili- taire russe de ces provinces ». In 1841 se întoarce în ţară, prin urmare bine pregătit, cu o frumoasă cultură generală şi specială, pătruns de ideile 5* www.digibuc.ro 4 VICTOR SLAVESCU 54 liberale, politice, sociale şi economice ale timpului, dar mai ales însufleţit de o mare dragoste de ţară şi îmboldit de dorul, abia stăpânit, de a lucra de îndată şi din toate puterile pentru ridicarea patriei. In ţară, nu-1 aşteaptă decât deziluzii, piedici, ameninţări, din cauza ideilor lui naţionale şi liberale. In acea vreme — 1841 — domnea Alexandru Dumitru Ghica, rudă cu Ion Ghica. Ar fi putut ocupa de îndată slujbe înalte, dată fiind şi pregătirea lui serioasă. Tatăl său, Banul Dimitrie Scarlat Ghica, dorea să-l facă prefect. Ion Ghica dorea să lucreze ca inginer la exploatarea minelor de sare sau să ia o catedră la Colegiul Sf. Sava. Nu face niciuna, nici alta. începând să fie bănuit pentru sentimentele lui anti-ruse, tocmai într’o vreme când Alexandru Ghica pierdea tronul, fiindcă nu ţi- nuse seamă de interesele ruseşti, el nu întâmpină decât vrăjmăşii şi piedeci. Devine chiar indezirabil în Bucureşti - Aceasta nu-1 descurajează. Dimpotrivă, devine şi mai dârz în ideile sale naţionale. In această perioadă fundează cu N. Bălcescu şi Christian Teii, o societate politică secretă «Fră- ţia » ce va juca în viitor un rol însemnat. In 1842 pleacă la Iaşi, având între altele şi însărcinarea politică de a oferi lui Mihai-Vodă Sturdza domnia Ţării Româneşti, în locul lui Alexandru D. Ghica, violent combătut de o seamă de boieri, în frunte cu Gh. Bibescu, ce avea să devină Domn în 1843. Mihai-Vodă Sturdza refuză propunerea. Călătoria la Iaşi înseamnă un momeţit important pentru economistul Ion Ghica. Intr’adevăr, acolo el întâlneşte pe Niculae Şuţu — « Beizadea Nicolache » — cum i se spunea, fiind fiul lui Alexandru Şuţu, fost Domn al Moldovei şi Ţării Româneşti în mai multe rânduri — care se ocupa mult cu problemele economice moldoveneşti, publicând în limba franceză însemnate lucrări. Poate fi considerat ca primul nostru economist român moldovean, numai că trebue menţionat faptul că el scria în limba franceză. Beizadeaua Niculae Şuţu, postelnic şi efor al şcoalelor din Moldova, cunoscând pregătirea serioasă a lui Ion Ghica, îi propuse şi acesta acceptă, să facă cursuri de economie po- litică la Academia Mihăileană. www.digibuc.ro 55 OPERA ECONOMICA a lui ion ghica 5 La 23 Noemvrie 1843 deschide cursul său la Academia Mihăileană cu prelegerea: «Despre importanţa economiei po- litice ». Este deci de reţinut faptul că Ion Ghica este acela care a ţinut cel dintâi curs de economie politică, cu caracter universitar, şi anume la Iaşi, acum 94 de ani. Problemele economice, prezentate subt forma de prele- geri academice, constituiau o noutate şi în acelaş timp o atracţiune pentru intelectualii ieşeni şi moldoveni din vremea aceea. Se pare că, la început cel puţin, chiar Mihai-Vodă Sturdza le urmărea cu un deosebit interes. Prezentate cu măestrie şi cu acel incomparabil talent de povestitor al lui Ion Ghica, problemele economice interesau mult şi după însăşi spusele lui, prelegerile sale erau urmate de multă lume. Ne-au rămas, din nenorocire, numai un rezumat al primei lecţiuni de deschidere dela 23 Noemvrie 1843, publicit în « Propăşirea » (1844, An. I, pag. 57—62); celelalte prelegeri nu s’au publicat. Este de presupus însă că ideile cuprinse în aceste prelegeri au servit lui Ion Ghica pentru studiile sale economice ulterioare. Din textul prelegerii inaugurale, aşa cum s’a publicat în « Propăşirea» reţinem nota naţională, proprie lui Ion Ghica, şi subliniem faptul că el anunţă publicului ieşan noutatea unor tratative ce se ducea la Iaşi pentru întocmirea unei •« unităţi băneşti» (uniune monetară) între cele două Prin- cipate, căreia Ion Ghica îi atribuia — şi cu drept cuvânt — o însemnătate considerabilă, nu atât din punct de vedere economic, dar mai ales din punct de vedere politic, socotind faptul ca un prim pas către Unirea politică a celor două ţări surori. t Cât a stat la Iaşi, unde şi-a continuat regulat cursul său de economie politică, Ion Ghica a înfiinţat împreună cu alţi tineri intelectuali moldoveni, revista «Propăşirea » (apă- rută între Ianuarie şi Octomvrie 1844). In chiar primul număr al revistei Ion Ghica publică un alt studiu cu carater economic: « Uniunea vămilor între Moldova şi Valachia», suprimat însă de cenzură. Urmează apoi studiul său: « Ochire asupra ştiinţelor» şi studiul (< Măsuri şi greutăţi», ambele www.digibuc.ro 6 VICTOR SLĂVESCU 5& publicate în « Propăşirea ». Amintim că la această revistă ieşană mai colaborează şi un alt economist Ion Ionescu dela Brad> despre care ne vom ocupa cu alt prilej. La sfârşitul anului 1844 pleacă din Iaşi, chemat de interese familiare la Bucureşti, căci tatăl său cade grav bolnav şi moarepn 1845. După ce pune în ordine averea părintească, pleacă în străinătate, unde rămâne până în 1847, colindând Italia, Franţa, Anglia, etc. La Paris se reîntâlneşte cu vechii lui prieteni Kogălniceanu, Bălcescu, fraţii Brătianu, etc. In 1847 se reîntoarce în ţară. Vrea să fie ales deputat în judeţul Dâmboviţa, unde îşi avea moşia. Domnitorul Bi- bescu îi contestă dreptul de a fi ales, poate cu ştiinţa şi din dorinţa Ruşilor, al căror duşman neîmpăcat era Ion Ghica. In această vreme el se căsătoreşte cu fiica lui Nicolae Mavrus, un om bogat şi învăţat, întemeind o căsătorie din cele mai fericite. Cu toate împrejurările politice turburi din această vreme şi cu toată activitatea pe tărâm naţional desfăşurată de Ion Ghica, în acest timp, el nu uita preocupările lui ştiinţifice. In 1848 publică la Tipografia C. A. Rosetti şi Winterhalder, lucrarea sa: « Măsurile şi greutăţile româneşti şi moldoveneşti în comparaţie cu ale celorlalte neamuri, cu un articol asupra mijloacelor de comunicaţii ». Intre 1848—1859, Ion Ghica este ocupat şi preocupat numai de problemele politice ale Principatelor, fiind ame- stecat şi luând o parte activă şi câteodată chiar decisivă la toate evenimentele de seamă din această perioadă. Amestecat în Revoluţia din 1848, desfăşură apoi la Constantinopol o activitate diplomatică din cele mai intense şi mai utile cauzei naţionale. » Chiar şi atunci când Ion Ghica întreprinde o acţiune de propagandă politică, el nu pierde din vedere necesitatea do- cumentării economice prin cifre şi date precise, cum o face în broşura sa: «Derniere occupation des Principaute’s danu- biennes par Ies Russes », semnată G. Chainoi. Astfel găsim, capitole întregi ca: «Notions statistiques» (pag. 31—39) « dtat financier » (pag. 64—72); problema agrară (pag. 95—102) prin care se arată situaţia economică şi financiară a Princi- patelor, de cel mai mare interes documentar. www.digibuc.ro 57 OPERA ECONOMICĂ A LUI ION GHICA 7 Amintim în treacăt că între 1854—1859, Ion Ghica, pri- meşte la propunerea Lordului Redcliffe, ambasadorul Angliei la Constantinopol, să guverneze insula Samos. Acolo el des- voltă o activitate din cele mai fecunde, vădind calităţile sale administrative şi gospodăreşti, recunoscute de Sultan care îi conferă titlul de Prinţ de Samos (18 Februarie 1856). Se întoarce în ţară în 1857 şi ia parte la toate evenimen- tele politice preparatorii, care aveau să ducă la Unirea celor două Principate, în Ianuarie 1859. Subt Domnia lui Cuza-Vodă, Ion Ghica şi-a avut rolul său bine determinat, apropierea dintre Domnitor şi Ion Ghica fiind făcută prin ajutorul prietenului său Vasile Alec- sandri. Intre 6 Martie—-26 Aprilie 1859 îl găsim Ministru de Interne şi preşedinte de Consiliu în Moldova, iar apoi îl găsim îndeplinind aceleaşi funcţiuni în Muntenia între 11 Octomvrie 1859—27 Mai 1860. Mai târziu se depărtează de Vodă-Cuza, mai ales după lovitura de Stat din 1864, luptând chiar pentru detronarea acestuia. Intre detronarea lui Vodă-Cuza si venirea în tară a Domni- 9 9 torului Carol, adică între 11 Februarie şi 11 Mai 1866, Ion Ghica este preşedinte de Consiliu şi Ministru de Externe. Subt Domnitorul Carol redevine ministru în două rânduri, între 15 Iulie 1866—28 Februarie 1867 şi prim ministru între 18 Decemvrie 1870 şi 10 Martie 1871, la Departamentul Internelor. După 1871 n’a mai activat în politica militantă internă. In toată această perioadă de adânci frământări şi mare prefacere politică şi socială, în care are un rol din cele mai proeminente, Ion Ghica nu părăseşte niciun moment preo- cupările lui ştiinţifice, tocmai pe tărîmul economic, publi- când numeroase studii si articole în diferitele reviste ale 9 timpului. Amintim: 1. Prejudeţe fi vămi («Independenţa»), 1861. 2. Deprecierea valorii si creditului cu statutele Băncii Ro- mâne («Independenţa»), 1861. 3. Impozitul pe venit («Ţăranul Român»), 1861. www.digibuc.ro 8 VICTOR SLAVESCU 5» 4. Misiunea Românilor (« Ţăranul Român »), 1862. 5. Drumurile de fer («Revista română pentru ştiinţă, litere şi artă»), 1862. 6. Convorbiri economice. Introducere. Creditul. împru- muturile Statului. Bucureşti (1864?), C. Ştefan Razi- descu. 7. Convorbiri economice. Munca. Bucureşti, 1865, Ştefan Razidescu. 8. Vademecum al inginerului şi al comerciantului, greutăţi, şi măsuri, formule întrebuinţate în ingineria civilă şi militară şi în comerţ. Bucureşti, 1865, Ştefan Razidescu. 9. Convorbiri economice. Ed., II. Bucureşti, 1868 (Munca, Creditul, Proprietatea). Imp. Ion Weiss. 10. Convorbiri economice. Industria. Bucureşti, 1872, Tip. Laboratoriilor Români). 11. Ajutorul comerciantului, al agricultorului şi al ingine- rului. Greutăţi si măsuri. Formule întrebuinţate în comerţ, bancă, agricultură şi inginerie civilă. Bucureşti, 1873 (Socec), In colaborare cu D. A. Sturdza. 12. Convorbiri economice (Finanţele). Bucureşti, 1873, Imp. Laboratoriilor Români. 13. Consideraţiuni asupra creditului funciar român («Ro- mânul»), Ianuarie şi Februarie 1873. 14. Convorbiri economice. Bucureştiul industrial şi politic. Bucureşti, 1875 (Imp. Laboratoriilor Români). 15. Convorbiri economice. Ed. III, 2 voi. Bucureşti, 1879 (Socec), pag. X + 643 pag. Pentru bogata lui activitate ştiinţifică, Ion Ghica este ales la 13 August 1873 membru al Academiei Române, secţiunea ştiinţifică, iar la 18 Septemvrie 1876 este ales preşedintele Academiei şi apoi reales de mai multe ori. Ca membru al Academiei Române, pe lângă alte comuni- cări şi discursuri, a scris rapoarte documentate, unul în 1881 asupra cărţii lui A. D. Xenopol: «Studii economice», Iaşi, 1879, şi altul în 1882 asupra cărţii lui P. S. Aurelian: « Ţara Noastră », Bucureşti 1875. Intre 1881—1889, Ion Ghica este trimis ca ministru al ţării la Londra. De acolo, el continuă fecunda lui activitate www.digibuc.ro S9 OPERA ECONOMICĂ A LUI ION GHICA 9 de scriitor economist publicând prin diferite reviste studii şi articole de mare însemnătate. Amintim: 1. Producţiunea, consumaţiunea şi schimbul, 1882 («Con- vorbiri literare »). 2. Mehtupdu (Theodor Diamant), 1883 (« Convobiri lite- rare »). 3. Convorbiri economice. Voi. III (Producţiunea, consuma- ţiunea şi schimbul). Bucureşti, 1884 (Socec). 4. Insula Prosta, 1885 (« Convorbiri literare »). 5. Două călătorii în vis, 1889 («Revista Nouă»). 6. Moravuri de altădată, 1890 (« Revista Nouă »). In 1889 se reîntoarce în ţară. Avea 73 de ani. Se retrage la moşia sa Ghergani în Dâmboviţa, la frumoasa sa gospo- dărie şi lângă biblioteca lui atât de bogată. Scrie amintiri politice şi literare în admirabile scrisori către V. Alecsandri. In primăvara anului 1897, se stinge, după grele încercări şi suferinţe, la vârsta de peste 80 de ani. Opera economică a lui Ion Ghica trebue judecată ţinând seamă de cultura şi pregătirea lui ştiinţifică, în această direc- ţiune, dar mai ales nepierzând din vedere vremea şi împre- jurările în care scria acest prim şi mare economist român. Am văzut că încă din timpul când îşi făcea la Paris temei- nicile studii de inginerie, Ion Ghica dovedea un mare interes şi pentru problemele economice. El audia la Sorbona şi aiurea, cursurile de economie politică ale economiştilor fran- cezi de seamă din perioada 1836—1841, primind de sigur influenţa ideilor liberale economice ce domneau atunci atot stăpânitoare. După aceea, de sigur Ion Ghica va fi trebuit să se ţină la curent cu mersul gândirii economice din Apus, iar desele călătorii întreprinse i-au dat de sigur putinţa să-şi îmbogăţească mereu cultura sa economică. Judecând după citatele ce face în diferitele sale scrieri eco- nomice şi după ideile ce susţine, reiese cu prisosinţă că Ion Ghica a cunoscut şi studiat serios literatura economică fran- ceză şi engleză a epocei sale şi până la el, rămânând până la urmă un credincios partizan al doctrinei clasice şi al şcoalei www.digibuc.ro IO VICTOR SLAVESCU 6o liberale franceze strâns legate de cea dintâi. Cunoştea deci pe Adam Smith, David Ricardo, Robert Malthus, John Stuart Mill, Jean Baptiste Say, Rossi, Garnier, Michel Che- valier, Laboulaye, Blanqui, Cobden, Sismonde de Sismondi, etc. După cum arătă în lucrarea sa atât de frumoasă « Teodor Diamant», Ion Ghica a cunoscut şi noile doctrine social- economice mai înaintate, precum şi pe mulţi din reprezen- tanţii lor. Astfel ne vorbeşte de Saint-Simonism, de şcoala dela Menilmontant cu Enfantin, Michel Chevalier, F&icien David, Victor Considerant, apoi de doctrinele lui Charles Fourrier, la ale cărui conferinţe asistă cu un deosebit interes. Nu pare a fi cunoscut literatura economică germană; în orice caz, nu pomeneşte niciodată de vreun economist ger- man sau de vreo doctrină germană. Se pare că n’a ignorat doctrinele lui Friederich List, dar nici nu le-a împărtăşit. Pentru vremea lui şi ţinând seamă, mai ales, de multi- plele preocupări ale lui Ion Ghica şi în alte direcţiuni, se poate trage această primă concluziune că el îşi apropiase o solidă cultură economică, ţinută la curent şi înprospătată prin bogate lecturi. Am spus că Ion Ghica este primul economist român, în orice caz primul nostru scriitor economist care întrebuin- ţează limba românească în lucrările sale. Nicolae Şuţu a scris şi s’a ocupat de problemele economice româneşti înaintea lui Ion Ghica; era de altfel şi mult mai în vârstă decât el (1798—1871), dar a scris numai în limba franceză. Se cuvine să subliniem aşa dar, meritul lui Ion Ghica de a fi cel dintâi care a scris despre problemele economice, în limba românească. Aceasta constitue un real merit, căci multe au fost neajunsurile întâmpinate de el pentru a ex- prima în româneşte anumiţi termeni technici, cu caracter economic. In lipsa unui vocabular apropiat, Ion Ghica a trebuit să creeze el însuşi termeni corespunzători, dintre cari unii ne apar astăzi cu o savoare deosebită. Amintim câţiva: « materii întăetoare » în loc de materii prime ; «compania de plutire » în loc de compania de navigaţie; «lasă să treacă slobod» corespunzător formulei liberale «laissez foire, laissez passer», «unitate de vămi» în loc de uniune vamală; www.digibuc.ro 6i OPERA ECONOMICA a lui ion ghica II « slobozenie de comerţ »în loc de libertate comercială ; « unitate de de comerţ » în loc de uniune vamală; « afrancarea dela glebd » traducerea expresiunii «affranchissement de la glebe », adică eliberarea din serbie ; «prejudeţe şi vămi », în loc de prejudecăţi şi vămi; «să amorţească datoria», în loc de să amortizeze datoria ; « venit doganal» în loc de venit vamal; «-vasul fu- megător, în loc de vapor cu aburi, etc. Toate aceste neîndemânări de termeni nu micşorează cu nimic meritul de scriitor economist al lui Ion Ghica şi nici nu face ca el să nu poată fi cetit şi astăzi cu un viu şi real interes. Dimpotrivă, el este un scriitor fermecător şi prin marele lui talent de povestitor, chiar când se ocupă de pro- bleme aride, face să fie cetit cu o mare plăcere şi cu mare uşurinţă. Chiar Vasile Alecsandri, care nu prea gusta pro- blemele economice, ne face mărturisirea undeva că a cetit « pe nerăsuflate cele 80 de pagini de convorbiri economice », atât erau de admirabil scrise. Dar cu această constatare venim la examinarea unui alt aspect subt care se înfăţişează opera lui Ion Ghica. Deplin stăpân pe principiile fundamentale ale economiei politice şi mereu la curent cu literatura economică a timpului său, prin bogatele sale lecturi, Ion Ghica ar fi putut de sigur, cu uşurinţă să scrie un tratat de economie politică, în care să se mărginească la expunere teoretică şi aridă a diferitelor probleme economice. Ion Ghica nu adoptă această cale, urmată mai târziu de alţii. El îşi dădea seama şi când scria şi pentru cine scria. Nu pierdea din vedere nici nivelul intelectual al epocei în care trăia, nici preocupările de seamă ale lumii româneşti dela mijlocul veacului al XlX-lea. De aceea, tocmai pentru a răspândi cunoştinţele şi noţiunile economice, aşa de puţin răspândite pe acea vreme în ţara noastră, cât şi pentru a cri- tica anumite stări de lucruri, anumite credinţe şi prejudecăţi, anumite deprinderi şi moravuri, el adoptă o formă proprie lui, forma convorbirilor şi expunerilor cu caracter quasi-di- dactic, fără a lăsa să se vădească prea mult scopul lor edu- cativ. De aceea, Ion Ghica îmbină expunerea unor principii abstracte cu povestiri de fapte şi întâmplări din trecutul www.digibuc.ro *2 VICTOR SLAVESCU 6* nostru, cu care prilej nu se opreşte de a satiriza şi ironiza unele stări de lucruri şi a le pune în comparaţie cu altele de aiurea. In felul acesta Ion Ghica nu este numai un scriitor eco- nomist în sensul propriu al cuvântului; el este un adevărat educator, un adevărat dascăl, care nu-şi recrutează elevii în zidurile de şcoală, ci în cercurile largi de cărturari, dela cei mai modeşti până la conducătorii ţării. Căutând să răspân- dească ideile noi, în legătură cu organizarea economică a ţării pe alte baze, pe alte principii, el nu se sfieşte să ironi- zeze şi să satirizeze anumite păreri, concepţiuni şi deprinderi, trecând câteodată chiar la un limbaj inciziv, violent chiar, aceasta numai din marea lui dorinţă de a vedea introdu- cându-se şi la noi în ţară, alte metode de organizare econo- mică şi alte preocupări, mai înalte şi mai desinteresate. De aceea scrierile economice ale lui Ion Ghica nu au atât valoarea unor opere de pură ştiinţă economică, cât mai ales cuprind strădania de gândire a unui mare patriot de a răs- pândi idei noi potrivite pentru ridicarea, ţării din situaţia de primitivitate economică în care se găsea. Este util şi interesant să amintim, cum concepea Ion Ghica rolul scriitorului economist, pentru epoca când se silea să răspândească tainele ştiinţei economice, în ţara noastră. « Datoria acelui ce apucă pana »— spunea Ion Ghica — « este de a scrie după povăţuirea unei convingeri, luminată « printr’o cercetare adâncă şi serioasă, curată de interes per- « sonal, care să nu se conducă de opiniuni la care se intere- « sează amorul său propriu, iubirea de popularitate, ura sau « afecţiunea către persoane sau clase ». (Prejudeţe şi vămi. «Independenţa», An. IV, 1861, Nr. din 2 Noemvrie). Mai târziu, când Ion Ghica începe să dea la iveală nume- roasele sale lucrări economice, nu scapă prilejul de a face unele observaţiuni cu caracter general, din care reiese marile şi nobilele lui preocupări. In introducerea operei sale fundamentale: « Convorbiri eco- nomice», spune Ion Ghica: «Departe de aceste lupte, urmaşii noştri vor ceti câte «s’au scris într’aceşti timpi, vor vedea cu mâhnire sărăcia www.digibuc.ro *3 OPERA ECONOMICA A LUI ION GHICA *3 « de idei şi avuţia de patimi care ne sfâşie într’un timp atât « de critic, într’un timp când trebuia ca toată inteligenţa să « aducă contingentul său la o lucrare atât de mare, atât de «anevoioasă, ca renaşterea unei naţiuni». Iar mai departe adaugă Ion Ghica: a Nu domnia puterii, ci domnia legilor »r căci, spunea tot el: « Mulţimea se măguleşte lesne de ceea ce «place patimilor ei ». Iar cu alt prilej, şi mai aproape de bă- trâneţe, spunea Ion Ghica: « Ar fi de dorit ca publiciştii noştri « să facă mai puţină politică şi mai multă economie. Românii «de toate clasele nu ar avea decât să câştige prin aceasta %. (Raport asupra lucrării lui A. D. Xenopol: « Studii istorice Iaşi, 1879). Reiese din toate cele amintite mai sus, care era punctul de vedere al lui Ion Ghica, atunci când apuca condeiul de economist, spre a lămuri atâtea probleme sau pentru a re- prezenta şi apăra un anumit punct de vedere. Este adevărat că uneori Ion Ghica era şi nedrept în ju- decata lui sau când opiniunile ce exprima erau puternic in- fluenţate de împrejurări trecătoare. Astfel în studiul său « Misiunea Românilor » (« Ţăranul Român », 1862, Aprilie) din care reiese încrederea deplină ce avea în viitorul nea- mului nostru, lasă să-i scape (sau o face cu intenţie), apre- cieri atât de crude asupra situaţiei din ţară, numai la trei ani dela Unirea Principatelor: « Câtă mâhnire nu trebue să aibă acei cari au pus spe- ranţele în noi, când văd că după 3 ani (1862 faţă de 1859) « nu am aşezat nici măcar bazele unei organizaţiuni serioase, « când văd că conrupţia în obiceiuri, abuzul, prevaricaţiunea « şi concuţiunea în administraţie şi în magistratură şi risipa «banului Statului în loc să dispară, merg crescând din zi «în zi». Chiar dacă opiniunile exprimate se rezemau pe adevăr, nu se putea uita influenţele vătămătoare ce se exer- citau asupra ţării noastre de-a-lungul unor vremuri nepriel- nice şi în orice caz, o schimbare în bine nu se putea realiza numai în câţiva ani. De sigur, numai dragostea lui de ţară şi dorinţa vie ce resimţea Ion Ghica de a vedea ţara îndru- mată spre o bună aşezare, îl făcea să fie atât de aspru în apre- cierile sale. www.digibuc.ro VICTOR SLĂVESCU • 64 J4 Am spus că Ion Ghica este cel dintâi economist român chemat să ţie prelegeri publice, cu caracter academic. Din rezumatul primei prelegeri ţinute la Academia Mihăileană din Iaşi (23 Noemvrie 1843) ce s’a publicat, reţinem în ce chip deosebit sublinia el putinţa de a se realiza o unitate monetară între Moldova si Muntenia. 9 « Nu pot să nu vă împărtăşesc noutatea că în zilele acestea « se tratează aci în Iaşi despre o unitate bănească între Prin- zi cipatele noastre; folosurile ce ar ieşi dintr’o asemenea alcă- «tuire nu pot fi măsurate. Cât despre pagubele ce zic că s’ar «pricinui unora din lucrători, lesne ar putea dovedi cineva « că nu pot fi decât numai nişte închipuiri, nişte năluciri». In studiul său «Ochire asupra ştiinţelor» (Propăşirea, 1844) se exprimă în chipul următor asupra economiei po- litice: « Această ştiinţă ni se pare că până acum stă în două «principiuri: 1) Ca fiecare naţie să producă obiecturile la « care are mai multe înlesniri locale şi să le schimbe cu acelaş « ale celorlalte şi 2) A lăsa să treacă slobod o materie dela «un loc la altul. Aceste două principiuri, până acum nepuse «în lucrare mai nicăiri, făgăduesc să înmulţească binele « omului şi să-l ducă spre cea mai desăvârşită fericire ». Reiese din acest citat, cu prisosinţă, cât era de câştigat Ion Ghica pentru ideile economice liberale, pe care de altfel le va susţine cu tărie şi mai târziu şi în alte opere, după cum vom arăta imediat. In lucrarea sa: « Măsurile şi greutăţile româneşti şi moldove- neşti în comparaţie cu ale celorlalte neamuri, cu un articol asupra mijloacelor de comunicaţii» (1848) se pot constata observaţiuni de un mare interes şi unele chiar de mare curaj, când pledează pentru unificarea acestor măsuri şi greu- tăţi si chiar a monetelor, nu numai înlăuntrul ţărilor noastre, dar şi între toate ţările, ideal ce nu a putut fi realizat nici până astăzi, decât în parte. « Mulţimea măsurilor si nenumăratele monete întrebuinţate » 9 9 «în deosebitele părţi ale lumii sunt o neîndemânare şi o « piedică foarte însemnate pentru comerţ. Mulţime de vreme «pierdută pentru calculul raporturilor deosebite a felurilor «de măsuri; o mulţime de anevoinţe pentru combinarea www.digibuc.ro OPERA ECONOMICĂ A LUI ION GHICA 65 15 ■a speculaţiilor între ţări deosebite; câtă băgare de seamă ca să <1 se apere cineva de pagubele ce pot urma dintr’o greşală în <1 contracturi. Şi din nenorocire nu poate nădăjdui cineva pe « curând primirea unei sisteme monetare şi generale într'acest «ram al conoştinţelor omeneşti». Multă vreme încă fiecare « neam îşi va avea măsurile, greutăţile şi monetele sale, deşi « mai toţi înţeleg că o asemenea unitate ar fi folositoare tu- « turor fără să atingă câtuşi de puţin naţionalitatea vreunuia ». Idealul unei unificări monetare mondiale, preconizată de Ion Ghica acum 90 de ani nu s’a putut realiza nici astăzi deşi a fost propusă de atâtea ori şi este continuu discutată chiar şi în zilele noastre. Faptul că Ion Ghica apăra un astfel de punct de vedere, acum 90 de ani, dovedeşte buna lui judecată şi curajul de a-şi exprima părerile lui, oricât de îndrăzneţe şi înaintate. După 1861, Ion Ghica publică o serie întreagă de studii asupra diferitelor probleme economice interesând ţara noa- stră, căutând să răspândească concepţiuni noui şi să apere formule occidentale de organizare ce-i se păreau necesare propăşirii poporului românesc. Astfel, în studiul său «Prejudeţe şi vămi* («Independenţa», 1861) combate prejudecăţile în legătură cu prohibiţiunile şi protecţiunea vamale; le numeşte «ireşuri şi slăbiciuni». Se declară un partizan hotărît al libertăţii comerciale, invocând tot felul de argumente în acest sens. Cât era de convins Ion Ghica în această privinţă o putem constata şi altfel. In lu- crarea sa: « Trei ani în România », publicată în 1876, el scrie foarte neted: « Cât pentru mine, orice s’ar zice, declar sus şi tare că «sunt liber-eşangist, pentru toate ţările în general şi mai «cu deosebire pentru România, care numai prin liberul « schimb poate ajunge a avea într’o zi o industrie naţională, să « ajungă a fabrica astfel ca fără subvenţiune să poată concura « înăuntru cât şi în afară pentru obiecte cu fabricile străine ». Nu poate fi nicio îndoială că toate aceste opiniuni de po- litică comercială se datorau influenţei ce Ion Ghica primise dela economiştii francezi pe care îi audiase şi îi studiase, influenţă ce se menţine deci îndelungată vreme. www.digibuc.ro i6 VICTOR SLAVESCir «6 Ion Ghica şi-a dat seama de timpuriu de necesitatea credi1- tului în ţara noastră, pentru acel prim început de organizare economică, pe baze moderne. De aceea nenumărate sunt studiile sale asupra creditului. Amintim: «Deprecierea valorii şi creditului», cu statutele Băncii Ro- mâne (1861) în care face o minunată analiză a creditului şi a rolului său în viaţa economică. « După cum o dovedeşte numele — spune Ion Ghica — «creditul este credinţa că la timp determinat, împrumută- «torul îşi va lua îndărăt obiectul ce a încredinţat altuia. « El naşte din încrederea în persoane sau în lucruri: trăieşte «şi creşte prin intensitatea acelei credinţe şi atârnă dela «gradul de moralitate, de capacitate şi de activitate a per- «soanelor care se servesc cu dânsul, dela buna întrebuin- «ţare ce fac şi dela stabilitatea lucrurilor. Orice împrejurare, « orice prefacere în ordinea morală sau materială are înrâuriri « asupra-i, întocmai ca schimbările în starea atmosferei asupra «barometrului, creşte şi scade, se suie şi se coboară, după acele « întâmplări». Faţă de necesitatea organizării unui credit agricol, spre a scăpa pe marii proprietari de pământ din ghiarele cămătarilor străini, Ion Ghica elaborează proiectul de organizare al unei Bănci Române, « o bancă de scont şi circulaţie, de depozite de producte, de obiecte şi de efecte de comerţ, de industrie agricolă şi ipotecare », cu un capital de un milion de galbeni. Mai târziu, în 1864, când începe publicarea « Convorbirilor economice » primul capitol tratează «Creditul», cu o expunere clară a operaţiunilor de bancă şi cu arătarea modului cum este organizat creditul în apus. Vorbeşte de bănci de emi- siune şi în special de Bank of England, de casele de com- pensaţie «Clearinghouse »-uri, de băncile comerciale şi de depozit «Joint stock banks » şi nu pierde din vedere să ne amintească şi de bancherii acelor vremuri, din Bucureşti « Banca Poumay », Halfon şi Fii, Banca Otomană din piaţa Sf. Gheorghe, etc. In sfârşit, în 1873, când se ajunge după îndelungate lupte şi greutăţi să se organizeze şi la noi « Creditul Funciar Rural», www.digibuc.ro «7 OPERA ECONOMICĂ A LUI ION GHICA >7 pe baze de mutualitate, Ion Ghica este un cald apărător al acestor instituţii al cărei prim director şi organizator stră- lucit a şi fost. Publică şi un studiu remarcabil: « Considera- ţiuni asupra Creditului Funciar Român » (1873), răspunzând cu strălucire la toate argumentele protivnice ce se aduceau împotriva noii întreprinderi, mai ales de cei ce doreau să obţină concesiunea acestei instituţii spre a o organiza pe baze capitaliste, cu ajutorul capitalului străin. Ion Ghica, spirit luminat şi pătrunzător, informat şi călă- torit şi-a dat seama dela început de însemnătatea căilor de comunicaţie pentru desvoltarea economică a unei ţări. în- sufleţit de cel mai curat sentiment de dragoste de ţară do- rind fierbinte să vadă România îndrumată pe calea unei propăşiri sănătoase, Ion Ghica publică încă din 1848 un studiu asupra Căilor noastre de comunicaţie, în volumul în care se ocupă de « Măsurile şi greutăţile româneşti ». Se ocupă de şosele, de căile plutitoare, de drumurile de fier şi aduce bogate informaţii de ceea ce se făcuse aiurea, în această pri- vinţă, în speranţă că aceste pilde vor fi imitate şi la noi. In 1862 revine din nou asupra acestei probleme, publicând în « Revista Română » un bogat şi documentat studiu întitulat: « Drumurile de fier ». Intre 1864 şi 1882, Ion Ghica dă la iveală minunatele sale « Convorbiri economice», în care tratează, într’o formă originală şi pitorească, cu un neasemuit talent de povestitor, diferite capitole ale ştiinţelor economice. Rând pe rând se ocupă de muncă, credit, împrumuturile Statului, proprietate, industrie, finanţele, producţiunea, consumaţiunea şi schimbul. Aceste studii sub numele de « Convorbiri economice » apar în broşuri separate sau în volume reunite, din care au apărut trei editiuni, în viată fiind Ion Ghica, ceea ce dovedeşte marele lor interes şi felul cum au fost primite de lumea inte- lectuală din vremea sa. In toate aceste studii economice — sub formă de convor- biri — Ion Ghica pleacă totdeauna dela starea de lucruri din ţară, pe care o descrie în colorile cele mai vii şi mai expre- sive. El combătea tot ce era rău şi învechit şi îndemna către o nouă îndrumare, din care să iasă belşug şi propăşire pentru www.digibuc.ro i8 VICTOR SLĂVESGU 68 neamul românesc. Preocuparea de a fi util ţării sale şi gândul de a provoca o schimbare în stările social-economice din vremea sa, răsare la fiecare pagină, cu puterea unei adevă- rate obsesiuni. Judecăţi abstracte şi formule teoretice nu abundă în această operă de seamă a lui Ion Ghica. Aprecierea critică a stării noastre economice si indicarea către ce ţeluri urmează să ne îndreptăm acţiunea creatoare, acestea se pot observa pretutindeni, aşezând pe Ion Ghica printre adevă- raţii îndrumători şi educatori ai neamului nostru, în epoca de renaştere şi consolidare naţională. Vorbind de muncă şi rostul ei în procesul economic, Ion Ghica foloseşte prilejul pentru a critica aplecarea bolnăvi- cioasă spre birocraţie şi funcţionarism, observată pe vremea lui, mai ales în pătura conducătoare. Vorbind de capital ca factor de producţie arată că numai munca şi spiritul de cru- ţare (economie) pot alimenta capitalurile, atât de necesare punerii în valoare a bogăţiilor naturale. Ocupându-se de producţiunea economică, arătând rostul şi rolul industriei într’o economie naţională, critică fără cruţare obiceiul acelor vremi, când tot românul se îmbulzea spre slujbe gras plătite, iar « comerţul ţi industria sunt lăsate «pe mâna Nemţilor şi Ovreilor. Stăm cu mâinile în sân şi ne « bocim că ne copleşesc străinii. Jurnalistica, politica militantă, «limbuţia tribunei şi birocraţia par singurile cariere demne de « un român, singurul târâm în care creşte gloria, consideraţiunea «stima şi averea ». Alături de aceste observaţiuni crude, pe cât de adevărate, Ion Ghica nu pierde apoi din vedere şi ne arătă ce se petrece aiurea, dovedind cu acest prilej o ex- celentă documentare şi o bună judecată a lucrurilor. Cât de mare Român şi întreg la minte ne apare Ion Ghica, atunci când se ocupă de proprietate şi de regimul agrar din ţară, în vremea lui. Adânc pătruns de principiile fundamentale ce stau la baza ideii de proprietate, Ion Ghica se exprimă astfel: «Proprietatea pământului este atât de inerentă naturii «omului, încât este de însemnat că din toate proprietăţile, «la niciuna nu ţine el ca la proprietatea de pământ; nu «iubeşte nicio avere cum iubeşte casa în care s’a născut, www.digibuc.ro 6ş OPERA ECONOMICA A LUI ION GHICA 19 « arborele în umbra căruia a copilărit. Proprietatea pământului « este cea mai sacră din toate, căci ea unind familia prin in- «terese şi prin sentimente, desvoltă într’însa toate virtuţile « domestice, care devin mai în urmă izvorul virtuţilor sociale. « Omul care nu are qmorul familiei şi al proprietăţii nu va « avea niciodată amorul patriei». Iar în altă parte, el spune: « Fără proprietate nu putem vedea alta decât mizerie şi bar- « barie. Proprietatea îmboldeşte munca ». Ocupându-se pe larg de reforma agrară dela 1864, el o aprobă în principiile ei fundamentale, arătând însă şi laturile slabe. «In ceea ce priveşte împroprietărirea fostului clâcaş, vă pot « încredinţa că sunt un vechiu partizan al acestei idei, nu pen- «trucă am putut crede vreodată că se poate lua ceva, cât « de puţin, dela cineva şi a se da la altul; dar pentrucă ve- « deam în regulament şi în firmanul dela 1862, în prescrip- « ţiunile întitulate « datorii reciproce », un drept exercitat de « foştii clăcaşi asupra unei părţi din pământul proprietarului « precum şi pentru proprietar un drept asupra muncii plu- « garului». « După legea din 1831, precum şi după firmanul din 1832, « nici proprietarul, nici munca nu erau libere, în toată ac- « cepţiunea cuvântului; legea Ie robea pe amândouă. « Am fost totdeauna pentru recunoaşterea fostului clâcaş ca «proprietar pe partea de pământ ce-i acorda regulamentul, «fiindcă vedeam în această măsură desfiinţarea a două robii: « robia muncii şi a robiei pământului; fiindcă vedeam într’a- « ceastă măsură întemeierea dreptului de proprietate pe ba- « zele pe care se află aşezată în Occident; pentrucă vedeam «într’însa şi singurul remediu de a îndrepta lovirile aduse «proprietăţii şi libertăţii omului de pravila lui Caragea şi «condica lui Calimach, de regulament şi de firmanul din «1852. «Am fost totdeauna pentru împroprietărirea ţăranului «clăcaş pentrucă aceasta fiind o chestiune care interesa « marea parte a Românilor, pe 400.000 familii plugari, oameni « puţini luminaţi, putea să facă să pericliteze libertăţile noastre, « pentrucă putea să aducă o perturbaţiune mare. www.digibuc.ro VICTOR SLĂVESCU 7» 3» « Aceasta însă m'a făcut să consider pe acei cari nu cugetau «ca mine ca răi Români, toate convicţiunile sunt respectabile, «când sunt adânc împlântate în spirit, «Am fost pentru împroprietărirea ţăranului fiindcă claca « era o cauză de dezarmonie şi de luptă, în clasele societăţii « române, luptă care trebuia să înceteze devălmăşia care nu «poate exista şi nu trebue să existe în starea de civilizaţie. « Devălmăşia este un început sau o urmare a comunismului; « mărturisesc însă că n’am cugetat niciodată ca să poată lua « cineva cel mai mic lucru, cea mai mică valoare, fie chiar în « numele patriei şi al binelui general, fără dreaptă şi deplină « despăgubire ». După cum se vede din aceste lungi pasagii citate, Ion Ghica era adânc pătruns de toată justificarea economică şi socială a reformei agrare, fără însă a admite abateri princi- piale dela legile fundamentale ce stau la temelia ideii de pro- prietate. In această ordine de idei el combate principiul ina- lienabilităţii pământului, deoarece această dispoziţie a legii din 1864 este «atentatorie proprietăţii şi liberelor transac- ţiuni, contrarie regulilor şi legilor naturale », Studiile şi cercetările lui Ion Ghica în legătură cu finan- ţele publice sunt pe cât de interesante, pe atât de documen- tate. Alăturea de informaţiuni preţioase, cum sunt cele pri- vitoare la modul cum s’au contractat împrumuturile Stern şi Oppenheimer, modele de operaţiuni oneroase pentru ţara noastră, aceste studii cuprind observaţiuni juste asupra stă- rilor economice şi sociale, de o mare valoare documentară. Astfel Ion Ghica biciueste cu neîntrecutul său talent si cu » * o fină ironie, moravurile timpului său, birocraţia, slujbo- mania, aplecarea spre o consumaţie grăbită a averilor în viaţă uşoară şi nefolositoare. «Ideea de trai şi de ostentaţie înneacă dorinţa de a observa, de a studia şi de a lumina ». Iar mai departe, tot el este nevoit să constate, cu adâncă amărăciune, cum clasa boerească nu dă pildă unei mai bune înţelegeri a vremurilor schimbate şi nici nu caută să se adap- teze noilor împrejurări. Alături de aceste observaţiuni privind ţara noastră, la epoca când scrie, Ion Ghica face în studiile sale financiare www.digibuc.ro 7» OPERA ECONOMICĂ A LUI ION GHICA ZI adevărate expuneri de teorie şi technică financiară, citând la tot pasul opiniunile marilor economişti şi oameni de stat ca Sully, Vauban, Boisguilbert, Quesnay, Colbert, David Hume, Say, Ricardo, Mac Cullok, Mac Leod, Gladstone şi alţii. El emite totdeauna idei şi opiniuni juste şi raţionale, căutând să strecoare la tot pasul sugestiuni şi sfaturi de mare valoare. « Bogăţia unui popor » — spune Ion Ghica — «se mă- «soară după mărimea trebuinţelor ce îşi satisface. Adevă- « râtul merit al omului de Stat, al economistului şi al finan- « ciarului este de a sti să satisfacă trebuinţele naţionale, una « după alta, în ordinul cel mai priincios şi cel mai folositor « desvoltării politice şi economice a naţiunii. împlinirea lor «nu trebue să fie nici rezultatul impunerilor dinafară, nici «al prejudecăţilor şi impacienţelor dinlăuntru ». Dându-şi seamă de strânsa corelaţie între situaţia econo- mică şi situaţiunea financiară a unei naţiuni, Ion Ghica în- cearcă să stabilească un raport între venitul naţional, buget, şi impozite pe cap de locuitor, în comparaţie cu alte ţări, ceea ce constitue iarăşi o dovadă mai mult de puterea de discernământ şi dreaptă judecată ce avea Ion Ghica. Cine va scrie istoria financiară a României nu va putea trece peste nevoia de a consulta operele lui Ion Ghica în această materie, în care va găsi documentaţie, observaţiuni preţioase şi multe constatări judicioase. In studiul său « Bucureştiul industrial fi politic » se găseşte un bogat material documentar şi informativ asupra diferi- telor ramuri de meserii, cultivate în ţară noastră şi ajunse la o mare faimă, până în cele mai depărtate pieţe. In lucrarea sa « Trei ani în România », se găseşte de ase- menea o interesantă expunere asupra finanţelor ţării în pe- rioada dintre 1871—1876 şi apoi o cercetare critică a poli- ticei noastre vamale. In special convenţia vamală încheiată în 1875 în Austro-Ungaria este aspru criticată de Ion Ghica, căci «Convenţiunea aceasta nu corespunde la niciuna din «trebuinţele române, nu satisface nici trebuinţele comer- «ciale, nici pe cele industriale. .La facerea ei nu a existat « din partea guvernului de aci nici o idee economică, pe când www.digibuc.ro 22 VICTOR SLĂVESCU 7* «interesele austro-ungare a fost căutate şi îngrijite cu cea « mai mare solicitudine ». Şi în acest studiu, Ion Ghica face din nou o caldă profesiune de credinţă în favoarea liberului schimb, dela care de altfel nu s’a depărtat- niciodată. In lucrarea sa « Mehtupdu » (Theodor Diamant), Ion Ghica ne face o amplă expunere a ideilor saint-simoniste şi fou- rieriste din Franţa, făcând cu acest prilej un impresionant portret al acestui Theodor Diamant, adânc convins pentru concepţiile falanstierene preconizate de Charles Fourier. Ne aduce amănuntul preţios că acest Theodor Diamant, întors în ţară, încearcă cu ajutorul lui Manolache Bălăceanu, fiul lui Nicolae Bălăceanu din Floreşti (zis şi Naiba), să facă un falanster la moşia Scăeni din Prahova. Guvernul temându-se de aceste experienţe, a disolvat falansterul, trimiţând în exil pe Manolache Bălăceanu lâ Bolintin şi pe Theodor Diamant la Snagov. In lucrările sale «Insula Prosta » şi « Două călătorii în vis », Ion Ghica descrie o organizare social-economică ideală, pe baze cooperatiste şi liber-schimbiste, lăsând să se înţeleagă cam în ce direcţie socoate el că ar trebui îndrumată organi- zarea ţării noastre pe tărâm economic. Iată cine a fost Ion Ghica, iată opera economică a lui Ion Ghica. Vorbind despre economistul Ion Ghica, Dr. C. Istrate, în cuvântarea sa de recepţie la Academia Română, spunea: « Ca economist, scrierile sale sunt de o importanţă excep- «tională si afară de Marţian, nimeni n’a văzut mai clar, ca « el, situaţia ţărilor noastre şi este primul şi singurul care a «vulgarizat chestiunile economice, subt forma de convor- « biri». Iar D. A. Sturdza răspunzând D-rului C. Istrati, adăuga: «Ion Ghica este fără îndoială economistul cel mai distins « ce l-a avut România şi bărbatul care în această direcţiune « a tras brazde adânci şi binefăcătoare ». Opera economică a lui Ion Ghica n’a pierdut nici până astăzi din valoarea ei. Iar economistul Ion Ghica, prin claritatea ideilor expuse, prin bogăţia materialului ce a întrebuinţat şi comentat, prin curajul cu care a combătut www.digibuc.ro 73 OPERA ECONOMICĂ A LUI ION GHICA *3 prejudecăţile timpului său şi a apărat ideile cele mai generoase, prin talentul său neîntrecut, cu care a ştiut să prezinte pro- blemele cele mai aride şi mai ales prin preocuparea lui con- stantă de a fi un dascăl şi un îndrumător al naţiei sale în ce priveşte organizarea ei (economică şi financiară) şi-a asigurat un loc de frunte în cultura românească, şi i-a dat dreptul la veşnica noastră recunoştinţă. www.digibuc.ro STEAGUL ROMÂNESC AL LUI ISTRATIE DABIJA VOEVOD (PIERDUT ÎN ANUL 1664, REDOBÂNDIT ÎN ANUL 1937) DE CONSTANTIN I. KARADJA Şedinţa deîa ig Fevruarie 1937 In şedinţa Academiei Române din 3 Maiu 1885 * *), răpo- satul Dimitrie A. Sturdza prezintă învăţaţilor săi colegi o fotografie de pe un steag românesc pe care-1 credea el ca aparţinând odată ostaşilor români de sub zidurile Vienei, în anul 1683. Acest steag a fost de atunci cunoscut în literatura noastră ca « al lui Şerban Vodă Cantacuzino», fiind de mai multe ori reprodus în diferite cărţi de istorie, prima oară, după cum ni se pare, de G. I. Ionescu-Gion în Istoria Bucureştilor 2). In urma stăruinţelor ministrului ţării la Berlin, D. Nicolae Petrescu-Comnen, Guvernul Regal a binevoit a afecta recent suma necesară pentru achiziţionarea acestei venerabile relicve dela Muzeul Istoric din Dresda, după ce a dat greş, în vre- murile noastre lipsite de idealism, o subscripţie publică deschisă de doi ani prin coloanele ziarului «Universul», în urma unui apel lansat de direcţia Muzeului Militar din Bucureşti. Deoarece am avut onoarea, în calitatea oficială ce ocupăm actualmente în Germania şi în urma delegaţiei ce ne-a fost l) V. Anal. Acad. Rom., II, VIII. Sect. * (1888), p. *66. *) Bucureşti, 1889, p. 590. 7 A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. XIX, www.digibuc.ro 2 CONSTANTIN I. KARADJA 76 dată de şeful nostru, să ducem negocierile cu direcţia muzeu- lui saxon ce au izbutit acum în mod fericit, să ne fie îngăduit să dăm unele lămuriri despre acel obiect preţios care s’a întors în sfârşit în ţară, fiind prezentat M. S. Regelui în ziua de 24 Ianuarie, urmând acum a fi depus la Muzeul nostru Militar. Evidenţa documentară ce ne-a fost pusă la dispoziţie de directorul Muzeului Istoric din Dresda, d-1 Profesor Dr. Erich Haenel, savant vestit în domeniul istoriei armelor de războiu, arată, indiscutabil, că steagul se afla în Saxonia încă dinainte de asediul Vienei — nu poate deci să fi apar- ţinut lui Şerban Vodă Cantacuzino, cum s’a crezut până acum, în mod eronat. Arhivele muzeului conţin de fapt următoarea însemnare, ce dăm în facsimile la PI. II. INVENTARIUM UBER DIE TURKISCHE KAMMER 1674. Pag. 20, No. 46. Eine Gelbe damaschkene Fahne mit bunden Farben und dem Salvatore Mundi auch frembder Schrifft gemahlet welche nach der Ausdeutung also lauten soli: Der Ehrliche Ritterstand steth in Gottes Hand Hoffnung ist meine Freude doch steht es in Gottes Hand JESUS CHRISTUS. Erscheinen soit ihr unsren Himmlischen Vater Noch so seid ihr gebenedeyet Sie werden erscheinen in meines Vaters Hause nach Verlangen. an einer gelb und roth gemahlten Stangen, oben mit einer Viereckigten Spitzen, welche in dem neulichsten Turcken Kriege denen Moldauem abgenommen, und Ihrer Churf. Durchl. unsern gnâdigsten Herm, von den Herzoge von Hollstein praesentiret worden. www.digibuc.ro 77 STEAGUL ROMANESC AL LUI ISTRATIE DABIJA VOEVOD 3 Această însemnare, de o importanţă capitală pentru istoria steagului, ne dovedeşte următoarele cinci fapte: 1. Că steagul făcea, în anul 1674, parte din « Tiirkische Kammer» al Electorului din Saxonia, bogatul şi strălucitul Kurfiirst Johann Georg II (1613+1680). 2. Că fu dăruit acelui principe de un duce de Holstein. Direcţia Muzeului din Dresda a crezut până acum, în mod greşit după cum vom vedea, că era vorba de ducele Ernst Giinther de Holstein-Augustburg (1606+1682), care prin- cipe n’a luat însă nicio parte personală în războaiele cu Turcii. 3. Că steagul era atunci, în anul 1674, fixat de un lemn vopsit în culorile galben şi roşu, având probabil un vârf de metal. 4. Că steagul a fost cucerit dela oştirile «moldoveneşti» în «ultimul războiu împotriva Turcilor». 5. Că autorul inventarului nu ştia nici limba română nici cea slavonă, deoarece aşa zisa traducere a inscripţiilor ce ne dă este cu totul închipuită. Pe baza acestor date, ne-a fost posibil să stabilim cu oare- care preciziune, în urma căror evenimente steagul a ajuns la Dresda. In primul rând este necesar să ţinem seama că distinc- ţiunea între «Moldauer» şi «Wallach» nu era nicidecum absolută în ţările apusene în veacul al XVII-lea. Nemţii întrebuinţau acele două denumiri pentru strămoşii noştri, indiferent dacă erau din Moldova sau din Muntenia. Până şi hărţile geografice arată de multe ori aceeaşi confuzie. Chiar dacă aceasta n’ar fi fost cazul, este şi evident că nu se putea spune cu o certitudine desăvârşită ce anume obiecte, făcând parte dintr’o foarte bogată pradă de războiu aparţi- nuseră unuia sau celuilalt Principat, după o bătălie la care amândoi domnitorii luaseră parte, fiecare cu oştirile sale. Prin cercetările noastre, ajungem de fapt şi noi la o pro- babilitate că steagul este într’adevăr moldovenesc; precizăm însă că nu este cu putinţă a stabili cu certitudine că nu ar putea fi şi din Muntenia. Sigur este în tot cazul, că avem în faţa noastră o relicvă românească, precum dovedeşte fragmentul de inscripţie care 1* www.digibuc.ro 4 CONSTANTIN I. KARADJA 78 s’a mai păstrat « vitejia dreaptă să biruiască » în limba noa- stră. Cuvintele slavone pe cartea de liturgie (v. PI. I) ţinută de Mântuitor, absolut greşit reprodusă de D. A. Sturdza în comunicarea menţionată, sunt în traducere precum ur- mează : «Veniţi spre a primi blagoslovenia Tatălui meu»1). Mătasa steagului, din care nu s’a păstrat azi decât partea din spre lemn, precum şi suprafaţa acoperită de pictură, este din veacul al XlV-lea sau poate chiar mai veche şi de provenienţă italiană, probabil din Genova sau Veneţia. Pictura nu poate fi anterioară veacului al XVII-lea, picioa- rele jilţului de exemplu sunt evident în stil baroc. Pe la începutul veacului al XlX-lea, rămăşiţele steagului, atunci în sdrenţe, au fost lipite pe pânză şi întinse pe o ramă, ca un tablou. Tot atunci, se va fi restaurat şi pictura, aceste lucrări de conservare fiind efectuate în mod îngrijit, după cunoştinţele tehnice din acea vreme. Reversul steagului nu se poate deci vedea. Se observă totuşi, prin transparenţă, a doua iniţială a Mântuitorului XC, prima iniţială lipsind dimpreună cu o mare parte a inscripţiei române de pe avers, precum şi probabil o repetare a celor trei stele din stânga. Din cele de mai sus, vedem că nici inventarul din 1674, nici steagul însuşi, nu arată când şi unde a fost cucerit. Izvoarele ce ne stau la dispoziţie ajung totuşi pentru ca să tragem concluziuni destul de precise: In primul rând, amintim că ultimul războiu dintre Imperiul German şi cel Turcesc anterior anului 1674 (al inventarului), e cel terminat cu pacea dela Vasvâr (Eisenberg), din 10 August 1664. Războiul menţionat în inventar nu poate fi deci altul decât cel din 1663-64, la care Grigore Ghica, atunci Domn al Munteniei şi Istratie Dabija, Voevodul Moldovei luară parte cu ostaşii lor români. Atunci s’a cucerit steagul! Spre a merge un pas mai departe, rămâne acum de sta- bilit care Duce de Holstein a putut trimite trofeul la Dresda *) D-l Dr. Ulrich Johannsen dela Staatsbibliothek din Berlin a binevoit a ne face traducerea. www.digibuc.ro 79 STEAGUL ROMANESC AL LUI ISTRATIE DABIJA VOEVOD S şi în ce bătălie a fost luat. Ducele Emst-Giinther care până acum era presupusul donator, nici n’a luat parte la acest războiu; el trebue deci scos din discuţie. întâmpinăm însă o nouă dificultate, prin faptul că doi alţi duci de Holstein au luptat în campania din Ungaria dela 1664. Erau doi fraţi dintre cari cel mai cunoscut este Johann-Adolf de Holstein-Ploen (n. 1634 m. 1704) atunci general de cava- lerie x) şi mai târziu mareşal în armatele împărăteşti. S’a distins în bătălia dela St. Gotthard din 22 Iulie/i August 1664, la care domnitorii noştri şi ostaşii lor n’au luat însă parte. Nici nu s’a putut stabili vreo legătură între acest duce de Holstein şi trupele saxone care luptau în acel războiu. Cu totul altfel stă chestiunea că fratele său care este într’a- devăr cel care a trimis steagul la Dresda, ceeace reiese din următoarele fapte: Singura acţiune însemnată la care domnitorii noştri au luat parte, este bătălia din 9/19 Iulie 1664 dela St. Benedict lângă Leventz (Leva), o mică cetate situată la miazăzi de Gran. In această luptă nu stăteau faţă în faţă decât o parte a armatelor creştine şi turceşti. Comandantul-şef al împăra- tului, mareşalul Montecuculi şi Marele-vizir Ahmed Kopri- liu se aflau atunci mult mai la SW, aproape de St. Gotthard, unde a şi avut loc vestita înfrângere a Turcilor, treispre- zece zile- mai târziu. La Leventz, trupele creştine se aflau sub comanda Mare- şalului Conte de Souches. Alături de ei se mai găseau circa 8.500 oameni din Brandenburg şi Saxonia, infanterie şi arti- lerie, conduşi de Ducele August de Holstein (n. 9 Mai 1635 m. 17 Sept. 1699), fratele celui menţionat mai sus 2). Acel principe x) V. de ex.: Urkundenbuch zur Chronik der Stadt Ploeti, Plfin, 1890 p. 91; L’art de vdrifier Ies dates, ed. Paris 1787. Voi. III, p. 480 şi Euch. Gottlieb Rink: Leopolds des Grossen Leben und Thaten. Leipzig 1708. Voi. II, p. 71. *) Cf. v. Zwiedineck-Siidenhorst: Die Schlacht von St. Gotthard, în Mittei- lungen des Instituts fiir Oesterreichische Geschichtsforschung X, Innsbruck 1889, p. 444 şi Gualdo-Priorato: Historia di Leopoldo Cesare, Viena 1670, voi. II, pp. 417 437 şi 438. Ducele de Holstein avea atunci gradul de « Sargente Generale di batta- glia e comandante all’hora alle truppe di Brandemburg » (sic). Cf. şi Theatrum Euro- paeum, Frankf. a. M. 1699, voi. IX, pp. 1144 şi 1146; Christl Boethius: Kriegs-Helm., www.digibuc.ro 6 CONSTANTIN I. KARADJA 80 pare a fi dat lovitura hotărîtoare la Leventz, spre sfâr- şitul bătăliei cu infanteria sa brandenburgheză şi saxonă. Atacul său puse pe fugă şi călăreţii din Moldova care luptau alături de Tătari x). Izvoarele ne mai arată că tot el fu printre urmăritorii armatelor fugare până aproape de Gran, captu- rând o bogată pradă de războiu. Nimic mai probabil deci decât ca steagul nostru să fi fost cucerit atunci, tocmai dela Moldoveni. Poziţia trupelor ne duce la aceeaşi concluziune. Ostaşii din Moldova şi Muntenia nu luptau alături. Centrul armatei Sultanului era alcătuit din ieniceri şi cavalerie turcească; contingentul din Muntenia, sub Grigorie Ghica Vodă, care s’a retras dela începutul bătăliei2), se afla la aripa dreaptă, iar Moldovenii lui Istrate Dabija luptau, împreună cu Tătarii, pe aripa stângă 8). Toţi autorii sunt de acord asupra acestei aşezări a trupelor. Gualdo Priorato 4) ne spune că Moldovenii şi Tătarii atacau aripa dreaptă a armatelor germane, iar Muntenii cea stângă. Pe unele din gravurile ce reproducem (PI. V şi VI) constatăm de asemenea că Tătarii laolaltă cu Moldovenii se aflau la extrema stângă, aproape de râul Gran şi cu spatele spre cetatea Leventz care va fi fost conturnată în fuga lor spre Du- năre, după înfrângere. Trupele româneşti nu luară de sigur decât în mod silit parte la această campanie, în slujba asupritorilor păgâni. Consulul englez Ricaut ne prezintă un număr de amănunte în această privinţă 5), adăugând că ostaşii moldoveni şi * l Nilrn. 1687, voi. I, p. 24 şi Rink: Op. cit., voi. II, p. 71. Ducele August de Holstein ajunse mai târziu la gradul de Churf. Brandenb. General-Feld-Zeug-Meister. Cf. Hubner: Hohen Hâuser in Europa Genealogica, Hamburg 1707. Tabl. 57. l) Cf. Gualdo: Op. cit., II, p. 438; raportul Contelui de Souches ia sfârşitul prezentei comunicări precum şi Theatrum Europ., IX, pp. 1145—46 şi ziarul contim- poran Kurzer Bericht Uber die Entsatzung ; Leventz und darbey erfolgten harten Feldt- Scklacht, Augsburg 1664 (Apponyi No. 911). *) Aceasta întăreşte încă ipoteza că steagul este moldovenesc, deoarece infanteria comandată de Ducele de Holstein nu pare a fi intrat în acţiune decât spre sfârşitul bătăliei, când Muntenii erau de mult plecaţi. ’) V. Paul Ricaut: History of the Turkish Empire from 1623 to 1677, London, 1680, p. 163. *) Op. cit., p. 435. *) Op. cit., p. 164: «Moldavian and Valachian Christians, forced to this war by compulsion, not of choice >. www.digibuc.ro 8i STEAGUL ROMANESC AL LUI ISTRATIE DABIJA VOEVOD 7 munteni flămânzi şi istoviţi după bătălia dela Leventz siliră prinţii lor să se înapoieze acasă, fiind foarte bucuroşi să scape astfel de un războiu în care erau obligaţi să servească mai mult ca robi decât ca ostaşi1). Această întoarcere a Românilor în ţara lor explică de ce Voevozii noştri n’au luat parte la alte bătălii din aceeaşi campanie. Steagul nostru nu poate să fi fost cucerit decât la Leventz. Obişnuit era ca prada de războiu să fie împărţită printre ostaşii şi suveranii ce trimiseseră contingente în luptă 2). Avân- du-se mai ales în vedere că Saxonii luptaseră la Leventz cu o vitejie deosebită 3) era deci firesc ca şi Electorul din Dresda să primească o parte a prăzii, deci şi unele din cele ioo steaguri cucerite în această bătălie 4). Pe de altă parte, este de presupus că autorul inventarului obiectelor ce se aflau în « Turkische Kammer » în anul 1674, ştia foarte bine că Ducele Adolf de Holstein comanda con- tingente de trupe saxone în «ultimul războiu cu Turcii». N’avea nevoie deci să mai precizeze care Duce trimisese steagul. Faţă de cele expuse, credem deci că am stabilit că steagul nostru a aparţinut armatei moldoveneşti a lui Istratie Dabija, *) Op. cit., p. 165. Această informaţie mai este confirmată de G. Brusoni în Le Campagna delVUngheria de gl’Amd 1663 e 1664. Veneţia 1665, p. ro8. Cf. şi Hur- muzaki: Fragmente, III, ed. germ. p. 260'şi I. Neculce în Letopiseţele, ed. Kogălni- ceanu 1872, II, p. 193. *) Trofeele de războiu luate de ex. la Viena în anul r683 se găsesc astfel încă azi împărţite între Cracovia, 'Viena, Dresda, Berlin, etc. Cf. şi tipăritura Les drapeaux Turcs enuayiz au Roy, Paris r664 (Apponyi: Hungarica, No. 2075). Aci este vorba de steaguri cucerite în bătălia dela St.-Gotthard la care au luat parte şi trupe franceze. *) Cf. Oswald Redlich: Geschichte Oesterreichs, Gotha 1921, Bând. VI, p. 233. < Sie haben sich mit unglaublicher Resolution gefochten». Pasagiul este dat în raportul generalului de Souches anexat prezentei comunicări. *) Cifra de 100 de steaguri cucerite este confirmată de mai multe izvoare con- timporane. Cf. de ex.: Kurzer Bericht iiber die Entsatzung Leteentz und darbey erfolg- ten harten Feldtschlacht... Augsburg, Elias Wellhofer 1664 (Apponyi No. 911). Aceeaşi cifră este dată şi de Rycaut, Op. cit., p. r 65 şi în Pannoniens Kriegs und Fie- dens BegebnUsse. Niirnberg 1686 (Apponyi No. 1287).— Cu acest prilej, notăm că şi steagul descoperit de noi în anul r929 în depozitul Muzeului Istoric din Stockholm, şi care este şi el probabil românesc, va fi fost poate cucerit de asemenea la Leventz. Cunoscut este că unele regimente suedeze au luat parte la campania din Ungaria în anul r664. Nu este deci improbabil ca o parte din trofeele cucerite să fi fost trimise ulterior în Suedia. Despre steagul dela Stockholm, ne referim de altfel la articolu nostru din Revista Istorică din April-Iunie 1929, pp. 145—48. www.digibuc.ro 8 CONSTANTIN I. KARADJA 82 fălfâind poate în faţa cortului domnesc, deoarece proporţiile sale nu ne lasă să credem că ar fi fost un steag de cavalerie. Rămâne în tot cazul cert că a fost cucerit de infanteria brandenburgheză sau saxonă la Leventz în ziua de 9/19 Iulie 1664. S’a întors deci acum în ţară după o înstrăinare de 273 de ani. www.digibuc.ro RAPORTUL GENERALULUI CONTE DE SOUCHES ADRESAT ÎMPĂRATULUI LEOPOLD I, A DOUA ZI DUPĂ BĂTĂLIA DELA LEVENTZ *) Allergnădigster Herr etc., Nachdem E. Kaiserl. Maj. allergnădigstes Befehl vom 9. dieses, den damals um Neuhăusel stehenden Feind zu iibervortheilen, betref- fend gehorsamlichst erhalten, habe mich von Turnau, ungeachtet der erst angefangener Cur und grosser Leibes-Schwachheit aufgemacht, und aus grossen Eifer, E. Kays. Maj. mir anvertrauten Waffen bisz anhero erlangete Reputation noch mehr zu vergrossem, so viei Krafft bekommen, dasz E. Kaiserl. Maj, allergnădigsten Willen von mir nachfolgender Gestalt allergehorsamst nachgelebet worden: Ich schickte Uberbringem dieses den General-Adjutanten Gregori Kleindienst zum Grafen von Puchheimb auf Comorren, um dessen Gemiitserzeigung, wegen der vorhabenden Operation, zu vemehmen, und den March der Berchenischen Husaren zu beschleunigen; und zugleich beordnete ich durch eigene Staffeta den Feld-Marschall- Leutenant von Heisterl 2) dasz er, weil der Feind aufgebrochen, und gegen Lewentz zumarchieret wâre, mit seinem Regiment, der Heidel- bergischen LeibCompagnie, und 5. Montefortischen zu Fusz, bey Tag und Nacht zu mir eilen mochte, dann wir Lewentz zu entsetzen trachten wolten. Worauf er auch den 15. dito zu Freystâdtel ins Lager kommen, und ist folgenden Tages, nachdem die Volker mit Brod oder Mehl auf 6. Tage versehen, von dannen nach Neutra gangen, allda iiber Nacht in unsern vorigen Trenchement gestanden, und zugleich die morastige Wiesen mit Fachinen belegen lassen, also dasz, die Reuterey durch die Neutra iiber gedachte Wiesen gesetzet, die Infanterie, Stiicke und Bagage iiber die Briicken, und die gantze Armee innerhalb 5. bis 6. l) Extras din Diarium... Belăgerung der Vestung Canischa... [s. 1.] 1664 pp, 64— 70 (Apponyi, No. 906). Reprodus apoi în rezumat în Pannomens Kriegs- und Frie- dens-Begebnusse. Ntimberg 1686, 8-0. Voi. II, pp. 675—682 (Apponyi, No. 1287) şi apoi de Rink, op. cit., I, pp. 64—71. Raportul a fost tipărit în traducere engleză sub titlul: A true and perfect relation of the battail and victory obtained near Levents, against tvienty five thousand Turks, Tartare and Moldavians, by General Souches, as it uias sent to His Imperial Majesty, datedjuly 20. 1664, London, Tho. Mabb 1664, 4-0. Trad. ital. în Brusoni, op. cit. (Apponyi No. 941). *) In ed. 2. Hăussier ceeace este desigur mai corect. www.digibuc.ro IO CONSTANTIN I. KARADJA 84 Stunden iibergangen. Selbigen Tag marchiret bisz auf ein Meilwegs von Sânt Benedict, und liesz folgenden Tag mit anbrechendem Tage (die gantze Armee) in Bataglie stellen, und also gegen St. Benedict avanciren lassen. Unterwegs kam Zeitung, 1000. Tartam hâtten iiber die Gran gesetzet, und von unsern 300. Teutsche und Ungarn, so untem Obristen Kochari, und den Brandenb. Obrist. Lieut. zu Pferde, noch den Tag vorm Aufbruch von Freystâdel aus, commandirt wor- den, einen Theil angefallen, und bisz in 43. erleget, wiewohl auch in die 80. vom Feinde geblieben wâren. Darum ich dann mit der Armee eilete, und an den Fusz des Berges, unterhalb St. Benedict, logirte. Ich nahm den Praetext, ob wolte der Feind, welcher von demgegen uns ubergelegenem Gebiirge uns sehen konnen, wiederum heriiber setzen, und sich des Flusses gantz und gar bemâchtigen, welches zu verhiiten, ich den Feld-Mar-schall-Lieutenant von Heister mit den Brandenburgischen Tragonem, u. 6. Compagnien zu Pferde voraus commandirte, und darauf mit dem gantzen Corpo bis an den Graan- Flusz folgete. Entzwischen hielt der Feind auf der Hohe desz Gebirgs langs der Graan, und setzten etliche der Unsrigen durchs Wasser, und hielten mit ihnen etliche kleine Scharmiitzel, darauf liesz ich eilends 4. kleine Redouten aufwerffen, die Feldstiicklein hinein fiihren, und logirte also diese Nacht am Ufer des Flusses. Eine Stunde vor Tages entstunde ein kleiner Wind und triibe Wolken, welche das Gestrâuch und kleine Băume auf der Hohe so artlich bewegete, dasz es schiene, ob marchirte die gantze Armee des Feindes heriiber gegen die Berg-Stâdte, woriiber dann die Wachten Alarm schlugen, welches so eigentlich gewesen, dasz ichs selber geglaubet. Und bin gesinnet gewesen die Volker zu stellen um den Feind auf den Pasz vorzubigen. Auf diesen falschen Alarm aber, hab ich gleich eine gute Wiirkung erfunden, und in grosser Geschwindigkeit die Graan an 3. Orten dur- chsetzen, und zwar hinter einem jeden Reuter einen Muszquetirer aufsitzen lassen, der Gestalt dasz innerhalb z. Stunden, die Armee recht in Bataglien stunde. E. Kays. Maj. allergnâdigsten Befehl nun zu volenziehen, habe ich den Obristen Kochari, so in dieser Occasion geblieben, und dessen Tod uns zu unzeitig kommen, den Obristen Caprara mit einem Obrist-Lieut. einen Obrist-Wachtmeister, 3. Ritt- meister, und 5. prima plana, wie auch den Brandenburgis. Obrist- Wachtmeister Marwitz, mit 100. Tragonem, zusammen 800. Mann auf den Feind. so bereits in Schlacht-Ordnung stunde, loszzugehen, beor- dret, welche, als der Feind gesehen, dasz unsere Armee folgete, hat er vermeinet, am Pasz eines kleinen. Wassers, so am Flusz desz Berges, wo er stund, einen bosen Morast machet, bey trockenen Wetter aber, leicht zu passiren ist, mit 1000. Mann vorzubiegen, zuschlagen, und dann uns zu umringen; bevorab, weil ihre Mannschafft zweymal stâr- cker a\s Unsere war. Es ist ihm aber, Gott Lob, miszlungen, dann ich den Feld-Marschall-Lieuten. vor den rechten Fliigel gestellet, und den Modum angedeutet, wo er denjenigen, so sich bereits in grosser Anzahl www.digibuc.ro 8s STEAGUL ROMÂNESC AL LUI ISTRAT1E DABIJA VOEVOD 11 in den Busch an einen andem Pasz zur rechten Seiten verborgen hielte, konte widerstehen. Als nun der Feind aus diesem Walde den rechten Fliigel in dem Rucken, oder in die Flanchen zu kommen vermeinet hat das Heisterische Regiment, und die Chur-Pfăltzische Compagnie ihn wohl empfangen, und repousiret, zugleich fielen die beste Jani- tscharen, und die wackerste Tiirckische Reuterey so auf die Caprarische commandirte Esquadronen losz kommen. Und weil ich gesehen, dasz die Gefahr an diesem Ort am grossesten wăre, habe mich dahin selbst gewendet, und den Feind mit mannhaffter Resolution erwartet. Den ersten Angriff hat diese Esquadron mit grossen Valor abgeschlagen. Weilen aber der Feind um mehr als 4000. Mann stărker war, ha ter sich in etwas mussen zuriickziehen, bis an eine kleine Embuscada, allwo der Brandenburgis. Obrist-Lieut. Glock mit 150 Tragonem sich verstecket hielt. Dieser hat eine solche Salve, und so wol k propos geben, dasz der Feind sich hat trennen, und zurukziehen mussen, wordurch dann dem Caprara, und denen mit ihm commandirten Officirern, Lufft ge macht wurde, ihre Leute, welche anfiengen zu weichen, wieder zu sammlen. Von diesen sind auch einige, so ihre Ehre wenig betrachtet, zur Bagage kommen, und haben geschworen, die gantze Armee wăre schon geschlagen, und darum sind auch etliche Wăgen, von etlichen leichtsinnigen Leuten, gepliindert worden. Wie nun diese Trouppen wieder zusammen gezogen, und mit 3. Squadronen vom linken Fliigel secundiret worden, hat sich auch der Feind mit frischem Volk verstărket, und sich rechnen wollen. Habe aber einige Infanterie, nebst 4. kleinen Stiicken von dem linken Fliigel avanciren lassen, so ihn statlich empfangen, dasz er mit Hinterlassung einer grossen Anzahl Todtenund mehr Beschădigten hat weichen miissen. Als nun die Gefahr an diesem Ort geringer worden, und mich um soviel mehr auf die 2. Squadronen Fusz-Volks und 4. Stiicken, welche hinter einem Gestrăusz gesetzet, und auf desz Feindes Fliigel gerichtet hatte, habe verlassen kdnnen, habe ich das Caprarische Regiment, und die 4. Brandenburgische Compagnien zu Pferd, und andere Squadronen von dem zweyten Gefechte nehmen miissen, wobey der Obrist Caprara sich nebst andem commandirten Officirern vor sein Regiment gestellet, und insgesamt mit dem Obrist-Wachtmeister Marwitz, und dessen 3. Compagnien Tragonern, gegen mehr als 8000. Tartam und Moldauem mit guter resolution und riihmlicher Tapfer- keit gefochten. Und wăren die Unsrige zwar auf diesem Ort pousiret und repousiret worden, durch die Săchsischen und Brandenburgischen x) wie auch commandirte Mannschafft von der Infanterie aber, und die 6. kleine Stiick habe sie wieder sustiniret, und den Feind abgewendet. Indessen liesz ich den Gener. Wachtmeister Kniege in der Mitten, allwo der Feind auch mit grosser Furie angesetzet, diesen aber hat x) Sub comanda Ducelui August de Holstein. Cuvintele în litere cursive sunt subliniate de noi. C. K. www.digibuc.ro 12 CONSTANTIN I. KARADJA 86 der Gener. Wachtmeister, und die ihm untergebene Squadronen tapfer repousiret, bisz wir sahen, dasz die Tartarische und Moldauische Armeen gantz geschlagen, und getrennet worden, und wir also auf dreyen Orten den Sieg durch Gott erhalten. Hemach wendeten wir uns auf die Haubt-Strassen, gegen Lewentz, und scheinete, ob wolte der Feind auf der nâhe wieder einsetzen. Indem sie aber uns im Grunde neue Squadronen ordiniren, und den Hertzog Augustum von Holstein mit der gesamten Infanterie und Artollerie anmarschiren sahe, um sie wieder anzugreiffen, haben sie angefangen die Flucht zu nehmen, weszwegen die voraus commandirte, und die folgende Squadronen von der linken Seiten, und hemach die Heisterische und Chur-Pfăltzische auch in Eilehinauf marchirten, und wassie noch in dem ersten Lager, deren3. waren, zur Gegenwehr sich stellen wolte, niedergemachet die Stiicke auf der Batterien erobert, Bagage geplvindert, die Fliichtige bisz auf 2. Meii verfolget, und alle mit den Degen erleget, wie ich es anbefohlen hatte. Nicht mehr als 3. Gefangene haben wir lebendig behalten, und erstrecket sich die Zahl der Todten iiber 6000. Mann, und damit auch die Infanterie sich mit den Tiircken erlustigen mochte, habe sie in mein altes Lager avanciren lassen. Unterwegs trafen sie an 500. Janitscharen so von dem Bassa von Ofen in Buscada verleget worden, und machten sie alle nieder. Die Beute, so unsere Leute be- kommen haben, ist sehr grosz; die wenige Ungam, so bey mir gewe- sen, haben sich auch wol gehalten, und bevorab der Graf Valentin Balasta mit Verwunderung gefochten. Der Obriste Zersz und der Cammer-Graf Baron Joannelli haben auch ihre dapferkeit erwiesen, und mit einem Worte, alle andere Officirer ihr Devoir gethan. Nicht weniger haben die Chur-Săchsische und Brandenburgische Volker mit un- glaublicher Resoluticm gefochten. Die grosse Niederlage, wird zweiffels den Grand-Vezier zwingen, sein Corpo zu vertheilen, und grossere Macht anhero zu schicken, und wăre ich der allerunterthănigsten jedoch unmassgeblichen Meinung, dass, wofem es miiglich, E. Kais, Majest. mir mehrere Hiilffe zu schicken mochten, um diesen Sieg fortzusetzen. Ich werde, wenn es miiglich, noch heute aufbrechen, und die eroberte Stiicke, deren allhier eine gantze und 2. Halbe Car- taunen, in einem Wald, ohnweit von hier 2. Viertel Cartaunen, und auf eine Meilweges nebenst vielen Proviant-Wăgen, so alle vom Feind miis- sig gelassen, noch stehen, auch eines in der Schlacht bekommen habe, aufs beste suchen fortzubringen. Der hiesige Commendant Haubtmann Joachim Neumutscha, von dem de Mersischen Regiment, wie auch die gantze Besatzung, haben sich dapfer gewehret, und einige Furcht iiberwâltiget zu werden, von sich nicht spiiren lassen, haben auch um einige Tractaten nicht wissen wollen. Der Feind hat zwar die Pressa, so ich vorhin geleget, und verwahren lassen, eroffnen wollen, und selbige zweymal gestiirmet, ist aber mit grossen Verlust jedesmal abgetrieben worden. Gleichwol hat der Commendant Beysorge, es mochte der Feind ihm einmal den Pasz aus der Stadt inş Schlosz abschneiden, und die www.digibuc.ro «7 STEAGUL ROMANESC AL LUI ISTRATIE DABIJA VOEVOD 13 Balanca, so die Stadt und Schlosz zwischen den Morast conjungiret, anstecken, also, dasz der Ort gantz offen, so doch zur Defension dess Schlosses, sehr vortrăglich ist; keine Cavallerie kan sich aber darinn aufhalten. Der durch die Stiick dem Schlosz zugefiigte Schaden, ist mit geringen kosten zu repariren, und wann gleich der Feind das Schlosz hâtte bestiirmet, wo er Pressa geschossen, wăre er doch nicht herein gekommen, dann der Commendant fiirsichtig gewesen, und gute Abschnitt gemacht hatte. Desz Feindes Macht ist um ein Gutes stârker gewesen, als biszhero die Avisen gangen, dann es ist kein Mensch, der Soldaten offters im Felde gesehen, der ihm nicht auf 25000. Mann geschâtzet. Die Gefangene sagen zwar von 30 bisz 40000. Mann, wel- ches aber ich nicht glaube, sondern gewisz selbst, auf 25000 schât- zte. etc. etc. Sonsten allergnădigsten Herr, bitte ich Gott etc. Ew. Kais. Maj. Lewentz, den 20 (10) Jul. 1664. Allerunterthânigster treugehorsamster Vasali de Souches. www.digibuc.ro Constantin I. Karadja. Steagul românesc al lui Istratie Dabija Voevod. PI. I Steagul lui Istratie Dabija Voevod A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice, Seria III. Tom. XIX www.digibuc.ro Constantin I. Karadja. Steagul românesc al lui Istratie Dabija Voevod. PI. ^Um*\ \ , r m&t “ / SfâIst£A fifesxu rr4T't^h. /J3Ll~-. -t-i—~~r' -~r' tlf, ' ^ÂdU~ t»*» /'fv— f ’ ’ ’ +~7 I însemnarea din imentarul dela 1674 /4. 7?. Memoriile Se ţi unu Istorice. 5fr/d ///. Tow. X7X* www.digibuc.ro i Istorice, Seria III, Tom. XIX. îţ> A-Xe%Vf rtfc das iScAltv.-B. ditSaH*Lerm fo mit pa£icf{ţn ivolL wrnxihrt. C. a\tgenmticnefhicf\^jy tta"W*gnid< Crt-muE.^i* vcrri^att\F? (ke'Jurd en^ot^o'n mul M-oLtiuerjCag er, (*« tr votUrio^trin, ■'tCok Cotari; okCaprarn» T^Chw&!chfvhţ,vi N- G*^ K/’icfip, ' JT.tnentbgcjKbbildan,# tyibarien Bătalia dela Leventz, după Neue Ungarische und Siebenburgische Chronick. Frankfurt a M. 1664 (Apponyi No. 914). Exemplare la Ac. Rpm. şi la Grumăze ti. www.digibuc.ro Constantin I. Karadja. Steagul rothânesc al lui Istratie Dabija Voevod. Constantin I. Karadja. Steagul românesc al lui Istratie Dabija Voevod. PI. IV. A. R. Memoriile Sec/imiii Istorice. Seria III. Tom. XIX. di LtvtHi dai* M Cnwnait O — Constantin I. Karadja. Steagul românesc al lui Işti atie Dabija Voeiod. PI. V. A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Scrin III. Tom XIX Batălia dela Le\ent7, după Gualdo-Briorato II, 1670. Exemplar Ia Grun a?e ti. A R _ Memorii e Se li,mii Iston e. Suia III. Tom. XIX. Batălia dela Le\entz, după Theatrum Europaeum IX, 1699 Constantini. Karadja. Steagul românesc a! Iui Islratie Dabija Voevod. Pl. VII. Steagul Muzeului Istoric din Stockholm, cucerit poate tot la Leventz. A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. XIX. www.digibuc.ro COMEMORAREA LUI GIACOMO LEOPARDI DE N. IORGA MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE Şedinţa dela 2 Aprilie l$37 Italia comemorează pe Giacomo Leopardi, şi între naţiile cărora numele acestui cântăreţ al fatalităţilor vieţii, al durerii cuprinse li trezeşte un adânc răsunet în existenţa însăşi, al râvnirii către timpuri mai nobile, mai senine şi mai fericite, dar şi al silinţilor către o mai fericită soartă a patriei,a naţiei sale, de un aşa de mare trecut şi de o aşa de grea suferinţă, ni putem cere şi noi un modest loc. Şi poate chiar, într’o vreme când ieşim din imitaţia înain- taşilor noştri în cultură pentru a gândi după firea noastră însăşi, aceste cuvinte româneşti să cuprindă şi observaţii care au scăpat altora şi judecăţi care, cu toată erudiţia istoricilor literari, de o metodă aşa de sigură, poate chiar prea sigură, astăzi, nu s’au rostit încă. Dar noi n’am ales din Leopardi ceea ce formează de sigur adevărata lui esenţă şi marele lui merit. Se cunoaşte o destul de scurtă viaţă, cu totul nenorocită. Se vede acel cuib de părăsire şi singurătate, care era, în spre Adriatica mai mult pustie în acele părţi, vechiul cuib de feudalitate aspră Recanati, în posesiunile Bisericii, care se înfăţişa acolo ca exploatatoarea seculară, nedând niciun îndemn celor exploataţi de dânsa. In apropiere, sanctuariul din Loreto cu perândarea pelerinilor internaţionali. O familie tristă şi destul de săracă, de nobili decăzuţi şi înăcriţi, ceva ca negrul SAR. — Memoriile Secţiunii Istorice, Seria III. Tom, XIX, www.digibuc.ro Z N. IORGA 90 cuib breton al lui Chateaubriand. In fată, nicio carieră si nicio chemare. Copilul e slab şi menit necontenitei suferinţi fisice, care-i va amărî până la capăt zilele singuratece. O biată iubire neîmpărtăşită, pe care o taie soarta, şi în această privinţă vitregă: O, Nerino, în inimă-mi stă Doamnă, iubirea cea veche. Dacă ’n serbări căte-odată Şi ’n adunări eu apar, îmi spun în mine: In adunări şi ’n serbări nu mai eşti tu, Nerino. Nu te apropii, nu te mai mişti. Dacă se’ntoarce un Maiu, şi fiori dau, şi cântec Cei ce iubesc copilelor lor, Eu zic: Nerina mea, pentru tine Nu se întoarce lumina, nu se întoarce iubirea. Din muceda viaţă de acasă, din vitregia soartei faţă de orice dorinţă a lui, din lipsa de orice înţelegre, de orice sprijin, de orice speranţă — căci, spune el, nici speranţa măcar nu-i este îngăduită —, bietul suflet, închis în neîndestulătorul, necontenit durerosul trup care se cerea împrietenit şi iubit, încunjurat de acea simpatie care face să rodească şi mai puternic talentele înăscute, iese blăstămul, teribilul, veşnic repetatul blăstăm pe care-1 aruncă, nu asupra oamenilor atacaţi ca atari şi osebit, ci asupra existenţei însăşi, cu nemi- loasele-i condiţii. Dincolo de viaţă, care e aşa, care nu poate fi altfel, fiindcă osânda de neînlăturat apasă asupra ei, nu mijeşte nimic. Nu-1 mângâie sunetele clopotelor care întovărăşesc pe cele dela Loreto, casa închinărilor, dar şi a darurilor de pretutindeni, cântărite şi trecute la catalog, acel lăcaş sfânt pentru atâtea dureri şi nădejdi, care i se va fi părut o capişte a îndurărilor divine care se câştigă şi se vând. El a fost necon- tenit în afară de creştinismul oficial, încremenit în forme si fără nimic din acea intimitate de care a simţit, zădarnic, atâta nevoie. In vremea când atâţia Italieni, sprijinitori ai Francesilor, pe cari, ca şi acel Alfieri pe care l-a preţuit şi cu care, cum vom vedea, se asamănă aşa de mult prin aceeaşi voinţă a vremii, nu i-a despreţuit numai, ci i-a urît, visau www.digibuc.ro COMEMORAREA LUI GIACOMO LEOPARDI 3 9i de înfrăţirea, înălţarea şi fericirea omenirii întregi, socotită ca de aceiaşi fire, prin democraţia revoluţionară, cu creaţiu- nile ei republicane, lui această ilusie, stropită cu atâta sânge, pătată cu atâtea păcate şi mai ales însemnată de la început cu atâta prostie, nu-i inspiră decât un adânc desgust. Intr’un nou creştinism mistic, aşa cum îl proclama manifestul literar al lui Chateaubriand, pe care l-a cunoscut din primele sale lecturi şi care trebuia să deie literaturii şi cugetării ita- liene pe un Manzoni, nu-şi caută niciun razim acela care, şi în oposiţie cu spiritul clerical, ca şi prin însuşi instinctul său fundamental, se simţia şi crescuse păgân. Acela care a murit la Neapole în 1837 a apucat vremea când se proclama supt un steag de revoluţie universală posi- bilitatea unei noi Italii, a lui Mazzini, care nu era încă zeul lumii noi cerând jertfele de la 1848, dar el nu s’a lăsat prins nici de acest nou ideal care atrăgea spre dânsul un întreg tineret gata de luptă cu preţul vieţii, şi nici de misticismul na- ţional care prin cugetarea unui Rosmini aştepta de la Scaunul roman, adânc prefăcut şi pus în concordanţă cu cerinţile unui timp nou, învierea unei -Italii ispitite, apoi călcate în picioare şi umilite. Cu atât mai puţin putea el să-şi puie spe- ranţele în opera politică, militară, de războiu şi de cucerire, a monarhiei piemontese, care acestui aşa de adânc Italian a putut să-i pară, pria originea, tradiţiile şi aplecările sale, un lucru străin. Cel care a rămas străin de capriciile şi greşe- lile de măsură ale noului romantism şi-a arătat ura şi faţă de acel curent nou care căuta să sprijine, ca în saint-simonismul inginerilor de la Paris, societatea viitoare pe o «economie politică » materialistă, ca aceea care e la originile cugetării şi acţiunii unui Cavour. Şi nu-1 atingea pe bolnăviciosul oprit de acest blăstăm de a străbate ţerile — şi el s’a dorit cândva, mai mult din curiositate, fără îndoială, la Paris —, acel spirit de aventură care a dus până în pustiile Americei-de-Sud, aşteptând vremea când va fi ctitorul prin revoluţie al Italiei unite, pe Genovesul Garibaldi. Acelor cari nu sânt legaţi de poporul lui, cu toate patimile lui de atâtea secole, cu toate nădejdile lui zdrobite, acelor cari nu se pot cufunda, ca dânsul, în misterele, mai greu de «• www.digibuc.ro 4 N. IORGA 92 străbătut de cum se crede, ale antichităţii greco-romane, în sfârşit acelora cari nu pot prinde esenţa însăşi a acestui nobil şi aspru păgânism de protestare şi osândă în general înţe- leasă, partea din opera aceluia care încă de la unsprezece ani pusese mâna pe condeiu, scormonind în nesfârşita comoară a clasicismului, a apărut numai în neagra maiestate a acestei sentinţe fără apel împotriva vieţii înseşi: Nouă, din leagăn, Drept ni stă, şi la mormânt, nimica ! Sau: Muri-vom. Vălul nedemn zdrobit la pământ Va alerga sufletul gol către Iaduri. Aiurea: Ce este suferinţa noastră, suspinul Ce este acest: a muri? Şi, în sfârşit: Două lucruri frumoase le are lumea Iubirea şi moartea. De aceea adoptarea lui, înţeles, adecă foarte mărgenit ■—ast- fel, de toţi cei cari se socot şi se intitulează: pesimişti, dispo- siţie de spirit care nu se poate preface într’o formulă şi nu poate îndrepta pe cine nu trage ultima conclusie, suprimân- du-se, spre nicio acţiune în viaţă. De aici, la noi, îndemnul lui Anton Naum către desperatul Leopardi, căruia crede că-i poate reda ceea ce însuşi n’ar fi putut să vadă în jurul şi de-asupra lui: O, vino, Leopardi, vino în sferele strălucitoare. De aici poate şi acea am zice «popularitate» leopardiană la noi, care a îndemnat si la cercetări ca acelea, asa de adân- cite în ce priveşte unele legături ale poetului cu străinătatea, ale unui profesor din generaţia mai nouă d-1 N. Şerban1). De aici tot ce a putut spune, cu privire la soarta scrisului acestui mag al nimicniciei: D-na Anita Belciugăţeanu i-a consacrat o lucrare anume, foarte bine înte- meiată. www.digibuc.ro 93 COMEMORAREA LUI GIACOMO LEOPARDl S Ştiu că natura e surdă, Că mila nu este a ei, Că binele nu-l caută; numai Singurâtatea-i a ei, acum în urmă, în Italia însăşi, harnicul urmăritor a tot ce ne leagă în domeniul literar de Italieni, d-1 Alexandru Marcu. II Dar de sigur nu pentru această osândă aruncată existenţei, pentru acest refus de a colabora la zădărnicia intrinsecă a oricării fapte, a oricării ilusii de îndreptare a lucrurilor, a fost comemorat Leopardi, la o sută de ani de la moartea lui urîtă şi obscură, în chinurile holerei de la Neapole! nu pentru aceasta, într’o epocă de optimism, de încredere, de necontenită şi roditoare creaţiune entusiastă, de încercare feri- cită a refacerii silelor Romei, iubite de poet, regele Italiei a presidat una din aceste serbătoriri a memoriei lui. I se va fi părut lui Leopardi surdă şi oarbă, necruţătoare faţă de tot ce produce ca să distrugă, natura, decât care nu putem şti, înţelege şi, în totalitatea ei, care ne cuprinde şi pe noi, şi iubi. Dar puţini au putut-o concepe în măreţia ei şi iubi în fiecare amănunt al ei ca dânsul. Da, orăşelul e întunecat, lipsit de orice altă viaţă decât a nimicurilor provinciei celei mai meschine, da, acolo, unde sânt aşa de puţine şi de sărace amintirile trecutului, nimic nu-l îndeamnă la închinare, fiind acolo şi aşa de puţin din viaţa, de o nesfârşită bogăţie, a poporului italian. Dar nimic nu-i scapă din tot ce este împrejur, şi priveliştile de de-asupra colţişorului acestuia de lume îl fac închinător al puterilor de de-asupra vieţii, condamnată. Nu-i piere din minte nici « dealul pustiu », nici casa pri- melor suferinţi, nici gardul care-i taie privirea, cu atât mai puţin depărtata privelişte a «munţilor albaştri», a pădurii de chiparoşi, cum nici miresmele de codru. Aude broaştele din www.digibuc.ro 6 N. tORGA 94 lacuri, vede iepurii jucând la lună, se încântă de strălucirea candelelor fugare ale licuricilor, urmăreşte ... în noaptea târzie Cântul ce s'aude perind peste cărări Şi care *ncet se pierde în fundul depărtării. In vântul care vuieşte în arbori el caută tălmăcirea pro- blemei de zbucium şi pace care a rămas în fundul acestui gând chinuit, care nu odată ajunge la mari momente de linişte, în părăsirea finală a egoismului uman, care nu înţelege că viaţa noastră nu e decât o parte trecătoare în imensele mişcări ale universului, căruia-i aparţinem cu tot ceea ce cuprindem, cu tot ceea ce sântem şi cu tot ceea ce facem. Dar marea lui mângâiere nu o caută el acolo, ci aiurea. Intr’o bibliotecă al cărui singur cetitor este, copilul dintre cincisprezece şi optsprezece ani, care nu ştie de bietele şcoli ale noastre, mâncătoare de vreme şi de sănătate, pentru a da în loc formule veştede, aceleaşi pentru toată lumea şi de fapt pentru lăuntrul nimănui, a descoperit pe oamenii anti- chităţii. Pe toţi, până la cei mai puţin cunoscuţi şi cercetaţi, până la un Moschos, până la gânditorii misticismului asiatic şi ale- xandrin, un Hesichiu din Mialet, un Porfiriu, până la cei d’intâi codificatori ai creştinismului, ca doctrină şi ca isto- rie, un Eusebiu. Devine filolog fără nicio învăţătură de semi- nariu, aşa cum devenise în Franţa un Paul Louis Courier şi publicaţiile lui asupra lui Hesiod şi a Odiseii, asupra lui Virgil şi lui Horaţiu îl puseră în acelaşi rând cu un Niebuhr şi-i aduseră onoarea de care, fiind cum era, va fi zâmbit, a unei chemări ca profesor la Berlin. A fost un adânc cunoscător, nu numai al scrisului roman, dar şi al celui, care presintă cu totul alte greutăţi, al Greciei înseşi, pe care atât de mult a iubit-o şi a urmărit-o în toate tainele scrisului şi gândului ei. Se poate ca, prin contrast cu ce avea supt ochi, despreţul lui pentru lume să fi fost şi mai mare, dar în micile descoperiri de fiecare clipă, în noile inter- pretări el va fi găsit acel înălţător simţ al biruinţii pe care nu-1 putea afla tânărul în iubire şi omul matur într’o viaţă www.digibuc.ro 95 COMEMORAREA LUI GIACOMO LEOPARDI 7 politică pe care i-au refusat-o împrejurările şi, mai ales, el însusi si-a refusat-o. ) 9 Din această cunoaştere a antichităţii clasice,— mai mult: din această deplină identificare cu dânsa, a scos el şi forma scrisului său în presă: dialogurile, aforismele, precum şi acea ironie, de sigur atică, acea satiră cu pipărat miros de ierburi ce cresc şi azi pe piatra elenică în care şi-a îmbrăcat cugetarea şi care cer, ca o pregătire, coborîrea în tainele idea- lismului platonician. III Dar, în singurătatea lui cântată şi iubită cu fanatism, ca un suprem gest de sfidare, el aruncă, în contemplarea supre- melor revelaţii ale gândului şi în suirea culmelor spre care el se poate avânta, melancolia pe care superficiala privire a naturii şi a vieţii poate s’o inspire. O mărturiseşte el însuşi: « Cel ce comunică puţin cu oamenii e rare ori misantrop. Adevăraţii misantropi nu se găsesc în singurătate, ci în lume. Pentru că întrebuinţarea practică a vieţii şi nu filosofia e ceea ce face a se urî oamenii. Şi, dacă vre unul care e astfel, se retrage din societate, pierde în retragere misantropia »1). Sau aiurea, vorbind, de felul cum poate şi trebuie să se formeze reputaţia scriitorului, mărturisitor de adevăr şi urmă- ritor de idealuri: « Neputând în tovărăşia cu oamenii să te bucuri de orice beneficiu al gloriei tale, cel mai mare folos ce-1 vei trage va fi să te întorci în sufletul tău şi să te complaci cu tine însuţi în singurătatea ta, luând îndemn şi mângâiere pentru oste- neli noi şi făcându-ţi temeiu de noi speranţe » 2). Spre o poesie de luptă, care trezeşte amintirile, biciuind păcatele vremii moderne, fără a se înduioşa de miseriile ei, care-1 desgustă, ferindu-se de orice atingere cu lumea încunjură- toare, îl împingea de la început acel contact, pe care-1 căutase * *) ^ Cugetarea LXXIX. *) Capitolul X din II. Parini ovvero della storia. www.digibuc.ro 8 N. IORGA 96 cu greutate, trăgând din el însufleţire pentru opera unei vieţe întregi, celalt represintant al acelei mici nobilimi ita- liene pe care de atâtea ori o găsim la începutul renaşterii naţionale italiene, Piemontesul francisat prin mediu care a fost, şi el cu un înalt ideal, căutându-şi realizările în lumea clasică, educatorul spre credinţă, voinţă şi luptă al naţiei sale, Vitto- rio Alfieri. E vorba de trecerea peste filosofismul de fond şi iesuitismul de formă ale veacului al XVIII-lea pentru a des- coperi curagios şi a urma cu credinţă pe Dante şi pe Petrarca. Şi pentru Leopardi, care-i citează şi-i imită, care iea de la dân- şii şi forma versului de mers şerpuitor, fără artificii de rimă şi cu largi cadenţe retorice, ei au fost revelatorii. De la dânşii e pornirea războinică, duşmănia împotriva străinului cuceritor, până la «Franţa scelerată şi neagră», până la împă- ratul tiran, totuşi o nouă întrupare de Cesar, care duce în pustiile de ghiaţă ruseşti şi ucide în zăpezi, «pe jumătate goi, slabi şi crunţi», pe atâţia dintre tinerii Italieni cari ar fi avut de purtat, pentru alte scopuri, cu totul alte lupte. Şi tot de acolo şi acea iubire pentru micul amănunt, pitoresc şi duios, care se culege din miile de aspecte, umile, dar pline de înţeles, ale naturii şi din viaţa însăşi de toate zilele a uma- nităţii, care nu face decât o întregeşte, o resumă şi, prin cuge- tare, o înalţă. Iată-1 astfel pe acest infirm, nesigur, adesea, de ziua de mâne, campion al Italiei ce trebuie să fie. Şi astfel, tot pe urmele lui Petrarca, el înalţă cel mai frumos imn Italiei care a fost şi care trebuie neapărat să învie. In ritmuri de lirică elenică, în graiu ca al lui Alceu luptătorul el se vede chemat să iea parte la lupta de liberare a celei căreia îi vede zidurile si arcele 9 Şi stâlpii si statuile şi pustiile Turnuri ale străbunilor, Dar gloria nu i-o vede, ci numai rănile şi vânătăile, lanţurile pe amândouă braţele şi-i aude plânsul, al celei Deprinsă a învinge neamuri. www.digibuc.ro 97 COMEMORAREA LUI OIACOMO LEOPARDI 9 S’ar răpezi asupra duşmanilor pe cari atâta-i urăşte r Nu luptă nimeni pentru tine şi nu te apără Niciunul din ai tăi? Hai, arme, daţi-mi arme: eu singur Mă voiu lupta şi voiu cădea eu singur. Din cer să mă ajute să fie-un foc Pentru inimi italiene sângele mieu. Va lupta pentru Italia însăşi, nu pentru aceia cari cad în oştile Franciei tinzând la stăpânirea lumii întregi: Şi vai acelui care se stinge ii bătălie, Nu pentru-a lui moşie şi pentru-a lui bună Soţie şi copii iubiţi, Ci pentru duşmanii altuia Şi pentru un alt neam, Şi nu poate, la moarte, să spuie: « Sfântă ţară-mamă, Tu care mi-ai dat viaţa, primeşte-o înapoi». Ca un Xerxe învins de freamătul răzbunător al Greciei îi apare Napoleon, jertfitorul de neamuri, şi amintirile răz- boaielor medice învie înaintea visionarului, atunci când el se preface în cântăreţul acelor biruitoare lupte pentru libertate. * * * Supuşi fatalităţii pe care n’o putem învinge şi la care se adaugă miseriile vremilor în care trăim, cea mai înaltă valoare a poetului stă în aceia că peste toate acestea el ştie să glorifice ceia ce dă un preţ acestei vieţi de care se împărtăşeşte o clipă pentru a da o nouă expresie lucrurilor care ne înalţă şi ne întrec. Peste tot ce plângea în inima sa pentru el şi peste tot ce-1 umplea de ironie în gândul său pentru ţara şi naţia sa, Leopardi a ajuns astfel la această culme a nobilei singurătăţi senine de unde toate se văd în lumina clară a lucrurilor nemuritoare 1). *) Pentru amănunte trimet la cartea mea Istoria literaturilor romane, III, Bucureşti 1920, pp. 291—9. Şi, pentru traducerea odei, la Iorga, Opere poetice, PP. 3°S—9. www.digibuc.ro EXISTĂ O TRADIŢIE LITERARĂ ROMÂNEASCĂ? DE N. IORGA MEMBRU AL ACADEMIEI ROMANE Şedinţa dela g Aprilie 1937 O literatură nu înseamnă o colecţie de scriitori şi tezaurul pe care-1 formează operele cărora le dau naştere aceşti scriitori. O literatură concepută în adevăratul ei sens, dincolo de care nu poate să existe decât numai confuzie şi anarhie, este, ca orice lucru care cuprinde viaţă şi lucrează la rândul lui asupra vieţii, un organism. Un organism care-şi creează, modifică şi desvoltă legile sale, legi din care nu se poate înlătura ceea ce rezultă din acţiunea vitală de până atunci a generaţiilor care au lucrat în acest sens, ceia ce se numeşte tradiţie. Iau cuvântul la începutul unei serii de lămuriri care se vor da, în urma unui schimb de vederi între noi, în cursul a două şedinţe, pentru a contribui să se fixeze dela înălţimea acestui aşezământ, norme pe care literatura de astăzi, pierdută în lipsa de logică sau în lipsa de observaţie a celor mai ele- mentare norme de bună cuviinţă si de moralitate, nu numai superioare, dar esenţiale oricării societăţi, le-a pierdut prea mult din vedere. Şi cred că nu se poate găsi un mai bun punct de plecare decât definiţia pe care am formulat-o la începutul acestei expuneri şi pe care trebuie s’o verific şi în ideologii de aiurea şi în desvoltarea propriului nostru scris, arătând că baza nezguduită şi cea mai plină de con- temporaneitate a stării de lucruri actuale şi a celei mai mari 9 A, Rt — Mimoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. XIX• www.digibuc.ro 2 N. IORGA 100 îndrăzneli în ceea ce priveşte o creaţie al cării drept nu se poate tăgădui nimănui, nu poate să fie decât în opera realisată pe drumuri sănătoase, întoarsă înapoi dela rătăcirea de un moment prin sforţările neuitaţilor luptători pentru viaţa sufle- tească a acestei naţiuni, deci în acea tradiţie, pe care a o uita ar însemna o săritură în vid cu toate riscurile ei şi pe care, fireşte, a o menţinea, aşa cum este, fără tot ce poate adăugi viaţa d’imprejur ar însemna închiderea de bună voie într’un sicriu de fier* Acest sens organic al literaturii a fost observat acum aproape jumătate de veac, dacă nu în totalitatea însăşi a scri- sului unei naţiuni — şi tot aşa se poate vorbi de scrisul tutu- ror naţiunilor, legate dela una la alta prin fire, mai vizibile, sau mai puţin vizibile, fără a căror cunoştinţă nu se poate face istoria tuturor literaturilor, adecă istoria gândului uman, exprimat în forme trainice de frumuseţe—, cel puţin în deo- sebite domenii literare, de un cugetător francez, de un aspru ideolog, legat de tipuri fixe, dincolo de care n’a vrut să vadă nimic, de acel îndrumător a mai mult decât o generaţie, de cercetătorul literaturii franceze, care a fost Brunetiere. In faţa unei critici foiletoniste, care, proclamând ca în cazul lui Lemaître, sau chiar cu toată înfăţişarea filosofică şi ştiinţifică, al lui Faguet, dreptul fiecăruia de a preţui şi judeca, de a condamna şi lăuda după impresia momentană pe care i-a produs-o o lectură uneori cu totul fugitivă, în faţa unui dogmatism de altă natură, ca acel al lui Taine, care reducea totul la probleme presintate şi discutate după normele cu totul străine ale ştiinţilor naturale, în faţa rămă- şiţilor sistemului lui Sainte-Beuve, pe care-1 interesa bio- grafia, adecă de fapt ceva mai puţin decât o biografie plină de umanitate şi luminată de un ideal, ci biete amănunte de multe ori fără nicio însemnătate ale unei vieţi umane care > nu este totdeauna şi viaţa scriitorului şi care poate chiar să-i fie opusă, el a ridicat dogma, de care nu s’a depărtat şi pe care a încercat a o exemplifica printr’o serie întreagă de lucrări, că: fiecare gen literar, mai presus de oamenii cari se exercită într’însul, are necesităţile sale proprii, că pornind dela un om, sau mai mulţi oameni, el este o făptură, că www.digibuc.ro IOT EXISTĂ O TRADIŢIE LITERARĂ ROMÂNEASCĂ? 