ANALELE
ACADEMIEI ROMANE
SERIA II. - TOMUL XXIV. 1901 —1902.
MEMORIILE SECŢIUNII ISTORICE.
BUCURESCI
INSTIT. DE ARTE GRAFICE „CAROL G0BL“ S-sor ION ST. RASIDESCU
16, STRADA DOMNEr, 16 1902.
www.digibuc.ro
ANALELE
ACADEMIEI ROMANE
SERIA II. — TOMUL XXIV. 1901 —1902.
MEMORIILE SECŢIUNII ISTORICE.
BUCURESCI
INSTIT. DE ARTE GRAFICE „CAROL G0BL“ S-sor ION ST. RASIDESCU
16, STRADA D6MNEI, 16 1902.
www.digibuc.ro
CUPRINSUL
Două acte oficiale necunoscute de pe timpul împăratului Bizantin Isaac II Angel, privităre la Românii din Peninsula Balcanică
spre finele secolului XII, de C. Erbiceanu.................
Teoria probei (în sciinţa modernă), de Petre Popeseu.........
Priviri istorice şi literare asupra epocei fanariotice, de C. Erbiceanu ........................................................
Din luptele pentru nem: Răsturnarea luî Yasile Lupu. Studiu
istoric, de I. Tanoviceanu.................................
«China supusă.» Manuscript grecesc cu acest titlu. Descriere şi
extracte, de C. Erbiceanu..................................
Luteranismul, calvinismul şi introducerea limbii române în bisericile din Ardăl, de Dr. At. M^Marienescu.....................
Originea Voevodatuluî la Români, de Ioan Bogdan..............
România sub raportul moral, de I. Tanoviceanu................
Pagina
1
39
83
117
145
165
191
209
www.digibuc.ro
DOUE ACTE OFICIALE NECUNOSCUTE
DE PE TIMPUL
ÎMPERATDLDÎ BIZANTIN ISAAC II ANGEL
PRIVITORE LA
ROMÂNII DIN PENINSULA BALCANICĂ SPRE FINELE SECOLULUI XII.
DE
C. ERBICEANU,
Membru al Academiei Române.
Şedinţele de la 25 Maiu şi 1 Iunie 1901.
Domnilor şi stimaţi Colegi,
Cetind opera învăţatului bizantinist Constantin N. Satha «Meaaiwvixi) 6i6XioaWjX7] — Biblioteca Medievală», am găsit în ea două acte oficiale privităre la Românii din Peninsula Balcanică, de pe timpul împăratului Isaac II Angel, care a condus statul Bizantin între anii 1185—1195. Aceste' acte tratez ă despre luptele neîncetate ce a avut acest împărat cu Ylachiî, în tot decursul acestui deceniu. El a avut pururea răsbdie continue, când cu Turcii, cari îşi întindeau cuceririle lor mereu din Asia spre Constantinopole, ajungând a-şî pune capitala lor în Nicea, când cu Ylachiî şi Bulgarii, cari şi aceştia îşi stabiliră imperiul lor în munţii Emulul, întincjendu-şî stăpânirea lor atât în Tracia, cât şi în Dacia Aureliană, până în Dunăre. Pe lângă aceste răsbdie, în tot-deauna dăunătore Imperiului, a mal avut şi lupte interne, provocate de concurenţii la tron, precum cu Manuel Isaciu, nepotul său, care cuprinsese Ciprul încă de sub Andronic, şi cu alţi mulţi şefi de armate, ce doriau a se ridică cu puterea armelor, pe tronul Imperial al Constantinopoluluî, după cum ne spune Niceta Choniat. Luptele de la tron nu încetau nici odată, iar cel ce nu reu-şiau în întreprinderile lor de învingători erau evnuhisiţl, omorîţî, închişi în carcere sau orbiţi. Dacă mal adăogim că şi Cruciaţii, cari în Joc să mergă direct în Asia pe marea Adriatică, spre a eliberă locurile sfinte din mânile Musulmanilor, preferau a trece prin Tracia, a ‘ staţionâ în jurul Constantinopoluluî, a face cuceriri în Peninsula Balcanică, şi apoi atraşi de frumuseţea posiţiunil Bosforului, de plăcerile
Analele A. R.—Torn. XXIV.—Memoriile Secţ. Istorice.	1
www.digibuc.ro
2
C ERBICEANU
delicidse ale Orientului, ba mai îndemnaţi şi de Papi spre a sfărîmâ şi nimici pe Grecii tjişî schismatici, cari posedau de drept Constan-linopolul, şi cu scop de a-i supune pe aceşti Greci autorităţii primaţiale papale, atunci avem expusă completă în faţa ndstră situaţiunea deplorabilă, tristă şi plină de nenorociri a Imperiului Bizantin din aceste timpuri. împăraţii Romei de mult perduseră forţa de vitejie din sângele lor, cugetările mari de cuceriri şi de predominări peste po-p<5re dispăruseră din gândul lor, din causa slăbiciunilor lor; din contră plăcerile petrecerilor din lăuntrul Constantinopoluluî, teatrele, alergările la circuri, vînaturile, distracţiunile de tot felul, luxul nesăbuit, rivalităţile de la tron şi câte altele de felul acestora, le consumau viăţa.
Chiar acest Isaac Angel erâ om viţios, sensual şi nu căută decât a-şî satisface pornirile lui, ne mai ocupându-se cu seriositate de măn-ţinerea întogrităţii Imperiului. De aceea la 1204, în a patra Cruciată, Constantinopoh.il este cucerit de Cruciaţi, cari au devenit şi stăpânii lui după Alexie V. (Stoi^euoStjs loropia Pwpaixrj %od BoCavxtvrj, sv ’Aâ-^vatţ, 1886.)
Reputatul istoric grec C. Paparigopol, fost profesor la Universitatea din Atena, în opera sa: «Istoria Universală», din 1852, iată în ce colori ni-1 representă pe Isaac II Angel: «Erâ un om nebărbătos, slab şi corupt. Din întîmplare, începutul împărăţiei lui a fost strălucit, pentru că o furtună înfricoşată pe mare a sfărîmat flota siciliană şi a fost robită de Bizantini. Dar Isaac voind a repune pe cel de un nume cu sine, care erâ stăpân peste Cipru, n’a reuşit. Apoi n’a reuşit nici cu Bela III, ca să-î cedeze părţile din imperiul seu, cuprinse de acela, decât pe bani; iar pentru ca să adune aceşti bani, a recurs la mijlocul de a impune dări extraordinare pe lângă altele şi la po-porele Vlache şi Bulgare din muntele Emului, care până acum plătiau numai o dare anuală şi dau şi soldaţi pentru armată. Acestea au provocat o revoltă înfricoşată, din causa căreia a resultat în 1186 un nou stat Româno-Bulgar.
<Ceî întâi EgemonI (Domnitori) au fost Petru şi Asan, conducătorii revoluţiunii, Vlachî curagioşî, cari nu numai că şi-au format un Stat cu o administraţiune interidră contra Bizantinilor, dar încă şi-au recrutat şi o armată regulată. ..» (Opera citată, Msorj laiopla, pag. 183 şi 184.)
Ast-fel cum vedem, Imperiul Bizantin mergeâ fatalminte spre decădere, mai ales din pricina nemerniciei şi moleşiei conducătorilor lui. Din causa slăbiciunii imperiului şi mai cu semă a abusurilor Bizantinilor, ce trăiau în lux şi desfătări de tot felul, mândri şi îngâmfaţi pentru vitejia lor de altă dată, despreţuiau pe cele-lalte popdre din
www.digibuc.ro
ACTE DE PE TIMPUL ÎMPERATULUÎ BIZANTIN ISAAC II ANGEL.
3
imperiu, le opresaă. şi jigniaQ. în demnitatea lor, le împilau cu dări şi le restrîngeaii libertatea; acâstă stare de lucruri, ne mai putând fl suferită, a avut de efect revolta în massă a poporului Vlach din munţii Emulul. Bulgarii nu mai erau în stare a luă iniţiativa, pentru că fusese striviţi şi nimiciţi politicesce prin împăratul Vasilie Bulgaroctonul la 1018.
încercând ei şi o a doua revoltă, sub împăratul Michail IV, a fost şi acesta curînd stinsă în anul 1041.
Acum veniâ rîndul, în mod natural, Vlachilor, cari trebuiau să ridice stâgul independenţei acestor două popdre, ce trăiaQ. de secol! în vecinătate cu Bulgarii.
După ce am descris în resumat starea imperiului Bizantin între anii 1050—1204, acum să mi se permită a schiţă şi cuprinsul expunerii presente, privitdre la Vlachiî transdanubiem, care face obiectul comunicării mele.
Mai întâiu voiQ. arătă pe unde erau respândiţi Vlachiî în Peninsula Balcanică pe aceste timpuri şi cât eraţi de n\imeroşî, după cele spuse de istoricii Bizantini, apoi voiţi dovedi, tot după scriitorii Bizantini, că existaţi în acelaşi timp Români şi încă mulţi şi în Dacia Traiană, în ţâra n6stră de astă<JÎ, precum şi în Transilvania şi îri Nordul Moldovei. Voiţi expune căuşele reale ale revoltei Românilor din Munţii Emulul sub Asanesci. Voiii povesti unele din victoriile lor asupra Bizantinilor şi Italilor ori Latinilor, cum şi formarea imperiului Româno-Bulgar.
In fine voiu ceti cele două acte oficiale, necunoscute până acum, a căror timp şi cuprins se va lămuri pe deplin din cele ce vor precede. Tot ce voiu expune va fi basat pe idei ori texte extrase din scriitorii contemporani Bizantini şi din istorici recunoscuţi.
Intru acum în cestiune:
Cel care a dat la lumină diferite rămăşiţe din lucrările scriitorilor Bizantini nepublicate până acum, este, cum am <Jis, eruditul bizantinist Constantin N. Satha.
Intre alte publicaţiunî de valdre, în opera sa intitulată : Meaacamxi) Bt-6Xto1hpa) T) aoXXoyi) avexSotoiv |iv>j[ieta)v Tfjc; EXXrjvtxf^ Iaropta? (Biblioteca medievală sau adunare de monumente needitate asupra Istoiiei Grecilor), în Volumul IV, publică şi o cronică istorică a lui Michail Pselos. (Michail Pselos, Un secol din Istoria Bizantină. — M^ar^X TeXXoo Exaxov-TasTTjpt? BoCavTtvfjs taxoptas, 976—1077.) In acestă operă, Michail Pselos ne-a lăsat descris chipul traiului şi al răsbdielor poporelor barbare din Dacia-Traiană şi pdte şi cea Aureliană. Pentru a se pute mai bine
www.digibuc.ro
4
C. ERBICEANU
pricepe cuprinsul celor două acte, carî fac obiectul studiului meu, am credut că este bine a da în traducere română din acăstă lucrare a sa partea câtă se raportă la aceste popdre, ce au vieţuit odinidră pe teritoriul Român. Pselos nu amintesce nicăeri în istoria sa despre Vlachl; şi dar am putd <Jice că acăstă descriere nu privesce pe Români ori Vlachî, ci numai pe Bulgari, Geţi şi Cumani/carî adesea invadau şi jefuiau poporaţiunile de peste Dunăre, de sub stăpânirea imperiului Bizantin, şi din carî unele în urmă s’au strămutat cu totul peste Dunăre, maî ales în Dacia Aureliană ori Mysiî. Din causa acestor barbari şi vechil locuitori aî arabelor Daciî Aureliane, inferidră şi su-peridră orî Mysiî, au fost nevoiţi Vlachiî noştri a trece din Dacia Au-reliană în Tracia şi a se stabili maî ales în munţii Emulul, ca într’o cetate întărită.
Tot Pselos maî amintesce că Mysiî şi Tribalii apuseni, pe la 1052, s’au unit şi au năvălit asupra Romeilor, cărora le-au căşunat mult răii, pentru care pricină împăratul Constantin Duca s’a ridicat asupra lor şi cât pe aci erau să-l pfindâ. Apoi înarmându-se maî bine, când au vă<jut barbarii atâta armată, s’au retras. (C. N. Satha, op. cit., Voi. IV, pag. 268.)
Iată acdstă descriere, nepublicată până acum:
Din Michail Pselos—sub Imperatul Isaciu Comnen, 1057—1059. (Meaatwvcxrj 6t6Xtoâ^x'fJ, Voi. IV, pagina 246 249.)
«.....Deci împăratul cinstind pe Patriarchul ce murise cu un ast-fel de
bărbat, după ce a oprit pe barbarii de la Răsărit din întreprinderile lor şi acăstă parte i-a fost în adevăr cea mai lesniciosă, cu tdtă puterea sa armată plăcă la cei despre Apus, pe carî cei vechi îi numiau Mysi (Moaoîig), iar acum sc numesc cu orî-ce nume schimbat. Locuesc insă părţile cu câte se mărgi-nesce Dunărea cu stăpânirea Romeilor, aceia in massă s’au sculat şi s’au strămutat în pămîntul nostru.
Causa acestei strămutări a fost poporul Geţilor, care se mărginiâ cu aceia, jefuindu-i pe aceştia, predându-I şi nevoindu-i a se strămută. Deci când a îngheţat Dunărea, tot poporul, întrebuinţând-o ca uscat, s’aă strămutat de acolo, aă împovorat însă hotarele nostre, neavend nici unde să se aciueze şi nici voiau să supere pe aceî de carî se apropiaţi. Sunt mai mult decât alte popore anevoie acestea de răsboit şi greu de învins, nefîind voinici cu trupurile şi nici curagioşi cu sufletul. Apoi nici se îmbracă cu zeâ (fl-iîjpaxes) nici cu ciorapi (xvijpfSes) nu se încalţă şi la unii nici cu peri capetele nu le sunt acoperite, în manile lor n’au de loc scut, nici lungăreţe, cum ţlic, sunt cele Argolidice, şi nici rotunde, şi nici cu săbii nu se încing, ci numai lănci portă în braţe şi acesta-î singura armă cu care atacă. Nu se împart pe companii şi nici îi conduce cine-vă după o tactică militară,
www.digibuc.ro
ACTE DE PE TIMPUL ÎMP£RATULUl BIZANTIN ISAAC II ANGEL.
5
nici sciu aşezarea în faţă la luptă, nici ce-î aripa stângă sau drâptă; dar nici nu-şi fac întăriturî şi nici cunosc fortificarea cu şanţuri în lagăr. Ci amestecându-se între eî la un loc, şi împuternicindu-se, în desperarea vieţii, fac sgomot mare şi aşă se aruncă asupra vrăjmaşilor, şi dacă pun pe fuga pe vrăjmaşi, îî măcelăresc urmărindu-i, precum turnurile cărând strivesc pe cei de sub ele; iar dacă falanga vrăjmaşă li se opune la atac, şi nu se rup şirurile prin năvălirea barbarilor, eî atunci întorcendu-se îşi caută mântuirea prin fugă. Nu se retrag în regulă, ci împrăştiindu-se unul de altul în altă parte, unul asvârlindu-se în rîu, sau scapă înotând, sau se afundă, cuprins de vulvorea apel; iar altul prin păduri adânci intrând fuge de la ochii celor ce-1 urmăresc, şi altul în alt chip. Imprăştiindu-se cu toţii de odată, apoi curînd se întrunesc iarăşi la un loc, unul dintr’un munte, altul dintr’o prăpastie, altul din rîurî şi altul din altă parte neobservat. Trebuinţa lor de sete, dacă găsesc ape or fântâni sau rîurî, cărând asupra lor o sorb cu repejune; iar de nu, fie-care descălecând de pe cal îl sângerâză, deschidendu-i vinele cu fierul şi îşî potolesc ast-fel setea, întrebuinţând sângele ca apă. Âpoî iarăşî pe cel maî gras dintre caî tăindu-1 şi făcend foc cu lemnele ce le găsesc, încălzind puţin părţile micî tăiate din cal, le îndopă pline cu sînge şi aşă împuternicindu-se se duc iarăşi in colibele lor. Se adăpostesc ca şerpii prin crăpături adânci, prin surpăturî orî ziduri.
< Acest nem este forte de temut şi cu socotinţî vrăjmăşescî, şi nici tratatele do pace (convenţiunile) nu-î fac prieteni şi nici jurând pe zei păzesc jurămintele, pentru că nu respecteză ce-vă Dumneţleesc, ca să nu ţlic Dumnezeu, ci li se par lor că tote de la sine-s isvodite, iar mortea o socotesc sfîrşitul a totă existenţa. De aceea şi maî cu uşurătate fac pace şi când trebue să se lupte, îndata strică pacea şi preferă răsboiul. Unii cer iarăşî din nou împrietenirea (pacea); iar dacă prind pe cei ce se luptă, pe unii îî ucid, iar pe alţii îi expun într’o piaţă frumosă, şi-î preţuesc scump pe cei mai însemnaţi, şi dacă nu li se dă preţul îi omâră.
Intreprinţlend o expediţiune împăratul Isaciu, ca să mântue coloniile Ro-meilor de acest nem, merge asupra lor cu o falangă puternică. Nu prea credea în împrăştierea lor şi nu se încredeâ în fapte nesigure, ci duce armata sa în partea lor cea maî tare, grea de bătut şi maî grea de cuprins şi apropiindu-se de eî s’a spăimîntat şi el şi lagărul. Căci neîndrăsnind a se împotrivi la un ast-fel de detunător şi văijend eî adunarea cea numerosa a lagărului s’au împrăştiat. De aceea atacându-î în grupuri, î-a întîmpinat urlând cu glasurile lor neîntrerupte. Fiind-că nu puteâ nici pândindu-î să-i prindă, şi nici se presentau în ordine de bătae, vestindu-le răsboiu după trei clile, ci în aceeaşi ţii ei părăsindu-şî corturile, pe cei ce n’au avut timp dintre ei să fugă, pe bătrâni şi pe copiii lor i-au împrăştiat în locurile cele mai grele de pătruns. Ast-fel, după cum a convenit împăratul, având regulata armata, a pornit asupra lor; iar dintre barbari nu s’a zărit nimeni. Sa-i urmărescă pe aceia n’a încuviinţat, avend temă de curse neveţlute, căci
www.digibuc.ro
6
O. ERBICEANU
înainte de trei ţlile aii luat-o la fugă. Deci sfărîmându-le corturile şi luân-du-li-se, prada ce a aflat-o, s’a întors învingător. Şi neîntorcendu-se pe calea dreptă, isbucnind o ernă înfricoşată în lagăr, pe mulţi i-a perdut. Se în-torce apoi în Constantinopole şi se încununeză pe cap cu lauri de victorii...» (De aici nu mai este însemnată pentru noi acestă descriere).
Acestea despre firea barbarilor, cari nu trebuesc confundaţi cu Românii şi nici cu Vlachii din Peninsula Balcanică.
Pentru ca să ne putem mai bine da sdmă de situaţiunea Românilor şi puterea lor, precum şi de îmmulţirea lor în Peninsula Balcanică, sub nume de Vlachî, spre sfîrşitul secolului XI şi în durata celui al XH-lea, vă cer indulgenţa D-v<5stre de a mă urmări cu interes în expunerea ce voiii face-o, descriindu-vS după autorii Bizantini, mai ales după Anna Comnena, Niceta Choniat şi Gheorghe Acropolitul (istorici contimporani evenimentelor) localităţile pe unde-i întâlnim amintiţi pe Vlachi în luptele lor, cum şi faptele săvîrşite de ei.
Revoluţiunea ori răsvrătirea Vlachilor asupra împăraţilor Bizantini îşi aveâ causa sa justificată. Deci pentru a se opune cu putere şi speranţă de reuşită contra statului organisat Bizantin, Vlachii se unesc cu Bulgarii şi formeză imperiul Româno-Bulgar sub Asanesci. Apoi se alieză şi cu Cumanii ori Sciţii, după'cum îi numesc alţi scriitori, şi pe cari îi descrie Michail Pselos, în pericopa ce am cetit-o. Cumanii trăiafi peste Dunăre pe atunci, adecă în Dacia Traiană. Numai când năvălesc asupra lor Tătarii, Cumanii sunt nevoiţi a se strămută peste Dunăre în Dacia Aureliană.
Eu am multe cuvinte, basate pe autoritatea scriitorilor Bizantini, de a admite, că pe când locuiau Dacia Traiană Cumanii, existau acolo fdrte mulţi locuitori şi dintre vechii colonişti ai lui Traian printre ei. Cu chipul acesta se explică firesce şi alianţa statornică între Cumani şi Româno-Bulgarî.
Să trecem acum la Românii ori Vlachii din munţii Emulul, după ce am văcjut caracterul şi modul de răsboiu al barbarilor.
Iată cum se exprimă Niceta Choniat despre influenţa morală ce aii exercitat-o Vlachii asupra Cumanilor din Dacia Traiană:
«Sciţii adecă Cumanii au învăţat de la Vlachî o vrăjmăşie neperitore (asupra Romeilor) şi a fost trădată acesta din copii în copii şi pururea amintită».
. .. aâ-Avatov tyjv îtp&ţ Y]|J.ăc s^â-pav ono Bkâ%(i)v e/siv ScSaypivoi (Sxuâ-ai) xai îtpoc 7taîSaţ âno uaîStov Tcapaniiinsiv aeîjj.V7jaT0V.»
Veglî Nicetae Choniatae Ânnales. Balduinus Flander, pag. 332.
www.digibuc.ro
ACTE DE PE TIMPUL ÎMPERATULUÎ BIZANTIN ISAAC II ANGEL.
7
Din causa asupririlor neîntrerupte, a contribuţiunilor nesfîrşite, an-găriilor de tot felul şi în fine desconsiderării Românilor din Peninsula Balcanică de către Romei, cu timpul s’a ivit şi crescut o ură neîmpăcată între aceste două nemuri. Romeiî se considerau ca nisce pretorienî, iar Românii se priviau de ei ca plebe. Cu ocasiunea împilărilor de nesuferit şi a dărilor în natură, provocate şi de cheltuelile căsătoriei lui Isaciu Anghel cu o fiică a lui Bela, Regele Ungurilor, a isbucnit revolta Românilor din Balcani, cari aii răspândit ura asupra Romeilor în tdte poporaţiunile barbare, din Mysiî şi din Dacia Traiană. Despre mulţimea Ylachilor în Tracia, Tesalia şi Epir, iată ce găsim tot în Choniat:
«Pe lângă acestea şi un alt 6re-care posedă graniţile Tesaliei, care acum se numesce Yalachia Mare.»
«’Eitl Se tootoic xai ăXXoc tic ta ©EttaXiac xate^uv [i.edeiopa, a vuv fiAfaX1») BXa-
yla XExXijaxETat...»
Idem, pag. 336.
Să nu ne mire de loc faptul că Tesalia s’a numit de către Greci chiar MeyâX7f BXaxia, pentru că un Pitac (IIiTTdxiov) dat de un Patriarch, al cărui nume nu ni s’a conservat, pe timpul împăratului Alexie Comnen, spre finele secolului XI, ne spune, că Vlachii so îmmulţise ca albinele în stupi în tdtă Tracia şi aii ocupat şi Tesalia. Iată o parte din acest Pitac:
... «Dar respectiv de răutăţile Vlachilor şi de faptele lor necinstite, am luat <5re-care sciinţă, pentru că lucrul eră înfricoşat şi pângăritor. După cum dar Madiamiţii prefăceau şi înfrumuseţau femeile lor şi le aduceaii înaintea poporului Iudeilor ca să păcătuăscă poporul şi să se întdrcâ Dumnezeii de la ei, asemenea şi dracul a intrat in inimile Vlachilor şi şi-au îmbrăcat femeile şi fetele lor în vestminte de bărbaţi, pentru ca să corupă pe acei ce voiau să trăiescă pios şi le aveau pe acestea CU ei, ca păstori. (05to) xal 6 Sta[îoXos EÎafjXîte el? Tas xapSta; twv BXax<i)V xat sardXtCov Ta; yuvafaa; aăxwv xaî Tac ■9’oyafl’spac ax^a dvSpwv îva xataatpEtJjcoal St’ auTâiv Toi»; s0aE(3d)ţ ^fjv â&EXovTa; xal eIxov aOTac |J.eB-’ lauTâiv &anep (Boaxou;.)
De a se istorisi cele ce se întîmplă între ei este lucru ruşinos, cei ce aii păţit, urînd păcatul, înşişi mi-au dat mie în scris acestea, aducând martor pe Dumnezeii, pentru aceea m’am grăbit la constatarea adevărului.
Iar acestea respectiv de răutatea nepioşilor Vlachî, pentru că s’ati arătat vicleni şi înşelători şi din acâstă causă s’a pervertit modul vieţii celor mai buni dintre părinţi. Iar Dumnezeu şi pe ei şi pe noi să ne miluescă.
www.digibuc.ro
8
C. ERBICEANU
Fii sănătos în Domnul şi degetul luî Dumnezeu să vă scrie numele întru împărăţia Cerurilor.» (Revista Teologică, an. IV, p. 128.)
Acest fapt se petrece aprăpe de Tesalonic, în localitatea despre peninsula Sf. Munte al Atonului Cusandria. Se îmmulţise poporaţiunea Română aşâ de tare spre finele secolului XI, în cât n’o mai puteâ încăpo Tracia şi a cuprins şi Tesalia şi alte părţi de sigur, cum Epirul, etc. Observăm că dacă avem p,eYâXij BX«xfa, atunci în oposiţiune trebue să căutăm şi o p,txpa BXayîa, care de bună semă nu eră aiurea decât în munţii Emulul.
Românii îşi aveaii conservat şi graiul lor în tot-deauna în Peninsula Balcanică. Acăsta, pe lângă alte dovedi cunoscute, mal se constată încă şi prin pasagiul următor. Niceta într’un text se exprţmă aşâ:
«Atunci şi un dre-care dintre preoţii robiţi, aduceţidu-se sclav în muntele Emulul, se răgă lui Asan să fie eliberat, în aceeaşi limbă, ca desăvîrşit cunoscător graiului Vlachilor, cerendu-I mila sa; dar el ridi-cându-şl capul a răspuns: Nici odată nu voiii adăogi a eliberă pe Romei, ci a-I perde. Căci acăsta o vrea şi Dumnedeii.»
Totc 8k xal tujv SopoaXclkwv ttţ tspărov itţ tov Atjiov aiy^âXozoz a7t5tŢO[iîVOC, Ssîtai toO ’Aaâv a'petBjvat, St’ 6{Jtoţ(ovtac, a>c iSptţ rijc twv BXâycov (ptovijc ic sXsov aotiv âxxaXoâ|ievoc. '0 8k avavâoaaţ, efazo, pjSăxoTs xpoad-âo&ai P(o|xa[ou? axoX’jsty, aXX’âîtoXâsiv. ToOto	®dov So'jXsaO-at...»
(Nicetae Ghoniatae Annales-Alexius Comnenus, liber I, pag. 247.)
Aicea mal constatăm încă şi ura neîmpăcată dintre Români şi Romei.
Din acestă pericopă se probeză faptul că Românii din Peninsula Balcanică nu şi-au perdut graiul în decursul văcurilor, ci din contră între ei şi în familiile lor române vorbiaii în limba lor,—acăsta însămnă frasa grăcă : wc î&ptţ r/jc tâv BXdtxwv	Dacă după creştinarea Bul-
garilor, serviciul bisericesc se săvîrşiâ şi la Românii din Peninsula Balcanică tot în limba slavă, cu tăte acestea poporul Român de acolo şi-a păstrat limba sa în casă şi familie. Monumentele limbistice conservate ne probeză pe deplin acest adevăr. Acest fapt se petrece spre finele secolului XII, în ajunul formării Statelor româno din stânga Dunării.
Mal observăm că cuvîntul ISptc însemnă sciutor desăvîrşit, literat, cum dicem noi astădî, şi care preot eră probabil grec şi trăiâ între poporaţiunî românesc!, unde se ocupase cu studiul limbii Românilor. Alt-fel nu se înţelege pentru ce a întrebuinţat scriitorul acest cuvînt special do tâptc şi nu un altul comun vorbirii grecesc!.
Să continuăm cu dovedi din Bizantini, probând existenţa Românilor în diferite localităţi din Tracia.
Pe lângă revoluţiunea Asanescilor, se mal ridică şi un Hrysos, tot
www.digibuc.ro
ACTE DE PE TIMPUL ÎMPfiRATULUÎ BIZANTIN ISAAC H ANGEL.
9
Român, apărându-şî independenţa sa aparte de AsanescI ori Statul lor. Şi ridicându-se de acolo, împăratul se aruncă asupra luî Hrysos, căci acesta posedând Strumniţa, fiind de năm Vlach, şi stăpânind un fort (întăritură) numit Prosacu, şî-a pregătit lui-şî stăpânire.
«K'ţxsffl'sv avaoxâc xaxâ xoo Xpooouâpp^. ooxo? Ţap TTfjv SpoojtvijtCav fSitoaâjisvoţ, BXA/oţ wv xo ysvo? xai (ppouptov tt aitoXa6(bv XsY<5[ievov Ilpdaaxov âţ xupavveiov eaoTcp xaxaaxEoaas.
(Idem, liber III, pag. 267.)
Acest Hryso3 eră în neînţelegere cu Asanesciî şi dar îşî aveâ armata luî aparte, compusă din Român! şi Romei, precum şi teritoriul său independent. A plătit scump însă neunirea luî cu Asanesciî, căci a fost ucis de Romeî la urma urmei Niceta Choniat ne spune şi chipul cum a fost luată cu vicleşug capitala luî Hrysos Prosacu, după care în urmă a fost şi el omorit Iată şi chipul cum a fost cucerită capitala luî Hrysos:
Şi a cucerit oraşul, când a intrat un Vlach, ce se numiâ Ezyismen, caro păziâ Prosacul şi câte eraîi supuse luî Ioan acolo.»
Ty]v te toSXiv âioiovxa xafE/eiv BXa/ov xiva, 5EC&top.evov r»)v xXvjotv, ţspoopoovxa xov llpdaaxov xai oaa Ttbv Ixei&e xcj» TcoctV'/ig xanjxoa.»
(Nicetae Choniatae, Balduinus Flander, pag. 387.)
Acăsta însămnă că Români!, cari erau şefi! armatelor în tot timpul revoluţiuniî în Peninsula Balcanică, aveai! cunoscinţe strategice şi nu erai! nisce simple adunăturî de tâlharî, numai pentru a jefui. Aicia vedem că un Vlach eră de gardă la Prosacu.
Dar care este causa morţiî luî Hrysos ? Iat-o, după Niceta Choniat: «Iar împăratul după aceea, îngrijindu-se de situaţiune, plăcă la Chip-sella, căutând vre-o mântuire oraşelor Tracice, pe carî Vlachiî şi Sciţii le devastau răii. Apoi propunendu-şî să surprindă pe Hrysos, adecă sî-1 întretaie de la năvălirile, pe carî le făcea pe ascuns, jăfuind localităţile din jurul Serreî. Acest Hrysos eră Vlach de năm, avend o statură mică, nefiind de acord cu Petru şi Asan, carî se revoltară contra Romeilor, pentru că el nu a ridicat armele asupra lor, cu carî s’a făcut aliat, având cincî sute (ostaşi) de acelaşî năm şi Romei»
Kai 6 BaotXeoţ jisxa xooxo ttTrpoxetţiivijc e/ojievoţ, 5? oi BXd/ot xai ExoHat xaxâ; exidsoav. yErcsixa 8k ooXXaSsiv tov Xpâoov itpofrepAVos, %ouv avaxoijiai tm exSpofic&v, 5? snotet Xadpaiws, za xepi xa? Eeppas XEipcov /copia. THv 8k o Xpuaoţ ootos BXd/o? t5 Y^voţ, xyjv yjX’.xiav auveoxaXjiăvos, jtjj aup/pcovijoaţ piv acciaxajiEVotc Pco[iai(ov Ilexpcp xai xcj> ’Aaotv, oxi [ti] xai p.âXXov xax’aoxcov dpdjievoţ 8itXa, [isfr’wv eî/e itsvxaxoaicov xai Pcojiaicov YeY0V°^ Svoirovxoc. >
(Nicetae Choniatae Annales, liber II, pag. 258. Venetiis 1729.)
www.digibuc.ro
10
Cf. ERBICEANU
Acest pasagiu ne arată mulţimea numerică a Vlachilor în Tracia, Tesalia şi Epir; pentru că atât Bizantinii îşi formau falange de armate dintre Românii existenţi în Balcani şi până în Marea Adriatică, precum şi Asanescii, în a cărora armată trebuiâ să fie, dacă nu în totalitate Români, cel puţin dmenil conducători al răsboiuluî (statul major), cu necesitate trebue să admitem că erau numai Români, ca mai credincioşi şi de acelaşi sânge ca Asanescii. Apoi pe lângă aceste State, ce trăiau vecinie în răsboiii perpetuu şi cari-şî recrutau toţi soldaţi şi dintre Români, mai eră pe atunci şi acest Hryos, care şi el înrola în armata sa tot Români, pentru că el singur era Român.
Iată acum ce ne spune şi Ana Comnena despre existenţa Vlachilor în Tracia şi tot în diferite localităţi.
Apoi cu tărie înarmând (împăratul) pe toţi, eşi din Constantinopole şi apropiindu-se de părţile Larisel şi trecând prin muntele Cellielor şi lăsând la o parte în drepta drumul public şi muntele Grisovul, care aşâ se numesce în localitate, a ajuns la Exevan (acest sat este Va-lahic, situat fdrte aprdpe de Andronia), iar de acolo cuprinzând iarăşi alt orăşel Slaviţa, ce de obiceiii se numesce Anhupi şi situat la rîul ce curge, şî-a aşezat acolo lagărul său, săpând un şanţ în de ajuns.»
("Avvtjc ajî Ko[j.vr]VYj£ Ropfqpo-fevvrizon KatoapiaoT]? ’AX.e£iâţ. Venetiis 1729, pag. 110.)
Aici ni se raportăză că eraîi localităţi şi sate întregi ocupate numai de Români peste Balcani, în Tracia.
Vlachiî pe lângă că eraii conducătorii revoluţiuniî ca generali ori strategi, tot eî eraii şi conducătorii de drum al Cumanilor de peste Dunăre, când îl chemaii în ajutor, ori la pră<Jî şi jafuri asupra Romeilor, pentru că numai el cuno3ceaii bine trecătorile înguste ale Emulul, fiind-că trăiaâ în aceşti munţi. Acesta ne-o spune şi Ana Comnena:
«Şi când a auc}it că Cumanii au trecut Clisurile, a încercat să se ieâ pe urma lor şi să-î atace pe neaşteptate. Căci Cumanii de la Vlachî s’aii fost învăţat să trecâ locurile nestrăbătute ale Clisurilor şi ast-fel şl-aâ strecurat cu uşurătate armata şi s’aii apropiat de îndată de Go-loia şi curînd locuitorii eî despresurând castrul, încredinţat lor pentru pază, l-aii predat Cumanilor.»
("Avvyjc T7jţ Ko(j.v7]vfi<: IIop^TjpoYsvvTjtoa ’AX.e£iaţ. Venetiis 1729, pag. 216.)
Tot Ana Comnena ne arată şi chipul recrutării armatei Bizantine şi dintre Români, cu tdte că trebuiai! să lupte în contra fraţilor lor. Şi acest loc ne probeză iarăşi mulţimea Vlachilor în Tracia.
Deci îndată trimiţând pe Cesarul Nicifor Melision, l-a făcut atent ca mal iute decât vorba să cuprindă Emul. Căci de curînd îi a-
www.digibuc.ro
ACTE DE PE TIMPUL ÎMPERATULUÎ BIZANTIN ISAAC II ANGEL.
11
rătase prin scrisori ca să adune pe câţi va pută (ostaşi), nu dintre ceî ce sunt în activitate (că pe aceia îi împărţise la oraşele de pre-tutindinea ale occidentului, pentru a le păzi pe cele mai însemnate dintre oraşe), ci să adune recruţi aparte, câţi şi dintre Bulgari şi dintre ceî ce şi-au ales vâţa păstorâscă (Vlachl îi numesce pe aceştia limba de obşte), şi pe alţii din alte părţi, veniţi din t<5te localităţile şi călări şi pedeştri.»
(*Avvy|? tije KopTjvîjs nopcprjpo'ifevvTjTOD ’AXefrâc. Venetiis 1729, pag. 179.)
Acestea despre Vlachiî din drepta Dunării, adecă din Dacia Aure-liană ori Mysii, Tracia, Tesalia şi Epir, etc. Până astăzi chiar în aceste localităţi se păstreză un număr mare de Români, cu obiceiurile şi cu limba lor. aparte de Romei, Greci şi Bulgari.
Să vedem acum unde găsim pe Români în stânga Dunărei, sau Dacia Traiană, spre finele secolului XII.
Ana Comnena cjice:
«Un Leon ârecare, Vătasi numit, strîngend armată din diferite locuri şi de aiurea din belşug, dar şi dintre Vlachî mulţime multă, carii se $ic că sunt dintre vechii colonişti din Italia, din spre localităţile Pontului numit Euxin, au pornit să năvălăscă în ţâra Hunică (Ungurâscă), de unde nimeni nici odată, din tâtă vechimea, n’a năvălit asupra lor. Deci Alexie şi cea-laltă parte de Romei, ajungând la Dunăre, au băgat frică Hunilor, că adecă va trece curînd de acolo Vatasi; după cum s’a spus, năvălind a tăiat fără cruţare tot, şi a distrus tot ce-î eşiâ înainte şi dar mult omor a săvîrşit între âmeni şi robire n’a fost maî puţină. Pe lângă acestea şi turme de animale şi de cai şi de altele de tot felul adunând de acolo a venit la împăratul; iar el voind să le impue asupră-le rănire şi de a doua âră apoi a trimis din nou armata asupra lor, expeduind-o din partea de sus, de unde-vâ, ca să năvălăscă asupra Hunilor, ce locuiau lângă Taurosciţia. Acâstă armată o conduceâ Andronic Lambardas şi Nicifor Petraliful şi alţi îndeajunşî. Asupra tuturor eră Ioan Duca, despre care s’a amintit.
«Aceştia percurgând âre-carî locuri nu depărtate, cari erau întinse, dificile şi lipsite cu totul de âmeni, trecând acest pămînt, năvălesc asupra Hunilor (Ungurilor), întâmpinând şi sate fârte populate de âmeni şi au câştigat şi o mare mulţime de jafuri; s’afi ucis şi mulţi din âmeni, iar pe ceî maî mulţi l-au robit. Când a fost să se ridice de acolo, au înălţat în acel loc o cruce făcută din aramă şi au scris acestea: Aicia când-vâ pe nâmurile grâznice, originare ale Panonieî, Marte cel puternic şi mâna Ausonilor le-a ucis, când eră împărat al Romei divinul Ma-
www.digibuc.ro
12
C. ERBICEANU
nuel dintre stăpânitorii Comnen!, gloria legiuitorilor celor mai buni.»
(’Avvr]? rîj? Kojjivqvi}? IIop'fYjpoYEVvr^ou 5 AXs£iâ?. Venetiis 1729.)
Aicia sub Huni trebue să înţelegem pe Unguri, iar locuri întinse şi dificile, lipsite cu totul de 6menî, probabil Basarabia de jos şi şe-surile de la gurile Dunărei, prin urmare locuri din Dacia Traiană ori România de astă<Jî. Este semnificativă expresiunea: întâmpinând şi sate fârte populate de dmenî. Acestea însă spre munţii Carpaţl, şi cari de sigur erau românesc!.
Acestea le spune Ana Comnena în opera citată.
Să trecem acum la alt scriitor Bizantin:
Niceta Choniat, istoricul Bizantin, care a scris şi acele două acte oficiale privitdre la români, şi pe cari am onăroa a vi le comunică astădî în traducere română, amintesce şi el de expediţiunea împăratului Ioan Comnen în Dacia. După ce pe la 1121 repurtă o completă victorie asupra poporaţiunil de aicia, care neliniştiâ prin dese năvăliri şi jafuri poporaţiunile din drepta Dunărei, mai ales pe acele dintre Dunăre şi până în munţi! Emulu! ori Balcani, cari se numiafi şi Mysiî, a dispus să se celebreze sărbâtoresce în Constantinopole amintirea învingeri! Pacinaţilor (nljv tuv IlaTCivâxwv Isfoţiiv/jv i? •fjjiă? tsXsrrjv bi? asiţiVYjar^pia, mpoatiga? zm TOTipa^jiivaiv xai /aptar^pta). După aceea trece asupra Tribalilor, car! şi ei erau dintre năvălitori, şi-î învinge pe la 1122 şi face pace cu eî. (Ve<JI Nicetae Choniatae Annales — Ioannes Comnenus, pag.
9.	Venetiis 1729.)
Acăstă expediţiune s’a făcut spre Severin.
împăratul Manuel Comnen întreprinde şi el o expediţiune în contra Ungurilor şi Sîrbilor şi-î învinge. Apoi lasă ca guvernator al acelor localităţi pe Comnen Andronic. Dar fiind-că Andronic urmăriâ sco pur! răsturnătăre contra împăratului Manuel, mepl too mapaXoîHjvai pivrov MavooîjX iTjc apx^c, acesta-1 suspendă ca suspect din administraţiunea ducatului Braniţov şi Belgrad, rij? Aouxixrj? apx'ijs BpavixCopT)? xal BsXsYpââwv, iar el fuge la Poloni ori la Galiţienî. Galiţia eră una dintre topar-chiile de la Ruşî, lori Se ^ TaXitCa fda tmv scapi toi? Pw? Tomapxirov, ou? xal Sxb&a? TmepSopâoo? yaolv. Manuel Comnen îl urmăresce şi acolo, când este prins de Vlachî şi dat pe mâna împăratului Iată cum ne isto-risesce Niceta acăstă întâmplare:
'AXX'ote too SsipAveiv iiceîy& ’AvSpovixog, »? toc? xs^Pa<^ T“v Suoxovtwv Xadwv xal xbv tî)? raXM/rj? opîwv XaSdfievo?, mp6?	o>? ei? awCov xpoaţ>t>YeTOV inpp/rjTO,
t6te ^TjpEutwv i[Mil7rcei xal? axpuai, a’jXXTjyîîel? Y®P scapi twv BXixwv, ol? vj <pT)|J.Y) TYjV aotoo (piiiaaaa yoYÎ]v uyTjY^aaTO, s? t’ooscîog) mp6? SaaiXea maXiv amjYSTO.»
(Nicetae Choniatae Annales, liber IV, pag. 68, 69. Venetiis 1729.)
www.digibuc.ro
ACTE DE PE TIMP DL ÎMPERATULTll BIZANTIN ISAAC II ANGEL.
13
«Dar când Andronie s'a îndepărtat de frică, scăpând acum din mânile celor ce-1 urmăriau şi atingând marginile Galiţieî, s’a dus la ea ca la un refugiu mântuitor, atunci cade în mrejele vînâtărelor, căci prins de Ylachî, la cari ajunsese acum vestea despre fuga lui, eî l-aii dus înapoi iarăşi la împăratul.»
Acest pasagiu este fărte important pentru noi Românii. Lucrurilo se petrec pe la 1165, şi în text este vorba de Vlachii cari au prins pe concurentul la împărăţie Andronie în Galiţia, şi în care text se spune precis că în acea localitate erau pusderie de Români, t6ts {bjpeDTwv s(j.7twttEi taîţ axpoai. Nu se păte admite nici cum, că aceşti Români ar fi fost de peste Dunăre, angajaţi de acolo ca militari şi cari apoi ar fi venit în expediţiune cu împăratul. Frasa următăre: «căci prins de Vlachi, cărora li s’a explicat vestea sosirii lui fuga — aoXXfjf&elt; yăp ţrapdt t&v BXd%u>v, otc -f) ^ijp.7) rfjv autou ţdâaaaa fYfty u'fTj^Tjaato , nu p6te nici odată însemnă că erau din armata împărătăscă. Apoi iarăşi împăratul nu puteâ să vină de peste Dunăre cu o aşâ mare mulţime de Români. Constatăm dar că spre confiniile Galiţieî erau fărte mulţi Români pe aceste timpuri.
Dacă dar în Peninsula Balcanică, în special în Tracia, Tesalia— P,sy<4Xt] BXaxta — şi în Epir erau fărte mulţi Români încă de pe la finele secolului XI; dacă considerăm că în expediţiunile lui Ioan Comnen, una începând de la gurile Dunărei în sus şi alta din partea de sus numită Taurosciţia, s’au robit şi jefuit poporaţiunile din aceste teritorii până în Carpaţî, apoi că în adoua expediţiune s’a dat peste sate mari şi peste locuitori stabiliţi în drumul lor spre Ungaria, ceea-ce nu puteau să fie numai Cufnanî ori Sciţi, cum îi numesc unii istorici Bizantini, ci şi o poporaţiune băştinaşă şi pe cari î-au găsit spre Carpaţî; cu cuvînt tare susţinem dar, că aceştia erau Români şi numai Români. Numai aceştia puteau să aibă sate bine populate şi stabile, iar nu barbarii. Frasa grăcă din text: xdp-aiţ ts av^poutotitaiţ &yav âvTsu/TpiâTsc iroXXaî? însemnă că eră un popor stabilit de mult, avându-şi aşezarea sa trainică, ceea-ce barbarii se scie că nu o aveau, ca unii ce erau trecători numai şi trăiau mai mult din răpiri şi jafuri, iar nu din munca mânilor lor, ocupându-se cu agricultura şi crescerea vitelor numai băştinaşii.
Iată şi o altă probă:
«împăratul.... ese şi plâcă la Chipsella, gătind câte erau de trebuinţă pentru răsboiu. Pe când el eră în convalescenţă, atunci Soiţii cu o parte dintre Vlachi, trecând Dunărea asupra oraşelor Tracice, câte erau în jurul Mesineî şi al Ţurului şi încă şi al celor-lalte, prin năvălire
www.digibuc.ro
14
C. ERBICEANU
le-au jăfuit, pe timpul serbării anuale a amintirii martirului lui Christos Gheorghie.»
'0 AoToxpdTtop.». k'Jsiai xai axeioi Ttpoţ xa. KotJieXXa s£apTOaas ooa itpoţ 7:oXep.ov apapsv. Adtoo 8i Svto? Iv ‘x.'xyeţiq Exo&ai p.etâ p.oipa; BXâ^wv xov Vlotpov diadivxeg toi; dpaxixoîţ iroXîojiaoi, onorsa nspi Mearjvvjv xal TCoopooXov xal tâ eu tootuv p.eva, e$ â'fdSou exetpov, xat'aorijv TYjv ânjaiov p.v^p;rjV FewpYLOU tou Xpiaxop.dpxopog. > (Nicetae Choniatae Annales, liber II, pag 265. Venetiis.)
Aicia constatăm iarăşi că în Dacia Traiană erau mulţi Români, . cari trăiau printre Cumani, fie retraşi în munţi, fie p<5te şi chiar printre localităţile locuite de Cumani. Alt-fel nu putem înţelege de unde să se p<5tă adună o armată năvălitdre Scită şi Valachă din Dacia Traiană. Apoi nici textul nu ne permite a înţelege alt-fel, căci frasa: Exo&ai p.etâ p.otpa? BXdx&w tov yIaxpov Siaoavu?, însămnă precis că din Dacia s’a format armata năvălitdre. Nu eră dar, cum le-ar plăcă unora să crădă, că Dacia Traiană eră lipsită de Români sub invasiunea barbarilor şi în special a Cumanilor. Mai seim că mulţi dintre Cumani şi Uţî aii fost în urmă asimilaţi ori absorbiţi în poporul Român, chiar şi după consolidarea Statelor ndstre—Valachia şi Moldova. Acăsta însămnă că so suferiaii între ele diferitele poporaţiuni.
După ce am constatat că şi în Dacia Traiană erau prea destui Români, ori colonişti de ai lui Traian şi alţi băştinaşi Daci, pe lângă barbarii trecători, acum putem să trecem spre a cercetă şi căuşele revoltei Asanescilor, cari ah luptat atât de hotărît şi brav pentru a-şî apără neatârnarea lor, numai spre a pută în urmă trăi ca popor liber. Sărtea însă a vrut ca închegarea Statului Român să se facă nu în Tracia şi Dacia Aureliană, ci pe vatra străbună, în Dacia Traiană.
Iată acum ce ne spun în cestiunea revoltei istoriografii Bizantini. Niceta Choniat, între alţii, ne istorisesce despre căuşele revoltei urmâ-tărele:
După ce s’au liniştit popărele de la răsărit şi cu alte daruri temporale, iar mai ales cu plată de imposite anuale (căci aşâ obicinuesc să se scape (uşureze) Romeil cei ce ne guvernăză de .cei de alt nem, urmărind liniştea, tocmai ca şi ţinerile nuntaşe, cari se îngrijesc numai de camera nupţială), a voit să-şi logodăscă soţie de alt năm (căci pe ceea ce o logodise mai înainte a perdut-o prin mârte), şi deci negociind prin representanţî cu Regele Ungariei Bela, iea de femee pe fiica aceluia, care nu atinsese încă vîrsta de <Jece ani, gândindu-se ca cheltuelile nunţeî să se facă prin bani publici, î-a adunat pe aceştia curînd de la ţările sale. Şi a greşit din causa sgârceniei, păscuind (punând la contribuţiunî) şi alte oraşe, cari erau aşezate pe la Anhial—
www.digibuc.ro
ACTE DE PE TIMPUL ÎMPfiRATULU! BIZANTIN ISAAC II ANGEL.
15
barbarii din muntele Emulul,—cari se răsboiau asupra Romeilor şi mal ales asupra sa, cei ce se numiau mai înainte Myssi, iar acum se ch&mă Vlachî. Aceştia încredându-se în satele lor greii de luat şi în-curajându-se prin citadele (întăriturî) şi cari sunt cea mal mare parte înalte, situate pe stânci abrupte şi cari s’au fălit şi altă dată asupra Romeilor, iar atunci aflând pretext (ceea-ce se numesce strămoşesc) luarea turmelor şi vexarea lor, s’aii răsculat la revoluţiune cu strălucire. Erau întâii făptuitori ai reului şi cari au ridicat tot poporul, 6re-cari Petru şi Asan de acelaşi nem şi de aceeaşi semînţă, cari neînclinând la novisme fără cuvînt, vin la împăratul, ce era atunci în lagărul de la Chipselle, cerând ca să facă expediţiune (alianţă) cu Romeil şi prin decret împărătesc să li se dea ca răsplată o localitate puţin productivă, situată în muntele Em. Dar n’au reuşit în cerere (căci aveaii în privirea [ţinuta] lor o mişcare impunătdre); deci s’aii turburat ca nebăgaţi în sâmă şi în zadar au înaintat şi cererea, şi au exprimat şi un cuvînt mal cu căldură, ce arătă răsvrătirea şi câte avi să săvîrşâscă apoi, când se vor întdrce acasă. Iar dintre el mal ales Asan, carş eră şi mal îndrăsneţ şi mal sălbatec, acesta a şi fost pălmuit peste obraz din porunca Sevastocratorulul Io an, admonestat pentru neruşinare. Iar el s’au dus ast-fel fără resultat şi insultaţi; dar câte aceşti sceleraţi şi spurcaţi au săvîrşit contra Romeilor, ce cuvînt ar fi de ajuns a le spune?»
(Nicetae Choniatae Annales. Venetiis 1729, pag. 193.)
Nu cred că mal este trebuinţă de alte comentarii, pentru că în acâstă pericopă se spune destul de clar causa revoltei Vlachilor din munţii Emulul. Fraţii Petru şi Asan aii voit mal întâiu cu binele a se aliâ cu Romeil contra barbarilor ce-î atacaă, şi au cerut în schimbul serviciilor lor o compensaţiune, ca conaţionalii lor să aibă localitatea lor proprie şi să fie consideraţi ca sub autoritatea împăraţilor Bizantini. Cererea lor fiind făcută cu demnitate şi ameninţătăre, dacă nu li se admite condiţiunea pusă, împăratul în loc să-î liniştâscă, acceptându-le cererea î-a insultat, ba chiar Asan, care eră mal hotărît în purtarea Iul, a iost pălmuit. Atunci eî, întorcându-se acasă, ati ridicat tot poporul la revoltă, l-au înarmat şi aii hotărît să se lupte cu voinicie contra Bizantinilor, cari î-au ofensat şi dispreţuit
Frasa grecă: «ol Moaol Ttpdtepov divop-ăCovco vovl 8e BXâ/oc xexXvjxovtat,* «cel ce mal înainte se numiau Mysi, acum se chemă Vlachî» însemnă că aceşti Vlachî mal înainte locuise în Mysia, Dacia Aurelianâ, şi numai din causa năvălirii Goţilor şi apoi şi a Bulgarilor, cum seim, aii fost nevoiţi a trece peste munţii Balcani şi a-şî stabili în el, ca într’o ce-
www.digibuc.ro
16
C. ERBICEANU
tate întărită, petrecerea şi viâţa lor, ocupându-se în special cu păstoria, fiind-că numai pentru acest fel de ocupaţiune sunt proprii munţii Emulul.
Prin urmare, dările extraordinare de grele, pe lângă cele existente, jefuirea turmelor lor de tot felul, apoi insultele suferite de la împăratul, dacă maî adăogăm că Bulgarii, cari mal înainte fusese independenţi, acum erau supuşi şi striviţi de Romei şi rău trataţi, preve<jend Petru şi Asan, că şi Vlachilor compatrioţilor lor nu le surîde un viitor maî bun; tdte aceste cause î-auhotărît a se luptă cu t<5tă puterea lor spre a-şî apără neatârnarea lor.
Tot Niceta Choniat spune în altă parte:
«Iar Mysiî cugetând la revoltă pe faţă şi devenind conducătorii acestui rea, de care am vorbit, pornesce împăratul asupra lor. Se cuvine ca şi acelea să nu le trec cu vederea neistorisite. Vlachii se sfiau la început şi se abţineau de la revoltă, preve<jend importanţa faptului la care-i duceau Petru şi Asan»... (Acestă temere a încetat după ce capii aii găsit mijlocul de a-î aprinde pe VlachI la lupta pentru independenţă. Acesta a fost zidirea în munţii Emulul a unei biserici cu patronul Sf. Dimitrie şi în care persdne instruite de maî înainte, prefăcendu-se în profeţi, excitau poporul la arme.)
*Căci t6tă gintea atrasă de profeţiile acelora, a apucat armele, şi fiind-că prosperă revolta lor, încă mal puternic îşi apărau libertatea lor cu nădejdea în Dumnezeu. Şi socotiau că este mică pentru ci numai libertatea şi starea lor de sine şi s'au întins şi asupra localităţilor celor maî departe de muntele Emului. Cel-alt frate Petru se încoronâză pe cap cu cordnă de aur (ots<pav£ox(p xpoos(p) şi la picidrc se încalţă şi-şî pune papuci văpsiţî roşi. Apoi atacând Peristhlava (acest oraş Ogygia este tot din pietră cioplită şi are spaţiul cel maî mare din muntele Emulul), dar vS<jend înconjurarea lui nu fără pericol, lăsându-1 se pogdră din muntele Emulul şi pe neaşteptate năvălind asupra celor-lalte oraşe Romeice, răpesce multe trupuri libere de ale Romeilor, mulţi bol şi de jug şi de altele nu mai puţin, dintre păscătdre. Se ridică atunci Isaciu asupra lor; iar el, ajutorându-se iarăşi din locuri înguste şi grele de străbătut, au resistat maî mult tiinp. Dar venind de la Dumnezeu o câţă curidsă, care puneâ în întuneric ascunderea lor, şi acoperindu-se munţii, pe cari îî stăpâni au barbarii, pândind strîmtorile de eşire, pe neaşteptate Romei! au năvălit pe ascuns asupra lor şi îl împrăştie ast fel, punendu-i în terdre. Iar conducătorii răutăţii şi ai armatei, adecă Petru şi Asan şi câtă asociaţiune revoluţionară eră în jurul lor, aii pornit spre Dunăre, ca
www.digibuc.ro
ACTE DE PE TIMPUL ÎMPĂRATULUI BIZANTIN ISAAC II ANGEL.
17
spre o mare, ca şi turma porcilor din Evangelie şi trecend-o s’au. amestecat cu Sciţii vecini. Apoi împăratul a cutreerat tdtă Mysia, pustie de cel ce-1 împedicâ mult, ca să pună strajă oraşelor de acolo, cari eraţi multe în muntele E inului. Cele mai multe, adecă mai tdte, sunt clădite pe stânci abrupte şi pe piscuri de neguri şi nimic de felul acesta nu s’a făcut. Dând focului clăile de nutrimînt şi înşelat prin vicleniile Ylachilor ce s’au arătat iarăşi, s’au întors îndată înapoi, lăsând lucrurile de acolo în stare rea. De aceea şi-au ridicat nasul mai sus barbarii asupra Romeilor şi s’au îmbărbătat şi mai mult.»
(Nicetae Ohoniatae Annales. Yenetiis 1729, pag. 195—196.)
In acest pasagiu întâlnim în original expresiunea: «ttjî Sk SeiXlaţ ■cauTTjc Touţ op.ofeveîţ ’anâyovTss oi a6toaip.oi,» «că cei de un sânge i-au abătut pe cei de un năm de la acăstă frică», însămnă că Petru şi Asan, cari eraii Vlachî, au întrunit al început numai pe cei de un năm cu el (adecă pe Ylachî) şi le-au ridicat din mintea lor temerea despre Romei, îndemnându-i să ieâ armele spre a se apără.
Asemenea tot numai despre Vlachî vorbesce şi frasa: «... Tit6 deo-îcpdîtiov oov toioutiov 3Xov zh yâvoe â£op.iXY]devte<;, twv oxXiov yivovzo*. «Deci îndemnaţi de ast-fel de profeţi, tot nămul a apucat armele.» Şi de aci mai resultă ca la începutul revoltei numai nemul Ylachilor singur s’a răsculat la luptă, iar nu împreună cu Bulgarii, pe cari de sigur mai în urmă Asanesciî i-au luat ca ajutor. Acesta însâmnă riguros în text 3Xov zâ y£voc (tmv BXayov).
Asemenea expresiunile: «Şi socotind că este mică neatârnarea şi libertatea lor, s’au întins şi asupra celor de peste Em,» «xal p.ixp<5v -ffcq-adp.avoi zo xaâ- ’âaoxooţ avsrov xal acrcdXotov, xalxat<& twv ăitofrsv too Aîp.oo ip.itX.a-tuvavto.» Şi acăstă frasă se rapdrtă tot numai la Ylachî, fără participarea Bulgarilor. Alt-fel n’are nici un sens: ti xa^’|ato6? ăvetov xai aitd-Xotov, precum nici cuvintele: xal xata twv âicodov to5 Aîp.oo ep.itXat6vavto, pentru că Bulgarii nu erau înlăuntrul Emului, ci pe şesurile Dunărei până în Balcani ori ale Traciei, câţi trecuseră Balcanii. Munţii Emului erau locuiţi de păstori Vlachî, acesta-î fapt positiv, pentru că Ana Comnena <Jice lămurit: «şi câţi şi-au ales vieţa păstorăscă, pe aceştia, limba comună îi numesce Vlachî», «xal 6itoaooţ tov vopASa 6îov eîXovto BXdcxou? tootooc •f\ xoivîj xaXsîv oîSs 8idcXsxto<;.» (Opera citată, pag. 179.)
Apoi cuvintele: «Iar conducătorii răului şi ai armatei erau Petru şi Asan», «Oi p.ev âp-^rjyoi too xaxou xal t^ţ arpatiăţ 6 Ilârpoţ SrjXaSrj xal ’Aaâv,» însâmnă că conducătorii revoltei, dmenu cu prevederi politice, erah Românii Petru şi Asan. Tot ei erau şi strategii ori generalii armatei. Acăsta
Analele A. R.—Tom. XXIV.—Memoriile Secf. Istorice.	t
www.digibuc.ro
18
C. EftBtCEANtJ.
se confirmă şi mal mult prin faptul că în tot timpul revoltei, conducătorii ei erau succesori! Asanescilor, prin urmare Români.
Prinzând acum la inimă, Românii şi-au întins stăpânirea lor şi spre şesurile Tesalieî — spre câmpii:
«Iar Vlachii mândrindu-se pentru că pururea învingeau pe Romei şi se îmbogăţiau cu aven, mari şi armament de tot felul din jafurile Romeilor, au devenit de aida înainte neînvinşi prin atacuri, şi nu jefuiau mai mult năvălind numai satele şi agr ele, ci se înarmau şi asupra oraşelor bine întărite.» (1) Deci au devastat nu numai An-hialul, dar au supus şi Yarna şi ajungând până la Triadiţa, care este din vechime numită Sardica, au afanisit cea mai mare parte a ei şi chiar Stupiul l-aii evacuat de locuitori; ci ajungând şi la Niş aii răpit pradă şi de acolo nu puţină şi de dmenî şi de animale. Nedomerindu-se împăratul, fiind încunjurat de ei ca un fagur de albini, cui să deâ ajutor mai întâiii din cei ce suferiau, sau în sfîrşit pe cine să însărcineze cu apărarea, împarte armata la şefi. Negreşit a reedificat Yarna şi a întărit şi Anhialul şi le-a aşezat şi garde şi s’a părut că acestea nu sunt îndeajunse prevederi împărătesei, căci erau şi aşâ iarăşi mai puternice cele ale protivnicilor.
«Plecând şi însuşi după echinopţiul de tdmnă spre provincia Filipo-polei şi aducând cu el şi gineconitul, cât eră cu putinţă, a oprit năvălirile Ylachilor şi Sciţilor şi a plecat încă şi asupra acelui jupan al Sîrbilor, care făceâ rău şi a sfărîmat şi Scopiile; şi când s’au ciocnit trupele, la rîul numit Morava, barbarii aii luat fuga şi făcându-se urmărire, nu puţini dintre ei aii fost predaţi afanisiriî, înecându-se în apă şi străpungându-se cu suliţele. Trecând şi ajungând pe lângă rîul Sauvon (Sava), s’a unit cu ruda sa proprie, cu Regele Bela al Ungariei şi petrecând şcolo câte-vâ cjile se reîntdree iarăşi la Filipopole şi de acolo intră în marea Cetate, evitând calea cea strîmtă a Emului. Având în vedere să pună o altă administraţiune localităţilor despre Filipopole, pentru că cei de acolo mai ales pururea suferiau rău, trimite pe însuşi vărul său Constantin, pe care l-a înaintat şi Duce al marinei, punându-1 ca general (atparr/ybg). Iar acesta, deşi nu trecuse încă vîrsta de copil, şi-a arătat de îndată însă natura sa îndrăsnâţă, ca ţincii de lei îndată din nascere mândria în desimea părului de pe grumaz şi în ascuţişuriie unghiilor; aşâ şi el şi-a regulat armata la supunere şi frică, cum îi conveniâ lui, ca numai prin semn să i se supună şi prin înţelegere şi să mârgă cu uşurătate la cele ordonate. Deci a făcut ex-
il) Se luptau tocmai ca şi Boeril de astăzi, înarmându-se cu arme de la protivnic.
www.digibuc.ro
ACTE DE TE TIMPUL ÎMPĂRATULUI BIZANTIN 1SAAC II ANQEL.
19
pediţiune cu agerime naturală, şi dacă tinereţea lui nerăbdătdre ar fi că<Jut de la datorie, experienţa sub-conducătorilor asociaţi lui l-ar fi oprit, atrăgendu-î atenţiunea ca să nu trâcă marginile stabilite.
*L-au îngrozit pe el Vlachiî apostaţi, aşâ în cât şi pe însuşi împăratul l-au vă<Jut înspăimîntat, căci adesea Petru şi Asan propunendu-şl să părtţă cele din jurul Filipopolulul şi Veroeî şi plecând nu scăpau de vederea lux Constantin; el eră pe urmele lor, înspăimântând falangele lor, în cât nu maî făceau ca maî nainte dese atacuri; ci eră de trebuinţă ca Constantin; să prefere cele ce eraii de folos patriei şi cetăţilor de acolo, dar el a apucat o cale contrarie______(voind acest tînăr
să se facă împărat, a fost trădat de armata sa şi apoi a fost orbit de împăratul, pentru care lucru mult s’au veselit şefii Vlachî, aşâ că el iarăşi au căpătat o preponderanţă în tătă Tracia, superi 6ră R o meilor).» Apoi tot acest autor adaogă: „Kaî hi ta zwv BX<fy(0v xpoaexiSd)aooai Ss xal [J.SYSV-dovdvjastai xal ii aozm xal ^You[i«vot ix xwv pjpcov aotâv l£eXeuaovtai, 6ux olS'â&ev xal oxwţ xâ iaxouSaajiăva tauta Sieiidvzee. ”Ev&sv zoi xai oi piv wţ ixi zi ixicop-O-Tjoovtai ppobptov xtopaţ âvapxâatooţ {bjadfievoi, rj xdXsic âvaatâtooţ SiiCovteţ p.stâ tpaXdyyoţ iirf)soav Exu&ixîjţ, xal zb np6azoy_ov aicav ioivovzo, nozi piv rfj «biXXiîroo Ijriovtsc, Tcozk Si rfi SapSixj) hpeSpivovzet;, ivioze di xatâ rfjv ’ASpiavou-xoXiv ixspxop.svot. Oi Ss Pwp.aîoi vwdâatepov ixsţjjsaav, ei Si note âvTetâ^drjaav rj auve7tXax7jaav, xatâp.£TpiTOi>ţ ixicxoov tooc âvtmâXooţ.» <Şi încă cele ale Vla-chilor vor cresce şi se vor mări şi vor câştigă ţări şi oraşe şi vor eşi conducători din sînul lor; de aceea nu sciu şi în ce chip să istorisesc aceste lucruri seridse. De acolea pe de o parte acî hotărîndu-se asupra unul fort sau sate nejefuite ca să le sdrobăscă ori sfărîme, sau oraşe nerevoltate aflând, mergeau cu falangă scitică şi înrolau pe orî-cine găsiau; altă dată năvălind asupra Filipopolel, câte o dată pândind Sardica, altă dată pornindu-se asupra Adrianopoluluî. Iar pe de altă parte, Romei! devenise maî trindavî, şi dacă câte o dată se înşirau la luptă ori se ciocniau, vătămaţi pe protivnicî neînsemnat..»
(Nicetae Choniatae Annales, liber III, pag. 228 şi 299. Venetiis 1729.)
In acăstă bucată de text întâlnim expresiunea grăcă: «xal ooxâti xtbpxxg xal aYpooţ IXTjiCovto Ixiovtec, âXXâ xal xatâ tâv ebnbpjm iipor itXlCovto xdXswv,» «că pornind nu prădaţi mal mult numai satele şi câmpiile, ci se oştiau ori înarmau şi asupra oraşelor bine întărite». De aicia resultă, că aserţiunea celor rău voitori, ce nu văd în revolta Vlachilor din Balcani decât bande de tâlhari şi hoţi, este absolut falsă şi fără nici o basă, alt-fel n’au nici un înţeles cuvintele acestea din textul grec. Iar frasa: «<*>c oîa 6x6 [isXiaaâjv xrjpîov xoxXo&juvoţ,» «încunjurat după cum fagurul de albine», acăsta denotă marea mulţime numerică a Vla-
www.digibuc.ro
20
C. ERBICEAKU.
chilor. Ne maî putând scriitorul caracterisâ mulţimea lor, o compară cu fagurul diu stup înconjurat, aşâ că nu se maî vede de loc de mulţimea albinelor. De asemenea cuvintele din text: <lxxXtvov rfjv kc tiv A[|uv TrdpoSov», «evitând calea cea strimtă a Erauluî», însâmnă, vrând nevrând, că a făcut-o acâsta împăratul, pentru că-i eră târnă de Vlachi.
Acesta se maî întâresce şi prin cuvintele: ’'Ent7)£av oov âotiv ol âmcmi-tat BX4xot» o°ov ofiS’aâtdv tiv SaaiXIa £jroirrav<5fi.evov xatexXaYTjaav,» <deci l-au îngrozit pe el Vlachiî apostaţi (revoltaţi), aşâ în cât şi de împărat, când s’a arătat, nu s’au înspăimîntat.»
Lucru cert, le băgase frica în âse Romeilor Vlachiî, după proverb.
Să ascultăm acum şi pe George Acropolitul cum istorisesce revo-luţiunea Românilor din Balcani. Să notăm că acest scriitor numesce pe Români Bulgari, adecă confundă aceste două naţiuni.
George Acropolitul, pag. 8, Venetiis 1720:
«Pe când stăpâniâ împăratul Isaciu Constantinopolul şi-î murise soţia, a luat de femee, pe ceea ce am spus maî înainte, de origine din Ungaria, fiică fiind a stăpânitoruluî Ungurilor. Fiind-că eră să se facă nuntă, şi acâsta eră împărătăscă, trebuia ca şi cheltuelile să se facă însemnate. De aceea din tâtă întinderea împărăţiei Romeilor s’au adunat oî, porci şi vite. Pentru că mal mult decât alţii, ţâra Bulgarilor (Vlachilor) hrănesce de acestea, s’a cerut de la ea şi maî multe de acestea. Nâmul Bulgarilor eră vrăjmaş la început Romeilor şi le-a fost lor acâstă pricină de multe răsbâie, de robiri şi de luări de cetăţi şi de alte nenumărate rele şi acâsta în mulţi ani; în urmă se subjugă de împăratul Vasilie, pe caie după aceea faima l-a numit Bulgaroctonul. Din un ast-fel de motiv s'au cugetat la răsvrătire şi se ridică un 6re-care Asan cu numele şi stăpânesce tâtă fera din lăuntrul Emului, supunend-o sub el şi până la Dunăre. Din acâstă causă nu puţine greutăţi s’au întîmplat Romeilor. Căcî având Bulgarii (Vlachiî) aliaţi pe Sciţi, multe rele au căşunat Romeilor. Din pricina acâsta şi împăratul Isaciu supârându-se, adunând la un loc tâtă armata Romeilor, a plecat asupra lor.
«Lăsând litoralul şi făcându-şî drum prin oraşul Mesimvria, ajunge în lăuntrul Emulul. Iar Asan cu armata lui fiind în lăuntrul cetăţii, al cărei nume eră Strinava, acela intră (în munţi) unde-şî aşeză şi lagărul şi asediâză pe Bulgari (Vlachî) şi se amăgesce de către eî. Unul dintre ei, prefăcându-şî persâna în fugar, sosesce la împăratul şi-î vestesce o năvălire a Sciţilor. Iar împăratul spăimîntat de veste, şi acâsta când eră ca a doua 41 să deâ asalt cetăţii, se strămută din loc. Dar n’a eşit (din munţi) pe calea ce a venit, ci amăgit de Bulgari
www.digibuc.ro
ACTE DE PE TIMPUL ÎMPĂRATULUI BIZANTIN ISAAC II ANGEL.
21
(Vlachî) a voit să âsă prin (calea) cea mal grabnică. Deci se aruncă asupra lui Bulgarii (Vlachil) pe când treceâ, fiind în o strîmtâre îi sdro-besce t<5tă armata de sub el, şi-î jefuesce t<5tă povara armatei, ba încă şi pe a împăratului. Mulţi din Romei cad, iar cei scăpaţi cu împăratul erau goliţi şi fârte puţini. De aicia s’a îngâmfat nSmul Bulgarilor (Vlachilor), câştigând jaf mult de la Romei, răpind încă şi din semnele împărătesei cele mai de preţ. Căci a luat vasele de masă şi alte obiecte preţiăse şi bani mulţi, ba şi crucea împărătăscă, pe care a aruncat-o unul din preoţi şi pe care au găsit-o într’un rîu; eră făurită în aur, avend la mijloc o parte din sfîntul lemn, pe care s’a răstignit Christos, încrustat în formă de cruce şi care eră pusă în fârte multe cutii mici. In acestea erau relicvii ale martirilor celor mai însemnaţi... Iar împăratul Isaciu a plecat ca fugar în Constantinopole. De aicia nu puţine necazuri li s’au întâmplat Romeilor de la Bulgari (Vlachî). Dar şi după ce Isaciu împăratul a fost orbit de către fratele său Alexandru şi acesta a luat sceptrul Romeilor, răsbâie prea multe s’au făcut Romeilor de către Bulgari (Vlachî) prin părţile Filipopoleî şi ale Veroei, unde şi Protospătarul Camiţă luptându-se a fost robit de Bulgari (Vlachî), pe când conduceâ ţâra Ioan, fratele lui Asan. Căci amintitul Asan a avut doi fraţi, dintre cari unul s’a numit Petru, iar cel-lalt Ioan; şi pe Ioan îl avea cu sine, iar Petru, despărţind din stăpânirea lui Ioan o parte, a hotărît ca acesta să o guverneze pe aceea, cum şi marea Peristhlavă şi Provatele şi cele din jurul lor, acestea s’au dat lui Petru de către fratele seu, ca parte a lui, de aceea şi până acum se numesc asemenea localităţi — ale lui Petru. Deci nouă ani conducând şi guvernând Asan nâmul Bulgarilor (Vlachilor), a fost ucis de către vărul său Ivancu, care îndată a fugit. Impărăţesce apoi peste popor fratele său Ioan, pentru că n’au voit Bulgarii (Vlachii) să ridice la împărăţie pe Petru; iar fiul lui Asan Ioan, eră încă nevrîstnic. Acest Ioan, numit împărat al Bulgarilor (Vlachilor), a fost pricină de multe răutăţi Romeilor, fiind cu noroc şi asupra ltalilor. Acesta eră împărat Bulgarilor (Vlachilor), când s’a cuprins Constantinopolul. Deci pentru că Italii tătă ţâra Macedoniei şî-o supusese, fiind guvernator împărătesc Balduin cel întâiu în Constantinopole, administrând cele ale lor, a însciinţat oraşul Adrianopoluluî ca să i se supună. împăratul Bulgarilor (Vlachilor) Ioan l-a luat înainte, ca să-şi supună lui Fili-popolul şi să facă acolo sclavire mare Romeilor. Nevrend însă Adria-nopolitanil să fie supuşi ltalilor, Italii pornesc cu expediţiune asupra lor, fiind împreună cu ei şi împăratul Balduin şi care ţineâ şi locul ducelui Veneţiei în Constantinopole. Locuitorii Adriapolitani, venind
www.digibuc.ro
22
C. EBBICEANU.
într’o strîmtâre nu mică, trimit la împăratul Bulgarilor (Vlachilor) Ioan ca să-î ajute şi să-î scape de primejdia ce-1 ameninţă. El pri-mesce cu dragoste acâsta şi luând Sciţi cu el, fiind-că nu puteâ să se lupte la loc deschis ca Latinii, se gândesce să-î învingă cu vicleşug. El s’a aşezat într’un loc departe de Adrianopole şi trimite asupra Latinilor pe Sciţi ca se întrebuinţeze armata Scită contra lor. Italii aii obiceiii să umble pe ca! mândri şi să fie încărcaţi peste tot trupul cu arme, de aceea năvălesc cu greutate asupra vrăjmaşilor. Sciţii înarmaţi mai uşor, mai liber se aruncă asupra protivnicilor. Neînţelegend de loc Italii cum să se lupte cu Sciţii, în cât şi însuşi împăratul Bal-duin a fost robit atunci şi legat a fost dus la Ioan împăratul Bulgarilor (Vlachilor). Tidva capului, craniul aceluia, după ce l-au mutilat, cum spun, a întrebuinţat-o ca cupă ori pahar, curăţind’o bine de 'cele din lăuntru şi ferecând-o cu ornamentare împrejur. Dar Adrianopoliţii n’au Bciut de îndată faptul, căci de ar fi sciut, ar fi eşit din oraş şi ar fi jefuit pentru ei corturile Italilor. Deci Italii scăpaţi, aprin<jend focuri mari în corturile lor şi dând a înţelege cetăţenilor că ei sunt acolo, o plăcă în mijlocul nopţii spre Constantinopole ca fugari. Cunoscând acâsta locuitorii Adrianopolitanî diminăţa, au jefuit numai cele rămase în corturi. Deci împăratul Bulgarilor (Vlachilor), după cele făgăduite de Adrianopolitanî, a alergat să se facă stăpân oraşului lor, el însă s’au împotrivit la acâsta. Supărându-se împăratul Bulgarilor (Vlachilor) de înşelăciune, a voit să-î asedieze, dar Bulgarii (Vlacbii) sunt cu totul neapţi pentru împresurare, că nu sciţi să aşeze maşini pentru sfărîmarea cetăţilor şi nici pricep să le cucerâscă. Pornind deci de acolo împăratul Bulgarilor (Vlachilor), neavând nici o împe-dicare, pentru că sdrobise fârte tare pe Italî, şi altul ne mai fiind ca să i se opună, cutreeră tâtă Macedonia. A făcut fârte mult jaf, robind oraşele de bărbaţi, şi sfărămîndu-le desăvîrşit. El aveâ în mintea lui acâsta: ca nu cum-vâ Romeii căpătând reînprospătare să Be arunce apoi asupra oraşelor lor. A sfărîmat din temelie Filipopolul ce eră fârte minunat, care-i situat lângă Evru-Mariţa. Apoi şi tâte cele-lalte oraşe: Ir adia, Paniul, Bedestul, Hariopolul, Traianopolul, Macra, Claudiopolul, Mosinopolul, Peritheorion şi altele multe ce nu-î de trebuinţă a le enumera.
*Iar pe popor l-a ridicat de acolo şi-l aşeză pe marginile Dunărei, impunend locuitorilor numirile orăşelelor celor robite. Acâsta, cum diceâ, a fost răsplată de relele ce a săvîrşit asupra Bulgarilor împăratul Vasilie şi <jic că acela s’a numit Bulgarocton, iar el s’a numit pe sine Romeocton. Căci a ajuns şi până la Tesalonic şi a murit acolo
www.digibuc.ro
ACTE DE PE TIMPUL ÎMPĂRATULUI BIZANTIN ISAAC II ANGEL.
23
cuprins de b<51a pleurită (v6aip xXeuptxtSt). După cum spun uni}, i s’a întâmplat mârtea aceluia din urgia luî Dumnezeu. I-a părut că i s’a arătat în somn un bărbat înarmat năvălind asupra sa şi cu suliţa l-a străpuns în câstă. Căcî făcuse în adevăr, precum nici odată nu s'a întâmplat, atâtea rele Romeilor, în cât să-î pună şi nume (poreclă), avend denumirea din câne. S’a numit Schiloioan (Ioan cânosul), căci însu-şindu-şî nâmul Sciţilor şi avend relaţiunî de înrudire cu el, a împrumutat natural de la el şi un mod mal sălbatic, înveselindu-se cu uciderile Romeilor. Când a murit acesta, fiul surorii sale, Fratilă cu numele, a luat de soţie pe bunica sa Scyta şi s’a făcut stăpân al Bulgariei. Iar fiul luî Asan, Ioan, nevrîstnic încă fiind, luându-1 cine-vâ pe ascuns, cum am spus, l-a dus la Sciţi.»
Acestea respectiv de Bulgari
In acâstă pericopă trebue înlocuit numele de Bulgari prin Vlacho-Bulgari.
Văzând împăraţii Bizantini că nu pot răpune pe VlachI, că şi-aii făcut împărăţia lor neatârnată împreună cu Bulgarii, pentru a fi în linişte şi siguranţă poporaţiunile din Imperiul Bizantin, caută să facă pace cu Românii. Deşi pretenţiunile Vlachilor de o cam dată eraii prea mari, totuşi la urmă s’a reuşit a se pacifică temporal prin înrudiri cu familia Impărătăscă. Până când a trăit familia Asanescilor, fala Românilor eră mare în tot Orientul, ba şi în Occident.
In acâstă pericopă cetim frasa: «xai avtaxaxat tic ’Aaâv xoovo[ia xai 6aat-Xăoei rîjg ^cbpag anima xa âvxSg xoo AI[ioo,	xai xoo vlaxpoo ’iaox&v notTjadţuvoţ.»
«Şi se ridică un 6re-care Asan cu numele şi stăpânesce t<5tă ţâra din lăuntrul Emulul, supunând-o sub el şi până la Dunăre» Aicia se arată împărăţia Asanescilor, care cuprindeâ la început munţii Emulul şi Dacia Aureliană până în Dunăre. Mal în urmă însă sub Ioan Asan, confiniile Imperiului lor s’aîi extins şi spre şesurile Tracieî, cum am vă<Jut De asemenea cuvintele: «IvSăodev lyoauMbj x6 xwv BooXYocpiov Y^og.» «De aicia s’a îngâmfat nâmul Bulgarilor , trebue cetit nâmul Vlachilor. Pentru că nicăirî nu se spune că Bulgarii conduceaţi lupta pentru independenţă în Balcani, ci numai şi numai de VlachI se vorbesce. Ast-fel în tâtă Istoria luî George Acropolitul trebue înlocuit numele de Bulgari prin VlachI—Bulgari, pe cari scriitorul îî confundă cu Bulgarii, cu intenţiune sau nu, nu mă pot pronunţă. Locul cel mal important, şi pe care nimeni nu l-a semnalat în particular până acum, este următorul : «.. Etxa xâg aXXag xSoag xdXetg, xtjv 'HpâxXsiav, x8 Ildviov, xtjv 'PatSeaxSv, Xapto6xoXtv, TpaîavooxoXiv, Mdxptjv, KXao8to6iroXiv, Mooovo6xoXtv, Ilspidecopiov, xai aXXag noXXâg, Sg aptdjistv oă ypeo>v. Tov Se Xa6v axâpag Ixeîdev, jtepi xâg xapap-
www.digibuc.ro
24
.C. ERBICEAND.
potaţ xaîH£ei too "Iatpoo Ix tmv ISEwv tmv ^vSpaitoSiopivwv xca^tăv xai ic&kew tot? xX^aeiţ iictdsiţ tot? olxijaeai.» «Apoi (a distrus) şi pe tdte cele-lalte oraşe, Iradia, Paniul, Redestul, Hariopolul, Traianopolul, Macra, Olaudio-polul, Mosinopolul, Peritheorion şi alte multe, pe cari nu este de trebuinţă a le enumărâ. Iar pe popor ridicându-1 de acolo îl aşâză pe malurile Dunărei, punând localităţilor numiri după înseşi satele şi oraşele robite.» Prin urmare Ioan Asan a strămutat o mare poporaţiune din Tesalia şi a aşezat-o pe malurile Istruluî ori Dunărei. Cuvîntul irepi tic itapappoiaţ este plural, de unde urmâză logic că le-a aşezat aceste po-poraţiunî pe ambele maluri ale Dunărei, adecă şi pe acel din Dacia Aureliană şi pe acel din Dacia Traiană. Alt-fel n’are sens acest plural în text. Urmâză dar că pe la începutul chiar al secolului XIII, mal precis pe la 1205 sau 1206, malurile Dunărei aii fost poporate de către Ioan Asan cu popor din munţii Emulul şi şesurilor Traciei. Acâsta re-sultă din text
Iată şi o încercare de pacificare, despre care se vorbesce în text:
«Pe lângă altele ce s’aii încercat, Alexie împărăţind a trimis şi re-presentanţi către Petru şi Asan, dacă s’ar pută să facă pace cu Vla-chil. Dar n’aii săvîrşit de loc pacea şi alianţa, pentru că aceşti dmenî aii făcut propuneri prea grele, şi pe acelea le propuneai! în favărea păcii, pe cari Romeilor le eră cu totul cu neputinţă a le admite ca desonorătdre. Când împăratul petreceâ spre Orient, se năpustesc (Vla-chil) asupra ţinuturilor bulgărescl spre Serras şi, învingând armata Romeică ce staţionâ acolo, aii făcut fdrte multe rele acelora, ba încă l-aii prins sclav şi pe Alexie Aspiete, care se promovase şeful Romeilor, apoi cuprind şi multe din întăriturile de acolo şi le-aii asigurat pe acestea pentru a le stăpâni, iar el s’aii dus acasă, după ce aii luat pradă nu neînsemnată. Iar împăratul ambiţionând ca să nu se mal săvîrşâscă ce-vâ de felul acosta şi după acâsta, cu o armată suficientă, a trimis pe ginerele săii Sevastocratorul Isaac. Atunci dar şi Asan cu mândrie a pronunţat o îndemnare către Vlachil săi comandanţi: să nu calculeze de loc năvălirile asupra Romeilor cu repejune, ci să-şi amintescă şi de metădele strategice (căci după cum se spune, pe Romei îl conduce un bărbat râsboinic şi mult superior fratelui săii), dar nu trebue în tot-deauna să înclini urechea la auturi, nici pentru că pe acesta îl trîmbiţă de bărbat voinic, ca de acum adecă să ne temem şi de acesta —»
(Nicetae Choniatae Annales, pag. 245. Venetiis 1729.)
In acest loc se spune în termini precişî: «[ujxăti tic xaii 'Pw^atav £7isXe6-aeiţ [1.ST0C ftepfi.rf'njroc rtâsa&ai, (J.efJ.vyjaftcu Se xai p.edd8<ov OTpatYj-ftxwv», «ca să nu
www.digibuc.ro
ACTE DE PE TIMPUI. ÎMPFRATOLOÎ BIZANTIN ISAAC II ANGEL.
26
se arunce (armata lui Asan) maî mult la năvălirile asupra Romeilor cu înferbîntare, ci să-şî amintăscă şi de metddele strategice». Acăsta însemnă clar, că armatele luî Asan aveau o tactică cunoscută militară şi nu se luptau la întîmplare, fără nici un plan.
Iar cuvintele: «itpiţ tooc eloaŢovrac itapaîveaev BXaxooţ» însâmnă că Asan a pronunţat discursul său de încurajare «către Vlachii ce-i băgă în luptă îndemnându-î». Prin urmare îşi aveau planul lor de luptă maî dinainte hotărît.
Dacă mănţinem în memorie acum cele expuse, că spre Galiţia, la Nordul Moldovei, erau stoluri de Români, după D. I. Onciul, aceşti Români se numiau pe atunci Brodnicî, după cronicarii ruşi.
In fine dacă admitem ca probat ceea-ce ni s’a argumentat cu suficienţă prin documente de d-1 Petriceicu-Hasdeu, învăţatul şi mult stimatul nostru coleg, în opera sa Negru-Vodă, că Transilvania înainte de descălicare gemea de mulţimea locuitorilor Români şi că, din acăstă causă şi din altele religidse, ei au trebuit să se reîntdrcă la vetrele lor străbune pe încetul, când popdrele barbare au început a se rări de pe o parte a teritoruluî Daciei Traiane, atunci ne putem face o idee clară, precisă şi positivă în acelaşi timp, că Românii la finele secolului XII erau răspândiţi, ori mai propriu picând, umpleau numeric Peninsula Balcanică, Tesalia şi Epirul, Dacia Traiană spre şesurile întinse ale Carpaţilor despre Marea Năgră, pdlele munţilor, precum şi Nordul Moldovei spre Galiţia şi o mare parte din Transilvania, maî ales partea muntdsâ.
Acest fapt, existenţa în masse mari a nămului Românesc se probăză pe deplin şi prin Niceta Ohoniatul şi Gheorghe Acropolitul, cum am dovedit, scriitori contemporani evenimentelor petrecute la acest popor spre finele secolului XI şi mai ales în decursul celui al XH-lea.
Acest fapt ne mal duce la conclusiunea naturală, că nu maî puteâ un popor atât de numeros, deşi împrăştiat, să suporte mereu jugul sclaviei Romeice, de aicia revolta Asaneştilor pentru independenţă. Apoi nici Românii din Transilvania nu puteau iarăşi mai mult îndură împilările de tot felul, dările şi persecuţiunile religidse ale Ungurilor, de aicia descălecatul lor în Valachia şi Moldova. Românii aveau consciinţă luminată despre origina şi puterea lor. Prin urmare îndatty ce împre. jurările î-au favorisat, retrăgendu-se hordele barbare, ce erau în masse mari pe teritoriul Daciei, ei şi-au reocupat vechile lor vetre, Dacia Traiană, asimilându-şî cu timpul resturile dintre barbari ce maî rămăsese.
Se înţelege de la sine că descălecatul al doilea, cum îl numesc croni-
www.digibuc.ro
26
C. ERBICEANU.
carii, s’a realisat nu de odată şi nici prin năvăliri în masse mari ale Românilor în Dacia Traiană, cum făceaţi barbarii, ci pe încetul, cât le învoiati împrejurările şi în ani îndelungaţi, adunându-se pe pămîntul lor strămoşesc din diferite localităţi, de pe unde vremile vitrege îi răspândise fără voia lor. Aşâ se explică şi încertitudinile de datele şi persânele, când şi cari aii oblăduit la început aceste ţări.
Eră dar o necesitate firâscă formarea Principatelor Yalachiei şi Moldovei şi trebuiâ să se săvîrşâscă, pentru că le trebuia Românilor o ţâră a lor, unde în libertate să trăâscă şi să se desvolte ca popor a parte.
După ce am vă<jut situaţiunea Românilor din drepta şi stânga Dunărei, după ce am constatat că nâmul Românesc era pe atunci şi mult şi viguros, deşi împrăştiat, după ce s’a dovedit că spre începutul secolului XII malurile Dunărei eraă poporate de Români, .acum putem trece spre a vedâ şi cuprinsul acelor două documente oficiale, necunoscute nouă până acum şi în cari se vorbesce despre Români şi luptele lor cu Romeil. Actele acestea, fiind oficiale, sunt pline de laude deşârte la adresa împăratului Isaac II Angel. Cu tăte acestea se străvede din ele slăbiciunea şi moleşia împăraţilor Bizantini. Iată cuprinsul celui dintâiti:
1	Alocuţiune de respectatul logofăt al secretelor şi al judecăţilor, şi care a fost şi Efor, Nichita Choniat, către împăratul Isaac Angel. S’a scris pe când eră judecător Vilului
Pleci de la noi în expediţiune asupra barbarilor, împărate cel asemenea cu Dumnezeu, iar noi suferind ne mângâem prin dorul stăpânirii tale. Căci pururea în mişcare fiind, precum acest luminos săre al <Jilei, percurgănd puţin zona năstră, treci din acesta către un oraş nordic, ca să împrăştii câta barbară de acolo şi să devii ca un fulger asupra capului vrăşmaşului. Pentru că ceea-ce este sărele în <Ji luminată, tot aceeaşi eşti tu pentru noi, dătător de viâţă şi lumina vieţii. Căci neştergându-ţi încă pe deplin sudorile feţei tale cei asemenea lui Dumnezeu şi nedepunând armatura lui Marte şi neînfrumuseţând trâpta palatului în luxosul tron împărătesc, şi nici odihnindu-te de grijile pe cari le-ai îndurat, respingând vicleniile alemanice (germane), acum iarăşi veghezi nopţile în loc deschis şi te răsboiesci tătă <}iua. Şi erî şi alaltă-eri socotind că este o afacere de înţelepciune împărătâscă ca să preîntâmpini prin Dunăre năvălirile Sciţilor de asupra nâstră, ai realisat cugetarea în faptă. Iar trecătărea Propontideî puţin de n’aî prefăcut-o în teritoriâ cu luntrele, acoperindu-se cu ele dosul (vederea) mării. Şi are de acestea şi Dunărea cea adâncă abătute de valuri în
www.digibuc.ro
ACTE DE PE TIMPUL ÎMPfiRATULUÎ BIZANTIN ISAAC II ANGEL.	27
jurul micilor sale insule. Iar rîul vuesce psalmic până târziu şi de mulţi ani lovit de vîslele romeice. In curînd Dunărea, purtând strigătele şi ţipetele barbarilor, se va vărsă sângerândă în Pontul Euxin, vestind acurat marele tale acţiuni popdrelor prin cari trece cu curgerea, întrebuinţând culdrea curgetdre ca un suspin din sângiurile barbarilor finici şi desăvîrşiţî bărbaţi ai sângiurilor, ca să ridice ori suspende năvălirea lor cea omorîtdre de asupra ndstră şi sfaturile cele viclene de asupra Romeilor şi să se înţelăgă cu tine, împărate cel cu figura divină, despre cele pentru pace şi să se reîntdrcă spre curăţenia acesteia, ca să nu-î mănânce pre ei sabia. Deci şi mai înainte, şi nu de mult înainte, te-aî consacrat unor alt-fel de afaceri.
«Pe de o parte ţi s’a părut să faci armistiţiu, iar pe de alta îngri-jindu-te cu mintea, în adevăr, Dumne<Jeesce, purtând grija de noi. Acum însă şi expediţiune faci asupra vrăjmaşilor, luând cu tine maşinele aruncătdre de pietre, fabricându-le mai pre sus decât acel Archimede, şi săpători de berbeci şi ori-ce alt (instrument) ce este ca să se arunce în cetate întărită. Deci bune sunt câte ţi s’au reuşit mai înainte şi pe mare şi pe uscat, iar mai bun este, voiu <Jice cu Dumnezeii, ceea-ce se spune şi care spre buna norocire a Romeilor se va săvîrşi in curînd. Găci cu apa vei împărtăşi isprăvile şi prin foc şi prin apă. Vorbesc de răsboiul anjefcor şi de curgerea rîului, prin care strîmtorindu-se barbarii, şi în sfîrşit desnădăjduiţi, vor veni sub jugul stăpânirii tale, ca spre odihnire. Acestea închipuindu-mi-le, îmi dau nu fără cuvînt dorirea şi speranţa nevăzută şi nesfîrşitâ, şi de îngrijirea lui Dumnezeii pentru noî şi de vitejia ta în lupte de-apururea reuşită. Fiindcă şi cele ce de mai înainte s’aii făgăduit lui David şi ţie de la Dum-ne<jeu, şi acum chiar s’aii săvîrşit şi nici vrăjmaşul se folosesce de tine şi nici fiul fără-de-legii adauge a-ţi face răii. Deci şi de veselia de care se bucuraii autocratorii de mai înainte după victorii strălucite şi noi ne folosim de ea şi mai înainte de a te aruncă asupra barbarilor ca să te lupţi, nu mai puţin şi de înapoierea ta de acolo ne vom bucură de plăcerea ei. Căci seim, seim că odată cu obicinuirea trofeelor şi cu neschimbarea victoriei tale, precum şi prin lovirea proiectată asupra protivnicilor, care va avă de bună sămă un sfîrşit favorabil, noi vom ave o îndoită bucurie la fie-care din săvîrşitele tale, la început vom cântă învingerile, iar la sfîrşit ne vom veseli aplaudând; în cât dacă nu ne-ar atinge întru cât-vâ pe noî drept în inimă îndepărtarea ta, tot timpul expediţiuniî tale coutra barbarilor l-am petrece sărbătoresce. Căci ce va face biciuitul sclav al adevăratului stăpân, când tu vei porni asupra lui, prea victoriosule împărate ? Sau
www.digibuc.ro
28
C- ERBICEANU.
ce va face 61a de lut faţă de cea de fer? Cu dreptul se va (Jice, că munţii vor cădă asupra luî şi dâlurile îl vor acoperi—pentru carî aii predis profeţiile,—se vor cercetă şi se vor prinde de armatele tale, de către bunii tăi vînători, câte din fierele sălbatice sunt ascunse în tufişuri. Încă puţin şi se va căută locul şi nu se va află, deşi s’a încumetat, ca şi diavolul căcţut, să-şi aşeze tronul seu, cel cuprins de diavolul spre munţii cei înalţi despre li ord; iar pentru tine va fi Satan—rege apus şi cu tron protivnic. Ci iubitorule de Christos împărate, tu cel mai iubitor de primejdii şi tot odată cel mai mult încercat dintre toţi împăraţii vecurilor, flind-că pornesc! asupra barbarilor cu t6tă iuţâla, vei răsplăti lor răsplată cu prisosinţă şi nu-ţi vor mai aduce ţie acestă părtinire pentru noi, şi nici osteneli şi lupte nesigure, nici revărsatul planetei Cânelui, nici strălucirea Siriulul, nici înălţimile munţilor abrupţi şi grei de străbătut, nici călătorie în strîmtdre şi ane-voidsă şi nici alt-ce-vâ din t6te acestea. Deci noi supuşii aceste strigăte de laude îţi cântăm: Trjmită-ţî ţie Domnul ajutor, aplanând munţii, dispunând a fi cele grele de percurs uşdre, sfărîraând porţile de aramă şi sdrobind încuetorile cele de fer. Sdrele (jileî să nu te mai ardă, nici luna nopţii, să se afle mâna ta preste toţi vrăjmaşii tăi, drâpta ta să găsâscă ps toţi cei ce te urăsc, facă-se ca şi pulberea de vînt în faţa ta, şi tu, îngerul Domnului, urmârindu-i şi sdrobindu-i pre ei. Cadă asupra lor frică şi cutremur, căci este popor ce şi-a perdut sfatul, devenind desfrânaţi întru întreprinderile lor şi care s’a depărtat şi de Dumnedeii Mântuitorul prin călcarea jurămintelor şi care în tot-deauna a minţit împăratului celui asemenea cu Dumnedeii, vase de urgie blestemate spre perdere. Şi terminând cele asupra răsvrătiţilor şi asupra Sciţilor celor, aşezaţi la portul opus lor, după dorinţa inimii tale cei prea împărătesei, cu ajutorul lui Dumnedeii, să te întorci iarăşi, conducătorule de popăre al nostru, după cum din vechime Moisi, cu totul în chip de Dumnedeii, din munţii Emuluî, ca din alt Sinaî, supunând sufletele barbarilor la ascultare desăvîrşită, câte le ai inferat iarăşi cu ferul cel înfricoşat al arcului tâii, şi să-î aşezi după legea cea mai dinainte a sclaviei, ca în alte plăci de pietre.
«Şi să-ţi fle ţie din a drăptă victorie mare şi strălucită, ca unei alte împărătesc fericite, ca şi noi cei de sub mâna ta .... să te cântăm nu numai cei bogaţi ai poporului, dar încă şi gldtele adunate şi mulţimea de obşte săvîrşindu-ţî triumful. Pe lângă acestea fie tronul tău in veci şi dil0!0 tale ca cjilele cerului şi stăpânirea ta ani îndelungaţi.»
(Meaattovtxij Bi6Xiod^xTj, VoL I, pag. 73—75. Satha.)
Când a pronunţat Niceta Choniat acâstă laudă? probabil în 1187.
www.digibuc.ro
ACTE DE PE TIMPUL ÎMPERATULUI BIZANTIN ISAAC II AN6EL.	29
Isaciu Angel impărăţind între anii 1184—1195, în tot restimpul acesta a avut lupte crâncene cu Vlachiî.
Din câte expediţiunî a avut contra Vlachilor, numai în cea dintâi a repurtat un succes real împăratul Romeilor Isaciu Angel, pe când în tdte cele-lalte a fost ori bătut, ori dejucat de către Vlachi, ascun-(Jendu-se în munţi. El însă pentru tdte aceste expediţiunî a fost sârbă* torit în Gonstantinopole. Alocuţiunea ori ecfonema acâsta i s’a pronunţat de către Niceta Ghoniatul în Gonstantinopole, ca un fel de urare despre biruinţele ce avea de repurtat împăratul, când se prepară să plece asupra Vlachilor în munţii Emulul, unde-şl aveau acum stabilit tronul lor Asanesciî. Este dar felicitat anterior de către Ghoniat spre a se întdrce învingător cât mai curînd.
Dar lucrul se brodesce alt-fel.
Să ne amintim pericopa citată din George Acropolitul, în care ni se istorisesce ruşinea ce a suferit-o Isaac Angel când a asediat pe Asan în capitala sa în munţii Emulul şi unde şi-a perdut armata, averile sale din expediţiune, ba şi coiful său, scăpând cu capul gol.
Dacă mal erau în linişte câte odată Romei! din partea Asanescilor, apoi acâsta se datoresce altor împrejurări, ca urmâtdrea:
«In anul următor, Vlachil iar au năvălit cu Gumaniî şi au devastat părţile cele mal frumdse ale ţări! (Traciel) şi s’au reîntors neatacaţi. S’ar fi atacat şi porţile cele de pe uscat ale Gonstantinopolulul du-cendu-se spre el, dacă nâmul cel cu numele de Ghristos al Ruşilor şi cel ce 1 conduc pe acesta din vechime, pe de o parte mişcaţi de o pornire arbitrară, pe de alta cedând rugăciunilor Archipăstoruluî lor, n’ar fi arătat o disposiţiune cât mai vrednică de iubire pentru afacerile Romeilor şi pentru poporul lui Ohristos, ce suferiâ răii din partea barbarilor, prin dese năvăliri anuale, şi supSrându-se cu introduceri de obiceiuri, existente la aceia, nedemne de numele Iul Ghristos. De aceea pregătindu-se în grabă Roman Domnul Galiţieî (KaXfrcCijc), adunând armată multă şi bună, a plecat asupra Gumanilor şi, străbătând pămîntul lor cu multă uşurătate, l-a nimicit şi sfărîmat. Şi cu plăcere făcând-o acâsta spre lauda şi mărirea credinţei cel nentinate a creştinilor ....»
(Nicetae Ghoniatae Annales. Venetiis 1729, pag. 277.)
Acesta-î întâiul act oficial, plin de oratorie vană, de laude linguşi-tdre, dar în care se amintesce despre constituirea împărăţiei Vlacho-Bulgarilor în munţii Emulul, ca o oposiţiune celei Bizantine. Frasele următdre din alocuţiune, ca *să preintîmpinî prin Dunăre năvălirile Sciţilor de asupra năşiră>, fac alusiune la întâia expediţiune
www.digibuc.ro
30
C. ERBICEAKtJ.
a împăratului, când Petru Asan a fost nevoit să se retragă peste Dunăre, la Cumani şi cu cari în urmă aliat a năvălit asupra Ro-meilor. Iar <luând cu tine maşinele aruncătâre de pietre, ... şi săpători şi berbeci şi ori-ce alt (instrument) ce este ca să se arunce in cetate întărită» ne arată că acăstă expediţiune a fost tocmai aceea, în care împăratul a fost surprins în munţi şi învins desăvîrşit, după cum ne istorisesce George Acropolitul. Apoi expresiunea plină de indignare: <Deşi s'a încumetat, ca şi diavolul cătfut, să-şi aşeze tronul seu, cel cuprins de diavolul, spre munţii cei înalţi despre Nord; iar pentru tine va fi (considerat) ca Satan—rege apus şi cu tron protiv-nic>, se rapOrtă la împărăţia Vlacho-Bulgară, care eră de mult stabilită în munţii Emului. Se înţelege de la sine că Omenii politici din Bizanţ, prevedeau căderea Constantinopolului apropiată, prin instituirea alteia în cuprinsul imperiului lor. De asemenea cuvintele: *prin călcarea jurămintelor şi care totdeauna a minţit împăratului» se raportă iarăşi la Asanesci, cari îşi căutau interesul lor şi nu se încre-deau în cuvintele diplomaţilor Oonstantinopoliţi, căci sciaii cât pre-ţuesc făgăduinţele lor: graeca fides, nulla Ades. Aşâ se explică şi blestemele de tot felul pronunţate la adresa Asanescilor din acăstă alocuţiune. Ast-fel acum pricepem pe deplin acest act oficial, în urma textelor ce am adus, în cât nu mai rămâne absolut nici o îndoiălă despre timpul şi cuprinsul acestui act.
Să trecem acum şi la al doilea act oficial.
2.	A aceluiaşi Niceta Choniat, cetită Patriarchului şi Sinodului. S’a scris pe când eră Secretar împăratului şi în expediţiune împreună cu împăratul.
«Şi iarăşi mulţămită lui Dumnedeu, celui ce a revărsat biruinţă împărăţiei mele asupra protivnicilor şi fiilor streini ai Sciţilor. Fie bine-cuvîntat încă numele lui, care a făcut să deâ dos vrăjmaşii mei şi mi-a umilit pe tot răsboitorul. Căci cel ce a îngrădit împărăţia mea cu drăpta cea a tot puternică în răsboiu, în luptă şi în pace, în relele cele din lăuntru şi din afară, întru atâta s’a preamărit, ca să facă milă cu ea (împărăţia), în cât de la timpul celor de mai nainte laude aduse lui Dumnedeu din buze, ca şi cum, nemulţumindu-i pe deplin prin ele, o înalţă îndată la altele mai nouă şi o ridică Ore-cum gradat la cele mai mari (biruinţe), în cât nu este (timp), când să nu fie. Căci de curînd, precum aţi audit, pe când se deschideau scrisorile acelea pline de bucurie şi veşti bune ale împărăţiei mele, atunci când îm-părătăsa (cetate) a cânturilor eră plină şi prin uliţile înguste şi pe stradele largi şi aduceâ lui Dumnedeu cântări de mulţămită pentru
www.digibuc.ro
ACTE DE DE TIMPUL ÎMPĂRATULUI BIZANTIN ISAAC II ANGEL.
31
biruinţă, că a pus picidrele mele pe loc înalt şi a supus tot muntele împărăţiei mele, prefăcând în căî drepte cele încurcate şi făcând uşdre de umblat căile cele grele, şi s’a revărsat ca un întuneric adânc asupra apostaţilor de către «cel ce face, după profet, zorile şi pâcla şi umblă pe înălţimile pămîntuluî.» Şi pe unii dintre protivnicî trecendu-I sub cuţit, zăceau pe pămînt junghiaţi ca dobitocele, iar alţii au suferit legături până la gât şi erau bătuţi asemenea sclavilor fugari. Apoi alţii prin fugă şi-au răscumpărat mântuirea, în sfîrşit prin milă scăpaţi din împărăţia mea; cea-ce nu nădâjduiau să capete după dorinţă, acestea le-au obţinut neaşteptat peste ctorinţă. Şi erî şi alaltă-eri, de felul acestora a făcut minunate cele ale ndstre Domnul. Iar acum tote, dacă nu mai nouă, potrivite însă cu cele de mai înainte, şi cari arată îngrijirea lui Dumnezeu spre noi.
«Cu cât şi mulţimea barbarilor îşi avea privirea iarăşi la fapte mai nouă, au că<jut în aceleaşi dificultăţi ca şi mai înainte, şi cei veniţi în-tr’ajutorul lor din afară s’au perdut rău cu totul. Căci Petru cel în-tr'adever îndrăcit care, spre nenorocirea barbarilor ce locuesc în muntele Emulul, s'a şi născut şi crescut, dedându-se la răsvrătire, ceea-ce nu se cuveniă, şi fugind de judecată a doua <ji a scăpat fără cuvînt, acela imiteză pe diavolul asociatul seu. Nu stă de obiceiu locului ca şi acela, depărtându-se de trupul omenesc. Deci trecend peste Dunăre marea, ce dulce între rîuri se asocieză cu Sciţii, 6meni porcoşi, spunendu-le câte-i plăcea. Cele spuse eraîi acestea: Că împărăţia mea a ajuns iarăşi de călcat şi că armata romeică se reîn-torce acasă, că s’a lăsat numai o strajă în jurul întăriturilor din muntele Emus, care singură către protivnic singur e neatacabilă; iar dacă s’ar luptă şi aceştia (Sciţii, adecă Cumanii, asupra străjilor), nu ar fi de ajuns. Şi le promite şi recompense.
«Apoi el ca fărte convenind cu părerea barbarilor şi vesel de a per-curge fără greutate văile Emului şi să sbdre şi peste porţile de fer, să trâcă fără împedicare aicia şi zidul cel mare, şi din acâstă îngustă şi grea de trecut cale să ajungă la larg şi să năvălăscă în ţările împărăţiei mele şi de aicia să jăfuăscă productele Romeilor prin săbii, să răpâscă avuturile lor, nedând merinde conducătorilor drumului şi nici plătindu-le lâfă. El ca un domn resbunător caută să respândâscă asupra creştinilor sânguirî şi jale şi pentru acesta să-şi veselescă mulţumirea sufletului seu. Acestea le-au vestit şi vorbit Petru Sciţilor; iar ei admiţând explicările răsvrătitorului ca un câştig, în masse, ca şi albinele de primăvară, s’au pornit. Aceştia sunt un popor impios, tot de odată şi prea pios, proclamă de ţ)eu pe acel ce-1 văd mai întâiu. Sunt
www.digibuc.ro
32
C. ERBICEANtJ.
sărăcăcioşi şi îmbrăcaţi în cojdce, fârte răsboinicî însă şi-şi fac viâţa în tâlhărie şi sunt despreţuitorî de orî-ce fel de m<5rte. Armatura lor în răsboiu este o tolbă pusă piezişă la mijloc şi un arc încovăiat.
Gând sosesce timpul să se lupte, încalecă iute, răcnesc şi aruncă săgeţi; când fac năvală, se tupileso şi ajung aruncând din săgeţi, apoi întorcendu-se în acâstă fugă de retragere aruncă în urmă din săgeţi, şi cu acelaşi cal se şi nutresc şi umblă. Deci în număr de mii trecând Balcanii, atacă oraşele ndstre de pe vîrfurile muntelui. Conducătorii lor de drum şi conajutătoriî la luptă sunt cei dintre Vlachî, cari se întorc la vărsătura lor de mai înainte, cei ce se schimbă ca un arc încovoiat, asupra cărora ca asupra unuipămînt (neproductiv) pietros şi uscat, împărăţia mea semănând mila, în zadar le-am făcut lor aşezare; acest nem necredincios şipreacurvar (incestuos), care este ca 0 junică ce strechie şi boncâluesce, pentru care şi Dumnezeu, Domnul cel răsplăţilor, nu va întârzia să fie de faţă, ca să nu sufere mai mult faptele necuvinciâse ale sale. Căci jăfuesc cele ce le es înainte şi aduc (pri-cinuesc) tot felul de răutăţi, tăind, ucigând şi punând pradă focului. Apoi ca să ocupe la cea mai mică veste satele nâstre, negăsind pe nimeni mai de aprâpe împotrivitor brav, se întind şi asupra proprietăţilor din câmpii şi devin şi unii dintr'aceştia răsvrătiţi prin ei. Aurind deci acestea împărăţia mea, că adecă nu se prevede nici un bine în viitor şi pentru ca să le ferâscă de ultima primejdie de cele ce li se întîmplă de către aceste popdre, la au<Jul celor displăcute, am întocmit acâstă expediţiune, şi nici avurăm timp să ne luăm rămas bun, sau să dăm mâna la acei ce trebuia să facă acâsta împărăţia mea, sau să se dorâscă de către voi, ca să mă reîntorc cu o victorie mai mare; ci cele privitdre la plecare, după cum şi voi cu-ndsceţî cum au fost, curînd . plănuindu-le, n’am aşteptat nici pe cei pentru pregătirea el. Căci grija de a intră popdre nelegiuite în diro-nomia lui Dumne<jeu, şi prin acâsta în împărăţia mea, ml-aprindeâ ca un pojar împărăţia. Mă nelinişteam cu cei ce suferă, şi în expediţiune împreună suferiam cu cei ce păţiau rău de la barbari.
«Apoi împărăţia mea a voit să grăbâscă plecarea şi s’a silit, dacă eră posibil, să surprindă pe barbari în patru (Jile şi doriâ a năvăli asupra lor, cu ajutorul luî Dumne<Jeu. Iar cei ce mă urmau, rudenii puţine la număr, apoi şi funcţionarii, se abţineau de la o năvălire repede, picând că nu le este lor cu putinţă să mârgă odată cu împărăţia mea, pentru că catârii cei ce aduceau greutăţile (muniţiunile) şi caii cu cari au umblat sunt prea obosiţi şi ei înşişi sunt osteniţi de atâtea parasange de drum. Aşâ dar mai zăbavnică decât dorinţa-mi, dar
www.digibuc.ro
ACTE DE PE TIMPUL ÎMPERATULUÎ BIZANTIN ISAAC II ANGEL.
33
maî iute la obicinuitele staţiuni (jilnice, a ajuns (împărăţia mea) la acestă Allage (’AXXafol). Acesta este o mică proprietate situată în Tracia şi curge pe lângă ea rîul ce se chiamă Taurocan (Taupoxavoc). Găsesce un mesager, care nu vorbiâ multe şi nici nu se încurcă în cuvinte, ci scurt vorbind a spus că staţioneză falange de Cumani la Basterni. Şi împărăţia mea dând semn din trompetă, ca să nu plece mal înainte cortul med, ci să întrebuinţeze restul <}ilel aceleia pentru pregătirea puţinilor soldaţi ce se aflau, dând cai iuţi de fugă celor ce nu aveau. Iar a doua <ji, eră atunci în 8 ale lunei presente Octomvrie, şi nici s’a amânat cât de puţin, luând de dimineţă drumul ce duceâ asupra vrăjmaşilor, ducând cu sine numai cele pentru călărie. Nici cort împărătesc, nici pat bătut în aur, nici scaun regal şi nici învelitori lucrate în aur nu s’au luat, ci maî uşor armat cum eră înaintâ, voind să ajungă prin repejune fuga vrăjmaşilor. Eră, cum se pare, barbarul şi iute la atac, dar la fugă şi mai iute şi numai la au<J muriau de frică, cum s’a dovedit. Căci aurind el un sgomot uşurel, că-î aprdpe de dînşiî şi că curînd sosesce împărăţia mea, cu mare grabă şi în desordine, ca de o aruncătură de săgetă sau o suflare, fugiau scăpându-şî viăţa şi gândind că le este priincios, dacă nebântuiţi de rele vor scăpă din mânile ndstre. Deci împărăţia mea însciinţându-se de la iscddele trimise, că ast-fel sunt cele privitdre la eî, îşi avea privirea mal cu sămă la adunarea de armate.
De aceea o parte din armată s’a împărţit şi predat prea nobilului ginere al împărăţiei mele, Domnului Andronie Cantacuzin şi s’a trimis acăsta spre paza localităţilor din spre Anhial ale împărăţiei mele, s’a apucat drumul spre Yeroia, ca să pună la cale şi cele de acolo. Dar nu făcuse nici patru parasange şi vine la împărăţia mea alt vestitor, galben de frică, rechemându-şî adese respiraţiunea şi pe faţă purtând veste rea, spusa şi acesta simplu şi precis: Că s’a făcut năvală de către Sciţi, cam de o mie la Lardea, nesciind ce spune. Căci aceştia eraii peste şăse mii, după cum în urmă s’a dovedit. Curînd dar în-torcându-mă de la drumul ce luasem, am apucat Bpre vrăjmaşi, neaşteptând ca să aud lămurit de la vestitori, însemnându-mă cu semnul crucii şi ordonând celor presenţî să mă urmeze. Căci s’a socotit ca câştig îndrăznăla barbarilor şi având încredere în Dumnezeu, că la întâia năvală biruindu-î îî voiu sfârîma. Curînd dar împărţind în cete armatele ce eraii de faţă, o parte poruncind să urmeze pe iubitul meii văr, Protostatorul (ilpotcmâtopi) Chir Manuil Camiţi, iar altora ordonând să fie gata şi mergând peste cinci <jecî de stadii, surprinde pe barbar, având tabăra în jurul unul sat şi jaful aşezat împrejur. Eră
Analele A. R.—Tom. XXIV. -Memoriile Secţiunii Istorice.	II
www.digibuc.ro
34
C. ERBICEANU.
mulţimea ămenilor robiţi, aduşi cu el, peste 12 miî, iar a animalelor mal mult decât mulţimea stelelor, în cât până la şăse stadii se în-tindeâ şirul adus al acestora; atunci s’au mişcat barbarii apucând fuga. Când dar ne-am uitat şi am v8<Jut că Sciţii aii perdut prada ce o mânau prin silă înaintea lor, restul a început să se lupte cu ai noştri şi furişându-se din luptă atacând tot de odată, după cum le este chipul lor de a se luptă; dar nimic nu folosiau. Căci ai noştri cu tot felul de armatură năvălind asupra lor îi ucideau şi din arcuri şi-I străpungeau cu lăn-ciile şi cu săbiile gdle îi aruncau la pămînt ca pe snopi. In sfîrşit desperaţi de mântuirea lor au fugit în desordine, ne mai punend nici o atenţiune la ducerea cu ei a prăzilor, ba încă le aruncau şi pe ale lor proprii. Eră de privit ici un cal scit slobod, colo o şeâ aruncată, dincolo o scară de şeâ, alăturea nisce nădragi; constrînşî erau de frică ca să facă acestea. Şi s’a întins urmărirea şi uciderea lor mai mult de şăse-(jeci de stadii. Şi ar fi câştigat împărăţia mea o victorie fără vărsare de sânge, ne-pertjând pe nimeni din ai săi, şi nici piroforul (cel ce părtă lucrurile) n’ar fl scăpat dintre vrăjmaşi, dacă armata ndstră, recâştigând curaj, n’ar fl alergat câte doi trei şi maî puţini în urma Sciţilor, urmărind rezleţită pe barbari. Deşi împărăţia mea a rechemat-o adesea, îndem-nând-o ca să se facă atacul în grupă şi mulţime. Iar pe Sciţii bătuţi l-a ajutat o altă grupă de acelaşi năm din întîmplare, compusă din o mie şi maî mulţi încă, şi care a năvălit fără veste asupra celor ai noştri, care-î urmăriau în desordine. Căci din causa vuetului şi a năvălirii acestora neaşteptată, armata împărăţiei mele turburată s’a cuprins de spaimă şi a dat dosul. Iar aceia aii năvălit asupra lor, alergând cu iuţălă şi golindu-şi săbiile şi îndemnând cu caii, aruncau la pămînt pe cei ce s’ar fi apropiat. Şi s’ar fi schimbat în ce-vâ fărte rău cele de atunci şi am fi suferit răsplata cuvenită de cele ce am făcut, dacă împărăţiei mele nu l-ar fi venit în minte ce-vâ bun şi de odată, de a strigă celor puţini ce-î urmau şi prin atacul asupra lor şi prin sunetul săgeţilor* a detunat pe barbari şi a luat sfîrşit bun şi acăsta. Căci din stindardele împărătesei, cari representă privirea dracondică recunoscând pe împărăţia mea şi nesuferind năvala asupra lor, întorcându-se în desordine au fugit, împrăştiindu-se unul de altul în altă parte, şi expuşi vînat prea îndemânatec bunilor noştri călăreţi. Atunci deci şi unul vătămâ pe mulţi şi doi se aruncau la un număr de peste rjece, şi dacă năptea nu sosiâ ca să scape pe unii, nici cel ce să aducă vestea cea rea n’ar fi rămas. După acestea apoi rugăciunile ca la un Dumnezeii către împărăţia mea de la poporaţiunile năstre, ale celor ce se duceau în robie, recâştigându-şî iarăşi viâţa liberă, cum le-ar pută cine-vâ
www.digibuc.ro
ACTE DE FE TIMPUL ÎMPERATCLCÎ BIZANTIN ISAAC II ANGEL.
35
istorisi în scurt? Vedeâ cine-vâ atunci cum prin rîs îşi ascundeau plânsul, şi rîsurile producând lacrimi şi un simţemînt schimbat prin altul. Căci am văZut nu numai că întristarea produce lacrimi, ci şi bucuria curidsă duce la vărsare de lacrimi. A binecuvîntat pe Dumnezeu şi fecidra, care a scăpat de Scitul desfrânat şi femeia ne-întinându-şi patul şi tot bătrânul şi tînărul scăpând de sclavia barbarului. Iar dacă la Davicl şi animalele sunt împreună luate spre a da mulţumire lui Dumne<Jeu, nici acestea, ar Zice cine-vâ, să nu se înlăture de la imnologia obştâscă, scăpând de măcelăria barbară şi de cuţitul carnivor nesângerat Acestea Domnul minunilor, care a întors robia poporului seu, nu prin rescumpărare, nici prin daruri, ci prin braţ înalt.
Drâpta lui Dumnezeu şi acum a făcut minune, care dă mărire numelui seu şi toiagul păcătoşilor asupra celor drepţi nu-1 lasă până în sfîrşit spre pedepsire. Deci de aceste bucurii împărăţia mea fă-cendu-vâ părtaş pe voi, prin presenta scrisdre vă arăt acum cele întâmplate, ca să aveţi cunoscinţă de cele ce s’aii săvîrşit, spre a vă rugă mai cu stăruinţă către Dumnezeu şi pentru reuşite mai mari. Căci pot rugăciunile drepţilor şi ridicarea spre cer a mânilor sfinţilor să înfrîngă mii, ca să nu înceteze sfărîmând semînţa necredincioşilor şi să trâiescă vieţă nesdruncinată cei ce se apropie cu credinţă de DumneZeu. Pentru că şi ceea-ce s’a săvîrşit acum, voi cu Dum-neZeu aţi biruit şi mânile împărăţiei mele aii lucrat.
(Msaauov.xT) BtSXtodijxYj ojro K. N. Edfra, Voi. I. Veneţia 1872, pag. 77—84.)
Acâstă relaţiune trimisă de împărat de pe câmpul de luptă este din al 7-lea an al împărăţiei lui Isaac, orî 1191.
Iată însă cum ne istorisesce tot Niceta Choniat despre acâstă cântată victorie a Romeilor asupra Vlachilor, în cronicul său, el care a scris şi acest act ca secretar împărătesc. Nu împăratul Isaac Angel a învins, ci Vlachiî l-au învins în realitate.
Pentru a ne convinge pe deplin, pun faţă în faţă pe Niceta Choniat, ca secretar al împăratului şi care î-a ţesut atâtea laude în acâstă relaţiune oficială, cu Niceta Choniat, istoricul Bizantin. Din acâstă com-paraţiune a textelor se va face deplină lumină, a cui a fost victoria şi de astă dată.
Atât Zic numai, că acest act oficial este un model de oratorie şi de expresiunî alese la adresa împăratului Cu tdte acestea se străvede printre rîndurî, că fdrte mult se îngrijiau Romeiî de puterea cea tare şi hotărltă la lupta de exterminare din partea Vlachilor. La început acest act ne face istoricul răsbâielor lui Isaac Angel cu Asanescii şi
www.digibuc.ro
36
C. ERBICEANU.
numai spre sfîrşit ne istorisesce lupta ce a avut loc atunci şi pentru care invită pe poporul din Gonstantinopole a săvîrşi laude de mulţumiri către Dumne4eu pentru victoriile câştigate.
Pentru a nu pără dar părtinitor Vlachilor şi asupritor Romeilor, vă cetesc şi pericopa respectivă tot din Niceta Ghoniat, privitdre la acest răsboiu, şi conclusiunea o las pe sema cetitorilor.
Iată ca istoric ce ne spune Ghoniat:
împăratul supărat asupra faptului îndeplinit, se purtă necuviincios către Vlachî, pentru că nu dispusese bine în expediţiunea sa anteriără cele privităre la pămîntul vrăjmaş, ci ridicându-se s’a dus de acolo, pe când răsboitorii ar pută năvăli şi î-ar năpusti, şi nelăsând nici străji Romeilor în cetăţi şi nici luând obsi^î pe cei mai iubiţi ai barbarilor; de aceea el cu cei puţini din jurul seu a eşit din oraş. Căci a au<jit că Mysiî umblă mai mult prin munţi şi delurî şi adunând luptători Sciţi au pornit spre părţile Agathopoleî şi le jăfuesc pe acestea cu totul, săvîrşind rele în cele trei părţi. In urmă din ordin se adună armată. Către atacul neaşteptat şi iute al barbarilor a meşteşugit şi el ce-vâ de felul acesta, cugetând ca să sufere şi vrăjmaşii prin acela umilire (sfiălă) şi să nu mai ostenâscă pe ai săi cu năvăliri grabnice şi de a doua ără asupra Vlachilor, dacă asupra lor ar ridică cel în-tâiu armele. Apoi îşi încălicâ calul răsboitor. Şi ajungând la Tavro-com (acăsta este o mică proprietate, locuită de cătune şi nu prea departe situată de Adrianopole), aşteptă să-î vie armatele...
Iar împăratul deosebind cam două mii (soldaţi) aleşi şi dându-li-se lor arme şi cai iuţi de picior, a plecat din Tavrocom spre vrăjmaşi şi a dispus să se aşeze tătă povara şi mulţimea de serviciu la Adrianopole; iar ei aii fost însciinţaţî de veghetori, că satele din jurul Lardeî se jăfuesc şi că cei mai mulţi aii fost ucişi şi numai puţini aii fost robiţi şi că sunt hotărîţi să pornăscă umpluţi de multe pră^i. Deci vestind din trîmbiţă de cu năpte şi încâlecând calul a plecat şi, ajungând la locul numit Basterna, şi-a odihnit acolo armatele, nearătându-se vrăjmaşii. După trei (Jde ridicându-se de acolo, plecând de-adreptul ca să sosăscă la Verăia, dar nu făcuse încă patru parasange şi a sosit un barbar bine înarmat, având pe faţă veste rea şi spuneâ, reche-mându-şî adesea respirarea, că vrăjmaşul cu pră<Jile se întărce şi este în apropiere, făcând mersul fdrte încet pentru două motive şi pentru că n’a fost vă<jut nici un vrăjmaş şi pentru că este (armata) plină de jafuri. Curînd armata câtă erâ sub şefi, desfăşurându-se în formă de luptă, a plecat pe calea pe care se <Jiceâ că a pornit vrăjmaşul, După ce l-am văcjut şi am fost văzuţi (căci şi eu urmam pe împăratul, fiind ca
www.digibuc.ro
ACTE DE PE TIMPUL ÎMPĂRATULUI BIZANTIN ISA AC tt ANGEL,
37
secretar). Sciţi! şi Vlachiî, predându-şî prăgile unor grupe de ale lor, au poruncit să alâgă drumurile cele maî scurte şi să grăbâscă mersul până vor atinge pe cele din munte; iar alţii întorcendu-se au primit cu lesnire pe Romei asupra lor şi luptându-se după modul lor strămoşesc şi după obiceiu, atacând aruncau săgeţi şi cu suliţele intrau în luptă, şi după puţin schimbându-şî năvala în fugă, aprimjend pe vrăjmaşi, ca să-i urmărăscă din urmă, apoi îndată ca nisce pasări ce străbat aerul, întor-cându-se vin în faţă şi făţiş se luptă asupra năvălitorilor şi cu cea maî mare bărbăţie se încleştâză, şi după ce au repetat acăsta de maî multe orî, fiind maî puternicî de cât Romeiî, nu-şî maî amintiau de vălmăşag, ci scoţendu-şî săbiile şi făcând un strigăt înfricoşat, într’o clipă au năvălit asupra Romeilor şi-î secerau, prinzând şi pe cel ce se luptă şi pe cel ce speriâ, şi atunci s’ar fi mândrit Sciţiî, căştigân-du-şî un nume mare asupra ndstră, şi noi am fi fost predaţi ruşine! unui popor nebunatic, dacă împăratul însuşî nu ar fi ajutat, având în jurul său o falangă neamestecatâ în luptă, apoi trompetele ce făceau un sgomot străbătător, sunetele clopotelor de aramă şi figurile draconice văzute ale stâgurilor, cari au fost înălţate pe lănci, învîrtindu-se de vînturî, au speriat pe protivnicî, facându-î a-şî închipui o armată mal numerăsă. Decî atunci împăratul a scăpat abiâ de robire ca din gura fiârelor şi s’a dus la Adrianopole.
(Nicetae Ghoniatae Annales. Venetiis 1729, pag. 207 ct.)
Acum pronunţaţi-vă Domniile Văstre cine a învins.
Ieronim Wolf, în prefaţa ediţiuniî lui Niceta Ghoniat din 1729, se exprimă fărte scurt, dar prea sarcastic, asupra aceste! expediţiunî: «Bellum Ylachicum, Isaacio infaustum, qui tamen falsam jactat victoriam et inanes magnarum rerum imaginationes.»
Niceta Choniat (Niceta Acominatus Choniates-Nn«ji:as ’Axw[uvdi:oc Xamarfc) eră originar din Colosee în Frigia, a fost educat în Gonstanti nopole şi a ocupat diferite funcţiuni în imperiul Bizantin, maî ales sub Isac II Angel. El ca secretar şi funcţionar al Statului nu putea dar fi independent, de aceea, când scrie aceste acte eră nevoit să laude pe împărat, alt-fel nicî mai puteâ sta ca funcţionar înalt. După ce cade împăratul Isaac II Angel, el se retrage din afacerile Statului iar după luarea Constantinopoluluî de către Cruciaţi se duce în Asia şi la Nicea scrie cronicul său de la 1118—1206. Ast-fel se explică cum în aceste acte a fost nevoit a menagiă pe împărat, lăudându-1 ca biruitor, pe când în cronicul său, în urmă, el spune lucrurile aşâ cum s’au petrecut, fără nicî un înconjur, spre a rămână posterităţii adevărul adevărat.
www.digibuc.ro
38
<3. ERBICEANU.
Din cele expuse urmăză ca conclusiune firăscă:
1)	. Oă spre finele secolului XI şi în curgerea celui al XlI-lea Vlachii, erau răspândiţi atât în Dacia Aureliană—Mysii, în munţii Emuluî, în Tracia, Tesalia, Semendria şi Epir; cât şi în Dacia Traiană, pe la pdlele munţilor Carpaţî, în Nordul Moldovei spre Galiţia şi mai ales în Transilvania.
2)	. Că sub Ioan Asan aiî fost poporate ambele maluri ale Dunărei pe la 1205 şi 1206 cu locuitori din Tracia, din un mare număr de oraşe sfărîmate de Vlachi.
3)	. Că revolta Vlachilor pentru independenţă în Peninsula Balcanică sub Asanescî a fost condusă la început numai de şefi Vlachi şi cu cari s’aii unit în urmă şi Bulgarii, formând Imperiul Vlacho-Bulgar.
4)	. Că Vlachii au avut pururea de aliaţi ai lor pe Cumani, pe cari unii scriitori îi numesc Sciţi şi cari trăiau pe atunci în Dacia Traiană.
5)	. Că Asanesciî aveau relaţiunl dese şi strînse cu Românii din Dacia Traiană, fapt care explică şi alianţa lor cu Cumanii.
6)	. Că cele două acte oficiale ne istorisesc lupte dintre Vlachi şi Romei, prin urmare confirmă cele spuse de istoricii Bizantini.
7)	. In fine, ca fdrte probabil, că numele de Vlachia ne vine la noi de peste Dunăre, de pe la Vlachii din munţii Emuluî, cari erau vechii colonişti ai Daciei Traiane, împinşi într’acolo de Goţi şi de Bulgari.
Acestea, Domnilor şi stimaţi Colegi, privitdre la înţelegerea şi pre-cisarea faptelor şi datelor celor două acte oficiale. Dacă pdte am abusat de răbdarea d-vdstre, am făcut o numai în scopul de a dovedi cât adevăr se cuprinde în acele acte. Cu tdte acestea ele aii o fdrte mare valdre istorică pentru noi Românii, pentru că sunt unice ca acte o-ficiale şi cari consună cu istoricii Bizantini de pe atunci în privirea faptelor şi a toponimiei.
www.digibuc.ro
TEORIA PROBEI
(ÎN SCUNŢA MODERNĂ)
DE
PETRE POPESCU,
Profesor.
Şedinţa de la 19 Octomvrie 1901
în progresul continuii al activităţii intelectuale omenesc!, cestiunile şi problemele de Logică sunt lăsate fârte mult în umbra nepăsării; căci abiâ dacă vre-un întemeietor de vre-un nou sistem filosofic le pune iar în discuţiune, pe când marea mulţime a celor ce discută maî mult saii maî puţin inteligent probleme filosofice se ocupă mal mult cu probleme morale şi maî ales cu probleme sociale. Problemele sociale au absorbit importanţa tuturor celor-lalte. Probabil, aşâ numitul Socialism sciinţific să fi fost în mare parte causa acestuî exclusivism în gândirea actuală. Şi de sigur afirmarea nâstră n’ar părâ paradoxalăj dacă ne gândim, că teoretici anii socialiştii au căutat şi caută încă a transforma teoriile lor într’un întreg şi complet sistem filosofic. Amintesc pentru o maî mare limpezime faptul, că acâstă teorie îşî are ra-mificaţiunî în tot domeniul intelectual: aşă există o Metafisică şi o Religiune socialistă, o Estetică şi o Politică socialistă. în ori-ce cas, orî-care ar fi motivul acestui exclusivism, nu e maî puţin adevărat, că el există.
Prin lucrarea de faţă ne propunem, pe de o parte de a eşi din acest exclusivism dăunător progresului intelectual; iar pe de alta, de a exa-minâ. maî de aprâpe însuşi fundamentul sciinţei, care a absorbit aprdpe întrăga activitate speculativă modernă, întrebându-ne asupra metodei ce nn numaî Sociologia — acâstă sciinţă nouă—întrebuinţâză în găsirea şi stabilirea adevărurilor eî; dar, în genere, tâtă sciinţa referitâre la studiul Universului organic.
Acest capitol, deşi formâză în mare parte obiectul chiar al lucrării nâstre, va fi precedat, după cum se obicînuesce chiar în cestiunî me-
www.digibuc.ro
40
PETBE POPESCU
todologice, de un alt capitol, în care se va discută mai mult Metodologia sciinţelor Universului anorganic prin critica Logicei celui maî mare , logician modern — adecă a lui John Stuart Mill, — al cărui sistem de Logică răsare în totalitate din Metodologia acestor sciinţe.
Cu alte cuvinte, studiul nostru îmbrăţişâză întrăgă problema silogismului— una dintre cele maî însemnate şi dificile probleme ale Filosofici. Civilisaţiunea modernă moştenise la începutul eî tătă sciinţa greco-romană. Problemele de Logică ocupaseră mult, alăturea cu problemele generale ale Filosofieî, pe învăţaţii şi filosofii greci. Aristot sintetisăză tdte aceste sforţări şi, în tratatele sale de Logică, expune pe larg resul-tatul, la care se ajunsese în acăstă discuţiune. E sciut, câ Evul-mediu nu cunăsce alt maestru al gândirii decât pe Aristot El e tătă sciinţa, şi în el se găsesce tătă înţelepciunea. Tot ce eră spus de Aristot eră sfînt, tot ce nu e scris în operele lui e fără valăre. E sciut de asemenea, că acest Ev-mediu, aşâ de puţin cunoscut, nu numai de savanţii şi criticii secolului lui Ludovic XIV, dar chiar şi de către cel din secolul nostru, avusese direcţiunea sa filosofică, în parte bine concretisată, şi că în acest timp de «barbarie», cum Europa «fin de siăcle» îl denu-mesce, au existat şcăle filosofice cari, deşi nu se disting prin «importante cercetări experimentale», aii cel puţin valărea de a fi rămas în parte fidele felului antic de a filosofă.
Ne aducem aminte de asemenea de marea discuţiune urmată cu atâta vehemenţă în curs de mal multe secole între aşâ numiţii «Realişti» şi «Nominalişti.» în acăstă controversă intră direct—şi acăsta e de la sine evident—în afară de problema metafisică, problema de Logică, ce ne inte-resâză. ResultatuJ luptei dintre aceste două teorii, rămas nedefinit în tot cursul Evuluî-mediu, se clarifică pe deplin în timpurile moderne prin teoriile a doi mari gânditori, Baco şi Mill. Teoria nominalistă, graţie mal ales teoriilor acestor gânditori, e admisă peste tot, susţinută şi refăcută pe basele Psichologiel moderne. Pintre lucrările, cari sintetisăză maî bine curentul nominalist, sunt fără îndoiâlă cele două volume de Logică ale lui Mill. Acî se găsesc argumentele cele maî puternice în contra curentului realist care, în cursul timpurilor prin desele înfrângeri suferite, luase denumirea de «Conceptualism». Victoriile, câştigate rînd pe rînd de sciinţa modernă în mijlocul fenomenelor Universului anorganic, erau tot atâtea spărturi formate în corpul doctrinei realiste, care în fine sub forma doctrinei concep tu aliste luă o nouă prefacere, care puteâ fi maî uşor documentată şi care puteâ primi în ajutor cuceririle safi mal bine <Jis o parte din cuceririle sciinţeî celei nouă. în loc dar de a se susţină — după cum făcuseră vechii Realişti,—că «conceptele» saâ
www.digibuc.ro
TEORIA PROBEI.
41
«generalităţile», fie in sens de concept sau de judecată, sunt «realităţi» sati. «substanţe,» afirmare, ce de alt-fel nu se puteă documentă, şi odată ce nu se puteă verifică pe calea intuiţiei, nu aveă valdre de adevăr, conform normelor sciinţei celei nouă, doctorii medievali, continuatorii tradiţiuniî Aristoteliene, care tradiţiune se legă, după părerea năstră, cu o întrăgă sciinţă şi Filosofic, cari au dat civilisaţiunea asiatică şi pe cea greco-romană, se văzură nevoiţi a admite că «generalităţile» sau mai bine <Jis «substanţele secunde» nu au realitate în afară de cugetare, sau în termeni mai filosofici ele nu sunt date positive ale consciinţei, ci sunt produse exclusiv psichice. Aşă realitatea lor nefiind în afară de consciinţâ, ci chiar în domeniul consciinţei, ele nu există înainte de experienţa psichologică, ci după ea. Nominaliştii timpurilor moderne fură însă nemulţumiţi şi de acăstă nouă formă a doctrinei realiste. Se susţineă contra acestui neo-realism, că «conceptul,» «generalitatea» nu există ca individualităţi psichologice, cum reieşiă din noua formă a Realismului; ci, din contră, ele sunt înglobate în substratul repre-sentărilor. Ceea ce se numiă «concept» se numi de către Mill «conno-taţie», adecă totalitatea notelor referitdre la o stare de consciinţă şi ceea ce se numiă sferă se numi de către Mill «denotaţie«, adecă suma representărilor, la cari se referă connotaţia. Conceptul dar nu există ca stare psichologică a parte şi distinctă de representări, ci din contră el este înamalgamat în substratul representărilor cu alte note. Dacă psichologia geneseî conceptului e ast-fel, e evident în acest cas, că t6tă valabilitatea afirmării sal negării unei judecăţi trebue să vie din acest substrat real de representări, iar câtuşi de puţin din concept, în asemenea cas nici nu mai puteă fi vorba de vre-o discuţiune asupra raportului între Abstract şi Concret; de 6re ce Abstractul eră gonit formal, deşi pdte prea uşuratic, din domeniul consciinţei. Logica dar ee trebui â să se formeze şi care sistem de Logică, noua Logică, tre-buiă să fie conformă cu noua Sciinţă a timpurilor moderne, urmă neapărat să încâpă prin negarea adevărurilor din Logica Aristoteliană şi trebuiă să se întemeieze exclusiv pe substratul real al representărilor şi pe legile psichice, în basa cărora aceste representări se atrag şi se resping.
Citez spre învederarea acestora următdrele din Mill, «Logica», voi. I, pag. 127, § 4: «Une proposition essentielle est donc une proposition purement verbale, laquelle affirme seulement d’une chose sous un nom particulier ce qui en est affirmâ par cette dănomination mâme, et en eonsâquence n’apprend rien du tout ou n’apprend quelque chose que relativement au nom et non ă l’objet. Au contraire, Ies propositions
*
www.digibuc.ro
42
PETBE POPESCU
non essentielles, accidentelles, peuvent etre appelâes răelles par oppo-sition aux verbales. Elles affirment d’une chose quelque fait non im-pliquâ dans la signification du nom employâ pour la dâsigner, quelque attribut non connotâ par ce nom. Telles sont Ies propositions concer-nant des choses individuellement dâsignees, et toutes celles gânârales et particulieres, dans lesquelles le predicat connote quelque attribut non connotâ par le sujet Toutes ces propositions ajoutent, si elles sont vraies, â notre connaissance; elles apprennent quelque chose qui n’âtait pas dâjâ contenu dans Ies noms employâs.»
Am citat aceste rînduri din cel mai autorisat representant al noueî direcţiuni, în care pasagiu vedem cum se încarcă a se distruge fundamentul Logicei vechi, adecă teoria metafisică a substanţelor secunde sau a esenţelor, luat ca punct de plecare în găsirea şi stabilirea oricărui adevăr. Citez spre a face mal învederată observaţiunea ndstră ur-mătdrele linii din acelaşi volum, pag. 193, pasagiu referitor la teoria silogismului: «En examinant donc ces deux formules gânârales, nous trouvons que dans toutes deux une des prâmisses, la majeure, est une proposition universelle, et que suivant qu’elle est affirmative ou nâgative la conclusion l’est aussi. Tont raisonnement, par consâquent, part d’une proposition, d’une supposition gânârale, d’une proposition dans laquelle un prâdicat est affirmâ ou niâ d’une dasse entiăre, c’est-â-dire dans laquelle un attribut est accordâ ou refusâ ă un nombre indâfini d’objets, ayant des caractăres communs et, en consâquence, dâsignâs par un nom commun. L’autre prâmisse est toujours affirmative et ânonce que quelque chose (qui peut etre un individu, une classe ou pârtie de classe) appartient ă la classe, dont quelque chose a âtâ affirmâ ou niâ dans la prâmisse majeure. II s’ensuit que l’attribut affirmâ ou niâ de la classe entiăre peut (si cette affirmation ou nâgation
e.st vraie) etre affirmâ ou niâ de l’objet ou des objets dâclarâs appartenir â la classe; et c’est lă prâcisâment l’assertion ânoncâe dans la conclusion. Si ce qui prâcăde est une exposition adâquate des parties constitu-tives du syllogisme, c’est ce que nous allons examiner; mais elle est vraie dans ce qu’elle âtablit jusqu’ici. On a donc gânâralisâ ces formules et on en a fait un principe logique sur lequel tout raisonnement est fondâ, de sorte que raisonner et appliquer le principe sont supposâs etre une seule et mâme chose. Ce principe est celui-ci: Tout ce qui peut âtre affirmâ (ou niâ) d’une dasse, peut §tre affirmâ (ou niâ) de tout ce qui est renfermâ dans la classe. Cet axiome, fondement supposâ de la thâorie syllogistique, Ies logiciens l’appellent le dictum de omni et nullo. Cet axiome, cependant, considârâ comme principe du raison-
www.digibuc.ro
TEORIA PROBE!.
43
nement est ăvidemment appropriă â un systăme de Mătaphysique, gănăralement adoptă sans doute â une ăpoque, mais qui, depuis deux siăcles, a păru dăfinitivement abandonnă, quoiqu’on ait tentă plus d’une fois de nos jours de le faire revivre. Lorsque Ies Universaux, corame on Ies appelait, ătaient considărăs comme des substances d’une nature particuliăre, ayant une existence objective distincte des objets indi-viduels classăs sous leur nom, le dictum de omni et nullo avait une signification importante; car il exprimait la communaută de nature qui, dans cette thăorie, doit etre supposăe exister entre ces substances gănărales et Ies substances particulieres qui leur sont subordonnăes. Que toute chose attribuable â l’Universel ătait attribuable aux divers individus y contenus, n’ătait pas alors une proposition identique, mais l’ănoncă de ce qui ătait conşu comme une loi fondamentale de l’Univers. L’assertion, que la nature et Ies propriătăs de la substantia secunda faisaient pârtie de la nature et des propriătăs de chacune des substances individuelles, appelăes du meme nom, que Ies propriătăs de 1’homme, par exemple, ătant des propriătăs de tous Ies hommes, ătait une proposition de valeur răelle, lorsque l’homme ne signifiat pas tous Ies hommes, mais quelque chose d’inhărent aux hommes et trăs supărieur en dignită â tous Ies individus humains. Mais main-tenant, qu'on sait qu’une classe, un universel, un genre, une espăce, n’est pas une entită per se, mais rien autre, ni plus ni moins, que Ies substances individuelles memes, renfermăes dans la classe, et qu’il n’y â rien lâ de răel que ces objets et que le nom commun donnă â tous et Ies attributs communs dăsignăs par ce nom, je voudrais bien savoir ce qu’on nous apprendrait en nous disant que tout ce qui peut etre affirmă d’une classe peut etre affirmă de chaque objet con-tenu dans cette classe. La classe (l’espăce) n’est autre chose que Ies objets qu’elle contient, et le dictum de omni se răduit â cette proposition identique: que ce qui est vrai de certains objets est vrai de chacun de ces objets. Si le raisonnement n’ătait rien de plus que l’application de cette maxime aux cas particuliers, le syllogisme serait certainement, ainsi qu’on l’a dit souvent, uhe solennelle futilită. Le dictum de omni va de pair avec cette autre vărită qui, en son temps, a eu aussi une grande importance: Tout ce qui est, est. Pour donner un sens răel au dictum de omni, il faut le considărer, non comme un axiome, mais comme une dăfinition, comme l’explication, par une circonlocution et une paraphrase, de la signification du mot classe.
II	suffit souvent qu’une erreur, qui semblait â jamais răfutăe et dălogăe de la pensăe, soiţ incorporăe dans une nouvelle pfirasăologie
www.digibuc.ro
44
PETRE POPESCTJ
pour etre la bien venue dans ces anciens domaines, et y rester en paix pendant un autre cycle de gănârations. Les philosophes modernes n’ont pas âpargnâ leur măpris au dogme scolastique, que les genres et les espăces sont des sortes de substances particulieres, lesquelles substances ătant les seules choses permanentes, tandisque les substances individuelles comprises sous elles sont dans un flux perpetuei, la con-naissance, qui năcessairement implique la stabilita, ne peut se rapporter qu’â ces substances gănărales ou Universelles, et non aux faits et objets particuliers qu’elles renferment. Cependant bien que rejetăe no-minalement, cette meme doctrine, dăguisăe soit sous les Idăes Abstraites de Locke, soit sous Tultranominalisme de Hobbes et de Condillac, ou sous l’ontologie des Kantistes, n’a jamais cessă d’emprisonner la Phi-losophie. Une fois accoutumăs â faire consister essentiellement la re-cherche scientifique dans l’etude des Universaux, les philosophes ne se dăfirent pas de cette habitude d’esprit, quand ils cesserent d’attribuer aux Universaux une existence independante; et m§me ceux qui allerent jusqu’â les considărer comme des simples noms, ne purent pas se dăbarrasser de l’idăe que l’investigation de la vărită consistait entiăre-ment ou en pârtie en une sorte d’opăration magique ou d’escamotage exăcută avec ces noms.»
Să reţinem din acăstă lungă citaţiune:
1.	Că «Species» n’are o existenţă obiectivă;
2.	Că «les Universaux» nu provin ca date positive de la aceste «Species».
3.	Că aceste «Universaux» sunt numai nisce «noms» şi nimic alt ce-vâ «ni de plus ni de moins»;
4.	Că Filosofia şi Sciinţa au ca obiect nu «les Universaux», ci «les faits et les objets particuliers», şi că totalitatea acestor obiecte particulare formăză cea ce se numiâ de scolastici «Species» şi «Universaux»;
5.	Că, prin urmare, valabilitatea afirmării ori negării din conclusiune emană şi se basăză nu pe Premisa majora (Universaux), ci pe faptele particulare, ce o susţin; ceea ce Mill demonstrâ într’o bună parte din întreg volumul I. Dacă e aşă, atunci urmăză de la sine, că Filosofia şi Sciinţa au a se ocupă nu cu substanţele secunde, cu «Species» cari, fiind representate în silogism prin premisa majoră, dau în conclusiune o judecată tautologică; ci de accidens, de caşurile particulare, de fapte. în felul acesta Mill distruge întrăgă Logica lui Aristot, care-şl aveâ ca fundament tocmai faptul, că valabilitatea afirmării ori negării din conclusiune isvoresce din premisa majoră iar nu din accidens, din fapte. După Mill dar adeySrul şi pioşresul în adevăr nu pdte s4
www.digibuc.ro
TEORIA PROBEI.
45
vie din generalitate; ci el pitică exclusiv din accidens, din concret; căci chiar dacă ar isvorî din generalitate, actista n’ar fi un real pro-greş în gândire, de vreme ce el e cuprins în premisa majoră. Se Scie că acest argument contra valorii silogismului este cunoscut în logică sub denumirea de «petitio principii». în felul acesta Mill caută a distruge teoria lui Aristot prin două direcţiuni diferite: aşă pe de o parte ne arată, că progresul real al cugetării în cucerirea adevărului se face exclusiv prin examinarea faptelor particulare; iar pe de alta caută a reduce la absurd teoria Aristoteliană prin faptul că, chiar dacă adevărul conclusiuniî î-ar eşl din premisa majoră, nu ar fi acesta un progres în gândire; de tire-ce acest adevăr erâdejâ cuprins în afirmarea generală. Conclusiunea la care ajunge Mill e, că orl-ce adevăr isvorăsce din studiul faptelor particulare. în felul acesta, după ce a redus la absurd Logica lui Aristot, Mill caută a ne da cantinele noueî metode, prin care se descopere adevărul. E sciut, că dintre aceste cantine cel mal însemnat e canonul Diferenţei. Până la finele primului volum Mill susţine cu tărie acăstă teorie şi nu face nici o concesiune teoriilor vechel Logici. Vine însă o vreme şi mal ales cu începutul volumului al II-lea, când e nevoit să se ocupe de fundamentul adevărului în domeniul Sciin-ţelor Universului organic, când exclusivismul săii e mal temperat Aşă pe când cele patru cantine ale Inducţiuniî — singurele principii car!, aplicate în studiul natureî, pot să facă a se efectuâ un real progres în gândire, nu se pot aplică decât în studiul fenomenelor simple—Mill se vede nevoit a recurge la o metodă nouă pentru studiul fenomenelor complexe, între cari se numără în prima linie fenomenele bio-sociale. Pe acăstă nouă metodă o numesce Mill metodă deductivă după terminologia Aristoteliană, însă luată de el în alt sens. Cu Introducerea acestei metode Mill face o mare greşălă, căci prin ea se face posibilă intrarea criticei în corpul sistemului seu de Logică; ea e calul troian, din care şi prin care inimicul are să dărîme ceea ce Mill a clădit pe o aparenţă de o aşă mare trăinicie. Formula logică a lui Mill se ptite presentâ ast-fel: noul adever îşi ieâ certitudinea nu din general, ci din fapt; că chiar atunci, când el e dedus (adecă în fenomenele complexe) trebue verificat, spre a căpetă certitudinea sciinţifică, prin controlul canânelor Inducţiuniî, şi în special prin canonul diferenţei directe sau indirecte. Asupra acestei formule se ptite face observaţia că ea nu cuprinde sub sine ttită fenomenologia universului sciinţific constatabil, că ea nu e în alte cuvinte o formulă generală a operaţiunilor logice în cucerirea adevărului. în adevăr, fenomenele şociale} fiind ftirte complexe, după cum susţine şi Mii în
www.digibuc.ro
46
PETKE P0PE8CD
voi. II al Logice! sale, ele nu se pot studiâ nici prin metoda experimentală (cele 4 cantine ale Inducţiuniî) nici prin cea geometrică, ci exclusiv prin cea deductivă. însă adevărul ast-fel găsit trebue, conform formulei deducţiunil luî Mill, să se verifice, spre a pută câştigă certitudinea sciinţifică, prin controlul faptelor. Cum în domeniul Universului anorganic verificarea se face prin controlul cantinelor Inducţiuniî, şi de tire-ce aceste cantine nu dau nici un folos în studiul fenomenelor sociale, după propria afirmare a lui Mill, urmăză, că noul adever din sciinţele sociale îşi fundăză valabilitatea afirmării ori negării exclusiv din general, din premisa majoră, ceea ce e în plină contradicţiune cu formula dată de Mill deducţiunil, apropiindu-se în acelaşi timp de basa teoriei lui Aristot.
Dar de tire-ce în cestiuni de critică fiind mai bine a cită înseşi scrisele autorului, să cităm:
Fag. 210, voi. I: «Nons eulement nous pouvons conclure du particulier au particulier sans passer par le gănăral, mais nous ne faisons presque jamais autrement.»
Pag. 217, idem: «Toute infărence est du particulier au particulier. Les propositions gănărales sont de simples răgistres des infărences dăjâ effectuâes et de courtes formules pour en faire d’autres. La pră-misse majeure d’un syllogisme est une formule de ce genre, et la conclusion est une infărence, non point tirăe de la formule, mais faite conformăment â la formule, l’antăcedent logique reel, la prămisse răelle âtant constituăe par les faits particuliers desquels la proposition gănărale aătă formăe par induction.»
Să reţinem dar, că «l’antăcâdent logique răel, la prămisse răelle ătant constituăe par les faits particuliers desquels la proposition gă-nărale a ătă formăe par induction.»
Premisa majoră dar îşi trage valabilitatea afirmării ori negării ei din fapte particulare prin inducţiune, acăsta e clar exprimat şi înţeles. La pag. 449, voi. I. cetesc: «Ces Methodes (cele 4 metode ale Inducţiuniî) donc, avec l’aide que peut fournir la Dăduction, composent la somme des ressources de l’Esprit humain pour dăterminer les lois de la suc-cession des phănomănes.»
Dar metoda deductivă, cum o înţelege Mill, nu e cea susţinută de Aristot; căci la pag. 548, voi. I, cetesc: «H se fait en ce moment, pro-gressivement et paisiblement, en philosophie une răvolution inverse de celle â laquelle Bacon a attachă son nom. Ce grand homme rem-plaşa la Mâthode Dăductive par la Măthode Expărimentale. Mainteuant la Măthode Expărimentale retourne rapidement â la Măthode de Dă-
www.digibuc.ro
TEORIA PROBEI.
47
duction. Mais Ies dăductions qu’abolissait Bacon ătaient tirăes de prâ-misses hativement ramassâes ou arbitrairement admises. Les principes n'ătaient ni ătablis d’aprâs les răgles lăgitimes de la recherche experimentale, ni leurs râsultats certifiâs par l’indispensable element d’une Methode Deductive rationnelle, la Verification par l’experience spăcifi-que. Entre la Methode de deduction ancienne et celle, que j’ai cherchâ â caracteriser, il y a toute la difference qui existe entre la Physique Aristot61ique et la theorie Newtonienne du Ciel.»
Să reţinem dar, că «les principes (de 1’ancienne Philosophie) n’etaient ni etablis d’aprâs les răgles lăgitimes de la recherche experimentale, ni leurs resultats certifiâs par l’indispensable element d’une Methode Deductive rationnelle, la v6rification par l’experience specifique.
La 509, idem, cetesc: «Le mode d’investigation qui, par suite de l’i-napplicabilite constatâe des Methodes directes d’Observations et d’Ex-p6rimentation, reste comme principal instrument de la connaissance acquise ou â acquerir relativement aux conditions et aux lois de reapparition des phânomânes les plus complexes, s’appelle, au sens le plus general, la Methode Deductive, et consiste en trois opârations:
1)	une Induction directe, 2) un Raisonnement, 3) une Vărification.
Deducţiunea dar, care după Mill se aplică în studiul fenomenelor complexe, când adecă ne întrebăm: 1) (p. 517, v. 1) «une certaine combinaison de causes etant donnee, quel sera l’effet produit; 2) Quelle combinaison de causes, si elle existait, produirait tel effet donnâ?» trebue să plece de la un fundament inductiv, cum <Jice la pag. 511: «Les lois des diffărentes causes doivent âtre d’abord dăterininâes pour pouvoir en dâduire les conditions de l’effet Le mode de determination de ces lois n’est et ne peut etre que la quadruple măthode de la recherche experimentale dejâ exposâe.» Şi din aceste patru metode experimentale ne aducem aminte, că cea mai importantă în studiul fenomenelor simple (adecă o causă cu un efect sau o combinare simplă de cause), singura, care dă întrega certitudine e Metoda de Diferenţă directă sad indirectă, după cum cetim la pag. 433, voi. I: «Ainsi est il ăvident, que c’est par la Măthode de Diffârence seule qu’on peut, par la voie de l’expărience directe, arriver avec certitude aux causes.»
Din aceste pasage fdrte instructive de alt-fel, se vede clar ceea ce susţineam mal sus, că în cel de al doilea volum, Mill e mal coneesionist faţă cu teoria lui Aristot, şi al doilea, că metoda deducţiunil, dată de el, va face criticului acelaşi serviciu, ce a făcut calul Troiei Grecilor. în adevăr dejâ am arătat, că adevărul dedus, conform teoriei lui Mill, are n6voie, spre a-şi căpătă tdtă certitudinea, de a fi verificat prin candnele meto-
www.digibuc.ro
43
PETRE POPESCU
deî experimentale, cari, tot după spusa Iul, nu se pot aplică în studiul fenomenelor complexe, bună-6ră în studiul fenomenelor sociale. Şi dacă verificarea nu se păte face prin regulele inducţiuniî, cum pretinde Mill, urmăză atunci inevitabil ca ea să se facă numai prin formula generală, din care a fost dedusă, găsindu-ne ast-fel în plină logică Aristoteliană.
Fenomenele relative la formarea caracterului, fenomene complexe după Mill, formăză obiectul unei sciinţe pe cate Mill o numesce Etologie.
Acăstă sciinţă e pe de întregul deductivă, după cum cetesc la pag. 456, voi. II: Bref, Ies lois de la formation du Caractere sont des lois dărivăes răsultant des lois gănărales de l’Esprit, et on ne peut Ies obtenir qu’en Ies dSduisant de ces lois gănărales». Etologia dar, sciinţa, care are a se ocupă cu formarea caracterului, nu individual, căci acesta fiind prea variabil nu pdte fi studiat, ci caracterului mas-8elor, e o sciinţă deductivă. Fundamentul el, stockul eî intuitiv, din care se deduc verităţile etologice, e Psichologia, după cum cetesc la pag. 453, voi. II: «Nous ne pouvons faire des observations qu’en gros et en masse sans prdtendre dăterminer, dans un cas donnă, quel genre de caractere s’est trouvă formă, et bien moins par quelles cau-ses il l’a ătă, et nous contentant d’observer dans quelles circonstances certaines qualităs ou certains dăfauts prononces existent le plus sou-vent.» La pag. 461, idem: «En d’autres termes, l’Ethologie, qui est la Science deductive, est un systăme de corollaires de la Psychologie, qui est la Science expărimentale.»
E inutil, cred, de a mal observă, că în asemenea condiţunî, verificarea adevărului dedus ar fi imposibil de făcut prin metodele inductive, şi in special prin cea mal importantă, adecă metoda diferenţei; de 6re-ce Etologia e peste tot deductivă, este, cum <Jice Mill, «un systăme de corollaires de la Psychologie, qui est la Science expărimentale.» Nepu-tendu-se dar face verificaţiunea în chiar domeniul faptelor etologice, nu rămâne altă scăpare decât ca acăstă verificare să se facăr tot în domeniul faptelor psihice — lucru de alt-fel imposibil, — după însăşi părerea lui Mill, după cum se va arăta mal jos.
Sociologia, «la Science de l’homme en sociătă, la Science des actions des masses collectives du genre humain, et des divers phănomănes qui constituent la vie sociale» (pag. 461, voi. I), are ca fundament direct Etologia şi deci, ca fundament indirect, adevăratul fundament intuitiv, Psichologia, după cum se susţine în tăte paginele, ce cuprind discuţiunile referităre la acăstă sciinţă socială. Aşâ, spre învederare, la pag. 504:, «Nons avons vu que dans Ies Sciences Ies plus dăductives et dans
www.digibuc.ro
TEORIA PROBE!.
49
l’Ethologie elle-meme, qui est le fondement immâdiat de la Science sociale....»
în resumat dar fundamentul real, intuitiv, din care-şî scot verită-ţile ambele aceste sciinţe, adecă Etologia, sciinţa caracterului şi socio-logia, sciinţa acţiunilor masselor sociale, e Psichologia. Să reţinem dar acâsta.
în voi. I. pag. 509, cetesc: «En consâquencş, deux des trois methodes possibles dans l’âtude des phânomânes răsultant de la combinaison de plusieurs causes, âtant par la nature mâme du cas inefficaces et illusoires (adecă metoda de observaţiune şi metoda de experimenta* ţiune), il ne reste plus que la troisiâme, celle qui considâre Ies causes sâparâment et infâre l’effet d’apres la balance des differentes tendances qui le produisent, bref la mâthode de dâduction, ou a priori.» Ceea ce însâmnă deci, că în studiul fenomenelor complexe, acelor fenomene cari resultă din combinaţiunea mal multor cause nu se pdte aplică decât metoda deductivă.
în volumul II, pag. 431, cetesc: «Mais Ies impressions et Ies actions des Stres humains ne sont pas le resultat des circonstances actuelles seulement; elles sont le râsultat combină de ces circonstances et du caractere des individus. Or Ies influences qui dâterminent le caractere humain sont si nombreuses et si variâes (car tout ce qui arrive â une personne pendant le cours de sa vie exerce sur elle quelque in* fluence), qu'elles ne se prâsentent pas deux fois râunies et combinees de la meme maniere. D’aprăs cela lors mâme que notre Science de la Nature humaine serait thâoriqueraent parfaite, c’est-â-dire que nous pouvions calculer un caractere comme nous pouvons calculer l’orbite d’une planâte d’apr&s des data, cependant comme on n’a jamais tous Ies data, ni jamais des data exactement semblables dans des diffS-xents cas, nous ne pourrions ni faire surement des predictions, ni etdblir des propositions universelles.»
Să reţinem dar, că în sciinţa naturii omenesc!, adecă şi în Psi-chologie, care studiâză o parte din acâstă natură, nu avem nici odată t6te datele, nici date exact asemenătâre în diferite caşuri. Âducendu*ne acum aminte de caracterul găsit de el fenomenelor complexe, ne întrebăm, dacă Psichologia, fundamentul intuitiv al Etologiei şi Sociologiei, nu e ea însăşi o sciinţă deductivă, sau în orl-ce cas o sciinţă, căreia l-ar conveni fdrte bine metoda deductivă, dacă ar avă şi ea un alt fundament intuitiv, din care să-şi deducă adevărurile? De alt-fel până acum, după cum recundsce şi Mill, metoda experimentală n’a dat resultate uimitdre în Psichologie, cum cetim la pag. 440, voL II:
Analele A. R.—Tom. XXIV.—Memoriile Secţiunii Istorice.	4
www.digibuc.ro
50
PETRE POPESCU
«Pour dăcouvrir l’origine des sentiments moraux, du sentiment du blâme, par exemple, le premier pas â faire serait de composer entre elles toutes Ies variătăs d'actions ou d’ătats mentals qui sont morale-ment răprouves et de voir si dans tous ces cas, il existe dans l’ăsprit animă du sentiment de răprobation une association entre l’action ou l’ătat moral, objets du blâme, et quelque classe particuliăre d’idăes propres â inspirer l’aversion, ou le dăgout, et jusque lâ la măthode employăe est celle de concordance. Mais cela ne suffit pas. En snppo-sant ce premier point prouvă, nous devons poursuivre et rechercher par la măthode de diffărence, si cette esp&ce particuliere d’idăes odi-euses ou răpugnantes, quand elle vient â etre associăe â une action prăcădemment indiffărente, rendra cette action paisible d’une dăsap-probation morale. Si cette question est răsolue affirmativement, il restera acquis, comme loi de l’esprit humain, qu’une association de cette nature est la cause generative de la răprobation morale. Mais ces experiences n’ont jamais ete faites, du moins avec le degre de precision indispensable pour Ies rendre concluantes; et elles ne le seront probablement de longtemps, vu Ies difficultes d’une experimen-tation exacte sur l’esprit humain.*
Lăsând la o parte utopia şcăleî englese de a explică tâte problemele filosofieî numai prin jocul exclusiv al asocierii stărilor de con-sciinţă, relevăm din acest paragraf ideia, că sciinţa sufletului omenesc nu e încă o sciinţă exactă, căci «des experiences n’ont jamais ătă faites, du moins avec le degră de prăcision indispensable pour Ies rendre concluantes; et elles ne le seront probablement de longtemps, vu Ies difficulUs d'une experimentation exacte sur l’esprit humain.»
Din tăte aceste resultă dar, că fenomenele psichice, chiar după propria părere a lui MilJ, sunt fenomene fărte variabile şi complexe; căci în studiul lor nu avem nici odată tâte datele, nici date exact asemenetore în diferite caşuri. în sensul teoriilor lui Mill dar psichologia nu păte fi decât sciinţa deductivă, căci, după cum spune singur, voi. II, pag. 431: «Les impressions et Ies actions des ătres humains ne sont pas le răsultat des circonstances actuelles seulement; elles sont le răsultat combine de ces circonstances et du caractere des individus. Or les influences qui dăterminent le caractfere humain sont si nombreuses et si variees .. .*.
însă ea nu păte să-şi întemeieze şi să-şi deducă, după părerea lui Mill, judecăţile eî din sciinţa fenomenelor fisiologice concomitente, căci, după cum <Jice la pag. 436, voi. II: *Les successions des pheno-mhies mentals ne peuvent donc etre deduites des lois physiologiques
www.digibuc.ro
TEORIA PROBEI.
51
de notre organisation nerveuse ; et nous devons continuer ă chercher longtemps encore, sinon toujours, toute la connaissance rSelle que nous pouvons en acquerir dans l’etude des successions mentales meme. Puis, donc, que l’ordre des phănomenes mentals doit etre ătudiă dans ces phănomenes, et non etre infără des lois de phănomănes plus gă-năraux, il existe une science de l’esprit distincte et separâe.t
E inutil, cred, a mai stărui asupra faptului, că avem în acăstă parte a teoriei lui Mill o gravă contradicţiune, de ăre-ce, conform celor sta. bilite de el asupra sciinţelor deductive, trebuiă ca psichologia să fie clasată exclusiv în rangul acestor, sciinţe, dar, avănd nevoie de un substrat intuitiv, din care să se deducă adevărurile etologieî şi sociologiei, el se vede nevoit de a face din psichologie o sciinţă experimentală, întemeindu-se, după propria sa părere, exclusiv pe analisa internă a consciinţeî.
însă în acest domeniu al consciinţeî interne, după însăşi părerea lui Mill, nu s’au stabilit decât vre-o câte-vâ legi, cunoscute sub numele de legile asocierii stărilor de consciinţă. E sciut de cei cunoscători ai filosofiei englese marea tentativă făcută de filosofii englesi de a întemeiâ pe aceste câte-vâ legi ale asocierii stărilor de consciinţă tătă sciinţa şi filosofia. în felul acesta ele devin suportul universal al tuturor problemelor: Psichologia, Logica, Etica, Sociologia, Metafisica, Religia, cu un cuvînt tătă filosofia e aşezată exclusiv pe aceste legi; după cum în credinţele indiene, tot pămîntul stă aşezat pe spatele unui elefant Dar, după cum e învederat, că orî-cât de mare ar fi elefantul, e imposibil ca în realitate el să pătă suportă pămîntul, tot aşâ e de adevărat, că orî-cât de elastice ar fi legile de asociere, şi orî-cât de mare serviciu ar fi adus ele în câte-vâ probleme, ele nu pot suportă t6tă filosofia, şi în particular t<5te problemele psicho-sociale.
Prin consciinţă internă noi nu putem face alt ce-vâ, decât constată individual fenomenele psichice şi în acest fel şi sub acăstă condiţiune o sistematisare sciinţifică a lor e imposibilă. Din acăstă causă nici nu păte fi vorba în domeniul fenomenelor psichice nici de previsiuni de evenimente, prin urmare nici de sciinţă — în accepţiunea modernă a cuvîntuluî. Atunci dar Etologia şi Sociologia, cari nu sunt decât nisce corolare ale Psichologiei, după propria părere a lui Mill, rămân fără fundament, căci pretinsul fundament — făurit de Mill — nu există.
Dar pe de altă parte, nimeni nu va contestă faptul că în consciinţă omenirii au existat şi există încă prea numerăse judecăţi şi sisteme
www.digibuc.ro
52
PETRE POPESCU
de judecăţi etologice şi sociologice, că sunt păreri pro şi contra refe-ritdre la evoluţiunea socială, că sunt partide de guvernămînt, că există în fine o întrăgă forţă vie, concretisată în judecăţi şi credinţe sociale, cari determină evoluţiunea societăţilor.
Pe ce se basează şi de unde isvorăsc aceste judecăţi şi credinţe, de vreme ce fundamentul axiomatic, ce le dădeă Mill, nu există ?
Citez din voi. II, pag. 432, urmâtdrele: «Cependant beaucoup des effets qu’il importe le plus pour Ies hommes de rendre susceptibles d’etre prăvus et controles, ătant comme Ies marăes, determinăs dans une bien plus large mesure par Ies causes genârales que par toutes Ies causes partielles prises ensemble, et dSpendant principalement des circonstances et des qualitâs communes ă tout le genre humain ou du moins â de grandes classes, â un faible degrâ seulement des idiosyncrasies, de l}organisation et de Vhistoire particulibre des indi-vidus, il est evidemment possible, pour tous Ies effets de ce genre, de faire de predictions qui se verifieront presque toujours, et d'etablir des propositions generales qui seront presque toujours vraies.
«Toutes Ies fois qu’il ne s’agira que de savoir comment agira, sen-Ura et pensera la grande majoriU de la race humaine ou de quel-que nation, ou classe de personnes, ces propositions equivaudront â des propositions universelles. Or c'est lâ tout ce qu’il faut pour le but des Sciences poliliques et şociales. Ainsi que nous l’avons pre-cedemment remarque dans Ies recherches sur Ies faits sodaux, une generalisation approximative equivaut, pour la plupart des besoins pratiques â une generalisation exacte; et ce qui n’est que probable, quand on l'affirme d’individus pris au hasard, est certain quand on l’afârme du caractere et de la conduite des masses.»
De sigur că pentru orî-cine se ocupă cu asemenea cestiunî, pasa-giul acesta apare ca fdrte curios, avendu-se în vedere tonalitatea teoriilor nominaliste ale lui Mill. în adevăr din el se vede clar ceea ce dejâ am afirmat mai sus, că în volumul II al Logicei sale Mill e nu numai concesionist cu doctrina luî Aristot, dar ce-vă mai mult, el devine atât de concesionist, în cât uită propria sa doctrină — spre a da ca fundament etologieî şi sociologiei generalitatea— punend astfel în gravă contradicţiune sistemul său de logică. Fără a ne întinde la speculaţiunî şi hipotese asupra motivelor, ce au îndemnat pe un cap atât de logic să comită o asemenea gravă contradicţiune, putem totuşi a relevă una — pdte cea principală, — care stă în faptul că Mill şi-a dat pdte sămă de puţinul ajutor ce tragem în sciinţele etologice şi sociale din psichologie.
www.digibuc.ro
TEORIA PROBEI.
53
în felul acesta, etologia şi sociologia, neputend fi sciinţe deductive, corolare deduse din axiomele psichologieî, şi neputendu-se întemeiâ nici pe observaţiunea faptelor, a acelor accidens, cari determină t<5tă con* cepţiunea logică a lui Mill, rămân a se întemeiâ pe generalităţi formate din chiar examinarea fenomenelor etologice şi sociologice, după cum se vede din pasagiul citat
Dar ajunşi la acâstă curidsă şi contradictorie conclusiune, fără voia ndstră ne aducem aminte de tonalitatea şi exclusivismul teoriei din primul volum şi fără voia ndstră ne sună în urechi asprele frase: «une proposition essentielle est donc une proposition purement verbale, laquelle affirme seulement d’une chose sous un nom particu-lier ce qui est affirmâ par cette denomination raeme, et en consă-quence n’apprend rien du tout ou n’apprend quelque chose que relative ment au nom et non â l’objet. Aucontraire, Ies propositions non essentielles, accidentelles, peuvent etre appelâes râelles par opposition aux verbales.»
în afară de acâstă gravă contradicţiune, sistemul de logică al lui Mill maî cade într’o mare confusiune — ce de alt-fel a stăpânit şi stăpânesce încă cu mare putere gândirea filosofică contimporană, — şi anume confusiunea dintre legile Universului anorganic şi ale celui organic. Acestă confusiune îl face să-şî închipue, că Universul organic se p<5te subsumâ aceloraşi legi ca şi Universul anorganic. Pe când filosofii germani căutaseră a stabili, că în consciinţa omenăscă sunt judecăţi şi credinţe, cari isvorăsc din alt fundament decât acel al represen-tărilor şi sensaţiilor, căutând ast-fel a stabili pe lângă criteriul sciin-ţific — fundamentul sciinţeî, un criteriu etic şi altul estetic — ca fundament al moralei şi al esteticei, — Mill nu ţine de loc în sămă t<5te aceste probleme, şi identifică peste tot Universul organic cu cel anorganic.
Mill crede atât de mult în acestă identificare, în cât tratâză abiă la finele volumului II, în câte-vâ pagine despre criteriul etic şi estetic, încercându-se a demonstrâ, că aceste funcţiuni psichice fac parte din domeniul Artei şi ca atare în domeniul lor nu există decât silogismul (în sensul lui Mill) cu premise luate din domeniul sciinţeî. După Mill sciinţa arată omului, care din dorinţele sale e realisabilă şi apoi prin ce mijldce se obţine realisarea. Aşâ la pag. 549, voi. II, găsim: «Tout ce qui s’exprime par des râgles, des prăceptes, et non par des assertions sur des mati&res de fait, est de l’art: et l’ăthique ou la morale est proprement une pârtie de l’Art qui correspond aux Sciences de la nature humaine et de la sociătă.»
www.digibuc.ro
64
PETBE POPESC0
De asemenea la pag. 557, idem: «Ces prămisses gănerales, avec Ies principales conclusions qu’on peut en deduire, forment (ou plutot pourraient former) un corps de doctrine qui est proprement l’Art de la vie, dans ces trois branchşs: la Morale, la Prudence ou Politique et l’Esthâtique, l’honnete, l’opportun, et le beau ou le noble dans Ies actions et dans Ies oeuvres de l’homme.» Şi acum asupra raportului dintre artă şi sciinţă, Mill se exprimă ast-fel: «Le rapport des răgles d’art aux doctrines de la Science peut etre caractârisă comme il suit. L’art se propose une fin â atteindre, dăfinit cette fin et la soumet â la Science. La Science la regoit, la considere comme un ph&nomene, un effet ă âtudier, et apres en avoir recherche Ies causes et Ies con-ditions, la ren voie â l’art avec un th&oreme sur la combinaison de circonstances et, selon que certaines d’entre elles sont ou non au pou-voir de l’homme, il prononce que la fin peut ou ne peut pas âtre atteinte.»
E inutil a maî stărui, cred, de dre-ce e destul de evident din aceste pasage, că pentru Mill fenomenul etic şi cel estetic se confundă, cu cel sciinţific şi că valabilitatea afirmării ori negării referitdre la adevărul judecăţilor din domeniul acestor fapte resultă exclusiv din accident, din fapt, din sensaţie.
Şi în felul acesta ajunge Mill a cuprinde tâtă consciinţa omenescă sub formula: «Nihil in intellectu quod non prius fuerit in sensu», care devine ast fel fundamentul filosofici şi logicei lui Mill.
Sub acăstă formulă e evident, că Mill subsumâză şi adevărurile matematice, după cum se încărcă a demonstrâ într’o bună parte din volumul I. în contra acestui fapt d-1 Maiorescu a adus primul în acăstă privinţă argumentul decisiv. D-sa reamintesce în Manualul său de Logică, cum că teoria lui Mill nu e adevărată; de 6re-ce există generalităţi, adevăruri, cari nu isvorăsc din fapte. Observă în acest sens tătă desvoltarea geometriei analitice care, după cum se scie, a făcut cel maî mare progres din dina, când a înlocuit în operaţiunile sale intuiţiu-nea spaţiului prin intuiţiunea timpului. E evident că intuiţiunea timpului e diferită de ceea a spaţiului; totuşi relaţiunile de spaţiu ale geometriei analitice transportate în domeniul relaţiunilor de timp şi urmând apoi calculul numai cu relaţiuni de timp —părăsind ast-fel tâtă intuiţiunea spaţiului, formulăm conclusiuni şi adevăruri, cari transportate în domeniul spaţiului se verifică cu exactitate — şi corespund exact adevărurilor formulate asupra aceluiaşi cas numai prin intuiţiunea spaţiului. E aici — e evident — proba decisivă, că adevărul nu vine totdeauna din accidens, putend isvorî şi din generalitate,
www.digibuc.ro
TEORIA PROBEI.
55
Dar pe lângă adevărurile matematice mal există de asemenea şi alte judecăţi — bună ără judecăţile teologice, metafisice, estetice şi morale, cari, ori cum ar argumentă Mill, e evident, că nu isvorăsc din accidens, din sensaţiune. E de remarcat, că Mill de alt-fel stărue fărte puţin asupra acestor judecăţi; dar deşi consciinţa metafisică nu mal are a<JÎ valărea impulsivă din trecut, nu e nici un motiv că judecăţile şi credinţele cuprinse în acăstă consciinţă nu vor încăl<Ji în viitor din nou inima omenâscă. Şi chiar dacă acăstă palingenesie nu ar fi adevărată, totuşi nu se păte negă forţa acestei consciinţe în trecut. Nu trebue dar uitat, că consciinţa metafisică a fost multă vreme o forţă impulsivă spre progres şi spre selecţiune. Amintesc tăte frământările şi răsbăiele făcute pe tema el în Evul-mediu şi modern. O teorie a probei logice nu păte dar să se întemeieze fără a ţină socotălă de datele acestei consciinţe; căci o asemenea teorie trebue să îmbrăţişeze şi să deâ explicaţiune întregii evoluţiunl a consciinţe! omenesc! — de la fasa teologică până la cea positivistă.
Problema consciinţe! metafisice dar nu trebue omisă într’o teorie a probe! logice, deşi Mill în cele două volume ale sale se ocupă prea puţin de ea. Ou totul alt-fel face însă Herbert Spencer, care nu păte să'ŞÎ începă ale sale «Prime Principii», fundamentul filosofiel sale sintetice, decât prin teoria Incognoscibilului, teorie prin care el caută a pune în armonie consciinţa metafisică cu cea sciinţifică, şi dacă există, pe timpul când scria Spencer «Primele Principii», o problemă atât de gravă, că nu se puteâ începe un nou sistem filosofic fără examenul el prealabil, e curios atunci, că Mill, o inteligenţă atât de pătrundă-tăre, găsesce nemerit a trece asupră-î aşâ de uşor.
Păte că influenţa filosofieî lui Oomte, al cărui admirator Mill eră din principii!, şi din care filosofie decurge în parte felul de a gândi al luî Mill, să fie causa sau o parte a cause! explicative. în adevăr Gomte nu dă prea mare atenţiune şi valăre consciinţe! metafisice, căc! reduce sentimentul religios la cultul umanităţii. Contra unei asemenea reduceri protestăză o inteligenţă tot aşâ de puternică, protestăză însuşî Spencer. în adevăr Spencer crede că sentimentul religios nu se păte concretisâ, şi după părerea sa el e tot una cu sentimentul incognoscibilului, care e, adevărat rostind, ultima faşă a evoluţiuni! celui dintâiu. în primele capitole din «Primele Principii» el se ocupă cu cestiunea incognoscibilului, cum şi cu faptul de a se sci dacă datele consciinţe! metafisice sunt sau nu date posiiive. Spencer crede că aceste date nu pot fi de loc negative, adecă resultate dintr’o in-tervertire în consciinţă a datelor positive, cari singure corespund unei
www.digibuc.ro
56
PETRE POPESCU
realităţi şi din contră ele sunt tot aşâ de positive, ca datele referi-t<5re la fenomenele lumii obiective, cu diferenţa că cele dintâi se referă la un domeniu deosebit, pe care-1 numesce incognoscibil. Şi în felul acesta cu datele positive sciinţifice trebue să se ocupe sciinţa, iar cu datele positive metafisice trebue să se ocupe metafisica şi reli-giunea.
Mult mai clar şi mal tranşant în privinţa acestei mari probleme e sistemul filosofic al lui Kant în adevăr în volumul al II-lea al criticei, după ce în primul stabilise fundamentul consciinţeî sciinţifice, se ocupă de ideile de Dumnezeire, suflet, libertate, infinit, nemurirea sufletului, etc., idei pe cari le crede că nasc nu din sensaţil, din ac-cidens, ci din unele funcţiunii a priori ale psichiculuî. El recunăsce că aceste judecăţi nu se pot subsumâ consciinţeî sciinţifice, care gu-veraăză tot universul anorganic. în adevăr aceste idei nu ajung nici odată în cursul experienţei năstre pămîntescî de a fi corroborate prin intuiţiunea materială, cum se întîmplă cu judecăţile sciinţifice. Ele sunt concepute in abstracto din jocul exclusiv al formelor psichiculuî, fără controlul sensaţiuniî. Din punctul de vedere dar al consciinţeî sciinţifice, ideile transcendentale rămân fără fundament. Conclusiunea e firăscă şi cele două volume ale criticei nu sunt în contradicţiune. Deşi ideile transcendentale contrariu opiniunii comune a timpului sunt anihilate din punctul de vedere al normelor cunoscinţeî ştiinţifice, neavend sub ele un control intuitiv, totuşi Kant simte repede, că ele trebue să aibă o valâre positivă. Acest simţimînt îl face ca odată ce a anihilat con-sciinţa metafisică din punctul de vedere al normelor cunosciinţel sciinţifice, să caute în grabă un nou fundament pentru datele el positive, ceea ce n’a plăcut multor critici, cari n’au putut vedă de loc că între evoluţiunea Universului organic şi anorganic există o diferenţă radicală. E sciut, că noul fundament găsit de Kant e aşâ numita <Rafiune practică», ce are ca formă generală şi necesară «Imperativul categoric», fundamentul activităţii morale. Şi în felul acesta stabilesce Kant, că Proba adevărurilor morale diferă de Proba adevărurilor sciinţifice, ceea ce în sistemul luî Mill nu e făcut, după cum am arătat Ceea ce Kant face pentru consciinţa morală, Schopenhauer va face mal târziu pentru consciinţa estetică. Vor fi dar trei critoril ale activităţii psihice, trei probe în stabilirea adevărului, absolut diferite unul de altul: un criteriu sciinţific, unul etic şi altul estetic.
www.digibuc.ro
TEORIA PROBEI.
57
II.
Istoria timpurilor moderne se caracteriseză nu atât prin evenimente causate prin lupte între popdre, cât mai ales prin evenimente, causate prin luptele dintre clasele sociale —întrebuinţând o expresiune scumpă Socialismului modern, — lupte cu mult mai înverşunate. Selecţiunea între factorii sociali prin acest mijloc s’a efectuat fdrte viii în tot cursul timpurilor moderne. E atât de curidsă acâstă solecţiune, în cât în serviciul ei sunt puse idei şi sentimente, cari par a nu avă nimic comun cu afacerile pămîntescî ale omenirii—bun ă-<5ră ideile şi sentimentele religiăse. Tuturora le sunt cunoscute lungile şi înverşunatele răsbăie, provocate de ideile şi sentimentele religiăse, răsbăie ce au sguduit Europa atâta vreme. Bine înţeles, că în tăte aceste frămîn-tărî sociale din Europa ieaii loc în primul rînd sentimentele şi nevoile pămîntescî ale omenirii. Aceste interese provăcă mari lupte între clasele aceluiaşi popor şi fac să se deâ vieţii de stat un noii aspect. în ace3te lupte se urmăriâ triumful biologie al unui tip social prin triumful economic şi politic, iar câtuşi de puţin realisarea unei stări sociale, exprimată prin formula timpului: libertate, egalitate, fraternitate. E sciut, că lumea greco-romană, saii mai exact vorbind Imperiul roman, apucase în epoca de [după August pe o pantă de regres, stare ce întâlnim adesea ori în viâţa popărelor, Acest regres, acăstă depresiune se observă nu numai în viâţa politico-socială, dar chiar în viâţa intelectuală şi sentimentală. S’ar pută <jice — întrebuinţând terminologia morală,— că pe când morala forţen caracterisase epocele anteriâre, acum se părea că morala renunţării apucase şi cuprinsese tâte sufletele. Acâstă renunţare la activitate, la viâţă, luată acum ca ideal de atins în viâţa terestră, se găsiâ răspândită în doctrinele filosofice morale ale timpului, ca fundament chiar al lor. Idealul vechiului roman, al acelui roman, strenuus ac fortis, care puneă tâtâ fericirea ce pâte *avâ omul pe acest pămînt în activitate, în realisarea triumfului forţei, dispăruse demult. în felul acesta se şi face posibil triumful creştinismului, a cărui doctrină morală în esenţa sa face parte din sistemele de morală negaţioniste; căci, venite aceste idei şi formule morale, în timpul când morala forţei stăpâniă activitatea umană, e evident,, că ar fi fost imposibil triumful lor.
Acest fenomen de renunţare, de dispreţ pentru fericirea ce resultă din activitate şi din bunurile pămîntescî, se produce într’un îndoit scop: 1) de a uQtivâ selecţiunea între popdrele de atunci prin renun-
www.digibuc.ro
58
FETHE POPESCU
ţarea la viSţă de bună voie a indivi<Jilor, ce le formSză; 2) de a face posibilă încrucişarea raselor din Europa cu cele invadate din Asia.
Sunt cunoscute peripeţiile istorice ale luptelor, ce aii trebuit să se deă între aceste rase, spre a se face cu putinţă stabilirea unul echilibru 6re-care social, şi să pdtă ast-fel începe vre-o vieţă de stat. Prima formă de stat, ce se nasce de aci, e statul medieval. Acestei forme de stat îi lipsesce tocmai ceea ce lipsiâ şi statului roman din epoca regresului, adecă forţa de centralisare, fapt ce fusese nota caracteristică a statului roman — în special până la August. Statul medieval se presintă dar ca o continuare a regresului statului roman. Cunoscinţa valorii activităţii practice e perdută în statul medieval, ca şi în statul roman din epoca regresului; în consecinţă studiul naturii reale e cu totul părăsit. în locul acestui studifi—în care se va ilustră Europa de mai tânjiu—ie au locul din frunte preocupaţiunile metafisice şi teologice. Spre a învederă cât de puţin scie omul medieval de a-şî aranjâ activitatea sa, conform nevoilor sale reale pentru viSţă, n’avem decât a aminti seria curidselor răsbdie, ce sunt provocate de misticele expediţium cruciate. Se pdte uşor vede de aci, cât de departe suntem de acel simţ practic, ce dirigiâ activitatea practică a Romanului. Pe când tdtă activitatea din vechiul stat roman, atât cea individuală, cât şi cea sociale, isvorSsce şi este motivată exclusiv de cause reale — pămîntescî, viSţă şi activitatea statului medieval apare ca neavend nici una din aceste cause pămîntescî. Vechiul roman muncesce şi se bate în vederea sporirii gloriei şi puterii cetăţii sale. El supune mai întâiii popdrele din prejurul cetăţii, pe Latini, Samniţî. Osci, Etrusc!, etc., şi când Italia intrigă e sub dominaţiunea puternicei cetăţii, el îşi aruncă privirile în afară din Italia, spre sud în Africa, spre nord în Galia şi spre răsărit în Asia. Dar tdtă acestă activitate e isvorîtă din cause reale, şi e subordonată motivelor pămîntescî. Cu totul alt-fel se presintă sub acest raport statul medieval. Aci consciinţa legăturii cu pămîntul dispare, şi întrâga activitate individuală şi sociala isvorSsce din motive exclusiv ceresci. De aci desvoltarea imensă ce ieati instituţiunile monachale din acel timp şi acele răsbdie mistice, ce ar fi inexplicabile din punctul de vedere al activităţii romane. Am pută caracterisâ ambele activităţi «Jicend, că activitatea statului roman isvorSsce din raţiune, iar cea medievală din sentiment. Avem dar douS tipuri biosociale diferite, cari daţi douS civilisaţium diferite. S’ar putS denumi tipul medieval tip afectiv, iar tipul modern, formă sub care reînviSză vechiul tip roman, tip intelectual.
între nouSle însuşiri ale noului tip biosocial găsim înclinaţiunea din
www.digibuc.ro
TEORIA PROBEI.
59
ce în ce mai pronunţată pentru studiul practic al naturii. Istoricesce manifestările acestei înclinaţiunl îşi fac apariţiunea odată cu formarea comunelor, alăturea de misticul castel feudal. Din acest timp se p<5te urmări cu uşurinţă regresul crescând al tipului afectiv şi pe de altă parte progresul viă şi continuu al tipului intelectual E atât de isbitor faptul, că tipul intelectual cercă în diferite momente istorice a reînviâ civilisaţiunea greco-romană. Şi e vorba nu numai de reînvierea civi-lisaţiunii artistice, ci mai ales de progresul activităţii practice, de or-ganisarea şi cascadarea claselor sociale. Amintesc că reînvierea artelor începe în epoca renasceriî spre a triumfă în secolul al 17-lea; iar cea politico-socială, urmând aceeaşi cale, nu-şî ajunge apogeul decât cu marea revoluţiune francesă. Ar fi o mare erdre a crede, că tipul intelectual, cu noua sa civilisaţiune, ar fi numai reînvierea tipului roman, fără adaosul altor calităţi, şi supresiunea unora din funcţiunile psicho-sociale, cari îngreunai!, în loc să uşureze desfăşurarea vieţii. Pentru moment e destul a indică, cum că tipul intelectual modern e cu mult mal mult observator, examinator şi iubitor al naturii, decât tipul roman. Acâstă afirmare îşi găsesce documentarea în aceea, că tipul intelectual modern întemeieză cele două direcţiuni ale activităţii practice: comerţul şi industria. Din sînul naturii, despreţuită de tipul afectiv, dmenil cei noi scot mari cantităţi de bogăţii, cari ajută în lupta contra tipului — descris în opera lui Don Quijote (1). Secolul al 18-lea a fost hotărîtor pentru triumful final. Vechia nobilime, ce treceâ drept continuatdrea statului medieval, e învinsă, statul medieval răsturnat; iar în locu-I se aşâză nobilimea tipului intelectual—şi ast-fel se fondâză statul modern —basat în prima linie pe puterea de pro-ducţiune a raselor în domeniul practic, adecă în comerţ şi industrie. E cunoscută formula ce resumă aspiraţiunile tipului intelectual în luptele sale contra statului medieval: libertate, egalitate, fraternitate. Pentru orî-cine a înţeles evoluţiunea socială a Europei moderne, e evident că nu de traducerea în fapt a acestei formule eră vorba în tdte aceste lupte, ci cu totul de alt ce vă, după cum s’a vătjut şi constatat mai târziii, după întemeierea noului stat. Tătă acea sentimentalitate, ce învăluiă mişcarea şi revolta de atunci, nu aveâ alt scop decât de a ascunde pe cât posibil rostul adevărat al frămîntărilor sociale; după cum sentimentalismul decadenţei romane şi al statului medieval nu
(1) S’ar pute <jice, că acăstă operă e special produsă de geniile tipului intelectual spre a ridiculisă o lume inferioră biologicesce şi care trebuia să lase sceptrul, domniei pâmîntulul altora mal bine organisate,
www.digibuc.ro
60
PETRE POPESOD
vedeâ alt scop decât a face posibilă o operaţiune biologică — de e permisă acăstă expresiune,—operaţiune ce nu avea p6te de scop a câştigă cerul, ci a perde pămîntul. E şi aci — şi cu drept cuvînt — locul de a ne gândi la un curios fenomen biologic, adecă la simularea şi disimularea raselor. Mai tot-deauna adevărul, scopul mişcărilor şi evenimentelor sociale nu apare în tătă goliciunea lui, căci geniul speciei a sciut şi aci să înşele spiritul şi inima omului printr’un voal de sentimentalitate, care spune tocmai contrariul de ceea ce se face în realitate. Aşâ în caşul nostru, formula «libertate, egalitate, fraternitate», produsul acelui voal de sentimentalitate, amintit mai sus, însemnă în limbagiul geniului speciei distrugerea statului medieval şi înlocuirea lui prin statul modern, în care selecţiune, dura lex, să se efectueze după alte norme. După revoluţiunea de la 1789, tipul afectiv, fiind cu totul înfrânt, încetâză de a mai fi factorul predominant, tipul intelectual impunendu-şî sciinţa, arta, statul său.
Iubirea ce tipul intelectual manifestă pentru studiul naturii e însoţită de funcţiuni psichice speciale, cari îl ajută de minune în acestă direcţiune. Aşâ, pe când evul-mediu se mărginise în materie de sciinţă exclusiv la ceea ce lăsase antichitatea, ale cărei cercetări nu eşiseră din stadiul descriptiv al sciinţeî, timpurile moderne învieză studiul dinamic al naturii. Acest fel de a studiâ natura făceâ cu putinţă aplicarea formulelor de calcul în stabilirea relaţiunilor causale între evenimente, facilitându-se ast fel crearea sciinţelor cu aplicaţiunî practice şi cu folos imediat în lupta vieţii. în special atenţiunea noului tip fu atrasă aprăpe exclusiv de studiul universului anorganic, pentru care lucru păreâ mai bine înarmat psichologicesce. Pe gânditorul timpurilor medievale nu-1 preocupă atât sciinţa naturii reale, cât reia-ţiunlle lui cu transcendentul. Ce e Absolut, ce e Dumnezeu, ce e Sufletul, ce e nemurirea, libertatea, iată problemele filosofici antice şi medievale. Cum vedem dar, atenţiunea tipului afectiv eră în special atrasă de studiul universului organic, şi în special de studiul lumii sufletesci.
La inclinaţiunile tipului intelectual — pe lângă cea amintită mai sus, şi care a schimbat în totul basele filosofici—mai putem adăogâ aptitudinea uimităre pentru comerţ şi industrie, aptitudini cari, în felul cum se presintau acum, lipsiseră Şipului afectiv şi cari aptitudini ajutate de cuceririle sciinţeî moderne ati decis de victorie în lupta dintre cele două tipuri O altă deosebire profundă între cele două civili-saţiunî e şi faptul concepţiunii artistice. Arta Evuluî-mediu nu cunăsce nici deosebirea ce este între ea şi sciinţă, nici între ea şi orî-ce product al imaginaţiunil. Se confundă cu alte cuvinte, când cu ce apar-
www.digibuc.ro
TEORIA PROBEI.
61
ţine sciinţei, când cu ce aparţine bizareriei. Tipul intelectual stabi-lesce diferenţa profundă între aceste produse psichice, atât prin producerile sciinţifice şi artistice, cât şi prin critica născută în urma acestor produceri. O altă diferenţă între cele două tipuri sociale mai stă şi în faptul că, pe când statul medieval eră eminamente descentralisător— fiind îmbucătăţit într’o sumedenie de regate şi principate, — statul modern ne înfăţişază sub o nouă formă icdna statului roman, a cărui notă caracteristică e centralisarea.
Din punctul de vedere ce ne intereseză în acăstă lucrare, trebue să observăm, că sciinţa şi filosofia antică e însoţită în acelaşi timp de profunde diferenţe de metodologie, întrebuinţată în formularea ei ca sciinţă şi filosofie. Aşâ pe când antichitatea a încercat să fundeze o seiinţă şi o filosofie, plecând mai ales din studiul Universului organic, şi în special din studiul fenomenelor de consciinţă, tipul intelectual modern a căutat pe cale inversă, adecă plecând de la studiul mai ales al Universului anorganic, să fundeze o sciinţă şi filosofie unitară. Amintesc spre exemplificare filosofia antică, sistemul lui So-crat, Platon, Plotin şi chiar Aristot, cu întrăga filosofie medievală, cari tdte — din punct de vedere metodologic — pornesc de la explicarea fenomenelor sufletesci, din ale căror legi vor să facă legi universale, sub cari să cuprindă şi fenomenologia Universului anorganic, după cum sciinţa şi filosofia modernă, care plecând din studiul Universului anorganic, aii încercat a fondâ legi universale, sub cari să cuprindă şi fenomenologia Universului organic, împreună cu fenomenele pscihologice, de bună sămă cele mai grele la explicat dintre tdte fenomenele Universului organic.
Sub imperiul acestor două direcţiuni metodologice se desvoltă sciinţa şi filosofia contimporană. Logica lui Mill nu e scutită de acest lange metodologic, după cum dejâ am arătat, căci, deşi ne promite în volumul I, că va fondâ o teorie a Probei, basându-se exclusiv pe fapte, pe accidens, în volumul al II-lea, acăstă promisiune e uitată, când voind a stabili metoda sciinţelor psicho-sociale, fără voia lui — pdte— restabilesce teoria lui Aristot.
E fără îndoiălă aci o gravă contradicţiune de sistem, dar de sigur că faptul de a fi căutat a stabili teoria Probei în sciinţele psicho-sociale, luând de basă generalitatea, iar nu faptul particular, nu accidentele, ne învedereză pe de o parte, că vechia teorie a Probei e mai tare, decât se pare la primul examen şi apoi că relativ la con-cepţiunea asemănărilor şi diferenţelor dintre cele două Universuri —
www.digibuc.ro
62
PETRE POPESCU
anorganic şi organic — gândirea lui Mill plutesce pe de-asupra ne-decisă, confusă.
E evident că adevărul metodologic nu pdte fi nici de partea civi-lisaţiunil antice, nici de partea celei moderne, de <5re-ce unificare nu se pdte stabili între sciinţa şi filosofia Universului anorganic şi sciinţa şi filosofia Universului organic.
în felul acesta adevărul, nefiind în tendinţa lor de unificare a întregii fenomenologii a Universului, e evident, că acest adevăr nu pdte fi decât pentru metodologia veche, în faptul de a fi arătat, că pentru studiul Universului organic se puteâ întrebuinţâ cu mult succes calea deductivă, iar pentru metodologia modernă în faptul de a fi stabilit o sciinţă a Universului anorganic pe alte base, decât o stabilise antichitatea.
Este dar în ambele direcţiuni şi adever şi erăre. De acest fapt filosofia trebue să ţie semâ, mai ales acum când cestiunile sociale şi morale au acaparat t<5tă activitatea intelectuală a Europei. Sciinţa şi filosofia modernă s’a desvoltat sub puterea ilusiuniî, că cele două universuri — anorganic şi organic — se pot identifică, şi că prin urmare ambele se pot subsumâ sub aceleaşi legi generale — scdse din studiul exclusiv al Universului anorganic, — du ă cum sciinţa şi filosofia veche se desvoltase sub puterea ilusiuniî, că ambele universuri se pot subsumâ legilor scdse din studiul fenomenelor de consciinţă. De aceea importanţa mediului ambiant în studiul fenomenelor ese la ivălă mai ales în timpurile moderne. Fără examen îndestulător — şi părăsind în acăstă direcţiune t<5tă metodologia veche — cei moderni au căutat a face din acest mediu suportul comun şi fundamental al unor sciinţe, ce difer fundamental de sciinţa Universului anorganic, în care ipotesa mediului a produs resultate însemnate. Aceste sciinţe, în cari postulatul mediului e introdus fără rost, sunt biologia, psi-chologia şi sociologia, adecă tâtâ sciinţa Universului organic.
E curios cum omenirea a putut confundă două serii de fenomene absolut deosebite, adecă seria fenomenelor Universului anorganic cu seria fenomenelor Universului organic. Acăsta e una din cele mai puternice ilusiunî ce a stăpânit şi stăpânesce încă mintea omenăscă. Nu eră nevoie — spre a se convinge de deosebirea dintre ele — de un profund examen, ci numai de o superficială observaţiune. Aşâ în câmpul sensaţiunilor şi grupelor de sensaţiunî, ce noî numim Universul anorganic, se mânţine materia aşa cum e; blocul de pietră stă aşâ, sau se preface în nisip, spre a se face din nou bloc de piătră; aci nu există curiosul fenomen de nascere şi mărie, fenomen de o
www.digibuc.ro
TEORIA PROBEI.
63
fundamentală importanţă pentru Universul organic. Prin acest fapt pe când Universul anorganic se manţine acelaşi, saii îşi repetă fenomenologia sa prin nouă redistribuţiuni de forţe şi materie, Universul organic se reface, se întineresce cu fie care generaţiune.
Acest sublim fenomen prin care Universul organic se creSză, este însoţit de un alt fenomen, ce nu are pereche în Universul anorganic adecă fenomenul morţii. Orî-cum s’ar interpretă acest sublim fenomen,’ nu e maî puţin adevărat, că el e de mare utilitate pentru mănţinerea chiar a Universului organic. Substanţa organică, fiind fărte delicată în constituţiunea sa internă, echilibrul seu fiind prea uşor de alterat, e lesne de înţeles cum prin acăstă invenţiune, ce noi obiclnuim a numi mârte, Universul organic are posibilitatea de a abandonă Demonului încunjurător agregate, ce ar fi o pedică pentru progresul acestui Uni vers, înlocuindu-le prin fenomenul nasceril prin nouă creaţiunl. Pe cât îmî pare, cred că numai în acest schimb, adecă numai în acăstă cedare a unei părţi din sine forţelor Universului anorganic, ar fi o legătură seriăsă între ambele Universuri. în felul acesta ar fi, cred, o erâre a pretinde ca fundament în întemeiarea sciinţeî Universului organic o legătură dintre acest univers şi cel încunjurător (anorganic şi organic), când la prima observare superficială asupra fenomenologiei celor două Universuri ne isbesce o diferenţă fundamentală între ele, diferenţă dată prin fenomenul nasceril şi al morţii.
Dar, lăsând aceste deosebiri, să căutăm a ne apropiâ maî mult de caracterele interne ale acestor fenomene. Observând fenomenele Universului anorganic, ajungem a ne convinge lesne—de altmintrelea sci-inţa maî îl afirmă—că fenomenologia dintr’un moment dat se păte produce iarăşi, se păte cu alte cuvinte repetă. Şi nu e vorba numai de repetare de fenomene isolate, ci de înseşi raporturi de fenomene. Bună-ără o cantitate A de apă, pusă sub influenţa unul curent electric, fie acâsta făcută de om sau de Demiurgul Universului, se desface în elementele sale: oxigen şi hidrogen, după o proporţionalitate determinată. Aceste elemente, în condiţiunl ad-hoc, pot să se reu-nescă şi să ne deâ din nou cantitatea A de apă. Acăstă cantitate A se păte iarăşi desface în oxigen şi hidrogen, tot în proporţiunea sciută, şi iarăşi acest oxigen şi hidrogen se păte unifică în apă, cantitatea
A.	Acest fenomen isolat, dat ca exemplu, se petrece peste tot în domeniul Universului anorganic; forţele mecanice, fisice şi chimice nu fac alt ce-vâ decât să pună Materia într’un vecinie aller et venir, într’o veclnică redistribuţiune de forţe şi materie, întrebuinţând expresiunea lui Spencer. Amintesc încă odată că în acest aller et venir nu întâlnim
www.digibuc.ro
64
PETRE POPESCU
nimic altce-vâ decât repetare de fenomene ce aii fost anterior, cum şi repetare de raporturi dintre ele. Pusă sub alte cuvinte, afirmarea acâsta e identică cu dogma uniformităţilor legilor Universului, pe care dogmă Filosofia modernă a căutat a o face fundament de Filosofic.
Dar pe când în domeniul Universului anorganic fenomenele individuale şi raporturile dintre ele aii posibilitate de a se repetă, urmă de aşâ ce-vâ nu întâlnim in domeniul Universului organic. Aci un agregat, desprins de sub puterea de a tracţiune şi mănţinere a agregatelor ca atare, trece sub puterea legilor Universului anorganic fără posibilitate de a mal trece în domeniul Universului organic şi de a repetă ast-fel fenomenul, cum se face în domeniul Universului anorganic. Atât e de imposibilă revenirea unul agregat, ce a căcjut sub imperiul legilor Universului anorganic, în cât progresul Universului organic nu-1 maî pdte contă, şi în locu-î crefaă altul. în domeniul Universului organic nu mal e cu putinţă repetarea fenomenelor, şi dacă acăsta nu maî e cu putinţă, e evident atunci, că nici repetarea raportului dintre ele nu maî e cu putinţă. în acăstă împrejurare mî-amintesc cuvintele lui Mill: «Or 1 es influences qui dăterminent le caractere humain sont si nom-breuses et si variăes (car tout ce qui arrive â une personne pendant le cours de la vie exerce sur elle quelque influence), qu'elles ne se prâsentent pas deux fois răunies et combinăes de la meme maniăre.» Şi mal departe: «D’aprăs cela, lors meme que notre Science de la nature humaine serait thăoriquement parfaite, c’est-â-dire que nous pouvions calculer un caractere comme nous pouvons calculer l’orbite d’une planăte d’aprăs Ies data, cependant comme on n’a jamais tous Ies data, ni jamais des data exactement semblables dans des diffă-rents cas, nous ne pourrions ni faire surement des prădictions, ni ătablir des propositions universelles.»
E evident că în aceste câte-vâ linii Mill a exprimat un mare adevăr, şi anume că în domeniul Universului organic nu avem repeţirea aceloraşi fenomene.
Putem restrînge dar afirmările năstre, (jicend: în domeniul Universului anorganic avem repeţirea aceloraşi fenomene, iar în domeniul Universului organic avem o vertiginăsă variabilitate şi substituire de agregate.
în afară de acăsta, o diferenţă iarăşi fundamentală stă în faptul corelaţiunilor, ce sunt saă se pretind a fi între agregate, atât cele anorganice cât şi cele organice. în domeniul Universului anorganic— întroducându-se studiul dinamic al naturii—s’a început a se căută— spre a răspunde exigenţelor legii causale— antecedentul ce servă
www.digibuc.ro
TEORTA PBOBEÎ.
65
drept causă pentru producerea unul fenomen âre-care. în felul acesta principiul că: ori-ce schimbare dintr’un agregat sau colectivitate de agregate anorganice e produsă de influenţa altul agregat sau a unei alte colectivităţi de agregate, devine principiul de fundament al sciin-ţel şi filosofici moderne. Din aplicarea luî în studiul naturii se face posibilă nascerea teoriei moderne, a Inducţiuniî. E inutil a mal observă că prin aplicaţiunea lui în studiul Universului anorganic s’a produs o adevărată înviere a studiului naturii anorganice, scăpându-se ast-fel de confusiunea, ce a stăpânit gândirea antică, şi a tipului afectiv, cum că fenomenologia Universului anorganic se pdte înţelege prin sciinţa Universului organic şi că se pot prin urmare subsumâ aceloraşi legi, cari n’ar fi decât legile conştiinţei. Dar scăpând de o ilusiune, am cădut în alta, cre<Jend noi la rîndul nostru, că fenomenologia Universului organic se asâmănă cu a celui anorganic, şi că prin urmare se pot subsumâ aceloraşi legi, cari în filosofia ndstră nu sunt decât cele scâse din studiul Universului anorganic.
în felul acesta principiul de mai sus devine în sciinţa Universului organic un principii! de fundament, pe care în adevăr s’a construit o biologie, o psichologie, o sociologie, o etică, şi chiar o estetică. Formularea sa în acest domeniu e ast-fel: orî-ce schimbare (biologică, psichică sau socială, dintr'un agregat sau colectivitate de agregate organice e produsă de influenţa mediului înconjurător.
Pentru Lamarck bună-âră, progresul biologic provine din causa luptei cu mediul ambiant în adevăr, <Jice Lamarck, organismul biologic, fiind în continuă luptă cu mediul ambiant, el e adus prin acăsta a desvoltâ unele funcţiuni mal mult decât pe altele, iar acest plus se transmite generaţiunilor nouă ca noue însuşiri. Darwin caută a merge mal departe pe acestâ cale, introducând, pe lângă rolul constructiv al mediului ambiant, şi rolul distructiv al acestuia. Teoria Iul Lamarck iea dar prin Darwin o nouă şi mal completă enunţare. Mediul ambiant e privit ca favorabil sad nefavorabil desvoltăril diferitelor funcţiuni biologice ale organismelor. Un organism prevăzut, bună-âră, cu abcd funcţiuni biologice la nascerea sa va fi bine susţinut în lupta pentru viâţă numai prin funcţiunile cd, bună-âră. în acest chip, pe de oparte funcţiunile cd vor spori prin exerciţii, şi se vor transmite generaţiunilor viitâre cu acel plus câştigat prin experienţe, iar restul se va atrofiâ. în felul acesta se operâză o selecţiune în funcţiunile biologice ale organismului Funcţiunile fixate prin selecţiune se vor transmite prin ajutorul «gemulelor» cari, după Darwin, circulă în tot organismul animal, protoplasmel germinative, cari le va da
Analele A. R.—Tom- XXIV.—Memoriile Secţiunii Istorice.	t
www.digibuc.ro
66
PETRE P0PE8CIT
apoi nouălor generaţiunl Dar acostă selecţiune nu se operăză numai între funcţiunile biologice ale organismelor, ci chiar între organisme; aşâ organismul mal bine întărit biologicesce va avă posibilitatea să învingă pe cele-lalte iar cele învinse vor peri, după cum pier funcţiunile acb — neîntrebuinţate. Avem dar pe de oparte o selecţiune între funcţiunile organismului şi apoi o selecţiune între organisme pe basa acestor funcţiuni. în felul acesta stabilesce Darwin teoria sa, referităre la explicarea progresului biologic şi în special la fenomenul eredităţii. Acăstă formulă a luî Darwin, prin care orî-ce schimbare dintr’un organism e legată de un correlat din mediii, este apoi gene-ralisată de Spencer asupra întregului Univers, dând cunoscuta teorie a evoluţiunii.
Atragem de la început atenţiunea asupra faptului, că în teoria luî Spencer se caută a se studiâ fenomenele biosociale în felul cum se studiăză fenomenele Universului anorganic. Legile, stabilite de filoso-fia sa, sunt aplicabile de o potrivă asupra celor două universuri fără cea maî mică reservă.
E inutil, cred, a maî observă că în aceste teorii se caută a se studiâ Universul organic în felul şi după principiile Universului anorganic— şi în special după principiul fundamental, că ori-ce schimbare produsă într’un agregat sau colectivitate de agregate provine din causa influenţei vre-unul agregat orî colectivitate de agregate din mediul ambiant.
O	reacţiune a început sâ se facă în contra acestei Filosofii biologice, înclinându-se spre concepţiile metodologice ale tipului afectiv. De cât îmi este cunoscut, primul, care a căutat o cale nouă în studiul acestor fenomene e naturalistul Weismann, care caută a pătrunde experi-mentalicesce în sensul mai aprdpe de adevăr al acestor fenomene.