3 această făptură, element de viaţă, se supune la legile vieţii, că ea trăieşte după sine, ajutată, dar nu dominată de individualităţile care se manifestă, că ea ajunge a li im- pune anumite direcţii şi a li trage anumite hotare, şi, prin ceea ce cuprinde misterios, neanalizabil, îi face une ori, imediat ce întră în acel gen, să participe la moşte- nirea înaintaşilor, să fie chiar altceva decât ceia ce sunt în alt domeniu, sau în viaţa lor^ in afară de orice activitate literară. Generalizând, se poate spune exact acelaşi lucru şi despre literatură. Literatura într’o anumită limbă cuprinde în ceea ce este limba însăşi anumite porunci dela care nu se poate înde- părta nimeni. Limba aceasta poate înălţa şi poate coborî pe cineva. Ea îi poate impune o natură, sau îl poate desbăra de natura pe care a avut-o până atunci. In această privinţă nimic nu este mai caracteristic decât comparaţia oamenilor cari au scris în mai multe limbi. Evident că opera într’una din aceste limbi va avea, por- nind dela acelaşi om, multe şi puternice asămănări cu ceea ce a scris el în altă limbă, dar deosebiri de intensitate, deose- biri de intimitate, deosebiri de nivel se observă. Şi eu pre- supun cunoştinţa perfectă, întru cât este cu putinţă, a amân- duror limbilor, între ceia ce a fost scris de o parte şi între ceia ce a fost scris de partea cealaltă. Trei cazuri pot să fie aduse înainte în această privinţă, şi ele mi se par atât de caracteristice, încât nici o altă explicaţie nu este nevoie să se dea pe alături. Un caz este al scriitorilor cari, multă vreme, în cursul evului mediu şi într’o bună parte din epoca modernă, s’au folosit în acelaşi timp de limba lor şi de limba latină. Dacă latina lor nu este decât o transpunere în alt voca- bulariu a aceleeaşi sinteze în care rezidă de fapt sufletul unui scriitor, atunci se poate întâmpla ca acelaşi scriitor care este plin de spontaneitate în scris şi particular să devie imediat solemn, rigid, didactic, dacă trece la limba pe care, cu alte mijloace, cu altă pregătire, faţă de altă viaţă, au întrebuinţat-o scriitorii Romei de odinioară. 9* www.digibuc.ro ♦ N. IORGA 102 Al doilea caz. Am avut la noi o literatură bilinguă în seco- lul al XVIII-lea. Scriitori cari fără îndoială că şi-au expri- mat idei şi sentimente în legătură cu propria lor viaţă, în scrisori sau în însemnări care nu ni s’au păstrat, — cazul lui Naum Râmniceanu, — precum, în ce priveşte întrebuinţarea limbii latine, ar fi de pus alături ceia ce au scris în româ- neşte şi latineşte fruntaşii literaturii ardelene din secolul al XVIII-lea, un Şincai, un Clain, un Petru Maior, aceşti scriitori români din secolul al XVIII-lea cari au trebuit să aibă şi o manifestare sufletească în limba românească, îndată ce întră în liniile de largi perioade, de artificialitate şi emfază ale limbii elenice, capătă fără îndoială un alt suflet subt rapor- tul formei: ei sunt superiori manifestaţiei lor în româneşte, dar, supt alt raport, acela al inspiraţiei, sunt însă cu mult inferiori. Al treilea caz. Sunt în epoca noastră scriitoare române care şi-au căpătat un loc de frunte în literatura franceză. Unele dintre dânsele, cum a fost cazul doamnei de Noailles — şi un altul —, nu s’au gândit niciodată să scrie româneşte decât doar In scrisori particulare şi mici articolaşe, cărora nu li-au atribuit nicio importanţă. Una dintre ele, care este membră de onoare a acestei Academii, d-ra Văcărescu, a vrut la un moment dat, supt influenţa curentului naţionalist al « Sămănătorului», şi datorită sentimentelor de mare cre- dinţă pe care urmaşa Văcăreştilor le-a păstrat naţiunii sale, să scrie versuri şi în româneşte; deosebirea este enormă între ceea ce a putut da în limba franceză şi ceea ce, fără contactul cu tradiţia, fără necontenita comunicaţie cu mediul, a putut să dea în cutare bucată, bine intenţionată, dar care nu se ridică până la nivelul adevăratei poezii. încă odată, limba însăşi este o învăţătură, limba însăşi este un îndreptariu, limba însăşi este o platoşă care apără şi care închide. Dacă scrie cineva într’o limbă care, în cursul secolelor, făcând alegerea între termeni, înlăturând pe toţi aceia cari sunt vulgari, afară de ce se păstrează prin domeniul cel mai inferior al unei vieţi în legătură cu animalitatea, într’o limbă cum este limba românească, duşmană a oricării confusii, www.digibuc.ro 103 EXISTĂ O TRADIŢIE LITERARĂ ROMÂNEASCĂ? 5 care din această cauză preferă cuvinte străine de limbă celor mai frumoase cuvinte latine, dacă acestea expun la un sens dublu, atunci această disciplină a limbii româneşti însăşi contribuie a face din scriitor ceeace, dacă el aţ fi scris într’o limbă iubitoare de sens dublu, iubitoare de cuvinte aţâţă- toare, n’ar fi putut niciodată să fie. Sântem înainte de toate un popor de o desăvârşită clari- tate si de o înaltă bună cuviinţă, de o aristocraţie de simţire de care. face si din cel din urmă ţăran inteligent — si este asa greu să se găsească unul care să nu fie astfel — un nobil şi un cavaler, în care se păstrează, peste tristele vicisitudini ale timpului, virtuţile cele mari ale unor străvechi rase şi disciplina superioară a celui mai stăpânit şi mai măsurat în solemnitatea sa imperială dintre toate popoarele: popo- rul roman. Nu poţi bâigui în româneşte, nu poţi să te joci de-a cuvintele împotriva normelor unei logice care, creată în Atena, a fost primită de Roma şi scrisă cu aceeaşi ho- tărîre, menită să învingă veacurile, ca şi înseşi legile romane, norme care se păstrează în ciuda tuturor schimbărilor şi până astăzi. Nu poţi să faci apel la instincte josnice într’o limbă care s’a ţinut curată, care, întrebuinţată în biserică, a fost secole întregi în legătură cu închinarea care se aducea lui Dum- nezeu, într’o limbă care îşi are astfel, cum puţine altele, un caracter religios. Am vorbit de caracterul religios pe care-1 are limba în care serviciul din biserică a lăsat urme aşa de profunde, chiar dacă este vorba de unele cuvinte luate de aiurea pentru noţiuni pe care nu le aveam şi care, cu tot caracterul lor une ori displă- cut, în ciuda silinţilor noastre de a le armonisa, au rămas şi până astăzi ca un balast adaus de aiurea, pe care toate silinţile Bisericii unite din Ardeal şi ale reformatorilor orto- docşi de aici nu le-au putut înlătura. Dar acelaşi element religios îl vom întâlni şi în ceea ce priveşte originile acelei tradiţii, acelui element istoric pe care nimic nu-1 poate înlătura şi nimic nu-1 poate face să se uite, care este al doilea element normativ pentru scrisul românesc. www.digibuc.ro 6 N. IORGA 104 Aici câteva observaţii de caracter general. Am observat de mai multe ori, în legătură cu istoria poli- tică şi socială, un lucru care a scăpat atenţiei celorlalţi cer- cetători ai trecutului şi celorlalţi gânditori asupra rostului popoarelor, asupra normelor Statului, asupra necesităţii ca un popor să urmeze cutare drum şi un Stat să păstreze neapărat cutare formă. Adaug că am ridicat totdeauna această obiecţie împotriva tentativelor, care s’au înmulţit aşa de des în timpurile din urmă, de a da un nou aşezământ constituţional Statului român, pornind de la imitaţii ale străinătăţii sau de la închi- puiri ideologice personale. Iată care este această constatare, şi mi se pare că nimic nu o poate opri, îndată ce are cineva despre trecut o altă concepţie decât înşirarea de nume şi date aşa de obişnuită în opere care sunt atât de departe de adevărata istorie. Statul păstrează totdeauna caracterul acelora cari l-au întemeiat; el este, cu toate aşezămintele lui, un fel de «moşie» a «moşului» care a întemeiat-o. Sau, chiar când se întâmplă că un Stat se formează din alte State mai mici, care, din motive de rasă, de cucerire, de asociaţie, s’au reunit, încă fiecare din părţile constitutive păstrează, decenii şi poate secole întregi, o altă concepţie a Statului, după originile sale deosebite. Iată-le. In Statul românesc cel dintâi, « Domnia a toată Ţara Româ- nească », — am adăugi şi formaţiile asămănătoare din Ardeal, care au avut mai puţin noroc, — s’a format, prin legarea împreună a mai multor democraţii rurale, o viaţă pe sate, pe judeţe, pe văi voevodale. Acolo n’au fost cuceriţi şi cuce- ritori din alt neam, sau din acelaşi. Rezultatul este că, pentru Românii din Muntenia, şi până acum felul de a gândi ţără- nesc, în legătură cu Statul de o libertate patriarhală, se men- ţine, şi vedem aceasta în caracterul acelora pe cari această viaţă ţărănească, peste boierimea care s’a desvoltat dintr’însa, i-a ridicat din mijlocul ei. Altfel în ce priveşte Moldova. Aici cavalerii maramură- şeni ai Angevinilor din Ungaria au întemeiat un Stat mili- tar. Forma primă, sprijinită pe cetăţi şi pe ţinuturile lor, de o formă pătrată, s’a impus dela început. Rezultatul este că Moldova a putut da, nu numai în domeniul politic, dar şi www.digibuc.ro i°5 EXISTĂ O TRADIŢIE LITERARĂ ROMÂNEASCĂ? 7 în domeniul literaturii, un şir întreg de oameni cari nu-şi trag inspiraţia din mediul în care trăiesc, ci impun, ostăşeşte, cugetarea lor oricării activităţi în care sânt amestecaţi, cre- ând în jurul lor o viaţă, în loc să se supună vieţii care îi încunjură pe dânşii. Un alt exemplu, în Franţa. Din vechea viaţă galică s’a păstrat fără îndoială capriciul, gluma, avântul şi de la Francii cuceritori o pornire bătăioasă de veşnică ofensivă. Dar Roma a cucerit pe Gali şi Roma a trăit supt Franci; de' aici caracterul disciplinat, de neiertătoare normă a toate stăpâni- toare, de aici măsura limbii franceze şi de aici linia dreaptă a unei civilizaţii care răspinge orice poate să aibă un caracter prea puternic individual. Cu literatura se întâmplă acelaşi lucru. Nu toate literaturile pleacă dela aceeaşi manifestaţie sufletească, a aceluiaşi grup şi urmărind acelaşi scop. O literatură poate să vie din cugeta- rea abstractă a unui număr oarecare de oameni, cari au urmat o scoală, cari au cetit anumite cărţi, cari au intrat în anumite forme, cari au creat un crez, un decalog. Aşa a fost cu literatura Renaşterii în Franţa, care, prin Curtea lui Ludovic al XlV-lea şi prin filosofii secolului al XVIII-lea, se continuă şi până acum: o literatură aristo- cratică, de un caracter strict şi exclusiv. Un adânc gânditor, Salomon Reinach, cuteza să spună că Racine este străin de sufletul poporului francez, precum d-1 Seignobos, fostul mieu profesor, rostia, într’o şedinţă a unei societăţi de istorie, această crudă sentinţă: «Ludovic al XlV-lea este cel mai puţin francez dintre regii noştri». O literatură poate să vină, de şi nu ştiu ce caz caracte- ristic se poate aduce înainte, — afară de al Norvegiei, desfă- cându-se din spiritul danez şi creând o limbă proprie prin Bjoernstjern Bjoemson şi Ibsen, sau cazul încercării de a învia vechea limbă provenţală, cu elemente împrumutate din monumentele medievale şi din ce s’a păstrat încă în graiul poporului, sau silinţile de a da o formă literară limbii alba- neze, iar, după războiu, sforţările desperate de a pune la înde- mână popoarelor de la Marea Baltică mijloace de expresie corespunzătoare cu Statele independente, mijloace care www.digibuc.ro 8 N. IORGA 106 pleacă dela înoitori îndrăzneţi, pe cari-i primesc toate na- ţiunile —, din iniţiative individuale care aduc lucruri de aiurea, cărora li trebue timp ca să se formeze, ceea ce permite oricui să facă încercări în sensul pe care îl crede de ne- voie, fiind corespunzătoare cu sufletul său adevărat sau cel închipuit. Pentru literatura românească nu este nici una, nici alta. Această literatură are două temeiuri pe care nimeni nu le va putea atinge decât cu urmări pentru el şi scrisul lui, chiar pentru gustul public şi moralitatea generală, pe care le voiu semnala la sfârşitul acestei comunicări introductive pentru manifestarea academică hotărîtă de noi. Poporul românesc în totalitatea lui, nu clasa ţărănească, fiindcă deosebirea pe clase nu se făcuse, şi astăzi chiar ea nu este deplin stabilită, poporul românesc unitar a creat litera- tura românească. De la el a pornit ritmul poeziei, pe acest ritm s’au înşirat cuvintele, o lirică străveche schimbându-se de-a lungul veacurilor, fără să-şi piardă caracterul iniţial, şi, în acelaşi timp, alături e o altă poezie manifestată în strigătele de horă sau în acel «peste sat» sau în forma, versificată la înce- put, a proverbelor. Poporul românesc, în acest sens de o perfectă unitate, a dat manifestaţii literare pe care tot el le-a corectat, potrivit, armo- nizat, înoit, încetul cu încetul, căci noi am scris târziu. Până atunci toată literatura a fost purtată din gură în gură şi, precum au dovedit studiile adâncite făcute în timpul cel din urmă asupra poeziei populare spaniole, din «romancero» şi «romanţe», pecetea poeziei a fost adausă asupra acestui miez iniţial prin- tr’un necontenit consens, am zice printr’un fel de votare a naţiunii cu privire la dreptul de existenţă al unei bucăţi şi cu privire la forma cea mai potrivită în care această bucată trebuie să se înfăţişeze. Şi cel mai mic fragment de doină este astfel rezultatul unui adevărat sufragiu universal. Proza apare de obiceiu mai târziu decât poezia: versul are un mers al său care înlocuieşte gramatica, proza se sprijină pe o gramatică a cării alcătuire este o necesitate primordială. Şi ea îşi are ritmurile ei la adevăratul scriitor, care nici nu poate fi conceput fără această muzică personală, capabilă de www.digibuc.ro io7 existA o tradiţie literară românească? 9 a fi recunoscută şi de alţii, îndată ce se rostesc câteva cu- vinte din scrisul lui. Această proză a pornit la noi tot din mijlocul poporului, de data aceasta ciobanul, sau fata îndrăgostită, sau iubitul ei, fiind înlocuiţi prin călugăraşul de mănăstire care voia să facă înţeles altora cuvântul lui Dumnezeu. Creatorul prozei româ- neşti este prin urmare smeritul monah din cutare schit între Maramurăş, Ardeal, Bucovina şi Moldova, centrul de adunare al curentelor plecate din mai multe provincii româ- neşti. El, acel traducător, pe jumătate cărturar, a -stabilit dela început care sânt normele unui stil prozaic, trecut apoi, peste atâţia anonimi, prin părintele Varlaam şi părintele Dosoftei, prin călugării cărturari ai mănăstirilor şi episcopiilor din seco- lul alXVIII-lea, traducători ai Bibliei greceşti, cărturari mireni de felul atât de învăţatului Constantin Cantacuzino Stolnicul, colaborator al Bibliei din 1688, adăugindu-se cu ceeacecule- seseră din literaturi străine aceşti modeşti înaintaşi. In această Biblie, reprodusă la Blaj, la Petersburg, la Buzău, monument de limbă superior încercărilor cărei s’au făcut şi până astăzi, noi avem într’adevăr o Biblie de proză. Nu este nicio deosebire între scrisul cronicarilor şi între acest scris popular şi bisericesc; şi ei ca şi ceilalţi întră în dis- ciplina odată stabilită. Când s’au făcut cele dintâi încercări de ştiinţă, ele au mers pe acelaşi drum. Din cauza aceasta orice gândire poate să străbată şi până la cel din urmă ţăran, participând, şi din cauza inspiraţiei de care vorbim acum şi din cauza caracte- rului limbii, de care am vorbit, la aceleaşi însuşiri de per- fectă logică, de claritate cristalină şi de exemplară bună cuviinţă. Când a venit poezia filozofică a lui Conachi şi a Văcăreş- tilor, iar apoi cea romantică a lui Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri si însusi Bolintineanu, ea a mers la temelia indicată de această tradiţie: vieaţa populară, trecutul istoric, şi cu acelaş sentiment de intimitate religioasă, într’un graiu pe care cine a încercat să-l înoiască, fie şi un Eliade Rădu- lescu, a căzut imediat, cu tot ceeace a scris. Aşas’a mers înainte, nu după normele abstracte ale «Junimii», care a criticat, www.digibuc.ro IO N. IORGA 108 cu înaltă pregătire europeană, uşurinţa unei poezii false şi unei gândiri şchioape, ci prin putinţa de a strânge împreună toate curentele plecate din toate vremurile şi din toate pro- vinciile, prin acest dar genial de a concentra într’o lumină orbitoare toate razele pe care le-a prins de pretutindeni Eminescu. Dincolo de Eminescu nu poate fi decât observaţia unor realităţi noi, decât cunoştinţa unor elemente de graiu vorbit, care n’au ieşit încă la lumină şi pe care le pot introduce înseşi urmările fericitei unităţi politice ale neamului. Nu poate fi vorba decât de inspiraţii, culese pentru a fi imediat asimilate, de la acele popoare care reprezintă ele înseşi continuitatea onestă a gândirii şi armonioasa menţinere a singurelor expresii poetice la popoarele înaintate ale lumii, excluzându-se acelea pe care turburări de care am fost scutiţi le-au făcut să alu- nece spre decădere. încheind această expunere, care fără voia mea a luat aerul unei adevărate teorii, voiu observa, faţă de valul turbure care împroaşcă în obraz demnitatea noastră naţională însăşi, că, odată ce există un organism urmând legile sale, oricine se pune împotriva acestor legi, sufere ceea ce trebue să sufere, spre binele societăţii şi uneori poate spre îndreptarea ei: eliminarea imediată şi definitivă. www.digibuc.ro O RELAŢIUNE NEOBSERVATĂ DESPRE MOLDOVA SUB DOMNIA LUI ANTONIE-VODĂ RUSET (1676) DE FRANZ BABINGER Şedinţa dela ig Martie 1937 Numărul relaţiunilor occidentale asupra Moldovei dintr’a doua jumătate a veacului al XVII-lea, s’a îmbogăţit în timpul cel din urmă cu câteva lucrări interesante. Anul trecut am putut prezenta Academiei Române părţile referitoare la Prin- cipate din descrierea călătoriei Englezului Robert Bar- grave (1628—1661) x), cărora le-a urmat zilele acestea textul complet — cunoscut până acum propriu zis din au- zite — al itinerariului pastorului Pomeran Conrad Jacob H i 1- tebrandt (1629—1679) 2). Iar în prezent, unul dintre elevii mei, d-1 Gheorghe I. Constantin pregăteşte o traducere românească comentată a pasagiului privitor la Moldova cuprins în relaţiunea agentului diplomatic suedez Johann M a y e r, scrisă în 1651 şi tipărită la Kiev în 1908,— text neluat în seamă până acum, aici, în ţară 3). Astăzi îmi îngădui să atrag atenţia asupra unei alte relaţiuni, publicată la Paris încă din anul 1684, însă, după cum văd, neutilizată 9 V. Franz Babinger, Robert Bargrave, un voyageur anglais dans Ies pays roumains du temps de Basile Lupu (1632), în Academia Română, Memoriile Secţiunii Istorice, seria III» tom. XVII, mem. 7 (Bucureşti, 1936), 42 p. s) Cf. Franz Babinger, Conrad Jacob Hiltebrandt’s Dreifache Schwedische Gesandtschaftsreise nach Siebenbilrgen, der Ukraine und Constantinopel (1636—1638), Leiden, E. J. Brill, 1937. XXX, 260 pagini 8°. a) Jurnalul de drum a fost tipărit în parte în Archiv Iugo-Zapadnoi Rossii, secţ. III, voi. 6 (Kiev, 1908), pp. 8—43, publicat de N. J. M o 1 6 i n o v s k i (t 1908). 10 A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III, Tom. XIX. www.digibuc.ro 2 FRANZ BABINGER HO până acum de nimeni. Este vorba de Relation des provinces de Moldavie et de Valachie, care se găseşte ca apendice la scrisoarea treia, datată Constantinopol 4 Mai 1676, tipărită în tomul II din Memoires du Sieur de La Croix, cy-devant secretaire de Vambassade de Constantinople, contenans Diverses Relations tres-curieuses de VEmpire Othoman. Numele autorului nu-i cu totul necunoscut în România, deoarece s’a extras parţial din alte cărţi ale lui1),— după cum vom vedea de îndată. Cu toate acestea, mi se pare folositor de a ne ocupa pe scurt de vieaţa lui în înlănţuirea celor ce vor urma, ca să recunoaştem însemnătatea si autenticitatea acestui raportor pentru istoria moldoveană. Franţois P 61 i s, Sieur de La Croix se trage dintr’o familie engleză de origină 2), stabilită însă în Franţa probabil încă din veacul al XVI-lea. El veni pe lume la sfârşitul lui 1653 în Paris ca fiu al unui eminent orientalist cu acelaşi nume, care, însărcinat de Jean-Baptiste C o 1 b e r t s), scri- sese o istorie a lui Gingis-Han, sguduitorul lumilor, şi tra- dusese o Histoire de France în limba turcă. Tatăl lui F r a n- 90is Petis, Sieur de La Croix (1622—1695)4) ocupa, dela 1652, funcţiunea de secretaire-interprete du roi pour Ies langues turque et arabe. De aceea nu e nicio mirare că şi fiul începu să se entuziasmeze de timpuriu pentru Răsărit şi 1) Este just că s au tipărit câteva pasaje din Mimoires de N. I o r g a, Acte fi Fragmente cu privire la Istoria Românilor, voi. I (Bucureşti, 1895), pp. 151—152. Mai vine vorba de Sieur de La Croix Intr’a sa Istoria Românilor prin călători, ed. II, voi. II (Bucureşti, 1928), pp. 57—60 şi 63. Dar nicăieri nu s’a referit la Re- lation. *) Cel puţin aşa afirmă J. M. Q u € r a r d, La France littiraire, voi. VII (Paris, 1836), p. 85. *) Jean-Baptiste C o 1 b e r t (1619—1683), ca protector al Companiei Indiei Orientale, manifestă un interes deosebit pentru răsărit şi trimise acolo mai multe expediţiuni ştiinţifice. Vezi minunata lucrare a lui Henri O m o n t, Les missions archiolologiques en Orient aux XVII-e et XVIII-e siicles (Paris, 1903). *) Despre Franţois P 6 t i s, Sieur de La C r o i x, cf. în afară de J.-M. Q u 6 r a r d, loc. cit., voi. VII, p. 85, şi Nouvelle Biograpkie Gânârale, voi. XXXIX (Paris, 1862); col. 704 s., unde se trimite la Cl.-Pierre G o u j e t, Mimoires histo- riques et littâraires sur le Collige Royal de France (Paris, 1758). In ceea ce priveşte cei trei orientalişti Pătis de La Croix, expunerea lui Goujet a fost completată, in urmă, dar fără vreo oarecare importanţă, de istoria acestei instituţii a lui Abel L e- franc, Histoire du Collige de France (Paris, 1892). Dimpotrivă, v. Paul Casa* * nova, L’Enseignement de l’arabe au Collige de France. Lefons des 22 avril et 6 de- cembre 1909. (Paris, 1910). www.digibuc.ro III O RELAŢIUNE NEOBSERVATA DESPRE MOLDOVA 3 limbile sale. încă din 1670, J.-B. Colbertîl trimise în Levant, pentru ca să se perfecţioneze în literaturile şi limbile Orientului1). Rămase mai mult de trei ani în Aleppo şi în 1674 se duse la Bagdad şi prin Basra la Isfahăn, unde îşi însuşi în mod temeinic limba persană. In primăvara lui 1676, el străbătu Turcia europeană — înainte de toate regiunile dela Dunăre,—iar vara se duse în Anatolia. In urmă rămase 4 ani în capitala Osmanliilor ca secretar al ambasadorului francez Charles-Fran9ois Olier, Marquis de No in tel2). Silinţa şi zelul lui de colecţionar nu cunoşteau margini. In 1680 se întoarse în oraşul lui natal cu cunoştinţe bogate şi colecţii preţioase — mai ales manuscrise —, iar de aci fu trimis îndată în Africa de Nord, pentru a fi de cel mai mare folos acolo trupelor franceze, prin practica pe care o avea prin legăturile sale cu orientalii. Trăi în Algeria şi Maroc şi, când se ajunse la un tractat de pace dintre un sultan indigen şi regele Franţei, Franşois P e t i s a fost cel care l-a redactat în limba turcă. încă din 1682 el a fost angajat ca secretaire- interprete al Departamentului Marinei. In această calitate, el a fost trimis în repetate rânduri în Tripolitaniaşi, Maroc. In 1684 duse tratativele cu Tunis, în 1685 cu Tripolitania şi în 1687 cu Marocul. Râvna lui şi înainte de toate, perfecta cunoaştere de limbi îi aduse consi- deraţiunea unui strălucit orientalist, care a activat productiv şi ca scriitor. In 1692 i se încredinţă catedra.de limba arabă la College de France3) şi în 1695 urmă tatălui său în postul de încredere de secrdtaire-interprete du roi. Despre lucrările lui ştiinţifice, nu poate fi vorba aici decât în mod superficial, mai cu seamă numai de acelea făcute accesibile până acum pe calea tiparului. Când, acum câteva săptămâni, am parcurs catalogul manuscriselor franceze din Biblio- theque Naţionale din Paris, am regretat din nou faptul că acest eminent orientalist,— care a trecut talentul *) *) Unele scrisori adresate de Fr. Pătis de La Croix către J.-B. Col- bert conţine cartea lui G. D. Depping, Correspondance administrative sous le rigtie de Louis XIV, (Paris 1855) în volumul IV. *) V. pentru aceasta Albert Vandal, L'Odyssie d’ttn ambassadeur. Les voya- ges du Marquis de Nointel (1570—z68o). Paris 1900. *) Cf. Paul Casanova, loco cit,, p. 53 u. www.digibuc.ro 4 FRANZ BABINGER H2 fiului său Alexandr e-L o u i s-M arie (n. 10.II.1698, t 6.XI.1751)*) —, nu a găsit până acum un demn biograf. Şi îmi păru rău că cele mai multe dintre operele sale, printre care unele de o valoare permanentă, nu au ieşit din starea de manuscris. Lista 2) operelor tipărite cât şi netipărite va întări, cred, convingerea mea. * i) l) Despre el vezi şi Nouvelle Biographie Ginerale, voi. XXXIX (Paris, 1862), col. 705 şi Paul Casanova, loco cit., p. 48 u. Alexandre-Louis-Marie Pătis -de La C r o i x s’a născut în Paris la 10 Februarie 1698 şi a murit aici la 6 Noemvrie 1751. Dintre operele sale s’au tipărit doar următoarele: In afară de Mimoires lu- crarea — citată la pag. 2. — Etat prisent des nations et iglises grecque, arminienne et maronite en Turquie (Paris, 1695, şi nu 1715 cum greşit se găseşte pe titlu; v. şi Emile L e g r a n d, Bibliographie hellenique, voi. IV, Paris, 1896, p. 166 s.). Apoi Guerres des Turcs avec la Pologne, la Moscovie et la Hongrie (Haga, 1689), apărută şi în traducere germană sub titlul Geschichte der Kriege der Tiirken mit Pohlen, (Fiirth, Bavaria, 1775); Histoire de la sultane de Perse et des vizirs, contes persans, traduits du Derviş Moclez [adică: M u c h 1 i s] (Paris, 1710—1712); Histoire de Timur Bec, tipărită după moartea lui la Paris 1722, în 4 voi.; cf. p. 7, nota 1. In stare de manuscript se află următoarele lucrări: a) Stat ancieti et moderne de la Terre Sainte (Ms.fr. 2x30—2131); b) Journal du Sieur de La Croix, compus din trei părţi, scrise caligrafic, gata pentru tipar: Partea I-a (Ms. fr. 6101); v. Catalogue des Mantucrits Franfais, voi. V (Paris, 1902), p. 212. Ea conţine 465 pagini. Partea Il-a (Ms. fr. 6102); cf. ibidem. Este scrisă pe 325 pagini. Partea Il-a (Ms. nouv. acq. fr. 1724); v. Bibliotheque Na- ţionale. Catalogue Giniral des manuscrits franfais par Henri Omont: Nouvelles ocquisitions franpaises, I—III (Paris, 1900), p. 272. Partea aceasta ocupă 378 pagini; c) Description de la Haute Ethiopie ou Abyssinte (Ms. nouv. acq.fr. 1822). d) Recherches giographique sur l’Abyssinte (Ms. fr. 2x44) ; e) Vestiges de Jisus-Christ durant la semaine sainte et l’octave de Păques (Ms. fr. 5100). f) Le Serail des empereurs turcs par le Sieur de la Croix divisi en deux limes (Ms. fr. 6123); g) Mimoires du Sieur de La Croix, secritaire de l’ambassade de Constantinople contenant diverses relations tris exactes des moeurs, coutumes, religion et gouvernement des Turcs (Ms.fr. 6094—6095). Tipărit. h) Mimoires du Sieur de La Croix, contenant l’itat prisent de l’iglise grecque et Ies rivolutions du royaume de Tunis depuis la conquite de l’empereur Charles V, jusqu’en 1678 (Ms. fr. 6098) ; i) Mimoires en forme de lettres, conservant Ies moeurs, la religion, la justice et le gouvernement des Turcs, la guerre de Pologne, le renouvellement des capitulations avec la France, etc., de ....., secretaire de l’ambassade de Constantinople du temps de Mr. de Nointel (Ms. fr. 6096—6097); cf. Nr. h. j) Extraits de journal du Sieur de La Croix sur Ies dix annies qu’il a passies en Orient (Ms. fr. 14683). k) Relation nouvelle et exacte de l’Italie en giniral contenant son itat ancien et mo- derne (Ms.fr. 6099); l) Stations, priires et cirimonies du Saint Pilirinage de Jirusalem (Ms.fr. 6114) ; m) Histoire des antiquitis d'Egipte jusqu’ă la domination Othomane (Ms.fr. 6145) ; n) Relation nouvelles de l'Egipte ancienne et moderne (Ms. fr. 6093) ; o) Etat de la marine turque de l’empire Othoman et journal de l’annie navale (Ms. fr. 14.679); www.digibuc.ro O RELAŢIUNE NEOBSERVATĂ DESPRE MOLDOVA 5 113 In cazul nostru, ne interesează înainte de toate lucrarea sa, tipărită în 1695 la Paris, Etat present des nations et eglises Grecque, Armenienne et Maronite en Turquie, care nu a scăpat cercetărilor de aici. In primul an al revistei Drum Drept (Bucureşti 1913), d-1 Nicolae B ă n e s c u (Cluj) 1) a publi- cat din această carte capitolul privitor la sărbătorirea Paştilor în Principate, iar 12ani mai târziu, d-1 Petre P. Panaitescu, fără să-si cunoască înaintaşul, a mai făcut cunoscute încă odată aceleaşi pasagii în Revista Arhivelor 2). In ceea ce priveşte manuscrisele, d-1 Nicolae I o r g a a publicat în voi. II dintr’ale sale Acte şi Fragmente 3), câteva foi din Journal du Sieur de La Croix. Acelaşi cercetător a mai tipărit în voi. I al aceleiaşi colecţii mai multe pagini din Memoires du Sieur de La Croix 4). Dar nimeni n’a luat în consideraţie până acum scrierea sa Relation des Provinces de Moldavie et de Valachie. Cum opera de faţă este foarte rară în bibliotecile europene, nu îmi pare nepotrivit ca această relaţiune să fie înoită şi publicată în întregime, deoarece cercetarea istorică română * 9 p) Traduction de Paul Viromale, Veritd de la religion chrdtienne (Ms. fr. 20,000), q) Traduction du livre de Hamza Bin-Ahmed sur la Religion des Druses (Ms. Clair. 1013—1014) ; cf, Journal des Sfavans 17035 voi. XXXI (Amsterdam 1704). pp. 278—289. In afară de cele 17 opere pomenite In Catalogul Manuscriptelor, găsim în Nou- velle Biographie Gdndrale, voi. XXXIX (Paris, 1862) următoarele opere ale lui Fran- ţois P 61 i s, Sieur de La Croix, neţitate acolo: r) Stat de la Perse; s) Dictionnaire armenien et latin. A sa Relation d'un voyage en Syrie et en Perse de 1670 ă 1680 a fost tipărită în excerpte în Magasin encyclopedique 1808 şi retipărită de Louis LangUs în lu- crarea Relation du Dourry Efendi (Paris 1810; cf. F. B a b i n g e r, Die Geschichts- schreiber der Osmanen und ihre Werke, Leipzig 1927, p. 326). In afară de aceasta, el a mai alcătuit o traducere persană din Histoire de Louis XIV par Ies mădailles, pe care o dărui în 1708 Şahului Persiei. Sieur de La Croix al nostru nu trebue confundat — cum a făcut-o J. v. Hammer-Purgstall — cu M[onsieur] De la Croix, autorul cărţii Abbrdgd chronologique de VHistoire Ottoman (Paris, 1768), 2 voi., tradus şi în germană sub titlul Geschichte des Osmanischen Reiches (Leipzig, 1769), în 3 tomuri. 9 V. Drum Drept, anul I (Bucureşti, 1913). PP- 43—45: Două ştiri mai vechi privitoare la ţările noastre. *) Cf. Revista Arhivelor, anul I (Bucureşti, 1925), pp. 291—292: O descriere franceză necunoscută a serbării Paştilor in Principatele Române la sfârşitul veacului al XVII-lea. *) V. N. Iorga, Acte şi Fragmente, voi. II (Bucureşti, 1906), pp. 734—738, după Ms. Philipp, 1934, PP- 39—41 ?i 45~46- . 00 *) V. N. Iorga Acte şi Fragmente voi. I, (Bucureşti 1895). pp. 02—03. www.digibuc.ro 6 FRANZ BABINGER 114 va trebui să se ocupe de ea, probabil ca de un izvor impor- tant în special pentru ceremonialul moldovean1). Să vedem mai de aproape despre ce este vorba. In călătoria sa prin ţările dela Dunăre, Sieur de La C r o i x s’a întâlnit cu câţiva Greci, cari i-au oferit o relation assez exacte de la Moldavie et de la Valachie 2), aceeaşi pe care el o adaugă scrisorii sale ca anexă. Printre altele, în ea se dă o descriere exactă a înscăunării unui prinţ moldovean. Cred că nu ne înşelăm dacă afirmăm că această expunere se referă la solemnităţile ce avuseseră loc la Iaşi câteva luni < > înainte, adică în Decembrie 1675, în cinstea noului Domnitor al Moldovei, Antoni e-V odă Ruset, care se numise înainte Chir iţă (KvQivţrjc;) Draco3). Comunicările lui Sieur de La Croix asupra stărilor şi evenimentelor din Moldova, mai ales cu privire la ceremonialul dela Curte, întregesc — ceea ce ne bucură — ştirile sărăcăcioase de până acum, pe care le avem asupra scurtei domnii a Voevodului. O examinare rapidă a dovedit că această relaţie tipărită e mai amănunţită decât capitolul De la Valachie et de la Moldavie, care umple 25 de pagini scrise cu rânduri foarte rare, în pri- mul volum manuscris din Journal du Sieur de La Croix, ce se găseşte în Bibliotheque Naţionale din Paris4). Mai apoi, dacă se compară indicaţiunile asupra ceremonialului şi alcătuirii Curţii domneşti moldovene cu ştirile competente *) D-l Dan Simonescu (Bucureşti) pregăteşte un studiu temeinic asupra acestui ceremonial. a) Astfel accentuează Sieur de La Croix la sfârşitul scrisorii a IlI-a. *) Numele Chiriţă Draco amintit de cronicarii moldoveni (N. C o s t i n şi I. N e c u 1 c e), lasă să se înţeleagă că: Chiriţă era pronumele şi Draco numele de familie (A(ţayyăv laDionisie Fotino). Nu este de mirare că, odată înălţat în scaunul ţării Moldovei, noul Voevod să-şi fi părăsit numele neobişnuit de Chiriţă, luând pe cel de Antonie, şi tot- odată să-şi părăsească şi pe cel de Draco (dracul) nume nefast în concepţia româ- nească. Nu ar fi deci excepţional ca Russăto să fi fost numele de familie al mamei, sau poate chiar cel al soţiei, lucru care în Moldova este întâlnit adesea în acele tim- puri. Acest proces matriarhal nu este cu totul singular, căci aflăm cazuri bine cu- noscute acelor vremi, ca spre pildă: un Antonie Kalliarhi (n. 1700, f1748) se numeşte incidental şi Antonie Florescul după numele de familie al soţiei sale. Alt caz asemuitor este cel al Goleştilor veacurilor XVI şi XVII, şi multe altele în familiile boiereşti din Muntenia pe la sfârşitul veacului al XVIII-lea. In lipsa altei explicări decât cea de sus, ar trebui să admitem că termenul de « Chiriţă » să fi fost « cuconaş » (xVQhorjs) şi cel de < Draco > un fel de poreclă. *) Capitolul începe în partea IlI-a, p. 283 şi se sfârşeşte la p. 308 sus. www.digibuc.ro O RELAŢIUNE NEOBSERVATĂ DESPRE MOLDOVA 7 115 pe care le-a dat, cam după 40 de ani, Dimitrie Cantemir într’a sa Descriptio Moldaviae, încrederea ce trebue să acor- dăm autenticităţii lui Sieur de La Croix nue sguduită cu nimic. Ba, se poate spune, că, în anumite puncte, o com- pletează pe aceasta, ca de exemplu, în ceea ce priveşte obi- ceiurile înmormântării, datinele la mintă, ceremonia bote- zului precum şi sărbătorile de orice fel, aşa cum erau la modă pe atunci în Moldova. Confruntarea acestor informaţii cu sursele contimporane, iată o problemă rodnică pentru cer- cetarea amănunţită a izvoarelor, lucru pe care îl îngăduie tipărirea textului lucrării Relation des Provinces de Moldavie et de Valachie. Lui Franţois P e t i s, Sieur de La Croix, fiul, trebue, aşadar, să i se dea un loc de cinste în istoriografia românească. Privit în legătură cu ceea ce a dat în lucrările sale ca un excelent cunoscător al ţărilor din Orient si limbilor * 9 respective: araba, turca, persana, copta, armeana şi, probabil, chiar etiopiana, el se aşează în primul rând al strălucitului şir de orientalişti francezi din veacul al XVII-lea. In legă- tură cu aceasta, contribuţiile lui la istoria culturală a Mol- dovei sunt, de sigur, de importanţă secundară şi locală. Alexandr e-L oui s-M arie Petis, Sieur de La Croix a luat asupra-şi ca o firească datorie să întregească şi să dea la iveală opera de căpetenie a tatălui său adică: tra- ducerea franceză a istoriei lui T i m u r — Zafer-năme — a lui Şeref ed-Dîn 'Alî Iezdî (apărută la Paris în 1722 cu un Avertissement et Eloge de VAuteur x). Dar, dela moartea lui, survenită la Paris în 4 Decembrie 1713, şi până acum, nimeni nu s’a ocupat cu moştenirea-i ştiinţifică şi nimeni n’a exami- nat ceea ce este de o valoare permanentă, urmând să fie transmisă: posterităţii. Din întâmplare, acelaş Sieur de La Croix era soco- tit până acum ca o autoritate pentru cea mai veche istorie a familiei lui Antonie-Vodă, şi anume a Ruseteştilor din Constantinopol. Intr’a sa Livre d'Or de la 1 1) Despre aceasta v. Ettcydopaedia Britannica, voi. XXI, ed. II, pp. 3°5—306. Lucrarea a fost publicată intr’o traducere englezească îngrijită de J. D a r b y (Londra, 1723). www.digibuc.ro 8 FRANZ BABINGER Il6 noblesse phanariote et des familles princieres de Valachie et de MoJdavie,— apărută în a doua ediţie la Atena în 1904 —, E. R h i z o-R a n g a b 6 oferă o cantitate uimitor de mare, mai mult decât considerabilă, de construcţii genealogice fan- teziste şi pretenţii ridicole la nobleţă, pe baza cărora se încearcă până în prezent să se întemeieze acele ambiţiuni. Cartea se ocupă şi de familia Ruseteştilor1), înfăţi- şându-se acolo un arbore genealogic, pe care putem să-l lăsăm deoparte aici. Totul se sprijină pe mărturia lui Sieur de La Croix, care pomeneşte familia Rosetti printre acele neamuri din Constantinopol 2), despre care se pre- tinde că au fost invitate de Mehmed al II-lea Cuceri- torul să se stabilească în Stambul3). Izvorul, ce trebue să se fi aflat în cercurile Patriarhiei 4),— dar pe care nu-1 cercetez aici —, n’a vrut să fie autentic, căci dintre neamurile arătate acolo, se poate dovedi că majoritatea au venit în Con- stantinopol mult timp după cucerirea acestuia de către Osman- lii. Cum stau lucrurile cu neamul Ruseteştilor nu este încă sigur. Dar nu se poate pune în legătură acel KaXXotăwri 'Pooonăg din anul 1430, indicat de Martin C r u s i u s 5) şi d-1 N. I o r g a 6), cu Ruseteştii cari se bucurau de o oare- care consideraţie acolo, în veacul al XVII-lea. Pe calea docu- mentelor se poate dovedi că în Stambul, înainte de anul 1600, nu exista niciun om care să poarte acest nume. , Jl f/tmrtsîli. « Io Antonie Ruseto Vcevoda » 9 Şi anume, la pp. 183—202: Familie Rosetti. *) V. la p. 5, unde Rosetti apare de îndată pe listă în locul al doilea. *) După cum se poate vedea din lista care se află în scrisoarea lui de La Croix e vorba, în mare parte, de familii greceşti cari se strămutară din Insule la Stambul de abia în cursul veacului al XVII-lea. 4) V. prefaţa lui de La Croix, unde vorbeşte lămurit despre relaţiile lui cu membrii patriarhiei: Ils sont tirez des conferences que j’ai eu durant mon -emploi avec divers Patriarches, et autres Prelats refugiez dam le Palais de V[otre\ M[ajest£] â Pera qui est leur azile ordinaire. •) Cf. M. Crusius, Turco-Graecia (Basilia, 1584), pp. 343—344. *) V. N. I o r g a, Notes et extraits pour servir â l’histoire des croisades, voi. II, p. 316, nota 4. Manoli quondam Calojantti—pomenit aci la p. 8—poate fi fiul acestui Caloianni. Dar lucrul nu e de loc aşa de temeinic stabilit, cum socoteşte d-1 Ioan C. F i 1 i 11 i, Arhiva Gheorghe Grigore Cantacuzino (Bucureşti, 1919)» P- 290. www.digibuc.ro ii7 O RELAŢIUNE NEOBSERVATĂ DESPRE MOLDOVA 9 Iar * *) nu se poate stabili vreo oarecare legătură între Ro s e 11 i sau—cum îl numeau Grecii: Ruset, 'Paaaaivog, PScito — şi acel R o s e 11 i din Morea şi Insulele Arhipelagului. Aşa, de exemplu, Eugen R h i z o-R angabe afirmă că un Ioan Rossetos fugi la Coroni după luarea Ţari- gradului de către Mehmed al II-lea, se căsători şi muri în acelaşi oraş, unde se vede mormântul lui 2). Afirmaţia nu poate rămâne în picioare, dacă citeşte cineva textul 3) — tipă- rit acum —4) de pe lespedea funerară. De aci reiese clar că acel Ioan Rossetos a murit în anul 1574, aşa dar 121 de ani după cucerirea Constantinopolului. începând cu secolul al XVI-lea găsim pretutindeni, în Grecia, purtători ai numelui Rosetti, Rossetti. Italieni şi grecizaţi, cum de pildă în Morea, în Creta, în Chios, în Macedonia şi în unele insule ale Mării Mediterane. Dar ar fi o muncă de prisos să căutăm să-i punem în legătură, din pricina că numele apare peste măsură de des în şi afară de Italia 6). In ceea ce priveşte familiile cu numele Ruset, Roset, (Rosetti) care se ilustrară mai târziu în Moldova şi în *) Adopt numele de familie al domnului aşa cum este aflat în cronicele mol- doveneşti, în inscripţii (cf. de pildă buletinul Ioan Neculce, voi. V. [Iaşi 1925], p. 275 u.: Io Antonie Ruset Voevoda), şi în documentele ieşite din cancelaria Voe- vodului. In ceeace priveşte grafia de Rosetti (Rossetti) ea nu-mi este cu- noscută decât de prin al doilea sfert al veacului trecut. Faptul că, cu ocazia suirei în scaunul ţării Moldovei a lui Antonie-Vodă, bailul veneţian Zuane Morosini dela Ţarigrad îl numeşte Antonie Rosetti, Greco, riigoziante in questa cittă (v. Hurmuzaki, Documente, V, 2, p. 148: 20 Noemvrie 1653), nu se împotriveşte acestei păreri. *) V. Radu Rosetti, Note genealogice fi biografice despre familliile Buhuş fi Rosetti, în Analele Academiei Române, seria II, tom. XXVIII, Memoriile Secţiunii Istorice (Bucureşti, 1906), p. 3. 8) Cf. Andreas Mustaxydis, 'EAhjvofivijpaiv, voi. I (1843), p. 157: Ioanni Rossetto (I) Patritio Corona e; v. ibidem, p. 295, un Michael Rossetto (Mixarji Pmooattos). Cunoaşterea acestui pasaj o da- torase amabilităţii d-lui Demostene R u s s o (Bucureşti), care mă face atent asupra faptului că Patriarhul Nectarie al Ierusalimului (1605—1688), care a călătorit prin Moldova în 1662, a închinat, în 1677, opera sa ’Emtofirf xrjg tsgorjvofiucrje IoxoqIos Domnului moldovean Antonie-Vodă. Fac trimitere şi la Emile L e g r a n d, Bibliographie hellinique, voi. II (Paris, 1894), p. 337 ss. *) Despre Rossetti din Italia, d-1 General Radu R. Rosetti, îmi arată scrierea d-nei Maria Luisa Giartosio de Courtan, I Rosetti, storia di una farmglia (Milano, i93i)> care, însă, se ocupă exclusiv de familia cunoscutului Gabriel Rossetti (1783—1854) şi fiul său Dante Gabriel Ros- 8 e 11 i (1828—1882), ai căror urmaşi sunt ramificaţi şi azi în Anglia. 6) Cf. Ioan B i a n u, Documente românefti, partea I, tom. I, fasc. I (Bucureşti, 1907). PP- 142—143)- www.digibuc.ro IO FRANZ BABINGER Il8 Ţara Românească,— şi care au dat până astăzi membri dis- tinşi —, cercetând cu conştiinciozitate izvoarele existente, putem afirma următoarele: este aproape sigur că acel Con- stantin Cuparul, care pentru prima dată apare în această funcţie la Curtea Domnitorului muntean din Bucu- reşti în Octombrie 1627 * *), a fost fiul lui L a s c ă r R u- s e t, mare skevophylax (1613), şi, mai târziu, mare logofăt al Patriarhiei. Dacă mama lui era acea B e 11 a, fiica lui Ioan Cantacuzino^şi nepoata lui Şaitan-oglu, nu s’a lămurit încă până acum. Pe ea o pretinde, însă, ca mamă a lui Antonie-Vodă şi soţie a lui L a s c ă r R u s e t, acel Constantin Dapontes (1714—1774) de mai târziu, care, în ceea ce priveşte trecutul, nu-i de loc demn de încredere. Că a existat ca o legătură de rude- nie între Lascăr şi Cuparul Constantin Ru- se t, -o face plauzibil faptul că şi fiul lui Constantin se numea Lascăr, în timp ce între fiii cunoscuţi ai lui Antoni e-V odă, nimeni nu poartă numele acesta. De oarece lipseşte orice fel de mărturie contimporană, trebue să socotim — fără însă a aduce dovada — că Antoni e-V odă şi Constantin erau fraţi. In acest caz, Constan- tin trebue să fi fost mult mai bătrân decât A n t on i e- V o d ă. Surprinzător este faptul că niciunul dintre ceilalţi fraţi ori surori nu ne sunt cunoscuţi. Cu siguranţă, ambii se trăgeau din Constantinopol, fiind ţarigrădeni de frunte — după cum ne spune cronicarul 8) —, probabil erau înrudiţi; se prea poate să fi fost veri. Indicaţiile cu privire la Antoni e-V odă, care se găsesc la istoricii Moldovei, adică la Niculae Costin şi Ioan Neculce4) nu ajung pentru a se stabili prea multe lucruri asupra origi- nei şi familiei lui. împreună cu d-1 Gheorghe D. Florescu am căutat să stabilim o spiţă genealogică, care rezumă informaţiunile împrăştiate şi cele mai demne de încredere 1) V. E. Legrand, Bibliographie hellinique, voi. IV (Paris, 1896). p. 289, unde se publică un document din 25 August 1613. a) Cf. K. N. Sathas, Meaauovixrj Biflho&rjxT), voi. III (Veneţia, 1872), p. 17, ca şi Const. Erbiceanu, Cronicarii greci cari au scris despre Români în Epoca Fanariotă (Bucureşti, 1888), p. 18. *) Cf. Letopiseţele, voi. II, p. 16 şi 18. *) V. Letopiseţele, voi. II, pp, 14, 16, 17, 39, 192, 195» i97> aio şi aia. www.digibuc.ro 119 O RELAŢIUNE NEOBSERVATĂ DESPRE MOLDOVA II asupra celor mai vechi membri ai familiei Rosetti din Moldova —, prezentat aici ca Apendice1). O completare fericită a izvoarelor româneşti asupra scurtei domnii a lui Antoni e-V odă o dă în afară de Relation a lui Sieur de La Croix, acea scrisoare pe care a adresat-o ambasadorul polonez Jan G n i n s k i 2) către regele său, în timpul călătoriei din Polonia la înalta Poartă, din drum şi din Constantinopol. Ele sunt cuprinse în lucrarea rară şi editată doar într’un număr restrâns de exemplare, întitulată Zrodla do poselstwa Jana Gninshiego wojewody Chel- mihskiego do Turcji — editată de Franciszek Pulaski la Varşovia în anul 1907 în Biblioteka ordynacji Krasinskich din Varşovia, indicată pentru prima oară în România de d-1 P. P. Panaitescu în cartea d-sale Călători poloni în Ţările Române (Bucureşti 1930 3). Jan G n i 6 s k i apucă primele luni ale acestui Voevod, pe care cronicarul îl carac- terizează, pe drept, ca om creştin şi om bun şi milostiv şi blând 4) şi care, încărcat de ani şi de experienţa vieţii, privea îndato- ririle sale mult mai serios decât mulţi dintre înaintaşii lui de ! » pe tronul Moldovei. La 26 Iunie 1676, ambasadorul polonez a fost întâmpinat la o milă înaintea laşului, în mod solemn, de către Domn, asistat de o trupă de vre-o 1000 de oameni şi invitat apoi la dejun după serviciul religios ţinut în ritul catolic5). Pe Jan G n i n s k i îl impresionează înalta ospi- talitate pe care i-o acordă Antoni e-V odă; dar tot el găseşte vorbe tari pentru a înfiera purtarea păgubitoare pe care au avut-o supuşii acestuia în tot timpul parcursului ambasadei prin Moldova6). Când, în anul următor, Jan G n i n s k i reluă drumul prin Moldova pentru a se înapoia în Polonia, nefericirea se şi abătuse asupra lui Antonie- V o d ă şi domnia lui se sfârşise. Fusese mazilit la 21 Octom- brie 1678 7) şi târît în lanţuri la Stambul. Jan Gninski dă *) Cf. *) Despre aceasta şi ambasada lui; v. şi Sieur de La Croix, Mimoires, partea II, p. 209 ss. ') Cf. pp. 66—79. *) V, Letopiseţele, voi. II, p. 213. 5) Cf. F. Pulaski, pp. 10—12. •) îbidem, pp. 24—25. 7) îbidem, p. 377- www.digibuc.ro 12 FRANZ BABINGER 120 ca motiv al arestării, faptul că ţara s’ar fi plâns de guvernarea lui; dar tot el spune mai jos că o parte dintre caii armatei turceşti cari se întorcea din Ucraina, trebui să moară de foame din pricina că fusese arsă iarba 1 *). Insă ca motiv pro- babil, el dă faptul că Antonie-Vodă ar fi anunţat de timpuriu la Stambul victoria moscovită asupra Osmanliilor. E cuno- scută soarta moşneagului care — după cum raportează în Mai 1679 un agent secret către împăratul din Viena —, flagellato e martirizato, a fost silit să indice locurile unde ascunsese banii lui, fiind nevoit să dea pentru aceasta trei sute de pungi a). Tot aşa, se cunoaşte tristul lui sfârşit în mare nevoie — trăind cu multă lipsă — în casa lui din Stam- bul încă în timpul domniei lui Dumitraşc u-V odă (1684—1685)3). Dar toate acestea nu le mai trăi Jan G n i 6- s k i în Stambul, ci numai soarta fiului celui mai în vârstă care urmă dimpreună cu mama lui, Z o e, în exil la Constan- tinopol pe tatăl său, beizăde Alexandru, căsătorit cu A n c u ţ a, o nepoată a lui V a s i 1 e Lupu4 *). Despre acest om, cronicarii ne dau un portret neplăcut 6), pe care informaţiile lui Jan Gninski îl întăresc. La sfârşitul lui August 1678, trebuia să fie arestat pentrucă falsificase bani. In timp ce soţia lui era întemniţată şi averea confiscată, el însuşi reuşi să. fugă, dar se pare că, într’un fel sau altul, e’a sfârşit de timpuriu şi fără glorie. Căci de aci înainte, toate izvoarele tac asupra lui. Jalnicul desnodământ al lui Antoni e-V odă în oraşul său natal pricinueşte cronicarilor 6) o reflecţie amară: vedeţi păcatul şi osînda, la ce aduce pe om la vreme de bătrâneţe, sărăcie şi cazne 7). Cu aceasta pare să fi venit şi sfârşitul familiei l) Ibidem, p. 377. *) V. Eudoxius Frh. von Hurmuzaki, Fragmente zur Geschichte der Ru- mănen, voi. III (Bucureşti, 1884), p. 320. Raportul a fost scria probabil la Constan- tinopol între 10 Mai şi 18 Iunie 1679. ’) Cf. Letopiseţele, voi. II, p. 234. _ *) V. Fr. Babinger, Originea fi sfârşitul lui Vasile Lupu, în Academia Ro- mână, Memoriile Secţiunii Istorice, seria III, tom. XVIII, mem. 2 (Bucureşti, 1936), p. 19. Numele mamei îl cunoaştem numai din Hurmuzaki, Documente pri- vitoare la istoria Românilor, voi. XIV, partea I, p. 217. *) Cf. Letopiseţele, voi. II, p. 16. *) V. Fr. Pulaski, op. cit., pp. 246—248. ’) Cf. Letopiseţele, voi. II, p. 213. www.digibuc.ro 121 O RELAŢIUNE NEOBSERVATĂ DESPRE MOLDOVA 13 Rosetti din Stambul1). Intre timp, ea se strămutase în Moldova şi în Muntenia şi se despărţise aici în mai multe ramuri 2), ale căror relaţii nu se pot stabili cu aju- torul izvoarelor pe care le cunoaştem până acum. Scurtele aluziuni pe care le face Relation des Provinces de Moldavie et de Vcdachie în această direcţie, nu reclamă rezolvirea pro- blemelor în vre-un punct esenţial. Poate însă că ele au arătat ce teme aşteaptă cercetarea amănunţită a acestor lucruri pe care, fără îndoială, d-1 General Radu R. Rosetti, cultivatorul istoriei Ruseteştilor3), le va birui în modul cel mai fericit. 1) Câ vor fi fost încă la Ţari grad şi alţi Ruseteşti în vremurile mai noi, dintre cari unii vor fi emigrat în ţările române, reese~din faptul, că în catagrafia boerilor munteni dela 1839 (v, I, C. Filitti, Catagrafie oficială de toţi boerii ţării Ro- mâneşti la l82g în Revista Arhivelor, nr. V [anul 1928], p. 294) se află un Alexandru Roset, n, Ţarigrad, 70 de ani, spătar de Moldova şade în Bucureşti, în mahalaoa Bradului «în casele mele» văpseaoa de galben nr, 717, Acest Alexandru Roset cred, nu este altul decât părintele lui Constantin A, Rosetti (1816—1885), *) Se pot dovedi patru ramuri ale familiei Rosetti, în Principate, respectiv în Regatul României, care, încă, nu pot dovedi, până acum, nicio înrudire între ele. 3) Pentru aceasta v. mai ales Radu Rosetti (1853—1927), Note genealogice şi biografice despre familiile Buhuş şi Rosetti, în Analele Academiei Române, seria II, tom. XXVIII, Memoriile Secţ. Istorice (Bucureşti, 1906), repetate, în parte, într’ale sale Amintiri, voi. I (Iaşi, fără an). www.digibuc.ro APENDICE MfiMOIRES DU SIEUR DE LA CROIX, [/>■ *73] [p- m] [P- 175] cy-devant secretai re de l’ambassade de Constantinople, contenans Diverses Relations tres-Curieuses de l’Empire Othoman. Seconde pârtie (Paris 1684), p. 173—206. RELATION DES PROVINCES DE MOLDAVIE & DE VALACHIE. Les Pais que l’on appelle presentement Moldavie, & Valachie ne composoient anciennement qu’une seule Pro- vince des Daces nomm^e Valachie, laquelle estoit divisee en haute & basse, â cause d’une riviere qui les separoit, mais la haute par succession de temps s’est appellee Descriţtion des Moldavie, & la basse a retenu son ancien nom de Valachie, Provinces de aujourd’huy ce sont deux Principautez differentes, les- Valachie’ quelles ont chacune sept cens milles ou environ de circuit, • & trois miile villages. La paix ou la guerre les rendent plus ou moins peupl6es, dautant que la pluspart des habitans se retirent en Trans- sylvanie pendant la guerre, & ne reviennent point que leur paîs n’ait commence â se retablir par lâ paix. Ces deux Provinces sont fort abondantes en bled, orge, millet, avoine, miel, cire, chevaux, boeufs, moutons, vo- lailles, gibier, herbes, fruits, & pasturages tres bons, elles sont aussi fort marchandes, servant de passages pour les Royaumes de Pologne, de Hongrie, de Tartarie, & de Moscovie, oii ils negotient pendant la paix. Le Danube facilite beaucoup ce commerce par ses trois embouchures, Kili, Selina, & saint George, par les- quelles entrent toutes les Saîques qui viennent de la mer noire, & vont jusques au Braylow oii elles d6chargent leurs marchandises dans des bateaux plats qui les portent â Belgrade. ViPfs cr^e: Les Villes les plus considerables de Moldavie sont, Tdavie. * °~ Yaz lieu de la residence du Prince, Galaz, Ysacci bâtie par l’Empereur Osman, Braylow, & Lepouma, qui est Relation de Moldavie & de Valachie. www.digibuc.ro 123 O RELATIUNE NEOBSERVATĂ DESPRE MOLDOVA £5 le lieu de l’assemblee des troupes Othomannes, lors- qu’elles vont en guerre contre Ies Moscovites, ou Ies Cosaques. Celles de Valachie sont Tergoiiisks, Boukoureste resi- dance du Prince, Braylas, Kyrious, Rimnicou, & Poziou. La Moldavie n’a point este subjuguee par Ies Turcs, Bogdan Vodă l’offrit, & se soumit volontairement â Me- hemet II, d’oh vient que Ies Turcs la nomment â present Bogdan Vilayet, Bogdanie. La raison qui obligea ce Prince de soumettre ainsi ses Estats â la domination Turque, c’est que sa bravoure l’ayant fait souvent venir aux mains avec ses voisins & mesme avec l’Empereur Mehemet II, qu’il avoit fort incommode, il se persuada qu’apres sa mort ceux qu’il avoit tourmente pourroient rendre la pareille â ses en- fans; c’est pourquoy se voyant prest de mourir, il Ies fit assembler avec Ies principaux Seigneurs de ses Estats, leur remonstra la Ligue que tous leurs voisins ne man- queroient pas de faire contr’eux, â laquelle il leur seroit impossible de resister s’ils n’etoient soutenus par la puis- sante protection de l’Empereur Mehemet, qu’il leur con- seilloit de prendre ce parti pour se garantir de leurs ennemis, & de se servir du peu de temps qui luy restoit â vivre, de crainte que s’ils differoient apres sa mort, ce Prince ne leur fut pas si favorabil, & ne voulut se servir de l’occasion du desordre qui naistroit entr’eux pour agrandir ses Etats. L’avis de ce Prince fut approuv6, son fils aisne partit, & s’achemina avec une grande pârtie de sa Noblesse vers Sultan Mehemet, duquel il fut receu tres-favorablement, luy accorda sa protection, au moyen d’un tribut annuel arreste par Ies Capitulations, & le confirma dans tous Ies honneurs que l'on fait encore aujourd’huy au Beig de Moldavie au moment de sa reception â la Porte, & de son installation dans la Principaute. La Valachie fut reduite par Ies Turcs qui la conquirent sur Ies Princes naturels, & la mirent entre Ies mains de Mikal Vodă en 1588 sous Ies conditions d’un tribut annuel, & des m6mes honneurs qu’au Prince de Moldavie, dont joiiissent encore â present ses descendans. Le tribut de Valachie fut augmentă sous le regne de Sultan Mourat par Mathias Besaraba, lequel voulant faire sa paix avec la Porte, â cause de la violence qu’il avoit faite â Radula Vodă fils d’Alexandre Beig de Moldavie, se servit du ministere d’Abaza Pacha du Kaire, de celuy de Selistree, & de Selictar Pacha, lesquels estant Villes conside- rables de Va- lachie. Raison de Bog- dan Vodă pour soămettre la Moldavie au grand Seig- neur [p. J76] Conqueste la Valachie <6 en tribut. [/>• i77\ Augmentation du tribut de Valachie. www.digibuc.ro i6 FRANZ BABINGER 124 [P- I78\ iP- m] corrompus par argent remonstrerent â l’Empereur que l’entreprise contre Mathias estoit extremementdangereuse, qu’il avoit des intelligences secrettes en Hongrie, & avec l’Empereur d’Allemagne, qu’il pourroit l’appeller â son secours s’il se voyoit presse, & qu’ainsi sa Hautesse pour- roit perdre cette Province, que d’ailleurs Ies affaires qu’elle avoit contre Ies Perses, & Ies Venitiens jointes au deplaisir que venoit de recevoir son peuple par l’aug- De la Valachie mentation du karatche, ne luy permettoient pas de tant & son tribut, entreprendre tout k la fois, & qu’ainsi il valoit mieux pardonner â Mathias, & recevoir l’augmentation du tribut pour se conserver la possession d’une Province qui estoit â la veille de se soustraire de sa domination. La remonstrance fut receue favorablement, le pardon accorde, & le tribut augmente. Mathias qui estoit un Prince adroit, fit trouver bon cette augmentation â son peuple, dautant que l’on retrancha le droit de gabelle qui estoit fort haut k cause des concussions des Agas, que la Porte commenttoit k la recepte. Autrefois Ies Autrefois ces Princes que la Porte appelle Vayvodes Princes de Va- par une espece de mepris, se tiroient d’entre Ies Nobles ldavie &s\ttiso- Pa*s Par une election generale, que l’on faisoit agreer ient par le " au grand Seigneur, auquel il venoit faire la reverence peuple, avec pour recevoir sa confirmation & Ies marques essentielles l'agriement de de sa dignite. A present c’est le grand Visir qui fait ce la Porte. choix, ou pour mieux dire qui afferme au plus offrant la qualite de Beig, Vayvode, ou Prince, laquelle quoi que tres-mal-heureuse, finissant toujours par quelque cata- strophe, ne laisse pas d’estre extremement briguee. De quelle fa- Apr6s que le grand Visir a fait ses conventions avec fon la Porte celuy qu’il destine k la Principaute, il envoye un placet itMitlesPrm- au grand Seigneur, par lequel il luy propose trois per- vie & Vtdâ- sonnes> & refere â sa Hautesse la nomination de celuy chie. qu’il luy plaira, cependant elle nomme toujours celuy que sont premier Visir a in petlo. Aussi-tost que le grand Seigneur a prononce, le Visir envoye un ordre k ce designe Prince par un Capigi Bachi pour prendre son Audiance. II se fait un Cortege le plus nombreux & dans le meilleur ordre qu’il luy est possible, de sa maison & de tous ses amis, lesquels ne manquent pas d’etaler dans ce rencontre tout ce que la superbe Grecque a de plus magnifique, pour honorer leur ami & se satisfaire eux-mesmes. Tous Ies conviez conduisent le Prince au Palais du grand Visir, lequel luy declare l’intention de sa Hautesse, le choix qu’elle a fait de sa personne, pour gouvemer ses peuples, & luy doime pour www.digibuc.ro O RELAŢIUNE NEOBSERVATĂ DESPRE MOLDOVA 17 1*5 marque de sa nomination un Caftan, l’on en distribue d’autres aux principaux de sa suite, & lorsqu’il sort cent Chaoux l’accompagnent â son Serail, oii il Ies regale de trois Piastres chacun, pendant tout ce jour & Ies suivans, l’on n’entend dans la Cour de ce Prince que tambours, trompettes, timballes & haut-bois de la maison du grand Visir & des autres, ausquels il est oblige de faire des largesses. Le lendemain il va â l’Audiance du grand Seigneur, laquelle, se passe â peu preş avec la mesme ceremonie que celle des Ambassadeurs, c’est-â-dire qu’un grand nombre de Chaoux le vont prendre & le conduisent avec son Cortege ordinaire au grand Divan oh est le grand Visir, qui le fait revestir d’un Caftan, & luy fait mettre en teste un bonnet avec une grande aigrette de Capitaine de Janissaires, d’oii l’on peut inferer que cette dignite n’est guerres plus estimee parmi Ies Turcs que celle de ces Officiers d’Infanterie. Deux Capigis Bachis le pren- nent par Ies bras & l’introduisent dans cette posture en presence du grand Seigneur, qui est sur son trone envi- ronn6 de tous Ies Visirs. Lorsqu’il est devant sa Hautesse, Ies Capigis Bachis luy laissent la libert^ de ses mains, quoy qu’ils ne le quittent pas, il Ies tient croisees, sur son estomac, & il a Ies yeux fichez en terre pendant que cet Empereur luy ordonne de gouverner le peuple qu’il commet â sa conduite avec justice & moderation. Au sortir de l’Audiance, il trouve â la Porte du Serail un cheval richement hamache, que le petit Escuyer luy presente de la part du grand Seigneur. II le monte en presence de cet Officier, & le palfrenier qui le conduit tient l’etrier qu’il n’abandonne point qu’au Palais de ce Prince; deux Peiks ou valets de pied de sa Hautesse en habit de ceremonie, marchent â cote de son cheval, il est precede des Chaoux, & suivi de ses amis qui l’accom- pagnent chez luy. Le Miralem Aga qui donne Ies etendarts, ayant receu l’ordre du grand Seigneur en donne avis au Prince, & luy mande de se preparer â le recevoir, d’envoyer sa Cour pour faire honneur au Sangiac, & l’accompagner. Tous Ies amis, & le Cortege du Prince, vont au devant de l’Allem ou etendard, jusques au Serail du Miralem Aga, qu’ils accompagnent â celuy de ce Beig, lequel voyant arriver cette marque d’honneur & de sa confirmation, sort â pied quatre pas hors de son Palais, reţoit cet 6ten- dard qu’il baise, & qu’il porte â pied devant le Miralem, Audiance du grand Seig- neur aux Prtn- ees de Molda- vie & de Va- lachie, apris leur ilection. Ceremonie des Princes de Moldavie & de Valachie, pour recevoir l’itendard du grand Seig- neur. [p. 180] [p- 181] [P- 182] 11 A. R, — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. XIX. www.digibuc.ro [p■ 183] [p- 184] 18 FRANZ BABINGER 126 L’honneur que fait la Porte aux Princes de Moldavie & Valachieăleur depart pour aller ă leur gouvernement. lequel entre k cheval jusqu’â l’escalier, pendant que le Prince va deposer ce gage precieux de sa nouvelle dignite dans une chambre preparee expres, & ornee des meubles Ies plus riches. Toutes ces ceremonies honorables, & pleines, ce semble, de satisfaction, sont suivies de beaucoup de chagrin, lorsqu’il s’agit de compter Ies bourses qu’il faut distri- buer â cette reception, tous Ies Officiers grands & petits de l’Empereur ont part au găteau, & cette depense, monte k cinq cens bourses qui sont deux cens cinquante miile dcus, dont il entre cinquante miile au tresor du grand Seigneur, autant dans celuy du Visir, & vingt cinq miile pour le kehaia. Les cent vingt-cinq miile restantes sont employees aux presens des Sultanes de tous les Cube Visirs, du keiflar Aga, & des autres Officiers, jusqu’au palfrenier, qui a tenu l’etrier, auquel l’on donne cent ecus pour cette fonction. Lorsque le Beig part pour aller k son Gouvernement, il sort de Constantinople en ceremonie, tambour batant, enseigne deployee. Les Chaoux, la Musique du grand Seigneur, & tous ses amis luy font Cortege jusques dehors la viile k la Porte appelee d'Andrinople; deux compagnies Turques â pied & k cheval, que la Porte luy donne pour sa garde, mais qu’elle ne soudoye pas, commencent la marche, elle est continuee par les Chaoux, & soixante Itch-Oglans du Prince k cheval avec Parc & les fleches ayant â leur teste le Selictar porte epee. Ils sont suivis de quelques chevaux de main, qui precedent le Prince, lequel paroist mont6 sur celuy dont sa Hautesse Pa ho- nor6, & revestu du Caftan & de PAigrette qu’il a receus, le Capigi Bachi qui Paccompagne marche k sa gauche. Pendant tout le Voyage le Prince peut aller â cheval ou en carosse, comme bon luy semble, k la reserve des passages par les villes royales, oh il est oblige d’entrer avec une pompe pareille k celle de sa sortie de Constan- tinople. Le grand Seigneur le defraye jusques aux bords du Danube, le Capigi Bachi qui est charge de ce soin, luy envoye â chaque repas vingt-cinq bassins remplis de vivres. En contrechange apres le passage du fleuve, le Prince foumit la subsistance du Capigi Bachi qu’il tire de celle que le paîs est obligi de luy fournir, jusques k sa prise de possession. C’est pour cet effet que la Noblesse de Galaz, se trouve k son passage accompagnee de la milice â pied & k cheval, avec plusieurs carosses, & quantite de chariots, chevaux, www.digibuc.ro ___________________________________________________________I________ 127 o RELAŢIUNE NEOBSERVATĂ DESPRE MOLDOVA 19 & mulets chargez de provisions, pour la nourriture du Prince & de sa suite jusques â Yaz qui est â quatre jour- nees du Danube. A l’arrivee de ce Prince dans la Capitale de ses Etats, Enţrie du Ies Magistrats, & le peuple le vont recevoir, le compli- Fnn^deMol- mentent aux portes, & 1 accompagnent dans son Palais. Capitale de ses L’on le fait entrer d’abord dans la salle du Divan, le Etats. Capigi Bachi le prend par la main, le fait seoir sur le trone, & prend sa place vis-â-vis de luy, sur un tabouret qui luy est prepari, tous Ies Officiers prennent la Ieur suivant leur rang, ainsi que je le diray en parlant de la Justice. Ensuitte le Capigi Bachi se leve, tire de son sein le Installation du Hatcherif, commandement Imperial, qu’il baise, & en j™£edeMol~ fait lecture â haute-voix â toute l’assemblee qui est debout & nud teste, le Prince est en pied aussi bien que le Capigi Bachi, mais couvert de son bonnet â grande aigrette. Apres la lecture de l’ordre Imperial, il s’eleve un bour- donnement de voix confuses qui font des vceux pour la prosperite & la conservation du grand Seigneur, & pour celle du Prince, quoi qu’ils le regardent comme leur destructeur, estant persuadez que c’est l’ambition & l’envie d’enrichir sa familie plutost que l’amour de la patrie & le bien public qui l’ont porte â solliciter le Gouvemement. Chacun ensuite vient â son rang luy iaire la reverence, & au Capigi Bachi, ce qui finit la ceremonie de Pinstal- lation. Le Capigi Bachi se retire au Palais qui luy a este pre- pare aux depens de la viile, oii il est garde par une com- pagnie du Prince qui luy foumit sa subsistance pendant son sejour. Le lendemain le Prince va visiter cet Officier Turc en ceremonie, lequel luy rend exactement sa visite le jour suivant â la mesme heure. L’Officier Turc s’estant repose quelques jours des fati- Honneur que gues du Voyage, & voulant partir se transporte au Palais ^^MoidâvUă du Beig qui sort au devant de luy. Ils se font â cette re- /’ officier de la ception des complimens reciproques, ensuite desquels ils Porte, qui l’a montent â cheval, & le Beig suivi de toute la Noblesse accompagni & conduit le Capigi Bachi â deux lieues hors la viile, ou installe- il prend conge de luy, & le met entre Ies mains de quel- ques-uns des principaux Boyars, Nobles, lesquels sont chargez par le Prince, du soin de le defrayer, & de l’ac- compagner jusques au Danube, avec une escorte de cinq cens chevaux & deux cens pietons. XI» [P• ^5] [/>. 186] www.digibuc.ro 20 + FRANZ BABINGER 128 [p. 187] [p. 188] [p. I89] Description de la Viile d'Yaz Capitale de Moldavie. Le Palais du Prince de Mol- davie. Garde du Prince de Mol- davie. La viile d’Yaz Capitale de Moldavie, n’a rien de con- siderabile que sa situation qui est fort agreable, â cause du voisinage d’une petite riviere qui coule le long de ses murailles. Les maisons sont basties de bois, enduites de chaux, & couvertes en pointe de planches en guise d’ardoise, dont la disposition est assez jolie. Les rues que la boue rend presque impraticables l’Hyver, sont tellement remplies de poussiere l’Este que l’on n’y voit goute, celles que l’on frequente le plus, sont couvertes de troncs & de racines d’arDres, rangez l’un apres l’autre, en forme de pave pour les rendre accessibles. II y a plusieurs Eglises assez jolies, entr’autres deux desservies par des Caloyers, dont la plus ancienne qui est aupres le Palais du Prince, est toute revestue de marbre avec des feiiillages fort bien travaillez, & peinte par dedans. L’autre est bastie d’une tres-belle pierre avec des voutes & des tours fort elevees, enrichie de colonnes, & de ga- leries, son fondateur fut le fameux Vayvode Basile qui fit venir des Maîtres d’Italie & de Rome pour le bâti- ment, lequel quoy qu’il soit d’une Architecture confuse, ne laisse pas de marquer par sa masse, & sa construction, que ce Prince n’y a rien espargne; l’on y voit son tableau, & ceux de sa femme, & de ses enfans. Le Serail du Prince, lequel devroit estre un Palais magnifique, consiste en une grande basse-court, tout k l’entour de laquelle il y a des corps-de-garde. La seconde court communique k l’appartement du Prince, en en- trant l’on voit la salle du Divan fort grande, & fort cn- fumee, au bout de laquelle il y a un fauteiiil de velours pose sur un marche-pied â deux degrez avec une es- pece de dais qui compose le trone, cette salle est accom- pagnee de deux chambres simplement ornees â l’usage du pai's. L’appartement de la Princesse, Dotnna, est derriere celuy-lâ, elle y habite avec ses Esclaves, & les portes sont gardees par une espece de keislar Aga qui est un vieillard qu’ils appellent en Grec Vomiko, lequel porte un baston rouge â la main pour marquer sa fonction, il y a outre cela un corps-de-garde â la porte de vingt-cinq ou trente Lanciers. Les Officiers de la maison du Prince ont leurs appartemens separez, & n’ont aucune com- munication avec les femmes. 11 y a toujours deux cens Fuseliers de garde au Palais, & une Compagnie de Lanciers, lesquels vont â pied, lorsque le Prince ne sort point de la viile & â cheval, quand il va en campagne. Cette garde dure une semaine, www.digibuc.ro 129 O RELAŢIUNE NEOBSERVATĂ DESPRE MOLDOVA 21 pendant laquelle le Prince leur fournit du pain, de la viande, & du bois. Tous Ies matins au lever du Prince, Ies Compagnies Turques de Cavalerie & d'Infanterie, s’assemblent dans la seconde court avec leurs Chefs, l’on deploye le Sangiac ou Etendard du grand Seigneur, l’on bat le tambour, l’on sonne la trompette, & le Selam Chaoux, Chaoux des Saluts, monte sur une pierre, & fait le Doa, priere pour la prosperite des armes Mussulmannes, pour la conser- vation de sa Hautesse, & du Prince. Les Officiers principaux sont le Logotete grand Chan- officiers du celier, dont les fonctions sont de porter la parole du Prince de Mol- Prince, de lire les Requestes dans les jours de Divan, davie. & d’ecrire les Arrests. Kamikos Megas le grand Bailli. Hatmanos, le Commandant de la Cavalerie. Le Vestiari, sur-Intendant des Finances. Comissos Megas grand Escuyer. Postolnicos Megas grand-Maistre des ceremonies. Stolnicos, Maistre d’Hostel. Zulictaris Megas, Sur-intendant des viandes. Zignissaris Megas Sur-intendant des grains. Mentevelksiaris Megas grand Escuyer Trenchant. Tsatraris Megas Intendant des Pavillons. Pittaris Megas grand Pannetier. Pikarnicos Megas Intendant des vins. Armatis Megas grand Prevost, qui a la direction des prisons. Vamalis Megas, grand Doannier. Ca araîis Megas tis Oknas Intendans des Mines. Outre ces Officiers, le Prince en a d’autres qui logent dans son Palais, qui sont deux Camarassides Chambel- lans, le premier garde l’argent du Prince, le second a soin de la Garderobbe. Un Spatari Maistre de Chambre, qui a quatre jeunes hommes au dessous de luy, qui servent le Prince k la Chambre. Us sont habillez de vestes de brocard d’or, avec des fourures de Zebeline, & leur bonnet est de ve- lours en broderie d’or sem£e de perles. Le Coupari, Eschanson, qui fait l’essay du vin. IC Le Tchokadafi Porte-manteau, & soixante Itch Oglans, dont les uns servent au dedans, & les autres sont destinez pour le dehors, ils repoivent trois ecus de paye par mois, deux habits de drap & de satin par an, quatre paires de Revenus du souliers, deux paires de bottes, & bouche en cour. Prince de Mol- Les revenus du Prince: sont, davie. [p. jpo] [p- 191] www.digibuc.ro [p. 192] [p-193] 22 FRANZ BABINGER 130 Milice du Prince de Mol- davie. Les charges de Moldavie sont Venalei. Iusticede Mol- davie. La Doiianne six-vingt Bourses. Les mines de sel vingt-cinq Bourses. La disme des biens de la terre quarante bourses. Le lieux oii l’ont fait les cendres cent Bourses. Les Salpetres, huit Bourses. Et vingt miile Moutons. Voila â peu preş quels sont les revenus du Prince, qui ne seroient paă suffisans pour le faire subsister & l’enrichir en peu de temps, s’il ne faisoit pas des exactions terribles sur le peuple, & si outre les deux cens Bourses destinees ordinairement pour le tribut annuel de la Porte, & pour les presens, il n’en levoit pas encore trois ou quatre cens sous divers pretextes. La milice monte â sept ou huit miile hommes qui ne sont point soudoyez par le Prince. La viile entretient deux miile hommes de Cavalerie 8c d’Infanterie pour la garde du Prince, & de la Viile. II y en a miile autres, lesquels sont exempts de toutes sortes de contributions â la charge de fournir deux ou trois hommes â cheval. Et quatre miile repandus dans toute la Province, les- quels joiiissent de toutes sortes d’exemptions, & sont obligez de suivre le Prince â l’arm^e, s’ils y manquent l’on efface leurs noms des Registres, & l’on en met d’autres â leur place. Les charges sont venales au profit du Prince, & leur prix est depuis trois cens ecus, jusques â douze-mille. Pour leurs gages, ils joiiissent de certains droits qui leur sont attribuez sur la vente des bestiaux, le pied fourch6. Le Prince tient Divan tous les jours dans la Chambre nommee Spataria, lors qu’il vient au Divan, il est precede du Maistre des ceremonies & de plusieurs Huissiers â Masse qu’ils appellent Aprotas, lesquels contraignent les debiteurs & tirent dix pour cent des sommes qu’ils font payer, son Spatari le suit avec ses enfans d’honneur, la Noblesse se leve pour le saluer, & en mesme temps chacun prend seance. Le Prince se met dans son fauteiiil avec une table devant luy, le Spatari est â sa droite, le Postolnik â sa gauche, & les enfans d’honneur derriere sa chaire. II y a des bancs des deux cotez couverts de drap rouge, sur lesquels s’asseoient adroite le Metropolithe, les Eves- ques & les huit Gentils-hommes du Conseil, & â gauche quelques Agas Turcs, & les Officiers qui ne sont plus en charge. www.digibuc.ro O RELAŢIUNE NEOBSERVATĂ DESPRE MOLDOVA *3 131 Le Logotete est debout en face du Prince hors l’en- ceinte des bancs, il porte une chaîne d’argent dore au col oii pend le cachet du Prince qu’il serre dans son sein, le grand Prevost est â cotd de luy avec une masse â la main, & quantitd de Gentils-hommes debout nommez Gentils-hommes d'armes. Le Logotete lit toutes Ies Requestes & autres papiers, lorsque l’affaire est de consequence, Ies Conseillers s’ap- prochent aupres du Prince pour opiner, sinon il prononce ce qu’il juge â propos, Ies Clients sont derriere le Logotete. S’il s’agit de crime, Ies criminels comparoissent â ge- noux, le Prince Ies interroge, mais il ne Ies juge pas pu- bliquement, on Ies remet entre Ies mains du grand Prevost qui Ies renvoye en prison, & au sortir du Divan public le Prince se retire au cabinet oii Ies Conseillers vont opiner, & le Logotete dresse l’Arrest qu’il met ensuite entre Ies mais du Prevost pour l’execution. Lors que le Prince veut deliberer sur quelque affaire Conseil secret qui regarde le Gouvemement, l’interest public, ou le * MoUame. sien particulier, il a des Conseillers secrets, le grand Bailli, le grand Maître des ceremonies, le Chambellan, le grand Tresorier, & le Logotete. Le Prince mange dans cette mesme salle oii il rend De quellefaţon la Justice, il y vient avec la mesme ceremonie qu’au mangelePrince Divan, â l’exception que le grand Maître des ceremonies, de MoIdavie- & le grand Chambrier ne s’y trouvent qu’aux Festins publics, & qu’il est servi par leurs Substituts. On luy donne â laver lors qu’il est assis, & ensuite â tous ceux qui mangent avec luy, Ies Officiers en charge tiennent la droite, & ceux qui ne le sont plus, occupent la gauche, & apres eux Ies Officiers d’armee. Le Chapelain vient benir la table, le Prince, & Ies assistants sont de bout, & il reşoit de la main du Prince deux plats pour sa subsistance. Lorsque l’on sert Ies plats, le Maître d’Hostel prend un morceau qu’il fait manger â celuy qui l’apporte, quand le Prince boit, tous Ies autres sont debout & nud teste, & quatre Pages â genoux tiennent des flambeaux allumez, Ies Escuyers tranchans vont autour de la table, pour couper Ies viandes, & plusieurs Gentils hommes font leur Cour pendant le disner. Le Prince fait trois repas publics dans le cours de l’annee le jour de Noel, â l’Epiphanie, & â Pasques, apres qu’il a assiste en ceremonie â 1'Office divin, dont je vous parleray avant que de vous faire la description du repas. [P• J94] [P• I95\ [/>• J96] www.digibuc.ro 24 FRANZ BABINGER 132 I>• *97] LP• *98] Festins publics du Princes de Moldavie. Ceremonie de la Feste de Pasgues en Moldavie. Le Baptbne des eaux en Moldavie. Le jour de Pasques, le Prince se leve trois heures de- vant le jour, il met un bonnet de velours k l’antique, en forme de Thiarre brode d’or, enrichi de pierreries, & d’une aigrette attachee â une enseigne de diamans. Sa veste fouree de Zebeline a un grand collet de mesme peau pendant jusqu’â la ceinture, tous ses Officiers principaux du dedans sont habillez de vestes de brocard d’or, dont ils leur fait present ce jour-lâ, Ies autres k proportion sont aussi vestus de neuf, il sort de son Palais au son des trompettes & des tambours, & il se transporte avec toute sa Cour k l’Eglise Metropolithe, ou la Princesse se rend aussi quelque temps aprSs. L’Office divin estant fini, il sort de l’Eglise, & s’arreste dans la place, au milieu de laquelle il y a un Autel fort pare, & deux trones, l’un pour le Prince & la Princesse, & l’autre plus eloigne pour le Metropolithe, tous Ies assistants se rangent & forment une ovalle k cinq rangs: Le premier ordre est compost des Officiers de Justice, le second des principaux Officiers de guerre, le troisieme des Nobles, le quatrieme des Marchands, & le cinquieme de la milice en arme, derriere laquelle le peuple est en foulle. Chacun ayant pris sa place, suivant sa qualite, Ies Officians chantent & entonnent un verset Christos anesti, Christ est ressuscite, le Prince part de son trone, le Me- tropolithe s’avance au devant de luy, ils se rencontrent â l’endroit de l’Autel, ils s’embrassent en prononţant ces deux mots, & se donnent reciproquement k baiser de petites Croix, qu’ils ont en main toutes enrichies de pierreries, pour se distinguer des assistans qui n’en ont que de bois, ou de cuivre. Pendant cette ceremonie la milice fait une decharge de mousqueterie, apres laquelle le Prince & le Metro- polithe se retirent k leurs places ou tous Ies Officiers k leur rang leurs vont baiser la main, & celle de la Domna, en disant Ies mesmes paroles, Qui est-ce que nous appellons le baiser de paix? & il se pratique pendant quarante jours parmi tous Ies Grecs de l’Orient, au lieu du salut ordi- naire, lorsqu’ils se rencontrent. A la Feste de l’Epiphanie l’on observe la mesme ce- remonie pour la disposition du lieu & l’ordre des assis- tans; le Metropolithe fait l’Eau-Beniste, dans laquelle il trempe une petite branche de Basilic, le Prince s’avance k l’Autel, au bruit de l’artillerie des tambours & des trompettes; le Metropolithe luy presente la Croix qu’il baise, & approche son front de ce brin de Basilic trempe www.digibuc.ro 133 O RELAŢIUNE NEOBSERVATĂ DESPRE MOLDOVA 25 dans l’Eau-Beniste, la Princesse en fait autant, & tous Ies Officiers â leur rang. Tous Ies chevaux du Beig richement harnachez & con- duits par le grand Escuyer, qui monte celui dont le grand Seigneur a honor£ ce Prince, passent pour recevoir la benediction, ils sont suivis de ceux des principaux Offi- ciers & noble, & de tout le peuple en foule. Cette ceremonie finit par le Bapteme des enfans orphe- lins, ausquels le Prince donne un habit & de l’argent. II se retire ensuite â son Palais oii tous Ies Abbez, & Ies Curez de la viile luy vont porter l’Eau-Benite pour avoir de l’argent. C’est une ancienne coutume, receue universellement Presensdunou- chez tous Ies peuples de se faire des presens au commence- vel °n en Mo1' ment de l’annee. C’est pourquoy, le Prince qui ne veut davie' point abolir Ies bonnes coutumes fait un Divan solemnei ce jour-lâ, oii tous Ies Seigneurs & Ies principaux Offi- ciers reguliers, & seculiers luy vont faire la reverence & porter leurs presens, lesquels sont enregistrez par un Commis du Logotete, & enlevez â mesure par Ies Itcho- glans. L’on Ies appelle tous par leurs noms pour venir â l’Offrande, le premier est le Metropolithe, lequel se leve seulement & fait la reverence sans sortir de sa place, Ies autres vont baiser la main du Prince. Le Logotete dit tout haut, Tres-excellent Seigneur sa Saintete vous souhaite une bonne annee & vous offre un tapis, une piece de velours, & deux tasses d’argent, le Prince repond je remercie sa Saintete. C’est ce mesme Logotete qui va le second â l’Offrande, & qui baise le premier la main du Prince. II fait son compliment luy-mesme & l’enumeration de son present d’un tapis, de deux fourures de loup cervier, d’une piece de velours, & de deux tasses d’argent. Le present du Doannier est le plus considerable, deux tapis, quatre fourures de loup cervier, quatrş tasses, & de plus un bassin & une aiguiere, valans miile ecus, il donne aussi deux miile ducats d’or, mais par ceremonie seule- ment, & pour bon augure, l’on Ies luy conte sur la Doanne. Le Prince fait ses presens â Pasques au lieu du jour presens ju de l’An, apres le repas public le Metropolithe, & Ies huit Prince de Mol- principaux Officiers on chacun trois vestes de drap, de davieâsesOf- satin, & de velours, & tous Ies Nobles deux, une de drap, ftciers- & l’autre de satin. Dans le repas public que fait le Prince aux jours de pes repas pu- Noel, de l’Epiphanie & de Pasques, il mange seul sur une blics du Prince petite table posee au bout d’une autre fort longue, c’est de Moldavie. [p- m] [p. 200] [p. 201] www.digibuc.ro 26 FRANZ BABINGER 134 [/». 202] [P- 203] le grand Maître qui le sert. Les autres Officiers servent la longue, & ils ont sur le bras une piece de tafetas rouge de deux aunes de long au lieu de serviette. C’est le Metropolithe qui benit les viandes, il se sied k la grande table au coste droit avec tout le Clerge, & les Officiers qui ont passe les charges, les Officiers en charge & les Nobles sont de l’autre. Le Prince pendant la repas envoye des plats de sa table k ses Favoris, & â d’autres des assiettes remplies des meilleurs mets, que les Itch-Oglans mettent devant eux pour marque de l’estime du Prince; k la fin du repas un des principaux se leve, & boit nud teste k la sânte de la Princesse, tous les autres en font autant k la ronde, & demeurent debout tant qu’elle soit finie. Le Prince fait raison au bruit des decharges de rartillerie, & aux fanfares des trompettes, & des tambours. Le repas finit par la sânte du Prince, l’on £tend un tapis â ses pieds, & tous les Nobles deux â deux viennent â ses genoux nud teste boire une rasade & retournent k leur place, le Prince les remercie de mesme & chacun se retire. Divertisse- La seconde Feste de Pasques, l’on fait une course ’d^Prince^de ®aSue> Prmce monte â cheval avec la Noblesse, la Moldavie. milice le suit k pied, l’on choisit une belle place oii la milice fait une double haye & ferme la carriere, au milieu de laquelle l’on plante un pieu, & une barre oii pend une bague, il est permis â tout le monde de courir, la lance est une canne de quatre brasses ferree par le bout que l’on pose sous l’aisselle, la course est longue, ceux qui emportent l’anneau se presentent au Prince qui recom- pense leur adresse. Ils ont un autre jeu qui ne veut pas moins d’adresse, l’on jette un bonnet en l’air qu’il faut percer d’une flesche k course de cheval avant qu’il retombe k terre. Je crois qu’il ne sera pas mal de finir cette relation de MaHages de Moldavie, & de Valachie, par les ceremonies qui s’ob- Moldavte. servent dans les mariages, & les enterremens. Lorsque quelqu’un se mărie tous ses parens s’assem- blent chez luy, l’on fait un bransle compose des garşons les mieux faits, & des plus belles filles, lesquels vont danţant par la viile, passer sous les fenestres de la mariee, oii l’on leur donne la collation, ceux de la marile en font autant de leur cote, & reşoivent la mesme1 honnesterâ des parens du mărie. Le jour des Nopces deux Officiers du Prince vont aux maisons des Epoux pour mener les bransles jusques www.digibuc.ro »35 O RELATIUNE NEOBSERVATĂ DESPRE MOLDOVA *7 au Palais, oii l’on dance deux heures, & Ies filles se re- tirent. Si l’Espoux est Officier ou fils d’un Officier, le mariage se fait chez le Prince dans la Salle du Divan, il luy preste ce jour lâ un de ses bonnets en broderie enrichi d’une aigrette, il est couvert & debout k la droite du Prince, auquel l’Epouse accompagnee des Dames vient baiser la main & se range k cote du mari. La ceremonie Nupţiale se fait dans la Chapelle du Palais par le Metropolithe en habits Pontificaux, le Prince conduit Ies mariez, est le compere, tient Ies couronnes du mariage, & fait un present de vestes de brocart d’or de la valeur de deux cens ecus. Les parens de la mariee n’assistent point â la nopce, ce sont ceux du mărie qui la vont prendre chez elle, & la conduisent au Palais du Prince ou au logis de l’Epoux. Les festins des nopces se font toujours chez l’Epoux, le Prince, & la Princesse y assistent, ils mangent â des tables differentes, le mărie prend sa place aupres du Prince, & la mariee aupres de la Princesse. Durant le repas les femmes se levent deux ou trois fois pour dancer devant le Prince, & si le mărie ou la mariee sont ses parens, la Princesse dance aussi, autrement ce n’est pas la coutume. Les parens de la mariee festinent chez eux & ils s’en- voyent des verres de vin les uns les autres d’une maison a l’autre. L’on n’enterre les morts qu’au bout de trois jours, si c’est le Prince on l’expose pendant ce temps sous un pavilion k trois pilliers entoure de sieges, dans un lit de parade avec beaucoup de lumiere, â coste duquel il y a une table oii sont plusieurs Psautiers; les Prestres y vont prier Dieu ,& les Nobles y assistent jour & nuit. L’on donne k manger chair, & poisson, ce sont les Offi- ciers du Prince qui servent comme s’il estoit vivant. Au bout de trois jours l’on porte le cadavre â l’Eglise, oii l’on fait les prieres accoutumees, & entr’autres un certain Psalme, oii l’on dit: Venez, mes Freres, donnons â celuy que nous voulons enterrer le dernier baiser, & le demier salut. Alors le plus proche parent du mort luy baise le visage, & les mains, les autres, la main seule- ment, l’on enterre avec lui l’etendart, & le bonnet de ceremonie, & la pompe funebre finit par une distribution de viandes cuittes, principalement de bceufs, dont le nombre monte quelquefois â plus de cinquante, que l’on donne aux pauvres. Enterremens des Princes de Moldavie. [P- 204] [P- 205] www.digibuc.ro 28 FRANZ BABINGER 136 [p. 206] Les autres s’enterrent â peu preş de la mesme ma- niere â la reserve que les femmes sont obligees de venir avec leurs parens pleurer auprds du mort, & de s’arracher les cheveux, quoi que quelquefois elles n’en ayent gueres envie, elles louent des pleureuses, & se servent d’instru- mens lugubres pour s’exciter â la douleur en recitant les belles qualitez du mort, cette Musique recommence tout autant de fois que Ton voit entrer quelque ami du deffunt. Je suis, De Constantinople ce 4. May 1676. www.digibuc.ro ÎNRUDIRILE PRIMILOR RUSET (ROSETTI) DIN ŢĂRILE ROMÂNE DUPĂ IZVOARE D'mitrie CANTACUZINO t *536 1------------ Ioan n. 1516 = 1566 Maria, fiica lui Mircea-Vodi Ciobanul şi al Chiajnei Doamna Mihail Constantin Fiică zis Şaitanoglu duce de Păros şi Naxos prim blănar şi pnm negustor al Sultanului; fost cămăraş al ocnelor Împărăteşti ucis la Anhial în 1578 Fucă = Muselim Paleologu scoboritor din Paleologii din Bizanţ An ronic n. IS53 t după 1603 sprijină in 1593 la Poartă pe Mihai Viteazul; se afla la Viena la 1603 *) = 1575 Irina fiica lui Iacov Rhalli F îcă = Gheorghe Cantacuzino-Monoret fiul lui Antonie Cantacuzino-Monoret «arc f *575 Dimitrie n. *566 Ioan n. 1570 F'ica Rhalli dm Creta Constantin Manuil Paleologu Paleologu era la C-pole la 1563—64; nepot lui Mihail Şaitanoglu ’) fuge la tătari după 1564; trăia la 1561 Era nepot lui Mihail Şaitanoglu *) = fiica lui Antomie Cantacuzino-Monoret IZVOARE 1. P. P. PANAITESCU, Mihai Vit anul (Buc. 1936), p, 50, I. C. FILITTI, N tice sur Ut Cantacuzbie du XI e au XVII-e sieclet (Buc. 1 ) p. 14; v. şi nota 91. 2. MARTIN CRUSIUS, Turco-Graecia (Basilia, 1584), pp. 67, 91. I. C. FILITTI, Arhiva Gh. Gr. Cantacuzino (Buc. 1919) pp. 284—285. 3. Letopiseţe, II, p. 192. 4. C. ERBICEANU, Cronicarii greci, p. 18 (C. DAPONTE). 5. HURMUZAKI, Documente, IV, 2, p. 429. I. C. FIILITTI, Arhiva Gh. Gr. Cantacuzino, p, 290. 6. HURMUZAKI, Doc. XIV, p. 141. I. C. FILITTI, op. cit. p. 290. 7. I. C. FILITTI, op. cit., p. 284. 8. Letopiseţe, II, p. 210. 9. I. BIANU, Documente românefti part, I, tom I, fasc. 1—2 (Buc. 1907), pp. 142—143. 10. Letopiseţe, II, pp. 3, 192. 11. HURMUZAKI, Doc. V, 2, p. 148. 12. Letopiseţe, II, p. 212. 13. P. V. NĂSTUREL, N amul boierilor Cantacuzino din ramura lui Şerban Vodă, in revista: «Literatura fi arta română 1, an. XII (1908), pp. 326 329. 14. HURMUZAKI, D c„ XIV, 1 p. 217. 15. AUREL V. SAVA. Documente privitoare la târgul fi ţinutul Lăpufnei (Buc. 1937), pp. 125, 133. Toma aşezat in Moldova 1621; treti postelnic 1623; vel sluger 1628 35; vel stolnic 1637—40; vel vornic 1645—59; caimacam 1666 f 1666 îngropat la Golia Avea nepot pe cuparul Constantin Ruset la 1662 *) = Efimia, fiica lui Miron Ciolpan = Ana, fiica lui Voruntar Prăjescu Iordache aşezat în Moldova 1630; vel vistier 1634 vel spătar 1644—45; t înainte de 1665 Avea nepot pe cuparul Constantin Ruset la 1662 2) = Ecaterina Bucioc - Alexandra, fiica lui Gavriliţă Matei aş. Ea era văduvă la 1665 Ienache aşezat in Moldova l Cons antin n. cc. 1592, t *663 In divanul lui Radu Mihnea Voevod: vel postelnic 1633—63 ucis la Snagov; îngropat la M-rea Mărgineni = Elena fiica lui Radu Şerban-Voevod n. 1620, f *686 I Teodosia = 1630 in Moldova cu Daraban Mihail aşezat în Moldova; vel postelnic 1621 vel vistier 1622 28 Dimitrie aşezat in Crimea Bella *) n. cc. 1595 = cc. 1610 Lascar Rossetos schevofilax 1613*) mare logofăt al patriarhiei *) 1629, 1641 Dionisie Rhalli Mitropolit de Tâmovo *597 Alexandru Constantin Paleologu Paleologu sol al Sultanului şi al negustor şi boer in Moldova; hanului tătăresc in executor testamentar al lui Germania Zotu Tzigara, ginenle lui la 1598—99 Mircea-Vodă Ciobanul, la *593 Muselim trăia la Galata la *575 Dimitrie Maria Paleologu = Ramadan numit în Moldova şi Chiri ţă Dumitrache Paleologu; mare postelnic 1612, era cumnat cu Simeon Vodă Movilă ’) Era f la 1620. Mana Gheorghe Cataratos fără scoborîtori Anastasia Ecaterina Ioan Racoviţă = Velicico Costin Ştefan vel paharnic 1668 = Vasilca, fiica lui Gavril Paladi I I ordache-Toma vel paharnic ţ fără scoborîtori 1 CANTACUZINII l Drăghici din Moldova zişi spătarul PĂŞCANU şi DELEANU t 1667 precum şi cei din Rusia = Păuna Diicu şi din Bavaria Buicescu Şerban Cons antin Domn al Munteniei stolnicul 1679 88 f *7*6 ft 1688 = Safta Buhuş = Maria, fiica lui Stro* Leurdeanu (di orţa i) = Mana f'ica lui Gheacea Rustea l . Mihail spătarul t *7*6 — Maria Baleanu = Marga Mogoşescu = Teodora Pârvu 1 gofatul t 1690 = Ilinca, fiica lui Mareş Băjescu Gheorghe (dna 2-a) n. 1675 t *734 vel ban 1720; general-major in Austna = R xandra f'ica lui Iordache R u I e t beizade Pârvu st nicul t *75* = Victona Ruset fuca lui Iorda he vel visti r Ruset Ea ţ la 1783 ___________1_________ CAN ACUZINII dm Muntenia zişi MĂGUREANU Constantin *•) n. cc, 1720 t *743 — Aniţa Ruset Toma n. cc. *7*4 t Înainte de 1775 = Mana Fierea Brezoianu I CANTACUZINII I din Mun ema zişi RÂFOVEANU Ş* CORNEANU Matei Iordache agă spătarul t 1686 f *69* = Bălaşa Mana Drugănescu Fărcaşanu Dumitraşcu Voevod fost negustor la C-pole; vel vistier in Muntenia 1623; Domn în Moldova: 1673—75, 1684—85; Era rudă cu Antonie-Vodă Ruset*) — Elena = Alexandra Potowska Maria t *73* = Constantin Ramadan vel clucer 1716 f *737 fiul lui Dumitrache şi nepot de fiu lui Alexandru zis Paleol gu, care era ruda cu Antonie-Vodă Ruset Casandra Elena = Dimitrie = Duchi Cantemir- Voev d Lascarache Ruset vel postelnic 1674 = fiica lui Iacumi vistier Constantin R uset cupar in Muntenia 1627 *) in M ldova in domnia lui Vasile Lupu. Trăia încă la 1662 la Constantinopo e, fiind amintit ca nepot al fraţ 1 r Cantacuz'ni: Toma şi Iorda he *) — Asanina Scariat Iordache Ruset vel vistier f *7*9 = Maria, fiica lui Istratie Dabija Voevod = Maria, fiica lui Nicolae Racoviţă Man lache Ruset vel postelnic 1704 = Irina Buhuş Scarlata he Ruset mare retor 1691 î -----------------------1 Antonie Ruse t numit Chiriţă Draco înainte de domnie in Moldova la 1662 **) fost negus or la Constan inopole **), capichehaia al Moldovei 1661 65; Era rudţ cu Dumitraş u Vodă Cantacuzino şi cu Alexandru Ramadan zis Paleologu **H Domn ut Moldova 1675—78 t la Cons ant nopole cc. 1680 — Zoe **) (Ramad n ?) _______________________1_____________________ Alecsandru beizad f 1 89 = Aniţa, fi'ca lui Gheorghe hatman, frate e lui Va 'le-Vodă Lu u Iordache beizade vel p stelnic 1677 vel hatman 1703 Cârstina, fuca lui Gngore-V dă Ghica Manuil Muselim *647 Ioan beizade = Elena Mavrocordat ROSETTI | Victoria I an Andrei Ştefan ROSETTI BĂLĂNEŞTI Ruset Ruset Ruset Ruset RĂDUCANU = Pârvu Cantacuzino stolnic vornic Şi stolnicul t *75* *739 = Ecaterina ROSETTI = Păuna Sturdza TETCANI Fihp seu I RO TTI 1 I SETTI | [ROSNOVANUl 1SOLEŞTI | Zo ţa Ruxandra Ruset = Gheor he Canta uzino beizade, 'ul lui Şerban Vodă din Muntenia ? | ROSETTI J z i B BICA ROSETTI CIORTEŞTI Lascarache Ioan Muselim Musehm 1655 *646 Nicolae Constantin**) Ramadan Ramadan în consil'ul patriarhiei la 1646 vistier vel comis in Muntenia 1628; postelnic şi vistier în Moldova 1650—58 Dumitraşco Alexandru Ienache Ramadan Ramadan Ramadan zis Paleologu vel uşier în Moldova 1668 vel pictor 1672, vel postelnic 1677; vornic *685—93; vel postelnic 16935 trăia la 1695 Era rudă cu Antonie-Vodă Ruset1*) Soţia lui mai trăia la 1709 Dumitra he Ramadan vel postelnic şi vel spătar 1719—30 = Maria Constantin Ramadan = Maria, fuca lui Iordache Cantacuzino din Muntenia t *73* www.digibuc.ro ORIGINEA LUI VA SILE LUPU DE FRANZ BABINGER Şedinţa dela 19 Martie 1937 La 3 Iulie 1936 am avut onoarea să fac cunoscute, din acest loc, unele descoperiri cu privire la Originea si sfârşitul lui Vasile Lupu1). Câteva săptămâni mai târziu, părintele Aurel V. Ursăcescu din Huşi şi-a exprimat — pe calea unui cotidian bucureştean 2 * * * * *) — părerea, că se poate stabili numele de familie al acestui prinţ moldovean — şi, prin urmare cu certitudine, origina lui. In acest scop, el se slujise de două obiecte 8), care sunt păstrate în Muzeul Episcopal din Huşi, fără îndoială, danii ale lui Vasile Lupu înainte de domnia sa în Moldova,— aşa cum o dovedesc inscripţiile slavone, bine conservate. Primul obiect este o nebederniţă (fig. 1), care are brodate pe un fond de mătase vişiniu închis figurile subiectului cu mătase şi fir de argint aurit, după cum la fel este şi inscripţia de pe cele 4 laturi ale rombului mărginaş. 1) V. Otiginea şi 'sfârşitul lui Vasile Lupu, în Academia Română, Memoriile Sec- ţiunii Istorice, seria III, tomul XVIII, mem. 2 (Bucureşti, 20 pag.). 2) Cf. Universtd, anul LIII, Nr. 212, din 3.VIII.1936, p. 8: Numele de familie al voievodului Moldovei Vasile Lupu. a) Trebuie sublin'at aici că încă acum zece ani, răposatul Gh. Ghibăneseu (t >936) era de părere că numele ne amului lui Vasile Lupu a fost Cocii. Faptul reiese din cartea sa Vasluiul, Studii fi documente (Iaşi 19^6) unde la p. 86, el numeşte pe ta tăi lui Vasile Lupu Neculai Cocii aga. Dar din ce izver a luat Gh. Ghibăneseu această informaţie, iată un lucru care, din nefericire, nu se pcate constata. Câţiva ani mai târziu d-1 Sever Zotta a stabilit o spiţă genealogică referitoară la hatmanul Gheorghe, fia- tele lui Vasile Lupu, în care aşează ca strămeş pe Neculai Coci aga. V. G. Ungureanu, Mănăstirea Pionul sau Schitul Hangul şi Ruinele Palatului Cnejilor Cantacuzini în Anuarul liceului de băcţi din Piatra-Neamţ, pe anul 1933/4 la pag. 7 a extrasului. i> A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. XIX. www.digibuc.ro 2 FRANZ BAB1NGER 138 Această inscripţie cu text şi caractere slavone este în original următoarea: f C-KH HiK-kA(PHHIV^ • CTiTKOpH . (14Hk . A$fl$Ak . )fJTMAHk . H Il'hpkK'h- AAKk . CSMABCKH . CHHk KOMH . H n«AP82KHI [(]r0 . T$A<>CKA . t AMf Kli lflH[CK<>]nHI]) . WTp'kX'SajYH 2 *) . KAX3. p. AH [f] Adică în româneşte: « Această nebedemiţâ a făcut-o Dumnealui Lupu, hatman şi pârcălab al Sucevii, fiul lui Cocii, cu soţia lui Tudosca, fi au dat-o la Episcopia din târgul Huşi la anul 7138 ( — 1629-30) ». Celălalt obiect, un potir de argint suflat cu aur (fig. 2), poartă în jurul paharului pe 3 rânduri, o inscripţie gravată iarăşi cu text şi caractere slavone şi care în original este următoarea: t C-kH , flOTHp . C-kTBOpH . A8n&l . KOmY . KfA . A8C>PhYB . H KN'krYN'k . iro. T^Accta . h AM‘ • "X • . u,pKOK . f ao • TivprS . kacaSio , iH?[f] . ict . AMT9J( • MOHACTHpfH . 38rpAK8A8H . A« . c[Kl]’rA . rOpd . f H A«Kf . (CT . XPAAt . c[Kt]T[a]ro . kiahkoaiSmihhka . rtwprYt. k . a^to. x3p . a,a . Va să zică în româneşte: «Acest potir l-a făcut Lupu Coci vel-vomic cu jupâneasa lui Tudosca şi l-a dat bisericii de lângă târgul Vaslui, metoc al mănăstirii Zugrafului din Sfântul Munte, unde este hramul sfântuluimareluimucenic Gheorghe, în anuly 139 (—1630-31) 8)» Inscripţia acestui potir este de mult cunoscută — ceea ce a scăpat din vedere Sfinţiei Sale,— fiind publicată de d-1 N. I o r g a în voi. XVI dintr’ale sale Studii şi Documente 4 * *),— în slavoneşte şi româneşte. Ea merită să fie luată puţin în seamă. *) Correxi loco «ih[ck«]iiHi. *) Loco um. Tpkra j^SuiTh. ’) Fotografiile ambelor obiecte le datoresc amabilităţii d-lor Păr. Aurel V. Ursicescu (Huşi) şi Arh. Ştefan Balş (Bucureşti). Pe această cale le ex- prim sincerele mele mulţumiri. 4) V. N. Iorga, Studii şi Documente, voi. XVI (Bucureşti, 1909), p. 42° a. Pentru aceasta vezi şi Ioan C. Filitti, in ziarul Mişcarea, anul XXVIII, Nr. 1661 din 26.XI.1936, p. 2: Iarăşi Vacile Lupu Coci. www.digibuc.ro 139 ORIGINEA LUI VASILE LUPU 3 Tratând despre inscripţia de pe pocal, d-1 N. I o r g a * *) s’a preocupat şi de biserica despre care e vorba aci. Potrivit textului, nu există nicio îndoială că biserica din Vaslui, luată în consideraţie acum, a fost un metoc al mănăstirii bulgare Z o g r a f u dela Muntele Athos. Mănăstirea aceasta este în fiinţă si azi ca una din cele douăzeci ale Sf. Munte, fiind închinată Sft.-lui Gheorghe. Ea ne este bine cunoscută nu numai prin manuscrisele-i preţioase —107 la număr —, dar mai ales datorită nenumăratelor metocuri primite dela întemeierea ei în anul 1280 şi mai cu seamă în urma restaurării (1502). Aşa dar şi biserica din Vaslui aparţinea acestei mănăstiri ca metoc. Cu toate acestea, nu poate să fie vorba de acelaş sfânt lăcaş, care trebue să fi fost zidit cel mai de vreme în vara lui 7143 (5 August 1635) —prin urmare 4 ani mai târziu decât este datat potirul —, construită pe locul curţilor pără- site şi ruinate ale lui Ş t e f a n-V odă din Vaslui, de către V a s i 1 e Lup u,— care între timp devenise Domn al Mol- dovei. Astfel, este acea biserică, a cărei întemeiere ne e cuno- scută prin ciudata scrisoare a lui Vasile Lupu către cel de al doilea logofăt al lui, Racoviţă Ceha n,— publicată de d-1 Alexandru Lapedatu 2). Mai mult, avem aici bi- serica unei mănăstiri, a cărei întemeiere o cunoaştem precis dintr’un suret din Iaşi din 5 August 1631 (7139), în care întăreşte şi miluieşte Moise Movilă-Vodă mănăstirea Sft. Gheorghe de lângă Vaslui, zidită de Lupul, vel-vornicul de Ţara-de-sus, pe Lipovăţ, la Corbul, şi închinată mănăstirii Zografu din Athos cu vii, livezi şi priseci3). *) Cf. Nicolae Iorga, Studii şi Documente, voi. XVI (Bucureşti, 1909), p. 420, unde autorul crede că este vorba de biserica Sf, Gheorghe Zograful de lângă târgul Vaslui fundată de către Vasile Lupu. Despre ea vorbeşte d-1 Ale x. Lapedatu, in Btdetinul Comisiunii Monumentelor Istorice, voi. I (Bucureşti, 1908), pp. 47—48. *) Această biserică trebue să se fi zidit cel mai devreme in vara lui 7143 (1635) in Vaslui. Dar unde s’a ridicat şi când, nu reiese din scrisoarea lui Vasile Lupu către Racoviţă Cehan, publicată de d-1 Al. Lapedatu, in Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, voi. I (Bucureşti, 1908), p. 47 s. a) Intr’acest document este vorba de sfânta mănăstire de lângă târgul Vasluiului unde iaste hramul sfântului marelui mucenic şi purtător de biruinţă al lui Hristos Gkeorgkie, care aceea sfântă mănăstire o au zidit al nostru cinstit şi credincios boeriu Lupul Vel-Vornic al Ţerii-de-Sus şi o au dat-o şi au închinat-o la sfântul Munte Atos. Cf. G h. G hi bă ne seu, Vasluiul, Studii şi documente (Iaşi- 1926 = Surete şi Izvoade, voi. XV), (pp. 7a—74. Această mănăstire g Corbului ce se chiamă si* www.digibuc.ro 4 FRANZ BABINGER 140 Exceptând faptul că aceste inscripţii ne îngăduesc să-l aflăm pe Vasile Lupu ca hatman şi pârcălab în Suceava în anul 1629-30 (7138), iar în anul următor ca mare-vomic al Ţării- de-Jos, ele dau şi prilejul unor cercetări mai temeinice, deoarece par să dea numele de familie al viitorului dom- nitor, în afară de numele lui propriu. Intenţionat spun: par să le dea, deoarece se va dovedi că lucrul acesta nu se poate constata cu acea siguranţă, pe care o are Păr. Aurel V. Ursăcescu. Izbitor e faptul că odată e vorba de Lupu, fiul lui Cocii, iar altădată doar de un Lupu Cocii. Problema ar fi uşor de rezolvit, dacă n’am şti din inscripţia bisericii Stelea — publicată în mod ireproşabil de d-1 P. P. Panaitescu* 1) — că tatăl lui Lupu se numea N i c o 1 a e. Potrivit cesteilalte inscripţii, ar însemna că tatăl lui Lupu s’ar chema tocmai Cocii. Dar ce fel de nume este acesta, se va cerceta de îndată mai de aproape. Cocii (Koci), în ortografia albaneză de azi K o 9 i, este un nume de mângâiere (hypokoristikon), adică dimi- nutiv, alcătuit după toate normele albaneze 2). Astfel de hypokoristika se găsesc în număr mare în limba aceasta, ca de pildă M i 9 i, adică Dimitrie şi Eftimie, N o 9 i -= Anton, Nu9i==Naum, N d r i 9 (formă nedeter- minată, de aceea fără -i) pentru Andrei, Ni90 Nico- 1 a e, şi a.m.d. K o 6 o, K09, Ko9i nu-s altceva decât diminutivul pentru Constantin3). [Terminaţia -o nu face nicio deosebire, căci pe lângă G j e r g j o apare şi G j e r g j i, Gjergj ca diminutiv desmierdător pentru la Zugravi (v. ibidem, p. 93) e pomenită apoi de mai multe ori. Mănăstirea Zografu de la Muntele Athoa stăpânea, în jurul Vasluiului, mai multe metocuri cum, de pildă, mănăstirea Uspenia (v. Gb. Gbibănescu, Surete şi Izvoade, voi. IV, Iaşi 1908, p. 13). 1) V. Petre P. Panaitescu, Biserica Stelea din Târgovişte. Note istorice, in Revista Istorică Română, voi. V şi VI (Bucureşti 1937), p. 388—393, ca şi F. B a- b i n g e r, Originea şi sfârşitul lui Vasile Lupu (Bucureşti, 1936), p. 10, nota 2. *) D-1 Norbert Jokl (Viena), o autoritate distinsă în limba albaneza, mă face atent în modul cel mai prietenos asupra lucrării lui S p. R. Dine, Valet e detit (Sofia, 1908), p, 786 ss., unde sunt tratate aceste hypokoristika albaneze. a) Ca diminutiv pentru Constantin, Ko£a se găseşte în mod curent în tot sud- estul Europei, cum de exemplu în limbile sârbo-croată şi bulgară. După cum ma informează în mod amabil d-1 Dem. Russo, la Grecii din Tracia şi Constan- tinopol se găseşte ca diminutiv pentru Constantin, şi Kdtsos (Kcbroog). V. Ath. Cb- Boutoura, Tâ veo-iUrjanâ âvâjxara (Atena, 1912), p. 74 u, www.digibuc.ro ORIGINEA LUI VASILE LUPU 5 141 Gheorghe] Este exact că poartă acelaş nume cunoscutul «Montesquieu al Osmanliilor )>,— cum îl nu- meşte aşa de bine J. v. H a m m e r-P u r g s t a 11—, Mus- t a f ă Koc i-B e g, original din Korca (în sud-estul Albaniei). Numele acesta probabil este albanez şi însem- nează «cel r o ş u » 1). In cazul nostru, trebue să acceptăm cu certitudine că numele Cocii din ambele inscripţii n’are nimic de a face cu aceasta. O dovedeşte cel mai bine faptul că numele Cocea, Cociu, etc., sunt obişnuite şi astăzi în România 2),— lucru care ne apropie înainte de toate de presupunerea exprimată de d-1 Ioan C. F i 1 i 11 i, în ceea ce priveşte originea lui Vasile Lupu. Intr’un articol Tatăl şi bunicul lui Vasile Lupu 3), d-sa a fost de părere că N i c o 1 a e, tatăl lui Lup u, ar fi fost un fiu al acelui vel-postelnic Coci, care apare în timpul lui Mihai Vitea- zul în Consiliul de Stat al domnitorului. Datorită amabili- tăţii d-lui Gheorghe D. Fior eseu — care nu s’a dat în lături dela anevoioasa trudă de a stabili numele înalţilor demnitari ai divanului Domnilor munteni,— s’au putut con- stata cu uşurinţă următoarele: Dela 7 Decembrie 1593, aşa dar de îndată ce s’a urcat pe tron Mihai Viteazul, apare un Coci în Consiliul lui de Stat. Cu o întrerupere mică între Iulie şi Noembrie 1594, acesta rămase în dregătoria lui până la 19 Mai 1595 —adică puţin înainte de lupta dela Călugă- reni — şi-l întâlnim sub numele: Cuci, Cocea, C u c e a, Coci, Coce. In preajma ultimei date pomenite, el dis- pare şi e probabil că şi-a pierdut vieaţa în războiul cu Turcii. Acel vel-postelnic trebue să fi fost bunicul lui Vasile Lupu — după cum e de părere d-1 Ioan C. F i 1 i 11 i —, în timp ce d-1 Nicolae I o r g a 4) se întreabă, — într’o discuţie asupra l) Cf. F. Babinger, Die Geschichtsschreiber der Osmanen und ihre Werke (Leipzig, 1937), pp. 184 ss. şi 314 s., ca şi acelaşi în Encyclopidie de l'Islam, voi. III sub cuvântul Ko£i-Beg. *) Aci e vorba de nişte nume străine, aşa dar nu româneşti, deoarece, după G. P a s c u, Safirele româneşti (Bucureşti, 1916), p. 374 s., sufixul -ce şi -ciu nu se găsesc în româneşte, fiind privite de autor ca împrumuturi din bulgară. 3 V. Ioan C. Filitti, Câteva documente (Bucureşti, 1936), p, 19. Arti- colul apăruse anterior în gazeta Mişcarea, anul XXVIII (Bucureşti, 1936), din 33 IX.1936. *) Cf, N, lor ga, în Revista Istorică, anul XXII (Bucureşti, 1936), p. 37a. www.digibuc.ro 6 FRANZ BABINGER 142 articolului respectiv, — de ce d-1 F i 1 i 11 i nu vroeşte să-l privească drept tatăl. îmi îngădui să-mi exprim părerea că ambele afirmaţii nu sunt tocmai potrivite. In ceea ce priveşte întrebarea d-lui Nicolae Iorga, d-1 Filitti a dat răspunsul la ea prin- tr’o notiţă posterioarăx): tatăl lui Lupu s’a numit doară Nicolae. Cred că ar trebui să privim chestiunea dintr’alt punct de vedere. Dacă se examinează mai de aproape bună- oară demnitarii divanului lui Mihai Viteazul, nu se găseşte niciunul măcar, care să fie scris cu numele lui de fami- lie. Pentru a alege ca exemplu ultimul document cu numele marelui postelnic Cocii, din 15 Martie 1595—făcut cunoscut nu de mult de d-1 Grigore N a n d r i ş 2) —, apare între mărturile domneşti un M i t r e a, marele [vornic], un Pangratie vistierul, un Dumitrachi spătarul, un Pană comisul, un Sârbul stolnicul, un Manta pahar- nicul, un Andrei marele logofăt, şi, în cele din urmă, un jupân Cucea marele postelnic. Cum se vede, numai numiri de botez, niciunul de familie. Lipseşte motivul să putem accepta că numele Cucea ar fi de familie, ca fiind o singură excepţie în lista demnitarilor. Aşa dar, lucrurile stau astfel cum s’a spus mai sus: Cucea, Cocea, Coce, Coci, Cocii, nu-s altceva decât hypokoristika pentru Constantin. Cred că astfel s’a numit marele postelnic, ca şi mulţi alţii. Nu avem, deci, de ce să punem pe acest Cocii, Cocea, etc., în vreo legătură cu numele de pe ambele inscripţii, cu atât mai mult cu cât se ştie că Vasile Lupu a văzut lumina zilei în 1597 în Arbănaşii de lângă Razgrad (Bul- garia). Că tatăl său a trecut peste Dunăre în Muntenia pe timpul lui Radu M i h n e a şi s’a aşezat la Târgovişte, aceasta spune ceva. Dar pe atunci vel-postelnicul Cocea nu mai era de mult printre cei vii. Se naşte întrebarea: cum de ajunge Vasile Lupu să se numească *) Şi anume în jurnalul Mişcarea, anul XXVIII (Bucureşti, 1936), Nr. 1661 din 26.XI.1936: Iarăşi Vasile Lupu Coci. !) Gr. Nandriş, Documente româneşti în limba slavă din mănăstirile Muntelui Athos 1372—1658 (Bucureşti, 1937), PP- 80— 81, www.digibuc.ro 143 ORIGINEA LUI VASILE LUPU 7 fiul lui Cocii? Aici îşi poate face loc doar o singură presupunere. In ambele pomelnice — al căror cuprins l-am examinat, în parte, altădată1), — figurează un Costea, res- pectiv Constantin, printre cei morţi. Poate că acest Constantin a fost bunicul lui Vasile Lupu şi poate la el se referă Cocii din inscripţii2). In orice caz, însă, nu trebue văzut într’aceasta un nume de familie, care nu va fi existat de loc pe atunci, cel puţin în cercurile din care se trăgea Vasile Lupu3). Aşa dar, dacă vrem să fim prevăzători, nu putem scoate o concluzie privitor la originea lui Vasile Lupu, din acest nume, aşa cum a făcut-o Sfinţia-Sa Părintele Aurel V. Ursăcescu, cum că numele de fami- lie Cod ne arată destul de lămurit că el a fost de origină Aromân fi nu Grec. Ştiinţa serioasă trebue să se ferească de deducţiuni pripite, pentru care lucru suntem siliţi să încheiem — adhuc sub judice lis est. *) V. F. B a b i n g e r, Originea şi sfârşitul lui Vasile Lupu (Bucureşti, 1936), pp. 7—8. *) Şi socrul lui Vasile Lupu, Constantin B u c i o c, avea acest nume. *) Cu numele de familie albaneze din timpurile de sigur mai vechi, se ocupă pe scurt — dar şi ca singurul — C. J. J i r e 6 e k, Die Romanen in den Stădten Dalmatiens, în Denkschriften der kais. Ăkadentie der Wiss., phil.-hist. Klasse, voi. 48, (Viena, 1901), p. 42 s. Potrivit acestui studiu, cel puţin în sec. al XV-lea, Albanezul avea de regulă două nume: primul este mai adesea numele de botez creştin, în mai puţine cazuri vechi sau naţional, al doilea, nomen gentile, de cele mai multe ori numele unui sat ori al unui trib. Este un vechiu obiceiu la ortodocşi de a purta numele după bunic ori vreun strămoş mai depărtat şi nu după tată. Să ne gândim la Greci la Comneni, Angeli şi Paleologi, la Sârbi la mulţii Uroşi, la Albanezi la Mataragas şi Spathas. www.digibuc.ro APENDICE CARIERA LUI VASILE LUPU ÎNAINTE DE DOMNIA SA IN MOLDOVA Despre vieaţa şi activitatea lui Vasile Lupu înainte de domnia sa în Moldova (io Mai 1634; v. Hurmuzaki, Documente, XV, 2, pp. 1002 şi 1003) suntem informaţi într’un mod insuficient. Că încă în 1616, în vârstă de 19 anix), se găsea în preajma lui Radu Mihnea, şi că a luat parte la uci- derea spătarului Leca» 0 Ştim dintr’un document publicat de d-1 I. C. F i- 1 i 11 i1 2 *). Că în timpul lui Gaşpar G r a ţ i a n i (1619—1620) avea func- ţiunea de mare-vistiernic, aceasta ne-o arată Miron C o s t i n (cf. Letopiseţele, I, p. 269)®). In acest an cade şi căsătoria lui cu Tudosca, fiica bogatului şi puternicului vel-'y ornic al Ţării-de-Jos, Costea B u c i o c (asasinat în Septemvrie, 1620). Pe la 1625 pare să fi ocupat demnitatea de al doilea logofăt4 *). La 25 Mai 1627 (7135), deci tocmai sub Miron Bar- novschi-Vodă, apare în slujba de c u p a r, slujbă pe care a mai avut-o şi în anul următor 6). In preajma acestui timp, anume în vara lui 1627, 1) Şi astăzi mai sunt de părere că Vasile Lupu a venit pe lume în 1597, deşi, în interesantul său raport din 20.VIII.1643 Vom Moldauischen Wayuoda Lupulo (v. Hurmuzaki, Documente, IV, I, p. 872, Bucureşti, 1882), Residentul imperial Johann Rudolf v. Schmidt îl caracterizează ca o lange ansehnliche Persohn, auch starckher Natur, şi îi dă 50 de ani. Joh. Rud. v. Schmidt îl văzuse pe Vasile Lupu în Stambul, dar preţuirea vârstei nu poate fi decât aproximativă. V. şi I. T a- noviceanu, Resturnarea lui Vasile Lupu, în Analele Academiei Române, seria II, tom. 24, Memoriile Secţ. Istorice (Bucureşti, 1902), p. 128, nota 3. *) Cf. Ion C. F i 1 i 11 i, Un document despre Leca spătarul ucis în anul 1616, în Arhivele Olteniei, anul XII (Craiova, 1933), p. 477, retipărit în colecţia Cercetări fi Documente privitoare la Istoria Principatelor Române (Bucureşti, 1935), PP- >5—16. *) V. Gh. Ghibănescu, Divanurile domneşti din Moldova şi Muntenia în sec. XVII în Arhiva, voi. XXVI (Iaşi, 1915/6), p. 165 (1620). *) V. N. I o r g a, Vasile Lupu ca următor al împăraţilor de răsărit, etc., în Ana- lele Academiei Române, tom. XXXVI (Bucureşti, 1914), p. 209 şi Gh. Ghibă- nescu, Divanurile domneşti etc., p. 168, în care, în 1623, Lupu ap are ca treti logofăt. 6) Cf. Gh. Ghibănescu, Ispisoace şi Zapise, voi. I (Iaşi, 1907), partea II, pp. 187 şi 794. Că aici nu poate fi vorba decât de Vasile Lupu, aceasta reiese lămurit din cuvintele Lupul cupariul cu fratele său Gavril. Documentele sunt datate 25 Mai 1627 şi 6 Martie 1628. In acest timp, prin urmare aproape un an, Vasile Lupu trebue să fi fost cupar. Mai vezi şi Gh, Ghibănescu, Surete şi Izvoade, XXI (Iaşi, 1929), pp. 18 şi 19. www.digibuc.ro ORIGINEA LUI VASILE LUPU 9 145 trebue să fi obţinut, pentru prima dată, funcţia de vel-vornic1). O căpătase în timpul lui Miron Barnovschi-Vodă (Ianuarie 1626— Iulie 1629), cum ne-o confirmă tot Miron Costin (v. Letopiseţele, I, pp. 295—296). Se pare că pe vremea noului domnitor a fost trimis la Suceava ca hatman şi pârcălab, după cum arată inscripţia de pe epigo- naţiu (7138 = 1629—163a)1 *). Şi în anul următor — cum dovedeşte inscripţia de pe potir — trebue să fi fost înaintat din nou ca vel-vornic. Potrivit afirmaţiei lămurite a suretului de pe un ispisoc vechiu sârbesc dela Moise Movilă-Voevod din Iaşi (5 August, 1631—7139), dat Mănăstirii Corbului de lângă Vaslui, Lupu era donatorul potirului: Lupu vel-vornic al Ţerii- de-Sus s). Mai ştim din mai multe zapise din acest an că, pe atunci (7139 = 1631—1632), funcţionau doi mari-vornici în Moldova cu numele Lupu 4 5). Amândoi apar, bunăoară, într’un document din 29 Martie 1631, a cărui parte dela urmă este reprodusă alăturat dimpreună cu iscăli- turile demnitarilor (pl. 2). Acolo apare un Lupul, dvornicul de Ţara-dc-Sus, însuşi Vasile Lupu, Domnitorul de mai târziu, şi un Lupu, vornicul cel mare de Ţara-de-Gios s). Este sigur că aceasta stare de lucruri exista încă dela 8 1) Cf. T. Codrescu, Uricariul, voi. V (Iaşi, 1862), p. 385: Suret de la Miron Barnovschi-Vodă din 7135 (= 1627), Februarie, 23. După Gh. G h i b ă- nescu, Divanurile domneşti etc., p, 172, apare Lupu încă în 1626 ca vel- vornic al Ţării-de-Sus. V. şip. 173 (1627), 1628 este pomenit cavel- vistiernic {ibidem, p. 173). 2) Cf. şi Gh. Ghibănescu, Divanurile domneşti etc., p. 175 (1630) şi Ioan Antonovici, Fiaţii Gheorghie şi Neculai Roşca-Codrianu (Bârlad 1908), p. 4 (document din Iaşi, 7138 = 1630, Martie 24). t s) V. Gh. Ghibănescu, Vasluiul, Studii şi documente (Iaşi, 1926 = Surele şi Izvoade, voi. XV), pp. 72—74 şi mai jos, p. 3. *) V. şi Uricariul, voi II (Bucureşti 1852), p. 5° şi voi. XVIII (Iaşi 1892), p. 398 resp. 400. 5) După Gh. Ghibănescu, Divanurile domneşti etc., p. 175 Şi 227 acest vel-vornicu al Ţării-de-Jos este Lupu Habeşescul (Habăşescul). Şi el nu poate să fi fost mult timp în funcţiune, căci, la 12 Iunie (7139?), se iscăleşte în Iaşi biv vel-vornic (şi anume, al Ţării-de-Ios, cum se desprinde clar din textul documentului). Pe acest act, tipărit de Gh. Ghibănescu într’ale sale Ispisoace şi Izvoade, voi. II, I (Iaşi, 1909), p. 69; se vede o pecete cu iniţialele L. T. şi un vultur cu aripi întinse. Ce însemnează L[upu\ T., rămâne ceva nelămurit. Dacă acest biv vel-vornic din anul 1631 este acelaş ca cel din anul 1629, iată o cheste nelămurită Gh. Ghibănescu, Surete şi Izvoade, voi. I (Iaşi, 1907), p. 230, I (repetat, de altfel în voi. V, Iaşi, 1908, p. 276) reproduce un document în care, la 16.III.7137 = 1629, este vorba de un pan Lupul biv vel-dvornic Pârcălab de Keamţ. Intr’un document fără văleat (după 7142?), publicat ibidem, voi. IV (Iaşi, 1908), p. 78 şi repetat în voi. V (Iaşi, 1908), p. 84, apar Gheorghie, feciorul Lupului vornicului şi M a r i a aşijderea fata dumisale vornicului Lupului — şi despre mama lor este vorba numai ca maica noastră vortnceasca. Gh. Ghibănescu, loc. cit., voi. V, p. 276, este de părere privitor la acest biv vel- vornic că n u a fost Vasile Lupu, fostul domn. Pentru acest biv vel-vornic, v. şi Gh. Ghibănescu, op. cit., voi. II (Iaşi, 1907), pp. 230, 232, 366. Trebue constatat dacă un Lupu vel-vornic al Ţării-de-jos, care după Gh. Ghibă- nescu, Divanurile domneşti etc., p. 225 şi 227 apare în anii 1632 şi 1633, este într’adevăr acelaş Habeşescul, www.digibuc.ro IO FRANZ BABINGER 146 Aprilie 1631; totuşi, trebue să fi durat numai scurt timp. Căci, atunci când Alexandru al Vl-lea 11 i a ş obţinu, pentru a doua oară, domnia în Moldova (Noemvrie, 1631), Lupu nu mai era în funcţiune, ci se afla într’o seamă de boieri cari protestau împotriva numirii acestui Domn, ducându-se la Ţarigrad spre a-şi face tânguirea lor (cf. Letopiseţe, I, p. 263). Vasile Lupu însă, trebue să fi ajuns după aceea din nou în Moldova, deoarece când, la 2 Iulie 1633, Moise Movilâ-Vodă smulse din nou domnia Mol- dovei, vru să pună mâna pe rivalul său primejdios; dar Lupu trecea Du- nărea şi scăpa la Ţarigrad. Acolo se bucura de deosebita graţie a Vizirului Abiza-Paşa1) (executat la 24 August 1634), pe care probabil l-a în» soţit în Moldova, în Decemvrie 1633, în campania lui împotriva Poloniei şi care, în cele din urmă, l-a numit în scaunul Moldovei în locul lui Moise Movilă-Vodâ, mazilit în Aprilie 1634. * 2 *) Cf. N. Iorga, Studii şi Documente, voi. IV (Bucureşti, 1902), p. CLXXI, nota I. Documentul se găseşte sub Doc. 61/XLII în posesiunea Academiei Române. Ambii mari-vornici apar la 8 Aprilie 1631 şi 1 Mai 1631 în două documente, pu- blicate de Gh. Ghibănescu, Surete şi Izvoade, voi. II (Iaşi, 1907), pp. 161 Ş» 359- 2) V. H u r m u z a k i, Documente, XV, 2 (Bucureşti, 1913), p. 999 s., din care reiese că Abăza Paşa se afla la Brăila la începutul lui Decemvrie 1633. Interesant este raportul unguresc reprodus; ibidem, p. 1055, care arată că la suirea lui pe tron, Vasile Lupu se pretindea fiul lui Aron-VodS. In mod eronat, el este numit âici fostul Lupu Mehedinţi, deci confundat cu răsculqtql muntean, www.digibuc.ro sa Franz Babinger, Originea lui Vasile Lupu Planşa I. A. R. Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III, Tom XIX, www.digibuc.ro A. R.— Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. XIX. Iscăliturile şi peceţile celor doi mari vornici Lupu. (Doc. 61/XLII Academiei Române) NEAMUL LUI VASILE LUPU Constantin (Cocii) ? = Ecaterina Neculai vel-agă In Muntenia, îngropat în bis. Stelea din Târgovişte = Irina Gheorghe hatmanul t Oradea Mare, în robie, în închisoare = I. Maria, f 18.X.1648 îngropată Bozien'-Balş . (Roman) “ II. Aniţa Marga t C-pol. Dumitraşcu Iarali vel clucer Lupu (Vasile-Vodâ) n. cc. 1597 la Arbănaşi (Bulgaria) t IV.1661 la C-pol. = I. 1618, Tudosca Bucioc t 1638 — II. 1639, Ecaterina (cercheza) Maricuţa t C-pol Gavril hatmanul — Ileana Maricuţa Aniţa I linca Neculai [Başotă ?] = Alexandru = Gheorghe vameşul Ruset beizade Ursachi vel vistiernic Zoiţa Ioan Maria Ruxandra Voevod t 5- I 1661 (1667?) f 1686 la Neamţ t XI. 1640 la Liov, îngropată în = 1.IX.1652 la C-pol. biserica Sf. Treime Timuş Hmelnicki din Stuck f 16.X.1653 la = 5.II.1645 Suceava cu Cneazul JanuRzUI! Radziwilt (t 31.XII.r655 1“ Tykocin) Ştefan Voevod n. 1640 f 29.IX.1661 la Luceni Ştefan f holtei, otrăvit de Gheorghe Ştefan-Vodă Fiică Radu Neculai = Andreiaş f holtei, otrăvit de Abăza vel medelnicer Gheorghe Ştefan-Vodă *= (?) Caterina Cantacuzino, fiica lui Toderaşcu vel Spătar. www.digibuc.ro O CRONICA MUNTEANA IN GRECEŞTE PENTRU SECOLUL AL XV-LEA DE NICOLAE IORGA MEMBRU AL ACADEMIEI ROMANE Şedinţa dtla 5 Fevruarie 1937 Intre cronicile străine din Apus care ni dau informaţii preţioase asupra epocii lui Ştefan-cel-Mare, pe lângă con- tribuţia italiană a Analelor lui Malipiero şi lui Magno, se află şi Chronicon Austriacum al lui Iacob Unrest1), găsit de Ioan Bogdan şi comunicat mie, care am publicat părţile ce ne privesc în Acte şi fragmente, III, p. 96 şi următoarele. Notele despre luptele Românilor încep cu anul 1475. Se arată foarte amănunţit campania nenorocită a Turcilor în Moldova şi marea biruinţă a lui Ştefan-cel-Mare, se trece, după o lungă întrerupere, la năvălirea Sultanului Mohammed în anul următor, nu se uită restabilirea lui Vlad Ţepeş în moştenirea lui, se dă ceva despre lupta cu Turcii în Câmpul Pânii la 1479 şi se ajunge la războiul lui Ştefan cu Ioan- Albert, regele Poloniei. Ici şi colo sânt încurcături, fireşte, dar în general ştirile sânt neobişnuit de bune. De unde le-a luat acest «teolog şi preot din Carintia», cum se intitulează? Pentru lupta de la Vasluiu, din chiar scrisoarea de biruinţă a lui Ştefan, pe care o citează şi o resumă; pentru rest, el nu arată de unde şi-a cules ştirile. *) *) Iacobi Unrest, theologi et sacerdotis carinthiaci Chronicon Austriacum, în Simon-Fred. Hahn, Collectio Monumentorum vetirum et recentium ineditorum, I, Braunschweig, 1724, 13 A, R,— Memoriile Secţiunii Istorice, Seria III, Tom, XIX. www.digibuc.ro 2 NICOLAE IORGA 148 Observând de aproape forma în care se presintă unele nume, se poate bănui, dacă nu caracterul izvorului său, măcar limba în care el era scris. Astfel, de la început, numele Domnului muntean, care, în deosebire de orice altă povestire, e arătat, de şi fost duş- man, ca acela care a înştiinţat pe vecinul moldovean că vin asupra lui Turcii, cari i-au dat lui ordin de a-i întovărăşi, e redat ca « Wasser-Weyda ». Când, acum patruzeci de ani în capăt, tipăriam acest text, mă întrebam dacă e vorba de Băsărabă-Vodă, adecă fireşte « cel Mare », « cel Bătrân », zis Laiotă, adecă « Negrul » (de la laiu; cf. laie, bucâlaie din Mioriţa, şi laia Ţiganilor), iar, cum acesta n’a venit cu Turcii, dacă n’ar fi de căutat alături, şi emiteam părerea, cu totul neadmisibilă, date fiind împrejurările, că s’ar fi dat drumul de la Buda, unde era reţinut de mult, lui Ţepeş, pentru ca să ajute pe vechiul său adversar, ajuns la o aşa de mare strâmtoare. E sigur că vestea, care se poate primi, cronicarul a vrut să o atribuie lui Băsă- rabă sau Basarab. Dar, în afară de aplecarea, la Unrest, de a găsi un sens în limba sa germană acestui nume aşa de exotic şi neîntâlnit în cercul cunoştinţilor sale, el avea înainte un text în care B avea valoarea de B, ceea ce înseamnă dar unul cirilic sau unul grecesc. « Wasser-Weyda » recomandă lui Ştefan să se aşeze într’o pădure, şi el, Domnul muntean, va găsi mijlocul să se reu- nească acolo cu trupele lui (dar textul e confus şi nu se poate lămuri pe deplin). Ştefan urmează întocmai, şi nu se uită nici arderea, pustiirea ţerii în calea oştilor turceşti. Băsărabă trece la Ştefan, lucru care nu se arată nicăiri — dar nu tre- buie să se uite că n’avem o cronică munteană şi că pentru Moldoveni nu era neapărat de nevoie să se noteze serviciul făcut de fraţii lor; şi, apoi, e greu de admis ca beglerbegul kumeliei să nu fi cerut o participare a Muntenilor, socotiţi ca nişte credincioşi tributari. NecorCSpuiizătoare cu totul e numai pomenirea unui «munte» în aceste locuri. «Turcii cari voiau să fugă, nu puteau trece de munte şi trebuia ca iarăşi să se întoarcă în şes, şi acolo erau ucişi.» Şi înnecarea www.digibuc.ro 149 O CRONICĂ MUNTEANĂ ÎN GRECEŞTE PENTRU SECOLUL AL XV-LEA 3 multor Turci într’o « apă », a carii ghiaţă se rupe de greutatea lor », e însemnată apoi. Toate lucruri pe care nu le dă Ştefan, a cărui scrisoare e apoi singura sorginte pentru povestitorul german. Ce vine pe urmă e cu totul neaşteptat. In Ţara-Româ- nească a lui«Wasser-Weyda », care e «servitorul regelui Unga- riei », vine, cu 8.000 de călări, un Voevod turcesc », adecă un pretendent la tron. El poartă înaintea lui două steaguri albe cu o cruce roşie pe dânsele şi o cruce de argint pe suliţă, «cum se duce înaintea unui patriarh», cruce grea de două mărci de argint. Năvălitorul se dă drept un creştin,— aceasta se spune anume. Astfel el înşeală lumea, până într’atâta, încât 6.000 de oameni trec la el, care ar fi vrut să-i si scoată din tară. Atunci, urmează povestirea, Băsărabă bate pe râvnitorul Scaunului său şi-i iea steagurile şi «securile (Kupey) şi săbii si scuturi si cai si trâmbiţe » pe care le trimete la Buda. Aici se adauge şi o informaţie austriacă: scutul, Tartschen, a lui e trimes de un Vistier al regelui Matiaş, Hans Ernst, vre-un Sas sau vre-un German din Burgenland, lui Sigismund de Weispriach, din acele părţi austriace de unde e şi auto- rul însuşi. Se dă şi data pentru această luptă pe care, ca să-i aflu rostul, o aşezam, în Istoria lui Ştefan-cel-Marex), îndată după cea de la Vasluiu a lui Ştefan-cel-Mare cu Turcii. Aici însă se spune lămurit că a fost patrusprezece zile după Epifanie, adecă îndată după biruinţa moldovenească. Se spusese de Unrest că «Voevodul turcesc» a fost tăiat de Băsărabă « cu însăşi mâna sa », cum era obiceiul mai ales în tristul secol al XVI-lea, aşa de umilitor pentru Munteni. Dar iată că la altă dată, patrusprezece zile după « Lichtmess » a Germanilor, adecă la 16 Februar, la distanţă de o lună de la întâia biruinţă, haben die Wayda selbs zu Stuckhen gehackt, «ar fi tăiat (Turcii) pe însuşi Voevodul în bucăţi», ceia ce e, fireşte, o înţelegere greşită a textului, Băsărabă mai având, multă vreme, o carieră domnească. Ar fi deci repetarea tăierii « Voevodului turcesc », şi s’ar putea crede că *) p. 159. X3* www.digibuc.ro 4 NICOLAE IORGA ISO acesta, al cărui nume nu-1 cunoaştem, trimes de beglerbegul Soliman în retragerea sa, a fost biruit în Ianuar, iar în Fe- bruar prins şi decapitat. Explicaţia pe care o încercasem în 1897 a) cade. Nu trebue scăpat din vedere că, precum o însemnam în Istoria lui Ştefan-cel-Mare, p. 331, nota 159, aceiaşi veste că «Băsărabă-cel-Bătrân» a scăpat de împresurarea de către Turci şi că s’a luptat cu ei se află în importanta scrisoare de la Turda, pe care a publicat-o regretatul Ioan Bianu, în Columna lui Troian, VII, pp. 423-4, şi care a întrat şi în colecţia ungu- rească Acta Extera, VII, pp. 229—30. Oricum, menţiunea Patriarhului e cu totul nepotrivită la un Apusean; ea trimete la o informaţie ortodoxă şi anume de la ortodoxi cari aveau Patriarhul, adecă de la Greci. Urmează la Unrest menţiunea luptei despotului, care tre- buie să fie, nu Ştefan, cum credeam odinioară, ci Vuc, pre- cum reiese din informaţia nouă comunicată în articolul mieu din Convorbiri Literare, Lucruri nouă despre Vlad Ţepeş. Ştefan-cel-Mare ar fi trecut, ceia ce nu e cu neputinţă, Dună- rea şi şi-ar fi răsplătit contra Turcilor cu jaf şi măcel, «tineri şi bătrâni laolaltă », în teritoriul lor. In campania împărătească din 1476 ştirile sânt puţine, dar felul de presintare e exact. Se arată retragerea lui Ştefan şi unirea sa cu Dracul-Vodă, Trackhel-Weyda, cu despotul şi cu Iacşici, ruda lui Brancovici, explicându-se că aceştia erau « doi domni izgoniţi de Turci din ţerile şi stăpânirile lor ». La întors, el află şase cete de Turci «la o apă care curge prin Moldova»: e avută în vedere de sigur Dunărea. Şi, ca un necunoscător al locurilor, dar după un bun izvor, se adauge că Turcii învinşi, cari scăpară de înnec, « se retraseră într’o cetate aşezată aproape de cetatea ce se chiamă Sofia; Turci locuiesc astăzi acolo ». Pasagiul se isprăveşte cu urări pentru Ştefan, care a făcut atâta pagubă Turcilor: des hab er imer Lobund Preyss gen Gott und der Welt. A se observa felul românesc, « Trackhel-Weyda », cum e numit Ţepeş. J) Ibid„ p. 98, n. 3. www.digibuc.ro 151 O CRONICĂ MUNTEANĂ ÎN GRECEŞTE PENTRU SECOLUL AL XV-LEA 5 Tot în legătură cu Craiul Mateiaş, închinându-işi pe «Dra- cul » ca şi pe Băsărabă, Unrest presintă acum pe acesta mer- gând să-şi reiea ţara. El e ajutat de Ştefan şi de «tânărul Despot, care fusese izgonit de Turci»,— atenţie deosebită şi aici faţă de Sârbi, cari nu apar aiurea pentru această expediţie. Se dă lupta pentru cucerirea unei cetăţi care se chiamă Stinedera şi care nu poate fi decât Bucureştii sau Târgoviştea. Ce poate fi Stinedera ? Şi Turcii obişnuiau, urmând, de altfel, obiceiul bizantin, a pune înaintea numelui unei localităţi preposiţia de direcţie arti- colul. Astfel, de la Durostor, Drâstor, devenit Silistra=’s tj)v ĂQlaxQav, la Stambul = ’s xrjv Jldkv;; cf. şi Stines, Atena, Stives = ’s 0fjficus, Teba, Stanchio, Chios, Stalimene, ’s ră kjuha, Lemnos, Stampalia, ’s xă naXaiă, ori Niceia = turceşte Isnik = eig Nixaiav. Dacă se înlătură, se întâlneşte numele cel adevărat: iedera». Dar el nu e decât Idga, capitală (sedes în latineşte). Se descrie pe larg asediul, cu voia de a se visita Turci şi Români şi apoi actul de trădare prin care Vlad-Vodă a fost ucis, decapitat pe la spate, de un credincios al lui, câştigat de duşmani. Ştirile despre luptele Moldovei cu Polonii au alt caracter, de scurte însemnări, mult mai puţin competente. Moldova nu-i dă scriitorului informaţia bogată, exactă, care vine din Ţara-Românească. E vorba deci, de însemnări muntene. Şi ele erau, de la « Wasser » = Băsărabă, de la menţiunea « Patriarhului»la « Sti- nedera » = ’s xrjv Idgav —greceşti. Nu poate fi vorba de o scrisoare ca aceia, românească, pe care un «frate o trimetea altui frate, din «Turcia» despre lupta din 1475 şi pe care am dat-o tot în Acte şi fragmente, III, pp. 92-5, căci datele din 1475-6 sânt prea depărtate. Deci ar fi nişte expuneri, oricât de scurte şi mărgenite la un timp restrâns, cu caracter de cronică munteană. Nu vedem ce altă explicaţie s’ar putea da unor coincidenţe aşa de suggestive. www.digibuc.ro ROGERIU IOSIF BOSCOVICH ŞI MOLDOVA — CU PRILEJUL COMEMORĂRII LUI — DE NICOLAE IORGA MEMBRU AL ACADEMIEI ROMANE Şedinţa dela z6 Fevruarie 1936 In epoca noastră de naţionalism dus până la ultimele margeni ale osebirilor şi antagonismelor, s’a comemorat numai în cercurile iugoslave, nu şi în cele italiene, cu toată legătura de rasă din partea mamei şi cu toate că e vorba totuşi de un scriitor care a scris italieneşte, întru cât nu s’a folosit de marea limbă a ştiinţii şi a ideilor care era pe atunci încă limba latină, matematicul, fisicianul, cercetă- torul în atâtea ramuri ale ştiinţei, înţeleasă enciclopedic, în toate ramurile şi cu toate legăturile ei, Roger Boscovich, Cum această însemnată personalitate culturală poate fi interpretată şi într’un sens general uman, care era acela al epocei sale, cum, pe de altă parte, avem a face cu cineva care, nu numai că a trecut prin ţara noastră, dar a lăsat însem- nări de călătorie care arată nivelul cultural al Moldovei pe vremea lui Grigore-Vodă Callimachi, să-mi fie îngăduit a adăugi contribuţia noastră la mai larga şi mai adevărata cunoştinţă a unui învăţat de o faimă aşa de răspândită 1), *) Matematiiki rad Boikowiev de V. Varidak, în Rad jfugoslavenske Akademije, CLXXXI, CLXXXV, CXC, CXCIII (Agram, 1910—191a) G. V. Schiaparelli, SulFatti- vitâ del Boîkovii quale astronomo a Milano; tbid,, CXC; cf. ibid„ CCXXX (1927), apoi CCXXXII, CCXXXIV, CCXXXVI (1926—1929). Afară de aceasta: C. Stoianovid, în Revue scientifique, 1918; E, Milosevid, Rivitta Dalmatica, X—XI (1929—30); M, Deanovich, în Godiînjak svenSiliita u Zagrebu; I rapporti tra il Voltaire, Ruggero Boscovich e l’Academia (notă a d-ltd Fr. Babinger). 14 A K. — Memoriile Secţiunii /sferice. Serie III. Tem. XIX. www.digibuc.ro 2 NICOLAE IORGA IS4 I In ce priveşte sângele, nu e nicio îndoială că fiul ţeranului din Herţegovina şi purtătorul unui nume aşa de neted slav aparţinea naţiei sârbeşti în ramura ei dela Marea Adriatică, deşi neamul mamei sale era italian 1). Născut însă în Ragusa, căreia i se zice astăzi politiceşte Dubrovnik, el represinta înainte de toate mediul, de un caracter pe atât de complex, pe cât de superior, al acestui minunat oraş care e al Adriaticei, cu toate întinsele ei legă- turi, cu mult mai mult decât al Peninsulei Balcanice, cu atâtea îndreptări deosebite, pe al cării pământ ea se află. Strămoşii lui Boscovich n’au fost Iliri şi Romani decât pen- tru partea de ilirism şi de românism care a rămas la toţi locuitorii din această parte apuseană a ceia ce numim Bal- canii, dar Ragusa nu e decât ce spuneam, acuma câţiva ani, în nişte conferinţe la Paris care s’au publicat în Buletinul nostru frances: « o cetate romană >>,— în sensul romanic — , «devenită slavă». Primind slavona, în locul vechii limbi romanice, de un caracter deosebit, care, moartă astăzi, se vorbia curent acolo încă la începutul secolului al XVI-lea, având şi un caracter oficial, ea nu şi-a putut schimba firea intimă, n’a putut părăsi acea aşa de veche şi de simpatică notă iliro-latină care se simte şi astăzi în straturile adânci ale unei populaţii, care e fără îndoială iugo-slavă, adecă sâr- bească. împreună cu străvechiul nume ragusan, care vine de la cei mai îndepărtaţi strămoşi iliri, oraşul a păstrat şi anumite însuşiri sufleteşti, un tip psihologic desăvârşit care se simte şi până la atât de distinsa manifestaţie literară a unui poet ca Voinovid. • Este o mândrie ragusană, un sentiment de înaltă demnitate istorică, un spirit cetăţenesc, un larg orizont de harnici şi îndrăzneţi negustori, un particularism păzit cu îngrijire, un localism iubit peste orice, care niciodată nu se va putea pierde în vastele, dar vagile psihologii de rasă, la care ţin aşa de mult, în dârzele lor ciocniri, timpurile noastre. *) V. şi Gh. M. Nicolid, în L’Bcho de Belgrade, VI, 6, 8. www.digibuc.ro 155 ROGERIU IOSIF BOSCOVICH Şt MOLDOVA 3 Copilul care a crescut între înaltele case ale patricienilor de odinioară, cu numele de familie duble: Gondola şi Gun- dulid, Pozza şi Pucid ş. a. m. d., care şi-a purtat paşii înaintea gingaşului Palazzo dei rettori lângă fântâna unde şi azi, ca în timpurile biblice, vin să iea apă popolanele în văluri şi rochii de colori întunecate, port iliric străvechiu, acela care a ieşit la splendoarea câmpurilor de bogată vegetaţie africană supt cerul de cobalt prin arhaicele porţi: Pile cu sunet grecesc şi inexplicabila Ploce, ca să ajungă la Starea, care e grecul aregea, «continentul», şi spre Stagno, care e ’g xrjv âjujuov, «la nisip », «plaja », nu s’a putut desface, de sigur, supt haina lui de preot internaţional, de aceste inde- lebile amintiri. Am vorbit de amintiri clasice. Şi ele fac parte din această minunată sintesă ragusană; doar alături sânt ruinele unui Epidaur, şi toată această coastă a fost cândva adânc stră- bătută de clasicism grecesc. Dar nu trebuie ca noi, Românii, să uităm ceva. In Ragusa se auzia, pe lângă acea limbă romană pe care azi n’o mai vorbeşte nimeni, pe lângă dulcea italiană alintată a Veneţie- nilor, şi o a treia limbă din trunchiul latin: aceia a ciobanilor noştri cari veniau la această piaţă a bogaţilor şi luxoşilor burghesi să-şi vândă « caşul vlahic » şi poate şi cergile ţesute de mânile meştere ale soţiilor lor. Când, mai târziu, cerce- tătorul ştiinţific ilustru va veni la noi, el va fi recunoscut poate Ia Moldovenii Callimachilor nume ca acela, cu arti- colul postpus româneşte, care şi astăzi se întâlnesc în veci- nătăţile ragusane. Născut la 18 Maiu 1711, anul campaniei de la Prut a con- generului său Petru-cel-Mare al Rusiei, adolescentul, care poartă şi numele de Iosif, peste care se trece astăzi, pe lângă acela de Rogeriu, venit din epopeia italiană a aventurilor medie- vale, întră la Iesuiţi încă din 1725, dar nu face parte din Ordin decât după ce atinsese vrâsta de treizeci de ani, în 1744. Legat de această tagmă, pe care o ameninţa atunci duş- mănia « filosofilor », care duse la desfiinţarea ei, tânărul trece în Italia, unde începe, cu mijloacele pe care i le dăduse, *«• www.digibuc.ro 4 NICOLAE lORGA 156 nu cine ştie ce pregătire şcolară, ci marile înzestrări ale natu- rii, o activitate ştiinţifică, une ori şi literară, în limba latină şi într’un domeniu poetic restrâns, care trebuia să-i creeze răpede o notorietate, ajunsă apoi o celebritate universală. Tiraboschi, istoricul literaturii italiene, vorbeşte de dânsul ca de un «ingenios şi adânc scriitor modern, căruia vasta ştiinţă, mai ales în matematică, i-a câştigat, nu numai în Italia, dar în toată Europa, o extraordinară faimă»1). Se ocupase încă din tinereţă, la 1736, de petele soarelui (De maculis solaribus), carte de o mare originalitate desco- peritoare. Peste douăzeci de ani putea să cuteze a trata despre «toate elementele ştiinţii matematice» (Elementa unwersae matheseos, Roma, 1752-3; 3 volume). Trece la optică, dând întâiu o lucrare despre lentile şi telescoape, care s’a învred- nicit şi de o traducere în limba germană. O concepţie per- sonală a metafisicei e aceia din «Teoria filosof iei naturale», explicată printr’un singur principiu, care, ca orice metafisică, n’a fost reţinut, încercând şi o traducere francesă. Bucuros că poate vădi ce a dat im Ragusan de ai săi, Stay, el se trudeşte să-i adnoteze opera în versuri latine, «filosofia», cum, de altfel, el însuşi a cântat, în şase cărţi, Eclipsele, având şi o traducere francesă. In acelaşi timp, asociat cu un Frances, Iesuitul Maire, el măsoară pe teritoriul Papei două grade de meridian. încă din 1753, iubirea pentru ştiinţă şi cugetare a regelui Poloniei Stanislas, devenit duce de Lorena, acel interes pentru idei care-1 va face să apară ca adversar al lui Jean- Jacques Rousseau, îl îndeamnă să-i dedice o « apoteosă » în versuri latine. Astfel el se lega oarecum de Polonia, şi, cum acolo se aşează un alt rege Stanislas, cu aceiaşi iubire pentru ştiinţă, şi el însuşi ocrotitor de societate literară, învăţatul Iesuit, care mersese la Constantinopol, cu bailul veneţian, făcând, în cale, şi o visită la Tenedos, e bucuros că i se oferă la 1762 prilejul de a vedea acea ţară care atrăgea la dânsa şi artişti ca Veneţianul Canaletto, care nu putu să descopere, în această depărtată Sarmaţie, acea atmosferă a *) *) Storia delta Utteratura italiana, ed. din Florenţa, I, 1805, p. 247. www.digibuc.ro i57 ROGERIU lOSIP BOSCOV1CH ŞI MOLDOVA 5 locului pe care a redat-o aşa de bine pentru însăşi cetatea de unde venia. Boscovich, care stase şapte luni la Constantinopol, era in- vitat, după recomandaţia respresintantului Franciei, de Vergen- nes, de un ambasador engles, pe cale de întoarcere, care avea şi el un deosebit interes pentru ştiinţă, Iacob Porter, De pe urma acestui drum, făcut în excepţionale condiţii, el dădu, data aceasta, în limba italiană, — pe când iubitorul Croaţilor de aceiaşi rasă, de cari vorbeşte cu simpatie * *)}, n’a întrebuinţat niciodată limba sârbească —,o descriere întinsă şi foarte vioaie, absolut sinceră şi cumpătată în judecăţi, Giomale di un viaggio da Costantinopoli in Polonia, care n’a apărut decât foarte târziu, în urma petrecerii lui pe lângă Habsburgii din Toscana şi Lombardia, unde a fost profesor la Pavia, şi din Viena, unde a mers, încă din 1756, dar şi ca să apere interesele republicei Lucea, şi înainte ca Franţa lui Ludovic al XVI-lea, mândră că poate să ocrotească pe un cercetător de aşa de mare reputaţie, să-l fi făcut, la 1773, director al opticei Marinei. De această lucrare tipărită, la 1772, apoi la Bassano, în 1784, în limba francesă la 1772, apoi în 1774 şi în limba germană la Lipsea, în 1774 x), care-1 pune, o clipă, în legă- tură cu noi, înţeleg a vorbi acuma a). II Călătorul întră pe la Măcin, unde e o ceartă cu « harabagiii» (arabagisti), cari trebuiau să ducă până la acest port, ce începea să aibă o oarecare însemnătate: lite atrocissima, spune speriat acela pe care nu-1 umpleau de groază mişcările astrelor. La Brăila, unde se ajunge pe o barcă mare, asemenea cu felzele veneţiane, pe care nu le uită, el află « un mare port turcesc, destul de cercetat de bărci, unele destul de mari, precum şi de şeice, care fac obişnuit negoţul de grâne cu *) V. articolul citat mai sus. *) V. şi buna biografie dată de Apollin Briquet, in Nouvelle biographie gintrale, VI, pp. 768—70. www.digibuc.ro 6 NICOLAE IORGA ÎS» Constantinopolul», dar aici se adună şarlatani (bricconi) « din toate părţile ». Se vedea ca o pădure de catarge. Galaţul apare după câtva timp, făcându-se socoteala tim- pului întrebuinţat pentru traiect. Lume aşteaptă pe malul înalt. «Portul e destul de larg şi comod, foarte cercetat de multe vase, cu un negoţ foarte înflorit. Se descarcă puştile străjii, şi un mehmendar grec flecar, cu un pârcălab crunt, întâmpină pe ambasador. Pârcălabul e un om al Suţeştilor, stăpâni de fapt ai ţerii, care şi-a căpătat o avere de zece mii de piaştri. Caută să câştige şi aici, însă are a face cu aceiaşi piraţi ca şi la Brăila, cari nu ascultă de nimeni şi-i ameninţă viaţa. De altfel, e acolo o anarhie de să ruşineze legea cre- ştină, cu cârciume şi femei. Se merge la «mănăstirea gre- cească » de acolo, a cării veche înfăţişare ni s’a păstrat într’o colecţie francesă 1. Clopotele sună la cele şapte biserici, trei dintre ele mai « bine clădite, cu ziduri groase de piatră », la trei adăugindu-se chilii pentru câte doi-trei bieţi călugări săraci şi murdari. Dar se descrie aspectul mănăstirii, cu ferestuici şi de sticlă, dar şi de «pielcele» şi de simple băşici, având însă o frumoasă arhitectură, cu o loggte-cbioşc, un foişor cu frumoasă vedere asupra oraşului, compus din foarte multe căsuţe, cu prăvălii de nimica toată, dar şi cu hambare în care se depun grânele pentru Constanti- nopol. Se fac în port corăbii pentru Turci, şi Boscovich descrie caravela imensă, dar grosolană, şi din lemn neuscat, care se lucra pentru Marele Vameş turc, Isac-Aga, cu gândul s’o întrebuinţeze pentru legăturile lui cu Alexandria. Se regretă desfiinţarea bisericuţii catolice. Mai departe, Englesul arată că nu vrea să se folosească de firmanul său pentru «a mânca ţări» şi a despoia pe locuitori. Aici se arată de acest cunoscător de ţară şi oameni care e Boscovich ceva din impresia generală ce i-a lăsat-o Moldova. Domnie grecească; lipsă totală a Turcilor. Lume bună, de gospodari cu gust: săracul sălaş în mănăstirea gălăţeană e încă o binefacere pe lângă « colibele din Bulgaria ». l) Pentru mănăstire, Iorga, Studii şi doc. XV, ap. Galaţi. Pentru reproducere lucrarea despre Principate a lui Ubicini, planşe. www.digibuc.ro ROGERIU IOSIF BOSCOVICH ŞI MOLDOVA 7 IS9 Aiurea se dau, după ştiri de la << o persoană inteligentă (di spirito), talentată (di talenti), dintre principalii boieri ai Moldovei, care are acolo mari moşii, ocupă una din dregă- toriile cele d’intâiu şi deţine acuma una din sarcinile cele mai bune », lămuriri geografice. I se spune cu mândrie că ţara «în vechime şi-a avut Suveranii independenţi, dar acum geme supt jugul tiraniei otomane » —, care, în republica ragusană, numai tributară, nu se simte. Domnii se schimba de Turci şi la o jumătate de an. Dar niciun Turc n’are^slujbă; abia de vin cu negoţ, în trecere, negustori musulmani, pentru cari se ţine o strajă de zece, cinsprezece ieniceri prin târguri. Nu i se ascunde de acel boier, care arată a fi Român, nimic din miseriile ce resultă din lupta între Fanarioţi pentru tron; sumele de nevoie se ieau şi cu treizeci la sută dobândă. Domnii mazili sânt trimeşi şi prin insulele Arhipelagului sau întră ’n închisori. De curând schimbarea nu se mai face decât la tnucarer, la întărire, când se dă a treia parte din ce costă Domnia. Se înseamnă sumele de plată (tributul 150—60.000 de piaştri; mucarerul actual 300.000, afară de presente; muftiul fusese plătit la numirea actualului Domn, în ascuns, cu 100.000, dar aceasta îi aduce exilul după cererea Marelui Vizir; şi ce mai fură capuchehaielele). Moldova dă pănă la un milion trei sute cinzeci de mii; Muntenia, cinci mii de pungi. Se arată ce sânt luxoşii boieri, o sută de familii, al căror nume e derivat de el din boi = războiu (veniturile mazililor până la zece pungi pe an). Vechile neamuri au fost, crede el, cu totul înlocuite. Dar această aristocraţie e respectată de Domn, şi încă mai mult capii Bisericii, despre cari se spune neted că nu atârnă de Patriarhii, des schimbaţi, ai Constantinopo- lei. Dări nu se pun fără voia acestor sfetnici, cari au făcut să se retragă văcăritul, şi Domnul de astăzi, de şi deslegat de jurământ prin Patriarh şi cu firman de la Sultanul, nu cutează să puie în practică impositul; a şi primit hârtii tai- nice de ameninţare. Clerul plăteşte Domnului numai pe jumătate, dar Mitropolitul are un venit de patruzeci-cincizeci de pungi. www.digibuc.ro 8 NICOLAE IORGA 160 Ţara face un comerţ înfloritor: 40.000 de boi exportaţi în Silesia şi Ardeal, câte zece ughi unul, aduc la 1.500 de pungi anual; cei 10.000 de cai, şi cu preţ de câte 30 de ughi, cei 200—300.000 de berbeci — în acest an un singur negus- tor trimete la Constantinopol 60.000 —■, ceara, mierea, pen- tru Stambul şi Veneţia, aducând o mie de pungi, grâne de 300.000 de chile pentru Turci, lemnăria pentru vase, săul, pieile, pastrama, brânza, untul sărat, vinul, tutunul sânt basele exportului. De acolo ies dările, grele, cutare casă de ţeran dând sute de lei pe an; dar pentru săraci plătesc boierii. In limbă se recunoaşte temeiul «latin şi italian»,—pe lângă cuvinte slave şi turceşti — şi el admite pentru cuvintele italiene un împrumut prin comerţ, care ar fi şi la originea însăşi a limbii. Şi-i place să spuie că ştie de la starostele de Cernăuţi, MiUo, Frances grecisat, vorbind şi italieneşte, însurat cu o Româncă, că la Suceava Sunt «treizeci de bise- rici, acuma distruse, pline de inscripţii ale Genovesilor şi că pe cetatea acum ruinată se păstrează totuşi armele Genovei». Şi tot Millo i-a vorbit de cronica redactată supt Grigore Matei Ghica şi i-a citat legenda Moldovei, cu vânătoarea şi căţeaua. Se stă cinci zile la Galaţi din causa serbătorilor, « greceşti » şi «latine», în care doamnele din suită înţeleg să nu călă- torească. Un călugăr catolic pribeag, care, la Brăila, e medic, vine să ajute la celebrarea liturghiei pentru catolicii cari întovărăşesc pe ambasador, cum e Germanul Hiibsch. Se întrebuinţează şederea silită şi pentru a vorbi archeologie despre Torni, care ar fi la Babadag, după alţii la Cetatea- Albă — chiamato anche in oggi da’ Moldavi Czetate Albi —>, cu doctorul engles Mackensen şi, pentru a fixa conotatele astronomice ale Galaţului. Se vede venind de la Constantinopol Postelnicul Nicolae Suţu, patronul Domnului şi stăpânul lui de fapt, apoi unul din capuchehaielele lui Vodă. La 29 Iunie se pleacă spre Iaşi. Ochiul atent al învăţatului cercetează drumul. Nu se văd sate până la Puţeni. « Nici sat, nici casă, nici bordeiu.» Dar, www.digibuc.ro i6i ROGERIU IOSIF BOSCOVICH Şl MOLDOVA 9 adăugim noi, cine să stea, nu numai în calea oştilor, dar şi a mehmendarilor, a călăuzilor cari cereau sătenilor vecini tot ce era de nevoie pentru cei încredinţaţi conducerii lor ? Călă- torul nu vede, în mijlocul înaltelor pajişti înflorite din Iunie moldovenesc, nici copaci, şi, n’aude niciun cântec de pasăre; caută în zadar cu ochiul, în această margene de stepă, al cărui rost geografic nu-1 înţelege, un curs de apă: abia ici şi colo câteva vite la fântână, alt element caracteristic al stepei care se isprăveşte aid. «In puţine locuri ceva sămănat» (pochissimo seminato). Schimbare la poştă a cailor aşa de obosiţi, de crapă unii. Ispravnicul se presintă cu boierii tutoveni, călări. Localitatea, trăind numai în legătură cu drumul, e « un sat mare, cu multe case împrăştiate, puţin mai mari decât cele din Bulgaria ». E totuşi o deosebire: « dar în acestea se găseşte câte o laviţă (banco), câte o masă, şi vre-o fereastă, ceva mai în stare să deie lumină». In aceste «căsuţe» (casette), locuitorii sânt săraci, dar curaţi (puliti), aşa că se poate petrece noaptea în linişte şi cu mulţămire. Boscovich regretă că n’a putut vorbi cu preoţii de la cele câteva biserici, cari nu ştiu decât mol- doveneşte. De la această staţie înainte, pe unde trece apoi şi capu- chehaiaua cu caftanul de întărire în Domnie a lui Grigore- Vodă, drumul spre Bârlad nu e mai plin de viaţă omenească, dar începe a se ivi pădurea, şi cea mai deasă, în mijlocul căreia zăbovind apele de ploaie, drumul, — vechiul drum pe care au venit Turcii contra lui Ştefan-cel-Mare la 1475, — e foarte rău. Motivul acestor noroaie îl înţelege, de altfel, foarte bine şi acest drumeţ luător aminte la tot ce întâmpină. Adauge ce strică roatele, picioarele cailor şi vitelor, rădăcinile copacilor care se întind pe dedesupt; carăle se rup pe cale. Apa însăşi e noroioasă, aşa că pentru băut se recurge la cea dm sticle. Nu se întâlnesc negustori, ci un al doilea curier prusian de la Constantinopol, pe lângă ştafeta de care vorbise înainte. Ceva mai bun drumul înaintea Bârladului. Aici e, în jurul ispravnicului, o primitoare lume boierească. Soţia şefului Ţinutului e o Greacă din Constantinopol, cunoscută doamnei Porter, pe care aleargă s’o vadă. www.digibuc.ro IO NICOLAE IORGA 162 Oraşul, prădat de Tatari — supt Ioan-Vodă, tatăl tânărului Domn —, cu case << de obiceiu mici», în care se trage în gazdă, cu podul de trunchiuri de copac şi cu ulicioare, e ca un sat —, şi, întrebând sârbeşte: selo?, i se răspunde, în aceiaşi limbă: miasio, adecă târg. Negoţul îl fac, în case mai răsărite, cu geamuri, Evrei vorbind dialectul nemţesc şi purtându-se cu caftane şi tichii (un berrattino in testa, di canjo o panno simile a quello de? noştri abaţi). Până la Vasluiu, pădure şi pajişte înflorită, dar tot golul, datorit aceleiaşi case. Puţinii ţerani călări fug să nu li se iea calul. Se arată că şi în oraşe mehmendarii au dreptul să iea totul pentru călătorii recomandaţi. Totuşi Turcii admiteau să se scadă sumele din tributul pentru dânşii, dar meh- mendarul recunoaşte că, pentru a se îmbogăţi dregătorii, se iea totul fără plată. Negustorii evită calea pe care-şi poate pierde cineva caii. Tot aşa de mic şi de sărăcăcios Vasluiul de acum aproape două sute de ani. Casa unde stă Iesuitul, cu Hubsch şi nu ştiu ce baron, e plină de ploşniţe şi are fereasta boştiură. Prin pustiul frumos, la staţia de poştă Scânteia. Popasul e într’un mic sat vecin, cu casele ţerăneşti mai curate decât ale Vasluianului, care arată să fi fost un Evreu. Cum nu mai e drumul mare, se văd întorcându-se de la păşune frumoasele vite moldoveneşti cu coarnele larg arcuite. Pentru primirea la Iaşi, Porter cere să nu i se facă nicio ceremonie. Drumul oferă şi minunea, care, spune Boscovich, trebuie să fi costat scump, a unei străzi ridicate sus de-asupra unei văi. Se schimbă boii cu cai, dar de fapt e acelaşi noroiu prin pădure 1. Carăta domnească e adusă, cu toate protestările, înaintea ambasadorului de cunoscutul secretar La Roche, Provenţal din Aix, om « politicos şi de cugetare cuminte », foarte cin- stit, credincios Domnului său şi străin de intrigile greceşti. Gazda nu va fi, cum se decisese întâiu, în nu ştiu ce căsuţă, ci în încăperile domneşti de la Frumoasa. Odăi mari părăsite, Ceia ce urmează am mai remarcat-o în Documente privitoare la familia Călii- machi, I, Bucureşti 1902, pp. CXXVII—XX. www.digibuc.ro 163 ROGERIU IOSIF BOSCOVICH ŞI MOLDOVA II dar geamurile întregi, sofalele cu pernele lor, scaune; o familie de pază. Alături de palatul Domnului, al Doamnei. Scări de piatră, «aurituri, săpături de preţ». Grădină de flori cam neglijată, livadă de pomi; alei. Ziduri înalte cuprind şi graj- duri. Sală mare şi o a doua, deosebită prin balustrada din ale cării fereşti mari se vede o piece d'eau ca în Apus; apoi de jur împrejur odăi, două, foarte mari, ieşind înainte în faţadă, de ambele părţi ale porţii. Se poate reconstitui planul. Pe Bos- covich îl interesează mult lacul artificial, cu zăgazul, canalul, moara, luntrile, pescăria, dar papura, necurăţită de ani,— din zilele ctitorului, Grigore Matei Ghica (nu Constantin Mavrocordat « om de mari talente şi foarte vestit în acele părţi») — , a năvălit apele. Cel care era tratat ca amic şi frate de împăratul şi de regele Poloniei povesteşte rosturile familiei Callimachi, des- criind pe Grigore-Vodă ca pe «un tânăr de caracter foarte dulce şi amabil şi politicos şi de bune principii şi sentimente », ca şi fratele, Alexandru, « crescut foarte bine». A asistat la aducerea caftanului, cu oaste, boieri, mulţime şi bufonul îmbrăcat caraghios, făcând gesturi ciudate cu o cracă în mână. E dus de un boier în cortul domnesc, unde e şi un Grec care-1 cunoaşte, vorbindu-i în limbile francesă şi italiană. Sosind Alexandru Callimachi, care-i cunoaşte faima, îi vorbeşte italieneşte, iar Grigore-Vodă, chemându-1 lângă el, greceşte, cu interpret. I se dă cafea, dulceaţă şi parfumuri. Şi Boscovich observă: « Cu adevărat am rămas surprins şi nu mă aşteptam de loc la astfel de fineţe într’o astfel de ţară, necrezând că situaţia unui literat, care, fără s’o merit, îmi e atribuită de cei ce au bunătate pentru mine şi pe temeiul lor mi-o atribuie publicul, să trebuiască a mă face să am acel chip de primire distinsă într’o ţară de ignoranţă şi bar- barie ». « Spectacolul îi pare în adevăr superb.» Iesuitul merge la Franciscani, unde e şi un călugăr polon din Ordinul său şi serveşte liturghia. Se plâng de dajdea pe vii şi că li se ieau caii la poştă, că ortodocşii se lăcomesc la clopotul lor cel mare şi la casa cu două rânduri. www.digibuc.ro 12 NICOLAE IORGA 164 La Roche îl duce la audienţe pe care, pentru el, n’o vrea Porter. Palat de piatră «solid», dar de modă veche, fără gust şi ordine. In cabinetul domnesc, cu vedere asupra câm- pului, sofale, dar şi cărţi bine legate, două globuri, terestru şi ceresc. De acolo, în odaia unde erau boierii şi curtea în pi- cioare. £1, un baron Hubsch şi Mackensie au loc pe sofale. Vodă-i întreabă de drum, tot greceşte, fiind tălmaciu de la Roche, de şi ştie francesă şi italiană. După amiazi, audienţă privată în cabinet. învăţatul aduce o lunetă Dollod cu oglinda, găsită de el, care proiectează soarele, şi aparatul de desfăcut lumina. Ambii tineri domneşti se interesează de aproape, Grigore-Vodă aducându-şi o cameră optică. Domnul ascultă despre pasagiul planetei Ve- nus, despre fisică şi literatură. Se stă până noaptea, arătân- du-i-se părerea de rău pentru plecarea apropiată. Şi lui Boscovich îi pare rău ca un astfel de om să fie supus exi- lului apropiat; notând apoi că «a murit tânăr la locul lui», nu aflase că el fusese ucis ca trădător, la Constantinopol, de Turci. In Iaşi se relevează străzi podite, case « mari şi frumoase » de boieri, biserici împodobite, dar care-i par « de foarte rău gust», Mitropolia fiind plină de lăzile negustorilor. Mate- maticul face observaţii ştiinţifice. Se pleacă supt conducerea unui mehmendar catolic, care servise prinţului Czartorycki, pe la Şipote. Porter face să se restituie unui preot care venia cu unt de vânzare pentru birul muharerului calul. In vale, vechii stupi din trunchiuri scobite de copaci. La Botoşani, patru sute de case şi cinci biserici; frumoase mobile tari, geamuri la fereşti; gazde bune; ispravnicul, oprit la biserică de Sâmpietru, vine mai târziu. Frica de luarea cailor face să fugă lume de la Dorohoiu, «sat bun», cu boieri, şi multe lucruri de mâncare, mai ales peşti. Spre Molniţa, străji în păduri. Millo primeşte la Cernăuţi. Sora lui fiind măritată cu Ragusanul Cingria, mare negustor la Constantinopol, aceasta-1 face şi mai simpatic lui Boscovich. Oraşul are două sute de www.digibuc.ro ROGERIU IOSIF BOSCOVICH ŞI MOLDOVA 13 165 case şi trei biserici; mulţi Evrei şi trei prăvălii turceşti. Sta- rostele comandă cincizeci din cei cinci sute de Arnăuţi ai lui Vodă. Pomeneşte de protestanţii aduşi de la Zalesczyk pentru lucrul postavului. Dă vinuri bune din viile lui. Aşa se despărţi de Moldova la Nistru acest rar visitator, a cărui carieră urmă strălucită, până ce, cu mintea înegurată — avuse şi un frate sinucis—, el muri la 13 Februar 1787. www.digibuc.ro CUM A EVOLUAT CLACA DELA ÎNCEPUTUL ÎNFIINŢĂRII EI ŞI PÂNĂ AZI DE PROF. G. TAŞCĂ MEMBRU CORESPONDENT AL ACADEMIEI ROMANE Şedinţa dela 9 Aprilie 1937 Dintre chestiunile privitoare la raporturile dintre proprie- tari şi săteni, în trecutul nostru, aceea care a fost mai puţin studiată, este chestiunea clăcii. Pentru cercetarea acestei chestiuni, trebue să ţinem soco- teală de trei perioade, care sunt complect deosebite, fiecare din ele fiind caracterizată prin stări de lucruri şi concepţiuni diferite. Perioada dinainte de reforma lui Mavrocordat. Perioada care durează dela reforma lui Mavrocordat până la reforma din 1864. Perioada de după 1864. Vorbesc de perioada de după 1864, pentrucă deşi în legea dela 1864 în art. 12 se spune: « Claca nu mai este permisă », totuşi, după cum vom arăta, claca persistă şi după 1864. CLACA ÎNAINTE DE REFORMA LUI MAVRO- CORDAT înainte de reforma lui Mavrocordat întâlnim în amândouă Principatele Române trei categorii de săteni cultivatori: 1. Răzeşii, liberi proprietari; 2. Sătenii liberi dar fără proprie- tate şi aşezaţi pe moşiile boiereşti; 3. Vecinii sau rumânii. 75 A, R, — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III, Tom, XIX. www.digibuc.ro 2 PROF. G. TAŞC 168 De prima categorie, aceea a cultivatorilor liberi proprie- tari, numiţi moşneni în Valahia si răzeşi în Moldova, nu ne vom ocupa în comunicarea de faţă x). Rămân dar două categorii de săteni cultivatori pe cari îi găsim în principate şi înainte şi după legătura lui Mihai Viteazul. Pentru a putea cerceta problema clăcii înainte de reforma lui Mavrocordat, trebue să ne întrebăm ce înţelegem prin cuvântul clacă. Este claca o obligaţie izvorîtă din supunerea personală a ţăranului faţă de proprietar? In acest caz claca a fost înfiinţată deodată cu rumânia şi ea este obligaţia izvorîtă din această supunere personală. Dar ea a dispărut odată cu desfiinţarea rumâniei şi în niciun caz nu s’ar putea vorbi de clacă după 1864. Dimpotrivă înţelegem prin clacă un echivalent al chiriei pământului cultivat de către sătean? In acest caz claca apare foarte târziu, deabia la jumătatea veacului al XVII-lea şi mai ales la începutul veacului al XVIII-lea şi durează până astăzi. In acest din urmă sens înţălegem noi claca. înainte de Mihai Viteazul, lucrătorii liberi aşezaţi pe moşiile boiereşti, nu dădeau, în schimbul pământului pe care îl cul- tivau decât dijmă. Clacă nu făceau. Cel puţin nu avem niciun document care să constate vre-o îndatorire de clacă. După aşezământul lui Mihai Viteazul însă, având în faţa noastră două feluri de săteni cultivatori, unii liberi iar alţii legaţi de brazdă, obligaţiunile unora şi ale celorlalţi izvorăsc din felul în care sunt raporturile lor faţă de proprietarii de moşii. l l) In ceea ce priveşte starea liberilor cultivatori, fără proprietate, aşezaţi pe mo* şiile boiereşti înainte de legătura lui Mihai Viteazul, există o controversă între isto- ricii noştri. D-l Profesor Iorga şi d-1 Filitti, arată că locuitori liberi şi fără proprietate, au existat şi înainte de aşezământul Mihai Viteazul (I. I. Filitti, Proprietatea solului, pp. 160—183). Alţii dimpotrivă, arată că înainte de legătura lui Mihai Viteazul, orice locuitor aşezat pe moşia boierească, devenea prin aceasta chiar rumân sau vecin. « Până la sfârşitul veacului al XVI-lea, zice Giurescu, o clasă de ţărani liberi fără pământ nu există*. (Giurescu, Vechimea rumâniei, pag. 12 şi Despre rumâni, p. 45). După legătura lui Mihai Viteazul însă, toată lumea este de acord că există în Prin- cipatele române două categorii de cultivatori săteni şi anume: cultivatorii liberi, aşezaţi pe moşiile boiereşti şi vecinii sau rumânii). www.digibuc.ro * *■ -t - ■-------------- ■* -— — 169 CUM A EVOLUAT CLACA DELA ÎNCEPUTUL ÎNFIINŢĂRII EI PÂNĂ AZI 3 Raporturile şi obligaţiunile rumânilor izvorăsc dintr’o depen- denţă personală pe care aceştia o au faţă de proprietarii de moşii. Rumânii sunt obligaţi să facă servicii stăpânului, dar serviciile acestea nu sunt un adet al pământului, nu sunt un echivalent al chiriei pământului pe care îl ocupă. In sprijinul acestei afirmaţiuni avem un document foarte caracteristic din 3 Octombrie 1696, document datând dela Constantin Vodă Brâncoveanu, care dă o carte Egumenului dela Argeş împuternicindu-1: « Să-şi ia dijma de pe moşiile Mănăstirii dela Domneşti şi dela Corbi, dela tot omul cine s’ar hrăni pe aceste moşii, veri ce fel de om ar fi, dela toţi să-şi ia dijma din 10 una, după obiceiu, din grâu, din meiu, din orz, din fân şi din alte bucate ce s’ar afla pe aceste moşii. Aşişderea si dela rumânii mănăstirii, care se vor hrăni pe aceste moşii şi nu vor fi de ajutor la lucrurile mănăstirii căneşte rumâni, la ce vor fi trebile, acelora încă să le ia dijmă din 10 una, după obiceiu. Iar care rumâni vor lucra şi vor fi de ajutor la mănăs- tire, aceia să nu dea dijmă din bucatele lor ce vor face pe moşiile mănăstirii, iar alţii să dea tot omul». (Arhiva Sta- tului, Episcopia de Argeş, pach. 17 d. 13, cit. Giurescu, Despre rumâni, pp. 44 şi 45). Reese clar din acest document că obligaţia cultivatorului, în schimbul pământuluipe care-1 cultivă,este numai aceeade dijmă. Pe când obligaţia de muncă, izvorăşte din supunerea per- sonală a rumânului faţă de proprietar, supunere care se mani- festă prin treburile pe care rumânul trebue să le facă în folosul proprietarului. In cazul în care aceste obligaţiuni izvorîte din supunerea personală, nu se mai fac, chiar şi rumânul este supus numai obligaţiei reale izvorîtă din faptul cultivării unei bucăţi de pământ, care se traduce prin dijmă. (V. şi Giurescu, Despre rumâni, p. 47). Astfel se explică pentruce nu întâlnim decât foarte târziu documente în cari cultivatorii liberi sunt obligaţi la un număr de zile de clacă, iar acest număr de zile de clacă este extrem de redus 1). ’) * Claca, zice Mihail Kogălniceanu (îmbunătăţirea soartei ţăranilor, pp. 34 şi 35, Bucureşti, Tipografia Naţională 1862) nu este un drit al proprietăţii izvorîtor rs* www.digibuc.ro 4 PROF. G. TAŞCĂ 170 Claca datorită de locuitorii liberi aşezaţi pe moşiile boie- reşti şi mănăstireşti, apare deci abia la jumătatea veacului al XVII-lea şi este foarte redusă. Din punct de vedere cantitativ, claca pe care trebuia s’o facă lucrătorul liber nu diferea prea mult de claca liber con- simţită de către locuitori în folosul preotului comunei ori a sărmanilor din comună, clacă la care se referea Mihail Kogăl- niceanu în lucrarea citată. Din punct de vedere al îndatorirei cultivatorilor faţă de pro- prietar însă, transformarea este foarte importantă. Claca, din acest moment, nu mai este o muncă benevolă, în folosul sărmanilor comunei, ea nu mai este nicio îndatorire izvorîtă din obligaţia săteanului de a arăta supunere perso- nală faţă de stăpâniul său. Claca de aci înainte, ca şi dijma, este un adet al pămân- tului, este un echivalent al chiriei acestui pământ. Cum am spus însă, numărul zilelor de clacă, la început este extrem de redus. Astfel într’un document citat de d-1 N. Iorga, în Studii şi Documente, voi. V, pag. 364, document dat cu ocaziunea unui proces ivit între sătenii de pe Slobozia din acturile de dăinuire. Claca şi la ndi ca pretutindeni este o urmare, un drit al feudalităţii, adusă din ţările occidentale în Ungaria şi Polonia şi de-acolo în Prin- cipatele Române ». In sprijinul afirmaţiei sale, Mihail Kogălniceanu citează pe cercetătorul francez Garnier Pagăs « Clăcile particulare zice Pagăs, constau în îndatorirea la cari erau supuşi la început şerbii şi dela liberarea comunelor, ţăranii liberi, către stăpânii lor, spre a cosi fâneţele lor, spre a ara locurile de hrană, spre a face secerişurile lor, culesul viilor, -etc. * Aşadar, claca, după părerea lui Kogălniceanu, nu era o prestaţiune în muncă echivalent a chiriei pământului. Alta era această prestaţiune şi aceasta era plătită de cultivatorii liberi şi se numea dijmă. Claca izvora din obligaţia cultivatorului rumân la supunere personală faţă de proprietar, « înaintea supunerii ţăranilor la şerbia rumâniei sau a vecinităţii, zice Kogălniceanu (o. cit. pag. 37) noi găsim dovadă că claca nu era decât o muncă de bunăvoie ce locuitorul o făcea, în folosul stăpânului, a preotului, ori a sărmanilor comunei. Acest simţ până astăzi încă îl păstrează în Moldova cuvântul de clacă ». După cum se vede, faptul că acelaşi cuvânt, cuvântul de clacă a fost întrebuinţat ca să desemneze şi munca servilă făcută de locuitorii legaţi de brazdă şi care era izvorîtă din obligaţia cultivatorului rumân la supunere personală faţă de proprietar, şi munca benevolă pe care locuitorii o făceau pentru preot, ori pentru stăpânul moşiei, a dat naştere la foarte multe greutăţi în interpretarea documentelor şi în aceeaşi vreme a înlesnit abuzul Acut mai târziu de către boieri, obligând pe cultiva- torii liberi să dea muncă drept echivalent al chiriei pământului pe care îl cultivau, lucru care nu era îndreptăţit prin obiceiul pământului. www.digibuc.ro 171 CUM A EVOLUAT CLACA DELA ÎNCEPUTUL ÎNFIINŢĂRII EI PANĂ AZI 5 lui Ianache şi Egumenul mănăstirii, Cartea Domnitorului Constantin Brâncoveanu la 1696 arată: « Făr decât s’au găsit o carte a răposatului Matei Vodă de scrie să lucreze numai trei zile pe an, mai mult nu (7145 April 2) care s’au găsit la mâna sătenilor. Iar egumenul zise cum că au găsit dela popa Nastasie, den zilele Ducăi Vodă, de au lucrat 5 zile. Iar porunca Măriei Sale lui Vodă aşa au poruncit să lucreze numai 3 zile, precum scrie la cartea lui Matei Vodă, mai mult să nu lucreze.» Mihail Racoviţă însă, stabileşte numărul zilelor de clacă la 6 pe an (Cartea din 21 Aprilie 1742 dată de Mihail Raco- viţă lui Nicolae Comisul, pentru claca şi dijma de pe moşiile Cernele din Teleorman. Acad. Rom. pach. 137 d. 112. Cit. Giurescu. Despre rumâni, p. 46 nota 4). Sub Ion Mavrocordat, claca se menţine la 6 zile: <( S’a hotărît prin ponturile rânduelii ca oamenii or şedea pe moşiile altora de stăpânul aceluia cu moşia să aibă a asculta, dând însă numai 6 zile de lucru pe an şi dijma ». (N. Iorga, Studii şi Documente, Voi. VII. p. 220). Numărul zilelor de clacă însă nu era uniform, ci varia dela moşie la moşie, după felul cum se învoiseră ţăranii cu proprietarii. Situaţia ţăranilor liberi însă se îngreuie din ce în ce mai mult şi claca sporeşte cu cât pătrundem mai mult în veacul al XVIII-lea. Adeseori ţăranii liberi sunt trataţi la fel cu vecinii şi rumânii. Astfel, Neculai Costin în al său Letopiseţ, (T. I. II, Nr. 1, f. 46), arată că boierii din Moldova «făcuse obiceiu nou de ziceau, cine au şezut în sat boieresc 12 ani să rămână vecin». Iar Boierii divanului Moldovei, mărturisesc la 1775 «Că deşi nu erau vecini, dar la toate trebuinţele ce aveau stă- pânii moşiei, fără soroc slujea » sătenii liberi aşezaţi pe moşiile boiereşti înainte de reforma lui Mavrocordat. (Magazinul Istoric, voi. II, p. 293). In general locuitorii liberi clăcuiau 12 zile pe an, cel mult. In timp ce rumânii sau vecinii făceau munca după obiceiu. Documentele vremii nu stabilesc precis care era acest obi- ceiu. Dar desigur că rumânii şi vecinii nu puteau să fie puşi www.digibuc.ro 6 PROF. G, TAŞCĂ 172 la muncă fără niciun fel de limită. Boierii însă adeseori abuzau de puterea pe care o aveau asupra lor şi în vremea lui Mavro- cordat situaţia acestor rumâni şi vecini devenise extrem de critică. In hotărîrea obşteştei adunări a Moldovei din 1749 se arată starea vecinilor din acestă vreme, în termeni impre- sionanţi. 