Din punct de vedere teoretic şi filosofic, acela care a aruncat prima sămînţă e Imm. Kant. în adevăr scrierile luî pornesc din prima linie de la constatarea adevărului, cum că sunt unele funcţiuni psichice, cari nu provin din ciocnirea organismului cu mediul ambiant. Aşâ în teoria seanţei, expusă în primul volum al criticei, caută a determină acele date cari sunt de origine pur subiectivă şi cari ca atare, fiind necesare şi universale, servesc de fundament şi ca punct de plecare orî-căreî sciinţe. Sunt cunoscute în acâstă privinţă afirmările sale asupra formelor a priori ale sensibilităţii, expuse în estetica transcendentală, cum şi afirmările din logica analitică, referi ţâre la funcţiunile necesare şi universale ale intelectului. Spre a învederâ şi maî bine afirmarea nâstră, amintim încă afirmările sale din lucrarea sa morală,
www.digibuc.ro
TEORIA PROBEI.
67
«Critica raţiunii practice», în care caută a află acea formă necesară şi universală, sau maî bine <Jis acea funcţiune psichologică, ce servesce de suport comun tuturor actelor morale presente, cum şi orî-căreî moralităţi viitdre. Sciut e, că acea funcţiune e aşâ numitul «Imperativ categoric» care, după Kant, nu provine din influenţa mediului înconjurător, de <5re ce nu e o funcţiune contingenţă. De asemenea el nu provine nici din sensibilitatea ndstră, de <5re-ce tocmai în contra aceste! sensibilităţi se ridică imperiul s3â. Iată dar un Univers întreg de fenomene, pe car! Kant caută a le explică în mod deosebit, de cum explică ciocnirea dintre două agregate din Universul anorganic. Mai amintesc de asemenea şi teoria sa estetică din «Critica judecăţi! , în care fenomenul estetic e privit ca un fenomen pur subiectiv, re-sultând exclusiv din acordul unor funcţiuni psichice, iar câtuşî de puţin din condiţiun! exteridre, ce ar există în obiect.
Calea dar pentru studiul fenomenelor Universului organic eră în felul acesta indicată încă din secolul al XVIII-lea de către marele Eant. Singurul dintre filosofii, care l-a urmat cu succes pe acdstă cale a fost Schopenhauer. Acesta, găsind teoria sciinţe! perfect stabilită de Kant, caută a drege pe ic! pe colea câte-vâ erori ale maestrului, în ceea ce privesce teoria morală şi mal ales cea estetică; dar trebue bine stabilit, că aceste corecţiunî ale lui Schopenhauer nu se referă la metodologia filosofieî Kantiene, ci mal mult la descrierea fenomenelor de discutat — ca fenomene psichice. Dintre biologiştl, cel care a urmat în acăstă direcţiune în studiul fenomenelor biologice e Weismann. Acest om de sciinţă reiea cercetările lui Darwin-Spencer, căutând a studiă fenomenele biologice, nu atât în teorie, cum făcuse Darwin, ci mal ales în experienţe. Studiile şi cercetările sale aii fost îndreptate mal ales către obscura şi dificila problemă a eredităţii. După ani de muncă şi după numerdse cercetări experimentale, Weismann formulâză asupra cestiunilor şi problemelor biologice teorii contrarii celor formulate de Darwin. E sciut cât de mult aii fost exploatate de sociolo-giştil şi moralişti secolului XIX teoriile şi sistemele filosofice bio-so-ciale ale lui Darwin şi Spencer. Ne aducem aminte de teoria lui Darwin, care plecă de la postulatul că: orl-ce schimbare produsă într’un organism biologic de influenţa mediului ambiant se transmite prin ajutorul aşă numitelor de către Darwin «gemule» ale substanţei protoplasmatice, care la rîndul eî o transmite noului născut. în felul acesta şi prin acea luptă pentru existenţă, credeâ Darwin că se pdte explică tot progresul biologic, cum şi cel socialo-politic, cestiune care va atrage mal târ<jiu tâtă atenţiunea şi activitatea filosofic ă a lui Spencer
www.digibuc.ro
68
PETRE POPESCU
E evident că problema principală stă în faptul de a se sci, dacă acea schimbare produsă de mediul ambiant se pdte sau nu transmite gene-raţiunilor viitdre. în acest scop s’aii făcut de Weismann numerdse experienţe, cari tdte au dat un resultat negativ. Amintesc din experienţele făcute, atât cu animale, cât şi cu plante, pe cea făcută asupra şdrecilor albi. El a tăiat cdda la o pereche de şdrecî şi a lăsat ca reproducerea să se facă în aceste condiţiunî. Prima generaţiune a fost şdrecî tot cu cddă. A tăiat apoi cdda şi la acăstă generaţiune. A doua generaţiune a născut tot cu cddă, şi aşâ până la a noua generaţiune care eşind, ca şi precedentele din şdrecî fără cddă, a fost totuşi cu cddă. Din studiile luî Weismann reiese dar, că progresul biologic nu provine din ciocnirea organismelor cu mediul ambiant, ci cu totul din alt ce-vâ, care nu e arătat în teoria luî Darwin. Ba ce-vâ mai mult, teoria luî Darwin e lovită în chiar inima eî; de vreme ce «gemulele» sale, carî au rolul de a transmite substanţei protoplasmatice nouăle schimbări în morfologia şi istologia organismelor, nu există ca fapte biologice. Pe lângă acăsta, chiar de ar există, ar fi imposibil de înţeles acţiunea acestor gemule asupra substanţelor protoplasmatice ; de vreme ce protoplasma germinativă, după cercetările luî Weismann, e inalterabilă de mediul ambiant. Rămâne dar, dacă influenţa mediului ambiant nu se pdte transmite generaţiunilor viitdre, ca nouăle funcţiuni, ce apar în organismele viitdre, să provină din chiar acestă protoplasmă germinativă. Cercetările şi teoriile luî Weismann, deşi nu spun ultimul cuvînt în acăstă dificilă cestiune, ne arată totuşi fără îndoielă o nouă cale de urmat în constituirea sciinţeî şi filosofieî Universului organic, de sigur cea mal bună. Cercetările luî au avut şi aprobări şi desaprobărî; totuşi însă rămâne constatat faptul, că o inovaţiune s’a produs în studiul biologiei, şi că acăstă inovaţiune, acestă nouă direcţiune, atrage către sine până şi pe cel carî ar vră să susţină vechile teorii Darwiniene Acest lucru se pdte uşor vedă mal ales în lucrarea — de alt-fel de mare preţ—a unul distins biolog Yves Delage, «La theorie de l’Hărâditâ», în care problemele acestea sunt din nou reluate. Cu sau fără voia autorului, soluţiunile sunt date în sensul vederilor lui Weismann. Dacă dar tdtă atenţiunea biologului, care vreă să explice fenomenul eredităţii şi prin el progresul biologic, trebue îndreptată mal ales asupra constituţiuniiprotoplasmeî germinative, care singură e păstrătdrea secretului acestui progres— iar câtuşi de puţin asupra mediului ambiant; e învederat că studiul el experimental trebue să ocupe în primul loc pe biolog. Din studiile luî Weismann asupra acestei părţi resultă, cum dejâ ain amintit, că acăstă protoplasmă e inalterabilă de mediul am-
www.digibuc.ro
TEORIA PROBEI.
69
biant — fapt care distruge o bună parte din teoria lui Darwin — şi în special rolul dat gemulelor. Se observase în actul fecundării unui ovul de către acdstă protoplasmă, cum că o parte din ea se elideă din ovul. Acest fenomen e cunoscut în biologie sub numele de KarioJcinesă. Weismann a studiat de aprdpe acest fenomen -şi a căutat a află, dacă nu cum-vă în. acest fapt stă secretul sad cel puţin o parte a secretului progresului biologic. în adevăr, după multe observaţiuni, Weismann a ajuns la conclusiunea, că acea protoplasmă alungată din ovul ar fi partea ce ar conţină funcţiuni şi forme, pe cari nu trebue să le aibă noul născut. Cu alte cuvinte, există aci o selecţiune de aptitudini aflate în stare virtuală în plasmă, prin care selecţiune se determină firea şi felul noului născut. Ceea ce trebue dar să formeze noul individ, rămâne în ovul, iar ceea-ce trebue scos din us, se dă afară. Progresul biologic resultă dar din combinarea felurită a plasmelor germinative. Iată dar o teorie, care e în acord cu cercetările experimentale şi cu concepfiunea filosofică asupra Universului organic.
Din tdte aceste resultă, cred, destul de clar, că evoluţiunea Universului organic s’a făcut şi se face în sensul de a exclude influenţa mediului, cum se probăză faptul prin proprietatea protoplasmei germinative de a fi inalterabilă de forţele mediului.
în felul acesta, principiul fundamental din sciinţa Universului anorganic, că adecă ori-ce schimbare dintr’un agregat dre-care trebue să provină din influenţa altor agregate din mediii, devine fără nici un folos în sciinţa Universului organic.
Prin acest act de separaţiune între ambele Universuri, se face posibilă pe de o parte excluderea mediului ambiant din fenomenologia Universului organic; iar de altă parte se dă posibilitatea acestui din urmă ca, prin feluritele combinări ale protoplasmei germinative, să se anticipe corespondenţa cu acest mediii.
în resumat dar deosebirile dintre fenomenele biologice şi cele ale Universului anorganic stau:
1)	. în caracterul de individualizare şi vertiginâsă variabilitate crescândă a fenomenelor biologice, în deosebire de repetarea şi uniformitatea fenomenelor Universului anorganic.
2)	. Că pe când schimbările din Universul anorganic provin din influenţa mediului ambiant, schimbările din Universul biologic nu pot proveni din aceste influenţe, căci el caută tocmai a le elimină.
3)	. Că Universul biologic pdte anticipă corespondenţa cu mediul, pe când cel anorganic nu o pdte face, fiind lipsit de fenomenul nasceriî şi al morţii.
www.digibuc.ro
70
PETRE POPESCTT
Pentru psichologie şi sociologie, basele nouel sciinţe a Universului organic nu aii fost până acum introduse cu tot dinadinsul în discuţiunea feluritelor probleme, cu cari se ocupă aceste două sciinţe; din care causă susţinătorii teoriei mediului găsesc aci câmp liber pentru ale lor divagaţiunl. Se scie, că psichologia raţională, la modă până la apariţiunea criticei, fu lovită de mdrte prin argumentele generale ale Iul Kant.
Arată anume acest mare gânditor că judecăţilor acestei psichologil' le lipsiâ partea esenţială, pentru a pută fi primite în domeniul conştiinţei ştiinţifice, le lipsiâ adecă intuiţiunea sau presentarea obiectului. Ast-fel acăstă sciinţă, fiind lipsită de una din condiţiunile cerute de sciinţa modernă, pentru a face parte din domeniul consciinţel sciinţifice, ea nu pdte fi sciinţă, ci divagaţiune. Tot ast-fel a procedat Kant şi cu distrugerea celebrei Cosmologii şi Teologii raţionale.
Gânditorii secolului al XlX-lea, ne mal putând admite judecăţile psichologilor raţionali, din causa tăriei argumentelor lui Kant, renunţând la vechia metodă psichologică, aii încercat a fonda o nouă psichologie— ce e drept, mult mal modestă în pretenţiunl—însă basată pe metoda sciinţelor Universului anorganic. Şi ast-fel s’a născut psichologia experimentală — atât de la modă pe une locuri. E sciut, că acestei nouă direcţiuni se datoresce existenţa a multor laboratdre de psichologie în Europa şi chiar în America.
Pe când vechia psichologie căută a determină a priori legile psichice, cea nouă se referă numai la fapte, căutând ca din ele să scdtă explicarea şi legea sufletului omenesc. Transformarea psichologiel în sciinţă experimentală şi apoi în sciinţă exactă, iată devisa nouălor psichologil. Şi de ce—se întrâbă—acăstă direcţiune nu ar.da resultate remarcabile, când în Astronomie, Fisică, Chimie, s’a ajuns la resultate aşăde splendide? Dar, de dre-ce calea de sus în jos e distrusă de critica Iul Kant, e evident, că nu mal rămâne psichologilor decât calea de jos în sus, adecă de la mediu la consciinţă. S’a <jis adecă, de dre-ce sciinţa Universului anorganic caută tot-deauna a găsi antecedentul, causa ce a produs bună-dră efectul a, şi de dre-ce acest antecedent e tot-deauna un fenomen din mediul înconjurător, şi de dre-ce resultatul la care s’a ajuns pe acăstă cale e imens de favorabil, de ce dre nu s’ar aplică şi în psichologie acdstă metodă?
în adevăr, s’au vă<jut în secolul nostru o mulţime de psichologî, cari ah căutat a fondâ o psichologie pe acâstă basă. S’a creat chiar o sciinţă cu un nume nou, adecă Psicho-Fisica, care şl propuneă ca, pe basa metodelor sciinţelor Universului anorganic, să se ajungă la scU inţificarea psichologie!. Se va vedă însă din cele ce vom arătă mal jos,
www.digibuc.ro
TEORIA PROBEI.
71
că acest monstru nu puteâ trăi. Cunoscută de asemenea e şl formula Iul Fechner, formulă matematică per excellentiam, prin care se caută a se exprimă prin număr raportul între influenţele exteridre şi faptele psichice. Alăturea cu acest curent optimist în privinţa sciinţiflcăril psichologiel, se accentuăză şi unul pesimist. în curentul acesta iea loc în prima linie Du Bois Raymond care, într’un celebru discurs asupra limitelor cunoştinţei ndstre, declară că fenomenul psichic va rămână pentru cunoscinţa ndstră etern necunoscut; de dre-ce el nu cade sub cundscerea materială a Universului. Termenul psichic se produce adecă alăturea cu cel mecanic—material, fără însă a avă vre-o legătură cu el. în felul acesta el scapă cundscerii ndstre, şi legea causală, stabilită între factorii mecanici interni şi externi, nu-1 pdte atinge. E uşor de vă<Jut în acăstă afirmare influenţa fllosofleî lui Kant. însuşi Wundt, marele psicholog experimental, nu mai are nici o speranţă în putinţa sciinţificării psichologiel. în adevăr, el afirmă că între sciinţele naturale şi cele psichologice există un abis, ce nu pdte fi trecut Chiar dacă între fenomenul psichic şi între cel exterior s’ar pută stabili vre-o legătură causală, apoi acea legătură nu ar avă nici un folos; de vreme ce în factorul psichic ne interesâză nu cantitatea, ci calitatea, care scapă formulării cantitative. Pe lângă acăsta, în evoluţiunea şi perindarea continuă a agregatelor Universului anorganic, mintea ndstră concepe tot-deauna, cum că aceeaşi cantitate de forţă persistă, ceea ce face posibilă apoi credinţa în formulările parţiale ale sciinţel, bună-dră în mănţinerea raportului de echivalenţă cantitativă între fenomene. Acăstă ideie fundamentală din domeniul Universului anor. ganic, ideie, împrejurul căreia se grupăză tdtă sciinţa, câtă e sciinţă, nu se pdte aplică fenomenelor psichice, căci aci energia psichică nu se măn-ţine aceeaşi, ci merge crescând. Iată dar cum s’ar vedă clar acum, că a întemeiâ o sciinţă pe un substrat, ce nu păstreză relaţiunile cantitative, e o pură copilărie. Cu tdte acestea tot se continuă şi a<Ji a se crede în posibilitatea psichologiel ca sciinţă, mai ales în apusul Europei, unde se continuă a se prinde fenomenul psichic în legături cau-sale cu circulaţiunea, cu digestiunea, cu forţa musculară, cu circu-laţiunea capilară, etc. Cum se va explică însă acel plus, acea calitate, acea crescere de energie, care nu ese din variaţiunea uniformă a influenţelor externe? Iată cestiunea care încărcă mult pe psichologiî experimentalişH Prin aceste caractere, fenomenul psichic diferă în mod esenţial de fenomenele Universului anorganic, şi se clasăză sub o rubrică nouă, sub care dejă am plasat fenomenele biologice, cu cari cel psichic are cele mai multe şi esenţiale asemănări, Aşă ambele se
www.digibuc.ro
72
FETRE POPESCU
caracterisdză printr’o variabilitate vertiginâsă, Ceea ce face să se accentueze caracterul lor de individualisare, că în acdstă variabilitate se caută în continuu a se exclude influenţa mediului, depinzând de un factor, care face să crâscâ în infinit variabilitatea şi energia sub care ele se manifestă.
Dar nu numai psichologia s’ar găsi în acdstă încurcătură, ce am semnalat la încercarea de sciinţificare a ei, ci şi sociologia — seanţă cu atâtea pretenţiunî. E atât de pretenţidsă acâstă sciinţă, în cât sociologul a luat a<JI locul preotului, şi altarul bisericii e mai pre jos în convingerea sufietelor decât scena întrunirilor. Se vorbesce de sciinţă sociologică experimentală, se vorbesce de legi sociologice, tot aşâ cum vorbescâ fisicianul sad chimistul de legile fisicei şi ale chimiei. Totuşi aceştia uită, deşi n’ar trebui să o facă, cum că chiar acela, care a stabilit basele Logicei moderne, adecă John Mill, crede că fenomenele sociale, din causa complexităţii lor, nu se pot studiâ nici prin metoda geometrică, metodă per excellentiam simplistă, după cum se făcuse mai ales de şcdla lui A. Smith, nici prin metoda experimentală; de dre-ce metoda diferenţei, singura prin care se pdte- stabili certitudine în experienţe, nu se pdte aplică în sociologie. Şi el conchide, că atât sociologia, sciinţa evenimentelor sociale, cât şi eto-logia, sciinţa formării caracterului, ce servesce de fundament sociologiei, se basâză amândouă pe psichologie, care singură, după Mill, pdte fi sciinţa experimentală, cu o metodă diferită încă de ţnetoda sciinţelor naturale. Acdstă metodă e analisa prin consciinţă. Fără a stărui, nefiind locul, chiar asupra unor contradicţiuni ale lui Mill asupra acestui punct, nu ne putem abţind de a nu constată absurditatea acelora, cari mai vorbesc de o metodă experimentală în sociologie, când întemeietorul, pe un fundament scos din sciinţa Universului anorganic, al Logicei moderne, logicianul Mill, declară că sociologia nu e şi nu pdte fi sciinţă inductivă, ci deductivă.
Prin aedsta, după cum s’a arătat, Mill distruge monismul Logicei sale, admiţend pentru sociologie metoda deductivă Aristoteliană, de dre-ce metoda inductivă eră imposibilă de aplicat din causa — cum <Jice el — a complexităţii fenomenelor. Aceeaşi er6re s’a mai comis de către A. Comte şi H. Spencer. A se vedd A. Comte, «Le Systăme de Philosophie positive», mai ales volumul III, IV, V şi VI, şi în special volumul VI cu celebra sa «metodă istorică». De asemenea şi H. Spencer face aceeaşi contradicţiune în studiile sale sociale (sociologice) şi morale (la morale âvolutioniste).
Dar cei cari au speculat şi mai mult aedstă sciinţă greşită — după
www.digibuc.ro
TEORIA PROBEI.
73
cum tot aşa de greşită e întrâga sciinţă a Universului organic — avi fost teoreticianî, de alt-fel fărte inteligenţi—ai socialismului sciinţific modern: Marx şi Engels. De la început trebue să recunăscem, că socialismul sciinţific, cel puţin în fundamentul său, e stabilit după cerinţele sciinţeî moderne; aşă că numai în numele acestei sciinţe nu se p6te combate. în adevăr teoreticiana socialismului sciinţific sunt — după părerea năstră — aceia, cari au dat proba decisivă despre falsitatea fundamentului sciinţeî Universului organic, aşă cum s'a alcătuit până acum. Trebue să recunăscem, că dintre toţi sociologii moderni, singuri Marx şi Engels au aplicat cu rigurositate în studiul fenomenelor sociale metoda sciinţelor Universului anorganic. După cum la fundamentul sciinţelor Universului anorganic stă postulatul, că ori* ce schimbare produsă într’un agregat provine din causa influenţei agregatelor înconjurătăre, tot ast-fel teoreticianiî socialismului sciinţific, împreună eu toţi sociologii moderni, cred, cum că orî-ce schimbare dintr’un organism biologic sau social provine exclusiv din influenţa mediului. Pe acâstă cale s’a mers până la identificarea celor două Universuri. După cum bună*6ră spontaneitatea e exclusă din domeniul Universului anorganic, tot ast-fel ea e. exclusă din domeniul celui organic. Grija sociologilor moderni, atât socialişti cât şi nesocialişti, a fost să transforme concepţiunea fenomenelor sociale într’o concepţiune de un mecanism complex. E curios, cum în contra acestei concepţiunî, care con-veniâ de minune agitaţiunilor anarchiste şi socialiste, se ridică tocmai un socialist adecă Bernstein, crezând că face prin asta servicifi propriului săfi. partid. Bernstein afirmă că societatea omenâscă nu e un mecanism, din care lipsesce responsabilitatea şi spontaneitatea. El caută chiar a completă teoria lui Marx, în care omul, societatea, nu sînt fiinţe tiu, ci forme pasive introducând pe lângă factorii mecanici, ca influenţa mediului, lupta claselor, raporturile dintre psichic şi capital, factori pur ideali, ca suma cunoscinţelor, sentimentele, etc. Nu trebue a se perde din vedere, că teoriile socialiste s’au aucjit şi pe la noi — atât ca teorii politice, cât şi estetico-religiăse.
Cunoscute sunt în acâstă privinţă lucrările de critică literară ale d-luî Gherea Dobrogeanu care, aplicând formulele sciinţelor sociale fenomenelor estetice, caută a explică valabilitatea produselor artistice prin var labilitatea cpndiţiunilor mediului ambiant. Se scie că cel care s’a ridicat la noi contra unul asemenea sistem sciinţific a fost d-1 Maiorescu, omul care de mai bine de 30 ani conduce, din fericire, pe calea adevărului tâtă activitatea intelectuală şi artistică a Românilor. E fărte curiăşă situaţiunea sciinţifică a d-luî Gherea în tătă acâstă luptă.
www.digibuc.ro
74
PETRE POPESCTJ
D-sa uită în tdtă acdstă discuţiune, că România nu e încă un stat modern, că-î lipsesce adecă comerţul şi industria, semnul caracteristic al civilisaţiunii apusene; şi ne vorbesce de un fictiv raport dintre produsele estetice de la noi şi între acel mediii comercial şi industrial care la noi nu există.
Dar totuşi d-1 Gherea nu esită a ne presintâ critica d-sale ca sciin-ţifică, susţinând pe de altă parte, că sistemul d-luî Maiorescu e fictiv, transcendental. E de recunoscut, cum ,că d-1 Gherea, deşi nu eră locul de a aplica teoriile socialiste la noi, totuşi plecă de la o con-cepţiune, care servesce de punct de plecare întregei sociologii moderne, adecă explicarea ori-cărei transformări sociale şi intelectuale prin factorii din mediul ambiant Decât credem, că momentul a venit a ne întrebă, dacă sciinţa Universului organic se pdte construi după modelul sciinţelor Universului anorganic.
Am arătat, câ Mill alungă din sociologie metoda experimentală, admiţând pentru acdstă sciinţă, din causa complexităţii fenomenelor, numai metoda deductivă. Acdstă restricţiune e la toţi gânditorii contimporani lui — bună-dră la Comte; dar totuşi nici în sistemul acestuia nu lipsesce credinţa în posibilitatea sciinţificării sociologiei.
Ba chiar el eră atât de entusiasmat de succesul metodelor sciinţi-fice, în cât nu dă nici cea mai mică importanţă metodei proprii a psichologiei. Asemenea şi în teoria evoluţiuniî, sistemul lui Spencer, Universul organic e supus aceloraşi legi ca Universul anorganic.
Cu tdte acestea, în tdte aceste sisteme — şi în tdtă sociologia modernă — s’a întronat fdrte puternic o erâre, pe care am semnalat-o şi în biologie şi psichologie, anume căutarea deşdrtă de a raportă va-riabilitatea fenomenelor bio-psichice sociale la variabilitatea factorilor externi şi de a concepe între ambele serii de fenomene o legătură carnală.
S’a perdut din vedere şi aici, ca şi în biologie, psichologie, că aceste fenomene aii caractere proprii, cari le depărtdză enorm de fenomenele Universului anorganic. Aşă caracterele notate, spre diferenţiare de fenomenele Universului anorganic, la fenomenele biologice şi psichice, se găsesc şi în analisa fenomenelor sociale. Pe când seria fenomenelor Universului anorganic se pdte regresă, adecă repetiţiunea fenomenelor dintr’o serie dată e posibilă — fapt pe care se basdză sciinţa în pre-visiunile ei — aşă ce-vâ e imposibil în seria fenomenelor sociale. Ceea ce caracterisdză aceste fenomene e tocmai variabilitatea vertigindsă a lor, care le şi imprimă caracterul de individualisare. Pe lângă acdsta, de dre-ce sub un fenomen social se ascunde un fenomen intelectual şi
www.digibuc.ro
TEORIA PROBEI
75
sentimental omenesc, a fortiori urmăză dp aci, că însuşirile fenomenelor psichice se vor găsi şi în fenomenele sociale, adecă un plus, o crescere la infinit de energie, cum şi interesul lor pentru noi, nu din punctul de vedere al cantităţii, ci al calităţii. Pe lângă acestea el maî are şi însuşirea — de alt-fel comună grupurilor — de a exclude, în evolu-ţiunea sa, influenţa mediului ambiant.
Greşela cea mare dar a filosofiel contimporane a fost în faptul, că s’a crezut, cum că fenomenele Universului organic se pot studiâ în acelaşi mod ca fenomenele Universului anorganic, şi în consecinţă t<5tă explicarea orî-cărel schimbări din Universul organic trebue căutată în influenţa forţelor încunjurătdre), după cum se procede în studiul Universului anorganic. S’a uitat a se recundsce, că t<5tă fenomenologia şi tot progresul Universului organic s’a efectuat în sensul de a se sustrage influenţei mediului. Eră destul spre a avă convingerea acestui fapt de a se fi făcut examenul a trei fenomene din Universul organic, fără pereche în cel anorganic, adecă invenţiunea morţii, a inal-terabilităţiî protoplasmel germinative şi a fenomenului psichic, pe care psichologia experimentală crede, că I-e dat el a-1 studiâ şi pre-vedâ în formulele sciinţel Universului anorganic.
în resumat dar forţele mediului ambiant nu au nici o influenţă în variabililatea şi evoluţiunea Universului organic, de <5re-ce acestă evoluţiune s’a făcut tocmai în sensul de a exclude aceste influenţe.
Acest adevăr a fost întru cât-vâ întrevăzut de A. Oomte, care ra-portâză evoluţiunea intelectuală şi socială a omenirii nu la mediul ambiant uniform, ci la trecutul istoric, dând nascere ast-fel metodei istorice în studiul sociologiei.
Dacă mediul e exclus din evoluţiunea fenomenelor Universului organic şi dacă ast-fel nu se pdte stabili între ambele serii de fenomene vre-o legătură causală, care e atunci factorul, la care s’ar pută raportă acăstă variabilitate şi evoluţiune?
Câţî-vâ din biologiştiî moderni, nemulţumiţi, după cum am arătat, de teoriile lui Darwin şi Spencer, aii căutat, pentru explicarea problemelor biologice, bună 6ră durata vieţii, originea morţii, a postulă un nou element, care bine înţeles nu e destul de bine delimitat în gândirea lor, dar care totuşi ne arată o nouă direcţiune în studiul acestor probleme.
Acest nou element e specia şi interesele sale. Dejâ cu mult mai înainte Schopenhauer căutase a-şl da sâmă prin acelaşi element de o sumă de fenomene psichice, între cari amintim amorul, activitatea morală, etc.O încercare de a generalisâ acest început teoretic încă nu s’a făcut,
www.digibuc.ro
76
PETRE POPESCU
căci mal toţi teoreticiana moderni se ţin într’una în consideraţiunî şi speculaţiunl asupra mediului.
Dacă mediul n’are nici o influenţă în producerea fenomenologiei Uni-versulul organic, apoi atunci e evident, că [acăstă fenomenologie nu p<5te fi causată decât sau de organisme înseşi, sau de alt ce-vă din organisme, care nu ar fi decât specia, spre a întrebuinţâ un cuvînt dejâ la modă în biologia ultimelor decenii ale secolului al XlX-lea.
Dar a pretinde că fenomenologia Universului organic e produsă în mod causal de el însuşi, însămnă a <Jice, că acăstă fenomenologie e produsul spontaneu al lui însuşi O mulţime de îndoieli ar răsări în acest cas, şi în bună parte tot progresul serios al teoriei cunoscinţeî omenesc! s’ar opune la asemenea conclusiune. Nu mal puţină oposiţiune am întîmpinâ în înţelegerea faptului moral, când s’ar admite spontaneitatea organică. în adevăr filosofia germană (Kant, Schopenhauer, mal ales), care a sistematisat în modul cel mal complet teoria cunos-cinţel, ne arată că prin faptul subiectivităţii formelor de spaţii, timp şi causalitate, cari fac posibilă existenţa principiului individuaţiuniî, tătă fenomenologia consciinţeî năstre e absolut diferită de ceea ce sunt lucrurile în ele înşile, şi că prin urmare tătă acăstă fenomenologie nu e decât o ilusiune, un vis.
Ar fi dar imposibil de priceput prin monismul filosofieî contimporane cum se face, că acăstă ilusiune se mănţine ca fundament al vieţii năstre sufletesc!, când cu toţii simţim în noî dorinţa impulsivă de a prinde şi a explică fundamentul real al lucrurilor.
Fenomenul, ilusiunea nu e dar opera năstră, ci el ne e impus, el ne vine din altă parte. Prin existenţa luî se garantăză păstrarea intereselor, nu ale năstre, ci ale speciei. Dar pe lângă faptul cunoscinţeî, care pledâză în sensul acestei afirmări, mal e şi faptul moral — şi în genere tătă activitatea omenescă.
Kant recunăsce, că fundamentul faptului moral e acel celebru «imperativ categoric», care nu e nici produsul mediului, de ăre-ce ar fi în acest cas contingent, iar nu necesar şi universal; după cum nu e nici produsul sentimentalităţii năstre care, fiind atât de variabilă, nu ar pută nasce acâ3tă formă fixă. Acest imperativ, isvorul activităţii morale, e în antagonism perpetuu cu individul. Din acăstă funcţiune psichică plăcă ordinul de a lucră aşă şi nu alt-fel. Se vede dar • cum, după părerea lut Kant, o întrăgă activitate omenăscă isvorăsce din altă sursă decât mediul. Şi acăstă sursă e imperativul categoric, o funcţiune sufletăscă, activă, poruncităre, către care individul apare ca un element pur pasiv. în teoria morală a lui Schopenhauer, lucrul
www.digibuc.ro
TEORIA PROBEI.
77
se presintă tot ast-fel. După acest autor activitatea morală ar fi produsul simpatiei. Cu tdte că ar fi multe de obiectat în privinţa felului, cum Schopenhauer îşi stabilesce fundamentul moralei sale, trebue totuşi a recundsce că acest gânditor, ca şi Kant, pune isvorul activităţii morale în alţi factori decât influenţa mediului. Din aceste motive, suntem aduşi a crede, că acel X, care determină variabilitatea şi progresul Universului organic, care caută a găsi mijldce atât de inge-nidse, spre a exclude influenţa mediului, care nu permite cunoscinţel ndstre de a atinge absolutul, ţinendu ne într’o vecînică ilusiune, care ne împinge a lucră aşa şi nu alt-fel, nu pdte fi decât specia.
Pe acdstă cale şi cu acest postulat trebue să se pregătdscă aceia, ce vor voi să construdscă sciinţa şi filosofia Universului organic care, după părerea ndstră, nu pdte avă nimic comun cu pretinsa sciinţă biologică, psichologică şi sociologică, construită până acum după modelul sciinţelor Universului anorganic.
Sub acest raport civilisaţiunea europdnă este în urma filosofici po-pdrelor ariene din Asia cari, în puterea lor de intuiţiune interiâră, au v8<Jut numai decât enorma diferenţă, ce separă fenomenologia ambelor Universuri. Dar şi el au comis aceeaşi erdre, însă în sens contrarii, de cum li s’a întîmplat Europenilor. Aşâ că găsind câte-vâ legi proprii Universului organic, au căutat a face din ele suportul întregel sciinţe, şi prin urmare şi al sciinţelor Universului anorganic, după cum Europenii au căutat a cuprinde sub legile Universului anorganic şi fenomenologia Universului organic.
Pe lângă acdsta probleme nouă apar la orizonul sciinţet moderne, probleme atât de neglijate până acum, pdte tocmai din causa, că ele nu încăpeau în cadrul îngust al funcţiunii mecanice materiale a con-sciinţeî. A(Jî însă acdstă frică, sau mal bine «jicend acdstă jenă începe să dispară, şi sciinţa a început să primdscă în altarul eî probleme, taxate mai înainte ca aparţinând domeniului fantasiei. Aceste probleme sunt referitdre la câte-vâ particularităţi ale funcţiuni psichice, particularităţi cunoscute sub numele de fenomen de telepatie, somnambulism, spiritism, presimţire de evenimente distanţiate în spaţiu şi în timp. E evident că pentru înţelegerea şi explicarea tuturor acestor fenomene, e nevoie a se eşî din limitele mecanice ale consciinţeî. Or din acest moment şi prin faptul acestei eşirl din condiţiunile materiale ale consciinţeî, un orizon nou de funcţiuni naturale se deschide gânditorului modern.
Sciinţa şi Filosofia Universului organic, ce trebue a se întemeiâ, nu pdte decât să formeze un bogat capitol din aceste fenomene.
www.digibuc.ro
78
PETRE POPESCU
Din cele expuse până aici resultă, că viitorul trebue să clădăscă sciinţa pe două fundamente deosebite; că monismul, la care Filosofia secolului al XlX-lea a voit să ajungă, nu e decât o ilusiune, de <5re-ce nu pdte cuprinde sub el t<5tă fenomenologia Universului. Prin acesta sciinţa şi teologia tind la stabilirea unui dualism în Univers, de o parte Universul anorganic cu legile sale, iar de alta cel organic cu ale sale..
Acest dualism, introdus în problema ndstră, ne va ajută a trage conclusiuni diferite de ale lui Mill.
III.
Ca resultat al confusiunii între evoluţiunile celor două Universuri, am avut în psichologie celebra formulă: «Nihil in intellectu quod non prius fuerjt in sensu», care a servit de fundament construcţiunilor variate ale filosofiei ultimelor decenii ale secolului al XlX-lea. Acăstă formulă aveâ cu atât mai mare temeiii, cu cât se crezuse, că prin legea asocierii stărilor de consciinţă s’a descoperit legea de fundament a mecanicei cerebrale. Ceea ce Newton făcuse — prin formularea legii gravitaţiunii universale — pentru sciinţa Universului concret—se crezuse că făcuse James Mill şi fiul seu John pentru fenomenologia psi-chologică.
N’a fost problemă metafisicâ sau psichică, ce să nu fi fost resolvată prin jocul de asociere, ce se stabilesce pe basa legii de coexistenţă între diferitele stări psichice. Credinţa în materie, în spirit, în nemurirea sufletului, credinţa într’o răsplată viitdre, etc., etc., credinţa în fine în tot ce nu are nici un raport cu sensaţiunea, cu concretul, provine după teoreticianiî asociaţionişti din împreunarea şi jocul stărilor de consciinţă — sau cu terminologia lor — din împreunarea şi des-preunarea sensaţiunilor. Sensaţiunea însă represintă în psichic fenomenul extern, concretul, accidentul.
Şi de vreme ce se credeâ că fenomenologia Universului organic se pdte subsumâ aceloraşi legi, ca şi Universul anorganic, e evident că nici nu se puteâ procede alt-fel; căci după cum în domeniul Universului anorganic noi raportăm un accidens la un alt accidens anterior, şi numim pe unul causă, iar pe altul efect, în sensul cum că accidens causă e factorul activ, ce provăcă şi produce transformarea lui accidens efect, tot asemenea şi în domeniul Universului organic s’a <}is, că orice accidens (fenomen biologic, psichic saii social) nu pdte fi raportat decât la un alt accidens, care i-ar servi de causă.
www.digibuc.ro
TEORIA PROBEI.
79
în felul acesta t<Stă evoluţiunea bio-psicho-socială a Universului organic apare legată de factorii mediului ambiant, cari ar fi de fapt căuşele, ce provdcă şi produc progresul Universului organic. Sub alte vorbe s’ar pută <Jice, că Universul organic e factorul pasiv, iar cel ambiant factorul activ. în felul acesta formula, după care s’a făcut construcţiunea sciinţelor Universului organic de către tipul intelectual (biologie, psichologie, sociologie) e următărea:
Fenomen organic (bio-psicho-social) = funcţiune de mediul ambiant concret E evident că în discuţiunea problemelor de logică, Mill, fidel direcţiunii sciinţelor Universului organic, transportă pe de întregul formula acâsta generală, fără mei o restricţiune.
Ea capătă, după cum se scie, următărea formă:
Progres intelectual=funcţiune de sensaţiune, de accidens.
Am arătat în cursul acestei lucrări, cum Mill nu p6te să-şî susţină formula în domeniul întregei sciinţe, că<Jend în grave contradicţiunl când discută bună-<5ră progresul şi basa adevărului în sciinţele morale şi sociale. în urma explicărilor făcute anterior, credem că suntem îndreptăţiţi a înlocui vechia formulă de fundament a sciinţei Universului organic, formulă ce a servit la clădirea filosofieî secolului al XlX-lea, prin formula:
Fenomen organic (bio-psicho-social) = funcţiune de specie. Âcăstă formulă generală, transportată în domeniul cestiunilor de logică, avem:
Progres intelectual = funcţiune de specie.
Pe basa acestei formule, susţinută pe de întregul de sciinţa biologică, să examinăm acum diferitele categorii de judecăţi, cari formăză împreună civilisaţiunea omenăscă la un moment dat, şi a căror evolu-ţiune constitue întreg progresul omenesc.
Diferitele categorii de judecăţi le putem denumi pe dase — pentru facilitarea studiului — cu următdrele numiri:
1)	Judecăţi teologico-metafisice;
2)	»	etice ;
3)	»	estetice;
4)	»	sciinţifice.
Fără a ne ocupă de însemnătatea şi rolul apariţiunii acestor feluri de judecăţi în mintea omenăscă, cum şi de cestiunea de a se sci, de ce la un moment dat predomină, când una, când alta din aceste categorii, putem totuşi, pentru interesul cestiunii ce urmărim, să amintim că asupra valorii şi asupra existenţei lor ca individualitate au fost mart discuţiunî şi mari neînţelegeri între filosofi. A fost un timp în evoluţiunea filosofică a omenirii, când s’a căutat şi argumentat în
www.digibuc.ro
80
PETRE POPESCU
sensul de a se reduce tdte categoriile de judecăţi la felul şi norma judecăţilor teologico-metafisice — timp fdrte îndepărtat de noi; după cum s'a căutat — mai ales din secolul 15 încdce — de a se reduce tdte categoriile de judecăţi la tipul judecăţilor sciinţifîce, curent în care e înglobată tdtă filosofi a lui Mill, şi prin urmare şi concepţiunea sa asupra logicei.
E evident "că între aceste două curente metodologice există o antinomie, şi în felul acesta reducerea unuia la altul nu se pdte face decât în mod silit, adecă anihilând fără temeiu notele caracteristice ale fie-căruia.
Dintre filosofii timpurilor moderne, cel care a v6<jut clar cestiunea a fost marele Kant.
E cunoscut felul ingenios cum el salvdză consciinţa teologico-meta-fisică a omenirii, căci, după ce distru sese aceste judecăţi din punctul şi pe basa criteriilor cunoscinţeî sciinţifice, el se grăbesce a le recu-ndsce valabilitatea şi dreptul la existenţă ca atare, din punctul de vedere al criteriilor morale.
în felul acesta, Filosofia Kantiană ne face să simţim adânc, cum că există o măsură, un criteriu pentru cunoscinţa teologico-metafisică, după cum există o măsură şi un criteriu pentru cunoscinţa sciinţifică.
Fie-care din ele dar îşi aii un domeniu separat şi condiţiunl anume pentru exerciţiul lor.
De asemenea şi în aceleaşi condiţiunl de independenţă sepresintă şi judecăţile etice şi estetice.
Deşi diferitele grupe sunt independente unele de altele prin faptul că nu se pot reduce la unul din criteriile lor ca grupe, nu sunt totuşi independente în raport cu specia. Acesta e factorul, care determină în-trăga evoluţiune a Universului organic. Felul, cum specia lucrdză asupra indivizilor, e fdrte straniu, şi multe probleme bio-psicho- soci ale sunt iresolubile fără cunoscinţa acestei acţiuni. în genere întrdga acţiune se exercită prin sentiment şi ilusiune.
între numerdsele ilusiuni, ce le avem din impulsiunea spociei, trebue să recundscem şi o altă ilusiune fdrte puternică — proiectată în chiar domeniul logicei.
E evident că acdstă ilusiune consistă în faptul de a crede, că adevărul orî-căreî judecăţi e susţinut de sensaţiune, de accidens. Lăsând la o parte existenţa altor judecăţi, cari nu sunt de loc întemeiate pe sen-saţie, pe accidens, de dre-ce nu vin pe calea simţurilor în consciinţa ndstră, ar fi în de ajuns, spre a înlătură acdstă afirmare, a aminti cum că tot progresul sciinţei există în faptul de a se scăpă de sensaţiunl,
www.digibuc.ro
TEORIA PROBEI.
81
de accidens şi de a se reduce tdtâ fenomenologia Universului la elemefile intelectuale, de a se intelectualisă sciinţa.
E evident că, dacă tot progresul intelectual tinde aci, tdtă importanţa lucrului nu stă în sensafiunî, ci,în elementele intelectuale.
Am amintit mal sus, că între caracterele proprii ale Universului organic stă şi faptul, că acest Univers a căutat şi caută a se emancipa de sub influenţa mediului ambiant de a-1 exclude şi de a-1 anticipă.
Or acăstă anticipare ar fi imposibilă de realisat, dacă sensaţiunea ar fi suportul vieţii ndstre intelectuale.
Nu e mal puţin adevărat însă, că există o categorie întrăgă de fenomene, în cari evoluţiunea se pare a fi produsă de accidens. Noi am numit acăstă grupă cu denumirea de Univers anorganic.
Faţă cu aceste fenomene psichicul nostru caută tot-deauna a verifică adevărul, judecata prin raporturi între un antecedent şi sequent, între o causă şi un efect. Şi dacă prin metodă inductivă nu înţelegem nimic alt ce-vâ decât regulele, ce trebue să observăm în efectuarea acestor legături de alt-fel date şi susţinute de interesele speciei, e evident că se păte vorbi în Logică de o asemenea metodă. întru cât însă se va căută a se înţelege prin ea un mijloc, prin care s’ar scâte adevărul din accidens, e evident că n’ar avă nici o importanţă, avend în contră-î motive puternice, scdse din natura evoluţiuniî Universului organic.
Cu interpretarea dar că progresul în gândire, relativ la fenomenologia Universului anorganic, e ocasionat şi susţinut de specie, şi că canănele inducţiuniî nu sunt decât nisce regule, ce ne ajută la identificarea teoriei cu faptele, e evident că se p6te vorbi de o Logică şi de o sciinţă inductivă.
în domeniul Universului organic, adevărul, ocasionat de specie, nu are nici o nevoe — lucru fiind de alt-fel imposibil — de a fi identificat cu o serie causală de antecedenţî şi sequenţi. Aci avend a face cu individualităţi (bio-psicho-sociale), e evident că tdtă sciinţa Universului organic devine prin acăsta o sciinţă pur descriptivă.
Generalitatea în acest cas s’ar raportă nu la serii causale, ci la coexistenţe şi însuşiri. E evident că în acăstă sciinţă, metoda de urmat nu p6te fi cea inductivă, căci nu e vorba de găsire de antecedente, ci cea deductivă în sensul lui Aristot.
în resumat dar:
Orî-ce judecată, orf-ce generalitate sau, cu alte cuvinte, orî-ce pro-
Analele A. R— Tom. XXIV.—Memoriile Seef, Istorice,	6
www.digibuc.ro
82
PETRE FOPESCU
greş din mintea omenăscă e ocasionat şi susţinut de specie (1); că progresul nou efectuat de mintea omenăscă sub impulsiunea speciei trebue identificat cu faptul; că în domeniul Universului anorganic identificarea se face prin ajutorul, nu ante ci post, al canoanelor in-ducţiunii, iar în domeniul Universului organic prin normele deducţiuniî.
în felul acesta, şi cu aceste interpretări, credem că se p6te dife-renţiâ civilisaţiunea antico-medievală (a tipului afectiv) de civilisaţiu-nea modernă (a tipului intelectual); că fie care din aceste evoluţiuni se referă la o anume funcţiune psichologică şi că, dacă e vorba de o sintesă a celor doue direcţiuni, apoi ea nu se p6te face cum s’a încercat până acum, prin reducerea uneia la alta, ci raportându-le pe amândouă la o unitate superidră, care e specia.
(1) Se scie că un nou adevăr pote să vină în cunoscinţă sau isolat sau ca con-clusiune a unui silogism.
www.digibuc.ro
PRIVIRI ISTORICE SI LITERARE
9
ASUPRA
EPOCEI FANARÎOTICE
DE
C. ERB1CEANU,
Membru al Academiei Române.
Şedinţa de la 3 Noemvrie 1901.
Domnilor şi stimaţi Colegi,
I.	Am întreprins acest studiu, colectarea şi examinarea cărţilor grecesc!, apărute şi tipărite la noi în ţâră şi în afară, în curgerea timpurilor, prin îndemnul, influenţa şi cheltuâla Domnitorilor şi a boarilor Români, în scop de a lămuri cu mai multă precisiune înrîurirea şi foldsele intelectuale ce au tras din acâstă cultură Grecii, înainte şi în timpul domniră fanariotice, apoi şi Românii.
Este adevărat, că noi Românii, din cause politice justificate, am nutrit naturalmente îndelungat timp o ură şi o aversiune asupra Grecilor Constantinopolitani, ce au năvălit asupra ţărilor ndstre şi care a fost mult dăunătdre situaţiuniî ndstre politice, economice şi administrative. Societatea mai înaltă orăşânâscă, ori boerimea română, se păreâ, secuii întregi, că nu mai aveâ fisionomia unei societăţi românesc!. Oraşele mari, atât în Moldova, dar mai ales în Muntenia, eraţi grecisate, pentru că în grecesce se vorbiâ, în grecesce se scriâ şi pentru interesele grecesc! se lucră pe atunci, uitând indigenii pentru moment că ţâra-î românescă, că-şî are trecutul şi limba sa, că-şî are destinul şi menirea sa ca nâm aparte. Numai locuitorii ţării mai vorbiati dulcea limbă românâscă, după cum se exprimă un poet contemporan. Domnii Fanarioţi ori cei Români fanariotisaţî, precum şi boerii ţării cugetau şi lucrau mai mult în scopul desvoltării culturii grecesc!. Părăsise, din motive de interes particular, graiul frumos al ţării cuprins în cărţile ndstre bisericesc! şi în cronicarii noştri vechi. Abiâ pe ici colea se
www.digibuc.ro
84
C. ERBICEANU
mai autjiau printre Românii orăşeni voci patriotice, cari vorbiaii Românilor în limba lor şi le maî nutriau încă simţul de conservare naţională. Numai afacerile particulare şi dintre Români se maî scriaţi în limba nâmului. Pentru aceea în scrierile unor înflăcăraţi patrioţi greci întâlnim chiar şi tendinţa lor de a preface aceste ţări Române în ţări grecisate, tocmai aşâ după cum ajunsese Sîrbii şi Bulgarii, Macedonenii şi Albanesit din Peninsula Balcanică, sub influenţa ierarchieî grecescî, de a avă cu totul fisionomie grecescă, prin secolul al XVII, al XVIII şi parte din al XIX.
Pentru a se pută pricepe exact faptele şi a se explică pe deplin înrîu-rirea grecâscă în ţările năstre, m’am cugetat că nu este alt mod mai convingător şi altă măsură maî drăptă în apreciarea şi judecata acestei înrîuriri însemnate grecescî între Români, decât de a studiâ produsele lor literare şi din cari numai se va pută constată pe deplin, prin probe nediscutabile, valărea reală a acestei înrîuriri, ca apoi să se pătă da o judecată basată pe dovedi şi care ne va pută servi în viitor ca un adevărat criterii! în acăstă cestiune.
Intru acum asupra consideraţiunilor istorice din epoca fanariotică.
II.	Este fapt constatat, că domnitorii din epoca numită fanariotă, ba şi mai înainte, Greci de origine orî grecisaţî, când erau rînduiţi ca Domnitori în aceste Principate, plecau spre ţâră din Gonstantinopole urmaţi de stoluri de străini: Greci, Turci, Arnăuţi, etc. şi de tot felul de individî, ca şi lăcustele, când sunt flămânde, spre a devastâ tot din acăstă ţâră, pămînturi şi averi şi apoi, ca o urmare naturală, a înăduşi între Români şi simţul lor naţional.
Causa unor asemenea invasiunî de străini, ce însoţiau pe Domnitori la venirea lor în ţeră, o găsim în politica seculară a Porţii Otomane ce o avea faţă de Principatele Dunărene, precum şi în pornirile pătimaşe ale pretendenţilor la domniate. Turcia căută ca să sugă anual tot avutul acestor ţări şi să le slăbâscă cât maî mult economicesce spre a fi în tot-deauna sărace, lipsite de administraţiune locală, cu scop de a trage din ele numai ea singură tăte folăsele materiale. în acăstă stare de umilinţă le ţineau pururea Turcii pe aceste ţări, considerân-du-le ca un grânar necesar pentru ei; căci Turcii perduseră acum Egiptul şi alte provincii din Orient ce le procurau nutrimîntul trebuitor, şi-şi întărseră privirile asupra Principatelor, cari singure numai maî puteau îndestulă cerinţele trebuităre vieţii lor şi a le procură bani în de ajuns. Âst-fel pretendenţii la domnie au devenit prin forţa lucrurilor instrumente ărbe şi abile ale Turcilor carii, pentru a ajunge la domnie, promiteau sume fabulăse protectorilor lor, şi concurau în-
www.digibuc.ro
PRIVIRI ASUPRA EPOCEÎ FANARIOTICE.
85
tre el pentru domnie ca la mezat, numindu-se tot-deauna domn cel ce aveâ maî mari favoruri şi dădeâ maî mulţi bani paşalel<?r.
Acesta erâ regula generală. Aceste protecţiunî şi favoruri domnitorii numiţi le plătiau fdrte scump, iar la urma urmei maî plătiau unii din eî restul datoriilor şi cu capul lor. Nici unui domnitor fanariot nu l-a rămas avere mare după mazilirea lui, nici pentru el, nici pentru familia luî, pentru că erau jefuiţi şi storşî până la piele de către Turci, înainte de a fi executaţi. Aceşti domni numiţi de Pdrtă erau plini de datorii din Constantinopole, de aceea veniati în Principate adesea însoţiţi şi de creditorii lor, de clienţii lor şi de rudele lor. (1) Ajunşi în ţără dădeau, de nevoie, t<5te veniturile, ba şi funcţiunile publice ale statului în arendă pe la datornicii lor, şi tot din aceşti străini se numiau şi în administraţiunea ţării. Apoi spre siguranţa îndeplinirii dărilor aveau ca putere executivă, aceşti streini administratori, armate tot străine, formate din tot ceea ce Turcii aveaţi mal fioros şi maî nemilos. Aceştia împliniau prin silă, prin închisori şi vîn<jărî ridicule avutul mic al locuitorilor pentru plata dărilor nesfîrşit de multe şi calificate sub diferite numiri. Acăsta-î partea cea maî detestabilă a domniilor fanarioţilor. N’aveau nici eî ce face, pentru că aşâ şi în asemenea condiţiunl luară domniile. Ţi se opresce sângele în vine, rămâi de ghieţă, când cugeţî că două ţări, bogate în producţium, trăiau în cea mai năgră mi-serie materială, şi în cea maî mare ignoranţă intelectuală secuii întregi. Lucrai! locuitorii Români din zori până în asfinţite pentru a săturâ lăcomia bănăscă a guvernanţilor străini şi a satisface dorinţele şi cerinţele fără margini şi fund ale Turcilor. Jafurile, violenţele, silniciile, furturile şi nedreptăţile (jilnice erau legea după care se administrai! aceste frumăse, dar nenorocite ţări. Din aceste cause adesea
(1) «...Acestă administraţiune, ca contrarie şi afară de lege fiind, maî că nu aduce nimic stabil şi folositor, ci din contră produce coufusie mare şi neregularitate, certe şi discuţii şi alte stricăciuni de felul acesta; pentru că aceia după obiceiul şi moravurile în cari s’au educat şi trăit, voind să administreze şi să vieţuescă, produc scandale; localii nemulţumindu-se cu purtarea lor, neobicînuită în ţeră, fiind protivnică da* tinelor patriei lor, se indigneze forte mult.... Deci după putinţă, voind de acum înainte să se alunge departe acestă neregularitate şi prin urmare şi relele isvorîte din ea şi guvernarea ţeriî acesteia să se facă cu o ordine frumosă, aşezare stabilă şi înfrumuseţare sigură, de aceea ^icem că este de totă necesitatea, ca de acum înainte câţi străini vor veni cu domnii şi luând slujbe vor petrece pe lângă domnul lor, după mazilirea domnului să nu mai locuescă aicia, ci să se ducă împreună ca nu, rămânând şi stabilindu-se aicia, să se turbure din acesta obiceiurile acestei patrii şi să urmeze dihonii, certe şi persecuţii unii asupra altora.... (Ve«Ji No|U*4v irpo^eipov de Michail Fotinos. Voi. II. Manuscriptul No. 21. Academia Română.)
www.digibuc.ro
86
G. ERBICEANU
locuitorii băştinaşi, ne mal putend îndestulă şi umplâ gurile flămânde ale lupilor hrăpitorl deveniţi ca vasul fără fund al Danaidelor mitologice, erau nevoiţi să emigreze din ţâra lor pe unde puteai!. T<5te aceste vexaţiuni cădeai! numai pe spinarea ţăranului român, pentru că boerimea eră mult privilegiată.
Care eră motivul acestor rele nesfîrşite şi nemăsurat de mari? Noi îl găsim în nestatornicia lucrurilor şi în iuţile schimbări de domni. Atât domnii cât şi creditorii lor, slujbaşii şi clienţii lor sciaii f<5rte bine, că domnia nu va dură mult şi că în restimpul de trei ani de domnie, care eră cel mal mare, în acest scurt timp domnul trebuiâ să plătâscă sumele mari pentru domnie, să achite birul ţării, să se îndestuleze datornicii domnului ş’apol fie-care din favoriţii Curţii domnescî să se asigure materialicesce pentru restul vieţii lor. Sunt cunoscute rivalităţile şi persecuţiunile dintre aceşti agenţi slujbaşi; există o ură diabolică, neîmpăcată între slujbaşii domnitorului mazilit şi între cel ai noului numit. Acesta-î, în puţine cuvinte, portretul ruşinos al administraţiuniî ţârilor ndstre de sub Fanarioţi. Observ că multe din abusurile de pe atunci şi din apucăturile nedrepte ale Fanarioţilor au rămas încă în societatea românâscă de astăzi, cu tdtă cântata libertate constituţională. Aceste adevăruri de tristă amintire sunt pe deplin cofirmate atât de scriitorii greci cât şi de străini, nu numai de ai noştri. Pentru aceste răutăţi nu trebue însă învinovăţit tot poporul grec, ci ele privesc direct numai pe Bisantinii din Fanar, cari benevol s’ati pretat a jucâ un rol atât de vinovat, făcendu-se instrumente vile ale Turcilor păgâni.
Boeril ţării din acâstă epocă nu mai erau stâlpii ţării, numărul lor scării mult în Divanul domnesc; mulţi din ei se grecisaseră în-rudindu-se cu străinii. Cel ce mal ţineau cerbicea ridicată şi nu pri-miau jugul fanariot, trăiau ca exilaţi pe la unele din moşiile lor, isolaţî de afacerile locale, privind cu amărăciune di şi ndpte nenorocirea ţării lor. Acestea despre administraţiunea Fanarioţilor.
III.	Seim cu toţii, că ţările Românilor n’au fost cucerite cu sabia de Turci, precum Grecia, Serbia, Bulgaria etc., ci s’au închinat de bună voie, prin tratate ori convenţiunl scrise, împinse la acâsta prin forţa împrejurărilor, prevâdend domnitorii acelor timpuri că nu vor pută să se împotrivâscă până în sfîrşit cu succes torentului înfricoşat şi distrugător al năvălirii Turcilor.
Aşâ fiind împrejurările politice pe atunci, domnitorii noştri aii închinat aceste ţări Turcilor şi aii stabilit, prin bună înţelegere, convenţiunl, cari apăraii şi susţineau unele prerogative naţionale, devenind
www.digibuc.ro
PRIVIRI ASUPRA EPOCEl FANARIOTICE.
87
prin acestea ca semi-independente. Aşa între aceste prerogative eraţi: Alegerea domnitorului prin ţâră, administrarea el prin sine şi, după legile şi obiceiul locului, păstrarea credinţei lor ortodoxe şi a integrităţii teritoriului, Interzicerea de a se stabili Turci în ţâră; iar Turcilor le plătiau un tribut, mic la început, în bani. Aceste convenţium se nu-miau capitulaţiunî. Nici una din naţiunile supuse de Turci cu sabia nu se bucură de asemenea prerogative, ci acelea aii fost după cucerire prefăcute îndată în paşalîcurî turcescî şi administrate direct de Părtă prin paşale. De aceea curînd în acele ţări grecescî, sîrbesci şi bulgăresc!, orî-ce mişcare intelectuală şi culturală a încetat, ori-ce simţ patriotic şi siguranţă materială au fost nimicite, iar locuitorii acelor ţări erau consideraţi de Turci ca sclavi ori raiale.
Acest negru restimp de atâtea secole de sclavie a apăsat mere! greu şi mult asupra capetelor locuitorilor acestor ţări, pentru acest cuvînt tot individul sclav din Turcia, ce voiâ să mai respire liber, trebuiâ să se expatrieze de bună voie din ţâra lui, spre a evită ruşinea, iataganul şi tirania turcâscă, ce perpetuii îl ameninţă (1). De aicia a urmat, ca ce-vâ natural, emigrarea multor persăne din aceste popăre subjugate, şi mai ales dintre Greci în apusul Europei şi în Principatele Dunărene, cari erau garantate cu sciute prerogative de tirania şi vexaţiunea turcâscă. în apus aceşti refugiaţi Greci s’au dedat la comerţ, iar cei învăţaţi la cultivarea limbii lor, şi carii curînd aii pregătit şi provocat renascerea sciinţelor şi artelor %n Occident. Focarul acestei culturi a fost Italia. Acâsta eră starea popârelor subjugate de Turci (2).
IV.	în apus Grecii aii remas tot săraci, căci este sciut că din cărturărie nu se câştigă averi materiale, ci numai intelectuale, renume. Grecii sciaii că numai prin o preparare îndelungată, prin o cultură seriăsă în generaţiunile lor viităre, mai puteaii speră în eliberarea lor din sclavia turcâscă. Le trebuiă însă un cuib, un loc potrivit pentru acest scop spre a-şX pune planul în lucrare. în apus nu-1 găsiau, pentru că Grecii eraii şi departe de ai lor, şi apoi acolo ei întîmpinară o civilisaţiune mult mai înaintată la acele popâre şi cu cari încă Grecii mai trăiau de secoll într’o încordată rivalitate religiâsă. înţelegem iarăşi că în asemenea împrejurări furtunăse şi anevoiăse religiunea jăcă 1 2
(1)	Să se consulte: XpioTO<p6poo ‘AffeXoo, Tltpl «rîjţ xaxaaxaascuţ x&v a-^ptspov i&piaxo-pivcuv 'EU-fjvuw eţxeipîSiov, 1728. Acesta rară scriere se găsesce în biblioteca mea.
(2)	Cine voesce să cunoscă amănunţit aceste fapte, să consulte pe Atanasie Com-nen Jpsilant, Tâ |m& &Xtu«v, 1453—1789.
www.digibuc.ro
88
C. ERBICEANU
rolul cel mal principal. Omul în cumpene şi greutăţi mari îşi amin-tesce curînd de cer şi alărgă către Dumnedeu, singurul liman de scăpare pentru el, pentru că numai în Dumnezeu se mal sprijină, în extreme, nădejdea mântuirii din nevoi. Ast-fel Grecii, constrînşl de suferinţe avi alergat la Dumnedeii şi au întreprins sub scutul săvi, prin biserică, a-şl realisâ marea lor ideie — eliberarea lor de sub jugul turcesc.
Văcurî întregi s’aii strecurat, lucrând el secret în acest scop şi plă-nuind chipul mântuirii lor. Locul, vatra, unde să-şî conserve, desvolte şi încâl<jâscă dorul de ţâră, şi să-şi făurăscă şi prepare din timp armele de luptă contra vrăjmaşului lor secular, au fost ţările Românilor, Principatele Dunărene. Pentru a-şî pune în practică planul, a venit neîncetat în ţârile ndstre nenumărată mulţime de Greci, îndată după căderea Constantinopoluluî, şi acest şuvoiun’aîncetat decâtcu eliberarea Greciei. La noî Grecii erau primiţi la început cu tdtă ospitalitatea ce caracterisăză pe Români, cari îl ajutau în nenorocirea lor. Relaţii comerciale între ţările ndstre şi Greci ah existat din tdtă vechimea, căci din vremuri îndepărtate vâslile corăbiilor grecesc! aii lovit torentele spu-megdse ale bătrânului Istru şi aii atins vechile ndstre porturi. Apoi luptele ma.rilor noştri Domnitori pentru apărarea ţării contra Turcilor, ca ale lui Mircea şi Ştefan-cel-Mare din trecut şi mal în urmă ale lui Michaiu Vitâzul, ale lui Ioan-cel-Cumplit şi chiar ale lui Cantemir erah o dovadă vie pentru Greci, că noî Românii am luptat şi luptăm pentru sdrobirea Musulmanismuluî, pentru apărarea ţării şi conservarea credinţei ndstre ortodoxe. Acesta-i causa năvălirii Grecilor între Români, prerogativele terii (1).
V.	Din timpuri fdrte îndepărtate, este constatat, că noî Românii am ajutat, înfrumuseţat şi clădit biserici enorme ortodoxe în orient, mal ales mănăstiri din sf. Munte al Atonului, Patriarchia din Constantinopole şi în cele-lalte Patriarchil şi localităţi religidse.
ANEXA I.
Ajutorările şi darurile Românilor la sf. Munte al Atonului.
1). La marea Lavră a sf. Atanasie, doctorul Ioan Gomnen (în urmă Irotheiu Mitropolit al Dristrei), în cartea sa IIpooxuvrjTâptov too 'Afiou vOpoos tou vA0<avoc, ţlice: «Dar în urmă învechindu-se (acea biserică) o a reînoit Domnul Ungro-
(1) Lascaris, ou Ies Grecs du quinziăme siecle, suiri d’un essai bistorique sur l’etat des Grecs, depuis la conquete musulmane jusqu’ă nos jours, par M. Villemaiu,
www.digibuc.ro
PRIVIRI ASUPRA EPOCBl FANARIOTICE.
89
Vlachieî Negu Basarab Yoevod şi a acoperit tâtă biserica cu plăci de cositor, după cum se vede scris în faţa marei uşî a Narticuluî de-asupra acestui cositor a cameriî mari».... «Este şi o iconă a sf. Atanasie Atoniatul,ferecată cu argint de prea strălucitul Domn al Ungro-Vlachieî Năgu Yoevod şi alăturea este ptampat împreună cu Domna lui în argint, spre pomenire»... «Capul sf. Mi* chail al Sinadelor, care-i vindecător miraculos de lăcuste, ş’a ferecat măreţ cu mult aur şi pietre preţiose, cu toc de argint şi minunat, de către prea luminatul şi prea înălţatul Domn a tâtă Ungro-Vlachia Domnul Ioan Con* stantin Basarab Yoevod şi este o podobă de mare valâre şi însemnată spre amintirea religiosităţii lui»... în o altă scriere, EoepYeotai tăv Ta>p.oov(i>v £v xcp vOpsi vA6w, publicată în secolul trecut, iată ce găsesc tot despre acestă mănăstire : «în marea Lavră a sf. Atanasie totă biserica mare, împreună cu sf. Altar şi Nartica, a restaurat-o, apoi unind vechiul cositor cu altul noii a acoperit-o din noii şi a zidit din temelie cimitirul, dăruind şi odâre pentru trebuinţa bisericii, de aur şi de argint, şi o dveră cusută cu sîrmă de aur, prea fru-mosă, şi a hotărît şi un ajutor de 10.000 taleri pe an.» Acestea tot Negu Yoevod (ve<Jî broşura, pag. 8). De acestă mănăstire depinde până astăzi şi schitul românesc din sf. Munte, numit Prodromul, pentru că-î zidit pe un teritorii! al Lavrei mari.
2)	. La mănăstirea Ivirilor se ţlice în Proschinitarul luî Ioan Comnen: «Pardosela totă aşternută cu marmoră frumosă şi purpurie, tâtă zugră-văla cu pictură admirabilă, s’a făcut de către bogatul donator, gloriosul şi prea luminatul Domn a totă Ungro-Ylachia, Domnul Ioan Şerban Yoevod Cantacuzin.» în scrierea maî nouă cetesc: «în Lavra Ivirilor sfintului Ev-timie, făcătorul de minuni, a adus apă pe ziduri prin soline din depărtare cam de două mile şi a înavuţit-o cu, mari bogăţii. Iar Dâmna sa Despina a dăruit o dveră cusută cu sîrmă de aur, fârte frumosă, ca să se pună înaintea iconei sfintei făcetore de minuni, în care este ţesută figura Prea curatei Fe-ciore şi Născetâre de Dumnezeii Maria, ce se numesce Portărifa, care a venit pe mare la acâstă mănăstire cu mare minune, cum se scrie»... Acâstă donaţiune, broşura o atribue luî Năgu Vodă, la 1502. (Veţlî pag. 9.)
3)	. La mănăstirea Dionisie, ţlice Ioan Comnen:.. «A înfrumuseţat-o în urmă, cel după Radu Voeved, al patrulea Domn al Ungro-Ylachieî, Năgu Basarab Yoevod, care a clădit şi pirg de o înălţime fârte mare, pe care este şi numele domnului scris grecesce pe o placă de marmură. Acesta a făcut şi un apeductşi a adus înlăuntru apă în mănăstire, şi a hărăzit şi cinstitul cap al sf. Ioan înainte-mergetor în toc de aur, înfrumuseţat cu pietre de mult preţ. Iar a treia 6ră s’a reînoit după aceea de Domnul Ungro-Ylachieî Petru Yoevod, care a zugrăvit şi biserica la anul 1580. Apoî iarăşi prea strălucita Domnă Ruxandra, soţia fericitului Alexandru Yoevod, fiica neuitatului Petru (Ra-reş) Yoevod, a zidit spitalul pentru bolnavi şi trapeza şi a zugrăvit-o minunat, pe dinăuntru şi pe afară....» «Apoi moştele sfîntului Nifon, Patri* archul Conştantinopoluluî, le-a dat întreşî, afară de mâna dreptă şi de cap^
www.digibuc.ro
90
C. ERBICEANU
acestea-s puse îutr’o raclă de argint prea frumosă, ornată cu aur şi pietre scumpe, cu cheltuela prea strălucitului Negu Basarab Voevod, care eră şi fiii sufletesc al amintitului Patriarch Nifon. Iar prea cinstitul seu cap şi mâna drâptă se află în Ungro-Vlachia, în renumita biserică a mănăstirii Ar-geşulnî...» «Ctitori aî acestei mănăstiri, după împăratul Alexie Comnen, aii fost Năgu Basarab Voevod, cum am spus, şi fiul seu Teodosie şi Petru Voevod, care fiind că arsese din întîmplare mănăstirea, o a restaurat mai totă cu cheltuelile sale. A făcut şi biserica mal încăpetore, după cum eră întâiu, şi mai înaltă, şi a zugrăvit-o totă cu pictură minunată, a clădit şi partea despre portă totă, câtă este de la manghipiii (iiaY’fMteîov, loc cu apă şi pentru lucru) şi până la vanghenariii (Bayevapeîov, locul unde se face pânea). După acesta este ctitor un Pahomie monachul, care a fost odinioră Domn în Valachia (Moldavia desigur) Alexandru (Lăpuşnenu), ginerele lui Petru Vodă amintit, şi Ruxandra Domna, soţia lui, fiica lui Petru Vodă de mai bus, care a clădit spitalul pentru bolnavi şi trapezarul...» în descrierea mai nouă despre mănăstirea Dionisie, cetesc următorele .. «Mănăstirea Dionisie situată spre marea deschisă, pe un loc înalt, cu un pirg forte mare, apare forte frumosă. A împodobit-o Domnitorul Ungro-Vlachiei Negu Ba-sarab Voevod şi pe pirg se cetesce numele lui în lespede. Petru Voevod a zugrăvit biserica. Noi ctitori aî mănăstirii s’aii mai arătat Petru Voevod, restaurând-o cu totul, şi ginerele seu Alexandru Voevod, care după aceea B’a numit Pahomie, şi de Domna Ruxandra şi alţii...» (Veţli broşura în grecesce, pag. 3.)
4)	. La mănăstirea Pantocratorului:.. «Iar exocastrul (npoamiov) ori partea dinaintea bisericii unde sunt chiliile, fiind-că s’a dărîmat în mai multe locuri, din causa vechimii, s’a restaurat de marele Logofăt Barbul si Gavril din Valachia, boerî cinstiţi şi religioşi.» Tot acestea ne'spune şi descrierea mai nouă (la pag. 6).
5)	. La mănăstirea Xiropotamul se <Jice:... «Deci prea piosul domn al Va-lachiei, mişcat de zelul dumneţleesc, a restaurat-o cu totul, cu o cheltuela forte mare şi a zugrăvit şi biserica şi a înfrumuseţat-o, cum se vede până astăzi.» în descrierea nonă se spune că acest Domnitor este Alexandru Voevod (veţi! pag. 4).
6)	. La mănăstirea Cotlumuş se ^ice: «Prea strălucitul însă Domn al Va-lachiei Negu Voevod, iar după mulţi ani şi Radul Voevod-Basarabii, şi Mircea Voevod şi Vintilă Voevod cu încetul o aureînoit. Aceştia se află zugrăviţi pe rînd în biserică, ca şi cum aâ fost, după întâiul, ai doilea ctitori şi înfrumuseţători ai acelei sfinte mănăstiri.» Tot acesta se ţlice şi în broşura mai nouă (pag. 6).
7)	. La Simo-Petra se află o Evanghelie, valore de mare preţ, afierosită de pururea pomenitul Michail -Voevod (Michaiii Bravul).
8)	. La mănăstirea Zogravul se cetesce: «Apoi cu timpul s’a ruinat şi ars de hoţi, s’a restaurat de Domnul Moldovei Ştefan Voevod, în anul 7000,
www.digibuc.ro
PRIVIRI ASUPRA EPOCEÎ FANARIOTICE.
91
care este şi zugrăvit în tinda bisericii spre amintire. Iar in broşura mai nouă se «jlice: «Aşa la anul 1502, Ştefan Domnul Moldovei & restaurat-o din temelie cu o biserică prea frumosă şi cu o însemnată pictară, cum se vede acum (pag. 2).» Când am visitat şi eu sf. Munte, am veţjlut şi am admirat o trapeză alăturea cu biserica, spre apus, dar care astăzi e în ruină, de jur împrejurul ei sunt pietre în relief cu marca ţeriî, zimbrul, şi cari erau forte bine conservate; tot aicia am mai veţlut şi o polă de icdnă, în fir de aur, cu multă artă, de Dâmna lui Ştefan-cel-Mare şi pe care o presupun unii a fi un steg de ale lui Ştefan-cel-Mare, cu figura sf. Gheorghe, patronul armatei din Moldova. Tot aicia am mai veţlut şi o iconă, Maica Domnului pe de o parte, iar pe de alta sf. Gheorghe, astăzi ferecată cu argint şi aur în Rusia şi care-î dăruită tot de marele Ştefan, şi se «jlice că-i icona pe care el o purtă în răsboie în tot-deauna cu dînsul. Am mai veţlut la portul mănăstirii acesteia, numit arsena, un turn de pietră zidit în mare spre a se legă de el corăbiile. La acestă mănăstire mai sunt şi documente vechi ro-mânesci în slavonesce. Locuesc în acestă mănăstire mulţi Români. Biserica este tot aceea veche făcută de Ştefan-cel-Mare, dar i/eparată, precum şi clădirile unde locuesc călugării sunt din nou zidite, numai trapeza lui Ştefan stă până astăzi în ruină.
9). La mănăstirea Dohiarul, «reinoirea s’a făcut îp urmă de cătră Domnul Moldovei Alexandru Yoevod, pentru ca să nu se uite numele cele atât de însemnate ale Arhanghelilor, ce i s’ati arătat lui; mişcat de bunăvoinţă iubitore de Dumnezeii o a restaurat cu totul şi biserica, iar biserica a ridicat-o din nou din temelie la anul 7087 şi a zugrăvit-o pe din năuntru totă şi a înfrumuseţat-o măreţ, cum se vede, şi, este zugrăvit acolo el ou Domna şi fiii sei.» Iar în broşura mai nouă se dice: «După ruinarea mănăstirii s’au adunat iarăşi călugării sub îngrijirea lui Gherman, care luând încredinţare de la cel întâiu al sf. Munte despre numele arhanghelului şi istorisindu-le, după ce s’au dus în Moldova, Domnului Alexandru şi soţiei lui Domneî Ruxandra mulţimea minunilor lui, şi/cerendu-le ajutorul şi sprijinul lor spre restaurarea bisericii ruinate, aceştia ascultând şi respectând pe Gherman, prin însuflare dumne<jeescă s’aij hotărît ca să reclădăscă biserica. Deci la 1568 s’a trimis, împreună cu Gherman, şi Mitropolitul Teo-fan, ca să supravegheze la rezidire şi ca Mitropolit al Ungrovlachiei (ce-tesce Moldovei), după zidirea bisericii, Teofan să o sfinţăscă şi apoi să se reîntorcă în Moldova. Atunci a venit la sf. Munte Gherman şi, pe când lucrarea se află pe la mijloc, s’a bolnăvit şi a murit, lăsând de succesor al seu pe Ieromonachul Teofil. Iar Mitropolitul împreună cu Egumenul, terminând biserica şi sfinţind-o, a scris prea înălţatului Domn că tote a'au îndeplinit şi că Mitropolitul nu se mai întorce in Moldova şi se demisionăză din eparchie, după cum se vede zugrăvit purtând vesmintele archierescî, iară p pietra mormîntală se cetesc versurile în limba grecăscă: «Ast-fel a fost amintitul ctitor Alexandru Vodă, care la sfîrşitul vieţii lui, îmbrăcând schima
www.digibuc.ro
92
C- ERBICEANU
--------------^----------------------------------------------------------
monachală şi tiumindu-se Pahomie, a trecut spre Domnul. Apoi Alexandra
Domna, rescumperând de la cei ce stăpâniaii tote pămînturile mănăstirii, i le-a dăruit iarăşi, pare le stăpânesce. (Broşura pag. 5 şi 6.)
10)	. La mănăstirea sf. Pavel: «Acum, ţlice Ioan Comnen Doctorul, a devenit prea frumdsă şi cil mult mai strălucită decât întâiii, fiind-că prea piosul Domn a totă Ungro-Vlachia, Constantin Basarab Voevod Brâncovenul, a ridicat la ea din temelie, prin multe cheltueli, un pirg prea înalt şi vrednic de privit şi l-a împodobit cu deosebite chilii şi cu trapeză minunată. A zidit şi un Paraclis în ăl frumos şi prea desfătător spre vecinica lui pomenire.» Tot acâsta se spune şi în broşura amintită (la pag. 4).
11)	. La mănăstireâ Xenofon, ţlice Comnen, că «are şâpte Paraclise şi că la unul sunt zugrăviţi Aceştia: Boerul Ban Barbu, Nănciulă Vornicul, Pârvul şi Radu. Cel întâii! ctitor a fost sf. Xenofon, de unde şi-a luat şi numirea; apoi pe la 7053 o aii reînoit şi Duca Vornicul şi fratele lui Radu, boerî aî păzitei de Dumnezeu Ungro-Vlachii. S’a zugrăvit şi biserica forte frumos. După aceea renumitul, Domn al Valachieî, acel mare şi prea luminat Matern Vodă Basarab, prin cheltuelile lui a zugrăvit tinda bisericii şi t6tă trapeza, unde sunt şi el cu Domna sa zugrăviţi, spre vecinică pomenire.» Asemenea şi în broşură (pag. 1).\
12)	. Mănăstirea sf.Grigorie,după ce s’a ruinat de vechime, ţlice Ioan Comnen:
«după aceea însă Domnul Moldovei Alexandru (cetesce Ştefan), părintele lui Bogdan Vodă o a restai'irat măreţ, la anul 7005 de la Adam.» în cea-laltă scriere cetesc: «După acăa Domnul Moldovei Ştefan, părintele lui Bogdan Vodă, a reînoit-o la anul 1500 măreţ. Chrisovul acestuia se află cu chri-sovele celor-lalţî ctitori Domni. în urmă armând biserica, Vestmîntarul Ma-vroghene Ioachim, adunând bani de la mulţi Domnitori aî Valachieî şi de la cei mai însemnaţi din Constantinopole, o a restaurat cum se vede.» (Broşura pag. 4.)	I
13)	. La mănăstirea Caracal: «Domnul Moldovei Petru Vodă, voind s’o restaureze, a trimis pe Protospatarul seu, Petru cu numele, cu mulţi bani, po-runcindu-i-se să o ridice la hn loc frumos. Dar Spătarul, pentru ca să câştige din acei bani, a zidit niimai un turn lângă mare şi s’a întors în Moldova. Aurind despre acesta Domnul, î-a părut forte reu şi a voit să-l decapiteze, iar Spătarul, ca să-şi sbape vieţa de mdrte, s’a făgăduit s’o restaureze cu cheltuăla sa proprie, şi dAcendu-se la sf. Munte a zidit-o în acel loc unde se vede până astăzi şi s’a întors în Moldova bucurându-se, şi l-a primit Domnul cu cinste. Apoi înţelegendu-se, atât Domnul cât şi Spătarul au venit la sf. Munte şi s’au făcut călugări şi s’au numit amândoi Pahomii, şi-au trăit restul vieţii lor în acăstă mănăstire, plăcut lui Dumnezeu; se află afară de mănăstire şi chilia Spătarului şl se numesce până astăzi aşa: a Spătarului.» Iar în a doua scriere se cetesc^: «Ctitor acestei mănăstiri este Neculai Ca-racala, din oraşul Caracal, pe cave l-a înfiinţat împăratul Antonie Caracalla, în provincia Daciei, lângă guril^ Oltului, şi până astăzi se numesce cu nu-
www.digibuc.ro
PRIVIRI ASUPRA EPOCEÎ FANARIOTICE.
93
mele ctitorului. Ruinată în urmă de barbari, Petru Domnul Moldovei a trimis pe Petru Protospătarul seu, ca să o reînoescă. Dar acesta fiind avar, a zidit numai un turn lângă mare, care se vede şi până astăzi.	\
Aurind despre acesta, Domnul s’a hotărît să omore pe Protospătar, dar acesta făgăduind că va termină lucrul, s’a întors înapoi şi a zidit dirţ temelie mănăstirea cu turnul, cum se vede.» (Broşura pag. 3.)
14). La mănăstirea Stavronichita se cetesce: «Iar apa pe care o beau sf. părinţi cari trăiesc în ea, a adus-o prea strălucitul Domn al Ungro-Vechiei, Şerban Vodă Cantacuzin, cu staţiuni, lucrare adevărat de mult preţ,» Tot aceiaşi ne spune şi descrierea mai nouă (pagina 1).
Am mal văţlut în sf. Munte al Atonului la multe din mănăstiri vesminte de preţ mare, dvere, acoperăminte, icone, odore cu inscripţiunl şi Evangeliy pe pergament, tote dăruite de Domnii şi boeriî din Principatele Române. Aşâ că după ctitorii şi donatorii Imperatorî Bizantini vin imediat Românii, cari sunt ctitori, înfrumuseţătorl şi protectori al Atonului. Titlul complet al cărţii lui Ioan Comnen, din care am extras pericopele citate, este: Rpoaxo-vqzâpiov too ayîou yOpoog zob vA6<ovo?, aoyypa<pev p.sv xai tuto) 0 ev âxi tyj? yaXi-vozâzyji ^ys[iovi.a? tou eoaeSeazăzoo, IxXapLxpotdLtoo xai o<Jn(]XotdcToo auSevtoo xai ^y£[i(3voi ndafji Ouyypo6Xa)(£a?, xopibo xoptoo ’lwâvvoo Kwvatavttvoo Baaaapa6a BoeSoSa. ’Aiptsptoââv Sk tip rcavispcoTĂTCp MYjtpoxoXirţj OuyypopXa^tac xopup xopup ©soScoaup, aTrooSyj xai Saîrdtvţ] tou i£o)(tOTâTOU Laxpob ’lcoâvvou too Kojivtjvod, îva SiStotat ’/apLajia tot? soas6iai Siă (jjtr/tXYjV aotoo atotYjptav. Toxot? ’Av0ip.oo too tepoptovâ^oo, too ’16tpta?, ev tyj [iov^ too 2ovay<o6oo, 1701.
«Proschinitarul sfîntuluî Munte al Atonului, scris şi tipărit pe timpul domniei prea strălucitului, prea piosului şi prea înălţatului Domn şi Egemon a totă Ungrovlachia, Domnul Domn Ioan Constantin Basarab Yoevod. Şi a afie-rosit-o prea sfinţitului Mitropolit al Ungrovlachieî, Domnul Domn Teodosie, cu îngrijirea şi cheltuela prea celebrului Doctor Ioan Comnen, ca să se împartă în dar credincioşilor pentru mântuirea sufletului lui. în tiparele Ie-remonachuluî Antim din Iberia, în mănăstirea Snagovuluî, la 1701. Datele din acestă carte sunt forte preţiose pentru vieţa religiosă a Românilor. Tote acestea sunt înainte de epoca numită fanariotică.
T6te acestea sunt semne văzute de compătimire şi simpatie pentru poptfrele creştine în suferinţe şi cari erau coreligionare nouă. Aceste daruri mari au strîns încă mai mult raporturile între Greci şi Români, s’a deschis drum larg şi liber între ei şi noi.
YI. Grecii şî-aă ales ca punct de plecare şi ca mijloc de activitate de la început religiunea. La el, patriarchatele, maî ales cel din Constan-tinopole, au purtat şi portă încă titlul de Etnarch, adecă represintantul poporului grec în genere. Influenţa religidsă şi prin ea cea naţională a patriarchatelor, exercitată timp îndelungat asupra Românilor, a fost
www.digibuc.ro
94
O. BRBICEANIT
în tofc-deauna binefăcetâre, priinciâsă şi folositdre naţiuni! grecesc!, şi a âjutat puternic la realisarea scopului lor, eliberarea de sub Turci.
Aţă se explică pentru ce visitau atât de des Patriarchi! aceste ţer! şi persistau cu t<5tă forţa lor morală de a se grecisâ şi ierarchia ro-mâiiescă, ajutaţi în acâsta şi de Domnitori! fanarioţi. Acestă tendinţă a 16r, dacă nu a reuşit pentru Moldova, a devenit însă fapt pentru Muntenia. Tot ast-fel ne explicăm şi aşa <Jisa închinare a mănăstirilor rdmânesc! la sf. Munte al Atonuluî, la patriarchate şi la alte localităţi religiâse din orient.
ANEXA II.
Patriarchn şi Ţerile-Românesă.
1359. Sub Calist I, în a doua patriarchie a sa, la 1359, în luna Maiu, 12 cjlile, se supune tronului patriarchal Mitropolia Ungro-Ylachiei, după cererea Voe-voduluî Valachiei Alexandru, chemând ca Mitropolit pe Iachint al Vitzineî, oraş în spre Dobrogea, nu departe de Silistra de astăzi, pe care l-a instalat în scaun Calist. (FeSewv, IlaTptap/txol luvaxe?, V. I., pag. 430.—Idem, Acta, Pa-triarchatus, voi. I, pag. 383—388.)
1370.	Sub Patriarchul Filoteiu, în a doua patriarchie a sa, se hirotonesce al doilea Archiereu în Ungro-Vlachia, acesta în August. Acesta-î Daniil Cri-topul, care promite în scris:«.... p-ij hote [ietac to ^EipoTovfja&ai (ie o^Xyjoiv ttjv Vjvuvouv irpoSEVijocp Tip ovtc ixEiaE MYjTpoxoXîrj) Oi>77po[3Xaxiac xal pooXvjO-tb Tcaorj? r/js MyjTpoHiXEU)? xpaT^aac... (PeSeu^, opul citat, pag. 334.—Idem, Acta Patriar-chatus, voi. I, pag. 533—535.)
1371.	Casimir, Craiul Polonie!, scrie Patriarhului: «Iar acum sfinte Părinte, Patriarh al Sinodelor ecumenice, cerem de la tine pe Archiereul nostru, ca să se facă binecuvîntarea asupra omului acestuia. Hirotonisiţi Mitropolit pe Antonie, ca să nu se strice legea Ruşilor.» Filoteiu a instalat pe Antonie Mitropolit Galiţie! şi-i supune sinodicesce administraţiunii Mitropoliei lui Episcopiile din Holm, Turov, Peremuscli şi Valodimiru. (FeSeijjv, opul citat, pag. 438.— Acta Patriarchatus, pag. 516, 518, 522, 577 şi 582.)
1394. Aurind Patriarchia că Biserica roso-vlachică este turburată prin fu-rişarea unor episcopî mincinoşi orî fals!, Iosif şi Meletie, şi că a fost alungat, cum se presupune, adevăratul Mitropolit al Mavrovlachieî, care s’a dus la Târnov şi în care loc î-a permis Patriarchul să servescă tote cele archie-rescî, de aceea a trimis Exarch la 15 Septemvrie 1395 pe Mitropolitul Mitilineî, iar după doi ani pe Archiepiscopul din Yetleem. (PeSeijjv, op. citat, pag. 450.)
Este curios că în Acta Patriarchatus, sub Regele Vasilie al Roşiei, Mitropolitul Chievului excomunică pe Episcopii şi poporul din Novgorod. în acestă excomunicare dată şi acceptată şi la Gonstantinopole prin sinod, se cetesce între membrii Sinodului şi un Archiereu Maupo6Xaxia$. Acesta la 1391.
www.digibuc.ro
PRIVIRI ASUPRA EPOCEl FANARIOTICE.
95
Acest Mitropolit al Mavrovlachiei n'a putut fi decât Mitropolitul grec, alungat la 1394 de către Românii din Moldova, şi care s'a dus mai întâiii în Constantinopole, şi de acolo a fost trimis în prăjma Moldovei la Târnova, şi unde i s’a permis de a servi cele ale archieriei, până se va vedâ ce se întîmplă în Moldova. (VeţLi Acta Patriarchatus, pag. 223.)
1395. Isachie din Mavrovlachia a scris Patriarchuluî despre veniturile mâ-năstiorelor din Mavrovlachia, a Născetorei de Dumnezeii şi a sE. Dimitrie şi-l rogă ca să i se admită acestea cu titlul ctitoricesc. Patriarchul admite numai ca Archiereul locului să beneficieze de ceea ce este canonic şi de pomenirea numelui după obiceiul de acolo.
1395. Se vede că scrisorile lui Isachie le-a dus la Constantinopole Protopopul Petru, când a fost şi numit Exarch în biserica Moldovei, fiind excomunicaţi Iosif şi Meletie, Episcopii români. în Acta Patriarchatus s’aii păstrat actele originale în acestă schismă, provocată de Patriarchat, pentru că voiâ să trimită Mitropoliţi şi Episcop!, direct din Constantinopole şi în Moldova, cum a fost trimis mai înainte în Valachia. Moldovenii s'aii opus a-şi grecisâ şi supune autonomia lor bisericescă Patriarchatului. (Veţli Acta Patr.,pag. 121—146, voi. II.)
1395. în Septemvrie este trimis de Patriarch în Valachia şi Mavrovlachia Mitropolitul Mitilineî, pentru a anchetă răsvrătirea Archiereilor şi a-i aduce de a supune biserica Moldovei Patriarchatului, alt-fel a-i lăsă sub caterisire. (Acta Patriarchatus, p. 256, voi. II.)
1397. Se trimite Archiepiscopul din Betleem în Galiţia şi mai ales în Moldova ca să cerceteze faptele schismei şi să facă hirotonii, etc. (Acta Patr., pag. 278—280, voi II.)
1401 Iunie. în urma cererii Domnului Moldovlachiei Alexandru-cel-Bun, s’a deslegat de caterisire Iosif ce fusese caterisit de către Antonie Patriarchul, pretextând că ar fi fost hirotonit necanonic de către Episcop! sîrbi, dove-dindu-se că a fost hirotonit de Mitropolitul Galitieî, care avea voie patriarchală de a hirotoni Episcop! în Episcopatele Roşiei Mici. (TeSEtbv, op. citat, voi. I, pag. 480.) Iosif a fost recunoscut de Mitropolit canonic pentru Moldova.
1401 Maiu. Mitropolitul Ungrovlachieî se intituleză: Tn£pxtpoţ xacl yEi[apx©c TOxorjc Odyyplcce xal IlXapjvffiv. (Veqli Acta Patriarchatus.)
1401 Iulie. Se găsesce un Episcop, xoo pipouc OuyypoSXxx^i xfjţ xaxi xiv SeSepîVov. (Acta Patriarchatus, pag. 619 voi. II.)
1401 Iulie 26. Protecdicul Eugenie raportâză Sinodului că aii venit scrisori de la Alexandru, Domnul Moldovei, în cestiunea Mitropolitului Iosif, hirotonit de Antonie al Galiţieî canonicesce. Sinodul, conform raportului Pro-tecdicului, trimite în Moldova pe doi omeni de încredere ai Patriarchuluî, pe Grigorie duhovnicul şi pe dascălul sf. Evangelii Chir Manuel Arhonde (boer), ca să facă cercetare şi dacă vor găsi că nu este vinovat Iosif, să-l declare de Mitropolit canonic. Protecdicul mai spune că-î rudă cu Domnii ţării Iosif şi că n’a trimis să se desvinovăţâscă până acum pe nimeni la Constantinopole,
www.digibuc.ro
96
O. ERBICEANU
pentru că în ţâră erau schimbări dese de domnii, şi când voia să trimită eră împedicat. Comisarii Patriarchatului, întrebând pe boeri, au'constatat că Iosif eră în totă regula hirotonit şi nevinovat. (Veţli Acta Patr., voi. II, pag. 528 533.)
Acestea despre relaţiunile Patriarchatului cu Ţârile-Românilor până la luarea Constantinopolului, 1453.
1450. Se adună sinod în Constantinopole şi se hotărăsce că sinodul din Florenţa este eretic şi că decisiunile lui nu sunt primite de Biserica de Răsărit (TeSe&v, op. citat, pag. 467). După luarea Constantinopolului:
1502 (?). Pe timpul lui Nifon ca Mitropolit al Ungrovlachiei s’au aşezat şi s’au înfiinţat cele doue episcopate în Valachia, al Rîmnicului şi al Buzăului. (TeSeuiv, op. cit., pag. 495.) Se dă ca causă a ducerii lui Nifon din Valachia, că n’a voit să recunăscă şi să binecuvinteze o căsătorie necanonică. El s’a dus în Macedonia, apoi în Pelagonia, în urmă în sf. Munte la mănăstirea Dio-nisiului, unde a şi încetat din viăţă între anii 1504—1508. (rsSs&v, opul citat. Ioan Comnen Doctorul (Iroteu al Dristreî) i-a compus serviciul, care se prăz-nuesce la 11 August (acolo).
1504 (?).Ioachim I, în a doua patriarchie a sa, voind ca să îmbunătăţăscă si-tuaţiunea deplorabilă a Patriarchatului, a pornit în Moldova după cerut milă, dar domnul s’a arătat forte rece şi nici l-a primit Ioachim ambiţionând a eşit din Moldova întristat. A umblat şi prin Valachia, dar tot cam aşâ a păţit şi întorcendu-se spre Constantinopole, a murit la Dristra. (TsSs&v, op. citat, pag. 497 şi 494.)
1514. Pahomie I, fiind Patriarch a doua oră, a fost otrăvit de servitorul seă în Silivria, când se întorcea din Moldova şi Valachia, în care a fost să stringă bani pentru biserica mare, pentru că pe atunci Patriarchatul se sus-ţineâ din aceste ajutoruri. începuse simonia de demult şi trebuia să plătescă sumele ce li se cereai! de Turci, (TeSeiîiv, op. citat, pag. 498.)
1514. A învoit Domnului Valachiei Negoe canonicesce de a strămută reşedinţa metropolitană de la Curtea de Argeş la Târgovişte, pe când eră văduv scaunul mitropolitan al Ungrovlachiei. (TeSeiIiv, op. citat, acolo.)
1518. Se pare că pentru îndreptarea economică a situaţiunii Patriarchatului, Patriarchul Teolipt a cutreerat Valachia. Cunoscem că pe la finele anului acestuia, împreună cu Mitropoliţii din Sere, Varna şi Vizia (chemaţi de către Domnitorul Negoe şi Episcopul Elenopolieî, au săvîrşit târnosirea Cur-ţiî-de-Argeş. (rsSsiiiv, op. citat. — t&wmvoc, Tor. Aax. II, p. 82.)
1545. Irimia I, în a treia 6ră Patriarch, a umblat prin Moldova şi Valachia oa să strîngă contribuţiunî pentru îmbunătăţirea economică a Patriarcha-tulul. (TsSsiîiv, op. citat, pag. 505.)
1577. Petru Şchiopul, Domnul Moldovei, face daruri însemnata Patriar-chatuluî pe timpul Patriarchului Mitrofan al IlI-lea, în a doua patriarchie a sa. (feSsAv, op. cit., p. 523.)
www.digibuc.ro
PRIVIRI ASUPRA EPOCEl FANARIOTICE.
97
1586. Teolipt al 11-lea a încetat din viâţă în Valachia, pe când o cutreieră cerând milă. (Te$E<î)v, op. cit, pag. 528.)
1590. leremia al II-lea, în patriarchatul său de n treia 6ră, a umblat prin Moldovă pentru inilă şi a trecut în Rusia, când a înfiinţat şi patriarchatul (acolo).
De aicia şirul Patriarchilor şi influenţa lor asupra Principatelor nu se întrerupe până la eliberarea lor, 1821. Faptul fiind cunoscut de toţi, nu mal continuii cu enumerarea cronologică a Patriarchilor. Cine voesce să cunâscă acest material să consulte pe Ghedeon, Uaxptap^txaî mvaxec, doue volume.
Cu aceste venituri, deşi s’au făcut în curgerea timpurilor multe abu-suri, se alimentă puternic simţimîntul naţional între Greci, se susţineaţi societăţile secrete paUelenice, se plâtiaii profesorii de pe la şc6-lele grecesc! din orient şi în fine se mănţineati edificiile şi instituţiunile religidse şi serviciul lor în tot ortodoxismul din Turda.
ANEXA IIL
Ce au dat Românii la Patriarehia din Constantinopole.
1580. Fostul Domnitor al Moldovei Petru Şchiopul a dat bisericii patriar-chale IIa[i[iaxapt(rc(p casele lui, ce fusese altă dată proprietatea unuî Palii. (TeSeujv Xpovixa xoO IlaTptap^ixoQ olxou xal NaoG.)
1586—1597. S’a ţinut un sinod endemic în casele Hamalogli. Resultă că acestă casă şi locuinţele Domnitorilor Valachî a fost casa patriarchicescă, în care eră situat centrul ortodoxiei timp de 11 ani. (Opul citat.)
Pe timpul Patriarchuluî leremia al Ill-lea, s’a dat o enciclică către toţi ortodoxii şi scrisori speciale către Domnii Valachiei şi Moldovei prin care se anunţă zidirea bisericii patriarchale, cu casele din prejur. Cu voia guvernului se cereau pentru acoperirea cheltuelilor şi pentru plata împrumuturilor contractate în acest scop tot ajutorul şi mila ortodoxilor creştini, cât şi darul pioşilor domnitori. (Actul a fost publicat întâiu în AsijtxQ Toropi»; xai reaifpacpfa;, Voi. III. K, pag. 1004. B.)
Pe uşa din drâpta a narticului bisericii patriarchale se păstreză până astăzi inscripţiunea: «Acestăprea respectată şipatriarchală biserică ^’a zidit din temelia ei pe timpul patriarchieî respectatului Patriarch chir leremia, cu cheltuâla şi concursul creştinilor religioşi, fiind, ca epitropî şi supraveghetori prea sf. Mitropoliţî, al Nicomidiei chir Paisie, al Niceeî chir Gherasim, al Halcedonului chir Parlenie, al Prusei chir Chirii, al Varnei chir Calinic, fiind împreună supraveghetori şi prea cinstiţii boerî", marele Eclesiarch chir Constandin şi Hagi chir Constantin, fost Capuchihae al Ungro-Vlachiei. 1728 Decemvrie 18.»
Cel ce a dat bani:pentru şcâstă clădire dintre aceştia a fost Capuchihaia
Analele A. R.- Tom. XXIV.—Memoriile Secţ. Istorice.	T
www.digibuc.ro
98
O. ERBICEANU
Moldovlachiel Constantin, după cum pe dovedesce iarăşi din inscripţiunea următore pusă pe uşa din mijloc a templului; «Pomenesce Domne pe robul tăţi Constantin Capuchihaia Moldovlachiel, cu a cărui cheltuială s’a ridicat acâstă uşă. ^20.;» (Idem, opera citată.)
1696. Septemvrie 22. Fostul Patriarch Dionisie fuge în Valachia şi nu se mai întorce, unde a şi murit, la data de mai sus.
In localitatea din jurul Constantinopoluluî, a sfîntului Ştefan, erau zidite palatele Domnului Valachieî Constantin Basarab, pe la începutul secolului al XVII-lea, şi unde aii stat după ce a fost scos din domnie, până la execuţiunea lui şi a fiilor lui. (Ve<jli T<[>. Ko(iv»]vo0, Tâ |i,£xa xijv âXuxnv, pag. 294 şi 296.) Iată ce ţlice Ipsilant Comnen despre Brâncoveanu; «-Turcii îl aveau pe Brân-coyeanu reu privit pentru credinţa către ei, cre^ându-l aliat al lui Petru, mai adăugându-se şi trădarea rudelor lui Cantacuzinesci, s’a pus deci în lucrare mazilia lui şi se face Domn Valachieî în locul lui nepotul lui Ştefan al H-lea Cantacuzin. Venind Brâocoveanu în Constantinopole, după ce fusese Domnitor în Valachia ani în şir 25 şi şese luni, a locuit în casele lui la sfîntul Ştefan, Fiind fârte bogat, a găsit mijlocul să se familiariseze (împrietenâscă) şi cu epitropul (Vizirul) şi cu alţi însemnaţi ai împărăţiei turcesc!. Acestea au^indu-le Ştefan Voevod şi cei-lalţî Cantacuzinesci, presupunând să nu se facă iarăşi Domn în Valachia, găsind între scriptele lui diploma Coşarului, prin care-1 făceâ Principe al imperiului (acâsta eră ascunsă secret în o ladă, păstrată în mănăstirea Colţa), o au trimis lui Sultan Ahmet.» (Op. citat, p. 194.)
«Primind Sultanul Ahmet diploma cesarian ă, hotăresce mortea lui Brân-' coveanu şi, pogorându-se la Ghiali-Chioski, aii fost ucişi mai întâii! cei şâse fii al lui, sub ochii lui Brâncoveanu, apoi ucide şi pe Brâncoveanu. Mai întâiu l-au fost schingiuit în cuptorul ars aluî Bostangi-başâ, ca să spună avuţiile lor. Apoi au înecat şi pe Domna Iul Tot Constantinopolul de ori-ce virată şi ori-ce nem dintre locuitorii oraşului s’aii spăimâutat şi s’aă întristat. Un nepot al lui de ai fiului, fiind la ţîţă, a scăpat de morte, fiind-că a fost ascuns de crescâtorea lui, când au venit Turcii şi î-au ridicat din locuinţa lor cea din sfîntul Ştefan. Şi cei ce sunt în Valachia, Neculaî şi Manuel, sunt următori âi acestuia.» (Op. cit., pag. 296).
în cimitirul bisericii sfintei Paraschiva din Constantinopol erau mormin-' tele familiei Lahovari, pe la începutul secolului al XVII-lea şi al Domnului Valachieî Radu.
De la Patriarchul Dionisie la 1772 avem o scrisore sinodică şi in care cetim, că pentru iluminatul cu câră şi alte cheltuieli ale Patriarchiel, care eră strămutată în biserica sf. marelui Mucenic Gheorghe, aut contribuit şi următârele mănăstiri românesc^; 1). De la mănăstirea Stavropigială a sfinţilor Apostoli, zidită de Duca Vodă, să trimiteaii 25 besmene (|j.7tea[iâva) câră anual. 2) De la mănăstirea Stavropigială a lui Ştefan Vodă, numită Casin, se trimiteau 100 ocale câră anual. (Mănăstirea lui Duca Vodă, Cetăţuia, eră închinată la sf. Mormîpt, dar Domnul fundator a obligat pe egumeni să deâ anual acâstă cantitate de câră la Patriarchia din Constantinopole.)
www.digibuc.ro
PRIVIRI ASUPRA EPOCEl FANAKIOTICE.
99
La 1695 «prin mila lui Dumnezeu, prea piosul şi prea strălucitul Domnitor, Domnul Domn Antioch Voevod a toiă Moldovlachia, de la început când a fost miluit de Dumnezeu cu domnia, a declarat din propria sa iniţiativă să deă anual mare! biserici, adecă Patriarchiel la biserica sf. marelui Mucenic Gheorghe, din strălucita sa domnie, câte 100 ocale de cără pentru iluminarea pomposă a templului, spre vecinică amintire a mântuirii sufletescl şi trupesc! a strălucirii sale.»
1727. «Prea înălţatul şi prea piosul Domnitor, Domnul Domn Ioan Gri-goraşcu, Voevod a totă Moldo vlachia, la venirea sa ca Domnitor, a dat iarăş 100 ocale de ceră anual.»
Sub Patriarchul Calinic al VI Acarnan, devenind mănăstirea Hurezu zidită de Constantin Basarab, Stavropigială, a fost obligată să deă câte 30 ocale de ceră anual la Patriarchie.
1722. Domnul Valachieî Neculaî Mavrocordat a hotărît să se deă anual de la domnia Valachieî câte 150 ocale de cără la Patriarchie.
Iată în traducere actul patriarchal, prin care se constată că Petru Voe-vodul a donat casele sale Patriarchatuluî. (Veţli Xpovixi xoo UxxpcapxtxoO orxou y.od xoO NaoO, de MavoorjX TeSetiv, pag. 144, extras din Cronicul No. 136.)
«Smerenia nostră, cu sciinţa şi cus ocotinţa şi a sfinţitului complet Sinod al Archiereilor, iubiţilor în Duhul Sfînt, fraţi aî noştri şi conliturgisitorî, tuturor se dă de scire şi se adeveresce, că prea renumitul şi prea creştinul Domnitor, odinioră a tdtă Moldova, Domnul Ioan Petru Voevod, fiii iubit în duhul al smereniei nostre, mişcat de la început, chiar şi înţelegând, ca prea înţelept, nestatornicia lucrurilor omenescl şi că comdra binefacerii este la Dumnezeu, a milei, a afierosiril către Dumnezeu şi a îndurării din cele ce are cine-vâ, este numai la Dumnezeii, celor ce le săvîrşesc, acestea prin o socotinţă binevoitdre şi o iubire de bună voie, cu din inimă şi din tot sufletul a făcut afierosire în genere a tuturor caselor lui, a proprietăţilor ce au fost odinidră ale lui Ralli şi le-a dăruit şi le-a afierosit respectatei şi pa-triarchicescil biserici a Prea Sfintei numita Panmaearistu, a marei Biserici, după cum arată scrisorea şi chrisovul dat de el către noi, în cât să fie spre pomenirea lui şi a fericiţilor săi părinţi şi a Domneî soţiei lui şi a iubiţilor fii neîntrerupt în marea Biserică, adecă vecinie, să aibă însă voia acâsta, şi numai el, Domnul Petru Vodă, când cu ajutorul lui Dumnezeu va veni în Constantinopole să stea şi să se găzduâscă în aceste case şi să fie neîmpedicat şi să le aibă în întrebuinţare casele preferindu-se altora cu deosebire. Acostă afierosire este unică, de apururea desăvîrşită, ca făcută lui Dumnezeii în mănăstirea marei Biserici. Iar cel ce s’ar încercă de a le înstrăinâ când-vă, să fie sub pedepsele vinei relative la acesta, ca contrarie legilor şi candnelor. Cele odată afierosite lui Dumnezeu sunt nestrămutate şi datoresc să rămână neschimbate de la sfintele biserici, când aâ ajuns a fi afierosite cu buna voie a afierositorului. Pentru acestea dar s’a făcut şi acest present înscris desluşitor al nostru sinodicesce şi s’a dat amintitului
www.digibuc.ro
100
O. ERBICEANtT
prea gloriosului Domn Ioan Petru Voevod, fiu sufletesc al smereniei nostre, spre asigurare.