9 « Arătând şi pricini că unii din stăpânii satelor s’au obiş- nuit a vinde pe vecini ca pe robi şi a-i împărţi cu împăr- ţeală ca pe ţigani şi a da numele lor în foi de zestre şi a-i despărţi pe copii dela părinţi, luându-i în casă la slujba lor şi a-i muta dela un loc la altul nefiind acea volnicie a se vinde şi a se supune până’ntr’atâta cape robi.» (Magazinul istoric, Voi. II, p. 288). DUPĂ REFORMA LUI MÂVROCORDAT Constantin Vodă Mavrocordat venit pentru a patra oară la domnia Ţării Româneşti, a întărit la 1746, cartea obşteştei adunări a Ţării Româneşti, în care se spune: « Că veri care din rumâni, ori mănăstireşti, ori boiereşti, vor fi fost înstreinaţi de pământul acesta, aceia vrând să se întoarcă la pământul patriei lor, să se aşeze unde le va fi voia şi de rumânie să fie slobozi şi iertaţi ne mai având nicio supărare de către stăpânii lor (p. 282). « Să fie neopriţi a se aşeza pe orice moşie vor voi, dar să lucreze stăpânului moşiei pe an şase zile şi dijmă să dea din toate semănăturile lor». (Mag. Istoric, Voi. II, p. 281. Această gravă hotărîre a obşteştei adunări fusese dată sub presiunea depopulării Ţării Valahiei de către cultivatorii de pe moşii. Această hotărîre a avut însă, cum era de aşteptat, un efect cu totul contrar acelui urmărit. Locuitorii rămaşi pe moşie, trataţi mai rău decât cei fugiţi, au căutat să fugă şi ei pentru a-şi îmbunătăţi situaţiunea. Silit a fost deci Vodă Constantin Mavrocordat să con- voace din nou obşteasca adunare şi la 1747 se hotărăşte des- fiinţarea complectă a rumâniei şi pentru toţi rumânii. Obşteasca Adunare declară că rumânii vor putea să-şi răs- cumpere capetele pe preţul de 10 lei, dacă stăpânii nu-i www.digibuc.ro 173 CUM A EVOLUAT CLACA DELA ÎNCEPUTUL ÎNFIINŢĂRII EI PANĂ AZI 7 vor erta de bună voie. Orice rumân poate să-şi răscumpere libertatea personală, plătind suma de io lei de cap şi cu voe de va fi stăpânului său şi fără voe. (Mag. Istoric, Voi. II, p. 280). In această hotărîre a obşteştei adunări dela 1747 prin care se suprimă rumânia, nu se vorbeşte nimic de zilele de clacă. Pe când în hotărîrea obşteştei adunări din Iaşi din 1749, odată cu suprimarea veciniei, se fixează şi numărul zilelor de clacă, în hotărîrea obşteştei adunări din Muntenia nu se face nicio menţiune cu privire la aceste zile de clacă. Care este situaţiunea lucrătorilor de pe moşie, în urma acestei hotărîri ? Vor fi ei obligaţi să dea numai dijmă şi vor fi scutiţi cu totul de muncă, ori vor fi supuşi şi la muncă, întocmai cum erau lucrătorii liberi fără moşie, înainte de reforma dela 1747? D-l Prof. Nicolae Iorga în lucrarea d-sale «Viaţa agrară a rumânilor» (Bucureşti, Socec, 1908, pp. 34 şi 36) arată că prin plata de zece lei de cap rumânul nu numai că era liberat de rumânie, dar era scutit şi de clacă. « Rumânii Munteni, zice d-l Prof. Iorga, pentru a fi liberi, dădeau zece lei de cap. E drept însă că cu chipul acesta fură scutiţi de clacă». Iar la pag. 36 din aceeaşi lucrare d-l Prof. Iorga arată: «La Munteni, claca fusese desfiinţată formal la 1746 ». Deducţiunea făcută de d-l Prof. Iorga este foarte logică dacă se ţine seamă că obligaţiunea de clacă pe care o aveau rumânii izvora din supunerea personală a rumânului faţă de proprietar. Dacă claca izvoreşte din supunerea personală a rumânului faţă de proprietar, odată cu răscumpărarea libertăţii, dispare, prin forţa lucrurilor, şi claca. Anţ văzut însă că în decursul veacului al XVIII-lea, claca s’a transformat cu desăvârşire. » Am văzut că claca este făcută nu numai de rumâni, ci ea începe să devie din ce în ce mai mult o obligaţie a cultiva- torului liber, aşezat pe moşia boierească, obligaţie care izvo- răşte nu dintr’o supunere personală, ci din faptul că locui- torul este aşezat şi cultivă o bucată de pământ de pe moşia www.digibuc.ro 8 PROF. G. TAŞCĂ 174 boierească. Claca devine un adet al pământului, un echiva- lent al chiriei pământului pe care îl cultivă săteanul. Impor- tanţa ei în ultima vreme este aşa de mare încât ea devine tot aşa de importantă, dacă nu mai importantă, decât dijma. Astfel fiind, ar fi greu de admis ca Constantin Mavrocordat să fi suprimat, odată cu liberarea rumânilor din rumânie şi claca care nu mai era izvorâtă dintr’o supunere personală, ci era un echivalent al chiriei pământului. Este adevărat că hotărîrea obstestei adunări, întărită de Domnitorul Constantin Mavrocordat, nu vorbeşte de clacă. Dar această trecere sub tăcere a clăcii nu ne indritueşte să credem că ea ar fi fost suprimată. Dealtmintrelea hotărîrea obşteştei adunări dela 1747 nu se ocupă decât de rumâni, pe cari îi liberează de rumânie. Ea nu se ocupă şi de cultivatorii liberii, cari după cum am văzut erau obligaţi să plătească drept echivalent al pământului cul- tivat, şi dijmă şi clacă. In pură logică dar, ar fi trebuit să găsim după 1747, două feluri de cultivatori: cultivatorii foşti liberi clăcaşi, cari ar fi fost supuşi la dijmă şi la clacă şi cari fiind liberi nu mai aveau nevoie să plătească zece lei de cap pentru libertatea lor, şi cultivatorii foşti rumâni care şi-ar fi răscumpărat liber- tatea plătind zece lei de cap şi cari prin răscumpărarea acestei libertăţi ar fi dobândit şi liberarea de clacă. Unii ar fi fost obligaţi să plătească dijmă şi clacă; ceilalţi numai dijmă. Cu chipul acesta, situaţia foştilor rumâni ar fi devenit cu mult mai favorabilă decât aceea a foştilor cultivatori liberi, lucru pe care nu-1 găsim confirmat de niciun document al timpului. Dimpotrivă, după 1747 avem o singură clasă de cultivatori supuşi la aceleaşi obligaţii. In al doilea loc dacă hotărîrea obşteştei adunări dela 1747 ar fi dispus liberarea de clacă, în acest caz nu se poate explica în ce chip găsim instituţia de clacă imediat după 1747, în toate documentele timpului, fără să ni se arate în ce chip a fost instituită din nou această clacă, pentrucă nu este uşor de explicat cum un cultivator care-nu era obligat potrivit hotărîrii lui Mavrocordat decât la dijmă, să fie deodată supus www.digibuc.ro 175 CUM A EVOLUAT CLACA DELA ÎNCEPUTUL ÎNFIINŢĂRII EI PAnA AZI 9 la 12 zile de clacă, fără să găsim o menţiune, ori un protest al acestor locuitori. Dimpotrivă la 1768, adică numai câţiva ani după hotărîrea obşteştei adunări, prin care rumânii fuse- seră declaraţi slobozi de rumânie, găsim o chemare a lui Vodă Alexandru Şerban Ghica, către locuitorii înstreinaţi, prin care caută a-i ademeni să se întoarcă în ţară. In acest scop, Vodă prin această chemare le acordă anumite privi- legii şi între altele şi pe acelea de a clăcui în anul dintâiu numai 3 zile, în anul al doilea 6 zile, iar dela al 3-lea an înainte câte 9 zile pe an. Dacă hotărîrea lui Mavrocordat dela 1747 ar fi scutit de clacă pe rumânii liberaţi, nu înţelegem cum ar fi putut Ale- xandru Scarlat Ghica la 1768, adică 19 ani mai târziu, ade- meni pe locuitorii fugari, făgăduindu-le o stare cu mult mai grea decât aceea stabilită de Mavrocodat. (Magazinul istoric, Voi. II, p. 300). Deasemenea la 1780, în pravilniceasca condică a lui Ale- xandru Ipsilante, găsim următoarea dispoziţie: « Clăcaşii vor lucra 12 zile pe an. Se pot învoi însă cu stă- pânul şi pentru mai puţine zile, dar în acest caz stăpânul să nu poată în urmă să-i silească pentru 12 zile.» In legiuirea Caragea, dela 1817 se arată care erau învoielile cu privire la clacă. Aceste învoieli rezultă din paragr. II, partea 3-a, cap. VI «Pentru clacă» a legiuirii Caragea. «Dator este clăcaşul să lucreze stăpânului moşiei 12 zile pe an şi de se va tocmi de acum înainte vre-unul din stă- pânii moşiilor cu clăcaşul mai puţine zile, tocmeala aceea să nu aibă tărie. Iar câte tocmeli sunt făcute până acum pe mai puţin decât 12 zile, acelea să se păzească.» Aşa dar rezultă clar din acest text că numărul zilelor de clacă varia după moşie şi după învoiala părţilor, el însă nu putea să fie mai mare de 12 zile. In paragr. IV-lea din legiuirea Caragea se mai adaugă însă 2 zile la cele 12 arătate. Aceste dispoziţii, din chemarea lui Alexandru Scarlat Ghica, din pravilniceasca condică a lui Ipsilante dela 1780, din condica Caragea, precum şi dispoziţiile documentelor din acea vreme, care arată numărul zilelor de clacă, ne îndrituesc să credem www.digibuc.ro IO PROF. G. TAŞCĂ 176 că urbariul dat de Constantin Vodă Mavrocordat şi publicat în Magazinul Istoric, Voi. II, pag. 293, urbariu al cărui ori- ginal nu s’a găsit, este autentic şi că el regula realmente rapor- turile dintre boieri şi săteni în urma suprimării rumâniei. Acest urbariu sau pontul făcut de Constantin Mavrocordat arată: « r. Tot clăcaşul trebue să lucreze pe an 8, 10 şi 12 zile, după cum se va învoi cu stăpânul moşiei, care se îndatorează să-i dea câmp, livede, lemne de construcţie şi de ars. « 2. Pentru acestea, ţăranul trebue să mai dea stăpânului dijmă din toate semănăturile, a cincea din fân şi a 20-a din roii de albine.» Ca o dovadă că în adevăr Constantin Mavrocordat a dat şi un urbariu, în care el stabilea raporturile dintre proprietari şi cultivatorii deveniţi acum liberi, este că în istoria Ţării Româneşti de Mihail Cantacuzino, publicată de Fraţii Tu- nusli şi tradusă de Sion, la pag. 36, acest istoric arată că Constantin Vodă prin reforma lui a legiuit să se lucreze 12 zile. Mihail Cantacuzino era în măsură să cunoască acest lucru pentrucă a luat parte la alcătuirea reformei lui Mavrocordat dela 1747 şi între cei semnaţi pe hotărîrea obşteştei adunări se vede şi velmedelnicerul Mihail Cantacuzino (Vezi Magazin Istoric pentru Dacia No. 286, Voi. II. Vezi şi N. Iorga, Istoria literaturii române, Voi. II, p. 120. De părerea că Constantin Vodă Mavrocordat a dat un urbariu care regu- lează drepturile şi raporturile dintre proprietari şi sătenii deve- niţi liberi este şi Mihail Kogălniceanu în Histoire de la Vala- chie, p. 395. Berlin, edit. B.Behr. 1854. Când trece în Moldova în a treia sa domnie Constantin Vodă Mavrocordat caută să introducă aceeaşi reformă ca -şi în Valahia. Obşteasca adunare a Moldovei mărturiseşte: «Că vecinii robi nu sunt şi nici se stăpânesc cu nume de robi.» Constantin Vodă Mavrocordat, hotărăşte a se suprima odată pentru totdeauna vecinătatea, iar în schimbul liberării veci- nilor, el acordă boierilor un număr de scutelnici. www.digibuc.ro 177 CUM A EVOLUAT CLACA PELA ÎNCEPUTUL ÎNFIINŢĂRII El PÂNĂ AZI ii Spre deosebire de hotărîrea obşteştei adunări din Mun- tenia, hotărîrea obşteştei adunări din Moldova din 1749 sta- bileşte numărul zilelor de clacă, fixându-1 la 24 pe an: «Insă şi slujba să o facă cu nart 24 de zile de om într’un sat ori la ce lucru se va pune şi dijmă să dea ». (Magazinul istoric Voi. II, pag. 288). Deşi hotărîrea obşteştei adunări arată că numărul zilelor 1 * * de clacă în Moldova au fost fixate la 24 pe an, însă este greu de crezut că aceste număr de zile de clacă, arătat în hotărîrea obşteştei adunări a Moldovei ar fi rămas neschimbat de către 1 * Constantin Mavrocordat. Este probabil, că şi pentru Moldova ca şi pentru Muntenia, Constantin Mavrocordat a dat un urbariu, un pont, în care a stabilit cu amănunţime chipul cum se vor regula nouile raporturi între sătenii clăcaşi şi liberi si între boierii de moşii. * 9 La acest urbariu se referă, probabil, cronica presupusă a lui Enache Kogălniceanu, când scrie: «Au mai scornit, zice cronicarul, că nu trebue să aibă vecini în satele lor, dând de ştire pe la toate ţinuturile pe unde vor fi vecini să vie la Iaşi ca să se desbată de vecină- tate, poruncind şi boierilor celor ce au vecini şi sineturi pentru vecini să vie, căci este ca să se caute această pricină cu diva- nuri. Şi strângându-se vecinătatea de pretutindeni la divan, cu o mare obrăznicie, căci îi făcuse Constantin Vodă de nu băga pe nimeni în seamă, viind şi boierimea de pe afară cei ce avea vecini, care după ce s’au strâns cu toţii, s’au orânduit ca să se facă mare sobor în mănăstirea Trisfetitelor. «Şi aşa mergând Domnul cu toţi boierii acolo au început a face mare cercetare, de când sunt vecini şi dela cine i-au cumpărat şi în cât i-au cumpărat. Atuncea au răspuns toţi boierii zicând: dela moşii şi strămoşii noştri şi îi stăpânim şi noi. Iar a-i vinde nu putem ca să-i vindem, ci îi punem câte la o slujbă a casei, de ne dau ajutor. Atuncea au poruncit Vodă cu mare hotărîre să nu mai fie vecini de aci înainte, numai pentrucă şed prin satele boiereşti şi se hrănesc pe mo- şiile lor, să lucreze câte 24 de zile într’un an boierilor, vara şi iarna, au să dea câte 2 lei de fieştecare cap şi să lucreze câte 12 zile pe an vara şi iarna.» www.digibuc.ro 12 PROF. G. TAŞCĂ 178 Aşa dar, cronicarul recunoaşte că hotărîrea obşteştei adu- nări nu a rămas în picioare întrucât priveşte numărul zilelor de clacă. Că aceste zile se puteau reduce prin răscumpărare la 12. Este dar o analogie între reforma din Muntenia şi cea din Moldova. Şi într’o parte şi în cealaltă se prevede o răscum- părare. Numai că în Muntenia se răscumpăra libertatea, scu- tindu-se de rumânie, dincoace se răscumpăra claca. Insă numărul zilelor de clacă era tot de 12. Deosebirea este că în Moldova tendinţa este de îngreunare a clăcii, pe când în Muntenia ea este şi a fost întotdeauna ceva mai uşoară. In Muntenia claca era, după învoială, de 8, 10 şi 12 zile, cele 12 zile fiind maximum la care se putea obliga săteanul. In Moldova dimpotrivă cele 12 zile era minimum şi învoiala putea să le ridice mai sus. « Credinţa noastră că în Moldova, ca şi în Valahia, Vodă Constantin Mavrocordat a dat un urbariu în care numărul zilelor de clacă era fixat numai la 12, iar nu la 24, o înte- meiem pe următoarele consideraţi uni. Este un lucru cunoscut, si dovedit si cu documentele tim- pului că sătenii liberi, — nesupuşi la vecinie, — aveau obli- gaţia de a clăcui maximum 12 zile pe ari. însuşi Constantin Mavrocordat în aşezământul dela 12 Ianuarie 1742, stabileşte, că: «Tot omul casnic ce va şedea pe moşia mănăstirească, ori om domnesc, ori boieresc, ori slujitor, ori ce fel de breaslă ar fi, să aibă a sluji 12 zile într’un an mănăstirii ori cu claca ori cu carul cu boi, ...şi dijma locului încă să dea omul după obicei. «Acest nartîl vor avea mănăstirile dela oamenii ce nu sunt vecini, iar pe vecinii lor să-i stăpânească pe obiceiu ». (Radu Rosetti. Pământul, sătenii şi stăpânii, p. 454). Deasemenea în aşezământul ţării Moldovii făcut de Cons- tantin Mavrocordat în 1743 se spune: « Oamenii ce vor şedea pe moşii mănăstireşti nefiind vecini să fie datori a face de om 12 zile într’un an şi dijmă să dea. Iar vecinii mănăsti- reşti sau boiereşti să dea după obiceiu (Radu Rosetti, ibid. P- 455)- www.digibuc.ro 179 CUM A EVOLUAT CLACA DELA ÎNCEPUTUL ÎNFIINŢĂRII EI PANĂ AZI 13 Aşezământul lui Ion Mavrocordat din 1744 arată că slujba va fi de 12 zile « acest nart îl vor avea mănăstirile dela oa- menii ce nu sunt vecini, iar pe vecinii lor să-i stăpânească pe obicei.» Este dar o regulă generală că pentru sătenii liberi, aşezaţi pe moşiile boiereşti, claca este de 12 zile. Prin desfiinţarea vecinătăţii de către Vodă Constantin Ma- vrocordat s’a stabilit a se face o singură clasă de clăcaşi. De aci înainte nu se mai vorbeşte de două clase de clă- caşi: liberii clăcaşi şi vecinii. După cum am văzut, croni- carul Enache Kogălniceanu arată că Vodă a poruncit cu mare hotărîre să nu mai fie vecini de aci înainte. Fiind o singură clasă de cultivatori, prin nimic deosebită de foştii liberi clăcaşi, cele 24 de zile de clacă fixate de ob- şteasca adunare a Moldovei, ar fi trebuit să se aplice tuturor clăcasilor. Dacă s’ar fi făcut astfel, situaţia foştilor liberi clăcaşi ar fi fost considerabil îngreuiată. Nu se trece cu uşu- rinţă dela 12 zile de clacă la 24 de zile şi nu văd cum ar fi putut face Constantin Mavrocordat acest lucru. Este adevărat că istorici reputaţi arată că Constantin Ma- vrocordat, prin reforma lui, unificând pe foştii vecini cu liberii clăcaşi, ar fi făcut situaţiune acesta mai rea. Nu pot să fiu de această părere. Este foarte greu de admis ca un sprit aşa de luminat ca acela al lui Constantin Mavrocordat să nu fi văzut că dacă ar fi făcut acest lucru, toţi liberii clăcaşi ar fi părăsit moşiile şi ar fi fugit peste graniţă. Acest lucru s’ar fi întâmplat cu atât mai vârtos cu cât după cum se ştie, băjenarii reîntorşi în ţară erau supuşi la condiţii de muncă mai favorabile. V. hrisovul lui Const. Racoviţă din 1756 p. bejanari, după care bejanarii aşezaţi pe moşiile boiereşti dau numai dijma şi 6 potsornici pe an. Chestiunea fugarilor era o chestiune care preocupa foarte mult pe Constantin Mavrocordat. El făcuse o tristă expe- rienţă cu aceşti fugari în Muntenia şi nu mai putea să mai facă încă odată aceeaşi tristă experienţă în Moldova. Iată pentru ce credem că Constantin Mavrocordat nu a putut să lase numărul de 24 de zile de clacă fixat prin hotărîrea www.digibuc.ro *4 PROF. G. TAŞCĂ l8o obşteştei adunări şi că este foarte probabil că printr’un ur- bariu ulterior el a scăzut numărul zilelor de clacă la 12. Acest lucru rezultă şi din aşezămintele domnilor ulteriori. Este ştiut că numărul zilelor de clacă a mers necontenit crescând în tot decursul veacului al XVIII-lea. In afară de reforma lui Mavrocordat, care constitue o adevărată revoluţie socială, fapt pentru care cronicarul Manolache Drăghici arată că după reformă boierii îl urau groaznic, în afară de reforma lui Mavrocordat în tot decursului veacului al XVIII-lea, numărul zilelor de clacă a mers sporind, iar nu scăzând. Dacă este aşa, cum se face că la câţiva ani după reforma lui Constantin Mavrocordat găsim în aşezămintele domnilor ulteriori claca fixată numai la 12 zile. Astfel în aşezământul lui Grigore Ghica dela 1766 se spune: <( Fiecare sătean are a lucra câte ie zile pe an stăpânului moşiei: 4 zile primăvara, 4 vara şi 4 toamna. « Aceste zile trebuesc lucrate la vremurile rânduite la orice trebuinţă va avea stăpânul dela răsăritul până la apusul soa- relui, cu căzută odihnă. » Iată prin urmare numărul zilelor de clacă fixat la 12 şi acest aşezământ este dat fără să se constate vre-o plângere din partea sătenilor, nici vre-o manifestare de nesupunerea lor. Nu se repetă cazul emigrării sătenilor întâlnit în Mun- tenia înainte de reforma lui Mavrocordat. Atunci cum se poate explica reducerea zilelor de clacă dela 24 la 12. Dar nu numai că nu întâlnim nicio plângere din partea sătenilor cu privire la numărul zilelor de clacă, dar întâlnim plângeri foarte insistente din partea boierilor pentru spo- rirea numărului zilelor de clacă: « Viindu-ne, zice preambulul aşezământului lui Grigore Ghica din 1 Ianuarie 1766, — necontenite jalbe dela locui- torii ţării ce şed pe moşii atât boiereşti cât şi mănăstireşti, prin care jalba arătându-ne că se asupresc cu lucrul stăpâ- nului moşiei, fără nicio rânduială sau dreptate. Asemenea mulţi din stăpânii moşiilor ni-au jeluit, precum oamenii ce şed pe moşiile lor nu se supun la nicio slujbă sau deşi se supun când le este voia şi cât le este voia », www.digibuc.ro x8x CUM A EVOLUAT CLACA DELA ÎNCEPUTUL ÎNFIINŢĂRII EI FANĂ AZI 15 Acestea sunt plângerile. Sătenii se plâng că muncesc mâi mult decât este stabilit prin aşezăminte: «fără rânduială şi fără dreptate ». Ei nu cer să se scadă rânduiala fixată prin aşezăminte. Iar pe de altă parte boierii se plâng că sătenii nu fac slujba, ori o fac « când le este voia şi cât le este voia ». Ar fi fost cu totul curios ca boierii să fi urît groaznic pe Constantin Mavrocordat, cum spune Manolache Drăghici, de şi acest Constantin Mavrocordat era acela care fixase zilele de clacă la 24 şi dimpotrivă să aibă cuvinte mai puţin aspre faţă de Grigore Ghica şi Grigore Calimach care ar fi redus zilele de clacă la 12. La 1768, adică 2 ani după pontul lui Grigore Ghica arătat mai sus, noui plângeri vin la Domnitor şi din partea săte- nilor şi din partea boierilor: « Facem ştire cu acest hrisov al domniei mele pentru locui- torii ţării acesteia, ce se află cu şederea pe moşii boiereşti, mănăstireşti şi răzăşeşti, că deapururi dă jalbe cum că s’ar fi asuprind de către stăpânii moşiilor la lucru, peste dreptate mai mult decât s’ar cădea a face pentru hrana ce au pe acele moşii. Aşişderea şi stăpânii moşiilor necurmate jalbe le da, cum că locuitorii ce se află cu şederea pe moşiile lor nu vor ca să lucreze nici acele obişnuite de demult 12 zile pe an ». După cum se vede, boierii nu apelează şi nu cer să li se recunoască «acele obişnuite de demult 24 zile», ci ei cer « acele obişnuite de demult 12 zile ». Aşa dar, zilele de clacă obişnuite de demult erau 12, iar nu 24. Mai departe acest hrisov arată: «Deci domnia mea, am cercetat cu deamănuntul atât obiceiurile vechi ce aveau stă- pânii moşiilor la ale lucrului, cum şi hrisovul Domniei sale Grigore Alexandru Scarlat Ghica, ce au făcut pentru rându- iala lucrului la leat 7274 Genarie 1, care hotărăşte lucrul locuitorilor să fie peste an iarăşi 12 zile, după obiceiul vechiu ». Asa dar hrisovul arată că Domnitorul a cercetat obiceiurile 9 vechi şi a cercetat şi hrisovul lui Grigore Ghica şi arată că Grigore Ghica la 1766 nu făcuse o inovaţie şi nu redusese numărul zilelor de clacă dela 24 la 12, ci el stabilise că aceste www.digibuc.ro i6 PROF, G. TAŞCĂ 182 f2 zile să rămâie după obiceiul vechiu. Cu alte cuvinte şi înainte de 1766, obiceiul era tot de 12 zile. Acest lucru dove- deşte că Constantin Mavrocordat, deodată cu suprimarea veciniei a dat şi un hrisov prin care fixa numărul zilelor de clacă la 12. Dealtfel starea Moldovei în această vreme era foarte tristă. Astfel Carra a lăsat însemnat că Moldova din vremea sa, — adică din vremea lui Grigore Ghica Vodă, — era cultivată deabia pentru a 40-a parte din suprafaţa ei (Carra, Histoire de la Moldavie et de la Valachie, p. 173). Buletinul Comisiei Istorice a României arată că populaţia Moldovei era foarte rară în 1742, când un sat mare ca Vorni- cenii din ţinutul Dorohoiului, se putea răscumpăra pentru 38 de lei. (Bulet. Comisiunei Istorice a României, p. 218 şi 258. Cit. I. Minea, Reforma lui Mavrocordat, p. 112). In această situaţie, ar fi fost greu ca Constantin Mavrocordat să facă situaţia cultivatorilor foşti clăcaşi liberi atât de grea încât să-i silească a părăsi moşiile. D-l Filitti în lucrarea sa Proprietatea solului în Principa- tele Române, la pag. 223, caută să dea o explicaţie acestor 24 de zile de clacă din hotărîrea obşteştei adunări a Mol- dovei. D-sa arată că şi după 1749 s’ar fi păstrat în Moldova, cel puţin câtăva vreme deosebirea dintre foştii liberi clăcaşi şi dintre foştii vecini. Cei dintâi ar fi fost obligaţi numai la 6—12 zile de muncă, iar cei de al doilea la 24 de zile de muncă, aşa cum scrie hotărîrea obşteştei adunări din 1749. Această deosebire este imposibil de admis din momentul în care legătura de brazdă, vecinătatea, a fost suprimată. Locuitorul liber ar fi putut să treacă dela moşiile unde con- diţiile erau mai grele, la acelea unde condiţiile erau mai uşoare. 9 Dealtmintrelea, d-l Filitti însuşi este obligat să recunoască că curând după reforma lui Mavrocordat această deosebire între foştii clăcaşi liberi si foştii vecini nu mai exista. D-sa 9 9 9 9 nu poate tăgădui că aşezământul lui Grigore Ghica dela 1766, adică numai după câţiva ani dela reforma lui Mavrocordat, nu mai face nicio deosebire între foştii vecini şi foştii liberi clăcaşi. www.digibuc.ro 183 cum a evoluat claca DELA ÎNCEPUTUL ÎNFIINŢĂRII EI PANĂ AZI 17 Pentru a ajunge la concluzia de mai sus, d-1 Filitti se spri- jină pe câteva documente, dintre care cel mai important este documentul din 14 Februarie 1755, adică numai la 6 ani dela reformă. Iată ce zice acest document: « Matei Ghica Voevod, voiniceşte pe Irofteia, Stariţa Mănă- stirei Eţcani, să stăpânească şi să dişmuiască ocina mănă- stirii. Să aibă a lua a zecea din ţarina cu pâine, din fânaţă, din grădini cu legume şi din prisăci cu stupi şi din livezi cu pomi, după obiceiu. «Aşişderea de vor fi şezând oameni cu case pe această moşie, să aibă a da de toată casa câte 2 lei pe an, ori care nu vor vrea să dea bani, să lucreze câte 12 zile pe an, 6 zile de vară şi 6 de iarnă ». Din acest document, d-1 Filitti trage concluzia că locui- torii foşti liberi clăcaşi înainte de reforma lui Mavrocordat, lucrau în urma reformei, numai 12 zile pe an. D-sa însă nu ne arată de unde deduce că locuitorii prevăzuţi în acest docu- ment erau cu siguranţă liberi clăcaşi înainte de reforma lui Mavrocordat. Pentrucă din momentul în care la 1749 «au poruncit Vodă cu mare hotărîre să nu mai fie vecini de aci înainte», din acest moment toţi locuitorii sunt deopotrivă liberi şi documentul citat ar putea foarte bine să se refere la foştii vecini înainte de reforma lui Mavrocordat. Lucrul acesta este cu atât mai sigur cu cât la 1766, adică la 11 ani dela data acestui document nu mai găsim niciun.fel de deo- sebire între foştii clăcaşi liberi si foştii vecini si însusi d-1 9 9 9 9 9 9 Filitti recunoaşte că la acea dată unificarea lor era totală. Toate aceste consideraţii ne fac să credem că este probabil că Constantin Mavrocordat să fi dat şi în Moldova un urba- riu, ca şi în Muntenia, în care urbariu să fi fixat zilele de clacă la 12 şi în aceeaşi vreme să fi prevăzut în acest urbariu, cum arată cronica atribuită lui Enache Kogălniceanu, răs- cumpărarea acestor zile de clacă, plătind câte 2 lei de fiecare cap. Aşa s’ar explica pentru ce boierii «urau groaznic pe Vodă Constantin Mavrocordat», cum arată cronicarul. Prin aşezămintele domnilor cari au venit după Constantin Mavrocordat, situaţia clăcaşilor se îngreuie) nu se uşurează. Această îngreunare se face pe două căi: pe deoparte se suprimă 16 16 A, R. — Memoriile Secţiunii Istorice, Seria III, Tom, XIX. www.digibuc.ro i8 PROF. G. TAŞCA dreptul de răscumpărare a clădi, iar pe de altă parte se fixează cantitatea de muncă pe care trebue să o presteze un ţăran în timp de o zi şi se sporeşte şi numărul zilelor de clacă. După cum am văzut, Grigore Ghica fixează cantitatea de muncă pe care trebue să o presteze ţăranul. Alexandru Constantin Moruzi, la 3 Ianuarie 1805 sporeşte nartul. Regulamentul organic atât în Moldova, cât şi în Valahia a menţinut sistemul stabilit de domnii anteriori. Legiuirea lui Barbu Ştirbei dela 23 Aprilie 1851 «pentru reciproacele drepturi şi îndatoriri ale proprietarului şi lucră- torilor pământului», în art. 141, paragr. 1, sporeşte numărul zilelor de clacă la 22 zile pe an şi anume 7 primăvara, 8 vara şi 7 toamna, iar prin art. 142, legiuitorul păstrează nartul, adică cantitatea de muncă pe care trebue s’o păstreze un ţăran. CLACA IN URMA REFORMEI DIN 1864 Claca, aşa cum a fost stabilită prin aşezămintele lui Mavro- cordat şi a domnitorilor ulteriori, prin regulamentul organic, şi prin legiuirile lui Barbu Ştirbei şi Grigore Ghica, a durat până la 1864. Această clacă, după cum am arătat, este considerată ca un echivalent al posesiunei pământului şi mai mult decât atâta ea este considerată ca prima şi cea mai importantă dintre îndatoririle locuitorului aşezat pe moşie. Legea dela 1864 stabilind o eşire din indiviziune între sătenii uzuffuctuari pe o parte din moşiile boereşti, şi între boerii de moşii, a găsit de cuviinţă să suprime şi claca: « Claca, zice art. 12, nu mai este permisă >>. Legiutorul dela 1864 a crezut că punând această dispo- ziţie de principiu şi împroprietărind pe săteni pe locurile cultivate de ei, a rezolvit definitiv chestiunea raporturilor dintre proprietari şi săteni şi că de aci înainte putea să lase libere convenţiunile dintre proprietari şi săteni. Legea dela 1864 nu ia nici o măsură pentru a preîntâmpina abuzul proprietarilor faţă de săteni cu privire la tocmelile agricole. www.digibuc.ro 185 CUM A EVOLUAT CLACA DELA ÎNCEPUTUL ÎNFIINŢĂRII EI PANA AZI 19 Intr’adevăr, potrivit legii dela 1864 se dădea în stăpânirea definitivă a locuitorilor foşti clăcaşi o suprafaţă de 1.800.000 ha de pământ. Legiuitorul credea că prin această împro- prietărire săteanul devenea destul de puternic pentru a putea să contracteze dela egal la egal cu proprietarul de moşie. Legiuitorul s’a înşelat. In adevăr rămâneau în afară de împroprietărire toţi aceia cari nu făcuseră clacă, precum şi toţi spornicii. Spornicii aceştia, însurăţeii, aceia cari fiind noui căsătoriţi aveau nevoe să-şi întemeeze o gospodărie, —aveau nevoe de pământ de hrană. înainte de 1864, proprie- tarul era obligat să le pue la dispoziţie acest pământ de hrană până la 2/3 din moşia lui. Dacă însă moşia era strâmtă şi spornicii nu încăpeau pe această moşie în limita celor 2/3 din moşie, aceşti însurăţei se puteau stabili potrivit legiui- rilor în fiinţă, pe moşiile megieşe. După 1864, acest drept nu-1 mai aveau însurăţeii. Neavând pământ, ei erau obligaţi să facă învoeli cu proprietarii. Proprietarul însă era extrem de puternic, atât din punctul de vedere economic cât şi din punctul de vedere politic faţă de aceşti cultivatori, iar legiuitorul în articolul privitor la tocmelile agricole, nu luase nicio măsură pentru a pune pe locuitorul sătean slab, la adăpostul oprimării din partea proprietarului puternic. Legea dela 1866 nu aduce nicio îmbunătăţire în situaţia ţăranului. Legea dela 1872 nici ea nu ia măsuri pentru apă- rarea săteanului. Dimpotrivă aceste legi stabilesc numai reguli aspre pentru aducerea la îndeplinire şi executarea unor învoeli făcute în deplină libertate între un proprietar extrem de puternic şi un sătean foarte slab, învoeli cari în cea mai mare parte erau abuzive. Legea din 1882 nu ia nici o măsură cu privire la suprimarea abuzurilor în învoeli, ci numai cât suprimă măsurile de execuţie din legea din 1872. Pe când în vechile legiuiri prestaţiunile pe care trebuia să le dea ţăranul, în schimbul pământului de hrană, erau fixate în chip amănunţit şi abuzul era uşor de controlat. In legea dela 1864 şi în legiuirile posterioare, nu se punea nici o restricţie în ceeace priveşte quantumul prestaţiunilor datorit de sătean şi se lăsa libertate fără limită celor doi a• www.digibuc.ro 20 PROF. G. TAŞCĂ 186 contractanţi, ţăranul şi proprietarul, — să stabilească aceste prestaţiuni; puterea unuia însă era foarte mică şi slabă faţă de enorma putere politică şi economică a celuilalt. Aceasta este pricina pentru care s’a ajuns la prestaţiunile exorbi- tante pe cari le găsim în publicaţiunile făcute de Ministerul de Interne la 1907 şi în care publicaţii se găseşte o colecţie de contracte agricole în cari se arată felul învoelilor. Să luăm de exemplu contractul Nr. 71. Un sătean din Teleorman se învoeşte cu proprietarul moşiei să ia în arendă o suprafaţă de 4 hectare de pământ de cul- tură. Pentru aceste 4 hectare, cultivatorul era obligat la urmă- toarele prestaţiuni: 1. O dijmă de o pătrime din recolta celor 4 ha de pământ. 2. O clacă: să lucreze pentru proprietar 2 ha desăvârşite, adică să facă ogoare, să le are, să le samene, să le grăpeze, si să le tăvălucească, să le secere si să care recolta la arie. 3. Să transporte la gară 28 de hectolitri de cereale. 4. Să facă două zile de muncă cu braţele. 5. Să facă două zile cu carul. 6. Să transporte o căruţă cu paie la moară. Acesta însă este unul dintre contractele cele mai puţin abuzive. In foarte multe cazuri însă, dijma este de jumătate din produs. Aşa dar, după 1864, reînvie prestaţiunea de clacă pe care legea în art. j. 2 o suprimase. Deasemenea găsim după 1864, în punctele 3, 4, 5 şi 6 ale contractului arătat mai sus, reînfiinţate podvezile şi zilele de meremet, care se găseau printre prestaţiunile dinainte de 1864. După 1864 cu toată dispoziţia legală din art. 12, pro- prietarii şi locuitorii nu au făcut altceva decât să continue un obiceiu secular. Dijma şi claca stipulate în învoelile de după 1864, nu diferea prea mult juridiceşte de dijma şi claca aşa cum erau practicate înainte de 1864. Singura deosebire este că pe când înainte de 1864 diversele aşezăminte ale domnitorilor fixase obligaţiile săteanului şi abuzul era uşor www.digibuc.ro 187 cum a evoluat claca dela Începutul Înfiinţării ei pAnA azi ai de constatat, atunci când se vedea că învoiala făcută între locuitor şi sătean întrecea regulile fixate prin aşezământ, —- după 1864 nu mai există nici un fel de oprelişte şi din pricina aceasta s’a ajuns la acele contracte pe care le-am arătat mai sus. Legiuitorul dela 1907 în legea de tocmeli agricole, făcută sub presiunea tristelor evenimente întâmplate în ţara noastră în acel an, suprimă, întocmai ca şi legiuitorul dela 1864, dar cu mai multă vigoare, claca. Dijma la tarla, zice legiuitorul dela 1907, şi adică zilele de clacă pentru cultivarea unei bucăţi de pământ, în schim- bul unei alte bucăţi de pământ care se dădea ţăranului spre cultură, dijma aceasta la tarla era suprimată. Totuşi şi după 1907 şi până la legea de împroprietărire şi chiar şi astăzi după aplicarea legei de împroprietărire, învoiala aceasta sub formă de clăcuire, adică ca în schimbul unei bucăţi de pământ, ţăranul pe lângă dijmă din bucate să muncească pentru proprietar o bucată de pământ, a existat şi mai continuă să existe. www.digibuc.ro NOI DESCOPERIRI PRIVITOARE LA ISTORIA ROMÂNILOR DE N. IORGA MEMBRU AL ACADEMIEI rOMANE Şedinţa dela 16 Aprilie 1937 I Frumoasa descoperire făcută de curând de d. Şah-Na- zarian, cor sen atorul Museului, la Cetatea-Albă întăreşte vechea mea părere că oraşul păstra şi supt stăpânirea mol- dovenească un rost de oarecare autonomie, cu «bătrânii» lor. Pârcălabii erau numiţi «jupani»1) de Genovesi, cari par a fi voit astfel să-i osebească de obişnuiţii dregători ai Domniei. De altfel era o concepţie genovesă veche şi permanentă aceia că teritoriul luat în exploatare de dânşii rămâne teoretic tot al vechiului stăpân al ţerii. La Cetatea-Albă, Domnul român înlocuia astfel, în chipul cel mai firesc, pe vechiul domnitor păgân care era Hanul tătăresc. D. Nicorescu, ocupându-se, după descoperitorul însuşi, de această esenţială întregire a istoriei oraşului de un interes unic în istoria noastră, şi supt toate raporturile, caută să arate cării epoce i se poate atribui aşa de neaşteptata monedă2). Pentru a se ajunge la o probabilitate trebuie să se ţie samă, fireşte, şi de caracterul stemei moldoveneşti. Aşa cum e redată acolo, într’o formă aşa de fină, ea trimete fără îndoială la *) Iorga, Acte şi fragm,, III, p. 3a: frrectorum loci illius qucs jupanos vocant, ac seniorum >. 2) Paul Niccrescu, Morte te Moldoveneşti bătute la Cetatea-Alhă, Iaşi, 1937. 17 A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice, Seria III, Tont, XIX, www.digibuc.ro z N. IORGA 190 epoca lui Alexandru-cel-Bun. E numai întrebarea dacă ea a putut să fie bătută, cum era obiceiul, în Polonia. Acolo nu se întrebuinţa litera grecească şi nici caracterul artistic nu era aşa de perfect realisat. N’aş îndrăzni să trimet la posibili- tatea unei legături italiene, care ar fi foarte ispititoare. Legăturile cu Caffa erau însă foarte dese *), şi grâul moldo- venesc era cumpărat de Caffesi din acest mare port de la limanul Nistrului. Ceva trebuie tinut însă mai cu deosebire în samă. > Şi anume existenţa o bucată de vreme a unui fel de «Stat separatist » aici, la Cetatea-Albă. Anume, la 19 April 1435, guvernul veneţian, preocupat şi el de furniturile de grâne, poate pentru metropola însăşi, dar poate, mai ales, pentru colonia sa din Marea de Azov, la vărsarea Donului, Tana, caută să intre în legătură cu Cetatea-Albă. Pentru aceasta primeşte propunerea formală care i se făcuse de stăpănitorul oraşului, « care e călugăr », — qui caloierus est». Nu se va face un nou viagium, ceia ce ar fi cerut o altă armare de corăbii, ci se prevede numai, scriindu-se în această privinţă şi bailului din Constantinopol, că vasele «călătoriei» anuale în «Romania» bizantină vor merge să cerceteze şi portul moldovenesc * 2). La 15 Mart 1436 se numeşte, ceia ce înseamnă că relaţiile de comerţ şi începuseră, un consul anume pentru acest « Maurocastro », Francesco Duodo 3). Avem însă, în afară de aceste două ştiri, aşa de preţioase, şi însemnări în marea Cronică Magno cu privire la un comerţ care fireşte a fiinţat şi are o importanţă deosebită în istoria noastră economică. Se spune acolo că, la 1439 încă, odată cu vasele care merg la Aigues Mortes, în Sudul Franciei, şi de acolo până la Rodos, un altul merge numai la Moncastro, amintindu-se că aceasta e o hotărîre din 1436, aceia chiar de care a fost vorba 9 Ibid., p. 16 şi urm. 2) Iorga, Notes et extraits, I, pp. 573—4; aici, Apendice I. s) Ibid., p. 581; aici, Apendice II. www.digibuc.ro NOI DESCOPERIRI PRIVITOARE LA ISTORIA ROMANILOR 3 191 mai sus 1). Dar pe urmă e ştirea, care închide capitolul, că «la 2 Iulie s’a revocat permisia de a merge la Moncastro » 2). Cine a putut fi călugărul ? M’am gândit, acuma treizeci şi opt de ani, când am făcut descoperirea, la unul din pârcălabi, care ar fi putut să fie şi călugăr; apoi la «popa» Iuga. Acuma însă mi se pare, cum o spun şi în Istoria Românilor, că nu poate fi decât acel fiu al lui Alexandru-cel-Bun, Aron, nume în general călugăresc, care s’a făcut apoi, ca să domnească mai mulţi ani, Petru-Vodă. E şi acela care, în legătură tocmai cu acest comerţ al Mării Negre, a încheiat tratatul cu Sultanul Mohammed al II-lea, ale cărui vase de războiu, intraseră acum în aceste ape. Dar se adauge, cum se poate vedea acum din reproducerea integrală a hotărârii Senatului Republicii, că acest «călugăr» era fiul cuiva care, cu câtva timp în urmă, fusese la Constan- tinopol şi vorbise bailului de foloasele ce ar ieşi dintr’o astfel de legătură. O grea problemă se deschide astfel pentru cine recunoaşte în «călugărul», Domn pe Aron care şi-a zis apoi Petru Vodă: în acest cas ar trebui să se vadă în acest «tată» omul pe care-1 considera astfel lumea înainte ca fiul să-şi fi atribuit o descendenţă domnească. Adaug că legăturile cu Genova sânt adeverite în vremea moldovenească şi prin menţiunea Cronicii lui Wavrin, pe care am reprodus-o, pentru ce ne priveşte pe noi, în Buletinul Comisiei Istorice. La 1445 se spune apriat că «oraşul şi cetatea sânt ale Genovesilor ». Ei ar fi păstrat deci un fel de patronat economic, şi aceasta ar explica, precum arătam în Chilia şi Cetatea-Albă, cum putea spune, la 1410, un notar genoves, personagiu oficial, care trebuia să aibă cunoştinţa lucrurilor, că e posesiune genovesă un oraş care aparţinea Moldovei şi-şi avea garnisoană moldovenească. Am înţelege şi de ce Alexandru-cel-Bun mută oasele Sfântului Ioan de la Cetatea-Albă, ca din ţară străină, cu oaste (şi din causa stării nesigure, şi până pe la 1600, în părţile acestea ale Basarabiei de jos), la Suceava. ’) Segondo fii principiado nel 1437; Iorga, Notes et extraits, I, p. 573, nota 3. 2) A di 2 luglio fii revocado la gratia deputada andar a Mocastro; ibid. www.digibuc.ro 4 N. IORGA 192 Astăzi se ştie că trebuie trimes în epoca lui Ştefan-cel- Mare presupusul, printr’o rea cetire, «Luţian Herman», care ar fi fost un Lucian Hermann, şi Italian şi German, pârcălab acolo la 1438, iar de mult nimeni nu mai crede în pârcălăbia de la 1374 a lui «Iacşa Litavor», numit de Iurg Coriatovici, scos din rândul Domnilor moldoveni, fie şi usur- patori, presenţa unui dregător moldovenesc la această dată fiind o imposibilitate şi din punctul de vedere al relaţiilor internaţionale. Cel d'intâiu pârcălab e deci ceva mai târziu, pentru a se trece la însemnatul dregător lurghici, pomenit la 1443. Apoi e o săritură până la 1454, cum vom vedea si apoi 1456 x), când avem doi pârcălabi: Petru şi încă unul, al cărui nume e şters în document * 2). E curios şi numele acestui lurghici, pârcălabul din 1443, pomenit în două documente de învoială cu Polonia. E «fiul lui Iurg » şi are un ginere 3, Oancea logofătul4. Lipsa numelui de botez ar dovedi că e vorba de un străin, poate impus lui Ştefan, Domn atunci, de regele polon, în a cărui atârnare stătea. De altfel, în al doilea act nu i se mai dă acest titlu de pârcălab 5). La 1442 iarăşi singur numele acestui om de mare rang. Să nu uităm nici faptul că numele de Iurg reapare pe la 1472 ca al lui «Iurgi Walata», mort la această dată, tată al lui Dimitrie, care făcea comerţ atunci, ca mare negustor din Cetatea-Albă6), ceea ce ar dovedi că acest negustor moldovean el era fiul acelui mai vechiu lurghici. Ar ieşi că numai după Alexandru-cel-Bun s’a întemeiat pârcălăbia şi încă mai târziu cei doi pârcălabi. înainte la Cetatea-Albă a putut fi multă vreme — şi cu încercarea lui Vodâ-Alexândrel de a se aciua acolo — situaţia îngâimatâ pe care o dovedeşte si această monedă însăsi. » » 9 Această părere s’ar lovi de a lui Ioan Bogdan, care a publi- cat din nou inscripţia greacă de la Cetatea-Albă. Ea cuprinde *) V. Iorga, Chilia ţi Cetatea-Albă, p. 154. 2) Hasdeu, Arch. Ist., I2, p. 154. a) Nu socru, cum scrisesem în Chilia şi Cetatea-Albă, p. 99- 4) Kaiuzniacki, în Hurmuzaki, I2, pp. 880—I, no. DCLXXXVII; pp. 882 3, no, DCLXXXVIII. *) Hasdeu, Arch. Ist., I2, p. 123, no. 177. Iorga, Chilia fi Cetatea-Albă, p. 290, no. XVI). www.digibuc.ro 193 NOI DESCOPERIRI PRIVITOARE LA ISTORIA ROMÂNILOR 5 mărturia unei refaceri a vechilor ziduri, neapărat genovese, la 6948, supt Ştefan-Vodă, fiul lui Alexandru-cel-Bun, de către un Thedorka (OidtaQxa), intitulat de el însuşi fiayîaxQog xrjg âqp&evzîas xi xov xâavgov iniaxaxog . Bogdan înlătura părerea mea că ar fi un simplu arhitect, preferând să vadă în el pe însuşi pârcălabul cetăţii 2). Dar inscripţia spune neted că acest «Tedorcha» era «maestrul Domniei» şi aceasta nu poate avea alt înţeles decât acela de « maistru », de «meşter», iar, dacă se ţine în samă de stilul inscripţiilor noastre, care dau anul zidirii, însemnarea Dom- niei şi pe urmă pe ispravnic, ttîaxaxog nu poate fi decât acest ispravnic, omul căruia Domnul i-a dat sarcina, — cum Alexandru-cel-Bun dăduse aceiaşi misiune Lituanianului prie- ten Ghedigold, care nu era un om de la Curtea lui, — de a se îngriji de lucrare. In texte publicate de Vigna, «Tedorcha», al cărui nume e scris şi « Tedor cha », nu după obiceiul italian de a pomeni « casa », ci de sigur e vorba de un singur cuvânt, apare ca un « Velachus » si ca un « miles », deci un Moldovean si un nobil, aşa că Bogdan a avut dreptate să înlăture ipotesa că ar fi vorba de un Rus, care, ca arhitect, n’ar fi avut cu- noştinţi şi, ca ispravnic, n’avea de ce să fie întrebuinţat. Numele lui se complectează în aceste pasagii din documen- tele caffese 3): « de Telicha ». Pentru a înţelege ce înseamnă această calificaţie, trebue să ne gândim la ortografia obiş- nuită a Genovesilor. La aceştia Suceava se scrie « Ihuihavia », adecă, ih fiind egal cu c: « Ciuciava ». Deci, aici, Telicha e Teica. Şi «Teica» nu poate fi decât Tulcea, veche aşezare, cu o populaţie amestecată, în care se aflau de sigur şi Greci. Astfel « Tedorcha » nu poate fi decât « Tudorachi », « Theo- dorakis » odată e («Teodorocha»). Căci meşterul putea fi luat dintr'o lume ostăşească, deprinsă cu asemenea clădiri. Inscripţia *) I. Bogdan, Inscripţiile dcla Cetatea-Albă, în Mem. Ac. Rom., XXX (1908), p. 316 şi urm. a) Ibid. s) Vigna, Codice diplomatico delle colonie tauro liguri, I, pp. 37i—2; II, pp. 770, 793—5» 834; Iorga, Chilia şi Cetatea-Albă, pp. 118, 137. Cf. I. Bogdan, loc. cit., p. 322. Mai de curând, N. Bănescu, în închinare lui N. Iorga, pp. 34-6. www.digibuc.ro 6 N. IORGA 194 a fost dictat de el însuşi, şi «Tedorcha» a întrebuinţat limba sa obişnuită. Tot el a adaus si o a doua însemnare, în aceiaşi limbă. Numai dacă se admite acest rost de arhitect, de « maistru » al lui Teodorachi, se explică presenţa lui, menţionată în alt document caffes, la Soldaia (Sudac), între coloniile geno- vese la Răsărit de Caffa, pe malul Mării Negre1). Era acolo de lucru pentru un astfel de zid, şi Genovesii, cari poate-1 recomandaseră lui Ştefan, ca unii ce-şi păstrau vechile legă- turi cu Dunărea-de-jos, pe la Chilia, vor fi făcut apel, şi ei, la dânsul. Dar I. Bogdan a dat în forma adevărată o inscripţie de la Petru Aron, din Mart 6962, adecă 1454, în acest cuprins: «s’a săvârşit acest mur şi a fost înarmat de dum- nealui Stanciul » 2). Standul e aid nu ispravnicul, d pârcălabul. In vederea pri- mejdiei turceşti, care a fost înlăturată prin plata tributului, — data fiind de curând stabilită de d. Babinger, în Omagiul Lapedatu —, Petru-Vodă întăreşte deci, a doua oară, cetatea, din nou ameninţată, şi aşează acolo deocamdată tot un singur pârcălab. El trebuie să fie acela al cărui nume e şters alături de al lui Petru în documentul de la 1456. La această dată vremea «domnită» a Cetăţii-Albe începuse. Şi ea se continua, prin acela care, pe vremea călugăriei sale, fusese «domn » numai aid. ') Vigna, loc. cit., I, pp. 371—3, a) ■£>■ c., p, 337. www.digibuc.ro APENDICE I Ser Franc. Mocenigo. Ser Zacharias Donato. Ser Geronimus Baduarius. Ser Andreas Bembo. Ser Laur. Lauredanus. Sapientes ordinum: Die XVII° aprilis [1435]. Deliberavimus in nomine Yhesu Christi facere provisionem ut mercatores et cives rostri in loco Maurocastri pos- sint facere mercaturam et singulis annis ad illum locum mittcre instituimus unam ex nostris galeis viagii Românie. Volumus ergo ct vobis cum nostro Consilio Rogatorum mandamus quod de hac nostra intentione detis noticiam domino Maurocastri et aut per liteias aut per nuncium pro- prium, sicut vobis melius videbitur posse adimplere nostram intentio- nem, debeatis vos intelligere cum domino predicto ct habere ab eo iir munitatem, franchisias, libertates et alias commoditates galeis, navi- bus ac mercatoribus nostris illuc mercatorio more acccdentibus et con- versantibus, que esse possint utilia et fructuosa. Et exnunc sit captum quod una cx tribus galeis viagii Românie que hoc anr,o armrbuntur vadat ad Maurocastrum illo ordine qui per hoc consilium dabitur. de parte 148. de non 5. non sinceri 3. sine consilio. Iusuper pro infoi m; tione materie suprr scripte vobis declr ramus quod ncbilis vir ser Marinus Zâne, precessor vester, rosti o dcminio deno- tavit quod, dum erset baiulus Constantinopolis, pater illius qui do- minatur Maurocastio, qui calokrus est, fuit ad eum in secrefo et sibi dixit et im te ti t ut vellet apud nostrum dominium intercedere ut aliqua ix galeis v agii ncstri Românie ad Maurocastrum accederet, quoniam filius suus, dorr.inus dicti loci facer.t merratoribus ct civibus rostris galeis ac navibus ncstris illas commod’tates et exemptiones circa datia et gabellas que erunt honeste et rat’onabiles, ct noştri merito poterunt coi tentari ibique stare ac mercari. Quare de huiusmodi intent'one da- bitis noticiam illi nuncio quem ad Maurocrstrum mittetis ut sit cum illo caloiero, prrte dicti domini ut mrteria meliorem execut onem habere possit. daţi m die XXVII, Aprilis presentis www.digibuc.ro 8 N. [ORGA 196 II die XV marţii ser Azzo de Priolis, sppiens ordinum. Cum ?d locum Maurocastri propter galeam que anno preterito missa fuit mulţi noştri mercatores, sicut ratiorabiliter est credendum, se reducent ad mercandum, et bonum sit quod in dicto loco consli- tuatur aliquis roster Venttus pro viceconsule, qui tam pio franchisiis imp.trandis quam pro aliis commodis mcrcatorum illuc deciinantium vigilare et attendeie pcssit, vrdit pars qrod prudens nost r civis Fiar.- ciscus Duodo, qui illuc vădit stătu rus ibi ad mercardum auctoritrte huius consilii constituctur viceconsul noster in Maurocastro ad bene- p'acitum noştri dominii. de parte omnes alii. de non 2. non sircerus 1. www.digibuc.ro 197 NOI DESCOPERIRI PRIVITOARE LA ISTORIA ROMÂNILOR 9 II In ziarul Universul de acum câteva zile a apărut, cu o notiţă a d-lui Stoica Nicolaescu, care a făcut descoperirea în cursul unei călătorii la Muntele Athos, portretul de la mănăstirea Ivirului, necunoscut, de şi pomenit în descrierea mănăstirilor de acolo x), al lui Mihnea-Vodă, care mai târziu s’a turcit, şi a micuţului său fiu, Radu. D. Nicolaescu a bine- voit să-mi puie la dispoziţie însăşi fotografia luată pentru d-sa, pe care, astfel, o putem reproduce aici. E o contribuţie esenţială la iconografia Domnilor noştri. Intr’o foarte frumoasă formă apare un Domn tânăr cu ple- tele tăiate scurt, cu ochii mari supt sprincene groase, cu mustaţa supţire şi îngrijită barbă rotundă. Tratată sumar, mantia de brocard acopere un veşmânt pe dedesupt legat cu un brâu împodobit. Un mic guler alb strânge grumazul, încununat, ţiind crucea dublă, de tip oarecum rusesc, Mihnea, pe care călugării din Tesalia îl intitulau basileus,«rege-Impă- rat» 2), apare în adevăr ca urmaşul împăraţilor « încununaţi de Dumnezeu » ai Bizanţului. Lângă el se vede, purtând o căciulă rotundă, cu margenea brodată, frumuşelul cocon Radu, având supt mantia abia schiţată o haină care ar părea stropită cu mărgăritare, dar e vorba numai de o ţesătură cu fir. Şi el poartă în dreapta aceiaşi cruce. Inscripţiile spun: Ii5 Mr\yvag Boefiâdag şi d 'Pădovl Boifiodag. Data s’ar putea fixa nu numai după aierul, de mare tine- reţă, al lui Mihnea, dar şi după presenţa alături de aceste chipuri a categumenului Gavril, d iegâtaxog xadrjyovfievog xi>g raŞgirjX, zugravul de alături, intitulat «de trei ori fericitul (xQioolfhos), «Marcu Ivirul, zugrav» (Mdgxogo '’l^q xalCcoygâ • - z V •j (t w î c- ■« V',1 ia J , V >§ -3 >■! A c £ 4 i. ’ J ' Kr, £ v ‘ t •# rL-I s -- - F ş-t - & I- jf-s *■ £ g r--r.,£ h J § 4 ■» I !l.’s .. * ; f e t V S c c. <£. t e c -fi- T _s a $ 1 4' 1 J -* § . . ^ ? 4 ,! 7 l '■ Y * J ţ s .g -4 j. fi ş ~s fr ŞŢl | 5->5 r< . ? Î*i ti* tj,4 ■tA;cr “TU ~§ H. -c 2 jj .•* LVf ? li. i"!' i -4 - <*: ■ j7 - Je 4 1 v r . s 8 M c £ Hlili ■îl 5^. jfH t.M ‘ ^ ••* - r i -5 - ^ .12 L l ^ 'FT> /■ t i p * ţ i <2 -5 K £ i 4 'î ■+ ■ £ i -J â K c 1 L £. -i Ji N: » ce a k _s «* <■ 6 CC *« -S °f • t£ ■Hi -4 d ; I f i{ ,.■% c. ®ţ .£ -p.' ^ t . £ J 3 •c * •* * r - U1 T s &fî • 1 jp- f -ş K i 4 - l 1 £ £ -r 41 i .-H-ţ & r4 | i '■ ' <■■- £- £ ~ Aj ţ, f* /* i. ; = - c. v yS H Iii r. ir6 1 5 .tf -Jt t: t' SC- <£ r* s J. < ? ,r ^.2 ir- £ % "î b i £ ' - < -I r £ Î8 1 r* f < 1T ‘ '-Tr — « (o-.’ ;'x r . s (fe - { i u - iL ci **-_j J!- /î. i?. Memoriile Secţiunii Istorice. Scria III. Tom. Ar/A’. PI. II Din actele veneţiene privitoare la negoţul cu Cetatea-Albă N. Iorga. Noi descoperiri privitoare la istoria Românilor. PI. III Chipurile de la Athos ale lui Mihnea-Vodă şi fiului său Radu A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. XIX. www.digibuc.ro DESPRE CIVILIZAŢIA ROMÂNEASCĂ LA 1870 DE N. IORGA MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE Şedinţa dela 21 Mai 1937 Comemoraţiile pentru a fi într’adevăr folositoare, căci scopul lor nu poate fi a măguli trecutul, nici a trage profit dintr’însul pentru prezent sub niciun raport, trebue să ţină samă de perspectiva care s’a creat din momentul când o operă a fost îndeplinită în orice domeniu, în cel literar şi cultural, ca şi în cel politic şi social, şi de modificările pe care această perspectivă le aduce totdeauna, de comparaţiile care se pot face, nu numai faţă de prezent, care înseamnă desvol- tarea sau contrazicerea acelui curent, dar şi faţă de un trecut, care, cu alte mijloace de informaţie,poate fi cunoscut altfel. Astfel, numai astfel, se poate face acea operă de dreptate caie înseamnă adevărata istorie şi prin care istoria poate să ajungă a fi folositoare în vieaţa unei societăţi. Privirile noastre se întorc astăzi,— în legătură cu o come- moraţie a «Junimii», care este şi ea în legătură cu anumite ser- bări ieşene, mai mult sau mai puţin având un adevărat raport cu «Junimea», care nu este fără îndoială un fenomen ieşan, ci tocmai unul contrar tradiţiei, înainte de toate patriarhală şi istorică,a laşului, şi cu o direcţie actuală de gândire căreia nu-i pot atribui vreo posibilitate de succes faţă de ceea ce se sbate astăzi în sufletul poporului românesc, — către ceea ce se numeşte cu oarecare greşeală şi oarecare confuzie, « Ju- nimea » şi «junimismul ». 18 A, R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria ///. Tom. XIX. www.digibuc.ro % N. lORGA 200 In adevăr «Junimea», termen care a fost găsit nu iară oarecare greutate, n’a însemnat decât un număr foarte re- strâns de tineri abia întorşi dela studiile lor în Apus. Aşa de puţini încât se pot număra pe degete, şi ei nu veneau din acelaşi loc şi nu aveau aceeaşi pregătire intelectuală şi nici aceleaşi tendinţe, cum nu aveau nici acelaşi criteriu de jude- cată. Iar între cercul acesta al «Junimii» şi între revista «Convorbiri literare», care s’a hrănit de îndată dintr’un material venit din afară, apoi între acel club social şi literar, poate mai mult social decât literar la un anume moment, între revista deci care a pornit de acolo şi între mersul literaturii româneşti, într’o epocă de prefacere, cu unele preocupaţii critice, dar nu înainte de toate prin aceste preocupaţii critice, se face o confuzie. Cei cari au ajutat esenţial la această feri- cită schimbare în ce priveşte literatura românească n’au avut aproape nimic comun cu clubul unde au făcut numai apariţii rare şi timide, figurând mai mult sau mai puţin în tablourile care cuprind pe cei cari, de aproape sau de departe, erau legaţi de această asociaţie. Inoitorii erau oameni de aiurea, cu origini total deosebite, ţărani, sau fii de oameni dela ţară, cu totul diferiţi ca alcătuire sufletească de fiii de boieri sau de profesori, orăşeni prin întreaga lor structură intelectuală, diletanţi în cugetare şi ştiinţe, în literatură uneori, cari se adunaseră în monotonul Iaşi din apropierea anului 1870, mai mult pentru a se găsi într’o societate plăcută decât cu ambiţia de a da o nouă direcţie societăţii româneşti. Aceasta oricât de mare ar fi fost aspiraţia de a întrece pe oricine, pe care o manifesta, precum o arată o publicaţie recentă, încă din anii săi de studii la Theresianum din Viena, cel care numai într’un anume sens poate fi socotit ca întemeietorul şi conducătorul « Junimii» şi încă mai puţin al « Convorbirilor literare», Titu Liviu Maiorescu. Şi adaug că şi atât de înzestratul profesor ieşean, cât şi amicii săi, au condamnat la început crearea acestei Academii sub o influenţă dispreţuită, că s’au adaus târziu la dânsa şi n’au participat decât foarte puţin la activitatea ei. Pentru că se produce astfel o discuţie, în care, neapărat, trebue să se audă glasul acesta de astăzi, reprezentând, sunt www.digibuc.ro 201 DBSPRB CIVILIZAŢIA ROMANEASCĂ LA 1870 3 sigur, în cea mai mare parte punctul de vedere al adevăraţilor intelectuali de acum, cred că, în locul metodei encomiastice, sau al acelei pur literare,—nu mai vorbesc de metoda politică, de care nu avem să ne ocupăm aici şi care nu trebue lăsată să pătrundă nici într’o măsură în lucrările noastre,—este de pre- ferat umila, dar sigura metodă istorică, obişnuită să se sprijine pe afirmaţia contemporană, să întrebuinţeze logica desvoltă- rilor omeneşti şi mai ales să privească orice chestiune din mai multe laturi. Cel mai bun mijloc de a aplica această metodă la lucrul, interesant pentru desvoltarea gândirii şi scrisului Românilor, despre care vorbim astăzi, este să punem întâiu întrebarea: existau oare pe vremea aceea numai două grupuri de intelectuali români, între cari s’ar fi dat o luptă: cei cari, înfăţişând o idee naţională exagerată, un cult al trecutului care putea să fie o piedecă pentru prezent, dar mai ales o lipsă de pregătire mai serioasă, de contact mai adânc cu gândirea europeană şi mai ales un defect de metodă în gândire şi o absenţă de gust în formă, ar fi întrebuinţat formele veştede ale unui capitol cultural şi literar isprăvit şi, de altă parte, im alt grup, care, având o acţiune constantă şi solidară, ar fi demascat tot ce era greşit, fals, inferior, «demi-civilizat», cum se rostea cândva P. P. Carp în ce priveşte starea de atunci a ţării româ- neşti, aşa încât ar fi să i se atribue o întoarcere fericită a gândului şi scrisului românesc către ceea ce este adevăr, măsură, contemporaneitate europeană? E aşa ori nu e aşa? Oricine are cunoştinţă şi de cuprinsul publicaţiilor con- temporane, reviste şi cărţi, pe care, acum câtva timp, le-am cercetat, jertfind aproape doi ani din vieaţa mea, număr de număr şi pagină de pagină, până şi la cei mai despreţuiţi, oricine consideră cu atenţia cuvenită contribuţia aşa de impor- tantă pe care a adus-o la cunoştinţa acelor timpuri publicaţia de documente, din fericire păstrate, a d-lui Torouţiu, va trebui să răspundă cu toată hotărîrea că nu existau nici măcar două grupe caracterizate şi cu atât mai puţin numai două grupe. Grupele care au fiinţat într’adevăr şi din a căror opunere, ciocnire, mai târziu înţelegere, iar, la urmă, confundare într’o 18* www.digibuc.ro 4 N. IORGA 202 sinteză, a rezultat fenomenul de pe la 1870, erau mai multe şi, în această comunicare, caut să le deosebesc. A fost şi la noi un clasicism şi un romantism care şi-au stat faţă în faţă: un Conachi, un Iancu Văcărescu au pornit dela gândirea şi scrisul secolului al XVIII-lea, de caracter general uman şi abstract, pentru ca să ajungă pe urmă, măcar în oarecare măsură, la curajul, dacă nu la îndrăzneala, romantismului. Clasici şi romantici erau formaţi la două şcoli deosebite, şi nimic nu se poate înţelege din starea de lucruri de pe la 1870 dacă nu ţine samă cineva de deosebirea acestor două şcoli, la care, cum vom vedea, s’a adaus şi a treia, ucenicia fiecăruia fiind lucrul de căpetenie, ca şi legăturile cu un anumit mediu, care şi el trebue pus alături. Clasicii din ţările româneşti libere, ca şi din părţile ardelene şi ungureşti, învăţaseră la o şcoală în care baza erau literele clasice, în forma lor greacă dincoace, în forma lor latină dincolo. Oricât de mult ar fi degenerat cunoştinţa adevăratei anti- chităţi, ajungând a fi înlocuită prin formule şi prin iluzii, cu toate acestea astfel de şcoli ale dascălilor din Iaşi şi Bucu- reşti, în care nu trebue să uităm că pe la 1820 au fost oameni de o foarte mare valoare—un Gobdelas, d. ex., de care s’a râs atâta, din cauza polemicei lui cu Asachi, fiind fără îndo- ială un adevărat erudit al timpului, capabil să se amestece în foarte multe domenii, şi dovedind aceiaşi solidă pregătire,— un astfel de învăţământ era unul de perfectă disciplină, de pricepere exactă a subiectului şi de stăpânire strictă a formei. încă dela început putem spune deci că aceste norme, pe care le-a predicat în broşurile sale Maiorescu, nu reprezintau ceva cu desăvârşire nou, ci, indiferent de faptul că tinerii dela Iaşi nu aveau nicio cunoştinţă a trecutului nostru, cuge- tarea şi literatura fiindu-li cunoscute, şi învăţate, numai în străinătatea austriacă, germană şi un moment şi franceză, nu erau decât acelea ale generaţiei care a isprăvit prin anii 1840 şi care a dat aici şi în alte domenii oameni aşa de remar- cabili cum au fost, pentru ştiinţa financiară, un Petru Mavro • gheni, sau, pentru consideraţii economice, Ion Ghica, despre care s’a vorbit din nou acum în urmă şi care de sigur că nu www.digibuc.ro 203 DESPRE CIVILIZAŢIA ROMÂNEASCA IA 1870 5 era un «junimist», nici în ce priveşte ideile sale politice, nici acea aplecare către enciclopedia ştiinţilor abstracte care osebeste esenţial secolul al XVIII-lea. Intre aceşti > > 1 oameni se găsiau de aceia cari stăpâneau aşa de perfect tradiţia acestui secol «filosofic», încât mi s’a afirmat în tinereţa mea, de Emile Picot, că nimeni din Franţa n’ar fi putut să redea mai exact tradiţia acestei vremi, strict supraveghiată în ce priveşte cunoştinţa vorbirii şi scrierii limbii franceze, decât acel Nicolae Mavros, care a fost, cum se ştie, bunicul regretatului nostru coleg, doctorul Ion- Cantacuzino. Acestor oameni mai vechi decât Vasile Alecsandri, care la « Junimea » n’a fost decât un oaspete respectat în aparenţă mai mult decât iubit în adevăr şi decât socotit ca reprezintant al noului spirit, nu li se putea obiecta de nimeni vre unul din defectele care se socotesc distruse de o propagandă junimistă, care, ca forţă activă, lucrând continuu asupra societăţii în- tregi, în toate domeniile vieţii publice, nici n’a existat. Oamenii aceştia, foarte distinşi, erau prea mult diletanţi pentru ca să se coboare la sarcina, aşa de frumoasă, aşa de grea şi aşa de rodnică, de a frământa o întreagă societate. Intre acest spirit clasic, abstract, filosofic, de mare chib- zuială, de fereală faţă de orice exagerare, care a fost puţintel şi la baza celui dintâi conservatism într'adevăr modern, la noi, şi între clasa boierească, puternică încă pe această vreme, a fost o strânsă legătură. Atât de strânsă a fost ea, atât de mult s’a păstrat tradiţia în această privinţă, încât, şi până în vremuri apropiate de noi, aceia dintre boieri cari se ţineau de o datină de care puteau să fie mândri, s’au ferit a-şi trimete copiii la Paris, unde era liberalismul romantic, duşman al clasei lor, ci au căutat înainte de toate Geneva, a cării istorie literară n’a fost scrisă până astăzi şi care reprezintă fără îndoială, în curentele care au împărţit spiritele pentru întâia jumătate a secolului al XlX-lea, un fel de a gândi cu totul deosebit, aşa cum îl vedem în operele unui Rodolphe Topffer, a cărui şcoală era o pepinieră de pregătire şi a unor Răsăriteni ca aceştia, cari trebuiau să nu se depărteze de direcţia critică a primei lor pregătiri. Aşa s’a mers până la învăţământul de www.digibuc.ro 6 N. IORGA 204 care s’a bucurat şi s’a resimţit toată vieaţa şi unul din colegii pe cari i-am stimat şi iubit mai mult în această Academie, Gheorghe Balş. Acestor oameni, a căror reservă i-a făcut dese ori să nu se amestece în de ajuns în politică, să nu dea în literatură ceea ce fără îndoială ar fi fost capabili să producă prin cunoştinţile şi prin talentul lor, nu era deci nevoie să li se predice de nimeni acea disciplină din care se face până astăzi meritul de căpe- tenie al clubului dela Iaşi. Căci, să ne înţelegem, una este un critic şi alta este un pion, una este omul care osebeşte cu discreţie şi cu iubire binele de râu şi alta, spiritul acru, veşnic nemulţumit, dârz de ştiinţa ce şi-a putut câştiga, care nu face altceva decât, potrivit cu tradiţiile cele mai urîte pedagogice, să pândească în jurul său «greşelile », asupra cărora se aruncă apoi cu adevărată voluptate, crezând că este născut pe lume pentru a îndeplini această funcţiune, iar ceilalţi fiind victime designate ale acestui pătrunzător spirit de observaţie şi de în- dreptare. Cum se vede, o deosebire de şcoală şi o deosebire de clasă. Acelaşi lucru se poate spune şi despre ceea ce numim în această expunere clasicii din Ardeal. Şi până astăzi se păs- trează la generaţia mai veche de acolo, la oamenii cari au şaizeci de ani, sau mai mult decât atâta, o tradiţie din cele mai respectabile în ce priveşte ţinuta personală, ca şi felul de a gândi şi formele exterioare. Cred că nu sunt singurul care să fi observat deosebirea cea mare ce există în manifestaţii publice, în cuvântări la festivităţi, între cei cari au acest vechiu spirit ardelenesc, cântărindu-şi fiecare cuvânt, dând o înaltă demnitate, une ori o adevărată maiestate, felului de expresie, şi între uşurinţa cu care chipul nostru mai lesnicios de a vorbi obişnueşte să iasă la iveală în aceleaşi ocazii. Este de sigur, fie şi printr’o transmisie iesuită şi prin influenţa şcolilor străine pe care le-au frecventat, dar în care trăia aşa de puternic clasicitatea, ceva care vine din Roma, din ceea ce Roma a avut mai nobil şi mai impresionant. Am vorbit de un Ion Ghica, format la început în şcoala greacă de clasicitate, deşi pe urmă a trecut sub influenţa unor anumite curente de şcoală din Apus. Să observăm în ce www.digibuc.ro 205 DESPRE CIVILIZAŢIA ROMÂNEASCĂ LA 1870 7 priveşte pe Ardeleni pe cineva căruia, din clubul dela Iaşi, nu i s’au trimes decât ironii superficiale şi care reprezintă această direcţie în chiar societatea ieşană, faţă de care a îndeplinit, oricare ar fi valoarea actuală şi chiar originalitatea ideilor sale, un mare rol de educaţie: Simeon Bărnuţiu. Acesta vine de-a-dreptul dela strămoşi, ca şi cum între Ro- manii de pe vremuri şi între profesorul de pe catedra Facultăţii de Drept din Iaşi nu s’ar fi strecurat atâtea generaţii nenorocite de oameni cari nu s’au împărtăşit de carte şi cari n’au putut lua parte la o desvoltare culturală. Curioasa lui ortografie, ideile lui conducătoare, cuprinzând şi nobile ilusii, îndrep- tările, oricât de greşite, pe care înţelegea să le dea societăţii contemporane, toate acestea vădesc un clasicism roman care ar fi putut să trezească la oameni mai maturi decât tinerii cari se adunau în clubul dela «Junimea » un sentiment pe care nu-1 pot numi altfel decât de profundă reverenţă şi care, sentimentul acesta, a lipsit. Bărnuţiu, cu cât putuse învăţa la Blaj în timpurile sale, cu cât revizuise la Pavia, era pus, cu o condamnabilă cruzime, în faţă cu anumite adevăruri contemporane, pe care putea să le ţie la dispoziţie orice manual bine făcut din Germania şi orice dicţionar de con- versaţie, de care se găsiau, destule în deosebite limbi, la dispo- siţia oricui alerga să le frunzărească. Dar din acest vechiu clasicism ardelean, prin care s’a înălţat aşa de mult spiritul naţiunii şi din care au pornit acele indispensabile îndemnuri, nu către critică, ci către acţiune, nu către îndoială, ci către afirmare, nu către diletantism, ci către lupta până la sânge, face parte şi altcineva care a avut fără îndoială scăpărări de geniu, care, în lumea dela noi, în preajma anului 1870, la aşa-zişii reformatori, se găsesc numai la atât de marele Eminescu. Este vorba de smeritul canonic sărac dela Blaj care nu doria niciodată ceva mai mult decât situaţia de isolare şi sărăcie în care şi-a cuprins toată vieaţa, care, străin de orice ambiţie, necăutând a se lua la întrecere cu nimeni, despreţuind chiar a răspunde şi atacurilor celor mai nedrepte, îşi continua, nu zi de zi, ci noapte de noapte, căci el dormia în scaunul dinaintea mesei sale de lucru, o activitate extraordinară, pentru care înainte de a se ridica o statue www.digibuc.ro 8 N. 10RGA •206 oricăruia dintre şefii «Junimii», va trebui, în locul unde a muncit,a jertfit şi a fructificat, să i se ridice o statuie: Ti- moteiu Cipariu. In faţă, celalalt grup, romanticii, romanticii cei rătăciţi, asupra cărora a plesnit, fără să-i atingă de fapt, biciul, nu ştiu de câte ori împletit, al criticei junimiste. Ce erau aceşti oameni, dela ceea ce a putut fi în literatură un Vasile Gheorghian, la ceea ce a însemnat, nu fără folos în multe domenii pentru civilizaţia românească, în care aducea o veşnică tineretă încrezătoare, Vasile Alexandrescu Urechiă? Ca şcoală, aceştia vin dela învăţământul Regulamentului Organic. II puseseră pe o bază foarte solidă oameni de înalta valoare a unui Petrachi Poenaru şi a unui August Treboniu Laurian, cel dintâi, elev al lui Lazăr, nefiind el însuşi altceva decât un continuator al felului de a gândi şi a lucra transilvan. Se adăugia însă politica unei epoci de Renaştere, în care foştii studenţi dela Paris aduceau un entuziasm uşor, o ado- raţie a formelor, o obişnuinţă cu jocul cuvintelor, une ori al celor mai zgomotoase, dar a celor mai puţin expresive. înte- meietorii învăţământului celui nou n’au avut continuatori de aceeaşi valoare. Ce se putuse învăţa în şcolile Regulamentului Organic a dat oameni cu o jumătate de cultură, dar cu aspi- raţii care se ridicau cu mult mai sus de posibilităţile lor şi cari credeau că se pot amesteca în orice domeniu, atribuindu-şi iniţieri în materii de care nici nu se apropiaseră măcar. Ame- stecaţi şi într’o ziaristică pripită, constrânşi a da în fiecare zi materie de propagandă pentru partid, fără ca scriitorii să aibă vreme a înnoi izvorul propriului lor gând, legănaţi, pe de altă parte, de uşurinţa ritmelor, plăcute la auz, pe care le crease Alecsandri si mai ales Bolintineanu, oamenii aceştia s’au răspândit cu o fluiditate şi prolificitate care i-a împie- decat de a da lucrul de care fără îndoială, cu o mai deasă şi mai adâncă întoarcere către ei înşişi, ar fi fost în stare. Adăugim la această lipsă de disciplină, venită dintr’o şcoală încă la începuturile ei, care se desfăcuse de vechii dascăli străini şi nu-i putuse înlocui, şi un alt neajuns. Erau oameni ridicaţi din alt strat al societăţii decât clasicii boieri de aici şi www.digibuc.ro 307 DESPRB CIVILIZAŢIA ROMÂNEASCĂ IA 1870 9 decât clasicii clerici ai Ardealului.. Fii de mici burghezi, de funcţionari, de preoţi, ei nu aduceau de acasă ceea ce şcoala nu putuse să li dea: li lipsise dela început mediul cultural şi tot ceea ce poate să asigure, peste şcoală şi împotriva şcolii, contactul necontenit cu o cugetare matură, la părinţi cari s’ar fi împărtăşit de un mai înalt învăţământ. Ce uşoară putea să fie biruinţa împotriva lor din partea cuiva care venia din străinătate ! Dintr’o anumită străinătate, căci şi aici trebue să fac o deosebire. Şi deosebirea aceasta între cele două generaţii de studenţi peste graniţă, aceasta este hotârîtoare pentru judecata dreaptă care se poate rosti astăzi asupra procesului cultural care a durat cam între 1866 şi epoca triumfătoare a Regalităţii lui Carol I, la 1884. Trimeterea tinerilor în Apus a trecut la noi prin mai multe fase. După cea dintâiu, la capătul epocii fanariote, sau la începutul Domniei indigene, în care foarte puţini se stre- curau în străinătate, şi cu multă alegere în ce priveşte izvoarele de învăţătură, precum o dovedeşte extraordinara influenţă pe care contactul cu Apusul a avut-o asupra unui Poenaru, asupra unui Eufrosiu Poteca, asupra unui Simion Marcovici, asupra unui Constantin Brăiloiu, de la care s’au păstrat aşa de cuminţi scrisori în timpul studiilor lui din Geneva, a venit îmbulzeala la Paris a unui tineret care a adus de acolo ce trebuia pentru a se face revoluţia dela Bucureşti în 1848, cu discursurile Ia Filaret, cu proclamaţii către « popor», cu dictatura câtorva tinere capete aprinse. Franţa avea de dat altceva, fără îndoială, dar pentru aceasta trebuia cunoscut alt strat din Paris decât lumea internaţională a studenţilor: mai ales acea provincie care păstrează şi până astăzi ceea ce este mai vechiu, mai preţios şi mai solid din tradiţia franceză. Când Eminescu îşi râdea amar de cei cariveniaucu «beţişorul de promenadă», el caracterisa pe ultimii reprezintanţi ai acestui curent, care a durat atâta vreme şi care, sub o formă oarecum schimbată, mult mai serioasă, dar neasămănat mai pretenţioasă, durează, de altminteri, şi până acum. Ca o reacţiune împotriva acelor cari inovau mai ales în haine, pălărie, cravată, pantaloni de modă şi « beţişorul » lui Eminescu, s’a produs de la o bucată de vreme la părinţii legaţi www.digibuc.ro o N. IORGA 20$ de tradiţia conservatoare anti-franceză, întru cât puteau ei să înţeleagă numai acest franţuzism de suprafaţă, tendinţa de a înoi timpurile dela 1820, când studenţii se trimeteau la Geneva, sau în Germania. Este un adevăr că întemeietorii clubului dela Iaşi, fraţii. Negruzzi, Maiorescu şi câţiva alţii, făcuseră studiile lor în Apusul german. Nu, afară de Maiorescu, în cel austriac, de la Viena, care avea alte amintiri şi, cu alcă- tuirea de mai multe noţiuni, urmăria si alte direcţii, ci în vechea Germanie autentică. Studenţii aceştia formaţi pe la 1860, veniau acolo într'un moment când marele entuziasm, naţional în politică şi ideologic, metafisic în cugetare, romantic în manifestarea literară, se isprăvise cu totul. Era o vreme de îndoieli, în care critica se mulţămea prin ea însăşi. De sigur că această atmosferă de la 1860 n’ar fi dat Germania unită, dacă un alt spirit n’ar fi • trăit la junkerii din Nord, apoi în rândurile unei armate care nu cunoscuse această slăbire de încredere, într’o diplo- maţie profund credincioasă suveranilor pe cari-i servea şi, jos, la învăţătorii de sate, cari nu erau, prin felul lor de a trăi, capabili de mari aventuri ideologice, de pe urma cărora oamenii rămân storşi de energie. La Iaşi această generaţie de tineri s’a întors cu o încredere în sine asa de mare, ca si cum ei ar fi creat civilizaţia occidentală, de care li făcea plăcere să vorbească, şi fără nimic din ceea ce trebuia pentru cunoştinţa sforţărilor dureroase, desperate, înoite din generaţie în generaţie, pentru care acest biet popor al nostru ajunsese să dea şi puţinul pe care-l stâpânia. Fără iubire şi fără milă, mândri de ceea ce câştigaseră în anii de studii, prindeau ridicolul oriunde era, fără să înţeleagă că, în fond, ridicolul nu este decât nepotrivire, şi el se poate îndrepta prin multe mijloace, nici într’un caz însă prin acea arzătoare satiră care face pe oameni să perse- vereze în greşelile lor. Producţia acestor oameni, fără îndoială de o înaltă cultură, a fost extrem de mărgenită. Nu-i împingea către scris nimic care să vină dintro credinţă puternică, dintr’un devotament absolut faţă de naţiunea lor, dintr’o nevoie de a se manifesta, care nu cunoaşte piedici, care înfruntă toate rătă- cirile, care trece peste toate greşelile şi prinţi aceasta însăşi www.digibuc.ro 209 DESPRE CIVILIZAŢIA ROMÂNEASCĂ LA 1870 ajunge cu vremea a se corecta. Dacă n’ar fi venit colaboraţia din afară, nu ştiu la ce număr s’ar fi oprit, cu singurii obişnuiţi ai clubului, « Convorbirile Literare ». Dar iată că deodată apar, pentru a fi factor determinant al acestor schimbări, pe care nu le poate numi cineva după un club şi după o formă, ci după întregul fenomen de energie naţională, din toate clasele şi toate locurile, alte două categorii de oameni. Unii cari au mers din nou în Apus, într’un Apus de pe la 1870 şi mai ales într’unul după anul marelui conflict dintre Germani şi Francezi. Acum naţionalismul era exagerat, acum puterile organice se ridicaseră mult mai presus de abstrac- ţiile îmbătrânite şi lâncede: vieaţa gâlgâia la fiecare neam şi-şi cerea toate drepturile ei. Cei cari fuseseră, câtăva vreme, la Iaşi, în contact cu clubiştii intelectuali, s’au simţit din ce în ce mai înstrăinaţi de dânşii. Scrisorile lui Vârgolici, lui Panu, lui Volenti mai târziu, arată foarte hotărît aceasta. Tonul de uşoară critică li displăcea, superioritatea artificială îi umplea de desgust. Răceala atitudinilor voite, care acoperiau un fond uman pe care am ajuns a-1 cunoaşte numai în timpul din urmă prin unele revelaţii, nu se potrivia de loc cu aspiraţiile lor mari. Astfel tinerii îndrăzniau a face lecţii acelora de la cari plecaseră. Şi în fruntea acestora era marea minte a lui A. D. Xenopol, pregătit de-acasă de un părinte de origine străină, care se arată în scrisorile sale un om de o înaltă cunoştinţă a * » chemării sale în familie. De la studiile sale din Berlin Eminescu se ridică setos de a sorbi toate cunostintile, îmbătat de toate doctrinele si chinuindu-se a găsi o şintesă, care, ca şi a lui Xenopol, să fie, înainte de toate, o sintesâ naţională. Admirabilă legiune care de fapt s’a rupt sufleteşte cu desă- vârşire de cei în mijlocul cărora trăiseră! Un caz caracteristic este al lui Gheorghe Panu. Cât a fost la Iaşi, criticase ca să distrugă reputaţia mare a unui om cu calităţi geniale* cum a fost Hasdeu, venit din altă lume, din care causă n’a avut ucenici. El era peste măsură de sigur că biata lui ştiinţă de împrumut întrece tot ceea ce îngrămădiseră îndelungatele lecturi ale Magului din Bucureşti. Când a www.digibuc.ro 12 N. ICRGA 210 ajuns însă la Paris, s’a găsit, în faţa unei metode serioase, într’o veche onestitate şcolară, si el a simtit imediat cum îi dispare orice avânt şi, neputându-se transforma, a fămas, în afară de gazetărie şi politică, "pentru restul zilelor sale, sterp. Şi, în sfârşit, dincolo era o altă şcoală decât a Regulamentului Organic dincoace de munţi: şcoala de seminariu românesc, şcoală făcută în aşezămintele naţionalităţilor, care, Saşi şi Unguri, erau însufleţite de cea mai cutezătoare dorinţă de a se afirma. i * Şcoala aceasta a creat în Ardeal o altă lume tânără, care a putut trece şi mai departe, culegând în instituţii superioare elementele pe care nu le puteau avea în oraşele lor de acasă. Aceştia rămâneau, prin atmosfera şcolii preoţeşti şi călugă- reşti, prin revolta contra tendinţii străinilor de a-i transforma, legaţi de ţăran, de ţăranul care înainte de toate este tradiţie. Ceea ce alţii culegeau din cetirea cronicelor şi documentelor, din cunoaşterea desvoltării unei întregi literaturi, o găsiau ei în instinctul acesta popular. Admirabilele virtuţi ale acestei lumi le-au făcut să pătrundă în literatură, în toată literatura ardelenească, pe care o găsim la început hotărît contra clubului ieşean şi care pe urmă s’a unit cu mişcarea de la «Convorbiri Literare », nu pentru a împrumuta principiul iniţial al acesteia, ci pentru a o transforma în sensul organic românesc. De la puţinul ce au fost un Miron Pompiliu şi un Pop Florentin şi până la atât de multul care a fost cuprins în puternica personalitate a lui Slavici, cu atâţia alţii grămădiţi în jurul lor, aceasta înseamnă un alt cerc şi în ce priveşte naşterea şi în ce priveşte şcoala. Ţăranul ardelean, fără a se opune boierilor moldoveni şi munteni, nu avea nimic a face cu produsul micii burghesii din tara liberă. Cei veniţi de acolo sunt deci unul din elementele de căpe- tenie al acestei sinteze care s’a întrupat, în ultima şi cea mai înaltă esenţă a ei, în Eminescu. M’am simţit dator, ca un cercetător de multe decenii al trecutului societăţii şi gândului românesc, cu această restabilire de valori, căreia nu înţeleg ce li s’ar putea opune alta decât cuvinte care n’au nicio însemnătate şi interese peste care se poate trece cu un zâmbet. www.digibuc.ro BISEXARCHUS, UN GRAD NECUNOSCUT IN ARMATA PRE-BYZANTINĂ DE P. NICORESCU Şedinţa dela 16 Mai 1936 Tocilescu a publicat în Archăologisch-Epigraphische Mit- teilungen, XIX, p. 221, Nr. 85, mai întâi trei inscripţii a—c şi apoi o a patra d, provenind dintr’un acelaşi monument, găsite aproape de Babadag. Apoi le-a republicat în Fouilles et recherches archeologiques en Roumanie, 1900, p. 209, însoţindu-le cu următorul co- mentar scurt: « C’est la liste d’un corps de cavalerie ou d’un college, comme celui des agentes in rebus, organise militairement. Les plaques conservees mentionnent les circitores, les castrenses et les equites. La plaque c ne contient que des noms orientpux, comme Abbas, Herodes, Adavius, Bersum, Barsames, etc. Le monument, dont nous n’avons qu’une pârtie, date probable- ment du IV-e siecle de notre ere». Mai târziu aceste inscripţii au fost publicate si în C. I. L. III, 14.21424. Acestor inscripţii nu li s’a mai dat nici o atenţie. In vara anului 1927, făcând cercetări în Dobrogea, am descoperit în satul Congaz, la 15 km Nord-Est de Babadag, încă o placă cu inscripţie provenind din acelaşi monument, ca şi celelalte. Inscripţia de pe această placă având o importanţă deosebită, le-am examinat şi le-am studiat pe toate laolaltă. ig A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom• XIX. www.digibuc.ro 2 P. NICORESCU 212 Cele patru plăci cu inscripţii publicate de Tocilescu le-am găsit printre pietrele dela Muzeul Naţional de Antichităţi din Bucureşti. întrucât Tocilescu nu publicase fotografii, ci numai transcrierea inscripţiilor, le-am fotografiat (dăm aci alăturat fotografiile şi desenurile făcute după inscripţii). Plăcile a şi b sunt în continuare, celelalte n’au nici o legătură între ele. Transcrierea inscripţiilor este următoarea: a. Titianus Valentinus Ursicinus Ianuarius Cir cit ( ores) Ursinus Concordius d. ... (a?)siri... ...oabens(i) . .. .scupsa.... ... ani pp ... .. .m eovit .. ... vis led__ b. Maxi(m... Castri( dani) Valen(s?) Iovin(us) Iuliu(s) Dardan(ius?) * * Equite(s) Bisexarchi Carinus Barbatio Diogsnianus Exarchi Dicebalus Faustinu(s) c. Abbas Herodes Abbas Ad(a?)viu(s) Bersunt( es?) Barsant(es? ) Theote(ouus ?) s Anatoli(us) Quar____ Mar_____ Puţi... Bon---- Circit(ores) Para... Tocilescu a cetit pe placa b în rândul al doilea : CA- STRE(nses). Examinând cu atenţie piatra, am constatat sigur că ultima literă păstrată pe piatră nu este un E ci un I. Prin urmare trebue să cetim nu castrenses, cum a cetit Tocilescu, ci castriani sau castriciani 2) forme pe care le găsim în diferite texte. *) Vita Aurel. 38, 4: riparensium et castrianorum. Cfr. R. Grosse, Romische Mili- tărgeschichte von Gallienus bis zu Bcginn der byzantinischen Themenverfassutig, Berlin, 1920, p. 66. *) Theodos. VII, i, 18 (din a. 400)= Cod. Just. XII, 35, 14: riparienses et castriciani. Cfr. Grosse, op, cit., p. 66 şi 276. www.digibuc.ro 213 B1SEXARCHUS, UN GRAD NECUNOSCUT ÎN ARMATA PRE-BIZANTINĂ 3 Pe placa d în rândul al 4-lea, s’ar putea completa: ... castrijani p[raepositi. care s’ar putea continua în rândul următor (dacă lapicidul a săpat din greşeală un O în loc de un Q): militu]m, equit[um... Grosse (Rom. Militarge- schichte.. ., p. 143 —144) a arătat, că gradul de praepositus era mai jos decât un tribun şi că era foarte frecuent. Pe placa e descoperită acum se văd trei nume de militari sub titulatura: BISEXARCHI. Gradul de exarchus (8£agzog), fruntaş peste 6 soldaţi ne este cunoscut din câteva inscripţiix), dar cel de bisexarchus—un fruntaş peste 12 oameni—îl aflăm pentru întâia dată arătat în această inscripţie. Grosse2), care a studiat de aproape organizaţia armatei romane din epoca târzie, observă just, că tacticianii byzantini pomenesc adesea printre gradele inferioare titluri ca: zevQăQxrjg, jtsvzâQXV? şi dexaQxog. Astfel titlul de bisexarchus, pe care îl aflăm acum, trebue să fi existat într’o epocă din secolul al IV-lea înainte, ca un fruntaş peste 12 oameni. In inscripţia noastră mai facem o constatare foarte intere- santă. In rândul al 6-lea sub titulatura exarchi găsim numele de Dicebalus. Numele eroicului rege dac este purtat de unii Daci în epoca romană până târziu3). Astfel într’o inscripţie din Savaria în Pannonia Superior (C. I. L. III, 4150) din anul 188 găsim pomenit pe un Jul(ius) Decibalus, iar într’o inscripţie din Nicopolis ad Istrum (C. I. L. III, 7437 = 6150) din anul 227 găsim un Cresce(n)s Deceb(ali). Numele Dicebalus din inscripţia noastră, care este din secolul al IV-lea, este după cât ştim cel mai târziu pomenit. Evident, că nu mai poate fi vorba în această epocă, de existenţa unor indivizi de naţiune *) l) A se vedea în inscripfia noastră (la rândul al 5-lea) şi inscripţiile citate la Grosse, op. cit., p. no şi nota i. *) Ibid., p. 109. *) C. I. L. XV 2445: Deceb(alus); C. I. L. XIII, 10.013“ (de două ori pe un vas: Decibalus; C. I. L. VII, 866=539. In Izvestia na bălgarskia Archeologiceski Institut este publicat (pp. 94—95 şi fig. 81) un relief de marmoră, găsit lângă satul Tencia Uekiş (Târnovo), repre- zintând Diana călare pe un cerb şi având pe marginea de jos inscripţia dedica- torului: AatipaXog AixiâfovJ. Relieful este probabil din sec. II—III d. Chr. Cfr. şi W. Tomaschek, Die al ten Thraher, in Sitzungsberichte der Wiener Aka- demie, Phil.-hist. Kl. II, 2 (CXXX, 1893), p. 31; Brandis in Pauly-Wissowa, Real- Enc. IV, 2247—52 şi G. Mateescu, I Traci suUe epigrafe di Roma, în Ephemeris Da- coromâna, I, 1923, p. 224, Nr. 9. 19* www.digibuc.ro 4 P. NICORESCU 214 dacă, dar faptul, că mai întâlnim nume dace aşa de târziu, ne arată cât de puternică era reminiscenţa tradiţiei în popu- laţia autohtonă romanizată din Dacia. Toate plăcile sunt din acelaşi fel de piatră şi anume de gresie. Literile au acelaşi duet şi aceeaşi înălţime, fiind săpate de acelaşi lapicid. Monumentul din care au făcut parte trebue să fi fost situat aproape de Babadag, unde la 4 km spre Nord, la dreapta şoselei ce duce spre Tulcea, se văd încă ruine de ziduri byzan- tine, ale unei cetăţi necunoscute. E posibil ca monumentul să fi fost ridicat în amintirea unei victorii câştigate asupra Go- ţilor, poate sub domnia lui Valens. Dacă vom avea şansa să se descopere şi alte plăci cu inscripţii, care au făcut parte din acest monument, atunci rostul lui se va putea lămuri. www.digibuc.ro RESUMfi BISEXARCHUS, UN GRADE INCONNU DANS L’ARMEE PRE-BYZANTINE Tocilescu a publie, tout d’abord, dans « Archâologisch- Epigraphische Mitteilungen», puis dans «Fouilles et Re- cherches Archeologiques en Roumanie » (1900, p. 209) quatre plaques avec inscriptions, en Ies faisant accompagner du bref commentaire suivant: «C’est la liste d’un corps de cavalerie ou d’un college, comme celui des agentes in rebus, organise militairement. Les plaques conservees mentionnent Ies circitores, Ies ca- strenses et les equites. La plaque c ne contient que des noms orientaux, comme Abbas, Herodes, Adavius, Bersum, Bar- sames, etc. Le monument, dont nous n’avons qu’une pârtie date probablement du IV-eme siecle de notre ere ». Ces inscriptions ont ete egalement publiees dans C.I.L. IU» 14» 214,24. Dans le courant de l’ete de 1927, ayant fait des recherches en Dobrogea, j’ai decouvert dans le village de Congaz, â 15 kilometres au Nord-Est de Babadag, une autre plaque avec inscription, provenant du meme monument que les autres quatre plaques. L’inscription sur notre plaque ayant une importance toute particuliere j’ai examine minutieusement et j’ai etudie les inscriptions des cinque plaques. Les quatre plaques qu’avait publiees Tocilescu, se trou- vent au Musee National d’Antiquites de Bucarest, ou sera aussi deposee notre cinquieme plaque. Etant donne que Toci- lescu n’avait pas publie de photographies, puisqu’il s’est contente de transcrire les inscriptions, nous presentons ici aussi les photographies et les dessins de ces plaques. www.digibuc.ro 6 P. NICORESCU 216 T ocilescu a lu sur la plaque b, cinquieme ligne : Castre (nses). Ayant attentivement examine la pierre, nous avons constate sans l’ombre d’un doute, que la derniere lettre conservee n’est pas un E, mais bien uni. II s’ensuit que nous devons lire, non pas castre (nses), comme l’a fait Tocilescu, mais cactri(ani) ou castri(ciani), formes que nous retrouvons dans differents textes. Sur la plaque d, quatrieme ligne, peut-etre faudrait-il com- pleter ainsi; castriani ou castriciani praepositi... puis, dans la ligne suivante :... (milita)m, equit(um)... Sur notre plaque e, la plus recemment decouverte, nous voyons une charge nouvelle, non encore rencontree, celle de bisexarchus. Le grade d'exarchus (ăiagxog) est documente par plu- sieurs inscriptions. Les tacticiens byzantins mentionnent frequemment parmi les grades inferieures des titres tels que : retQâgxrjg, Tzevtdgxrjg et demgxog. Le titre de bisexarchus, que nous rencontrons ici, pour la premiere fois, doit avoir existe au quatrieme siecle, et designait un sous-officier, qui avait sous ses ordres 12 hommes, c’est-a-dire le double de l’ef- fectif qu’avait sous ses ordres un exarchus. Dans cette inscription nous faisons encore une consta- tation tres interessante: â la 6-eme ligne, sous la denomi- nation exarchi, nous trouvons le nom de Dicebalus. Le nom de rhero'ique roi des Daces est porte par certains Daces durant l’epoque romaine, jusqu’â une date assez avanele. Par exemple, dans une inscription de Savaria, dans la Pan- nonie superieure, (C.I.L. III, 4150) de l’annee 188, nous trouvons mentionne un Julius Decibalus et, sur une autre inscription de Nicopolis ad Istrum (C.I.L. III, 7437=6i5°) de l’annee 227, nous trouvons un Crescens Decebali. Le nom Dicebalus de notre inscription — qui est comme nous l’avons vu du IV-eme siecle — est autant que nous le sachions, celui qui a ete mentionne le plus tard. II ne s’agit evidemment pas, â cette epoque, de l’existence d’individus de nation dace, mais le fait que nous rencontrons encore des noms daces k une date aussi tardive, nous prouve combien vivace etait encore le souvenir de la tradition dans la population autochtone romanisee de la Dacie. www.digibuc.ro P. Nicorescu. Bisexarchus, un grad necunoscut în armata pre-byzantină. 1 A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. XIX. www.digibuc.ro P. Nicorescu. Bisexarchus, un grad necunoscut în armata pre-byzantinâ. A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. XIX. www.digibuc.ro O- +3 P, Nicorescu. Bisexarchus, un grad necunoscut în armata pre-byzantină. -0’3}5— — -?|t- — — 0*^3 —■- TTTTanU/I VAUENTitlVS VRS CI PAN VÂRI fCIRCIT VRSllW COCORI Vi CL. CASTRj VA CEA 101/IN IVUV DARD mmi3 A. R. Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. XIX. www.digibuc.ro P. Nicorescu. Bisexarchus, un grad necunoscut în armata pre-byzantină. IV A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. XIX. www.digibuc.ro P. Nicorescu. Bisexarchus, un grad necunoscut în armata pre-byzantină. V -jt— — - - — o-S&-—-jj- i/^ISEXARCRl qvar CARINVS MAR BAPBATIO PVTI DIOG'NMAJI/i' BON EXARCHI , CIR CIT DiCFRALVA PARA1 -K----OZ2$---- L 4;- A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. XIX. www.digibuc.ro GARNIZOANA ROMANĂ IN SUDUL BASARABIEI DE P. NICORESCU Şedinţa dela 22 Mai 1936 Sub stăpânirea rusească nu s’au făcut cercetări şi săpături sistematice la Cetatea-Albă. S’au făcut numai unele sondaje de către profesorii dela Universitatea din Odessa, Stern şi Warneke, sondaje care n’au dat rezultate precise nici măcar asupra locului unde a fost situat vechiul Tyras 1). Intru cât această localitate a fost locuită aproape fără între- rupere din secolul al VlI-lea în. Chr. şi până în zilele noastre, diferitele straturi de ruine sunt foarte amestecate asa că * săpături sistematice sunt dintre cele mai grele. Primele săpături metodice le-am început în vara anului 1919 şi de atunci le-am continuat mereu în măsura posibilităţii. Rezultatele destul de bogate ale acestor săpături le-am pu- blicat în două memorii: Scavi e scoperte a Tyras în « Ephemeris Dacoromâna », voi. II (1924), pp. 378—415 şi Fouilles ă Tyras, în revista «Dacia», III—IV, (1927—1932), pp. 557—601. încă din 1919 am dat peste clădiri militare romane cu cără- mizi având stampila unităţilor aflate în garnizoană aci. Au fost găsite mai multe cărămizi cu stampila legiunii a V-a Macedo- nică şi un fragment de ţiglă cu o parte dintr’o ştampilă, pe care am cetit-o şi completat-o atunci ipotetic astfel2): * *) ’) A se vedea literatura chestiunii la E. H. Minns, Scythians and Greeks, Cam- bridge, 1913. P-. 448. *) «Ephemeris Dacoromâna», II, p. 413. MO A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. XIX. www.digibuc.ro 2 P. NICORESCU 218 (L)eg(io) . I. It(alica), Leg(io). V . M(acedonica) . Leg (io) . XI. CI (audia) [Ve]x(illatio) [Moesiae inferioris].... Cercetările ulterioare au mai adus alt material informativ cu privire la garnizoana romană din Tyras. Un fragment de placă de marmură conţine o parte dintr’o inscripţie 1): Falco (ni... Vexil(lalionis) II (secundae?)... sub cura. . . leg (ionis) V M(acedonicae)... Pe un alt fragment de marmură putem descifra doar 2): leg(ionis) V M(acedonicae)... C(aius) Jul(ius)... In 1933 s’au găsit mai multe cărămizi cu stampila legiunii a V Macedonica (fig. 1), un fragment de ţiglă (fig. 5) şi o ţiglă mare de acoperiş având pe ea o ştampilă completă a vexillaţiei care ridicase clădirea. Deoarece ţigla era acoperită cu un strat gros de calcar, depus de apele de infiltraţiune, ea a fost tratată în laboratoarele Fa- cultăţii de Ştiinte din Iaşi cu o soluţie de acid clorhidric, di- solvându-se calcarul şi curăţindu-se stampila. O dăm alăturat în fotografie (fig. 2—4). Putem descifra fără nici o dificultate: Leg(io). I. It(alica). Leg(io). V. M(acedonica). Leg(io). XI. Cl(audia). et. aux(ilia). S(ub). M. T. PI_______ centurione l(egionis) I. I(talicae). In primăvara anului 1935, s’a mai găsit un fragment de ţiglă, cu partea dela început a aceleiaşi ştampile (fig. 5), care ne înlesneşte cetirea ei. y *) « Dacia * *), III—IV, p. 569. *) «Dacia», III—IV, p. 570. www.digibuc.ro 219 GARNIZOANA ROMANĂ IN SUDUL BASARABIEI 3 Era prin urmare aci la Tyras în garnizoană un corp de trupe mixt, adică o Vexillatio, formată din trupe din legiunea I-a Italica, a V-a Macedonica şi a Xl-a Claudia, care toate se aflau în sudul Dunării şi trupe auxiliare, toate, sub comanda unui centurion din legiunea I-a Italica, a cărui nume ne este arătat numai prin literele iniţiale MT în ligatură şi PL de asemenea în ligatură. Prin urmare şi fragmentul de stampilă pe care l-am publicat în 1924, în « Eph. Dacoromâna », trebue com- pletat după textul complet din această stampilă. In săpăturile din primăvara aceasta (1936) s’au mai găsit două inscripţii importante. 1. Fragment de placă de marmoră,cu inscripţie (fig. 6). înăl- ţimea plăci este de 0,24 m., grosimea de 0,09 m.; înălţimea literilor este de 0,026 m. Iată transcrierea acestei inscripţii: T(ito) Trebio Frontoni centurioni Leg(ionis) quintae Mac(edonicae) Principales Leg(ionis) ejusdem Iul (ins) Val(ens) Signi(fer) In partea de sus a inscripţiei este un ornament: o stea cu şase raze într’un cerc, făcut cu compasul. Semnul pentru centurion este tras din greşala lapicidului de două ori. Vedem din această inscripţie, că lui Titus Trebius Fronto, centurion din legiunea V-a Macedonica, care comanda vexil- laţia de aci, îi ridică acest monument votiv principales, adică ofiţerii din aceeaşi legiune, cari se aflau aci împreună cu el şi printre cari primul este Iulius Valens, purtător de steag; numele celorlalţi cari urmau, nu ni s’a păstrat. 2. Placă de marmoră (fig. 7 şi 8); colţul de sus din dreapta este puţin profilat, ceea ce arată că placa este tăiată dintr’o architravă provenind probabil dela un templu grec. înăl- ţimea ei este de 0,37 m., lăţimea de 0,283 m- Ş* grosimea 9 Cfr. B. Filow, Die Legionen der Provitiz Moesia, Klio, Beiheft VI, Leipzig, 1906, p. 78 şi £. van der Weerd, Etude historique sur trois ttgions romaines du bas Danube, Univ. de Louvain, Rec. des travaux, fasc. i6, Louvain-Paris, 1907. 30* www.digibuc.ro 4 P. NICORESCU 220 de 0,088 m.; înălţimea literelor este de c. 0,035 m.; literele au fost vopsite în culoare roşie. Transcrierea inscripţiei este : M(arco) Ennio llladiano centurioni Leg (ionis) V Mac (edonicae) Cornelius Vita- lis actuarius. Jul(ius) lamblic(us) eques. M(arcuş) Vaier (ins) Val... Avem, prin urmare, de a face ca şi în inscripţia precedentă cu o dedicaţie în onoarea lui Marcus Ennius Illadianus, cen- turion al legiunii a V-a Macedonica, — care avea de sigur comanda garnizoanei din Tyras — făcută de către ofiţerii săi: Cornelius Vitalis, care era actuarius al detaşamentului, Julius Iamblicus, care era eques (cavalerist) şi Marcus Valerius, care era poate val(etudinarius), adică «sanitar» al detaşa- mentului ; numele celorlalţi nu ni s’au păstrat. Actuarius sau actarius era unul dintre ofiţeri (principales, cum sunt arătaţi în inscripţia, noastră precedentă) însăr- cinat cu primirea contra chitanţă (pittadum authenticum) dela susceptores (perceptorii cari strângeau dările în natură) a proviziunilor necesare şi din care împărţiau soldaţilor raţiile cuvenite. Până acum funcţiunea era documentată pentru întâia dată sub Septimius Severus (C.I.L. XIV, 2255). Inscripţia noastră trebuind pusă înainte de 167—168, ur- mează că această funcţiune a apărut înainte de această dată *), In regulă generală alături de titlul de actuarius se menţiona şi unitatea pe lângă care funcţiona, ea făcând parte inte- grantă din titulatură. In inscripţia noastră unitatea nu este menţionată, căci se înţelegea dela sine, că acest actuarius îşi îndeplineşte funcţiunea în detaşamentul pe care îl co- manda şeful său, centurinul M. Ennius Illadianus. Toate aceste mărturii ne arată compoziţia garnizoanei ro- mane din Tyras înainte de anul 167—168 p. Chr., când legiunea 1) A se vedea documentarea la Seeck, în Pauly-Wiisotva, Real-Encyclopădie der classischen Altertums-wissenschaft, voi. I, col, 301 şi A. v. Doma'zewski, Die Rangordnung des romischen Heeres, Bonn. 1908. www.digibuc.ro 221 GARNIZOANA ROMANĂ ÎN SUDUL BASARABIEI s V-a Macedonică a fost transferată dela Troesmis (Igliţa) din colţul NW al Dobrogei, în Dacia. Istoria garnizoanelor romane din ţinuturile dela nordul gurilor Dunării şi de pe ţărmul nordic al mării Negre, ne este foarte puţin cunoscută, aşa că orice ştire nouă în legătură cu această chestiune este de o deosebită importanţă. Aceste ţinuturi au fost ocupate efectiv de către Romani, în urma expediţiunii lui Ti. Plautius Silvanus, care a avut loc în anii 52—53 d. Chr., iar din anul 56 Tyrani încep să soco- tească o nouă eră *). O garnizoană romană este aşezată în Cher- sonesus şi împăratul Nero se gândeşte în mod serios a crea la nordul mării Negre o nouă provincie: Scythia2). In timpul lui Domiţian, în urma înfrângerilor suferite de Romani din partea Dacilor, garnizoanele romane dela nordul gurilor Dunării au fost retrase şi regele clientelar al Bosforului primea subsidii pentru a întreţine o miliţie, care să asigure pacea în ţinuturile dela nordul Mării Negre. Traian fiind angajat cu supunerea Daciei, nu s’a putut ocupa şi de supunerea efectivă a acestor ţinuturi. Dar e fără îndoială că în legătură cu reorganizarea Moesiei inferior, el trebue să fi luat unele măsuri de pază a regiunii dela nordul gurilor Du- nării, măsuri pe care însă nu le cunoaştem. *) Cfr. P. Nicorescu, Scavi a Tyras, în « Eph. Dacoromâna », II, p. 379. Cfr. G. Cantacuzino, Un papyrus latin relatif ă la defcnse du bas Danube, în « Revue Historique du Sud-Est Europăen », 1928, p. 38), unde este comentat un pa- pytus publicat de prof. A. S. Hunt în Raccolta di scriptti in onore di Giaccomo Lum- broso, 1925, pp. 265—272. D-sa greşeşte când afirmă (pp. 49 şi 64) că Cohors I Hispanortim Veterana avea garnizoane în diferite localităţi pe o întindere foarte mare. Faptul, că din această cohortă, care avea lagărul la Drajna de Sus, erau detaşaţi în diferite misiuni din ordinul comandamentului, oameni în mai multe localităţi, nu însemnează că aceştia constituiau garnizoane. Astfel dacă constatăm din acest papyrus (rândul 57) că doi călăreţi din această cohortă sunt detaşaţi la Tyras nu rezultă că ei constituiau o garnizoană. De altfel efectivul unei cohorte auxiliare, care era de 500 de oameni şi rar de 1000 de oameni, nu-i făcea posibilă paza decât pe un sector redus, aceasta cu atât mai mult, cu cât mulţi oameni erau detaşaţi în diferite localităţi. —A se vedea şi C.I.L. XIV, 3608 = Minns, op. cit., app. Nr. 1, cfr. A. v. Domaszewski, Die Dislocation des romischen Heeres im Jahre 66 n. Chr., în « Rhein Museum *, 1892, p. 207 şi Minns, op. cit., p. 447. A se vedea şi V. Pârvan, Histria IV, în «An. Acad. Rom.», XXXVIII, pp. 567 şi 711 şi acelaşi în: I primordi della civiltă romana alle foci del Danubio, în «Ausonia», X, 1922, p. 193. *) Cfr. Rostowzew, Iranians and Grceks in south Rusia, Oxford, 1922, p. 151 şi W. Schur, Die Orientpolitik des Kaisers Nero, în « Klio », Beiheft XV, I923> p. 87. www.digibuc.ro 6 P. NICORESCU 222 Sub Hadrian, când imperiul roman s’a consolidat în întin- derea sa maximă, presiunea Sarmaţilor devenind din ce în ce mai mare, instalarea unor garnizoane permanente în aceste ţinuturi a devenit o necesitate absolută. Acest lucru s’a făcut fără ca legiunile care aveau lagărele lor la Sudul Dunării, să fie trecute la nordul gurilor acestui fluviu. In aceste ţinuturi au fost trimese numai Vexillationes, formate din trupe luate din aceste legiuni şi din trupe auxiliare. Astfel într’o inscripţie (C.I.L. VIII, 619) din Mactar este vorba de un : tribunus militum leg(ionis) I Jtalicae, praepositus vexi- lationibus Ponticis apud Scythia(m) et Tauricam. Se ştia că în a doua jumătate a sec. II-lea d. Chr. era în garnizoană în Crimea la Chersonesus o vexillaţie sub comanda unui cen- turion sau a unui tribunus militum. Acum graţie inscripţiilor descoperite la Cetatea-Albă, constatăm că în acest timp, şi la Tyras se afla o garnizoană romană 1). Vexillaţia pe care o constatăm, că avea garnizoana la Tyras, trimetea după necesităţi mici detaşamente de-a-lungul ţărmului mării şi de-a-lungul valurilor trase dela Prut până la Nistru, valuri peste care Barbarii n’aveau voie să treacă, asigurându-se astfel poliţia acestui ţinut. Aceste vexillaţii erau asistate în serviciul lor de pază de o vexillaţie din flota Moesiei (Classis moesiaca). Se poate ca în afară de vexillaţia dela Chersonesus şi de cea dela Tyras să mai fi fost şi alte vexillaţii în aceste părţi, dar pe cari nu le cunoaştem încă. Vexillatiile erau fiecare sub comanda > > unui centurion şi numai una, poate cea dela Chersonesus, era sub comanda unui tribunus militum, care era şeful tuturor vexillaţiunilor dela Nordul gurilor Dunării (praepositus vexil- lationibus Ponticis). x) Cfr. Rostowzew în «Jurn. Ministerului de Instr. Publica », St. Petersburg, Martie 1920, p. 140 = Romische Besatzungen in der Krim und das Kastell Charax, în «Klio», II, pp. 80—95; vezi şi «Arch. Anzeiger », 1911, pp. 234—238. Cfr. şi Minns, op. cit., p. 523, n. 7. www.digibuc.ro RfeSUMfi LA GARNISON ROMÂINE DE LA BESSARABIE MERIDIONALE Pendant la domination russe on n’a pas effectue k Tyras de recherches et de fouilles archeologiques systematiques. Les professeurs von Stern et Warneke de l’Universite d’Odessa ont seulement fait quelques sondages lesquels n’ont pas donne de grands resultats. Etant donne que cctte localite a ete habitee presque sans interruption, depuis le VH-eme siecle av. J.-C. jusqu’â nos jours, les differentes couches de ruines superposees sont tres melangees, de sorte que les fouilles systematiques y sont des plus difficiles. Nous avons entrepris les premieres fouilles systematiques dans le courant de l’ete de 1919 : depuis lors, nous les avons poursuivies autant qu’il nous a ete possible de le faire. Les resultats obtenus k la suite de ces fouilles ont ete consignes par nous dans deux memoires ; « Scavi e scoperti a Tyras), dans «Ephemeris Dacoromâna», voi, II (1924), pp. 378—415, et «Fouilles ă Tyras », dans la revue «Dacia», voi. III-IV (1927—1932), pp. 557—601. Des 1919, nous avons fonde k Cetatea-Albă un Mus6e d’Antiquites, contenant le materiei archeologique decou- vert. Ce musee n’a pas cesse de s’enrichir d’annee en annee, et c’est aujourd’hui le plus important musee d’antiquites de toute la Bessarabie. Dans le present memoire, nous presentons les inscrip- ţio ns recemment decouvertes, qui nous fournissent des indi- cations sur la composition de la garnison romaine dans la Bessarabie meridionale. www.digibuc.ro 8 A. P. NICORESCU 224 Des le debut des fouilles, on a trouve un certain nombre de briques portant 1’estampille de la legio V Macedonica et un fragment de tuile de toit, sur laquelle on distingue une pârtie d’estampille portant le nom des trois legions de la Mesie inferieure. Nous n’avons pu alors completer le texte de cette estampille que d’une maniere hypothetique, (Ephem. Dacoromâna, II, p. 413).. Tout recemment, on a decouvert d’autres briques portant Tcstampille de la legio V Macedonica, ainsi qu’une tuile pourvue d’une estampille entierement conservee ; celle-ci nous indique clairement que la garnison romaine de Tyras etait constituee par des troupes detachees de la legio I Italica, de la legio V Macedonica et de la legio XI Claudia, ainsi que de troupes auxiliaires, sous le commandement d’un centurion de la legio I Italica. Aux deux fragments d’inscriptiohs, publies dans « Dacia » (III-IV, pp. 569—570) doivent maintenant s’ajouter deux nouvelles inscriptions, decouvertes en 1936. L’une est de- diee k Titus Trebius Fronto, centurion de la legio V Mace- donica (qui commandait probablement la garnison) par Ies principales — officiers — de la dite 16gion. Le premier de ceux-ci est Julius Valens, qui etait signifer; Ies noms des autres ne se sont pas conserves. La seconde inscription est dediee k Marcus Ennius Illa- dianus, centurion de la legio V Macedonica (commandant probablement lui aussi la garnison) par ses officiers: Cor- nelius Vitalis, qui remplissait la fonction d’actnarius de la garnison ; Julius Iamblicus qui etait eques ; Marcus Val(erius), qui etait peut-etre val(etudinarius) ; Ies noms des autres ne se sont pas conserves. Tous ces documents importants nous montrent la corn- position de la garnison romaine de Tyras avant l’ann6e 167—168, date k laquelle la legio V Macedonica a ete trans- feree de Troesmis (Igliţa) —■ angle Nord-Ouest de la Do- broudja — en Dacie. Le territoire k surveiller, au Nord des bouches du Danube jusqu’en Crimee, etant tres etendu, on detachait des legions etablies au Sud du Danube un certain nombre de vexilla- tiones que l’on expediait dans cette region (C.I.L. VIII, 619: www.digibuc.ro 225 GARNIZOANA ROMANĂ lN SUDUL BASARABIEI 9 « Tribunus militum leg. I Italicae, praepositus vexillationibus Ponticis apud Scythia(m) et Tauricam»). Nous savions que durant la seconde moitie du II-eme siecle apres J.-C., en Crimee (Chersonesus) il y avait en garnison une vexillation, placee sous Ies ordres d’un centurion ou d’un tribunus mi- litum. Maintenant, grâce aux inscripţions nouvellement de- couvertes, il est prouve qu’il y avait aussi une garnison â Tyras. Cette garnison — probablement une vexillation — en- voyait d’apres Ies cas de necessite, de petits detachements le long du rivage de la mer, ainsi que le long des vallum-s tracees entre le Pruth et le Dniester, qu’il etait interdit aux Barbares de traverser ; c’est ainsi que le police etait assuree dans cette region. Ces vexillations etaient assistees dans leur service par une vexillation de la classis moesiaca. II est possible qu’il y ait eu en outre d’autres vexillations que nous ne connaissons pas encore. Les vexillations etaient chacune sous Ies ordres d’un cen- turion ; une seule — peut-etre celle de Chersonesus — etait sous les ordres d’un tribunus militum qui etait le chef de toutes ces vexillations (praepositus vexillationibus Ponticis). www.digibuc.ro P. Nicorescu. Garnizoana romană în sudul Basarabiei. I Fig. i. A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. XIX. www.digibuc.ro P. Nicorescu. Garnizoana romană în sudul Basarabiei. II Fig. 2 A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. XIX. www.digibuc.ro P. Nicorescu. Garnizoana romană în sudul Basarabiei. III Ui E www.digibuc.ro IV P. Nicorescu. Garnizoana romană în sudul Basarabiei. A. li. Memoriile Secliunii Istorice. Seria 111. Tom. XIX. www.digibuc.ro P. Nicorescu. Garnizoana romană în sudul Basarabiei. V Fig 5 Fig. 6. A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. XIX. www.digibuc.ro P. Nicorescu. Garnizoana romană in sudul Basarabiei. VI Fig. 7. A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. XIX. www.digibuc.ro P. Nicorescu. Garnizoana romană în sudul Basarabiei. PI. VII 1^- M‘E A 0' LECVa. CoRKELIvS'VÎa l^'AfT\AR'IVL lAMBleEQiTW -UL^JLI2 Fig. 8. st' — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. XIX. www.digibuc.ro UN MEMORIU POLITIC CĂTRE CUZA-VODĂ DE N. IORGA MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE Şedinţa dela g Iulie ig3a Deşi o însemnată parte din corespondenţa adresată lui Cuza-Vodă se află şi acum inedită în archiva sa personală, încredinţată de Teodor Rosetti, cumnatul Domnului Unirii, colegului nostru A. C. Cuza, se poate zice că prin publicaţii recente, datorite însă unor cercetători străini, — un Engles, un American şi un Frances —, politica externă a României în anii, aşa de puţini, dar grei de cuprins, ai acestui regim e aproape pe deplin luminată, aşteptându-se o lucrare de mare sintesă, care, din nenorocire, într’o vreme când avem asa de mult nevoie de învăţăturile trecutului, întârzie. Nu tot aşa şi cu evenimentele, şi ele atât de însemnate, care formează istoria internă a Domniei. Aici ne aşteaptă, peste ceea ce cu atâta pricepere, dar pe baza unui material aşa de neîndestulător şi fără să se fi putut sprijini pe cercetări prealabile, a dat A. D. Xenopol, în cele două volume ale sale, adevărate surprinderi. Şi după comunicaţia d-lui Al. Lapedatu nu s’a împrăştiat misterul uciderii lui Barbu Catargiu. Mişcarea ţărănească din August 1865 primeşte încă o rază de lumină prin comunicaţia, făcută tot aici, a generalului Rosetti, dar am găsit într’o culegere privată seria de acte poliţieneşti care dovedesc că ea a avut o seriozitate şi o întindere la care nu ne puteam gândi fără această neaşteptată destăinuire, a cării importanţă se va vedea după apropiata lor publicare. Ne putem plânge şi de lipsa, aproape totală, a memoriilor, şi tot aşa a scrisorilor particulare, prin care se desluşesc 21 A, R. —Memoriile Secţiunii Istorice, Seria III, Tom, XIX» www.digibuc.ro 2 N. IORGA 228 totdeauna atâtea lucruri care nu apar în meşteşugitele acte publice. Saltare încă nedeschise cuprind unele materiale de prima ordine: s’a putut vedea din cartea recentă, a d-nei Lucia Borş, asupra Doamnei Elena. Pe lângă toate aceste lipsuri se adauge şi aceea, esenţială, a cunoaşterii ideilor politice în toată varietatea şi sinceri- tatea lor, care nu e în discursuri şi în articole de gazetă, şi acelea, pentru această perioadă ca şi pentru oricare alta, ar trebui selecţionate şi publicate, cum în foarte mică parte s’a făcut în Actele Renaşterii României a lui D. A. Sturdza şi cum, în ce priveşte presa sârbească, se făcea la Agenţia noa- stră din Belgrad, aşa că am putut introduce această contri- buţie, atât de luminoasă, în culegerea mea de acte francese care formează « Corespondenţa diplomatică a lui Carol I ». Am dori deci să avem părerile adevărate ale personagiilor mai mult sau mai puţin marcante care au judecat această Domnie ori au căutat a-i da o direcţie. Ar fi unul din capi- tolele de căpetenie ale unei cărţi, care va trebui scrisă cândva, despre cugetarea politică românească, aproape total ignorată. Ce reiese din caietele lui Dăscălescu, fost secretar al lui Tudor, care a avut harul să trăiască până dincolo de epoca Unirii, ni poate arăta ce lucruri noi, onorabile pentru această gene- raţie, pot să iasă la iveală. Cred că aduc un serviciu acelui sau acelor cari se vor ocupa cu aceeaşi grijă ca şi predecesorii străini, autori ai unor scrieri atât de muncite, dar şi cu un sentiment de înţelegere, iubire şi pietate care nu se poate cere dela dânşii, de Alexandru Ioan I şi de vioaia societate politică din jurul lui, creatori de ţară, oprindu-mă un moment asupra cuprinsului unei bro- şuri care, la 1859 încă, înţelegea să fixeze unele norme pentru orientarea aceluia care-şi începea, între atâtea greutăţi şi cu aşa de puţină pregătire personală, Domnia. Titlul cărticelei, de numai 20 de pagini de format mic, purtând data «Iaşii, Iulie 29 1859», e: Trecutulă, relele fer ei şi lecuirea lorii1). *) Exemplarul mi-a fost dăruit de nepoata mea de vară, fiica Elenei Iorga, măritată Bută, d-na Mana Gervescu. www.digibuc.ro 229 UN MEMORIU POLITIC CĂTRE CUZA-VOD 3 Autorul, care o închină noului «Domn stăpânitoriu Prin- cipatelor Unite », i-o « pune la picioare spre apărare, se iscă- leşte: «K. T. proprietariu mare şi deputaţii». O căutare în lista deputaţilor îi poate afla numele, dacă iniţialele nu sunt schimbate. Autorul, a cărui moldovenească e simplă ca stil şi orto- grafie, e totuşi un om cult şi inteligent, care înţelege a presinta, nu observaţii răzleţe, ci un sistem, şi el face teoria căuşelor fără a căror descoperire nu se pot lămuri nici prevedea lucrurile politice: «După a mea vedere, orice lucru în lume are un scop şi purcede sau se face din o pricină; aşa dar eu, orice voiu zice prin a mea încercare de a arăta trecutul, relele ţerii şi lecuirea lor, nu voiu însemna alta decât un scop: pricinile răului ş’a binelui, şi tot odată silindu-mă, cât voiu putea, a lămuri mai bine că, dacă cineva n’are mai întâiu un scop, nu cunoaşte pricinile unor rele, de unde vin, ş’a îmbunătăţirilor, de unde trebuie să se înceapă, în zădar se face orice soiu de lucrare, fie aceia măcar şi cât de bună, căci toate lucrurile, pe cât mintea mea poate judeca, au o regulă de unde să se înceapă şi unde să se sfârşească; nu se păzeşte acea regulă naturală a fiecăreia fapte, chestia se ’ncurcă şi mai tare şi puţină speranţă rămâne despre o bună ispravă!». Cercetând întâiu trecutul, autorul arată că oricine gândeşte serios, îşi are o experienţă şi-şi iubeşte ţara, e în stare să folo- sească la indicarea relelor şi la propunerea mijloacelor de îndreptare: « De aş începe un asemene lucru cu dreptul unui bun scriitor, unui om de capacitate sau talent, fără îndoială greşeala mea ar fi de neiertat, şi eu, cât şi scrierea mea, de râs vrednică; dar, fiindcă voiu începe cu alte drepturi, cu aceleaşi ca trăind mai mult printre cei slabi, apăsaţi, am putut vedea răul mai de aproape şi mai bine, cu aceleaşi ca, din împre- jurări, am mai puţine patimi şi cu aceleaşi, în sfârşit, că, în adevăr, îmi iubesc ţara, apoi zic fără a mă sfii că nu trebue să fie de râs, nici des- preţuit, când voiu spune lămurit ale ţerii rele şi a lor îndreptări, ale mele frici şi ale mele speranţe. Nu, căci omul cel mai de nimica socotit poate une ori să spuie mari adevăruri, numai să aibă curajul a vroi. Aceia eu o vroesc. » El va presinta deci, metodic, «elementele cele mai princi- pale ale ţerii noastre». a** www.digibuc.ro 4 N. IORGA 230 Primul e că nu se ştie scoate din ce oferă natura aceea ce numai o muncă bine ordonată ar putea scoate. «Avem un pământ bun, ape frumoase, unele plutitoare, păduri, metaluri şi mineraluri. «Din pământ tragem mai tot folosul, însă foarte cu grele ostenele; din ape, din păduri mai nimica; din metaluri şi mineraluri chiar nimica, afară de sare, din care tragem o a zecea parte de folos din aceia ce s’ar putea scoate prin nişte măsuri bune a guvernului, la care măsuri, atâta pentru sare, cât şi pentru celelalte, guvernele trecute niciodată au gândit». In ce priveşte mijloacele umane, populaţia e mică în comparaţie cu întinderea pământului şi parte din ea fără niciun folos. «Această populaţie se alcătueşte din Români muncitori de pământ, din boieri, din altă clasă între boieri şi ţărani, de o mulţime de Jidovi în comparaţie cu mărimea populaţiei, de puţini Armeni, de nişte cete de Ţigani, şi de alte amestecături de naţii presăraţi câte unul ici colo». Ca activitate, « muncitorii de pământ au adus tot folosul, au ţinut pe Stat, au ţinut pe particulamici, au ţinut toate nevoile năvălirilor de afară şi greutăţile extraordinare, ce cad une ori pe o ţară. « Ce au avut aceştia drept răsplătire de pe la guvernuri şi alţi particu- larnici ? Au fost trataţi ca nişte duşmani ai societăţii: apăsaţi, tiranisaţi, înstrâmbătăţiţi, batjocoriţi şi ’nşelaţi în tot felul, iată starea clasei ce face puterea ţerii noastre în ce stă şi chiar acum ». Cu boierii e aspru: « O, cât aş fi de fericit să pot spune că ei n’au făcut nici bine, nici rău, dar nu-i aşa. Dumnealor au făcut, din potrivă, mult rău, şi iată cum: Au păcătuit mai întâiu în contra clasei ce-i ţine şi cu a cărora mij- loace şi-au câştigat lumina ştiinţii; au fost indiferenţi de binele ţării şi foarte aprinşi de a aduce la peire la tot prilejul, au introdus modele, luxul, cu toate ale lui mari deşărtăciuni şi nenorociri pentru o ţară, mai ales ca a noastră, căci lot banul ce iese din roada pământului prin numai singura sudoarea ţăranului, îl alungă îndată pân ţări streine ca să aducă de acolo petici, lemne şi seminţuri de tot soiul de corupţii pentru un popul simplu.» www.digibuc.ro 231 UN MEMORIU POLITIC CĂTRE CUZA-VODĂ Aceasta în afară de serviciile aduse străinilor pentru satis- facţiile personale. «Aceste «deşertăciuni» păgubitoare s’au întins foarte mult: «Până când chiar şi unora din ţăranii muncitori de pământ li-au venit gustul mai întâiu a se face ştergători de talgere (cea mai înjositoare treaptă a unui om) ş’apoi boieri, şi din boieri tirani pentru cei chiar din cari au ieşit.» Mai-mai să fie tara numai boieri... 9 Urmează, într’o formă banală, caracterisarea morală a unei clase domnitoare improvisate. In faţă se aşează munca obscură a ţărănimii neţinute în samă. Bilanţul e catastrofal, şi omul nu se lasă înşelat de strălu- cirea formelor si sunetul măreţ al oraşelor: » 9 9 « Legea, dreptatea nu erau alta decât nişte vorbe de formă şi nişte adevărate pedepse pentru cei ce le păzia numai! Omul de onoare, de ştiinţă, de capacitate şi ’nţelept nu mai era decât un martir sau un lucru netrebnic. .. Linguşitorii, răpitorii, fanfaronii de tot soiul predominau pretutindenea... Ei guvernau, ei câştigau privilegiuri de tot soiul: înaintare prin ranguri, slujbe ce le luau numai pentru câştig, ca o negu- ţitorie sau fanfaronadă erau răsplătirea lor... încât ajunsese a se crede că virtutea este o crimă şi păcatul o virtute.» Şi încheierea e hotărîtă: «nădejdea mea îi la Domn, nu la Ţară». Iată acum felul în care se presintă, în această privire critică, Evreii, sau cum li se zice cu humor: «giupânii jidovi»: « Aceştia aduceau un mic folos ţerii, dar făceau înzecite rele. Ei trăiau numai din sudoarea ţăranilor, ei înşelau pe toţi şi prin tot locul: pân sate, pân târguri şi pe drumuri şi la mulţi boieri li înghiţiau averile cu a lor maniere şi dobânzi, peste, măsură nelegiuite. «Lacascând aveau vr’o pricină sau a da cuiva ceva, ziceau că sânt supuşi străini şi cu aceasta, cu ajutorul corupţiei ş’a judecătorilor, se prelungia, sau mâncau cu totul dreptatea bietului pământean, ce nu mai avea cu ce să şi-o mai cumpere. La orice greutate politică erau gata a sluji cu a lor bani, cu a lor număr. Străini în contra ţării, în con- tra unui pământ ce le-au dat averea, ospitalitatea şi liniştea vieţii». In schimb, Armenii «mai totdeauna nu s’au deosebit dintre nişte buni pământeni». N’are importanţă ce se spune despre Ţigani. www.digibuc.ro 6 N. IORGA 232 « Clasa dintre boieri şi ţărani» e alcătuită din ce se numeşte de obiceiu « ciocoii» rămaşi inferiori, şi atunci când ironia făcea din ei purtători de titluri boiereşti şi se zicea; «arhon Stolnice, dă-mi talgerul şi altele». Ca resultat al acestei inconştienţe sociale: «Slăbiciunea şi paralizarea muncitorului de pământ în tot feliul, moraliceşte, fiziceşte şi materialiceşte. « Căderea boierilor în stări şi ’n încredere cătră popor. «întărirea Jidovilor şi ’nmulţirea lor. Iar în de obşte ură şi despreţ între toate clasele, demoralizaţii, familii desonorate, nepăsare de patrie, desperaţie şi nefrică, chiar de Dumnezeu». Ca îndreptare, scriitorul nu vrea,« fireşte, zdrobirea celor răi şi desfiinţarea lor cu totul; nu, ci îmbunătăţirea lor». «Eu nu cer a se da averi celor săraci impilaţi, ci a li siguripsi drep- turile lor.» Să se îndrepte fiecare în rostul său. «Deie-se în sfârşit pilde mari şi frumoase mai întâiu de către şeful Statului.» «Paliatifuri» nu ajung: « Trebuiesc fapte, domnilor, şi lucruri radicale, căci numai cu vorba, numai cu forma, fanfaronada şi deşărtăciunile, fie aceste cât de aurite şi frumoase, ne ducem în curând în prăpastia unde zac toate naţiile moarte pe asemene boalei. In ce priveşte virtuţile la baza acţiunii de asanare: « o ţară, ca şi un om, spre a fi sănătoasă, tare ş’adevărată fericită, n’are trebuinţă decât de sobrietate, înţelepciune şi patriotism. Toate celelalte podoabe deşerte nu sânt alta decât nişte sarcini zădamice ce fac a moleşi trupul şi, când acesta slăbeşte, a le zvârli spre a putea mai cu uşurinţă merge înainte la câştigarea marelui scop, sau, 'demoralizat cu totul fiind, a se întoarce înapoi, umilit, la ruşine ». Urmează acest apel, de ciudată şi dureroasă actualitate: « La muncă, domnilor, cu bărbăţie şi curăţenie, şi lăsaţi înalta poli- tică de a vă tot înşela şi prigoni unul pe altul. Să dăm mâna ţăranului muncitor; să nu ne îngreţoşăm de ea că-i neagră şi scârbită ca şi faţa lui, căci tot îi mai puternică şi mai onorabilă decât ori a cui dintre noi, cât de mari ne-am părea, căci ea, săraca, de la nimine iea ceva degeaba, iar de la ea mai toţi, şi cu dânşii împreună să începem a zidi la marele edificiu naţionali. www.digibuc.ro 233 UN MEMORIU POLITIC CĂTRE CUZA-VODĂ 7 E împotriva oposiţiei de persoane şi interese care împie- decă lucrul pentru binele public: « Când odată guvernul va pune în lucrare un asemene măreţ plan, daţi-i pace, pentru numele lui Dumnezeu, cu lucrurile cele mici; nu-l ameţiţi cu feliuri de vorbe numai f împotriviri zădamice din dosul unei Convenţii, ci, din contra, daţi-i ajutoriu cu toţii, fiecare după a sa putere, a lucra supt ascultare tot spre acelaşi scop; nu vă îndesaţi cu toţii a fi arhitecţi, căci numai cu de asemene oameni lucrurile nu se fac. Să ne ono- răm fiecare că putem fi lucrători la un asemene mare scop, măcar ca sala- hori #1). Să se ferească noua eră de imitaţii: « Un adevărat reformator nu imiteazâ niciodată, creiazâ şi, cel ce creiază ştie de unde începe şi unde are să ajungă; cei ce imiteazâ numai habar rCau decât fac şi desfac şi, cînd te trezeşti, te vezi mai înapoi de unde ai purces.» Şi acuma cel care aduce lui Cuza-Vodă încredere şi de- votament, fără interes de persoană sau de partid, defineşte nobilul rol al guvernului: « Guvernul, adecă şeful guvernului mai bine a zice, spre a putea face nişte asămine măreţe lucruri trebuie mai întâiu să fie bine înconjurat de oameni de capacitate şi practici. Un chip de a se putea bine încun- jura este de a izgoni mai întâiu de pe lângă el pe toţi netrebnicii curţi- sâni şi linguşitori, căci aceştiea întunecă şi pierd guvernele ş’aceştia îşi bat joc în urmă de ele; iar ceilalţi oameni, de onoare, combătându-le, le sprijină în cădere ca şi ’n mărire ». O bază materială trebuie de dat refacerii morale: « Guvernul, gândind la îndreptarea stării morale a unei ţări, trebuie să se îngrijească a îndrepta şi pe acea materială: aşa dar casele de credit, drumurile de fier, orişicare neapărate fabrici în ţară sânt cele mai tre- buitoare şi mai de nevoie mai întâiu a se înfiinţa ». Creditul se cere creat: «Când creditul lipseşte, comerţul moare; prin aceste averile şi veniturile oamenilor scad, contribuţia vine mică şi silită; particular- l) Aici o naivă recomandaţie de a nu face războiu contra nimănuia, căci ni lipsesc mijloacele. www.digibuc.ro 8 N. lORGA 234 nicul sufere, ţara sufere şi maşina guvernamentală rămâne paralizată. De aceea mai repetez că guvernul trebuie a să purta cu mare activitate spre a înfiinţa mai întăiu motivul ce mişcă totul». Intre propunerile concrete e aceia a r&umanizârii ţeranului, până atunci simplu instrument al lucrului de pământ: «Agricultura trebuie îmbunătăţită şi încurajată. Soarta muncitorului de pământ hotărîtă în neatârnare de particularnici; el nu mai poate fi numai o maşină; el trebuie să fie de acum om ca toţi oamenii, liberi pe a sa voinţă ». Sunt şi puncte naive, ca acela care cere un fel de missi dominici, ca supt Carol-cel-Mare, pentru cercetarea fără plată . w • • a tarii: 9 «Pentru ca să fie în sfârşit guvernul sigur cu tot ce legea porunceşte, planurile ce am scris să se urmeze întocmai în faptă, îi va face neapărat trebuinţă să aibă vre-o câţva revisori mari, cu misia acelui fără leafa, din oamenii cei mai drepţi şi mai cu credinţă, spre a umbla toată ţara necontenit, şi nu cu jandarmi cu carăte, cu cai mulţi şi gulere roşie, ci simpli, spre a putea cerceta şi vedea până şi prin bordeieşele cele mai mizerabile ce se lucrează de către amploiaţii cei cu mulţi jandarmi, săbii şi gulere de formă. Pentru că, de multe ori, chiar în vremi bune, nu ca acum, dreptatea purcede întreagă de sus, pe la mijloc scade jumătate, si, chiar unde-i mulţimea, nu mai este de feliu.» Intr’o a doua parte, autorul revine asupra solidarităţii sociale prin munca impreună: «Aş dori să văd pe tot boierul ce n’are nicio treabă de-a ţerii prin târguri, lucrând împreună cu a sa onorabilă cucoană la ţară, pe la moşii, îndeletnicindu-se cu agricultura şi gospodăria, petrecând în cură- ţenie şi onorabil cu a sa familie şi înfrăţindu-se cu muncitorul de pământ prin ajutoriurile ce unii altora şi-ar da. « Aş dori că chiar acel ce este osândit de nevoie a se face ştergătoriu de talgere ca slugă pentru alte asemene lucruri, să-şi păzească dignitatea de om, şi, dacă ni-a dat ce ni trebuie şi nu putem lua noi singuri, să nu mai şadă dinaintea noastră înfipţi în picioare, cumânile la piept, căci îi de milă şi de râs a mai întrebuinţa asemene batjocorire pentru un om. « Aş dori în sfârşit ca să văd şi pe giupânii jidovi lăsându-se de obi- ceiurile lor în neguţitorii, a lua altele mai onorabile şi a se sili să dove- dească recunoştinţă ţării ce-i hrăneşte şi li-a dat averi mari mai degeaba, ca să poată şi ei în urmă câştiga drepturile de om cetăţean... www.digibuc.ro 235 UN MEMORIU POLITIC CĂTRE CUZA-VODĂ 9 « Aceste, giupânilor, cred că sânt toate adevăruri, şi mult mai nemerit ar fi să vă schimbaţi până a nu vă schimba alţii, căci tot lucrul bun, giu- pânilor, când ţi-1 faci singur, este mult mai frumos şi mai priincios decât când ţi-1 impun alţii; ş’apoi chiar îndestul aţi făcut şi rău până acuma; ar fi bine să se cam sfârşească 1 Fiţi buni dar a vă părăsi de a urî ţara care vă hrăneşte, căci eu nu ştiu ce-o fi zicând religia credinţii giup iniilor voastre, fiindcă nu sânt Jidov, şi fiindcă nici prea cred toate cele ce sânt scrise măcar ori din ce religie, dar cred că niciun păcat pe lume nu poate fi mai mare decât acesta: să vreie cineva a omorî pe cel ce-i a dat ospitalitatea, hrana şi averea.» Miniştrilor popularul refractor li spune: « Aş dori, domnilor miniştri, ca şi dumneavoastră să nu vă îmbrăcaţi cu ministeriile numai ca cu nişte haine frumoase spre podoabă şi pa- radă, căci ştiţi greutăţile unor asemene posturi şi ştiţi că este scris că sânteţi răspunzători; aş dorica domnia voastră să mai lăsaţi câte odată capitala cu a ei gusturi şi lucrările cele de rând (adică iscălirea rezoluţiilor scrise de alţii) şi să mai ieşiţi prin ţară, să vedeţi, dacă veţi putea, de se fac în faptă aceia ce scrieţi şi porunciţi, sau rămâne numai vorbă, numai poruncă, căci aice-i totul, fiind mare deosebire de la zis şi de la fapt... Aş mai dori, domnilor miniştri, ca să nu puneţi pe nimine prin slujbe pentru hatâr şi pentru linguşituri, căci de aceasta trebile în fapt nu merg bine, şi, dacă nu vă veţi supăra, să vă spuiu şi eu un metod de a putea avea mai buni amploiaţi. Intâiu, nu puneţi nici pe unul din acei ce umblă după slujbe, ş’al doilea, când vroiţi dumneavoastră a însărcina pe vre unul, cercetaţi mai întâiu să descoperiţi acea persoană în trebile lui: înţăleptu-i, are cumpăneală, ştie ce face, şi, găsind că are aceste, apoi să fiţi siguri că va putea face şi trebile ţării, iar, de nu, nu vă mai bateţi capul să-l mai ispitiţi. Nu ştiu dacă aţi bine vroit a face această mică studie chiar asupra persoanelor domniei voastre.» Nu se uită... libertatea presei: « Aş dori domnilor miniştri, ca să nu vă mai cercaţi a deschide pro- ţesuri presei, şi a o lăsa liberă să vă critice faptele, dacă conştiinţa vi-i curată, căci opinia publică ştie a judeca şi greşelile presei, când ea şi-a ieşit din drumul ei». In această potrivire cu ce era să fie peste trei sferturi de veac, iată şi... iertarea datoriilor agrare, şi cu motivare: « Aş mai dori, domnilor miniştri, să binevroiţi a porunci de a nu se mai face nicio împlinire de datorii de pe la lăcuitorii muncitori de pământ, şi iată www.digibuc.ro IO N. IORGA 236 de ce cred că singuri dumneavoastră veţi găsi cu drept a încuviinţa aceasta. «Toată averea mai cu samă a unui lăcuitor se încheie în nişte vite; aceste s’au cumpărat de ei cu preţuri mari, cum era mai în anii trecuţi, când tot se vindea şi tot se căuta. Acum, după criza ce este, după nevoile ce toţi le simt, precum cred că chiar însuşi personal le veţi fi simţind şi domnia voastră, nimica se caută, nimica se întreabă, şi vitei ţăranului i-a scăzut preţul mai mult de jumătate de cum a cumpărat-o şi pe care nădejde de capital s’a împrumutat la nevoile lui. «Insă să mă explic mai lămurit, căci cu aceasta nu-i de şuguit. Un ţăran a dat 100 galbeni pe patru boi buni şi carul: pe atuncea putea câ- ştiga cu chiriile la 1.200 lei poate pe an; la multele sale nevoi din anii din urmă, din vreme în vreme s’a tot împrumutat, pe socoteală că are un căpital de 100 galbeni, până a luat la 60 galbeni. Acum boii lui nu fac mai mult decât 40 galbeni. Aşa dar i se iea totul şi mai rămâne încă datoriu cu 20 galbeni, angajat să-i plătească numai cu ale lui ostenite braţe pe anii viitori. Şi ce să plătească ? Nişte datorii de valoră, de pilda, de 5 lei, date drept 30 lei, c’aşa sânt toate pentru dânşii, căci aceasta-i soarta chiar a omului nevoieş. Prin urmare, necontenindu-se cu împli- nirile, de odată măcar până se vor mai îndrepta lucrurile şi vânzările, vom avea mai pe toţi lăcuitorii muncitori de pământ mofluzi. Insă nu ca alţi oameni, ce scapă prin aceasta de a plăti, ci pentru a se chinui în urmă ani mulţi cu amar, şi a rămânea cu totul pe mâna celor ce se milo- stivesc a le da la nevoi merţa de popuşoiu, cându-i 30 lei, cu 80 lei — şi sânt de aceştia mulţi milostivi, ba încă unia şi mai milostivi 1» Şi iată pentru maşina de legi, în aşteptarea deschiderii primei Adunări după Unire; « Aş mai dori în sfârşit un lucru, domnilor miniştri. Acest lucru este să nu vă mai apucaţi de făcut legi singuri, că sânt destui pentru făcut, alţii: pentru păzit nu-i mai niciunul. « Dumnezeu să vă întărească la bine şi să vă lumineze !* Ar fi de uimit dacă de acum în şaptezeci şi opt de ani asemenea critici ar mai avea valoare, cum, din nenorocire, azi încă o au. www.digibuc.ro COSTACHI ROSETTI-TEŢCANU 1814—1879 DE GENERALUL R. ROSETTI MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE Şedinţa dela 15 Octomvrie 1937 Cu tot numărul destul de mare de scrieri de până acum — inclusiv prea buna şi bine documentata scriere a profeso- rului american W. T. Riker, The Making of Roumania — istoria ţărilor noastre în deceniul al şaselea şi în cel al şaptelea din veacul trecut, nu este încă desăvârşit înfăţişată. Această neînfăţişare şi necunoaştere deplină vine de acolo că deşi s’au dat la iveală multe documente din acea vreme, mai sunt încă multe rămase inedite mai cu seamă în arhive particu- lare — mai importante decât se crede în deobşte — şi pen- trucă nu s’au făcut până acum decât prea puţine studii asupra oamenilor cari au îndeplinit rosturi, unii mai de căpetenie, alţii de mai puţină seamă, în acele vremuri de lupte dârze şi de îndepliniri măreţe. Ca pilde despre arhive ale căror conţinuturi nu au fost date la iveală până acum, aş cita acea din Tetcani si acea în care se află documentele si cores- » » » pondenţa lui Grigore Al. Ghika, domnul Moldovei din anii 1849—1856 şi partea nepublicată de mine 1) din corespon- denţa fiului său, generalul Iancu Ghica, acestea din urmă în arhiva părintelui Vladimir Ghika, care le pregăteşte de altfel spre publicare. Ca pilde despre oamenii cari au avut rosturi mai mari sau mai mici, a căror activitate nu a fost studiată, aş da * 2 *) Aşezământul cultural Ion C. Brătianu. Corespondenţa generalului Iancu Ghika, 2 Aprilie 1877—8 Aprilie 1878, publicată cu o introducere şi note, de Generalul R. Rosetti, Bucureşti, 1930. 32 A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. XIX. www.digibuc.ro 2 GENERALUL R. ROSETTI 23** pentru cei dintâi pe Costachi Negri, iar pentru cei de al doilea pe Costachi Rosetti-Teţcanu, a cărui vieaţă şi îndepli- niri voiu arăta-o acum şi pentru a slăvi un om de bine dar şi pentru a adăoga cât de puţin la cunoaşterea documentată a luptelor pentru unire şi pentru desăvârşirea acesteia. Costachi Rosetti-Teţcanu a fost fiul lui Dumitrachi Ro- setti-Teţcanu şi al Smarandei Krupenski1 2) şi s’a născut în anul 1814 2). Studiile şi le-a făcut atât acasă, cât şi, probabil puţină vreme, în străinătate 3), unde a călătorit de mai multe ori, mai în urmă 4 5). A fost căsătorit de trei ori: întâi cu Elena Jora, care a murit un an după căsătorie 6), apoi cu Angelica Moser, încetată din vieaţă în Aprilie 1841 6), lăsându-i o copilă Angelica7) *) Arhiva Statului Iaşi, Transport 1765, opis 2014, dosar 99, filele 61, 273, 274; Buletinul Oficial al Moldovei, 7 Iunie 1842, p. 192 şi 13 Aprilie 1844, p. 119. Era frate mai mare al lui Iancu (Enacache), a Caterinei căsătorită cu L. Venier şi al Ilenei, căsătorită întâi cu Enache Burchi (divorţată) şi apoi cu Matei Krupenski (Arhiva Statului Iaşi, Transport 1698, opis 1930, dosar 454; Transport 1765, opis 2014, dosar 99, filele 66, 273, 274; Buletinul Oficial al Moldovei, 23 Ianuarie 1844, p. 26; 13 Aprilie 1844, p. 119; 7 Fevruarie 1846, p. 64; 29 Aprilie 1845, p. 171; 20 Aprilie 1843, p. 163; practicaoa Divanului Nr. 84 din 8 Mai 1846 (copie în arhiva din Teţcani); învoirea din 23 Ianuarie 1847 (arhiva din Teţcani). 2) In arhiva Rosetti din Teţcani se află un pachet de păr, cu însemnarea scrisă de mâna lui Costachi Rosetti: «păru mieu la 55 ani, 1869 ». In aceeaşi arhivă sunt păstrate trei paşapoarte ale sale, care-i dau vârste deosebite: unul din 12/24 Sep- temvrie 1852 a agăi Cost. Rosetti, de 32 ani, pentru a merge la Paris (de unde s’a întors la 18 Martie 1853 —viza punctului Mihăileni); al doilea din 1 /13 Iunie 1871 arătându-1 de 53 ani şi al treilea din n/23 Iunie 1872, arătându-1 de 54 ani. So- cotesc ca mai verosimilă arătarea de pe pachetul de păr, deoarece îl găsim la 7 No- emvrie 1845 (scrisoare adresată lui de o mătuşă a sa, Ghika, în arhiva din Teţcani) prezident al judecătoriei din Bacău, ceea ce nu s’ar fi putut dacă ar fi fost minor, cum nu s’ar fi putut nici să fie vechil (procurator) al mamei sale la 31 Decem- vrie 1838 (arhiva din Teţcani). Mai tânăr decât în realitate, este arătat în listele electorale pe 1863 (Mon. Of. din Ianuarie 1863), unde e trecut ca fiind de 41 ani. Inexactitatea acestor liste reiese şi din faptul că bunicul meu, logofătul Rădu- canu Rosetti, este trecut pe ele ca fiind de 40 de ani, pe când era de 50 de ani, fiind născut la 31 August 1813 (însemnare pe cartea de rugăciune a tatălui său, aflată în colecţia mea). 3) După zisele unor rude. Vorbea şi scria franţuzeşte şi nemţeşte. *) Buletinul Oficial al Moldovei, 28 Noemvrie 1848, p. 384; paşapoartele arătate în nota 2 mai sus. 5) Informaţie dată mie de nora sa, Alice Rosetti Teţcanu, la 14 Aprilie 1934. Chemarea Divanului apelativ, Nr. 1657 (Buletinul Oficial al Moldovei, 17 Aprilie 1858, p. 122). 6) Piatra de mormânt la Teţcani, în curtea bisericii. ’) Corespondenţa lui C. Rosetti, în arhiva din Teţcani. www.digibuc.ro 239 COSTACHI ROSETTI-TEŢCANU 1814—1879 3 şi în sfârşit cu Eufrosina Romalo x), cu care a avut un fiu Dumitru1 2). Rămânând orfan de tată încă din prima tinereţe3), a ajutat apoi, după ce a ajuns vrâstnic şi fiind cel mai mare dintre fraţi, pe mama sa în gospodărirea averii 4). In timpul domniei lui Mihai Sturdza a îndeplinit slujba de preşedinte al judecătoriei de Bacău 5), dar probabil nu s’a împăcat multă vreme cu chipul de oblăduire a lui Sturdza, ci, ca alţi tineri boieri contimporani 6), pare să fi trecut în opoziţie. Ideile sale liberale şi traiul la ţară l-au făcut să priceapă, foarte curând, nevoia schimbării legăturilor dintre boierime şi ţărănime şi dintre aceasta şi glie. Următor părerilor sale, el desfiinţează, încă din vara 1848, boierescul pe moşia sa Teţcani7). Această iniţiativă nu putea să placă lui Mihai Sturdza, care de abia înăbuşise mişcarea revoluţionară dela Iaşi şi de aceea îl bănuia 8). Documentele nu ne arată să fi stat în anii următori aiurea decât în Teţcani, afară de călătoriile făcute în străinătate. Ştim doar că i s’a oferit o înaltă slujbă judecătorească 9). 1) Izvodul de zestre al acesteia (1844, Aprilie 28, Iaşi) în arhiva din Teţcani. De aceasta a trăit mai mult despărţit (scrisorile lui Costache Rosetti Teţcanu către cumnatul său Alecu Romalo (30 Septemvrie şi 14 Octomvrie 1853) şi către nevasta sa (14 Octomvrie 1853), în arhiva din Teţcani; informaţie dată mie, la 14 Aprilie 1934, de d-na Alice Rosetti Teţcanu, nora lui Costac|ie. *) Născut la 5 Septemvrie 1853 (Mitrica 2164 în Arhiva Statului din Iaşi); cores- pondenţa dintre tată şi fiu, în Arhiva din Teţcani. 9) R. Rosetti, Note genealogice şi biografice asupra familiilor Buhuşi şi Rosetti, p. 26. Tatăl său a murit în 1829 — deci când el era de 15 ani. 4) Act din 31 Decemvrie 1838; hotărîrea Divanului Nr. 84 din 6 Mai 1846; în- voire din 23 Ianuarie 1847 —toate în Arhiva din Teţcanii s) Scrisoare din 7 Noemvrie 1845 adresată: «Către prea iubitul aga Costache Roset prezident judecătoriei de Bacău », în Arhiva din Teţcani, •) Cum nu s’au împăcat cu dânsa şi alţi tineri boieri, de pildă cei patru fraţi Ro- setti-Răducanu (R. Rosetti, o. r. p. 39; R. Rosetti, Amintiri, I, p. 135). 7) Buletinul Oficial al Moldovei, 9 Decemvrie 1848, p. 395, arătând că cu Nr. 3896, judecătoria ţinutului Bacău a întărit, în Mai—Septemvrie 1848, înscrisul săvârşit de aga Costachi Roset cu locuitorii de pe moşia sa Steţcanii (formă veche a numelui Teţcani), prin care cu totul desfiinţează boerescul politic precum şi urma- tele d-sale până acum îndatoriri către ei. 8) Mergând la băi în străinătate, în vara anului 1848, are nevoe de chezăşia comi- sului Costachi Krupenski care garantează că «la împlinirea termenului din paşa- port se va înapoia la urma sa » (Buletinul Oficial al Moldovei, 23 Noemvrie 1848, P. 384)- •) Eşi 3 Decemvrie 1854. Romalo scrie lui Costachi (Rosetti-Teţcanu) că, în dimineaţa acelei zile, a fost la dânsul ministrul Justiţiei, logofătul Răducanu aa* www.digibuc.ro 4 GENERALUL R. ROSETTI 240 Rostul său de seamă a fost în timpul luptelor pentru unire şi pentru desăvârşirea acesteia. Şi a fost acest rost, în luptele şi în îndeplinirile de atunci, îndoit. Căci pe de o parte a luptat pentru înfăptuirea unirii — fără de care neamul nostru nu putea propăşi — şi ale celorlalte cerinţi ale unioniştilor, iar pe de alta, următor credinţei sale că problema internă cea mai de seamă era aceea a legăturilor dintre proprietari şi ţărani şi lipsa de pământ a acestora din urmă, a ridicat mereu glasul pentru rezolvarea acestei probleme. Ca luptător pentru unire este unul dintre întemeetorii Comitetului Unirii (30 Mai 1856) x), luând apoi conducerea mişcării în judeţul Bacău. In această din urmă calitate: sem- nează la 10/22 Iunie 1856®) actul de adeziune al Băcăua- nilor la Comitetul Unirii, scrie Stelei Dunării3); semnează la 7/19 Fevruarie 1857 petiţia către marile puteri4), ţine legă- tura între comitetul din Bacău şi Comitetul central al Unirii 6); protestează, la 6/18 Aprilie 1857, la Vogoride, contra faptului că, aflându-se la moşia Dămăcuşa (Tecuci), casa i-a fost înconjurată în noaptea de 2 Aprilie de jandarmi şi alţii, cari i-au răvăşit totul şi i-au legat slugile, el abia scăpând des- brăcat6); arată lui Talleyrand—Perigord, la 4/16 Mai 1857, că Vogoride (caimacanul) le-a spus că Unirea nu se va face şi că dacă agitaţiunea (pentru unire) urmează, ţara va fi ocupată de trupe străine7); raportează Comite- tului central, la 20 Mai 1857, ingerinţele făptuite de Rosetti, care l-a îndemnat a-i scrie (lui C. Rosetti-Teţcanu) ca să primească a fi mădular la Divan. II îndeamnă a nu pierde ocazia aceasta (Arhiva din Teţcani). *) Acte şi documente relative la istoria renaşterii României, III, p. 532. In • Uni- versul » din 25 Ianuarie 1937, d-1 Bogdan N. Hasdeu arată, fără a cita documentele pe care se întemeiază, că după întemeierea Comitetului unirii, Grigore Ghika Vodă, însoţit de Costache Negri şi (C.) Rosetti-Teţcanu, a întreprins în luna Iunie (1856) o călătorie în ţară, făcând propagandă pentru unire. *) Id., III, p. 545; Acad. Rom., Ms. 598—332. ’) Acte şi documente..., III, p. 592* * *) Id., III, p. 1141. *) Id., IV, p. 137. •) Id., IV, p. 355; Acad. Rom., Ms. 598—118. La 1 Martie 1857 fusese ales mem- bru onorar al Societăţii de medici şi naturalişti din Iaşi (Diploma originală, cu acea dată, în Arhiva din Teţcani). 7) Acte şi documente..., IV, p. 599. www.digibuc.ro 241 COSTACHI ROSETTI-TETCANU 1814—1879 5 ispravnicul de Bacău *); comunică lui Benzi actele ilegale săvârşite, delegatul sard răspunzându-i de primirea acestora la 14 Iulie 1857 *). Cu prilejul trecerii prin Bacău a comisarilor puterilor, li s’au făcut, după îndemnul Comitetului Unirii, primiri căl- duroase, pe care administraţia a vrut să le împiedice; cău- tând mai ales să împiedice pe cea hotărîtă pentru comisarul turc. Cu acest prilej, Băcăuanii au voit să deshame caii dela trăsură în care călătorea acest comisar, spre a o trage ei. Din ordinul lui Costin Catargi, care întovărăşea pe Turc, surugiii au dat însă biciu cailor şi au lovit cu biciul în mul- ţime, C. Rosetti Teţcanu, fiind dintre cei loviţi. Unioniştii s’au repezit îndată la conacul unde era găzduit comisarul otoman şi i-au arătat ce se petrecuse; între timp, Costin Ca- targi se făcuse nevăzut l * 3). Tot în calitate de şef al mişcării din Bacău, i se scrie de către Dimitrie A. Sturdza, la 16 August 1857, din Miclăuşani, zicându-i că-i trimite pachetul (cu instrucţiunile) Comitetului Central şi adăogând că C. Hurmuzache a primit o telegramă dela Rolla cum că alege- rile se vor face de alaltăeri, adică dela 14 August, peste 15 zile. Sturdza îi mai spune să trimită la Roman de 3 ori pe săptămână ca să ieie plicurile (Comitetului Central) ce-i sunt destinate (vedem astfel cum era făcută legătura între comi- tetul central şi cele judeţene) şi adaogă că-i va trimite, peste câteva zile, corespondenţa întreagă (copii) a lui Vogoride4); în sfârşit, Sturdza crede în succes şi-l îndeamnă, cum în- deamnă pe întreg comitetul din Bacău, să lucreze pentru succes 5). Cât de bine a lucrat comitetul din Bacău se vede din marele număr de buletine de vot, strânse în acel judeţ, voturi cerând îndeplinirea faimoaselor patru puncte; bu- letinele acestea sunt păstrate şi azi în foarte bogata arhivă din Tetcani. » l) Id., IV, p. 705. ') Arhiva din Teţcani. a) C, Radu, Bacăul dela 1850—1900, p. 89. 4) Faimoasa corespondenţă trimisă prin Victor Place Ja Paris, *) Arhiva din Teţcani, www.digibuc.ro 6 GENERALUL R. ROSETTI 242 Ales deputat în Divanul ad-hoc, la 30 August 1857 1), face parte din comisia a Il-a a adunării2). El votează pentru unire la 7 Octomvrie 1857 3), este printre propunătorii amen- damentului pentru libertatea exercitării celorlalte religii, altele decât cea ordodoxă4), votează desfiinţarea privilegiilor de clasă şi egalitatea tuturor Românilor5). In toată acţiunea înaintea alegerii Divanului Ad-hoc şi apoi ca deputat în acel Divan, luptă alături cu marea majoritate a generaţiei sale. Se desparte însă de aceasta, nepăcătuind contra revendică- rilor omeneşti ale obştei 6), în ceeace priveşte rezolvarea ces- tiunei ţărăneşti. In această cestiune care-1 îngrijea, precum am arătat, de multă vreme, duce două acţiuni paralele: pe de o parte caută (la 9 Noembrie şi 3 Decemvrie 1857 Duşman al războaielor (scrisoare din 9 Fevruarie 1871 către fiul său) şi cu toate că Napoleon al III-lea îi devenise puţin simpatic, el este, ca marea majoritate a Românilor de atunci şi precum o arată corespondenţa cu fiul său şi donaţiile ce le face pentru ostaşii francezi internaţi în Germania a), de partea Franţei în timpul războiului din 1870—1871. Dar cum spune Francezul: on revient toujours ă ses pre- mier s amours. Gândurile lui sunt tot la buna stare a ţărănimii şi la 29 Ianuarie şi 3 Fevruarie 1872 3) întreabă guvernul dacă r) Cu Dumitru Rosetti Teţcanu era şi vărul său primar Lucian Venier. %) Agenţia diplomatică franceză din Bucureşti, adevereşte, la 25 Ianuarie 1871, primirea donaţiei lui C. Rosetti-Teţcanu pentru soldaţii francezi internaţi in Ger- mania (Arhiva din Teţcani). 3) Monitorul Oficial, 9 Fevruarie (p. 157) şi 12 Fevruarie, 1872 (p. 181). www.digibuc.ro 12 GENERALUL R. ROSETTI 249 poate să-i răspundă la o interpelare asupra dărei — în rea- litate nedărei — de pământ însurăţeilor conform legii ru- rale, îndeplinire legală pe care era să o desăvârşească, peste patru ani, guvernul I. C. Brătianu x). S’a stins din viaţă la sfârşitul lunei Martie 1879 2). Nora sa, care l-a cunoscut în ultimii zece ani ai vieţii lui, mi-a făcut următorul portret al socrului său 3): « Un bărbat deosebit de cinstit, având o aspră concepţie a îndatoririlor sale. « Muncitor, activ, având sentimentul datoriei sale ca pro- prietar. Bun proprietar şi gospodar, cu idei înaintate; era aspru faţă de el însuşi ca şi faţă de ceilalţi». RESUME Costachi Rosetti Teţcanu (1814—1879) Un des hommes de la generation de 1848 qui lutta pour l’union des principautes roumaines et qui fut, surtout, un des tres peu nombreux hommes de sa classe et de sa gene- ration qui se rendit compte de l’importance vitale de la so- lution du probleme agraire, probleme qui le preocupa jus- qu’â la fin de ses jours. 9) R. Rosetti, Pentru ce s’au răsculat ţăranii, p. 469. R, Rosetti, Acte şi legiuiri privitoare la chestia ţărănească, Seria II, voi. II, pp. 380, 399. *) La 26 Martie/7 Aprilie, după un proces-verbal din 29 Martie, aflat in arhiva din Teţcani; la 28 Martie 19 Aprilie, după o însemnare comunicată de preotul paroh din Teţcani. a) La Teţcani, la 14 Aprilie 1934. www.digibuc.ro CONFLICTUL MILITAR AUSTRO-RUS IN 1854—56 DUPĂ UN MARTUR AUSTRIAC DE N. IORGA MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE Şedinţa dela 24 Septemvrie igzi Printr’o serie de publicaţii recente, apărute în străinătate — în curând va apărea în revista mea franceză un studiu, scurt, dar fundamental, al d-lui H. Temperley şi se vor da în traducere, în Revista Istorică, alte două notiţe ale ace- luiaşi învăţat englez — ajungem a cunoaşte astăzi mult mai bine epoca Unirii «Principatelor». Dar printre izvoarele cele mai bogate şi mai preţioase s’au lăsat la o parte însemnă- rile unui ofiţer superior austriac (mort la 1866, în lupta cu Germanii), contele Alfons von Wimpffen, publicate în Osterreichische Revue din 1864—67 şi retipărite cu prilejul noii crize orientale din 1877—78, supt titlul de Erinnerungen aus der Walachei wăkrend der Besetzung durch die oster- reichischen Truppen in den Jahren 1854—1856 (Viena 1878). I Titlul e prea îngust. De fapt, e vorba de ce s’a petrecut în timpul războiului Crimeii supt acea ocupaţie austriacă şi în Moldova, dar o bună parte din lucrare prezintă conflictul însuşi, apăsând asupra ciocnirilor cu Turcii, foarte puţin bucuroşi de aceşti ocupanţi, cari arătau că voiesc să rămâie, 23 A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. XIX. www.digibuc.ro NICOLAE IORGA *5° şi nelăsând la o parte, pe lângă atacurile contra Franciei, şi loviturile de coate în direcţia « celei de a doua Putere ger- mană », Prusia; şi autorul face aceasta într’un larg cadru de istorie generală pe care, cu o bună informaţie, adeseori nouă, şi printr’o inteligenţă foarte distinsă, îl domină deplin. Se începe cu originea însăşi a conflictului, căutând să se arăte importanţa succesului misiunii austriece a lui von Leiningen în folosul creştinilor din Imperiul otoman şi des- făcând-o de orice legătură cu aceea a Rusului Mencicov. Pentru Wimpffen, Ţarul Nicolae era de mult hotărît să înceapă ambiţiosul său războiu. El cercetase Crimeia, inspectase Nicolaievul şi Sevastopolul. Mencicov fusese reţinut numai de boală la Petersburg şi Odesa 1). Apoi, urmărindu-se conferinţa premergătoare şi întâl- nirile de Suverani dela Olmiitz si Varşovia2), el ne vorbeşte foarte competent de agitaţia din Serbia lui Alexandru Cara- gheorghevici, unde lucra consulul rus Tumanschi, şi pe vre- mea când Simici înlocuieşte la guvern pe Martinovici fran- cofilul şi Garaşanin trebuia să plece. Rusia lucrează şi prin silinţile celeilalte dinastii, a Obrenovicilor. Fostul consul austriac încearcă în zădar să recâştige terenul. Refugiat la Viena, fostul prinţ Mihail se adresează către poporul sârbesc în momentul când Ruşii ocupă Principatele. Dar Austriecii opresc transporturile de arme. Venirea la Belgrad a noului consul rus Fonton creşte nervozitatea publică; el pleacă în Septemvre, salutat de prinţ şi de Senat. Se înseamnă cele dintâi ostilităţi între Ruşi şi Turci, cari atacă un port rusesc pe coasta Colchidei în Octomvre. La 16 ale lunii Turcii trec la Calafat, şi îndată se dă lupta de la Olteniţa, a cării însemnătate militară o contestă scrii- torul. Omer-Paşa apare la Turtucaia. In acest timp Budberg ia conducerea administraţiei în Principate, şi la Iaşi se aşează von Sacken. Ploile opresc însă înaintarea Turcilor învingători: chiar să fi ocupat Bucureştii, aceasta, se spune de marturul nostru, n’ar fi adus folos. Nu ajungea entusiasmul başbuzucilor. ») Pp. 6—8. *) Pp. io—i. www.digibuc.ro CONFLICTUL MILITAR AUSTRO-RUS ÎN 1854—56 3 251 Se trece apoi la expunerea negociaţiilor dela Viena şi Constantinopol, pentru ocuparea austriacă. Orlov vine în capitala austriacă în Fevruar, şi în aceeaşi lună se produce declaraţia care fixează atitudinea Austriei faţă de propu- nerile ruseşti, urmând manifestul Ţarului, declaraţiile lui Nesselrode şi, după încheierea pactului anglo-francez cu Turcii, ultimatul englez. In Ianuar 1854 însă, la Cetate, Ruşii suferiră un insucces. Comanda o avea în aceste părţi oltene un vechiu cunoscător al ţărilor noastre, Liprandi. Nu se lasă la o parte nici atacul grecesc în Tesalia, activi- tatea revoluţionară a Rusului Herzen în insula Jersey şi crearea Uniunii Slave x). La Vidin apar în lagărul turcesc duşmani ai Austriei, Berzenczey, Tiirr şi Kossuth, pribegii unguri şi poloni arătând că ar ceda Croaţia şi Slavonia Uniunii Slave2). Ei lucrează la Maidanpec, unde sunt minele princiare. Trupe turceşti înaintează, pentru a reţinea pe Sârbi, până la Ujiţe 3). In acest timp, Austriecii se concentrează în Banat: 14 batalioane de infanterie, trei de cavalerie. Aceşti 25.000 de oameni se pot ridica până la 150.000. Corpul serbo-bănăţean e gata de acţiune. In Serbia, prinţul Alexandru face, în Fevruar, o vizită comandantului austriac Coronini, dar Fonton e trimes din nou în Serbia, unde consulul Muhin, urmaşul lui Tumanschi, rupsese legăturile cu guvernul. Un trimes special turc vine însă la Belgrad cu întărirea privilegiilor ţării. Izzet-Paşa anunţă Sârbilor că Turcii se vor opune înaintării austriece 4). Prinţul călătoreşte atunci la Craguievaţ, unde se concentrează vieaţa politică a Serbiei, departe de ameninţarea austriacă. I se vor cere explicaţii pentru pregătirile militare, conduse de Elve- ţianul Orelly. Era vorba ca fiecare din cele şaptesprezece districte să dea câte 6.000 de oameni. Câte 600 de tineri l) p. 28. *) Pp. 35-6. *) Ibid. *) P. 36. «3* www.digibuc.ro 4 NICOLAE IORGA 2 52 se pregătesc pe serii în Şcoala militară improvizată1). Soco- telile lui Wimpffen prezintă: 102.000 de oameni, plus 64.000 de rezervă, 48.000 fiind gata, cu patruzeci de tunuri noi, supt generalul Cnicianin2). Un lagăr se face la Poja- revaci. Un inginer francez, Mondain, lucrează făţiş. Atunci, din parte-i, Gorceacov trece în revistă 20.000 de oameni în Oltenia. Se credea că Ruşii vor trece pe la Gruia. Simultan, Muntenegrul se declară gata de luptă, pe când Grecul Tzavellas apare în Tesalia. Greco-Slavii, « stavroforii», îşi aşteaptă ceasul, 200 dintre ei trecând chiar pe la Ghecet. Un manifest al Ruşilor, se împarte în sâr- beşte şi în bulgăreşte 3). 24.000 de puşti se dau Bulgarilor la Bucureşti, si ofiţeri ruşi vin în Serbia, între cari un «nepot al lui Caragheorghe». Dar tot Ruşii opresc ofensiva4). Ocuparea Pireului de Anglo-Francezi reţine pe Greci. Se anunţa planul de a se ocupa de Austrieci Prevesa şi Arta, de a întră în Albania şi Muntenegru 5). In sfârşit, la 30 Martie se face la Bucureşti un te-deum pentru intrarea trupelor Ţarului în Dobrogea. In Maiu Liiders luptă la Nistru. Feldmareşalul Paşchievici era la 14 April în Iaşi, şi la 22 în Bucureşti 6). îndată, deci, în Mai se dă mandatul austriac pentru a se aşeza trupele în Principate. In Serbia situaţia era tot aşa de nesigură. Guvernul prinţului Alexandru adresează Porţii, supt influenţa con- sulului francez S6gur, un memoriu contra Austriecilor, pentru ca apoi prinţul însuşi să dea explicaţii la Semlin arhidu- celui Albrecht 7). Publicarea actului jignitor se prezintă ca făcută din greşeală. Austriecii sunt siliţi a face deci un cor- don dela Cracovia până la Cattaro 8). *) P- 35—4°- *) P- 41. s) Şi p. 62. *) Pp- 42—4. • *) P- P 57—9- •) Pp. 48—56. 7) P. 61. 8) P. 63. www.digibuc.ro 253 CONFLICTUL MILITAR AUSTRO-RUS ÎN 18S4—S6 5 Ordinul de a se ţinea trupele gata pentru intrarea în Ţara-Românească e din 26 Iulie1). II In ce priveşte situaţia la noi, Ruşii pleacă din Calafat la 22-23 April, întră în Craiova la 26 şi, când o părăsesc, cu ei se deslocuieşte întreaga administraţie, cu Glogoveanu în frunte, în acelaşi timp când se dezarmează grănicerii şi dorobanţii, se desfiinţează cordonul, se distrug podurile. Locuitorii întră în stare de panică: nu rămâne o şesime din populaţia Craiovei. Intre 12 şi 14 Mai nu mai erau Ruşi dincolo de Olt, la 16, nici în Slatina. încercarea de a se or- ganiza o guvernare provizorie nu izbuti. Dar, deşi plecaseră spre Dunăre încă dela 27 April, Turcii erau la Craiova numai la 17 Mai, îndemnând pe locuitori la întoarcere (proclamaţie a lui Ismail-Paşa, comandant general; comanda era a lui Halim-Paşa). Purtarea trupelor, comandate până ieri de Ahmed-Paşa, format în Austria, era exemplară. Saml-Paşa, guvernator al Vidinului, renegat grec, ceru administraţia asupra judeţelor oltene. Wimpffen, mare duş- man al emigraţilor români, îl arată sfătuit de oamenii dela 1848, « Goleştii, Teii, Magheru, Pleşoianu» şi Cemătescu, adăugând că, în Fevruar, Magheru desfăşurase în aceste regiuni tricolorul. Războiul în acest Ţinut se stânge, însă, după conflictul de lângă Brâncoveni, cu moartea colonelului rus Caramzin 2). La 6 Iunie Turcii lui Halim pleacă şi ei din părţile oltene, lăsând doar 3.000 de oameni la Calafat, în acelaşi timp când Liprandi se mişcă de la Slatina la Piteşti. Numai başbuzuci şi hoţi de drumul mare mai purtau acolo armele. Austriacul pretinde că un Romanescu, un Marghiloman comandau pe « jăfuitori », cari ar fi fost opriţi la Severin de starostele austriac * 3 *) P. 65. 3) PP. 64-67. www.digibuc.ro 6 NICOLAE IORGA *S 4 şi de Turcii chemaţi dela Ada-Calfe*). Sami-Paşa care-şi trimese agentul, Parisiade, ar fi ocrotit dezordinea, oprind şi legăturile de aprovizionare cu Austriacii. Gândul Ruşilor de a organiza miliţii româneşti nu fu adus la îndeplinire. Navigaţia pe Dunăre, până la Nicopol, nu va fi reluată decât la 28 Iunie. Wimpffen prezintă deci pe Austriecii săi ca liberatori. La 30 Iunie se dă ordinul, repetat la 5 Iulie, ca ei să între în ţara anarhizată, pe ziua de 12, şi o proclamaţie se îndreaptă către locuitori. Omer-Pasa o îngăduise după cerere, dar fără o deosebită plăcere. El pretindea ca nimic să nu se facă însă fără autorizaţia sa formală 2). Iar Sami-Paşa declara la 14 Iulie că va trage din Ada-Cale asupra vaselor de transport^). Amănunţite lămuriri se dau pentru toate dislocările de trupe care erau să urmeze şi dincolo de Olt, trupele având să fie duse pe Dunăre până la Giurgiu, pentru ca să ocupe apoi Bucureştii. Ele nu ne pot interesa şi, în general, fac parte numai dintr’un precis capitol de istorie militară. De fapt planul înaintării spre Giurgiu fu zădărnicit de reînceperea ostilităţilor între Ruşi şi Turci la Rusciuc. Dar divizia Paar întră pe uscat în Oltenia. îndată însă ea fu che- mată în Ardeal pentru o legătură cu Bucovina 4). S’a crezut că Ruşii cari se retrag dela Silistra s’au gră- mădit la Ploeşti şi Câmpina pentru a se opune Austriecilor, dar autorul crede că era numai o asigurare a frontului armatei care se retrăgea 5). Totuşi la 23 Iunie Budberg, guverna- torul ţărilor noastre, tăgăduia în faţa Mitropolitului şi a boierilor că e vorba de o evacuare, oprindu-se momentan şi părăsirea Giurgiului6). Se arăta intenţia ca în retragere să se ia şi miliţia româ- nească 7). Se luau şi măsuri pentru a nu lăsa de loc provizii înlocuitorilor. ') P. 68. *> P- 7I- *) P. 73. Se iau măsuri şi la Cladova şi Vidin în acest sens. *) Alte note militare despre operaţiile ruseşti pe malul drept; p. 75 şi urm. Se dă lupta cea mare pentru Silistra. Paşchevici revine în Iunie la Iaşi. *) P. 79- ") P. 80. ») Ibid. www.digibuc.ro *55 CONFLICTUL MILITAR AUSTRO-RUS IN 1854—56 7 La 8 Iulie Turcii erau acum în Giurgiu. Dar pentru Wimpffen nu această armată, inferioară, hotărî în sfârşit plecarea definitivă a Ruşilor, ci ameninţarea austriacă din Bucovina, a cării anexare prin înţelepciunea lui Kaunitz e glorificatăx). Se luau şi măsuri de construire a căii ferate galiţiene pentru un mai răpede transport cu trupe. Din Ar- deal, Austriecii erau gata să intre pe la Tulgheş şi Bicaz, comandamentul fiind la Vaşarheiu, apoi la Bistriţa, pe când alte grupe păziau la păsurile muntene. Dar, după ce, la sfârşitul lui Iulie, Ruşii dela Piteşti mai încercau ofensiva, întrebuinţând şi «stavrofori», Gorceacov, noul comandant suprem, anunţă la Bucureşti boierilor, în ziua de 31, că în adevăr e vorba de o plecare generală. Pe când Manuil Florescu avea să urmeze pe Ruşi în calitate de comisar, Constantin Cantacuzino fu aşezat în fruntea unui guvern provizoriu. La i-iu August Ruşii plecaseră. Se arată acuma care erau grupele austriace care aveau să ia în stăpânire Principatele 2). In acest timp, Cantacuzino se adresase arhiducelui Al- brecht în Ardeal, recomandându-i ţara şi cerând a fi primită o deputăţie a ei3). Scrisoarea sosi la Bistriţa în ziua de 8 August. Se trimese un ofiţer pentru cercetare, adăugându-se că trebuie vorbit cu Coronini, care veni pentru aceasta la Braşov. Ofiţerul află trupe turceşti lângă capitala ţării (Omer trecuse Dunărea la 27 Iulie). Halim-Paşa intrase în oraş la 8 August, având cu el şi Unguri, Poloni ca Sadîc-Paşa (Czajkowski) 4 *). Şi el vorbia de «supunere faţă de atot-puternicul Suveran » 6). Cu ură vorbeşte Wimpffen de întoarcerea emigraţilor, Nicolae Golescu, Rosetti, Mitică Creţulescu, de apropierea lui «Iliad ». Omer-Paşa acordase printr’o proclamaţie amnistia. Dar boierii cari-1 cercetaseră la Rusciuc, Vistierul Filipescu, alt Filipescu, Logofătul Văcărescu, doriau cu totul altceva 6). *) p. 84. *) Pp* 90—1. 3) p. 91. *) P- 93- *) Ibid. 93. *) P. 94. Se notează marile cereri pentru oaste. www.digibuc.ro 8 NICOLAE IORGA a.s6 La 14 August generalul austriac Popovici anunţă cealaltă ocupaţie1). Boierii îl căutau la Rusciuc, unde Omer-Paşa, furios că i se ia teritoriul pe care credea că l-a liberat el, se arătă jignit, şi înştiinţă îndată organele administrative să nu între în nicio legătură cu Austriecii. Caimacamii nu cutează a trimete o deputăţie arhiducelui Albrecht. îndată deci Omer se grăbeşte a o lua înainte: vorbise lui Popovici de o singură brigadă; acuma se grăbia să înainteze cu toată oastea: la 15 August cinci batalioane de nizami şi opt escadroane de cavalerie intrau în Bucureşti2). Se no- tează şi celelalte mişcări de trupe. La 22 are loc ceremonia ocupării oficiale a Capitalei prin Podul Beilicului. Lagărul se aşează la Cotroceni, alţi Turci fiind la Colintina. Se îm- prăştiaseră însă başbuzucii şi se opriseră la Slobozia Egiptenii, la cari se declarase holeră şi ciumă. Englezul Stephen Lakeman, Mazar-Paşa, alergase să se ciocnească la Buzău cu ariergarda rusească. Omer-Paşa, fostul dezertor austriac, e tratat aspru. Bun soldat, comandant nehotărît, viclean, intrigant, aspru în exploatarea biruinţii. La Bucureşti voia să fie un « proconsul». Totuşi, lucrând contra Austriecilor, el avea simpatii secrete pentru dânşii. Dar el opreşte exportul de grâne în Ardeal pentru hrana Imperialilor. La Sibiiu apare un trimes turc ca să salute corpul de ocupaţie. O brigadă austriacă intrase pe la Turnul Roşu spre Pi- teşti, o alta prin Timiş drept spre Bucureşti înainte de sfâr- şitul lunii. Se întâlnesc în cale urme ruseşti. Drumul pe la Câmpina era grozav. Se semnalară cazuri de holeră. Insă pe la Olt înaintarea nu e uşoară. Colonelul Voinescu e alipit la armata austriacă3), apoi, pentru brigada Jellacic, Solomon. După o înţelegere cu primul, intrarea în Bucureşti nu avea să se facă decât la 6 Septemvre. Se recomanda printr’un ordin de zi cea mai perfectă disciplină, cruţare a locuitorilor, respect ») ibid. a) Ibid. *) P. 104- www.digibuc.ro 257 CONFLICTUL MILITAR AUSTRO-RUS lN 1854—56 9 faţă de obiceiuri1). Cel dintâiu regiment care trece Oltul e italian. Dar Omer-Paşa opreşte răspândirea proclamaţiei austriece. Comisarul Porţii, Derviş-Paşa, nu admitea ca până la « resta- bilirea puterii legiuite» lumea să trebuiască a se adresa Imperialilor nemţi2). Se lămureşte de autor că la redactarea actului în Viena nu se prevedea nici apariţia lui Omer-Paşa, nici a comisarului. Se dau şi explicaţii oficiale, cerându-se o amicală ameliorare. Dar Derviş spune făţiş că ocupaţia nu mai e de folos şi n'are niciun sens ; şi totuşi Reşid, Marele-Vizir, îi recomandase să fie numai un agent al Porţii pe lângă co- mandamentul austriac, neîntrând în contact cu populaţia decât cu autorizaţia acestuia. Astfel comisarul dădu şi el o procla- maţie, în numele «Suveranului». Cum Solomon nu ţinuse samă de oprirea de a sq afişa sau măcar ceti cealaltă pro- clamaţie, el fu arestat. Omer declara că numai el poate, ca «guvernator general al provinciilor reocupate », «apostrofa pe Valahi»8). Se încercase, prin maiorul Dumont, care lucrase cu Omer în Liban, o înţelegere cu acesta. Acuma, în lagărul dela Co- troceni, se ceru fixarea unei linii de demarcaţie între cele două armate. Se căuta din partea lui Coronini înlăturarea oricării influenţe a Ungurilor şi Polonilor. Se merse chiar până la refuzul formal al evacuării par- ţiale 4). Astfel se ajunse la intrarea solemnă dela 6 Septem- vrie, care nu se descrie, pentru a se trece la greutăţile cu Turcii, care se iviră îndată. III Faţă de Români Wimpffen nu e de loc dulce. Pentru că au ovaţionat pe Omer-Paşa, care-i scăpase de Ruşi, Bucu- reştenii sunt trataţi de «populaţie demoralizată»5). El *) P. 109. Detalii pentru marş; p. 108 şi urm. *) Pp. 108—9. *) P. iii. *) Noile mişcări de trupe, pp. 120—1. ‘j P. 100. www.digibuc.ro NICOI.AE IORGA »o 25# vede în «cluburi» aliaţii fireşti ai detestatului comandant turc. Tineretul vrea să facă o armată ca să i-o ofere; el urăşte pe Ştirbei, pe care Austriecii erau datori după convenţie să-l readucă. Se adresează petiţii către Poartă pentru a opri ocupaţia austriacă, şi consulii francez şi englez susţin cu sfatul lor. S’ar fi vorbit, în «clubul Vasiliades», supt influenţa lui Eliad şi a Polonului Zawnsoyski, chiar de o rezistenţă armată x). Se recunoaşte însă că şi funcţionarii şi populaţia se arătară primitori faţă de primele regimente care înain- tară 2). Cu toată recomandaţia lui Omer-Paşa, o deputăţie, compusă din episcopul de Argeş, Iancu Filipescu, Mare Postelnic şi beizadeaua Scarlat Ghica, merg să salute pe Coronini pentru că vine să cruţe ţara de relele războiului. Şeful suprem se coboară apoi la Piteşti 3). I se pare lui Wimpffen că primul comandant austriac în Bucureşti nu găseşte concurs al autorităţilor şi bună- voinţă a populaţiei 4), că un maior polon lucrează în acest sens, că Turcii ocupă tot ce cereau Austriacii şi trebui să se recurgă la execuţii pentru a-şi face loc. In ce priveşte clasele populaţiei, boierii erau contra lui Ştirbei şi se temeau ca ocupaţia austriacă să nu li strice relaţiile cu ţăranii. Mai duşmănoşi se arătau tinerii, uniţi cu emigranţii pentru rezistenţă. Lumea de jos vroia numai să fie lăsată în pace. E nemulţămită însă de cererile turceşti — 4.600 de galbeni pe zi —, de cele trei spitale de holeră în mijlocul oraşului, de relele măsuri sanitare; ea se temea că va trebui să plătească şi pentru Austrieci. Vechii prie- teni ai acestora se împărţiau acuma după interese mai mult personale. Omer primise ordin să îndepărteze pe reprezentanţii emigraţiei: 200 din ei ar fi plecat la 3 Septemvre cu Ismail- Paşa, trimes ca şef de operaţii în Asia Mică5). El ar fi cerut *) Pp. IOI 2. *) P. X06. *) P. 108. *) P. 115. *) Pp. 117— 9- www.digibuc.ro asn CONFLICTUL MILITAR AUSTRO-RUS ÎN 1854—56 II să se îngăduie o zăbavă pentru Eliad, «internat în insula Samos » (I)1). Şi Sadâc-Paşa trebui să se ducă. La 9 Septemvre abia se poate afişa proclamaţia austriacă. Mareşalul von Hess ameninţase că o va face şi cu sila. Dar Omer nu voia să tolereze readucerea, legală, a lui Ştirbei. E susţinut şi de consulul englez Colqhoun şi de cel francez, Poujade, legat şi prin căsătorie de Ghiculeşti, dintre cari Alexandru, fostul Domn, era în Bucureşti, adunând în jurul său opoziţia. Austriecii declarară formal că, dacă nu vor Turcii, ei singuri vor aduce pe Domnul muntean. Wimpffen crede că ambasadorul englez Stratford voia să puie în loc pe Ion Ghica 2). Numai la 12 Septemvre ordine de la Poartă opriră rezistenţa lui Derviş-Paşa. Se încercă totuşi a supune chestia aceasta a rechemării unui comitet compus din Arif-Efendi, ambasadorul la Viena, un delegat al Puterilor apusene şi ministrul de Externe austriac. îndată Omer ceru, sprijinit de ambasadorii respectivi la Poartă, să i se îngăduie a ocupa Galaţii şi Brăila ca să ajute ofensiva franco-engleză în Moldova. Se ajunse a se opri patrusprezece zile ocuparea Brăilei3), pe care trebuiau s’o facă anexele polone. Abia plecaseră de acolo Ruşii, ducând la Ismail «flotila moldo-valahă de şapte canoniere»4). De fapt cele două porturi fură ocupate, Ia 22—23 Septemvre, de Austriaci. Dar dela Viena se ordonă a se ceda Brăila Tur- cilor. Era începutul ocupării, până atunci zăbovită, a Moldovei. îndată von Hess, plecând din Bucureşti la 28 ale lunii, luă măsurile pentru a ocupa întreaga ţară. Când se anunţă plecarea de la Viena a lui Ştirbei, Omer declară că nu va lua parte la primirea lui, şi el se duce la Că- lăraşi. Derviş ceru aceiaşi atitudine şi Austriecilor. El pre- gătia un îndemn către populaţie în acelaşi sens, pe care o iscăli Mazar-Paşa. Se ajunse, însă, iarăşi la scuze, pentru ca apoi Tipografia Statului, păzită militar de Turci, să lucreze 9 P. 125. 2) P, 328, 3) Pp- 133—4- Ar fi fost şi gândul de a atrage şi Austria în războiu; pp. 134—5. *) P. 136. www.digibuc.ro 12 NICOLAE IORGA 260 proclamaţia. Ea nu se afişează, dar se împarte făţiş. încer- cările de a pavoaza fură oprite cu sila. Spătarul primi ordin să nu participe cu trupe 1). Ştirbei sosi în ziua de 4 Octonivre la Giurgiu, după ce fusese onorat de autorităţile turceşti ale malului drept ca un « muşir ». Dumont îl primi din partea Austriecilor, pe când un număr de boieri, cu episcopul de Buzău, venia să-l salute. La Bucureşti, întâmpinarea fu solemnă, armata parti- cipând, şi soldaţii austriaci făcând poliţia. Coronini cu Statul major îl salută şi el, în Palat, unde e şi mitropolitul şi autorităţile. Turcii se abţin. 