«Luna Ianuarie, indictionul al VlII-lea.»
Urmâză subsemnăturile a 17 sinodiştî cu Patriarchul în frunte; iar la urmă există şi subsemnătura Domnitorului: «Ioan Petru Voevod.»
Tot Petru Voevod a mal dăruit Patriarchieî sub Patriarchul Iremia, rugat de acesta, următorele: un cazan mare, două tingiri mari, o sinie mare, una mică, xoaCi-xetţl, doue xouxoopta -mari, patru linguri, sahane, cele dintâiti o sută şi altele 'rta/vl-xE^l de 50 ocale, avend fie-care numele şi pecetea domnăscă, cap de bou, imprimat după obiceiu. Aceste daruri le-a făcut la 1576. (Idem, opul citat.)
Dintre respectabilii donatori se însămnă şi Domna Ruxandra, soţia lui Alexandru Vodă a totă Moldo-Vlachia, care a afierosit un potir de argint aurit de 195 dramuri. Alexandru, Domnul Moldovei, a dăruit un chivot de argint forte frumos de 585 dramuri. (Ve<JI reSewv, opul citat.)
în codicele XTV de afierosirî şi daruri la biserica mare, se găsesce între anii 1714—1716, că Şerban este fiul Domnului Ştefan Cantacuzin, care a luat mare parte la învinuirea lui Constantin Brâncoveanu, şi care a suferit acea tragică morte martirică, împreună cu fiii săi. (reSsuiv, opul citat, pag. 160.)
La 1696, în luna lui Martie, s’aii adus prin prea sfinţitul Mitropolit al Un-gro-Vlachiei, chir Teodosie, obiectele (vestminte) sfinţite ale răposatului Me-letie, fost al Ohriveî, pe care le-a afierosit prea respectatei biserici patriar-chale. (De aici urineză enumerarea lor.) (Idem, opul citat.)
La 1700, de asemenea în luna Martie, răposând înMoldova PatriarchulIacov, din Chio de loc, a dăruit vestmintele lui mare! Biserici, pe care Domnul Antioch al Moldovei le-a trimis în Constantinopole. (Urmeză lista lor.) (Idem, opul citat.)
La 1708, luna Aprilie, a afierosit prea nobilul boer, marele Dvornic al domniei Ungro-Vlachieî, Domnul Şerban Cantacuzin, un sacos de aur greii, cu faţa albă şi cu ramuri galbene cusute... mare! Biserici. (TeSediv, opul eh tat, pag. 175.)
Pe timpul domnitorilor Fanarioţi s’au făcut o sumă de daruri prin chrisâve domnescl şi din cari ni s’au conservat multe. Faptul iarăşi fiind sciut de ori-ce cărturar, mă abţin de a le mal reproduce.
Influenţa religiuniî ortodoxe prin patriarchî şi clerul grecesc sau gre-cisat, a adus iarăşi de la început servicii enorme causeî naţionale grecesc! şi a uşurat f<5rte mult mersul treptat al nămuluî lor spre scopul propus.
www.digibuc.ro
PRIVIRI ASUPRA EPOCEÎ FANARIOTICE.
101
ANEXA. IV.
Contribuţiuni pentru sinodul endemic şi Academia din Constantinopole.
1769. în o scrisore sinodică a Patriarchuluî Meletie al II-lea, se ţlice că s’a depus odată pentru tot-deauna la procente sumele următore pentru sinodişti de către marele Interpret al înaltei Porţi şi mare Logofăt al marei Biserici Nicolae Şuţu: 2.000 lei, de către fostul mare Postelnic Alexandru Ipsilant şi prin următorul săti 2.000 şi procentele lor 1.200 lei, darea de 1.500 leî anual, de către Domnii Moldovei şi al Valachieî. (l'soswv, op. cit., pag. 232.)
1764. Michail Racoviţă, prin un chrisov, a hotărît să se dea 1.000 lei anual.
1764. Grigorie Ghica, Domnul Moldovei, tot prin chrisov, dă anual suma de 500 leî.
1777. Mitropolitul Ungro-Vlachieî a dat o sumă de 2.750 lei, Mariâra Ro-setti, soţia lui Dracu Şuţu, 250, şi soţia Spătarului Dumitrache, Elena Şuţu, 250 lei.
1794. Darea anuală către Academia din Constantinopole, din Valachia, eră de 1.000 leî. în Moldova de 800 lei.
1780. Alexandru Ipsilant, Domnul Valachieî, a dat 6.000 leî.
1805. Alexandru Moruzi al Moldovei a regulat ca contribuţiunea Moldovei la şcola din Constantinopole să fie de 3.000 leî.
1818. re&pyio; KXeriSouXo;, Gheorghe Cleobul, din Filipopole, ce a studiat în Germania şi în Franţa, unde a învăţat şi metodul Alilodidactic (dXXijXo-StSocx-uxij peOoSoc), a fost profesor în Iaşi, unde a introdus şi predat pentru întâia dată metodul alilodidactic, după cum singur declară în epistola sa din 15 Decemvrie 1818, picând că boerul Agă al Moldovei Nicolae Rozno-vanu a chemat pe Cleobul, ca Epitrop al şcolelor, să predeâ public în acest oraş metodul său alilodidactic. (Vetjî epistola sa în jurnalul periodic Aoftov 'Eppijv, 1819, pag. 27—74). Tot el a introdus şi în Bucuresci acest mej tod. (Veţli Filip Ioan, Aofoc ’0Xu|imax<5?, Atena 1871, pag. 28). Eu posed de la 1823 Tabele (ravaxeţ) de metod alilodidactic şi în limba română, imprimate la Iaşi de către Mitropolitul Veniamin, în scop de a se introduce acest metod şi în şcolele nostre naţionale începătore. Nu este fără interes pentru noi de a sci când s’a introdus la Români metodul Alilodidactic în invăţămînt. în şcolele grecescî din Turcia s’a introdus mai târziu acest metod.
1760. TwdwTjc Avjp.7jTptot.8TQC, Ioan Dimitriade, născut la Furna din Agrafe, a fost profesor în Academia din Iaşi sub directorii Cercel şi TheotochL A fost şi profesor la fiii Domnitorului Moldovei Grigorie Alexandru Ghica, lui Di-n itrie şi Alexandru. El a tradus şi Tesaurul lui Enric Ştefan. A murit pe la finele secolului al XVIII-lea. (Ve<Ji Markellus, Episodes littăraires en Orient, Paris 1851. Voi. I, pag. 331—333.—Idem TeSewv, op. citat, p. 242.)
Ce se studiă în Academii ?
www.digibuc.ro
102
C. ERBICEANU
Anul L Matematica, după manualul lui Nicifor Theotochi, Logica, poesii din Omer, din Tucidide, Plutarch, Xenofon, Isocrat |şi Luchian. (Şcolarul când intră în Academie, trebuiâ să scie gramatica şi să aibă noţiuni din sciinţe.) Anul II. Trigonometria, al xavomxai tojial, Algebra, Metafîsica.
Anul IU Sciinţele fisice, după Theotochi, şi morale.
Anul IV. Astronomia şi Teologia.
în Academii se propuneau cursurile în limba veche grăcă.
Prin biserică dar au început Grecii activitatea lor pentru emancipare de sub Turci, în care scop s’a grecisat şi ierarchia bisericii românesci.
Trec acum asupra consideraţiunilor literare din epoca fanariotică.
VII.	Pentru ca ideia de emancipare a Grecilor să devină faptă cu timpul, trebuiai! să se publice cărţi, prin cari să se răspândâscă ideile naţionale, să se descrie în colori vii vechea lor glorie strămoşâscă şi să se îndemne cât mai mult la revendicarea drepturilor lor de altă dată ca naţiune liberă. Se arătă prin acele scrieri, că strămoşii lor ah produs cultura şi lumina intelectuală în lume, iar astădl, spre ruşinea şi defăimarea numelor strămoşilor lor, ei zac în sclavie, împilaţi, urgisiţi, necinstiţi de Turci. în acest scop de timpuriii s’a inventat de dmenil lor politici profeţi ad-hoc, cari pururea se explicau şi se interpretai! de către clerul şi profesorii de prin şcdlele lor grecescl sub auspiciile şi adumbrirea religidsă ortodoxă, că adecă a sosit timpul de a sfărîmă lanţurile sclaviei. Ţineai! vecinie aprins în inima compatrioţilor lor focul sacru al iubirii de Patrie. Acest fapt nu eră ce-vă întîmplător, ci resultă din un plan preconceput şi cu multă prudenţă condus. S’ai! publicat în ţările ndstre şi în occident multe cărţi de ritual bisericesc, pentru cari s’au şi înfiinţat anume tipografii gre* cosei spre finele secolului al XVII-lea în Principate, şi la Iaşi şi la Bu-curesci. Apoi spre a ţină strîns legat pe poporul grecesc ortodox de legea strămoşăscă, care eră în orient pe acele vremuri ameninţată de intrigile, influenţa şi abilitatea propagandelor catolice prin iesuiţî.
ANEXA V.
Imprimate grecesdi în Principate.
1642. Cel dintâiii imprimat grecesc săvîrşit între Români la Iaşi, în tipografia Domnăscă din mănăstirea sf. Trei Ierarchî, este intitulat:
«IlapQâvioc iX£<p 0eo5 ’ApxieTctaxoTtoc Ktovatavtivou7cdXe(i)C Nlaţ ‘P&pjţ xal Ol-xoupsvixiţllatpiâpxi'jc.» «Partenie cu mila lui Dumnezeu Archiepiscop Con-stantinopoluluî, Romei Noue şi Patriarch Ecumenic,»
www.digibuc.ro
PRIVIRI ASUPRA EP0CEÎ FANARIOTICE.
103
La sfîrşitul imprimatului se cetesc următârele: «'EtuîcwQr) ev ’laaEq) x MoXSaSta? h rţj EsSaajiwf xai aoOsvux'g jxovţj tmv âfîwv Tptătv 'Iepap^ătv xatâ ti a^p.p=1642 l'toţ to a(wr(j)piov, iv jnjvl A$xsp.6puj>. K (20).» -«S’a tipărit în laşul Moldovei în respectata şi Domnesca mănăstire a sfinţilor Trei Ierarchi, la 1642, anul mântuirii, în luna lui Decemvrie în 20.»
Acest imprimat este o foe volantă, şi care cuprinde hotărîrea Sinodului din Iaşi, ţinut în biserica sfinţilor Trei Ierarchi contra Calvinilor şi a cărţii publicate sub numele lui Ciril Lucaris, ce conţinea învăţături eretice, dar care pretindea că ar cuprinde învăţătura bisericii creştine ortodoxe de răsărit. (Veşli Too (laxapttou MeXetîoo Soptfoo, imprimată în Bu curescî la 1690, cu cheltuela lui Constantin Basarabâ, în care scriere este combătută punct cu punct întrega pretinsă Mărturisire a Credinţei Creştine> publicată sub numele lui Ciril Lucaris.)
Eu n’am văţlut nici odată acest imprimat forte valoros pentru istoria începutului tipografiei la Români şi în special a acelei grecesci. Acăstă descoperire o datorim d-lui Emile Legrand, profesor la şcola naţională de limbile orientale din Paris. D-sa ţlice: rNoi datorim cunoscinţa acestei preţiose foi prieteniei d-luî Henri Omont, care a descoperit-o întîmplător în fruntea manuscriptului 67 al suplementului armenesc din Biblioteca nostră Naţională.»
N’am întâlnit nicăirî, nici în imprimatele grecesci din ţeră, nici în vre-un alt autor, că hotărîrea sinodală s’ar fi imprimat imediat în Iaşi, împreună cu epistola către Domnul Vasile Lupu, din partea Sinodiştilor, prin care-î mulţumesc că a adunat pe cheltuela sa acel Sinod.
D-l Emil Legrand, corespondentul meritos al Academiei nostre, ne dă următârele amănunte asupra acestui imprimat: Că pe frontispiciu există o xilografie representând pe sf. Fecioră cu Iis. Christos prunc. Foia este im-, primată pe două colone, decretul sinodal ori hotărîrea, mai propriu <^is, dată sub Patriarchul Partenie asupra dogmelor calvinesci sub semnăturile membrilor Sinodului, cu care se termină imprimatul sfînt pe trei colone. După acestea vin armele ori insigniile ţării Moldovei, între două vasone de flori şi scrisore către Vasile Lupu. Acestea sunt amănuntele ce ni s’au dat asupra celei întâi tipărituri grecesci în Moldova de către eruditul nostru cores-, pondent (Veţli Bibliographie Hellenique ou description raisonnăe des ouvrages publies par Ies Grecs au dix-septieme siecle, par Emile Legrand, professeur â l’Ecole Naţionale des langues orientales, Tome HI, Paris 1895). Hotărîrea Sinodului Constantinopolitan a fost datată 1642, luna Maiu, indicti-onul 10, care ar însemnă că deliberările Sinodului din Iaşi au ţinut până la Decemvrie în 20, când s’a dat şi hotărîrea Sinodului din Iaşi, care este identică cu aceea din Constantinopole şi care ni s’a conservat în scrierea lui Meletie Sirig, imprimată în Bucurescî la 1690, în partea a doua, în care s’a imprimat şi scrierea lui Dositeiu Patriarchul Ierusalimului, intitulată: «’EY^eiptSwv l\b(yav -rijv KaX6ivixi]v cppevo6Xd6şiav...». «Manual ce combate înve-
www.digibuc.ro
104
C ERBICEANU
ţatura greşita caloină... în acostă lucrare a lui Dositeiu, la pagina 24—29, ni s’a păstrat hotârîrea patriarchalâ a Sinodului dinConstantinopole, trimisă către Sinodul din Iaşi, spre a o cunosce înainte de a intră în deliberare Sinodiştiî din Iaşi. Ni s’a mai păstrat acestă hotărîre a Sinodului din Con-stantinopole şi în opera: Monuments authentiques de la Religion des Grecs et de la faussete de plusieurs Confessions de foi dos chretiens orientaux, par le Sieur Aymon, â la Haye 1708, pag. 335—364.
Din epistola adresată Domnitorului VasileLupu de către membrii Sinodului, prin care-î împletesc laude de apărător al ortodoxismului şi-i mulţumesc pentru ospitalitatea domnescă pe timp de la MaiU până la Decemvrie a anului 1642, se străvede că în adevăr hotarîrea luată de Sinodul din Iaşi a fost imprimată atunci, şi dar imprimatul aflat de d-1 Henri Omont este o realitate.
Iată cum începe acâstă epistolă:
«T(j> ixXap,7tpoT4t(p xal (i£YaXo7tpe7teoT4t(p Aouxî, ■8,eoae6eaxâxtp aO0lvxi xal ^7Ep,dvi rcdoTjţ MoXSoSXaxfa?, Kuptq) Kupîtp ’ltodvvfl BaoiXeitp Boe6oS« aojtrjptav Ttapa 0eoO.
«— Sdv “/jv (î)g dXrj0â)s Aof4 pEYaXo7tpE7tâ3xax£, xunoig ix8o0vat xal x& ouvo8ix& xadxlYpdjijiaxa ....»
«Prea luminatului, prea măreţului Duce, prea piosului Domn şi Egemon a totă Moldovlachia, Domnului Domn loan Vasilie Voevod, mântuire de la Dumneţleâ.
«Ţie ţi-a fost dat, prea măreţule Duce, să editezi prin tipare şi aceste scrisori sinodice....» (VeţLî traducerea întregă în românesce a acestei hotărîri în Revista Teologică, anul I şi II, 1883 şi 1884.)
Nu seim de unde s’au adus aceste litere grecesc! în Moldova pe la 1642. Cundscem acum însă un imprimat în grecesce din acest an, cum şi confirmarea lui chiar de către Sinodişti prin epistola adresată Domnitorului.
1682.	De la 1642 şi până la 1682, timp de 40 de ani, nu se maî află nici un imprimat grecesc în Moldova, deşi existau litere aduse. Care să fie causa ?
Acel al doilea imprimat portă titlul:
Too fiaxapuoxdxoo xal ao^Mxdxoo Ilaxpidpxoo xv)s jj.E7dXn]<; xal d^taţ xoXewc 'Ie-poooaX-ijjj. Koploo NexxaptoD, irpo? xd? irpoaxofuaSeîaaţ fisa st? xaxd twv Iv 'Ispoao-Xdpotţ tppazâptov, 8id Ilâxpoo xoo aoxoo (lataxopog irspl xrjţ apx^c xoo Edita. ’Avxîpnjotc. ToitwOstoa vdv xpmxo« iv x-ţj ae6aajj.îof Ilaxpiapxix^ xal au6evxtx-ţj p,ovjj xwv aYttov ivSofciov xal îtpwxoxopu^atwv ’AîtoaxoXwv, xjj xaXoojjivţ] TCsxaxCooîa, xaxd xo 1682 Ifxoţ x6 awxijpiov. ’Ev ’IooXlcp. ’Ev Tlaattp x^s MoX8a6las.
«A prea fericitului şi prea înţeleptului Patriarch al marei şi sfintei Cetăţi a Ierusalimului, Domnul Nectarie la proposiţiile aduse asupra fratorilor din Ierusalim, prin Petru Magistrul lor despre Primatul Papei. Combatere. Tipărită acum întâia oră în respectata patriarchicescă şi domnăscă mănăstire a sfinţilor slăviţi şi întâi corifei ai Apostolilor, ce se numesce Cetăţuia, la anul 1682 al mântuirii, în lţipa Iulie, în laşul Moldavieî,»
www.digibuc.ro
PRIVIRI ASUPRA EPOCEÎ FANARIOTICE.
105
După titlu urmâză câte-vâ poesii şi pericope extrase din sf. Părinţi, cari n’au însemnătate pentru literatura nostră.
în prefaţa însă către cetitori cetesc—dau numai textul în traducere ro-mânescă :
«.... Iar noi (Patriarchul Dosoteiu al Ierusalimului), ca şi acâstă carte a lui (Nectarie) să se răspândescă pretutindenea în lume, prin harul lui Christos, am publicat-o prin tipar (pe care din nou l-am alcătuit), spre mărirea ui Dumneqleă şi întrebuinţarea nostră a credincioşilor, deşi formarea tiparului este dintre bunurile cele mai mari ale nemului nostru. Noi ceea ce datoriam am făcut. Să dăm mulţumire lui Dumnezeu celui ce lucreză tote prin toţi, cu al cărui ajutor şi altele netipărite până acum din ale Părinţilor cărţi de ale nostre şi despre mărturisirea credinţei nâstre ortodoxe şi despre ori-ce schismă şi eresie de acum înainte se vor tipări.»
Tot Dositeiu Patriarchul, in o altă scriere a sa, Ilepi xwv âv 'IepoaoX6|ioic IlaxpiapxeuaâvTcov, cartea XII, cap. XII, pagina 1237, «Jice următorele:
«în anul una mie şese sute opt-cleci, fiind în Iaşi şi veclend că Moldovenii au tipar, iar Grecii nu, me ardea la inimă, iar Dumnezeu începătorul şi săvîr-şitorul celor bune, ne-a adus noua pe un Ylach, ieromonach, cu numele Metr of an, şi-i dăm lui şese sute de lei şi ne face tipar nou. Şi apoi i-am . dat lui de cheltuelâ şi hârtie şi-î trimitem şi cartea lui Nectarie contra Primatului papal şi peste aşteptare se imprimă, pe care am şi împărţit-o tuturora în dar. Ni s’a părut că lucrul este plăcut şi când ne aflam în Adrianopole, la anul una mie şese sute opt-^eeî şi trei, am trimis hârtie la Iaşi şi am dat la tipar şi cartea lui Simion al Tesalonicului, scriind scrisori şi lui Duca Vodă.»
De aici se constată că Grecii şi-aii făcut tipografia lor aparte la Cetă-ţuia, pe care mai în urmă au strămutat-o la biserica sf. Sava din Iaşi; iar tipografia Domnâscă din Iaşi de la Trei Ierarchi a putut forte bine să aibă pe lângă litera cirilică şi slavonă şi literă grăcă.
Cartea are şi o dedicaţiune către Domnitorul Duca, carea cuprinzând lucruri ce ne interesâză, transcriu aicia numai începutul ei:
«Prea strălucitului, prea blagocestivului, prea luminatului şi prea măreţului Domn şi Egemon, Domnului Domn Ioan Duca Yoevod a t6tă Moldova şi prea măritului locoţiitor a totă Ucraina şi acelor din jurul ei, mântuire de la DumneZefi.
«Fiind-că Filip, regele Macedoniei, învingeâ şi-şi făcea tot mai mare stăpânirea sa, se întristă Alexandru, Zicând că părintele său are să cucerâscă tot, şi că lui nu-î va rămâne nici un lucru prin care să se distingă. Ambiţia lui însă nu eră potrivită, căci eră cestiunea despre lucruri deşârte, cari înainte de a le câştigă se duc şi înainte de a le organisâ dispar. Iar cugetarea ta cea înaltă, cu ajutorul lui DumneZeu, nu numai guvernămîntul fericitului şi pururea pomenitului părintelui tău Vasilie Voevod îl vei cli-FOngriţisi Je^şl spre mai bine, nerîvuinZ ÎU totul aceluia.»
www.digibuc.ro
106
C. ERBICEANtT
S’att mai imprimat cărţi polemice, arătându-se greşâlele şi inovările catolicilor şi spunendu-li-se primejdia sufîetescă la care s'ar expune credincioşii ortodox! prin trecerea lor la catolicism (1). Tot în ţările n<5stre s’au mai tipărit şi cărţi ritualistice pentru Arabil ortodoxî, precum şi un număr însemnat de cărţi literare, comentând autorii greci vechi T6te aceste imprimate se efectuau, direct ori indirect cu bani românesci şi multe din cărţi se împărţiau gratis în tot orientul.
Aceste scrieri au fost de cea mai mare valăre pentru mănţinerea unităţii poporului grecesc prin biserică.
Influenţa religiăsă grecâscă a precedat pe cea politică, pentru că biserica prin firea ei este marea conservatăre a datinelor şi obiceiurilor vechi omenescî. Acăstă activitate religiăsă se explică şi se justifică pe deplin între Români, dacă considerăm că t<5tă scriptura şi tradiţiunea, tătă desvoltarea posteriără a bisericii ortodoxe, sf. Părinţi şi întrăga sa legislatură sunt scrise de la început în grecesce şi că numai în acăstă limbă se păte cultiva un cleric ortodox cu seriositate. Acest lucru eră sciut de toţi. De aceea fărte puţini eraîi dintre clericii din ierarchia năstră bisericăscă, Români năoşi, cari nu se cultivai! şi educau pentru misiunea lor în limba grâcă, pe care naturalmente apoi o şi iu-biau, pentru că era singura fântână de unde se adăpau cu siguranţă în cele ale credinţei ortodoxe (2). Au găsit Grecii politici punctul sigur, religiunea, de unde plecând, au reuşit în întreprinderea lor, atrăgendu-ne şi pe noi a compătimi pentru ei.
VIII.	Limba slavonă o cunosceaii clericii români ciuntit şi mai mult din practică, apoi ei singuri pricepeau că în acea limbă nu. găsiau nimica original, ci tot ceea ce eră scris ori imprimat, erau safi traduceri din grecesce, saîi tratate de puţină însemnătate. De aceea, exceptând puţine imprimate de la început, tăte cărţile năstre de ritual în urmă au fost traduse de pe originalele grecescî. De la profesorii şcălelor grecescî, ori Academiile Domnesc!, ni s’au conservat multe sute de manuscripte şi multe imprimate, produs al activităţii lor literare (3). Aceşti autori erau mai toţi clerici, pentru că pe acele timpuri 1 2 3
(1)	Consultă B'.SXiov isxoptxov nspie^ov ev <j!)v6<|/e: Siatpopoo; r.al eţoyous loxopta; &itb Aiupo^eoii, în Veneţia 1792
(2)	Ve<Jl NsoeXXf]vixv| tpiXoXofta, vjxoi v.atăXoyoz xuiv Aici itxiuaeiuţ xf)ţ Boîavxivijc a&xo-xpaxopta;, pi)(pi e-f*a0i8puaeioţ xvjţ ev 'EXXaSt BaotXetaţ, xt>itu>ţ)evxu>v (3tS)a<uv Ttcip“ 'EXX-fjviuv eJţ xvjv 6p.v)Xot>|j.evv)v îj el; xvjv âp-/aiav £XXv)viht)v ^Xiucoav, urci ’AvSplou IIa;ta8oitouXoD Bpexou, 2 volume, ev *Aa-f)vaic.
(3)	Multe din aceste manuscripte există în biblioteca Academiei năsţre. Ve^î şi Cronicarii Greci, de C. Erbiceanu,
www.digibuc.ro
PRIVIRI ASUPRA EPOCEÎ FANARIOTICE.
107
tot ce eră mal talentat şi mal cult intră în cler, sub care vestmînt numai, puteaâ lucră mai liber pentru atingerea scopului ce urmăriaft. Unii dintre clericii din ierarcbia română, Români' de nâm, cunosceatl şi scriaii perfect în limba modernă grâcă, ba şi în cea veche, precum Chesarie al Râmnicului, Grigorie Mitropolitul, Dionisie Lupu, Ga vrii Mitropolitul, Veni amin Mitropolitul, Ilarion al Argeşului, până şi Nectarie, etc. Ce să mai amintesc despre Mitrofan, Damaschin, Dositeiu, etc. Astfel biserica ndstră română a conlucrat inconscient la grecisarea limbii între Români şi a jucat rolul cel mai însemnat în cultivarea, răspândirea şi introducerea limbii grecesc! între dmenii bisericesc! şi prin aceştia a influenţat asupra societăţii culte românesc!. Acest fapt este probat cu suficienţă prin fapte (1). Dacă în locul limbii grecesci culte am fi întrebuinţat tot limba slavonă în şcoli, cancelariile domnesc! şi în biserică, după cum eră până pe timpul lui Vasile Lupu şi Mateiu Basarab, <5re acăsta n’ar fi fost mai dăunătâre literaturii române şi desvoltări! ndstre intelectuale şi mai periculdsă şi ameninţătâre naţionalităţii ndstre? Eu în cunoscinţă de causă <Jic da. Lupta dintre slavism şi grecism ne-a fost folosităre situaţiuniî ndstre naţionale. Limba slavonă este o limbă mdrtă astăzi, ca şi cea grâcă veche, apoi în ea nu am fi găsit nimic nod, nimic original, dacă ar fi mal persistat acâstă limbă cu totul străină felului graiului românesc, 6re n’am fi ajuns şi noî, ca şi Bulgarii de aâtăţi, a ne perde şi nâmul şi limba? Dacă Bulgarii, din causa limbii, sunt astâ<ji absorbiţi de Slavoni, 6re acest procedeu n’ar fi avut loc şi la noi? Cu multă probabilitate <jic da. Limba grâcă din contră, nu numai că nu ne-a absorbit naţionalitatea, nu numai că nu ne-a schimbat graiul, ci încă a ajutat mult împreună cu cea latină, mama limbii năstre, la crescerea, desvoltarea şi fixarea el. Limba năstră veche bisericâscă cuprinsă în cărţile ritualistice, precum şi a unora dintre cronicari, este f<5rte frumdsă, ponderăsă, impunătăre şi are în mare parte vestmîntul limbilor clasice. Frasele, ca şi stilul 6ăti, din cărţile ritualistice 6unt mal mult imitări ale limbii grecesci bisericescî. Cuvintele, chiar şi aranjarea proposiţiunilor, sunt copii exacte ale limbii grecesci şi latinesc!.
Este adevărat că nu Bciail Românii noştri pe atunci atât de bine latinesce, pe cât sciail grecesce. Pentru acest cuvînt admit că limba grâcă în primul loc a servit de model la formarea structurii limbii ndstre române bisericescî, mai mult p<5te decât cea latină chiar. Cuvinte, într’adevăr, multe aii fost luate de traducători din limba latină,
(1) Consultă introducerea din Qrouicariî Greci, de C. Erbiceanu,
www.digibuc.ro
108
O. ERBICEANU
dar forma şi construcţiunea sintactică, ţesătura cuvintelor în frase, are mai mult tipul limbii grece bisericesc!, după care se vede că s’au modulat traducătorii. Acâsta-i convingerea mea în urma unui îndelungat studiu asupra cărţilor bisericesc! românesci, făcut în paralel cu originalele grecesc!. Eu nu cunosc scriitor! însemnaţi români în slavonesce, între ierarchii biserici! ndstre, pe când în cea grăcă maî toţi din acestă epocă aă( scris şi încă bine. Uriheză dar că 6meniî bisericesc românii traducend cărţile ritualistice de pe textele grecescî, cu drept cuvînt au fost influenţaţi în formarea traselor de limba din care traduceau, maî ales că erau ţinuţi a exprimă exact ideia şi ţesătura textului.
IX.	Numai la biserică şi prin biserică, poporul nostru, ascultând serviciul, şi-a îmbogăţit materialul de vorbire în secolii trecuţi, şi-a modulat expresiunile şi şi-a format graiul să& de astăzi- Prin unitatea limbii din cărţile bisericescl, s’a răspândit aceeaşi vorbire între toţi Românii şi s’a contribuit mult la conservarea unităţii nămului nostru, care aveă pe atunci aceeaşi credinţă ortodoxă. (Acest beneficiu nu l-au putut avă popărele din occident, la care cu tdtă cultura lor înaintată, fiind la t<5te limba latină, limba cultului lor, a întârziat la ele mult formarea limbii şi contopirea dialectelor lor. La noi n’a avut loc acest fapt Din contră, în puterea unităţii graiului bisericesc româ nesc, au dispărut multe chiar din provincialisme şi s’a cimentat prin acăsta unitatea Românilor.) De ar A remas limba slavă în biserică, 6re am fi avut noi aşa de bine desvoltată limba nâstră naţională ? De sigur că nu.
X- Limba românăscă vorbită şi scrisă la Români până la 1830 a fost mult apropiată de cea bisericăscă, iar de la acest timp până după 1870 a suferit o evoluţiune dăunătdre, o prefacere a firii ei. Din ura către Greci, s’a lovit chiar şi în limbă, exdudându-se tâte grecismele cu drept cuvînt, dar s’au întrodus multe cuvinte şi expresiuni fran-oese şi italienescî. Acesta a fost o greşălă. înţeleg să se fi lepădat cuvintele străine, când aveam un echivalent românesc, sau când e vorba de a introduce în limbă un termen sciinţific, dar nu pricep ca cine-vâ pornit şi intenţionat să suprime din limbă cuvintele împămîntenite între Români şi să întroducă altele tot străine şi neînţelese de popor. Se pare că acăstă greşălă am înţeles-o şi în parte am reparat-o.
XI. Acum putem să ne întrebăm î Ce folos ne-au adus nouă Românilor Academiile Domnesc! din Iaşi şi Bucuresci? Răspunsul med ba-sat pe probe, este acesta; în mare parte, formarea, crescerea şi modularea limbii ndstre românesci, după tipul celei grecesc! bisericesc!,
www.digibuc.ro
PRIVIRI ASUPRA EPOCEf FANARIOTICE.
109
împrumutând traducătorii şi formătoril eî cuvinte, la lipsă, din limba latină mal ales, Acâsta-I convingerea mea.
Dacă considerăm că mai tătă clasa boerâscă din ambele Principate, şi mal cu sămă din Ungro-Vlachia de altă dată, se educă în limba grecăscă; că fiii boarilor şi mai ales ai Domnitorilor din vechime învăţat! şi se cultivai! în Constantinopole) apoi după căderea Constan-tinopoluluî se trimiteau fiii Domnitorilor ca ostatici ori garanţi, ba şi ai unora dintre boeri, unde iarăşi cresceau şi se educau în limba grăcă şi în alte limbi, ca Cantemir; că în Constantinopole, Domnitorii, curînd după cucerirea lui, aveai! representanţl familii boerescl la Părtă, şi din aceştia mulţi ai! ajuns şi Domnitori; că boeriî ţării rivalisau între ei cari mal do cari de a-şi educă copiii în limba grăcă şi în Constantinopole, până la înfiinţarea Academiilor DomnescI în Principate, iar după aceea în acestea de către profesorii greci; atunci nu ne vom miră de loc, pentru ce se răspândise atât de mult limba grăcă între Bomânî şi pentru ce Grecii, schingiuiţi de Turci, năvăliaii în stoluri între Bomânî, căci numai aici găsiau adăpost, ospitalitate şi vor-biau în limba lor, fiind şi noi de aceeaşi religiune cu ei. Sunt rari exemplele când .boeriî îşi educau pe fiii lor în apus. Aici Grecii găsiau de lucru în comerţ, în porturi şi prin tăte oraşele, se făceau arendaşi şi puteau cu folos mare a-şi duce viăţa în linişte şi libertate, pe când în Turcia, în ţăra lor, tăte aceste mijlăce le lipsiau, plus nesiguranţa şi a averii şi a onărel şi a vieţii. Iată căuşele pentru cari fisionomia ţării în pătura înaltă socială aveâ tipul unei ţări grecisate. Bine sad rău, altă cestiune, eu relatez faptele cu totul obiectiv, aşâ cum ai! fost în realitate. Nu sciu, mă îndoiesc că va găsi cine-vă, cel puţin cu trei secole în urmă, <Jece la sută dintre boeril români, cari nu sciau scrie şi vorbi grecesce; mal pot asigură că nu erai! <Jece la mie dintre boeril români cari sciau latinesce şi mai puţini încă cari cunosceau limba slavonă. Un boer ce n’ar fi sciut pe atunci grecesce nu eră considerat ca evghenist ori cult şi nu eră întrebuinţat în afacerile publice (1). Influenţa mare a limbii greceseî se datoresce în mare parte grecisării societăţii românesci.
XII.	Tătă ţăra eră presărată şi semănată numai de dascăli greceseî, îl întîmpinăm prin tăte oraşele şi orăşelele ţării, ba unii erau chiar Bomânî de origină, dar dascăli pentru grecesce, ca Naum. Acăstă limbă eră la modă în orient pe acele timpuri, ca şi latina în occident. Pe
(1) Consultă Aofoţ Jtepl toO tv BXâxotC :EXXf]v:ajj.ou, Sici I*. f*. IlaTtaSojtouXou, 1869, ev ’AO'îjvatţ.
www.digibuc.ro
110
C. ERBIOEANţJ
la sate făceaţi acest serviciu, în mic insă, pentru că poporul nu-1 pri-cepeă, dascălii şi psalţil, carii deşi eraţi Români şi puţin cărturari în grecesc©, dar spre a-şl da ifos de sciutorl ai limbii grecescl cântati în grecesce pe la biserici catavasil şi alte părţi din ritual şi tdtă leturghia (1). în acest scop s’au şi imprimat Catavasiere în litere to-mânesci şi cu cuvinte grecesc!. în urma acestei mari influenţi grecescl, <5re mal puteâ resistâ între Români limba slavonă? Limba grâcă, <ca limbă cultă şi plină de scriitori clasici, lumesci şi bisericescî, a săpat din temelie şi a şters cu totul urmele limbii slavone din tre Români. Dacă acistă faptă se p6te numi un serviciu adus Românilor, ea ni l-a făcut inconscient. Apoi lucrul eră şi natural, pentru că în limba slavonă, cum am <Jis> n’aveafl. cu ce să se nutrescă spirituali* cesce Românii, fiind lipsită de autori mari, pe când în cea grăcă su-praabondau. Grecii însă, cu tdtă marea lor influenţă şi prin limbă şi prin religie, nu s’ati gândit nici odată serios, şi nici puteau, să ne ab-sdrbă, pentru că noi eram şi mal mulţi şi departe de ai lor. Eî căutau să ne exploateze pentru el, S’au folosit însă materialicesce fdrte mult, secoll întregi, de la Români, dar am scăpat teferi de eî. Acesta pdte nu s’sr fi putut întîmplâ, dacă influenţa slavonă ar 1} persistat între Români şi în limbă şi în biserică. Grecii îşi aveau locul lor sfînt, Ierusalimul lor pe pămînt, eră Elada, acăsta eră visul lor de aur, pe care după ce şi l-aii realisat, s’au dus cu grabă în patria lor dorită, între Români n’au rămas decât fanarioţii înrudiţi cu Românii şi comercianţii. Ore tot aşâ s’ar fi petrecut lucrurile şi cu influenţa slavonă? Avem exemple îndestule că unde s’a înrădăcinat cultura slavonă, acolo ea a remas de apururea şi a prefăcut cu timpul acel popor, dân-du-şi Hsionomia slavonă. L-a contopit în sine şi pentru sine. Rusia, de la Petru-cel-Mare, a devenit un imperiu înspăimântător de mare, lucrăză după un plan preconceput şi absdrbe în ea orî-ce popor mic. Acăsta-î politica sa cuceritdre, ceea ce cu Grecii nu eră tot aşâ. Eî lucrau în ţările ndstre pentru eliberarea nămuluî lor, îndemnându-ne indirect şi pe noi a face acelaşi lucru contra lor chiar, ceea ce s’a şi întîmplat. Din faptele istorice trecute amintim, că orî-ce popor cucerit de Ruşi ori anexat s’a rusificat şi contopit cu timpul în acel vast imperiu. Cum am putut noi Românii să scăpăm'de acăstă influenţă şi anexare, pentru mine este un lucru providenţial. Cu t6te ocupaţiunile rusesci multe şi îndelungate ale acestor ţeri., noi Româniine-am tre-
(1) Când se va întocmi un catalog complet de imprimatele nostre românesc!, ceea ee nu avem până astăzi, atunci vor vede toţi acestea. Eu le cunosc în mare parte.
www.digibuc.ro
PRIVIRI ASUPRA EPOCEÎ FANARIOTICE.
111
zit la urma urmei sărăciţi, nedreptăţiţi, ciuntiţi în teritoriu, am scăpat însă ca n&m şi ne-am conservat. Cum s’a întîmplat acâsta ?
Dumnezeu singur scie secretul. S’ar părâ că numai situaţiunea topografică a acestor ţări ne-a salvat, fiind prea muiţî petitorî pentru acâstâ frumdsă Elenă—România de astă<}î. Faptele istorice mie nu-mî explică înde ajuns acest eveniment; ele par a nu avă consecinţa lor logică, dar ne-am ve<Jut scăpaţi de primejdie. Este un adevăr, că Rusia, după ce şi-a luat rolul politic de protectdre a ortodoxismului în orient, la noi n’a avut atâta influenţă acest resunet, pentru că religiunea ndstră a Românilor nu eră ameninţată, pe când pentru popdrele din orient acest titlu a fost mult profitabil influenţei rusesc!. De aceea din punctul de vedere religios, înrîurirea rusâscă nu şl-a putut mări mult va<Ja între noi. Noi Românii n’am fost nici odată ameninţaţi în legea ndstră, şi nici puteam fi, pentru că trăim între creştini. Am sciut şi seim să facem deosebire între pravoslavia rusescă şi ortodoxia românescă, graţie sistemului administrativ din Biserica răsăritului. Cu Grecii lucrul stăteâ cu totul alt-fel, el veniau la noi bântuiţi şi persecutaţi de păgâni spre a află adăpostire şi pentru acest cuvînt găsiau la noi ospitalitate şi o primire creştinâscă. Dacă de acâstă ospitalitate şi adăpost unii dintre el au abusat, acest abus nu constituia pentru noî un pericol direct şi imediat naţional. Când puteam îl pedepsiam pentru faptele lor rele, îl alungam; când nu, ne mângâiam cu ideia că eră un rău trecător. Nu ne am îngrijit nici ,odată de a fi nimiciţi şi absorbiţi de Greci.
Ambele influenţe ne-au fost vitrege, dar persistând cea slavonă, ne-ar fi fost mai dăunâtâre pentru mărimea şi politica sa cuceritdre, nepu-t§ndu-ne numeric măsură cu ea.
XIII.	Să venim acum la Fanarioţi. Căuşele ce au adus pe Fanarioţi la domniatele* Principatelor Dunărene ne sunt cunoscute. Eu voiu aminti aicia pe cele principale: Mărirea Turciei, coruperea moravurilor lor şi ignoranţa lor în afacerile diplomatice; apoi lupta neîncetată dintre pretendenţii Români la scaunele domniilor din Principate, care ajunsese în cele din urmă la o adevărată decadenţă morală, dând bani celor puternici din Constantinopole şi susţinendu-se prin corupţiune pe tronurile lor; hainia lor şi desele schimbări de Domni, pentru ca paşalele din Stambul să se folosâscă tot mal mult de bani; în fine nevoia politică simţită de Turci de a se servi în afacerile diplomatice de Grecii culţi şi pricepuţi în ale politicei ca Dragomani, începând acâsta cu Nicuşiu şi Exaporitul. Prin aceştia şi-au făcut loc unii din Grecii din Fanar între dmeniî politici al Turciei şi au început a avă o influenţă mare în Imperiul turcesc. Pentru a-şî asigură Turcia
www.digibuc.ro
112
C. ERBICEANU
venituri şi nutriment trebuitor în Constantinopole şi a ţină pururea sub stăpânirea sa aceste Principate, cari erau privite cu ochi de Argus de către Ruşi spre a le incorporă, sub cuvînt de a le protejâ de jafurile turcesc!, ah socotit Turcii că lucrul cel mai nemerit ar fi, ca aceste domniate să fie încredinţate âmenilor lor de încredere şi încercaţi în serviciile împărăţiei turcesc!. Aceşti mercenari de profesiune şi de ocupaţiune, un fel de cosmopoliţi la început, pentru a-şi asigură traiul s’au introdus prin multe acte de credincioşie şi apoi prin mar! promisiuni de ban! în aceste Principate, ca hospodarî al ţărilor. Turcia nu puteă, deşi doriă, să trimită direct paşale din Constantinopole, spre a guvernă aceste provincii şi a le preface cu totul în paşalîcurî turcesc!, ca şi pe ţările Grecâseă, Bulgărâscă, Sîrbăscă, etc. N’a îndrăsnit să facă acest lucru de târna puterilor din occident şi maî ales a Rusiei, pentru că aceste ţări erau numai închinate prin capitulaţiunî, iar nu cucerite cu sabia, îşi aveau conservate prin acte publice prerogativele lor. De aceea Turcia s’a cugetat că lucrul cel mai avantajos pentru ea ar fi de a numi în aceste ţări ca domnitori dmenl de a! să! credincioşi şi devotaţi, creştini cu numele, dar turciţi cu inima şi sufletul. Mal sciau că aceste fiinţe n’aveau relaţiuni şi legături în ţâră, ci în Constantinopole, şi dar ori ce ordine, de orl-ce natură, eî le vor execută; aşă că Turcii s’au asigurat prin Fanarioţi de veniturile enorme ale acestor Principate pentru timp îndelungat
Ast-fel Dragomanul Alexandru Exaporitul trimite prin influenţa sa, ca Domnitor în Principate, pe chiar fiiul său. Prin acâstă numire directă s’au călcat vechile prerogative ale ţărilor acestora şi de fapt au ajuns şi aceste provincii ca şi nisce paşalîcurî (1).
Acesta e în resumat motivul venirii Fanarioţilor ca# domnitori în aceste ţări şi cari ah fost causa împilărilor şi jafurilor săvîrşite sub administraţiunea lor. Boerix ferii, rivalisând între eî la domnie, au adus involuntar pe Fanarioţi în locul lor. Âşâ sunt faptele istorice.
XIV.	Ast-fel epoca fanariotă de un secol şi maî bine a fost o fatalitate pentru noi. Faptul este consumat. Dacă am presupune că n’ar fi avut loc venirea Fanarioţilor ca domnitor! în aceste ţări, şi ar fi continuat tot şirul domnitorilor pâmîntenl, <5re situaţiunea ţărilor ar fi fost mal bună pe atunci ? La acâstă suposiţiune, nu pot răspunde cu precisiune. Atât pot <Jice că, prin venirea Fanarioţilor, s’a stins dintre Români, pentru Un timp, simţul patriotic prin siluirile fanariotice, şi-a
(1) Consultă npaţIMiTEfai irepl tuiv 'HfE|A4v<uv tv)ţ MoXSoSXa^îaţ, traducerea lui M. F. Zallonl de Vlasie Bălteanu, I, cu o prefaţă importantă pentru Români.
www.digibuc.ro
PRIVIRI ASUPRA EPOCEÎ FANARIOTICE.
113
strivit tdtă forţa naţională, şi s’a redus poporul şi boerimea locală la cea maî negră miserie, s’a sărăcit lumea. Administraţiunea ţării, până la venirea Fanarioţilor, eră condusă de Români, de atunci însă de străini. Probabil că dacă erau pămînteni Domnii ţării, multe din aceste rele nu s’ar fi săvîrşit, dar o stare înflorităre în aceste ţări nu puteâ fi, din causa împrejurărilor politice. Cu tdte aceste vitrege vremuri, venite ca o pedăpsă asupra ndstră, nămul nostru tot s’a păstrat, îndurând nevoi cumplite şi suferind tot felul de schingiuiri până la mdrte şi acăsta amară. Dacă nu ne-am perdut ca popor, ori naţiune, causa a fost că nici Turcii, nici Fanarioţii nu aveau interes să ne nimicăscă, ci să ne ţie în viăţă, dar să ne împileze şi stdrcă tiranic de tot avutul nostru. Lor libertatea şi prerogativele ndstre de ţări semi-inde-pendente le trebuiau, pentru că Principatele devenise prin ei centrul de activitate în scopurile lor, fiind-că un alt loc mai potrivit nu aveau sub cer. Turcii, de asemenea erau mulţumiţi de politica fanariotă din Principate; apoi aceştia spre a-şî'conservâ în viitor aceste grânare pentru ei, au admis ca o regulă, ca să ţină pe Fanarioţi într'o frică perpetuă, şi îndată ce erau scoşi din scaunele lor, erau goliţi până la cămaşă de tot avutul lor cel agonisise în aceste ţări şi apoi în urmă le ridicau şi viăţa. Acest tragic siîrşit l-au avut mai toţi domnitorii Fanarioţi.
XV.	Fanarioţii la început nu îndrăzniau a se manifestă ca naţionalişti Greci, ci erau consideraţi mai mult ca nisce ămeni de încredere la Turci, deşi erau creştini. Curînd însă, numiţi domnitori în Principate, au fost cuprinşi şi mânaţi de şuvoiul ideilor grecesc! despre eliberarea lor şi conduşi de împrejurările politice (1). De atunci ei au fost campionii acestor idei şi au lucrat cu putere la desvoltarea simţului patriotic între Grecii din Principatele Dunărene şi din Constantinopole, dar în secret. Fanarioţii duceau faţă de Turci o adevărată diplomaţie bizantină, adecă una gândiau şi lucraţi, alta spuneaţi ori vorbiau. Către Turci se prefăceau că sunt cu ei, iar către Greci erau în adevăr Greci. Activitatea Fanarioţilor pentru eliberarea Eladei a fost plăz-. muită, crescută şi realisată în mare parte de patriarchiî şi domnitorii Fanarioţi în aceste ţări. Ei au întreţinut Academiile Domnesc!, începute de sub Vasile Lupu şi Mateiu Basarab, le-au ameliorat, reformat şi îngrijit, îndemnând pe tot patriotul grec de a veni şi a se cultivă în aceste ţări. Tot ei au adus profesori greci şi numai greci, dintre cel maî capabili, şi au format cu timpul serii întregi de generaţiuni, în scopul de a luptă la timp pentru eliberarea lor de sub Turci. De atunci
(1) Consultă: D-r Guda, Bîoi itapiXX-rjXot. ’Ev ‘AO-^vaiţ.
Analele A. R—Tom. XXIV.—Memoriile Secf. Istorice.	8
www.digibuc.ro
114
C. ERBICEANU
au venit în ţările năstre tot ce Grecimea aveâ maî patriotic şi cu dor de învăţătură (1). Pe lângă acest tineret s’au strecurat între noî şi mulţi vagabonzi, ce nu puteail trăi în Turcia. în şcolile grecesc!, cari existau pretutindenea în ţările ndstre, se învăţă în primul loc patriotismul grecesc, comentându-se pericope din autorii clasici ce istorisesc gloriile strămoşilor lor, cari pentru Români se păreau că acestea sunt de prisos şi că îngreuăză învăţămîntul public. Pentru ei însă eră de mare folos. Cu banii noştri, adunaţi prin orl-ce mijldce, cu capitalurile lor din funcţiunile băndse ale ţării, ce eraii ocupate de Greci, din câştigurile lor din aren<Jî şi comerţ s’a format cu timpul o pleiadă de avuţi Greci, cari la ocasiunî patriotice cheltuiau sume înspăimântătdre pentru cauza naţională. Au fost mal multe încercări eteriste pentru independenţa Grecilor până la 1821, dar cari din cause cunoscute n’au reuşit. T6te acestea erau sprijinite şi susţinute de domnitorii Fanarioţi. Acesta e un adevăr necontestat, basat pe fapte. Fanarioţii, împreună cu Patri-archatul din Constantinopole, în mod tacit şi într’un timp îndelungat, aii pregătit calea revendicărilor lor grecesci de sub jugul turcesc.
XVI.	Cu ce folos ne-am ales noi Românii din tdte aceste frămîntări, dăunătdre pentru noî? Cu sărăcia, cu umilinţa şi cu tot felul de necazuri. Chiar unele încercări ale domnitorilor Fanarioţi de legiferări şi îmbunătăţiri ale stării de jale a locuitorilor eraii efemere, din causa deselor schimbări de domni. Multe din acele reforme, cântate agrare, eraii numai pe hârtie şi fără durată, pentru că venind alt domnitor, tăte disposiţiunile bune ale predecesorului săii le suspendă şi desfiinţă. Am pută Z^e că îmbunătăţirile locale şi măsurile agrare ce eraii binefăcătăre pentru locuitorii ţării n’ati avut o durată îndelungată în epoca fanariotă. Ceea ce este o realitate şi din care am tras folos şi noi Românii a fost numai învăţătura din Academii, unde se propunea sciinţa timpului şi care se răspândea şi printre Români,precum şi cunoscinţa limbii culte grecesci. OrI-cât s’ar Zice, *n şcolile publice grecesci aii studiat toţi fiii boerilor şi orăşenilor noştri, fie în şcoli publice, fie cu profesori greci aparte. în acestea s’au cultivat Românii, ascultând pe profesorii greci, de la aceştia şî-aii nutrit şi des-voltat el mult simţimîntul patriotic, iubirea de năm şi ţeră. Lucrurile aşâ s’au petrecut. Grecii o făceau acăsta prin şcolile năstre pentru scopul lor, noi am profitat de asemenea idei şi le-am aplicat la scopul nostru. Până la un punct, putem Zice chiar, că ura pornită şi justificată în
(1)	Ve$f N£a 'ElUi 'EXX-rp/txiv 6£atpov ZaSipa, ’ev ’A8-f|vatţ 1872.—Idem, NîOeXXvjvwfj «piXoXofux, 6x6 K. N. Iâ6a, ’tv 'AB-rjvat;, 1868.
www.digibuc.ro
PRIVIRI ASUPRA EPOCEl FANARIOTICE.
115
mare parte a generaţiuniî trecute române asupra Grecilor îşi are is-vorul ei între Eomâni chiar din şc61a grecăscă. Când a isbucnit Eteria grecăscă în Principate, se aflau mulţi Români patrioţi, cari căutau a alungă pe Greci din ţările ndstre, ca şi altă dată. Când Dionisie Lupu a fost ales ca Mitropolit în 1819, un boer bătrân, se spune, că î-a <jis în mod sarcastic şi ironic acestea: Acum să teved Lupule, să numai rămână nici o capră. Tudor Vladimirescu tot pentru ideile lui patriotice a fost executat de Ipsilant la Târgoviştea, când şi armatele lui naţionale s’a'u împrăştiat. Cânturile populare şi haiducescî din acele timpuri conţin tot idei de ură în contra Grecilor asupritori, apoi cronicarii noştri din aceste timpuri şi în special Zilotu, sunt prin excelenţă mari patrioţi şi zugrăvesc cu colori fdrte negre portretul Grecilor petrecă-torl între Români, povestindu-ne abusurile săvîrşite de ei.
XVII.	Dacă în adevăr am tras un folos real din şcolile grecescl şi din învăţătura limbii eline, ceea ce nu se pdte negă, apoi noi în schimb le-am dat tdtă ospitalitatea, duşi numai de simţul de umanitate, fiind ei de aceeaşi religie cu noi. Este iarăşi adevărat că limba grăcă, ca limbă cultă, a contribuit mult la desvoltarea nâstră intelectuală, preparându-ne pentru revendicarea drepturilor năstre naţionale. Bărbaţii mari ai nămulul nostru din timpul regenerării mai toţi cunosceau acăstă limbă şi se instruise mult cetind autorii clasici.
Din cele <Jise resultă: Că noi Românii am fost, în tot timpul şi înainte şi după căderea Constantinopolului şi până la Eterie, singura naţiune, cari şi cu voie şi fără de voie am jertfit sume enorme de bani pentru a susţină în vi6ţă popdrele subjugate de Turci, dându-le şi asii în ţările ndstre, şi am ajutat materialicesce ortodoxismul în tot orientul. După tâtă dreptatea dar, şi în comformitate cu faptele, scriitorii şi autorii greci, din acele triste vremuri, recunosc domnitorilor noştri de pe atunci titlul de protectori ai ortodoxismului.
Acest adevăr se va probă cu suficienţă prin publicarea Bibliografiei grecesci, ce am întreprins acum. Titlul măreţ de apărători ai ortodoxismului, repet, ne aparţine numai nouă Românilor în secolii trecuţi. Nu constestăm că şi alte popăre, mai ales Ruşii, aâ ajutat prin arme şi uşurat situaţiunea acelor creştini ortodox!, dar în primul loc noi am sacrificat maî mult decât toţi pentru susţinerea lor materială până la desrobirea lor. Acesta-i adevărul. Dacă dar atâtea jertfe de tot felul am făcut, timp îndelungat, pentru ajutorul fraţilor noştri creştini din Turcia: Greci, Sîrbi, Bulgari, Arabi, etc.; dacă în loc de recu-noscinţă am suferit atâtea rele din partea unora; noi acum ca buni creştini să uităm t6te, să ertăm greşUele lor şi să fim mândri de
www.digibuc.ro
116
C. ERBICEANTJ
noi că am putut contribui cu mijlâcele nâstre la susţinerea atâtor popâre şi am ajutat cu costul nostru credinţa Ortodoxă, ce eră atât de mult ameninţată pe atunci în orient. Pămîntul nostru a fost un refugiu la nevoile lor pentru eî.
în acestă binecuvîntată de Dumnezeu ţâră şi-au găsit acele nemuri subjugate şi strivite asilul lor, unde în linişte şi siguranţă s’au des-voltat şi pregătit pentru eliberarea de sub tiranii lor. Chiar şi în pre-sent, prin bravul nostru Căpitan, am contribuit cu sângele nostru la eliberarea Bulgariei în răsboiul din 1877.
Acum când unele din acele popâre, au devenit independente, ar trebui să trăim frăţesce spre a ne pute în linişte vindecă ranele trecutului şi a ne întări în lăuntru economicesce spre a ne pută cu timpul e-gală cu popârele mari civilisate din apusul Europei.
www.digibuc.ro
DIN LUPTELE PENTRU NtfM.
RESTURNAREA LUI VASILE LUPU.
STUDIU ISTORIC
DE
L TANOVICEANU,
Membru corespondent al Academiei Române.
Şedinţa de la 7 (20) Septemvrie 1901.
«Letopiseţele na sînt să le oetăscă omul să ştie numai ee a fost in vremile trecute, ce mal mult să hie de învăţătură ce este bine şi ce este rău, şi de ce s& se ferăscă, şi ce va urmă fie-cine.»
Mir ou Costin*
în istoria mult încercatului nostru năm, văcul al XVII-lea are o însemnătate deosebită; el e trecerea de la nisce timpuri cari fără îndoială n’au fost lipsite de mărire la altele, cari cu drept s’au socotit ca cele maî triste ale nămului românesc.
Când începîi acest văc, el văijîi ultimele raije ale sdreluî de la Că-lugărenî, care întrupase pentru o clipă visul de aur al Românilor, iar când el se sfîrşl, scăderea ţărilor eră atât de mare în cât totul eră , pregătit pentru robia străinului. Michaiii-Vitâzul şi Constantin Brânco-vănul sunt două margini: cel dintâiii e sfîrşitul timpurilor de vitejie, Cel din urmă începutul timpurilor de ticăloşie.
Câtă deosebire între aceşti doi Domni, pe cari nu-I desparte nici măcar un văc!
Michaiu săvîrşiâ biruinţe ca să-şî mărăscă ţâra, Constantin adună bani ca să-şi îmmulţescă comorile. Cel dintâiii îşi petreceâ viăţa în răsbdie înconjurat de vitejii ostaşi români ca Buzesciî, Calomfirescil şi alţii, ducând stegul românesc la Nistru, peste CarpaţI şi peste Dunăre, iar cel din urmă se moleşiâ în bogăţie, încunjurat de boeriî greci şi gre-ciţl, şi întrecendu-se cu el în despoierea ţării. Şi ca încheiere, unul măre ca un vită? pe câmpiile Turdei lovit în piept, însă cu capul sus
www.digibuc.ro
118
I. TANOVICEANU
şi ţescumpărându-şî viâţa, iar cel-alt, în genunchi şi cu capul plecat, e omorît de un gâde ca un ucigaş de rînd, în Gonstantinopole, cetatea blestemată, de unde mult timp venitu-ne-ah ruşinea şi tâte relele!
Şi între aceste două margini, scădere necontenită, scădere repede pe care o simţiah âmenii de sâmă ai acelor vremi. «Apucatu-m’am şi eh—<Jice Grigore Ureche cam pe la 1640 — a scriere începătura, a-daosul, mai apoi şi scăderea, care se vede câ a venit în filele nâstre.» Iar repediciunea scăderii Moldovei tot el o asâmănă «cu puhoiul apei care de sîrg se adaoge şi iar de sîrg scade şi se împuţineză.» (1)
Se vor mai găsi, ce e drept, Români viteji ca strămoşii lor şi în acest vâc de scădere, se vor găsi dmenî cinstiţi şi iubitori de nem, întocmai ca ultimele licăriri ale unei flacăra care se stinge. între Domni se află un Mateiu Vodă, «om harnic la răsbâie, aşâ neînfrînt şi nes-păimat cât poţi să-l asemeni cu marii şi vestiţii oşteni ai lumii,» (2) şi Cantemir Vodă bătrânul «fârte vitâz bun, (3) care, după cum ne spune Neculce, «semne multe aveâ pe trup de la răsbâie» (4). Dintre boari au fost vitâzul Alexandru Buhuş hatmanul, pe care Halep paşa poruncise lui Anton Roset Vodă «să nu afle că-1 mai schimbă din hătmănie,» (5) şi aga Constantin Bălăceanu, cel din urmă dintre boerii viteji, pe care poporul nu l-a uitat nici astă<jiîn cântecele sale (6).
Dar nici aceştia, vrednici oşteni din ce în ce mai rari, nici alţii în urma lor n’au mai dus pajără românescă sigură şi neajutată în afară din hotarele ţării. «Bălăceanu Constantin.... îşi întindeâ mintea după nisce păreri nebune, adecă după vitejii» (7), aşâ scrie un cronicar din timpurile de ruşine ale ţării. Când vitejia ajunsese să fie socotită o părere nebună, eră firesc lucru să înceteze minunata poveste a două mici ţărişăre, cari sciau nu numai să se apere cu vitejie de Unguri, Leşi, Turci şi Tătari, ci încă să şi ducă răsboiul în ţâra puternicilor lor vrăjmaşi. Străinii ajutaţi de câţî-vâ înstrăinaţi de Dăm au făptuit ruina şi ruşinea Moldovei şi Munteniei. întocmai ca nisce corbi flămând!, co* borîtorii acelora cari prin nemernicia lor au îmmormîntat împărăţia de răsărit veniau stoluri stoluri pe pămîntul acestor primitâre ţăr! * 6
(1)	Letopiseţe. Predoslovie. Ediţ. II, Kogălniceanu. T. I, p. 129-
(2)	Miron Costin, Letopiseţe. Ed. Kogălniceanu. I, p. 348.
(3)	Nicolae Costin, Letop. Ed. Kogălniceanu, II, p. 35.
(4)	Ioan Neculce, Letopiseţe. Ed. Kogălniceanu, II, p. 230.
(6) Acelaşi, p. 210.
(6)	D. V. Gilorteanu, Lumina pentru toţi, III, p. 70—72. —Comp. Hasdeu, Magnun» Etymologicum, 2989- 2991.
(7)	Laurian-Bălcescu, Magazin istoric, V,103,
www.digibuc.ro
RĂSTURNAREA LUI VABILE LUPU.
119
şi stricau rostul lor, obiceiurile bune şi sfintele aşezăminte, cari singure aii fost în stare să apere nâmul nostru de peire. în zadar s’au făcut legi, în zadar răscălele şi în zadar sângele vărsat, Fanarul, ajutat de Turci şi de câţî-vâ vîn^ători de nâm, ajunge stăpânul acestor ţări, stăpâni peste mormintele în cari spre fericirea lor dormiaii să nu se mai scăle vitejii de la Rovine, de la Rahova şidelaCălugărenî!
Una din aceste răscăle voim să o povestim noî; ca fapte nimic, safi mal nimic nou, acele vremuri fiind tuturor bine cunoscute. însă alt-fel aii vă<}ut şi aii judecat alţii lucrurile şi alt-fel le vedem şi le judecăm noî, iar în istorie nu povestirea faptelor, ci buna înţelegere şi drâpta lor judecată e lucrul de căpetenie. «Letopiseţele—(Jice Miron Costin— nu sînt să le cetescă omul să ştie numai ce au fost în vremile trecute, ci mal mult să hie de învăţătură, ce este bine şi ce este rău şi de ce să se ferăscă, şi ce va urmă fie-cine.» (1)
Iată de ce am cretjut că e bine şi folositor să arăt pricinile căderii lui Vasile Vodă.
*
* *
în anul 1653, Vasile Vodă intrase în anul al 19-lea al fericitei sale domnii; de la Ştefan Vodă-cel-Mare nimeni nu ajunsese la o domnie atât de îndelungată şi, cum (jice Miron Costin, «împărăţiei cu belşug şi cu cinste sămănătăre.» (2) Când începe să vorbăscă de acăstă domnie, cronicarul merge cu lauda eî până la lirism: «Fericita domnie a Iul Vasile Vodă, în care de aii fost când-vâ acăstă ţâră în tot binele, cu belşiug şi plină de tătă averea, cu mare fericire», (3) şi mal departe iarăşi, «că de aii fost când-vâ vremi fericite acestor părţi de lume, atunci aii fost» (4)
Aşâ scrie logofătul Miron şi mulţi s’aii luat după dînsul. Cum se face însă că acăstă domnie, atât de lungă şi fericită pentru ţâră, e răsturnată cu cea mal mare uşurinţă prin uneltirile a patru boerl, din cari trei sunt ucişi înainte de ase pută luptă? Dacă Gheorghe Ştefan, logofătul trădător, cum l-aii numit unii, s’a dus la străini viclenindu-şî ţâra şi pe Domnul său, unde sunt ceî-lalţî boerl credincioşi, şi unde este ăstea care să apere-ţâra şi domnia?
Ce fel! Intră Ungurii şi Muntenii în ţâră, iar Vasile Vodă cu domnie întemeiată de 19 ani, împărăţiei semănătăre, în loc să alerge la hotare 1 2 3 4
(1)	Miron Costin la domnia lui Ghica Vodă.
(2)	Miron Costin. Edit. II, Kog. T. I, p. 321.
(3)	Idem, p. 301.
(4)	Idem, p. 310.
www.digibuc.ro
120
I. TANOVICEANTJ
ca să apere ţâra de duşman!, fuge din scaunul domniei şi-şî arată vitejia omorînd trei boeri, din car! unul, căindu-se de faptul său, de bună voie se spovedise şi însciinţase pe Domn prin duhovnic de primejdia ce-1 ameninţă!
Domnia lui Yasile Vodă eră dar putredă, cu tăte că pe din afară păreă strălucită, şi eră putredă, fiind-că nu se întemeiă pe ţâră, adecă pe boeriî, negustorii şi ţăranii moldoveni, ci pe un pumn de străin!, venetici ca şi dînsul, cari la vreme de primejdie nu-I puteau folosi nimic. Ţâra întrâgă se temeă de Domn, dar nimeni nu-1 iubiă, fiindcă străinul străin rămăsese în inima sa. Dacă pe vremea când eră boer, Lupu putuse înşelă pe boeri! români, luptând alături cu e! în potriva Grecilor, îndată ce ajunse Domn, el prigonesce pe Român! şi ocro-tesce pe Grec! pe tăte cărările, aşâ că boeriî pămînten! îl înţelegeau şi-l urau acum ma! mult păte decât ţăranul, care-! aruncase un os în cap pe vremea lu! Alexandru Vodă. (1)
*
* *
Ce e drept că la începutul domniei, afară de fraţii să! Gavril hatmanul şi Gheorghe paharnicul, toţi ceî-lalţ! boer! erau Român! băştinaşi, din cari câte-vâ rude şi cuscri a! Dâmnel Tudosca, fata lu! Gostea Bucioc vornicul. Pe Pătraşcu Başotă îl pusese logofăt mare, pe bătrânul Savin Prăjescu vornic de ţâra de jos, pe nepotul acestuia de soră Dumitru Buhuş vistier mare, pe cumnatul lu! Buhuş, Dumi-traşco Şoldan, care eră unchii! Dămneî, vornic mare de ţâra de sus, pe Glig. Ureche, spătar mare, şi pe Mălaiu, care ţineâ pe sora Dâmne^ comis mare. (2) Prin urmare mulţi din boer! erau rude saii cuscri cu Domnul şi cu Dâmna, însă ma! toţi erau boeri vechi pămînteni.
Dar în curînd lucrul se schimbase şi una câte una slujbele cele mari intraseră în mânile Grecilor, cum vom arătă în scurt, îmbrăţişând cel 19 ani aî domnie!.
Yom spune mai întâiu, că ce! doi fraţi aî Domnului rămân neschimbaţi în tot timpul domnie!; tocmai în anul 1651, murind Gavril hatmanul, Gheorghe paharnicul e pus hatman, iar în locul lu! Gheorghe e pus paharnic Alexandru, fiul lu! Gavril hatmanul.
Dintre boeriî români, Dumitru Buhuş este înlocuit chiar în întâiul an al domniei cu Iordache Cantacuzino, care ţineâ pe o altă soră a 1 2
(1)	Miron Costin Ed. Kogălniceanu, I, p. 293.
(2)	Document din 10 Iunie 7142 (1634). Stolnicenii Prăjesculuî, VIII, 6,'ia d-1 C. Miclescu,
www.digibuc.ro
RESTURNAREA LUI VABILE LDPD.
121
D<5mneî; maî găsim în divanul domnesc din 10 Martie 1635 (7143) pe Apostol Catargiu postelnic mare şi pe Grama stolnic mare (1).
Patru ani mai tânjiu, în anul 1639, intră şi Toma Cantacuzino, fratele lui Iordache, în divan ca stolnic mare, Iordache e trimispentru un an pârcălab de Roman, de unde se întdrce în 1640 tot ca vistier, în locul lui Nicolae Catargiul. Aşâ că în anul 1640, adecă după 6 ani de domnie, hatmanul, postelnicul, vistierul, paharnicul, stolnicul şi comisul erau Greci (2).
în 1642 Iordache Cantacuzino e numit spătar, iar vistieria se dă lux Iorga, văr primar al lui Vasile Vodă (3).
în 1645 Toma Cantacuzino ajunge vornic mare de ţâra de sus, iar stolnicia mare se dăluîGhica, fost neguţător care abiâ sciâ să scrie; doî anî în urmă Ghica ajunge vornic de ţera de jos (4). în anul 1650 An-dronic, fratele Ddmneî a doua a lui Yasile Vodă, e pus stolnic mare (5), iar la sfîrşitul domniei Stamatie Hadîmul, nepot de vară primară al Domnului, e pus postelnic mare.
Ast-fel în 16 Octomvrie 1652, ultimul divan pe care-1 cundscem de la Vasile Lupu (6), printre boeriî mari găsim următorii boerî străini: Ghica vornicul ţării de jos, Toma Cantacuzino vornicul ţării de sus, Stamatie postelnic, Alexandru paharnic, Iordache Cantacuzino vistier, Gheorghe hatman, Enache cQmis, iar boerî români pe Gheorghe Ştefan logofăt, Constantin Ciogolea spătar şifrate-săuPătraşco Ciogolea stolnic, adecă 7 Greci şi 3 Români, dintre cari unul, logofătul mare, nici nu puteâ fi grec pe acele timpuri.
Şi pe când Grecii umpleau divanul domnesc şi înaintau repede în boerîî, Românii din potrivă unul câte unul erau depărtaţi de la Curte şi trimişi prin judeţe, ca şi cum n’ar fi fost vrednici să steâ în divan alături cu boerimea grecescă. Aşâ, de pildă, Dumitru Buhuş din mare vistier ajunge pârcălab de Hotin, şi maî târcjiu pentru puţină vreme spătar mare (7).
Michail Furtună, comis mare în anul 1642 (8), ajunsese în 1633—1634, sub Moisi Movilă Vodă, postelnic mare (9), la Vasile Vodă scade şi e
(1)	Acad. Rom-, perg. 70; pote că aceşti doi erau şi la începutul domniei, dar documentele ce cunoscem din anul 1634 nu arată numele stolnicului şi al postelnicului.
(2)	A. R. XLIII, 36.
(3)	Sf. Spiridon, Iaşi. Piscanî, II, 6.—Cfr. cu Arch. St. Buc. Cond. Asache, f. 316.
(4)	Doc. din 1 Apr. 7153 (greşelă 7143.).— Wickenhauser, Bochotin, 77—79.
(5)	A. R. III, 172.
(6)	V. A Urechiă, în Anal. Acad. Rom. Seria II, T. XI, p. 120.
(7)	Documentul din 1 Apr. 7153, mai sus citat.
(8)	A R. XLVII, 233.
(9)	Melchisedec, Cronica Huş. Apendice, p- 55,
www.digibuc.ro
122
I. TANOVICEANU
numit comis (1), iar în anul 1645, adecă 21 de anî după intrarea în divan, el e trimis pârcălab de Nâmţu, căci Iaşii şi Curtea domnâscă trebuiai! păstrate străinilor (2).
Savin Prăjescu, după ce a stat 4 ani vornic mare de ţâra de jos, a doua din boeriile ţării, e trimis la vreme de bătrâneţe în 1642 pârcălab de Nâmţu (3), şi tot aşâ şi Toader Petriceic, tatăl Iul Ştefan Vodă Pe-triceic, ajunge în 1645 pârcălab de Hotin (4), după ce stătuse 5 ani vornic mare de ţâra de sus. Trebue să spunem, pentru a se înţelege cât de mare eră acâstâ scădere, că pârcălăbiile, cari altă dată erai! mal pre sus decât aprâpe tâte boeriile de divan, acum ajunsese numai nisce prefecturi de iudeţ, şi pârcălabii erai! mal pre jos decât orî-care din boeril mari al divanului.
Dacă unii dintre boerl dai! înapoi, alţii stăteau anî îndelungaţi fără nici o înaintare; e destul să pomenim pe Racoviţă Cehan, care a rămas vtori logofăt în tot timpul lunge! domnii a luî Vasile Vodă, deşi el a fost, după cum se pare, un boer de sâmă, căci a stat în urmă logofăt mare la trei domnii.
Alţi boerl români sunt urgisiţi cu totul şi mor uitaţi, departe de Curtea domnâscă. Nu vom vorbi de boeril mici, şi nici de Ionaşco Ghianghia, logofăt mare la atâţia Domni, care pâte că eră prea bătrân, dar Ionaşco Cehan şi Ionaşco Cujbă, amândoi foşti vornici mari, dar Iuraşco Başotă hatmanul, dar Pătraşco Boul mare spătar, şi atâţia alţi boerl pămîntenî fruntaşi, cari ar fi p utut sluji cu folos ţării an, îndelungaţi, sunt înlăturaţi cu desăvîrşire din tâte dregătoriile ţării îndată ce ajunge Domn Vasile Lupu.
Archidiaconul Paul din Alep, care de altmintrelea laudă pe Vasile Vodă, spune că «Boeril greci, cari formau Curtea luî Vasile, întrebuinţaseră tâte mijlâcele pentru a îndepărtă din slujbe şi pentru a aruncă pe Moldoveni la cea mai de jos treptă a miserieî; aşă că am vădut dintre cel mal mari şi mal nobili bărbaţi în hainele cele mal ordinare de lână (5). în genere erai! apăsaţi sub robie di şi nâpte pentru a pută îmblândl în tâte furia Grecilor, care se părea a H jurat o ligă cu Turcii în potriva Moldovenilor.» (6) * 6
(1)	Acad. Rom. XLVI, 78.
(2)	Wickenhanser, Bochotin, p. 77.
(3)	Doc. din 6 Aprilie 7160, comunic, de d-1 Ş ar aga, librar Iaşi.
(4)	Doc. din 4 Aprilie 7163, la răpoa. Al. Suţu, profesor Iaşi.
(6) în traducerea din Arch. istorică se <Jice flanelă, însă credem cuvîntul nepotrivit. (6) Hasdeu, Arch. ist. I, 2, p. 83. Gfr. traducerea d-reî Emilia Qioran, cQăletoria Patriarchuluî Macarie. Bucuresci 1900.
www.digibuc.ro
RESTURNAREA LOl VASILE LUPC.
123
9
Acuin cunosceau şi boeriî români pe prefăcutul Vasile Lupu, pe care mulţi nici chiar în filele ndstre nu 1-aii cunoscut bine; dar eră prea târziii şi trebuiâ să-l sufere, căci le eră frică de el.
în scurt, vom spune că la început, fie din temere orî ruşine, fie din pricina Ddmneî Tudosca şi a unchiu-sSu vornicul Dumitraşco Şoldan, Români! sunt precumpănitor! în divanul domnesc, dar ma! târ<Jiu între ani! 1639 şi 1640, murind Ddmna Tudosca, fata lu! Bucioc vornicul, şi unchiu-seii Dumitraşco Şoldan, şi Vasile Vodă însurându-se de a doua dră cu o străină, boeri! pămîntenî nu ma! au nic! un râzăm la domnie şi sunt necontenit înlocuiţ! în dregători! cu boer! străin!.
Vom adăogâ că nu numai Domnul se căsătoresce cu o Cerchesdică, dar şi tdte fetele şi le mărită cu străin!, şi anume două cu Polones! şi una cu Timuş Cazacul.
Ast-fel în cât şi în cârmuirea ţări! şi în casa lu!, Domnul se în-străină necontenit de ţâră; boerul Lupul vornicul, luptătorul pentru nâm, se schimbase în Vasile Vodă, prigonitorul nâmului! (1)
*
* *
Dacă de la ce! mar! trecem la ce! mici, la mulţime, vom găsi că şi ea aveâ temeinice cuvinte de nemulţumire.
De la început mulţimea nu iubise pe Vasile Vodă, fiind-că îl so-cotiâ drept străin şi vrăjmaşul nâmuluî; simţul săfi nu o înşelase, acum o mulţime dâ fapte venise şi deschisese ochi! tuturor ca să vadă, că nu ce! de jos, ci ce! de sus se înşelase în privinţa viclânuluî arbănaş.
Cronicarii şi chiar istorici! noştri n’aii dat în destul băgare de sâmă poporului de jos, prostimii, cum o numesce Miron Costin.
Fericit şi bogat eră Domnul, o spun cronicari! şi o credem şi noî; se îmbogăţiau şi boeri!, mal ales ce! Greci, o vom arătă îndată, dar prostimea, biata ţărănime, ce făceă ea în acest timp?
Cetiţi documentele vremurilor acelora şi veţi află lucruri triste, însă vrednice de sciut; noî în câte-vă lini! vom spune cuprinsul a câtor-vă mi! din aceste documente din istoria cea necunoscută a ţări! ndstre.
Gheorghe hatmanul, fratele cel ma! mic al lui Vasile Vodă, care până la sfîrşitul domnie! fusese numai paharnic, dă 18 moşi! de
(1)	Se pare că Vasile Vodă despreţuise limba română, aşâ că chiar în graiu rămăsese tot Grec până la sfîrşitul vieţii sale; d-1 N. Iorga ne-a afirmat verbal că a Ve<jut o scrisore autografă românescâ a Domnului, după Ce perduse tronul, din care se vede că Domnul vorbiâ stricat rojnânesce,
www.digibuc.ro
124
I. TANOVICEANU
zestre gineri-sSu Ursache vistierul, deşi a mai avut încă o fată şi un băiat în totul Ursache vistierul aveâ aprăpe 80 de moşii, din cari mal mult de jumătate erau cumpărături (1).
Toma Cantacuzino vornicul lasă aprăpe 60 de moşii la un M şi două fete (2), iar frate-său, Iordache vistierul, dă zestre 30 de moşii fetei sele Catrina, mama cronicarului Neculce, deşi aveâ cinci copil (3).
Ne oprim aci.
Cum ajunsese atâtea sute de moşii apărate cu sânge românesc în stăpânirea unor venetici, al căror părinţi nu aveau o palmă de pă-mînt în Moldova ? Şi îl numim venetici,. flind-câ pe timpul de care vorbim Cantacuzinescii, deşi de peste 30 de ani în ţâră şi ajunşi în cele mal mari dregătorii, nu vorbiau încă bine românesce (4).
Răspunzând la întrebarea pusă, vom spune că parte din aceste moşii erau zestre de la boeriî români, altele danie de la Domni, cum eră obiceiul pămîntuluî, iar cele mal muîte erau cumpărături de la bieţii ţărani, cari le vindeau din pricina sărăciei. Vâcul al XVII-lea şi mal ales lunga domnie a Iul Yasilie Lupu e plină de vînZărî de rezăşil, făcute de ţărani din cari unii, ca să scape de dări, se făceau vecini, adecă robi al pămîntuluî, pe care odiniără el erau stăpâni. Atunci se întemeiâză în Moldova marea proprietate în paguba celei mici, care făcuse în trecut tăria ţării, şi se adeveresc încă odată înţeleptele cuvinte ale Iul Pliniţi: «latifundia perdiderunt Italiam.»
Pentru ca Domnul şi câta sa de străini lacomi să pâtă trăi în bil-şug şi în risipă, ţăranii sărăciţi de biruri erai! siliţi să-şî vîn<jă pă-mîntul lor mult iubit.
Şi dacă numai trei âmenl aii făcut să suspine Zecimi de sate, ce trebue să fie când ne vom gândi la întrâga câtă de venetici?!
Oh, cu câtă durere şi cu câte lacrăml se vor fi despărţit atâtea mii de ţărani de moşiârele lor !
Aceste rezăşil date pentru vitejia unul strămoş depărtat, sute de ani fusese tovaroşele nedespărţite ale nâmulul; în timp de pace strămoşii le muncise şi le udase cu sudârea frunţii, pentru ca să-şi scâtă hrana, iar în timp de răsboiii îşi vărsase sângele, pentru ca să le apere de duşmani. Când se apropiâ sfîrşitul vieţii, dorul cel mal mare al 1 2 3 4
(1)	Catagrafia moşiilor de pe acele vremi, la d-1 general E. Fencovici, Galaţi.
(2)	Sf. Spiridon, Iaşi. Moşia Bădesci, I, 65, publicată de noi In Arch. soc. sciinţifice şi literare din Iaşi. T. III, p. 34—36.
(3)	La d-ra Adela Neculce, Iaşi.
(4)	Un autograf al lui Toma Cantacuzino, de pe când eră vornic mare, în o ro-mânescă forte stricată. Sf. Spiridon, laşi. Bodesci, I, 5.
www.digibuc.ro
R fiSTTJRNAREA LDÎ VASILE LUPU.
125
rezăşului eră ca să vadă încă odată draga moşiâră şi să se odihnâscă pentru vecie acolo unde s’a născut, a trăit şi a iubit. Micul acesta pămînt eră pentru rezăşl o întrâgă lume; el fusese martorul tuturor bucuriilor lor şi ale nâmului lor, el eră legătura între eî, între strămoşii şi strănepoţii lor, în el îşi găsiau hrana, pe el trăiau, în el aveaţi să se odihnâscă de veci.
Şi acum acâstă legătură de sute de ani se va rupe într’o clipă şi pentru tot-deauna.
Şi nu numai că erau siliţi să-şi vîndâ pămîntul, dar după cum am spus, pentru ca să scape de greutatea dărilor, se făceau vecini. Altă dată şi chiar la sfîrşitul vâculuî al XVI-lea intrau în vecinătate străinii aduşi cu cărţi de slobozie pe pămînt pustiu (1), iar acum, sub domnia străinului, Românii ajungeau nu numai străini, dar mai rău decât atât, robi ai pămîntuluî pe care îl stăpânise !
Acâstă stare de lucruri Vasile Vodă n’a născut-o, dar sub nimeni ca sub dînsul n’a înflorit. Şi totuşi Miron Costin ne spune că domnia lui Vasile Vodă a fost fericită şi că csărac nu se află pe acele vremi, d(5r care nu vra să aibă», din pricină că ţâra leşâscă eră bogată şi Moldova îi vinde boi de negoţ, cai şi miere (2)!
Dar cum să credem aceste cuvinte, când însuşi Miron Costin ne spune că «tâtă ţâra eră cu ură şi gata la lucruri nouă» ? (3) Dacă ţâra ar fi fost bogată şi fericită, cum se puteâ să urască pe Domn şi să dorâscă schimbarea lui ? Şi cum să credem pe Miron Costin în potriva a mii de înscrisuri de vîntjare de rezăşiî? Au ţăranul când e bogat îşi vinde pămîntul din care se hrănesce, ori din potrivă caută să şi-l mărâscâ ?
De altmintrelea mal este şi preţiâsa mărturie a .lui Paul din Alep, care ne spune că Vasile Vodă adusese chiar pe boeri, bine înţeles cei pămîntenl, în atât de mare sărăcie, în cât a vă<Jut dintre cei mai mari îmbrăcaţi în hainele cele mai prâste (4).
Şi trebue să spunem că Paul din Alep nu e un vrăjmaş al lui Vasile Lupu, ci din potrivă îl laudă peste măsură, cum ne putem încredinţa din aceste câte-vâ linii. 1 2 3 4
(1)	Vetfî între altele documentul Acad. Rom., V, 94, din 3 Sept. 1588 (7094), prin care se dă lui Bucium, prâcălabul Hotinuluî, carte de slobozie pe & ani pentru străinii cari ar veni şi cari vor fi în urmă vecini.
(2)	Ed. Kog. T. I, p. 310.
(3)	Ibidem, p. 326.
(4)	Arch. (ist., loc cit.
www.digibuc.ro
126
I. TANOVICE ANU
«A descrie venerabila demnitate a Beiului, cunoscinţele sale, excelenţa bunului său simţ, profunda sa familiaritate cu autorii vechi şi moderni, păgâni, creştini şi chiar turci, bravura şi abilitatea sa militară, va întrece puterile priceperii omenesc!. Adevărul e că el a ajuns pe vechii regi al Greciei, ba l-a şi întrecut, căci perfecţiunile sale sunt celebrate în tdtă lumea, şi fecunda-î generositate şi acţiuni ilustre sunt cunoscute bine nu numai patriarchilor, mitropoliţilor, preoţilor, călugărilor, laicilor, în biserici şi în mănăstiri, ci chiar agalele, neguţători şi alţi Turci, chiar dervişii şi meseriaşii aveau obiceiul a jură pe capul lui.» (1)
Prin urmare, Paul din Alep nu e vrăjmaş al lui Vasile Vodă, şi când ne spune el ce-vâ răii de Domn, putem să-l credem, cu atât mal mult când spusele Iul sunt întărite de documentele timpului.
în cât despre ţărani, Archidiaconul Paul din Alep, care împreună cu Patriarchul din Antiochia a rămas câţî-vâ ani în ţără pe la sfîrşitul domniei Iul Vasile Vodă, după ce spune că în Muntenia aii fost primiţi bine, adăogă:
«Moldova e cu totul alt fel. Acolo când Patriarchul intră în casa oricărui din locuitori, nimeni nu-I eşiâ înainte, nici îl oferiâ măcar o bucăţică de pâne.» (2)
De ce erau ţăranii moldoveni aşâ de neprimitori, pe când de obşte Moldovănul e mal primitor decât Muntănul? Fără îndoiălă din causa sărăciei, căci sciut este că atunci când Românul nu primesce pe călător, ori-cine ar fi el, necum un patriarch, pricina este că nici el nu are ce mâncâ, ori îl este ruşine de lipsa în care se află.
Şi dovadă că acăsta e pricina sunt cele ce adaogă Paul din Alep după aceste cuvintş: «Cât de multă tiranie n’aii suferit el sub domnia Iul Vasile!» şi îndată desluşesce aceste cuvinte, spunând că ceea ce atrăgeâ mulţimea spre noul Domn, este că el le făgăduiâ scutire de dări (3).
Şi eră natural să fie aşâ.
în adevăr, banii aceia cari se aruncau necontenit în pungile Turcilor nesăţioşi, şi pe cari Domnul îl risipiâ în tdte părţile lumii, banii cari făceau ca domnia să semene mal mult unei împărăţii, eră suddrea bietului ţăran, adus în sapă de lemn, pe care nimeni nu-1 întrebă dacă*este fericit. * 2 3
(t) Arch. ist. I, 2, p. 67.
(2)	Ibidem, I, 2, p. 88.
(3)	Ibidem. Vefli şi raportul lui Simion Reniger către împărat în Hurmuzaki, Fragmente zur Gesch. der Rumănen. Bucurescî 1884, p. 218.
www.digibuc.ro
RĂSTURNAREA LUI VASILE LUFU.
127
Pe când ţăranii moldoveni nu puteau da o pane Patriarchulul An-tiochiei, deşi se scie cât sunt ei de primitori, Vasile, Domnul Moldovei, îl primise fărte bine, făgăduise că-i va plăti tăte datoriile şi că-i va da mulţi bani (1). Negreşit! Domnul primiâ bine pe Patriarch, căci la el împreună cu tătă bogăţia se adunase şi tătă dărnicia ţării. Vasile Vodă nu eră din nămul acelui Domn român de fericită pomenire care, când da bani de cheltuălă la cuhnie, se spune că < au fost lăcrămând şi au fost <Ji°end. Aceştia sunt lacrămile săracilor!» (2) Şi n’a fost sciut pe semne cuvîntul românesc că: blestemul de la săraci nu cade peste copaci!
Iată cum îngrijiâ Vasile Vodă deboeriî cari îl alesese, şi de mulţime care duce greul ţărilor şi care este temeiul Domnilor.
*
* *
Dar nu e numai atât.
Mai eră o altă pricină pentru care ţera ură fărte mult pe Domn.
Nămul lui Vasile Vodă eră fărte numeros: eră mai întâiu Gavril hatmanul şi Gheorghe paharnicul, fraţii săi, şi două surori Marga şi Măricuţa; mai aveâ veri primari pe Iorga postelnicul şi pe Ştica jic-nicerul şi surorile lui Iorga, Keraţa, Zamfira şi Alexandra şi o altă vară primară al cărui nume nu-1 cunăscem, căsătorită cu tatăl lui Stamatie Hadîmul postelnic mare. Aceşti fraţi, veri, surori şi vere, aveaţi copii; singur Gavril hatmanul aveâ păte trei fii, pe Ştefan, Radu şi Niculai, aşâ că Dimitrie Cantemir, în «Scrisărea Moldovei», <jice că nămul lui Vasile Alvanitul eră mai mult la număr decât tăte cele-lalte (3).
Dacă nămul lui Vasile Vodă ar fi fost numai mare şi s’ar fi mulţumit să trăiăscă cum se cuvine, el păte că ar fi fost răbdat de ţără, dar pe lângă .că se îndesă să ieâ tăte slujbele din mâna Moldovenilor, eră şi peste măsură desfrînat atât el, cât şi însuşi Domnul. Asupra acestui lucru şi Miron Gostin logofătul şi Paul din Alep archidiaconul amândoi împreună de o potrivă glăsuesc.
«Şi însuşi Vasile Voevod — <Jice Miron Gostin — cu sila a câte-vâcase de boerî luându-le fetele, peste voia părinţilor la ţiitorie, iar ămenii de casa lui, nepoţii lui Vasile Vodă, mai mare silă făceau, cari tăte faptele mai pe urmă s’auarătat cu mare osândă asupra casei lui Vasile Vodă» (4).
Şi mai departe acelaşi scrie: 1 2 3 4
(1)	Arch, ist. I, 2, p. 81.
(2)	Letop. I, p. 238.
(3)	Tălmăcirea tipărită in m-rea Nemţu 1826, f. 262. Cfr. Acad. Rom., V, No. 26.
(4)	Ediţ, Kog. T. I, p. 310.
www.digibuc.ro
128
I. TANOVICEANU
«Â privire eră aeve pedâpsa şi stingerea casei lui Vasile Vodă şi pâte osânda, osândiâ pre âmenii de casa lui, ales pe nepoţii lui Vasile Vodă, pentru multe d6ră, câte au făcut şi ei în vremile sale, sîle şi scârnăvii.* (1)
Iar Paul din Alep ne spune că Domnul îşi căniâ barba şi părul cel lung al capului şi ca să nu i se vadă părul cel scurt şi alb şi nu-şî scoteâ calpacul nici chiar în biserică, şi ne mai spu ne şi el că a ainjit de mare desfrînare a unui nepot al Domnului (2).
Un alt contimporan al lui Vasile Lupu, Rudolf Schmidt, în scri-sdrea sa din 20 August 1643, către împăratul Ferdinand al Il-lea spune că şi el a au(Jit că Domnul e fârte desfrînat şi fârte viclean arnâut (3).
Iată domnia fericită de care ne vorbesce cronicarul Miron Oostin: boerii români prigoniţi, ţăranii sărăciţi şi vîn<jendu-şi rezăşiile, familiile necinstite, obiceiurile curate ale unei ţări tinere înlocuite cu moravurile unei civilisaţiunî în decădere şi, ca culme, un Domn care pare că simte o plăcere a doborî totul, ca el să pară mai nalt şi mai măreţ!
Acăstă domnie netrebnică, nefiind iubită de ţâră, ar fi trebuit cel puţin să se întemeieze pe o armată puternică, însă Vasile Lupu, din neîncredere şi chiar de târnă de pămîntenl, luptase din tâte puterile să strice vechiul aşezămînt ostăşesc al ţării. Oştirea care, încă de la descălecătâre, în timp aprâpe de 3 vâcuri, fusese scutul ţării, eră alcătuită din toţi locuitorii în stare de a purtă arme şi aveâ drept ofiţeri pe boeri cari în timp de pace slujiau în dregătoriile lor, iar în timp de răsboiâ erau mai mari peste oşti. însă Grecii Ţarigrădenî, trăind în robia turcâscă şi neavend drept să pârte arme, când ajungeau dregători în Moldova nu puteau îndeplini slujba ostăşâscâ, aşâ că încetul cu încetul oştirea fu lipsită de ofiţerii săi şi, în locul’ vitezei spede late care se ruginiâ, rămase spre apărarea ţării numai o păcătâsă pană de gâscă! 1
în cât despre ceî-lalţi ostaşi de rînd, Vasile Vodă neavend încredere 1 2 3
(1)	Ibidem, p. 347.
(2)	Arch. ist. I, 2, p. 111 şi 74.
(3)	«Der ieczige Moldavische Waywoda Lupulo oder Basilio, wie er heisst, ist ein Mann von 60 Jahren, ein langeansehliche Persohn auch starcker Natur; zvar (wie ich gehort) durch die Weiber mit welch grosse disordini begehet, etwas verderbt. Ich habe nie nit kennt als per (ama, das er ein arger hoffartig und falscher Ar-naut oder Albanese seye». Hurmuzaki, Documente, IV, p. 672. Tot Schmidt arată că Lupu a înşelat în chip ruşinos pe Domnul seu Moyse Voivod, fiind trimis de el la Pdrtă («schandtlich betrogen). Ibidem.
www.digibuc.ro
RĂSTURNAREA LUI VASILE LUPU.
129
în Români îşi făcuse cu bani o oştire de Grec!, Sîrbî şi Bulgari (1), a cărei nemernicie o arătase în destul de bine luptele cu Mateiu Basarab. în loc însă de a-I sluji de învăţămînt aceste lupte ca să caute să întă-râscă oştirea, Vasile Vodă, fie din lăcomie spre a iconomisi lefile ce plătiâ străinilor, fie, după cum spune Paul din Alep, sfătuit cu viclenie de Gheorghe Ştefan logofătul, care-î 4i°eâ că nu are nici un vrăjmaş de care să-l păzâscâ âstea, dă drumul şi la ostaşii străini pe cari îî ţineâ de mal mulţi ani (2).
înainte de a urmă mal departe cu şirul acestei povestiri, să spunem în câte-vâ cuvinte cine este Gheorghe Ştefan logofătul.
El a avut tată pe Dumitraşco Ştefan (Câurul) care, după ce a fost staroste de Putna şi vornic mare, a stătut în urmă logofăt mare la trei Domni, Radul Vodă, Miron Barnovschi şi Alexandru Vodă, şi a murit între anii 1630 şi 1631 (3). După cum ne spune Miron Costin, Dumitraşco Ştefan eră fârte bogat, «cu ocine întemeiate, care nici o casă în ţâră moşii ca acele, ocine, sate, curţi n’a avut (4). Aşezarea lui pare că eră în judeţul Nâmţul la Buciulescî lângă Roznov, unde a făcut o biserică în Octomvrie 1629, din care jumătate a fost surpată de Bistriţa, iar pisania găsită de noî se adăpostesce după îndemnul şi îngrijirea nâstră în tinda bisericii de la Podolenî. Cu un an mal înainte evlaviosul boer făcuse o altă biserică în cătunul Rădâna din judeţul Bacău (5).
Dumitraşco Ştefan însurat pâte cu sora paharnicului Niculae Mo-gălde a avut trei feciori: Gheorghiţă, Gligoraşco şi Vasilaşco (6), dintre cari Gligorie pâte că a murit tînăr, căci nu se pomenesce prin documente, iar Vasilie a ajuns logofăt mare sub Petriceico Vodă, şi cel dintâiu nâm a purtat numele de Câurul.
Gheorghe Ştefan pare că eră fratele cel mal mare, fiind-că în trei documente el e pomenit tot-deauna înaintea fraţilor săi (7)-în dregătoriile ţării el intră târziu, abiâ în anul 1638 (8), când îl găsim treti postelnic, în 22 Octomvrie 1640 (7149) eră treti logofăt (9), 1
(1)	Arch. ist. I, 2, p. 74.
(2)	Ibidem.
(3)	Mănăstirea Nemţu. GapotescI, 2484 şi Sf. Spiridon, Romanii. I, 2.
(4)	Miron Costin, ed. Kog. I, 32; lista moşiilor sale, cea mal veche listă de acest fel ce cundscem am ve<Jut-o Ia d-1 Gh. Kacoviţă, ŞurinescI, Vasluiu.
(5)	Melchisedec, Notiţe ist., p. 124.
(6)	Sf. Spiridon, Romanii, I, 3 şi 4; Mân. Nemţu, CapotescI, 2474.
(7)	Aceleaşi documente.
(8)	Doc. din 4 Fevr. 7147 comunicat de librarul Şaraga.
(9)	Arch. Stat. Bucur. Gond. Asache, f. 299—301.
Analele A. R.—Tom. XXIV.—Meţnoriile Secţ. Istorice.	9
www.digibuc.ro
130
I. TANOVICEAND
slujbă în c.are rămâne până în 1644 (1), în 20 Octomvrie 1645 (7154) el ajunsese mare sluger (2). De aci înainte .el înaintâză fărte repede; în 14 August 1647 el eră spătar mare (3), slujbă în care rămâne până în 1650, când e înlocuit cu Constantin Ciogole (4) şi după o scurtă lipsă din divanul domnesc, în anul 1651, ajunge în acelaşi an logofăt mare (5), ultima trăptă a boeriilor moldovenesc!, urmând în logofeţia cea mare lui Gavrilaş Matiiaş (6), iar nu lu! Toderaşco, cum din greşălă spune Miron Costin (7), şi după dînsul Papadopol-Calimach (8).
Aşâ dar în 11 an! Gheorghe Ştefan trecuse tătâ erarchia lungă a slujbelor moldovenesc!, de la treti postelnic până la logofăt mare.
Gheorghe Ştefan erâ un om gras la trup, pentru care a fost poreclit Burduja (9), el s’a însurat de două ori, însă n’a avut copii. Căsătoria a doua a lu! s’a întîmplat într’un chip. fărte nostim, pe care-1 povestesce cronicarul Neculce în «O sămă de cuvinte au()ite din om în om : Gheorghe Ştefan Vodă când erâ boer, murindu-î jupânăsa, au rămas văduvoiu; şi tâlnind o jupânăsă săracă, frumdsă, tînără, anume Safta din nâmul Boescilor, aii tîmpinat-o pe drum mergând cu răd-vanul la Iaşi, şi aii poprit rădvanul cu sila, şi s'aii suit fără de voie în rădvan, şi au întors rădvanul înapo! la casa luî. Şi pre urmă au primit şi ea, şi s’au cununat cu dînsul, care aii ajuns de aii fost şi Dămnă.» (10)
La minte erâ fdrte ager, judecând după laudele pe cari le face Miron Costin, care l-a cunoscut şi a slujit sub domnia lui. «Om deplin, cap întreg, fire adâncă, cât poţi <jice că nasc şi în Moldova dmenî. La învăţăturile soliilor, a cărţilor răspunsuri, am au()it pre mulţi mărturisind să hie covîrşind pre Vasile Vodă.» (11)
Iată omul care-şl puse în gând sărăstârne pe Vasile Vodă, şi care în cele din urmă isbutl să-şi îndeplinâscă gândul.
El erâ ajutat şi de alţi boer! român!, dintre cari Miron Costin po-
ţi) Sf. Spiridon. Bodescî, 1,41.
(2)	SI. Spiridon. Crăiniceni, 1 ; şi BodescT, I, 48;
(3)	Acad. Rom. III, 172.
(4)	Mân. Nâmţu. Borce, 1606 şi 1608.
(5)	Doc. din Han. 7169. Acad. Rom. LVIII, No. 30 şi din 9 Oct 7160. Acad. Rom.II, 236.
(6)	Documentele 1606 şi 1608, Mân. Nemţu. Borce.
(7)	Ed. Kog. T. I, p. 298;
(8)	Gh. Ştefan Vodă, Bucurescl 1886, p. 45.
(9)	Dim. Cantemir, Scrisorea Moldovei, p. 120.
(10)	Ed. Kog. II, p. 187.
(11)	Ed. Kog. J, p. 866.
www.digibuc.ro
RFSTURNAREA LDÎ VASILE LtPtr.
131
menesce numai pe Constantin Ciogolea spătarul, pe frate-său Pătraşco Ciogolea stolnicul şi pe Ştefan sărdarul; ceî dintâi doi împreună cu Gheorghe Ştefan erau singurii boerî pămîntenî în divanul domnesc, iar cel din urmă eră însărcinat cu paza hotarelor şi aveâ o mulţime de ostaşi sub ascultarea lui.
Afară din aceşti boerî mari, negreşit că mal erau alţii mal mici, cum bună-ără Nicolae Mogăldea unchiul, Yasilie Căurul fratele şi Ştefan Boul cumnatul lui Gheorghe Ştefan logofătul. Ceî-lalţî boerî pămîntenî, ca Istratie Dabija care ajunge Domn al Moldovei, Racoviţă Cehan, Ionaşco Rusul, Solomon Bârlădănul, Nicolae Buhuş şi Nicolae Racoviţă, cari toţi au stătut în urmă logofeţi mari, Ilie Şeptelicî, Grigorie Rusul, Miron Ciogolea, Darie Carabăţ, Antiochie aga, Grigorie Hăbăşescul, Ioniţă Prăjescul, Mateiu Sturza, Efrem Hăjdeu, Costea Moţoc şi alţii, cari şi el au ajuns în dregătorii mari, şi de nu vor fi sciut toţi gândul logofătului, protivnicî nu l-au fost şi nici n’au putut să-I fie, ci din potrivă toţi au părăsit pe Vasile Yodă.
Până şi însuşi Yasile Şoldan, văr bun cu răposata Ddmna Tudosca, erâ, credem noi, vrăjmaş al lui Yasile Vodă, fiind-că îl vedem la Curtea lui Gheorghe Ştefan cu boeria de jicnicer mare. (1) Archidiaconul Paul din Alep, martur al acestor întîmplări, ne spune că marele logofăt trăsese în partea sa: «pe toţi 6meniî cei mai însemnaţi ai Moldovei, cari urau fdrte mult pe Vasile şi pe nobilii săi dimpreună cu toţi Grecii lor.» (2)
Acelaşi lucru îl spune şi Principele Transilvaniei, într’o scrisdre din 28 Aprilie 1653: «Cum Yoivoda nullus nobilium MoIdaviae discessit, exceptis consanguineis illius Graecis.» (3)
«Pricina urel lor pentru Vasile — adaogă Paul din Alep — fu pentru că el erâ Grec de nascere şi de năm şi făcuse toţi curtenii şi ofloeril săi din Greci, îndepărtând pe Moldoveni, pe cari îi luă în rîs şi-i despreţuiâ, atât el cât şi aisei, în cât îî aduceâ la cea mal mare sărăcie şi degradaţiune. Pentru acest cuvînt, Grecii şi Moldovenii se urăsc unii pe alţii peste măsură.» (4)
Răsturnarea lui Vasile Lupu a fost dar o luptă pentru năm, o răs- 1 2 3 4
(1)	Doc. din 20 Fevr. 1657 (7165), Acad. Rom. XLIV, 39 (public, şi de Hasdeă, Arch. ist. III, 238—289).
(2)	Arch. ist. I, 2, pag. 74.
(3)	Hurmuzaki, Documente, V, part. 1, No. XIX, pag, 15.
(4)	Arch, ist. I, 2, p. 75.
www.digibuc.ro
132
I. TANOVICEANU
c61ă a boerimii pămîntene, prigonită şi batjocorită, în potriva puhoiului grecesc, care începuse a o copleşi şi a o asupri. (1)
Şi nu numai boeriî pămîntenî, ci şi mulţimea cea-laltă, prostimea lui Miron Costin, eră alături cu boeriî, în ura lor în potriva Domnului şi boerilor săi Greci; ea care-1 pricepuse de la început şi de aceea nu-1 iubise nici odată, acum când Lupu se arătase adevărat lup şi vrăjmaş al nămulul, eră alături cu boeriî, şi luptă pentru răsturnare. Paul din Alep ne spune că «trupele naţionale ale Beiului (Vasile Vodă) îl eraii t<5te necredincidse» (2) şi apoi el ne povestesce nisce amănunte, pe cari nu le găsim în Miron Costin, despre bătălia de la Sîrca. «Când amândouă oştirile se puseră faţă în faţă în linie de bă-tae, vrăjmăşii erau atât de puţini, în cât oştile lui Vasile î-ar fi putut bate cu beţele, nu cu săbiile, dar duşmanul se ţinea mândru, căci se înţelesese mal dinainte cu trădătorii Moldoveni, cari pe dată au plecat stăgurile lor şi au trecut la noul Beiii, părăsind şi viclenind pe Vasile. Atunci unindu-se cu Ungurii, Muntenii şi ceî-lalţî Moldoveni al noului Beiii, el că<Jurâ cu toţi asupra Cazacilor şi Grecilor rămaşi cu Vasile cari, fiind prea puţini, pe dată fură înfrânţi şi tăiaţi în bucăţi.» (3)
Şi tot Archidiaconul Paul din Alep ne spune:
«Ca adaos de suferinţe, Vasile eră cu totul lipsit de oşti, ioţxMoh doveniî fiindu-î necredincioşi,» că Moldovenii s’aii arătat vrăjmaşi Cazacilor ucigându-i, sub cuvînt că vin să ajute pe vrăjmaşul nemului, Vasile, pe care-1 părăsise acum chiar acel cari îl mal ţineau credinţă, şi în sfîrşit că tot poporul iubiâ pe Gheoghe Ştefan (4).