9 9 Se laudă, cu acest prilej, buna administraţie a lui Cons- tantin Cantacuzino, care ştia să se sprijine pe toţi 2). Cu păs- trarea celor doi Filipescu şi a lui Oteteleşanu, Ministeriul se completează: în locul lui Slătineanu şi Ioan Cantacuzino, cu Câmpineanu, Nicolae Băleanu şi Alexandru Plagino. IV Derviş-Paşa începu îndată să adune plângerile, — pe care le ştim întemeiate3)—, contra purtării trupelor austriece. Mazar-Paşa redactă o proclamaţie prin care locuitorii Bu- cureştilor, «aşa de crud încercaţi», erau scutiţi de a da şi Turcilor lemne şi lumină4 *). Prin Dumont se aduseră acestea la cunoştinţa Internunţiului, care vorbi Porţii. Se înlătură deci Paşa englez, şi se luară lui Derviş funcţiunile de co- misar, dar cu dreptul de a mai rămânea. Vizitele la Ştirbei- Vodă avură loc în sfârşit. In astfel de condiţii Coronini putu să meargă în Moldova 6), lăsând la Bucureşti în locul său pe feldmareşalul-locotenent baron Alemann. l) Pp. 139—40- Iorgp, Corespondenţa lui Ştirbei-Vodă, *) P- 141. *) P. 142. *) Asupra situaţiei Ruşilor acolo înainte de evacuare, p. 146 şi urm. Ei spera- seră să rămâie până în Siretiu. Gorceacov venise la Iaşi la 5 Septemvre, şi îndată trupele începură să plece; p. 147. Incorporarea cu sila a miliţiei moldoveneşti la Podul-Iloaii, pp. 147—8. Căpitanul Filipescu fu dus în Rusia, Hatmanul Mavro- cordat destituit. www.digibuc.ro CONFLICTUL MILITAR AUSTRO-RUS ÎN 1854—56 13 361 La Iaşi, Gorceacov, plecând la 16 Septemvre, instalase un comitet administrativ, cu Constantin Sturdza în frunte. Alexandru Cantacuzino, care condusese până la Sculeni pe Ruşi, merge să salute la Piatra pe Austrieci. Aceştia erau comandaţi de feldmareşalul-locotenent Paar, care venia de la Oneşti prin Bacău şi Roman. La a Octomvre el intra în Iaşi, cu şase batalioane de infanterie, patru divizii de cava- lerie şi douăzeci şi patru tunurix). Comandantul se aşeză în casa Roznovanu, unde şefii administraţiei şi cu mitropolitul veniră să-l salute. Din partea populaţiei primirea fusese « freundlich und beinahe herzlich ». Se observă că aici lipsiau «agitatorii» * 2). Dar şi în Iaşi erau de aceia cari nu voiau întoarcerea Domnului 3). La 4 Noemvre Coronini şi Derviş vin la Iaşi pentru reinstalarea domnească, care se face fără să fie nevoie de măsuri militare. Grigore Ghica păstrează pe Vornicul Mavro- gheni, şi se aleg ca noi miniştri Ştefan Catargiu, unul din beizadele (Postelnic), ginerele (Logofăt al Dreptăţii), Boldur- Lăţescu, Vornicul Ralet, «progresist»4 *). Dar iată că la 8 ale acestei luni Omer-Paşa anunţă că vrea să înceapă o acţiune militară contra Ruşilor la Prut6). De la Viena se făcea cunoscut lui Coronini că ea nu poate fi împiediecată, cum nici una, întâmplătoare, a Puterilor apusene. Dar Omer ar fi voit, ca în Muntenia, o ocupaţie în doi. Insuccesul operaţiilor franco-engleze în Crimeia îl făcea să ridice tonul. In acest timp Sadâc-Paşa începea să aresteze samavolnic, şi sudiţi, la Galaţi, pe când la Bucureşti o «listă de pros- cripţie» cuprindea douăzeci şi cinci de pretinşi aderenţi ai Ruşilor. Intre ei Emanuil Florescu şi Solomon, care trece în Ardeal. Domnul fu invitat a proceda contra lor. In Moldova, lui Ghica i se cere a înlătura pe fraţii Constantin şi Panaioti Moruzi şi pe directorul Lucrărilor Publice, colonelul *) Pp- 148—9. a) Primele măsuri militare, p. 149 şi urm. 3) Plecarea tânărului Vogoridi, cu banii încasaţi; p. 150. 4) Pp. 150—1. *) Pregătirile militare, pp. 151—7. www.digibuc.ro 14 NICOLAE IORGA 262 Singurov1). In genere erau ameninţate elementele de pro- venienţă grecească. I se pare lui Wimpffen că Ştirbei căzuse în mânile Tur- cilor şi revoluţionarilor, şi se citează numirea, după moartea Vornicului Filipescu, a d-rului Creţulescu, sprijinit de Col- qhoun, ca director la Interne. Se purtau public semne căpătate în revoluţia ungurească. Miliţia, mărită, a ţării e luată în colaboraţie de Omer-Paşa. El cere şi caii jandarmilor şi re- clamă provizii. Indreptându-se spre Focşani, pentru o înţelegere cu comandantul turc, Coronini ordonă însă liberarea celor arestaţi la Bârlad. De fapt Florescu era liber şi numai cei doi Moruzi preferară să treacă în Basarabia. In sfârşit la Bucureşti putu să aibă loc, la 6 Decemvre, întâlnirea proiectată. Omer primi şi linia de demarcaţie hotă- rîtă la Viena. A doua zi chiar el primia înştiinţarea că trebuie să plece cu 35.000 de oameni în Crimeia, pe mare, Ismail- Paşa rămânând la Dunăre în locul lui, cu un regiment de cavalerie şi două batalioane de nizami la Bucureşti. Un Paşă Mahmud comanda acolo, înlăturându-se emigraţii şi chiar Dervis-Pasa 2). Vizirul Reşid-Paşa căzuse. La 14 Decemvre Muntenia era total evacuată de Turci. Dacă n’ar fi apărut generalul Uşacov la Tulcea, s’ar fi evacuat şi Brăila. Dar năvălitorii, cari ajunseseră până la Babadag, se retraseră îndată după această scurtă acţiune strategică. Astfel la 25 Ianuar 1855 Turcii plecară şi din portul dunărean al ţării. In Moldova se opriseră de guvern comunicaţiile cu Ba- sarabia 3). Austriecii susţineau pe Ghica-Vodă şi pentru că- pătarea împrumutului de două milioane ca şi în alte ches- tiuni. Dar Wimpffen se plânge că tot tineretul din jurul Domnului era pentru Francezi şi contra Austriecilor 4). Ghica e descris deci cu antipatie: plăcut la înfăţişare, elocvent, «părând a fi aplecat spre toate interesele umanităţii b Pp- 158—9- ') Şi plecarea lui Poujade, p. 167. *) P. 170. Noi ordine turceşti pentru arestarea Grecilor din corpul greco-slav; p. 172. 4) P, 172. www.digibuc.ro 263 CONFLICTUL MILITAR AUSTRO-RUS ÎN I8S4—S6 *5 şi civilizaţiei» şi «pătruns de un sever sentiment de drept şi de un călduros patriotism», el nu era decât un «semicult în sens modem », un Oriental falş, « un dibaciu echilibrist», un «perfect cabotin » (Schauspieler), hotărît să opuie «o rezistenţă pasivă» cererilor austriace 1). Dorinţa de popula- ritate îl duce spre stânga. Austriecii trebuie să-l susţie însă ca reprezintant al pu- terii legale. La plecarea spre Bucureşti a lui Coronini, în Fevruar, relaţiile păreau bune. In schimb se acordă toate laudele lui Ştirbei. Dar şi aici ofiţerul austriac e furios pe «partidul incorigibil». între- buinţând slăbiciunea administratorului Filişanu,se poate lucra în Oltenia, unde comanda feldmareşalul-locotenent Macchio. Se produc la Craiova conflicte cu locuitorii. Pentru un meşter ucis au loc demonstraţii. Se ceru, de o mulţime de 500 de oameni, ca Filişanu să arăte cazul Domnului şi chiar comandan- tului de-a dreptul. Trebuiră să se iea măsuri militare. Alemann apăru pentru o cercetare. Filişanu fu scos şi Primăria «cură- ţită de radicali», asa că-si arătă cele mai bune sentimente 2). Wimpffen crede chiar că se formase un complot al propa- gandei maghiare, polone şi italiene pentru a demoraliza tru- pele. însuşi Orsini fusese oprit la Sibiiu şi dus la Mantova. Polonii promiteau casă, moşie şi 2.000 de piaştri celor seduşi. Poliţia munteană, de şi supt un şef inteligent şi cu experienţă, nu era de folos. Consulatele susţineau pe conspiratori. Se ameninţară printr’un ordin de zi agitatorii (29 Aprilie), şi se proclamă starea de asediu. Numai guvernul moldovean nu ia act de această decizie 3). Povestitorul militar caută apoi a dovedi că singure pu- terea Austriei şi dibăcia ei diplomatică au adus pe Ruşi la o atitudine mai conciliantă. Aceasta după ce misiunea unui general Crenneville la Napoleon al III-lea părea că anunţă o participare austriacă la ostilităţi şi propunerea de mobilizare parţială germană4). El acuză pe Prusieni că au fost în aceste 9 Pp. 172—3. *) Pp. 175—6. a) Pp. x79—81. 4) p. 183. www.digibuc.ro i6 NICOLAE IORGA 264. împrejurări o adevărată ghiulea pentru iniţiativa vieneză1). Supt influenţa Berlinului, în Fevruarie, mobilizarea s’a pre- făcut, astfel, într’o simplă Kriegsbereitchatft2). Prusia, care negocia şi la Paris şi la Londra, ajunse deci a nu fi invitată la discuţiile de la Viena8). V Atunci intervine moartea, în Martie 1855, a lui Nicolae al II-lea. Conferinţa de pace se adună deci, în capitala austriacă, supt aceste auspicii. Se ceruseră câte trei delegaţi ai celor două ţări. Wimpffen crede că, din cauza plecării Internunţiului, chemat la Mini- steriul de Finanţe, se ajunse a se propune de Turci, din Ţara-Românească, un bătrân zdrobit care nici nu putea călă- tori, un funcţionar judecătoresc neştiind decât limba sa şi directorul ministerial Creţulescu, care ar fi atârnat de Strat- ford şi de ocrotitul acestuia, Ion Ghica. Ştirbei-Vodă, fiind şi jignit de Turci, cari-1 privesc ca pe un funcţionar şi-l intitulează «guvernator general», nu vrea să trimeată pe nimeni. Din Moldova, lângă doi indiferenţi, se desemnează Negri, pe care autorul îl înfierează ca reprezintant al direcţiei «neo-române». Cei doi Domni se întâlnesc la Focşani în ziua de 15 April, şi Ştirbei e adus a trimete la Viena pe magistratul dintre cei trei, Fălcoianu, dar dându-i ca înso- ţitor pe confidentul său pentru legăturile cu străinătatea, Keun 4). Wimpffen crede că aceste numiri au trebuit să fie întărite de comandantul militar austriac şi de locţiitorul de internunţiu. Se trece la nemulţămirile provocate în Moldova de dări prea grele, puindu-se unele dintre cheltuieli, ca aceia pentru poduri, în sama necesităţilor ocupaţiei. Vistierul Balş, pre- zintat ca" un om stimat în ţară, merge cu plângerile contra Domnului la Viena 6). * •) ‘) p. 184. *) ibid. *) pp. 184-5. «) p. 189. •) ibid. www.digibuc.ro 26s CONFLICTUL MILITAR AUSTRO-RUS IN 1854—56 17 Atunci însă Rusia rupse negocierile dela Viena, care totuşi urmară. în altă formă, dar fără mai mult folos, până în Iunie, după noul atac, tot inutil, contra Sevastopolului. tJrmă, consecinţă a inspecţiei la Cernăuţi a împăratului Francisc-Iosif, ca o dovadă că Austria nu va ieşi din atitu- dinea ei de neutralitate, scăderea armatei pa care o ţinea în aceste părţi. Coronini făcu o călătorie până la Brăila, în Iulie, aşezându-se, la 19, în Bucureştix). Povestitorul îşi închipuie că în acest moment ocupaţia austriacă devenise populară. El afirmă că ziua numelui împă- ratului, cu care prilej Ştirbei-Vodă acordă graţieri, a fost serbată ca o «festivitate naţională», că în provincie se adu- ceau armatei, de comune, recunoaşteri călduroase. Şi în Moldova boierimea din oraşele mai mici şi populaţia de acolo ar fi manifestat aceleaşi sentimente, opuse celor din Iaşi, şi s’ar fi făcut şi daruri armatei. Dar se recunoaşte că de ziua lui Napoleon al III-lea nu lipsiră demonstraţiile naţionaliştilor, care fură şi mai puter- nice la căderea, în sfârşit întâmplată, a Sevastopolului. La Bucureşti le-ar fi încurajat «lipsa de tact» a comandan- tului turc, Soliman-Paşa, şi a lui Colqhoun. Se pretinde chiar că ar fi fost ciocniri între partide, cu atacuri contra Grecilor*). Atunci ar fi apărut întâiu ideia, «franceză», a Unirii! Se vorbia şi de o inspectare austriacă a graniţei în Bu- covina, pe când era vorba numai de măsurători « ştiinţifice », ca şi în Muntenia. Se acordă o deosebită importanţă reluării navigaţiei pe Dunăre spre Galaţi şi Brăila 3). Se dau cele mai mici amă- nunte asupra înlăturării piedecilor puse până atunci şi de Ruşi şi de Turci. La 12 Iunie Turcii ocupă Tulcea, purtân- du-se cu cea mai neinteligentă brutalitate. Toată această parte e de o importanţă deosebită pentru istoria modernă a Dunării. Aceasta mai ales în ce priveşte situaţia la Sulina. *) *) p. 194. a) Pp- 195—6- ') P. 196 şi urm. www.digibuc.ro NICOLAE IORGA 266 18 La 3 Iunie maiorul Baumruker, comandantul flotilei de Dunăre, pleacă dela Galaţi cu două vase, arătând şi la Reni şi la Sulina misiunea sa: de a pune capăt anarhiei la gurile râului. Turcii dela Isaccea şi Tulcea traseră cu tunul, dar Ismail-Paşa, generalisimul, înlătură neînţelegerea. La 4 Iulie se află la Sulina 500 de vase supt toate steagurile, încurcate unele în altele. Se ajunge la o înţelegere cu locuitorii deprinşi a trăi anarhic. A fost netăgăduit o operă de curăţire si civili- zare. Se termină prin necesitatea unei staţionări. Şi la gura Sf. Gheorghe, găsită mai prielnică, se iau măsuri analoage. O cercetare în Dobrogea arătă că nu se poate face canalul Cemavoda-Constanţa. Intre alţii comandă aici Tegethoff. Numai Prusia, prin vizita consulului Meusebach, pare a privi cu neîncredere această operă. Intorcându-se la ţările noastre, în care «economicul», ar fi dominat acum, se critică aspru reaua administraţie a lui Ghica-Vodă, care mănâncă două împrumuturi şi încearcă zădarnic a se reface prin secularizarea, oprită de Ruşi, a averilor mănăstireşti (Negri şi Ralet negociaseră la Con- stantinopol): o comisiune turcească nu face decât să amâne soluţia. Se adaugă la această critică nu numai impunerea fără Adunare a taxei timbrului, dar şi liberarea fără despă- gubiri a Ţiganilorx). Şi în acest timp Zimbrul, Steaua Du- nării, aceasta a lui Kogălniceanu, care «ca istoric, im era cu totul fără merit», aţâţă spiritele, şi ele află un sprijin în noul consul francez Place2). Aşa încep negocierile de pace dela Paris. La 30 Ianuar 1856 Coronini apare la Bucureşti în mijlocul luptelor de partide. Se află acolo că Marele Vizir Aall a plecat dela Constantinopol cu un program întreg pentru Principate3). In ce priveşte proiectele tinerilor, Wimpffen se ridică în contra punctului care cerea înlăturarea Regulamentului Organic. Se răspinge ideia elaborării unei *) *) P. 212. *) Pp. 212—3. *) P- 315- www.digibuc.ro 267 CONFLICTUL MILITAR AUSTRO-RUS lN 1854—S6 19 noi legi fundamentale la Constantinopol, fie şi cu delegaţi ai Românilor. In aceasta se vede o călcare a autonomiei. Contra ideii numirii unor Caimacami, Austria susţine prelungirea mandatului Domnilor, dar dorind de fapt numai menţinerea lui Ştirbei. Ea nu admite nici alegerea de Adu- nări a trei candidaţi de Domnie, între cari Poarta să se ho- tărască. De fapt, din deosebite motive, nimeni nu susţine propunerile de la Constantinopolx). Ştirbei redactează observaţiile sale, sprijinite de Austrieci. Dar pentru a vedea starea de spirit din Moldova Coronini pleacă acolo la 21 Fevruar. De acolo boierii, cu mitro- politul în frunte, trimet Turcilor un memoriu contra lui Ghica. Atunci soseşte, bine primit de toţi, dela Constantinopol secretarul de ambasadă englez Alion. El pregăteşte o adresă energică împotriva punctelor dela Constantinopol. Se dă Domnului, în numele poporului adunat în faţa Curţii dela Iaşi, un protest redactat de Kogălniceanu şi Alecsandri, ca să fie prezintat la Paris. Opoziţia boierească deleagă pe Ni- colae Roznovanu. Ghica alcătueşte însuşi un act în sensul radicalilor, dar de o formă mai măsurată. Mişcarea, cu adu- narea de iscălituri, ar fi potolit când se află că Francisc-Iosif a trimes reprezintantului său la Paris un proiect mai favo- rabil Principatelor2). Dar, supt influenţa emigraţilor, Franţa prezintă ideia Unirii. Şi Anglia ar fi primit-o, dându-se ordine ambasado- rului la Constantinopol. Acolo Austria şi Turcia răspund printr’un refuz absolut. Anglia se raliază la acest punct de vedere. Dar o comisiune era să se pronunţe după iscălirea tratatului. La 12 April se primi la Bucureşti de comandantul austriac ordinul de evacuare în şase luni. In Muntenia oastea ţării cuprindea «trei regimente de infanterie cu câte două batalioane şi un regiment regulat de cavalerie, cu un efectiv de aproape 4.500 de oameni, afară *) Pp. 217—8. J) Pp. 218—9. www.digibuc.ro 20 NICOLAE IORGA 368 de corpul dorobanţilor, excelent organizat, şi de grăniceri » 1). Austriecii, cari patronau şi Şcoala Militară, sânt gata să ajute la creşterea acestei forţe, fără a lucra pentru o « asimilare ». Printr’un sistem de rezerve Ştirbei ridică miliţia la 6.000 de oameni, cărora Imperialii li vând arme. Un detaşament de vânători e adus din Iaşi pentru exercitarea acestor ostaşi. Se pregăteşte şi creşterea flotei cu un vas cu aburi, lucrat la Zurich şi la Buda Veche, unde merge pentru iniţiare căpi- tanul Petrescu 2). La Iaşi Ghica ordonă întâiu «îndoirea puterii militare moldoveneşti care consta din două batalioane de infanterie si > y un escâdron de ulani», având a se creşte infanteria cu şapte batalioane, apoi revocă ordinul, din lipsă de bani, supt pretext că e imposibil şi ilegal. Oastea s’ar fi ţinut pe chel- tuiala Hatmanului şi a comandanţilor. Aceasta ar fi îngrijorat pe conservatori 3). Se dă ordinul de zi al împăratului la începerea evacuării (20 Maiu)4) şi scrisoarea către Coronini, care mai rămâne din motive politice. Se propun agenţii de comerţ în Prin- cipate. Şi cu acest prilej autorul arată care era în acel moment situaţia economică, în creştere, din Principate5). Se destâinueşte că Societatea « Credit Mobilier» din Paris se pregătia de exploatarea Principatelor, făcând statistica « sa- linelor, pădurilor, minelor, condiţiilor de bancă şi căi ferate ». Aceasta mai ales în Moldova francofilului Ghica. Ştirbei înţelege însă a-şi lega reţeaua feroviară de a Austriecilor. El ar fi vrut linia pe la Craiova, pe când, din consideraţie pentru interesele Ardealului, Guvernul vienez voia o alta pe la Braşov. Se ajunge la o înţelegere : calea ferată de-a curme- zişul ţării se va face dacă Austria capătă concesia celeilalte. Inginerul Dimmel vine pentru studiile preparatoare. Camera de Comerţ şi Industrie braşoveană ia iniţiativa, cu ajutorul unor capitalişti vienezi. La 24 Martie se încheie actul de *) p. 222. *) Pp. 222—3. a> Pp. 224—5, *) p. 225. 5) P. 227 şi urm. www.digibuc.ro 269 CONFLICTUL MILITAR AUSTRO-RUS IN 1854—56 21 concesie pentru o linie, prin Buzău, la Giurgiu, de o parte, la Brăila, de alta. Se discută cu Consiliul administrativ mun- tean numai pentru garanţia de 5% dela noi. La Viena, Ministeriile de Comerţ şi de Finanţe adună capitalişti pentru legătura cu liniile din Ardeal şi Galiţia. Consulii Angliei şi Prusiei protestă însă oficial. In Moldova, se evită aparenţele unei asemenea între- prinderi. Se decide acolo o licitare până la 30 Septemvre. Cum se hotărăşte aceiaşi cale şi pentru crearea unei Bănci în Moldova, concurează Banca de Dessau, care, sus- ţinută de consulul prusian Meusebach, negocia de mult. Telegrafic, în Maiu, sânt întrebaţi Austriecii dacă «în două- zeci şi patru de oare» prezintă o ofertă mai bună. Se afla atunci la Bucureşti, cu un plan care s’ar fi putut întinde şi asupra Moldovei, consulul britanic la Viena, un German. El aleargă în zădar la Iaşi, admiţând o treime de capital local. Concesia se dă la 17 Maiu Germanilor. Ruşii se bucură, şi prin ziarul «Le Nord» de la Bruxelles, de înfrângerea Austriecilor. In schimb, aceştia se vor bucura când, peste doi ani, Banca Moldovei va da faliment. De atunci începe războiul făţiş cu Austriecii, şi Wimpffen denunţă, ca îndemnători, pe Domn şi pe secretarul lui, poetul francez Grenier. Se face un urît tablou al situaţiei Moldovei, unde de Paşti trebuia ca funcţionarii să facă o demonstraţie pentru a fi plătiţi. Se denunţă amestecul «aventurierilor» fran- cezi la penitenciare (Dodun des Perrieres), la navigaţia pe Prut şi Siretiu (căpitanul Magni). Reformele liberale sânt aspru criticate. Ideia Unirii pleacă dela «superficialitatea si uşurătatea franceză ». Se urmăria crearea unui Stat inter- » » mediar fără putere şi supus tuturor influenţelor «fatale». El n’ar fi putut trăi între cele trei Monarhii, supus lor în pace, ameninţat de peire în războiu. Dar aceşti « Dacoro- mâni » se ţin numai de « aparenţe ». Nu se uită scăderea ce ar suferi-o Moldova faţă de ţara vecină. Se critică amestecul la demonstraţii al fiilor şi miniştrilor Domnului Moldovei, si Ghica însusi se declară în darea de samă către Divanul ad-hoc, meritând laudele acestuia. www.digibuc.ro 22 NICOLAE IORGA 27® Preşedintele «Bojan», care e de altă părere, e izgonit din sală (?) şi se exercită, şi prin ziare, un «adevărat terorism». Neofit Scriban aduce clerul, şi mitropolitul se supune. Func- ţionarii sunt invitaţi oficial a fi pentru Unire, căci altfel îşi pierd posturile. Se laudă, în schimb, opoziţia unui Nicolae Istrati şi a unui ziar, «Imparţialul»(?), şi se denunţă călătoria prin ţară, pentru a agita în sensul Unirii, a Domnului (Iunie). In sfârşit pentru Austriaci e o mare satisfacţie încheiarea convenţiei dela Balta-Liman şi plecarea lui Ghica (la 26 Iulie, din Galaţi) şi se arată satisfacţie pentru sinuciderea lui în Franţa. Caimacamul Balş e tratat de «einsichtsvoll, wohl gesinnt, thătig ». Se regretă plecarea lui Ştirbei, trântit de Stratford: fără a fi încheiat înţelegerea cu Austriecii pentru calea ferată, el dispare, sub pretext de inspecţie, la 5 Iunie st. v. Lăsând pentru administraţie un comitet prezidat de Emanuil Băleanu, el abdică la Piteşti şi se retrage la mănăstirea Bistriţa. Urmează Căimăcămia lui Alexandru Ghica. In Moldova se distruge opera lui Ghica, Bancă, navigaţie, etc. La Bucureşti, în mijlocul mişcării unioniste, Coronini trece la Băneasa ultima-i revistă asupra corpului de armată serbo-banatic; rămân însă unele trupe cu feldmareşalul- locotenent von Marziani1). O deputăţie, cu caimacamul şi mitropolitul, mulţumeşte comandantului general de până atunci (7 August). Se arată apoi greutăţile ce răsar la aplicarea tratatului din Paris, mai ales în Deltă, care e a Turciei, şi în Insula Şerpilor, pe care Ruşii o ocupă. In Principate, trimesul francez Talleyrand îşi pregăteşte o intrare populară la Bucureşti. Cu ură se prezintă toată lupta munteană pentru Unire. Caimacamul e numai «o umbră» din ce a fost, un instrument al «coteriei de familie » şi al consulului englez. Patima contra lui Ştirbei şi Bibescu îl do- mină pe scriitor. La guvern vine Constantin Cantacuzino, cu incapabilul nepot al lui Ghica, beizadea Constantin, la Interne; Până la pagina 238. www.digibuc.ro 271 CONFLICTUL MILITAR AUSTRO-RUS IN 1854—$6 *3 se laudă numai, cu toată reaua reputaţie, Vornicul Suţu de la Finanţe. Angajamentele pentru flotilă se anulează. Favorabil apare autorului atitudinea lui Balş. Se plătesc lefile şi armata (de opt luni fără cheltuială). Se creiază un batalion de infanterie şi un escadron de cavalerie. Se lucrează la şoseaua Oituzului, se suprimă timbrul, se iefteneşte vieaţa. Se celebrează suprimarea presei unioniste. Acestea pentru că Balş lucrează după instrucţiile consulului austriac şi ale generalului von Gablenz. Ocupaţia trebuia să înceteze la 15 Octomvre, dar se iau măsuri pentru a continua, şi un rest de trupe turceşti, cu Soliman-Paşa, se zăboveşte la Bucureşti, încheind contracte de aprovizionare pe şase luni. Atunci se ridică greaua chestia a delimitării în Basarabia, asupra căreia se întinde, pe larg, expunerea. Urmează un paragraf cu privire la lucrările Comisiei dunărene adunate supt prezidenţia lui Omer-Paşa la Galaţi. Revenind la Principate, se pretinde că, prin Colqhoun, s’a încercat a se da Internele lui Creţulescu şi lui Mazar- Paşa Spătăria. Dacă se încearcă negocieri pentru calea ferată la Viena, Rotschild nu crede că se mai poate vorbi, într’o situaţie acum nesigură. Cu toată dorinţa de a rămânea, Austriacii trebuiră să plece odată cu începutul anului 1857, ca ultim termen fiind fixată în conferinţa dela Paris ziua de 30 Marte. Se regretă moartea, la 27 Februar, a lui Balş, «wohl- denkender und einsichtsvoller Staatsmann », cu greu de înlo- cuit: cu duioşie se spune că el pleacă odată cu ocupaţia1)! Câteva cuvinte de recunoaştere se dau însă şi înlocuitorului, Nicolae Vogoridi. Astfel se făcu despărţirea între regimul «germanic » glo- rificat de unul dintre reprezintanţii lui şi « Românismul mo- dern conrupt franţuzeşte al claselor de sus » (das franzosisch verbildete moderne Rumănenthum der hoheren Schichte). 1) p. 255. www.digibuc.ro 24 NICOLAE IORGA 272 Autorul prevede o reunire a Românilor, «masă rurală, uşoară de condus », supt sceptrul austriac, o colonizare ger- mană, o trimetere de « inteligenţă » germană, capitalul german, mână de lucru germană, pentru a se ajunge la a asimilare'» şi la însufleţirea cu « spirit german » a «trândavului element local». Şi cultura trebuie defrancizatâ şi prefăcută în sens austriac. Ocupaţia ar fi pus doar «piatra de temelie ». Dreptatea. naţiunilor şi puterea de viaţă a Românilor au vrut, din fericire, altfel. www.digibuc.ro PĂRERI NOUĂ ASUPRA LUI KEKAUMENOS DE PROF. n. bănescu MEMBRU AL ACADEMIEI ROMANE Şedinţa dela 29 Octombrie 1937 Se ştie cu cât interes a fost primită descoperirea învăţatului rus V. Vasiljevskij, care dedea la lumină, în 1881, două opuscule înrudite prin conţinut şi formă, cuprinse într’un codex al Bibliotecei Sinodale din Moscova. Cel d’intâi din aceste opuscule e întitulat Strategikon, cuprinzând o serie de sfaturi, adre. In prefaţa ediţiei publicate în 1896 împreună cu Jernstedt,. Vasiljevskij atribue prima scriere unui membru al familiei Kekaumenos, de oare-ce, în câteva locuri, autorul, care îşi ilustrează sfaturile cu exemple, povesteşte întâmplări ale buni- cului său patern Kekaumenos. Cea de-a doua lucrare, mult mai redusă ca întindere, o socoteşte ieşită din pana altui scriitor, chiar dacă e înrudit cu cel dintâi, cum rezultă din cuprins. Editorii enunţă deci această a doua scriere sub titlul; incerţi scriptoris de officiis regiis libellus. Amândouă aceste opuscule prezintă un mare interes pen- tru noi, dându-ne o serie de ştiri dintre cele mai vechi — autorul a trăit în a doua jumătate a veacului al Xl-lea —• cu 85 85 A, R, — Memoriile Secţiunii Istorice, Seria III, Tom, XIX, www.digibuc.ro 2 PROF. N. BĂNESCU 274 privire la Românii din Balcani. De aceea, distinsul nostru coleg d. G. Murnu, încă din anii studiilor sale la Miinchen, a dat o deosebită atenţie lui Kekaumenos, consacrând trei articole în « Conv. Literare » analizei critice a textelor pri- vitoare la trecutul nostru. Aceste articole, revăzute şi între- gite, au dat apoi frumosul volum intitulat «Vlahia-Mare », Bucureşti 1913, ale cărui conduşii rămân neschimbate şi astăzi. Georgina Buckler, cunoscută prin apreciatul său studiu recent asupra Annei Comnena, pregăteşte o nouă ediţie a acestor scrieri. Deocamdată, într’un articol publicat în «By- zantinische Zeitschrift» 1936: Authorship of the Strategikon of Cecaumenos, d-sa aduce din nou în discuţie chestiunea paternităţii lor, încercând a dovedi că autorul n’a fost un «nescio quis», cum se exprima întâiul editor, ci însuşi marele general bizantin Katakalon Kekaumenos, a cărui bio- grafie am schiţat-o într’o comunicare cetită la primul congres de studii bizantine. Mai toţi învăţaţii cari s’au oprit asupra interesantelor în- semnări ale acestui mare senior bizantin, pe care atât de bine îl caracterizează Ch. Diehl ca un «gentilhomme de province » x), n’au putut să nu se gândească, spre a deter- mina pe autor, la vestitul general, cel mai ilustru vlăstar al familiei Kekaumenos. Dar nici unul nu l-a putut identifica, pe bună dreptate, cu autorul celor două opuscule. Noi înşine, examinând de aproape această ipoteză, am respins-o. Am cetit deci cu îndreptăţită nerăbdare articolul din B. Z., sur- prins de identificarea, proclamată, dela primele cuvinte ale autoarei, ca dovedită. Dar trebue să mărturisim că, cetindu-1, am rămas şi mai convins că generalul Katakalon Kekaumenos n’are nimic a face cu Strategikon şi cu cealaltă scriere. Autoarea nu dovedeşte nimic, n’aduce nici cea mai mică documentare istorică în sprijinul celor 9 puncte, sub care înşiră ceeea ce numeşte « alusiuni care fac din calitatea de autor a lui Kata- kalon Kekaumenos o plausibilă suposiţie ». x) Dans l'Orient Byzantin, Paris 1917. P. *49 urm. www.digibuc.ro *75 pAreri nouă asupra lui kekaumenos 3 înainte de a examina această chestiune, G. Buckler se opreşte puţin asupra celui de-al doilea opuscul, Aoyoq vov- dETTjT 1x6g, pentru a arăta cât de mult se aseamănă prin idei, spirit şi stil cu Strategikon şi a conchide că amândouă n’au putut ieşi decât din aceeaşi pană. Cu mult mai înainte, d-1 N. Iorga exprimase hotărît această convingere, în «medalioanele » istoricilor bizantini, publicate în « Byzantion » 1925 x). Impresionat de faptul că atâtea lucruri din Strategikon se repetă şi în Aoyoq vovQe- xrjTixdg, că aceeaşi construcţie şi acelaşi spirit caracterizează ambele scrieri, eminentul nostru istoric afirma, într’o notă privitoare la Kekaumenos, că « ele nu pot avea de cât un singur şi acelaş autor ». Amintind de opinia d-lui Iorga, G. Buckler culege din texte o impresie identică. Se opreşte asupra fon- dului comun de idei şi le semnalează: în ambele opuscule aceeaşi atitudine morală; în amândouă se evoacă întâmplări din domnia împăratului Basilios II; în amândouă apar Vlahii din Hellada; şi una şi alta ne atestă înrudirea autorului cu familia românească Niculiţă. Pentru cine citeşte cu atenţie, asemănarea dintre cele două scrieri aflate în codicele dela Moscova este în adevăr izbitoare, învăţata engleză are toată dreptatea să se aşeze, în această privinţă, de partea d-lui Iorga. Pentru a stabili definitiv acest lucru, rămâne să se probeze că nu numai fondul de idei fac din cele două opuscule opera aceluiaşi autor, dar şi forma în care aceste idei se exprimă e aceiaşi. Limba în care scrie seniorul bizantin, care n’avea multă cultură, cum o declară însuşi, măreşte importanţa scrierilor sale, căci ea reprezintă limba vorbită, în deosebire de monumentele literare ale epocii, care se ţin de modelele clasice. Kekaumenos se clasează, din acest punct de vedere, alături de scrierile transmise sub numele lui Constantin VII Porphyrogennetos. Caracterul acesta ne apare evident atât în Strategikon, cât şi în A6yoq vov6stijTix6q. Vocabularul, sintaxa, frazeologia sunt aceleaşi. Câteva exemple vor fi de ajuns spre a ne edifica asupra acestui lucru. *) *) Midaillom d’histoire litUrcâre byzantine. I Les historiens. Byzantion 2 (1925). p. 278, n. 1. 85* www.digibuc.ro 4 PROF. N. BĂNESCU 276 Autorul întrebuinţează consecvent, în sensul de « a suferi», «a păţi» (= ndoxv iţov de fiaXXov îva xal ti] xqloig oov XeXoyi- oţihr] iox(; 10,7'. âycov Iţov de ipvXdxxetv x dv Xadv oov; 16,9: xal ây (ov (ţo v îva navxag tineqixeig; tot asa 8,23; 9,32 10,13, i2,29, etc. A. N. 101,23". âycoviţovdiSxeiv... Un alt verb adesea întrebuinţat este ££aleîq>a> (= dyofl ădixmg. A.N. 99,15 xal xaxrjQiovxo ndvxeg eţ aXe iq) &r\v ai xr/v yeveăv avxov; 99,20 xal ££r) X£ di 001 xal Sxbqov ; A. N. 96,25 eînco di 001 xal Sxbqov; 97,1 ehtdtv di 001 Sxbqov.. . Tot astfel, pentru noţiunea de «supus » autorul se folo- seşte de expresiile: tino x tind oe %c6gav. A. N. 97,29 l^rjde xăg S£a> tind oe otioag %c6Qag; 103,28 xal al tind oe xărv edvwv %â>gat; 104, 5—6 xwv exeîoe dvxcov tind xrjv X£ÎQa ■avxov. www.digibuc.ro *77 PÂRERI nouă asupra lui kekaumenos 5 Un mod de a se exprima, de câte ori dă sfatul, este: ei nonjoeig xovto (o'Stcog dinoiăn>), ev ăog îi zice— dar nu ştie nimic de Hellada 2). Contribuţia serioasă a acestui viteaz împotriva Arabilor, în Sicilia, isprăvile sale la Dunăre, unde câţiva ani a comandat ţinutul, cele din Caucaz şi Ar- menia, din Antiochia Siriei, — toate au fost înregistrate de istoriografi. Nu se poate ca el să fi avut o comandă şi în Hellada şi izvoarele să n’o spună. 2. Tot astfel, vorbindu-ne despre luptele purtate de Mihail IV Paphlagonianul, împotriva lui Delianos al Bulgarilor, Kek_ ne atestă participarea la aceste lupte a vestitului Haardrade 3) şi ne afirmă că şi dânsul a luptat atunci pe cât a putut pentru împărat: tf/irjv Se xăyd> x6xe ăycoviţSfievog vjisq xov paotlecog xaxă x6 Svvaxâv. Buckler pune şi acest lucru pe seama lui Kat. Kek. In drumul său din Sicilia către Constantinopole, pretinde dânsa, unde îl aflăm în 1042 apărând palatul lui Mihail V împo- triva asalturilor mulţimii, el a putut să se oprească în *) B. Z, p. 20. *) Niog ’EXhrponvruiwv 16 (1922) p. 53 urm. Cf. N. Bănescu, Un duc byzantin- du Xl-e sticle: Katakalon Kikauminos, Ac. Rom., Bulletin de la sect. bist. 1924, P. 3-4. ') C. 246 p. 97- www.digibuc.ro 281 pAreri nouA asupra lui kekaumenos 9 Bulgaria, ca să lupte împotriva lui Delianos. Faptul nu află nicăieri vreo confirmare. E o simplă afirmaţiune contrazisă hotărît de Skylitzes-Kedrenos, care, vorbind de asaltul mul- ţimii asupra palatului imperial apărat de Katakalon Kek., nu uită a adăoga că acesta abia sosise din Sicilia: hv%e dâ ix XixeXlaţ âgn iXBcJv xal o axgaxrjyăg KaxaxaX&v 6 Kexav/udvo$ 1) Pe lângă aceasta, Skylitzes-Kedrenos ne expune atât de amă- nunţit cariera militară a lui Katakalon şi se opreşte foarte pe larg asupra revoltei lui Delianos, încât n’ar fi putut trece sub tăcere această faptă de arme dacă ar fi avut loc. # # # Dar trecând peste toate acestea, avem chiar în Strategikon o dovadă peremptorie că autorul acestui opuscul, deci şi al celuilalt, nu poate fi Katakalon Kekaumenos. Intr’adevăr, în c. 64 (p. 22), autorul, pentru a-şi ilustra sfatul tactic cu privire la odihnirea trupelor înainte de luptă, povesteşte dezastrul armatelor imperiale în lupta cu Pece- negii, după înfrângerea lui Constantin Arianites la Diampolis (Jambol), în iarna anului 1048—1049. împăratul Monoma- chos, citim în Strategikon, trimise împotriva lor pe Con- stantin Rectorul, CU multă oaste: âazeaxâXrj KmvaxavxlvoQ o Şalx- tcoq... peră axgaxov xal âvvâjue(og noXXfjg. Acesta, fără a-şi opri trupa în lagăr şi a şi-o odihni, porni îndată la luptă şi oastea, neputând rezista atacului impetuos al barbarilor, o rupse la fugă şi fu « mare măcel ». « Pieriră multe miriade, — con- chide autorul — şi aproape toată Ţara Rhomeilor se umplu de plângeri (âmbXovxo yăg /uvgiddeg noUai, xal a%eâov năaa r\ xâ>v 'Poifialoiv Xdiga enXrjadrj figtfvv Ilax^Lvăxoiv avv- eţ-dne/Lfipe di avxă xal KaxaxaMiv xâv Kexavfiivov, xâxe xu>v ofiosdvcov, xeăstioag avvEtvai xcg gaîxxcagi xal xfjg avxov yvtbfirjg Sxeadai xal xolg ixsîvov ngoaxây/xaai xal âs^/naoiv insoBai. Nikephoros nu ţinu seamă de sfaturile prudentului Kata- kalon, şi atacul furios al Pecenegilor aruncă dela început panica în oştile imperiului. Şefi şi soldaţi o luară la fugă, singur Kekaumenos, cu o mână de soldaţi şi de rude, se împotrivi eroic, până căzură toţi. Când barbarii începură a spolia morţii, un Peceneg, Galinos, recunoscu printre ei pe Kekaumenos, rănit de moarte (îl ştia din vremea când avusese comanda în Paristrion). El îl ridică, îl duse în cortul său şi-l îngriji, readucându-1 la vieaţă. Am descris pe larg acest episod, în comunicarea noastră amintită mai sus. Autoarei i-a scăpat acest lucru. Nu l-a observat nici în Skylitzes-Kedrenos, pentru a scrie, la p. 16 a articolului său: «The defeat of Constantine the Rector in 1049 was before Cat. had arrived from the East». Faptul e decisiv. Dacă, în adevăr, Katakalon Kekaumenos ar fi autorul opusculelor de care ne ocupăm, el, care luase o parte atât de mare la lupta decisivă, n’ar fi putut greşi numele şefului său suprem. De aceea, încheind, credem că singurul lucru ce nu mai poate fi de acum discutat este că ambele opuscule sunt opera aceluiaşi scriitor. Autorul însă rămâne tot un necunoscut din însemnata familie thessaliotă Kekaumenos. In niciun caz el nu poate fi identificat cu Katak. Kekaumenos. C. 90.769. PREŢUL: LEI 5. www.digibuc.ro CEVA NOU ASUPRA LEGĂTURILOR LUI SOBIESKI CU MOLDOVA DE GH. DUZINCHEVICI Şedinţa dela 29 Octomvrie 1937 Victoria strălucită câştigată în 1683 de regele polon Ioan III Sobieski împotriva Turcilor a fost un fapt hotărîtor în ceea ce priveşte atitudinea acestuia faţă de planurile unui războiu general cu păgânii. Victoria de sub zidurile Vienii ca şi celelalte care au urmat, au întărit, de sigur, convin- gerea lui Sobieski, că acum e momentul prielnic ca forţele creştine unite să dea lovitura definitivă împotriva Turcilor. Informaţii din izvorul cel mai sigur —■ căci doar porneau dela rezidentul polon din Constantinopol, Samuel Proski — asigurau pe regele polon încă din anul 1679 că « Poarta este atât de slabă, cum n’a fost niciodată». N’are nici bani, nici oameni. Acum este momentul să se înceapă războiul x). Dar Sobieski care nu era numai un bun oştean ci şi un înţele- gător al vremurilor sale, îşi dădea bine seama că Polonia, neajutată de nimeni, nu poate să înceapă războiul cu Turcii. Războiul din 1672—1676 o dovedise aceasta. Iată de ce regele polon a căutat să strângă în jurul lui cât mai mulţi aliaţi. In scopul acesta, trimişii lui au activat nu numai în Europa ci şi în Asia şi Africa, spre a strânge Turcia într’un cerc de fier 2). *) Czeslaw Chowaniec, Z dziejow pomedeMkiej polityki Jana III do genezy sprawy wschodniej, în Przeglpd uispâiczestiy, Anul VIII, t. XX.X, Krakow 1929, pp. 327—328. a) Ibid., pp. 329—330. 16 A, R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. XIX, www.digibuc.ro 2 GH, DUZINCHEVICI 2«4 Dar nu numai slăbiciunea imperiului turcesc îl îndemna pe Sobieski la războiu şi-i dădea curaj că va învinge, ci şi nemulţumirea generală a popoarelor supuse de Turci şi dorinţa lor de a se răscula. încă din 1678 Proski scria: « Un- garia, Bosnia, Bulgarii (szc), Muntenia, Moldova, ştiu cu siguranţă, că în fiecare zi aşteaptă ajutor dela Dumnezeu». Documentele dovedesc, în adevăr, că Proski era bine infor- mat. Astfel când în 1680 se vorbea de înlocuirea Domnilor din Moldova şi Muntenia cu paşale, aceşti Domni l-au înşti- inţat pe Sobieski de pericolul care-i ameninţă. De sigur că Domnii români nu lucrau din proprie iniţiativă, ci ca expo- nenţi ai unui curent antiturc şi filo-creştin x). In ajunul expediţiei pentru liberarea Vienii, Sobieski era informat de hatmanul căzăcesc Kunicki, că mitropolitul orto- dox din Macedonia, în numele creştinilor de sub jugul tur- cesc, mergea în solie tainică la ţar. Creştinii nu mai puteau răbda şi pregăteau «în tăcere, arme şi cai» 2). La acestea s’ar mai putea adăoga şi făgăduiala pe care o făcea Domnul Moldovei, Dumitru Cantacuzino, că se va uni cu creştinii îndată ce vor intra în ţara sa3). Iată deci, atâtea motive, care dădeau curaj lui Sobieski, Dar nu e mai puţin adevărat că la baza întregului plan de luptă împotriva Turcilor, erau şi anumite scopuri politico- dinastice care îl îndemnau pe Sobieski la războiu. Ieşirea la Marea Baltică fiind pierdută, Polonia trebuia să-şi des- chidă drum la Marea Neagră 4). Acesta ar fi un scop politic. Pentru a asigura şi înlesni fiului său Iacob ocuparea tro- nului polon, Sobieski ar fi voit să aibă în strânsă legătură cu el, dacă nu şi Ardealul, măcar Muntenia şi Moldova. Se susţine şi azi chiar, că regele polon ar fi voit să-şi puie fiul în una din aceste provincii6). Că avea sau nu acest gând regele polon, e greu de ştiut, dar ceea ce se poate afirma ’) I. Hudiţă, Recueil de documente concernant l'histoire des pays roumaines tires des archives de France. XVI-e et XVII Siecle, Jassy 1929, p. 259. Nr. 404. a) Czesiaw Chowaniec, Z dziejow, etc. p. 331. s) I. Hudiţă, o. c. p. 280 Nr. 441. *) Whdylaw Konopczynski, Dwaj krolotoie rodacy, în Historja polityczna Polski II (Encyklopedja polska tom V1^, pp. 397—398. s) Alex. Lăpădatu, Jurnalul Principdui Iacob Sobieski fiul regelui Ioan asupra campaniei polone în Moldova la 1686 (Ac. Rom. Mem. Secţ. Ist. S. III. T. XIII. www.digibuc.ro 28g ceva nou asupra legăturilor lui sobieski cu MOLDOVA________3 cu precizie, e că el ţinea neapărat să aibă principatele române 1). Şi în speranţa acestei cuceriri, împuternicitul polon Grzy- multowski încheia în 1686 cu Moscova acea atât de păgubi- toare pace pentru Polonia, şi care-i poartă numele2). Paralel cu tratativele diplomatice care puteau să-l încu- viinţeze să câştige cele două principate române — în Aprilie 1684 îşi spunea clar gândul acesta în tratativele cu Viena şi în 1685 cu Ludovic al XlV-lea 3) —• Sobieski recurse şi la tratative directe cu Moldova şi Muntenia. De sigur că regele polon procedând în acest fel, căuta să-şi creeze un argument puternic şi pe care căuta să-l prezinte acelora cari i-ar contesta cuceririle: a fost chemat de cele două ţări si » 1 totul s’a făcut cu asentimentul lor. Să vedem cum au decurs aceste tratative. Se pare că odată cu venirea lui Constantin Cantemir pe tronul Moldovei, Sobieski a căutat să-l atragă, prin scrisori şi solii, de partea lui4). La regele Poloniei aceste tratative din 1685 nu erau decât o continuare a celor întâmplate înainte de acest an. Exista şi document de supunere a Mol- dovei către Polonia, din 25 Iulie 16845 6). Bazându-se pe faptul că Domnul Moldovei servise în Polonia şi că erau aţâţi alţii cari doreau o alipire de această ţară, Sobieski avea tot dreptul să spere în reuşita încercărilor din 1685. Dar Cantemir, tocmai pentrucă cunoştea bine Polonia, refuză să treacă de partea lui Sobieski, pretextând — şi nu fără Mem. 13), Bucureşti 1933, p. 2. Vezi şi L’Abb6 Coyer, Histoire de Jean Sobieski, roi de Pologtie III, Varsovie 1761, pp. 63—66. *) Czesiaw Chowaniec, Z dziejovi, etc., p. 334 sqq. 2) Wladyslaw Konopczynski, o. c. pp. 399—400. 3) Czesiaw Chowaniec, Z diejow, etc. pp, 334. 336. *) Spunem « se pare » căci lucrarea lui D. Cantemir, Istoria imperiului otoman, e plină de erori. Cum putea Sobieski să trateze din iarnă cu Cantemir — aceasta înainte de expediţia lui Jablonowski — când Domnul veni pe tron de aba în vara anului 1685? Vezi: Ist. imp. ot. II (traducerea I. Hodoş), Bucureşti 1878, pp. 516— 517. Semnalăm şi p. 509 ca un model de greşeli: Sobieski şi-a adunat trupele în Bugiac spre a acţiona apoi în nordul Basarabiei 1 Car'ea de socoteli a lui Jablonowski semnalează solii moldovene la 11 şi 17 Aug. şi la 27 Sept., aceasta din urmă de 25 persoane. Vezi: Dr. Czesiaw Chowaniec, Miron Costin en Pologne. Contributions ă l'annie 1684—5 în închinare lui Nicolae Iorga, Cluj 1931, nota 1 p. 123. 6) Hurmuzaki, Supl. II, Voi. III, Fascie. I, pp. 151—153. Cel care a pus la cale această închinare, trebue să fie — după cum a afirmat de mult d-1 Iorga şi re- cent istoricul polon Chowaniec—Miron Costin. Vezi: Dr. Czesiaw Chowaniec, Miron Costin en Pologne, etc., pp. 117—118. a6* www.digibuc.ro 4 GH. DUZ1N CHEVICI 286 dreptate —că în'starea prezentă a lucrurilor, ruperea lui de Poartă, n*ar folosi nimănui de partea cui s’ar da. Apoi, la Constantinopol, avea ca ostateci pe fiul lui şi pe alţi fii de boieri. Cantemir însă, respingea numai momentan propu- nerile polone, fiind hotărît să le accepte, atunci când va crede el de cuviinţă1). In schimb, dragostea către creştini şi-o arătă, divulgând Polonilor cele discutate cu serascherul în Consiliul de războiu 2 *). Nouile cercetări atribue lui Miron Costin în tratativele lui Sobieskî cu Cantemir din anul 1685, un rol însemnat4). Tratativele din anul 1686 le cunoaştem mult mai bine deşi nu în toate amănuntele. In primăvara acestui an, So- bieski încă nu ajunsese la o hotărîre definitivă în ceea ce priveşte condiţiunile sub care ar conveni să acorde lui Can- temir, suzeranitatea Poloniei. Respingând propunerea nun- ţiului apostolic Buonvisi — propunere care avea şi apro- barea Romei — de a asigura pe Moldoveni că ţara lor urma să fie încorporată la Polonia, păstrându-şi însă Domnul şi asigurându-i-se libertăţile şi drepturile pe care le are Polonia şi Lituania, Sobieskî oferi tronul pe vieaţă lui Cantemir şi descendenţilor acestuia, cu obligaţia ca Domnul Moldovei să primească protectoratul polon. I se mai punea în vedere lui Cantemir « să-şi ţină oştirea gata pentru a se uni cu armatele polone » 4). *) D. Cantemir, Ist. imp. ot. II, pp. 516—517. Nu sunt lipsite de însemnătate ştirile pe care ni le dă Coyer: « Jean dans un Conseil reprit le projet de l’annăe pre- cedentei c’est-ă-dire, d’entrer dans la Moldavie pour forcer le Hospodar ă se d£- clarer en faveur de la Pologne, et se servir avantageusement de lui pour soumettre Kamienieck », Vezi: L’Abbe Coyer, o. c., p. 40. a) D. Cantemir, Ist. imp. ot., pp. 518—520. 8) Ioan Moga, Rivalitatea polono-nustriacă ţi orientarea politică a ţărilor române la sfârşitul secolului XVII, Cluj 1933, p. 138; Dr. Czeslaw Chowaniec, Miron Costin en Pologne, etc., pp. 120 şi urm. Călugărul del Monte, binevăzut la curtea lui Can- temir, era chemat la sfârşitul anului 1685 în Polonia « pentru a relua negocierile începute mai înainte în vederea intrării lui Constantin Cantemir în Liga Sfântă *. Vezi: Ioan Moga, o. c. p. 138. 4) Ioan Moga, o. c., pp. 141—142. Arh. Vat. Nun. Pol. v. 105, f. 140, scri- soarea lui Pallavicini către cardinalul secretar de stat din 24 Aprilie 1686: «...In 2° luogo come considerando S. M. esser molto proficuo et opportuno l’allettare il Principe di Moldavia â dichiararsi per la lega, quando l’essercito Regio se le appros- simerâ, l’hâ con espresso assicurato quando ci6 facci di perpetuare lui e la sua des- cendenza in quel Principate colla subordinatione per6, e sotto la protettione della Polonia, e le hă anco fatto sapere che conviene tenga pronte le sua genţi per unirsi alia M. S. quando essa a’avvicinerâ â Suoi Confîni,... » (Toate documentele italiene www.digibuc.ro CEVA NOU ASUPRA LEGĂTURILOR LUI SOBIESKI CU MOLDOVA 5 287 încă înainte de a începe expediţia propriu zisă, vedem că Sobieski — cu toate că avea veşti sigure că Domnii români vor trece de partea lui îndată ce va intra în ţară x) şi mai ales cu toate că Domnul Moldovei îi ceruse prin solie, pro- tecţia 2 3 * * * *) — cere lui Cantemir să-i dea ca ostateci un fiu şi pe doi boieri fruntaşi. Numai după îndeplinirea acestei con- diţii s’ar fi căpătat protecţia, dându-se privilegii pentru Domn, cler şi întreaga ţară 8). Se pune întrebarea: de ce proceda Sobieski astfel? Con- diţiunea cu ostatecii era extrem de grea pentru Cantemir, căci avea deja un fiu ostatec la Constantinopol. Regele polon nu avea încredere în Domnul Moldovei şi de aceea îi cerea o astfel de garanţie ? De sigur că da. Numai cât Cantemir, oricât ar fi vrut să fie de partea creştinilor, era în imposibi- litate să primească o asemenea condiţie. Primind, îşi pierdea fiul dela Constantinopol, îşi primejduia situaţia şi ţara, şi în schimb nu avea nicio garanţie că nu va fi înlăturat sau că expediţia Polonilor va reuşi. De aici consecinţa. Cantemir probabil că a refuzat într’un fel oarecare, iar Sobieski pen- trucă a cerut prea mult, n’a căpătat nimic. începerea expe- diţiei îl găseşte, deci, pe Cantemir, liber de orice obligaţii faţă de Polonia şi în situaţia privilegiată de a acţiona cum vrea, spre mântuirea sa şi a ţării. Şi situaţia aceasta a fost salvatoare căci expediţia n’a avut niciun rezultat. Marea expediţie a anului 1686, dacă nu surprindea pe Cantemir, la sigur că-1 nemulţumea, căci, după cum susţine şi d-1 Iorga «e probabil că regele a intrat în ţară fără să aducă cu sine acele privilegii pe care le dorea cumintele Domn pe care le dăm în note, le-am căpătat dela colegul nostru d-1 I. Moga. Ii mulţumim călduros şi pe această cale). Pentru a masca tratativele cu Polonii, crede d-1 Moga, a fost trimis la Constantinopol, în primăvară, Miron Costin. ( o. c. pp. 142—143. Vezi şi nota 5 pp. 141—142). Vezi şi N. Iorga, Socotelile Sibiiului în An. Ac. Rom. Seria II, T. XXI, 1898—1899, Mem. Secţ. Ist., Bucureşti 1900, p. 294. *) I. Hudiţă, o. c. pp. 296—297 Nr. 465. -) N. Iorga, Studii şi documente cu privire la Istoria Romînilor XI, Bucureşti 1906, p. 163. 3) N. Iorga, Studii şi documente.... XI, p. 163. D-1 P. P. Panaitescu crede că s’ar fi încheiat la Sniatin un acord între Jablonowski şi Cantemir în 1686. Vezi: Influenţa polonă în opera şi personalitatea cronicarilor Grigore Ureche şi Miron Costin, Bucureşti 1925, (Ac. Rom. Mem. Secţ. Ist. Seria III, T. IV. Mem. 4), pp. 117—118 şi nota 2 p. 118. www.digibuc.ro 6 OH. DUZINCHEVICI 288 bătrân»1). Cantemir plecase urechea—în afară că el însuşi iubea pe creştini — la partidul care avea în frunte pe Costi- neşti şi care, împreună cu Domnul Munteniei, îl sfătuiau să treacă de partea Polonilor2 3), dar Sobieski nu-i dădea nimic în scris. Pentru un Domn atât de prudent cum era Cantemir şi care ştia că la Poloni se adăposteşte Petriceicu, atitudinea regelui polon nu putea decât să trezească bănuială. Nu credem că riscăm dacă la toate motivele invocate de Cantemir — le vom vedea îndată — pentru a zăbovi trecerea sa de partea lui Sobieski, am adăoga şi nesiguranţa trezită în inima Domnului moldovean de atitudinea regelui polon. La rândul lui, Sobieski, era şi el plin de nesiguranţă în ceea ce priveşte atitudinea lui Cantemir. Dovadă că solul aces- tuia — Dupont îl face în memoriile sale rudă cu Domnul Moldovei ®) — e reţinut şi în aceeaşi zi, Sobieski, trimite soli la Iaşi cu proclamaţii către populaţie; scrie şi logofătului Costin cu scopul de a atrage pe boieri şi a revolta armata moldovenească 4). Reţinerea solului care venise să salute pe rege în numele lui Cantemir şi să-i spue că Domnul se bu- cură de sosirea Iui pentru a-1 scăpa de jugul Turcilor, dar că n’a părăsit Iaşii pentru ca populaţia să nu fugă 5), e un fapt semnificativ. Sobieski nu credea în sinceritatea lui Can- temir. Domnul Moldovei era în grea situaţie. Boieri puternici îl îndemnau să treacă de partea Polonilor. Armatele polone erau în ţară, iar cele turco-tătare la hotare. Şi la toate acestea se adăoga atitudinea lui Sobieski care nu era dintre cele mai asigurătoare. Astfel, în loc să dea lui Cantemir — în schimbul primirii protecţiei polone — asigurările scrise pe care acesta le cerea, regele polon trimite la 4 August pe confesorul său *) N. Iorga, Studii ţi documente.... XI, pp. 162—163. 3) Cronica lui Neculce în M. Kogălniceanu, Cronicile României sau Letopiseţele Moldaviei şi Valahiei II, ed. II, Bucureşti 1872, p. 233. Vezi şi Nicolae Costin, ibid. p. 35—36 şi 38; Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană VII, ed. III, Bucureşti (1929), p. *68. s) Philippe Dupont, Memoires pour servir â l'kistoire de la vie et des actions de Jean Sobieski III du nom roi de Pologne, Varsovie 1885, pp. 199—200. ‘) Czeslaw Cho^aniec, Wyprasva Sobieskiego do Moldawji w 1686 r., Warszawa X932, (extr. din Przeglad historyczno-tvojskotvy, Fascie. I-II, T. IV), p. 58. *) L’Abb< Coyer, o‘ c., p. 71—72; Philippe Dupont, o. c., pp. 199—200. www.digibuc.ro 289 CEVA NOU ASUPRA LEGATURILOR LUI SOBIESKI CU MOLDOVA 7 Wierzchowski ca să facă noui propuneri1 2 3): 1. Dacă trece de partea Polonilor, Sobieski intră ca prieten. 2. Dacă Turcii vor fi învinşi şi Cantemir e de partea Polonilor, « Domnul va fi cu drept de moştenire şi va avea astfel Domnia din neam în neam în veci. Atât toate legile, cât şi drepturile Domnilor se vor păstra de Craiu nemişcate şi neschimbate, iar Domnul în Sfatul polon sau în dietele de obşte va avea cel dintâi scaun şi cea dintâi cinste »*). Curios e faptul că Dimitrie Cantemir, din lucrarea căruia facem acest citat, nu pomeneşte de ostatecii pe cari cu insistenţă îi cerea Sobieski, prin Wierzchowski — în afară de altele ■— după cum dove- deşte documentul pe care-1 dăm în notă8). Răspunsul lui Cantemir e plin de înţelepciune: dacă trece de partea Polonilor, fiul său şi ceilalţi fii de boieri cari sunt ostateci la Constantinopol, vor fi supuşi la torturi. Are numai 5.000 ostaşi. Cu aceştia, nici Polonii n’ar fi mai tari, nici Turcii mai slabi. Rămânând cu Turcii, mai degrabă ar putea aduce servicii Polonilor prin aceea că le-ar divulga planurile turco-tătăreşti. Dacă armatele polone înaintează până la Du- năre, iar Tătarii din Bugeac sunt alungaţi, «de dragul lui Hristos», îşi va părăsi fiul ostatec la Constantinopol şi va trece de partea creştinilor. In clipa de faţă însă, va face numai ce va putea: va lăsa la Iaşi pe un boier înţelept care să apro- vizioneze armata polonă 4). Răspunsul acesta a fost adus de Wierzchowski la 9 August 5 6). Spusele acestuia erau întărite şi de scrisoarea pe care a adus-o un boier pentru Sobieski. J) Czeslaw Chowaniec, Wyprawa, etc., p, 58, 128, Solul lui Cantemir, cel care fusese reţinut, insoţea acum pe Wierzchowski. 2) D. Cantemir, Viaţa lui Constantin- Vodă Cantemir (trad. N. Iorga), Bucureşti 1924, pp. 56— 57- 3) Ioan Moga, o, c., p. 147—148. Arh. Vat, Nun. Pol. v. 105 f. 288—289: « Leo- poli 18 Agosto 1686... Le nuove certe, che si han dai Campo sono vecchie, essendo di 4 Agosto. Portano queste che l’Hospodar di Moldavia haveva spedito al Rfc un Inviato accolto, et udito dalia M. S. con molta benigni tâ; Ma perche da discorsi di esso, e dagl’andam-ti dell’Hospodar si â scuoperta la tergiversatione del med-mo in dichiararsi per la Lega, S. M. l’haveva rispedito con un Missionario Giesuita, con ord-e di dire all’Hospodar che si voleva da lui una precisa dichiaratione assi- curata con ostaggi, e confermata coll’opere, fabricando i Ponţi ove seran necessarij per la marcia dell’Armata Polacca, et che la M. S. fra 3 giorni seria stata & Se- tepanofce, e che ivi haveria atteso la risposta...» 4) D. Cantemir, Ist. intp. ot. II, pp. 537—538; idem, Viaţa lui Constantm-Vodă Cantemir, pp. 56—58. 6) Czeslaw Chowaniec, Wyprawa, etc,, pp, 60, 129. www.digibuc.ro 8 GH. DUZINCHEVICI 290 Din aceasta se vede cât era Cantemir de înspăimântat de cererile polone, şi cum a căutat el să iasă din încurcătură. Pe de o parte spunea că va căuta să-şi aducă fiul dela Con- stantinopol1), iar pe de altă parte, că până la aducerea ace- stuia, va trece la Şerban Cantacuzino, a cărui atitudine faţă de evenimente o va adopta şi el2). împrejurările nu erau prielnice pentru tratative. Cantemir dacă a recurs la ele, a făcut-o numai pentru a-şi apăra ţara de distrugere şi pentru a temporiza lucrurile. Făgăduiala că-1 aşteaptă pe Sobieski la Iaşi precum şi rugămintea ca regele să-i dea voie să se retragă din capitală, lăsând să guverneze în lipsa lui patru boieri * *), nu era decât o politeţe de cir- cumstanţă pentru a nu învrăjbi pe regele polon 4), cu care, după cum vom vedea mai încolo, dorea în mod sincer să *) Nu credem că se poate deduce din această informaţie că Domnul Moldovei ar fi voit să-l dea ostatec lui Sobieski pe fiul Antioh, cel care era la Constantino- pol. Mai de grabă bănuim — nu ştim intru căt documentul exprimă adevărul şi nici cât de sinceră era scrisoarea — că bătrânul Cantemir, dacă in adevăr voia să dea ostatect ţinea în primul rând să scape dela moarte copilul care era la sultan. La 18 August Cantemir înştiinţa pe Sobieski că—pentru a masca legăturile lui cu Polonii şi pentru a-şi putea salva fiul dela Constantinopol — a trecut la păgâni. Veri: loan Moga, o. c., p. 152—153. Arh. Vat. Nun. Pol. v. 105, f. 320—321: ♦ Leo- poli 8 Settembre 1686... Essendo il re in camino verso Ren, e Smahil, cittâ tur- chesche sulte rive del Danubio, gli fc sopragiunto un mandato dall’ Hospodar di Moidavia con varie espressioni per scusare la sua ritirata appresso il sultan Nora- din, allegando d’haver fatto ci6 per ritirare il suo figlio da Constantinopoli, e per togliere a turchi il sospetto d’intelligenza col re. Che havuto il figlio in suo po- tere pas seri a subito alia parte regia, et intanto tenia ragguagliata la M. S. de disegni de turchi e tartari; espressioni che se ben pare non meritino fede, tuttavia non laşei ano d’incontrarne qualche poca... * Mai târziu însă —vom vedea —Can- temir a primit propunerea de a da ostateci. *) loan Moga, o. c. p. 149. Arh. Vat. Nun. Pol. v. 105, f. 301—302. « Leopoli 25 Agosto 1686 ...Che il giorno de 9 era ritornato da Iassi quelp. giesuita missio- nario mandato vi da S. M. e con esso un consigiiere del palatino di Moidavia con lettere dello stesso, espressive de 11a volontă sua di conformarsi in tutto a quella del re, ma che lo tratteneva il timore de turchi, e molto piu l’amore d’un figlio, ch’era in Constantinopoli per ostaggio. Che si studieria di ritirarlo, et intanto seria passato in Valacchia appresso ii principe Cantacuseno suo vecchio amico, e nel fine delle lettere mostra animo di voler seguitare i pas si dello stesso. Queste sono l’espressioni del palatino....» *) fb. Dupont, foc. cit.; loan Moga, o. c., p. 149; Hurmuzaki XVI, scri- soarea lui Bethune din 8 Aug. 1686, pp. 122—123. 4) L’Abbă Coyer în o. c., pp. 75—76, spune: < II (Cantemir) prit le parti d’une sotunission apparente, afin d’engager le Vainqueur a ntenager ses Ltats ». Sobieski s’ar fi bucurat că Domnul moldovean a plecat, căci scăpase de un personagiu care-1 incomoda « dans une conqufete qu’il voulait garder » {ibid. p. 76). Vezi Ph. Avril, Voyage en divers etats d’Europe et d’Asie, Entrepris pour dicouvrir un nouveau che- min d la Chine, Paris 1692, p. 342, www.digibuc.ro 291 CEVA NOU ASUPRA LEGĂTURILOR LUI SOBIESKI CU MOLDOVA 9 ajungă Ia o înţelegere definitivă. Dar nu acum era timpul de a trata, mai ales când Cantemir era convins — şi eveni- mentele au dovedit-o — că Polonii nu pot dintr’odată să isgonească pe Turci şi Tătari 1). In timpul expediţiei, Cantemir a fost de un real folos armatelor Iui Sobieski. La Iaşi vornicul Ramandi a fost lăsat special ca să aprovizioneze pe Poloni2). Atunci când se putea, un trimis tainic al Domnului Moldovei aducea infor- maţii despre trupele turco-tătare * *). Tot intervenţia lui Can- temir, salvează armata polonă care suferea de foame la Valea Strâmbă 4). Cu acestea se sfârşesc evenimentele anului 1686. Din cauza suspiciunii reciproce şi a nehotărîrii lui Sobieski, nu s’a ajuns la o înţelegere între Moldova şi Polonia 5). In urma expediţiei din 1686, Polonii rămăseseră stăpâni în Nord-vestul Moldovei: ocupau Câmpulungul şi ţinutul Cernăuţilor. In cursul anului 1687 relaţiile dintre Moldova şi Polonia devin din ce în ce mai bune. In posesiunile polone din Moldova, conducerea o au doi moldoveni: Davidel şi Turculeţ 6). In Martie, probabil a doua jumătate a acestei luni, clucerul Diamant plecă în misiune spre Polonia, însoţit de logofăt. Cuprinsul documentului pe care-1 folosim — pre- cizări nu se fac — lasă să se înţeleagă că între Cantemir şi Sobieski urmau tratative pentru a se ajunge la un aranja- ment 7). In vederea războiului din acest an, Miron Costin scria cifrat regelui Poloniei că Moldovenii vreau să fortifice oraşele: Suceava, Neamţ, Roman, Bacău şi Iaşi; în acelaşi timp regele era rugat să retragă trupele din Câmpulung. J) D. Cantemir, Viaţa, etc., p. 60. *) N. A. de Salvandy, Histoire de Pologne avant et sous le roi Jean Sobieski III, Paris 1829, p. 192. *) Czeslaw Chowaniec, Wypravia, etc., p. 68—69, 130; Hurmuzaki XVI, scri- soarea din 19 August 1686, pp. 123—126. *) D. Cantemir, Viaţa, etc., pp. 64—63. s) Pentru aceste evenimente şi N. Iorga, Polonais et Rouniains, Bucarest 1921, p. 179. P. P. Panaitescu.—Doi călători italieni necunoscuţi în ţăriie noastre, extras din t Studii italiene» I, Bucureşti 1934, PR. 5—7. La retragerea din 1686, armatele polone ar fi fost atacate şi de Moldoveni, Vezi: D. Cantemir, Viaţa, etc., pp. 63—66. c) N. Iorga, Studii ţi documente XI, p. 175. ’) Hurmuzaki, Supl. II, Voi. III. Fascie. I, Scrisoarea lui Diamant, Lw6vv 3 Aprilie 1687, pp. 159—160, www.digibuc.ro IO GH. DUZINCHEVICI 292 Sobieski deşi n’avea încredere în Moldoveni, încuviinţă ce- rerea, dar voevodul Rusiei s’a opus şi părerea lui s’a impus x). Probabil că s’ar fi ajuns repede la o înţelegere dacă n’ar fi fost desele incursiuni ale Polonilor în Moldova. Se pare însă că totul nu se reducea decât la simple acte particulare şi de care chiar oficialitatea polonă nu era mulţumită. In adevăr, singur Sobieski care în scrisoarea din 10 Aprilie 1687 înşti- inţa cu mulţumire pe voevodul din Poznan că un trimis al lui Cantemir a venit să-i facă declaraţii de supunere şi devo- tament şi că Moldovenii, în mai bune dispoziţii decât îna- inte, se arată dispuşi să dea ajutor în lupta contra duşma- nului comun 2) — scria voevodului Rusiei la 7 Iulie că Dom- nul Moldovei, care era prieten cu Polonii, din cauza jafu- rilor, a devenit duşmanul lor. Trupele polone când vor ajunge în Moldova, nu vor mai găsi decât pustiu şi ruină s). Evi- dent că Sobieski n’ar fi putut scrie aşa dacă prădăciunile s’ar fi făcut cu ştirea şi aprobarea lui. Scrisoarea aceasta din 7 Iulie ne dovedeşte că Sobieski era în adevăr mâhnit din cauza întâmplărilor neprevăzute care îl îndepărtau pe Can- temir de dânsul, cu atât mai mult, cu cât acesta trimisese în Polonia o solie şi în primele zile ale lui Mai, cerea pro- tecţia Poloniei, Domnul obligându-se să garanteze «prin ostateci credinţa sa faţă de rege ». Nunţiul apostolic din Var- şovia, Paliavicini, care ne transmite ştirea de mai sus, avea informaţii dela Curte că «totul s’a încheiat». Nunţiul însă, nu cunoştea amănuntele acordului 4). Pentru oprirea prădăciunilor Cantemir se adresa lui Martin Zamoyski la 12 Iulie 1687 şi la 28 August acelaşi an, rugându-1 să intervie la rege ca să dea ordin trupelor să nu mai facă incursiuni în Moldova 5). Probabil că s’au luat măsurile nece- sare căci Polonia era direct interesată — după cum mărtu- riseşte Sobieski — să nu-şi îndepărteze pe Cantemir care în * б *) Hurmuzaki, Supl. II. Voi. III, Fascie. I, Scrisorile lui Sobieski din 28 Martie ţi 2 Aprilie 1687, pp. 156—159- *) Ibid., p. 162. а) Ibid., p. 167. *) Ioan Moga, o. c., p. 165. б) Hurmuzaki, Supl. II, Voi. III. Fascie I, p. 168—170; pentru prădăciuni Hurmuzaki XVI, p. 149- www.digibuc.ro *93 CEVA NOU ASUPRA LEGATURILOR LUI SOBIESKI CU MOLDOVA II mod sincer voia să se ajungă la o înţelegere. Acesta nu scăpă ocazia să se arate folositor Polonilor. Astfel la 13 Septemvrie dădea informaţii despre armatele turco-tătare1). Nici în cursul anului 1687 nu s’a ajuns la ceva precis. Cu anul 1688 lucrurile se schimbă. Cantemir pune tot mai multă stăruinţă în realizarea planului său de supunere. La 29 Ianuarie 1688, Domnul Moldovei scria lui Martin Za- moyski, rugându-1 să sprijine pe lângă rege pe Sava pârcă- labul de Orhei, trimis în misiune specială pentru a pecetlui — se pare — în mod definitiv, legătura Moldovei cu Polonia. Cantemir începe scrisoarea, amintind de misiunea din anul trecut, a unui boier, care avea însărcinarea să vorbească în numele Domnului şi al întregii ţări. De sigur că e vorba de solia pe care o aminteşte Sobieski în scrisoarea din 10 Aprilie 1687 2). Cantemir revine asupra rugăminţilor făcute, în nu- mele lui şi al ţării şi afirmă că primeşte condiţiile puse de regele polon. Domnul Moldovei roagă pe vistiernicul Martin Zamoyski — acestuia îi era adresată scrisoarea — să-l susţie pe lângă rege pentru a căpăta ce i s’a făgăduit. Pârcălabul Sava avea însărcinarea să expue scopul misiunii sale şi vistier- nicului, nu numai regelui3). Din acest document rezultă clar că regele Poloniei a luat hotărîrile definitive în pri- vinţa Moldovei încă din 1687, ca urmare a soliei boierului moldovean despre care se pomeneşte în scrisoarea din 10 Aprilie 1687. Dintr’o scrisoare din Varşovia, datată 26 Mai 1688, aflăm amănunte asupra soliei pârcălabului Sava: se recunoştea su- zeranitatea polonă. Cantemir cerea tronul pe viaţă « cu titlul de palatin » şi asigurarea averilor şi privilegiilor boierilor şi a celorlalţi locuitori şi libertatea religioasă. Se mai oferea regelui, în vederea expediţiei, 8000 soldaţi. Scrisoarea ne mai arată şi părerea regelui Sobieski relativ la unele din propu- nerile de mai sus: se credea exagerat numărul de 8000 *) Hurmuzaki XVI, p. 179, scrisoarea din 17 Septembrie 1687. s) Hurmuzaki Supl. II. Voi. III. Fascie. I, p. 162. 3) Ibid., p. 172—174. Şi un document din 6 Iunie 1688 spune că Moldova ar fi făgăduit Poloniei ajutor pentru alungarea Tătarilor din Bugiac. Vezi raportul lui Federigo Comaro către Doge, Hurmuzaki IX1, p. 340. www.digibuc.ro 12 GH. DUZINCHEVICI 294 soldaţi, dar se conta pe 30001). Regele polon dispuse să se dea 30.000 taleri Moldovenilor după ce însă Cantemir va fi sem- nat tratatul de supunere şi va fi dat ca ostateci pe un fiu sau doi dintre boieria). Două documente găsite de noi acum câţiva ani în Biblio- teca Czartoryski din Cracovia, ne dau posibilitatea să ştim care a fost rezultatul negocierilor din 1688. Primul docu- ment datat numai 1688, este o scrisoare a lui Sobieski către Constantin Cantemir, ca răspuns la solia pârcălabului Sava. Documentul în forma în care-1 avem noi este — de sigur — ciorna după care trebuia să se întocmească scrisoarea defi- nitivă. Indicaţiile din fruntea documentului şi care privesc pe copistul care va întocmi scrisoarea, dovedesc afirmaţia noastră. Cuprinsul scrisorii este însemnat prin amănuntele care le dă: 1. Regele polon primea sub protecţia sa pe Can- temir şi întreaga ţară şi se obliga să dea documente asigură- toare, Domnului, boierilor mari şi mici şi apoi clerului. 2. Pentru siguranţă, Cantemir era obligat să-şi dea un fiu sau doi din cei mai însemnaţi boieri, ca ostateci la curtea lui Sobieski3). Scrisoarea aceasta a fost adusă chiar de Sava care trebuia să detalieze verbal, Domnului, anumite chestiuni. *) Ioan Moga, o. c., p. 168. Arh. Vat. Nun. Pol. v. 107, f. 187—188. « 26 Maggio 1688....S'fe poi degnata 8. M-tâ concedermi un’ undienza di due hore, nella quale m’ ha communicato la lettera scrittali dai principe di Moldavia, e l’espositione fattali da un suo ministre, che qui risiede, consistente in larghe essibizioni di voler ricono- scere il suo supremo dominio, e protezione, purchă possa continuare, sua vita du- rante, col titolo di Palatino nel possesso di quella provincia, e che sia anco preser- vata la manutentione di tutti i beni, e privilegii nei Boiari e negii altri nazionali colla libertâ di professare il loro rito e religione; offerisce all’ incontro in questa campagna otto mila soldaţi in servitio di Sua M-tâ, quale se ben conosce esser l’of- ferta superiore alle fbrze, crede tuttavia poter haver l’assistenza almeno di tre mila, e per allettarli ha richiesto li 30 mila talleri leoni, che dovevano impiegarai del da- naro pontificio per la leva di 3 mila cavalli di valacchi, cosacchi e tartari, habitanti nella Littuania, al che il s.r card.Ie Pallavicino & prontamente condesceso... * * *) Ioan Moga, o. c. ibid. Arh. Vat. Nun. Pol. v. 107, p. 193—194, scrisoarea lui Pallavicini către cardinalul secretar de stat, datată Varşovia 26 Mai 1688: Din banii pontificali s’a aprobat ajutorul pentru armată. * ...Si paglieranno parimente circa 30 mila Talleri â 3000 Moldavi, che S. M. intende d’unire al suo esercito, e ci6 soscritto prima il trattato della soggettione diquel Principe alia Polonia, e dato un figlio, et alcuni Nobili per ostaggi, pet assicurarsi delle fraudi fatte da quella gente due anni sono....» s) Vezi anexa I. Nu e lipsită de însemnătate scrisoarea secretarului lui Sobieski, Talenti din 2 Iunie 1688 «....Sento che il P-pe di Moldavia prego e sollecita la marcia di S. M-tâ verso di lui promettendo di venire ad incontrarlo con sei milla bracci combattenti, e di condure S. M. al Budcziaki per strade commode e şicuri e pro- mctte di dare per ostaggio della sua fedeltâ 6 il figlio o qualche altro de suoi principali www.digibuc.ro 295 CEVA NOU ASUPRA LEGATURILOR LUI SOBIESKI CU MOLDOVA 13 Al doilea document — din conţinut se vede că e scris odată cu scrisoarea de mai sus — nu-1 avem în original. Deşi după titlu este privilegiul acordat lui Cantemir, totuşi se găsesc în el asigurări care privesc pe boerii mari şi mici şi clerul moldovean x). Dacă s’au primit de către Cantemir, boieri şi cler privilegiile cerute şi făgăduite de Sobieski, izvoarele vremii nu ne spun nimic, dar mai mult ca sigur că nu. Documentul pe care-1 dăm în anexa I poate fi un temeiu în sprijinul afirmaţiei noastre. In acest document se spune clar că privilegiile se vor da atunci când armata polonă va fi la hotarele Moldovei şi numai după ce Cantemir, prin ostateci, va fi făcut dovada credinţei şi statorniciei sale. Dacă Sobieski se arătase pre- văzător pentru ca nu cumva să fie înşelat de Cantemir, nu-i mai puţin adevărat că Domnul Moldovei îşi luase şi el toate măsurile ca să nu se compromită. Nu a făcut închinarea la Varşovia, ci numai a tratat-o în acel oraş. Aranjamentul ultim care l-ar fi legat definitiv de Polonia, ruperea de Poartă, rămânea de abia atunci să fie dată la iveală, când Polonii ar fi fost la hotarele Moldovei, adică atunci când Cantemir ar fi putut să se convingă că Polonii sunt în stare să-l apare atât pe el cât şi ţara, de urgia Turcilor şi a Tătarilor. Preve- derea lui Cantemir s’a dovedit întemeiată. Polonii n’au fost în stare să intre în Moldova2). Rezultatul: partea întâia a convenţiei — venirea Polonilor în Moldova — ne fiind înde- plinită, cădea dela sine partea a doua a convenţiei, predarea ostaticilor şi deci primirea privilegiilor. Că Sobieski a fost sincer şi că a vrut să-şi ţină făgăduelele date solilor lui Can- temir în legătură cu închinarea, o dovedesc documentele din anexă. împrejurările însă, n’au fost prielnice planurilor po- lone şi documentele neputând fi înmânate destinatarilor, au rămas în arhivă ca mărturie a unei neisbutite încercări de a lega Moldova cu Polonia. # # * * 1 Boiari. Vorrebbe per6 che S. M. pro mettesse di tener in freno li soldaţi, acci6 come prima non saccheggiassero il suo paese, il che riuscirâ difficile massim-o con li Cosacchi avezzi alle prede et a saccheggiare...» Bibi. Vatic. Barb. lat. 6560. 1) Vezi anexa II. s) Ioan Moga, o. c., pp. 172—174. www.digibuc.ro 14 GH. DUZINCHEVICI 396 Ţările române erau absolut necesare lui Sobieski. Infor- maţiile pe care le avem dovedesc că regele Poloniei, chiar în anul 1688 si în cel următor, a cerut curţii din Viena si Porţii—prin intermediul Franţei — ca să i se dea Mol- dova şi Muntenia 1). Glasul lui Sobieski însă, nu mai conta. Laurii victoriei din 1683 nu mai impresionau pe nimeni. Lo- cul Poloniei îl va lua Moscova în ce priveşte cruciata contra Turcilor. Către această ţară se vor îndrepta de acum înainte privirile creştinilor din imperiul turcesc. l) Czeslaw Chowaniec, Z dsiejow, etc., p. 337. Vezi şi nota 3 PP« 337 33$. www.digibuc.ro ANEXA I Biblioteca Czartoryski, Cracovia, mss. 1164, f. 471. List naiasnieyszego Iana III do Hospodara woloskiego. Ian III Krol Polski etc, caly Tytul we trzech wierszach. Nizey zis osobno a căpiţe in medio. Iasnie wielmozniemu (NB. wzdluz Arkusza piszac) Hospodarowi y Woiewodzie Ziem Multanskich vprzeymie Nam milemu. Iasnie Wielmozny uprzeymie Nom mify. Hoc a căpiţe tandem consequenter series Listu zaczynac siş powinna. Iako niew^tpiemy ze chrzescianskim sercem y szczerem przedsişwzişciem do zrzucenia Iarzma Poganskiego vprzeymosc wasza iestes do tego przywiedziony abys do Nas mieniem swoim y Vrodzonych wielkich y Mnieyszych Boiarow catego Duchowienstwa y Obywatelow Pospolstwa Ziem Moldawskich wyprawil Poslanika vrodzonego Sawş Burkolaba y Kapitana Orheiows- kiego ztym oswiradczeniem, ze wiernie y zyczliwie wprotectiq opiekş naszş krolewskq y Naiasnieyszych Sukcessorow naszych oddaiesz vprzeymosc wasza osobş Dom swoy y Ziemie Moldawskie. Tak my krolewskim y oycowskim sercem milosciwie przyimuiemy, to wszytko w opiekş y zaszczyt Nasz Krolewski y za zblizeniem siţ do tamecznych Granic osoby y woysk naszych za odebraniem na ten czas dwoch nay- przednieyszych Boiarow albo vprzeymosci waszey syna w zastaw y zaklad stateczney wiemosci trzy Dyplomata albo Przywileie rţkq naszq krolewskq y Pieczqciq Koronnq ztwierdzone ieden osobie y Domowi Vprzeymosci Waszey sluzqcy. Drugi wiekszym y Mnieyszym Boiarom Trzeci calemu Duchowienstwa na obwarowanie bespieczenstwa Praw y Dobr milosciwie z Kancellariey Naszey nieomieszkanie wydac ros- kazuiemy, aby Vprzeymosc Wasza y Caly Moldawski Narod vznal wtym ze nic inszego nieszukami tylko pomnozenia chwaly Bozey, wyzwolenia od cieszkiey y Tyranskiey Wladzy Chrzescian y pom- nozenia wszelkiey szczesliwosci ktorey siş spodziewac mogq ci co do protectiey naszey krolewskiey zwykli siş udawac. O czym obszerniey wypowie Vprzeymosci Waszey Vrodzony Poslanik a teraz zdrowia dobrego od Pana Boga Vprzeymosci Waszey zyczemy. Dan Roku Panskiego 1688 Panowania Naszego XIV Roku. PS. Poslanika vprzey- mosci waszey, vrodzonego NN. zdalo siţ.nam az po Seymie y dotych czas zatrzymac abysmy byli wprzod rady nasze y woienne zamysly tak postanowili ze za laskq Bozkq szczesliwych mozem siş w zawodach naszych spodziewac skutkow. www.digibuc.ro i6 GH. DUZIKCHEVICI 298 TRADUCEREA Scrisoarea slăvitului Ioan III către Domnul moldovean. Ioan III rege al Poloniei, etc. întregul titlu în trei rânduri. Dar mai jos, separat a căpiţe in medio. Excelenţei sale (NB. scriind în lungul coalei) Domnului şi Voievodului Moldovei, scump nouă cu adevărat. Excelenţă scumpă nouă cu adevărat. Hoc a căpiţe tandem consequenter series scrisorii trebue să se înceapă. După cum nu ne îndoim că cu inimă creştinească şi cu o hotărîre sinceră, pentru aruncarea jugului păgân, amabilitatea ta eşti hotărît la aceasta, pentru ca, în numele tău şi al nobililor boieri mari şi mici, al întregului cler şi al cetăţenilor şi al poporului Moldovei, să trimiţi la noi un sol, pe nobilul Sava, pâr- călab şi căpitan de Orhei, cu această declaraţie, că amabilitatea ta, sin- cer şi dornic pui sub protecţia noastră regală şi a străluciţilor noştri urmaşi, persoana şi casa ta şi Moldova. Tot aşa noi, cu inimă regală şi părintească primim toate acestea cu drag sub protecţia şi onoarea noastră regală şi Ia apropierea persoanei (mele) şi a armatelor noastre de acele hotare (ale Moldovei) pentru primirea, atunci, a doi boieri din cei mai de seamă sau a fiului amabilităţii tale ca ostatec şi chezaş al credinţei statornice, vom ordona cil bunătate să se dea fără zăbavă din cancelaria noastră, trei documente sau privilegii, întărite cu mâna noastră regală şi cu pecetea coroanei, pentru întărirea legilor şi a bunu- rilor: imul care să fie de folos persoanei şi casei amabilităţii tale; al doilea, boierilor mari şi mici; al treilea întregului cler, pentru ca ama- bilitatea ta şi întregul popor moldovean, să recunoască în aceasta, că nu căutăm altceva decât mărirea laudei lui Dumnezeu, liberarea creş- tinilor de stăpânirea grea şi tiranică şi mărirea întregii fericiri la care se pot aştepta cei ce sunt obişnuiţi să se pună sub protecţia noastră regală. Despre care lucru, nobilul sol va povesti mai pe larg amabilităţii tale; iar acum dorim amabilităţii tale, bună sănătate, dela Domnul Dumnezeu. Dat în anul Domnului 1688 (şi) în anul al XlV-lea al domniei noastre. PS. Pe solul amabilităţii tale, nobilul NN. 1), am crezut de cuviinţă, până după seim şi până acum să-l ţinem, pentru ca mai întâiu consiliile noastre şi cele de războiu, să stabilească în aşa fel pla- nurile, încât, cu ajutorul lui Dumnezeu să putem, în încercările noastre, să ne aşteptăm la rezultate fericite. ANEXA II Ibidem, f. 471 v. — 473. Przywiley Protectiey temuz Iasnie Wtelmo. Woiewodzie y Hospodarom Woloskiemu. Ian Trzeci z Bozey laski Krol Polski etc. Wszem wobecz y kazdemu zosobna etc. amianowicie Wielmoznemu Kostantemu Woiewodzie y x) Aici copistul trebuia să pue numele solului. www.digibuc.ro 899 CEVA NOU ASUPRA LEGĂTURILOR LUI SOBIESKI CU MOLDOVA 17 Hospodarowi Ziem Moldawskich tudziesz vrodzonym etc. oznay- muiemy Iz miedzy powinnosciami Chrzescianskiego Monarchy y tţ pierwszeţ kladziemy aby vciekai^cych siţ do nich laski y protectiey ich Wielkich Narodow Chrzescianskich prozby nietylko do vszu Panskich ale y do serca milosiernego przymowali mai^c tţ od Boga wladzq aby wszytkim pomocnemi zadnemu chrzescianowi szkodliwemi niebyli. Przeto gdy Narod Ziem Moldawskich wielcy y mnieyszy Boiarowie Pospolstwo y wszyscy Boiarowie y Obywatele oraz z Wielmoznem Hospodarem y Woiewod^ swoim y przez Listowne pisanie y przez Poslanika swego Vrodzonego Sawş Bulkaraba (sic) y Kapitana Orehow- skiego Orheiowskiego (sic) doniesli nam szczer^ y zyczliw^ poddanstwa swego wiernosc z tq vnizoneţ prozby, abysmy ich zr^k Poganskich za pomoc^ Boskq uwolnili. Wielmoznego Konstantego Woiewodş y Hos- podara dla godnosci iego od nich obranego przy dozywotniem prawie Hospodarstwa zatrzymali. Abysmy Dobra Dzierzawy maietnosci wszyt- kich spolnie y kazdemu z osobna wedlug dawnych Praw Swobod y wol- nosci dotrzymali y nikomu niepozwalali zadnego nowego Prawa nad Dobrami maieţcerni wlasnych Panow Dziedzicow y Possessorow swoich by tez nam oto naybarziey supplikowali zolnierze y Rycerstwo Korony Polskiey. Toz wlasnie abysmy, y Dobrom Duchownym dotrzymywali supplikowali. Przeto my vwazai^c nietylko wiernosc y zyczliwosc do Pro- tectiey naszey udawaiqcego siţ Narodu ale y Naiasnieyszych Przodkow Naszych zwyczaie ze przystepui^ce Narody da Korony Polskiey iako od Iarzma Niewoli uwalniali, tak przy ich Swobodach Wolnosciach, Prawach one zostawowali miec chcemy y przyrzekamy za Nas y za Naias- nieyszych Nastqpcow Naszych ze iako wszytkim zobopolnie tak kaz- demu z osobna z wielkich y malych Boiarow Duchowienstwa y wszyt- kich Obywatelow Ziem Moldawskich Przy Prawach Wolnosciach przy Dzierzawach Dziedzictwach nalezytosciach y powinnosci kazdego zachowac chcemy. Ani pozwolemy komu inszemu vpraszac Dobr y Maietnosci przeciwko Prawom y Dziedzictwom nalezytym kazdemu Z osobna Obywatelowi Ziem Moldawskich. Oni wzaiemnie milosc wiarq y posluszenstwo pod Wielmoznym Woiewodai Wodzem y Hos- podarem swoim podlug przysiegi y obowiqzki nam wiecznemi czasy dotrzymac bqd^ powinni przy Nas y boku Naszym krolewskim stawac przeciwko kazdemu nieprzyiacielowi a naybarziey przeciwko Poganstwu. Co dla lepszy wiary inne przywileie dla Boiarow y Duchowienstwa y Respons na Punkta Poslanika Woloskiego wydac roskazalismy etc., etc. TRADUCEREA Privilegiul de protecţie {acordat) aceleiaşi excelenţe, Voievodului şi Domnului moldovean. Ioan al III-lea, din mila lui Dumnezeu, rege al Poloniei, etc. Faţă de toţi şi fiecăruia în parte, etc., dar mai cu seamă puternicului Con- stantin, Voievod şi Domn al Moldovei precum şi nobililor, etc., www.digibuc.ro ■ 8 OH. DUZINCHEVICI 300 aducem la cunoştinţă că între îndatoririle unui monarh creştin o punem şi pe aceasta dintâiu, ca rugăminţile marilor popoare creştine care fac apel la favoarea şi protecţia lor, să le primească nu numai cu urechea de stăpân ci şi cu inimă milostivă, având această putere dela Dum- nezeu ca să fie tuturor de ajutor şi păgubitor niciunui creştin. Astfel când norodul Moldovei, boierii mari şi mici, poporul şi toţi boierii şi cetăţenii împreună cu puternicul Domn şi Voievod al lor, şi prin scrisoare şi prin solul lor, nobilul Sava, pârcălab şi căpitan de Orheiu, ne-au adus la cunoştinţă credinţa sinceră şi binevoitoare a supunerii lor, cu această umilă rugăminte, ca să-i liberăm, cu ajutorul lui Dum- nezeu, din mâinile păgânilor, ca să menţinem pe puternicul Constantin, Voievod şi Domn, ales de ei pentru demnitatea lui, în dreptul pe vieaţă al domniei. Ca să garantăm, tuturor în comun şi fiecăruia în parte, după vechile legi, privilegii şi libertăţi, bunurile, fermele, proprietăţile, şi nimănui să nu îngăduim un alt nou drept asupra bunurilor care au stăpâni proprii, moştenitori şi posesorii lor, chiar dacă soldaţii şi no- bilimea coroanei polone ne-ar ruga foarte mult pentru aceasta. La fel, chiar dacă ne-ar ruga, să menţinem bunurile bisericeşti. Deci noi, luând în considerare, nu numai credinţa şi bunăvoinţa poporului care se pune sub protecţia noastră, ci şi obiceiurile preasfinţiilor strămoşilor noştri, că, popoarele care se legau de coroana polonă le liberau ca de sub jugul sclaviei, tot aşa voim să menţinem în privilegiile, libertăţile şi legile lor şi făgăduim tuturor în comun şi fiecăruia în parte, în numele nostru şi al preasfinţiţilor urmaşilor noştri, că voim să menţinem pe fiecare din boierii mari şi mici, din cler şi pe toţi cetăţenii Moldovei, în legile, libertăţile, în fermele, moştenirile, averile, dările şi îndatoririle (lor). Şi nu vom îngădui nimănui altuia să râvnească la bunuri şi averi împo- triva legilor şi a drepturilor de moştenire cuvenite fiecărui cetăţean al Moldovei, în parte. In schimb, ei vor trebui, pururea, sub puternicul Voievod comandant şi Domn al lor, potrivit jurământului şi angaja- mentului către noi, să păstreze dragostea, credinţa şi ascultarea, (şi) lângă noi şi maiestatea noastră (vor trebui) să stea împotriva fiecărui duşman, dar mai cu seamă împotriva păgânătăţii. Iar pentru mai bună credinţă, am ordonat să se dea alte privilejii pentru boieri şi cler şi răspuns la punctele trimisului moldovean, etc., etc. www.digibuc.ro ECONOMIŞTII STRĂINI ÎN ACADEMIA ROMÂNĂ FRIEDRICH v KLEINWACHTER şi ANDREI ANDREADES DE ION RĂDUCANU MEMBRU CORESP. AL ACADEMIEI ROMÂNE Şedinţa dela 19 Fevruarie 1937 Mi-am ales ca subiect al comunicării de faţă doi econo- mişti străini, cari au fost onoraţi de Academia Română: unul, Friedrich V. Kleinwăchter, membru onorar, altul Andrei Andreades, membru corespondent. Amândoi au lăsat opere de seamă în domeniul ştiinţelor economice, numele lor trecând în istoria acestor discipline. Amândoi au avut legături cu ţara noastră, dovedind o desinteresată simpatie pentru fiinţa neamului românesc. De amândoi, fie-mi în- găduit să adaog, a fost apropiat cel care are cinstea să-i come- moreze şi prin contact spiritual şi prin legătură personală, de preţuire adâncă. Pe veneratul profesor al Universităţii dela Cernăuţi l-am cunoscut înainte de războiu, ca om de ştiinţă, iar după ce Bucovina a revenit la Patria mumă, adesea am vizitat, în locuinţa sa primitoare, pe bătrânul care dintr’un început, cu 50 de ani în urmă, a arătat şi a păstrat prietenie popo- rului nostru. Pe învăţatul economist dela Universitatea ateniană, Andrei > • Andreades, l-am întâlnit adesea în diferite ocazii, l-am stimat ca om de carte cu o vastă cultură, dar si ca om înobilat cu un caracter ales. Ne-am găsit laolaltă, fie colaboratori la aceleaşi reviste, fie în reuniuni internaţionale, fie în comisiuni 28 28 A. R. —r Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. XIX. www.digibuc.ro 2 ION RADUCANU 302 de studii pentru decernarea de premii celor mai bune cer- cetări asupra vieţii economice a Peninsulei Balcanice, fie primindu-1 ca oaspe, aci la noi, la Academia de înalte Studii Comerciale si Industriale din Bucureşti. 9 9 Poate şi această notă personală, faţă de cei doi economişti străini, foşti membri ai Instituţiei noastre, este un îndemn mai mult să atragem atenţiunea Domniilor-Voastre asupra operei lor ştiinţifice — operă care merită să fie cunoscută. # * * Friedrich v. Kleimoăchter s’a născut acum aproape o sută de ani — la 25 Februarie 1838 la Praga, ca fiu de profesor. Studiile liceale şi superioare le-a făcut în oraşul său natal, — luându-şi în 1862 diploma de doctor în drept la cea mai veche universitate germană, fondată de Carol al IV-lea. Dela început, este atras de cariera profesorală. In 1866 dobândeşte titlul de docent privat la Universitatea din Praga. II găsim, câtva timp (1871—1872), predând ştiinţele economice şi legislaţia agrară la o şcoală de agricultură din Boemia, apoi profesor titular de economie politică şi statistică la Universitatea germană din Riga, între 1872 şi 1874. In 1875 este numit în aceeaşi specialitate, la universitatea din Cernăuţi, odată cu întemeierea acesteia. Aci, a profesat timp de peste trei decenii — până la 1908, când împlinind limita de vârstă (70 ani) se retrage la pensie. El a predat cu sârguinţă şi pasiune ştiinţele economice, în faţa unui auditoriu numeros, în care se numărau nu puţini dintre conducătorii Românilor bucovineni, din ultima jumătate de veac. Au fost şi alţi economişti germani de seamă, care au poposit în trecere la Cernăuţi, colegi cu Kleimoăchter. Printre ei amintesc pe Schumpeter, fără îndoială unul dintre cei mai de seamă gânditori în noua şcoală economică. Cu Schumpeter, Prof. Kleinwăchter a avut relaţii de prietenie personală, dar se simţea depărtat de formulele abstracte matematice, pe care colegul său le utiliza cu predilecţie. Kleinwăchter, prin activitatea sa ştiinţifică, prin legă- turile întinse, pe care le întreţinea cu păturile conducătoare www.digibuc.ro 303 ECONOMIŞTII STRĂINI ÎN ACADEMIA ROMÂNĂ 3 din capitala fostei monarhii habsburgice, ar fi putut lesne să treacă la o altă universitate, sau chiar să aibă un rol în viaţa politică a Austriei. A refuzat şi una şi alta. Fără exa- gerare, înclinarea sa către cercetările ştiinţifice, acomodarea la mediul liniştit din capitala Bucovinei, l-au determinat să rămână aci până la sfârşitul vieţii: 12 Decemvrie 1927, în vârsta senină a celor 89 de ani. Când profesorul încărunţit, însă în plină vigoare spiri- tuală, era sărbătorit cu un sentiment de sinceră veneraţie, a răspuns înduioşat foştilor săi colegi dela universitatea românească, cu versurile lui Goethe: «Ihr habet es leicht, mir kommt es schwer Ihr bringt mir viei, all zu viei Ehr ». Kleinwăchter a fost sortit să aducă şi să ţie vie lumina şcoalei economice germane, la marginea de răsărit a împără- ţiei habsburgice. El n’a ştiut ce este şovinismul. Figura sa, la bătrâneţe, are înfăţişarea clasică a lui Buchez, din epoca socialismului romantic în Franţa din prima jumătate a vea- cului al XVIII-lea. Fără să fie « romantic », cum vom vedea şi din opera sa ştiinţifică şi din activitatea sa practică, a fost un mare suflet social. In cercul intim al prietenilor, el era neprefăcut, cu inima deschisă, plin de distincţiune. De aceea nu a cunoscut nici duşmani. Chiar în discutiuni ştiinţifice — stilul reflectează » » » » caracterul — n’a utilizat o singură dată expresiuni dure. Metoda sa de expunere este de o claritate neîntrecută. Fraza simplă, ca la economiştii englezi. Forma captivantă, dovedind grija de a fi cât se poate de limpede, ca în literatura fiziocraţilcr francezi din veacul al XVII-lca. Spiritul însă, care străbate întreaga operă, este impregnat de atitudinea şi de curentul etic din noua şcoală economică germană. Vieaţa socială din Cernăuţi care se desfăşoară într’o atmosfosferă quasi-patriarhală, a favorizat munca în « atelierul de gândire»— cum numea soţia sa — ea însăşi cu suflet de artist — biblioteca profesorului Kleinwăchter. Această bi- bliotecă, bogată mai ales în vechea literatură a cameraliştilor germani, se găseşte astăzi la Bucureşti. Deşi e proprie- tate particulară, ea este pusă la dispoziţia studenţilor, care www.digibuc.ro 4 ION RĂDUCANU 304 vor să aprofundeze anumite chestiuni din istoria ideilor economice. Din familia fostului profesor a rămas un fiu, Consulul v. Kleinwâchter, care deţine o funcţiune superioară în Direcţiunea Presei din Ministerul de Externe al Republicei Austriace. Dela acesta am avut prilejul să primesc date şi amănunte asupra originei şi felului de muncă, a decedatului său părinte. Kleinwâchter a fost nu numai un însemnat economist, dar şi un om plin de bunătate. Soţia sa, o mare iubitoare de artă, l-a înţeles şi a păstrat o atmosferă caldă căminului ei. Mitropoliţii şi boierii buco- vineni veneau adesea să discute aci cu profesorul şi să asculte la pian operele clasice, executate cu măestrie de tovarăşa de vieaţă a acestuia. Şi astăzi, în mintea contimporanilor săi, memoria lui Kleinwâchter este păstrată în întreaga stimă. Fără să fie filo-român de faţadă, a fost un iubitor şi înţelegător al nostru. De aceea, Academia Română, alegându-1 în anul 1921 ca membru onorar, a răsplătit nu numai pe reprezentantul de elită al ştiinţei, ci şi pe cetăţeanul, care s’a identificat cu destinul României noui. * * * Opera lui Kleinwâchter este vastă. Intr’o comunicare redusă, ea nu poate fi nici măcar amintită în întregime. Voiu încerca să redau, în linii generale, partea caracteristică, ori- ginală a activităţii sale ştiinţifice. întrucât priveşte lucrările didactice — manualul de eco- nomie politică, apărut în mai multe ediţii, a fost răspândit şi utilizat, mai ales înainte de războiul mondial, de tinerii de pe băncile universitare, ca un clasic vade-mecum economic. La început a editat « manualul » lui V. Mangoldt, după moartea acestuia, în 1871. Mai târziu a dat, independent,— introducerea sa în ştiinţele economice. In 1923 a apărut a patra ediţie, revăzută din « Manualul de economie politică teoretică» (Lehrbuch der Theoreti- schen Nationaldkonomie). Tot în acelaşi an, s’a tipărit a doua www.digibuc.ro 3°5 ECONOMIŞTII STRĂINI lN ACADEMIA ROMANĂ S ediţie din «Manualul de politică economică» (Lehrbuch der Volkswirtschaftspolitik) căruia i-a urmat « Manualul de stiintă financiară ». * i In aceste trei volume Kleinwăchter, a redat şi sistematizat cele trei ramuri principale ale ştiinţelor economice. Ultima sa lucrare, pe care o semnează ca profesor onorar al universităţii româneşti din Cernăuţi şi membru al «Aca- demiei Române » este o încercare de sinteză asupra « Evolu- ţiei ştiinţei economice în Germania ». Este scrisă — în 1926 — cu un an înaintea morţii autorului. In această ultimă operă, ca încheere a activităţii sale ştiin- ţifice, el ne-a dat o privire clară asupra istoriei ideilor eco- nomice dela Adam Smith, cu referire specială asupra nouilor curente din Germania. Capitolul final (pg. 151—154) redă părerile lui Kleinwăchter asupra problemelor viitoare ale ştiinţei economice. E un fel de testament ştiinţific şi etic. După Kleinwăchter, — şi în această direcţie este cu totul alături de Ad. Wagner — şcoala clasică engleză a înfă- ţişat economia naţională ca un sistem ştiinţific al egoismului. In Conferinţa dela Eisennach din 1872 — după aproape o sulă de ani dela apariţia operei lui Ad. Smith « Weallh of Nations » (1776) economiştii germani din generaţia tânără deschid, odată cu înfiinţarea societăţii pentru politică socială, un câmp mult mai larg cercetătorului vieţii economice, care era acum mult schimbată, ca intensitate de muncă, acumularea de capitaluri, spirit de întreprinderi şi mărirea poporaţiei. Kleinwăchter, cu drept cuvânt, dă o deosebită însemnă- tate actului acestuia dela 1872 socotit ca o piatră de hotar între două şcoli economice. Ca să caracterizeze mai bine deosebirea, el spune: «în- trebarea cum gospodăresc oamenii, a fost la început formulată, ca şi cum ştiinţa economică ar avea drept scop să înşire toate concluziile pe cale de logică deductivă, — ce ar fi să decurgă din concepţia egoistă a interesului personal. O realizare con- secventă a principiului egoist impune, ca un anumit ins, într’o situaţie dată, să activeze într’un anumit sens. De când însă ştim că în vieaţa economică, conlucrează un şir întreg de alte motive, pe lângă interesul personal, putem să punem www.digibuc.ro 6 ion rAducanu 3c6 întrebarea: Cum gospodăresc oamenii, fără a mai răspunde că sunt călăuziţi de principiul interesului personal». Şi mai departe, indicând importanţa acţiunilor colective în domenii mai largi sau mai reduse, aproape necunoscute în veacul lui Adam Smith, el răspunde la întrebarea de mai sus: «Oamenii gospodăresc în parte individual, în parte colectiv...». «Cu alte cuvinte, pe când vechea economie politică, până în miezul celei de a doua jumătăţi a veacului trecut, îşi închipuia că a rezolvat problema ei, făurind un tablou în care homo economicus gospodăreşte sub dominaţia liberei concurenţe, s’a învederat între timp că problema ştiinţei economice e cu totul alta şi mult mai largă ». Şi Kleinwăchter stărueşte asupra însemnătăţii pe care o au astăzi întreprinderile colective şi diversele instituţii sociale precum şi multiplele îndatoriri impuse statului meodern. Ca încheere, Kleinwăchter afirmă: «Economia naţională nu e — cum părea să fie pe la jumătatea veacului trecut — o ştiinţă închisă, ci dimpotrivă are să frământe un domeniu larg, din zi în zi mai desvoltat »... Locul, pe care-1 ocupă acest economist faţă de curentele ştiinţifice, este mult mai apropiat de «Şcoala» lui Adolf Wagner, care pune baze psihologice largi explicării fenome- nelor economice şi, fără a nega meritele şcoalei liberale, ca metodă de cercetare, aduce o permanentă preocupare de ordin social, în sens de reformă a societăţii prin stat, de unde şi teoria socialismului de stat. Kleinwăchter x) are un merit necontestat: a dat întâia oară în literatura economică (1883) o cercetare cuprinzătoare asupra « cartelurilor » privindu-le ca un instrument de orga- nizare a vieţii economice, ca apoi să revie ca un studiu critic asupra legislaţiei, care încadra funcţionarea cartelurilor în Austria, în 1903. *) *) Vezi una din ultimele sale contribuţiuni publicate in Jahrbucher fur National- fikonomie und Statistik, 114 Bând, III Folge, « 59 Bând 1920: Die Lehre von Grenz- nutzen und das sogennante Zurechnungsproblem dcr Wienernational Okonomische Schule ». Această contribuţie a fost scrisă in 1918 dar din cauza răsboiului, nu a putut fi publicată dţcăt in 1920, www.digibuc.ro 3°7 ECONOMIŞTII STRĂINI IN ACADEMIA ROMÂNĂ 7 In afară de cartelurile înfiinţate din iniţiativa particulară, mai ales în ramura industriei mari (fenomen, de care se ocupa Kleinwăchter în lucrarea sa din 1883) au apărut mai târziu carteluri, fie fondate, fie supravegieate — fie şi una şi alta — din iniţiativa statului, ca forme de organizare obli- gatorie, spre a lua apărarea consumatorilor sau producătorilor de materii prime sau semifabricate. întâiul cartel de acest fel a luat fiinţă în Rusia, trei ani după apariţia cercetării lui Kleinwăchter: «Normirmoko » — privind încorporarea obligatorie a tuturor fabricelor de zahăr, existente în imperiul ţarist, într’o formă de cartel, pentru orga- nizarea producţiei şi fixarea preţului de vânzare. Fără îndoială, Kleinwăchter a fost un deschizător de drum şi a prevăzut — pe baza cunoaşterii realităţilor — tendinţa de evoluţie a în- treprinderilor comerciale şi industriale, în cadrul societăţii capitaliste din a doua jumătate a veacului trecut. In acelaşi an — 1883 — el publică, mai mult pentru popularizare, o contribuţie despre «Economia Naţională ca ştiinţă şi locul ei în raport cu celelalte discipline », un fel de cuvânt înainte la manualul său, ce va apare mai târziu (Lehrbuch der Nationalokonomie 1902). In colecţia de manuale ale ştiinţelor de Stat — sub con- » » » ducerea lui Frankenstein si Heckel,— dă la iveală cercetarea > * admirabilă: «Venitul şi repartiţia lui» (1896). Intre timp Kleinwăchter analizează şi aşa numitul socia- lism (1885), după ce ne-a dat o neîntrecută cercetare « Die Statsromane » (Utopiile sociale), în care sunt descrise închi- puirile visătorilor pentru fericirea omenirei din antichitate până în vremurile moderne. O altă serie de scrieri se ocupă cu probleme de actualitate, privind legislaţia economică, financiară şi socială a Austriei. Sunt foarte numeroase articolele datorite lui Klein- wâchter asupra diferitelor probleme la ordinea zilei, toate scrise obiectiv, cu seninătatea cercetătorului nepreocupat de interesul imediat al politicei mărunte. Un capitol separat în activitatea sa îl ocupă seria de obser- vaţiuni, apărute în diferite scrieri, privitoare la viaţa Bucovinei. Şi pentru noi, în deosebi aceste scrieri merită să fie menţionate. www.digibuc.ro 8 ION RĂDUCANU 3°8 Kleinwăchter se ocupă — privind transformările de fapt şi lupta de idei din Europa Centrală — de probleme pur ştiin- ţifice, sau care interesau politica economică, financiară sau socială a Germaniei şi Austro-Ungariei. Dar el, pe de altă parte, era izbit de structura vieţii economice în ducatul Buco- vinei, în care trăia. Aci voiu aminti câteva din lucrările sale, inspirate de problemele bucovinene, sau tratând direct despre ele. înainte ca profesorul Isopescu Grecul să fi publicat cercetarea sa despre « Dreptul penal privind camăta » *), Klein- wăchter s’a ocupat cu latura economică a problemei, care era atât de acută pentru gospodăria ţăranilor bucovineni: « Der Wucher auf dem Lande » 1888 (Camătă la sate). Dintre problemele pur bucovinene amintim: I. In publi- caţiile societăţii pentru politica socială, studiul despre « Si- tuaţia câtorva categorii de meseriaşi» (cismari, caretaşi şi dogari) din Cernăuţi şi II. în studiul « O cooperativă austriacă pentru construirea de locuinţe » 1907, o descriere a cooperativei de construcţie, înfiinţată si îndrumată de Kleinwăchter. Preocuparea sa socială l-a apropiat de şcoala lui Ad. Wagner şi l-a îndemnat să se îndeltnicească cu nevoile micilor pro- ducători ţărani şi meseriaşi. Câtăva vreme Kleinwăchter a condus efectiv « Casa de Economie Bucovineană». Aici a avut prilejul să cunoască în nemijlocită legătură, vieaţa celor mici, pentru care cărturarul a arătat întotdeauna o caldă simpatie. Şi din alt punct de vedere găsim o asemănare de ati- tudini între Wagner şi Klein v ăchter. Amândoi au accentuat importanţa bisericii şi a eticii creştine, ca forţă socială. Pe când economistul Wagner — fostul sfătuitor al lui Bismark — cobora depe catedră spre a îndemna biserica evanghelică la activism în vederea pacificării sociale, Kleinwăchter colabora la « Revista austriacă» lunară pentiu reforma socială creştină, căutând să lămurească curentul zis în derâdere «retrograd» în frământările vieţii economice actuale. J) Isopescu Grecul' Das Wucherslrafrccht. I Bd. 1906. www.digibuc.ro 3°9 ECONOMIŞTII STRĂINI IN ACADEMIA ROMĂNĂ 9 O operă care rămâne un om care se impune, iată ce a dat si ce a fost Friedrich von Klein wăchter, care —■ dacă a fost cinstit de instituţia de cea mai înaltă cultură românească— t la rândul său prin vieaţa şi munca sa o onorează cu un nume înscris în istoria economiei sociale moderne. * # * Andrei M. Andreades a fost unul dintre cei mai de seamă economişti din sud-estul Europei, un scriitor recunoscut şi apreciat în literatura de specialitate din apus, care a ştiut să ridice, fără nici o diformare a adevărului, stiinta financiară ' '99 la un nivel înalt, impunându-se la locul de conducător al şcoalei economice din Grecia. Pentru Români avea o afecţiune deosebită. Nu odată, a ţinut să-mi arate câtă înrudire spirituală e între Greci şi Români. A fost în România de mai multe ori. A avut prieteni per- sonali printre oamenii noştri politici şi legături în cercurile ştiinţifice dela noi, în deosebi cu unii istorici si economişti, îmi împărtăşise gândul ce nutrea să prezinte o comunicare Academiei Române, al cărei membru corespondent figura din 1929. Moartea —cu adevărat, nemiloasă — ni l-a răpit în plină vigoare a vieţii. Andreades s’a născut în Corfu, la 30 Noemvrie 1876 şi a murit la Atena la 29 Mai 1935. Nu împlinise deci 60 de ani. Dacă nu e uşor să redai personalitatea bogată a acestui om, e şi mai greu să rezumi în câteva pagine opera sa, cu ade- vărat vastă, şi prin câmpul de cercetare şi prin diversitatea şi dimensiunea ei. Dela 1902 până la 1931, timp de aproape trei decenii, el a fost titularul strălucit al catedrei de finanţe publice şi statistică, dela Universitatea ateniană, —■ catedră atunci fon- dată, spre a fi încredinţată tânărului întors cu o glorie tim- purie, dar reală, din lumea ştiinţifică a apusului. Tânărul profesor, într’adevăr, alcătuise, pe lângă o lu- crare cu caracter juridic în limba franceză, ca teză de doc- torat, o dizertaţie întitulată «Essai sur la fondation de la www.digibuc.ro IO ION RADUCANU 310 Banque d’Angleterre » — care apoi apare în formă mai des- voltată, impunându-se oricărei critici, în limba franceză (1904) şi în limba engleză (1909) sub titlul de «Istoria băncii An- gliei ». Această operă a fost socotită drept cea mai temeinică, dintre toate monografiile, care s’au ocupat cu cea dintâi bancă de emisiune, fondată la 1694. Economistul Foxwell, — care s’a stins la adânci bătrâneţe acum câteva luni, a recunoscut superioritatea monografiei profesorului grec, chiar asupra scrierilor datorite cercetătorilor englezi. In prefaţa traducerii lucrării lui Andreades în limba en- gleză, găsim cuvintele aspre ale lui Foxwell, în această pri- vinţă : « Their doctrinaire habits of thought, and their, that they were in possession of a set of « principles » of universal ap- plication let them to frown on historical research as at best mere waste of time »... Lucrarea a fost tradusă şi în limba japoneză. Andreades nu aparţine unei scoale economice. El este eclectic. A avut o înclinare către cercetările cu caracter istoric în domeniul finanţelor publice. Dela el ne-au rămas nenu- mărate scrieri, în care încearcă a stabili fazele de evoluţie în trecutul gospodăriei publice greceşti. Lucrările Iui în această direcţie, ca si cele din domeniul finanţelor Bizanţului, sunt opere mult apreciate. Ultimul congres bizantinologie, a adus un meritat prinos de recunoştinţă lui Andreades. Andreades a adus o contribuţie originală şi preţioasă, care confirmă, prin datele din trecutul finanţelor publice greceşti, marele faze în desvoltarea gospodăriei publice în genere. Faza în care veniturile domeniale şi prada de războiu erau principalele mijloace de întreţinere pentru gospodăria regilor, caracterizează « economia parasiticâ», ea ar cuprinde o largă parte din epoca homerică. Amintesc sistemele: 1. Sistemul regal, 2. Satrapie, 3. Ti- ranic şi politic, adoptate de « Economicele » operă atribuită lui Aristotel, la care Andreades adaogă sistemul templelor 1). J) Vezi p. 23 din < Andre Andreades », de Atanase Sbarounis, operă in limba franceză, care rezumă lucrările regretatului economist grec. www.digibuc.ro ECONOMIŞTII STRĂINI IN ACADEMIA ROMÂNĂ II 311 Andreades a lămurit că această denumire de «Economie politică », a fost mai târziu adoptată greşit pentru a indica studiul vieţii economice a unei naţiuni. « Polis » este în limbajul lui Aristotel statul-oraş. Deci Eco- nomia politică se referă la gospodăria statului-oraş din epoca clasică a elenismului. Precum ştim, deabia la începutul veacului al XVII-lea, (1615), Montchretien — un scriitor mercantilist—a întrebu- inţat întâia oară termenul de «Economie politică» pentru ştiinţa economică. Vechiul termen în sens aristotelic de economie politică aplicat finanţelor statului-oraş, era în orice caz mult mai potrivit decât denumirea utilizată de Montchretien, « Mena- gerie Publique » — adică gospodăria publică, pentru finanţele statului absolutist. Tot din opera lui Andreades, luăm cunoştinţă de unele date asupra veniturilor şi cheltuelilor în gospodăria statului- oraş. Ar trebui ca expunerea noastră să se extindă prea mult, dacă ar fi să redăm chiar pe scurt instituţiunile descoperite de Andreades, instituţiuni de bază, în republicele din vechea Grecie. Amintim că existau privilegii fiscale pentru cetăţenii liberi, că « Liturghiile » formau danii, de fapt impozite din partea claselor înstărite, având un caracter extraordinar, fie ca im- pozite de războiu, fie, în timp de pace, ca dări pentru aco- perirea cheltuelilor pricinuite de ospăţul popular, organizat la diferite solemnităţi de conducătorii cetăţilor. * » In Statele-oraşe, ducând o politică protecţionistă, în stil mercantilist, înainte ca sistemul cu acest nume să fie cu- noscut, găsim un mare număr de impozite indirecte, în deo- sebi accize şi diferite taxe. Andreades analizează de asemenea finanţele templelor. Biserica, care şi mai târziu, în evul mediu, a fost o unitate economică model, premergătoare organizaţiei publice din oraşe şi adesea îndeplinind rolul de bancher pentru camera principis, ca să satisfacă nevoile băneşti ale principilor dispunea şi în epoca statelor-oraşe de mari te- zaure şi îndeplinea rolul de « haute finance » pentru vechea economie politică, adică pentru finanţele publice. Nu putem www.digibuc.ro 12 ION RĂDUCANU 312 insista mai mult. Menţionăm numai că unele denumiri de taxe ca: parastasis s’a păstrat ca nume, nu însă şi ca sens în alte limbi. Tot astfel din organizarea finanţelor bizantine găsim im- pozite ca angareie, «angaralele» noastre, care erau daruri, prestaţie în natură pentru lucrările efectuate de stat în in- teresul obştesc 1). De altminteri, din orient s’au luat şi alte denumiri în vechea noastră orânduire de impozite. Avem « haraciu », care nu e decât cuvântul turcesc « khardj » capi- taţia, ca impozit de repartiţie. Avem fumăritul, dela fuma- tico, dare pusă de dominaţiunea veneţiană în insulele greceşti. O adevărată comoară de date, care ne explică influenţa exercitată de dominaţia turcească, mai ales în epoca fana- rioţilor din principate, se poate găsi în opera regretatului economist grec. Fie-mi permis să atrag atenţiunea asupra concepţiunii lui Andreades cu privire Ia ştiinţa financiară, şi metoda aplicată de el în cercetările de specialitate. Deşi a făcut studiile în Franţa, Andreades nu aparţine şcoalei clasice economice. Dar el are şi anumite rezerve faţă de unele tendinţe de politică socială, în legislaţia financiară modernă. Andreades e mai mult un eclectic, utilizând puncte de vedere şi argumente aparţinând diferitelor şcoli şi curente. Cercetările din domeniul istoriei financiare, dovedesc că el nu se mulţumea, ca liberalii clasici să limiteze ştiinţa la un număr mai mare sau mai mic de adevăruri imuabile, de- duse abstract din anumite premise luate ca fapte certe. Era împotriva metodei deductive pure, ca o tară antiistorică. In acelaşi timp, studiul experienţei «Finanţelor sociale» din epoca de strălucire a cetăţilor elene, a văzut unde poate duce: la desorganizare şi chiar la prăbuşirea statelor. « Atena a dispărut din cauza finanţelor nesocotite. O demagogie, o destrăbălare fără limită în cheltuelile publice, sub masca unei politici sociale rău înţelese, a slăbit puterea de rezistenţă a Statului». l) Şi zicătoarea populară ne-o aminteşte: « Mai des cu paharele şi mai rar cu angaralele »..... www.digibuc.ro 313 ECONOMIŞTII STRĂINI ÎN ACADEMIA ROMÂNĂ 13 Şi iată cum, deşi utilizând larg metoda de cercetare isto- rică statistică, care e caracteristica nouei şcoli etice în ştiin- ţele economice, cu afirmarea principiului relativităţii faţă de adevărurile pretinse absolute ale vechei şcoli liberale, An- dreades nu adoptă şi ultima consecinţă: afirmarea principiilor de politică socială în legislaţia impozitelor moderne. Redând concepţiile lui Andreades, ne abţinem a le privi sub un aspect critic. Vom face acest lucru, poate cu un alt prilej. Pentru lămurirea exactă a multor evenimente cu adâncă repercusiune în vieaţa naţiunilor, Andreades dă o deosebită atenţiune «factorului financiar ». El adoptă, în parte, părerea lui John Morley, pe care o cunoaştem şi la economistul francez Garnier, că marile revoluţii au avut drept cauză prin- cipală, frământări religioase şi dezastre financiare. Andreades socoate că «nimic nu a contribuit mai mult decât politica financiară rea a anilor dela 1920—1923, întru propagarea ideilor lui Mussolini». Pentru Andreades, amândouă părţile — teoria financiară, de care are a se ocupa «ştiinţa» şi «legislaţia», care face obiectul politicei financiare —, sunt deopotrivă de însemnate. Dar întrucât ştiinţa se strădueşte a da adevăruri generale, ea trebue să se bazeze pe cunoaşterea faptelor şi evoluţia lor, în diferite epoci din vieaţa fiecărui popor. Prin urmare, se impun studii cu caracter comparativ asupra finanţelor pu- blice din diferite ţări. Cu această convingere, marele econo- mist grec, « Fundator al ştiinţei financiare » în ţara sa, a în- treprins vasta cercetare de istorie critică a gospodăriei pu- blice în Elada, Bizanţ si dominaţia venetiană în insulele ar- hipelagului. Andreades are înrudire spirituală cu şcoala sociologică fi- nanciară — în primul rând cu R, Goldscheid — întrucât caută să explice fenomenul financiar în cadrul de influenţe al eco- nomicului, politicului şi moralului. In afară de grandioasa lucrare întreprinsă în domeniul istoriei finanţelor publice în patria sa, el a lăsat nenumărate scrieri în revistele de seamă ale apusului. A colaborat la «Economic Journal», organul lui «Royal Economic Society», de sub direcţia actuală a lui Keynes, www.digibuc.ro *4 ion rAducanu 314 cu care a avut legături de admirabilă prietenie. Una din cele mai frumoase pagine le-a scris Keynes, în amintita revistă, făcând necrologul originalului economist grec, care avea o largă cultură, un fin spirit critic, şi o mare înclinare către frumos. Necrologul lui Keynes, e cel mai simţit omagiu, adus nu numai eruditului, ci şi omului întreg, care a fost Andreades. Multe din operele lui au fost traduse în limba engleză si în alte limbi 1). Era cel mai cunoscut dintre economiştii din sud-estul Europei, în ultimul pătrar de veac. In ultimul timp, spiritul său fin de observaţiune ne-a dă- ruit, pe lângă diferite eseuri literare, în special în domeniul criticei teatrale, o minunată descriere a personalităţii lui Phi- lipp Snowden (1930, în limba franceză şi engleză), omul po- litic conducător alături de Mac Donald al partidului laburist, fost ministru de finanţe în Anglia. In cadrul restrâns al acestei expuneri, regret că nu mi-e îngăduit să insist asupra celorlalte lucrări, din care însă men- ţionez « Efectele economice şi sociale ale războiului în Grecia » în colaborare cu alţi economişti, lucrare apărută în 1922, la Paris, şi studiul succint al său despre «ştiinţele economice în Grecia », în opera « Teoria economică a timpului de faţă» (în limba germană, colecţie editată de Meyer, Wien, 1927, p. 236—246). Cea dintâi lucrare e făcută, ca o contribuţie la ancheta întreprinsă de fundaţia Carnegie, asupra urmărilor războiului mondial în toate ţările. Cea de a doua, e un rezumat asupra desvoltării ideilor economice, asa cum reese din literatura de specialitate, în Grecia. Aci găsim o confirmare a celor in- dicate mai sus, cu caracterizarea locului ce ocupă Ştiinţa financiară şi a metodei sale de lucru aşa cum o înţelege An- dreades. E un fel de autoportret al omului de ştiinţă. Nu pot să mă opresc a nu cita textual (p. 241—242 din op. cit.) ce scrie economistul despre el însuşi: « El aparţine hotărît şcoalei eclectice. Pentru el, atât şcoala ortodoxă cât şi socialismul de catedră sunt fireşte un produs 9 O listă completă a operelor sale se găseşte în lucrarea amintită a d-lui Ata- nase I. Sbarounis: Andre Andreades, fondateur de la Science des finances en Grice- Athine, 1936, pp. 268—288. www.digibuc.ro 3*5 ECONOMIŞTII STRĂINI IN ACADEMIA ROMĂNĂ *5 al tuturor condiţiunilor existente (idei filosofice şi politice, fapte economice) într’o anumită epocă, într’o anumită ţară. Un grec nu ar trebui să se încadreze în niciuna din şcoli, el trebue să vadă, întrucât preceptele diferitelor şcoli se pot aplica ţării sale. Fără ca să ridice vreo opoziţie principială faţă de una dintre ele, socoate (Andreades) că în genere toate instituţiile, a căror aplicare presupune existenţa unei organizaţiuni administrative serioase (socialism de stat, im- pozitele personale) nu sunt chemate să aibă succes, la o na- ţiune cu înclinaţiuni pronunţat individualiste, la un popor, care e puţin înclinat să-şi închipue statul ca pe un Dum- nezeu ». «întrucât priveşte metoda, el vrea să împreuneze induc- ţiunea şi deducţiunea. Eclectismul său este de asemenea de constatat în teoriile sau asupra incidenţei impozitelor. Nu crede că vreuna din teorii este absolut exactă şi că ar putea fi aplicată pentru toate impozitele sale în toate împrejurările, ci mai departe, economistul mărturiseşte că, deşi a studiat în Franţa şi Anglia, deşi a cunoscut adesea atmosfera ştiin- ţifică germană şi prin dese cercetări personale la faţa locului, el se simte înrudit cu noua şcoală italiană, ilustrată de scrii- torii financiari: Tangorra, Flora, Einaudi ş.a.m.d.». Am socotit că e mai nimerit să las pe Andreades să se caracterizeze el însusi ca om de stiintă. 9 9 9 In patria sa, prin munca depusă la universitate, a făcut şi a lăsat — ceea ce trebue să fie ţelul fiecărui profesor — o scoală, care numără mulţi economişti tineri. Din lucrările 9 7 9 9 seminarului de finanţe, sub conducerea lui Andreades, au văzut lumina cercetări serioase, în deosebi cu privire la fi- nanţele aplicate. A desfăşurat o muncă uimitoare si în afară de cadrul obli- 9 9 gaţiunilor sale de profesor. A ţinut prelegeri ca oaspe onorat, la King’s College din Londra, la universităţile din Paris, Lyon, Cairo, la patru universităţi germane şi la Academia de drept internaţional. A reprezentat ţara sa în diferite foruri internaţionale, ca delegat expert la conferinţa păcii (1919—20), ca delegat la adunările Societăţii Naţiunilor (1923— 24—29) şi a fost un www.digibuc.ro i6 ION RĂDUCANU 316 colaborator al lui Papanastasiu, în sforţările pentru realizarea « Uniunii balcanice >>, a cărei ideologie a pregătit terenul în- făptuirii «înţelegerii balcanice ». La câteva conferinţe ale Uniunii balcanice am avut prilejul să cunosc mai de aproape spiritul clar şi inima de elită a lui Andreades. Am lucrat împreună în Comisia pe care am avut cinstea s’o prezidez, pentru decernarea premiilor acordate, de Fundaţia Carnegie, pentru pace, celor mai bune lucrări, tratând probleme, cari interesau vieaţa economică a popoa- relor balcanice. M’am întâlnit cu el si în afară de aceste conferinţe, în alte reuniuni cu caracter internaţional. » îmi reamintesc cum în 1932 am fost primit de Societatea de ştiinţe sociale din Atena, din care Andreades făcea parte. Atunci am ţinut o conferinţă într’o şedinţă prezidată de re- gretatul om politic Papanastasiu, preşedintele şi fondatorul acelei asociaţiuni, care corespunde cu rolul Institutului so- cial român. La desbaterile care au avut loc după expunerea ce am avut onoare să fac, a participat şi Andreades. Dar Andreades a avut şi alte legături cu ţara noastră. Dela începutul carierei sale profesionale s’a interesat de mersul ideilor şi faptelor dela noi. Astfel în 1906, ne-am întâlnit, colaboratori la revista de sub direcţia lui Nicolae Xenopol, care apărea în Bucureşti, « Le Mouvement Economique». Stu- diile publicate de el acolo sunt: « Les Forâts grecques » 1905; «Le regime fiscal des spiri- teux en Grâce», 1906. După ce Academia Română l-a ales membru corespondent (1929), el a publicat un articol în revista « Les Balcans », tratând despre « Les etudes grec- ques en Roumanie », în 1931. * * # Am încercat să aduc aci omagiul memoriei celor doi eco- nomişti străini, cari s’au arătat a fi demni colegi al Domniilor- Voastre, si cari au făcut cinste-institutiunii noastre. Amândoi, atât venerabilul Kleinvvăchter, cât şi omul de atitudine aleasă, Andreades, au îmbogăţit patrimoniul ştiin- ţelor economice cu opere trainice. Amândoi, fiecare în felul www.digibuc.ro 317 ECONOMIŞTII STRĂINI ÎN ACADEMIA ROMÂNĂ 17 lui, au căutat să arate dragostea lor pentru poporul româ- nesc. Contemporanii dela noi le păstrează o pioasă amintire. Am socotit că nicăeri ca aici, în această incintă, unde se afirmă spiritul culturii româneşti, nu era loc mai nemerit pentru a se învedera, cine au fost şi ce au făcut, ca oameni de stiintă, Kleinwachter, fostul membru onorar şi Andreades, fostul membru corespondent al Academiei Române. Am făcut acest lucru şi dintr’o consideraţie deosebită: omagiind pe cei doi economişti meritoşi, am vrut să expri- măm pe această cale sentimentul de recunoaştere, pentru atenţiunea pe care instituţia noastră înţelege să o acorde eco- nomiei sociale. www.digibuc.ro însemnătatea istorica A CĂDEREI PLEVNEI (28 NOEMVRIE/io DECEMVRIE 1877) DE GENERALUL R. ROSETTI MEMBRU AL ACADEMIEI ROMANE Şedinţa dela Io Decemvfit 1937 Se împlinesc azix) şasezeci de ani de când, la Plevna, destoinicul ei apărător era silit să-şi închine steagul faţă de acei cari-1 ţineau înconjurat într’un cerc de fer şi de foc. Osman-Paşa îşi îndeplinise cu prisosinţă datoria, căci ţin- tuise locului, luni de-a-rândul, armatele ruseşti pornite într’un iureş năvalnic spre şi peste Balcani. El dăduse deci, celor- lalte armate turceşti, răgazul ce le era trebuincios pentru a se putea aduna şi a lovi pe vrăjmaş; el uşurase astfel ma- nevra ce ar fi putut şi ar fi trebuit să o facă oştirile padişa- hului. Ostaşii acestuia, deşi luptători destoinici şi dârzi, nu avură însă nici alcătuirea şi nici căpeteniile de care ar fi avut nevoe. Bine este numit acest războiu, de un general turc, ca războiul prilejurilor nefolosite 2) (de către armata otomană). Pricina sau pricinile — căci sunt mai multe — nedestoi- niciei conducerei superioare turceşti nu trebuesc căutate numai în alcătuirea armatei acesteia de acum sasezeci de ani » şi nici numai în lipsa de calitate a căpeteniilor ei — deşi acestea au ajutat la înfrângere — ci în trecutul mult mai depărtat. 1) Şi nu acum douăsprezece zile cum s’au pripit unii $ă o afirme în articole de ziare. s) Izzet Fuad Pacha: Les occasions perdues, Paris, Chapelot, 1900. 29 A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III, Tom. XIX. www.digibuc.ro 2 GENERALUL R. ROSETTI 320 Ca şi Tătarii lui Gengiz Khan şi lui Timurlenc, Turcii alcătuiau, la venirea lor în Europa, o minunată unealtă de cucerire, unealtă cu atât mai bună cu cât ostaşii din cari era formată erau îndemnaţi de religia lor, la îndepliniri vite- jeşti şi cu cât întreg neamul lor se socotea ca purtătorul săbiei credinţei lui Mahomet, credinţă ce trebuia, după prescrip- ţiile Coranului, impusă celorlalte neamuri. Dar dacă, la temelia înaintării Otomanilor era o ideie de proselitism cu de-a-sila, mai erau şi alte temeiuri printre care unul din cele mai de seamă era nevoie de noui locuri de hrană. Aveau nevoe de noui izvoare de hrană, nu voiau însă să le lucreze, ci căutau exploatarea lor prin populaţiunile care ajungeau sub ascultarea lor. De aceea, ca şi Tătarii, au lăsat, mai ale9 la început, popoarelor învinse, alcătuirea lor politică, impu- nându-le doar vasalitatea. Dacă războaiele ce le purtau aveau scopuri religioase, politice şi economice, aveau şi pe acela de a da de lucru elementelor active din care era alcătuită puterea lor luptă- toare, în lunile în care natura îngăduia asemeni îndelet- niciri. De altfel alcătuirea oştirei se potrivea concepţiei şi ne- voilor lor. In adevăr, alcătuită la început aproape numai din călărime — ca şi Tătarii — ceea ce făcea să fie potrivită pentru raitele puternice şi repezi, chipul său de a face războiul, dar având curând şi o infanterie disciplinată şi puternică şi o artilerie ce şi-a dovedit folosul mai ales la cucerirea Constantinopo- lului, armata turcească cuprindea: i. Oastea permanentă alcătuită din lefegii călări—cei mai mulţi candidaţi la un fief feudal — timar — şi din re- numiţii ieniceri. Aceştia din urmă erau recrutaţi prin luarea de copii creştini şi creşterea lor în legea musulmană şi în credinţa către Sultan. Opriţi de a se căsători, ei duceau o vieată semi-monahală si nu cunoşteau altă familie, nu aveau altă legătură şi nu se supuneau altei voinţe decât aceleia a Sultanului. Corpul ienicerilor a fost de sigur în primele veacuri ale fiinţării sale, cea mai disciplinată şi una din cele mai bune infanterii, care să fi existat. www.digibuc.ro 321 ÎNSEMNĂTATEA ISTORICA a căderei plevnei 3 2. Oastea feudală, care era temeiul puterei militare oto- mane. Sistemul feudal turcesc se deosebea de acel din Apusul Europei prin aceea că fieful — feudul — avea o mică supra- faţă şi că nu se putea moşteni. Mai ales în primele vremi, sultanii nu dădeau niciodată fieful tatălui vreunui fiu al acestuia, ci unui străin. Feudalitatea otomană se mai deo- sebea de cea occidentală prin faptul că feudalii, numiţi tima- rioţi sau ziami, nu datorau numai patruzeci de zile de ser- viciu pe an, ca cei din Apus, ci trebuiau să slujească ori cât îi ţinea sultanul sub arme. Aceşti ostaşi atârnând direct şi numai de Sultan şi putând căpăta noui fiefuri prin destoi- nicie în războiu, alcătuiau o oaste veşnic gata de luptă. Go- lurile ei se umpleau fie prin fiii de timarioţi neînzestraţi încă cu timaruri, fie prin tot soiul de aventurieri mahomedani. 3. Oastea în dobândă: azabi, akindjii. 4. Contingentele vasale. îndemnat prin învăţămintele lui Mahomet să propăvă- duiască adevărul Coranului prin sabie, ostaşul turc privea războiul, cu primejdiile sale dar şi cu mulţumirile ce-i dădea, cu câştigul ce-1 căpăta din « dobândă», ca îndeletnicirea sa obişnuelnică. Afară de iarnă când se bucura de vieaţa casnică, când se odihnea şi când petrecea, el nu avea ce face acasă şi trebuia ocupat; între altele spre a nu se da prilej la neînţe- legeri locale sau la războaie civile. Dar religia nu îndemna numai pe Turci spre făptuirea de îndepliniri vitejeşti, ci îi lega de stăpânul lor politic, acesta fiindu-le, dela o vreme, şi căpetenia religioasă. Padişahii, sultanii, aveau astfel la îndemână o puternică oştire, alcătuită după geniul propriu al poporului turcesc şi cu totul supusă voinţei lor. Cu o condiţie însă: de a fi întrebuinţată mereu în războiu. Dacă această condiţie nu era îndeplinită, sultanul era sau silit să poarte războiu, sau de- tronat sau ucis. Nevoiei acesteia ce o aveau sultanii să se războiască mereu pentru a-şi putea stăpâni ostaşii, s’au adăugat, în decursul vremei, încă două nevoi de ordin material—ducând la aceeaşi înfăptuire a războiului: aceea de a da mijloace de traiu copiilor timarioţilor a căror număr creştea cu fiecare www.digibuc.ro % GENERALUL R, ROSETTI 322 generaţie nouă, deci de a face noui cuceriri şi aceea de a umplea haznaua împărătească, nevoită să facă faţă la cerinţe din ce în ce mai mari, nu numai ale împărăţiei, dar şi ale padişahului şi a curţii sale. Ca urmare, Turcii au dus acele războiae în urma cărora sultanii ajunseseră să-şi întindă stăpânirea dela Buda, pe Dunăre, până la Asiut pe Nil şi din Bagdad pe Tigru până la Apus de Alger. Dacă nu se poate spune că pentru purtarea acestor răz- boaie, Turcii să fi avut un plan de operaţie dinainte alcătuit, nu este mai puţin adevărat că ei au urmat anumite norme. Mulţumită faptului că imperiul otoman ocupa o poziţie centrală faţă de adversarii săi şi că aceştia n’au ajuns să se înţeleagă şi să-şi coordoneze acţiunile, pe când Turcii aveau o singură conducere politică şi un comandament unic, Oto- manii au avut obisnuelnic iniţiativa mişcărilor. Iniţiativa 9 9 9 9 politică şi militară le-a îngăduit (deşi făceau demonstraţii şi prădăciuni pe toate graniţele) să nu se războiască decât cu un protivnic deodată şi în orice caz nu cu doi adversari de pe graniţe depărtate, în acelaşi timp. In înaintările lor, Turcii şi-au asigurat totdeauna mai întâi flancurile. Şi o pildă vorbitoare în această privinţă a fost acţiunea lor faţă de noi. Urmărind înaintarea spre centrul şi Apusul Europei, ei nu puteau să pornească la acest atac până ce nu şi-ar fi asigurat flanc drept faţă de un atac, venind peste Dunăre, din sau prin ţările româneşti. A spus-o Ma- homet al II-lea că atâta timp cât Românii vor stăpâni Chilia şi Cetatea Albă, iar Ungurii Belgradul, nu va putea birui pe creştini; a spus-o Baiazid al II-lea că Chilia şi Cetatea Albă sunt porţile şi cheile care închid drumurile spre Mol- dova, Ungaria, Polonia, Rusia şi Tătari; o arată faptele. In adevăr, ajunşi la Dunăre, Turcii pun în veacul al XlV-lea stăpânire pe cetăţile de pe malul drept al acestui fluviu. Apoi, în veacul al XV-lea, după ce-şi întăresc bine stăpâ- nirea în peninsula balcanică, îşi impun suzeranitatea asupra Ţării Româneşti şi a Moldovei şi, pentru a putea sili pe acestea să nu se mişte, ocupă cetăţile pe pe malul stâng al Dunării si cele din Basarabia de Sud; acestea din urmă, si 9 " *9 www.digibuc.ro 323 Însemnătatea istorică a căderei plevnei s pentru a le asigura o legătură mai bună cu Tătarii. Numai după ce şi-au asigurat astfel flancul drept, flancul stâng fiindu-le asigurat prin ocuparea Bosniei, cuceresc locul de trecere a drumului spre Europa Centrală — Belgradul —r în 1521 şi apoi năvălesc spre Viena, zdrobind în calea lor Ungaria, la Mohaci, în 15261). Şi în înaintarea lor, după înfrângerea Ungurilor la Mo- haci, ei urmează la fel, de astă dată spre a se apăra faţă de un atac pornit din sau prin Transilvania ocupând, în acest scop, pe rând, Timişoara, Aradul, Oradea Mare, Satul Mare, pe unde treceau principalele căi de atac asupra flancului lor drept şi a spatelui lor, în înaintarea spre Viena. Din cele arătate reiese rolul pe care-1 au avut ţările româ- neşti. Apărându-şi fiinţa, apărându-şi credinţa şi chipul de a concepe vieaţa, ai noştri au întârziat, prin dârzele lupte ce au dus, înaintarea armatelor otomane şi au colaborat la tocirea puterilor lor. Străbunii noştri au putut să îndeplinească acest rost de stânjenire şi de tocire, mulţumită situaţiei geografice a ţărilor noastre în coasta liniei de înaintare turceşti, precum şi chipului lor de a lupta: atragerea duşmanului, prin lupta în retragere., spre o poziţie dinainte astfel aleasă încât să îngăduie piro- nirea efectivelor mai mari ale protivnicilor, împiedicându-le desfăşurarea şi făcând cu putinţă contra-atacul românesc. Dacă acest chip de luptă a fost cel obişnuit şi a dus la cele mai de seamă isprăvi pe un Ştefan cel Mare, este nu mai puţin adevărat că atacuri îndrăzneţe ale cetăţilor de pe Diir năre şi raite peste acest râu au îngăduit unui Mircea, unui Vlad Dracul, unui Mihai Viteazul să stânjenească, nu odată* şi chiar să ţină în loc operaţiile armatelor turceşti. Atacurile lui Mihai Viteazul din toamna 1594 şi iarna 1595 de pildă au silit pe Turci să suspende operaţiile în contra împăra- tului dela Viena în cursul anului 1595 şi să concentreze forţele sale contra Ţării Româneştii **) **) Drumul acesta era singurul pe care-1 puteau urma Turcii, pentru ca era cel mai direct spre Viena, obiectivul lor şi avea în cale cele mai puţine obstacole. Un atac turcesc fie prin ţările româneşti şi Transilvania, fie prin Bosnia, trebuia iă stră- bată regiuni muntoase, unde rezistenţa era mai uşoară pentru adversari. www.digibuc.ro 6 GENERALUL R. ROSETTI 334 Cu toate rezistenţele ce au întâmpinat peste tot, Turcii au ajuns să-şi întindă stăpânirea cum am arătat. Faţă de această înaintare, necurmată până în veacul al XVII-lea, ni se pune întrebarea de ce n’au putut Turcii să ajungă şi mai departe, dece nu s’au statornicit cel puţin pentru vecie pe toate teritoriile ce au fost supuse stăpânirii lor? La această întrebare răspunde distinsul istoric militar englez sir Charles Oman, autorul cunoscutei scrieri The art of war in the middle ages, într’o nouă scriere A history of the art of war in the sixteenth century1), de curând ieşită de sub tipar. In această nouă lucrare autorul se ocupă, mai cu seamă, de arta militară din apusul şi din centrul Europei; în ultima parte a) numai, studiază atacul turcesc contra creştinătăţii, dela 1520 la 1606. In treacăt fie zis, Oman nu dă rostului nostru şi chipului cum l-am îndeplinit însemnătatea ce a avut-o şi pe care au recunoscut-o alţi istorici englezi3). Iată după Sir Charles cauzele opririi mai întâiu şi apoi a dărei înapoi a Turcilor. întâia cauză a fost faptul că imperiul otoman fiind o pu- tere de unul singur, tăria lui atârna de personalitatea sul- tanului, ori cu trecerea vremii aceasta a devenit din ce în ce mai slabă. Este primejdia care a dărâmat şi va dărâma orice autocraţie. A doua cauză a fost decăderea corpului de ieniceri, căruia i s’a îngăduit căsătoria şi care a devenit un corp de pretoriani depunând pe sultani, schimbând vizirii, etc. Şi apoi nu mai era singura infanterie bine instruită, omogenă şi discipli- nată pe câmpurile de luptă din Europa. A treia cauză, şi, după părerea mea, cea mai de seamă, era o urmare a alcătuirii timarioţilor. Şi aceştia decăzuseră, între altele prin legarea lor de glie, căci «timarul», «fieful» ajunsese a se moşteni şi prin aceasta legătura oşteanului de sultan slăbise. Apoi dacă timarioţii alcătuiau o cavalerie 1) London. Methuen & Co, 1937. ') Cartea VII, pp. 6o7-*-77o. *) R. W. Seton Wateon în History, 1935. PP- 254. 255 şi în History of the faumanians; The Qambridge medieval history, IV, p. ş88, www.digibuc.ro .325 Însemnătatea istorică a căderei plevnei 7 deosebit de bună, importanţa acţiunii acesteia pe câmpul de luptă se micşorase faţă de infanteriile europeene, mânuind în chip destoinic armele de foc. Dar ceea ce cauza mai cu seamă slăbiciunea cavaleriei timariote era faptul că nu putea fi folosită decât în anotimpurile când găsea furaj, adică cam dela mijlocul primăverii până la sfârşitul toamnei. Acelaşi lucru se întâmpla cu numeroasele convoiuri ce urmau arma- tele turceşti, convoiuri ale căror trăgători urmau a fi hrăniţi de furajul ce se găsea în zona de operaţii. Aceasta avea ca urmare că aceşti călăreţi si convoiurile ce îi urmau nu * i t puteau fi folosiţi la depărtări prea mari de timarurile lor. Marşul până la Viena, de pildă, ţinea cam până la trei luni şi cum pentru întoarcere, care se făcea ceva mai iute, trebuiau cam două luni şi jumătate, nu rămâneau pentru operaţiile propriu zise decât un maximum de două la trei luni, durată de vreme neîndestulătoare pentru înfrângerea armatelor din ce în ce mai puternice ale împăratului austriac, armate ce luptau la ele acasă, sau, ulterior, armatelor ţarului rusesc. Harta ne arată că limitele până la care s’au întins cuceririle otomane, spre Nord-Vest, Nord, Est şi Sud, erau la o aproape de-o-potrivă depărtare de centrul Imperiului, care era în Asia Mică, Este învederat astfel în chip plastic că raza impe- riului turcesc nu se putea mări. Aceeaşi hartă ne arată totuşi că, în Africa de Nord, imperiul turcesc s’a întins la o de- părtare mai mare. Ceea ce a îngăduit Turcilor cucerirea Tunisiei şi Algeriei au fost însă flotele lui Khairedin Barbarosa, cum tot flotele au asigurat ulterior legăturile dintre centrul imperiului şi aceste posesiuni depărtate. Când flotele mu- sulmane n’au mai putut stăpâni marea, Turcia nu a mai putut stăpâni aceste teritorii. In sfârşit, o ultimă cauză a fost descompunerea generală a întregei alcătuiri sociale prin corupţia ce a cuprins socie- tatea otomană începând bineînţeles cu căpeteniile sale, des- compunere la care am contribuit şi noi, fiindu-ne cu ne- putinţă să ne apărăm fiinţarea altfel. La aceste cauze depărtate de slăbire a armatei turceşti se adăugă două mai noui. www.digibuc.ro 8 GENERALUL R. ROSETTI 3*6 Se adusese o schimbare adâncă armatei turceşti care se recruta acum, se instruia şi i se cerea să lupte după modele europene, întru totul deosebite de firea şi de tradiţia tur- cească. Dacă totuşi trupele turceşti au luptat, acum şasezeci de ani, atât de bine — şi nu putem slăvi în deajuns vitejia, dârzenia şi spiritul de sacrificiu cu care au luptat Ia Plevna, la Sipca şi în atâtea alte locuri, în Europa ca şi în Asia, este că Turcul este ostaş prin însăşi firea lui şi că credinţa-i în legea lui Mahomed era încă atunci întreagă. O a doua cauză era incapacitatea — cu excepţia unor că- petenii destoinice ca Muktar-Paşa şi Osman-Paşa — coman- damentului turc, nedestoicie firească comandamentului oştirei unei stăpâniri autocrate, ajunsă în decădere. Ce însemnătate istorică are în asemenea condiţiuni că- derea Plevnei? Mare. Am arătat că pentru a putea înainta spre centrul Europei, spre a fi pentru aceasta primejdia cea mare, Turcia avea nevoie să fie stăpână pe Dunăre, cum era de altfel stăpână pe malul drept al fluviului, dela Orşova la gurile lui, la începutul războiului, despre care este vorba. Prin căderea Plevnei, bătălia hotărîtoare din acest războiu, bătălie urmată de o adevărată goană fără alte rezistenţe decât acelea ale naturei şi ale iernei, prin rezultatele politice ce au urmat, neatârnarea României şi a Serbiei, autonomia Bul- gariei, ocuparea de către Austro-Ungaria a Bosniei şi a Her- ţegovinei, se închideau definitiv acele porţi pe care Ma- homet al II-lea şi Soliman al II-lea, le socoteau ca singurele prin care puteau Turcii să pătrundă în Europa. Primejdia musulmană nu mai fiinţa. Căderea Plevnei mai are o mare însemnătate istorică si 9 dintr’un alt punct de vedere. Românii din Principatele dunărene arătaseră, în cele două sferturi din mijlocul veacului al XlX-lea, o dorinţă, din ce în ce mai aprigă, de a scăpa de sub orice ascultare străină, fie făţişă, cum era cea turcească, fie sub formă de protectorat, cum era cea rusească. www.digibuc.ro 327 Însemnătatea istorică a căderei plevnei 9 Simţul politic, dovedit şi în trecut de neamul nostru, pa- tima pentru binele obştesc a căpeteniilor şi destoinicia cu care aceştia au ştiut să se folosească de împrejurări, au silit Europa nu numai să ia cunoştinţă şi să se ocupe de ceea ce se numea atunci «chestiunea principatelor», dar au ne- voit-o chiar să se închine în faţa faptului împlinit al unirei din Ianuarie 1859. Politiceşte ne arătaserăm deci de o mare destoinicie. Totuşi aceasta nu era îndestulător. Ambiţia pe deplin îndreptăţită a unui domnitor tânăr, dornic de bine şi râvnind să întemeieze o ctitorie nouă, ur- maşă şi moştenitoare a celor din veacuri întemeiate de po- porul român, şi priceperea politică şi destoinicia unui în- semnat bărbat de stat, au făcut ca poporul nostru să poată dovedi şi însuşiri de alt soiu. Aruncând tânăra oştire în focul năpraznic ce se aprinsese pe Dunăre şi la miază-zi de acest râu, chiar în contra pă- rerilor aproape unanime ale bărbaţilor de stat şi — uimitor dar adevărat lucru — ale căpeteniilor armatei, domnitorul Carol si Ion C. Brătianu au arătat că si-au dat seama că so- 9 » siseră vremurile prielnice pentru îndepliniri întrezărite şi dorite de mult. Este adevărat că împrejurările ne-au ajutat. Falnica îm- părăţie dela Răsărit care despreţuisă şi respinsese la început alăturarea noastră la opera de emancipare a popoarelor din astă parte a lumii, a fost silită să ne ceară ajutorul. Hotărîrea de a da îndată acest ajutor era însă ultimul act — în acea clipă — a conducerii politice şi, într’o mare mă- sură, a celei militare. Din acea clipă izbânda, cu toate ur- mările ei, sau ruşinea stăteau în alte mâni, în acele ale osta- şilor chemaţi să făptuiască. Erau aceştia în stare —după secole de umilinţă şi de me- mânuire a armelor, după secole în care nu au avut putinţa să-şi arate bărbăţia — să înfrunte potopul de foc şi de fer ce le sta în cale? S’o spunem făţiş, căci este adevărul istoric, aproape nimeni nu o credea, începând cu noi înşine, urmând cu ziarele străine care ne arătau oastea sub a lumină cu totul îndoelnică www.digibuc.ro 13 GENERALUL R. ROSETTI 32^ şi isprăvind cu marii noştri aliaţi care nu puteau în deajuns să-şi arate, numai câteva săptămâni mai înainte, dispreţul. Inchinându-se şi sărutând glia strămoşească înainte de a trece pe celălalt mal al Dunării, ostaşii români au dovedit, în faţa Plevnei, că pot răbda toate greutăţile — foame, frig, ploaie, neodihnă — şi că pot înfrunta focul cel mai năpraznic, cu un dispreţ de moarte şi cu o dârzenie, care au scos strigăte de admiraţie dela aceiaşi străini care-i terfeliseră numai cu f 9 câteva luni mai înainte. In examenul sângeros ce l-a dat în faţa Plevnei şi la Ra- hova şi mai târziu la Smârdan, ostaşul român a arătat, din nou, că neamul său era înzestrat, pe lângă însuşiri politice, de acele însuşiri bărbăteşti fără de care un neam nu poate să se facă respectat şi nu merită să trăiască neatârnat. Prezenţa noastră în locul unde, de fapt, s’a hotărît soarta războiului şi partea de seamă luată în luptele din jurul Plevnei şi în căderea acesteia a avut şi marea însemnătate de a arăta, în lungul şi latul lumei, renaşterea unui popor, care-şi do- vedea şi pe calea armelor vrednicia şi deci dreptul la o vieaţă de sine stătătoare. Socotesc că nu pot încheia mai bine această comunicare decât citând şi citând în limba în care au fost scrise, urmă- toarele rânduri dela sfârşitul unei scrisori—inedită până acum — a lui Vasile Alecsandri; scrisoare pornind din Mir- ceşti, purtând data de 5/(17) Octomvrie 1877 şi adresată domniţei Agla6 Ghika Allaux: « ... J’ai besoin d’etre exempt de toute pr6occupation per- sonelle afin d’admirer ă mon aise la bravoure obstin£e de notre jeune arm£e. Quelle surprise! n’est ce pas? De sim- ples paysans arrach£s â la charrue, devenir des hăros en un coup de main. Mon coeur a pris des proportions qui m’6- touffent depuis l’affaire de Grivitza..,. Enfin nous sommes quelqu’un dans ce monde... C’est beaucoup, c’est plus que l’on ne pouvait esp6rer. «Pourtant je me dis chaque jour, comme vous, quand cela finira-t-il ? Nous avons gagn6 nos ăperons, nous pourrions peut- etre nous retirer de la lutte, en laissant â nos alli6s l’honneur de prendre Constantinople dont nous n’avons que faire. www.digibuc.ro 3*9 ÎNSEMNĂTATEA ISTORICA a căderei plevnei II «Nos sacrifices ont ete jusqu’â present trop considerables; nous avons six miile hommes hors de combat et ce qu’il y a de vraiment surprenant c’est que nos soldats ont pris gout â la guerre et ne manifestent qu’un seul deşir, celui de con- tinuer la lutte, jusqu’â nos blesses qui font des vceux de guerir au plus vite pour s’en retourner en Bulgarie . C’est le cas de croire că Românul e puiul dracului. «Les curcani ont merite des plumes d’aigle k leurs bon- nets... Quelle race! et comme c’est bon de se dire que c’est la notre !» x) IMPORT ANCE HISTORIQUE DE LA CHUTE DE PLEVNA (28 novembrej 10 decembre 1877) RESUME Apres avoir rendu hommage aux Turcs qui ont com- battu sous Plevna, l’auteur examine les raisons pour les- quelles les Turcs n’ont pu pousser plus loin les conquetes faites jusqu’â la fin du XVII-e siecle et n’ont pu maintenir, ensuite, leur domination sur les territoires conquis. L’auteur croit que la cause principale est l’organisation feodale des timariotes ainsi que la decadence des institutions turques. II montre le role militaire des principautes roumaines qui se trouvaient sur le flanc de l’offensive turque vers l’Europe Centrale. La chute de Plevna confirme l’eloignement definitif des Turcs des bords du Danube. Cette chute prouve, par la part qu’ils y ont pris, que les paysans roumains n’avaient rien perdu de leurs qualites guerrieres et que le prince Charles et I. C. Brătianu avaient eu raison, malgre l’avis contraire des hommes politiques et des chefs de l’armee, de lancer celle-ci dans la fournaise de Plevna. l) Ac. Rom. Ms. 335i. fila 92. www.digibuc.ro UN MARE GÂNDITOR ITALIAN DESPRE LUPTELE DIN SUD-ESTUL EUROPEI: GIAMBATTISTA VICO DE N. IORGA MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE Şedinţa dela 26 Noenrorie 1937 I In cercetarea operei, aşa de nouă, a genialului cugetător Giambattista Vico, numai odată s’a găsit cineva, Klein, prelucrătorul «Istoriei Ungariei» a lui Fessler, care să se oprească, între «operele minore» ale lui, asupra biografiei generalului italian Antonio Caraffa. Această lucrare, foarte întinsă, peste o sută de pagini de tipar mărunt în ediţia ce o am înainte, e de o mare însem- nătate, — una de caracter general, pentru înţelegerea operei înseşi a lui Vico, cealaltă, în ce priveşte partea din Europa de care se tin si ţările noastre. > > > Pentru întâia consideraţie, vedem cum înţelege filosoful istoriei a trata o biografie. El o face îndreptată spre cele mai largi orizonturi. între- buinţând izvoare de întâia mână, toată corespondenţa acestui mare comandant de oştiri, el priveşte în toate laturile şi, pe lângă aceasta, şi adânc în trecut, pentru ca să ajungă la înţele- gerea mai deplină a realităţilor contemporane. Astfel îl vom vedea căutând explicaţia succeselor otomane în Europa, datorite sprijinului creştin, şi nu propriei puteri, ca 30 30 A. R. — MtmoriiU Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. XIX. www.digibuc.ro 2 N. IORGA 33* la 1402, când, după catastrofa Sultanului Baiezid la Angora, corăbii genovese au readus dincoace de strâmtori pe învinşi. Şi la acest început al secolului al XVIII-lea numai anumite interese şi atitudini creştine permit ca această împărăţie îmbătrânită să se mai ţie în picioare x). Vico arată cum a înaintat puterea Turcilor, pe la Belgrad, spre însăşi Viena, şi expune legăturile lor cu Tatarii,cu Polonii şi Muscalii, cu Veneţienii, antagonismul cu Habsburgii. Se caracterizează despotismul Sultanului, care nu are legă- turi decât cu Primul Vizir, asistând numai ascuns la sfaturile miniştrilor săi. Se socot la 40.000 ienicerii, la 400.000 spahiii. Se critică sistemul de a condamna pe generalii învinşi, ceea ce distruge orice iniţiativă. Pentru cealaltă parte, când e vorba de Emeric Tokoly, Vico se coboară în trecut până la acţiunea revoluţionară a lui Francisc Râkoczy, la conspiraţia lui Vesselenyi, a cării opresiune sângeroasă face să moară de durere Ştefan To- koly, tatăl frumosului Emeric. Se trece la acţiunea în Polonia a lui Cara-Mustafâ, care va ataca Viena, la amestecul în aceastălaltă ţară a trimesului frances Bethune, la Ardealul lui Apaffy şi Teleky, la mi- siunea în tabăra ungurească a lui Saponara. « Regele » Emeric e arătat cucerind Muncaciul, Eperjes, Levencz, Fiilek, cu ajutorul Paşei din Buda. Se ajunge la istoria contemporană a Imperiului otoman, arătând cum Cara-Mustafâ s’a ridicat prin femei, şi Marele Vizir agresiv e prezintat ca un om lacom şi crud, care şi-a pus în minte să distrugă insolenta miliţie a ienicerilor, arun- cându-i în necontenite războaie. De aceea declaraţia de răz- boiu aruncată Imperiului celuilalt, al creştinilor. Caprara e trimes la regele Ioan Sobieski, şi cu acest prilej se arată, printr’un discurs, ce mare e pericolul pentru creştinătate. Sultanul oprindu-se la Belgrad, Vizirul merge spre Raab. Aici Tokoly îi da sfatul de a înainta asupra Capitalei austriece, pe când Paşa din Buda era de părere că ar fi mai bine să se atace Polonia, scop care i se pare prea jos lui Cara-Mustafă 2). ») P. 8. *) V. Iorga, Geschichte des oimattischen Reiches. IV, p. 188 şi urm. www.digibuc.ro 333 UN MARE GÂNDITOR ITALIAN DESPRE LUPTELE DIN SUD-ESTUL EUROPEI 3 In apărarea comună, ducele de Lorena apare unit cu Polonii. Aici se înfăţişează pentru întâia şi singura oară discuţiile între Turci acolo, la Viena. Beglerbegul Rumeliei e pentru a se lăsa asediul cetăţii împărăteşti şi a ieşi cu toate puterile în câmp deschis contra despresurâtorilor. Dar Cara-Mustafă lasă pe Ieniceri să urmeze asediul. De aici înfrângerea totală, luarea steagurilor, dintre care unele sănt trimese Papei. Altă divergenţă, la creştini, se înseamnă îndată: dacă tre- buie să se atace Eperjes sau Neusohl, în timp ce Sobieski ia Granulx). Dintre Unguri, Paul Esterhâzy, care ţinea pe sora lui Tokoly, se alipeşte Imperialilor. II De aici Caraffa, — care luptase şi la Semendria, participă la toate actele dramei. Intrat în Ordinul de Malta, acest coborîtor al 'unei mari familii napolitane, e legat întâiu de ruda sa care conduce această miliţie de cruciată, având încă în grijă lupta cu Turcii în Mediterana. Apoi el trece, căsătorindu-se cu fata contesei de Herilla din Cordova, Spaniolă—, ca şi compatriotul său Montecuccoli, ca şi alţi Italieni, aşa de mulţi, Caprara, Veterani, Marsigli, în serviciul Casei de Austria, care numai astfel poate să-şi facă o armată permanentă contra noii ofensive otomane a Chiupruliilor. Lângă cel d’intâiu şi lângă Caprara, pe vremea când era împărăteasă Eleonora, el e întrebuinţat la luptele din jurul cetăţii Kald, pe care Vico o aşează «între Tokaj şi Sătmar », şi, atacat de Emeric Tokoly, regele Ungariei pentru Turci şi Francezi, participă, lângă Caşovia, unde se poartă lupta pentru învierea vechiului regat naţional, la ceea ce bio- graful numeşte «jurchense proelium ». Şi în Zips el stă în faţa întinderii tokolyene. In acest moment, Caraffa recomanda lupta contra lui To- koly, care arăta Veneţienilor că el nu e cu Turcii, ci numai b lbid-> p- 197. 30» www.digibuc.ro 4 N. ÎORGA 334 pentru libertatea Ungariei. Şî el recomandă Turcilor a cere dela Persani să nu-i atace cât durează asalturile ligii creştine. In retragere, Vizirul bătut ucide pe Paşa de Buda şi pe Aga Ienicerilor ca să nu-1 poată pârî, dar la Constantinopol contra lui nu sunt numai Ienicerii, ci şi Muftiul, care-1 atacă pentrucă a făcut actul profan de a rupe pacea. Astfel se ajunge la executarea lui Cara-Mustafâ. Noul Vizir Ibrahim x) trimete pe ceauşii Şaitan şi Soliman la împăratul şi la regele Poloniei. Dar Cazacii pătrund în Bugeac, — cunoscuta expediţie din 1683, cu pribegii moldo- veni, — şi, pornind dela incursiunile Morlacilor, Veneţia se adauge la duşmanii Imperiului Otoman 2). Se trece la atacurile de la Buda, de la Semendria, de la Neusohl, la luptele dela Vişegrad. Atunci apare pentru prima oară chestia Ardealului. Acolo contra lui Tdkoly se întrebuinţează puternicul nobil bătrân, raliat la împăratul, Teleky. Primul e dus la Turci, dar scapă dela dânşii şi aţâţă pe Sultanul contra Vizirului Ibrahim. In 1686, Caraffa îl va opri dela Muncaciu; e anul când se iau Buda şi Seghedinul, după ce se ocupase Szent-Job, lângă Sătmar. La Buda fuseseră 20.000 de călări şi 30.000 de pedeştri. Se revine la situaţia Turcilor, arătându-se mustrările muf- tiului. Dar nu trebue să se despereze încă; Veneţienii, Polonii, Muscalii, chiar şi împăratul, întâmpină piedeci. Sultanul n’a fost el oare biruitor în primii ani de domnie; de ce n’ar putea să fie şi acum ? Imperiul e ca un foc care, dacă nu are ce arde, se distruge pe sine. De frica sorţii lui Cara-Mustafâ şi lui Ibrahim, Vizirul Soliman 3) e pentru pace. Deci se opreşte la Belgrad, aşteptând ofensiva creştină. Muftiul e exilat într’o insulă pentrucă sfătuise războiul. Populaţia constantinopolitană nu mai vrea să se dea lupte. Dar pacea nu consimte s’o ceară Soliman, tradiţia fiind ca ea să fie dorită de duşmani. Deci Mehmed-Aga vine de la Petrovaradin la Szolnok, unde e Caraffa, cerând să fie expediat la marchizul de Baden în l l) Cară Ibrahim; ibid, p. 199. *) Se citează şi Memoriile lui Caraffa, p. 34 şi urm. *; Numirea lui, Iorga, l. c, p. 214. www.digibuc.ro 335 mare gAnditor italian despre luptele DIN SUD-ESTUL EUROPEI S Viena1). I se răspunde că aceasta nu se poate face fiindcă el n’aduce condiţii. Caraffa nu admite ca el să întrebe la Con- stantinopol. Cere să i se dea ca garanţie capul vechiului său duşman, Tokoly, şi i se răspunde că acesta e asigurat printr’un act solemn, o athname ; dar, obiectează Italianul, ce valoare poate să aibă aceasta ? Totuşi el îi va scrie împăratu- lui, ca şi cum rC ar fi vorba decât de un schimb de captivi. Chestia e adusă în Consiliul de războiu, la care participă şi delegaţii polon şi veneţian. Se cer Turcilor propuneri concrete. Ca rezultat ultim, la Turci, Mahmud e aruncat la închisoare 2). Apare în loc Alexandru Mavrocordat, care e descris aşa: « religione christianus, natione venetus (sic), qui quam plu- rimas per nationum ora viventes linguas calebat, nec latinae graecaeque prorsus inelegans, sed nativa prudentia et mag- narum usu rerum quibus adfuit interpres in agendis rebus dexter, expediendis consiliis satis acutus, et ob id ipsum apud Turcas non spernendae auctoritatis, quod varia apud eos for- tuna iactatus, semper fidi interpretis famam, locumque apud eosdem obtinuit». Soseşte şi un alt Mehmed-Aga (celălalt va fi liberat), istoric (in historiis versatus satis), intim al Vizirului, cu scrisori ale acestuia. Şi lui i se cere a declara că pacea o doresc Turcii. El obiectează că ajunge faptul pedepsirii începătorilor răz- boiului. Oricum, spune el, ca şi Mavrocordat, Imperiul nu va peri. Cu aceeaşi hotărîre i se răspunde că nimic nu se poate face dacă nu se aduc condiţii clare 3). Oricum, Tokoly nu mai are niciun rol; unii îl cred dis- graţiat sau mort 4). Se discută chiar dacă el e a se da viu sau mort. Caraffa arată întinderea succeselor alor săi şi ameninţă cu Muscali şi Tatari. Cum războiul urmează, el crede că trebue să ieie Oradea, «frâul Ardealului», acea Orade prin care Turcii au supus acest Ardeal, făcând din principii lui un fel de «Paşi tributari». x) lbid., p. 218. *) P. 50. a) Cf. Iorga, /. c., p. 229. 4) P. 53- www.digibuc.ro 6 N. IORGA 336 Consiliul de războiu preferă însă să se atace Timişoara şi Titel, căci Oradea e prea departe şi sunt griji mari, de spre Francesi, la Rin. Pe la Timişoara s’ar putea ataca Bel- gradul, lega relaţii cu Domnii români, strânge pe Ardeleni. S’ar lua Ghiula, Lipova. Caraffa ar trebui să urmeze cursul Murâsului. » Acesta stăruie în planul său. I-ar ajunge 6.000 de oameni. Odată cetatea dela Oradea luată, suburbiile, de lemn, n’ar putea să reziste. Prin Szt.-Job şi Seghedin s’ar avea provizii. In cazul atacului la Timişoara, s’ar aştepta în zădar ajutor dela Domnul muntean, care e slab, fără bani, în ţară puţin locuită; poate strânge abia 6.000 de ostaşi, pe jumătate near- maţi, pe cari Turcii îi întrebuinţează numai ca o cavalerie uşoară, la velitationes. El n’are nicio cetate. Oricine năvăleşte, îi capătă supunerea: quare ei subicitur qui eo adpropinquat armatus. Vecinul moldovean, care s’a supus anul trecut, Po- lonilor, e şi mai slab 1). Caraffa nu poate izbuti şi e trimes să lupte la Essek. Cu greu e lăsat apoi să atace Erlau şi Muncaciul. Când apare al treilea trimes turcesc, el, continuând sarcina de singur negociator, îi cere Belgradul, Ardealul, Moldova şi Ţara-Româneascâ. Se arată că Ardealul e al Ungariei, căci dela ei l-au luat Turcii. Se repetă aceleaşi cereri2). Din parte-i, Tokoly cere ca, atunci când creştinii vor ataca Belgradul, să i se deie 12.000 de Tatari, cu cari va prăda până la Pojon. I se refuză, pentrucă e necesar ca Turcii să fie uniţi. Când creştinii nu pot lua Essekul, el se oferă a merge cu câteva mii de Tătari până la Buda. Atunci intervine marea înfrângere turcească dela Mohdcs (1687) 8). Caraffa asediază acum Erlau4). Dar Za Turci se petrec schim- bări mari. In cetate, Siavuş-Paşa5), neplătit, se revoltă. Vizirul Soliman fuge, prin Belgrad, la Constantinopol, urmărit de rebel, care vrea să-i ieie locul. Soliman e în sfârşit ucis şi se cere abdicarea Sultanului însuşi. Mohammed fuge, cu pajii, *> n, iv. ») Pp. 68, 70. s) Iorga, /. c., p. 219. *) De Alep; ibid., p. 223 şi urm. *) lbid., pp. 218—9. www.digibuc.ro 337 un mare gânditor italian despre luptele din SUD-ESTUL EUROPEI 7 la o moschee (claustrum), căutând să ucidă pe fraţii săi, Soliman şi Ahmed, dar e oprit de Bostangl-başa, care, cu un urmaş al Profetului, îl facă să abdice. Soliman, noul Sultan, pare nehotărît, şi din nou se ridică ostaşii, pentru lefi, şi contra lui Siavuş, dar 100.000 de oameni, chemaţi de un emir, li stau înainte; multe mii de soldaţi pier. Un bătrân cuminte, Ismail*), ajunge Mare Vizir, dar găseşte dubla revoltă a lui Osman «Gangianes» (Gheghen, Ieghen a) în Grecia, a unui Gedic (Ghediik), cu hoţi, în Asia. După două luni, Vizir ajunge fostul Agă al Ienicerilor, Mustafâ 3). In acest moment, după douăzeci de ani de serviciu, Caraffa vrea să plece, arătând prin ce greşeli s'au pierdut provinciile Ungariei, între care cele româneşti 4): pentru acea fatală liber- tate care datează dela regele ungur cruciat Andrei. Ajunge a impune abrogarea decretului acestuia, aşa încât noul rege al Ungariei, Iosif, să fie recunoscut ca moştenitor al Anei Iagellona. Decorat cu Lâna de aur, Caraffa, care voia să treacă în Spania, e reţinut. Cu Giambattista Doria, el ia în sfârşit Erlau, ajungând « summus germanici exerdtus in Hungaria ac Transylvania dux»5). In această calitate el ia Muncaciul, apărat de văduva lui Francisc Râkoczy şi acum soţia lui Tokoly, Elena Zriny 6). III Aici se intercalează un întreg capitol despre Ardeal. E vechea Dacie a lui « Decembalus », cu privire la luptele căruia cu Traian se citează strigăte de-ale legionarilor: Ubi eras, Romanusia, ubi eras? Quantum abfuit ne Roma lugeret, sed vivat Traianus. Providentia Augusti, vere pontificis, virtus romana quid non domuit? Sub iugum ecce rapitur et Danubius. *) Pentru Hogea-Ismail Nişangiul, ibid., p. 327. а) Ibid., p. 328 (Ieghen-Csman). 8) P. 73- *) P. 76. 5) Pp. 82-83. б) P. 85. www.digibuc.ro 8 N. IORGA 338 Nonne tibi dixi, Decembale, funestum esto Herculem lacessere? Non recte fecis, tua ipsa quod iaces mânu: sed te utcumque Caesar vicii, tulit tibi semper Augur Augustalis 1). Vico crede şi el în părăsirea Daciei de Adrian. Acuma sunt, din aceeaşi Dacie, două ţări, una purtând încă numele Romei. Barbarii pătrund aici: Romano imperio fatiscente, tres eam nationes invaserunt: Saxones, Ciculi, Hungarique. Saşii vin de pe la Colonia. Ei au cetăţile. Ungurii îi tratează despreţuitor: Et tamen ab Hungaris (an communi in Ger mănos odio?) uti vilia mancipia habentur. Secuii sunt ţărani şi păstori. Un- gurii, războinici, se cred coborîtori ai Sciţilor. In fruntea a 30.000 de soldaţi, prinţul de Lorena cere Ardelenilor iernatec. Apaffy îl roagă să rămâie la hotar, ca să nu stârnească pe Tătari. Prinţul vine, pe la Timişoara, prin locuri pustii, fără apă. Ocupă Şimlăul şi ajunge la Cluj, unde se impune cu forţa, şi apoi la Sibiiu, unde orăşenii se supun. Apaffy chiamă o dietă la Făgăraş, pe când şi Alba- Iulia şi alte nouă oraşe se predau. Se încheie o capitula ţie (foedus) la Ibaşfalău (Palaslava), promiţându-se şi tribut şi iernatec. Locuitorii oraşelor garnisonate, Sibiiul şi altele, au voie să iasă. Apaffy şi fiul vor rămânea prinţi şi ţara se va considera ca liberă, Saşii conservând cheile cetăţilor. Se permit şi legăturile cu Turcii. In primăvară se va face evacuarea2). Când soseşte Caraffa, cu Heisslerşi Veterani, Ardelenii primesc voie dela Turci să ţie pe Nemţi până ce aceştia vor putea fi goniţi. Şi aici se aduce ca izvor ceea ce « un călugăr basilitan » a transmis Imperialilor din conversaţia sa cu « Vajda Laszlo Ardeleanul», sol şi la Turci, la Poloni, la Germani, şi el un Român: Hic sermo a Vaila (sic) Laslo, Transylvano, viro multis legationibus ad Turcas, Polonos Germanosque de~ functo cum monacho basiliano habitus est, quem is ad caesa- reum ducem transcripsit» 3). Caraffa nu găseşte că era potrivită ocuparea Ardealului, numit odată «mormântul Germanilor». E o ţară cu cetăţi * *) *> p. 92. *) Cf. Iorga, /. c., pp. 219—20 (1687). *) P. 96, nota 1, www.digibuc.ro 339 UN MARE GÂNDITOR ITALIAN DESPRE LUPTELE DIN SUD-ESTUL EUROPEI 9 deschise: Chioara, Hustul, Braşovul. Tătarii sunt aproape.Dacă Ardelenii vor simţi că nu vor mai fi liberi, vor fugi în Mol- dova, în Ţara-Romăneascâ, în Polonia şi Ucraina. E acolo un trecut de ostaşi. Făgăraşul ar fi uşor de luat, dar Tokoly e aproape, sunt multe adăposturi pentru rebeli; ierni grele se aşteaptă; la Rin ameninţă Francezii. E şi o ţară de multe naţii şi legi. Pe prinţul ignavus nu e de pus temeiu. Ce n’a păţit în lupte cu Tătarii Gheorghe Râkoczy al II-lea! Tătarii aceia nu aşteaptă decât o răscoală. E tristă soarta ocu- panţilor siliţi să plece. Doar dacă unele contingenţe favora- bile pot ajuta *). Stăpâne de fapt Teleky, care a adus moartea lui Dionisie Bânffy, închiderea lui Bethlen şi Csâky la Constantinopol şi se laudă că râde de doi împăraţi ca să-şi salveze Ardealul. Dar rivalitatea cu Tokoly, despreţul pentru «stupidul» Apaffy duc spre Imperiali pe moşneagul cu mulţi copii, bogat mai mult ca regii. Tunuri se aduc la Sibiiu, şi prinţul e somat să spuie ce vrea, acum când e sigur de spre Tătari. Altfel, va fi tratat ca duş- man. Oricum, să dea tributul. Dela el vine Teleky cu Alexe Bethlen şi alţi doi, din partea provinciei. Se arată că Tătarii vor fi opriţi. Se cere doar res- pectul faţă de prinţ şi libertatea religioasă. Discuţii pentru provizii în dieta ce se adună. Dându-se ordine stricte ostaşilor, se câştigă Saşii, fireşte catolicii, ţăranii, cari sunt ajutaţi. Caraffa arată situaţia Ţării-Româneşti. Din şaizeci de oraşe, acum două secole, a rămas doar unul şi o mănăstire pe ju- mătate ruinată, unde e apoi garnizoană. In loc de Curte, două cete turceşti. Domnul nu poate vorbi liber cu un străin. Tătarii îi stau pe cap, stricând, prădând. Ţara e devastată, oamenii ruinaţi. Domnul, foarte despreţuit (contemptissimus), trebuie să se închine şi unui negustor turc 2). In schimb, altfel sunt trataţi Ungurii la Imperiali: Paul Eszterhazy are Lâna de aur, Kollonics e cardinal. *) p. 98. a) P. 102. www.digibuc.ro IO N. IORGA 34° Dieta ardeleană recunoaşte pe împărat. Caraffa e foarte mulţămit de provinciile ce i se dau. Era gata de iernatec, când prevăzutul pericol tătăresc se produce. Nuredinul pradă în Polonia şi în Moldova şi ameninţă să treacă şi în Ardealx). Se chiamă o dietă nouă, care-i pretinde a da o orânduire defini- tivă provinciei. Nicolae Bethlen, vir vasti animi, cere ca primă măsură înlăturarea prinţului incapabil. In cuvântarea lui se arată că Tătarii pot intra în Secuime prin trei păsuri, că nu li pasă de cetăţile, de pe ale căror ziduri ar privi fără a se mişca, Germanii. Subt regimul de până acum, de cincispre- zece ani sufere nobilimea, vechea Constituţie fiind distrusă, impozitele acumulându-se. Din parte-i, un vechiu calvin, Daniel Absalon, recomandă a se trimete aiurea Apâffy şi a se reuni Ardealul cu Ungaria, separaţia dintre aceste două ţări fiind originea nenorocirilor ungureşti şi a trecerii la Turci a Domnilor români, deveniţi « tamquuam regum mendicăbula » 2), osândiţi la dominaţia între ruinele oraşelor şi bietele bordeie: «misera dulcedine captos inter urbium rudera humilesque casas regnandi» 3). Dar să nu i se dea Ardealului un guvernator străin, cum a fost Basta, ci Mihail Teleki, pe care-1 vrea ţara. Caraffa invocă pactul dela Ibaşfalău. El cere o hotărîre. Se ia aceea de a pune Germani în garnizoană la Braşov, Hust, Chioara, Gurghiu şi Făgăraş. La dieta din acest oraş, Bethlen se uneşte la părerea celorlalţi şi, după discuţii de trei zile, se supune dietei o deciziune care e primită. Făgă- raşul e lăsat însă lui Apâffy, cu dreptul de a ţinea 500 de soldaţi. Braşovul nu primeşte însă pe soldaţi. Apâffy trimete acolo pe Teleki cu trupe de ale sale; Caraffa, bolnav de ochi, pe Veterani. După hotărîrea lăsată prinţului, se execută un argintar si alţi câţiva. Acuma, Caraffa nu consimte să mai păstreze şi Ungaria şi Ardealul, pentru a cărui supunere împăratul trimete felicitări. Veterani va comanda acolo, şeful lui ajungând a fi pârît ') p. 103. J) Pp. ios—106. ») Ibid. www.digibuc.ro 341 UN MARE GÂNDITOR ITALIAN DESPRE LUPTELE DIN SUD-ESTUL EUROPEI II pentru politica sa în această provincie, unde vine un comisar imperial pentru privilegii. Caraffa recomandă a se lua Ca- ransebeşul 1). Şerban Cantacuzino îi trimete generalului imperial, printr'un sol, doi cai. El se adresase împăratului prin episcopul de Nicopol şi Ladislau Csâki, oferind supunerea sa şi intervenţia la « fratele » Constantin —, de fapt Cantemir, confundat cu Constantin Stolnicul, — din Moldova2). Caraffa crede însă că, atâta timp cât nu s'a luat Timişoara, Domnul muntean nu poate fi de niciun folos. De altfel şi el sufere de «infidelitatea grecească ». In două, trei zile Tătarii îi pot prăda ţara, lipsită de cetăţi. Dacă s’ar trimite în ea puţine trupe n’ar fi mai folositori. El ia, cu Guido Starhenberg, Şoimuşul, Făgetul, «Zatva- ranya», Lipova, unde se ucid multe vite, şi Lugojul, în acest an 1688. Ajunge până la Deva. Avea cu el 2.000 de pedeştri, 400 de călări 3). Dar gândul îi este tot la Timişoara, pentru a încunjura pe Şerban-Vodă. E trimes însă aiurea, pentru ca îndată să îm- pace, la Belgrad, unde era Tokoly, pe cei doi rivali, marchizul de Baden şi prinţul de Lorena, ceea ce aduce cucerirea cetăţii, creştinii de acolo cerând să fie liberaţi4), pe când Caraffa ia Titel şi se ocupă de Caransebeş 5), Caprara cucerind Illoch şi Petruvaradinul. Apoi primul e ţinut de boala sa de ochi la Seghedin. In acest moment apare pe acest teatru de războiu Eugeniu de Savoia, subt ordinele prinţului bavarez 6 7). In noua împărţire de comandamente, marchizul de Baden e în Slavonia şi prinţul de Lorena în Bosnia. Caraffa recomandă din nou a sejega luarea Timişoarei cu ocupaţia Ţârii-Româneşti. Rosturile balcanice n'ar putea veni decât pe urmă1). Pe când el e bolnav în Austria, vin la Belgrad noii soli de pace ai Turcilor, Zulficar-Efendi, Mavrocordat şi tălmaciul *) Pp. 108—109. a) p. 109. a) Pp. 110—iii. Cf. lorga. I. c., p. 230. 4) Ibid, a) Pp. 116—117, *) Pp. 120. 7) P- 123. www.digibuc.ro 12 N.IORGA 34* veneţian Tommaso Tarsia, care ar fi fost rudă cu diplomatul grec. Caraffa, din parte-i, se gândeşte la situaţia ardeleană, unde ar fi bine să vie preoţi catolici, să se facă noi cetăţi, pentru a ţinea în frâu pe Unguri şi prin Sârbi; nu uită nici pe Români. Gândul lui merge şi până la Ragusa 1). Nu se uită invidia polonă, care încearcă a lua Moldova 2), şi acţiunea veneţiană la Negroponte, unde moare condottierul Konigsmark. In acest timp, la Constantinopol se încearcă restabilirea Sultanului Mohammed, şi urmaşul său se refugiază, cu Vi- zirul, la Adrianopol 3). Dar şi la aliaţii creştini se simte oboseala. Sarcina de a negocia cu Turcii trece deci dela prinţul de Lorena la Caraffa. Când solul turc se cere de-a dreptul la împărat, i se spune că nu poate fi vorba de comunicarea suirii pe tron a unui Sultan fugar. Pentru a avea pacea, să se cedeze: Ungaria, Ardealul, Timişoara, Oradea, Ghiula, Inăul, totul până la Murăş, Kanisza şi Szigethul, cu tot ce e dincoace de Drava şi de Sava, toată Slavonia, Croaţia turcă, Serbia, Bosnia şi Herţe- govina, Bulgaria până în Balcani ori măcar până la Niş, şi libertatea Ragusei, şi să se dea Tokoly. In Ţara-Românească, tributară acuma împăratului, să fie o garnizoană germană. Tătarii să fie opriţi. Se adaugă că Moldova, care a fost prădată de Tătari, care-şi are cetăţile ocupate de garnizoane turceşti, trebuie cerută şi ea, dar nu ca să fie păstrată, ci numai ca obiect de schimb. Se întreabă aliaţii; reprezintantul lui Sobieski, Potocki, avea numai calitatea de informator 4). Discuţia are loc între Starhemberg, Kinski şi Caraffa. încă odată se cere, ca garanţie a dispoziţiei spre pace, pre- darea lui Tokoly. In schimb, Turcii oferă împăratului şi Veneţienilor pacea sau un scurt armistiţiu. In acest din urmă caz, fiecare ar * *) ‘) P. 128. *) Pp. 130—i. *) Pp. 129—30. Cf. Iorga l. e., p. 228. *) PP- 38—40. www.digibuc.ro 3 43 UN MARE GÂNDITOR ITALIAN DESPRE LUPTELE DIN SUD-ESTUL EUROPEI 13 rămânea cu ce are, iar Ardealul ar avea să plătească un tribut dublu, şi Turcilor şi Imperialilor. Dacă e vorba însă de pace, să se restituie cuceririle, mai ales Belgradul şi Ardealul. Atâta s’ar ceda creştinilor: Cameniţa, ruinată. Şi Caraffa se întreabă dacă nu se explică astfel de pretenţii prin tulburările din Constantinopol sau prin războiul dela Rin. Iată acum pretenţiile, altfel nu destul de cunoscute, ale Imperialilor: să se treacă, la Ierusalim, asupra lor privilegiile Grecilor, să se cedeze Veneţienilor Eubeia şi teritoriul până la râul Cerca şi la Boiana, Polonilor Cameniţa, împăratului ambele ţări româneşti1). Englezii şi Olandezii stăruie de pace pentru a îndrepta pe Imperiali, alături de dânşii, contra lui Ludovic al XlV-lea. Dar Turcii biruie pe cei doi rebeli şi-şi refac armata şi flota. Liberachi Ierakari2), — soţul Doamnei Anastasia Duca, — e aruncat asupra Veneţienilor în Moreia. Se atacă şi Monem- basia, fără rezultat. Ruşii sunt bătuţi de Tătari în Crimeia, abia scăpându-i Cazacii. Războiul nu reîncepe în Moldova, fiindcă nu-1 primeşte dieta polonă; o încercare, la Cameniţa, dă greş. Imperialii iau însă Vidinul, la al treilea atac. Marchizul de Baden declară că ar putea, cu 30.000 de oameni, merge până la Constantinopol. Generalul von Holstein pătrunde până la Scoplie, von Herberstein până la « Licka ». Aceasta pe când, în Ungaria, capitula Scoplie3). E adevărat că moare promotorul cruciatei, Papa Inocenţiu, dar la Rin se câştigă victorie. Se refuză deci propunerea turcească de a se ceda Timişoara în schimb pentru Belgrad şi pentru recunoaşterea cuceririlor veneţiene 4). Caraffa recomandă a nu se lua iernatecîn Bulgaria şi Ţara- Românească, Turcii nefiind cu totul învinşi. Dar Strasser, care înaintează până la Priştina, e bătut şi pierde o mie de oameni, Veterani scăpând restul. Atunci Caraffa cere, ză- darnic, să se ardă Nişul, părăsindu-1. Argumentul său e că *) Cf. Iorga, /. c., p. 243. *) Ibid., p. 234. *) Jbid. pp. 245, *52. *) P. 140. www.digibuc.ro >4 N. IORGA 344 aceste cvartire sunt prea departe, şi o ofensivă turcească ar putea să reiaie Nişul1). E păcat să se scoată trupe din Ardeal. Mai bine s’ar întări Belgradul. De fapt Vizirul poate lua Nişul. In momentul când Apaffy moare şi naţionalismul unguresc din Ardeal îmbrăţişează pe Tokoly, Caraffa recomandă lui Heissler să nu-şi împartă trupele. Neurmând acest sfat, generalul german e bătut şi prins, împreună cu Doria, — bătălia dela Zârneşti — pe Turco-Tătari, împreună şi cu Vodă-Brâncoveanu. Dar marchizul de Baden aleargă în Ardeal şi goneşte pe Tokoly până la Poarta-de-fier. Se aşează în provincie Vete- rani, cu 7.000 de oameni. Vizirul trimete provizii pe Dunăre, apoi, cu 60.000 de oameni, iea pe rând Vidinul şi Semendria (la Niş, Stahrem- berg avuse doar 3.400 de oameni) şi (Octomvrie) Belgradul, de pe urma unei explozii (acolo era Cray, cu 16.000 de Ger- mani). Se apără însă Essekul, şi, la urmă, cei 15.000 de Turci se retrag2). Era departe visul Papei de a face serviciul la Constantinopol. La 1697, marchizul de Baden moare, dar Caraffa, propus, nu vrea moştenirea, deşi se adeveriseră prevederile lui, în ce priveşte pe Tokoly. Restul nu mai priveşte ţările noastre. *) Iorga l. c., pp. *45—6. 2) lbid., p. *52. www.digibuc.ro CONSTITUŢIUNEA POLONĂ DIN 23 APRILIE 1935 DE ANDREIRĂDULESCU CONSILIER LA ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE PROFESOR LA ACADEMIA DE COMERŢ MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE Şedinţa dela 4 Iunie Z937. INTRODUCERE Am anunţat această comunicare încă din Martie 1936, când am vorbit aici despre Constituţiunea cehoslovacă, şi când nu se prea gândeau mulţi la intensificarea relaţiunilor culturale între noi si Polonia. 9 îmi îndeplinesc promisiunea cam târziu, din motive ne- stăpânite de mine, făcând cu bucurie constatarea că de atUnci s’a mai lucrat în sensul desvoltării acestor relaţiuni, s’au făcut călătorii, s’a mai scris, se proectează schimb de pro- fesori, etc. Cred totuşi că această comunicare nu vine prea târziu fiindcă tot va fi de oarecare folos specialiştilor şi va servi pentru a ne cunoaşte aliatul, al cărui cel mai înalt reprezen- tant va fi peste trei zile pe pământul românesc. Cunoaşterea reciprocă aduce înţelegerea, apropierea su- fletească şi întăreşte legăturile dintre popoare mai mult decât toate tratatele şi orice alte manifestări. 31 31 A. R, — Memoriile Secţiunii Istorice, Seria III, Tom. XIX, www.digibuc.ro 2 ANDREI RĂDULESGU 346 * * * Sunt cunoscute greutăţile prin care a trecut Statul polon pentru a-şi apăra fiinţa şi rolul pe care l-a îndeplinit, ca şi noi, pentru apărarea creştinătăţii şi civilizaţiei, rol prea des uitat de Apusul, care a profitat şi a putut să-şi desvolte o civilizaţie superioară. Aceste greutăţi au devenit şi mai mari după dispariţia dinastiei naţionale şi în urma luptelor cu Turcii, în sec. XVI şi XVII. Ceea ce a contribuit mult la slăbirea Statului şi a deşteptat poftele vecinilor a fost în deosebi micşorarea autorităţii centrale. La aceasta au contribuit mult nobilii, cari au căutat să smulgă din acea autoritate în favoa- rea lor, desvoltând astfel o vieaţă regională în dauna unităţii Statului. Procedeul nenorocit, care i-a ajutat, a fost acel libe- rum veto, care a împiedecat luarea măsurilor de îndreptare şi care a fost folosit cu destulă dibăcie de străini. Se ştie că la 1764 s’au încercat îndreptări serioase dar în curând, cu sprijinul Caterinei II s’a menţinut dezastrosul veto. După prima împărţire din 1772 pericolul este văzut de toţi şi străduinţele pentru mântuire cuprind fiinţa între- gului popor. La începutul cataclismului în care intra Europa, el face o mare sforţare spre a-şi îmbunătăţi organizaţia. Fructul este Constituţia dela 3 Mai 1791, în care s’a căutat să se ia calea de mijloc între absolutismul răsăritean şi central ''al Europei şi între principiile revoluţiei franceze, un mare act de cuminţenie politică, de înţelegerea vremurilor şi de înalt patriotism. Prin acea Constituţie, admirată de mari cugetători, s’a încercat a se stabili o armonie între năzuinţele democratice de o parte şi asigurarea unei solide autorităţi centrale a Statului1). Ea, însă, nu s’a putut aplica. O con- federaţie, sub influenţa Rusiei, n’a recunoscut-o; în curând a urmat a doua împărţire iar la 1795 Statul polon a dispărut. Constituţia dela 7 Mai 1791 a rămas—cum s’a zis — un fel de «testament politic » şi totodată un «ideal simbolic » *) Constitution de la Republique de Pologne, 19*1. Introductionhistorique par Michel Potulicki, p. 14 şi urm. www.digibuc.ro 347 CONSTITUTIUNEA POLONĂ DIN 23 APRILIE 1935 3 pentru mai multe generaţii de Polonezi, ideal care le-a dat puterea de a trăi şi de a lupta. Pentru a înţelege spiritul acestei Constituţii, care a fost luată ca temeiu pentru cea de azi, nu e de prisos să men- ţionăm ce spuneau autorii ei: «Niciun guvern, oricât de excelent ar fi, nu poate trăi fără o putere executivă puternică. Fericirea unui popor depinde de legi drepte şi efectul legilor de executarea lor. Experienţa a arătat că neglijenţa acestei probleme a adus nenorociri pentru Polonia». Se ştie ce s’a mai întâmplat. S’a creat Marele Ducat al Varşoviei: s’a înfiinţat mica republică a Cracoviei, pen- tru câtăva vreme, s’a dat anumite norme de vieaţă con- stituţională, mai largi în special Polonezilor din Austria, au izbucnit revoluţiile dela 1830 şi 1863 dar cu toate sbuciumă- rile şi chinurile acestui brav popor, care nu voia să moară, Statul polon n’a mai reînviat, decât din valurile de sânge ale războiului mondial1). încă dela început, fiecare dintre beligeranţi promitea po- porului polonez o vieaţă nouă. Era chiar o întrecere între ei. Legiunile lui Pilsudski intră în luptă încă dela 6 August 1914. Svonurile vagi de liberare sunt concretizate în manifestul Rusiei dela 14 August 1914 şi în ale Puterilor Centrale dela 5 Noemvrie 1916 şi 12 Septemvrie 1917. In timpul ocupaţiei de către Germani se înfiinţează un Consiliu de Stat, un fel de Parlament, apoi un Consiliu de Regenţă, putere executivă şi se încep lucrări pentru o Constituţie. La 3 Iunie 1918 Franţa, Anglia şi Italia într’o conferinţă la Versailles declară că unul din scopurile esenţiale ale războiului este crearea Statului polonez independent cu ieşire la mare. De altă parte, cele 14 puncte ale lui Wilson menţionează, tot ca un scop esenţial al războiului, restaurarea Poloniei. In sfârşit dreptatea a învins; la 11 Noemvrie 1918 Polonia a redevenit liberă iar tratatul dela Versailles a aşezat Statul polonez (art. 87—93) în rândul Statelor independente. La 14 Noemvrie, Consiliul de regenţă abdică iar Pilsudschi este proclamat şef al Statului. El dispune să se facă alegeri, *) *) Potulicki, l. c. Acelaşi în Constxtutxon du 23 avril 1935. Introduction historique. Crozat Charles: Les Constitutions de la Pologne et de Dantzig, 1923, pp. 46—72. 