Aşâ dar eră o luptă de năm, fiind-că boeriî, ostaşi şi norod, cu toţii la o laltă, luptau în potriva Domnului şi în potriva boerilor săi Greci. Odată biruită dstea lui Vasile Vodă, nu numai ostaşii greci sunt ucişi fără nici o milă, dar răsbunarea se întinde şi asupra celor-lalţl locuitori greoi al ţării.
«Aceştia — ne spune tot Paul din Alep — fură reduşi la starea cea mal de plîns, căci tdtă averea lor fu luată şi în fie-care dl se vedeau supuşi la tot felul de ocări. EI erau bătuţi pe uliţe şi pe drumuri, 1 2 3 4
(1)	Trebue sâ recunoscem acest merit d-lul Alex. Xenopoi, că este cel dintâiu care a înţeles acest lucru şi a căutat să dobore legenda despre buna domnie a lui Vasile Vodă.
(2)	Arcli. ist. I, 2, p. 74.
(3)	Ibidem, pag. 81.
(4)	Arcb. ist. I, 2, pag. 80—82.
www.digibuc.ro
RESTURNAREA LUI TASILE LDPD.
133
unora le tăiâ urechile, alţii fură biciuiţi în public de poliţie. O grăză cumplită îî cuprinse pe toţi.
Turcii şi Ovreii umblau în public fără nici o frică sau bănuălă, dar Grecii nu cutezau să se misce din casele lor, din pricina duşmăniei Moldovenilor.» (1)
«în acele <Jile, pe mulţi Greci î-a scăpat Patriarchul de la mărte, pe cari, după spovedire şi împărtăşire, Moldovenii îi duceau la spânzură-tdre şi înjurându-î le puneau ştrengul de gât şi-i ridicau în sus.»
Şi după ce arată că răsbunarea Moldovenilor eră îndrituită prin neajunsurile pe cari şi ei le suferise de la Greci, Archidiaconul se întrăbă: «însă' bieţii neguţători, care eră vina lor? în acâstă ţâră, fără ei, n’ar fi fost mijloc de traiu.» (2)
Paul din Alep cere dreptate poporului, dar cum se p<5te cere acest lucru de la cel de jos, când cei de sus dau pilda rea a nedreptăţii? De 20 de ani Românul eră nedreptăţit în ţâra lui, de 20 de ani boeriî erau aduşi în sărăcie, iar ţăranii în robie; de 20 de ani se bat-jocoriau necontenit cinstea, familia şi obiceiurile strămoşesc! de un pumn de venetici, şi acestui popor nedreptăţit, sărăcit şi batjocorit, i se va cere dreptate faţă cu aceia cari vecinie o nesocotise ?
Negreşit că erau printre Greci dmenî de ispravă, negreşit că multe nedreptăţi se vor fi făcut atunci, dar aşâ sunt răscdlele, în timpul lor se întîmplă multe neorîndueli, şi un mare cugetător Proudhon le dă 6re-care dreptate, spunend: «Les râvolutions n’atteignent leurbutqu’en le depassant.»
Ore în Franţa nu s’au ucis pe nedrept, la sfîrşitul veculuî al XVIII-lea, Lavoisier, Andră Chenier, Camille Desmoulins, Malherbe, Vergniaud, Danton şi atâţia <5menl folositori, nu numai ţării, dar şi omenirii? Şi dacă nâmul cel mai luminat, ajuns la culmea măririi sale, omorâ în timp de răsmiriţă <5menî ca aceştia, putem 6re să cerem mai multă dreptate, linişte şi înţelepciune bieţilor Moldoveni de acum două vâ-curî şi jumătate ?
Rău a făcut dar mulţimea, care a ucis şi Greci nevinovaţi, dar încă odată, aşâ se întîmplă la vremi de răsmiriţă şi de turburărî, că nu se alege bunul din rău, iar vinovaţi nu sunt acei cari fac atunci ne-orînduelile, ci acei cari prin faptele lor le-au pricinuit.
Iar dacă de la cei mici trecem la cei mari, şi pre ei, departe de a-î osândi, mai vîrtos îî vom lăudă. 1 2
(1)	Ibidem, p. 83.
(2)	Ibidem, p. 83,
www.digibuc.ro
134
I. TANOVICEAND
Şi între aceşti mari vom lăsă la o parte pe fraţii Ciogolescî; de ei milă ne este, fiind-că aii fost ucişi de Vasile Vodă, însă condeiul nostru nu-I va lăudă, mai cu sămă pe Constantin Ciogole spătarul, care n’a arătat nici iscusinţă şi statornicie în viăţă, nici tărie şi vrednicie la mdrte. Ce fel de răsvrătitor este acest Ciogole spătarul care, după ce uneltesce în taină răsturnarea Domnului, s’apucă să vădâscă lucrul, spovedindu-se şi trimiţând prin duhovnic lui Vasile Vodă răvaş într’acest chip?
«Milostive Dâmne,
«Eu unul de slujitorii Măriei Tale cei străini (1), mâncând pânea şi sarea Măriei Tale de atâţia ani, ferindu-mă de osândă să nu-mi vie asupră pentru pânea şi sarea Măriei Tale, care o mănânc dentr’atâţia ani, îţi fac scire Măriei Tale pentru Ştefan Gheorghe, logofătul cel mare, că-ţî este adevărat viclân, şi s’au ajuns cu Racoţi şi cu Domnul Muntenesc, şi sunt gata oştile şi a lui Racoţi şi a lui Mateiu Vodă să vie asupra Măriei Tale, de care lucru adevărat să cre^î Măria Ta, că nu este într’alt chip» (2).»
Cum vom pută lăudă pe acela care nu numai că vădesce taina, ci încă şi mal mult, cu gând de a scăpă de pedepsă, spune Domnului că este «şi Ştefan sărdarul tot într’acela gând şi la acela sfat» Aducând ast-fel peirea sărdarului? Cum să cinstesc pe Ciogolescî cari, după cum spune Miron Costin, «amândoi se apărau că n’au primit aceste, ci l-au fost tot cu credinţă, şi de ar trimite măcar pre unul dintre dînşii, i-ar aduce de grumazi pe Ştefan Gheorghe logofătul» ; mişelie prdstă şi zadarnică, la care Domnul cu drept răspunde Cio-golescilor: «în zădar acăstă slujbă acum, să-mi fiţi spus aceste până eră în Iaşi logofătul!» (3).
Iar pe cei-lalţî, şi mai vîrtos pe căpetenia lor Gheoghe Ştefan, cuvin e-se a-I lăudă, căci după cum scrie logofătul Miron, «cine se va îndemnă la bunătăţi, de nu se vor lăudă dmenii harnici în lume?» (4)
Gheorghe Ştefan a fost rău cunoscut şi nedrept judecat de cronicarii de pe vremea lui, chiar de istoricii din <}ilele ndstre.
Polonul Ioachim Jerlicz, care trăiă pe acele vremi, îl numesce logo- 1 2 3 4
(1)	Sie! Constantin Ciogole, român, ajunsese slujitor străin în ţera lui; ce timpuri
(2)	Miron Costin. Ed. Kog,. p. 323.
(3)	Ibidem, p. 324.
(4)	Miron Costin. Ed. Kog. 1,345.
www.digibuc.ro
RĂSTURNAREA LUÎ VASILE LUPU.
135
fătul trădător (1), iar o cronică muntenâscă îl asâmănă cu Iuda vîn<Jă-torul. (2)Tot aşâ de aspru îl judecă Alexandru Papadopol-Calimach, care spune că Gheorghe Ştefan «a plătit cu lacrăml de sânge, mâncându-1 străinătatea şi lipsa, în şir de 10 anî păcatul de trădare către Domnul său» (3), şi d-1 AL Xenopol, când scrie «totuşi puternicul simţimînt de dreptate ce se mişcă în inima ndstră ne face să punem adese-orl în legătură nenorocirile trădătorului cu faptul trădării sale, şi de aceea orî-cât de mult am compătimi pentru suferinţele lu! Gheorghe Ştefan, totuşi pare că le înţelegem şi le găsim meritate, când ne gândim cum el trădase pe acel ce-î fusese stăpân şi a cărui pită el o mâncase.» (4) No! în şi-ne, scriind în trâcăt de Gheorghe Ştefan, sunt acum mal bine de 10 anî, când eram puţin cunoscător! în ale istoriei Moldovei, ne-am luat după ceî-lalţi şi am numit trădător pe Gheorghe Ştefan logofătul (5) în adevăr necinstit lucru se pare că tocmai acela care, dintre toţi boeriî pămînteni, eră cel mai cu trecere la Domn, fiind cel dintâiu sfetnic al domniei, tocmai el să viclenăscă pe Vasile Vodă.
Dacă însă chiar Domnul prin faptele sale va fi îndrituit pe logofăt şi întrăga ţâră să se răscdle în potriva sa, atunci nu mai e vinovat logofătul, fiind-că ori-ce fapt trebue să aibă ca urmare firâscă răsplata cuvenită. Şi de aceea spre a judecă pe Gheorghe Ştefan, trebue să ne întrebăm, avut-a el un cuvînt temeinic să se unâscă cu Mateiti Basarab Domnul Munteniei şi Gheorghe Racoţi Domnul Transilvaniei în potriva lui Vasile Vodă?
în acâstă privinţă noi avem o apărare fârte preţidsă a lui Gheorghe Ştefan în Condica Bălăcenâscă; ea ne spune că logofătul învinuia pe Domn «că au umblat cu jupânesa lui.» (6)
De mirat lucru este că nici cronicarii, nici istoricii n’aii cercetat dacă acâstă învinuire este întemeiată, ceea ce eră totuşi f<5rte trebuincios, înainte de a aruncă asupra lui Gheorghe Ştefan hula că a viclenit pe Domnul său şi că sâmănă cu Iuda vîn<J8torul. (7) Şi voind să facem
(1)	Arch. ist. H, p. 15.
(2)	Istoria Ţeriî-Românescî, Bucur esc! II, p 92.
(3)	Al. Papadopol-Calimach, Gheorghe Ştefan. Bucurescl 1886, p. 108.
(4)	Xenopol, Istoria Românilor, IV 285.
(5)	Archiva societăţii ştiinţifice şi literare din Iaşi, an. II, p. 84.
(6)	Condica Bâlăcenescă, apud Şincai, T. III, p. 56, an. 1653.
(7)	D-1 A. Xenopol înclină să credă îndreptăţită acestă învinuire (T. IV, p. 53) şi recunosce de asemenea «favorisarea extraordinară a elementului grecesc în dauna celui pămînten, pe care il înşelase la dobândirea tronului,» ceea ce nu-1 împedecâ totuşi de a învinovăţi şi a numi trădător pe Gheorghe Ştefan)
www.digibuc.ro
136
1. TANOVICEANU
noi cercetare, mărturisim că nu uşor ne este a scăpă de greşălă, căci mărturii de pe acele vremi, cari să vorbăscă mai respicat nu avem, şi de aceea trebue numai faptele sciute să le apropiem şi să le judecăm, iar judecata este supusă greşelii şi se deosebesce de la om la om.
în cât pentru noi, credem că învinuirea ce se aduce lui Yasile Yodă este întemeiată, pentru cuvintele următâre:
Mai întâiu seim cât de desfrînat eră atât Domnul, care se ruşinâ de părul alb, deşi eră trecut de 6Q de ani, şi luă fetele boerilor la ţii-torie peste voia părinţilor, cât şi toţi nepoţii săi; despre acăsta măr-turisesce, atât Miron logofătul, cât şi Paul Ârchidiaconul.
Afară de acăsta, soţia logofătului eră frumdsă, după cum o spune Ioan Neculce, şi frumuseţea este un îndemn spre ispita chiar a celor drepţi, cu atât mai vîrtos într’o Curte desfrînată ca a lui Yasile Yodă.
înaintarea repede a lui Gheorghe Ştefan şi trecerea pe care o aveâ el la Domn e p6te încă o dovadă, că învinuirea ce se aduce lui Yasile Lupu este întemeiată. Căci cum se face că, pe când aprdpe toţi boerii pămîntenî erau depărtaţi de la Curte, Gheorghe Ştefan ajunge în scurtă vreme în fruntea boerilor ţării ? Şi trebue să spunem că în anul 1647, când Gheorghe Ştefan din mica boerie de sluger e adus în divan şi pus spătar mare, Domnul îşi aduce aminte şi de Ştefan Boul, fratele frumdseî Safta logofetăsa şi îl pune pârcălab de Nămţu. (1)
Şi ceea ce ne întăresce mai mult în credinţa ndstră, este şi faptul pe care îl pomenesce Neculce în poveştile din bătrâni, că Gheorghe Ştefan, prinzând pe Ddmna lui Yasile Yodă, a voitsă-şi rîdă de dînsa Legând acest fapt de ceea ce ne spune condica Bălăcenăscă, se vede apriat că Gheorghe Ştefan printre altele a voit să-şi răsbune necinstea, când Domnul umblase cu jupânăsa lui, ceea ce a insuflat poetului Bolintinănu drama destul de slabă de altmintrelea: Gheorghe Ştefan sau voiu face Dâmneî tale ce ai făcut tu jupânesei mele. (2)
Dacă învinovăţirea ce aduceâ logofătul în potriva Domnului său nu ar fi fdrte adăvărată, pentru ce ar mai fi reamintit-o Gheorghe Ştefan, odată ce-şî ajunsese ţelul ce urmăriâ? Aveâ el gând să se desvino-văţăscă în faţa istoriei, jucând o adevărată comedie? înţelegem ca Gheorghe Ştefan să fi născocit minciuni, ca să p6tă răsturnă pe Va-sile Vodă, dar odată ajuns Domn, pentru ce mai stăruesce în vechea învinuire, care întru cât-vâ îi aduceâ ruşine şi lui şi soţiei lui? 1 2
(1)	Sf. Spiridon Iaşi. Galbinii, Ii, 9; şi Wickenhauser, Molda, p. 35.
(2)	Bucuresci 1868.
www.digibuc.ro
RESTDRNAREA LDÎ VA8ILE LDPD.
137
Cruzimea chiar a luî Gheorghe Ştefan către familia luî Vasile Lupu e neînţelesă, dacă nu ar fi fost la mijloc o pricină mal însemnată, căci dacă logofătul ar fi fost numai un ambiţios poftitor de domnie, eră firesc lucru ca odată pofta îndeplinită, să fie blând şi să aibă milă iar nu vrăjmăşie faţă cu acela care îl ridicase la cea mal înaltă trâptă de boerie a ţării, şi care acum ajunsese un biet fugar părăsit de tdtă lumea. Şi în orî-ce cas, dacă eră un mueratic sau voiâ să necinstâscă casa lui Vasile Vodă, eră mal firesc să se lege de fata Iul Vasile Vodă, pe când din potrivă Domniţei Ruxandra î-a arătat bunătate, întărindu-i drepturile asupra unor moşii.
Aşâ dar pentru noi lucrul ni separe afară din îndoiălă, Vasile Vodă a înălţat pe Gheorghe Ştefan din pricina frumuseţii nevestei sale Safta, când însă a necistit, sau a voit să necinstâscă casa logofătului, acesta ca să şl răsbune s’a unit cu vrăjmaşii Domnului în potriva luî şi l-a răsturnat
Avut-a el dreptate?
Aci nu vom maî răspunde noi, ceî crescuţi în nisce vremuri de necredinţă, ci vom lăsă să vorbâscâ cronicarii, dmeniî vremurilor vechi, crescuţi în frica luî Dumne4eu şi în supunerea către Domni.
Vorbind de uciderea luî Ştefan Rareş de către boerî, cronicarul Ureche scrie: «Mulţi vor să (Jică, cum la acâstă faptă ce însemnăm să fi fost boeriî vicleni, de aii omorît pe cel maî mare al lor. Iar eu răspund la acâsta, că Dumnezeu pe cel maî mare l-aii lăsat, giudeţul său cel ceresc pre pămînt i l-aii dat. Şi precum iubesce el să va<jă pre Dumnezeii în cer judecător blând faptelor lui, aşâ să se arăte şi el celor ce sunt subt stăpânirea sa; şi cum nu sufere Dumnezeii strîm-bătate, aşâ să nu facă altuia. Deci care p<5te fi om ca acela, să-şî va<jă muerea silită şi batjocorită şi să sufere? Carele nu va suspină, vă<jend fiica sa, fecidră din sînul săii ce o aii cruţat, să o ieâ 6re-cine şi să rî<jă de dînsa? Şi care slujitor saiiboiarin va primi să-î ieâ muerea spre pofta sa cea neastîmpăratâ, şi nu-î va gândi răii? Ce vină dar vom pută da celui ce nu pdte suferi amarul inimii sale ? Că nu el, ci Dumnezeii semeţesce pre unul ca acela să fie plinitor şi certător de păcate ca acele; şi pentru acâsta le trimite sfîrşit, ca să nu maî adaoge păcatul. Precum pre ceî buni vedem că aii sfîrşit bun şi lăudat, iar cei răi, răii s’aii sfîrşit, după cuvîntul Proroculuî, psalm XXXIII: «Mârţea păcătoşilor cumplită este.» (1)
Ce e drept că Miron Costin e de o altă părere: «Domnul—<Jicedînsul—
(1) Letopiseţe, I, p. 208. Ed. Kogâlniceanu.
www.digibuc.ro
138
I. TANOVICEANU
ori bun, ori rău, la tâte primejdiile lui ferit trebuesce, că ori cum este» de la Dumnezeu este, precum <Jice sfînta Scriptură: Nu este nici o putere, fără numai de la Dumnezeu. (1)
Dar nici chiar cronicarul Nicolae Costin, fiul lui Miron, nu împăr-tăşesce acăstă părere, ci din potrivă, la scrisele lui Ureche însemnă aceste cuvinte: <Şi aceste încă să se scie, că prin slobozirea lui Dumnezeu, nerăbdând spurcata faptă, se pedepsesc de dmenî Domni răi şi turbaţi, precum şi de acest Ştefan Vodă s’au arătat că l-au omorît boerii.» (2)
însuşi Episcopul Eftimie, în cronica sa din vecul al XYI-lea, departe de a înfruntă pe boeri, găsesce că Ştefan Eareş fu încercat pe drept de mânia dumneZeăscă cea neprefăcută şi neîndurată la podul de la Ţuţora, lângă lacul Prutului, unde fu omorît de boerî şi despoiat dintr’o dată de domnie şi de viăţă. Adevărat şi-au luat după vrednicie răsplata răutăţilor sale şi prin mărte rea şi-au sfîrşit spurcata lui viăţă (3).
Vrednice de luare aminte sunt mai ales cuvintele lui Ureche vornicul, nu numai pentru dreptatea şi înţelepciunea lor, ci şi pentru că noi credem că Ureche scriindu-le se gândiâ şi la cele ce se petreceau pe vremea lui subt domnia lui Vasile Vodă.
Prea din inimă, prea cu foc sunt scrise aceste linii, ca să le fi insuflat numai suferinţele unui trecut îndepărtat, iar nu şi priveliştea tristă a lucrurilor ce se petreceau pe vremile când scria Ureche. Nu e aci graiul rece al filosofului, ci simţimîntul cald al cronicarului, care vede şi plânge cele ce se petrec în prejurul său, însă se teme să spună lucrurile pe faţă.
Aşâ dar după noi, Gheorghe Ştefan nu era vinovat, nici trădător, căci îşi răsbunâ păte cinstea sa batjocorită şi în ori-ce cas luptă, cum eră dator să lupte, în potriva unui Domn rău.
Dar chiar dacă lucrul acesta n’ar fi adevărat şi totuşi judecata asupra lui ni se pare prea aspră, când cugetăm la tăte relele pe cari le-a adus Vasile Lupu peste ţeră şi la aceea că nimeni mai mult ca viclă-nul patriot din 1630 n’a pregătit vâcul Fanarioţilor. Chiar dacă nu ar fi fost altă pricină, nu aveâ 6re drept un Român neoş din munţii Nămţuluî, ca Gheorghe Ştefan, să răstărne pe acela care, după ce luptase ca boer în potriva Grecilor, îndată ce ajunsese Domn dovedise 1 2 3
(1)	Letopiseţe, 1, p. 273
(2)	Ibid., p. 208. în nota a 2-a.
(3)	I. Bogdan, Vechile cronice moldovenesc!. Bucureşti 1891, p. 218.
www.digibuc.ro
RESTURNAREA LUI YASILE LtJPO.
139
prin ocrotirea Grecilor şi prigonirea Românilor, că e un duşman al nâmulul nostru?
Un Domn este pus pentru paza ţării şi a nemuluî, prin urmare când luptă în potriva lor, trădător este el, iar nu aceia cari se nevoiesc să-l răstărne, punendu-şl în primejdie averea şi viâţa.
Au cânele care, în loc să păzâscă turma o sfâşie întocmai ca un lup, nu trebue gonit şi cel care-1 gonesce trebue să fie ponosluit?
Datori sunt negreşit supuşii, iar mal vîrtos slujbaşii să fie credincioşi Domnului lor, dar mal pre sus de tâte au datorie să-şî iubâscă ţâra şi să o apere în potriva orî-cuî voiesce să-î facă răii, fie străin ori pămîntean, fie frate, tată, soţ ori copil, fie el chiar Domnul ţării. Căci şi credinţa către Domn isvorăsce tot din iubirea de ţâră şi de aceea când Domnii viclenesc ţâra, singuri el sapă credinţa supuşilor pe care se întemeiâză puterea domniilor;. supuşii sunt atunci siliţi să lupte în potriva Domnilor, fiind-că sunt siliţi să alâgă între Domn şi între ţâră, şi trebue să alâgă ţâra, căci binele obştesc este cea mal sfîntă datorie a omului.
Toţi marii cugetători, cari au scris despre drepturile şi datoriile supuşilor, sunt de aceeaşi părere. Barclay, un scriitor engles, pe care Gro-tius îl socotesce ca cel mal aprig apărător al puterii regescl (regii imperii assertor fortissimus), recundsce totuşi în cartea sa, Adversus monarchomachos, că sunt caşuri cari îndrituesc pe popor a luptă în potriva suveranului. Grotius şi mal ales Puffendorf sunt mal regaliştî decât Barclay, totuşi şi el admit împreună cu scriitorul engles, că al 4-lea cas în care un Rege perde corăna «este dacă se arată în adevăr vrăjmaşul poporului întreg, dacă lucrâză pentru peirea lui.» «în a-câstă privinţă—<Jice Grotius—sunt de acord, căci voinţa de a guvernă un popor şi aceea de a-1 perde nu pot să trăiâscă împreună. Prin urmare acela care s’a declarat vrăjmaş al nâmulul întreg abdică prin aceea chiar de la corăna sa». (1)
Aceeaşi părere e susţinută de Burlamaqui, Wolff, Vattel, Felice, şi de cel doi adnotatori renumiţi al lui Grotius: H. de Cocceus şi I. Barbey-
(1) H. Grotius, De jure belii ac pacis. Lausanne 1751. Lib. 1, cap. IV § 11 (t. I, p. 350—351): «Quarto ut ait idem Barclajus amitti regnum si rex vere hostili animo in totius populi exitium feratur; quodconcedo: consistere enim simul non possunt voluntas imperandi et voluntas perdendi. Quare qui se hostem populi totiuB pro-fitetur, is eo ipso abdicat regnum». Cfr Puffendorf, Droit de la nature et des gens. Liv. VII, chap. VIII, § 6, edit. trad. I, Barbeyrac. Basle 1750, t. II, p. 407.
www.digibuc.ro
140
I. TANOVICEANTT
rac. (1) Şi putem 4ice că nici chiar suveranii absoluţi nu o resping, căci ediţiunea originală latină a luî Grotius a fost închinată luî Ludovic al XlII-lea, întâia tălmăcire francesă luî Ludovic al XIY-lea, iar Barbeyrac închină pe a sa lui George I Regele Angliei (2), aşa în cât se pdte afirmă că acâsta e doctrina clasică a dreptului natural şi chiar a monarchieî.
Şi mai vîrtos aveau drept boeriî să răstdrne pe Yasile Vodă, fiind-că el pe când eră boer se dedeâ drept bun Român şi vrăjmaş al străinilor, şi pentru aceea boeriî l-aii ales ca să fie streja neadormită în potriva primejdiei grecescî. Eră un fel de învoiâlă între Vasile Vodă alesul şi între boeriî cari l-aii ales, pe care Domnul stricând-o, şi boeriî eraii la rîndul lor deslegaţî de către Domn, care nu le putea cere credinţă, când el însuşi eră de rea credinţă.
Şi boeriî aveau nu numai drept faţă cu Vasile Vodă, dar aveaii şi datorie către ţâră ca să o scape de dînsul, fiind-că e datoria celor mari să îngrijâscăde cei mici, iar mai cu sâmă, fiind-că tocmai ei, boeriî, făcuse greşălă de alesese Domn pe viclânul arbănaş, pe care mulţimea, cum am spus de la început, îl cunoscuse. Când însă cine-vă face ceea ce are drept să facă, saii îşî îndeplinesce datoria, el nu mai pdte fi socotit trădător.
Şi apoi aveâ dre drept Vasile Lupu să se plângă de răsturnări? Quis tullerit Gracchos de seditione quaerentes ? El, care uneltise răsturnarea a trei Domni şi pdte chiar mdrtea unuia dintre ei, nu aveâ drept să se plângă că i se măsdră cu aceeaşi măsură cu care şi el măsurase altor Domni maî îndrituiţi decât el să domnescâ în Moldova.
*
* *
Se spune însă că Gheorghe Ştefan a fost trădător, fiind-că eră slujbaş, şi încă cel mai de frunte sfetnic al domniei, şi de aceea datoră Domnului mai multă credinţă. 1 2
(1)	I. I. Burlamaqui, Droit de la nature et des gens, ed. Dupin. Paris 1820, p. 257—276 ; Ch. de Wolff, Du droit de la nature et des gens. Amsterdam 1768. T. III, p. 252, Livr. VIII, Ch. IX, § 24; De Vattel, Droit des gens. Amsterdam 1775. T. I, p. 32; Livre IV, Ch. IV, § 60; De Felice, Droit de la nature et des gens. Lyon 1769. T. II, p. 159 şi urm; Hugo Grotius, op. cit., § 75 ad. §11, unde H. de Cocceii scrie: «Merito autem auctor excipit casum si tyrannus esse incipiat, id est hostili animo în exitium totius populi veletiam partis feratur. Nam tune finis delati imperii qui in tuendo populo consistit cessat, non enim administrat jura populi, qui perdere et delere populum vuit,
(2)	Traducerea francesă a lui I. Barbeyrac: Droit de la guerre et de la paix de H. Grotius. Amsterdam 1729. T. I, preface şi L. I ch. IV şi II, nota 1, p. 207,
• www.digibuc.ro
RĂSTURNAREA LUÎ VASILE LUPU.
141
Noi nu suntem de acăstă părere : credinţa nu are trepte, ori e cine-vâ credincios ori nu este, ori datoresce credinţă ori nu datoresce, iar credinţa către Domn se datoresce de o potrivă şi de slujbaş şi de cel care nu are slujbă, căci ea se întemeiază, după cum am spus, pe iubirea de ţeră, care top trebue să o aibă de o potrivă. (1) Acesta fiind adevărul, dacă Gheorghe Ştefan a fost trădător, istoria e plină de trădători, din cari mî-e destul să pomenesc pe Moisi, Armodiu şi Aristogiton, pe Wilhelm Teii şi pe Washington.
Dar chiar de am face deosebire între slujbaş şi ceî-lalţî supuşi, vom, găsi în Moldova şi în Muntenia mulţi boerî cari s’aă răsculat în potriva Domnului şi une-orî ati isbutit să-l dobăre, ba chiar sâ-1 ucidă şi nimeni n’a numit pe boeril aceia trădători, asemenea cu Iuda vîn-(Jătorul. E destul să pomenim pe Totruşan logofătul, Mihul hatmanul, Gănesciî şi Arboresciî pe vremea lui Ştefan Vodă Lăcustă, pe Totruşan, Mihul, Pătraşco, Crasneş şi Cosma pe vremea lui Alexandru Cornea, pe Tomşa hatmanul şi Moţoc vornicul pe vremea lui Despot, pe Ştefan Răsvan hatmanul în a doua domnie a lui Aron, pe Beldiman logofătul, Bărboiu vornicul, Sturza hatmanul şi Boul vistierul sub domnia lui Ştefan Tomşa, pe Mateiii Basarab şi boeril Olteni în timpul lui Leon vodă, pe Enache Văcărescul sub domnia lui Nic. Mavrogheni, şi alţi mulţi nenumăraţi.
Mulţi din aceşti boerî, aprdpe top «aii mâncat pita» Domnilor în potriva cărora s’aii răsculat şi totuşi eî nu sunt trădători, ba din potrivă, pe unii din eî letopiseţele îî laudă, când aii răsturnat un Domn răii, căci aşâ a fost obiceiul ţării ca boeril să răstdrne pe Domnitorii cel răi. Şi numai Gheorghe Ştefan, care înTlep liniă dorinţa ţării întregi, după cum o spune însuşi Paul din Alep, panegiristul lui Vasile Vodă, şi aveâ p<5te şi o necinste de răsbunat, numai el e trădător, şi cu drept l-a mâncat 10 ani lipsa şi străinătateâ (2).
Dar restriştele pe cari le sufere cine-vâ în timpul viepî nu sunt 1 2
(1)	Notăm că tocmai contrariul s’a susţinut de unii autori ca Petru Martyr, Pa-raeus, Junius Brutus şi Dauaeus, anume că supuşii n’au drept să se împotrivăscă suveranului, iar funcţionarii auune-ori chiar datorie. Grotius combate, ce e drept, acestă distincţiune, dar traducătorul şi adnotatorul seu Barbeyraco susţine. «Funcţionarii, —ţlice dînsul—fiind persone publice cari trebue să cunoscă mai bine trebile Statului şi cari au mijlocul să se împotrivâscă cu folos, sunt mai mult îndreptăţiţi decât alţii să lucreze pentru binele public, căci în fine trebue ca cine-vâ să încapă şi să arate drumul altora.» H. Grotius, op. cit., ed. lat.6 No. 1. T. I, p. 335; şi trad. Barbeyrac, ediţ. cit., p. 218, nota 2.
(2)	Xenopol şi Papadopol-Calimah, op şi loc. cit.
www.digibuc.ro
142
I. TANOVICEANU
tot-deauna o dovadă că el le-a meritat. Socrat a fost silit să se otră-văscă, Aristid şi Giceron au fos surghiuniţi, Caton s’a omorîtsingur, iar marele întemeietor al religiunil creştine a fost răstignit pe cruce, 6re toţi aceştia au fost rSu-făcătorl şi şl-au meritat sdrtea ?
Judecata istoricilor în privinţa lui Gheorghe Ştefan nu este prin urmare drăptă, cum nu e nici a cronicarilor.
Singur Miron Gostin e mal puţin aspru şi stă în nedumerire, cum să judece pe Gheorghe Ştefan.
El (}ice: «începem a scriere de domnia lui Ştefan Vodă Gheorghe, care ori cu drâptă cale, ori cu nedrepte mijldce, ridicându-se asupra Domnu-sSu, î-au luat domnia, tdte unele ca acestea din orînduirea lui Dumnezeu a fire se cred.» (1)
Al. Papadopol-Galimach însă învinovăţesce pe Gostin de părtinire, fiind că a fost sfetnic al lui Gheorghe Ştefan şi spune, că alt fel a judecat pe ŞeptelicI şi Goia, cari au trădat pe Gaşpar Vodă, când a cjis de ei: «Spurcată şi grdznicâ faptă şi neauzită în tdte ţările creştinescl» (2) Dar lucrul nu se asâmănă; ŞeptelicI şi Goia nu au trădat pe Gaşpar Vodă, cum scrie Papadopol-Galimach, ci l-au omorît mişelesce, pe când Gheorghe Ştefan a luptat prin răsboiu ca să scătă din domnie pe Vasile Lupu. Şi dovadă că Miron Gostin nu are două măsuri şi că e mai drept decât învăţatul Academician este că atunci, când poves-tesce, cum un glonţ îndreptat de Mogălde paharnicul a lovit prea aprdpe de Vasile Vodă, Gostin scrie cu dojană: «Spurcată şi nebu-nâscă faptă şi nu fără osândă cât de târ<Jiu.» (3)
Şi e chiar de mirat să se învinovăţăscă Miron Gostin de părtinire faţă cu Gheorghe Ştefan, căci iată ce scrie însuşi Miron Gostin, vorbind de lupta de la Sirca între Gheorghe Ştefan şi Vasile Lupu: «Acest răsboiu, cum aii fost şi cum s’au tămplat, nice unii părţi ne-făţărind; că nimica nu strică credinţa aşa celor ce scriu Letopiseţele ca făţăria, când veghe voia unuia, şi pogdră lucrul cu hulă altuia. Noi, măcar că am fi datori cu pomenire lăudată mal mult lui Ştefan Vodă, de la carele multă milă am avut, decât lui Vasile Vodă, de la carele multă urgie părinţii noştri au petrecut; iar dreptate socotind, nu pociu scrie într’alt chip. Deci din hărnicia Domnilor, departe, mal în frunte Vasile Vodă, că s’au aflat în frunte oştii sale 1 2 3
(1)	Ediţ. Kog. T. I, p. 337.
(2)	Op. cit., p. 109.
(3)	Ed. Kog, I, p. 328.
www.digibuc.ro
RESTURNAREA LUI VASILE LUPU.
143
învăţând singur, mutând stăgurile şi îndemnând, iar Ştefan Vodă în dstea sa n’avi fost, ci au stătut de parte de 6ste înapoi.» (1)
Miron Costin nu e dar părtinitor, cum îl învinovăţesce Papadonol-Calimach, flind-că nu urmăză pe aceia cari au jnumit pe Gheorghe Ştefan logofătul trădător. Din potrivă, el este un judecător drept care, dându-şî sâma că, după cum <Jice cronicarul Ureche, nu este şagă a scrie ocară vecînică asupra cuî-vâ, stă în nedumerire ce judecată să hotărască, şi mai bine nu hotăresce nimic decât să hotărască greşit. Ce bine ar fi, dacă toţi scriitorii de a<ji s’ar asemănă în acăstă privinţă cu Miron Costin !
*
* *
E timpul să încheiâm, spunând în scurt cele arătate până aici, şi judecând pe Vasile Vodă şi pe Gheorghe Ştefan.
Domnia Arbănaşului, cu tdtă închipuita ei strălucire, a fost o adevărată nenorocire; nici o altă domnie n’a avut urmări mai rele pentru Moldova. O spune întru cât-vâ Ureche Cronicarul, care trăind pe acele vremi vorbesce de scăderea ţării de pe timpurile sale, şi mai pe faţă o spune Dimitrie Cantemir, când scrie despre Vasile Lupu: «Jugul lui l-aii purtat supuşii săi cu îndestulă răbdare mulţi ani, însă la urmă totuşi l-au găsit.»
Şi am dovedit-o şi noi, arătând pe larg că Vasile Lupu şî-a meritat sdrtea cu nevrednica lui purtare.
A meritat-o uneltind răsturnarea a trei Domni şi pdte chiar şi mdrtea unuia din ei, a lui Barnovschi Vodă, cel «fdrte drept, blând şi nelacom».
O	meritase înşelând pe boeri şi prefăcendu-se duşman Grecilor pentru ca să ajungă Domn.
O	meritase ocrotind pe Greci, batjocorind şi urgisind pe Români.
O	meritase adunând bogăţii nenumărate şi cheltuind ca un împărat de la o biată ţâră mică, pe când datoria este, cum dice cronicarul, ca «Domnul să se pdrte cum biruesce venitul ţării.»
O	meritase ruinând boeria ostăşâscă pămîntână, scutul şi fala ţării, şi înălţând în locul ei oligarchia fanariotă, care a adus ruina şi ruşinea ţării.
O	meritase îmbogăţind pe boeri, mai vîrtos pe cei Greci, în paguba ţărănimii, pe care o împinsese spre starea de vecinătate.
(1) T. I, p. 338.
www.digibuc.ro
144
I. TANOVICEANU
O	meritase desfiinţând oştirea pămîntănă şi înlocuind-o cu o adunătură de străini plătiţi.
O	meritase trăind în cea mal mare desfrînare, atât el cât şi numeroşii săi nepoţi, necinstind casele dmenilor şi aducând în ţâră stri. căţele obiceiuri ale Grecilor Ţarigrădenî.
Pentru un Domnitor atât de vinovat nu este osânda destul de grea şi dacă osândim pe VasileLupu, apărăm pe Gheorghe Ştefan, căci cel care pedepsesce pe vinovat nu merită hulă, ci din potrivă laudă, el nu este trădător, cum dice Jerlicz, ci un plinilor şi oeriător de păcate, cum dice Ureche, un luptător pentru nem, cum îl vom numi noi.
Acesta e adevărul şi e bine ca cel puţin după văcurî întregi, făcen-du-se lumină, adevărul să ieâ locul legendei şi judecata drâpta să biruâscă. Este iarăşi bine ca noi cărora sdrtea nu ne-a dat prilejul să facem fapte mari, cel puţin să ne deprindem a le preţui, cinstind pe strămoşii noştri din vâcul al XVII-lea cari, înţelegând primejdia ce ameninţă nâmul, au luptat în potriva străinilor şi ah plătit lupta lor «cu lăcrăml de sânge, mâncându-î ani întregi lipsa şi străinătatea.»
Şi dacă neputând să se împotrivescă cursului vremilor, eî aii fost biruiţi şi au că<jut în luptă, noi să nu defăimăm numele lor sau să dicem cu barbarul Brennus: Vae viclis, ci din potrivă, să ne descoperim capul înaintea umbrelor lor măreţe, amintindu-ne frumăsele versuri ale lui Lucan:
Victrix causa diis placuit, sed victa Catoni. v
Ah putut să aibă învingătorii în partea lor pe del> însă cel învinşi ah avut pe Caton.
www.digibuc.ro
„CHINA SUPUSĂ".
MANUSCRIPT GRECESC CU ACEST TITLU
DESCRIERE SI EXTRACTE
i
DE
C. ERBICEANU,
Membra al Academiei RomAne.
Şedinţa de la 12 Octomvrie 1901.
Descrierea Manuscriptului.
Manuscriptul după care am tradus o parte din Kttâi’a SouXeuouoa — China supusă — este o traducere a luî Chrisant Notară, fost Patriarch al Ierusalimului, şi care a trăit şi profesat ca dascăl la fiii lui Constantin Brâncoveanu Basarab în Bucurescî, pe când eră Archimandrit. în prefaţa acestei scrieri, ori compilaţiunî, după Teodor Baicov şi mal ales după manuscriptul Spătarului Nicolae Milescu, el ne spune, că luându-şî rămas bun de la Domnitorul Constantin Brâncoveanu, acela l-a dat ordin ca să-l zugrăvăscă o icdnă prea frumdsă la Moscva şi să î-o trimită. Ajungând în Moscva, Chrisant în loc de icdnă îi trimite acăstă compilaţiune din Teodor Baicov şi Nicolae Spătarul, la anul 1694. Acest bărbat cult şi vrednic de credinţă n’a fost un simplu decopiator al lucrărilor altora, pentru acest cuvînt admit că scrierea KttctVa SouXeoouaa este a sa şi a făcut-o în scop de a îndeplini dorinţa Domnitorului, în locul icdneî ce l-a cerut. Apoi îl dedică şi cartea tot Domnitorului. Acâstă declaraţiune n’o puteâ face Notară, dacă scrierea nu eră a sa. După o notă ce mi s’a pus la disposiţiune de către stimatul şi preţuitul nostru coleg d-1 B. Petriceicu-Hasdeu, cel ce a mal scris încă asupra istoriei Tătarilor, şi tot după aceste note şi manuscripte, a fost şi Nectarie, fost Patriarch al Ierusalimului şi a! cărui manuscript l-a descoperit în 1843 Minoid Mina în Moscva şi care pdrtă tot acest titlu: Chiiaia supusă. Eu am un manuscript al acestui Patriarch: Despre datoriile
Analele A. R.—Tom. XXIV.—Memoriile Secţiunii Istorice.	10
www.digibuc.ro
146
C- ERBlCEANU
preoţilor, tradus în grecesce, după autori rusesci, dar declar că limba şi construcţiunea fraselor din manuscriptul lui Nectarie este mult mai apropiat de limba antică, pe când acest manuscript a lui Chrisant este scris într’o limbă cu totul vulgară, exceptând introducerea; iar acâsta, spre a pută fi uşor înţeles. Prin urmare manuscriptul ce l-am în studii! este o lucrare a Iul Chrisant Notară, alta decât a lui Nectarie. Că ambii s’au ocupat a traduce în grecesce ori a extrage din manuscriptele ru-sesci din Moscva, ale luî Teodor Baicov şi Spătarului Nicolae Milescu, istoria Tătarilor, acâsta-î adevărat. în o altă scriere a luîMartinof, din 1858, publicată la Paris : Les Manuscrits Slaves de la Bibliotheque Imperiale, la pagina 105, cetesc: «Passons â un autre manuscrit (voi. in-fol. No. 10.025 du supplâment), contenant â la fin une intâressante description de la Chine et un recit sur les guerres avec les Tatares, bien que le dos de la reliure porte: Voyage de Suede en Moscovie. Le titre complet de la premiăre pârtie est: Khina ou Chine, c’est-â-dire description du site, du climat, de l’âtendue du royaume de Chine, tant en deşâ qu’au delâ du mur, et des autres choses merveilleuses qui s’y trouvent, ou il est parlâ aussi du caractăre, des moeurs et des habitations du peuple chinois, aussi que de la voie â suivre en venant de Moscou et des autres pays ăloignăs par le royaume de Si-bârie; fait par ordre du grand Prince et Tzar Alexis Mikhaîlovitch, d’heureuse mămoire, pârtie d’aprăs ses propres observations, pârtie d’aprăs d’autres ouvrages, par Nicolas Spatharius, Valaque d’origine, interprăte en langues grecque et latine auprăs du dit Tzar, et dediâ par l’auteur, â son retour de la Chine, â sa Majestâ Tzarienne.
«Transcrit ((ihcah») avec la bânâdiction d’un ami, et par les soins d’Ivan Gavrilovitch Sparwenfeld, â la sloboda rouge et năo-allemande, prăs la viile capitale de Moscou, l’an du salut 1685, depuis la crâation 7194, selon la maniăre russe de compter.» Apoi cercetătorul manuscriptelor adauge: «L’ambassade â laquelle ătait attachâ Spatharius est de 1675, et l’ouvrage prăsent, que je croisinâdit, est sans contredit le plus important de tous ceux du meme auteur. Quant au răcit sur les guerres avec les Tatares, c’est une reproduction du livre âcrit par Martini sur le mâme sujet.»
Acest manuscript ce se află în Biblioteca Imperială din Paris este dar o copie, şi în care se recundsce ca autor Spătarul Nicolae Milescu, deşi s’a folosit şi el pdte de scrierea lui Martini. Şi acâstă carte mi-a fost semnalată tot de d-1 B. Petriceicu-Hasdeii, pentru că singur d-sa s’a ocupat în special de viâţa acestui cult Român.
Ast-fel, după părerea mea, acâstă scriere a luî Chrisant Notară, compusă
www.digibuc.ro
CHINA SUPUSĂ.
147
înadins pentru un Domn Român şi tratând despre Tătari, carii atât de mult şi des aii invadat aceste ţări, are un interes pentru noi nu neînsemnat. Mal pot adăugi, că şi călătoriile lui Nicolae Milescu, traduse în ro-mânesce de răposatul nostru coleg G. Sion şi publicate în Analele Academiei» din 1887—1888, seria a Il-a, tomul X, pag. 92—181, găsite de mine în biblioteca Universităţii de Iaşi, să fie scrise tot de acest de-copiator ignorant în ale grecităţiî, şi păte chiar traduse tot de Ohrisant Notară, pentru că răposatul G. Sion nu ne spune nimic asupra autorului. Eu îmi amintesc că şi acea copie este tot de aceeaşi mână transcrisă.
D-l Emile Legrand, în tomul al IV-lea al scrierii sale, Bibliotheque Grecque vulgaire, la pagina XXIX a introducerii, ne dă câte-vâ notiţe asupra manuscriptului Kcxâi'a SouXeoouâa, şi <Jice că acest manuscript al lui Chrisant Notară este adus în Orient de către chiar Minoid My-nas. Că acest manuscript înainte de a fi fost proprietatea Bibliotecii Naţionale francese, fusese proprietatea mal multora, între cari enu-mără şi pe Antim, fost Episcop de Buzău. După acest manuscript publică eruditul nostru corespondent traducerea grăcă a lui Chrisant Notară despre Tătari, scrisă rutenesce de către Nicolae Spătarul. (Ve<JÎ Emile Legrand, Bibliothbque Grecque, Voi. III,pag. 337—441). Titlul este următorul: Xpuaav0ou Noxapă, KtxaVa SouXeoouaa. După cât am examinat comparativ textul publicat de d-l Emile Legrand şi acel din manuscriptul ce l-am în studiu, textul este acelaşi şi stmt numai mici deosebiri. Ceea ce mî-a părut curios este cuvîntul de MoXSoSXaxwv din introducerea cărţii, imprimată de d-l Legrand (ve<Jt pag. 338), cu care se caracterisăzănaţionalitatealuîNicolae Spătarul, căadecăarfi grec din Laconia şi romanisat. Acăstâ expresiune am mal întâlnit-o şi la pagina 380. în manuscriptul ce mi-a fost trimis spre cercetare de d-l A. Xenopol se cetesce în un loc, la introducere, MoX8a6oX4-/oc (pag. 2), apoi 6 MoXSo-6Xa-/ca? (pag. 56). Prin urmare în acest manuscript se spune precis că originea Spătarului Nicolae este valachă orî română, pe când imprimatul d-lui Emile Legrand susţine că e grăcă din Laconia. Neculcea Cronicarul ne spune: «că eră un anume Neculaî Milescul Spătar de la Vaslui de moşia lui*, adecă că eră Moldovean de origine, acăsta în-sămnă din vechi acestă expresiune. (Letop. Voi. II, pag. 209); apoi textul manuscriptului ce l-am înainte iarăşi îl numesce Moldovlach, şi în alt loc al Moldovlachieî, adecă Român. Dacă mal considerăm că, în unele locuri din Kcxât'a SouXeuouaa, Milescu descrie localităţi din România şi din Transilvania şi că cunosceâ originea romanică a acestor locuri; apoi dacă mal luăm în privire că pe timpul săii ăinenii avuţi îşi cultivai! copiii lor în Constantinopole şi în Apus, ceea ce s’a putut întîmplâ
www.digibuc.ro
148
C. ERBICEANU
probabil şi cu Nicolae Spătarul; atunci nu ne maî putem îndoi de originea româpă a lui Nicolae Spătarul. Tdtă discuţiunea asupra origine! Iu! este dar zadarnică şi provine din mândria naţională grecăscă ce doriâ ca tot ce-î cult şi însemnat pe acele timpurî să fie de origine grecescă.
Dacă maî considerăm că Dositeiu Patriarchul Ierusalimului, scriindu-î Spătarului de a-şî da producţiunile sale la lumină, se provdcă la simţul său naţional şi la obligaţiunea ce o are către el ca părinte spiritual: Aet yoOv aâ xal xţ" xaxplSt cfcjioSoOva'. xpoacpopav zb )(plo? xal xŞ xaxpl i[iol SrjXoOv auve^fic xa xaxa ak xal xa xepl ak, acăsta la 1689; el, Spătarul, în răspunsul ce-î face în 1693, în o estinsă epistolă, scrisă în o limbă grăcă corectă, ceea ce însemnă că eră un bun elinist, nu face nicăirî amintire despre originea sa c’ar fi grâcă, ci numaî că s’a căsătorit în Eusia şi că a cunoscut pe trimisul săti la Moscva, pe Archimandritul Chrisant Notară. Ast-fel fiind, nu se pdte susţină cu probe că Nicolae Spătarul ar fi de altă origine decât cea română. Trebue să recundscein însă că eră omul cel maî cult din secolul său şi cunosceâ perfect, pe lângă grăcă, latină, turcă şi slavonă, şi limba română desăvîrşit, în care a tradus, după textul original grecesc, al Septuaginteî, sf. Scriptură. Un străin nu şî-ar fi putut aşâ de bine a-şî apropriâ limba română. Noţiunile biografice, cunoscute între Eomânî asupra luî, tăte confirmă originea luî română până acuma. După d-1 Satha (pag. 399), în NeoeXXijvixij (piXoXoyicc se susţine că Spătarul, deşi este născut în Moldova, este însă din părinţi din Laconia — dnb -(ove£c âx Aaxtovcas; nu aduce însă nici o dovadă în causâ.Din contră, Gh. Zavira, care a trăit în secolul al XVIII-lea <Jice că «Nicolae Spătarul a fost boer şi general în Valachia» (pag. 497, în cartea sa 'EXXrjvtx&v 0eaxpov), iar la pagina 503, tot în acea scriere se pronunţă categoric că este din Moldova >, NixdXaoc 6 ex MoXSa-6lac TtptDxoaTtaOiptoc xv)? ev MoXSama ^efiovia^. De asemenea şi Dimitrie Pro-copie, ce a fost aprdpe contemporan cu Milescu şi în stare de a cu-ndsce maî bine originea luî Milescu, pentru că a trăit în ţările acestea şi a fost secretarul luî Nicolae Mavrocordat (Satha, pag. 443), <Jice despre el acestea: Ntx6Xaoc ex MoXoaSla? xpanoaxaGAptoc xfjs ev MoX5a6ca ^•(ejj.ovtag — Nicolae din Moldova, protospătar Egemonieî în Moldova.» După Zavira dar şi Procopie, originea Spătarului Milescu este română, pentru că expresiunea ex HoX§a6cac în grecesce însămnă de loc din Moldova. Aşâ întrebuinţăză în genere grecitatea âx, când este vorba de o persdnă.
Pe nedreptul dar şi fără dovedi susţin unii că Spătarul ar fi de năm grec.
Şi în Biblioteca Academiei Eomâne există un manuscript ce cuprinde complet textul acestei scrieri, Ktxdîa SouXetiouaa, sub No. 83, şi care-mî pare a fi scris cam înainte de 1750. Dar şi în acest manuscript, în
www.digibuc.ro
CHINA SUPUSĂ.
149
care lipsesce prefaţa, se cetesce tot greşit o MoXSoSXâxwv, pe când în manuscriptul ce-1 am în studiu este o MoXSo6Xaxta£. Fiind-că istoria răs-bdieler Tătarilor în China nu are vre-o importanţă pentru noî, de aceea nu le-am tradus, am extras însă din acăstă parte t<5te pericopele în cari se vorbesce despre Nicolae Spătarul, ori cari ne privesc pe noî. Partea însă ce cred că este proprie manuscriptului lui' Chrisant Notară am tradus-o în întregime. Este adevărat că manuscriptul în ces-tiune nu este o lucrare proprie a luî Nicolae Spătarul, ci un resumat din scrierea lui din Moscva şi din alţi scriitori anteriori luî Nicolae Spătarul, ca Baicov şi Martini. Cu tdte acestea în ea găsim multe in-formaţiuni istorice privitdre la Istoria Românilor, precum şi date despre Nicolae Spătarul, cari pot servi de material pentru întregirea biografiei acestui însemnat Român.
Manuscriptul este in-4°, în stare deteriorată şi de sigur transcris spre finele secolului XVIII, de pe un altul, dar de un ignorant al limbii grecescî. Transcrierea este fdrte cu multe erori gramaticale şi lipsită de punctuaţiune, de multe ori se întîmpină chiar ignoranţă de caşuri. Hârtia este ordinară, iar caligrafia, tot ce p<5te fi mai rău, pe a-locurea. Manuscriptul în starea actuală nu este complet, lipsindu-î şi titlul, iar la fine se începe o altă scriere, probabil tot a lui Nicolae Spătarul: 0eopca xoO Koqiou, ijyouv -rijţ veaţ ’lvStag x©v Taxavfiv: Privirea lumii, adecă a Indiei none a Spânilor, din care nu ni s’a conservat decât patru foi, se vede însă că au fost rupte multe foî din acăstă scriere. Tratatul însă despre Tătari, aşâ cum l-a scris Chrisant Notară, după notele luî Teodor Baicov, iar mai ales după manuscriptul în rutenesce al lui Nicolae Spătarul, şi a relaţiunilor date de el lui Chrisant, pentru că ambii eraui în relaţiunî ori corespondenţe în acăstă cestiune, este complet. Dacă s’ar găsi cu timpul un exemplar mai complet, atunci ne-am pute da maî bine seamă şi de a doua scriere «Privirea lumii», dacă e o scriere tot a lui Nicolae Spătarul, saă a altuia. în tot caşul, aşâ cum ni se presintă acest manuscript, cu tdte defectele şi lipsurile lui, are o valăre pentru noi, fiind-că el cuprinde şi dedicaţia ori introducerea în carte.
£tă acăstă dedicaţie:
Dedicafiunea cărţii Kitaia âouhuouaa. Introducere sub formă
de dedicaţiune.
Prea strălucitului, prea înălţatului, prea măreţului şi prea iubitorului de Dumne^eă Principe şi Egemon atotă Ungrovlachia, Domnul Domn Ioan Constantin Basarab Voevod, fericire de la Dumnezeu întru tote.
www.digibuc.ro
150
C. ERBICEANU
Deşi şi prin alte învăţaturi şi sciinţe omenii ajung la desăvîrşirea cunos-cinţeî, dar nu împodobesce alt ce-vâ mai mult pe omul politic precum istoria, şi de aceea înţeleptul Elinilor, istoricul Tucidide, a numit-o pe acesta cli-ronomie vecînică; pentru că în tot-deauna dă resultatele cele mai bune de cunoscinţă omenilor; iar celebrul Cicero o numesce martura timpurilor, lumina adevărului şi învăţătorea vieţii, fiind-că prin cetirea eî ne învăţăm cele ce aâ fost, prin care judecăm cele presente şi preconisăm cele viitore. Platon însă al căruia nume este cel mai mare prin înţelepciune, după cum se judecă de către toţi omenii, filosofând a <Jis, că istoria este de a cunosce prin cari cause orl-ce se nasce şi se perde şi pentru ce există. Iar cel-lalţl înţelepţi au numit-o în de comun iconă însufleţită, ca şi cum viu şi sub ochi represintă cele ie s’au întîmplat mal înainte. Aceste înainte de mine con-firmându-le împăratul şi autocratorul Romeilor, Vasilie Macedonănul, scrie către fiul său împăratul Leon filosoful: «Nu te lenevi de a percurge vechile istorii, pentru că în acestea vel află fără ostenelă ceea ce alţii au adunat cu multă anevoinţă, din care vei învăţă virtuţile celor buni, viţiile celor rel, variatele schimbări ale tuturor lu crurilor, nestatornicia a tot guvernă-mîntul şi autoritatea şi sfirşitul faptelor bune şi rele.»
Fiind-că cu aceste laude se măresce Istoria de un înţelept şi împărat şi se <Jice figură şi iconă, iar înălţimea Vostră, când v’am salutat ultim la despărţire, mi-aţi dat ordin, ca să vă zugrăvesc o iconă prea frumosă, etă vă dedic acestă istorie scurtă ca cantitate, dar forte întinsă ca calitate, ori mai propriu picând, o istorisire forte simplă, pentru că şi câte condiţiunl se cer de la istorie, eu nu le-am conservat aicia decât localitatea, în care parte adecă s’au îmtîmplat aceste istorisiri, orî partea pragmatică, ce s’a întîm-plati cronologică în genere, adecă în care timp, când, cum şi pentru ce. Căci fără acestea scrierea nu trebue să se numescă istorie, ci mai ales mitologie ; 'certitudinea genealogică din nesciinţă, expunerea oratorică din slăbiciune, acurateţea şi frumuseţea din causa îngrijirii şi ocupaţiunii cu alte a-faceri, expunerea plăcută în afacerile fericite şi întristarea la cele din pro-tivă, tote acestea le-am lăsat, am avut grijă mai ales pentru adevăr, luând (extrăgend) cele mai multe (fapte) dintr’o carte, manuscript slavon, în acest sujet, care l-a compus prea învăţatul Domn Nicolae Spătarul Moldo-valackul şi întâiul interpret al împărăţiei cei întru tot puternice a Moscovei, Sau a (jice cu Omăr: «că a cunoscut căuşele multor omeni, şi a prins minte, şi a percurs pentru iubirea de voiaj şi munţi umbroşi şi mări sgomotose». El a fost însuşi văzător în parte a celor întîmplate, când a fost trimis de pururea amintitul marele împărat Alexie Mihailovici, şi autocrator a totă Rusia mare şi mică şi a celei albe, la anul de la Christos 1675. Iar altele (fapte le-am luat) din unele însemnări ale unui Teodor Baicov, care a fost trimis înainte de amintitul Spătar la China de acelaşi autocrator, la anul de la Christos 1656, iar unele din glas viu al multor omeni demni de credinţă. Primesce dar icona folositore prea strălucită, care este atât de duiosă, în cât
www.digibuc.ro
CHINA SUPUSĂ.
151
atinge în adâncul sufletelor privitorilor, sau mai bine, adecă a cetitorilor, pentru că în acesta ca în o iconă veî vede revolta sclavilor asupra stăpânilor, sfărîmărî de oraşe, nenorociri neaşteptate de ale Egemonilor, trădări asupra sufletelor din acea familie, comploturi asupra ţării în care s’au născut şi a acelor în cari s’aii crescut, asupra femeilor şi a copiilor şi în-tr’un cuvînt adecă asupra a tot ce eră bun; iar la sfîrşit şi peirea acestor vicleni cu totul. Pentru că: «Ce fel un bărbat guvernâză, ast-fel de sfîrşit îl aşteptă.* Vă veţi informă prin mijlocul cetirii exemplelor presente, aceea ce admiratul împărat al Perşilor Cir a <Jis cătră Govrias Asirianul, că nu pote cine-vă să facă în răsboiu mai mult bine prietenilor săi, decât când se arată că este vrăjmaşul lor.
După cum şi din potrivă nici pe vrăjmaşi nu-î pote vătămă cu alt cliip mai mult decât atunci, când se prefac că sunt prieteni, fiind-că se istorisesc vicleniile trădătorului Ivan şi ale celor-lalţi revoluţionari secreţi asupra împărăţiilor lor, văzutele revolte ale acelor doi tâlhari Loguz şi Hanhien-gung şi în resumat vei vede o Iliadă nenorocită, o tragedie plină de lacrămî, care s’a întîmplat în secolul present, care deşi sunt fapte de mână bar-barică, cu tote acestea sunt nouă şi neauzite între noî, ţi se vor pără probabil plăcute şi valorose, de consens cu admiratul Platou, că ceea ce este rar este de preţ; iar eu «Jic că sunt forte plăchte, în fine vă veţi convinge Strălucirea Vostră şi despre disposiţiunea mea ardentă pentru voi, după cum m’am arătat liber ca să mă supun şi am căutat ca să aflu adevărul, în cât şi cu fapta lucrul să Vi-1 dedic din săracul meu gazofilachiu. Fie ca Domnul nostru Iisus Christos, care este în adevăr bucuria şi pacea vecînică, să Vă păzescă întru fericire pe prea înaltul, prea strălucitul şi prea gloriosul tron al Vostru în ani mulţi, buni, fericiţi, pacinicl şi neturburaţi. Amin.
în împărătăsca cetate Moscva, 1694, luna Fevruarie.
Al prea de Dumnezeu respectatei Strălucirii Vostre pios şi ardent rugător, Chrisant Notară şi Archimandrit sfîntuluî şi de vieţă-dâtătoruluî Mormînt.
Titlul cărţii.
«Kcxdcia SooXseooaa. vlItoc (3cSXîov irspiiyoy xov xoXsfiov Stco'j ol Taxâpoc rr(c MxoySot]? ECTTjXOJaav xaxâ xwv Eivwv, orjXaST] Kcxaîxcov xal âxopisoaav axav xo (3a-aîXetov aoxwv, £xi xai xiva? I/ouac aovY)0eiac sSţ xobc iroX£p.ooc xal oxoîa ipopejiaxa IvSuvovxat, itpbţ zoozoig xai xaOoXtxî] ^epi^pa^pî] xâiv iv oî? (abxol) xai itâvxEţ axXuţ oi Taxâpot xb xâv xaxotxooat xai itepi xfjs ■fiprjuxEiaţ aoxwv, toote itap’ aoxols SaXarj-Xap.dc xai itspi Tâif xai Maftbf.»
«Chitaia (China) supusă. Sau carte cupritjLănd răsboiul pe care Tătarii Bogdoei l-ah ridicat asupra Chinezilor, adecă a Chitaiţilor şi aii cucerit totă împărăţia lor, apoi şi ce obiceiuri aii în răsboie şi ce îmbrăcăminte portă, cum şi descrierea pe larg în care locuesc în genere toţi Tătarii, în de obşte
www.digibuc.ro
152
C. ERBICEANU
şi despre religiunea lor şi a lui Dalailama de la ei şi despre Gog şi Magog.» (Manuscript, pag. 6.)
fită câte-vă pericope privitore la Nicolae Spătarul şi la Români: Extrase din istoria răsboielor Tătarilor cu China.
1)	... «Şi atunci au proclamat pe acest copil împărat al Chitaieî şi într’un glas l-au numit Csunhin şi a creat o genealogie nouă împerătescă, şi au numit-o Taitcing, ca şi cum un Csinhim a fost părintele lui, adecă Hanul de Chitaia. în timpul acesta a lui Csinhin s’a trimis de la cel mai mare autocrator al Rusiei, Alexe Mihailovici, un representant cu numele Teodor Baicov, de la zidirea lumii 7165, iar de la Christos 1654, din însemnările căruia şi mai ales din cartea pe care a scris-o prea învăţatul Spătar Nicolae al Moldovlachieî despre acest răsboiu rutenesce am format acesta presentă istorie. Ambii fiind singuri veţletorî în parte a acestor răsboie, fiind-că şi după aceea s’a trimis representant şi amintitul Spătar de către însuşi pururea amintitul autocrator în Chitaia, în anul de la zidirea lumii 7183, iar de la Christos 1676.» (Pag. 56 şi 57.)
2)	...« Apoi găsind timp Tătarii au venit în partea Suhuren şi au supus-o sub stăpânirea lor. Şi ast-fel sfîrşitul şi resultatul tâlharului care, odată cu marea nenorocire ce a făcut patriei lui, a fost ucis şi el, şi s’a perdut şi tesaurul pe care l-au ascuns în amintitul rîu Kiang. Fiind-că nimeni nu-1 sciâ, pentru că pe câţi îl sciau pe toţi i-a ucis, făcend şi aceştia acelaşi lucru pe care l-a făcut (Decebal) Regele Dacilor, adecă al Vlăho-Bogdaniel şi al Transilvaniei, care îşi avea tronul seu în ţera numită Ulpia-Traiană, acum numită Varel sau Variei şi care este situată între Aluta şi Sargetia, iar acum Seri unguresce, sau Istring nemţesce, se numesc dintre rîuri (care Ser-getia se varsă în rîul Marusa şi acesta în Tibisc şi ambele în Dunărea) către Alpii Transilvaniei, dacă trebue să dăm credinţă tabelelor geografice şi chărţilor geografice. Deşi alţii (pic că TJlpia-Traiană să fie acum în Ardeal-Belgradul, ceea ce se pare că este şi mai adevărat. Care (Decebal) pe timpul luî Traian şi-a ascuns tesaurul seu în amintitul rîu al Sargeţiei, deşi unii (pic că acela s’a găsit în urmă, pentru că a remas unul ce sciă unde este. Dar acela al tâlharului nu s’a găsit şi nici este speranţă de a se găsi, pentru că pe nimeni din cei ce sciau nu î-a lăsat în viăţă...» (Manuscript, pag. 103 şi 104.)
3)	...«După morte s’a ordonat să se alegă Han al doilea fiâ, pe cel de acum, Chanhiu, în timpul căruia s’au revoltat şepte părţi litorale, cele mai frumdse, şi au trimis armată în contra lor, dar n’au putut să învingă, pentru că Tătarii nu sciau să se lupte pe mare. Până la acel timp, în care eră la Chitaia amintitul Nicolae Spătarul, iar din o epistolă ce a trimis de acolo către el un Iesuit, profesor al luî Bogdohan în Astronomie, cu numele Ferdinand Ier lip et—TepXcTtâx—la anul 1606 Martie 1 şi de la mulţi comercianţi, cari atL venit în urmă de acolo, şi acum este sigur că tâte părţile Chitaice s’au pacificat şi s’au supus Tătarilor...» (Manuscript, pag. 107.)
www.digibuc.ro
CHINA SUPUS*.
153
4)	...«Iar eu locuinţele lor, cum le au în secolul de acum, luând infor-maţiuni de la mulţi Tătari vrednici de credinţă, de la Calmuci şi Mongoli, carii se află aicia în Moscva cea împerătescă. Am întrebat şi ne-am înştiinţat cât a fost cu putinţă de la ti, cărora se cuvine să le dăm crezare* Deşi în unele nu se adeveresc, pentru că spune şi înţeleptul Sinesie în una din epistolele lui, că este în puterea acelora, cari au trecut în Thulia să se credă minciunâse, şi din causa îndreptării locului, cele ce spun, pentru că la prea puţini sunt cunoscute, dar nupâte cine-vă să le contrazică. Iar mai ales ne-am rugat şi amintitului Nicolae Spătgrul şi ne-a dat câte ce-vă în scris in acest subiect, după cum se vede din epistola către noi...» (Manuscript, pag. 109.)
Despre locuinţele de acum ale Tătarilor. (Manuscript, p. 110.)
Nemul Sciţilor şi din vechime şi acum a fost şi este înspăimântător, nu numai faţă de Elini, ci şi Labinilor, şi la tote celeilalte popore, pentru că nemul eră forte răsboinic, forte numeric şi forte vechiu; care nu numai în Âsia stăpânesce, cea mal mare parte a lumii, ci şi în Europa. Cu tote că aceştia, cari locuesc şi în Europa, se pare că se află într’un pămînt mic ca cantitate, dar după calitate sunt prea mulţi, despre cari trebue să vor* bim mai întâiii, apoi mai în urmă şi despre cei din Asia. Se numesc Tătari de la un rîii, sau de la mulţime, după cum şi înşişi o spun.
Descrierea Tătarilor din Europa.
Pe la anul 1200 sau, precum spun alţii, la 1188 a apărut acest nem al Tătarilor, după cum istorisesce Cromer şi alţii, din Asia, cari locuiau în jurul mării Caspice şi muntele Imaii (muntele Imaii este cel ce se numesce Caucas, pentru că şi acesta primesce diferite numiri, după deosebitele localităţi şi provincii, după cum în Armenia mică se châmă Antitaur şi în cea mare Gardieu şi Moschicos; în Midia şi Ircania Coronu, iar între Sciţia şi India Imond şi în Sciţia Imaii) şi mai departe trăind vieţă nomadicâ şi de şatre, căutând pămînt fructifer şi rîuri cu păşuni pentru mulţimea animalelor lor. Şi mal întâiu dând răsboiii şi ucigând pe împăratul Perşilor, căruia au fost în parte supuşi, s’aii răspândit în totă Asia. Au trecut apoi şi rîul Volga şi s’au răsboit cu numiţii Polovţi, cari din vechime locuiau pe lângă rîul Tanain, lacul Meotid şi Chersonesul Tauric.
Ruşii nu erau mărginaşi cu Polovţiî şi protivnici, dar Polovţii, temându-se de primejdia Tătarilor, aii chemat pe Ruşi ca să-I ajute, picând că răs-boiul Tătarilor nu aduce numai lor pericol ci şi Ruşilor. Iar Tătarii, aurind de acestă alianţă şi temendu-se de unirea acestor două nemuri, au trimis şi aceştia representanţî la Ruşi, rugându-i să nu dea ajutor vrăjmaşilor lor Polovţi. Ruşii însă nu numai că n’aii ascultat pe representanţii Tătarilor ci î-au. şi ucis; şi aii trimis ajutor Polovţilor; făcendu-se răsboiii aii fost învinşi şi Polovţii şi Ruşii şi aii fost sfărîmaţl cu desăvîrşire şi de atunci Tătarii aii început să locuescă Chersonesul Tauric şi locurile din jurul Tanaisulul şi lacului Meotidei. Şi nu numai că nu s’au mulţumit cu acestea,
www.digibuc.ro
154
C. ERBICEANU
ci au supus şi chiar pe Ruşi şi i-au şi sclăvit. Iar Polovţii au ajuns la atâta sfărîmare, în cât n’au rămas nici rămăşiţe din ei. De la acest timp Sciţii şi Tătarii au devenit locuitorii Europei. Şi nu numai în jurul Chersonesuluî Tauric, ci pe încetul trecend şi Niprul, Bigul, Nistrul şi Prutul, ce se numiâ din vechime şi Ierasus, s’au aşezat în părţile acestea, dintre cari unii duc o viăţă nomadă şi trăesc în corturi, precum cei ce se numesc NohaiţLî, pe cari Cedrin îi numesce Sciţi Nogaşî. Alţii trăesc în oraşe şi sate ca Belo-gorodensi, Bau Achermanieni, numiţi de la cetatea Albă, care din vechime eră a Moldovenilor. Apoi Bugeceni de la marginea locului; dar trecend şi Dunărea locuesc în deosebite sate şi oraşe, care localitate din vechime de către Romei se numiă Chersonesul de aur, pentru productivitatea locului, iar acum Dobrogea. Se găsesc însă Tătari şi în Litvania, cari se numesc Lipchi sau Litvani, bărbaţi forte răsboinici. Pentru că şi marele Duce al Litvaniei Vi-told, învingând un general al lui Temir Axac, o ortâ, adecă o adunătură Tartarică cu femei şi copii, pe cari î-au aşezat în Litvania, aceştia până în ţliua de astăzi parte sunt în Litvania, parte în Cameniţa, cari locuesc în cetate.
Se pare însă lucru vrednic de nedumerire, cum spun, că Sciţii plecând din Asia s’au aşezat în Tauria şi în cele-lalte părţi, cum am spus, cam pe la 1200, pe când istoricul Herodot spune în cartea sa, că Dariu împăratul Perşilor a făcut expediţiune asupra Sciţilor.
Regatul lor a fost şi s'a numit Crimnî, pe care oraş şi Ptolomeu îl numără în a şeptea tabelă a Europei, de unde şi Crim se numesce Tataria europenă şi că în jurul Meotidei, Tanaisuluî şi în jurul altor rîuri locuiau. Prin urmare când iarăşi şi de către cine au fost alungaţi din Tauria şi s’au stabilit în Asia? Nu sciu să spun, decât că probabil au fost alungaţi de Imperatorii Bizantini (Constantinopolitani), pentru că se istorisesce că şi acel mare împărat Constantin a făcut expediţiune asupra Sciţilor, şi că a făcut pod peste Nistru şi a trecut, unde spun unii că şi semnul crucii a văijut pe cer, şi după cum spun alţii şi mai aleâ Xanthopul, tomul I, pag. 601, trei cruci a văţlut, întâiu la Roma asupra generalului Maxenţiu, a doua trofeul Bizanţului şi a treia când a supus pe Sciţi dincolo de Nistru. Şi în Constantinopole, pe bolta Templului lui Eurip, unde se nutresc acum leii împărătesei, când săpându-se zidul s’a găsit acest iamb: «şi a respirat ferbinte în răsboiu asupra Sciţilor». Dar acestea ca în trecăt, pentru că acestă cestiune are trebuinţă şi de judecată nu puţină şi de scrutare istorică. Aicia ne este scopul despre descrierea locuinţei Tătarilor, şi nimic alt. Sunt şi alte două popore, dintre cari unul locuesce în Europa şi Asia. Despre acestea vom vorbi în amintita acum descriere a Tătarilor din Asia.
Descrierea Tătarilor din Asia.
Cu tote că s’a spus că Tătarii au eşit din Asia şi s’au aşezat în Europa, dar fără asemănare mult mai mulţi locuesc în Asia. Pentru că îndată, în jurul cetăţii Azof sau Azachi (care din vechime se numiâ şi Tanais, cu aceeaşi numire cu rîul) şi mai încolo locuesc mulţi Tătari nomazi şi mai ales
www.digibuc.ro
CHINA SUPUSĂ.
155
Nogaiţî, precum Giaman Saidac, dintre cari locuesc şi în Bugiag, şi alte orde multe, libere, dar pentru câştig sunt întru cât-vâ supuşi împăratului Turcilor şi Hanului Crimeeî. Aceştia se întind şi până la munţii ce sunt între Pont şi marea Caspică, unde locuesce şi Siefcal, regişor Scit, forte răsboinic, care nu este supus nimănui, nici nu plătesce tribut, pentru că locuesce în munţi nepătrunşî şi nu pot fi învinşi, avend armată aprope trei-deci mii, care cu Moscovul este câte odată prietin, altă dată vrăjmaş, iar Perşilor mai de multe ori inimic, pentru că este turc de religiune. Se întinde puterea lui până la confiniile Persiei, unde este cetatea persiană numită Derbent, în jurul mării Caspice. Şi în jurul oraşelor rusescî Astrahan şi Terchi sunt mulţi Sciţi supuşi Moscovei, dar când găsesc ocasiune bine venită fură Ruşi şi-î vînd la Buharî şi la alte nemuri scitice.
După Astrahania şi de acolo în jurul mării Caspice şi a rîului Oxu, locuesc alţi Sciţi, unii în oraşe şi orăşele, ca Buharii, cari şi Ghiuzbechirî se numesc turcesce, în Hiva şi Giurgenia, a căror Metropolă este Samarhante, ce este în depărtare de Astrahania de două-qlecî de qlile. Acolo a fost şi acel Temir Axac, şchiop de un picior, care nu numai Persia şi India şi mai totă Asia a cucerit, ci a ajuns şi chiar până în Rusia; ba încă şi pe acel mare cuceritor l-a supus, pe Ildirim Sultan Baiazet, şi l-a prins viii, care ţeră şi acum se fălesce pentru şcolele din ea arabice şi Academii şi pentru împărăţia amintitului Temir-Axac. Iar unii trăesc în corturi, cari se răsboesc adese cu al Persiei, ca şi cum şi aceştia sunt de religiunea turcescă. Aceştia începând de la Zagatai, din partea dreptă a mării Caspice, ajung până în deşertul Lup. împrejurul rîului Volga spre răsărit şi dincolo de acesta locuesc Tătarii numiţi Calmuci sau păroşi (MaXXAxot), pentru că toţi au pe capul lor o viţă de păr, pe care o aruncă şi pe spate, pe umerii lor. Femeile lor însă au două şuviţe de păr şi una atârnă în partea dreptă a obrazului» şi alăturea cu urechea, iar cea-laltă în stânga. Tot nemul Sciţilor este forte răsboinic, forte crâncen şi vărsător de sânge, încă şi de carii se tem şi Crimeiî Tătari şi idololatriî Buharii, pentru că sunt nedomesticiţi, şi în răsboiunu sclă-vesc pe nimeni, ci-î ucid pe toţi. Aceştia se întind mai şi până la confiniile Perşilor şi ale Chinesilor şi se tem de ei şi înşişi Chinesiî, pentru că într’untimp îndelungat l-au stăpânit pe aceia, cu tote că mai în urmă î-au alungat. Aceştia se mândresc că sunt urmaşi de ai lui Alexandru-cel-Mare, cu tote că nu sunt din nemul lui, ci au fost soldaţii lui şi nevrend să-l urmeze până în India s’au reîntors. Deci aceşti Calmuci cu toţi trăesc în corturi şi sunt nomadî, împărţiţi, cum sunt, în două-decî şi patru de familii sau filarhiî, supuşi la deosebiţi paşi şi hani. Aceştia toţi sunt liberi, ci numai Aghiuc ori Aghiuca Ta-isias numit (ori alb spre deosebire de cei ce portă per), care este supus împărăţiei rusescî, pentru ca să locuescă lârifeă rîul Volga şi să facă comerţ cu Astrahanul. Şi încă şi Solon Corei, cari pentru credincioşie trimit obsişlî pe copiii lor la cetatea Astrahanului. Se duc şi la răsboiu, când li se poruncesce de către împărat. Ceî-lalţî însă toţi sunt liberi. După aceştia
www.digibuc.ro
156
C. ERBICEANtJ
sunt şi Buhariî, pe lângă aceştia se află încă Tătari în Roşia, la Cazan şi în Siberia mulţime multă. Deci întâiu de la oraşul Moscva şi ca la treî-ţlecî verste spre răsărit există oraşul Casemir sau Casimov, unde eră înainte regatul Sciţilor, din nămul căror împăraţi (regi) se află acum trei urmaşi ortodox! îu Moscva şi sunt cinstiţi cliiar de către împăraţi cu titlu regal, numindu-se adecă fii de regi, de asemenea şi din regii Siberiei, cari şi aceştia şi se nutresc şi se cinstesc regal, însă sunt cu cinstea şi cu şederea maî întâiu cei ce-s urmaşi ai lui Casimer decât cei ai Siberiei, şi la mese împărătesei şi la adunări şi la binecuvintarea patriarchală şi pretutindenea, mai presus însă de aceştia sunt cinstiţi regii şi fiii regilor Ivirilor, unde şi acum locuesc mulţime de Tătari, chiar în acest oraş, şi se găsesc şi Medgidii şi mormînturî forte mari şi mausolee de pietră, cu inscripţiuni de aur, scrise în limba arabă a vechilor regi Sciţi, şi în satele şi localităţile din prejur şi se întind şi până în Cazania şi Siberia şi mai încolo. Dintre cari unii sunt după religiune ca Turcii, iar alţii idolatri. Portă deosebite numiri, căci unii din ei se <jlic Tătari Mardvanî ori Maravă, iar alţii Tătari Ceremisî, alţii Ţuvaşi, alţii Votiachî şi alţii. Şi unii dintre aceştia locuesc în sate şi localităţi, iar alţii în păduri şi şesurî, toţi însă sunt supuşi împărăţiei Moscovei. Din toţi aceşti Sciţi şi dintre Calmuci mai răsboinicî sunt cei de dincolo de Cazan, din jurul oraşului Ufa, care este departe de Moscova spre răsărit de două mii de verste; Tătarii numiţi Baschirgî locuesc în sate şi localităţi, fiind maî mulţi de patru-ţleci de mii. Pentru că Calmuchiî nu se tem de alţii în răsboiu decât de ei, cari sunt supuşi şi plătesc bir Moscovilor. Cu tote că adese s’au răsvrătit şi au adus mare vătămare Ruşilor, dar la urmă iarăşi au fost învinşi. Acum sunt dependenţi şi plătesc tribut amintiţilor Moscovi. Au însă între ei un fel de democraţie sau şi aristocraţie, de unde se numesc Baschirgî sau Bascherî, adecă Achefali şi n’au conducător. Ci încă şi în jurul acestui oraş Cazania şi chiar în oraş se găsesc mulţime de Sciţi, mai mulţi de patru sute de mii, ce se numesc cu deosebite nume şi cari se întind şi până la regatul Siberiei; cu toţii plătesc bir Moscoviţilor.
Iar Siberia totă este locuită de Sciţi, în care se găsesc şi deosebite nemuri de ale lor, adecă Votachi sau Vaguschi, Ostachi, cari în special se numesc Tătari, Turguşi, Namiaschinchî, Borguţi şi alţi mulţi şi nenumăraţi. Dintre ei numai Tătarii sunt mohamedanî, iar ceî-lalţî toţi idolatri, precum Calmucii şi Mongolii şi Chinesii. Maî însemnaţi însă decât toţi şi mai puternici sunt Iacuţii sau Ghiacnţiî. Locuesc pe lângă cel maî mare rîu Lena, fiind mai mulţi decât trei-ţleei de mii, nutresc multe herghelii de cal, sunt supuşi şi aceştia şi ceî-lalţî împărăţiei Moscovei. Cei maî mărginaşi dintre toţi în Siberia spre răsărit sunt Bratii şi Turgusiţliî, carii se întind şi chiar până la confiniile Chinei.
Dintre aceştia unii sunt supuşi Moscovei, iar alţii Chinei; iar Bratii unii la Moscovi, alţii la Mongoli. Toţi acejtia locuesc acolo, unde geografii cei
www.digibuc.ro
CHINA SUPUSĂ.
157
mai noi voesc să fie vechia Sciţie, şi Siriciî orî Cataia, în care ţlic că este şi Metropola marelui Han numit Canibala, avend mărimea de cinci mile germane, sau după cum alţii ţlic şese, adecă treî-ţleci mile Italiene şi douăsprezece proastiî, după numărul celor două-spre-ţlece porţi, pe cari tote timpul îndelungat şi nemăsurat, care nasce pe cele nevăzute şi văzute tote le ascunde, le-a dovedit false, ca şi cum în acestă parte a lumii nu există nici o ast-fel de împărăţie cu aşa cetăţi împărătesei, nici un ast-fel de loc fructifer, productiv şi bogat, după cum istorisesc, ci din contră, secătuit şi neroditor.
Dar şi Combala nu este nume propriu, ci supus probabilităţii şi însemnă oraş principal, adecă stolitza sau tron şi oraş împărătesc. Căci Cam sau han însemnă împărat (Rege), iar baiu chinesesce şi mongolicesce oraş principal. Mai însemnat oraş nu este altul afară de Pezin, care este metropola Chinesilor şi unde locuesce marele Han numit, adecă chiar împăratul Chi-taiei. Iar cei noî pote şi din nesciinţa numelui şi pentru atâta îndepărtare aii socotit că este şi altă împărăţie afară de China, maî spre nord, mărginaşă cu Roşia, pe care, cum am ţlis, timpul şi îngrijirea pururea amintitului autocrator Alexie Mihailovicî a arătat că partea Moscovuluî spre răsărit este numai China, iar spre nord stăpânesc până la extremităţile lumii cunoscute. în cât este maî de laudă Ptolomeu, care a scris despre acestepărţî, în pămînt necunoscut, decât ceşti maî noî cari, ca să se arate că sciţi tote, scriu lucruri false. Care a fost causa că amintitul împărat a fost motivat ca să arăte aceste locuri şi a lăsat exemplu şi celor-lalţi autocratori succesori ca să se ocupe de acest lucru, se va arătă în urmă, acum să revenim iarăşi la descrierea şi a celor-lalţi Tătari.
Sunt încă şi alte două nămuri Scitice, după cum în descrierea celor Europeni am Zis, cari de către Germani se numesce Lapenî sau Lapionî sau Loppî şi Lapponî, iar alţii Samogeţi. Şi Lapponii se deosebesc în două, răsăritenî şi apuseni. Cei apuseni sunt supuşi Sfe^ilor, iar cei de răsărit Moscovilor. Nu numai că sunt idolatri, dar şi atei; cei supuşi Sfe^ilor se întind până la confiniileNorvegilor spre Oceanul nordic, în care loc există o localitate ce se numesce Lula, a cărei întindere este de trei sute de mile. Iar cei supuşi Moscovilor locuesc nu departe de Novograd, în jurul oraşului Alutzea, şi se întind până în Sfe^ia, care este spre confiniile Moscovilor, şi de aicia prin Arhanghel ajung şi până la Regatul Siberiei. Sunt la statură scurţi, aii nasul mic şi lat, barbă ori n’au de loc, orî forte puţină, şi maî că semenă cu pisicile. Mici şi mari se deprind la tragerea cu arcul maî ales, şi nici le dau tinerilor copii să mănânce, dacă nu lovesc la ţel cu săgeta, îmbrăcămintea lor este din o pele de căpridră cusută din cap până la pi-ciore şi genunchi, pe care o au şi pentru acoperirea capului, cămaşa şi pantaloni, pe care o cose cu vine de capră; nu se văd şi nu lasă altă parte a feţei lor descoperită, decât fruntea lor, sprîncenele, ochii şi nasul. Iar fălcile lor şi cea-laltă faţă este acoperită cu acea pele. Trăesc ca fierele sălbatice, nu
www.digibuc.ro
158
C. ERBICEANC
locuesc în case, ci în surpăturî de pămînt, în păduri şi în peşteri. Mâncarea lor este pesce crud şi lapte de capră, au limba lor forte grea. Comerţul lor nu este altul decât cacumi şi piei de animale sălbatice, pe cari le schimbă cu Buşii, luând ferăril, adecă cuţitaşe şi cele asemenea, lăţii şi alte lucruri. Monetă n’au ; de aceea şi din aceste cacumurl şi piei îşi plătesc tributul lor. în loc de cal au un fel de animal alb ca capra, care la mărime este ca şi cel mal mare măgar, cărnele lui sunt mal mici decât cărnele ce le atica* prele în părţile nostre, pe cari animale nu le încarcă pe spinare, ci numai le înhamă la trăsuri şi sănii. Atât de iute alărgă în cât în două-şlecî şi patru de cesurî străbat una sută-şăse-<Jeci de mile italice, al căror lapte îl şi mănâncă. Se ţlice că se află atât de mulţi, încât să fie mii; sunt duşmani la lucrări speciale, în cât greu locuesc străini la dinşiî. Are loc fliua cea mal mare, în multe părţi şi locuri de ale lor, până la trei luni, cel mal mulţi au femeile comune, în cât nu sciu cari sunt copiii lor, au mare bucurie şi sărbătoresc când sorele îşi face trecerea spre primă-vara. După aceştia sunt Sa-mogeţiî, cuvîntul acesta însemnă mâncător, pentru că între el nutresc o mare vrăjmăşie, şi aceştia sunt asemenea cu Laplaniî ori Leplanil şi pe lângă acăsta emovorl şi antropofagi şi locuesc spre Oceanul Nordic şi pe o parte şi alta a revărsării rîulul Obiu şi aceştia sunt mâncători de pescl şi de lapte, se nutresc şi cu elafe. Au ca şi Laplaniî şi aceştia aceeaşi îmbrăcăminte cu aceia, locuesc în păduri, nape şi insule în jurul Oceanului şi Noua-Zemli ori pămîntul nou. Se răsboesc între el SamogeţiI cu Laplaniî şi mal cu sămă pentru femei, pentru că la el căsătoriile sunt ca să răpăscă fete; de aceea rudele şi părinţii fetei se răsboesc cu aceia ce le răpesc. Sunt idolatri, mulţi însă s’au făcut şi ortodoxl prin îngrijirea autocratorilor Moscovei.
Am şlis mal sus că după Calmuci sunt Mongolii, nem şi acesta Scitic, mult la număr şi mal bogaţi decât Calmucii. Dar pentru că locuesc lângă ChinesI, nu sunt însă răsboinicl ca Calmucii. Şi aceştia toţi sunt idolatri, ca şi Chinesil. Deci aceşti Mongoli încep de la marginea Siberiei şi se întind şi până la Oceanul răsăriten şi Indii. Se împart în multe filarhiî, au şi multe nume aparte. Unul este mal marele lor numit Giroe Sain-han, pe care Calmucii învingându-1 înainte de doi ani în un mare răsboiu, fugind abia s’a mântuit în China. Iar provincia aceea unde locuesce Bogdo-hanul, deşi este mongolică, se numesce însă de cătră Chitaiţl pămînt răsăritean tartaric, pe lângă aceea se numesc Mongolî-Niuchî, iar de către Moscoviţi Niuchî Disuţerî, iar de către Mongoli Disruţî. Eră acest nem mal înainte de a luă Cliitaia supus, pentru că nu aveau nici Han conducător a lor, nicIVoe-vod, ci numai un simplu Noghen, adecă întâiu. De aceea şi ridiculisându-se de către alţi Mongoli se numiau pescari. Locuiau ca şi acum; mulţi petrec dintre dînşil în Oceanul de răsărit şi la rîurile Amur şi Sigal, cari eraţi supuşi Cataiţilor şi le dedeau ca tribut samururl şi risanghizen şi alte diferite blănuri, în locul lor generaţiunea lui Taiminschi a împăraţilor Chinei
www.digibuc.ro
CHINA SUPUSĂ.
159
a făcut multe cetăţi, şi mai ales, cum spun unii, mai mult de o sută şi două* (Jeci. Acestea acum din pricina deselor răsboe s’au sfărîmat. Dar cu tdte că erau barbari şi supuşi, erau însă şi îndrăsneţi şi vechi protivnioî aî Chi-nesilor. Pentru că acum sunt mai cinci sute de ani de când aii trecut acel mare zid şi aii cucerit Chitaia, la care răsboiii a fost şi Veneţianul Paul Mar cu, care a scris şi cel întâiii despre acestă împărăţie, cu tâte că şi acum au fost alungaţi de către Chitaiţi şi le-aii dat sfîrşit lor, ei iarăşi aii cucerit Chitaia şi o stăpânesc, după cum a arătat istorisirea scrisă mai înainte. Deci din acest loc a venit Bogdo-han şi a cucerit împărăţia Chinei. Pentru ce însă se numesce Bogdo-han şi de unde a început acest nume şi pentru ce, nimeni nu scie. Mai ales când s’a dus Spătarul în China representant, l-au întrebat Chitaiţiî: Pentru ce se numesce Hanul nostru Bogdo-han, şi a răspuns că nici noi nu seim, fără numai că a auţlit că cu acest nume îl numesc şi Bu-harii şi Calmucii şi voi înşişi, de aceea îl numim şi noi aşă. Urmeză însă că acest fel de nume să fie mongolic şi că se numiâ cu el şi înainte de a luă Chitaia, dar că nu-1 iubesc, iar pentru ce, nu se scie. Aceştia iubesc religia creştină prea mult şi aii devenit şi mulţi papiştî, învăţându-se de Ie-suiţi; iar pe Turci îi urăsc, cu tote că se află în Chitaia mulţi şi aii şi şăpte Megidii, carii nu sciii turcesce, ci numai persicesce. De unde s’au strămutat, nimeni nu scie. Semănă însă cu Sciţii şi la faţă şi la purtare, de aceea mai mult trebue cine-vâ să-i numescă Sciţi decât Turci. Aii însă religia Turcilor. Iar causa pentru care pe creştini îi iubesc, iar pe Turci îi urăsc, este acăsta. în China sunt şi creştini şi Nestoriani. Pe timpul pe când aceştia se răsboiaii cu creştinii, Turcii au ajutat cât le-a fost cu putinţă pe Chitaiţi, iar creştinii pe aceştia. De aceea pe unii îi urăsc, iar pe aceştia-i iubesc. Mai ales Bogdo-hanul de acum are dascăli Iesuiţî, pe cari, când eră Spătarul acolo, l-a învăţat trigonometria, la care l-au lăudat Iesuiţii pe Spătar că este înţelept şi l-aii poftit la masă. însuşi Hanul l-a întrebat: -ce şi unde a învăţat şi dacă a învăţat trigonometria şi încă ce învaţă împăratul Alexie, de câţi ani este şi de câţi ani împărăţesce.
Limba lor se apropie de cea persiană, iar scrierea lor cu cea arabică. Scriu şi aceştia şf cetesc de sus în jos ca şi Chinesiî şi de la drepta spre stânga ca şi Arabii, Turcii şi Evreii. Literele scrierii lor sunt mai multe decât şese-^Lecî, cari semănă cu ale ndstre, iar nu cu ale Chitaiţilor. Se găsesc în locul lor mărgăritare şi pietre scumpe. Se găsesc şi munţi numiţi chin, adecă de aur, pentru că se amestecă în acestea aur, din care curge marele rîii Siguva, rutenesce numit Sigal, care se legă cu Amurul şi se varsă ambele în marea de răsărit. Au litere şi Calmucii şi Mongolii şi Tătarii, dar Tătarii ca Turcii, iar Calmucii ca Mongolii. După aceşti Tătari, Niuci sau Bogdo-hani, este şi alt năin Mongolic numit Niuhan, asemenea şi aceştia şi după obiceiuri şi după purtare cu Năucii.
Aprdpe de Ocean locuesce şi alt năm Mongolic, numit Ghiupi, cuvîntul însemnă litoralî, ca unii ce locuesc pe litoralul răsăriten al mării. Pentru că
www.digibuc.ro
160
O. ERBICEAN0
locuinţa lor începe de la revărsarea Amurului şi ajunge până la marginea răsăritănă a marelui zid al Chitaiei. Este acest nem mai mult soldăţesc decât ceî-lalţi Mongoli. Se Qlice că de la ei insula Japonia pe mare este departe de două sute cinci'-ţleci verste, dar acesta-i nesigur, pentru că printre aceştia nimeni nu s’a dus nici dintre Ruşi, nici dintre alţi străini, mai ales din causa capului aceluia ce este la rîul Doura, spre partea dreptă a Amurului; nimeni nu scie dacă se unesce cu partea nordică a noului pămînt American, sau nu, deşi mulţi voesc ca să existe între acest cap şi America un golf, însă topografii nu se baseză pe silogisme, ci pe fapte şi voiajuri. Nimeni până acum n’a umblat dintre Europeni acele locuri, cari să vadă şi să scrie adevărul, pentru că autocratorii Moscovei, deşi caută să găsăscă sfîrşitul acestui cap, dar până acum voiajorii Ruşi aii sosit până la capul Amurului; iar pe partea dreptă despre mare încă n’au umblat. Acum este timpul să notez căuşele pentru cari autocratorii Moscovei, cum s’a ijis, caută să afle aceste părţi necunoscute.
Pe la anul 7183 Decemvrie 15, Ducele Saxoniei Ernest a scris către pururea amintitul autocrator al Moscovei.
«Am auţlit că din împărăţia Chitaiei se aduce ărbă, ciaiu şi alte manufacturi de Olandesi, cum şi alţi comercianţi, dar cu multe greutăţi, pentru că trebue să încunjure totă Africa şi vechile Indii.
«Cu un mod mai uşor ar urmă aceste articole de comerţ, dacă cum-vâ s’ar găsi vre-un drum, care să mergă din împărăţia Siberiei, de la Oceanul nordic spre răsărit. Şi dacă s’ar găsi, nu numai că ar urmă aducerea şi ducerea mărfurilor în Chitaia, dar încă şi în India şi în părţile Americeî şi se va îmbogăţi totă împărăţia Rusiei cu aur şi argint, pietre scumpe, plante mirositore medicale şi orî-ce lucru de preţ, pe care acum le cumpără şi cea maî mare împărăţie cu mare preţ. Care cale, ce o cunosc şi Olandesii, că este forte profitabilă şi cu câştig şi aprope şi nici sunt piraţi la Oceanul Nordic; şi pentru că-î folosesce mai mult Nordul decât vîntul de miaţlă-ţli, au început a o căută de demult, dar nici n’au reuşit întru ce-vâ şi nici este speranţă de a reuşi. Pentru că Oceanul nordic este pururea îngheţat, nu numai erna, dar şi vara, şi maî ales în timp de ărnă nu pot să plece de acolo de unde se găsesc, de aceea mor de frig şi de f6me, şi apoi nici este cu putinţă să se găsăscă altă cale de alţii, decât prin ajutorul luî Dumnezeu şi prin îngrijirea Măreţiei Vfistre împărătesei. Pentru că împărăţia Vostră s’a întins nu numai până la confiniile Chinei, dar încă şi până la extremele Nordului, Apoi supuşii voştri sunt deprinşi la vorbă şi cu părţile despre Nord, şi suportă şi frigul şi pot cu timpul, când se topesc gheţurile, să-şi sfîrşăscă plutirea; cu tote că pentru a se face o plutire desă-vîrşită nu este cu putinţă în o vară, dar este chip ca să se găsăscă vreun liman potrivit şi să aştepte corăbiile acolo ca să trecă erna, pentru ca să pătă să-şi termine drumul lor mai uşor în altă vară. Aşa că într’un an întreg să se facă o călătorie deplină cu corăbiile pe mare. Pentru ca acăstă
www.digibuc.ro
CHINA SUPUSĂ.
161
cestiune să ieă sfirşit, este de trebuinţă să se facă o poruncă la acei supuşi cari locuesc în părţile Nordice, să cerceteze bine ce rîurî se varsă în Marea îngheţată de Nord şi, dacă sunt navigabile, la gurile cărora este cu putinţă să se găsâscă vre-un liman. Apoi să umble tot uscatul Nordic şi marginele Nordice, pentru ca să cundscă cea din urmă margine a acestui pămînt, care se lâgă cu America, sau dacă există vre-un golf între ele sau o întindere mare ori Ocean. Şi când se vor cundsce acestea, se va găsi şi calea, care prin ţâra Măreţiei Vostre împărăţii să se ducă şi pe uscat şi pe mare în China, India şi America, atunci ar urmă cu bună norocire o mare fericire în stăpânirea Măreţiei V6stre împărăţii, şi în urmă în totă Europa, ceea ce nu trebue să se lase în neîngrijire, pentru că se pote pune în lucrare. Din acâstă întreprindere, nu numai că ar urmă un câştig pentru tot-deauna în t6tă împărăţia Rusescă, dar şi glorie şi onore vouă nemuri-tore. Mal cu sâmă dacă s’ar găsi vre-o cale pe mare, şi dacă supuşii Măreţiei împărăţiei Vostre nu sunt îndestul (nu sunt experimentaţi) ca să căle-torescă pe mare, pentru că sunt omeni de uscat, Germanii sunt experimentaţi în ast-fel de lucru şi pote să aibă mulţi, cari în tot timpul să înveţe şi pe al voştri nu numai să plutescâ uşor pe mare, ci încă să-şi fabrice asemenea corăbii, cari să fie de trebuinţă pentru aceste expediţiunî.»
Deci acesta a fost causa pentru care răposatul autocrator mai mult ş’a îndemnat să deâ poruncă ca să se facă cercetări asupra cestiunil amintite, de aceea şi până acum cerceteză, dar nici sfîrşitul capului acestuia nu l-au aflat, nici vre-o cale pe mare, decât numai ceea ce a fost cunoscut, că nici Chitaia este împărăţie, nici oraşul Cambalu, nici altă împărăţie mai nordică decât China. Pe lângă aceea s’au cunoscut multe şi deosebite drumuri prin Siberia spre China pe uscat, prin cari au urmat multe şi variate articole de comerţ în împărăţia Rusâscă. Acestea despre acesta. Să venim iarăşi la descrierea celor-lalţl Tătari.
Pe lângă acesta este şi alt nâm Mongolic, care locuesce în locuri mari şi întinse. începe de la partea occidentală a originel rîulul Amur şi merge până la Calmuci, în locuri fără apă şi nisipose, sau mai bine a ţlice mare de nisip. Sunt la el mulţi Hani, dar mai cu semă este Gingis-Han, caretră-esce în câmpuri, lângă Niuci, în jurul lui Dalac şi rîul Şiling, şi Osironi Hanul; locuesce însă acesta nu departe de rîul Şiling; lângă el se găsesce şi Cutuhta Lamas al Mongolilor, de la care Hanul Osironi, şi de la Cutuhta adese-orî vin representanţl la autocratorul Moscovei, ca şi cum munţii Siberiei se unesc cu acei munţi. Pentru că de la cetatea Moscovilor Şiling până acolo, unde locuesc aceştia în linişte, este cale de (Lece ţlile şi tot-deauna au comerţ prietenesc cu Ruşii la amintita cetate. Acest nem cu tote că este paclnic, adesea au însă între ei răsboe, înving mai adese-orî acel ce ţin cu Cutuhta, pentru că acesta este peste Mongoli ca un patriarch, şi aceea ce judecă şi hotărăsce este bine hotărît şi sfirşit. Omoră pe Niuci, fiind-că au luat cu puţină putere împărăţia Chitaiel, dar îî împedecă zidul şi nu pot
Analele A. H.— Tom. XXIV.—Memoriile Secţ, Istorice.	11
www.digibuc.ro
162
C. ERBICEANU
să facă nimic. Afară de acesta este şi un alt Han, din aceeaşi genealogie la acest nem, pe care şi poporul prost îl numesc Djungari, sunt însă asemenea cu cei de mai sus. în provincia acestora se găsesee şi o erbă din care ţese pânză, care pusă în foc nu se arde, ci numai se roşesce şi se face ca focul, şi iarăşi scoţend-o pentru a se reci, se face iarăşi în starea sa cea dintâi, deşi unii istorisesc că acesta se face în provincia Tangut, de unde a trimis Bogdo-han representantului Nicolae o parte ca mare dar. Acest nem, deşi se luptă între ei, când însă se întîmplă nevoe de afară ori răsboiu, atunci cu toţii alergă şi se ajută şi se împotrivesc la străini.
După aceştia se începe împărăţia cea mai mare a Mongolilor, care merge până la partea extremă a Iunan, pe care Chitaiţii îi numesc cu un nume, Sifan, adecă Apuseni. Până aici' este în genere sfirşitul descrierii Tătarilor, care a urmat în descrierea patriei lui Bogdo-lian. Chitaiţii pe tote nemurile Mongolilor şi Calmucilor, cari se găsesc afară de zidul cel mare îi numesc cu un singur cuvînt Tata, pentru că la ei nu se află litera r.
Despre religiunea Mongolilor şi Calmucilor şi a Chinesilor în genere şi despre Dalai-Lamă Cutuhta şi a celor-lalfi preoţi ai acestor nemuri.
Aceste trei prea mari nâmuri, adecă Calmuci, Mongoli şi Chinesi sunt idolatre. Acestă idolatrie începe din Astrahania şi merge până în Siberia, totă China şi India şi până la confiniile Persiei. Au de conducător al lor şi al credinţei lor un dătător de lege numit Dalai-Lamă, care locuesce în împărăţia Mongolilor (pentru care este şi mai renumită acestă Hanie a Mongolilor decât cele-lalte), în acropola acestui oraş, numită Barantola, în care se află doi conducători, unul miren şi altul spiritual, adecă acest Dalai-Lamă, care stăpâ-nesce pe toţi idolatrii, cari sunt în lume, atât pe sacrificători (preoţi), precum şi pe Hani, în cât nimeni nu se pote încoronă fără voia şi binecuvîntarea lui. încă şi pe Hanul Chinei el îl încoroneză,- şi când se duce în Chitaia este dator să esă spre întîmpinarea lui şi să-l primescă cu onoruri mari însuşi Hanul. Mai cu semă un Iesuit a sfătuit pe Patriarchul acestui Han, că este necuviincios ca să esă un atât de mare Monarch spre întîmpinarea unui ast-fel de înşelător. Cu tote acestea, Bogdan-han temendu-se de poporul de rînd, pentru că-1 cinstesc ca pre un Dumnezeu, n’a ascultat pe Iesuit, ci l-a primit cu mare cinste, ca şi cei înainte de el, şi a luat binecuvîntare de la el şi l-a făcut mari daruri, şi iarăşi s’a întors în Barantola. îl numesc şi toţi Idolatrii Părinte ceresc, şi $ic că nici odată nu more, îi dau nume şi-l cinstesc ca Dumnezeu. Palaturile în cari locuesce sunt pe din năuntru şi pe din afară cu totul aurite. Mai Zic că un individ străin şi neobicinuit nu pote să-l vadă gol, ci tot-deauna îşi pune un acoperămînt. Mai spun că el se face câte o-dată tînăr, altă dată bătrân şi multe altele amintesc despre el. Despre acestea auZind Iesuiţiî s’aii dus să vaZ& cu ochii lor ce este, om ori diavol? Dar n’aii putut însă să-l vadă în nici un chip, pentru că esteobiceiu şi lege ca cel ce-1 va vede, fie mic, fie mare, şi chiar Hanii să-î dea cinstea de DumneZeu şi să i se închine ca lui DumneZeu, ceea ce Iesuiţiî n'au voit să facă. Pentru
www.digibuc.ro
CHINA SUPUSĂ.
163
ca să scie însă ce este, au stat acolo anî mulţi şi au făcut pe un Lamă (adecă jertfitor) creştin, care a descoperit Iesuiţilor pentru Dalai-Lamă, că îl cinstesc ca pe Dumnezeul lor şi părinte ceresc, şi Hanii din tote părţile şi omenii mari vin la binecuvîntarea lui, aşa cum merg creştinii la Ierusalim şi Turcii la Ghianben; pentru că-î înşelă şi spun că acesta este nemuritor şi că se renasce ca Luna. Pe acesta când Lamii din jurul seu văd că este aprope de morte, mai întâiu caută între ei pe unul care este asemenea cu Dalai-Lamă în tote şi pe cel mort îl ascund, iar pe cel tînăr îl arată poporului şi spun că s’a renăscut şi aceia cred şi de aceea îl venerâză ca pe Dumnezeu. Şi ori unde va călca şi va umblă şi va cădâ ce-vâ din trupul seu sau peri sau ud sau alte rămăşiţe, le adună cu mare cinste şi evlavie şi le conservă pe lângă ei spre împedicarea şi alungarea a totă împotrivirea. în scurt de la Chitaia până în India şi până la confiniile Persieî şi ale Astraha-niei şi Siberia, tote aceste nemuri Mongolice şi Galmucice şi Ghinese îl adoră ca Dumnezeu al lor. Spun unii istorici, ceea ce istorisesce filosoful Cluveriu, că a fost în provincia Tentuc, în ţera Tangulilor, unde se află acest Da-lai-Lamâ, în timpurile vechi, un împărat mare al creştinilor, dar Nestorian, numindu-se presviterul Ioan (care nume prin înşelăciune şi ignoranţa ţării l-au adus la împăratul Abisinilor în Africa, după cum iarăşi Cluveriu şi alţii spun), pe care-1 cinstiau mult supuşii, pentru că erau unite în el şi autoritatea spirituală şi cea lumescă. în urmă după ce Creştinii au fost alungaţi de idolatri, au făcut şi aceştia pe Dalai-Lamă şi i se închină ca lui Dumnezeu. Se <Jice că şi până astăzi aceşti Mongoli să aibă unele semne de ale creştinilor, pentru că afară de acest Dalai-Lamă aii şi alţi sacrifica-torî Cutuhţii, doi Lamă, unul al Mongolilor şi altul al Calmucilor, care se-mănă cu Patriarchiî, Georgi sau Metropoliţi, Ghelunî adecă Archimandriţî, Obusia adecă preoţi, Maigiţlî adecă Diaconi, şi alte oficii. Peste aceştia toţi este conducător Dalai-Lamă, iar după el sunt Cutuhţii învăţaţi, cari toţi sunt sacrificatoriî Burhanului, adecă ai Idolului. Trăesc toţi aceşti sacrificatori aî idolatrilor vieţa monastică, adecă fără femei. Au idoli mulţi, cum în mănăstiri şi localităţi şi în pustiuri, unde locuesc. Dacă cine-vâ dintre ei s’ar surprinde cu o femee, pedepsa lui este acesta, îl legă de mâni şi de piciore şi-l aruncă în lacuri şi în rîurî şi-l înecă. (Manuscript, pag. 110—146.)
în manuscriptul Academiei ndstre şi în imprimatul d-luî Legrand la sfîrşit se cetesce data următdre, care' lipesce în manuscriptul acesta: «A luat sfîrşit cu ajutorul luî Dumnezeu în anul mântuirii 1695 Martie 23.
www.digibuc.ro
LUTERANISMUL, CALVINISMUL
Şi
Introducerea limbii române în bisericile
DIN ARDEL
DE
Dr. AT. M. MARIENESCU,
Membru al Academiei Române.
Şedinţa de la 22 Martie 1902.
Ilie Bărbulescu în opul s§u Cercetări istorico-filologice, şi anume în partea primă, tracteză despre Calvinismul şi începutul de a scrie românesce» (1),
Bărbulescu păşesce în contra aserţiunii unor scriitori români, că numai calvinismul ori protestantismul a dat ansă Românilor, ca să scrie românesce şi să elimineze slavismul, fără de a se înteresâ acei scriitori, că cum stăm cu catolicismul, care în ţâră (Valachia, Moldova) e mai vechiu decât mişcarea reformaţiuniî şi autorul năzuesce ca să arate că în ţeră catolicismul a mijlocit tipărirea cărţilor bisericesc! în limba românăscă (pag. 3 — 26), dar fără ca să fi fost în stare a dovedi influenţa catolicismului.
întrebarea istorică şi literară e de interes mare pentru Români; dar aceea numai atunci se p6te desluşi, dacă vom cundsce luteranismul şi calvinismul în Europa şi în Ardei (Transilvania), precum şi influenţa lor asupra poporului român din Ardâl.
întrebarea istorică şi literară într’adevăr s’a născut şi desvoltat în Ardei; aci s’a trezit românismul şi resultatul lămuririlor ne va arătă, că românismul din Ardei a pornit şi că a avut influenţă asupra Românilor şi din alte părţi.
Tema presentă se referă numai la Românii din Ardăl. Un studiu adaus va trece la Românii din Muntenia (Valachia) şi Moldova.
(1)	Partea a doua a opului e: «Slavismul şi introducerea limbii române.»
*
www.digibuc.ro
166
DR. AT. U. HARIENESCU
A). Luteranismul în Europa'.
Martin Luther s’a născut în 10 Noemvrie 1483 în Eisleben. După studiile sale în 1505, a întrat în mănăstirea Augustinilor din Erfurt; în 1507 s’a preoţit, în 1508 s’a dus la Universitatea din Wittenberg şi de aci — ca doctor de teologie — în 1512 s’a reîntors la Erfurt. Trimis la Roma, aci a aflat clerul şi poporul în corupţiunea şi fanatismul cel mal mare. în 1 Noemvrie 1517, la sfinţirea bisericii catolice din Wittenberg, a pus 95 de ţese religidse pentru pertractare şi predicare. Pentru aceste ţese, Papa în 1518 l-a declarat de eretic, iar în 1520. l-a excomunicat din biserica catolică. De la 1518 Melanchton e colegul şi ajutorul lui Luther întru fundarea unei religiunî, respective confesiuni nouă.
în anul 1521, sub Carol al V-lea în Worms, s’a ţinut dietă imperială. Luther a fost aci citat, ascultat şi apoi — urmat. Din acăstă causă Luther în 1522 devine stăpânul mişcării religidse şi al situaţiunil, iar în 1525 în Saxonia organisâză biserica cea nouă după principiile sale religidse şi acestea curînd s’au lăţit şi în Germania nordică.
Luther a eliminat limba latină din biserica cea nouă şi a introdus limba germană, naţională. Spre acest scop încă în 1521—după dieta din Worms—a început a traduce Biblia, iar la 1529 a compus cate-chismul mic şi mare în limba nemţescă.
în dieta din 1530, ţinută în Augsburg, staturile germane şi saxone afi primit confesiunea lui Luther şi de aci confesiunea se numesce şi augsburgică, în genere luterană. Fiind acuma confesiunea recunoscută prin lege, ea s’a lăţit tot mal tare la Saxoni şi la Germani spre nord. Religiunea lui Luther se baseză «pe adevărata pricepere şi explicarea Evangeliel , pentru acăsta confesiunea lui Luther se numesce şi <evan~ gelică.»
Staturile evangelice, anume Johann din Saxonia, principe electoral şi alţi mulţi, precum şi representanţiî din 14 oraşe imperiale, aii dat o protestafiune în contra decisiunil dietei ţinute în 1529 în Speier, care a ordinat susţinerea edictului dietei din Worms şi ca ceî-lalţl să nu mai facă vre-o înoire.
Protestaţiunea s’a dat în 19 Aprilie 1529 şi aceia, cari aii protestat, mal târziii şi toţi luteranii s’aii numit «protestanţi.»
Pentru acesta, luteranismul e identic cu protestantismul, iar confesiunea luterană e identică cu augsburgică, evangelică şi protestantă (1).
(1) Excerpte din articol! separaţi din Lexiconul de conversaţiune al lui Meyer.
www.digibuc.ro
INTRODUCEREA. LIMBl! ROMÂNE ÎN BISERICILE DIN ARDEL.
167
Luteranismul în Ardei.
în Ardăl de la 1538 până la 1699 au domnit principii (voevo<Jii) născuţi în patrie (1). Acesta e epoca, la care se estinde scrierea presentă.
E minune, că pat de curînd au străbătut învăţăturile lui Luther la Saxonii (Saşii) din Ard ăl! Luteranismul încă la 1530 a străbătut în Sibiiu (Nagy Szeben, Hermannstadt), adecă de loc după ce Luther a fost excomunicat din biserica catolică.
Neguţătorii şi studenţii saşi din Sibiiu, din Braşov şi din alte oraşe săsesci, au strecurat încăce principiile religiăse şi cărţile luterane. Saşii din Sibiiu încă la 1525 întemeiară o şcălă latino-gerinană cu caracter luteran. Marcu Pempflinger, judele din Sibiiti, confesiunea nouă a luat-o sub scutul său şi Sibienii în 18 Fevruarie 1529 au publicat edict, prin care, sub pedăpsă de mărte, provăcă pe monachii catolici, ca în 3 (Jil© să părâsăscâ oraşul Sibiiu. La 1536, Saşii din Sibiiu aduc pe Mateiu Ram-ser de paroch şi acesta străbate cu luteranismul. Pe la 1542, Saşii luterani avură putere aşâ de mare, în cât catolicii din Ardăl s’au temut, că li se vor răpi bunurile (2). La 1545 Saşii ţin sinod în Mediaş şi aci oficios şi toţi primesc învăţăturile lui Luther, ce le numesc confesiunea augsburgiană.»
De aci încolo începe legislaţiunea Ardâluluî sub principii domnitori carii, ca luterani, aii favorisat luteranismul, şi mai târ<jiu, ca calvini, au susţinut şi întărit calvinismul. La început Saşii cu Maghiarii au fost la olaltă. Legile ţării ne dau documentele şi desluşirile cele mai bune (3).
Luteranii sub nume de evangelicî se amintesc în articoliî 40 şi 43 al dietei din Turda, ţinută în Maiu 1552, în care se tjice: «Următorii părţii evangelice să nu fie contrari părţii papiste (romano-catolice).» Tot atunci s’a recunoscut confesiunea luterană şi prin legea ţării şi, încă 1 2 3
(1)	Seria principilor domnitori în Ardei: Ioan Zâpolya, 1538—1540; Isabela, 1540— 1559; Ioan Sigismund (Jigmond), 1559—1571; Ştefan Bâthori, 1571—1576; Christophor Bâthori, 1576—1581; Sigismund Bâthori, 1581—1599; Ştefan Bocskay, 1604—1606; Sigismund Râkoczy, 1607—1608; Gabriel Bâthori, 1608—1613; Gabriel Bethlen, 1613— 1629; Caterina de Brandenburg, 1629-1630; George Râkoczy I, 1630—1648; George Râkoczy al II-lea, 1648—1657; Acaţiu Barcsay, 1658—1660; Ioan Kemenyi, 1661; Michael Apafi 1, 1661—1690; Michael Apafi al II-lea, 1690—1696; Leopold 1, 1699—1705.
(2)	George Bariţiu, Cateehismul calvinesc, Sibiiu 1879, pag. 88, etc.
(3)	Archiva (din Blaj): Libertatea conştiinţă in Transilvania, de prof. I. Micu Moldovan, citând legile la pag. 219, 279, 299, 318, 358, 395, 412, 436, etc., cari după an se pot uşor afla.
www.digibuc.ro
168
DR. AT. M. MARIENESCU
în acel an, preoţii săsesci ţin sinod în Sibiiu şi pe Paul Wienner îl aleg de superintendent (episcop luteran).
în articolul 8 din 10 Iunie 1557 al dietei din Turda se <Jice: «Bisericile ungurescî, cari în religiune simţesc una cu cele săsesci»; iar în articolul 21 se recundsce în ţâră numai religiunea papistă (de la Papa din Borna) şi cea luterană. Secta sacramentarilor se opresce după judecata bisericii wittenbergese, ce nu de mult a ajuns aci cu subscrierea lui Filip Melanchton şi secta de tot se şterge. Iar pentru ajungerea înţelegerii între biserici şi pentru controversele între învăţătura evangelică, s’a decis aşezarea unui sinod naţional.
Neînţelegerile acestea purcedeau din înoiri, adecă din învăţăturile nouă ale lui Calvin; dar între acestea Calvinismul s’a lăţit şi întărit şi pentru acăsta neputendu-se mijloci o înţelegere, calvinii s’au. separat de Saşii luterani, şi aceştia aleg pe Mateiu Hebler de superintendent separat săsesc, şi ast-fel se despart de calvinii maghiari.
După articolul 9 din Dumineca a 8-a (Treime) din 1564, adus în dieta din Turda se numesc: Popii maghiari din Cluş şi popii săsesci din Sibiiu; iar religiunile se numesc: a bisericii Cluşiane şi a celei Sibiane. Cea cluşiană a fost calvină sau reformată; cea sibiană a fost luterană sah protestantă. De aci încolo se despart luteranii sau Saşii de calvini sati. Maghiari.
B). Calvinismul în Europa.
Ulrich Zwingli s’a născut în 1 Ianuarie 1484 în Waldhaus. în 1507 a fost teolog în Basel (Basilea) din Elveţia sah Sviţera; în 1506 preot în Glarus, iar în 1516 păşesce ca reformator nou; în 1519 e paroch în Ziirich şi se pune în oposiţiune cu învăţăturile lui Luther, fiind în tâte mai radical. între anii 1526—1531, confesiunea nouă a lui Zwingli sub nume de «reformată» e dejă întemeiată între Nemţii din Elveţia, şi pentru acăsta confesiunea reformată se numesce şi helvetică şi se lăţesce în Sviţera şi în Germania de sud.
încă la 1529 se face desbinare între luteranii şi reformaţii sau hel-veticif din Sviţera. Reformele lui Zwingli aii iscat revoluţiune între catolici şi reformaţi, şi Zwingli în 11 Octomvrie 1531 cade într’o luptă sângerâsă, ţinută cu catolicii.
Dar în direcţiunea reformaţiunii acesteia, s’a arătat un profet noii. Jean Calvin (Caulvin) s’a născut în 10 Iulie 1509 în Noyon în Pi-cardia. După începerea reformaţiunii sale, Calvin a fost silit să fugă din Francia şi în 1435 a venit la Basilea în Sviţera, unde dejă eră
www.digibuc.ro
INTRODUCEREA LIMBII ROMANE ÎN BISERICILE DIN ARDEL.
]69
element pregătit de Zwingli. Aci a continuat activitatea sa, s’a făcut şi mai radical decât Zwingli şi s’a abătut tot mai tare de Luther. în 1636 în Genf (Geneva) din Sviţera a devenit stăpânul situaţiunil şi guvernul a întrodus prin lege confesiunea reformată de Calvin, adică acea calvină. Calvin în 27 Maiu 1564 a murit. Calvinismul s’a lăţit în Sviţera. şi la Francesii de aici, în Germania de sud, în Francia şi în alte ţări.
Confesiunea acestor doi reformatori în genere se numesce reformată, în specie calvină, stând în oposiţiune cu acea luterană sau protestantă, dar de unii şi biserica lui Luther se numesce reformată, însă aderenţii acestuia pe sine nu se numesc reformaţi, şi numirea acăsta, pentru distincţiune mai bună, se incunjură (1).
Calvinismul în Ardei.
Beligiunea calvină în Ardăl s’a desvoltat din acea luterană. Saşii şi Maghiarii la început eraii toţi catolici, mai târ<Jiu partea cea mai mare din el luterani, în fine partea cea mai mare din Maghiari s’a făcut calvini.
Mai sus aurirăm articolul 9 din 1564 din dieta din Turda, prin care Calvinii s’au despărţit de luterani, Maghiarii de Saşi.
Primul superintendent comun, adecă pentru luteranii saşi şi maghiari, a fost Paul Wienner, iar după mdrtea acestuia, la anul 1557, calvinii sau Maghiarii aleg pe Francisc David, Sas din Cluj, de superintendent separat, şi tot în acel timp Saşii aleg pe Mateiu Hebler de superintendent săsesc şi luteran.
Despărţirea între luterani, adecă Maghiari şi Saşi, la început se păreâ numai administrativă, dar Martin Calman Csehi, fostul zelos catolic şi acum părtinitorul lui Calvin, a făcut şi despărţire dogmatică şi în genere Saşii aii rămas luterani, iar Maghiarii calvini. Prin articolul 9 din 1564, adus în Turda, biserica calvină e recunoscută de legitimă în Ardăl şi ast-fel şi prin lege e deosebită, despărţită de acea luterană.
Dar Fjrancisc David — în simţul său de a ave chemare de profet noii—la 1566 s’a desbinat şi de calvini şi a fundat o religiune nouă pe aceea a unitarilor. Maghiarii la început s’aii opintit ca să împedice înoirea şi să o ştergă, dar religiunea unitară s’a susţinut şi până atjî.
(1) Excerpte din articol! separaţi din Lexiconul de conversaţiune al lu! Meyer.
*
www.digibuc.ro
170
DR. AT. U. MARIENESCU
Dietele următâre au adus legi anume: Articolul 2 din 1571; articolul 5 şi 13 din 1573 ; art. 3 din 1576; art. 2 din 1578; art. 1 din 1579 şi art. 12 din 1587, prin care se favorisăză deosebi religiunea calvină, se întăresce în stat, şi prin care se hotărăsc: religiunile re-cepte, adecă primite în Ardăl.
Anume, în articolul 12 al dietei din 22 Octomvrie 1587 ţinute în Cluj se dispune: Cele două religiunl (adecă acea calvină şi unitară), afară de confesiunea augustană (luterană) să se ţină şi de aci încolo în sensul legilor vechi.»
După articolul 16 din 1595 se dispune: «în obiectul religiuniî s’a decis, ca religiunea catolică, luterană şi calvină să se pătă urmă ori şi unde, tăte aceste sunt recepte», iară după articolul 2 din 1600 se dispune: «Patru religiunl sunt recepte (primite), religiunea romană sau catolică, luterană, calvină şi unitară.»
în dieta din 1690 ţinută în Cristian, legea calvină se numesce fo vallâs, adecă religiunea de frunte în Ardăl.
Religiunea calvină, fiind a domnitorilor principi şi a aristocraţiei maghiare, a fost mult favorisată şi protegiată prin decretele principilor, prin machinaţiunile foispanilor (comiţi supremi) şi prin întrâga viăţă socială a nobililor.
în acest mod văzurăm că religiunea ortodoxă, adecă drept credinciâsă răsăritănă a Românilor, nu s’a înşirat între religiunile primite în ţâră, ba din cele următâre vom vedâ, că ea a fost persecutată de luterani şi deosebi de calvini.
C). Ortodoxismul sah religiunea drept credincidsâ răsâritânâ
a Românilor din Ard61.
Legile Ardeiului sunt cele mal sigure date istorice despre starea religiuniî drept credinciâse răsăritene, de care în Ardei s’aii ţinut Românii cel mulţi şi câţî-vâ Greci şi Bulgari.
Dieta din Sibiiii ţinută în 30 Noemvrie 1566, prin articolul 36, dispune : în cele religiâse s'a decis, ca predicarea evangeliulul nicăirî să nu se împedice. Acum din noii se decide ca stârpindu-se eresurile (învăţăturile ortodoxe), să se sporescă religiunea cea adevărată, cu deschilinire între Români.»
Adecă nu eră ertat, ca Românii să împedice predicarea religiuni-lor nouă între Români, şi religiunea lor, privindu-se de eresuri, să se stârpăscă.
www.digibuc.ro
Introducerea limbii române în bisericile din ardel.
171
Tot acea lege citată în articolul 37 dispune: «Şi dacă Românii tot nu ar voi a se întdrce la religiunea adevărată, să se scdtă din ţără, fie episcop! românesc!, fie popi, fie călugăr!. Şi toţ! popi! să asculte numa! de superitendentul, episcopul George, şi de popi! aleşi de el. Iar cine ar conturbă pe aceştia, se incură nota infidelităţii (necredinţe! către ţeră şi domnitor).» Se scie că episcopul George eră reformat calvin.
în urmare nu ne pdte surprinde nici articolul al 13-lea din 1568 al diete! din Turda. în acest articol se ordonăză: «Fiind-că în ţără sunt fărte mulţi, car! nu se supun episcopului Românilor, ci ascultând de popi! ce! de demult, i se împotrivesc, Maiestatea Sa e rugată ca să concădă lăţirea evangeliuluî şi să înfrâne pe cutezător! (Român!).» Episcopul Românilor eră cel calvin, dat de domnitor.
împrejurările silităre au adus cu sine, că şi din Român! mal mulţi au trecut la calvinism. Din acestă causă dieta din Turda din 1658, ţinută în (Jiua sfintuluî Ioan, în articolul 20 dispune: «Români! însuraţi să deâ popilor, car! au predicat cuvîntul lui Dumnezeu după adevăr (evangelie), dacă i-au ascultat, câte o claie de grâu.»
Aceşt! pop! români erau calvini. Istoria, în urmarea legilor din 1568 şi 1569, arată timpul când nobili! de jos şi mal înalţ! a! Românilor au început a trece la calvinism şi a se magbiarisâ, iară poporul a rămas fără de nicî un părtinitor — în lume! însă Dumnezeu a fost cu el!
Dar poporul român a căpătat şi epis'copî român!, însă numa! din motiv, ca înşişi episcopii român! să ducă poporul român la calvinism, precum se vor vedâ motivele şi din leg! şi din alte disposiţiunî ale principilor ardeleni.
în dieta din Oşorheiu ţinută la botez în anul 1571, prin articolul 30, se ordonăzâ: «Episcopul român să nu cuteze a luâ de la popi! român! maî mult de 1 fl. pe an» ; iar articolul 64 din dieta ţinută în 19 No-emvrie 1571 dispune: «Episcopii şi popi! român! să se ţină de datina ce a fost sub domnitorul repausat.»
Articolul 7 din 1577, adus în 21 Aprilie în dieta din Turda, (Jice: «De 6re-ce şi între Români sunt de aceia cari, luminaţi de Dumnezeu, aii părăsit religiunea grăcă şi ascultă cuvîntul lu! Dumnezeu şi superintenden-tul lor a murit, şi el să-şî p6tă alege alt superintendent (adecă calvin).»
Articolul 2 din 21 Octomvrie 1579, adus în dieta din Turda, ordonăză : «Popi! românesc! sâ-şî alâgă episcop românesc pre cine vor voi, după ce episcopul lor de până acuma a murit, şi domnitorul să întârescă pe acela, pe cine vor fi ales dintre eî.»
www.digibuc.ro
172
DR. AT. M. MARIENESCU
Articolul 13 din 1587, adus în dieta ţinută în Cluş, ordoneză: «Arti-colil de lege aduşi până acuma cu referinţă la episcopii şi popii românescl rămân în valore. Episcopul de ritul grec, fără scirea patronilor, să nu pdtă face visitaţiune prin moşia nimenuia.»
Aceste două legi din urmă par’câ ar fi fost menite să introducă o epocă maî bună, dar vine timp şi mai trist pentru Românii ortodox!! Maî sus prin articolul 16 din 1595 s’a arătat, că patru religiunz erau primite în Ardei ca religiunî recunoscute prin legi. Despre acea ortodoxă se dispune ca să fie tolerată până la buna plăcere a prin-cipelui (1).
Dar nici legile viitdre nu ne arată atare toleranţă.
Articolul 19 din 25 Octomvrie 1600, adus în dieta din Alba Iulia (Belgradul Ardeiului), ordonâză: «Nici un popă românesc să nu pdtă intră nici odată din cele două ţări române. Iar călugării de tot să fie proscrişi din tdtâ ţera (Ardeiului).» în dieta din Alba Iulia ţinută în 1 Maiu 1639, prin articolul 5, se dispune: «în contra preoţilor români, cari voesc a se folosi maî de acea prerogativă, ca predicatorii maghiari, s’a decis : ca ei să fie datori a da onorariu proprietarilor, şi fiul preotului născut din viţă de iobagii! iar iobagii! să fie!»
Principele Michaiii Apafi, cu datul din 20 Fevruarie 1669, a dat mandat... că grija bisericilor românescl o impune superintendentuluî reformat ortodox după datina timpurilor mai de demult a o purtă (2).
Articolul 2 din 1678 al dietei din Alba Iulia, ţinută în 1 Octomvrie, ne spune :	Grecii şi popii românesc! de aici încolo să nu se nobili-
teze în patria acâsta; şi sub nici un pretext să nu pdtă luă sau ţine bunuri şi eredităţi. Iar cei nobilitaţi până aci, în dieta mai de aprdpe, • să-şi producă armaliile (documentele de nobilitate), căci alt-cum perd nobilitatea.» Articolul din 12 Ianuarie 1680 dispune: «S’a fost decis, ca Românii, popii românescl şi Grecii să-şi producă privilegiile lor spre rectificare. însă ei nu au făcut acesta, deci privilegiile lor se nimicesc.
Firesce, cei provocaţi sciau prea bine, că dacă ei aştern documentele de nobilitate, câştigate prin merite pentru patrie şi domnitori, documentele s’ar fi confiscat. Eră o dilemă: ori cu capul de perete, ori cu pSretele de cap, tot una!
Iată, acâsta-î starea politică a Românilor din Ardei, ce le-a creat’o 1 2
(1)	Az olâli vagy gorogăk sectâjân levok pro tempore szenvedtetnek usque ad bene-placitum principum etregnicolarum. Approbatae Const. Regni Transilvaniae. Parfe I, tit. 1, art. 3.
(2)	P. Bod, Dc unione Valachorum cum reforniatis, în Archiva (din Blaj), pag. 666.
www.digibuc.ro
Introducerea limbi! române în bisericile din ardel
173
luteranismul şi deosebi calvinismul. în acostă stare deplorabilă au fost Românii din Ardâl, când în 1696, Ardeiul a ajuns sub scutul Austria!.
Atunci catolicii cei sfârîmaţî prin principii Ardâlului, prin luterani şi calvini, ajung la o putere mare politică. Ei acuma se pregătesc să sfărîme pe toţi. Aveau lipsă de un contrapond faţă de luterani şi calvini, şi credeau că acela se află în Românii ortodoxi. Deci aceştia trebue să fie catolici. Se începe o epocă nouă, cu o plagă nouă.
D). Descoperirea tipografiei.
De tesa mea mai de aprdpe se ţine, că ce fel de cărţi bisericesc! românesc! s’au tipărit pe spesele şi sub influenţa luteranismulul, şi ce fel de cărţi bisericesc! românesc! s’aii tipărit pe spesele şi sub influenţa calvinilor.
Pentru acăstă cercetare şi starea culturală se află necesitatea de a cundsce Introducerea tipografiilor în Europa şi apoi în Ardăl, pentru că tipărirea cărţilor bisericesc! în limba românâscă stă în legătură cu istoria e! şi cu literatura Românilor din Ardăl şi din alte părţi; şi pentru că Introducerea tipografie! la atare popor arată, că s’a trezit de timpuriu, s’au s’a trezit târziu?
Tipografiile în Europa.
Johann Gutenberg a descoperit arta de tipar şi pe la 1455 s’a tipărit Biblia cea cu 42 de şire, la 1457 o Psaltire şi la 1460 Catholicon. Primele tipografii afl fost în Mainz, Strassburg şi Bamberg şi apoi în Colonia (Eoln) la 1466, în Augsburg la 1468, în Speier la 1471, în Nurnberg la 1472, în Eslingen la 1473, în Breslau la 1475, în Praga la 1478, în Lipsea la 1481, în Viena la 1482, etc., aşâ că în Germania 34 de oraşe aveau tipografi! în timp scurt de la descoperirea artei tipografice, ba acâstă artă a străbătut curînd şi în alte părţi, pentru că Germanii s’au dus şi în ţări străine de aii fondat tipografii şi au întrodus lumina culturi! naţionale la multe popdre.
îu Italia la anul 1464, anume în mănăstirea Sudiaco, în Roma Ja 1467. Pe la 1500 în Italia eraii 37 de tipografii; între acestea, 25 eraii ale Germanilor. în Veneţia, la anul 1469 Johann din Speier a fondat tipografia. în Francia, anume în Paris, la anul 1470, în Sorbonne s’a tipărit Biblia, cu presă cumpărată de la German!, şi până la 1500 mult» oraşe în Francia aveau tiparele lor.
www.digibuc.ro
174
DR. AT. M. MARIENESCU
în Sviţera, anume în Basilea, la 1468 eră tipografie; în Beromiinster la 1470 şi mat târ<Jiu în multe oraşe. Anglia a început a tipări la anul 1471, Ungaria, anume în Buda, la 1472, şi aci s’a tipărit prima carte: Chronica Hungarorum.
în Polonia, anume în Cracovia la 1491, înLembergla 1593, înKron-6tadt (Braşov) la 1534. în Rusia, anume în Tschernigoff la 1493, în Moscova la 1563; în Wolhynia, anume în Ostrog, prima Biblie în limba rusescă la 1583.
în Balcani, anume în Salonic, la 1515, în Adrianopole la 1554, în Belgradul Serbiei la 1552, în Yalachia la 1508, în Grecia la început Jidovii din speculaţiune au fondat tipografii grecesc!, iară Greci! abiâ la 1817 în Corfu. în Turcia Baiazed al II-lea Sultanul la 1483, sub pedăpsa de mdrte, a oprit tipografiile şi Achmed al II-lea la 1727 a conces tipărirea. Acestea maî mult sunt numa! extrase (1).
E). Tipografiile din Ardăl şi mai ales tipărirea cărţilor românesc!.
a)	, Tipografia din Sibiiu.
Sub A) s’a arătat, că Marcus Pempflinger judele din Sibiiu, în 18 Fevruarie 1529, a dat edict pentru alungarea monachilor catolic!.. Pe atunci Saşi! din Sibiiu aveau deja tipografie, pentru că în 1529 s’a tipărit o carte a luî Th. Gemmarius; iară în socotela oraşului Sibiiu, cu datul din 13 Iulie 1544, se află notiţa, că oraşul Sibiul pictorului (traducătorului)
M.	Filip a plătit 2 fl. pentru tipărirea Catechismului Valach» (adecă românesc) (2).
în acest mod, se vede că Saşi! s’au îngrijit de traducerea Cate-chismulu! luî Luther şi tipărirea lu! în limba românescă, cu scop ca să se introducă învăţăturile lui Luther şi la Români. Acăsta e întâia carte românăscă tipărită în ArdăL
b)	. Tipografia din Braşov.
La 1498 în Braşov s’a născut Sasul Johann Honter (latinisat Hon-terus) şi, pregătindu se pentru o cultură mal înaltă, a învăţat la universitatea din Cracovia, apoi la aceea din Wittemberg, ca aci să 1 2
(1)	Din Lexiconul de conversafiune al lui Meyer, la articolul Buchdruckerkunst.
(2)	Ioan Blanu şi Nerva Hodoş, Bibliografia românescă veche, Bucuresci 1898, pag. 21.
www.digibuc.ro
INTRODUCEREA LIMBIÎ ROMANE ÎN BISERICILE DIN ARDEL.
175
asculte pe Luther şi pe Melanchton. De aci s’a dus la Basilea din Elveţia ca să înveţe arta tipografiei şi la întărcerea sa acasă, în 12 Ianuarie 1533, a adus cu sine şi o tipografie şi a aşezat-o în Braşov.
Tipografia lui Honter a fost înzestrată cu litere latine, grecesc!, germane şi cirile şi a avut mai multe tăscurî sau prese, pentru că Honter la 1535 a tipărit Gramatica latină compusă de el şi Gramatica grecăscă elaborată de Valentin Wagner, preotul Sas luteran din Braşov. Honter a murit la anul 1549 şi după mărtea Iu! tipografia a rămas în posesiunea lui Valentin Wagner, carele ca şi preot eră mai zelos a face din toţi mărturisitori luteran! şi din. acăstă causă a tipărit cărţi bisericesc! în limba nemţăscă, grecăscă, sîrbăscă şi ro-mânăscă şi multe pe spesele sale. în tendinţa religiăsă luterană l-a sprijinit fărte mult consiliul (magistratul) municipalral oraşului Braşov, pentru că acesta a dat şi spesele pentru tipărirea unor cărţi bisericesc!.
Se află date, că tipografia din Braşov, la anul 1586, s’a mutat la Sibiiu, însă cronica de la biserica (ortodoxă) din Braşov a însemnat că în Braşov până la anul 1637 s’au tipărit cărţi românesc!, şi ast-fel se vede, că nu întrâgă tipografia s’a mutat la Sibiiu.
Se scie că pentru ce în Braşov s’au tipărit cărţi românesc! numa! până la 1637 ; pentru că de pre acest timp calvinii din Alba Iulia (Belgrad) aii început a tipări cărţi românesc! şi pe Român! î-au scos de sub influenţa Saşilor luteran!.
Pe no! maî de aprăpe ne-ar interesă numa! cărţile românesc!, dar fiind-că în Ardei, în t<5te bisericile românesc!, erau numa! cărţi slavone şi acestea s’au susţinut în unele părţi şi după ce s’au tipărit şi românesc!, şi fiind-că tipografia din Braşov a liferat şi Muntenie! (Vala-chieî) un timp destul de lung cărţi bisericesc!, sîrbescî şi românesc!, aflu necesar a înşiră cărţile tipărite în limba grecăscă, sîrbăscă şi român ăscă.
aa). Cărţi grecesci.
în 1550, Valentin Wagner, pe spesele sale, a tipărit Catechisul luî Luther, iar în 1557 Noul Testament în limba grecăscă. Nu se scie, că tipărit-a ăre Wagner cărţi grecesc! şi pentru Grecia, carea pe atunc! nu aveâ tipografie, sau le-a tipărit numa! pentru ce! puţin! Greci din Ardăl, sau numa! pentru că maî multe popăre au avut «religiunea grecăscă.»
www.digibuc.ro
176
DR. AT. M. MAR1ENESCU
bb). Cărţi sîrbesci.
în 1561, Evangheliarul slavonesc tipărit de Coresi. în epilog serice: «Eu jupânul Hanăş Begner (Johann Benkner) din Braşov am tipărit acâstă carte.» Apoî Coresi <jice : «Din porunca jupânului Hanăş Begner, ei! diaconul Ooresi şi Tudor Diac am scris acbstă carte în 1562.» Coresi eră diaconul Mitropolitului Eftimie, cu locuinţa în Târgovişte, pe atunci capitala Valachieî. în 1579, Octoich mic slavonesc. în 1579, Evangheliariu slavonesc, ediţiunea a Il-a. în 1588, Liturghiariu slavonesc, tipărit de Şerban, fiul diaconului Coresi, în cailele lui Mihnea Voevod al Ungro-Vlachieî şi lui Batăr Jigmon (Sigismund Bâthori) (1581—1599), Yoevodul Ardeiului.
cc). Cărţi românescî.
|n 1559, Catechisis românesc. Consiliul municipal din Braşov a ordonat, ca eatechisul lui Luther să se traducă pe limba românbscă şi să se împartă Românilor şi preoţilor români. După eatechisul românesc din Sibiiu de la anul 1544, acesta din Braşov e al doilea catechisis al lui Luther.
în 1560—1561, Evangheliarifi românesc tipărit de diaconul Coresi în Braşov. în epilog <Jice: «în <Jil©l0 lui Ianoş Craii! (Ioan Sigismund, 1559—1571); eu jupânul Hanăş Begner din Braşov am scris aceste cărţi de învăţătură să fie popilor românesc!, să înţelbgă, să înveţe Românii, cine-s creştini. După aceea să rugăm pe toţi sfinţii părinţi, bre vlădici, bre episcop!, bre popi, să citbscă. Şi cu <jisa jupânului Hanăş Begner scris-am eu diacon Coresi din Târgovişte şi Tudor Diac.» în 1568, Apostolul românesc tipărit de diaconul Coresi. în 1564, Tâlcul Evangheliilor tipărit de diaconul Coresi. în epilog se spune: «Chelciug şi bani pe acest lucru îndatoratu-s’a a da jupânul Foro (Forrb) Miclăuş.»
în 1564, Molitvelnic românesc tipărit de diaconul Coresi. în 1568, Psaltire românbscă tipărită de diaconul Coresi. în 1569, Călindariu românesc.
în 1570, Psaltire românbscă tipărită de diaconul Coresi. Acesta <Jice: «Cil mila lui Dumnezeu eu diaconul Coresi, dacă am vă<jut că mai tbte limbile au cuvîntul lui Dumnezeu în limba lor, numai noi Românii nu avem, etc.»
La 1577, Psaltire slavo-românbscă de Coresi. în epilog se repeţesc
www.digibuc.ro
ÎNTRODUCERE4- LIMBII ROMÂNE ÎN BISERICILE DIN ARDEL.
177
cuvintele lui din Psaltirea din 1570 şi adauge: ...de am scos din Psaltirea sîrbâscă pe limba românescă să ve fie de înţelegetură.
în 1580—1581, Evanghelia cu învăţătură de diaconul Coresi. în faţa titlului se găsesce un ornament represintând armele lui Lucas Hirscher, încadrate cu inscripţiunea: <<Jupân Lucaciu Hrijil, judeţul Braşovului şi a tot ţinutul Brisel (Bârseî).» Pe atunci în Ardâl, Ghenadie eră Mitropolit, cu reşedinţa în Belgrad. în 1580, Evangheliariu slavo-românesc, în 2 coldne pe o pagină, o coldnă slavonă, alta română.
Din acestea se vede, că Consiliul municipal din Braşov a tipărit pe limba românâscă catechisul Iul Luther, că Hanăş Begner Evangheli-ariul, că Forr6 Miclăuş Apoîtolul, că Lucas Hirscher Evanghelia, ca să aibă Românii cărţi române3cl şi să înţelegă. Eiresce din tendinţa, ca Românii să trâcă la luteranism, şi de bună pămă şi din speculare cu productele tipografice.
Dar Saşii, afară de Sibiiii şi Braşov, aii avut tipografii şi in Sas-Se-beş şi în Orâştie.
c). Tipografia din Sas-Sebeş.
în 1580, Svornic slavonesc tipărit de diaconul Coresi în Sas-Sebeş. în prefaţă se <Jice: «Eu Mitropolit Ghenadie al Ardăluluî, v8<jend în timpurile din urmă din partea popdrelor de altă credinţă mare stricăciune şi cădere a sfintelor biserici, precum şi împuţinarea dumne<Je-escilor cărţi, am rînduit, etc.,» iar Coresi continuă: Din porunca Mitropolitului al Ardăluluî, Ghenadie... pe vremea marelui Cristov Batăr (Bâthori, 1576—1581), Voevodul Ardeiului în 1580.»
d). Tipografia din Oreştie,
în 1582, Paliia în limba românâscă tipărită de diaconul Şerban (fiul Iul Coresi) şi Marien diacul în Oreştie. în prefaţă se <Jice: «Eu Tordaş Mihaiu ales Episcop Românilor din Ardei, cu scirea Măriei Lui Batăr (Bâthori) Jigmon (Sigismund, 1581—1599), Voevodul Ardâluluî, şi cu scirea şi voia a toţi domnitori! mari şi sfetnici aî Ardâlului, pentru în-trămătura bisericii sfinte a Românilor... cu cheltuela luî Ghesti Frenţi, ales hotnogiu al Ardâluluî.»
• Cu aceste două cărţi din urmă ne îndepărtăm, de luterani, şi ajungem sub influenţa calvinilor.
Analele A, E.—Tom. XXIV.—Memoriile Secţiunii Istorice.	1 g
www.digibuc.ro
178
DR. AT. M. MAftlENESCU
e). Tipografia în Alba Iulia sau în Belgradul Ardeiului.
Pre timpul lut Sigismund Bâthori, 1581—1599, calvinismul a început a predomnl în Ardâl.
în 1565, Ioan Sigismund principele fundâză prima tipografie cu litere latine în Belgrad, şi sub Cristofor Bâthori, 1576—1581, se încep tipăriturile cu litere cirilice în limba slavonă (ve<jî c).
în 1579, Evangheliariul slavonesc tipărit de Lorinţ diac în Belgrad, în epilog se (jice: '«Din porunca marelui Yoevod Batăr Oristof, eu Lorinţ diac am tipărit acâstă carte, ce se châmă Tetra-evanghelie, în anul 1579. Şi cu puterea marelui Voevod, în timp de 30 de anî, nimeni să nu îndrăsnâscă a O tipări de nou.»
O	disposiţiune a lut Gabriel Bethlen, 1613—1629, ne surprinde. «Mulţi tineri români mal deştepţi, din îngrijirea luî Gabriel Bethlen, se educară cu mare diliginţă, pentru ca să-I pună Românilor de miniştri (preoţi) spre predicarea cuvîntului dumne<Jeesc. Tot el îngriji cu multe spese a se traduce Biblia sfîntă în limba românâscă, de care până atunci eraii lipsiţi bieţii Români, şi cu ajutorul unor bărbaţi destul de învăţaţi şi cunoscători de limbă. însă Biblia nu putu vedâ lumina, căci după măr te a principelui, traducerea, bine şi acurat lucrată, din cause . „. . dispăru din ochii ămenilor (1).»
Principele George Râkoczy 1 domnesce de la 1630 până la 1648. George Şincai, la anul 1638, ne spune: «Mateiii Vodă a recomandat luîRacoţi pe un călugăr, anume Elia Ioresti, ca să fie vlădic Românilor din Ardâl. Acesta în visitaţiunl a făcut lucruri necurate, şi George Racoţi a poruncit de l-aii desbrăcat şi aşâ gol, afară din Belgrad, l-au bătut cu nuiele în anul 1643.» Judecătorii luî Ioresti erau popi calvini (2).
în 1640, Gatechisis calvinesc în limba românâscă, după principiile religidse ale lui Calvin, tipărit în Belgrad. Anul tipăririi, după unii scriitori, se pune la 1642.
în 1640, Pravila. Acâsta s’a tipărit în Govora cu tiparul lui Mateiu Basarab Vodă sub Mitropolitul Teofil, dar i s’a făcut o prefaţă nouă şi pentru Mitropolitul Ghenadie a tot Ardâluluî, respective s’a făcut ediţiune şi pentru Ardâl.
în 1641, Evangeliâ cu învăţătură, tipărită în Belgrad. în prefaţă se (jice: «Eii Archimitropolitul Ghenadie . . . m’am socotit cu preoţii mei ... să aduc tipar să o tipărâscâ aici in acăstă ţâră. Deci s’a 1 2
(1)	P. Bod, De unione ’Valachorum cum reformatis, în Archiva (din Blaş), p- 658.
(2)	Cronica Românilor, IU, pag. 52. veijî şi anul 4643.
www.digibuc.ro
INTRODUCEREA limbi! ROMÂNE În BISERICILE DlN ARDEL.
179
aflat popa Dobre de a venit din Ţâra-Românâscă de a făcut tipar aici în Ardâl şi m’am jăluit Măriei Sale Craiului George Racoţi.., şi Măria Sa mi-a dat voie să tipăresc. Drept aceea, eu nu cruţai din ce-mi dăruise D-<Jeu, de avere, ce dedui dascălului ajutor să le tipă-râscă cu tiparul ce făcu.» Dar Mitropolitul Ghenadie măre mai nainte de a se tipări Evangelia întrâgă; vine Elia Toresti, acesta continuă şi tipărirea şi prefaţa, în care «Jice: «Eu Iorist Mitropolitul..., văijend lucrul început de părintele Ghenadie ..., eu din al meii am dăruit şi am sfîrşit aceste sfinte cărţi.»
în 1642, Catechisul creştinesc (calvinesc). După unii ar fi prima, după alţii ar fi a doua ediţinne. Varlaam Mitropolitul Moldovei a scris în contra acestui Catechisis calvinesc şi titula cărţii lui a fost: «Răspunsuri ale lui Varlaam Mitropolitul Moldovei în protiva Catechismului românesc, care la anul 1642 s’a tipărit în Belgrad după dogmele calvinilor, Sucâva 1646 (1).» George Bariţ susţine că în 1642 s’a tipărit prima ediţiune din Catechisul calvinesc (2).
George Râkoczy I, în 10 Octomvrie 1643, a daturmătărea diplomă: «Eh George Racoţi facem însciinţare, că după mărtea lui George (Ghenadie) Bradi de la Belgrad, superintendentul (episcopul) tuturor bisericilor din Ardâl, ce ţin legea grecâscă, sîrbâscă şi românâscă, am pus la trâpta vlădiciei pe Elia Ioresti, după orînduelile date luî. însă Elia Ioresti... nu a împlinit aceste... şi s’a dat jalbă despre necurata viâţă a luî şi înaintea soborului mare fiind aflat de vinovat, s’a dat magistratului spre pedâpsă şi, în locul luî, preoţii aii ales pre Ştefan Simonic de la Belgrad şi la rugare l-am întărit, însă sub condiţiunile aceste:
1.	Cuvîntul sfînt al luî D-<jeu ... Dumineca şi în alte sărbători în limba românăscâ îl va propovădui. 2. Cum că catechismul, care acum s’a dat lor, îl va primi şi va face, ca şi alţii să-l primâscă şi cu de adinsul şi el însuşi va învăţă pe prunci acel catechism şi prin alţii va face să se înveţe.» în diplomă erau 14 condiţiunî.
în 1648, s’a tipărit Catechisis calvinesc în Belgrad. Ştefan JFogaraşi, preotul de la biserica valacho-maghiară din Lugoş, din limba latină şi maghiară l-a tradus pe acea românâscă şi l-a tipărit cu litere latine. Preotul în prefaţă închină acest catechisis lui Akos Barcsai, banul suprem al Lugoşuluî şi Caransebeşului, şi comitelui suprem al Seve-rinuluî, pentru că acesta a primit a-1 tipări sub protecţiunea sa.
P. Bod <Jice: «Acest Catechisis din mandatul principelui George Râkoczy
... i ,__f S .___I_L_
1)	Ioan Bianu şi Nerva Hodoş, op. cit. No. 48.
2)	George Bariţ, Catechismul calvinesc, Sibiiu 1879, pag. 101.
www.digibuc.ro
180
DB. AT. M. MARIENESCU
I	s’a tipărit cu două tipuri de litere, cu latinesc! şi cu românescî (1).»
Tot la anul 1648 s’a tipărit Noul Testament în Belgrad. în titlu se spune: «Cu îndemnarea şi porunca, dimpreună cu tâtă cheltuâla a Măriei Sale George Racoţi, Craiul Ardâlului. Tipâritu-s’a întru a Măriei Sale tipografie. Simion Ştefan, Ârchiepiscopul şi Mitropolitul scaunului Belgradului şi a Vadului şi a Maramureşului şi a tâtă ţâra Ardâlului.» Mitropolitul îu prefaţa către principe	f Măria Ta, mai vîrtos
spre aceea ai grijit ca ,.. să se vestâscă cuvîntul lui D-deu în ţâra Măriei Tale, în tâte limbile ... că Măria Tşi cu mult chelşug în toţi anii trimiţi cărturari în ţări străine să înveţe cu de-adinsul cuvîntul lui D-deii ... şi Măria Ta ai zidit biserici cu multă cheltuelă că văzând şi înţelegând Măria Ta, că noi Românii, cari suntem în ţâra Măriei Tale, nu avem nici Testamentul cel noii, nici cel vechiii deplin întru limba nâstră, mi-ai poruncit să caut în popii noi preoţi cărturari şi âmeni înţelepţi, cari să scie isvodi Testamentul cel noii din limba grecâscă, slavonâscă şi latinâscă, cari vădând porunca Măriei Tale aii şi făcut. Şi'Măria Ta mi-ai adus meşteri străini şi nî-aî făcut tipografie şi le-ai dat plată din vistieriul Măriei Tale. Şi pentru că acest lucru bun şi sfînt este început, noi, pentru că nî-aî dat Testamentul cel noii, tipărit în limba nâstră, nu vom încetă a rugă pre D-deii, etc.» în anul 1648 a murit George Râkoczy I.
în 1651, s’a tipărit Psaltirea românâscă în Belgrad. în titlu se dice: «Cu îndemnarea şi porunca, dîmpreună cu tâtă cheltuâlă a Măriei Sale George Racoţi (II-lea) Craiul Ardâlului. Tipăritu-s’a întru a Măriei Sale tipografie.» în precuvîntare către principele se dice: «Pentru aceea se arată luminat, că rugăciunile .,. liturghiile, cântările şi alte slujbe dumnedeesci numai ce sunt în deşert în limba străină celora ce nu înţeleg. Pentru aceste tâte Măria Ta ai promis nouă, slugilor, împreună cu Simeon Ştefan Mitropolitul din scaunul Belgradului, să Jsvodim Psaltirea lui David din limba jidovâscă pe acea românâscă, ca să o pâtă ceti şi înţelege mic şi mare, etc.»
în anul 1656 s’a tipărit Catechismul calvinesc în Belgrad; un exemplar a ajuns în mâna lui George Bariţ şi, la însărcinarea din partea Academiei Române, l-a retipărit în Sibiiu în 1879. George Jîariţ susţine că ediţiunea primă a fost aceea din 1642, şi a doua aceea din 1656.
George Râkoczy al II-lea a murit în 1657.
Tipografia întemeiată de G. Râkoczy a perit între atâtea schimbări de principi şi răsturnări cu bătălii. Principele Michaiu Apafi în anul
(I) P. Bod, De unione Valachot'um, în Arehiva, pag. 655.
www.digibuc.ro
INTRODUCEREA LIMBII ROMÂNE ÎN BISERICILE DIN ARD&L.
181
1668 a demândat, ca tipografia să se caute şi să se pună în starea de mai nainte (1). Aşă se vede că i s’a dat de urmă, pentru că tipări* rea cărţilor bisericesc! se continuă.
în anul 167ă, Molitvelnicul şi Ceasoslorul s’au tipărit românesce. Prin sobornicâsca poruncă a Mitropolitului Sava al principatului Ardeiului, s’a poruncit preoţilor a încetă a mai sluji sfintele taine în limba străină slavonescă, ci numai în limba părintăscă (2). în 1685, Cărare pe scurt spre fapte bune îndreptătâre. în 1687, Rînduăla Diaconstvelor. în 1689, Molitvelnic şi Poveşti cu 40 de mucenici, în 1699, Kiriakodromion sau Evangelie învăţâtdre. în 1702, Catechisis românesc (8).
Acum s’a încheiat epoca influenţei. calvinesci şi a principilor ardeleni.
F). Resultatul istoric şi literar românesc.
Trebue că să resumăm unele date istorice şi literare de frunte şi să tragem consecinţele, ca să cundscem resultatul istoric şi literar românesc.
a). Ortodoxismul.
Saşii sau luteranii, Maghiarii sau calvinii, aii emulat ca să câştige pe Românii ortodox! pentru o religiune sau alta. Saşii deosebi prin bună voinţa lor şi puterea culturii române. Şi precum (Jice George Bariţ, Saşii aii operat mai mult numai prin mijldce spirituale, prin tipar, discuţiuni şi corespondenţe cu membrii de ai clerului şi cu alţi cărturari de ai Românilor (4).
Maghiarii, începând de la 1566 şi până la 1680, prin legi, prin decrete principale şi silă socială, aii asuprit pe Români, ca să-î facă calvini, şi în cele din urmă prin tipărirea cărţilor bisericesc! românescl.
b). Literatura românâseă bisericescă începută prin Saşi.
La Saşii sau luteranii din Sibiiti, încă în 1529, s’a tipărit cartea lui Th. Gemmarius, iar la Braşov în 1535 cărţi scolastice. Municipiul Si- 1 2 3 4
(1)	P. Bod, De unione Valachorum cum reformatîs, în Archiva, pag. 656.
(2)	Gramatica românescâ de Radu Tempea, în prefaţă. Archiva, pag. 615.
(3)	G. Bariţ, Catechis. calv., pag. 101.
(4)	Ibidera, pag. 121.
www.digibuc.ro
182
DB. AT. M. MABIENESCU
biiului în 1544 a tipărit Oatechisis românesc, adecă al luî Luther, tradus pe românesce. Saşii din Braşov aii făcut-o acăsta în anul 1559 şi afl. continuat tipărirea cărţilor românesc! <— după datele de până acuma — până în 1581, iar în Orăştie la anul 1582.
c). Literatura românescă bisericescă continuată prin Maghiari.
în Belgrad, Catechisul calvinesc în limba românâscă s’a tipărit la anul 1640, respective 1642, şi alte cărţi bisericesc! românescl s’aii tipărit până la 1702.
Vedem dară că Saşii luterani au tipărit primul Oatechisis al luî Luther românesce la anul 1544. iar Maghiarii calvini primul Oatechisis al luî Calvin românesce la anul 1640 —1642; şi ast-fel Saşii luterani au început cu 98 de ani mai nainte a tipări cărţi românescî şi ei aii dat Românilor primul impuls pentru limba naţională în biserici; iar Maghiarii aă continuat prin poruncile domnitorilor şi prin tipărirea cărţilor.
d). Coresi.
Nu ne putem uită de el, când vădurăm, că în Ardei a tipărit atâtea cărţi românesc! bisericesc!, şi ne-a trezit sufletul.
Oa un geniii al epoceî naţionale în Ardăl apare Ooresi, diaconul Mitropoliţilor Eutimie şi Serafim din Târgovişte, capitala veche a Yalachieî. Activitatea lui Coresi în Ardei se începe la anul 1560 în Braşov cu tipărirea Evangheliarului românesc şi se închee în 1580 în Sas-Sebeş cu tipărirea Svorniculuî slavonesc, deci lucră în Ardei 20 de ani în timpul epoceî luterane.
Ooresi, după prefeţele de la cărţile tipărite de el în limba românescă, a un român înfocat, zelos naţional, până ce acasă în Valachia, avend o activitate şi mai mare, e silit să tipărescă numai în limba slavonă. Săracul Ooresi mdre ca diacon! dar amintirea lui e eternă în ArdâL
e). Purtarea clerului şi a poporului român.
Nu amf aflat urmă că clerul ori poporul român, din îndemnul lor propriu să fi îngrijit de atare tipografie românescă pe timpul când aii început Saşii şi aii continuat Maghiarii cu tipărirea cărţilor bisericesc! românescî.
www.digibuc.ro
ÎNTBODDCEREA LIMBII ROMÂNE ÎN BISERICILE DIN ARDEL.
183
Abia la 1641 Mitropolitul Ghenadie din Belgrad şi, după mărtea lui, mitropolitul Elia Ioresli şi-aii dat truda şi punga pentru o tipografie a lor, dar nu maî este urmă de tipărire în acâstă tipografie.
Că Romanii din Ardăl nu au avut o însufleţire tiiiipurie şi generală pentru limba naţională, se vede din aceea, că încă lung timp s’a continuat cu tipărirea cărţilor şi slavonesci, şi că preoţii, d<5r în număr mare, erau Slavi sau îndulciţi de slavism, se ţineau de limba sîrbăscă, în cât Mitropolitul Sava încă şi la anul 1675 fu silit să poruncâscă preoţilor, ca sfintele taine să nu le mai facă în limba străină sîrbăscă, ci în acea părintăscă românăscă.
Nici n’a putut să fie o însufleţire generală naţională de a sc<5te de loc şi cu totul slavismul din bisericile Românilor, din motiv că Românii pricepeaii tendinţele luteranilor şi ale calvinilor de a strică ortodoxia, religiunea lor strâmoşăscă, şi pentru acăsta Românii aii avut frică de surparea religiuuiî lor, şi ast-fel au trebuit să fie şi zeloşi pentru legea veche a lor.
De altă parte Românii încă nu pricepeau interesul cel mare pentru limba naţională a lor; şi să mă erte D-(Jeu, dacă voiii spune proverbul românesc: «Mintea Românului se trezesce tot tânjiul»
însă din t<5te vedem, că întregul rău, ce a persecutat Biserica ortodoxă şi pre Români, a adus cu sine şi binele acela, că s’a introdus limba românăscă în bisericile Românilor din Ardăl şi de aci în cele din Ungaria şi din Banat, şi maî târziii însufleţirea naţională a devenit fărte mare pentru limba românăscă în bisericile românesc! (1).
Prin foc se curăţă aurul.
Sibiiu, 12/25 Fevruarie 1902.
(1) Pote câ pentru mulţi e de interes de a scî, că după nuraerătorea penultima (1890) în Ardei sunt: Români ortodox! 662.936, Români greco-oalolici (cu ritul ortodox) 572.772, la olaltă: 1.235.708; Romano-catolici (Maghiari şi Saşi) 263.623; Luterani (mai mulţi Saşi) 199.651; Reformaţi sad Calvini (mai mulţi Maghiari) 296.795* Unitari (numai Maghiari) 65.068; IsraeliţI 20.000.
www.digibuc.ro
ADAUS.
Slavismul şi introducerea limbii româneseî în bisericile din Muntenia (Valachia) şi din Moldova.
Scriind disertaţiunea «Luteranismul, Calvinismul şi introducerea limbii române în bisericile din Ardei», am aflat ce-vâ legătură a Românilor din Ardăl cu acei din Târgovişte şi atare influenţă naţională asupra celor din Valachia şi Moldova, şi pentru acâsta m’am * simţit îndemnat a scrie ce-vâ şi asupra temei indicate mal sus, pentru ca să se producă un ce-vâ întreg pentru toţi Românii.
în Muntenia (Valachia) ah fost următârele tipografii:
I-a tipografie apare la anul 1508 în Târgovişte, sub Domnitorul Mihnea, fiind Macarie mai târ<Jiu primul Mitropolit în Târgovişte;
A Il-a tipografie apare la anul 1635 în Câmpulung sub Mateiu Ba-sarab;
A IlI-a tipografie începe a tipări la anul 1637 în mănăstirea Govora, dar acăstă tipografie se mută la mănăstirea Dâlului, sub Mateiu Basarab ;
A IV-a tipografie apare la anul 1644 în mănăstirea Delului, asemenea sub Mateiu Basarab;
în Moldova, la anul 1643, în Iaşi şi la 1645 în Sucâva sunt tipografii (1).
Sciind că Saşii din Sibiiu au început de a tipări la anul 1529 şi cei din Braşov la anul 1535, ne mirăm că în Târgovişte a fost tipografie încă la 1508, dar până la 1640 numai pentru cărţi slavone.
Voiii enumărâ tote cărţile tipărite până la 1651 în limba slavonă şi românâscă, aşâ cele din Muntenia, precum cele din Moldova, căci atunci se va vedâ resultatul istoric şi literar.
(1) Excerpte din Bibliografia românescă veche de Ioan Bianu şi Nerva Hodoş, Bucurescî 1898, şi tote cărţile următore sunt citate din acest op.
www.digibuc.ro
INTRODUCEREA LIMBII ROMÂNE ÎN BISERICILE DIN ARDEL.
185
A). Cărţi bisericescl tipărite în limba slavonă în Muntenia.
Tipografia cea mat veche a fost în oraşul Târgovişte, aprdpe de rîul Dâmboviţa, la picidrele Carpaţilor, şi de la 1383 până la 1716 capitala Muntenie! (Valachieî).Să observăm că Târgoviştea, de la Ardăl, anume de la Braşov, zace spre amâdt şi îndepărtarea nu e mare. Aci e prima causă pentru legătura Târgoviştenilor cu Braşovenii din Ardăl.
La 1508 s’a tipărit Leturghiarul slavonesc în Târgovişte sub domnia Voevoduluî Mihnea, fiind Macarie monach şi preot
La 1510, Octoich slavonesc tipărit în Târgovişte, sub domnia lut Ylad şi cu ostenăla ieromonachuluî Macarie.
La 1511, Evangheliariu slavonesc tipărit în Târgovişte sub Voevodul Basarab, ostenindu-se călugărul (Mitropolitul) Macarie.
La 1545, Molitvelnic slavonesc tipărit în Târgovişte, sub Voevodul Petru, pe timpul Mitropolitului Ananie.
La 1547, Apostol slavonesc tipărit in Târgovişte sub Voevodul Mircea.
La 1550, Triod-Penticostariti slavonesc tipărit în Târgovişte.
La 1568, Svornic slavonesc, partea II-a, tipărită de diaconul Coresi, sub Voevodul Alexandru şi Mitropolitul Eftimie.
în 1574, Octoich slavonesc, partea I-a, tipărit de diaconul Coresi, sub Voevodul Alexandru şi Mitropolitul Eftimie.
La 1575, Octoich slavonesc, partea II-a, tipărit de diaconul Coresi, sub Voevodul Alexandru şi Mitropolitul Eftimie.
La 1577, Psaltire slavonâscă tipărită de diaconul Coresi, sub Voevodul Alexandru şi Mitropolitul Serafim.
La 1578, Triod slavonesc tipărit de diaconul Coresi, sub Voevodul Alexandru.
La 1578, Octoich slavonesc. La 1579, Evangheliariu slavonesc. Verosimil ambele de Coresi.
La 1583, Evangheliariu slavonesc tipărit de diaconul Coresi şi Mă-năilă. Se crede a fi a treia ediţiune a Evangheliarului slavonesc tipărit la 1579 în Belgradul Ardâlului. Coresi după 1583 a murit şi în locul său păşesce fiul său Şerban.
La 1635, Molitvelnic slavonesc tipărit în Câmpulung din porunca lut Mateiu Basarab. începutul tipăriturilor rusesc! în Valachia.
La 1637, Psaltire slavonâscă tipărită în Govora, din porunca lut Mateiu Basarab, sub Mitropolitul Teofil.
La 1638—41, Psaltire slavonăscă cu ciasoslov, tipărit la Govora de ieromonachul Ştefan din Ohrida sub Mateiu Basarab.
www.digibuc.ro
186
DR. AT. M. MARIENESCU
La 1643, Antologion slavonesc tipărit în Câmpulung sub Mateiu Basarab şi Mitropolitul Teofil.
La 1646, Liturghiariu (Slujebnic) slavonesc tipărit în mănăstirea Dâl sub Mateiu Basarab şi Mitropolitul Teofil,
La 1646, Slujebnic slavonesc tipărit de Procopie Stancoviciu şi Radu Stoicoviciti. în Târgovişte.
La 1647, Imitaţia luîCristos, slavonesce, tipărită în mănăstirea Dâlu pe spesele principesei Elena, soţia luî Mateiu Basarab.
La 1649, Penticostariu ["slavonesc tipărit în Târgovişte, pe spesele principesei Elena, soţia luî Mateiu Basarab, fiind Ştefan Mitropolit.
La 1649, Triodul slavonesc tipărit în Târgovişte.
La 1650, Psaltire slavonă tipărită în Câmpulung, sub Mateiu Basarab Voevod şi Ştefan Mitropolit.
în acest mod, după datele de până acuma, în Valachia de la anul 1508 până la 1650 s’au tipărit multe cărţî bisericesc!, anume 23, în limba slavonă, fără ca prin cele arătate să se încheie şirul cărţilor bisericesc! slavone.
Numai cu un suspin putem răspunde aceste! pravoslavnici! valachice.
B). Cărţ! bisericesc! tipărite în limba slavonă şi românâscă.
La 1577, Psaltire slavo-românăscă tipărită de diaconul Coresi în Braşov.
Coresi în epilog <jice : «... dacă vătjui că ma! tâte limbile (popdrele) aii cuvîntul Iu! Dumnezeu în limba lor, numa! no! Românii nu avem.... Drept aceea, fraţi! meî preoţilor, scris-am aceste Psaltiri, de am scos din Psaltire sîrbăscă pe limba românâscă, ca să fie de înţelegStură şi grămăticilor, etc.»
Coresi acestea le <jice către Români! din Muntenia (Valachia), pentru că aceştia până la Psaltirea slavo-românâscă nu avură nici o carte bisericăscă românăscă, şi pentru că Coresi în Braşov pentru Români! din Ardâl tipărise la anul 1568 şi 1570 de două or! Psaltire românâscă.
Ioan Bianu (Jice: «Acâstă Psaltire a fost considerată multă vreme de prima tipăritură românâscă» (1). Firesce destinată pentru Românii din Valachia.
La 1580, Evangheliariu slavo-românesc (tipărit de diaconul Coresi în Braşov). Se constată că eră tipărit cu acele caractere, cu cari Coresi şi Mănăilă la 1579 au tipărit Evangheliarul slavonesc, şi care
(1) Ioan Biann şi Nerva Hodoş, Bibliografia românescă veche. No. 19.
www.digibuc.ro
Introducerea limbi! române !n bisericile din ardel.
187
se p<5te consideră ca o ediţiune nouă a Evangheliarului slavonesc tipărit la anul 1562 în Braşov cu ajutorul lui Hanăş Begner.
Acest Evangheliarul slavo românesc din 1580 asemenea a fost destinat numai pentru Valachia, pentru că Coresi la anul 1560 —1561 tipărise în Braşov Evangheliariul românesc cu ajutorul lui Hanăş Begner şi în 1580—1581 Evanghelia cu învăţătură cu ajutorul luî Lucaciu Hrijil, pe când în Târgovişte Serafim eră Mitropolit
Din acestea vedem că, deşi în Ardâl până la 1580 erau tipărite mai multe cărţi bisericescî numai românesce, Românii din Muntenia nu se însufleţiră pentru limba românâscă, ci continuară a tipări mai tot cărţi slavonescî şi mai întâiu mai mult—aşa pe sub mână—de a se folosi de Psaltire slavo românâscă şi de Evangheliariu slavo-ro-mânesc, dar şi acum punând în frunte partea slavonă, ca şi când, sub protecţiunea celei slavone, să aibă scut şi limba românâscă. Eu nu cercetez căuşele acestea; cu multă cunoscinţâ de istoria timpului le enumăr ă Ilie Bărbulescu (1).
E evident însă că mişcarea luterană a Saşilor şi mişcarea naţională a Românilor din Braşov cu Coresi în frunte a trecut şi în Valachia şi a început şi aci a resărl lumina.
C). Cărţi bisericescî tipărite în limba românâscă în Muntenia
(Valachia).
La 1640, Pravila (cea mică) tipărită în Govora, cu tiparul luî Mate iu Basarab, sub Mitropolitul Teofil, iară Michail Mocsalie a tradus-o pe limba românâscă. S’a făcut o ediţiune separată, cu titlu nod pentru Ghenadie Mitropolitul din Ardâl. E de însemnătate că aceşti doî Mi-tropotiţi s’au sciut înţelege.
La 1642, Evanghelie învăţătâre tipărită în Govora, tradusă din limba rusâscă pe românesce şi tipărită pe spesele lui Mateiu Basarab, fiind Teofil Mitropolit în Târgovişte (2).
La 1643, învăţături preste tâte filele, tipărite în Câmpulung cu cheltuâla ieromonachului Melchisedec.
La 1644, Evanghelia învăţătâre tipărită în mănăstirea Dâlului, sub Mateiu Basarab şi Mitropolitul Teofil.
La 1650, Pogribania preoţilor tipărită în Târgovişte, sub Mateiu Basarab, cu cheltuâla ieromonachului Michail, sub Mitropolitul Ştefan. 1 2
(1)	Ilie Bărbulescu, Cercetări istorico-filologice Partea II. Slavismul şi introducerea limbii române. Bucuresci 1900.
(2)	La 1641 în Belgradul Ardeiului eră tipărită Erangelia cuînvăţătură.
www.digibuc.ro
188
DR. AT, H. MARIENESCU
La 1651, Misteriii sau taine tipărite în Târgovişte, cu cheltuia Mitropolitului Ştefan, în «Jilele lui Mateiu. Basarab.
La 1652, îndreptarea legii tipărită în Târgovişte. Se numesce şi Pravila lui Mateiu Basarab. Mitropolit eră Ştefan.
La 1652, Târnosanie tipărită în Târgovişte, cu cheltuela Mitropolitului Ştefan sub Mateiu Basarab.
Dar seria cărţilor românesc! nu e încheiată.
Vedem că la anul 1640 s’a început tipărirea cărţilor românescl în Muntenia, şi chiar cu o carte, care a fost destinată şi pentru Ghenadie, Mitropolitul din Belgradul Ardeiului.
Vedem că Mateiu Basarab a început tipărirea cărţilor românesc!, acela carele la 1638 recomandă lut George Râkoczy î (1630—1648) pe Elia Ioresti, călugăr din Valachia, de vlădic Românilor din Ardei.
Tipărirea cărţilor românesc! în Valachia se începe, pe când în Ardăl s’a ridicat calvinismul şi Românilor li s’a impus Catechisul calvinesc. O legătură religidsă, spirituală, nu se p6te negă.
D). Cărţi bisericesc! românesc! tipărite în Moldova.
George Bariţ arată că magistratul Braşovului la anul 1569 A cumpărat un Calendar românesc cu 6 denari pentru solul moldovăn (1); un dar mai frumos pe acest timp abia se p6te cugetă.
La anul 1569, în Moldova eră Domnitor Bogdan al IV-lea. Calendarul acesta eră destul, ca să facă atenţi pe Românii din Moldova. Dar n’a făcut nici o impresiune naţională. N’a trezit!
La 1643, Carte românăscă de învăţătură, tipărită în Iaşi cu cheltuăla lui Vasile Vodă, tradusă de Mitropolitul Varlaam din limba slavo-născă pe acea românăscă. După prefaţă, Vasile Vodă face acest dar... limbii românescl. Varlaam în prefaţă separată e înflăcărat pentru limba românăscă. Tot aci se spune, că Petru Moghilă, fecior de Domn din Moldova, Archiepiscop şi Mitropolit al Chievului, Haliciuluî şi a t<5tă Rusia, carele pe pofta Măriei Sale (Voevodului Vasile) a trimis tiparul cu tăte meşterşugurile câte trebuesc, şi Voevodul Ţasile a dat cheltuălă nesocotită spre tot lucrul tipăririi.
Aşâ se păte deduce, că până atunci în Iaşi n'a fost tipografie şi din prefaţă se vede, că Vasile Vodă eră în legătură cu Ruşii şi nu cu cei din Târgovişte, ori din Braşov.
(1) G. Bariţ, Calechismid calvinesc, Sibiu 1879, pag. 98.
www.digibuc.ro
INTRODUCEREA LIMBIÎ ROMÂNE ÎN BISERICILE DIN ARDEL.
189
La 1645, Şăpte taine ale bisericii, tipărite cu cheltuela lui Vasile Vodă, cu tiparul domnesc în Iaşi şi cu prefaţa Mitropolitului Varlaam.
La 1645, Răspunsurile Mitropolitului Varlaamla CatechiBul calvinesc din 1642 s’au tipărit în Sucăva.
La anul 1646, Cartea românăscă de învăţătură de pravile împărătesc! s’a tipărit cu tiparul domnesc din Iaşi sub Vasile Voevod.
E). Resultate istorice şi literare.
Din cele înşirate sub A) aflăm, că în Valachia de la anul 1508 până la 1650 s’afi tipărit 23 de cărţi bisericesc! în limba slavonă; iar din cele înşirate sub C) aflăm că în Valachia de la anul 1640 până la 1652 s’au tipărit 8 cărţi în limba românăscă, şi după cele de sub D) în Moldova, de la 1643 până la 1646, s’au tipărit 4 cărţi bisericesc! în limba românăscă, în cât descoperiri ulteriăre nu ar schimbă atarî numeri.
Dacă socotim acuma cărţile bisericesc! tipărite între 1544—1702 în Ardăl, apoi aflăm: 6 slavonescî, 2 slavo-românescî şi 26 românesc!.
Nu ne putem uită nicî aicî de Coresi. în 1559 s’a tipărit în Braşov Catechisul românesc al Iul Luther, prima carte românăscă, şi Coresi în 1560—1561 apare în Braşov şi tipăresce Evangheliariul românesc, prima carte bisericăscă românăscă.
Din cărţile tipărite, Coresi în Braşov tipăresce: 3 cărţi sîrbescî, 2 cărţi slavo-românesc! şi 9 românesc!, una ^îrbăscă în Sas-Sebeş; iar în Valachia 6 sîrbescî sub numele său, 2 i se atribue luî (1), la olaltâ 22 de cărţ! şi activitatea şî-o închee la anul 1583.
Târgoviştea, respective Mitropoliţi! de acolo, au avut legături tipografice cu Saşii, şi limbistice, adecă literare cu Românii din Braşov. George Bariţ <Jice : «în 11 Iunie 1573 a venit un popă de la Alexandru Vodă pentru tipografie şi a fost ţinut 4 <}ile pe spesele cetăţi! (Braşov). în 12 Decemvrie al aceluiaşi an (1573), veni după aceea diaconul Vlădicu-luî, care însuşi eră tipograf, pentru o presă (2).
Acuma din cele înşirate se păte decide, că la 1573 diaconul tipograf eră Coresi, iar Vlădicul eră Mitropolitul Eftimie din Târgovişte; şi fiind-că aci încă din 1508 eră tipografie, de bună sămă presa a servit pentru amplificarea tipografie!. 1 2
(1)	în Braşov, la 1579, Octoich mic slavonesc şi în Valaohia,]a 1578, Octoich slavo-nesc şi, la 1579, Evangheliar iâ slavonesc.
(2)	G. Bariţ, Cat calv., pag. 99.
www.digibuc.ro
190
DR. AT. M. MARIENESC0
în prefaţa de la Evanghelia cu învăţătură tipărită în 1580— 1581 în Braşov, se dovedesce că Lucas Herschel, judele Braşovului, eră în relaţiunl bune cu Serafim, Mitropolitul din Târgovişte şi că Coreei cu voia Mitropolitului a tipărit Evanghelia.
Acuma vom pricepe mai bine ce <jico G. Bariţ: «Precum din prima tipografie (din Braşov) treceai! multe cărţi românesc! în Moldova şi Muntenia, întocmai şi din prima m<5ră de hârtie (a lui Ioan Fuchs şi Ioan Benker din Braşov) se vindeau fabricatele în ţările române, cari până atunci trăgeau hârtia mal tot din Italia (1).»
Petru Maior în istoria sa ne spune (2): «Că ceî-lalţl Români dincdce de Dunăre (Valachia, Moldova) maî toţi, văijend folosul, ai! urmat Ardelenilor români şi au lipsit din bisericile lor limba slavonă, băgând iarăşi cea românăscă.»
Acestea sunt date ce dovedesc, că numai românismul redeşteptat în Ardăl a avut influenţă ca, deşi cam târ<jiu, totuşi şi în Muntenia şi în Moldova, să se introducă limba românăscă în biserici!
Sibiffi, 2S Fevruarie (13 Martie) 1902. 1 2
(1)	G. Bariţ, op. cit, pag. 95.
(2)	Istoria pentru începutul Rpmânilor în Dada, pag. 321.
www.digibuc.ro
ORIGINEA VOEVODATULUl LA ROMÂNI
DE
10AN BOGDAN
Membra corespondent al Academiei Române.
Şedinţa de la 2 Aprilie 1902.
Una din particularităţile cele mai interesante în organisarea ţărilor române din trecut a fost că autoritatea supremă în ele, Domnul, purtă titlul de voevod. Nicăirî în ţările vecine şeful statului nu aveâ acest titlu: Bulgarii, cu cari noi am avut cele mal vechi şi cele mal intime relaţiunl, aveaţi în fruntea lor la început chanl, apoi cneji (ki.nşzi>) şi de la Simeon încdce ţari (cari., cesart); Serbii, vecinii noştri din sud* vest, aveau mari jupani, cneji, crai, bani şi despoţl, pentru scurt timp chiar ţari; Ruşii, cu cari ne învecinam direct în ost, aveau cneji, mari cneji şi în urmă ţari; Polonii, vecinii noştri indirecţi din nord-ost aveau la început cneji (ksi^zş), apoi, ca şi Ungurii, regi; nicăirî nu găsim voevodl.
E natural dar să ne întrebăm i cum de numai Românii s’au constituit în voevodate şi dacă acestă instituţiune a lor este eşitâ din des-voltarea organică şi naturală a vieţii lor politice, cum a fost, de pildă, în parte, regalitatea la vechil Germani sau jupania la Sârbi, sau dacă li s’a impus lor din afară, de la un alt popor?
Dată fiind originea străină a cuvmtuluî voevod (slav. vojevoda), s’ar pute răspunde a priori că şi instituţiunea, împrumutată odată cu cu-vîntul, trebue să fie de origine străină.
Care să fie acăsta?
Istoriografia ndstră mal nouă admite, în general, originea slavo-bul-garâ a voevodatuluî : «elementele poporane intrate sub stăpânirea Bulgarilor la stînga Dunărei se constituesc sub voevodl > dice d-1 A. D. Xenopol, in Istoria Românilor, voi. II, p. 179.
Până la un punct, acăstă părere este adevărată; e fdrte probabil că voevodiî apar întâiaşî dată în ţările române pe timpul stăpânirii bulgare la nordul Dunărei; întrebarea este dacă el apar ca adminis-
www.digibuc.ro
192
IOAN BOGDAN
tratori impuşi de Bulgari sau ca şefi aleşi al Românilor. Cestiunea e fărte grea de resolvit, căci pentru întrâga epocă a suveranităţii bulgare, prelungind-o chiar până la slăbirea imperiului al doilea bulgăresc, ne lipsesc orl-ce elemente pentru resolvirea eî: ne lipsesc anume orl-ce date precise asupra voevo<JUor români şi a raporturilor lor cu ţarii bulgari, atât din vremea celui dintâiu imperiu bulgar, cât şi din vremea celui de al doilea.
Primii voevo<Jî români se pomenesc pe teritorii atîrnătdre de regii Ungariei—în ţâra Severinuluî şi în Cumania—sau în Ungaria propriii <Jisă; eî apar ca supuşi al regelui unguresc. Despre aceşti voevo<Jî s’a crezut că erau nisce seniori» în ţările lor şi «vasali» al regelui, că aveau
autoritate teritorială» şi că trâba lor de căpetenie eră «comanda armatelor şi ţinerea judecăţilor . Definindu-se ast-fel caracterul voevo<Jilor români din Ungaria sau din ţările române supuse cordneî unguresc!, s’a crezut că el aveau putere teritorială în ţinuturile lor, că erau capii teritoriilor şi ţinuturilor, că eî comandau armatele ridicate din acestea şi că erau în acelaşi timp şi judecători, cu un cuvînt, că erau moştenitorii vechilor duci români, găsiţi de Unguri la venirea lor în Panonia.(l)
Acâstă interpretare a atribuţiunilor voevodale, în fasa lor cea mal veche, este greşită.
Căci dacă voevo^iî români din Ungaria ar fi avut în realitate situa-ţiunea pe care le-o dă acâstă teorie istorică, atunci ne-am aştepta, cu drept cuvînt, ca eî să fi jucat un rol însemnat în viâţa statului maghiar, ca eî să fi făcut parte integrantă din baronii şi nobilii regatului şi să fi hotârît, măcar în unele privinţe, transformările constituţionale şi politice ale acestui regat.
Documentele şi cronicele nu ne spun însă nimic despre aşâ ce-vâ: în viâţa statului maghiar voevo<Jil români n’au fost nici când un factor constituţional hotărîtor.
Ce situaţie aveau dar voevotjiî somânî din Ungaria, înainte de înfiinţarea voevodatelor Ţării Românesc! şi al Moldovei?
Acâstă e întâia întrebare ce ni se impune, căci înainte de a da o părere asupra origine! voevodatuluî la. Români, trebue să seim, cât se
(1) A. D. Xenopol, Istoria Românilor, voi. I, p. 600 — 601. Cf. şi Nic. Densuşianu, Revoluţiunea Iul Horia in Transilvania şi Ungaria, Bucurescl 1884, p. 40 şi urm, mai ales pasajul: «în fruntea provinciilor române, atât dincoce, cât şi dincolo de Carpaţl, se afla câte un voivod, ban sati căpitan (militum duces, exercitum duc-tores), învestiţi tot de odată şi cu funcţiuni administrative şi cu unele atribnţiuni ale puterii judecătoresc! .
www.digibuc.ro
ORIGINEA VOEVODATULUl LA ROMÂNI.
193
p<5te mai lămurit, sub ce formă se presintă voevbdatele în cele mai vechi izvâre, în care se pomenesce despre ele.
Făcând cu totul abstracţie de ducii notarului anonim al lui Bela, despre care nu vom pute sci nici odată cu siguranţă dacă au existat, din potrivă cele mai multe probabilităţi sunt pentru neexistenţa lor, constatăm mai întâiu că documentele ungurescî nu vorbesc de voe-voiji români decât de la jumătatea sec. 13 încdce. Şi de câte ori se pomenesce de dînşii, ei apar cu aceleaşi atribuţiunî pe cari le aveau cnejii sau chinezii, constataţi, în acelaşi timp şi în fdrte mare număr, ca şefi ai aşezărilor sătescî şi intermediari între acestea şi stăpânii lor: re^ gele, clerul sad nobilimea. Voevo<jii sunt, ca şi cnejii, supuşi jurisdic-ţiunii castelanilor şi comiţilor regesci şi aur în unele părţi, întocmai atribuţiunile cnejilor, în altele, d. p. în ţâra MaramurSşuluî, atribuţiunî ce-vâ mai întinse, fiind âre-cum, faţă de rege, representanţiî întregii populaţiuni românescî din acest ţinut. Ânalisa documentelor mai însemnate referitdre la ei ne va dovedi acesta.
Cel mai vechiu din t(5te este documentul de la 1247 —1250 al lui Bela IV (1), în care se amintesc cele două voevodate românescî ale lui Lytwoy şi Seneslau: unul de-a drâpta Oltului, în ţâra Severinuluî, altul de-a stînga lui, în Cumania.
întinderea teritorială a acestor voevodate e nedefinită, precum probabil nedefinită eră şi puterea voevo<Jilor ce stăteau în fruntea lor. Le-am pută pune, fără multă târnă de a ne înşelă, la pâlele sudice ale munţilor Carpaţî: al lui Lytwoy în faţa ţării Haţegului, cu care se află în strînsă legătură (cf. cterraLytua, excepta terra Harszoc»), cam prin judeţul Gorj; al lui Seneslau în faţa ţării Făgăraşului, prin judeţele Argeş şi Muscel.
Ce situaţie puteau să aibă aceste două voevodate faţă de regele Ungariei care, dăruind hospitalierilor tdtă ţâra Severinuluî până la Olt şi tâtă Cumania cât vor pută să ocupe dintr’însa, le scdte totuşi de sub ori ce stăpânire a lor?
Posiţiunea lor reese destul de clar din document Ea eră superiâră
(1)	Publicat în maî multe locuri, acum în urmă şi în Zimmermann-Werner, Urkun-denbuch zur Geschichte der Deutachen in Siebenburgen, I, p. 73 şi urm. V. Hurmu-zaki-Densuşianu, Documente privitore la istoria Românilor, I. p. 249 şi urm. Greşeli de cetire s’au strecurat în tote ediţiunile. Aşa numele voevoduluî din drâpta Oltului trebue cetit, fără îndoelă, Lytwoy, cum arată facsimilul cu No. 110 dela tabela III din Hurm.: Lytuoy. Tot aşă trebue cetit acest nume în doc. dela 1285, unde editorii de până acum au Lython (Hurm., 1. c., p. 454). Cetirea exactă a dat-o întâiaşi dată d-1 N. Iorga, Sate şi preoţi din Ardei, Bucurescî 1902, p. 161, notele 2 şi 3.
Analele A. R. -Tom. XXIV.—Memoriile Sec(. Istorice.	ÎS
www.digibuc.ro
194
XOAN BOGDAN
posiţiunii chinezatelor, atât cu privire la întinderea teritorială, care eră de bună sâmă maî mare, cât şi cu privire la dependenţa de corâna ungurescă. ChineZatele lui Ioan şi Farcaş, cari se aflau în drepta Oltuluî, în locuri ce nu se pot precisa mai de aprăpe (1), sunt dăruite hos-pitalierilor în condiţiunile în care este dăruită ţâra Severinuluî; eî vor ave dreptul să ieâ din acestea jumătatea tuturor veniturilor ce se cuveuiau până atunci'regelui («medietatem omnium utilitatum et reddituum ac servitiorum»), pe când ţera lui Lytwoy voevodul rămâne neatîrnătăre de ei, rămâne adecă Românilor, «aşâ cum au avut-o eî până atunci». Tot ast-fel ţera tui Seneslau din Cumania, pe care regele o lasă Românilor, «prout iidem hac tenus tenuerunt», cu singura restricţiune că jumătate din veniturile ei vor fi cedate hospitalierilor pe timp de 26 de anî: din 5 în 5 ani Uti om al regelui va evalua aceste venituri («redditus, servitia ac utilitatâs»),
E clar deci că aceste voevodate româftesci erau supuse regelui unguresc, care trăgeâ o parte din veniturile lor în folosul său. Voevoijii Românilor erau în acelaşi timp voevocjî ai regelui unguresc; ei stă-pâniau pămînturile lor în condiţiuni analdge ctt cnejii. Ţara lui Lytwoy, mai aprâpe de regat şi în mai strînsă legătură cu acesta, este numită chiar chinezat: <terra kenazatus Lytwoy woiavOdae»: pămîntul chi-nezatuluî lui Lytwoy voevodul. în pămîntul său, în ţera sa, Lytwoy era voevod, faţă de regele Ungariei el eră un chiiiez, mai puternic însă decât cei-lalţi doi chinezi, ale căror păminturi sunt dăruite cu totul hospitalierilor.
Se scie că în sec. XIII chinezii români din Ungaria, cei că se aflau pe pămînturile regelui, administrau aceste pămînturi în numele lift, judecau pe locuitori în cause maî mici, pregătiau şi conduceau contingentul lor de răsboiu, impus prin obiceiul regatului; tâte acestea le făceau în 'Schimbul unor venituri, pe cari le aveau dela locuitori şi pe cari le împăr-ţiau cu regele. Aceşti chinezi, cari se alegeau la început de Români şi Se confirmau mai apoi de rege în demnitatea lor, devin, prin sec. XIV—XV, forte puternici; demnitatea de chinez ajunge să fie ereditară în familiile lor, eî se îmbogăţesc, pun mâna pe pămînturi tot mai întinse, pe cari apoi regii, în schimbul serviciilor militare, li le dăruesc cu drept de nobilitate deplină. Pe acestă cale ei intră în nobilimea maghiară şi se contopesc cu dînsa. De prin sec. XV, dar mai ales din al XVI-lea încăce, chinezii, asimilându-se în totul acestei nobilimi, încetâză de a mai fi representanţiî poporului român faţă de rege. Cei mai mulţi îşi schimbă
(l)	Probabil spre vest de voevodatul luî Lytwoy şi maî aprope de Ungaria.
www.digibuc.ro
ORIGINEA VOEVODATULUÎ LA KOMÂNÎ.
195
şi religiunea, devin catolici şi perd orî-ce legătură cu neraul din care au eşit. Pe la sfîrşitul sec. XVII eî dispar cu totul din Transilvania; numirea se mai păstrează în Banat şi însâmnă judecător sătesc. Familiile nobile de astă<}I din Ungaria şi Transilvania îşi trag fărte multe originea din aceşti chinezi. (1)
Acelaşi lucru s’a întîmplat şi cu voevofyiî. In tăte părţile unde găsim în Ungaria voevo<jî de aî Românilor, aceştia sunt sau a) identici cu chinezii, sau b) nisce chinezi maî puternici, având <5re-care autoritate asupra altor chinezi. Titlul de voevod îl păstrau dintr’o epocă ante* ridră ocupaţiuniî unguresc!, în care el avă, cum vom vedă îndată, înţelesul său propriu. Voiu cită mal multe caşuri din sec. XIV, XV şi XVI, spre a lămuri acest fapt, care în istoriografia hdstră sau n’a fost destul de bine înţeles, sau a fost cu intenţiune rău interpretat.
într’un document de la 1326, emanat de la prepositul mănăstirii Sf. Ştefan din Oradea, Nicolae, corniţele de Csanăd, dăruesce o posesiune a sa, căpătată de la regele Carol Robert, episcopiei Oradiei. Posesiunea se află în comitatul Bihorului, e numită Hudus şi e determinată mal de aprdpe prin cuvintele: «possessio pppulosa, in qua Negul woyvoda considet et commoratur, simul cum eisdem populis et molendino ibidem existenţi» (Hurm., Doc. I, l,p. 598), formulă ce ne aduce aminte, între altele, de donaţiunile domnesc! din Moldova de prin sec. XIV şi XV, în cari, pe lângă numele satului dăruit, se pomeniâ şi numele cnezulul, judelui saii vatamanuluî care trăiâ pe el şi măra sau morile de cari aveâ dreptul să se folosâscă acesta.
Negul voevod aveâ dar, la 1326, perfect aceeaşi situaţie în Hudus, pe care o aveau cnejii, ju<jiî sau vatamaniî din satele moldovenescl în sec. XIV—XV.
La 1335, Ladislau, archiepiscopul de Oalocea, trată, la porunca regelui, cu un «Bogdan voevod, fiul lui Mykula», ca acesta să trăcă din proprietatea sau din pămîntul său («de terra sua») în Ungaria. Aceste tratări se făceau la marginile regatului «in partibus confinii regni», prin Banat, căci posesiunile «Jam şi Borzascenthgyurgy» (Jăm şi Borza-Szent-Gyorgy), despre cari se spune în documentul luî Carol Robert că aii trebuit să suporte cheltuelile de întreţinere ale archie-
(1)	Cea mai bună monografie asupra chinezatelor este şi astăzi articolul luî J. Ke-mâny, Ueber die ehemaligen Knesen und Knesiate der Walachen in Siebenbtirgen, în Kurz, Magazin, voi. II (1846), fasc. III, p. 286 şi urm. Materialele forte bogate publicate de atunci încâce (cele mai multe reproduse în colecţia Hurmuzaki) nu schimbă întru nimic caracteristica dată de Kemeny acestei instituţiunî. Forte interesante sunt câte-vâ documente din Diplomele maramureşene ale luî 1. Miliâlyi.
www.digibuc.ro
196
IOAN bogdan
piscopuluî, sunt în comitatul Caraşuluî (Krass<5). De unde eră acest Bogdan voevod? Pdte din ţâra Severinuluî, pdte din Ţăra-românâscă, în tot caşul dintr’o ţeră vecină cu Banatul unguresc. El pare să fi fost unul din acei voevocjî români cari trecuseră sau erau pe cale să trâcă la catolicism şi, voind să se stabilăscă pe teritoriul regelui, voiâ tot de odată să-şi asigure cât mai multe privilegii. (1)
Acest Bogdan eră şi el un voevod ca cei cinci amintiţi, cu <Jece ani mai târcjiu, odată cu Alexandru Basarab, în scrisdrea papei Cleinens VI din 1345 (Hurm. I, 1, p. 697—98), în care acesta spune că le-a trimis scrisori cu invitarea de a trece la catolicism, cum trecuseră şi alţi «Olachi Romani, commorantes in partibus Ungariae, Transsilvanis, U1-tralpinis et Sirmiis». Aceşti «Valachi Români» erau: Nicolaus princeps de Remecha, Ladislaus voyvoda de Bivinis, Sanislaus de Sypprach (fără titlu), Aprozya voyvoda de Zopus şi Nicolaus voyvoda de Au-
(1) Hurm. 1,1, p. 637; Mihâlyi, Dipl. mar., No. 6, p. 11—13; cf. Hunfalvy, Olâh. tort. I, p. 425.—Carol Robert cuceresce între Iunie 1334 şi Iunie 1335 Severinul, în urma unei expediţii la care nu se scie dacă a luat parte în personă. Faptul este incontestabil, de ore ce în 1335 găsim pe curteanul seu Dionisie, care până atunci e numit în documente simplu «magister dapiferorum», ca ban de Severin: «magister dapiferorum nostrorum et banus de Zeurino» (decimo kalendas Iulii 1335). Hurm. 1,1, p. 634. Gf. Iorga, Lupta pentru stăpânirea Vidinului în 1365—69; Conv. Liter. XXXIV, p. 978.
Tratările archiepiscopulul de Calocea cu voevodul Bogdan par a fi fost în legătură cu acestă expediţie; Bogdan aveâ pote proprietăţi in ţâra Severinuluî, în vecinătatea căreia apar mai târziu, în Banat, cneji cu numele Bogdan ; aceştia pot fi urmaşi direcţi ai celui de la 1335. In expediţia de la 1334—35 el va fi remas credincios regelui; aşâ s'ar explică importanţa ce i-o dă acesta, însărcinând să trateze cu el pe însuşi archiepiscopul de Calocea, care zăbovesce prin Banat (pe lângă Krasso şi Ersomlyo)
«a festo omnium sanctorum usque ad festum Epiphaniarum......... Penthecosten,.... As-
sumptinnis». Gf. totuşi Iorga, Sate şi preoţi din Ardei, p. 134, notele.
Numele Bogdan se găsesce destul de des, prin sec. XIV şi XV, în Banat. Un
*Paului kenesius, filius Bogdan» ca stăpân al unei «viile» ce intra în teritoriul posesiune! Woya, aparţinătore de castrul Elyad (Elyed) în Caraş, e pomenit la 1378 (Hurm. I, 2, p. 253).
Un < Bogdan de Mothnuk, fiul lui Ştefan de Mothnuk» este confirmat de regele Sigismund la 1387 în chinezatul posesiune! Almafa din districtul Timişului (Banat), pe care-1 aveâ de mai nainte (Hurm. I, 2, p. 300); la 1391 banul Severinuluî 11 confirmă pe el şi pe fiul seu Ştefan în proprietatea unei părţi de pămînt de lângă văile Muthnuk şi Temeş, după ce nobilii şi chinezii districtelor Sebeş, Lugoş, Garan şi Gomiat recunoscuseră dreptul lor de proprietate, contestat de orăşenii din Garan (ibid., p. 340). Acest Bogdan era un chinez de Muthnuk şi pote să fi fost din nâmul voevodului Bogdan de la 1335. La 1404 urmaşii se! sunt confirmaţi în chinezatul posesiune! «Vozestya»; cf. mai jos, p. 200.
Un «Bogdan de Calugyren» (în Banat) se citâză înainte de 1503 (Hurm. II, 1, p 510; cf. ibid., p. 633); un alt Bogdan în districtul Mehadiei, la 1647 (Hurm. II, 4, p. 399)* *
www.digibuc.ro
ORIGINEA VOEVODATULUÎ LA ROMÂNI.
197
ginas. Toţi aceşti voevotjî români din Ungaria, din Transilvania şi din Banat —ultralpinis se referă probabil la Alexandru Basarab — sunt stăpâni peste câte o proprietate, de la care îşî părtă numele: Remecha, Bivini, Sypprach, Zopus, Auginas. E aprăpe cu neputinţă să identificăm aceste nume cu localităţile corespuiujătăre de astăzi; ele sunt aşa de corupte, în cât tăte încercările de identificare cu localităţi vechi sati actuale vor rămână simple presupuneri: «princeps do Remecha» p6te fi un voyvoda de Remete, posesiune în care cu doi ani mal înainte, la 1343, se pomenesce un chinez Bracan, care răpesce stăpânului săti 94 de porci: Remete era în Banat, în comitatul Cara-şulul (1); Ladislau p6te fi un voevod din Bevini, sat ce se pomenesce în Transilvania pe la 1332 (2); sub Sypprach se pdte ascunde unul din numerăsele sate cu numele Siplac în Transilvania şi Ungaria; Aprozya din Zopus pare a fi identic cu Aprusa chinezul din Saraseti (Zorwazou) în Maramurăş, pomenit'în acelaşi an ca fiu al voevodulul Erdeu (3); sub Zopus s’ar pute ascunde Sebus din Maramurăş; nu pot sci ce sat era Auginas. (4) Ceea ce reese însă cu siguranţă, în ces-tiunea de care ne ocupăm aci, din documentul de la 1345, este că cel cinci voevotjî nu pot fi cu nici un preţ şefi de teritorii întinse; ei sunt simpli stăpâni usufructuarî al posesiunilor, după cari sunt numiţi, ca şi cel-lalţî voevotjt şi cneji din Ungaria. (5)
Un ast-fel de voevod este «Ivan, wajwoda de Bulenus» (Beiuş), oare la 1363 încheie, împreună cu fraţii săi Bog şi Balk, o convenţiune cu nisce Români din Zlatna (Zalatna Bânya): Ivan, Bog şi Balk sunt o familie de voevotjî ai Românilor de la Beiuş, cari judecau neînţelegerile dintre aceştia şi adunau dările regale de la ei. Documentul în care se vorbesce despre Ivan emană de la capitolul din Oradea, (6)
(1)	Hurm. I, 1, p. 687; cf. doc. din 1314, ibid., şi cel din 1603, Hurm. II, 1, p. 610. Localităţi cu asemenea numire se găsesc şi în alte părţi ale Ungariei, d. p. în Maramureş.
(2)	N. Densuşianu, Revoluţiunea lui Horia, Bucurescî 18 4, p. 44.
(3)	I. Mihâlyi, Diplome maramureşene din sec. XIV şi XV. Maramureş-Sziget 1900,
p. 20.
(4)	A. D. Xenopol, 1. c., II, p. 74, identifică pe Zopus cu satul Ţapu din comitatul Tîrnavei, iar pe Bivini şi Auginas le pune în Bulgaria.
(6) Interesant e doc. din 1345 prin termenul *Olachi Romani». Romani nu pote însemna alt-cevă decât Români (Rumâni) şi se raportă, cum reese din pasagiul «tam nobilibus quam popularibus Olachis Romanist la populaţia românăscă de la ţeră, nenobilă.
(6) Hurm. I, 2, p. 75; dat în I, 1, p. 304 cu data greşită 1263, pe cere 0 reproduce şi Hunlalvy, Olâh. torten. I, p. 371.
www.digibuc.ro
198
IOAN BOGDAN
Un document de la 1364 al reginei Elisabeta, dat Românilor din comitatul Beregh «communitati Wolacorum in comitatu de Beregh», ne descopere, maî mult decât cele de până acum, atribuţiunile voevo<Ji-lor români din Ungaria.
Regina îngădue anume Românilor din Beregh să-şi alegă şi să-şî pue în fruntea lor un voevod («quem communitas Wolacorum habere voluerit»), care va avă să judece şi să pue capăt tuturor certelor iscate între dînşiî şi care în acelaşi timp va administrâ tdte veniturile şi va supraveghiâ tăte îndatoririle ce le aveau Românii faţă de regină şi de corniţele comitatului (Mihâlyi, 1. c., p. 55). Cu şese ani maî târziii, în 1370, Elisabeta îngădue din nou aceloraşi Români să fie judecaţi în cause maî mici de voevodul lor («de voevodul Românilor din comitatul Beregh ); căci în cause maî mari, d. p. în procesele de posesiune, îî judecă corniţele; altele se judecaţi împreună, de comite şi de voevod (Mihălyi, 1. c., p. 63—64; cf. doc. din 1380, ibid., p. 76 şi cel din 1383, ibid., p. 78).
Interesant e doc. din 1371 al regelui Ludovic, prin care se dăruesce fiilor unui Stanislau «fost voevod de Ungh», chinezatul unei posesiuni, «kenezyatus eiusdem villae nostrae Felseu-Nerezlenche vocatae»; documentul arată lămurit că un voevod al Românilor din Ungh îndepliniâ, în satul Neresniţa de sus, funcţiunea de chinez. (1)
La 1383 regina Maria dăruesce chinezatul Românilor din comitatele Beregh şi Szathmâr la trei fraţi, fii ai unui Stanislau, voevod al Românilor reginei (woywoda Olachorum reginalium) din Kerechkey şi Buchnicze». Acest Stanislau (Zanislă) fusese, de bună semă, voevod peste cele două sate; după mărtea lui, regina dărui fiilor săî Ivan, Şandor şi Ştefan chinezatul celor două sate, cu condiţiunea ca ei s’o slujescă şi să adune quinquagesima de la Români, pe care jumătate s’o dea dînseî (Hurm. I, 2, p. 280, în trad. ung.; orig. în Mihâlyi, 1. c., p. 77). Exact aceeaşi îndatorire a trebuit s’o aibă şi tatăl lor Stanislau; voevodul Stanislau eră deci, înainte de 1383, un chinez peste două sate, cu titlul de voevod. (2)
Un doc. din 1410 ne arată atribuţiunile judecătoresc! ale acestor vo-evo(jî şi chineji: în acel an «Fetrus vajda ac universi kenezii et juraţi 1 2
(1)	I. Mihâlyi, 1. c., p. 64.
(2)	Hnnfalvy, Die Rnmânen nnd ihre Anspriiche, Wien nnd Teschen 1883, p. 107, citeză nn voevod Bolya la 1404 în districtul Crişnluî alb, după Kemeny, tlj magyar mnzenm; doc. din Hnrm. I, 2, p. 433, reprodns din Transilvania 1872, p. 184, din co-lecţinnea Kemeny, nu conţine înşă atribntnl voevoda.
www.digibuc.ro
ORIGINEA V O E V O DATULUI LA ROMÂN!.
199
de pertinentiis eiusdem Belenes» se găsesc înaintea judecătorului şi juraţilor din cetatea Beiuşului, ca să judece, împreună cu eî, un proces dintre mai mulţi Români (Hurm. 1, 2, p. 469). (1) Voevodul apare aci ca un fel de şef al chinejilor din ţinutul Beiuşului şi probabil că aşâ eră; atribuţiunile lui erau aceleaşi ca ale voevo<jilor din Beregh, despre cari ne vorbesc documentele din 1364 şi 1370.
La 1445 Marothi Lâszld, banul de Maciva, adreseză o scrisdre către şăse voevodî români («vayvodis nostris nobis dilectis»): lui Moga şi Ladislau de Bolya, lui Ştefan de Birtin, lui Ioan de Fenyupatak, lui Şerban şi Ioan de Ribitze, învitându-î să se adune şi să curme o certă de hotărnicie între un Sibian şi locuitorii din Baia de Criş. T6te satele citate aci sunt în comitatul Zarandului (Transilvania nordică); în trei din ele sunt pomeniţi câte un voevod, în două (Bolya şi Ribitze) câte doi voevodî (Hurm. I, 2, p. 714). Ce puteahfi aceşti voevodî de sate, chiar câte doi într’unul, decât nisce simpli chinezi?
La 1450 episcopul din Alba Julia dăruesce unui Nicolae, «wayvode Walachorum nostrorum de Olah Gorbo», o posesiune a capitolului, numită Olahtothfalw (satul Românilor şi Slovacilor) din comitatul Clujului, obligându-1 să garanteze îndeplinirea tuturor condiţiunilor impuse sătenilor (villanis), din cari cea mai de căpetenie eră: să facă servicii la cetatea Gyalow (Gilău) şi să ieâ parte la expediţiile militare. (2)
Voevodî români se pomenesc până pe la jumătatea secolului XVI. (3) Aşâ se scie că Românii de la Abrud îşi aveaii vo6vodul lor propriii pe la 1547 (un Iacob; cf. Kemăny, TJj magyar muzeum 1854, voi. II, p. 130), iar la 1548 văduva lui Gaşpar Dragfi confirmă pe Thoma IIosszu de Kis Nyires «in vajvodatu possessionis Restolcz ac loco molendinari ibidein a Ioanne quondam Dragfi eidem collato» (Hurm. II, 4, p. 423 — 24). Posesiunea Restolcz se află în districtul cetăţii Kovâr din Transilvania: voevodatul acestei posesiuni este evident tot atât cât chinezatul ei.
S’ar pute cită încă multe documente cari să confirme acest lucru, căci voevodî români se găsesc pe tdtă întinderea teritoriului unguresc dintre Tisa şi Carpaţi, de la Maramureş până la Severin. Aşâ un «Ladislaus woywoda Olacorum» din comitatul Clujului e pomenit la 1370 (N. Densuşianu, 1. c., p. 42); în acelaşi an, într’un act emanat de la vicecomitele din Car aş, ni se spune că un «Radul vayvoda, comes de 1 2 3
(1)	Cf. Transilvania 1872, p. 200.
(2)	Hurmuzaki-Densuşianu, I, 2, p. 762.
(3)	J. Kemeny, 1. c., spune că de la 1617 încoce n’a mal găsit voevodî români în documentele ungureşti.
www.digibuc.ro
200
IOAN BOGDAN
Kuuesd» a ridicat «propria sua potencia et temeritate» cinci căpiţe de fîn (argenas feni quod dicitur kalangia) de pe moşia Belenus a unui «magieter Petrus» (Hurm. I,2,p. 166): comes traduce aci pe vayvoda şi însâmnă jude sătesc; este un termin întrebuinţat fârte des în Ungaria în acâstă accepţiune. Un «comes» de felul acesta a fost, se vede, şi «Bogdan de Muthnuk», ai cărui fii şi rude sunt confirmaţi la 1404 în chinezatul posesiunii «Vozestya» din districtul Sebeşului, în Banat (Hurm.T, 2, p. 436). La 1410 se pomenesce de văduva unui «Ştefan, fost voevod de Dolha» în comitatul Beregh (Mihâlyi, 1. c., p. 160); la 1411 Regele Sigismund confirmă în stăpânirea a opt moşii din comitatul Maramureşului pe fiii unui Ioan, fost voevod de Dolha, «simul cum tributo consueto» (Mihâlyi, p. 165); la 1413 se amintesce de un Gheorghe «fost voevod în Beregh» (ibid., p. 191); la 1415 corniţele de Temeş condamnă la mârte pe un «Boalya woy vodă de Krestor», în comit. Zaranduluî (Ke-mâny, 1. c., p. 125); la 1430 cunâscem un Ioan, voevod din Jânoswayda-falva în Maramureş (satul e numit după dînsul; Mihâlyi, 1. c.,p. 279); la 1478 Un «Rayn waywoda» în Caransebeş, care eră şi vice-ban al Se-verinului (Hurm. II, 1, p. 248) şi un «Stephan wayda» în Zarand (ibid. 249); la 1498 şi 1505 un Ştefan Stoica (Stephanus Ztoyka saii Izthowyka) «judex et waywoda oppidi Karansebes» (Hurm. II, 1, p. 393, 542; cf. doc. din 1515, Hurm. II, 3, p. 231, 232 şi cel din 1518, ibid., p. 292); la 1520 un «Wlad waywoda de Maysa» în Banat (Hurm. II, 3, p. 348); la 1534 un Georgius şi un Nicolaus, amândoi «waywoda, wayda de Lugas» (Hurm. II, 4, p. 63); cf. Gregorius wayda, ibid., p. 59: aceşti trei din urmă sunt toţi dintr’o familie de voevotji din Lugoş, cari au căpătat, după demnitatea de voevo<jî, numele de familie Wayda (Hurm. II, 4, p. 194, 226, 227 (1539); cf. ibid., p. 59, 79 (1534). Ve<ji şi I. Boroş, în ziarul Unirea din Blaj, 1897, n-rul 21 (p. 171).