3** www.digibuc.ro 4 ANDREI RĂDULESCU 34* pe o bază foarte democratică, pentru Constituantă. Alegerile au loc la 26 Ianuarie 1919 iar Dieta se întruneşte la 9 Fe- bruarie 1919. La 20 Februarie ea mulţumeşte lui Pilsudschi pentru serviciile aduse Patriei, îi redă funcţiunea de şef al Statului şi întocmeşte aşa zisa Mica Constituţie, în care a pus «principiile fundamentale ale organizării Statului» în epoca de transiţie. La 6 Mai 1919 Guvernul a prezentat Dietei un proiect de «declaratiune constituţională», format din 12 articole si care era inspirat şi de Constituţia dela 3 Mai 1791. Pentru a-1 studia s’a alcătuit o Comisie, care a primit şi alte proiecte. In acest timp Polonia dădea o strălucită dovadă că merită să trăiască, respingând năvălirea oştilor ruseşti, ajunse la Varşovia. Cu toată această grea lovitură, în care era în joc însăşi fiinţa Statului, munca pentru întocmirea Constituţiei a con- tinuat şi la 28 Iulie 1920 Comisia a înfăţişat Dietei un proiect propriu. Asupra acestuia s’a discutat opt luni şi, în sfârşit, s’a votat cu mare majoritate Constituţia Republicii polone din IJ Martie 1921. Chiar socialiştii, au recunoscut că este înaintată şi cuprinde drepturi, pentru care proletariatul din alte ţări a trebuit să lupte ani îndelungaţi x). Constituţia dela 1921 a fost influenţată în special de cea franceză. Este o constituţie democratică, asemănătoare în multe privinţe cu cea cehoslovacă şi cu alte Constituţiuni moderne. Ea avea—la început— ca şi a Cehoslovaciei o declaraţie, un fel de imn la adresa divinităţii şi a generaţiilor, care au luptat pentru independenţă precum şi luarea de angajamente solemne pentru viitor. Reproducerea acestei declaraţii nu este fără folos: «In «numele lui Dumnezeu atotputernic, Noi, Naţiunea polo- « neză, mulţumind Providenţei că ne-a dat libertatea după un « secol şi jumătate, de sclavie; evocând cu recunoştinţă cu- «rajul şi devotamentul neobosit al generaţiunilor care au «luptat fără întrerupere şi au consacrat cele mai bune din « sforţările lor pentru cauza independenţei; reînoind tradiţia «glorioasă a memorabilei Constituţiuni dela 3 Mai; având 9 Potulicki, Const. 1935 l- c- P- 26, notă. www.digibuc.ro 349 CONSTITUTIUNEA POLONĂ DIN *3 APRILIE 1935 s «în vedere binele întregii noastre Patrie-mumă, liberă şi unită; « doritori să-i aşezăm independenţa sa, puterea sa, siguranţa «sa, ca şi ordinea socială, pe principiile eterne ale dreptului « şi libertăţii; dornici de asemenea să asigurăm desvoltarea «tururor forţelor sale morale şi materiale pentru binele în- «tregii umanităţi care renaşte precum şi să garantăm tuturor «cetăţenilor Republicii egalitatea şi muncii respectul, recu- « noaşterea drepturilor sale şi protecţiunea deosebită a Sta- « tului; am adoptat şi decretăm în Dieta Constituantă a Repu- « blicii Poloniei legea constituţională al cărui cuprins urmează». După această Constituţie puterea suverană aparţine Na- ţiunii. La baza organizării Statului stă principiul separaţiei celor trei puteri. Textele cuprind dispoziţii privitoare la aceste puteri, apoi la datoriile şi drepturile generale ale ce- tăţenilor şi la sfârşit o serie de dispoziţii generale. Puterea legiuitoare o exercită Sejmul — Camera Deputa- ţilor— şi Senatul. Ambele corpuri erau alese prin vot universal. Camera putea să fie disolvată prin hotărîrea ei, luată cu ma- joritate de 2/3 dacă jumătate din membri sunt prezenţi. Ea putea fi disolvată şi de Preşedintele Republicii dar numai cu aprobarea Senatului, ca în Franţa. In caz când Camera a fost disolvată, era disolvat automat şi Senatul. Dieta îşi valida singură alegerile necontestate. Cele con- testate erau supuse pentru validare Curţii supreme, cam în felul cum propuneam într’o conferinţă, ţinută în 1922, la Institutul social român x). Puterea executivă se exercita de Preşedintele Republicii, prin intermediul Consiliului de miniştri. Intre cele două corpuri legiuitoare rolul prim îl avea Camera. Fără să intrăm în amănunte putem spune că în genere această Constituţie era bine întocmită, în unele privinţe mult mai bună ca altele şi din punct de vedere al formei şi al fondului2). Totuşi se pare că nu era potrivită cu împrejurările şi cu starea spiritelor din Polonia. Era poate o Constituţie prea *) Andrei Rădulescu, Puterea judecătorească în Noua Constituţie a României, p. 207. a) Constitution de la Republique de Pologne du 17 marş 1921. Avant-propos par Joseph Barth£l£my. Introduction historique par Michel Potulicki. www.digibuc.ro 6 ANDREI RĂDULESCU 35° înaintată. Mai ales preponderanţa Puterii legiuitoare şi în special a Camerei nu corespundea cu nevoile Statului, care reclamau urgente măsuri de consolidare. De aceea vieaţa Statului mergea greu iar luptele politice înverşunate împiedecau opera de construcţie solidă. Se ajunsese astfel, după cum se afirmă, la 21 partide sau fracţiuni politice în Dietă, iar la alegerile din 1924 au fost prezentate 35 liste. Guvernele dintre 1921—926 n’aveau, în mijlociu, o vieaţă mai lungă de 6 luni1). Această situaţie, care se înrăutăţia din zi în zi, nu mai putea continua, fără pericole pentru Stat. In aceste împrejurări interveni cu toată energia Pilsudschi, care în fruntea trupelor sale intră în Varşovia, sili pe Witos, Preşedintele Consiliului de miniştri şi pe Wojciechovschi, Preşedintele Republicii, să demisioneze şi luă măsuri pentru o revizuire a Constituţiei. Printr’o lege din 2 August 1926 (8 articole) s’a dispus între altele că singur Preşedintele Republicei are dreptul să disolve Dieta si Senatul si să dea, în anumite cazuri, ordo- nanţe cu putere de lege, precum şi să puie în vigoare budgetul dacă Dieta nu l-a votat într’un termen. In urmă, în 1929 şi următorii, s’a lucrat intens la făurirea unei noui Constituţii, mai adaptată nevoilor Statului. Ea a fost votată de Dietă la 26 Ianuarie 1934 iar de Senat la 16 Ia- nuarie 1935. Reîntoarsă la Dietă, noua Constituţie a fost votată definitiv în noaptea de 23—24 Martie 1935. Peste o lună, la 23 Aprilie 1935, a fost promulgată de Preşedintele Republicii2). Ea are deci, doi ani împliniţi de aplicare. CAP. I DISPOZIŢIUNI GENERALE In cadrul acestei comunicări nu poate fi vorba de a intra în amănunte sau de a cerceta toate problemele. Ca şi în comunicarea despre Constituţiunea Cehoslovaciei, voiu expune cuprinsul, urmând într’o oarecare măsură *) Jbidem. s) Constitution du 23 avril 1935- Potulicki o. c. p. 28. www.digibuc.ro CONSTITUTIUNEA POLONA DIN *3 APRILIE 1935 7 35i ordinea textelor, semnalând părţile caracteristice şi făcând câteva observaţiuni generale. In noua Constituţie polonă nu s’a mai reprodus acea de- claraţie iniţială din Constituţia dela 1921, probabil fiindcă nu se mai potrivea în totul cu redacţia nouă. In schimb, s’a înscris în primele 10 articole un fel de declaraţie de principii solemne, care poate fi asemănată cu declaraţia drepturilor omului dela 1789. Aceste 10 articole sunt interesante fiindcă arată clar concepţia autorilor despre Stat şi organizarea lui. După această concepţie, Statul polon este bunul comun al tutulor cetăţenilor săi. Reconstituit (după altă traducere: reînviat), prin lupta şi sacrificiile celor mai buni fii ai săi, el trebue să fie lăsat din generaţie în generaţie, ca moştenire istorică. Fiecare generaţie este datoare, ca prin sforţările sale proprii, să mărească puterea şi demnitatea Statului. Pentru îndeplinirea acestei datorii faţă de urmaşi, ea răs- punde cu onoarea sa. Acest articol afirmă solemn solidaritatea între toţi cetăţenii de ieri, de azi şi de mâine ai Statului polon şi marea datorie ce decurge din această legătură de a se jertfi pentru păstrarea şi propăşirea patrimoniului naţional. Desvoltându-se această idee, se prevede că toţi cetăţenii formează o colectivitate care trăeşte în cadrul Statului şi se sprijină pe el. Statul îi asigură libera desvoltare iar în cazul când cere interesul obştesc, îi dă o îndrumare şi-i stabileşte condiţiunile. Pentru reglementarea acestei vieţi colective, acestei « vieţi în comun » şi pentru îndeplinirea sarcinilor pe care ea le comportă, Statul va putea recurge la colaborarea autonomiei regionale şi economice. Temelia desvoltării şi puterii Statului este munca; el are dreptul să-i controleze condiţiunile şi datoria s’o protejeze. Statul are ca ţintă să unească pe cetăţeni pentru o cola- borare armonică în folosul interesului comun. Nicio activitate nu poate să fie în contradicţie cu scopurile Statului, exprimate în lege. Pentru observarea acestei norme Statul are mijloace de constrângere. www.digibuc.ro 8 ANDREI RĂDULESCU 35» Din acestea iese în evidenţă idea Statului social, concepţia primordială a noului aşezământ polon. Statul este îndrumă- torul vieţii şi conducătorul vieţii comune a poporului. El poate reglementa această vieaţă cum crede mai potrivit cu interesul general. El, pentru aceasta, poate folosi proce- deul autonomiei, idee care a preocupat mult la întocmirea Constituţiei şi care — se pare — satisfăcea în parte unele tendinţe federaliste. Organismul Statului a căpătat şi un reprezentant suprem, cu drepturi şi datorii mai precise decât formula vagă: naţiunea suverană. In fruntea Statului stă Preşedintele Re- publicii. El răspunde — prevede textul — înaintea lui Dum- nezeu şi înaintea Istoriei de soarta Statului. Cea mai înaltă datorie a lui este să îngrijească de interesele Statului, de apărarea lui şi de situaţia pe care o ocupă printre celelalte naţiuni, > In persoana Preşedintelui este concentrată autoritatea unică şi indivizibilă a Statului, autoritatea supremă. Sub această autoritate sunt puse toate celelalte organe ale Statului, care au ca sarcină esenţială să servească Republica. Nu trebue însă să credem că prin noua Constituţie s’a nesocotit valoarea individului, subjugându-1 colectivităţii sau egalizându-1 în totul, ca în alte părţi. Pârghia acestei vieţi colective este activitatea creatoare a individului. Statul asigură cetăţenilor putinţa desvoltării însuşirilor lor personale precum şi libertatea conştiinţei, a cuvântului şi asocierii, în limitele determinate de inte- resul public. Drepturile cetăţenilor de a avea o înrâurire asupra aface- rilor publice vor fi măsurate după valoarea sforţărilor şi a meritelor, despre care vor fi dat dovezi în interesul obştesc, deci principiul selecţiunii. Aceste drepturi nu pot fi limitate, din cauza originii, a confesiunii, a sexului sau a naţionalităţii, prin urmare toţi cetăţenii sunt egali în faţa legilor. S’a prevăzut expres, ceea ce se înţelegea uşor, datoria fundamentală pentru cetăţeni: de a păstra credinţă Sta- tului şi de a îndeplini în mod cinstit îndatoririle care le sunt impuse. www.digibuc.ro 353 CONSTITUTIUNEA POLONĂ DIN 23 APRILIE 1935 9 CAP. II PREŞEDINTELE REPUBLICEI. După această declaraţie de principii, Constituţia cuprinde normele pentru organizarea Statului, aşezate în 12 capitole de întinderi inegale. Această organizare n’are la bază principiul separaţiei Pute- rilor aşa cum este la noi şi în alte părţi ci mult schimbat. Aici toate drepturile Statului, Naţiunii, sunt o singură Putere, iar ceea ce se înţelege de obiceiu prin Puteri sunt considerate funcţiuni ale singurei Puteri. Este o părere — admisă de unii doctrinari — şi pe care Polonezii au primit-o. Reprezentantul, titularul acestei Puteri, este Preşedintele Republicii. Separaţia funcţiunilor este păstrată şi acolo dar ea există între organele subordonate toate Preşedintelui, încât se poate spune că voinţa lui este hotărîtoare pentru mersul Statului. Rolul Preşedintelui este mai mare decât al Preşedinţilor de republică, aşa cum se concepe în mod obiş- nuit sau decât al unui monarch constituţional. Totuşi nu se poate afirma că este un fel de Suveran absolut, cum se afirmă uneori. Pentru determinarea rolului Preşedintelui, consacrat — cum am arătat — în declaraţia de principii, s’au înscris art. ii—24, în care se precizează drepturile şi datoriile lui, pe care levoiu rezuma. In calitatea lui de şef şi autoritate supremă a Statului, Preşedintele trebue să coordoneze activitatea organelor publice superioare. Drepturile şi puterile lui sunt clasate în două categorii: unele, pe care le-am putea numi: oficiale propriu zise şi altele, personale, care—spune textul — constituesc prerogativele sale. I. In prima categorie sunt enumerate următoarele drepturi: a) Preşedintele numeşte pe Preşedintele Consiliului de miniştri, după aprecierea sa, fără de a ţine seamă de indicaţiile Parlamentului. Miniştrii sunt numiţi tot de el, însă după propunerea Primului-ministru. www.digibuc.ro IO ANDREI RĂDULESCU 354 b) El convoacă şi disolvă Corpurile legiuitoare, după nor- mele ce se vor arăta mai jos. c) Ordonă deschiderea, amânarea şi închiderea sesiunilor Parlamentului. d) El este şeful suprem al forţelor armate. e) El reprezintă Statul în raporturile cu străinătatea, dă agrementul pentru reprezentanţii Statelor străine şi-i pri- meşte; de asemenea acreditează pe reprezentanţii Statului. f) Hotărăşte asupra războiului şi păcii, adică are dreptul de a declara războiu şi a face pace, un drept exorbitant. g) El are dreptul de a încheia acorduri, tratate cu alte State precum şi de a le ratifica. h) Supraveghează funcţiunile de Stat care sunt rezervate alegerii sale. II. A doua categorie cuprinde aşa zisele drepturi sau puteri personale, care constituesc prerogativele sale. Dintre acestea Constituţia menţionează o serie, care, din felul cum e redactat textul, este enumerativă. Aici intră: a) Dreptul să indice pe unul dintre candidaţii la locul de Preşedinte al Republicii şi să ordone sufragiul universal, asupra acestei alegeri. b) Să desemneze pe urmaşul său în timp de războiu. c) Să numească şi să revoace pe Preşedintele de Consiliu, pe Primul-Preşedinte al Curţii supreme şi pe Preşedintele Curţii de Conturi. d) Să numească şi să revoace pe Generalisim şi Inspectorul general al forţelor armate. e) Să desemneze pe membrii Tribunalului de Stat. f) Să desemneze un număr de senatori, cari reprezintă 1/3 din Senat. g) Să numească şi să revoace pe şeful şi funcţionarii Casei sale civile. h) Să disolve Camera şi Senatul înainte de expirarea legislaturii. i) Să trimeată pe membrii Guvernului în judecata Tribuna- lului de Stat. j) El are şi dreptul de graţiere. www.digibuc.ro 3SS CONSTITUTIUNEA POLONĂ DIN 23 APRILIE 1935 II Pentru a fi valabile, actele oficiale propriu zise, adică acelea din prima categorie, trebue să fie contrasemnate de Preşedintele Consiliului şi de ministrul respectiv. Această contrasemnare nu este însă necesară pentru a doua categorie de acte, care emană din prerogativele prezidenţiale. Constituţia consacră iresponsabilitatea Preşedintelui pentru actele sale oficiale. Textul întrebuinţând formula generală. « acte oficiale », urmează că nu este răspunzător nici pentru cele din categoria II care—potrivit art. 14 — sunt tot acte oficiale (art. 14—15). In timpul funcţiunii sale, Preşedintele nu poate fi făcut responsabil nici pentru alte acte. Din text rezultă că pentru asemenea acte neoficiale ar putea răspunde, când a încetat funcţiunea. 1 Preşedintele este ales pe 7 ani, ca în Franţa şi Cehoslovacia, socotiţi dela intrarea în funcţiune. Dacă la expirarea ter- menului nu se terminase operaţiile electorale în vederea alegerii urmaşului, durata .funcţiunii sale se prelungeşte pentru timpul indispensabil terminării alegerilor. In timp de războiu, funcţiunea sa este prelungită până la 3 luni după încheierea păcii. In acest caz, Preşedintele va desemna pe urmaşul său prin act special, publicat în Jurnalul oficial, pentru ipoteza când Preşedinţia Republicii ar rămâne vacantă, înainte de încheierea păcii. Este o dispoziţie bună, menită să împiedece rămânerea Statului fără şef, ceea ce ar putea pricinui mari neajunsuri, mai ales faţă de rolul ce-1 are după noua Constituţie; poate fi însă şi periculoasă dacă ne gândim că el poate încheia o pace nefericită. Dacă s’ar întâmpla ca, într’un asemenea caz, Preşedinţia să devină vacantă si succesorul desemnat să intre în func- 9 ţiune, el îşi va îndeplini misiunea până în termen de 3 luni socotite de la încheierea păcii. Alegerea Preşedintelui se făcea, sub imperiul Constituţiei dela 1921 de către Cameră şi Senat, întrunite în Adunarea Naţională, ca la Francezi şi Cehoslovaci. Acestea erau con- vocate de către Preşedintele Republicii în ultimul trimestru al celor 7 ani ai funcţiunii sale. Dacă, în cele 30 zile anterioare www.digibuc.ro 12 ANDREI RÂDULESCU 356 îndeplinirii septenatului, Preşedintele nu făcea convocarea, Corpurile legiuitoare se reuneau de plin drept în Adunare Naţională, fiind invitate de Mareşalul Dietei şi sub preşe- dinţia acestuia. Constituţia de azi a introdus un alt sistem original dar mai complicat. Pentru locul de Preşedinte al Republicii este propus un candidat ales de către o Adunare numită Adunarea electorilor. Aceasta se compune din Preşedintele Senatului, care are titlul de Mareşal, Preşedintele (Mareşalul) Dietei, Preşedintele Consiliului de miniştri, Primul Preşedinte al Curţii Supreme, Inspectorul general al forţelor armatei şi din 75 electori, cari sunt aleşi dintre cetăţenii cei mai demni, de către Dietă (Cameră) şi Senat, cea dintâi alegând 50, iar Senatul 25. Man- datele acestor electori durează numai până când noul Preşe- dinte intră în funcţiune. * Preşedintele acestei Adunări este Preşedintele Senatului, care are ca supleant pe acela al Camerei. Constituţia n’a prevăzut mai, precis dintre cine şi cum vor fi aleşi aceşti electori. Această lacună a fost completată printr’o lege dela 10 Iulie 1935. Dieta şi Senatul trebue să se întrunească cu 3 zile înainte de termenul când trebue să se adune electorii şi care e fixat de Preşedintele Republicii cu 15 zile, cel mai târziu, înainte de expirarea funcţiunilor sale. Pentru electori se prezintă diferite liste de candidaţi, semnate cel puţin de câte 8 deputaţi şi 8 senatori. Fiecare deputat sau senator poate semna o singură listă. Repartiţia se face după un procedeu destul de complicat, în care şi sorţul are uneori rostul său. După proclamarea rezultatului, Adunarea electorilor, întrunindu-se la locul şi data desem- nată de Preşedintele Republicii, procedează la alegerea can- didatului pentru această demnitate. Pentru a putea lucra valabil este necesară prezenţa a cel puţin jumătate din nu- mărul electorilor şi a Preşedintelui acestei Adunări. Numele candidaţilor trebuesc propuse în scris şi propu- nerea să fie semnată de cel puţin 8 electori. Este declarat ales cel care va întruni majoritatea absolută a voturilor. www.digibuc.ro 3S7 CONSTITUTIUNEA POLONĂ DIN Z3 APRILIE 1935 13 In caz când Camera şi Senatul sunt disolvate şi dacă re- zultatul alegerilor pentru noile Corpuri legiuitoare n’a fost publicat, alegerea electorilor va fi făcută de deputaţii şi se- natorii din Parlamentul disolvat. Măsura aceasta se găseşte şi în alte Constituţii, pentru a nu rămâne Statul fără conducă- torul suprem. După ce Adunarea electorilor a ales un candidat, Preşe- dintele ei comunică Preşedintelui Republicii, rezultatul alegerii. Preşedintele Republicii poate să n’aibă nimic de obiectat. In acest caz el comunică, în scris, Preşedintelui de Consiliu, părerea sa; poate, însă, să lase să treacă 7 zile fără să ia vreo măsură. Intr’o asemenea ipoteză, candidatul ales de Adunarea electorilor este socotit ales Preşedinte al Republicii. Preşedintele în funcţiune are însă, după Constituţie, dreptul să indice un alt candidat, dar trebue să arate hotărîrea sa în cele 7 zile menţionate mai sus. In acest caz, se va face alegere prin vot universal, un plebiscit între cei doi candidaţi. La această alegere au dreptul să participe toţi cetăţenii, fără deosebire de sex, în vârstă de 24 ani şi cu drept de vot la Dietă. Se poate întâmpla ca Preşedintele Republicii să moară înainte de termenul de 7 ani. In acest caz, Preşedintele Senatului înde- plineşte formalităţile în vederea alegerii noului Preşedinte. El convoacă Adunarea electorilor şi are dreptul să desemneze un alt candidat, ordonând plebiscitul. Se pune problema dacă s’ar putea propune pe sine? Se poate ca Preşedintele Republicii să fie în imposibilitate continuă de a-şi mai îndeplini funcţiunea. Intr’un asemenea caz, tot Preşedintele Senatului convoacă Corpurile legiuitoare întrunite, care hotărăsc dacă trebue declarat vacant locul de Preşedinte al Republicii. Pentru o astfel de decizie este ne- voie de o majoritate de 2/3 din numărul total al membrilor. Dacă a fost luată această decizie, Preşedintele Senatului convoacă Adunarea electorilor. Deşi textul nu mai prevede expres, de sigur că şi în acest caz el are dreptul să de- semneze un candidat şi să recurgă la consultarea poporului, prin sufragiul universal. Identitatea de raţiune duce la aceeaşi soluţie ca şi în cazul precedent. www.digibuc.ro 14 ANDREI RĂDULESCU 358 In timpul vacanţei Preşedinţiei Republicii, atributele acestei înalte funcţiuni aparţin Preşedintelui Senatului, iar când Senatul este disolvat, tot Preşedintelui acestuia. CAP. III GUVERNUL. Am văzut că toate organele Statului sunt supuse autorităţii supreme a Preşedintelui Republicii. Voiu expune, pe scurt, situaţia lor, în ordinea în care sunt înscrise în Constituţie şi care ne arată şi însemnătatea dată de alcătuitorii acestui pact. Primul loc după Preşedinte îl are Guvernul, care e format din Preşedintele de Consiliu şi miniştri. Guvernul este nu numai o putere executivă ca aceea dela noi sau din Constituţia anterioară a Poloniei, ci cu drepturi mai mari. Art. 25 din Constituţie prevede că Guvernul diri- jează afacerile Statului care nu sunt rezervate celorlalte organe ale Puterii, Aci e consacrată plenitudinea dreptului de a conduce Statul. Celelalte organe au drepturi limitate pe când Guvernul are tot ceea ce nu intră în atribuţiile celorlalte. Organizarea Guvernului este un atribut al Preşedintelui Republicii. El o fixează prin decret, el stabileşte competinţa Preşedintelui, a miniştrilor si a Consiliului. Cum exercită Guvernul atribuţiile sale? Preşedintele de Consiliu are rolul cel mai important; el reprezintă Guvernul, dirijează lucrările şi determină pincipiile generale ale politicei de Stat. In această concepţie, Preşedintele de Consiliu are mai mult caracterul unui Cancelar al monarhiilor de altădată. . Miniştrii conduc diferitele grupe ale administraţiunii Statului sau îndeplinesc sarcinile speciale care le sunt date. Ei sunt mai mult funcţionari ai Puterii executive. Miniştrii întruniţi sub preşedinţia Primului-ministru alcă- tuesc Consiliul de Miniştri. Acesta are ca atribuţii să rezolve diferitele probleme care interesează întregul Guvern. www.digibuc.ro 359 CONSTITUTIUNEA POLONĂ DIN 23 APRILIE 1935 15 Pentru a executa legile, miniştrii au dreptul ca, fiecare în parte, sau toţi, în Consiliul de Miniştri, să dea ordonanţe sau regulamente. Acestea trebuesc întocmite în aşa fel, încât să nu contrazică legea. Şi în această privinţă se pare că dreptul Gu- vernului este mai larg decât în alte ţări. Din felul cum e stator- nicit dreptul acesta de a da ordonanţe, se poate deduce că prin ele se poate completa o lege, ceea ce nu-i îngăduit în dreptul nostru şi cele similare. De altă parte s’ar putea chiar modifica textele dacă n’ar contrazice legea. Ce înseamnă «a contrazice », poate da naştere la discuţii. Este —în orice caz—un drept mai nou decât cel obişnuit, acordat Puterii executive. Noua Constituţie a păstrat responsabilitatea Guvernului, dar a reglementat-o altfel decât în Constituţia dela 1921. Miniştrii au, în primul rând, o răspundere politică faţă de Preşedintele Republicii, care-i poate revoca oricând. Ei sunt, înainte de orice, mandatarii săi, oamenii săi de încredere şi ca atare este justificat dreptul de revocare. Ei sunt ţinuţi — apoi — de o responsabilitate parlamen- tară. Din primele alineate ale art. 29 şi din art. 30 pare să rezulte că această responsabilitate există numai în faţa Camerei, a Dietei. Din ultimul alineat al art. 29 şi în special din art. 46, alin. 2 a, se vede, însă, că şi Senatul participă, cu drepturi egale cu ale Camerei, la rezolvarea propunerii de a se cere demisia Guvernului sau a unui ministru. Există — totuşi — o diferenţă între cele două corpuri legiuitoare; Senatul n’are drept de iniţiativă pentru o asemenea propunere. Iată cum se exercită controlul de către Parlament. Dieta are dreptul să controleze activitatea Guvernului şi să ceară demisia Guvernului sau a unuia ori a mai multor miniştri. O astfel de cerere nu poate fi făcută decât în timpul sesiunii ordinare. E de întrebat de ce s’a vorbit numai de sesiune ordinară ? Ca şi în Cehoslovacia, de teama surprizelor, asupra cererii demisiei nu se poate hotărî în şedinţa în care a fost propusă, ci în altă şedinţă aşa ca întreaga Cameră să ştie. www.digibuc.ro ANDREI RĂDULESCU 16 3^0 Cererea poate fi admisă. Aceasta nu impune căderea Gu- vernului. Cel ce hotărăşte este Preşedintele Republicii. El poate revoca Guvernul ori pe miniştrii respectivi, în cele trei zile care urmează după votul Dietei. El are — însă — şi dreptul să disolve amândouă Corpurile legiuitoare, men- ţinând Guvernul. Este şi a treia soluţie; chestiunea este supusă şi Senatului, în cea mai apropiată şedinţă. Dacă Se- natul nu primeşte cererea votată de Dietă, Preşedintele nu mai e ţinut să revoace Guvernul. Dacă însă e primită, Preşedintele este obligat să revoace Guvernul sau să recurgă la disolvarea Corpurilor legiuitoare. Deci şi de astă dată se constată marea autoritate a Preşe- dintelui. Nu se spune însă ce se va face când noile alegeri vor fi defavorabile Guvernului şi se va repeta votul de blam. După principiile acestei Constituţii, Preşedintele, reprezentând Puterea în înţelesul larg al cuvântului, n’ar fi ţinut să revoace Guvernul, în care are încredere. El are necontestat dreptul de a disolva din nou Parlamentul. Dar până când? Iată un conflict constituţional destul de grav- şi la care poate că nu s’au gândit cei ce au întocmit Constituţia polonă. Afară de aceste două forme de răspundere, Guvernul are şi o răspundere constituţională înaintea Tribunalului de Stat, instituţie de judecată, de care se va vorbi mai departe. Această responsabilitate există pentru cazul când, în exerciţiul func- ţiunilor lor, au călcat, cu intenţie, dispoziţiile Constituţiei sau ale actelor legislative, cuvânt prin care se înţeleg şi legile propriu zise făcute de Parlament şi actele cu acelaşi caracter, făcute de Preşedinte. Dreptul de a-i trimite în judecata Tribunalului de Stat aparţine Preşedintelui Republicii, precum şi Dietei şi Sena- tului. Acestea trebue să fie reunite, să aibă prezenţi cel puţin 1/2 din numărul total al membrilor lor, iar hotărîrea să fie luată cu o majoritate de 3/5 din cei prezenţi. Garanţiile luate sunt foarte bune şi împiedecă trimiterea, cu uşurinţă, în judecată. www.digibuc.ro 361 CONSTITUŢIUNEA POLONĂ DIN *3 APRILIE 1935 *7 CAP. IV CORPURILE LEGIUITOARE După ce a reglementat situaţia Preşedintelui şi a Guver- nului, Constituţia se ocupă în rândul al treilea (cap. IV şi V) de Puterea legiuitoare, care în Constituţia anterioară avea rolul preponderant. Ea nici nu întrebuinţează — potrivit cu cele ce am spus — expresia de Putere legiuitoare ci se ocupă de două instituţii care îndeplinesc funcţiunea de a face legi. Acestea sunt: Dieta sau Camera Deputaţilor, Sejm în limba polonă şi Senatul. Dintre acestea două, Dieta are rolul cel mai important, cum era şi în Constituţia precedentă şi ca şi la Cehoslovaci. Dieta este formată din deputaţi aleşi prin vot universal, secret, egal şi direct. Dreptul de a alege aparţine oricărui cetăţean, fără distincţie de sex, dacă are 24 ani înainte de pro- mulgarea decretului referitor la alegeri precum şi dacă are plenitudinea drepturilor civile şi politice. Pentru a fi ales, trebue să aibă dreptul de alegător şi vârsta de 30 de ani. Militarii cari fac parte şi din forţele mobilizate ale armatei şi ale marinei, n’au drept să voteze. Constituţia anterioară interzicea să voteze militarilor în activitate de serviciu: ceea ce are alt sens decât mobilizaţi. Eligibili însă puteau fi şi militarii. Constituţia actuală nu mai vorbeşte. De altfel ea a lăsat ca legea electorală să fixeze numărul circumscripţiilor ca şi al deputaţilor, procedura alegerilor şi categoriile de persoane lipsite de drept de vot şi eligibilitate, pentru lipsa unor calităţi morale sau intelectuale. Această lege, cu un caracter constituţional, s’a făcut la 8 Iulie 1935. Prin ea s’a fixat numărul deputaţilor la 208, iar al circumscripţiilor la 104. S’au creat incapacităţi de a fi alese pentru unele persoane din cauza funcţiunii lor, dintre care menţionăm: voevozii (palatinii) şi funcţionarii de resortul lor, procurorii dela tribunale, cu excepţia Procurorilor ge- nerali dela Curtea Supremă, funcţionarii poliţieneşti, şi alţii. 32 32 A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. XIX. www.digibuc.ro l8 ANDREI RADULESCU 36* Se pare că s’a păstrat sistemul anterior de a se lăsa func- ţionarilor, neexceptaţi expres, dreptul de a fi aleşi şi chiar militarilor. In tot cazul spre această soluţie ne îndreaptă tăcerea textelor. Durata unei legislaturi este de 5 ani. Nu mai e discuţie ca la noi asupra datei când se sfârşeşte fiindcă se prevede expres dela ziua convocării lor. Dieta poate fi disolvatâ şi mai înainte de către Preşedintele Republicii, dar trebue să se arate motivele. El este dator să or- done noui alegeri în termen de 30 zile dela data disolvării, iar alegerile vor avea loc cel mai târziu în a 60-a zi dela convocarea corpului electoral. Dieta va fi convocată, cel mai târziu, în timp de 30 zile după publicarea rezultatului alegerilor. Deputaţii sunt obligaţi, ca la începutul activităţii lor, să depună următorul jurământ: « Conştient de datoria mea de credinţă către Statul polonez jur solemn şi asigur pe onoarea mea, în calitatea mea de deputat în Dieta Republicii, că voiu lucra fără întrerupere pentru binele Statului şi că voiu considera ca prima dintre datoriile mele, grija demnităţii sale, a unităţii şi a forţei sale ». Dacă ar refuza să jure sau ar jura cu rezerve va fi considerat că nu acceptă mandatul de deputat. Odată întrunită, Dieta îşi alege dintre membrii ei un Preşedinte, nuntit Mareşal, dar nu numai pentru o sesiune ca la noi şi în alte părţi, ci pentru întreaga legislatură de 5 ani. Am văzut că el are drepturi foarte importante în ceea ce priveşte alegerea Preşedintelui Republicii. El păstrează aceste drepturi până când se va constitui o nouă Dietă. Sesiunea ordinară trebue să fie deschisă în fiecare an, cel mai târziu în luna Noembrie. Nu se precizează ziua. Ea trebue să dureze cel puţin patru luni, afară numai dacă a votat bu- getul înainte de acest termen. Cum Preşedintele are dreptul s’o închidă, constituantul a voit să pună reprezentanţa po- porului la adăpost de eventuale abuzuri ale şefului Statului, care, pentru a scăpa de discuţii neplăcute, s’ar grăbi să în- chidă Parlamentul cât mai repede. Chestiunea este delicată în ipoteza când Dieta n’ar avea ce să lucreze în timp de www.digibuc.ro 363 CONSTITUTIUNEA POLONĂ DIN 23 APRILIE 193S 19 4 luni; să continue a fi deschisă ? In practică .de sigur cu greu se va întâlni asa ceva. Sesiunea ordinară poate fi amânată cu 30 zile de Preşedin- tele Republicii, în loc de o lună, cum este la noi. Ea poate fi amânată şi pentru mai mult timp; chiar poate fi reînoită amânarea dar, în asemenea cazuri, este necesar şi consimţi- mântul Dietei. Timpul cât a fost amânată nu este socotit în termenul de 4 luni cât trebue să dureze o sesiune ordinară. Dieta poate lucra şi în sesiuni extraordinare, Aceasta are loc în două cazuri: când Preşedintele Republicii socoteşte oportună o astfel de sesiune sau când i se cere de către cel puţin jumătate din numărul total al deputaţilor. Rolul sesiunii extraordinare este însă limitat. Dieta nu se poate ocupa decât de chestiunile prevăzute în ordonanţa de convocare sau în moţiunea deputaţilor, prin care s’a cerut acea sesiune. Se mai poate ocupa şi de chestiunile, care tre- buesc rezolvate în sesiunea următoare sau dacă sunt chestiuni a căror urgenţă este recunoscută de Preşedintele Republicii, după propunerea Preşedintelui Consiliului sau a Mareşalului Dietei. Numărul obişnuit al deputaţilor cari trebue să fie prezenţi pentru ca Dieta să poată lucra este de cel puţin 1/3 din nu- mărul total, afară de excepţiile înscrise în Constituţie. Pentru a se putea lua o hotărîre trebue majoritate de voturi. . Şedinţele sunt publice; cele secrete trebuesc hotărîte de Dietă. S’a înscris chiar în Constituţie dreptul pentru deputaţi de a primi indemnităţi şi de a călători gratuit pe căile ferate, care aparţin Statului. S’a înscris de asemenea dis- poziţii referitoare la procesul-verbal al şedinţei şi la steno- grame. Au fost prevăzute şi norme pentru imunitatea parlamentară, dar în unele privinţi mai puţin asigurătoare ca în Constituţia noastră, în cea cehoslovacă şi în altele similare. Deputaţii se bucură de garanţiile imunităţii, dar numai de acelea care sunt necesare pentru participarea lor la lucrările Dietei. 39• www.digibuc.ro ao ANDREI RĂ.DULESCU 364 Ei răspund numai înaintea Dietei pentru discursurile ţinute acolo, pentru propunerile şi interpelările depuse, precum şi pentru atitudinea lor din cursul desbaterilor.. Cu toate acestea ei pot fi trimişi în judecata Tribunalului de Stat, în urma unei hotărîri a Dietei sau a cererii Mare- şalului Dietei ori a Ministrului de Justiţie* Aceasta poate avea loc în caz când are loc o manifestare care e contrară datoriei de credinţă către Statul polon sau care reprezintă indiciile unei infracţiuni urmărită din oficiu. Textul nu e destul de precis şi am bănuiala că de aci pot rezulta multe neplăceri pentru deputaţii mai îndrăzneţi. In caz de a se fi stabilit culpabilitatea, Tribunalul de Stat poate pronunţa decăderea deputatului, pierderea mandatului. Se poate ca în cursul desbaterilor deputaţii să atingă drepturile unor terţii, cari ar putea să-i dea în judecată îna- intea instanţelor de drept comun. Constituţia a prevăzut că aceasta nu se poate decât cu consimţimântul Dietei. Grija ca nu cumva deputaţii să fie stânjeniţi în rolul lor parlamentar prin fel de fel de acţiuni, pornite de cei ce vor să exercite presiuni asupra lor, a dus la înscrierea acestei dispoziţiuni. Nu se poate spune că deputaţii ar putea să lovească, fără motive justificate, pe terţii, ştiind că nu pot fi trimişi în jude- cată, pentrucă nu este de crezut că Dieta n’ar da aprobarea ca asemenea deputaţi să poată fi chemaţi înaintea Justiţiei. Pentru orice acte ale deputaţilor cari n’au legătură cu participarea lor la lucrările Dietei, ei sunt răspunzători faţă de cetăţeni. Totuşi şi aci Dieta are dreptul să ceară să se suspende, pe tot timpul cât deputatul posedă mandatul, orice procedură, penală, judiciară, administrativă, sau dis- ciplinară pornită contra lui, întrerupându-se prescripţia pe tot acest timp. Aceeaşi grijă ca să se asigure deplina libertate a deputatului. In ceea ce priveşte arestarea s’a admis un principiu diferit decât în majoritatea Constituţiunilor şi care cred că nu re- prezintă o suficientă garanţie. In genere, parlamentarii nu pot fi arestaţi în timpul sesiunii decât cu autorizaţia Corpului din care fac parte. După Con- stituţia polonă, un deputat arestat în timpul sesiunii de altă www.digibuc.ro 3®3 CONSTITUTIUNEA POLONĂ DIN *3 APRILIE i«S at autoritate decât de un Tribunal, va fi imediat pus în libertate dacă Preşedintele Dietei cere această liberare. ■ Deci poate fi arestat de un Tribunal, chiar în timpul se- siunii, fără a se mai cerceta dacă e flagrant-delict, ca la noi. Mai mult, când e arestat, de Tribunal, Dieta şi Mare- şalul nu mai au niciun drept să ceară liberarea. Dar chiar când e arestat de altă autoritate, până când va afla Mareşalul şi până se va hotărî — dacă va crede — să ceară liberarea, deputatul va fi expus umilirii şi suferinţii. Şi atunci e de întrebat, dacă chiar garanţiile expuse mai sus, faţă de terţii, mai au mare valoare, când o autoritate—sub îndemnul poate tocmai al unui cetăţean care nu reuşeşte pe câlea obişnuită să facă rău deputatului—îl arestează. De vreo garanţie, în afară de sesiune, nu se prevede nimic. Explicabilă reglementarea imunităţii parlamentare prin or- ganizarea Statului în sensul întăririi Puterii executive, ea poate fi serios criticată. S’a mai prevăzut — ceea ce era inutil—că deputaţii nu pot fi şi senatori, s’a lăsat pe seama legiuitorului ordinar arătarea funcţiunilor, care primite atrag pierderea mandatului şi s’a înscris principiul că nu e permis deputaţilor să îndeplinească acte incompatibile cu exerciţiul mandatului lor. Mai precisă însă este dispoziţia, după care deputaţii riau voie să dobândească ori să închirieze domeniile Statului, să contracteze furnituri şi lucrări pentru Guvern sau să obţină dela Stat concesiuni sau alte avantaje personale, fie în nu- mele lor, fie indirect prin terţii, întreprinderi, societăţi, asociaţii. Dacă această dispoziţie ar fi călcată, Preşedintele Dietei sau Preşedintele înaltei Curţi de Conturi poate cere ca depu- tatul să fie trimis înaintea Tribunalului de Stat, care va pronunţa decăderea din demnitatea de deputat şi totodată va anula avantajele obţinute. Măsura este fără îndoială bună pentru a împiedeca una din cele mai neplăcute învinuiri aduse parlamentarilor. Sistemul e în deosebi de recomandat şi pentrucă judecata o face nu Dieta, unde deseori totul se reduce la o interpelare, www.digibuc.ro ANDREI RĂDULESCU 366 23 o discuţie furtunoasă şi din care nu se vede niciun rezultat, ci o instanţă de judecată. De altă parte e bine că se anulează şi avantajele personale. Altminteri s’ar putea, în cazul cel mai bun, ca deputatul vinovat să piardă mandatul, dar să rămână cu milioanele. O dispoziţie mai puţin clară este aceea după care un deputat poate intra în raporturi juridice cu Guvernul, dacă acestea nu sunt contrarii bunelor moravuri. Pentru aceasta trebue o decizie a Comisiunii regulamentului, luată cu o majoritate de 3/5 şi pe lângă aceasta este nevoie şi de autorizaţia Mare- şalului Dietei. Şi în această Constituţie aflăm dispoziţia bună dela Ceho- slovaci, în baza căreia, la lucrările Dietei au drept să ia parte nu numai Miniştrii ci şi funcţionarii delegaţi de ei şi cari au drept să ia cuvântul. Dieta are ca atribuţii: să facă legi şi să controleze Guvernul. Textul mai adaogă dreptul să voteze bugetul şi să impună sarcini cetăţenilor. Acestea două însă intră în prima atribuţie, de a legifera, în sensul larg al cuvântului. Ea însă nyare dreptul să se amestece în guvernarea Statului. Aceasta aparţine Preşedintelui şi Guvernului. Este o parte caracteristică a noii Constituţii si asa de mult a tinut Corrsti- » 9 » » tuantul la ea, încât deşi se înţelegea, faţă de modul cum or- ganizase Preşedinţia şi Guvernul, totuşi a precizat-o din nou, în art. 31, alin. 3 unde a prevăzut: «activitatea care consistă în a guverna Statul nu este de competenţa Dietei ». Ea — am spus — are însă dreptul să controleze activitatea Guvernului. Spre a nu se da expresiei de control vreo inter- pretare în sensul de amestec în actele Guvernului s’a precizat că în acest drept de control intră următoarele'. a) Să ceară demisia Guvernului sau a unui Ministru. b) Să voteze, împreună cu Senatul, sancţiuni constituţio- nale contra Miniştrilor, după procedura expusă mai sus. c) Să interpeleze pe Preşedintele de Consiliu sau pe Mini- ştrii, însă numai în afacerile care sunt de competenţa acestora şi în condiţiile stabilite prin regulament, se înţelege al Dietei. Cei interpelaţi sunt datori să răspundă în termen de 45 zile sau să arate motivele refuzului de a răspunde. www.digibuc.ro 367 CONSTITUTIUNEA POLONĂ DIN 23 APRILIE 193S 23 d) Să aprobe, în fiecare an, conturile Guvernului şi să-i dea descărcare. e) Să ia parte la controlul datoriilor Statului. * * * Senatul este al doilea corp legiuitor, cu un rol mult mai redus decât Dieta. Ca şi pentru Dietă, numărul senatorilor a fost fixat prin legea din 8 Iulie 1935 şi anume la 96, dintre care o treime sunt numiţi de Preşedintele Republicii, iar două treimi aleşi de colegiile electorale din voevodate. Colegiile sunt formate din delegaţi aleşi de cetăţeni cari au drept de vot pentru Senat, adică 30 de ani. Aceşti delegaţi sunt aleşi pentru meritele lor personale şi aci intră cetăţenii cari posedă principalele ordine polone ca Vulturul alb, Virtutea militară, Polonia restituta, etc. De asemenea cei aleşi pentru titlurile lor inte- lectuale, persoane cu o cultură mai înaltă, precum şi cei ce se bucură de încrederea concetăţenilor lor. Aci intră cetăţenii cari ocupă posturi, prin alegere, în instituţii autonome admi- nistrative, economice, în organizaţii profesionale, etc. Aceşti delegaţi au un drept electoral activ. Ei aleg pe se- natori. Pentru a fi ales în Senat se cere să fie alegător pentru Dietă şi să aibă vârsta de 40 ani. Procedura alegerii şi distribuţia numărului au fost făcute tot prin citata lege. După ce s’a publicat rezultatul alegerilor la Senat, Preşe- dintele Republicii este ţinut ca în termen de 7 zile să desem- neze pe cei 32 senatori, pe care are dreptul să-i aleagă după socotinţa sa. Rânduielile prevăzute pentru Dietă (art. 34—45), ca mod de lucru, alegerea Preşedintelui, drepturi, imunităţi, etc. se aplică şi la Senat. Atribuţiile Senatului sunt mult mai restrânse ca ale Dietei. El examinează bugetul, deci are în această privinţă un drept mai mare ca la noi; de asemenea proiectele de legi votate de Dietă şi ia parte la controlul datoriilor Statului. www.digibuc.ro 14 ANDREI RADULESCU 368 Afară de acestea—cum s’a arătat — ia parte ca şi Dieta, la rezolvarea propunerii de a se cere demisia Guvernului sau unui Ministru, la examinarea legilor retrimise de Preşedinte pentru o nouă cercetare, la modificarea Constituţiei şi lş abrogarea dispoziţiilor relative la starea de asediu. * * * După ce a stabilit această organizaţie, Constituţia consacră un capitol problemei legiferării, capitol intitulat: «Legislaţie », unde întâlnim părţi foarte interesante şi care reprezintă încă una din notele caracteristice. Sunt două categorii de acte legislative: 1) legile propriu zise, votate de Parlament si 2) decretele date de Preşedintele Re- publicii. Pe lângă celelalte drepturi, Preşedintele are deci şi dreptul expres de a legifera pe cale de decrete. Acest drept de a legifera trebue însă exercitat în con- formitate cu Constituţia. In această privinţă art. 49, alin. 3 prevede formal: « Niciun act legislativ nu poate fi contrar Constituţiei ». In materie de legi dreptul de iniţiativă aparţine numai Dietei şi Guvernului nu şi Senatului. Dar nici Dieta nu mai are acest drept în materie bugetară, de recrutare şi de ratifi- carea acordurilor internaţionale, ci numai Guvernul. Dieta nu poate nici să voteze, fără consimţimântul Guvernului, o lege care ar necesita cheltuieli neacoperite prin buget, măsură întâlnită si la Cehoslovaci. 9 Actele mai importante ca împrumuturile de Stat, înstrăi- narea imobilelor peste 100.000 zloţi, impunerea de sarcini sau taxe, drepturi de vamă, monopoluri, stabilirea unui sistem monetar sau acordarea unei garanţii financiare din partea Tezaurului nu pot fi făcute decât prin acte legislative. Am văzut că tratatele pot fi încheiate numai de Preşedinte. Totuşi cele comerciale, vamale, acelea prin care se grevează Tezaurul în mod permanent sau aduc impuneri de sarcini cetăţenilor ori cuprind schimbări de frontiere, trebue să fie aprobate de Corpurile legiuitoare înainte de ratificare. In cazuri urgente, însă, şi în urma propunerii Consiliului de Miniştri, toate sau părţi din tratatele comerciale sau www.digibuc.ro 369 CONSTITUŢIUNEA POLONĂ DIN aj APRILIE 1935 *5 vamale pot fi declarate executorii, în mod provizoriu, de către Preşedintele Republicii. Legile în genere ttebuesc votate de ambele Corpuri legiui- toare. Cu tot rolul mai însemnat al Dietei, orice proiect de lege votat de ea trebue trimis la Senat, care-1 poate modifica ori respinge. In acest caz e retrimis la Dietă. Dacă ea res- pinge hotărârea Senatului cu trei cincimi rămâne valabil pro- iectul votat de Dietă. Dacă nu se întruneşte această majoritate hotărârea Senatului este socotită ca primită. După ce legile au fost votate de Parlament ele sunt supuse Preşedintelui Republicii care le semnează, am zice promulgă, şi dispune să fie publicate în Jurnalul legilor. Preşedintele nu e obligat să primească legea votată, dar nici să-i refuze semnarea, pur şi simplu. El are numai drep- tul s’o trimeată Dietei spre a o examina din nou, dar acest drept trebue exercitat în 30 zile dela primirea legii. Dieta va examina iarăşi legea trimisă, însă nu în aceeaşi sesiune ci în cele viitoare. O asemenea lege trebue să meargă şi la Senat după ce s’a pronunţat Dieta. Dacă legea e primită din nou, de ambele Corpuri legiuitoare, fără modificări, cu majoritate de voturi, formată din numărul total al membrilor, Preşedintele Republicii trebue să se su- pună, s’o semneze şi să ordone publicarea. N’ar putea oare întrebuinţa mijlocul disolvării Parlamentului? Faţă de cele expuse mai sus, cu privire la revocarea Guvernului şi la situaţia Preşedintelui s’ar putea da un răspuns afirmativ. Şi dacă alegerile-i aduc un Parlament cu acelaşi punct de vedere? Iarăşi ipoteza unei crize constituţionale grave. # * * Să trecem acum la activitatea legislativă proprie a Preşe- dintelui, pe cale de decrete. Preşedintele poate legifera în acest chip, in virtutea unei legi, prin care i se conferă acest drept în anumite termene şi limite. O astfel de autorizaţie se poate da pentru orice lege dar nu pentru modificarea Constituţiei. Afară de aceasta, Constituţia recunoaşte expres Preşedin- telui dreptul de a promulga decrete, cu caracter legislativ. www.digibuc.ro 26 ANDREI RÂDULESCU 37° Acest drept există şi în următoarele cazuri: 1. Când Corpurile legiuitoare sunt disolvate şi când ne- cesităţile Statului cer. Nu e admisibil, însă, acest procedeu când e vorba de modificarea Constituţiei, legislaţia electorală, privitoare la Dietă şi Senat, buget, impozite şi instituţiuni de monopol, sistem monetar, împrumuturi de Stat, înstrăinarea şi grevarea imobilelor Statului a căror valoare trece de 100.000 zloţi. * 2. El are acest drept, nu numai când Parlamentul este disolvat ci oricând dacă este vorba de organizarea Guver- nului, de comandamentul militar suprem ca şi de organizarea administraţiei Statului. Asemenea decrete nici nu pot fi mo- dificate sau desfiinţate decât tot prin astfel de decrete ale Preşedintelui. Aci el este absolut stăpân, bine înţeles cu con- diţie de a respecta Constituţia; i se cere chiar ca decretele să se refere la temeiul lor constituţional. Spre a tăia orice discuţie s’a prevăzut că decretele prezi- denţiale — e vorba de toate cele expuse până aci — au pu- tere de lege şi sunt publicate în Jurnalul legilor. 3. Preşedintele are un drept şi mai mare, înscris în art. 57, alin. 2. Ori de câte ori este nevoie —potrivit Constituţiei sau legilor —ca anumite chestiuni de domeniu legislativ să fie reglementate printr’o lege, aceste chestiuni vor putea fi re- glementate printr’un decret al Preşedintelui. Uşoara condi- ţiune ce se cere este ca decretul să fie promulgat în condi- ţiile prevăzute de Constituţie. Acest text dă Preşedintelui un drept integral de a legifera şi aproape nu se mai vede utilitatea dispoziţiilor anterioare expuse aci. Graţie acestui drept Preşedintele va putea rezolva dificultăţile constituţionale semnalate întru cât va legifera singur, dacă nu se va înţelege cu Parlamentul. Este adevărat că acest drept apare ca o ultimă resursă şi că de sigur nu-1 va folosi oricum, din respect pentru popor. Totuşi dreptul există şi folosirea lui depinde de persoana, care este Preşedinte. www.digibuc.ro 37i CONSTITUTIUNEA POLONĂ DIN 23 APRILIE 19ÎS 27 * * * In legătură cu activitatea legislativă, Constituţia se ocupă de buget. Un Stat trebue sâ preţuiascâ foarte mult ordinea în cheltuieli. De aceea nu trebue să rămână fără un buget bine stabilit printr’o lege. Normele privitoare la buget sunt ori- ginale şi bine precizate. Guvernul trebue să prezinte pro- iectul, cel mai târziu cu 4 luni înainte de începerea exerci- ţiului bugetar ca să poată fi cercetat şi votat. Dieta trebue să-l examineze în următoarele 90 zile iar Senatul în termen de 20 zile, socotite dela expirarea termenului acordat Dietei. El trebue să-l cerceteze chiar dacă Dieta n’a terminat. Dacă Senatul a modificat ceva, Dieta are 10 zile pentru a exa- mina modificările. In aceste termene bugetul trebue să fie gata. Constituţia a prevăzut însă şi sancţiuni destul de aspre. Preşedintele ordonă publicarea bugetului aşa cum a hotărît Parlamentul, dacă acesta l-a votat în termenele arătate. Dacă Senatul n’a terminat cu examenul în termenul prevăzut, bu- getul va fi promulgat astfel cum a hotărît Dieta; dacă Dieta a întârziat, va fi promulgat aşa cum a hotărît Senatul. Dacă amândouă Corpurile legiuitoare au întârziat, bugetul este pro- mulgat aşa cum este în proiectul Guvernului. Măsuri fără îndoială eficace pentru apărarea intereselor Statului şi grăbirea lucrărilor. O dispoziţie iarăşi bună este că, fără asentimentul Guver- nului, nu pot fi votate cheltuieli netrecute în buget, iar cele prevăzute nu pot fi mărite. Nici Guvernul însă nu poate face cheltuieli fără lege, ci trebue să se mărginească în limitele bugetului. Totuşi —dacă se ivesc necesităţi de Stat — pe care bineînţeles el le va aprecia — poate face cheltuieli în baza unei încheieri a Consiliului de miniştri, dar cu îndatorirea ca în 7 zile să prezinte Dietei proiect pentru credit suplimentar. Decizia Consiliului de miniştri va fi publicată în Jurnalul oficial şi comunicată Curţii de Conturi. Dacă, din cauza disolvării Parlamentului, n’ar fi votat bugetul sau cele 12 zecimi provizorii, Guvernul are dreptul să perceapă venituri şi să facă cheltuieli în limitele bugetului www.digibuc.ro 2» ANDREI RĂDULESCU 37» precedent până la votarea noului buget sau a 12-zecimi provizorii. La fel se va proceda când Dieta ar fi refuzat bu- getul în întregime dar în 7 zile Guvernul trebue să depună un nou proiect. CAP. V DIVERSE DISPOZIŢII. După reglementarea acestor materii, în Constituţie s’au înscris norme mai sumare pentru alte probleme. Astfel găsim câteva reguli privitoare la Forţele armate. (Cap. VIII). Toţi cetăţenii sunt obligaţi la serviciul militar şi la pre- staţiile pe care le reclamă apărarea Statului. Recrutarea este ordonată de Preşedintele Republicii, în fiecare an, în limitele contingentului stabilit. Orice modifi- care a contingentului reclamă un act legislativ, care poate fi — cum am văzut — un decret prezidenţial. Organizarea auto- rităţilor militare superioare se face pe cale de decret de către Preşedinte. Acesta hotărăşte cum vor fi întrebuinţate forţele pentru apărarea Statului. Dacă numeşte un generalisim, dreptul de a dispune de armată revine acestuia. Generalisimul răspunde însă faţă de Preşedinte de actele sale de comandament. # * * Urmează—după acestea—norme pentru ceea ce noi nu- mim Puterea judecătorească. Aci textele respective au ca titlu pe acela de: administrarea justiţiei, şi conţin mai mult dispo- ziţii de principii. (Cap. IX). Organizarea judecătorească şi situaţia magistraţilor e lăsată să fie fixată prin legi ordinare. Justiţia se distribue în numele Republicii. Instanţele au ca misiune să supravegheze ordinea legală în Stat şi să cultive sentimentul Dreptului în comunitatea socială. Magistraţii sunt independenţi în exerciţiul funcţiunii lor. Hotărîrile lor nu pot fi modificate nici anulate de alte organe ale Statului. www.digibuc.ro 373 CONSTITUŢIUNEA POLONĂ DIN *3 APRILIE 1935 89 Nu este întrebuinţată expresia de inamovibilitate, necum să fie înscrisă în Constituţie ca la noi. Se prevede totuşi că un judecător nu poate fi destituit, suspendat, transferat sau scos la pensie decât printr’o hotărîre a justiţiei şi numai în cazurile prevăzute de lege. S’au gândit şi la ipoteza când s’ar schimba organizarea instanţelor prin- tr’un act legislativ; în acest caz magistraţii pot fi mutaţi şi scoşi la pensie, situaţie întâlnită şi la noi, unde însă indepe- pendent de alte discuţii s’a căutat totdeauna să nu fie lăsaţi fără post magistraţii şi în genere funcţionarii inamovibili. S’a mai înscris pentru judecători dispoziţia că nu pot fi daţi în judecată — e de sigur vorba de judecăţi penale — decât în urma autorizării dată de tribunalul disciplinar competent şi nici nu pot fi arestaţi fără un ordin al Tribunalului, afară de caz de flagrant-delict. Textele conţin —apoi —câteva din principiile admise peste tot şi prea cunoscute. Cităm: nimeni nu poate fi lipsit de judecătorii săi fireşti, nici pedepsit fără lege, nu sunt admise tribunale excepţionale, etc. S’a înscris şi principiul de a se putea adresa la instanţe cel pedepsit de autorităţile admi- nistrative; un fel de contencios. Dintre instanţele judecătoreşti sunt create prin Constituţie următoarele: i. Curtea supremă pentru afacerile judiciare, civile şi penale, similară cu înalta Curte de Casaţie. 2. Tribu- nalul administrativ suprem, chemat să hotărască asupra legali- tăţii actelor administrative. 3. Tribunalul de competenţă, tri- bunal pentru tranşarea conflictelor între Tribunale şi alte organe publice. Tribunalele militare au rămas să fie organizate prin legi. Constituţia a mai creat Tribunalul de Stat, de care am vorbit, pentru a judeca chestiunile de responsabilitate constituţională ale miniştrilor, deputaţilor şi senatorilor. El este format din Primul-preşedinte al Curţii supreme, care aci e Preşedinte, şi din 6 judecători. Aceştia şi supleanţii lor sunt numiţi pe 3 ani, de către Preşedintele Republicii, dintre judecătorii instanţelor de drept comun, propuşi în număr dublu, jumătate de Dietă, jumătate de Senat. La nu- mire trebue să se observe să fie un număr egal de fiecare corp www.digibuc.ro 3° ANDREI RĂDULESCU 374 legiuitor. Fără îndoială că sistemul nostru, ca înalţii demnitari să fie judecaţi de înalta Curte de Casaţie, este mult mai bun. In ceea ce priveşte cercetarea constituţionalităţii legilor — cum este sistemul nostru şi pe care-1 aprobă majoritatea celor cari doresc garantarea Dreptului — în Polonia nu numai că nu s’a dat Justiţiei, darspre a nu fi îndoială şi de sigur spre a nu se stabili acest drept pe cale de jurisprudenţă, cum a fost la noi până la 1923, s’a înscris formal într’un text (art. 64, alin. V) că instanţele n’au dreptul să examineze validitatea legilor regulat promulgate. Le rămâne totuşi şi acolo judecă- torilor cercetarea aşa numitei constitutionalităti externe. Această interdicţie era.şi în Constituţia din 1921, ceea ce i-a atras critici severe 1). Este fără îndoială un mare neajuns, dar ar fi fost greu în sistemul constituţional polon să se dea voie judecătorilor să înlăture legile neconstituţionale. Toţi cei ce urmăresc o în- tărire a Puterii executive nu pot vedea cu ochi buni dreptul acesta recunoscut Justiţiei şi care totuşi e cea maz mare ga- ranţie pentru dreptul cetăţenilor. # * * Capitolul X din Constituţie cuprinde reguli privitoare la Administraţie. Aceasta este de trei feluri: guvernamentală, prin organele autonomiei regionale şi prin organele autono- miei economice. Statul, din punct de vedere teritorial, este împărţit în regiuni administrative: voevodate (voevodii, palatinate), districte (sta- rostii) şi comune urbane şi rurale. Administraţia guvernamentală este organizată printr’un de- cret al Preşedintelui. Pentru realizarea unor probleme de administraţie se pot crea uniuni administrative autonome de voevodate, districte, comune. Acestea pot stabili reguli obligatorii pentru ţinuturile respective dacă sunt aprobate de către autoritatea tutelară competentă. *) Crozot Charles, o. c. p, 191. www.digibuc.ro 37S CONSTITUTIUNEA POLONĂ DIN 23 APRILIE 193S 3» Instituţiunile autonome se pot de asemenea asocia şi forma uniuni pentru anumite scopuri; prin lege ele pot dobândi personalitate de drept public. Controlul lor este făcut de Guvern prin organele lui sau prin instituţii autonome de un grad superior. Asemenea instituţii se pot constitui şi în materie econo- mică; ele vor fi controlate de Guvern. # * * Intr’un capitol scurt (XI) intitulat controlul Statului, Constituţia creează înalta Curte de Conturi, care este inde- pendentă de Guvern. Preşedintele ei este numit şi revocat de Preşedintele Republicii. Membrii sunt numiţi şi revocaţi tot de şeful Statului, dar după recomandarea Preşedintelui care contrasemnează actele de numire. Preşedintele acestei Curţi este răspunzător de funcţiunea sa după aceleaşi reguli ca si miniştrii. » t t Rolul Curţii este să controleze gestiunea Statului şi a uniunilor de drept public şi să prezinte Dietei, în fiecare an, propunerea de aprobare, dacă este cazul. * # * Alcătuitorii Constituţiei au avut în vedere şi ipoteza când Statul ar fi în primejdie. De aceea au înscris un capitol (XII) intitulat: Statul in primejdie. Două sunt situaţiile de care s’a ocupat. Prima când e nevoie de a se declara Starea de asediu şi a doua Starea de războiu. Cea dintâi poate fi declarată când există o ameninţare din afară şi turburări interne sau fapte care au caracterul unei trădări şi ameninţă structura sau fiinţa Statului, deci for- mule foarte largi şi vagi. In aceste cazuri Consiliul de miniştri, cu învoirea Preşedintelui Republicii, va proclama starea de asediu pe tot sau o parte din teritoriul ameninţat. Deciziunea respectivă trebue comunicată Dietei în 7 zile dela publicare. Când Dieta este disolvată comunicarea se va face nouei Diete în prima şedinţă. Dieta poate cere ridicarea stării de asediu; această moţiune nu poate fi însă pusă la vot în şedinţa în care a fost propusă. www.digibuc.ro ANDREI RADULESCU 37« 3* Dacă Dieta votează ridicarea, chestiunea este dusă înaintea Senatului. Dacă si el votează ridicarea, Guvernul trebue să se supună fără întârziere şi să desfiinţeze starea de asediu; Se pune — totuşi — întrebarea dacă Preşedintele Republicii o menţine? In timpul stării de asediu Guvernul are dreptul să sus- pende libertăţile cetăţeneşti şi să se folosească de drepturile speciale cuprinse în legea stării de asediu. A doua ipoteză cuprinsă tot în capitolul: Statul în pericol este când va fi nevoie să se întrebuinţeze forţa armată pentru apărarea Statului. In acest caz, Preşedintele Republicii va ordona starea de războia. In tot timpul cât va ţine această stare, Preşedintele Repu- blicii are dreptul, fără autorizarea Parlamentului, să pro- mulge decrete în materie de legislaţie afară de modificarea Constituţiei. De asemenea are dreptul să prelungească du- rata legislaturii până la încheierea păcii, să deschiză, să amâne şi să închidă sesiunile Corpurilor legiuitoare ţinând seamă de nevoile apărării naţionale, precum şi să lucreze cu o Dietă şi Senat reduse, aşa cum vor fi stabilit aceste Corpuri. In timpul stării de războiu Guvernul se va folosi de dreptu- rile prevăzute în legile referitoare la starea de asediu şi la cea de războiu. CAP. V DREPTURI ŞI DATORII CETĂŢENEŞTI. MODIFICAREA CONSTITUŢIEI. Ne-am aştepta, după organizarea Statului în atâtea capi- tole, să avem ca aproape în toate constituţiile, câteva articole înscrise aci despre drepturile cetăţeneşti sau despre «datoriile şi drepturile generale ale cetăţenilor », ca în Constituţia po- lonă din 1921; un asemenea capitol special nu există. Sunt totuşi înscrise — am arătat — cu declaraţia de principii: libertatea de conştiinţă, de cuvânt şi de asociaţie. Deasemenea în capitolul referitor la Justiţie sunt garantate: www.digibuc.ro 377 CONSTITUTIUNEA POLONA DIN ij APRILIE 193S 33 libertatea individuală, inviolabilitatea domiciliului şi secretul corespondenţei, dar aşa cum vor fi reglementate prin legi. In privinţa libertăţii individuale Constituţia prevede tot în acel capitol că nimeni nu poate fi deţinut fără un ordin al instanţei mai mult de 48 ore. Cu alte vorbe poţi fi arestat şi de altă autoritate 48 ore; consolarea e că n’are dreptul să te ţină mai mult de 48 ore, dacă poate fi o consolare. Iar dacă eşti detinut de tribunal, asa cum e redactat textul, ar urma că poţi fi ţinut şi mai mult; desigur că, măcar în acest caz, legea stabileşte modul şi durata arestării. Este de relevat că nu se vorbeşte de libertatea presei. Liberă este numai publicarea rezultatelor dobândite din cercetările ştiinţifice dar acesta în virtutea art. 117 din Constituţia dela 1921, care a rămas încă în vigoare. Explicarea neînscrierii acestei libertăţi stă în împre- jurările în care s’a întocmit această Constituţie şi în moti- vele care au provocat-o. Când starea de lucruri va fi alta şi noul aşezământ va fi pătruns adânc şi-şi va fi dat roade, desigur că se va reînscri şi libertatea presei. * * * După ce au întocmit Constituţia în modul arătat aci, autorii ei s’au gândit — cum era natural — şi la eventua- litatea unei modificări. (Cap. XIII). Ea poate fi modificată, după propunerea Preşedintelui, a Guvernului sau a unui sfert din numărul total al deputaţilor. Senatul n’are drept să propună modificarea. Propunerea Preşedintelui trebue votată în bloc şi fără modificări sau cu modificările pe care guvernul le va fi aprobat în numele Preşedintelui. Această propunere trebue să fie votată atât de Cameră cât şi de Senat cu majoritate ordinară de voturi, adică din cei prezenţi, care trebue să fie cel puţin o treime. Propunerea de modificare făcută din iniţiativa guvernului sau a Dietei trebue să fie votată cu majoritatea din numărul legal — adică total — al deputaţilor şi senatorilor. Modificarea votată după propunerea guvernului sau Dietei trebue supusă ca orice lege Preşedintelui. Acesta poate s’o 33 33 A. R. — Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tom. XIX, www.digibuc.ro 34 ANDREI RÂDULESCU 378 trimeată Dietei, în termen de 30 zile dela primire, pentru a fi din nou examinată, operaţie care nu se face decât în se- siunea următoare. Dacă în urma noului examen, Camera — si Senatul căruia trebue să i se trimeată — ar păstra forma primă, Preşedintele este dator s’o promulge şi s’o publice. Dacă însă el tot n’ar accepta modificarea, are la îndemână dizolvarea Corpurilor legiuitoare. Procedura modificării, deşi destul de grea pentru a îm- piedica modificările grăbite, totuşi cred că nu prezintă sufi- ciente garanţii pentru a evita astfel de modificări. In tot cazul sistemul Constituţiei noastre şi al celei belgiene este superior. * * * Intr’un ultim capitol (XIV) intitulat « Dispoziţiuni finale » s’a prevăzut că noua Constituţie intră în vigoare din ziua promulgării. Pentru a fi cunoscută de popor, Preşedintele a promulgat-o la o lună de când a fost definitiv votată. Tot- odată s’a abrogat Constituţia din 1921 şi modificările din 1926. S’a păstrat însă din acea Constituţie art. 99, 109 până la 118 şi 120 precum şi legea constituţională din 15 Iulie 1920 care conţine Statutul organic al voevodatului Silesiei si cu anumite modificări. t CAP. VII. DISPOZIŢII DIN CONSTITUŢIA DELA 1921. Pentru a da o informaţie completă despre cuprinsul Consti- tuţiei în vigoare este necesar să arătăm pe scurt şi ceea ce a rămas în citatele articole din Constituţia dela 1921. Intr’unul din ele este reglementată chestia proprietăţii. Republica Poloniei recunoaşte toate formele de proprietate : individuală, colectivă, a asociaţiilor, instituţiunilor, corpu- rilor autonome şi a Statului însuşi şi le socoteşte urni din teme- liile cele mai importante ale organizaţiunilor sociale şi ale ordinei legale. Ea asigură tuturor locuitorilor, instituţiunilor, comunităţilor, protecţiunea averii lor şi nu admite desfiin- ţarea sau limitarea lor decât în cazurile specificate de lege, www.digibuc.ro 379 CONSTITUTIUNEA POLONĂ DIN s3 APRILIE 1935 35 pentru motive de interes superior şi în schimbul unei indemnităţi. Numai prin lege se poate determina în ce măsură anumite bunuri trebue să constitue, în interesul colectivităţii, pro- prietatea exclusivă a Statului şi în ce măsură, pentru motive de ordine publică, s’ar putea limita drepturile cetăţenilor sau ale asociaţiilor legal recunoscute, de a dispune liber de pământ, ape minerale şi alte bogăţii naturale. Totodată s’a prevăzut dispoziţii speciale pentru pământ * întrucât este un element esenţial pentru vieaţa naţională şi a Statului. Din cauza acestui caracter nu se pot face orice tranzacţii asupra lui. Un principiu fundamental, în această privinţă, este că structura agrară a Poloniei trebue să fie înte- meiată pe unităţi agricole capabile de a da o producţie normală şi care să fie proprietatea individuală a cetăţenilor. De aceea s’a prevăzut în Constituţie că se va determina prin legi, în ce măsură Statul are dreptul să procedeze la răscumpărarea for- ţată a pământului şi să-i reglementeze transferarea, circulaţia. In acest text sunt garanţiile proprietăţii ca în art. 17 al Constituţiei noastre, dar mai puţin bine orânduite. Ea este însă mai bine garantată ca în Constituţia cehoslovacă şi în altele. Aci avem şi principiile unei eventuale reforme agrare, care — după câte ştiu — n’a fost înfăptuită decât parţial, pentrucă se procedează treptat şi cu multă prudenţă spre a nu vătăma drepturile şi a nu sdruncina vieaţa economică. Din Constituţia veche au mai rămas în vigoare dispozi- ţiile privitoare la unele drepturi şi datorii ale cetăţenilor în genere şi ale minorităţilor în special (art. 109, 110, 118 şi 120). Prin art. 109 s’a prevăzut că oricare cetăţean are dreptul să conserve naţionalitatea sa precum şi să-şi cultive limba şi să păstreze particularităţile sale naţionale. Dintre religii locul prim îl ocupă cea catolică — romană, care este religia marei majorităţi a naţiunii. Şi celelalte re- ligii sunt, însă, egale ca drepturi. Cea dintâi este cârmuită de legile ei iar raporturile între Stat şi ea au fost reglementate printr’un concordat cu Sf.- Scaun, ratificat de Parlament şi Preşedintele Republicii în 1925. Celelalte biserici sunt guvernate de regulile lor proprii, pe care Statul le recunoaşte dacă nu cuprind dispoziţii ilegale. 33* www.digibuc.ro 36 ANDREI RĂDULESCU 380 Raporturile lor cu Statul vor fi fixate pe cale legislativă după ce vor fi stabilite acorduri cu reprezentanţii lor legali. Vor fi recunoscute şi confesiuni noui dacă organizaţia şi doctrina lor nu sunt contrarii ordinei publice şi bunelor moravuri. Se garantează oricărui cetăţean libertatea de conştiinţă, pre- văzută şi în noul art. 5 precum şi aceea de confesiune. Din cauza confesiunii şi credinţelor religioase nu se poate aduce niciunui cetăţean vreo restricţie în ceea ce priveşte exerciţiul drepturilor recunoscute celorlalţi cetăţeni. Nimeni nu poate fi obligat să participe la ceremonii sau servicii religioase, afară de obligaţiile derivând din puterea părintească şi tutelă. In schimb nimeni nu poate invoca cre- dinţa religioasă pentru a fi scutit dela datoriile sale publice. Orice asociaţie religioasă recunoscută de Stat are dreptul să organizeze manifestaţii publice ale cultului, să aibă un patrimoniu, să dispună de el, să aibă stabilimente religioase, dar nu trebue să fie contrarii legilor Statului. Oricare cetăţean are dreptul să predea lecţii, să întemeieze o şcoală sau un stabiliment de educaţie şi să le administreze. Este însă, dator, să satisfacă dispoziţiile legilor pentru titlu- rile universitare, pentru siguranţa copiilor şi pentru loia- lismul faţă de Stat. Statul are drept de control, reglementat prin legi, asupra tuturor şcolilor şi aşezămintelor de educaţie. Pentru răspândirea culturei s’a înscris obligativitatea învă- ţământului religios pentru toţi elevii în toate aşezămintele de învăţământ, în care sunt formaţi copii mai mici de 18 ani şi care sunt întreţinute în tot sau în parte de Stat sau de corpurile autonome. Acest învăţământ este îndrumat şi con- trolat de asociaţia religioasă respectivă, dar sub controlul Statului. Pentru minorităţi s’a prevăzut în art. 109 alin, 2 că li se va garanta prin legi deplina şi libera desvoltare a particulari- tăţilor lor naţionale. Aceasta nu se poate face oricum, ci prin grupările lor autonome constituite conform dreptului public şi care să intre în cadrul uniunilor de autonomie ge- nerală. Statul are dreptul să le controleze şi le va da şi aju- toare financiare de va fi cazul. www.digibuc.ro 3*i CONSTITUTIUNEA POLONĂ DIN 23 APRILIE H35 37 Minoritarii de religie şi limbă au deasemenea dreptul, caşi ceilalţi cetăţeni, să întemeeze pe cheltuiala lor orice instituţie de binefacere, religioase sau sociale, precum şi şcoli şi orice aşezăminte de educaţie. S’a mai repetat, deşi nu era nevoie, că li se recunoaşte dreptul de a se folosi de limba lor şi de a îndeplini prevederile religiei lor. Deci nu Stat în Stat pentru minorităţi ci egalitate deplină cu toţi cetăţenii şi sub controlul Statului ca toţi supuşii lui. Constatăm — astfel — că nu s’a reprodus tratatul mino- rităţilor ca în Constituţia Cehoslovacă, unde s’a mers uneori chiar mai departe de litera tratatului ci s’au înscris norme pentru toţi cetăţenii, iar pentru minoritari s’au repetat câteva din dispoziţii spre a înlătura îndoielile care s’ar fi putut ivi în privinţa egalităţii lor, accentuându-se totdeauna că mai presus de toate este Statul, care are dreptul suprem de control şi de care depind drepturile supuşilor lui. ÎNCHEIERE Avem, în cele expuse, o schiţă a Constituţiei actuale a Republicii polone. Oricât de simplă este, totuşi sper că vor fi îndestulătoare spre a face cunoscute ideile fundamentale şi părţile caracteristice ale acestei Constituţii. Concluzia la care ajunge un cercetător nepărtinitor este că avem în faţă o operă destul de interesantă. Critici de sigur că i se pot aduce. Care lucrare de acest fel nu poate fi criticată, atât din punct de vedere al ideilor poli- tice cât şi al alcătuirii ? Şi mai ales când nu mergi pe drumul bătut, când cauţi a te depărta de modelele ştiute ? Şi Constituţia polonă din 1935 nu e din acelea ci este, în mare parte, o serie de inovaţii. Astfel ca tehnică i se pot găsi unele defecte; planul şi aranjarea materiei ar putea îndreptăţi unele observaţiuni pentru cine le-ar voi altfel. S’au înscris uneori reguli şi prin- cipii prea cunoscute şi admise în ştiinţa dreptului; alteori norme înţelese dela sine ca aceea după care un deputat nu poate fi senator; alteori rânduieli al căror loc este mai mult www.digibuc.ro 3« ANDREI RĂDULESCU 38* într’un regulament ca aceea referitoare la stenogramele din Parlament sau cel mult într’o lege ca aceea privitoare la in- demnităţi şi la gratuitatea pe căile ferate Nu s’au înscris la un loc dispoziţiile referitoare la drepturile cetăţenilor, etc. De asemenea din punct de vedere al formei se pot găsi cazuri când redacţia nu este destul de îngrijită, ori e prea vagă, articole prea lungi, repetări, ceea ce aduce greutăţi pentru interpretare 1). Cu toate astea, în cea mai mare parte textele sunt bine re- dactate, clare, aranjate metodic. Să judecăm fondul? Câte partide, atâtea hotărîri. Cert că oamenii de stânga o vor găsi rea, reacţionară, sugrumătoare a libertăţilor. Cei de extremă dreaptă o vor socoti că are prea mult loc pentru democraţie. Independent însă de aceasta, luând-o aşa cum este, se pot face felurite observaţiuni dintre care am şi semnalat câteva în cursul expunerii. Amintesc: imunitatea prea mare a parlamentarilor în civil şi prea slabă în penal. De discutat dacă nu s’a mers prea departe cu decretele-legi ? De ce nu s’a creat un Comitet parlamentar ca la Cehoslovaci? De ce nu s’a precizat unele norme în Constituţie şi s’a lăsat prea mult pe seama legiuitorului ? De ce Justiţiei nu i s’a asigurat mai multă independenţă, când ea este un minunat organ pentru asigurarea or dinei? Şi câte de acestea nu se pot spune şi deseori pe bună dreptate ? Nu se judecă însă astfel o operă juridico-politică. Ea trebue judecată în totalitate, în comparaţie cu altele şi mai vârtos ţinând seamă de împrejurările în care a fost şi pentru ce a fost produsă. Ori, examinată în acest chip, Constituţia Poloniei are — şi ca fond—numeroase părţi bune, menite să împiedece luptele fără frâu, primejdioase pentru Stat, şi să asigure mersul acestuia în condiţiuni mai bune decât într’o organizare prea democratică. Prin aceasta se tinde la înfăptuirea princi- piului că «mai presus de toate este salvarea Statului». De *) Poate că această impresie se datoreşte şi traducerilor. Ar fi util să avem o tra- ducere şi în româneşte. www.digibuc.ro 3*3 CONSTITUTIUNEA POLONĂ DIN *3 APRILIE 1935 39 aceea s’a dat puteri mari Preşedintelui Republicii. El nu trebue să fie numai un personaj decorativ, chemat — cum s’a zis — numai să prezideze sărbătorile naţionale, să subscrie şi să execute voinţa altora. El trebue să fie un factor activ, hotărîtor pentru vieaţa Statului. De altminteri această Constituţie nu cuprinde o adevărată organizare absolutistă, cum se susţine de unii. Aţi văzut că ea are şi destule părţi democratice. Nu se consultă poporul pentru alegerea Preşedintelui? Şi încă prin plebiscit? Nu se alege Dieta prin vot universal, egal, direct şi secret? Nu se alege astfel chiar Senatul în cea mai mare parte ? Că sunt colegii mai restrânse aci sau la Electori? Democraţie nu înseamnă totdeauna vot universal. Că se poate proclama stare de asediu ? Dar în democraţii nu se întrebuinţează acest procedeu în anumite împrejurări? Nu este obligat şi aci Preşedintele să convoace Parlamentul ? Şi nu pot cere convocarea chiar reprezentanţii naţiunii? In caz de retrimiterea legilor nu poate fi pus Preşedintele în situaţia de a se supune voinţei Adunărilor legiuitoare, dacă nu recurge la disolvare? Şi nu se pot ivi — cum am atătat — conflicte constitu- ţionale ? Sunt deci destule părţi care nu seamănă a absolutism. Să nu uităm—apoi — atâtea idei înaintate, foarte bune, pe care le-am menţionat; să nu uităm concepţia solidarităţii sociale, preţuirea muncii, a meritului, a individului, garanţia proprietăţii, tendinţa de a îmbina interesele societăţii, cu cele individuale, drepturile poporului cu autoritatea, etc. etc. Pentru o dreaptă judecată trebue să înţelegem şi motivele pentru care a fost părăsită Constituţia dela 1921, o bună construcţie, democratică, în care poporul era aproape totul. Distinsul decan al Facultăţii de drept din Varşovia şi fost ministru de Justiţie, unul dintre autorii Constituţiei dela 1935, d-1 W. Makovschi, într’un scurt dar luminos studiu, spune că în vremurile de azi se face o revoluţie socială şi politică din cele mai profunde, ca şi la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi că Statul a fost nevoit să-şi înmulţească func- ţiunile. » www.digibuc.ro 40 ANDREI RÂDULESCU 384. Acesta « nu mai poate lăsa ca vieaţa socială să curgă la în- tâmplare; el nu poate să se mulţumească să voteze şi să exe- cute legi; el este ţinut să manifeste o activitate raţională şi să devină un factor de solidaritate în lupta socială de interese opuse ale indivizilor şi ale grupărilor ». El caută « să organizeze vieaţa socială, după trebuinţele solidarităţii». Este o necesi- tate ca să trecem « dela Statul individualist la Statul social »x), formă activă şi capabilă de a îndeplini funcţiunile sociale cerute de nevoile actuale. Din această cauză s’a ajuns la întocmirea nouei Constituţii poloneze. Nu căutăm să analizăm studiul ilustrului jurist dar mi se pare că nu putem primi numai asemenea explicaţii pentru a înţelege înlocuirea Constituţiei dela 1921. Stat social? E o o denumire ca atâtea altele, care se întrebuinţează mai ales acum. E o calificare ca şi aceea dată proprietăţii, de funcţiune socială, ca şi cum nu totdeauna proprietatea, a îndeplinit o funcţiune socială. Tot asa si Statul — organizat într’un fel sau altul — îndeplineşte o funcţiune socială, este un organ al colectivităţii sociale. De sigur că funcţiunile lui azi sunt mai numeroase si că trebue să năzuiască a realiza în cât mai 9 largă măsură solidaritatea şi armonia socială. Dar aceste prin- cipii se impun, după concepţiile de azi, oricărei forme de stat şi nu mai mult unuia cu executiv mai forte decât unuia cu legiuitorul mai puternic. Şi apoi nu în toate Statele se petrece revoluţia de care vor- beşte d-1 Makovschi? De ce unele merg destul de bine cu Constituţii mai democratice ? De pildă în Cehoslovacia cu o Constituţie foarte democratică? Cred că întocmirea nouei Constituţii poloneze a fost provo- cată de alte cauze mai adânci si înţelese mai uşor de oricine. 9 9 9 Statul polon avea nevoie de închegare şi consolidare, cum am amintit, pentru a-şi asigura existenţa şi propăşirea. Pentru asta trebuia ca luptele politice să fie mai restrânse, spre a se putea munci serios. Cu atâtea partide, cu atâtea liste nu se pot obţine majorităţi care să ajute un Guvern. *) Constitu(ia 1935, W. Makowschi. Les iddes dixectrices de la nouvelle con- s ti tu tio n de la R6publique de Pologne, pp. 7 şi 9- www.digibuc.ro 385 CONSTITUTIUNEA POLONĂ DIN *3 APRILIE 1935 41 De altă parte poporul desrobit dela trei stăpâniri, cu mino- rităţi numeroase, nu se putea deprinde uşor cu noile aşeză- minte şi libertăţi spre a le folosi cum se cuvine. Dar chiar conducătorii n’aveau pregătirea necesară pentru a corespunde unei Constituţii prea liberale. Cu atât mai greu avea să meargă mecanismul Statului, cu cât Puterea cea mai mare era a Naţiunii, a Parlamentului, lipsit de unitate şi poate şi de înţelegerea marilor probleme. Pentru a înţelege, să ne gândim ce s’a întâmplat la noi sub Cuza. Deşi trăisem liberi, nu ca Polonii, totuşi n’am prea ştiut să ne folosim de libertăţile şi drepturile înscrise în Convenţia dela Paris. Guvernele stau câte 2—3 luni, uneori mai puţin, alegerile sunt repetate, reformele întârziate, pro- gresul foarte, foarte greoiu. Şi atunci Cuza a fost nevoit să facă lovitura de Stat, să dea Statutul, pentru care a fost în- vinuit de tiranie şi care în realitate respectând Convenţia, conţine dreptul de a da decrete-legi—în timp de vacanţă — şi de a numi senatori. Dar Constituţia dela 1866 n’am aplicat-o la început, în aşa fel încât se luaseră de gânduri cei ce doreau progres, iar Vodă Carol a fost gata să abdice ? Asemenea situaţii se întâlnesc în multe State unde se fac mari reforme democratice pentru care masele nu sunt destul de pregătite. Astfel s’a întâmplat şi în Polonia. Era— deci — necesară o schimbare în organizarea constituţională. De altminteri nu este — poate — de prisos să ne întrebăm: Oare Mareşalul Pilsudschi, care a clădit acest frumos edificiu, care cunoştea adânc şi iubea aşa de mult poporul său, se va fi gândit să facă un Stat social ori să asigure o cât mai potrivită organizare Statului polon, înlăturând relele constatate? Este mult mai probabil că nu atât ideile sociale au deter- minat întocmirea noii Constituţii cât mai ales situaţia grea, în care se găsea mecanismul Statului, aproape ca la 1791. Ca şi atunci trebuia găsită o formă constituţională mijlocie. Nici comunism, nici hitlerism ci o formă cu puterea executivă mult întărită dar şi cu respectul drepturilor poporului şi ale indivizilor. www.digibuc.ro ALEX. LĂPEDATU. Evreii în ţările noastre acum o sută de ani . . . 20.— N. IORGA. Wilhelm de Kotzebue şi momentul de prefacere modernă a societăţii moldoveneşti............................................ 80.— N. IORGA. Memoriile unui vechiu dascăl............................. 15.— G-ral R. ROSETTI. Problema militară românească alaltăieri-ieri-azi . . . 12.— TOMUL XVI, (1934—35): 240.— IOAN C. FILITTI. Proprietarii solului în trecutul Principatelor Române 15.— N. IORGA. Ştiri despre Axintie Uricariul............................. 15.— CONST. I. KARADJA. Despre ediţiile din 1488 ale Cronicei lui Johannes de Thurocz.................. . . ............................... 15.— G-ral R. ROSETTI. O mică întregire la istoria lui Ştefan cel Mare . . 10.— I. NISTOR. Tratativele lui Mihai Viteazul cu Polonii................. 7.— N. IORGA. Legături cu mănăstirile Meteorele din Tesalia. Cu o notiţă despre Nicolae-Vodă Petraşcu..................................... 15.— N. IORGA. Testamentele domniţei Elina Cantacuzino.................... 5.— GEORGE FOTINO. G. Popovici: Un istoric uitat al vechiului Drept românesc......................................................... 40.— N. IORGA. Bucureştii de acum un veac, după romanul unui avocat (Ioan Em. Bujoreanu 1862).............................................. 15.— N. IORGA. I. Scrisori de familie ale vechilor Brâncoveni. N. IORGA. II. Două arzuri ale ţării către Sultan în sec. XVIII .... 20.— ZENOVTE PÂCLIŞANU. Un vechiu proces literar................. 25.— N. IORGA. Practica domnească a unui ideolog: D. Cantemir............. 5.— I. LUPAŞ. împăratul Iosif II şi răscoala ţăranilor din Transilvania . . . 50.— N. IORGA. Trei generaţii în vieaţa publică românească după judecata lui J. A. Vaillant................................................... 5.— TOMUL XVII, (1935—36): 240 — N. IORGA. Două hrisoave domneşti pentru mănăstirea Mărgineni închi- nată Muntelui Sinai ................................................. 30.— N. IORGA. Trei rare documente fanariote............................ 10.— G-ral R. ROSETTI. Din corespondenţa inedită a Principelui Milan al Ser- biei cu colonelul Gheorghe Catargi în timpul războiului din 1877—1878 35.— ŞT. METEŞ. Din istoria Dreptului românesc din Transilvania .... 20.— N. IORGA. Formularul fanariot................................... 10.— N. IORGA. Consideraţii istorice asupra documentelor prezentate de d-1 Marcu Beza................'.................................... 5.— FRANZ BABINGER. Robert Bargrave, un voyageur anglais dans Ies pays roumains du temps de Basile Lupu (1652)....................... 35.— N. IORGA. Comemorarea lui Lope de Vega.......................... 5.— N. IORGA. Explicaţia monumentului dela Adam Clisi............... 5.— AURELIAN SACERDOŢEANU. Două acte haţegane şi unul vâlcean . . 10.— P. P. PANAITESCU. O istorie a Ardealului, tradusă de Miron Costin . . 10.—■ ALEXANDRU CIORĂNESCU. Petru Rareş şi politica orientală a lui Carol Quintul.................................................. 10.— N. IORGA. Dovezi despre conştiinţa originii Românilor........... 5.— H. DJ. SIRUNI. Mărturii armeneşti despre România. Extrase din Cronica Armenilor din Cameniţa......................................... 20.— N. IORGA. Marele logofăt al bisericii constantinopolitane Hierax şi în- semnările sale pe un manuscript al Academiei Române ........... 5.— ANDREI RĂDULESCU. 24 Ianuarie 1862. . ............................ 25.—• TOMUL XVIII, (1936): 250.— ANDREI RĂDULESCU. Constituţiunea cehoslovacă....................... 45.— FRANZ BABINGER. Originea şi sfârşitul lui Vasile Lupu.............. 15.— I. LUPAŞ. Voevodatul Transilvaniei în sec. XII şi XIII ............ 25.— Dr. ALEKSA IVIC. Documente privitoare la mişcarea literară şi culturală a Românilor din Ungaria în sec.: XVIII şi XIX ................. 25.— N. IORGA. I. In jurul lui Mihai Viteazul; II. Originea lui Mihai Viteazul după o cronică românească...................................... 25.— www.digibuc.ro MIRCEA DJUVARA. Criza dreptului public internaţional................ 20.— N. IORGA. O scrisoare importantă a lui Cezar Boliac................. 5.— N. IORGA. începuturile şi motivele desnaţionalizării în Săcuime .... 15.— ALEX. LĂPfiDATU. Un episod revoluţionar în luptele naţionale ale româ- nilor de peste munţi acum o jumătate de veac........................ 50.— I. LUPAŞ. Leopold Ranke şi Mihail Kogălniceanu...................... io.— N. IORGA. Congresele de istorie dela Veneţia şi dela Roma........... 10.— N. IORGA. Au fost Moldova şi Ţara-Românească provincii supuse Fana- rioţilor? ......................................................... to.— N. IORGA. Sculptura în lemn românească........................... 10.— N. IORGA. Neamul lui Petru Şchiopul şi vechi documente de limbă mai nouă............................................................... 10.— TOMUL XIX, (1937): 280.— G-ral RADU ROSETTI. Un uitat, Generalul Ion Em. Florescu .... 10.— N. IORGA. Ştiri noi despre sfârşitul secolului al XVI-lea românesc . . 15.— R. V. BOSSY. Urme româneşti la miază-noapte......................... 10.— VICTOR SLĂVESCU. Opera economică a lui Ion Ghica .................. 15.— CONSTANTIN I. KARADJA. Steagul românesc al lui Istratie Dabija Voevod.......................................................... 25.— N. IORGA. Comemorarea lui Giacomo Leopardi......................... 5.— N. IORGA. Există o tradiţie literară românească ?................... 5.— FRANZ BABINGER. O reiaţi une neobservată despre Moldova sub domnia lui Antonie-Vodă Ruset (1676)................................... 25.— FRANZ BABINGER. Originea lui Vasile Lupu........................ 10.— N. IORGA. O cronică munteană în greceşte pentru secolul al XV-lea 5.— N. IORGA. Rogariu Iosif Boscovich şi Moldova........................ 5.— G. TAŞCĂ. Cum a evoluat claca dela începutul înfiinţării ei şi până azi . . 15.— N. IORGA. Noi descoperiri privitoare la istoria Românilor........... 10.— N. IORGA. Despre civilizaţia românească la 1870..................... 5.— P. NICORESCU. Bisexarchus, un grad necunoscut în armata pre-byzan- tină............................................................ 15.— P. NICORESCU. Garnizoana romană în sudul Basarabiei................. 20.— N. IORGA. Un memoriu politic către Cuza-Vodă........................ 5.— G-ral RADU ROSETTI. Costachi Rosetti-Teţcanu, 1814—1879 .... 7.— N. IORGA. Conflictul militar austro-rus în 1854—56.................. 15.— N. BĂNESCU. Păreri nouă asupra lui Kekaumenos.....................'. 5.— GH. DUZINCHEVICI. Ceva nou asupra legăturilor lui Sobieschi cu Mol- dova ................................................'............. 10.— ION RĂDUCANU. Economiştii străini în Academia Română................ 10.— G-ral RADU ROSETTI. însemnătatea istorică a căderii Plevnei .... 7.— N. IORGA. Un mare gânditor italian despre luptele din Sud-Estul Europei: Giambattista Vico .............................................. 10.— ANDREI RĂDULESCU. Constituţiunea Polonă din 23 Aprilie 1935 . . 25.— C. 53-ioa. www.digibuc.ro