Cei mai însemnaţi voevotjî ai Românilor din Ungaria au fost însă cei din Maramureş. Pe la 1342—1343 (1) întâlnim aci pe «Bogdan, fost voevod de Maramurăş», pe atunci necredincios regelui, infidelis (Mihâlyi, p. 17 şi 19), deci om puternic prin averea şi influenţa sa în ţâră ; el trâiâ pe la 1349 (ibid, p. 27) şi pe la 1353 (ibid., p. 32) în Maramureş, când eră încă supus al regelui şi stăpâniâ moşii întinse în partea sud-
(1) După Hunfalvy, Anspruche, p. 113, s’ar constată chiar la 1299 un voevod Nicolae ca graf de Ugocsa şi Maramureş. Mu cunosc izvorul acestei informaţii. Un «Nicolaus vaivoda, comes de Ugocsa et Marmarusio» se citeză la 1303 (Fejer, VIII, 1, p. 147—148); naţionalitatea lui este însă nesigură. El eră nobil al regatului şi mai probabil Ungur decât Român.
www.digibuc.ro
ORIGINEA VOEVODATULUf LA ROMÂNI.
201
ostică a acestui comitat, în vecinătate cu moşiile fratelui său luga; acesta este Bogdan cel care pe la 1359—1360 se scâlă contra regelui în Moldova şi ocupă acâstă ţeră pentru sine (Mihâlyi, p. 56), după ce regele o supusese la 1352—3 sau o «restaurase», cum ^ice documentul dela 1360 al lui Ludovic (Mihâlyi, p. 37). (1) Bogdan aveâ în Maramurăş cel puţin o moşie mare, Cuhea, şi alte opt mal mici; el puteâ strînge o mică 6ste, şi veleităţi de independenţă a arătat de pe la 1342—1343, fără să pâtă fi pedepsit de rege. Cam tot aşâ de puternici vor fi fost ceMalţî voevor)î români din Maramurăş, contimporani cu Bogdan, d. p. Iuga, fratele lui şi fiul acestuia Ioan (cel dela 1349 şi 1355), precum şi voevo4iî Balk şi Drag din familia lui Sas, cari retrăgându-se din Moldova, unde rămăseseră după expediţiunea de la 1352—53, în Maramurăş şi rămânând credincioşi regelui, au fost răsplătiţi de acesta, pentru luptele crâncene duse în ţâra Moldovei în potriva luî Bogdan şi fiilor luî, cu moşiile acestora şi cu alte donaţiunî. Balk şi Drag apar în documentele dintre 1365—1402, când unul când altul, ca «voevocjî de Maramurăş» sau «voevo^I aî Românilor din Maramurăş», având, când unul când altul, când amândoi de-odată, şi demnitatea de comiţi sau grafi aî comitatului; ca voevoijî, ei erau şefi aî Românilor din comitat, ca comiţi, eî erau funcţionari aî regelui şi nobili aî regatului. Atât eî, cât şi urmaşii lor, au ocupat, pe lângă acâsta, şi alte demnităţi maî importante în statul maghiar, ca d. p. cea de grafi aî Săcuilor (Mihâlyi, 1. c., p. 56, 69, 73, 87, 114, 126). Ve<}î N. Iorga, Sate şi preoţi din Ardâl, p. 138.
Ca voevo<Ji aî Românilor din Maramurăş, el erau mal mari peste chinejiî români din acel ţinut, cari purtau câte odată şi numele de voe-voijl. Aşâ la 1345 regele Ludovic dă un kenesiat în Zorwazou luî Erdeu woyvoda şi unul frate al luî (Mihâlyi, p. 20); la 1350 fiii unui Crăciun, care pe la 1343 erâ voevod în Byllce (comitatul Beregh), primesc keneziatul a două sate dela -regele Ludovic, care li-1 dâruesce cu nădejdea că vor impopulâ aceste sate; fii de voevod, eî sunt numiţi în document «kenezii et seniores» (ibid., p. 30).
Deosebirea fârte neînsemnată şi nehotărîtă între chinezi şi voevoijî este evidentă. Totuşi voevodul erâ ce-vâ maî mult decât chinezul. în doc. din 1349 ni se spune că *toţi chinezii (omnes kenezii) ţerii Maramureşului au fost convocaţi în acel an de Ioan, fiul luî Iuga, voevodul Românilor din Maramurăş, şi de un Nicolaus, însărcinatul lui Andrei corniţele Săcuilor, spre a hotărnici moşiile Gyulafalva şi Nyires
(1) Cf. N. Iorga, Sate şi preoţi din Ardei, Bucuresci 1902, p. 136—37.
www.digibuc.ro
202
IOAN BOGDAN
ale lui Gyula, fiul lui Dragoş (Dragus), un alt voevod puternic al Românilor din MaramurSş şi presupusul prim voevod al Moldoveli(l) Voevodul erâ privit deci în Maramureş ca şef al întregii populaţiunî românesci din comitat, idee pe care o găsim şi în cronica ungurâscă a lui Ioan de Kikiilo (scrisă după 1382), care numesce pe Bogdan, înte-meetoruL Moldovei, «voevod al Românilor din Maramureş» (cap. 49) şi lasă să se înţelegă că a fost ales de ei, cum se aleg, <Jice dînsul, şi voe-vo<}ii Românilor din Moldova ( way vodae qui per Olachos jpsius regni eliguntur»).
O	definire mai de aprdpe a atribuţiunilor acestor voevo<Jî nu găsim în documente; admiţând însă analogia cu voevodiî din cele-lalte comitate, e de presupus că şi cei din MaramurSş se alegeau din chinejî şi anume din familiile de chineji mai însemnate prin bogăţia sau auto-toritatea lor morală (2); că erau recunoscuţi de regi ca voevo<Ji ai Românilor, cu îndatorirea de a adună şi a plăti regelui veniturile obicinuite de la populaţiunea românâscă a ţinutului, îndeplinind aci şi funcţiunea de castelan, care lipsiâ în Maramureş. Aceste venituri şi îndatoriri erau mai ales quinquagesima din oî şi serviciile militare. Pentru acâsta ei căpătati. întâiu usufructul unor moşii, pe cari regele li le dăruiâ apoi, dacă îşi câştigai! merite militare mai însemnate, cu drept de deplină proprietate şi nobilitate, transformându-i ast-fel din voevotjî în adevăraţi nobili ai regatului şi scutindu-i de orî-ce dări şi de ori-ce atîrnare de slujbaşii regelui, de comiţi sad castelani.(3) 1 2 3
(1)	Mihâlyi, 1. c., p. 26-27, 28—29: doue doc. din 15 şi 21 Sept. 1349.
(2)	Gf. doc. din 1364 despre Românii din Beregh, cărora regina Elisabeta le permite să-şi alâgă voevod «secunduin qnod eciam alij Volacy in Maramorosyo et alijs partibus regni noştri residentes Hnngarie potirentur libertate» (Mihâlyi, p. 65).
(3)	CI. Hunfalvy, die Rumănen und ilire Anspriiche, p. 107 sq.; Az Olâhok torte-nete I, p. 449 sq. în special s’a ocupat cu chestiunea voevotjilor români din Ungaria contele J. Kemeny, în articolul: Magyar hazânkban ldtezo Olâhok hajdani vajdasâ-gaikrol, din (Tj magyar muzeum 1854, voi. II, p. 119—132; a tratat însă mai mult partea negativă a cestiuniî, arătând că voevodiî români nu formau contingente separate în armata ungară; neavend o organisaţie deosebită militară, ocupaţia lor principală nu putea fi răsboiul (p. 130—132). Voevodatul eră, după dînsul, o funcţiune; nu s’a încercat însă să definescă mai de aprope atribuţiunile lui, reservându-şi acesta pentru un alt studiu, care nu sciu dacă l’a publicat vre odată. Ceea ce afirmă cu siguranţă e că Românii, împreună cu voevocjii lor, erau supuşi comiţilor din comitate: cei din Szatmâr comitelui de Szatmâr, cei din Hunedoră, Haţeg şi Za-rand comitelui de Temeş, etc. (p. 129—130). Articolul e interesant şi cuprinde un document de la Ludovic din 1368 către «comiţii Balk voevodul Românilor şi Drag fratele seu», nereprodus în colecţiunile nostre. — O instituţie analogă cu a nostră a fost voevodatul la Rutenii din Ungaria nordică. Un «vayvoda comiţatus de Sarus», adecă
www.digibuc.ro
ORIGINEA VOEVODATULUÎ LA ROMÂN!.
203
Nobilitarea lor a însemnat însă, ca şi a chinejilor, perderea lor deplină pentru poporul românesc.
Dacă încercăm acum, după ce seim cam ce au fost voevoijii român! de pe teritoriile unguresc! în sec. XIII—XIV, să ne punem întrebarea : ce au fost ei înainte de acest timp şi cum s’a născut acestâ instituţie la Români, răspunsul nu pote fi decât acesta: voevoţfii erau, de la cucerirea maghiară înedee, nisce şefi a! chinejilor, aleşi de aceştia ca să represinte interesele lor comune faţă de suveran. în epoca cea mai veche, înainte de cucerirea maghiară şi în timpul stăpânirii bulgare, ei erau şefii unor confederaţiuni de chinejî: în vreme de pace ei hotărau neînţelegerile dintre aceştia, în vreme de răsboiu ei se puneau în fruntea lor. Atribuţiunile militare şi judiciare fiind contopite pe atunci în aceeaşi persdnă, nu numai la Români, dar şi la tdte celelalte popdre din jurul lor, voevodatul s’a putut nasce la Români, ca şi instituţiile analoge de la alte popdre, în mod cu totul independent de influenţele străine.
Numele este incontestabil împrumutat de la străini şi anume de la Slavi. La tdte popdrele slave vojevoda însămnă primitiv «conducător de ostaşi» (voji ostaşi, vedq, vo2dq conduc).
La Bulgari, vojevoda eră un belii dux», un otpanj-fd?, aTpaTYjirjTTfc, oTpaTo^Sapxoc; vojevodbstvo traduce, în cele mai vechi texte bulgărescl, pe grecescul axpa'njffa. Printre boierii ţarului bulgar se citeză şi un pifac aTpax&TteSdpx^?, ceea ce eră un ma, e voevod, un velikyj vojevoda. (Jireăek, Geschichte der Bulgaren, p. 386).
Dacă constatăm acestă însemnare la Slovenii, deveniţi mai târijiu Bulgari, din peninsula Balcanică, cel puţin pentru sec. IX—X, ea a trebuit să existe şi la Slovenii din stânga Dunării, şi a existat cu siguranţă şi la eî, ca la foţi cei-lalţi Slavi, din cele mai vechi timpuri, cu mult înainte de ce ei au venit în atingere cu noi. Cuvîntul este comun tuturor popdrelor slave şi instituţiunea trebue să fie mai veche decât diferenţiarea lor, în urma emigraţiunii din patria lor primitivă, în popdrele slave de astăiji.
un voevod al Rutenilor din comitatul Sâros a constatat Kemăny (1. c, p. 124, n. 2) într’un doc. de la 1359 (Fejer, IX, 3, p. 122—123); în comitatul acesta erau atunci, ca şi astăzi, forte mulţi Ruşi. Despre Rutenii din Maramureş (Krajina) se scie că aveau cneji şi voevocjî. Un doc. din 1493 confirmă dreptul acordat lor de Hunyadi— l’aveau de sigur de mai ’nainte — să-şi aleagă în fie care an pe voevodul lor: quem malue-rint ad officium vojvodatus de pertinentiis Krajna pro se eligere»; «more solito sin-gulis annis, cum consensu tamen nostro, vojvodam quem maluerint pro se eligere.» L. Fio, Abstammung der Rumănen, 1880, p. 141—142.
www.digibuc.ro
204
IOAN BOGDAN
La Sîrbi, vojevoda eră un «belii dux»,un supus al marelui jupan, al cnezulul, craiului, banului, despotului sad ţarului. în timpul lui Duşan «orice oştire o conduceâ voevodul, ca şi ţarul», <jiee zakonikul acestui ţar. Voevo(jiî sîrbescî sunt citaţi în documente, împreună cu ceî-lalţî boeri, între nobili-, găsim şi mari voevotfi (Danifiic, Rjednik, sub v.).
La Ruşi, vojevoda eră la început un şef de ostaşi şi comandă, se pare, 1.000 de âmenî; i se mai <Jiceâ, cu un alt nume, tysjackij; se crede că voevodul sau, cum îl numesc izvârele grecesc!, chiliarchul, ytXLapyo;, eră şi şeful unu! district, din care se ridicau 1.000 de ostaşi: significarea teritorială a cuvîntuluî derivă, probabil, din cea militară; maî târziu vojevoda este representantul knjazului în cetăţi şi administratorul acestora, un fel de posadnilc (BestuZev-Rjumin, Russkaja istorija, 1872, p. 115, 210—211).
La Poloni, wojewoda eră în timpurile vechi «cel ce comandă ostaşi! sau âstea» (ktâry woje abo wojska wodzi, Linde); maî târziu el însem-nâză palatinus», şeful unei provincii. Un voevodat, o «wojewâdstwo» cuprindeâ în sine maî multe ţinuturi, powiaty, formând ast-fel o ţâră întrâgă, o ziemia», sub comanda unu! wojewoda: aşâ eră voevo-datul Rusiei, care cuprindeâ ţâra Lwow-uluî, Przemyâl-uluî, Sanok-uluî Halicz-uluî şi Cheîm-uluî; aşâ erad voevodatele Podolieî, Cracoviei, Sandomiruluî, Lublinului şi altele (cf. Bobrzynski, Dzieje Polski w zarysie, 1887, I, p. 357 şi urm.).
NicăirI la Slavi voevodul nu este ce eră la noi. Voevodatul n’a fost prin urmare împrumutat de Români după constituirea statelor slave, în cari, cum am vâcjut, caracterul vocvoduluî eră cu totul altul decât la dînşiî. Voevodatul s’a împrumutat într’o epocă cu mult maî veche, şi acâsta trebue s’o punem înainte de venirea Ungurilor, între sec. VI—IX. (1) Ca şi chinezatul, voevodatul este una din acele vechî instituţii slave cari, împrumutate de timpuriu de Români, ad primit la eî o desvoltare cu totul particulară, naţională, resultată din împrejurările osebite ale vieţii lor politice. Dacă voevocjiî românî apar în documente ce-vâ mai târzid decât chinejiî, cari se pomenesc la începutul sec. XII (1222—1228) (2), acâsta este o pură întîmplare; eî sunt de o potrivă de vechî cu chinejiî.
Dacă deci originea instituţiuniî voevodatuluî trebue pusă în epoca primelor relaţiunî ale nâstre cu Slovenii—şi când tjic Slovenii, înţeleg 1 2
(1)	N. Densuşianu, 1. c,, p. 45, crede greşit că «duci sau voevocjî se numiaii căpeteniile soldaţilor romani încă în primi! secol! a! ere! creştine.»
(2)	Miklosich, Monumenta Serbica, p. 12.
www.digibuc.ro
ORIGINEA VOEVODATULUÎ LA ROMÂNI.
205
şi pe cei de la drăpta şi pe cei de la stânga Dunărei, şi pe ceî din Panonia şi pe cei din vechea Dacie — desvoltarea ei ulteridră a resultat din împrejurările particulare sub cari s’a desfăşurat viâţa politică a poporului român. Independenţi la început de ori ce putere de stat şi simpli şefi de chineziate, voevo<jiî au trebuit să se supună,'în timpul stăpânirii bulgare la nordul Dunărei, ţarilor bulgari; acâstă supunere a fost însă mai mult nominală; eî au condus de sigur contingentele românesc! în luptele Asa-neştilor cu Bizantinii, şi ajutorul dat Bulgarilor de dînşiî le-a asigurat, de bună sămă, o independenţă aprdpe completă în pămînturile lor. E probabil că din vremea acâsta au început să se introducă unele obiceiuri de curte ale ţarilor bulgari la voevo<jiî români din Ţera-românescă.
Slăbind puterea de expansiune a imperiului bulgar şi crescând în schimb aceea a regatului unguresc, acesta îşi întinde dominaţiunea sa, iarăşi mai mult nominală, încă de la 1225—1227 (1), mai ales însă între 1242—47, asupra voevo<jilor din Ţâra-românescă. (2) Ast-fel găsim la 1247--1250 cele două voevodate românesc! din drepta şi din stînga Oltului sub suzeranitatea regelui unguresc. Aceste voevodate erau destul de puternice, ca să-şi p<5tă asigură neatîrnarea de hospitalierl, noii stăpâni trimişi în ţera lor de regele Ungariei.
Dar Ungaria trece, între anii 1250— 90, printr’o epocă de mare slăbiciune în afară şi de anarchie în lăuntru. (3) în acestă epocă, în care pericolul din afară eră înlăturat pentru Bomânî, se întîmplă, prin împrejurări ce nu ui sunt cunoscute, dar pe cari le putem presupune, unificarea celor două voevodate şi a chineziatelor ce existau în ele într’un singur vnevodat, care de pe atunci încă a trebuit să se numâscă, în lă-untrul ţării, marele voevodat al Ţeriî-românescî.
E fărte natural să presupunem că voevodul Lytwoy (Lython) de la 1272, acelaşi cu cel din 1247—1250, mai puternic şi mai dibaciu decât vecinul săă din ost, a reuşit să cucerescă cu puterea sau să supună, printr’un pact de bunăvoe, pe acesta, şi să se proclame mare voevod al Românilor din Ţâra-românâscă. Acestea s’au petrecut pe la începutul domniei lui Ladislau al IV, c. 1272—1278. (4) Acest înţeles îl au spusele 1 2 3 4
(1)	N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria Românilor, BucurescI 1901, I-II, p. XI.
(2)	Titlul de regi al Gumanieî îl portă regii ungureşti de pe la 1233.
(3)	Răsboiele externe nenorocite ale lui Bela IV şi luptele interne între el şi fiii lui; anarchia din timpul lui Ştefan V (1270—1272) şi Ladislaii IV (1272—1290), care a continuat şi sub Andreii! IV (1290—1301).
(4)	Unificarea voevodatelor o’pune şi d-1 Onciul cam în acelaşi timp, adecă «după Seneslaua. Convorbiri Literare, XXXVI, p. 43— 44.
www.digibuc.ro
206
IOAN BOGDAN
documentului de la 1285, că Lytwoy împreună cu fraţii săi, dintre car! cel mat ager a fost Barbat, s’a sculat, pe la începutul domnie! Iu! Ladislaii IV, în potriva regatului, a cucerit pentru sine o parte din acesta, situată dincolo de munţi («ultra alpes») şi a refusat regelui veniturile ce i se cuveniau dintr’însa (Hurm. I, 1, p. 456 sq.).
Partea de ţâră «ultra alpes» este «transalpina» de maî târgifi, sunt «partes transalpinae» de la 1331, e terra transalpina» de la 1332; acăsta este Ţâra-românescă, la început numai cea de la răsărit de Olt, apoT ţâra întrâgă. în documentele unguresc! de la 1324 şi 1327 Basarab este numit simplu «vayvoda transalpinus , el se numiâ însă, de bună sâmă, ca şi urmaşul sâii de la 1359, «mare voevod al ŢSriî-românescî». Cf. titlul luî Alexandru Basarab din actele patriarchatuluî Constantinopolitan «maie voevod şi domn al întregii Ungrovlahiî», saîi titlul luî Vla-dislav Basarab de la c. 1365: «voevodul Vladislav, domn al întregii Ungro-Vlahii .
în timpul când se consolida ast-fel marele voevodat al Ţâri*-românesc!, Moldova se află sub dominaţia Tătarilor şi cnejii .'român! trăiau, isolaţ! unul de altul sau în fârte slabă legătură, sub jugul acestora. O închegare a teritoriilor lor sub un singur domn naţional n’a fost cu putinţă decât în urma marilor expediţiunî întreprinse de regi! Ungariei la 1324 şi 1352—53 dincâce de munţi, expediţiunî la car! au luat parte şi voevoiji! român! din Maramurăş, ca vasal! credincioşi a! regelui, şi car! au avut de efect curăţirea, de o cam dată până la Şiret, a ţări! de Tătar! şi pregătirea terenului pentru unificarea cneziatelor românesc! într’o singură domnie. Acestă domnie s’a numit «voevodat», de 6re-ce unificatorii erau voevoijî din Maramureş şi de 6re ce fraţi! lor din Ţâra românescă se constituiserâ, înaintea lor, tot într’un voevodat.
Cu emanciparea de sub suzeranitatea ungurâscă a voevo<Jilor din Ţâra-românâscă şi cu eşirea luî Bogdan din Maramureş şi cucerirea ţârii Moldove!, voevodatul intră la Român! într’o nouă faşă. Voevoijiî devin stăpân! neatîrnaţî peste teritorii întinse, peste cneziate multe, pâte şi peste confederaţiun! de cneziate, cari par a fi existat mai ales în Moldova. în acestă nouă faşă el ieau, conform nouelor puteri, titlul de domni: «gospodari» sau «gospodini», arătând prin acest nou titlu un nou fapt: faptul stăpâniri! absolute a ţărilor, al dominiuluî sau imperiului, ca să întrebuinţez un termen din organisaţia feudală a apusului (do-minium, iinperium). Titlul vechiu e! îl păstrară — eră prea vechiu ca să-l schimbe cu un altul sau să-l pârăsăscă — şi se numesc de aci înainte tvoevofâ şi domni*: vojevoda i gospodina, vojevoda i gos-
www.digibuc.ro
ORIGINEA VOEVODATHLHÎ LA ROMÎNl.
207
podari». (1) Voevo<Jiî recunosc, ce-î drept, şi dincdce de munţi suzeranitatea regilor Ungariei, unii expres prin documente, alţii tacit, şi sunt consideraţi tot timpul de aceştia ca vasali; el au însă, în ţările lor, puterea deplină asupra teritoriului şi supuşilor, ceea ce n’aveaii în Ungaria. Titlul de autocrat «samodrBzavnyj», care se găsesce şi în Ţăra-românăscă şi în Moldova, mal ales la început (d. p. la Mircea şi Roman) este o imitaţie, pătrunsă mal întâiu în Ţâra-românăscă, a titlului bulgăresc samodn»2ec&, grec. aoToxpâTwp (napt h caMOflpr.KeuB în doc. din sec. XIII—XIV ale lui Ioan Asen II, Oonst. Asen, Ioan Alexandru, Ioan Sracimir şi Ioan Siăman). Voevoijiî Ţeril-românescî, vorbind despre sine, îşi <}ic acum «domnia mea», gospodtstvo mi, imitând pe ţarii bulgari, cari îşi «jiceaii «împărăţia mea», (cartstvo mi), după bizanţ. Şaaf-Aeta [loo; cf. şerb. kraljev&stvo mi, crăia mea; cel din Moldova între-buinţăză pronumele «wot», *my», ung. şi apusanul «nos».
Odată cu titlul de «domn» eî îşi însuşesc şi formula teocratică «din mila lui Dumnezeu» (milostija boZijejq.), pe care o cunosceaii din titlul regilor Ungariei şi al Poloniei (dei gratia), din titlul cnejilor ruşi din Galiţia şi Volynia (la cari apare la începutul sec. XIV) şi din tilul marilor cneji litvanî începând cu Gedymin şi Olgierd. In Ţâra-românăscă, în doc. cele mal vechi, d. p. în al lui Vladislav Basarab, se află, pe lîngă formula acesta, şi formula bulgărescă *cel în Cliristos Dumnezeu credinciosul , iîe vr. Christa boga blagovărnyj, bizanţ, âv Xptoţ^ T(ji de<ji motoc. Venelin, Vlachobolgarskija gramaty, p. 9; facsimilaţ la Hasdeîi, Negru-Vodă. Cf. doc. lui Mircea din 1387, Arch. ist III, p, J.91.
Titlul de principe, klhh3l, care se dă lui Mateiu Basarab în nisce tipărituri de la 1642 şi 1648, este o simplă reminiscenţă literară, ca şi «ţările dacice» sau «bisericile tracice» din acele cărţi. Stăpâijltoriî ţărilor nâstre s’aii numit tot-deauna, conform veche! tradiţiunî, voevodî şi domni.
Atribuţiunile puterii lor şi cestiunile ce se lâgă de acâsta vor formă obiectul unui alt studiu; din acesta se va vedă că ele decurg din modul cum s’aii întemeiat voevodatele şi din relaţiunile lor cu puterile vecine. Aceste atribuţiunî n’aîi suferit aprâpe jiicl o schimbare, de la începutul voevodatelor şi până la regulamentul organic, care a pus întâîaşl dată basele regimului nostru parlamentar.
(1) Cf. pentru Moldova doc. lui Iuga dela 1374, Hasdstt, Ist. Crit. p. 89, şi moneda lui Bogdan, în D. Sturdza, Munzen und Medaillen, sau în Hasdeu, Magnum Ety-mologicum, art. Ban.
www.digibuc.ro
ROMÂNIA SUB RAPORTUL MORAL
DE
I. TANOYICEANU,
Membru corespondent al Academiei Române.
„La France a pour elle tont oe qui vient de Dieu, et contre elle tont ce qui vient des hom-mes*. L. Blanc, Questions d'aujourd’hui ei de demain.
Şedinţele de la 8 Aprilie şi 7 Iunie 1902.
Ne propunem să cercetăm în acest studiii, care e direcţiunea imorală a ţării ndstre. Voim cu alte cuvinte să cercetăm dacă noî suntem mai buni decât au fost părinţii noştri! şi dacă putem nădăjdui, că atunci când nu vom mai fi ne vor întrece în moralitate aceia, car! vor veni după rioî.
Acăsta problemă e de cea mai mare importanţă, dacă nu chiar cea dintâi din cestiunile sociale, de dre-ce no! credem că moralitatea, maî ales la un popor mic, nu e cestiune de bună stare ci de existenţă naţională.
De altmintrelea chiar popdrele mari nu pot trăi decât cu un dre-care fond de morală; precum pentru un cert organism animal este o certă cantitate de sânge indispensabilă vieţi!, tot ast-fel şi pentru un popor există un minimum de morală, fără care orî-cât de mare ar fi poporul, el este destinat să piără. Eoma, cel maî puternic Stat pe care îl cundsce istoria omeniri!, s’a înălţat prin practicarea virtuţilor, şi maîtârdiu a că<Jut din causa imoralităţii sale.
Priviţi încă pe sărmana Francie.
Pe când în acăstă ţâră credinţa nu perise, a fost destul ca o biată fecidră blândă să ridice stâgul naţional, pe care era scris: pour Dieu et pour le roy, pentru ca vrăjmaşul să fie biruit şi ţâra scăpată de el. Iar în filele ndstre când credinţa a pierit şi când s’a luat drept devisă : ni Dieu ni maître} ce a devenit acâstă mândră ţâră, de care se <jiceâ odinidră că este: le plus beau royaume apr&s le royaume des Cieux ?
Nici patriotismul luî Thiers şi Gambetta, nici eroismul Iu! Chanzy, nici frasele frumdse: «Pas un pouce de notre territoire, pas une pierre de nos forteresses»; şi «Faisons un pacte a vecia victoire ou avec la mort» n’aii putut să împedece ruina Francie! şi perderea a douâ frumdse provincii.
Analele A. R.—Totn. XXTV^-Memoriile Secţ. Istorice.	14
www.digibuc.ro
210
I. TANOVICEANU
Credinţa singură e în stare să conducă massele şi să le facă să să-vîrşâscă fapte mari. în timpul mare! revoluţiunl francese unii, puţini la număr, cum erau Vendeeniî, credeau în trecut, alţii, cel maî mulţi, sperau în viitor, şi unii şi alţii au făcut minuni, fiind-că aveau o credinţă profundă. Astă(jî cu toţii au devenit sceptici ca Romanii din timpurile decadente; natural aceleaşi cause produc aceleaşi efecte.
Prin urmare cestiunile de moralitate primâză t<5te cele-lalte cestiunl sociale, fiind-că ele se raportă la însăşi existenţa Statului. într’o ţâră cu morala exemplară avuţia cresce, căci âmeniî nu-şî pierd timpul unii să se judece, iar alţii să-î judece, ori să-î păzâscă; acolo creditul care e sufletul comerciuluî, fiind fârte desvoltat, banii nu vor stă neproductivi de frica înşelăciunii, ci acei cari îi aii şi nu pot sau nu vor să lucreze, îl vor încredinţă acelor cari vor şi pot să-î fructifice, unind capitalul cu munca şi mărind ast-fel avuţia naţională. Iar când o ţâră este avută, instrucţiunea şi bunul traiu se desvoltă ca o urmare firâscă şi ţâra avută, instruită şi morală, orî cât de mică ar fi, este o forţă care impune chiar celor mal puternici vrăjmaşi. Pâte un individ să trââscă şi să propăşâscă şi fără morală, însă nici odată o naţiune; moralitatea la un individ pâte să fie une-orî o slăbiciune în lupta pentru existenţă, la o naţiune e tot-deauna o tărie, e cetatea cea mai puternică înăuntru şi în afară. De aceea cu drept cuvînt Vattel diceâ: «Trebue să fie cine-vâ fârte ignorant în politică, pentru ca să nu simtă, că o naţiune virtuâsă va fi mal capabilă decât alta de a formă un Stat fericit, liniştit, înfloritor, solid, respectabil tuturor vecinilor şi formidabil inimicilor sâî.» (1)
Ce s’a făcut însă în ţâra nâstră pentru moralitatea publică?
Iată problema pe care voim să o resolvăm în acest studiu, şi oricare vor fi consecinţele, vom arătă adevărul şi numai adevărul, fără ură sau părtinire, fără temere sau afecţiune pentru vre-una din părţi.'
*
* +
Cu intuiţiunea dată spiritelor superiâre, unii din âmeniî noştri politici au simţit povîrnişul moral pe care alunecăm atât de repede de câte-vâ 4ecimî de ani. «Ce aţi făcut pentru formarea caracterelor ? întrebă unul din marii bătrâni, cari au dispărut, pe un preşedinte de consiliu. în vremea boerilor aveaţi în Ţâra-românâscă pe un Banu Bălă-ceanu, un Filipescu Vulpache, un Grigorie Cantacuzino şi între cei tineri aţi avut pe Nicolae Bălcescu; iar între cei ce trăesc astă<jî maî
(1) De Vattel, Le droit des gens, Amsterdam 1775, t. I, p. 64 (Liv. I, chap. XI, § 115).
www.digibuc.ro
ROMÂNIA SOB RAPORTUL MORAL.
211
aveţi încă două caractere: un Teii şi un C. Rosetti. Teii, caracter de fer, slăbănog, bătrân, pe care nu-1 maî vedem de mulţi ani, dar seim cine a fost şi ce a făcut.
«în ţâra Moldovei am avut pe bătrânii Conachi, Alexandru Balş Lungu, am avut pe Alexandru Sturdza, tatăl Ministrului nostru, am avut pe Grigorie Guza, pe Mitropolitul Yeniamin, pe Dimitrie Gbica Moldo-vănul şi pe Roset Solescu; iar între tineri am avut pe Negri, pe Răş-can, pe Mălinescu.
«Aceştia toţi aii murit. în locul lor ce caractere aţi format?»
Şi un alt bătrân dintre cei mari, care trăesce, spuneâ de curînd, că ceea-ce trebue să ne îngrijâscă mai mult decât crisa financiară care nu pdte fi decât trecătdre, e crisa morală care ne bântue şi care se pare că a prins rădăcini adînci. (1)
De acâstă crisă morală voim să vorbim noi, însă nu ca o impresiune personală care nu ar avă nici o valdre din causa neînsemnătăţiî nds-tre, ci în mod documentar, arătând prin cifre statistice mersul moralităţii în România.
Seim şi recundscem că este fdrte greu a vorbi de moralitatea unui popor; graţie statisticei se pdte spune cu exactitate aprdpe matematică, în orî-ce cas îndestulătdre în sciinţa socială, care este averea, mortalitatea, instrucţiunea şi crescerea poporaţiuniî într’o ţâră şi prin comparaţiune cu trecutul pe de o parte şi cu alte ţâri pe de altă parte se pdte spune dacă ţera progresâză, sau merge înapoi.
Nu tot aşâ e şi cu moralitatea unui popor.
Mai întâia faptele bune şi calităţile: recunoscinţa, generositatea, cumpătarea, sacrificiul, hărnicia, mila, dreptatea, iubirea de ţâră, apărarea celor slabi şi altele nu se înregistrâză de Statistică, iar din faptele rele statistica nu ţine sămă decât de cele maî grave şi cari turbură societatea atât de mult, în cât legiuitorul le-a prescris o pedăpsă. însă în afară de aceste fapte sunt altele, mai puţin grave, cari totuşi înrîuresc fdrte mult asupra desvoltăriî unui popor, cum de exemplu este: trândăvia beţia, minciuna, vorbirea de răii, egoismul, desfrânarea, făţărnicia, mândria, nerecunoscinţa, neţinerea de cuvînt, nerespectul către părinţi şi către bătrâni şi altele. Acestea tdte sau mai tdte nu sunt susceptibile
(1)	Acelaşi lucru îl spuneâ la tribuna Senatului un profesor în anii trecuţi, şi-l recunosceâ în lunile trecute un <Jiar democrat într’un articol jle fond. în fine după ce am scris aceste linii, în Revista La Renaissance Latine recent apărută, găsesc aceeaşi idee exprimată de unul din cei mai valoroşi tineri Români într’un articol intitulat «Les Latins du Danube», pag. 38 şi 40.
www.digibuc.ro
212
I. TANOVICEAKU
de a fi puse în cifre statistice, deşi negreşit fac parte din activitatea morală sau imorală a unui popor.
Se pare dar că moralitatea publică nu pdte fi măsurată, aşa că cea mai importantă problemă socială ar rămână o cestiune de apreciare individuală, continuu supusă îndoelilor.
Totuşi dacă vom cugetă bine, problema mersului moralităţii unui popor nu e insolubilă cum se pare la prima vedere.
în adevăr, o serie întrâgă de fapte imorale, şi cele mai grave, sunt, după cum am spus, supuse judecăţii şi pedepsei; prin urmare ele pot să fie înregistrate şi cu chipul acesta se pâte alcătui ceea-ce se nu-mesce Statistica penală a unei ţări. Âcâsta ce e drept ne arată numai mersul imoralităţii delictăse, nu şi pe acela al imoralităţii nedelictdse, însă e de notat pe de o parte că imoralitatea delictăsă e cea mai importantă, iar pe de alta vădit lucru este că imoralitatea nedelictdsă, care nu p<5te fi înregistrată, trebue să urmeze un mers paralel şi în aceeaşi direcţiune ca cea delictdsă, căci deşi legiuitorul le desparte într’un chip mai mult sau mai puţin arbitrar, între ele există o legătură intimă, cum vom arătă în cursul acestui studiu. De aceea statistica penală deşi nu formâză întrâga statistică a moralităţii unui popor, însă ne dă indicii îndestulătdre despre direcţiunea mersului său moral, find-că nu e probabil ca cine-vă să mârgâ în acelaşi timp în două direcţiuni opuse.
Iată dar marea importanţă a statisticei penale şi causa care ne-a făcut ca să studiăm mersul criminalităţii în ţâra nâstră în interval de 32 de ani de când avem o statistică penală fărte defectuâsă, ce e drept, dar totuşi suficientă spre a cunâsce direcţiunea morală \n care mergem.
PARTEA I
Imoralitatea delictâsă.
Carra şi Bauer în vâcul XVIII lăudau obiceiurile Românilor. Vorbind de Moldoveni şi de Munteni Carra scrie: «Se pâte <jice de cele două naţiuni, că nu sunt plecate spre furt sau omor; ele chiar practică ospitalitatea cu un fel de mulţumire».(1)
Iar Bauer e şi mai categoric vorbind de Munteni.
*F6rte rar se aude vorbindu-se în Valachia de omor, de furt, de asasinat şi alte crime îngrozitâre. Aceste popâre cam iubesc beutura,
(1) Mr. de B — Histoire de la Moldavie et de la Valachie, Iassy 1777, p. 213.
www.digibuc.ro
ROMÂNIA SUB RAPORTUL MORAL.
213
sunt leneşe şi sgîrcite, dar de altmintrelea âmenî fârte cum se cade; dacă se găsesc printre el âmenî necinstiţi, sunt maî toţi Armeni, Greci şi Ovrei, cari aici ca şi pretutindenea exceleză în mijlâcele de a se îmbogăţi în paguba altuia.» (1)
Acelaşi lucru îl spun d’Hauterive şi Walsh. Primul spune, vorbind de poporul moldovenesc că se găsesc în el «calităţi morale, cari în zadar s’ar căută la vecinii săi (2) iar cel de al doilea că «crimele cele mari sunt necunoscute» la Moldoveni şi la Munteni, şi că acelea cari se întîmplă sunt săvîrşite de Panduri, de Arnăuţi şi de alţi străini.» (3) în prima jumătate a veculul XIX starea morală a ţării nâstre nu numai eră bună, dar chiar mergeă spre bine. E maî bine de o jumătate de vâc, de când Principele Nic. Suţu, făcond în Moldova cea dintâi încercare de statistică penală română pe anii 1832 —1841» constată mersul îmbucurător al moralităţii publice şi atribuiă acăsta la două cause «regimului agricol, care dă fie-căruia o ocupaţiune constantă şi un mijloc de existenţă asigurat şi moravurilor paclnice ale locuitorilor». El adaugă că crimele mari sunt săvîrşite mal mult de străini, furturile în mare parte de Ţigani şi de Evrei, iar infracţiunile săvîrşite de Români sunt maî tâte provenite din beţie sau din alte circumstanţe atenuante. (4)
Ast-fel au fost vremile vechi şi sfîrşitul lor în ţările românesc!; stricăciunea există ce e drept în ţâra nâstră, Carra, Bauer, d’Hauterive şi Walsh o spun formal, însă ea eră sus, şi ea nu pătrunsese în straturile de jos ale poporului.
Venind la timpurile nâstre ni se va permite a reproduce sub formă de resumat două pagine publicate în 1896, sub titlul: *Un pericol naţional: crescerea criminalităţii în România.»
«într’un studiu publicat în 1892 sub titlul «Reforma legislaţiuniî penale în România» am promis că vom arătă cari sunt resultatele pedepsei în ţâra nâstră şi în alte ţări şi maî vîrtos în Francia. Afirmam şi ne re-servam să probăm prin statistica penală, că atât noi, cât şi cele-lalte po-pâre, suntem pe o cale greşită când îndulcim necontenit pedepsele. (5)
(1)	Mr. C.... Mimoires historiques et giographiques sur la Valaohie, Francfort-Leypsio 1778.
(2)	C-te d’Hauterive, Mimoire sur l’Etat de la Moldavie en 1787, Bucurescî 1902,
p. 80-81.
(3)	R. Walsch, Voyage en Turquie, trad. par H. Vilmain et E. Rives.Paris 1828, pag.228.
(4)	Pr. Nic. Soutzo, Notions statistiques sur la Moldavie, Iassy 1840, p. 73 şi 74 şi traduc. Godrescu, Iaşi 1852, p. 68—69.
(5)	Archiva Soc. sciinţif. şi liter. din Iaşi, an. III, p. 626--644.
www.digibuc.ro
214
I, TANOVICEANU
«Ne îndeplinim astătjî făgăduela dată, publicând presentul studiu care nu este decât continuarea şi completarea acelui publicat acum trei ani* «Statistica penală este şi trebue să fie făclia legiuitorului penal; după ea se pdte judecă necesitatea şi direcţiunea modificărilor şi tot ea va arătă care este resultatul lor, cu alte cuvinte, dacă modificarea a fost sau nu fericită. Acum când e vorba de a se revisul legislaţiunea ndstră penală, presentul studiu are un interes de actualitate. (1)
«De altmintrelea credinţa ndstră este, că în afară de acest interes statistica criminalităţii române presintă un interes deosebit şi pentru ţâra ndstră şi pentru sciinţa penală în general.
«Pentru noi Românii acâstă statistică ne va servi să ne deschidă ochii spre a vedâ prăpastia adâncă pe care alunecăm de 30 de ani din causa unei legislaţiunî străine, nepotrivită ţării ndstre.
«Legislaţiunea penală română, fructul unul optimism fdrte natural pentru epoca de renaştere în care a fost alcătuită (anul 1864), a dat nisce resultate atât de deplorabile, încât nu mal p6te fi ertat acelora cari conduc destinele României să le ignoreze şi să nu ieă grabnice măsuri de îndreptare. A face altfel, ar fi să nesocotâscă cea dintâi datorie a lor.
«Pe de altă parte, acâstă statistică credem că presintă în acelaşi timp un mare interes şi pentru sciinţa penală în general.
«Ea ne arată cât de întemeiate sunt criticile ce se aduc veche! şcdle penale de adepţii şcdleî positiviste penale şi cât de mare dreptate aveă Holtzendorf, când recunosceâ cu multă sinceritate, că vechile principii penale au făcut bancrută prin resultatele lor.
«în România penalismul clasic a fost şi este în fldre de peste 30 de ani; nici o voce discordantă nu s’a aucjit în mijlocul acestui concert de legiuitori, judecători, profesori şi publicişti. în două luni nisce tra-ducători cu dre-carî cunoscinţe juridice aii alcătuit un codice de 400 de articole, care s’a votat în întreg şi fără nici o discuţiune de Camera legiuit6re. în loc de principii şi de cunoscinţe de drept sau de trebuinţele ţării, cari le lipsiaii aprăpe cu desăvîrşire, codificatorii noştri aveau o stea polară, la care se închinau: îndulcirea pedepselor.
«Gloria lui Beccaria din 1764 nu lăsă să dărmă pe compilatorii co-dicelui nostru penal din 1864. H. Spencer susţine că la un popor mai înapoiat în civilisaţiune trebue un codice penal mal aspru; se vede că profundiî noştri legiuitori din 1864 erau de altă părere, sau păte
(1) In 1889 se propusese modificarea Procedurii penale de d-1 P. Grădişteanu şi se făcuse un ante-proiect de modificare.
www.digibuc.ro
ROMÂNIA SUB RAPORTUL MORAL.
215
că credeau că Românii sunt cea mal civilisată naţiune şi de aceea îl înzestrau cu cea mal blândă legislaţiune penală din Europa!
«Codicele penal frances şi codicele penal prusian, cari le serviau drept model, au părut prea aspre pentru România şi aveau dreptate! Cum ne puteam noi, fldrea civilisaţiunil europenescl, să ne comparăm cu nisce sălbatici ca Prusienil şi Francesii, ca să adoptăm codicele lor penale, barbare ca şi el înşi-ş! ?
«Dar nu ne-am mulţumit cu acăsta şi în 1874 din noii am îndulcit 6re-cari pedepse.
«Să vedem resultatele acestui ultra-clasicism penal». (1)
Şi după ce arătam în două tabele cifrele criminalităţii, conchideam cu aceste cuvinte:
«Din aceste două tabele se vede că numărul preveniţilor s’a urcat în timp de 20 de ani (1867—1886), de la 19.642 la 134.049, iar al condamnaţilor de la 13.659 în 1867 la 70.383 în 1886.
«Cu alte cuvinte, numărul preveniţilor în 1886 a fost aprdpe de 7 ori mal mare decât în 1867, iar al condamnaţilor din 1886, de peste 5 ori mal mare decât al condamnaţilor din 1867. Dacă ţinem sămă de înmulţirea poporaţiuniî care în 1867 se evaluăză la 4.611,213 locuitori iar în 1886 la 5.328.261, vedem că numărul preveniţilor a crescut în acest timp de la 4.26°/00 la 25.16%,, iar al condamnaţilor s’a suit de la 2.96%,, la 13.21%0. Prin urmare, chiar ţinând sămă de crescerea po-poraţiunil, totuşi numărul preveniţilor s’a înmulţit aprdpe de 6 ori în România în timp de 20 de anî, iar numărul condamnaţilor de peste 4 orî.
« Crescerea criminalităţii în ţera nâstră este dar spăimântătâre.» (2)
De la 1895 când am făcut aceste studii până astăzi s’a mal publicat statistica penală pe anii 1887 până la 1895 inclusiv, iar în cartdnele Ministerului de Justiţie se află lucrată şi aprdpe gata spre publicare statistica penală pe anii 1896, 1897 şi 1898 (3), care a fost consultată de noi, aşâ în cât acum adăugăm încă 12 anî la cercetările ndstre an-teridre. Putem dar să dăm mersul total al criminalităţii în România în anii 1867 până la 1898 inclusiv, adecă într’un interval de 32 de anî, resumată în următdrele 4 tabele statistice. 1 2 3
(1)	I. Tanoviceanu, Un pericol naţional. Creşterea criminalităţii în România, Iaşi 1896 pag. 1 şi 2.
(2)	Ibidem, pag. 8 şi 9.
(3)	Nu s’a putut publică, din causâ că înalta Curte de Casaţiune nu binevoesce a trimite datele statistice Ministerului de Justiţie!
www.digibuc.ro
216
I. TANOVICEANU
TABELA No. I.
Anul	P	R E V E	N I Ţ I		C 0	NDAMNAŢI		
	Numărul total al preveniţilor	Cei puşi de 2 ori (Jud. de pace şi Tribun.)	Numărul rectificat	° £ O o o » *r-l & ^ 3 0	Numărul total al condamnaţilor	Ceî puşi de 2 ori (Jud. de pace şi Tribun.)	Numărul rectificat	O 5? 0 0 0 ^ T-H *i-H M 0
1867	19.642	-1)		4*20	13.659			2-98
1868	25.789		—	6-05	18.266	—	—	3*98
1869	29.841	—	—	6-37	17.966	—	—	3,8
1870	35.766	—	—	7-07	20.457	—	—	4*88
1871	42.571	—	—	8.00	24.293	—	—	6,i,
1872	44.946	—	—	9,*	23.699	—	—	4*98
1873	54.275	—	—	11*19	28.738	—	—	6.08
1874	69.904	921	68.983	14.*9	34.432	228	34.204	7,9
1875	83.969	1.668	82.301	17*17	43.299	662	42.637	9,1
1876	87.997	1.687	86.310	20.u	40.605	538	43.007	10.„8
1877	85.540	1.640	83.900	17*30	40.493	647	39.846	8,1
1878	102.316	1.586	100.730	20.78	53.077	482	52.595	10,4
1879	106.630	2.540	104.090	21*38	55.175	1.392	53.783	11*00
1880	101.786	6.558	95.228	19.32	51.945	2.942	49.003	10*05
1881	98.923	6.118	92.805	18.08	50.123	2.652	47.471	9,8
1882	115.971	7.742	108.229	21*83	56.995	3.701	53.294	10,6
1883	118.145	7.028	111.117	21*88	57.529	3.399	54.130	10,6
1884	124.827	8.744	116.083	22.5,	61.184	3.900	57.284	11,0
1885	141.681	9.334	132.347	25.*i	73.922	4.727	69.195	11,R
1886	144.202	10.153	134.049	25,,	75.464	5.081	70.383	13.S1
1887	131.989	13.655	118.334	25,8	71.079	5.944	65.135	12,,
1888	136.895	11.778	125.117	26,o	74.561	4.813	69.748	13,,
1889	142.429	12.228	130.201	24,9	79.201	5.989	73212	13,8
1890	132.038	13.923	118.115	22.,9	70.479	7.368	63.111	11*7.
1891	139.704	14.168	125.536	23,8	74.806	7.357	67.549	12,7
1892	139.540	12.696	126.841	23,8	79.222	5.907	73.315	13,8
1893	190.521	20.191	170.330	31.02	111.618	10.052	101.566	18**9
1894	220.687	12.852	208.105	37,8	130.781	6.029	2)124.752	22,,
1895	234.017	17.547	217.470	38,7	142.518	9.312	133.206	23,8
1896	234.823	19.519	215.304	37,8	135.276	9.773	125.503	22.05
1897	264.528	18.743	245.785	42.#1	155.890	9.673	146.217	25,4
1898	288.197	19.816	268.381	46.,e	161.578	10.600	150.978	25,|
(1)	în ceî dintâi şepte ani n’am putut face rectificarea, din causă că statistica acelor ani nu ne dă cifrele trebuinciose în acest scop.
(2)	Cifra este aici neexactă, find-că dela judeţele Olt şi Iaşi nu se arată câte cărţi de judecată au fost apelate şi ce resultat a avut apelul.
www.digibuc.ro
ROMÂNIA SDB RAPORTUL MORAL.
217
TABELA No. II.
Anul		CUR	Ţ I L E	3 U J U B	A Ţ î	
	Acusaţi	Condam- naţi	Numeral condamnaţilor la % acusaţi	Condamnaţi cu pedepse criminale	Condamnaţi cu pedepse corecţionale	Câţi la °/0 sunt pedepsiţi corecţional
1869	1.798	1.216	67.„	569	647	53.,
1870	1.845	879	47.„	364	515	58.3
1871	1.937	1.015	52.,	439	576	56.3
1872	2.501	1.241	49.„	564	677	54.,
1873	2.619	1.328	50.7	566	762	57.,
1874	1.493	701	46.,	309	392	55.,
1875	1.688	764	45.3	369	395	51.7
1876	1.578	894	56.7	422	472	52.3
1877	1.474	821	55.7	402	419	51
1878	1.780	1.046	58.8	506	540	51.,
1879	1.518	892	58.7	434	458	51.,
1880	1.560	1.027	65.8	499	528	51.,
1881	1.505	851	56.,	373	478	56.,
1882	1.429	742	51.,	358	384	51.3
1883	1.172	617	51.3	261	356	57.,
1884	1.522	766	50.3	351	415	54.,
1885	1.265	636	50.3	245	391	61.,
1886	1.463	726	49.3	272	452	62
1887	1.722	764	42	339	425	55.7
1888	1.726	915	53.t	399	516	56.,
1889	1.520	806	53	324	482	60
1890	1.401	685	48.3	324	361	54.,
1891	1.417	632	44.3	268	364	57.,
1892	1.466	727	49.3	338	389	53.,
1893	1.447	693	48	305	388	56
1894	1.333	600	45	281	319	53.,
lfc95	1.411	751	53.,	348	403	52.,
1896	1.327	591	44.3	248	343	58
1897	1.230	611	49a	291	320	52.,
1898	1.105	522	47.,	238	284	54.,
www.digibuc.ro
218
I. TANOVICEANU
TABELA No. III.
Anul i	TRIBUNALE CORECŢIONALE					
	Preveniţi	Condamnaţi	Numărul con- damnaţilor la “/o de preveniţi	Condamnaţi la amendă	Condamnaţi la alte pedepse	Câţi la % sunt condamnaţi la amendă
1869	24.053	13.422	55.8	7.510	5.912	56.
1870	28.310	14.774	52,	8.316	6.458	56,
1871	33.211	17.666	53,	9.451	8.215	53,
1872	37.143	18.614	50,	9.782	8.832	52,
1873	44.897	21.986	48,	11.420	10.566	51,
1874	47.970	24.038	50,	10.939	13.099	45,
1875	57.185	28.073	49,	10.874	17.199	00 co
1876	63.505	29.513	46,	12.716	16.797	43,
1877	61.909	26.689	43,	12.437	14.252	46,
1878	72.105	34.791	48,	16.184	18.607	46,
1879	68.319	34.841	51.	18.448	16.393	53.
1880	37.379	19.523	52,	7.313	12.210	37,
1881	29.486	15.146	51,	5.676	9.471	37,
1882	35.038	17.162	49.	7.602	9.560	44,
1883	37.287	17.181	45.g	8.136	9 045	47,
1884	36.010	17.621	48,	8.964	8.657	50,
1885	39.961	19.622	48,	10.255	9.367	52,
1886	40.146	19.151	47,	10.636	8.515	55,
1887	38.690	17.716	45,	8 563	9.153	48,
1888	33.207	13.731	41,	7.320	6.411	53,
1889	39.110	17.793	45,	9.027	8.766	50,
1890	33.115	14.084	42,	7.363	6.721	52,
1891	37.149	16.264	43,	8.518	7.746	52,
1892	34.208	14.925	43,	7.247	7.678	48,
1893	30.833	16.914	43,	9.167	7.747	53,
1894	64.873	39.939	61,	24.936	15.003	62,
1895	55.773	34.792	62,	20.919	13.873	60,!
1896	61.443	37.573	61,	22.834	14.739	60,
1897	67.182	42.864	63,	27.900	14.974	65,
1898	65.919	42.084	63,	26.051	16.033	61,
www.digibuc.ro
ROMÂNIA SUB RAPORTUL MORAL.
219
TABELA No. IV.
Anul i	J	U D E C	A T O R I	ILE DE PACE			
	Preveniţi	Condam- naţi	Numărul condamnaţilor la °/o preveniţi	Amenda	închisorea	Câţi Ia °/0 sunt condamnaţi la amendă	
1869	3.990	3.527	cri QO	3.241	286		
1870	5.611	4.808	85.„	4.500	308		
1871	7.423	5.612	76.5	5.384	228		
1872	5.302	3.844	72.5	4.835	467		' 88.,
1873	6.759	5.424	80.,	5.013	411		
1874	20.441	12.327	6O.5	9.693	2.634		
1875	25.096	14.462	57.fl	10.398	4.064		71.,
1876	22.914	13.198	57.	9.338	3.860	70.,	
1877	22.157	12.983	58.fl	9.071	3 912	69.,	
1878	28.431	17.240	6O.5	13.251	3.990	76.,	
1879	36.793	19.442	52.8	14.537	4.905	74.,	
1880	62.847	31.389	50.8	19.910	11.479	63.4	
1881	67.932	34.126	50.a	23.554	10.572	69.	
1882	75.504	39.091	49.2	26.042	12.689	67.5	
1883	79.686	39.731	49.9	27.474	12.257	69.,	
1884	87.295	43.797	50.a	31.234	12.563	71.,	
1885	100.455	53.664	53.4	40.823	12.841	76.,	
1886	102.593	55.587	54.5	41.182	14.405	74.,	
1887	91.577	52.599	57.	38.677	13.922	73.5	
1888	101.062	59.915	59.s	44.748	15.167	74.7	
1889	101.799	60.602	59.5	47.332	13.270	78.,	
1890	97.522	55.710	57.t	41.870	13.840	75.,	
1891	101.138	57.910	57.,	42.804	15.116	73.,	
1892	103.866	64.070	61.7	46.150	18.070	72.	
1893	150.241	94.011	62.,	77.973	16.038	82.,	
1894	154.481	90.242	58.4	72.788	17.454	80.7	
1895	176.833	106.975	6O.5	87.695	19.280	82.	
1896	172.053	97.112	56.4	79.928	17.184	82.,	
1897	196.116	112.415	57.,	94.877	17.538	84.4	
1898	221.173	128.972	53.,	109.829	19.143	85.,	
www.digibuc.ro
220
I. TANOVICEANU
Din tabela No. 1 se vede că numărul preveniţilor care era de 19.642 în 1867, a ajuns la 268.381, în 1898, iar al condamnaţilor s’a suit de la 13.6591a 150,978; cu alte cuvinte numărul preveniţilor, care în 1886 eră de 7 orî mai mare în 1898 a devenit de 14 ori mal mare decât în 1867, iar al condamnaţilor care în 1886 eră de 5 ori mal mare în 1898, a devenit de peste 11 ori mal mare ca în 1867. Dacă însă vom ţină semă de crescerea poporaţiunil, numărul preveniţilor s’a suit de la 446°/00 în 1867, la 25,19%o în 1886 şi, la 46,0„%o în 1898, iar al condamnaţilor de la 2*0700 în 1867, la lS^^/oo în 1886, şi 25,M70o în 1898, ceea ce dă ca resultat definitiv că numărul preveniţilor a fost de 11 ori mal mare în 1898 decât în 1867, iar al condamnaţilor de 8*/* orî.
Vom repetă dar şi în 1901 ceea-ce am <Jis în 1896: Crescerea criminalităţii nâstre este dar spăimântătâre.
Nicăiri în Europa criminalitatea n’a crescut aşâ de repede, dacă vom judecă după ţările, a căror Statistică penală o cunăscem. După cum am arătat cu cifre statistice criminalitatea se îndoesce în Austria în timp de 30 ani, în Anglia şi în Belgia în timp de 30 de ani, în Francia, Italia şi Prusia în timp de 60 de ani, chiar de n’am ţină semă de crescerea poporaţiunil. (1)
Fără îndoălă că îmbunătăţirile ce s’au adus în personalul judi-ciaro-administrativ, în special crearea gendarmeriel şi îmmulţirea judecătoriilor de pace şi adăugarea de nouă incriminaţiuni, aii contribuit nu puţin la crescerea numărului preveniţilor şi al condamnaţilor, lucru ce se păte uşor observă în prima tabelă statistică. (2) Cifrele ce dăm, ca orl-ce cifre sociale, nu pot avă exactitate şi precisiunea matematică; ele servesc mal mult să ne arăte în mod aproximativ o stare de lucruri, în caşul nostru o crescere repede, fărte repede a criminalităţii în România şi să ne deă putinţa de a face comparaţiune între mersul moral al României şi al altor ţări. Şi în alte State s’au perfecţionat instituţiunile judiciaro-administrative şi s’au creat incrimina-ţiunî nouă; totuşi nicăiri nu se observă o atât de mare crescere a criminalităţii. în Francia, de exemplu, o singură incriminaţiune nouă, beţia publică, dă un contingent de peste 60.000 de indivizi pe an, şi totuşi de la 1826 până la 1895, în timp de 70 de ani, criminalitatea a crescut 1 2
(1)	Ibidem, p. 10—12.
(2)	Crearea gendarmerieî şi îmmulţirea judecătoriilor este o crescere aparentă, iar nu reală de criminalitate, în sensul acesta că se descopere şi se condamnă mai multe persone. Dacă vom ţine semă cât de slabă era poliţia şi justiţia (represiunea) în 1867, vom înţelege uşor că cifrele 11 şi 8 trebuesc micşorate şi reduse. în orî-ce cas crescerea repede şi îngrijitore e incontestabilă de le-am reduce chiar la jumătate.
www.digibuc.ro
221
ROMÂNIA StJB RAPORTUL MORAL.
de la 268.165 la 639.290. Aşâ că dacă vom ţină sema de crescerea po-poraţiunii francese între anii 1826—1895 (7 milidne) vedem că criminalitatea nici chiar nu s’a îndoit în acest interval, ci a crescut de la
8,86°/oO	10,90°/o-
Mai vedem încă din aceste cifre, că pe când acum 30 de ani criminalitatea ndstră eră cu mult mai mică decât a Franciei, a<JI ea este cu mult superidră, fiind că Francia are 16,go condamnaţi la mia de locuitori, iar noi 25,91.(1)
Şi trebue să spunem că aceste cifre nu exprimai! adevărata criminalitate a celor două ţări, în realitate comparaţiunea e şi mai tristă pentru noi.
în adevăr, sciut este că autorităţile ndstre judecătoresc! sunt de o indulgenţă excesivă, achitând cu cea mai mare uşurinţă, pe când în Francia achitările sunt fdrte rare. Resumând cifrele din mai multe tabele statistice noi spuneam următdrele în studiul publicat de noi în 1896:
Juraţii francesi achită 20%, cei români 50%, tribunalele corecţionale francese achită 6%, cele românesci 52%, iar judecătoriile de pace francese achită 3.5 %i pe când cele românesci 46%.
E natural dar când comparăm criminalitatea celor două ţări să ţinem sămă mai mult de numărul preveniţilor decât de al condamnaţilor fiind-că nu condamnaţiunile ne arată numărul aproximativ al infracţiunilor săvîrşite într’o ţâră. Chiar numărul preveniţilor e de multe ori inferior numărului adevărat al infractorilor, căci de multe ori se întîmplă ca făptuitorii să nu fie descoperiţi şi afacerea să fie clasată, aşâ în cât nu se trimite nici un prevenit înaintea tribunalelor represive, deşi infracţiunea există; cu atât mai mult condamnaţiunile nu exprimă adevăratul număr al infractorilor, ci numai cifra infractorilor cari, fiind daţi în judecată, au fost dovediţi culpabili. Natural că dacă tribunalele achită 50% din preveniţii pe cari îi judecă, acâsta nu do-vedesce că numărul infractorilor ar fi pe jumătate mai mic decât numărul preveniţilor, ci pur şi simplu că 50 % din infractori rămân nedescoperiţi şi că în locul lor s’at trimis înaintea justiţiei persdne pe cari ea le consideră nevinovate, în loc de a se trimite adevăraţii culpabili. (2) 1 2
(1)	Nu mal vorbim de comparaţiunea pe care o stabilesce Principele N. Suţu pentru anul 1840 între Moldova şi Francia, din care ar resultâ că criminalitatea pe acel timp eră peste 20 de ori mai mică în Moldova decât în Francia (în Francia 1 acusat la 348, în Moldova 1 la 7612). Statistique de la Moldavie, Iassy 1819, p. 74.
(2)	Noi nu ţinem semă de absolviri, căci numărul lor e atât de mic în cât fte pote negligiâ.
www.digibuc.ro
222
I. TANOvICEANU
Ţinând dar sâmă de numărul preveniţilor, comparaţiunea criminalităţii ndstre cu criminalitatea francesă e şi maî tristă pentru noi.
în adevăr, numărul preveniţilor s’a suit în Francia de la 317.601, în 1826, la 654,295 în 1895, ceea-ce face, ţinend sâmă de crescerea popo-raţiuniî: de la 10°/0o» la 17%o, pe când în România numărul preveniţilor s'a suit de la 19.642, adecă 4.26 la mie în 1867,1a 217.470 în 1895, adecă 38,67 la mie; iar în 1898, ea a ajuns cifra de 268,381, adecă 46,06 la mie.
Ou alte cuvinte, criminalitatea năstră e aprăpe de trei ori maî mare decât în Francia, pe când odiniără eră cu mult maî mică!
Şi vom adăugă că în realitate comparaţiunea e şi maî defavorabilă pentru noi.
în adevăr, după cum am spus, numărul preveniţilor e neapărat inferior numărului infractorilor, sunt afaceri cari se clasâză din causă că justiţia nu păte să bănuâscă cine este făptuitorul, sau şi dacă bă-nuesce, nu păte adună dovedi suficiente spre a pută trimite pe bănuit înaintea instanţelor represive. Statistica năstră penală ne-arătând numărul acestor afaceri, suntem în neputinţă de a face comparaţiune cu Francia, însă în orî-ce cas e neîndoios, că maî multe afaceri se clasâză la noî decât în Francia, fiind-că noi suntem fărte departe de a avă minunata poliţie de siguranţă francesă,
Şi să nu credem că numărul acestor afaceri este mic, în cât nu merită să ne ocupăm de ele. Din statistica penală a Francieî (anii 1860—1880) se vede, că numărul lor a crescut din 53°'oo la 63°/oo, aşâ că mulţi din făptuitori scapă nu numai de condamnaţiune, dar chiar de inculpa-ţiune. (1)
încă odată vom repetă: crescerea criminalităţii năstre este spăimân-tătâre, constatările pe cari le-am făcut în 1896 întemeiate pe statistica judiciară a 18 ani, nu sunt infirmate, ci, din potrivă, confirmate prin statistica penală a ultimilor 12 ani.
♦
* *
Cari sunt căuşele acestei crescerî îngrijitdre a criminalităţii române? Noî le -am arătat in studiul nostru din 1896, faţă de care presentul nu e decât un supliment şi o confirmare; spre a evită să repetăm lu-
0) Revista francesă Illustration, din 26 Sept. 1894 p- 244. Tot acolo se spune că numărul incendiatorilor nedescoperiţi e 72%, al punătorilor de obstacole la drumurile de fer 86%, al autorilor de furturi calificate 90%. Oonf. Garofalo, Criminologia, p. 71.
www.digibuc.ro
românia sub raportul moral.
223
crurl dejâ spuse, le vom resumă fărte pe scurt, mai adăugând observaţi uni şi complectând date statistice acolo unde va fi de trebuinţă.
Căuşele îmmulţirii criminalităţii năstre sunt de două feluri, unele generale, cari fac să crâscă criminalitatea in tdtă Europa, şi altele speciale, cari au făcut ca criminalitatea să crâscă la noi mai repede decât in alte feri.
Despre căuşele generale: îmmulţirea poporaţiuniî şi strîngerea ei in oraşe, progresele poliţiei (1), slăbirea sentimentului religios, crescerea inegalităţii sociale şi uşurinţa şi profitul meseriei de reu-făcător, n’a-vem nimic de adăugat, ele s’ati. studiat in de ajuns de penaliştî, şi noi la rindul nostru am dat acestei părţi desvoltarea cuvenită.
Despre căuşele însă, cari sunt speciale ţării ndstre şi cari fac ca criminalitatea năstră să crăscă într’un mod atât de îngrijitor, orî-cât de mult am vorbit, ni se pare că n’am vorbit de ajuns, şi de repeţiri nu ne vom teme, ci din potrivă, vom socoti de o datorie ca să repetăm de decimî de ori, dacă va fi trebuinţă, până când glasul nostru va fi audit de cei cari, conducând destinele acestei ţări, au răspunderea direcţiunii sale morale.
Ast-fel fiind, vom studiâ din nou căuşele principale şi speciale ale im-mulţirii criminalităţii în ţâra ndstră şi anume legislaţiunea şi magistratura.
Legislaţiunea.
Nimic nu a stricat maî mult caracterul românesc decât legislaţiunea exotică şi nechibzuită cu care ne-a înzestrat marea şi nemuritărea generaţiune, care a făcut România modernă. Nu tăgăduim influenţa nefastă a Fanarioţilor, din potrivă, suntem profund convinşi şi vom probă istoricesce că ei aii fost corupţi şi corupători de caractere. însă din fericire, Fanarioţii n’aii avut influinţă decât asupra claselor superiăre, po când legislaţiunea ndstră actuală a întins corupţiunea până la cele maî de jos straturi ale societăţii, nici chiar ţăranul n’a scăpat de ve-nindsa ei atingere.
Lăsând legile civile la o parte de o cam dată, ne vom ocupă numai de cele penale şi de înrîurirea lor asupra criminalităţii.
Ţâra ndstră nu eră lipsită de legi penale. Fără a maî vorbi de vechile Codice din văcul XVII ale lui Vasile Lupu şi Mateiu Basarab, cari erau mai mult penale decât civile, în văcul XIX, atât Moldova
(1) Am arătat maî sus în ce sens progresul poliţieî e o causă de îmmulţire a criminalităţi!, drept vorbind însă acesta e o causă aparentă, căci în fapt progresele poliţiei micşoreză criminalitatea.
www.digibuc.ro
224
I. TANOVICEAND
cât şi Muntenia, îşi promulgase câte un Codice penal destul de înţelept Moldova în 1826 sub Domnul Ion Sturdza, iar Muntenia în 1851 în timpul Domniei lui Barbu Dimitrie Ştirbei; Codicele din urmă eră chiar tradus după Codicele penal frances. Aceste două codice penale şi mal ales al lui Ştirbei, nu îmbătrânise ast-fel în cât să trebuăscă să fie înlocuite; se puteau face 6re-carl mici modificări, desfiinţând bătaia şi îndreptând câte-vâ articole. Legiuitorii nbştril din 1864 au fost de altă părere; eî au luat de model Codicele penal frances, au adoptat câte-vâ disposiţiunî din Codicele penal prusian, şi au supus totul la 6 profundă modificare în ceea ce privesce pedepsele.
Codicele penal frances care serviâ de model eră Codicele din 1810, revătjut în 28 Aprilie 1832 şi cu micile modificări posteridre, cari fuseseră inspirate de principiul îndulcirii pedepselor. In momentul când se traducea Codicele penal frances, vechea sa asprime dispăruse, şi el puteă fi socotit ca unul din codicele penale cele mal blânde ale Europei; penaliştiî clasici, nu mal vorbesc de cel positiviştl, impută a dl legiuitorului frances că prea s’a desarmat şi a sacrificat primele interese ale umanităţii. (1)
Ast-fel fiind lucrurile, care eră datoria legiuitorului nostru ?
Să ascultăm pe unul din cel mal mari cugetători al văculuî nostru;
H.	Spencer, vorbind de omul civilisat şi de omul incult, scrie:
«Eî bine! nu se vede că pentru aceste două caractere atât de opuse, trebue două feluri fdrte deosebite de pedepsire ? Pentru a conţină pe cel din urmă trebue pedepse aspre, repet}!, precise, pentru a isbî cu tărie imaginaţiunea sa; se va împedecâ de la faptele rele cel dintâiu cu pedepse mal puţin definite, mal puţin intense şi mal puţin imediate. Pentru omul civilisat temerea unei discipline lungi şi monotone, re-servată criminalilor, este îndestul, pentru cel mal puţin civilisaţî pedepse corporale şi chiar mdrtea, nu trebue mal puţin.
«Prin urmare noi spunem mal întâiu, că din o stare socială din care nasce o formă de guvern rigurdsă, va nasce fără indoălă un codice penal riguros, însă mal cu sâmâ că cu o ast-fel de stare socială rigorile codicelul sunt necesare...........
«Iată dar un fapt: într'o stare de civilisaţiune mai puţin înaintată un codice penal riguros e tot de odată un produs natural al epoceîşi un frîu natural pnetru epocă. Să mai notăm şi acesta, că nu se p6te aplică atunci un codice mai echitabil şi mai uman..............
ţi) Arthur Desjardina, Revue des deux mondes, 1891, 1.103, p. 191; G. Vidai, Prin-cipes fond. de la penal. Paris 1890, p. 270.
www.digibuc.ro
ROMÂNIA SUR RAPORTUL MORAL.
225
«Aşă dar e clar, cred, că nu se pdte aplică o pedăpsă absolut drăptă unui popor barbar sau semi-barbar, cum e clar că nu i se pdte da un guvern absolut just.
«Precum pentru cutare naţiune despotismul e regimul convenabil, tot asemenea pentru altă naţiune un codice penal de cea mal mare asprime este acela care i se cuvine.
«Ceea ce scusdză ambele aceste instituţiunî, este că ele sunt ceea ce caracterul naţional pdte suportă mal bun, este că mai puţin aspre ele ar lăsă să pătrundă confusiunea în societate şi cu ea rele cu mult mal crude decât acelea, pe cari le causâză ele. Despotismul cu tdte că e un rău, când este a se alege între el şi anarchie, se pdte <}ice că anarchia ar aduce suferinţe mai rele decât despotismul şi că acesta e justificat prin nenorocirea timpurilor.
«De sigur că decapitările, spînzurările şi arderile de odinidră erau mari nedreptăţi faţă cu justiţia abstractă, totuşi dacă se probăză că, cu pedepse mai puţin extreme, societatea ar fi fost în mal puţină siguranţă, că fără acestă asprime crimele s’ar fi îmmulţit şi totalul relelor ar fi fost mai mare şi ar fi apăsat mai greu asupra celor mai pacifici, atunci trebue să mărturisim că morala aprobă acele asprimi.
«Dintr’o parte şi din alta se pdte dice, dacă se va face balanţa nenorocirilor date ca pedăpsă cu nenorocirile evitate, scopul ce se ur-măriă eră ca să existe cât se pdte de puţine greşeli de suferit, şi ca să existe cât se pdte de puţine greşeli, acăsta este justiţia absolută » (1)
Âşă dar, după Herbert Spencer codicele penal depinde de gradul de civilisaţiune al poporului; cu cât un popor este mai puţin civilisat, cu atât are trebuinţă de un codice penal mai aspru.
Prin urmare datoria legiuitorilor noştri din 1864 eră, ca luând de model codicele penal frances şi codicele penal prusian, să înăsprăscă pedepsele sau cel puţin să le lase precum sunt, căci nu se pdte pretinde că noi eram pe atunci, sau suntem astâ(Jîmaî civilizaţi decât aceste două popdre fruntaşe ale Europei.
Ce au făcut însă legiuitorii noştri?
Pentru a răspunde la acestă întrebare, ar trebui să luăm aprdpe tdte articolele codicelul nostru şi să le comparăm cu articolele cores-pumjetdre din codicele care i-a servit de model; cum însă acăsta
(1) H. Spencer, Essais de morale, de Sciences et d’esthetique, 2-ăme ed., Paris 1885, p. 321—323. Cap. VIII, intitulat «Morale de la prison»; aceleaşi idei, Conta, Thiorie du fatalisme, Bruxelles 1877, 299—301.
Analele A. B.— Tom. XXIV.—Memoriile Seef. Istorice.	15
www.digibuc.ro
226
î. ÎANOVICEANU
pe-ar duce prea departe, ne vom mulţumi să arătăm spiritul general ul modificărilor.
Prima şi cea maî mare reformă a codiceluî penal din 1864 a fost suprimarea pedepsei cu mărte, care se află atât în ambele codice penale (fran-ces şi prusian), cari serviaii de model codiceluî nostru, cât şi în amândouă codicele penale românesc!, cari se desfiinţau (Sturdza şi Ştirbey).
ţ)icem că suprimarea pedepsei cu mărte e cea mai mare reformă a codiceluî din 1864, putem afirmă cea maî mare greşâlă, fiind că ea a adus ca o urmare firâscă şi neapărată îndulcirea tuturor pedepselor din codicele penal. într’adevăr, dacă la infracţiunea No. 1 ca gravitate, omorul cu precugetare nu se dă pedâpsa No. 1, adecă măr te a, ci No. 2 munca silnică pe viâţă, legiuitorul e silit ca la infracţiunea No. 2 să deâ pedâpsa No. 3, căcî el trebue să observe între pedepse gradaţiu-nea care există între infracţiuni. Spre a face o comparare dacă presupunem două scărî regulate, ale căror spiţe sunt superpuse, vădit este că punând spiţa No. 1 peste spiţa No. 2, tăte spiţele următăre se vor superpune şi vor corespunde la spiţe cu un număr mai jos.
Iată pentru ce afirmam că suprimarea pedepsei cu mărte eră cu mult maî gravă decât credeau legiuitorii noştri din 1864, cari îşi închipuiau că pedâpsa acâsta ne maî aplicându-se, suprimarea eînu presintănicî un inconvenient şi chiar are meritul de a pune legea în acord cu obiceiurile. Eî nu şî-au. dat sâma, vom arătă maî la urmă că nici n’au avut timpul să-şî deă sema, de răul pe care-1 făceau, decapitând pedâpsa sub aspectul său cel mal teribil pentru răii-făcătorî şi cel maî folositor pentru societate?
Nu vom discută aicî legitimitatea pedepsei cu mărte; s’a scris atât de mult în acâstă privinţă, în cât cu greii se maî păte spune ce-vă noii şi maî ales decisiv; cu atât maî puţin nu se păte discută acâstă chestiune în mod serios pe cale incidentală. Credem însă interesant să ne întrebăm, dacă în ţâra năstră eră bine să se suprime pedâpsa cu mărte din legislaţiune?
în fapt nici odată, cel puţin în ultimele timpuri, nu s’a abusat de ea; sub multe domnii, chiar în vâcul XVIII, a fost desfiinţată de fapt, iar în vâcul XIX cu mult înainte de a fi suprimată de lege, pedâpsa cu mărte căzuse în desuetudine. însă tot-deauna pedâpsa cu mărte a fost mănţinutăîn legislaţiune, şi după cum ne spune Thornton, când . împrejurările fac trebuinciăsă o pildă atât de îngrozităre în vremi de recrudescenţă a criminalităţii, s’a recurs la acâstă supremă măsură de terificarea criminalilor şi liniştirea ămenilor de trâbă. Vom probă acâsta cu istoria ţăriî năstre.
www.digibuc.ro
ROMÂNIA StJB RAPORTUL MORAL.
227
în vâcul XVIII, Raicewich (pdte Domenico Sestini) afirmă că <pe-dâpsa cu mdrte a fost ca şi desfiinţată de ultimii Domni». (1) Acelaşi lucru îl spune şi Thornton: «Cu t<5te că pedâpsa cu mdrte nu a fost cu totul desfiinţată, ea este rar aplicată». (2) în 1 Ianuarie 1786 Nicolae Mavrogheni observă că hoţii sciind că nu sunt pedepsiţi cu mdrtea, ci numai cu ocna şi cu bătaia, nu se des-văţaâ. de hoţii. De aceea Domnul poruncesce «să se pedepsăscă şi hoţii şi găzduitoril cu ţăpa şi să ridice ţepi la tâte răspântiile de cherestea grdsă şi ţâpănă». (3)
Resultatul acestei asprimi ni-1 arată Dionisie Eclesiarchul:
«Nu eră a vedâ sau a au<Jî gâlcevindu-se dmenî îu sate saii a se ucide, şi nu se au<Jiâ nume de hoţi unde-vâ şi călătoriaii dmenî şi neguţători ori-unde fără frică. (4)
. Acelaşi lucru s’a petrecut în Moldova. Iată ce scrie Contele d’Haute-rive vorbind de Alexandru Constantin Mavrocordat, care prin excesiva lui bunătate încurajase pe toţi bandiţii Moldovei: «EI fură şi asasinâză cu cea mal mare neruşinare din lume; armaţi cu bâte şi săcurî, el fac în Moldova meseria Arabilor cu o siguranţă care n’are exemplu în nici o ţâră. Bunul Domn jurase să nu fie pedepsit nimeni cu mdrtea». Şi contele termină printr’o frasă sublimă care ar trebui să fie scrisă pe pâtră din causa înţelepciunii sale:
«Dieu garde le monde d’âtre gouvernâ par des princes aussi cruel-lement clâments !» (5)
Tot in Moldova cronicarul Drăghicî, vorbind de Scarlat Calimach Vodă, (1812—1819) ne spune că: «Eră bun şi cuminte, dar prea îndurător la făcătorii de rele, în cât nici odată nu s’a pedepsit cine-vâ cu mdrtea în timpul Domniei Sale, de aceea tâlharii se îmmulţeaii într’un chip îngrozitor». (6)
Tâlharii de care vorbesce Drăghicî trăesc bine până în timpul domniei lui Michaiii Sturdza Vodă, care le dă o deosebită atenţiune în me-
ii) Osservasioni intomo la Valachia e Moldavia, Napoli 1778, pag. 149—160 şi ed. francesă Lejeune, Paris, 1822, pag. 75.
(2)	Th. Thornton, £lat actuel de la Turquie, Paris, 1812, t. II, pag. 488. Traduction
de M. de S... (Serre?)
(3)	Archiva Statului, Bucurescî, Cond. XVII, f. 15.
(4)	Papiu Ilarian, Tesaur, II, 168, oonfr. Urechiă, Ist. Românilor, III, pag. 36 şi 43.
(5)	«Să ferăscâ Dumnezeu lumea de a fi guvernată de Prinţi atât de crud milostivi!» C-te d’Hauterive, Memoire sur l’Etat anoien et actuel de la Moldavie Bucurescî 1902, pag. 328.
(6)	Drăghicî, Istoria Moldovei, Iaşi, 1867, t. II pag. 106.
www.digibuc.ro
228
I. TANOVICEANtJ
sagiile tronului din anii 1835, 1836 şi 1837 şi iea măsuri pentru stîr-pirea lor.
«Siguranţa comunicaţiunilor—<}ice Domnitorul în mesagiul din 1836— care este cea mal îmbărbătdre a comersulul, se află întru tâtă deplinătatea... Presimţirile ce ne dau măsurile lucrătâre de mal nainte
au venit în a lor sfetire». (1) Siguranţa comerciulul a fost întrăgă. Este adevărat că în 6reşî-care localitate s’au întîmplat caşuri de hoţii, dar
aceste au fost rare şi fără urmări primejdidse...
«în curgerea anului 1835 s’afi prins 450 de tâlhari şi s’au încheiat (2) 4ece sentinţe de pedăpsa capitală, iar în curgerea anului acestuia s’au prins 286 făcători de rele de tot felul, din cari 35 s’ah slobozit, 5 s’au pedepsit cu mdrte şi 191 s’au osândit la ocnă. Numărul acelor închişi la temniţă nu au fost de multă vreme mai puţin de una sută, dar în curgerea acelor din urmă doi ani nu s’a urcat obicinuit peste şăse<Jecî. Aceste isprăvi vederate dovedesc că organisaţiunea puterii înarmate, întinderea privigherii şi pripirea mijldcelor întrebuinţate pentru contenirea tâlharilor, au ajutorat nu numai a se statornici încrederea obştăscă, dar şi întru a se împuţinâ numărul faptelor rele, care acăsta meritariseşte nu mal puţin o cu dinadinsă băgare de sâmă». (3) în anul 1836 Domnul ne spune că numărul vinovaţilor a scă<jut la 186 şi că ne mal fiind trebuincidsă asprimea, nicl-unul n’a fost osândit la mdrte. Apoi adaugă cu satisfacţiune cuvintele următâre:
«într’acest chip aplicaţiunea cea întocmai a pravilei a putut împuţinâ întîmplările îngreunătâre ale vinovaţilor.
«De multă vreme o asemenea ispravă n’a întregit dorinţele cârmuirii, şi privind neştine că populaţia Moldovei înfăţişază un total aprdpe de un milion de lăcuitori de tâte clasurile, şi că din numărul de 186 vinovaţi ca la una sută numai se află pămînteni, ar veni la încredinţarea că analogia vinovaţilor în de-obşte este de unu la 10.000 de suflete. Acest adevăr este un obiect vrednic de bucurie şi de nădejde. El dovedesce că norodul moldovenesc îndestulându-şl trebuinţele sale cu a sa industrie nu e împins la mijldcele nelegiuite pentru a-şî sigu-risi traiul, şi că bunele sale obiceiuri păşînd de o potrivă cu acăstă fericită înavuţire, înfăţişază o pildă rară de moral public. (4) 1 2 * 4
(1)	In textul frances al mesagiuluî se <Jice realisare.
(2)	Idem pronunţat.
(8)	Cuvînt a prea înalt. Domn Mih. Grig. Sturza Voevod adresat generalnicel obişnuite Adunări la deschiderea sesiune! 1836. EşiI, Tip Albinei.
(4) Idem pe anul 1837. Confr. pentru cifrele statistice şi Nic. Suţu, op. cit. p. 73.
www.digibuc.ro
ROMÂNIA 8DB RAPORTUL MORAL.
229
Suntem dar în faţa a două sisteme: acela al vâculul XVIII şi al întâeî jumătăţi a vâculul XIX, care în legislaţiune ţineă sâmă de tra-diţiunî şi de împrejurările ţării, şi sistemul inaugurat în a doua jumătate a vâculul XIX, care se conduceă din principii abstracte. în primul sistem interesul public eră suprema lege, parti sânii celui de al doilea eraii de ceî cari <Jic • perissent Ies colonies plutot qu'un principe, şi de aceea, sectari de idei răii digerate, eî nu se temeau să-şl lege mâ-nile şi să lase societatea desarmată faţă cu rău făcătorii. Ceî dintâi se asemănau cu legiuitorii Romei cari se feriau de modificări repetjî şi profunde în legislaţiune; ceî din urmă au imitat legiuitorul frances, care şi-a făcut tot-deauna ilusiunea, că legile au puterea unei baghete magice. Sciinţa dă dreptate celor dintâi; politica este sciinţa relativului, pe când principiile sunt absolute şi imutabile. «La politique, <Jice un distins scriitor frances, est la Science du relatif, elle consiste prăcisăment â rechercher dans quelle mesure l’ideal que porte dans sa pensăe qui-conque aspire aux nobles desseins et aux hautes ambitions, dans quelle mesure, dis-je, cet idâal peut se combiner avecles possibilitâs presentes, avec la râalitâ des faits. II faut le coup d’oeil du gănie pour opărer cette union sans sacrifier l’idăal, ni măconnaître la râalite, pour râa-liser cette conciliation si difficile, de laquelle cependant dâpend la marche, le progrăs, la prospâritâ des sociâtes.» (1)
*
♦ *
Şi acum din aceste generalităţi revenind la cestiunea pedepsei cu mdrte în ţâra ndstră, între sistemul vechili al ţării, care o mănţineâ în legislaţiune ameninţătdre ca sabia lui Damocle, însă nu o aplică în fapt decât în caşurile rare de recrudescenţă a criminalităţii (2), şi între sistemul inaugurat în 1864 de a însciinţâ pe ucigaşi, că eî pot să omdre decimî de dmenl în cele mal crude chinuri şi fir de păr din capul lor nu se va mişcă, mărturisim că sufragiul nostru e pentru vechiul sistem, care e mai moral şi apără mal bine societatea de răufăcători. Belgia, o ţâră cultă, cu care ne place atât de mult să ne corn. parăm, imitâză şi ea vechiul sistem al ţârii nâstre, mănţinend pedâpsa cu mdrte în legislaţiune, fără să o aplice de aprdpe 30 de ani, sistem pe care rău am făcut că l’am părăsit în 1864. 1 2
(1)	E. OUivier, Democraţie et liberte, Paris 18G0, p 5.
(2)	Th. Thornton Em, Etat actuel de la Turquie, auquel on a ajoute l’etat geo-graphique, civil et politique de la Moldavie et de la Valachie. Trad. de l’anglais, Paris 1812, t. II p. 488.
www.digibuc.ro
280
I. TANOVICEANO
în zadar se spune că pedâpsa cu mdrte e o barbarie. Când o le-gislaţiune dă drept soldatului să împusce fără judecată pe arestatul care voesce să fugă, chiar când e arestat preventiv, când permite să se împusce soldatul fricos, care fuge în faţa inimicului, ea nu are drept să interdică pedâpsa cu mdrte a ucigaşilor osândiţi judecătoresce.
în zadar s’a spus de asemeni căpedepsa cu mdrte e la noi inutilă fiind-că noi avem moravuri blânde (1); vom fi avut pdte altă dată, dar acum nu le mal avem, probabil tocmai din causa neînţeleptel ndstre legislaţiunl penale.
în ultimii ani s’ati condamnat în mediu peste 200 dmenl anual pentru omor, asasinat şi pruncucidere, ceea-ce face 32.2 la 1.000.000 locuitori,
cifră ce e considerabilă, cum	se pdte	vede	din compararea
state pentru aceleaşi infracţiuni.			
Anglia . . .	. 4.8 . .		1.000.000
Germania .	. 8.5 . .	.	
Francia. . .	. 13.0 . .		»
Belgia . . .	. 24.1 . .	.	
România . .	. 32.2 . .		*
Spania . . .			
Italia....	. 64,5 . .	,	»
Şi notăm că nu acâsta e numărul real al omorurilor din România, căci în anul 1895 (ultimul a cărui statistică penală s’a publicat) au fost 296 persdne acusate pentru omor şi pruncucidere, iar 302 pentru lovituri şi răniri cari ah pricinuit mdrtea, aşâ că pe fie-care an se săvîrşesc la noi 600 omoruri, ceea-ce revine că pe fie-care an, un om la 10.000 e victima omorîtorilor, afară de omorurile clasate din lipsă de probe!
Şi se mal vorbesce de moravuri blânde! Dar ce moravuri blânde sunt acelea cari fac pe fie-care an 600 de victime, luându-le viâţa adese-ori în cele mal cumplite chinuri?
Şi fiind-că se tot vorbesce de blândeţea poporului nostru, vom adăugă
(l) Acesta idee o susţine V. Conta în Theoriedii fatalisme, Bruxelles 1877, p. 302, deşi el de altmintrelea e pentru pedepsa cu morte în alte ţâri şi chiar la noi în contra străinilor. «Se scie, t}ice dînsul, că moravurile Românilor sunt cu mult mai dulci decât ale celor-lalte naţiuni.» înainte de Conta găsim acestă idee în mesagiul din 1846 al principelui Bibescu, care vorbind de desfiinţarea de fapt a pedepsei cu morte (jice: «Lauda cea mai mare despre acest resultat se cuvine celei spre bine firesc! aplecări a poporului Român», în Notions statistiques sur la Moldavie de Principele Nic. Suţu, Iaşi 1849, p. 74 şi în tesa de doctorat a lui V. Boerescu,' Des dtlita et des peines, Paris 1857, p. 322, în notă «un peuple dont Ies moeurs.sont si douees.i
www.digibuc.ro
231
_____________________ROMÂNIA BUB RAPORTUL MOBAL.
că nu numai în privinţa omorurilor suntem printre ţările cele mai nenorocite, dar şi în privinţa tuturor crimelor în general, deşi nicăirî ca la noi nu s’a făcut abus cu corecţionalisare, aşa în cât puţine crime aii mai rămas în codicele nostru penal. în adevăr, pe când în Francia sunt 655 criminali la 1.000.000 locuitori, la noi avem 1.250, adecă aprdpe îndoit.
Şi totuşi suntem un popor blând, care nu avem trebuinţă de pedăpsa cu mdrte, nici de pedepse severe !
Şi e natural să ajungem la aceste resultate desastrăse, fiind-că legea, după cum arătăm, şi judecătorii, după cum vom probă mai tânjii) se întrec în blândeţe în paguba bunelor obiceiuri şi a viitorului ţării năstre.
*
* *
Dar legiuitorii din 1864 nu s’au mulţumit să decapiteze penalitatea, suprimând pedăpsa cu mdrte şi să îndulcâscă cele-lalte pedepse cu moderaţiune, atât cât cereâ trebuinţa proporţionalităţiî; ei pare că-şl propuseseră de mai nainte să încerce ultima debilitare a pedepsei şi să hărăzâscă ţării năstre cel mai blând codice penal din Europa. (1)
în adevăr, deşi codicele penal frances, graţie reformei din 28 Aprilie 1832, care generalisase circumstanţele atenuante la tdte crimele şi delictele, devenise destul de blând şi permiteâ corecţionalisarea judecă-torăscă a o mulţime de crime, totuşi legiuitorii noştri din 1864, au găsit de cuviinţă să corecţionaliseze pe cale legislativă 30 de crime, prefăcând ast-fel 30 de fapte cari la Francesî erau socotite drept crime, în simple delicte corecţionale.
Dar acâsta nu li s’a părut în de ajuns, ci odată cu corecţionalisarea a 30 de crime, au coborît maximul închisorii corecţionale de la 5 ani, cum eră în codicele penal frances, la 2 ani. Ast-fel fapte grave, cari la Francesî se pedepsiau cu 5 până la 10 ani de reclusiune, la noi deveniau simple delicte, cari nu puteau fi pedepsite decât cu cel mult 2 ani de închisăre corecţională.
Tot în sensul îndulcirii pedepselor legiuitorii noştri au dispus, că complicele se pedepsesce cu o pedâpsă de un grad inferior ca autorul principal (art. 48 Cod. pen.), pe când la Francesî el se pedepsesce ca şi autorul principal (art. 59 Cod. pen. fr); de asemeni tentativa de
(1) Exagerăm. E un codice penal care ne întrece; e codicele penal al Statului Pa nama din Columbia, în care omorul se pedepsesce chiar când e cu precugetare cu 6—10 ani de reclusiune, iar omorul simplu cu 4—6 ani de reclusiune!
www.digibuc.ro
I. TANOVICEANU
232
crimă şi crima neisbutită se pedepsesc în Francia ca şi crima însăşi j[art. 2 C. pen fr.), pe când la noi se dă o pedepsă de un gracţ inferior (art. 38 cod. pen).
Mai mare aberaţiune legislativă nici nu se pdte concepe. Nici chiar vrăjmaşi! cel mai aprigi al ţări! năstre nu ar fi fost în stare să înzestreze România cu un codice penal mal detestabil decât aceşti ămenî, animaţi de altmintrelea de bune simţimente. De ast-fel de legi Mon-tesquieu în stilul său lapidar a scris: il est des lois qui font des crimes.
Acest nenorocit codice care a contribuit fdrte mult la stricarea moravurilor năstre şi care, din causa blândeţii sale, a făcut pdte mal multe victime decât un răsboiu, a fost lucrat cu o grabă care puteâ face să se presimtă imperfecţiunea sa. însuşi V. Boerescu, raportorul codi-celul, spuneâ că pentru ca comisiunea Camerei însărcinată cu elaborarea proectulul, să fi ţinut sămă de progresele ce a făcut sciinţa penală, car fi trebuit un timp de ani, iar nu de douepână la trei luni, precum a fost timpul ce am avut.» (1)
Comisiunea Camerei eră compusă fără îndoălă de persdne distinse: G. Costaforu, C. Brăiloiu, A. Panu, I. Cantacuzino, Ant. Arion, şi D. Korne; dar ce însemneză numele, dacă persdna nu lucrăză? Tocmai fiind-că erau fdrte importante aceste persăne şi fiind-că pe atunci eraţi o mulţime de chestiuni mari la ordinea 4ilel, ele nu puteau într’un timp atât de scurt să producă o lucrare bine cugetată şi folosităre ţării.
în cât despre Camera legiuitdre, ea însăşi eră fărte grăbită; G. Apo-stoleanu a propus să se discute măcar principiile, însă propunerea sa a fost respinsă şi codicele penal s’a votat în bloc în şedinţa din 11 Martie 1863, cu 60 bile albe, 6 negre şi 6 abţineri (2) lată cum se lucră codicele care are cea mal mare influinţă asupra moralităţii publice, şi de aceea nu e de mirat îmmulţirea spăimântătăre a criminalităţii ndstre şi pervertirea caracterelor!
Şi dacă cel puţin acest codice ar fi rămas neschimbat; dar nu! tn 1874, s’au mai corecţionalisat încă 12 crime, în 28 Maiu 1893 alte 3, în 4 Maiu 1895 încă 2. încetul cu încetul crimele dispar din codicele penal şi dacă vom merge şi în secolul present pe povîrnişul pe care am mers în cel trecut, de sigur că la sfîrşitul acestui secol asasinatul va ajunge un delict pedepsit cu 3 până la 5 ani de închi-săre corecţională. Efectele măsurii vor fi păte desastrăse, însă no! vom avă gloria de a fi, în ceea-ce privesce îndulcirea pedepselor, în fruntea 1 2
(1)	Buciumul 1864, an. II, No. 214, p. 863.
(2)	Românul, de la 14 Martie 1863, Buletinul parlamentar.
www.digibuc.ro
ROMÂNIA SUB RAPORTUL MORAL.
233
naţiunilor Europei, glorie pentru care muncim de 40 de ani, şi care ne-a costat atâtea sacrificii!
Magistratura.
O	altă causă tot atât de puternică de înmulţirea criminalităţii în ţâra ndstră e indulgenţa nemăsurată a autorităţilor ndstre represive.
Cum vom probă însă acestă indulgenţă?
D-l Enrico Ferri ne spune, că elementele din care resultă o mai mare sad mai mică severitate în represiunea judiciară sunt două:
1)	Numărul individilor achitaţi faţă cu cei condamnaţi;
2)	Diversa proporţiune a pedepselor mai grave faţă cu totalul individilor condamnaţi. (1)
Pe basa acestei idei, care ni se pare întemeiată, am făcut în studiul nostru din 1896, comparaţiune între Francia şi România, ţinend sâma de statistica penală a celor două ţări; vom reproduce numai conclusiunea.
«în resumat din cele spuse până aici se vede.
1)	. «Că juraţii francesi achită 20% Şi din cei condamnaţi numai 49% sunt pedepsiţi corecţional, pe când juraţii români achită 50% şi din cei condamnaţi 62% sunt pedepsiţi corecţional.
2)	. «Tribunalele corecţionale francese achită 6% şi condamnă numai 36% la amendă, pe când cele românesc! achită 52% (!) şi 55°, o din cei comandanţi scapă cu o simplă amendă.
3)	. «Judecătoriile de pace francese achită abiâ 3.5% şi condamnă 92% la amendă, pe când cele românescî achită 46%, iar din cei condamnaţi 74% sunt pedepsiţi cu amendă». (2)
Şi cu tdte acestea în Francia lumea se plânge de indulgenţa judecătorilor. După cum ne spune d-l P. Vidai: «Nos lâgislateurs se sont emus des abus et de cette faiblesse commune â toutes Ies juridictions repressives . (3)
«De două ori în diferite timpuri (1860 şi 1882) Miniştrii de justiţie nu s’aii sfiit în raporturile lor către capul Statului, asupra justiţiei penale, să critice indulgenţa excesivă a magistraţilor». (4) Ortolan, unul 1 2 3 4
(1)	Sociologia criminale, Torino 1892, p. 279—280.—
(2)	I. Tanoviceanu, Crescerea crimin., p. 76.
Dacă în România proporţiunea condamnaţilor la amendă la judecătoriile de pace e mai mică decât în Francia causa nu e severitatea judecătorilor noştri ci fiind-că la noi se jndecă şi ore-cari delicte fârte frecuente (bătăile şi înjuriile).
(3)	G. Vidai. Principes fundamentam de la penalite, Paris, 1890, p. 417.
(4)	Rapport sur la justice en France, 1860, pag. XVII şi 18; idem p. LXXXIX.
www.digibuc.ro
234
I. TANOVIOEANU
din rarii penalişti clasici francesî, cari ţin semă de datele statisticei în studiile penale, împărtâşesce aceeaşi părere despre instanţele represive francese. (1)
Dacă în Francia s’a emoţionat parlamentul şi Miniştrii de justiţie aii fost siliţi să critice magistratura pentru indulgenţa el, ce ar trebui să fie la noi, unde indulgenţa e atât de mare în cât aprdpe echiva-lăză cu nepedepsirea ?
Şi să nu se crădă că am ales Francia ca termen de comparaţiune în mod tendenţios, motivul alegerii ndstre este că tdtă lumea recu-ndsce că statistica penală francesă e cea mal bine făcută din tdte statisticile penale din Europa. Opera publicată în anul 1882, sub auspiciile guvernului frances şi intitulată: «La justice en France», de care ne-am servit în lucrarea ndstră, este socotită de dmenl de sciinţă ca un model în genul seu; alegerea n’am făcut o noi, ci ni s’a impus îndată ce am voit să facem o lucrare consciinţidsă.
*
* *
De la 1886 —1898 lucrurile nu sail schimbat în ceea-ce privesce deplorabila indulgenţă a autorităţilor ndstre judecătoresc!, şi de aceea şi criminalitatea şi-a urmat mersul săi! ascendent.
în Francia numărul achitărilor între anii 1826 şi 1880 a scăzut la juraţi de la 39°/o la 20%, la tribunalele corecţionale de la 15% la 6%, iar la judecătoriile de pace de la 17% la 3.5%, aşâ că la tdte instanţele achitările s’au redus considerabil. Şi tot acelaşi lucru se observă în ceea ce privesce proporţiunea condamnărilor mai grele, cari devin din ce în ce mal numerdse.
Din contra, în România nu e nici un progres real în acâstă privinţă, cum se pdte vedâ din tabelele statistice comparative.
în adevăr la juraţi deşi s’a făcut o mulţime de corecţionalisărl, luându-se din competinţa lor o mulţime de crime pentru cari juraţii socotind pedăpsa prea grea, preferau să achite, totuşi media condamnărilor în primii 5 ani (1869—1874) este de 53.6°/0, iar în anii (1894—1898) de 47.8%. Cu alte cuvinte în timp de 30 de ani condamnările au scădut cu 6%, în loc să crăscă după cum au crescut în Francia. Ce e drept, că în acelaşi timp numărul condamnărilor la pedepse corecţionale la juraţi a scădut dela 56.1°/„ la 54.1%, dar acest fapt nu e o probă că juraţii au devenit mal severi, ci se explică prin aceea, că crimele mal mici transformându-se necontenit de legiuitor în delicte,
(1) Ortolan, Elemente de droit penal, Paris 1886, Y-eme, ed., p. 699.
www.digibuc.ro
235
ROMÂNIA SUB RAPORTUL MORAL.
s’a împuţinat numărul acelor crime, pe cari juraţii le pedepsiau cu pedepse corecţionale.
în cât despre tribunalele corecţionale, dacă comparăm primul quin-queniu (1869—1874) cu ultimul (1894 - 1898), ele par a fl devenit mai severe, căci vedem că condamnaţiunile s’au urcat de la 51.,% la 60, %, însă dacă numărul condamnaţiunilor faţă cu achitările a crescut, în schimb numărul condamnaţiunilor la simpla aniendă relativ cu condamnaţiunile la închisăre, a crescut în aceeaşi proporţiune, ele s’au urcat de la 53,°/o la 62 #/o.
Aceste fapte deşi se par contradictorii, au o explicaţiune fdrte simplă.
într’adevăr, în anul 1894, a fost o crescere extra-ordinară, mai mult decât îndoită, a afacerilor penale judecate de tribunalele corecţionale (de la 30.835 ele s’ah suit la 64.873), care s’a mănţinut în anii următori, în faţa acestei grele încărcări de muncă judecătorii, neput§ndu-se deprinde de odată cu munca îndoită, ah dat mai puţină atenţiune afacerilor şi s’au condus mai mult după conclusiunile ministeriuluî public, care e presupus că cunăsce afacerea mai bine şi este în acelaşi timp desinteresab
Cu alte cuvinte, magistraţii cari judecă fiind de odată împovăraţi cu un număr de afaceri dublu şi neputendu-se deprinde imediat cu o muncă îndoită, au admis mai cu înlesnire conclusiunile colegului lor acusator, cu atât mai mult că în afacerile corecţionale mai neînsemnate de multe ori lipsesce advocatul, care prin apărarea sa contra-balanţăză acusarea ministeriuluî public. Cu chipul acesta neapărat că s’a îmmulţit numărul condamnaţiunilor.
Aceeaşi causă explică şi suirea numărului condamnaţilor la amendă în loc de închisăre, de tribunalele corecţionale, deşi ar fi trebuit cu transformările din crime în delicte din 28 Maiu 1893 şi 4 Maiu 1895, să deâ un resultat contrariu, căci cu acestă corecţionalisare se înmul-ţiâ numărul faptelor, pe cari judecătorii nu le puteah pedepsi cu simpla amendă. Faptul se explică în modul următor: Judecătorii con-ducendu-se de multe ori mai mult de conclusiunile ministeriuluî public decât de convingerea lor personală, pe de o parte condamnaţi de temere să nu scape culpabilii, dar pe de altă parte, neavând decât o convingere relativă şi tem§nd-se de greşălă, aplicaţi pedepse mici, cari de multe ori, după cum s’a observat de penaliştî, exprimă starea de îndoelă a judecătorului asupra culpabilităţii.
Proba că acesta e adevărul şi că judecătorii corecţionalî n’att devenit mai aspri, ci din contră mai indulgenţi, e că dacă în loc de a
www.digibuc.ro
236
I. TANOYICEANU
face comparaţiune cu ultimul quinqueniu, o facem cu penultimul, în care crescerea criminalităţii a fost normală, găsim că proporţiunea condamnaţilor faţă cu achitaţii a scăzut de la 51.,% în perioda 1869—1874, la 43,#/o în perioda 1889—1894, ceea-ce dovedesce o însemnată tendinţă spre indulgenţă.
Crescerea anuală a condamnaţiunilor de la 43 6*/0 în 1893,1a 61.67 o în 1894, sau crescerea de la 43.7'/, în anii 1889—1894, la 60.6*/, în anii 1894— 1898, nu p6te proveni dar din crescerea severităţii la judecătorii corecţionalî, al căror personal se schimbă fârte puţin, căci acâstă cres-cere nu p6te variâ de odată, de la un an la altul, cu 17 sau 18*/,; severitatea depinde de idei, de principii, şi ele nu se pot schimbă de odată atât de mult la toţi judecătorii corecţionalî din ţâră. Şi proba acestei afirmaţiuni a ndstre ne-o dă statistica penală a tribunalelor corecţionale francese, la care proporţiunea condamnaţilor faţă cu preveniţii a crescut treptat, absolut fără nici o excepţiune şi nici o săritură bruscă de la 1826—1830 până la quinqueniul 1876—1880. Iată cifrele pe fle-care periodă de cinci ani, începând de la 1826—1830: 85, 86.s, 87, 88, 89, 90.B, 91, 91,, 92, 93, 94.
Aşâ dar dacă voim să ne facem o idee de asprimea judecătorilor noştri corecţionalî faţă cu cel de acum 30 de ani, nu trebue să luăm perioda 1894—1898, căci ea e anormală, şi o probeză acâsta toţi anii anteriori, precum şi explicaţiunile nâstre, ci trebue să luăm perioda quinquenală precedentă 1889—1894, perioda normală şi care n’a fost influenţată de cause externe.
în resumat dar, şi la tribunalele corecţionale, ca şi la juraţi, se observă o slăbiciune a represiunii; ba chiar la tribunalele corecţionale slăbiciunea e şi mai mare, căci pe când la juraţi achitările au crescut cu 6a/0) la tribunalele corecţionale ele aii crescut cu 17°/„ ceea-ce este considerabil.
în fine, spre a termină acestă comparare, vom spune că la judecătoriile de pace condamnările aii scăcjut de la 80.6»/„ îu anii 1869—1874, la 57,7, în anil 1894—1898; iar condamnările la amendă, deşi s’aii dat o mulţime de delicte în competinţa judecătorilor de pace, cresc necontenit de un sfert de secol; în ultimul an ele au ajuns la 85a'/„ deşi în 1880 ele erau numai de 63.//,.
în resumat autorităţile represive francese devin din ce în ce mai indulgente, în Francia achitările la juraţi aii scă<jut cu 197,. la noi ele s’au urcat cu 6,7, acolo achitările, la tribunalele corecţionale, aii scăzut cu 9%, la noi s’aii urcat cu 17%, în fine la Francesi achitările la judecătoriile de pace aii scăzut cu 13.6%, iar la noi aii crescut cu 23 8%!
www.digibuc.ro
ROMÂNIA SUB RAPORTUL MORAL.
237
Se p<5te o mal neînţelâptă direcţiune şi o mai completă sacrificare a intereselor sociale din partea acelora tocmai, cari sunt meniţi să le apere?
Şi mai este de mirare că criminalitatea nâstră cresce atât de repede, şi chiar une-ori se îndoesce de la un an la altul?
*
* *
Seim că mulţi magistraţi caută să se scuze, aruncând vina pe poliţie, parchet şi instrucţiune, «Jicend că aceste autorităţi nu-şi fac în destul datoria; se spune că parchetul acuză cu uşurinţă, că nu studiază în destul afacerile spre a susţine cu succes acusarea şi că judecătorii de instrucţiune nu au destulă experienţă, spre a face o bună instrucţiune. în studiul nostru din 1896 atingând acâstă chestiune şi punând în faţă şi plângerile necontenite ale parchetului şi ale instrucţiunii de achitările nesocotite şi pedepsele derisoriî, date de autorităţile nâstre judecătoresc!, nu voiam să no pronunţăm între aceste acu-saţiuni contradictorii şi (jiceam aceste cuvinte:
«Nu este aci locul de a judecă acâstă cârtă de familie între magistraţi, noi ne-am propus numai să probăm, că magistratura nâstră de profesiune nu este la înălţimea misiunii sale, şi de sigur că acâstă ideie trebue să şi-o facă cine-vâ, când vede că peste 50o/0 dintre per-sânele tîrîte înaintea tribunalelor corecţionale şi înaintea curţilor cu juraţi sunt achitate. O dilemă se impune şi ori care ar fi soluţiunea sa, ea nu face onâre magistraturii nâstre. în adevăr, sau cei 50#/« achitaţi sunt âmenî cinstiţi şi atunci reu fac parchetul şi instrucţiunea, că lovesc în reputaţiunea, liniştea şi libertatea lor, sau ei sunt vinovaţi şi în acest cas ce garanţie presintă societăţii magistratura nâstră, care dă drumul la atât de mulţi infractori?
«De sigur errare humanum est, dar a greşi de 60 de ori la sută în materie penală e prea mult, mai mult decât este permis unui magistrat! Căci incontestabil, orî-ce achitare e o greşală sau a parchetului sau a judecătorilor, trebue ca cine-vâ să se fi înşelat.» (1) Acestea le (Jicearn în 1896, acum însă dupe ce posedăm încă 12 ani de statistică penală, ne putem pronunţă în cunoscinţă de causă şi putem afirmă, că vina în mare parte este nu a parchetelor şi a judecătorilor de instrucţiune, ci a autorităţilor de judecată.
în adevăr fără să pretindem că avem jtîdecători de instrucţiune pe care ni-I invidiâză Europa întrâgă, cum vor să ne facă să credem <Ji-
(1) I. Tanoviceanu, Crescerea criminalităţii, Iaşi 1896, p, 76 — 77. Sunt ce e drept şi procese penale introduse prin dreptul de citaţiune directă, dar ele sunt în mică minoritate.
www.digibuc.ro
238
I. TANOVICEANtJ
arele nâstre, fără să susţinem că parchetul şi poliţia nâstră ati ajuns la nivelul celor din străinătate, totuşi e incontestabil că tâte aceste instituţiunî s’afi perfecţionat în timp de 30 de ani; cum se face însă că departe de a scădâ numărul achitaţilor la tribunalele corecţionale şi la juraţi, el a crescut şi cresce necontenit? Nu e dar vina poliţiei, parchetului şi instrucţiunii, fiind-că vedem că acum 30 de ani cu parchet poliţie şi instrucţiune relativ inferiâre, se obţineau proporţional mai multe şi mai grele condamnaţiuni.
Adevăraţii culpabili sunt judecătorii propriu <Jişî şi juraţii, cari cu o uşurinţă de necrezut achită saft dau nisce pedepse derisoril, aplicând circumstanţele atenuante în tot-deauna şi maximul nici odată, fiind-că codicele penal li se pare prea sever. (1) NicăirI în Europa judecătorii noştri penali nu pot găsi în acesta privinţa emuli cari să lupte cu ei în indulgenţă, şi e o adevărată norocire pentru noi, că hoţii, escrocii şi bandiţii Europei nu cunosc limba şi legislaţiunea nâstră penală, căci altmintrelea România ar deveni cuibul criminalităţii internaţionale, ţâra binecuvîntată a elementelor antisociale.
Judecătorii noştri n’au decât un concurent în acâstă luptă incon-scientâ în contra intereselor celor mai scumpe ale ţării, acest concurent este, după cum am arătat, legiuitorul român. între legiuitorii şi judecătorii noştri cine are trista întâietate a pricinuirii cresceriî criminalităţii? Lucrul e greu de spus cu siguranţă, şi de aceea-1 lăsăm la apreciarea aii ora.
*
* 4c
Dar mai e ce-vâ.
Partea civilă e de mare importanţă în proces, căci ea ajută pe Mi-nisteriul public cu cunoscinţele sale asupra faptelor şi, dacă are un advocat, chiar asupra punctelor de drept. Ou cât numărul infracţiunilor se înmulţesce, cu atât acusaţiunea Ministerului public, silit să se ocupe în aceeaşi di de mai multe afaceri, devine mal slabă, în detrimentul represiunii penale. De aceea partea civilă în interesul despăgubirii sale şi alte-ori în dorinţa fârte legitimă, după noi, ca răii-făcătorul să nu scape de pedâpsă, face une-orl adevărate sacrificii, de care pro. fită procurorul şi justiţia penală. însă, din nenorocire situaţiunea părţii
(1) Nu tăgăduim că şi parchetifl se arată de multe ori demnul emul al magistraturii în acestă privinţă. Noi înşine am asistat la o şedinţă a unui tribunal din judeţ, în care procurorul a cerut de mai multe ori achitarea şi chiar s’a acusat de două ori pe el însuşi că a făcut prostie (termenul său), dând în judecată pe inculpat, Prostie; fie! cestiunea e însă dacă o făcuse «par la plume ou par la parolei, în cabinetul săfi, ori la şedinţa tribunalului!
www.digibuc.ro
ROMÂNIA SUB RAPORTUL MORAL.
239
civile înaintea tribunalelor represive e atât de grea, în cât de multe ori victima unei infracţiuni se feresce de a se constitui parte civilă.
Căci iată ce se întîmplă.
La înfăţişarea întâi se propun martorii părţii civile sau ai Minis-teriuluî public, la a doua nu se p<5te judecă procesul fiind-că din martori lipsesce unul sau doi, la a treia înfăţişare lipsesce inculpatul şi se condamnă în lipsă, la a 4-a după oposiţiunea inculpatului se invdcă martori de dinsul, la a 5-a procesul se amână fiind-că lipsesce unul sau maî mulţi din martorii apărării, la a 6-a şedinţă procesul se judecă dacă nu se maî găsesce vre-un motiv extra-ordinar de amânare pe lângă cele ordinare, cari se ivesc aprdpe în tâte procesele penale.
Şi acăsta e numai la prima instanţă; vine apoi Curtea de apel şi Curtea de Casaţiune!
Apoi închipuiţi-vă un om, care are ocupaţiunî, silit să se ducă de 5 sau 6 orî numai la tribunal pentru ca să obţină o condamnaţiune, adese-orî ilusorie, în contra unul insolvabil!
Şi dacă nu vine, autjî pe procuror, cum am auijit noi înşi-ne <ji* când, că de dre-ce partea civilă nu vine să-şi susţină plângerea, e dovadă că ea este neîntemeiată, şi în consecinţă trebue respinsă. Şi acăsta din causă că adese-orî parchetul îşi pune tdtă nădejdea în ajutorul părţii civile, şi când ea lipsesce nefiind destul de preparat ca să susţină acusarea, se supără şi-şî varsă tot necazul asupra părţii civile.
Iar dacă partea civilă persistă să ieâ parte la proces cu orî-ce sacrificii de timp şi de cheltuelî, atunci adese-orî are să se lupte cu alt ne-ajuns şi mal mare: injuriile cu care-1 încarcă inculpatul dacă e asistat de un advocat puternic şi rău crescut cum din nenorocire sunt destui în baroul nostru. Fie-care barou are unul sau mal mulţi din aceşti condotieri în de obşte cunoscuţi şi fdrte căutaţi; eî sunt spaima părţii civile şi în general a orî-căruî adversar de proces, nu prin sciinţă, de ordinar sunt fdrte ignoranţi, ci prin talentul lor de a injuriâ. Odată un ast-fel de advocat înaintea tribunalului, rolurile se schimbă, inculpatul devine acusator, iar partea civilă un inculpat, care une-orl este lovit mirabile diciu, chiar în familia sa. Noi înşi-ne am vă<jut înaintea unul tribunal de judeţ un atare magistru de chantage, practicând hîddsa luî meserie.
Acest neajuns al instituţiunilor penale a fost simţit chiar în Francia, unde advocaţii sunt în general mal bine crescuţi ca al noştri, unde consiliile de disciplină sunt cu mult maî rigurăse şi unde magistratura scie să ţină pe fie-care la locul său.
Iată ce scrie d-1 Eug. Mouton în acâstă privinţă.
www.digibuc.ro
240
I. TANOVICEANU
«Un vice de nos institutions criminelles, c’est la libertâ des plaidoi-ries. Sous prâtexte du droit sacră de la dâfense, on laisse insulter Ies victimes, Ies tâmoins et jusqu’aux magistrata sur leur siâge.» (1)
Aşâ în cât partea civilă spre a evită cheltuelile, perderea de timp şi maî cu sâmă injuriile şi batjocurile unor advocaţi fără scrupule, preferă să renunţe la despăgubire şi să vadă pe inculpat nepedepsit, fapt care se întîmplâ fdrte adese-ori când parchetul e lipsit de ajutorul părţii civile.
*
* *
Iată lucruri cu mult maî importante decât legea Berenger, suprimarea resumatuluî preşedintelui Curţii cu juraţi, sad instrucţiunea contradictorie; în orî-ce cas înlăturarea acestor neajunsuri ar fi de netăgăduit cu mult mai folositdre ţării ndstre decât adoptarea unor legi străine, asupra cărora nici sciinţa, nici practica n’a <Jis ultimul cuvînt.
Cugetat-au însă Miniştrii sau ceî-lalţî legiuitori asupra acestor ees-tiuni de cea maî înaltă importanţă pentru ţâră? în trecut nu, ne temem că nici în viitor, cel puţin într’un viitor apropiat, nu vor cugetă. Pentru a cugetă la tămăduirea unul râu, trebue mai întâid să-l cunosc!. Care e însă Ministrul de Justiţie, care s’a interesat vre-odată de mersul criminalităţii în ţâra nâstră ? Statistica judiciară a fost atât de nesocotită încât în ultimile timpuri s’a desfiinţat biuroul statistic de pe lângă ministeriul justiţiei şi a<jî în 1902, abiâ avem publicată statistica judiciară pe anul 1895!
Şi totuşi e mai bine de o jumătate de vâc de când Principele Nico-lae Suţu, fost Ministru al Moldovei, scriâ aceste înţelepte cuvinte: «Statistica trebue să facă cunoscută starea morală a diferitelor părţi ale poporaţiunii, să iniţieze ţâra despre chipul cu care justiţia e administrată, să lumineze administraţiunea asupra viţiilor legislaţiunii şi ale obiceiurilor şi să i deâ singurul mijloc de a pune legile în armonie cu moravurile şi trebuinţele ţârii. Pentru un guvern luminat statistica este de cea mai mare importanţă. (2)
De sigur, că e o mândrie pentru noi că acum 50 de ani aveam un ministru atât de cult, nu e însă âre trist că în «filele ndstre se găsesc Miniştrii şi âmenî de Stat, cari nu vor să consulte şi să ţină sâma de datele statisticei, acâstă făclie a administraţiunii, cu tot bunul e-xemplu pe care l-au dat chiar în «Jilele ndstre doi PrimI-Miniştri, unul distins practician, acum încetat din viâţă, iar altul bărbat erudit care 1 2
(1)	Eug. Mouton, Le devoir de punir, Paris 1887, pag. 24.
(2)	N. Soutzo, Statistique de la Moldavie, Iassy 1849, pag. 75.
www.digibuc.ro
ROMÂNIA SUB RAPORTUL MORAL.
241
trăesce încă? înFrancia.unde statistica criminalităţii preocupă nu numai pe Ministrul de Justiţie, ci şi pe capul Statului, cunăscem raporturi adresate împăratului Napoleon III, şi altele la diferiţi Preşedinţi al Republice!. Datoria capilor administraţiunil ar fi să ţină ochii aţintiţi asupra statisticei, precum ţine mecanicul asupra gradometruluî, şi de ar face ast-fel, multe rele s’ar înlătură, căci dacă cine-vâ cunăsce băla, de multe ori păte să-î găsăscă lecui.
Din nenorocire însă la noi lucrurile se petrec cu totul alt-fel. Incuria administraţiunil completăză de minune nepriceperea de a face leg! a parlamentelor şi blândeţea nesocotită a magistraturii. E un trio nenorocit, de sigur involuntar, însă perfect armonic, între puterea le-giuităre, judecătorăscă şi executivă spre ruina morală a ţării.
Şi totuşi, ce bună ţără am avut! Părinţii noştri ne lăsaseră un mic capital material, siliţi fiind să sature lăcomia nesfîrşită a Turcilor şi a Seizilor lor, dar un fărte mare capital moral în poporul de jos, care rămăsese bun, după cum recunosc ţoţl scriitorii străini, cari l-au cunoscut chiar în timpurile decăderii năstre naţionale. Şi noi ce am făcut ?
Pe tărîmul economic am risipit nebunesce economia strămoşilor noştri, iar pe tărîmul moral, ceea-ce n’au făcut Fanarioţii, barbarii, fă-cut-am noi, Barberiniî; sărăcit-am poporul de cea mal de căpetenie a sa avere, de bogăţia morală, săpat-am temelia cea mal puternică a naţionalităţii năstre.
Deşi: «Chaque pays n’a que le gouvernement qu’il mărite», vom <jice şi noi relativ la ţăra năstrâ, ce s’a <jis despre Francia: «La Roumanie vaut mieux que son gouvernement». Ţăra năstră ar fi meritat de sigur o sărte mal bună decât aceea,pe care i-au făcut-o diferitele guverne, cari e’au succedat şi cari atât de mult au contribuit la decăderea sa morală.
Acăstă decădere am vă<jut-o până aici, se va vedă şi mal bine din a doua parte a presentulul studiu.
PARTEA II
Imoralitate. nedelict6să.
Ca să putem cunăsce mersul moral al ţării năstre, ne-am ocupat în prima parte a acestui studiu de imoralitatea delictăsă, singura care până astădl păte să fie pusă în cifrele statisticei.
Dar afară de acăstă imoralitate mal este, după cum am spus, o altă
Analele A. 1î.—Tom. XXIV.—Memoriile Secţ. Istorice.	16
www.digibuc.ro
242
t. fANOVlCEANtT
care scapă de loviturile legii penale, şi prin urmare nu pdte fi înregistrată şi exprimată numericesce. Acăsta e imoralitatea nedelictdsă sau imoralitatea propriu (fisă, prin oposiţiune cu acea delictdsă, numită în general criminalitate. După cum <Jice d-1 Eug. Mouton: «Hăul se compune din două părţi, acela pe care legea penală îl pedepsesce şi acela, pe care-1 lasă la aprecierea consciinţelor». (1)
Să dăm câte-vă exemple:
Un fiu avut lasă pe părinţii lui să trăiăscă în miserie, sau aştăptă ca ei să-I facă proces de alimente, pentru a le da necesarul vieţii.
Un om căruia i s’a făcut un serviciu, un bine, răspunde prin calomnii, sau prin rele la bine-facere, sau la serviciul primit
Un tînăr seduce o fată sărmană şi puţin îngrijită, făgăduindu-î eă o va luă în căsătorie şi în urmă îşî calcă cuvîntul dat şi o părăsesc».
Un om vede pe altul într’o primejdie şi aprdpe să mdră, el îl pdte scăpă fără nici un pericol, se mulţumesce însă a-1 privi ca pe un spectator indiferent, ba pdte chiar rîde de svârcolirile lui.
Un pretins prieten, sau un cunoscut vine să ne câră o sumă de bani, de care are trebuinţă; i se dă une-orî chiar fără dobîndă şi în urmă, deşi ar puteă să o restitue, nu o mai restitue nicî-odată, cel puţin de bunăvoe.
Iată caşuri de imoralitate nedelictdsă sau nepedepsită de legea penală ; ele sunt fdrte numerdse, p6te chiar mai numerose de cât cele delictdse sau pedepsite. «Legea penală, <jice d-1 Eugen Mouton, lasă cu intenţiune o mulţime de fapte imorale în afară de sfera sa ca neinteresând societatea..............Se pot cită libertăţile de cari se bu-
cură pledarea, privilegiile parlamentare, dreptul de probă contra unui funcţionar public difamat şi multe alte caşuri, în cari fapte imorale în ele însăşi nu sunt incriminate. Pentru raţiuni de altă natură, însă tot pentru motive de ordine publică, certe fapte, contrarii bunelor moravuri, sunt lăsate fără represiune, pentru că legiuitorul a cretjut că urmărirea lor ar fi prea scandaldsă.» (2)
Există dar o imoralitate nedelictdsă şi de fdrte mare însemnătate pe lângă cea delictdsă.
Care este însă mersul acestei criminalităţi în ţera ndstră? Este ea în crescere, sau în micşorare ?
(1)	E. Mouton, Le devoir depunir, Paris, 1887, pag. 62.
(2)	Eug. Mouton, op. cit., p. 52. Ve<Jî încă motivele nepedepsirii H. Grotius, De jure belii ac pacis, II, 20 § 11 şi Puffendorf, Jus naturae et gentium, VIII, cap. III, § 13 şi urm.
www.digibuc.ro
Tr
ROMÂNIA SUB RAPORTUL MORAL.
243
Deşi nu avem o statistică a acestui gen de imoralitate, nici o în-doălă însă nu pâte fi că şi imoralitatea nedelictâsă ca şi cea delic-tâsă nu numai că cresce, dar chiar cresce cu mare repeziciune.
ţ)icem că nu e probabil, nu e firesc, ca cele două genuri de imoralitate să mărgă în direcţiuni contrarii, fiind-că amîndouă nu sunt decât aspecturî diferite ale aceluiaşi lucru, Ca să ne servim de o com-paraţiune, imoralitatea nedelictâsă e ca partea umbrită a lunii; dacă ea m* se vede mergend cu partea luminâsă, acăsta nu însemnăzâ că ea nu se- duce în aceeaşi direcţiune.
Putem chiar să mergem mai departe.
Dacă imoralitatea delictâsă scade, nu putem fi siguri tot de-auna, că şi cea nedelictâsă scade în aceeaşi proporţiune, când cresce însă putem fi siguri, că imoralitatea nedelictâsă a crescut cel puţin în aceeaşi proporţiune, dacă nu mai mult
în adevăr, pentru combaterea imoralităţii nedelictâse, societatea nu are alt medicament de cât ruşinea şi remuşcarea, simţimente cari produc puţin efect şi în urmă dispar cu desăvîrşire de la caracterele imorale (1), pe când pentru combaterea imoralităţii delictâse, pe lângă ruşine există şi o altă măsură, cu mult mai drastică: pedepsa care, când e seriâsa, produce efect chiar asupra caracterelor celor mai imorale. De aci resultă că societatea pâte micşoră întru cât-vă imoralitatea delictâsă, crescend penalităţile, însă acăstă scădere a imoralităţii delictâse, înfrânată prin pedepse, nu e o probă că şi cea nedelictâsă înfrânată numai prin ruşine, a scăzut în aceeaşi proporţiune. Pe când din contra ruşinea sau moravurile bune, cari împuţinăză imoralitatea nedelictâsă prin a fortiori, micşorăză pe cea delictâsă, de âre-ce aceste două cause lucrăză de o potrivă asupra ambelor genuri de imoralitate.
Demonstraţiunea nâstră nu e decât o demonstraţiune a priori, însă pâte mai convingătâre decât aceea, pe care aifi face-o, studiând faptele în sine.
în adevăr, care e mijlocul de a probă că mila, recunoscinţă, respectul către părinţi şi către bătrâni, ţinerea cuvîntuluî dat şi alte datorii morale sunt acum mai mult ori mai puţin îndeplinite, decât erau altă dată?
(1) C. Lombroso observă cu drept cuvînt, că criminalii nu numai nu probeză ruşine, dar chiar îşi fac o glorie din faptele lor. Spadolino murind regretă că n’a împlinit o sută de ucideri ci numai 99. Mamona îşi făceâ o laudă, cum a ucis 12 soldaţi. L'uomo delinquente, ed. IV-a. Torino 1889, t. I, p. 396.
Acelaşi lucru resultă din romanele lui Dostoiewski.
www.digibuc.ro
244
î. TANOVICEANtT
Părerea ndstră «ste că în acăsta privinţă ara mers Înapoi deşi alţii pot să fie de ideia contrară.
Ore nu se vede că din ce în ce mal des, în lupta pentru existenţă, cu toţii alergăm per fas el nefas ? (1)
Când un tînăr abiâ eşite de pe băncile şcdleî, însă bine înrudit, iea funcţiunea pe' care o aştăptă de ani întregi unul mal capabil şi mal nevoiaş dBcât ol, însă nesusţinut de nimeni, nu comite el o faptă imorală chiar la începutul carierei sale?
Şi când mal târdiu acelaşi tînăr, graţie aceloraşi influinţe de familie, trece necontenit înainte, luând drepturile altora mal vechi şi mal me-ritoşl, ce este acăsta decât imoralitate, violare a frumosului precept: ceea ce ţie nu-ţl place, nici tu altuia nu face ? Şi băgaţi de sămă că aci mu sunt numai interesele personale în joc, cl şi cel suprem al binelui public.
Şi acest lucru e el mal rar acum decât altă dată?
Cine n’ar pută cită decimî şi sute de caşuri, cari au devenit aşâ de dese, în cât par naturale şi nu mal impresionăză pe nimeni? Noi inşine cundscem judecători cinstiţi şi sârguitorl, cari stau de 14 ani într’o trăptă judecătorescă, pe când alţii cari cu nimic n’aii probat că le sunt superiori, au trecut în puţini ani cea mal mare parte a treptelor ierarchiel judecătorescl.
Şi cereţi dreptate acestor judecători? Eî trebue să dea dreptate tuturor şi lor nu le-o dă nimeni I
Dar să mergem mal departe.
Ore profesorii noştri, ou toţi inspectorii şi supra-inspectoriî, sunt mal devotaţi şcdlei şi-şî fac datoria mai bine decât apostolii, cari au adus regenerarea ţării n6stre?Nu, de sigur; dascălii de odinidră socoteai! dăscălia lor ca o misiune sfîntă, purtând şi el acelaşi nume ca şi micii slujbaşi al biseridilor, cel din filele ndstre socotesc profesoratul ca slujbă cu lăfă şi mulţi din el ca o lăfă fără slujbă. Acum 50 de ani profesorii găsiaii prilej în lecţiunile lor Să înalţe inimile, vorbind dc numele sfînt al patriei, astăcjl caută prilej să tămâeze pe puternicii (Jileî ori pe patroni şi să vorbescă de răii pe adversari, coborînd catedra în josnica luptă a partidelor şi coteriilor politice, ba chiar a răsbunărilor personale.
Ore preoţii de astădl, mal culţi ce e drept, duc o viăţă mal neprihănită decât popii de odinidră, şi se îngrijesc mai mult decât dînşil
—i—■ i ■ * ■■-1 ■»—- --
(1) Paul Bourget în prefaţa operei salo Le disoiple, Paris 1889, p. VIII şi IX, a zugrăvit cu adevărată mâna de maestru acestă tendinţă a nouălor generaţiuni.
www.digibuc.ro
ROMÂNIA SUB RAPORTUL MORAL
245
de a insuflă mila către nevoiaşi şi iubirea de aprâpele nostru? Pe ceî vechi îî laudă contele d’Hauterive, un catolic crescut bisericesce, care spune că eî sunt un model de purtare cuviinciâsă (1), pe cei noi cine-î va lăudă? Au ddră convertirile la catolicism ale celor de sus, ori destrăbălarea şi vieţa de cârciumă a celor de jos, care pe fie-care <Ji se răspândesce în ţera ndstră?
6re copiii de a<Jî sunt mai respectoşi de părinţii lor, discipuliî către învăţătorii lor, ceî mai mici către mai marii lor, decât erau în alte vremuri? Unde mai sunt astă<JÎ de ceî cari, ca logofătul Ioan Bogdan, cu limbă de mdrte să sfătuescă pe copiii lor ca: «Ceî mai mici să cin-stescă şi să veghe voia celor mai mari, atâta să păziţi acesta între voi, între fraţi, cât să fiţi datori şi pe toţi cei mai bătrâni ai nâmului vostru să-i cinstiţi, şi la tâte cele ce ar hi de folosul şi cinstea v6s-tră să i ascultaţi.» (2)
Cine din noi 6re nu vede că reclama asur<}it6re iea din ce în ce mai des locul adevăratului merit? Cine nu cunâsce că atât de mult s'a întins calomnia în ţera ndstră, în cât a devenit o profesiune şi nici un nume n’a scăpat neatins de sufletul eî pestilenţial?
Cine nu vede că şantagiul, necunoscut strămoşilor noştri şi transplantat din Francia în România, a devenit a(JI o profesiune măndsă pentru unii, un mijloc comod întrebuinţat la vreme de trebuinţă de mulţi pretinşi dmeni cinstiţi?
Se împuţinăză <5re sau se îmmulţesc pe fie-care an legăturile neregulate precum şi cele nelegitime? Au necumpătarea în general şi desfrâul sexual în particular este la noi în descrescere? Aii libertinagiul, acest moloch modern, face mai puţine victime a<JÎ decât făceâ acum 40 sau 50 de ani?
Aii buna credinţă e a<Jî mai răspândită în ţâra nâstră decât eră altă dată şi putem nădăjdui că din ce în ce mai mult ne vom pută încrede pe vorba şi pe cinstea omului? Nu am ajuns în trista stare că nu înscrisurile, dar chiar actele autentice acjî nu mai pot servi, pe când odiniâră simplul cuvînt eră în destul?
Aci mai cu sâmă e buba; reaua credinţă iea nisce proporţiuni, cari trebue să ne îngrijâscă. 1 2
(1)	C-te d’Hauterive, L* Uitat ancien et actuel de la Moldavie (1787), BucurescI 1902, pag. 148—149.
(2)	I. Tanoviceanu, Marele logofet Ioan Bogdan, în «Noua Revistă Română,» t. I, No. 3, pag. 133.
www.digibuc.ro
246
I. TANOVICEANU
Să dăm exemple fără nume, nomina odiosa sunt, însă luate din viăţa reală.
Iată un domn, a cărui soţie se împrumută cu 20.000 lei de la un coleg de profesiune al soţului şi de la o văduvă; în loc de autorisarea soţului, ddmna presintă o procură de a-i administră propria lui avere şi după acăstă înşelăciune soţul are curagiul să scrie creditorilor: «Soţia mea v’a înşelat, căci n’a fost autorisată de mine». El însă a profitat de banii împrumutaţi şi trăesce în cei mai buni termeni cu soţia!
Şi notaţi că domnul face parte dintr’o corporaţiune veche, care după tradiţiunile, pretenţiunile şi regulele sale se consideră depositară prin excelenţă a ondrei omenescî!
Mai notaţi că autoritatea superidră, căreia se jeluesce creditorul înşelat, nu iea nici o măsură, (Jicend că faptul e o afacere privată. Ondrea într’o corporaţiune afacere privată!
Altul iscălesce de două ori în 40 de <}ile o învoălă (o confirmă de 3 ori prin scrisori), o face chiar autentică şi când e vorba să o execute, pretinde că a fost înşelat ca un copil safi un ţăran, şi încârcă prin calomnii şi ameninţări cu mdrtea să sperie pe contractantul săli.
Şi face parte din aceeaşi -corporaţiune cu bun nume de cinste.
Altul se împrumută ipotecar şi după ce face mii de şicane şi se servesce de persdne interpuse spre a împedecâ adjudecarea imobilului şi plata creditorului, când în fine după doi ani de luptă se face o adjudecare seridsă a imobilului, ameninţă cu mdrtea atât pe creditor căt şi pe adjudicatar, dacă se va depune preţul; acesta spăimântat se feresce de a-şl riscă viăţa şi nu depune preţul.
Iar domnul face parte din aceeaşi corporaţiune depositară a ondreî omenescî!
Ne oprim la aceste trei exemple.
Le-am ales dintre decimile şi sutimile, pe cari le cundscem într’adins, fiind-că nu voim să dăm exemple multe şi totuşi ţinem să facem o demonstraţiune.
Şi cu aceste exemple vom dice:
Dacă o singură corporaţiune şi încă dintre corporaţiunî aceea care face afaceri mai puţine şi care crede, că dacă nu are monopolul ond-rei, cel puţin este expresiunea ei cea mal înaltă (1), dacă, dic» o singură corporaţiune presintă atâta cangrenă, în cât fără să fi făcut cercetări speciale asupra ei, am găsit trei caşuri fdrte caracteristice, câte caşuri
(1) Adăugăm că trebue să fie şi chiar este în generalitatea caşurilor.
www.digibuc.ro
ROMÂNIA SUB RAPORTUL MORAL.
247
vor presintâ cele-lalte corporaţiunî, precum şi restul dmenilor carî nu sunt legaţi prin spiritul şi regulamentele de corporaţiune şi a căror viăţă e consacrată cu totul afacerilor ?
Ab uno disce ommes; în lipsă de statistică exemplele ce am dat sunt fdrte folositdre pentru studiarea moravurilor ndstre; ele caracterisăză epoca în care trăim.
*
* *
Şi pe unde ne întdrcem, vedem acelaşi lucru.
Este un corp constituit care are o înaltă, fdrte înaltă misiune; el ve-ghăză averea, vieţa şi ondrea ndstră; el este care are drept devisă: honeste vivere, alterum non laedere,jus suurn cuique tribuere; el este temelia ori-cărei societăţi organisate. Eî bine, nici chiar acest corp n’a scăpat neatins de influinţa vătemătdre a moravurilor şi mai ales a legilor ndstre.
Cine nu scie de exemplu că pe când în Francia nici nu e permis unuî magistrat să se oblige prin cambii, la noî sunt judecători, puţini ce e drept, dar totuşi sunt, carî nu fac ondrea semnături! lor ? Magistraţi, şi mu dintre ceî mim, avend lefi destul de marî, îşi încasdză regulat lâfa şi nu plătesc nici un ban creditorilor lor. Acdsta pdte să fie legal, din nenorocire, însă nu e moral şi nici nu pdte fi honeste vivere!
Cum o să maî credem în dreptatea acestor judecător!, când eî ceî dintâi viâţa lor privată o violâză în mod scandalos? Când creditorul care a muncit şi a iconomisit, privându-se de plăceri şi une-ori de trebuinţe, va cere plata de la debitorul său de rea credinţă, nu va ave un vrăjmaş natural în acest judecător tot de rea credinţă, ca şi debitorul? Magistratul care nu scie să deâ jus suum cuique ca om, va sci dre să-l deâ ca judecător?
Cât de triste sunt aceste constatări şi cât ne ddre să le facem!
*
* *
Şi constatarea făcută, e iarăşi trebuinţă să ne întrebăm, carî sunt căuşele cresceriî imoralităţii delictdse?
Negreşit că ele sunt multiple şi complexe; mare parte din căuşele cresceriî imoralităţii delictdse sunt în acelaşi timp cause comune şi imoralităţii nedelictdse. Ast-fel de exemplu: slăbirea simţimentuluî religios, îmmulţirea poporaţiuniî şi strîngerea eî în oraşe, crescerea inegalităţii sociale, uşurinţa şi folosul meseriei de rău-făcător, sunt cause generale de crescerea imoralităţii atât delictdse, cât şi ne-delictdse.
însă cum noî ne ocupăm de căuşele generale, cari se referă la imo-
www.digibuc.ro
248
I. TANOVICEANU
ralitatea întregii omeniri, de <5re-ce acestea sunt bine studiate şi cunoscute, vom relevă în special cele două cause pe car! le-am studiat şi când am vorbit de imoralitatea delictdsă; anume influinţa legiuitorului şi a magistraturii asupra moralităţii societăţii ndstre.
Legislaţiunea.
Care este rolul legiuitorului în ceea ce privesce imoralitatea nedelictdsă ? Şi ce a făcut legiuitorul român în acestă privinţă ?
La prima reflexiune se pare că rolul legiuitorului este aci absolut nul, căci acăstă imoralitate necădend sub reglementaţiunea sa şi depinzând numai de moravuri, legiuitorul nu pdte avă nici o răspiţn-dere de direcţiunea mersului său.
însă dacă cine-vâ cugetă mal adânc se pdte uşor convinge, că rolul legiuitorului e aici mal considerabil decât în ceea ce privesce imoralitatea nedelictdsă.
în adevăr, cine altul decât legiuitorul pune limita între cele două genuri de imoralităţi ? Cine dar mai mult decât dînsul pricinuesce îm-mulţirea sau împuţinarea unor serii de acţiuni antisociale prin ne pedepsirea sau pedepsirea acelor cari le săvîrşesc?
E evident că, dacă legiuitorul restrînge numărul actelor imorale pedepsite şi măresce numărul celor nepedepsite, răă-făcătoriî sunt mal puţin Înfrânaţi, imoralitatea cresce şi dmeniî cel buni şi cinstiţi sunt mal mult expuşi la loviturile celor răi şi necinstiţi.
Şi legiuitorul trebue să se ferăscă, cu atât mai mult să se desarmeze, restrîngend limitele penalităţii, cu cât e greu şi chiar cu neputinţă de a pune o limită între imoralitatea delictdsă şi cea nedelictdsă, după cum observă d-1 E. Ferri, unul din cel mal distinşi penaliştl contimporani. «De aci resultă—<Jice dînsul—că se trudesc de găba acel jurişti, cari se ostenesc să caute o limită hotărîtă, imaginară, absolută între frauda civilă şi frauda penală, care în realitate nu există, după cum o dovedesce de exemplu faptul, că multe acţiuni altă dată pedepsite în codicele penal, acum se găsesc numai în codicele civil şi multe cari a<JI sunt pasibile de acţiunea publică, vor deveni cu timpul simple conflicte civile.* (1)
Ce a făcut însă legiuitorul nostru în acăstă privinţă?
Şi aici ca şi în ceea ce privesce gravitatea pedepselor, el a fost eon-
ii) E. Ferri, Sociologia criminale, 3-a ed., Torino 1892, pag. 550; conf. Em. Beaus-sire, Les principes du droit, Paris, Felix Alean, 1880, p. 123—121.
www.digibuc.ro
ROMÂNIA BOB RAPORTUL MORAL.
249
dus tot de principiul nefast al favorisării elementelor antisociale. Aşâ că, pe de o parte, a restrîns fdrte mult limita actelor represibile, iar pe de altă parte, înlăuntrul acestei limite, pedepsele pe cari le-a prescris, sunt de o blândeţe exagerată. Am probat în prima parte a acestui studiu că pedepsele din codicele nostru penal sunt fdrte blânde în comparaţiune cu cele prescrise de alte codice penale, ne propunem să arătăm aci că legiuitorul nostru a făcut şi a doua greşâlă, aceea de a fi restrîns peste măsură limita actelor represibile. Spre a ajunge la acest resultat, vom arătă o serie de acte, negreşit nu tdte, căci acesta ne-ar conduce prea departe, cari ar trebui să fie pedepsite şi chiar au fost şi sunt încă pedepsite de multş codice penale moderne, cari însă nu sunt pedepsite de codicele nostru penal.
* * *
Beţia publică nu este tot de-auna un fapt imoral, însă de sigur este o pildă rea pentru alţii, şi de multe ori este periculdsă pentru societate.
picem că beţia nu e tot de-auna un fapt imoral, nu fiind-că am tăgădui strînsa legătură, pe care o arată atât de bine d-1 Macâ, ce există între viciii şi infracţiune (1), ci fiind-că după noi morala socială se reduce la preceptul alterum non laedere sau: ceea ce ţie nu-ţî place, nici tu altuia nu face şi sub acest raport acela, care se îmbată in locuri publice, nu pdte fi culpabil în tesâ generală. El devine însă culpabil, când având o familie grea şi fiind sărac, în loc să muncâscă îşi pierde vremea şi banii îmbâtându-se prin cârciumi. (2) Atunci el îşi calcă datoriile sale de a îngriji familia şi prin acâsta expune societatea, fiind-că cei neîngrijiţi cu crescerea şi cele trebuincidse vieţii sunt fdrte expuşi să comită infracţiuni, iar societatea să fie victima lor. cNici o îndoelă nu pdte fi — <Jice d-1 Fernand Thiry, proEesor la Universitatea din Liâge, care s’a ocupat fdrte mult de protecţiunea copilăriei — că râua educaţiune primită de copii constituie unşi din căuşele cele mai puternice, ca să nu <Jicem cea mai puternică, a criminalităţii». (3)
în ori ce cas chiar când beţia publică nu e un act imoral, ea este o pildă rea pentru alţii şi în acelaşi timp un pericol pentru societate; 1 2 3
(1)	Mace, ancien chef de la surete, Un joii monde, Paris 1891.
(2)	Noi raţionăm în ipotesa spiritualistă a liberului arbitru; pentru determinişti pericolul care există în tote caşurile e îndestulător a explică represiunea.
(3)	F. Thiry, Cours de droit criminel, Liege—Paris 1892, No. 73, p. 51. Veijl încă de acelaşi autor, Le patronage des enfants, 1889; La protection de l'enfance, 1890; Le systeme du placement des enfants dans Ies familles (Congres intern. d’Anvers, 1901 etc.)
www.digibuc.ro
250
I. TANOVICEANO
de aceea trebue pedepsită, căci legiuitorul nu pedepsesce numai faptele imorale, ci şi greşelile sau nebăgările de gemă, cum este omorul sau loviturile prin imprudenţă.
Că beţia publică e un răii exemplu şi un pericol pentru societate, faptul este incontestabil. Omul băt pier4endu-şi raţiunea, se apropie de animal şi înconsecinţă tdte apucăturile rele pe cari cultura şi buna crescere le înfrânăză, adese-ori apar în tâtă goliciunea şi puterea lor la omul băt, care pierde ori-ce măsură în cuvinte şi în fapte. Aşă că chiar daca beţia nu ar constitui o infracţiune, este fdrte adese ori pri-cinuitdre de infracţiuni. «Nimeni — <Jice d-1 Em. Mouton — nu cugetă să contesteze că alcoolismul nu ar fi una din principalele cause ale criminalităţii». (1) Şi acelaşi autor adaugă: «Când se gândesce cine-vâ la tot răul, pe care-1 produc stabilimentele de beţie, pe care fiscul le îmmulţesce cu o lăcomie nesaţidsă, ar trebui să se scrie pe uşa tuturor cârciumelor: drumul poliţiei eoreeţionale şi pe firma tuturor cafenelelor: calea, Curţii cu juraţi*. (2)
în adevăr s’a observat că multe, fdrte multe infracţiuni, să săvîr-şesc din pricina beţiei; tdte statisticele europene dovedesc acest lucru. După dr. Ant. Marro 74% din infractorii examinaţi de dînsul, abusati de alcool. (3) La rîndul său dr. Paul Garnier, medicul infirmeriei prefecturii poliţiei din Paris, afirmă în congresul de antropologie criminală din 1901, că crescerea atât de mare a criminalităţii juvenile, pe care o arată statisticele penale, pare în raport direct de causalitate cu progresele paralele ale alcoolismului. (4)
Afară de acesta, trebue să spunem că acoolismul pricinuesce de multe ori nebunia, cum resultă din cercetările marelui psichiatrist Morel şi din ale altor medici alieniştî (5), chiar mdrtea este une-orl consecinţa intoxicării alcoolice.
în fine un ultim pericol social pe care-1 produce alcoolismul este o ereditate vicidsă, cu alte cuvinte beţivul este periculos nu numai 1 2 3 4
(1)	E. Mouton, Le d&voir de punir, Paris 1887, p. 41.
(2)	Ibidem, p. 52.
(3)	Ant. Marro, Icaratteri dei delinquenti, Torino 1887. în puţinele nostre cercetări asupra infractorilor români, am constatat şi noi ereditatea alcoolica a criminalilor*
(4)	Compte rendu du V-ime Congres d’Anthrop. criminel, Amsterdam 1901, p. 237.
(&)	Dr. Suţu pretinde că 40% din caşurile de nebunie din Ospiciul Mărcuţa provin
din causa abusurilor alcoolice. Alienatul în faţa societăţii, a ştiinţei, BucurescI 1877, pag. 12&. în ori-ce cas dr. Alfred Fournier susţine că 48°/* din caşurile de nebunie provin din causa beţiei, Nouveau diction. de Medic, de Chirurgie, V-bo *Alcoolisme» (după citarea d-lul dr. C. Istrati).
www.digibuc.ro
ROMÂNIA SUB RAPORTUL MORAL.
251
pentru societatea în care trăesce, dar chiar pentru cea viitdre în care vor trăi copiii săi.
Din interesantele cercetări ale d-ruluî Antonio Marro, unul din corifeii şcdleî positiviste penale asupra a 456 de infractori, resultă că peste 46% din ei erau născuţi din părinţi alcoolict (1)
Aceleaşi cifre le-a dat în ultimul congres de antropologie criminală din Amsterdam (1901) d-ra Louise Robinovitsch, membră a Academiei de medicină din New-York, raportându-se la asilul Sfintei Ana din Paris şi la marea şi renumita închisdre din Elmira (America). (2) în acelaşi congres mai multe persdne de o netăgăduită competinţă au vorbit de efectele periculdse ale alcoolismului.
Ast-fel d-rii Lacassagne şi Martin, într’un raport către congres, con-chideau că factorii degenerescenţeî fisice şi mintale sunt bălele şi intoxicările: alcoolul, sifilisul şi tuberculosa şi că acestea se repercută şi asupra copiilor, aşă că se păte qlice că fie-care societate are criminalii pe cari îi merită. D-rul Paul Gamier a că: «Un fapt e dar sigur: acela că în filele năstre alcoolismul e pentru individ cel mai formidabil agent de degenerescenţă al tipului normal şi ca atare el intervine necontenit în producţiunea acestor doue varietăţi de devia-ţiunî cari aii atâtea puncte de contact: nebunia şi crima.> (3) în consecinţă dînsul eră de părere că «.beţia tatălui, a mamei, fiind sămînţa care va răsări în urmaşi prin aplecări instinctive, brutale şi ucigaşe, va trebui neapărat să se pronunţe pierderea puterii părintesc! în potriva părinţilor, la cari patima beţiei este în de obşte cunoscută. (4)
în fine s’a citat în congresul din Amsterdam caşul celebru al femeii alcoolice Ana Jurke, născută în 1740, mortă către 1800, printre cobo-rîtoriî căreia s’aii constatat 106 copii nelegitimi, 142 cerşători, 64 susţinuţi de aşezămintele de binefacere, 161 prostituate şi 76 criminali, din cari 7 asasini. S’a calculat că numai 75 ani acâstă singură familie a costat cu întreţinerea, închiderea, daunele interese etc., suma de
6.250.000	lei». (5)
E inutil să mai insistăm asupra acestui adevăr; după cum (Jiceă d-rul Leppmann în 1900, în a 7-a sesiune a grupului german de legis-laţiune penală comparată, multe persăne astăzi sunt convinse că cele
(1)	Marro, op. cit, p. 237.
(2)	Compte rendu du Congres, p. 118.
(3)	Ibidem, p. 230.
(4)	Ibidem, p. 300—301.
(5)	Ibidem, p. 63, raportul d-ruluî Morel.
www.digibuc.ro
252
I. TANOVICEANtJ
mal mari flagele ale societăţii vor fi vindecate cu lupta împotriva beţiei, de 6re-ce cu beţia va dispărâ causa principală a criminalităţii de obiceiii». (1)
Relele urmări ale beţiei pe cari statistica le constată astă<JI nurae-ricesce, au fost simţite din cele mal vechi timpuri, şi de aceea dejâ pe timpul Grecilor Pitacus, după cum spune Aristotele, pedepSiă îndoit pe cel care săvîrşiâ o infracţiune în timpul beţiei. (2)
La Romani de asemenea beţia a fost pedepsită de lege.
în evul mediu sub Garol Magnu beţia e pedepsită cu excomunicarea, pedăpsă din cele mal grele. Sub Francisc I, un edict din 31 August 1536 glăsuesce:
«Am poruncit ca orl-cine se va găsi bet, să fie îndată 'prins şi dus la închisdre cu pâne şi cu apă pentru întâia 6ră; dacă e prins a doua 6ră va fi bătut cu vergi sau cu biciu în închisdre, iar a treia 6ră bătut cu vergi în public şi dacă e incorigibil, va fi pedepsit cu tâerea urechii, cu infamia şi cu gonirea.
«Iar dacă se va întîmplâ că din pricina beţiei sau a căldurii vinului beţivii să sSvîrşescă vre-o infracţiune, ea nu le va fi ertatâ din acăstă pricină, ci vor fi pedepsiţi şi pentru infracţiune şi pentru beţie după voia judecătorului» (Cap. III, art. 1).
Beţia s’a pedepsit şi în Anglia; iată ce scrie Blackstone în acâstă privinţă:
«Beţia care lipsesce pe om de minte, e un fel de nebunie artificială, care în ochii legii îngreuneză infracţiunea iar nu o scuseză. Un băt— (jiee Sir Ed. Coke—care- s’a făcut prin excesele sale cu voinţă bet, nu trebue să se bucure de nici un privilegiu; beţia lui nu are din contră alt resultat decât să facă mal grave violenţele, pe cari le comitem: nam omme crimen ebrietas et incendit et detegit.....
Legile englesescî, cari au simţit urmările funeste pe cari ar pută să le aibă o indulgenţă, şi abusul care s’ar pută face din pricina el, nu ţin sema că o persdnă a sSvîrşit faptul în timpul beţiei, şi nu cugetă că o infracţiune pdte sluji de scusă alteia». (3)
Şi nu numai în trecut, dar şi in dilele ndstre o mulţime de legisla- 1 2 3
(1)	Bulletin de V Union internat, de droit penal, IX-eme voi., Berlin 1901, p. 379.
(2)	Aristote, Politica, II, cap. 12, la fine.
(3)	W. Blackstone, Commentaire sur Ies lois Anglaises, traduit par G. (omicourt), Bruxelles, 1774, t. V, p. 347—348.
Acelaşi lucru îl propunea şi dr. G. Istrati în opera pe care o vom cită mai în urmă, susţinând să nu se mai admită circumstanţe atenuante pentru infracţiunile sevîr-şite în stare de beţie (p. 317, O pagină din istoria cont. a Rom.).
www.digibuc.ro
ROMÂNIA SUB RAPORTUL MORAL.
253
ţiuni europene pedepsesc beţia; ne mulţumim să cităm legislaţiunea austriacă, francesă, belgiană (16 Aug. 1887), italiană (art. 488—489 noul cod pen. din 1890) şi suedesă precum şi ante-proiectul de Cod penal elveţian din 1896 (ari 247). în Camera Deputaţilor Prusiei se discută chiar actualmente propunerea privitâre la combaterea alcoolismului. Putem <}ice că e o tendinţă în legislaţiunile europene de vre o 30 de anî ca să pedepsâscă beţia publică, căci după cum scriâ Ambroise Tardieu în 1880:
«Progresele deplorabile pe cari alcoolismul le-a făcut în 4Uele n<5s-tre, efectele desastrdse pe cari le-a produs şi cu cari ameninţă încă puterile vii ale naţiunii, ah făcut ca spiritele cele mal alese nu numai să refuze beţiei caracterul de scusă legală, ceea ce jurisprudenţa curţii supreme proclamase dejă de mult timp, considerând în decisiu-nile sale beţia ca un fapt voluntar şi reprehensibil, neputând nici odată să constituie o scusă, pe care morala sad legea să permită să o primâscă, dar chiar să facă din beţie o circumstanţă agravantă a crimei şi a pedepsei. în Adunarea Naţională s’au făcut, în 1871, mal multe propuneri, pentru a pune o stavilă progresului alcoolismului». (1)
Iată istoricul şi legislaţiunea comparată în privinţa beţiei publice:
Ast-fel fiind, nu e 6re condamnabil legiuitorul nostru, care nici în codicele penal din 1864, şi nici prin vre-o lege specială mal în urmă n’a avut grija să pedepsâscă beţia publică? Imităm pe Francesî de multe ori în rele, de ce în 17 Februarie 1874, când s’a revizuit codicele nostru penal, sati. prin vre-o lege ulteridră, nu s’a introdus şi la noi salutara lege francesă în contra beţiei, din 23 Ianuarie 1873?
Când e vorba de legea Bâranger, de suprimarea resumatuluî preşedintelui Curţii cu juraţi, de instrucţiunea contradictorie şi de alte măsuri în favdrea infractorilor, suntem tot de-auna gata a le adoptâv înainte chiar de a vedâ ce resultate produc ele în Francia, şi dacă sunt aplicabile in ţâra ndstră, iar când e vorba de o măsură represivă dintre cele mai salutare, nimeni nu se gândesce să o propună, temen-du -se probabil să nu pară reacţionar, sau cel puţin o persdnă cu caracter aspru!
Şi e natural să fie aşâ, Qind-că legile în ţâra ndstră se fac de advocaţi, cari deprinşi să apere pe infractori înaintea tribunalelor, fac acelaşi lucru şi în parlament, uitând că sunt trimişi acolo să apere pe drnenii cinstiţi, iar nu pe hoţi, bătăuşi şi ucigaşi. Miniştrii de justiţie înşişi, dmenî politici iar nu jurisconsulţi, advocaţi de erl şi advo-
(1) A. Tardieu, £tude medico-legale sur la folie, 2-eme ăd., Paris 1880, p. 158—159.
www.digibuc.ro
254
X. TANOVICEANU
câţi de mâne, în loc de a se opune acestui curent nenorocit, de mult» ori iad. iniţiativa şi se pun în capul mişcării, uitând cuvintele lui Alexandrescu, că;
«De îmbunătăţiri rele, cât vrei suntem sătuî>
Şi totuşi de sigur, că o lege în potriva beţiei a fost şi devine din ce în ce mai trebuinciâsă Jn ţâra nâstră.
E adevărat că nu avem încă o statistică spre a ne face o idee de tristele consecinţe ale alcoolismului în Komânia (1), p6te însă să fie cine-vâ, ori-cât de puţin ar cunâsce ţâra, care să nu scie progresele alcoolismului şi să nu înţelâgă, că el este unul din factorii de căpetenie ai criminalităţii ndstre ? Nu au<Jim pe tâtă <Jiua de certe, de bătăi şi chiar de omoruri săvîrşite din causa beţiei? Nu se pâte dice şi la noi, ceea ce s’a constatat despre Irlanda, că mai tâte crimele ţărănesc!, afară de cele agrare (pentru pămînt), provin din pricina beţiei?
Dejâ în anul 1849 principele Nicolae Suţu, vorbind despre criminalitatea Moldovei scriiâ: «Crimele pedepsite cu ocna sunt săvîrşite^eea mai mare parte din pricina beţiei». (2)
Ş\ de atunci lucrul a mers din ce în ce mai rău. în anul 1870 d-1 P. S. Aurelian scriâ, vorbind de alcoolism, aceste linii: «Am cercetat în destul Moldova şi am durere a o mărturisi, că poporul perde din di in di puterea şi inteligenţa sa, şe tîmpesce şi se degradâză. Am întâlnit mulţi ţărani cu totul idioţi, fără o radă de inteligenţă; şi ce să ne aşteptăm de la asemenea preaturî? După 5 ani am visitat din nou o însemnată parte a României şi cu durere am constatat, că influinţa ucigătâre a alcoolului merge crescend. Dş aceea în 1870, ca şi în 1865, termin dicend: să luăm măsuri pentru a pune o stavilă alcoolismului, ca să nu ajungem a dice este prea târziu*. (3) în anul 1875 d-1 Aurelian revenind asupra alcoolismului, calculă că fie-care locuitor din ţâra nâstră bea în 187117% oca pe an. (4) «Acâsta
——i—M ---------1 <-J 
(1) O statistică rudimentară a fost încercată de distinsul nostru prietin I. Bastache, actualul prefect de Tulcea, pe timpul când se află Procuror general la Curtea de Apel din Galaţi, Discurs de deschidere, an judec. 1894, pag. 63. Ve$î asemenea Dr. Sutzu, Alienatul în faţa societăţi, şi a sciinţii, Bucurescî 1877; şi «Băuturile alcoolice şi alcoolismul în Gazeta medico-chirurg., Bucurescî 1872, No. 11 şi Dr. G. Mi-leticiu, Alcoolismul, Bucurescî. 1881.
(2)	N. Soutzo, Statistique de la Moldavie, Jassy 1849, p. 74.
(3)	Revista sciinţifică, an I (1870—71), p. 249—263.
(4)	P. S. Aurelian, Terra nostra, Bucurescî 1876, p. 106.
www.digibuc.ro
ROMÂNIA SUB RAPORTUL MORAL.
255
e enorm, scria dr. C. Istrati 10 anî mai târ<Jiîv în una din cele maî însemnate lucrări demografice, cari s’au scris asupra ţării nâstre. (1)
însă nu maî târziu decâi In anul următor 1881, dr. G. Mileticiu în excelenta sa tesă de doctorat, făcând calculul special al rachiului de bucate, constată că în anul 1880 s’a consumat aprăpe 32 de oca de locuitor, adecă aprdpe îndoit decât se consumă în 1870, după calcu^-Iele- d-luî Aurelian. (2)
De altmintrelea distinsul nostru prietin dr. Istrati, fără să facă so~ cotelî, simţiâ fdrte bine că alcoolismul progresă în ţâra nâstră şi chiar afirmă formal, că acest rău de 30 sau 40 anî «s’a întins în un mod prodigios.» (3)
în anul 1894 o altă autoritate, de astă-dată oficială, vine să confirme faptul semnalat în 1870 de d-1 Aurelian şi în 1880 şi 1881 de d-riî Istrati şi Mileticiu. în Raportul general despre igiena publică şi despre serviciul sanitar pe anul 189i, Direcţiunea sanitară spune formal, că România întrece în ceea ce privesce alcoolismul, multe alte ţări din Europa şi că «numai în Belgia şi în Anglia se bea maî mult alcool decât în România»}
în raportul din anul următor (1895) se face aceeaşi tristă constatare a întinderii alcoolismului în ţera ndstră şi se discută ce măsuri preventive s’ar pută luă.
în fine în anul 1899 prietinul şi distinsul nostru coleg de la Facultatea de drept din Iaşi, d-1 Al. C. Cuza, semnală din noii pericolul al-colismuluî, scriind aceste cuvinte: «în rîndul celor patru cause principale de degenerare ale poporaţiuni năstre—alcoolismul, impaludismul, sifilisul şi pelagra, alcoolismul ocupă locul cel dintâiu şi le condiţio-nâză pe tdte cele-lalte.
«De nu vom lua măsuri energice în potriva acestui duşman primej-i dios, vom peri». (4)
Şi prietinul nostru are dreptate ca după aprâpe 30 de anî de interval, să dea din nou semnalul de alarmă pe care-1 deduse în 1870 d-I P. S. Aurelian. Astă<Jl din nenorocire beţia nu mai are caracterul 1 2 3 4
(1)	Dr. C. Istrati, O pagină din istoria contimporană a României, Bucurescl 1880, p. 306.
(2)	Dr. G. Mileticiu, Alcoolismul. Efectele sale tisice şi morale. Tesă. Bucurescl 1881, p. 25.
(3)	Dr. C. Istrati, op. cit., p. 293 şi 289.
(4)	A. C. Cuza, Victimele alcoolului. Documente sociale. Iaşi 1899, p.VIlI. Confr. Lupta în contra alcoolului în România, în Archiva Societăţii ştiinţifice şi literare din Iaşi, an VIII 1897, p. 199 şi urm.
www.digibuc.ro
256
I. TANOVICEANU
de veselie rabelaisiană a strămoşilor noştri din vâcul XVII, care făceâ pe legiuitor — după cum o spune cu o naivitate idilică în «îndreptarea legii» — să micşoreze certarea celui vinovat «şi mal vîrtos vinul ce va fi b$ut, vâ<jendu-l limpede şi frumos la faţă şi mâle şi dulce la gustare, de ar fi şi înţelept nescine tot se înşală, că-î pare că nu se va îmbată» (Glava 358 zacon 3). Astăzi beţia e o patimă cu un aspect sinistru în ţâra nâstră; sărăcie şi crimă în present, degenerescenţă şi crimă la urmaşi.
Dr. O. Istrati a scris pagine superbe, adevărate bucăţi literare, vorbind despre alcoolism, ne vom mărgini a reproduce numai câte-vâ linii în cari dînsul arată schimbarea ce a adus alcoolismul în firea Românilor. «Caracterul lor — <jice dînsul — s’a înăsprit; bunătatea şi ospitalitatea bătrânâscă, caracteristică Românului, s’au schimbat la mulţi în dispreţ sau ură pentru tot ce-1 înconjâră; el au devenit mincinoşi şi vindicativi; leneşi prin starea lor miserabilă, beţivi la culme, beţivi până vând totul pentru a-şî da momente de plăcere, falşe şi costisitâre pungii şi sănătăţii lor; momente de plăcere în cari pumnul sau toporul găsesc adese-orl un obstacol de învins în capul femeii, copilului ori vecinului său! Crima urmâză astfel adesea beţiei.
Ce devine procreaţia, onestitatea, forţa, munca şi grija economică pentru pămîntul şi vitele sale în aceste condiţiuni, puteţi lesne a vă închipui! (1)
Şi trebue să adăugăm că alcoolismul presintă pentru ţâra nâstră un pericol deosebit
Pe lângă cele-lalte urmări nenorocite, pe cari acâstă bălă socială le are în tâtă Europa, la noi trebue să ţinem sâmă de faptul că multe cârciume fiind în mâna străinilor şi controlul poliţiei fârte slab, in-toxicaţiunea alcoolică este la noi cu mult mai frecuentă şi produce o mortalitate îngrijităre. Numai ast-fel se păte explică faptul trist al des-cresceril poporaţiunil creştine în tăte oraşele moldovenesc!, unde Evreii sunt în majoritate.
Nicăiri dar combaterea beţiei nu presintă o mai mare importanţă ca în ţâra nâstră, căci dacă nu ne putem face idee de contingentul pe care îl dă alcoolismul criminalităţii, sărăciei, nebuniei şi degenerescenţei, statistica mortalităţii românescl ne face să vedem cu uşurinţă că el pricinuesce mârtea a mulţime de locuitori într’o ţâră, care are multă trebuinţă de braţe şi mal ales de întărire a elementului naţional-
ii) Dr. G. I. Istrati, O pagină dinisloriă contimporană a României, Bucuresoî 1880, p. 293.
www.digibuc.ro
ROMÂNIA SttB RAPORTUL MORAL.
257
Şi cu t(3te acestea în ţâra nâstră în care legiuitorul s’a îngrijit în ultimii ani de îmmulţirea pescilor şi a epurilor (şi fârte bine a făcut) nu s’a luat nici-o măsură seriâsă spre a combate împuţinarea Românilor prin criminalitate şi prin intoxicaţiune alcoolică!
*
* *
înşelătoria său escrocheria, cum o numesce legiuitorul, este pedepsită de art. 332 Cod penal, care găsesce de cuviinţă să-l dea urmă-tărea definiţiune:
«Acela care în vedere de a împărtăşi folos, face să se nască o amăgire în paguba averii altuia, sau făcând să trâcă de adevărate fapte mincinăse, sau prefăcend în mincinăse fapte adevărate, ori suprimân-du-le de tot, e culpabil de înşelăciune».
Eră âre trebuinciâsâ acâstă definiţiune? Nu se scie de ori-cine ce este înşelăciunea, şi trebuiâ să vină legiuitorul să spună acest lncrn judecătorului?
Se păte <Jice că da, fiind-că legiuitorul trebue să dea definiţiunea fie-căreî infracţiuni şi aşâ fac ta te legislaţiunile în acestă materie.
Mai întâiu trebue să observăm că nu lâte legislaţiunile penale dau definiţiunea tuturor infracţiunilor şi chiar a nâstră intră în acâstă categorie. Relativ la escrocherie, chiar de am voi să admitem că trebue definiţiune, însă în practică definiţiunea legii nâstre a avut re-sultate deplorabile, făcând să scape de pedâpsă o mulţime de fapte contrarii moralei, pe care bunul simţ le consideră înşelăciuni şi pe cari legiuitorul, sau pâte judecătorii le socotesc drept fapte permise.
Să dăm exemple practice, însă fără nume.
Un individ se împrumută şi profitând de naivitatea împrumutăto-rului, o femee, îi dă drept asigurare un libret al casei do economii; îndată ce i se intentâză acţiune pentru plata datoriei, declară libretul per-dut şi încassâză banii în paguba nenorocitei creditâre. Omenesce vorbind acâsta e o înşelăciune, judecătorii însă au declarat că faptul nu intră în prevederile art. 332 şi au achitat pe necinstitul debitor.
Alt cas.
Un om vine şi se tocmesce servitor pe termen de o lună saiî un an şi cere bani ca să-şi scâtă condicuţă, după ce iea banii nu se mai în-târce. De asemenea se dă o sumă de bani unui furnisor, sau unui întreprinzător ca să facă o lucrare, el iea banii şi apoi nu face nici un serviciu.
Acâsta e de sigur un lucru imoral, o adevărată înşelăciune, însă
Analele A• B.—Tom. XXIV.—Memoriile Secf. Istorice.	17
www.digibuc.ro
258
l. taNoviceanu
justiţia n<5stră penală declară că în aceste caşuri, deşi este un doi, adecă o înşelăciune, dar e un doi civil, care nu atrage după sine o pedâpsă.
Nisce ţărani sunt înşelaţi dânduli-se monede de nichel drept argint şi cele de aramă drept aur. Aci iarăşi sunt judecători cari aii <Jis c& nu e o înşelăciune represibilă, fiind-că orî-ce Român e presupus că cu-ndsce moneda ţării sale, şi pe de altă parte art. 332 cere întrebuinţarea de mijldce frauduldse, însă aci păgubaşul s’a înşelat din causa ne-cunoscinţei sale, iar nu din causa unor mijldce frauduldse. Suntem iarăşi în faţa unul doi civil, înşelăciune permisă, iar nu doi penal!
P<5te să fie aşâ sub punctul de vedere legal, dar bunul simţ şi morala văd aci nisce adevărate înşelăciuni şi credem că aii dreptate să nu fie de părerea juriştilor de profesiune. «Publicul nu scie—<jice d-1 Tarde—plăcerea deosebită ce simte un jurisconsult de a se sluji cu logica sa silogistică obicinuită pentru ca să combată judecata simţului moral şi să dovedăscă ignoranţilor că acolo, unde ei văd o infracţiune, înşelăciune, furt, abus de încredere, nu e decât un simplu doi civil.» (1)
Negreşit că în acâstă privinţă sunt mai vinovaţi judecătorii, cari interpreteză legea în favdrea răti-făcătorilor, însă e vinovat şi legiuitorul, care dă definiţiunl restrictive.
Nu ar fi mai bine, mai folositor pentru societate, ca să se dea înşelăciunii o definiţiune mai largă, lăsând o mare latitudine judecătorului şi făcând să atârne sabia lui Damocle asupra tuturor înşelătorilor, fie civili, fie penali ? E greu a da o bună definiţiune înşelăciunii, care să cuprindă tdte numerdsele eî forme, de aceea credem că ar fi mai ne-merit sau să nu se definescă înşelăciunea, saii să i se deâ o definiţiune largă ca să se pătă cuprinde tâte caşurile.
Şi să nu ne temem de abusurî; mai întâid judecătorii noştri nu pă-cătuesc prin abusul de a pedepsi, şi pe lângă acesta chiar de a consideră un doi civil drept doi penal, societatea nu va perde cât va perde în caşul când se achită un doi penal din causa neînţeleptelor disposiţiunî ale legii.
*
* *
Camăta şi mai ales exploatarea risipitorilor este de asemenea, după părerea ndstră, un lucru imoral, căci a abusă de nevoia sau nebunia parţială a unei persdne e a călcâ datoriile sociale. Aşâ aii înţeles lucrul legiuitorii înţelepţi ai multor State civilisate. în Francia dobânda a fost limitată şi uşura a fost pedepsită prin legea din Septemvrie
(1)	G. Tarde, Philosophie penale, 2-eme ed. Paris 1891, p. 451.
www.digibuc.ro
ROMÂNIA SUB RAPORTUL MORAL.
259
1807 cu amenda corecţională; în 1850 legiuitorul frances a înăsprit pedepsa cămătarilor, adăugând la amendă şi închisârea de la 6 <Jile până la 6 luni. în Belgia s’a suprimat în 1865 disposiţiunile legii fran-cese din 3 Septemvrie 1807, însă mai târ<JiîL prin art. 494 Cod. pen., cămătăria s’a pedepsit şi maî aspru ca în Francia, cu o lună până la un an de închisâre.
Acelaşi lucru în Germania: Codicele penal din 1871 nu pedepsiâ cămătăria, însă prin legea din 24 Maiti 1880, care a adăugat 4 nouă aliniate la § 302 Cod. pen., cămătăria a fost pedepsită maî aspru ca în Francia şi în Belgia; de asemenî în Ungaria Codicele penal din 1878 nu pedepsesce cămătăria, însă ea e pedepsită prin legea XXV din anul 1883. în fine în Elveţia, pentru a nu maî vorbi de alte ţări, ante-proectul de Cod penal din 1896 pedepsesce uşura cu reclusiune de la 6 lunî până la o anî şi cu amendă până la 30.000 leî, iar reci* diva de usură cu reclusiune până la 10 anî (art. 84). (1)
Şi aci legiuitorul nostru s’a arătat de o neprevedere de necreZut.
Căci cel mult am înţelege acest laissez faire laissez passer într’o ţâră civilisatâ, în care cultura a străbătut în cele maî de jos straturi ale soci-etăţiî, aşâ în cât individul n’are trebuinţă de ocrotire, dar a lăsă pe Românul puţin cult şi eminamente neprevăzător în ghiarele uriciâse ale cămătarilor şi exploatatorilor de risipitori este a legiferâ fără a-ţî da sema cât de puţin de trebuinţele ţării pe care o guvernezi. De n’ar fi fost limitarea dobândi şi pedepsa cămătarilor în legislaţiunea fran-cesă şi în alte legislaţiunî, ea trebuiă Introdusă la noi şi pedâpsa înăsprită considerabil, iar nu să se suprime acâstă măsură cu mult maî trebuincidsă ţării nâstre decât orî cărei alte ţărî.
în adevăr legiuitorul nostru nu trebuiă să uite că în România lipsesc instituţiunile de credit cari se găsesc în străinătate şi că îm-prumutătoriî sunt în general nisce străinî, carî vor fi avend p6te multe calităţi, nu tăgăduim, dar nicî odată n’au fost renumiţi prin modera-ţiunea dobânzilor şi în consecinţă prin înflorirea, pe care au adus-o capitalurile lor în situaţiunea persânelor împrumutate de eî-
Eră dar aci o cestiune de naţionalitate, de moralitate şi chiar de umanitate. De altmintrelea chiar în Francia, ţâră din cele maî civilisate, Louis Blanc, care numaî reacţionar n’a fost, a condamnat cu asprime acest liberalism rău înţeles al transacţiunilor: «înceteze odată individualismul şi lăsaţi să trâcă, pentru că individualismul e părăsirea săracului
(1) VeţLî încă în Austria legea din 19 Iulie 1878 şi 18 Maiii 1881. în Italia s’a supus parlamentului un proect de lege în contra uşurei de Ministrul Gianturco în anul 1901.
www.digibuc.ro
260
I. TANOVICEANU
a slabului şi a ignorantului şi pentru miî de fiinţe omene3cî, lăsaţi să trecâ, este a-1 lăsă să m6râ». (1)
Dar ce voesc să scie legiutoriî noştri! de aceste idei! Eî nu sciu decât un principiu simplu, ceea ce nu-1 împedecă să fie greşit, principiul libertăţii transacţiunilor sau al neintervenţionismului, pe care l’au învăţat in şcdlele din apusul Europei şi nu au nici timpul, nici gustul să mai înveţe un altul, care cere muncă multă, fiind-că se ba-săzâ pe cercetări sociale şi cugetări adânci.
Şi ast-fel am ajuns să vedem în ţâra ndstră, că pentru nisce sume de bani fdrte mici s’a putut cere în mod legal sume de (J.ecimi şi de sutimi de ori maî mari, fără ca modernii noştri Schyloci să se târnă de puşcărie. (2)
Aşâ am ajuns iarăşi să vedem în puţin timp ruina multor familii boeresci, cari nu tăgăduim că n’au avut şi păcate, însă nu e maî puţin adevărat că numele lor e strîns legat cu numele acestei ţări şi nu puţin au luptat unii din membrii lor în vremuri grele cu mintea şi cu braţul pentru apărarea şi mărirea nămului românesc.
Am ajuns în sfîrşitcâ negustorimea moldovenăscă a dispărut aprdpe cu desăvîrşire, iar ţăranul moldovean a devenit maî sărac de cât Iov, un adevărat rob al cârciumaruluî şi arendaşului străin şi acăsta tocmai în timpul, când noi am isbutit să ne cârmuim singuri.
Şi trebuiâ să se întîmple ast-fel, fiind-că măsurile rele nu pot să aducă urmări bune.
Cu totul alt-fel procedau Romanii, aceşti măestri în arta legiferării, în timpul împăratului Claudiu îmmulţindu-se cămătarii, cari împru mutau pe fiii familiilor avute şi purtarea lor devenind din <Ji în <Ji mai scandaldsă, Tacit ne spune că o lege a interzis împrumutul copiilor în timpul vieţii părinţilor şi a pus ast-fel capăt «tâlhăriei usurarilor.*{3) Şi acăsta e fdrte raţional, căci pe cât timp trăesc părinţii, eî dau copiilor lor cât cred de cuviinţă şi nu trebue ca nisce miserabilî exploatatori să facă învoell despre moştenirea unei persdne încă în vieţă. E fdrte înţelepţesc să se pedepsâscă cu asprime aceia, cari pentru a 1 2 3
(1)	L. Blanc, Questions d’aujourd’hui ei de demain, Paris 1882, IV, p. 319: «Plus d’individualisme de laissez faire,» etc.
(2)	In şedinţa senatului din 12 Fevr. 1900 un senator spune, că cunosce o personă care s’a împrumutat cu 100 le! şi, cu clausa penală pe care o pun Evreii, a ajuns să datoreze 100.000 lei!
(3)	Tacit, Anale XI, 13. Aşâ traduce Dureau de la Malle; textul lui Tacit însă nu e aşâ de energic. Noi ne-am servit de ediţ. Nisard, Oeuvres completes de Tacite, Paris 1877, p. 151.
www.digibuc.ro
ROMÂNIA 8UB RAPORTUL MORAL.
261
realisâ nisce câştiguri scandalăse, îndemnă pe copii nemintoşl să ducă o vieţă destrămată şi să risipâscă prin anticipare avutul părintesc.
E aci chiar un pericol social: copiii au interes ca părinţii să mără maî curând, fiind-că alt-fel orî cât de mare ar fi averea părinţilor, ruina copiilor e sigură din pricina dobânzilor enorme pe cari le pun cămătarii, şi e temere că dintre aceşti copil, deprinşi să trăescă bine, vor fi unii cari se vor teme maî mult de miserie decât de crimă.
Noi ne aflăm în starea Romanilor din timpul împăratului Claudiu, pdte şi maî răii.
La noi cămătăria a ajuns la cel mal înalt grad. Banda nâgră a băgat spaima în familiile avute şi a revoltat ţâra întregă, căci nu se mărginesce să ruineze familiile, dar chiar le desonorâză. Ea e compusă din cămătari neomenoşl, cari despăie lumea în întunerec şi din advocaţi mari şi puternici, cari bravâză opiniunea publică la lumina Zilei, sfătuind şi ocrotind pe cămătari de loviturile justiţiei. Acestă tovărăşie infamă a născocit girurile false, mijloc mefistofelic, necunoscut în analele cămătăriei, graţie cărora persăna împrumutată răspunde nu numai cu averea, cum dispune legea română, ci şi cu libertatea sa şi chiar cu onărea familiei sale! Căci cine nu înţelege că girurile false sunt de ordinar false cu scirea cămătarilor cari găsesc în falsificarea iscăliturilor un mijloc puternic de presiune (chantage) asupra împrumutatului şi familiei sale? Spre a evită închisărea şi necinstea unul fiu, părinţii recunosc drept bune giruri false şi plătesc adese ori sume enorme pentru nisce împrumuturi fărte mici.
Aceste lucruri se petrec de ani întregi. T6tă lumea le scie, căci scandalurile bandei negre aii fost înfierate de întrega presă română de tdte culorile şi totuşi nimic nu s’a făcut pe terenul legislativ, pentru ca să se pună capăt răului.
Şi e natural să fie aşâ, fiind-că după cum am spus, legile se fac la noi nu de jurisconsulţi saii âmenî de meserie, ci de Miniştrii advocaţi şi de deputaţi advocaţi, deprinşi să apere pe infractori contra societăţii, iar nu societatea în contra infractorilor. Judecătorii sunt opriţi de lege, iar jurisconsulţii de imbecili ca să intre în parlament şi să iea parte la confecţiunea legilor, de aceea avem parte de ast-fel de legi certate cu morala!
*
* *
De altmintrelea nu putem în acest studii! să arătăm tăte greşelile făcute de legiuitor prin restrîngerea penalităţii. Nbî voim numai să arătăm sistemul nenorocit al legiuitorului român şi pentru acăsta cre-
www.digibuc.ro
262
I. TANOVICEANU
dem că sunt destule exemplele date. Negreşit căs’ar mai putea adăugă alte caşuri: de exemplu noi credem că adulterul, când a ajuns un scandal public, trebue pedepsit, chiar dacă soţul inocent se opune, căci moralitatea publică trebue să trâcă înaintea intereselor familiei.
De asemenea credem fdrte înţelăptă legea Gramont, care pedepsesce maltratarea animalelor; cel care este crud cu animalele probâză că are un suflet rău şi în acelaşi timp dă exemplu de sălbătăcie, care înăs-presce caracterele. De aceea disposiţiunea legii francese din 2 Iunie 1850 a fost adoptată de Codicele penal olandes din 3 Martie 1881, art. 254, care consideră maltratarea animalelor ca un delict contra moravurilor, şi de Codul italian din 1890, care o pedepsesce în art. 491 şi o consideră împreună cu beţia şi alte fapte ca contravenţiuni la moralitatea publică.
Dar din tdte greşelile de acâstă natură ale legiuitorului nostru, cea mai mare şi cea mai profundă în consecinţe rele este acea relativă la constrîngerea corporală. De aceea îî vom da o deosebită atenţiune în studiul nostru.
*
* *
înainte de a vorbi despre constrîngerea corporală, trebue să spunem că aici legiuitorul nu prea e vinovat: noi avem o lege de închi-săre pentru datorii care pdrtă data 12 Septemvrie 1864, însă vom adaugă imediat, ea nu s’a aplicat nici odată.
în disposiţiunile transitoriî ale acelei legi se spimeâ, că ea nu Va intră în vigdre decât după ce se va înflinţă în fie-care judeţ o casă specială pentru închisdre de datorii şi după ce se va face un regulament de administraţiunea acelor case. Regulamentul s’a făcut în anul următor (3 Ianuarie 1865), însă casele de arest nu s’ati făcut şi, fără să fim proroci, putem predice că nu se vor înfiinţâ nici odată. Şi acâsta pentru două motive:
1.	Clădirea şi administrarea acestor case ar costă prea mult
2.	Ideile domnitdre în ţera ndstră, cel puţin actualmente, sunt pro-tivnice închisorii pentru datorii, şi de aceea mai toţi sunt mulţumiţi că însăşi legea din 1864, pdrtă în sine causa şi mijlocul neaplicăriî sale.
Şi totuşi putem afirmă şi vom probă îndată: puţine legi ar fi adus mai multe foldse materiale şi morale pentru ţeră ca legea constrîn-geriî corporale. Dacă s’ar fi aplicat acestă lege ea ar fi avut o influ-inţă considerabilă, atât asupra mersului afacerilor, cât şi asupra moralităţii publice.
Vorbind despre constrîngerea corporală, trebue de la început să
www.digibuc.ro
ROMÂNIA SUB RAPORTUL MORAL.
263
înlăturăm un prejudiţiu f<5rte răspândit maî ales în ţâra ndstră, acela că închisdrea pentru datorii ar fi o măsură reacţionară, o barbarie din alte vremi.
Nimic mai greşit de cât acâstă idee.
Spre a probă contrariul ar fi p<5te de ajuns să spunem, că legea constrîngerii corporale a fost cerută şi susţinută în şedinţa Adunării deputaţilor din 18 Ianuarie 1863 de Constantin A. Rosetti, ca staroste şi delegat al neguţătorilor Capitalei şi combătută de G. Ghica şi C. Brăiloiu, cari de sigur, nu erau mai democraţi decât bătrânul Rosetti. Am mai pută adăuga ca dovadă că legea nu eră îndreptată în contra săracilor faptul, că închisorea nu eră permisă decât de la 500 de lei în sus şi obligatorie pentru judecători de la 1.000 de lei în sus; şi e evident că niminea nu încredinţă asemenea sume considerabile pe acele vremuri (1864) la ţărani, sau la alte persdne pe simplu credit personal, fără amanet sau ipotecă.
Prin urmare să studiem cestiunea în sine fără prejudecată; şi pentru a o înţelege maî bine, vom face o mică expunere istorică.
La Romani debitorul de rea credinţă, care nu plătiâ eră adjudecat creditorului seu, acesta ’l putea vinde trans Tiberim, iar dacă erau mai mulţi creditori, ei puteau să-l omdre şi să-i împartă corpul: Ter-tiis nundinis partis secanto si plus minusve seouerunt se fraude esto. Acestă disposiţiune aspră din legea celor XII table formâză obiectul unei discuţiuni fdrte interesante între filosoful Favorinus, care o critică şi jurisconsultul Sextus Gecilius, care o susţine cu atâta talent, în cât Aulus Gellius ne spune, că însuşi filosoful a fost convins şi a felicitat pe Sextus Gecilius. Acest fragment pdte cam lung din Aullus Gellius este de o înaltă morală, şi de aceea nu putem să resistăm ispitei de a-1 reproduce, cu atât mai ales că e conform ideilor şi argu-mentaţiunii ndstre.
«Restat, ut ei, quod de sectione partitioneque corporis immanissimum esse tibi visum est, respondendum. Omnibus quidem virtutum gene-ribus exercendis colendisque populus Romanus e parva origine ad tan-tae amplitudinis instar emicuit, sed omnium maxime atque precipue fidem coluit, sanctamque habuit tam privatim quam publice. Sic con-sules clarissimos viros hostibus confirmandae fidei publicae causa dedit. Sic clientera in fidem acceptum cariorem haberi quam propinquos, tuen-dumque esse contra cognatos censuit. Neque pejus ullum facinus existimatum est quam si cui probaretur clientem divisui habuisse.
Hanc autem fidem majores noştri non modo in officiorum vicibus, sed in negotiorum quoque contractibus sanxerunt, maximeque in pe-
www.digibuc.ro
264
I. TANOVICEANU
ounia mutuatioiae usu atque commercio; adimi enim putaverunt sub-sidium hoc inopiae temporariae, quo communis omnium vita indiget, si perfidia debitorum sine gravi poena eluderent.
«Nihil profecto immitius, nihil immanius, nisi ut re ipsa apparet, eo consilia tanta immanitas poenae denuntiata est, ne ad eam unquam perveniretur. Addici namque nune et vinciri multos videmus, quia vinculorum poenam deterrimi homines contemnunt. Dissectum esse antiquitus neminem equidem neque legi, neque audivi, quoniam sae-vitia istae poenae conterani non quita est. An putas, Favorine, si non illa etiam ex Duodecim Tabulis de testimoniis falsis poena abolevisset et si nune quoque, ut antea, qui falsum testimonium dixisse convictus esset, e saxo Tarpeio dejiceretur, ventituros fuisse pro testimoniis tam multos, quam videmus ? Accerbitas plerumque ulciscendi maleficii, bene atque caute vivendi disciplina est». (1)
Iată punctul de plecare în acâstâ materie: o severitate excesivă dictată pe de o parte de interesul afacerilor ca cei strîmtoraţi să gă-săscă mijloce la cas de trebuinţă, iar pe de altă parte de interesul moralităţii publice, de a se respectă cuvîntul dat.
Omorîrea debitorului a dispărut din legislaţiunî şi a fost înlocuită
(1) «Rămâne ca să răspund de ceea ce ţi s’a părut forte crud, tăerea şi împărţirea corpului. Prin cultul şi practicarea tuturor virtuţilor poporul roman a ajuns din cea mai umilă origine la un atât de inalt punct de mărire, însă intre tote virtuţile eî a avut un cult deosebit pentru buna credinţă, care le fu tot de-auna sfîntă atât în vieţa privată cât şi în cea publică. Ast-fel pentru ca să n’o violeze, Roma dete vrăjmaşilor pe cei mai iluştri consuli; ast-fel clientul căruia i se primise credinţa deveniâ mai scump ca o rudă şi drepturile de familie nu puteau să întrecă protecţiunea ce i se jurase: nu eră crimă mai negră decât părăsirea clientului.
«Strămoşii noştri au voit să sancţioneze buna credinţă nu numai In ordinea datoriilor, dar chiar în relaţiunile comerciale şi mai vîrtos în împrumuturile de bani. Ei avi înţeles că se răpesce ajutorul la o nevoe temporală, la care orî-cine pote să recurgă în vieţa de tote filele, dacă debitorul de rea credinţă ar pute fără mare risc să-şi bată joc de creditor.
«Nimic mai atroce, nimic mai barbar fără îndoelă ! Dar nu e ore evident că s’a înconjurat pedâpsa cu acâstă asprime tocmai ca să nu se recurgă la ea nici odată? Dacă noi vedem astăzi adjudecându-se şi legându-se mulţi debitori, causa e că omenii reî nu se tem de pedepsa cu fiare; însă ca vre-un om în vechime să fi fost sfâşiat nici n’am citit vre-odată, nici n’am autjit spunendu-se. Pentru ce? Pentru că nu e cu putinţă să se înfrunte o pedfipsă atât de spăimântătore. Creţii tu, Favorine, că dacă legile celor XII table asupra mărturiei mincinose n'ar fi căcjut în desuetudine, dacă omul dovedit de martur mincinos ar fi şi acum precipitat de pe stânca Tarpeiană, cre<ji tu că am vede a<ji atâţia marturi mincinoşi? Severitatea pedepselor e adesea o lec-ţiune de purtare şi un mijloc de disciplină morală». (Auli Gellii, Noctium atticarum libri XX. Cartea 20.)
www.digibuc.ro
ROMÂNIA SOB RAPORTUL MORAL.
265
cu închis<5rea pentru datorii, care în timp de secole a existat atât în Francia cât şi în România. în ţările de origine germană acâstă insti-tuţiune a luat altă formă; ele aii admis falimentul atât la civili cât şi la comercianţi, şi în consecinţă debitorul nesolvabil de rea credinţă, e socotit ca un bancrut fraudulos şi pedepsit cu pedepse criminale; chiar acel culpabil de simplă negligenţă ori risipă e pedepsit ca un bancrutar simplu.
La noi graţie neaplicăriî legii, la Francesî după legea din 22 Iulie 1867 (1) şi la Belgieni după legea din 27 Iulie 1871, închisârea pentru datorii nu mai există şi debitorul de rea credinţă dacă reuşesce să-şi ascundă averea p<5te să-şi bată joc de creditorul înşelat fără nici o temere de pedăpsă, şi pâte chiar aspiră să devină prefect, primar, magistrat înalt sau cap al bisericii. De la pedăpsa morţii din legea celor XII table am ajuns la impunitatea absolută a debitorului de rea credinţă. E acâsta un bine? Şi mai ales este drept?
Dreptul am (Ji8 că este jus suum cuique tribuere, a da fie-căruia ceea ce este al său; însă debitorul de rea credinţă violăză acâstă regulă, fiind-că el consumă sau reţine o valâre care nu i s’a dat decât pentru întrebuinţare. Gând din nenorocire el a perdut suma împrumutată şi nu are de unde să o plătâscă, negreşit nu trebue pedepsit fiind-că nu are nici o vină; dacă însă a cheltuit nebunesce suma ce i s’a încredinţat şi mai ales dacă el, având valâre a împrumutată, a cercat să o ascundă şi să o reţină pentru sine, faptul e în contra moralei, e o adevărată hoţie, şi legea pedepsesce şi furtul şi cercarea de furt.
Chiar codicele penal, interpretat în mod raţional şi nu judaic, duce la acest resultat
în adevăr, legiuitorul di°e în art. 332 Codicele penal, că acela care pentru a realisă un câştig pricinuesce o pagubă în averea altuia, făcând să trâcă adevărate fapte mincinâse, e culpabil de înşelăciune. Ne întrebăm însă când un individ de rea credinţă vine să se împrumute presintându-se ca om cinstit şi făgăduind în scris sau verbal, că va plăti, nu amâgesce cu acâsta pe creditor făcându-1 să crâdâ în faptul cinstei pe care nu o are şi al restituirii pe care nu o va face şi la care nici nu se gândesce?
Ce deosebire este între individul care ne fură 1.000 de lei, spunând că e trimis să ni-î ceră de un prietin ori creditor şi între individul
(1) Supresiunea închiderii pentru datorii s’a votat în Francia atât în Cameră cât şi în Senat cu o mică majoritate (107 contra 95; şi 53 contra 46).
www.digibuc.ro
266
I. TANOVICEANU
care ne fură 1.000 de leî, dându-ne la mână o hârtie în care ne făgăduesce că ne va plăti? Noi nu vedem alta decât că cel dintâiu se presintă ca un servitor sau subordonat al unei alte persdne, pe când cel de al doilea are neruşinarea să se presinte ca un prietin sau egalul nostru.
Şi pentru ce s’ar zidi case speciale de arest pentru aceşti mişei mănuşaţî? Eî sunt în realitate hoţ! ordinari, însă ce-vâ mai periculoşi decât ceî-lalţi, fiind-că fură maî mult.
în zadar se spune că în cas de împrumut este un contract, că prin urmare creditorul trebue să-şi deschidă ochii şi să nu fie ignarus con-ditione ejus cum quo contrahit (1); acelaşi lucru se pote dice ori când cine-vâ dă banul din mână, sau face o operaţiune în care e escrocat, iar nu numai în cas de contractare.
Tot atât de falsă, fiind-că e basată pe distincţiunea între contracte şi cele-lalte operaţiuni, este argumentarea cu care marele jurisconsult belgian Ch. Laurent coirbate închisdrea pentru datorii. Dînsul susţine că părţile sunt libere să stipuleze ori-ce, însă nu pot face stipulaţiunî cari să atingă libertatea lor. (2) E 6re acăstă distincţiune raţională ? Pentru ce nu s’ar pută face prin contract, ceea ce se pdte face prin fapt? Legiuitorul nu păte împedecâ pe o persdnă ca să-şi alieneze libertatea comiţend o infracţiune, pentru ce ar împedecâ alienarea libertăţii prin contract? Şi ce interes are de altmintrelea legiuitorul, ca debitorii de rea credinţă să fie liberi şi nesupăraţî ? Ore pentru a maî înşelă şi alte persdne?
Se spune însă că de multe-orî debitorul, când contracteză, nu are intenţiunea de a înşelă, sau de a nu restitui împrumutul; ce importă însă ? Dacă cine-vâ iea pe ascuns un obiect întâiii ca să-l privăscă şi să-l studieze, şi apoi maî tânjiţi, plăcendu-î, şi-l însuşesce, nu e acesta un furt adevărat? Nu e câtuşi de puţin necesar ca faptul şi gândul răii să se unăscă în timp, e destul să fie întrunite în aceeaşi persănă.
De altmintrelea e straniii ca aceeaşi legislaţiune să pedepsăscă pe debitorul insolvabil comerciant ca bancrutar, când e vinovat numai de risipă saii negligenţă, şi să nu dea absolut nici o pedepsă debitorului insolvabil civil, chiar atunci când el e de rea credinţă. Ar pute 6re să spună ilustrul jurisconsult Laurent pentru ce comerciantul pdte să facă stipulaţiunî ca să-şi atingă libertatea sa şi civilul nu pdte? în vechea societate medievală în care existaţi multe categorii sociale şi 1 2
(1)	Nesciutor condiţiunii aceluia cu care contracteză.
(2)	Ch. Laurent, Principes de droit civil frangais, Bruxelles—Paris, t. XXVIII, No. 432.
www.digibuc.ro
ROMÂNIA SDB RAPORTUL MORAL.
267
în care, de exemplu, civilii nu puteau să se oblige prin poliţe ca comercianţii, eră natural ca şi falimentul şi alte rigori să fie reservate insolvabililor comercianţi, dar astăzi când a dispărut distincţiunea de clase, când civilii ca şi comercianţii se pot obligă comercial (prin cambii) în tdte Statele Europei, şi când în câte-vă State sunt chiar supuşi legii comune a falimentului, a<}î <Jic e cu totul neraţional a mănţinâ în România o distincţiune absurdă şi a scuti cu totul de pedâpsă pe debitorul de rea credinţă. în aceeaşi legislaţiune nu trebue să fie două măsuri, mai vârtos în materie de pedăpsă. Şi e destul să cugetăm că în ţâra ndstră un comerciant onest păte să fie declarat în faliment, adecă ruinat şi desonorat fiind că debitorii sau civilii de rea credinţă nu-1 plătesc, pentru ca trebuinţa constrîngerii corporale să fie înţe-lâsă de ori-ce inimă onestă.
Dar e ce-vâ mai mult.
Cine profită de neaplicarea legii din 1864? Negreşit debitorii de rea credinţă în contra cărora legea eră îndreptată, în mare parte canaliile în mănuşi galbene de cari vorbiâ Yauvenargues şi care în loc de a plăti pe creditorii lor, se preumblă în trăsuri cu cauciuc şi su-pâză cu şampanie.
Cine este însă victima legii?
în mare parte săracul, căci, după cum diceă regretatul nostru profesor Gh. Beudant, fostul Decan al Facultăţii de drept din Paris, dacă un bogat p<5te da garanţii reale şi chiar personale, săracul nu pdte garantă decât cu persdna sa, că va fi cinstit în datoria ce contractâză.
Prin urmare, a desfiinţâ închisârea pentru datorii, este a tăiă creditul dmenilor cinstiţi însă lipsiţi de avere, adecă tocmai acelor cari aii mai multă trebuinţă de el. Şi acâsta în ce scop? Pentru a scăpă de pedâpsă pe părăsiţii cari trăesc din munca şi din economiile altora!
Greşâla ndstră este că noi ne figurăm pe creditor tot de-auna un om avut şi nemilostiv,care trăesce din exploatarea săracului; însă nune gândim că de multe ori se întîmplă, că creditorul e o bietă văduvă, un biet preot sau funcţionar, ca re-şi depune economiile întregii vieţi, odihna bătrâneţelor şi pânea copiilor în mâna unui înşelător abil şi acesta după ce strînge sute de mii de lei, îşi ascunde averea şi bieţii creditori rămân în miserie. Cât© ori nu se întîmplă acest lucru! Noi înşi-ne cundscem un cas de genul acesta celebru în Moldova; şi caşurile sunt fdrte numerâse, căci a<Jî, după cum s’a <Jis, săracii împrumută pe bogaţi, iar nu bogaţii pe săraci.
Dar nu numai săracul, ci chiar omul cu avere pdte să aibă une-ori trebuinţă de a se împrumută pe simplu credit personal, şi din pricină
www.digibuc.ro
268
I. TANOVICEANU
că nu există închis<5re pentru datorii, găsesce bani cu greutate, căci creditorul sd teme la noî nu numai de insolvabilitatea reală ci şi de cea simulată care e mal desă.
Ast-fel în cât din causa unor înşelători sufere o mulţime de <5menî cinstiţi, cari nu pot dobândi credit sau îl dobândesc în condiţiunî grele, fiind-că mulţi rentieri, temându-se ca să nu fie înşelaţi pun capitalul lor în efecte publice. Natural că numărul împrumutătorilor fiind mic, iar riscurile împrumuturilor mari, dobânda trebue să fie ridicată, de 6re-ce capitalurile nu-şî fac concurenţă. Dobânda mare însă e o adevărată nenorocire, căci ea produce ruina agriculturii, industriei şi a comerciuluî.
Cum ţâra ndstrâ, chiar dacă am admite că e bogată, a fost şi este săracă în capitaluri, eră trebuinţă ca să intre capitaluri străine în ţâră; dar cum e cu putinţa cu străinii să aibă încredere în noi când noî înşi-ne nu avem, şi cu dreptate nu avem încredere unul în altul?
Şi ast-fel vedem faptul acesta, că pe când în Europa civilisată dobânda variâză între 2 şi 5% pe an, la noî Statul chiar, care moştenise de la strămoşii noştri aprâpe un miliard de economii, s’a împrumutat mai tot de-auna cu dobândă reală, variind între 7 şi 12%•
Capitalurile străine fug de noî şi au dreptate, căci ce am făcut noî ca să le atragem?
Din prima ndstră tinereţe noî pare că voim într’adins să mânjim numele de Român prin lipsa de probitate a studenţimeî care învaţă în ţărî străine. Aceşti baroni, conţi şi prinţi de contrabandă cari în-şală furnisoriî capitalelor europene, ne-au făcut un nume şi o repu-taţiune deplorabilă de rastacuerl; când vin în ţâră eî fac politică şi unii ajung şi Miniştri!
Cum voiţî să aibă străinii o bună opiniune de noî şi să ne încredinţeze capitalurile lor? N’au cetit eî prin jurnale şi n’au autjit 6re de fides rumanica?
Când se întorc în ţâră aceşti privilegiaţi al sorţiî, ce fac pentru a-şî ispăşi păcatele tinereţii şi a restatornicl numele de Român în faţa străinilor? Credeţi că vor propune o lege ca studentul care a necinstit numele de Român, să fie pedepsit îndată după intrarea în ţâră şi declarat incapabil de a ocupă funcţiune publică până nu-şî va plăti datoriile? Oh nu, vâ înşelaţi! Ei vor strigă că închisdrea pentru datorii e o barbarie a timpurilor trecute, iar cel cari o susţin sunt nisce strigoi şi reacţionari!
Şi de când a iubi cinstea şi buna credinţă e a fi un reacţionar?
De când cel care doresce ca patria să prospere şi numele el să fie slăvit iar nu batjocoritor, a ajuns să fie un strigoiu? La ce fel de per-
www.digibuc.ro
ROMÂNIA SUB RAPORTUL MORAL.
269
Vertire a raţiunii şi a moralei ajuns’a societatea nâstră pentru ca astfel de idei nu numai să se p6tă emite, dar chiar să domine?
Batjocurâscă dar numele de Român aceşti domni cât vor voi, pră-pădescă necontenit cel mal sfînt patrimoniu naţional după cum prăpădesc averea lor părintâscă şi une-orî şi averi străine, însă cel puţin să lase pe cel care lucrâză pentru ţâră şi pentru bunul el nume ca să-şî facă datoria aşâ,cum le-o dictâză consciiţa lor şi iubirea patriei.
*
* *
Dar legiuitorii noştri! nu numai că n’au luat măsuri contra relei credinţe, ci chiar au făcut legi într’adins ca să o protâgă.
în adevâr nu este âre în contra bunel credinţe ca un funcţionar cu lâfă mare, pâte avend două sad trei lefi, să-şi iea lâfa întrâgă şi să nu plătâscă un ban pentru achitarea datoriilor ce a făcut?
Legiuitorul din 1 Martie 1881 va fi avut pâte o bună intenţiune când a modificat art. 409 proc. civ. şi a dispus că lefile şi pensiunile nu pot fi cedate nici urmărite pentru datorii, resultând din împrumuturi, insă nu e mai puţin adevărat că prin acâstă disposiţiune a violat cele mal elementare principii de dreptate şi de moralitate.
Să se pedepsâscă aspru cămătarii, de acord; noi nu numai că nu ne opunem la acesta, dar chiar am făcut o imputare legiuitorului că a găsit de cuviinţă să facă în acâstă materie aplicaţiunea faimosului laissez faire, laissez passer. Gând însă se lovesc împrumutătorii cinstiţi, fiind-că unii împrumutătorî neruşinaţi abusâză şi nenorocesc familiile, legiuitorul violâză cele mal elementare principii de dreptate, el pedepsesce pe nevinovaţi, şi în acelaşi timp ocrotesce pe răii-făcătorl.
Şi mai observaţi un lucru.
Acâstă lege de care se folosesc necinstiţii, nu profită de loc âme-nilor cinstiţi. în adevăr, funcţionarul sau pensionarul cinstit, chiar ne-fiind obligat de lege, se crede dator după regulele bunel credinţe şi ale cinstei să plătâscă ceea ce s’a împrumutat; prin urmare el nu pâte profită de disposiţiunea legii, ci îndată ce va luă lâfa saii pensiunea, va alergă să plătâscă pe creditor. Departe de a profită de lege, funcţionarul cinstit e expus să nu găsâscă credit la vreme de nevoe sau să-l găsâscă cu o dobândă grea. Singur funcţionarul sad pensionarul necinstit, care va pute să găsâscă vre-un împrumutător lesne creditor, va profită de disposiţiunile legii, pun@ndU-se sub ocrotirea infamului art. 409 din procedura civilă.
Ne întrebăm însă, bine şi moral este acest lucru ?
în apriga luptă pentru existenţă omul cinstit are dejă greutatea că
www.digibuc.ro
270
I. TANOVICEANU
pentru ei nu e deschisă decât o cale, cea drâptă, n’are decât o serie de mijlâce, cele cinstite, va maî trebui <5re ca legiuitorul să mărâscă acâstă inferioritate îmmulţind numărul mijlâcelor permise de lege, dar reprobate de echitate şi de morală ?
De sigur că nu cu modul acesta se încuragiâză cinstea şi se face educaţiuneaunnl popor; un legiuitor trebue din potrivă să încuragieze buna credinţă şi să ocrotâscă pe Omenii cinstiţi. Nenorocită ţâră în care legiuitorul uitându-şl acâstă datorie de căpetenie, iea sub ocrotirea sa tocmai pe Omenii necinstiţi şi se inspiră de principiile unui utilitarism rău înţeles, în loc de a se inspiră de înaltele principii ale moralei. Nu există utilitate în afară de morală, şi de aceea legiuitorii cari nesocotesc acest adevăr pricinuesc, fără să voâscă, mai întâiii ruina morală şi apoi ruina materială a ţărilor.
*
* *
Căci nu trebue să ne facem ilusiune; din causa relei credinţe şi a legilor nOstre nechibzuite, tOte afacerile merg rău. Capitalul este nervul afacerilor, nervus rerum gerendarum; ei bine ! capitalul nu mai are curagiul să apară. Din străinătate el nu ne maî vine căci s’au speriat străinii de legile nOstre şi de aplicarea lor, şi cel din ţâră stă închis în efecte publice.
Şi e natural să fie aşâ, căci maî totul la noi e rău organisat Vedeţi de exemplu ce se întîmplă cu urmăririle imobiliare; au ajuns un adevărat scandal! Sunt creditori cari au luptat ani întregi fără casă ajungă să-şi scOtă banii datoraţi din causa formelor nesfîrşite şi maî ales din causa adjudicatarilor de pae. Când s’a revisuit procedura civilă s’a propus pedepsirea acestor mişei, cumetri de înşelăciune, cari lovesc în creditul public; credeţi că s’a admis măsura?
Nu! S’au pus în locul ei nisce disposiţiunî anodine şi vechea stare de lucruri nu s’a schimbat întru nimic.
Apoi cum voiţi ca străinii să ne facă credit?
Ce ? Ore ei nu cunosc legile nâstre şi n’ah făcut experienţa aplicării lor de judecătorii noştri tot de-auna favorabili în civil debitorilor, iar în penal hoţilor şi asasinilor ? Apoi când omul nu răspunde cu persâna de datoriile sale, când lefile şi pensiunile nu pot fi urmărite, când urmărirea imobilelor este o batjocură costisitâre pentru creditor, când în fine averea mobiliară ori-cât de mare, pâte fi ascunsă cu multă uşurinţă fără nici o temere de pedâpsă în cas de descoperire a fraudei, se maî pâte nădăjdui în mod serios la întemeiarea creditului public? Şi ne mal putem miră că străinii nu ne încredinţâză capitalurile cari
www.digibuc.ro
ROMÂNIA SUB RAPORFUL MORAL.
271
la eî sunt în pletora, şi că puţinul capital ce este în ţâră preferă să se pună în efecte publice safi chiar să rămână neproductiv, în loc de a alimentă şi a face să prospere agricultura, comerciul şi industria ţării ?
*
* *
Încă un cuvînt înainte de a termină ceea ce am <}is despre închi-sârea pentru datorii şi legea din 1 Martie 1881.
Am vă<Jut că punctul de plecare al pedepselor în potriva debitorilor de rea credinţă a fost mârtea; a<Ji încă sunt State cari admiţând falimentul civililor, declară pe debitorul insolvabil de rea credinţă ban-crut fraudulos şi-l pedepsesc cu pedepse criminale. în alte legislaţiunî se pedepsesc asemenea individ! cu simplă închisâre, ba chiar legiuitorii, cum bună-ără al nostru în 1864, voesce ca aceşti hoţi mânuşaţî să fie deosebiţi de hoţii obicinuiţi şi mai bine trataţi, probabil fiind-că au furat sume mai mari. în fine sunt legislaţiunî cari apără cu totul de pedâpsă pe debitorul de rea credinţă civil, însă pedepsesc pe comerciantul insolvabil, chiar când e culpabil de simplă negligenţă sau risipă.
De la pedăpsa cea mai grea, mărtea, am ajuns cu trecerea timpului la apărarea totală de pedâpsă; n’am mers 6re prea departe?
Dar, în fine, acâsta tot se pâte concepe, însă când legiuitorul apără nu numai persâna, ci şi averea debitorului de urmăririle creditorului, acâsta e prea mult, ea atinge ultimele limite ale nedreptăţii în materie legislativă. Legiuitorul cu alte cuvinte dă voie funcţionarilor şi pensionarilor ca pe lângă lâfa sau pensiunea lor, să mai fure orî-ce pot sub formă de împrumut de la aceia pe cari îi pot păcăli.
E acâsta cinstit?
în zadar, voind a exaltă meritele nâstre, înfierăm versatilitatea vechilor slujbaşi; unii din ei furau, nu tăgăduim, dar cel puţin furtul lor nu eră sancţionat de legiuitor. Au trebuit să vină vremile nâstre pentru ca legea prin art. 409 Procedură civilă, să declare furtul sau mai bine <}is înşelarea âmenilor lesne încrezători, ca un drept al funcţionarului. Acest articol dă un supliment de lâfă funcţionarilor şi pensionarilor necinstiţi, el este reaua credinţă permisă şi înconjurată, este imoralitatea înălţată în principiu de însuşi legiuitor.
Gât de departe suntem de cuvintele luî Aulus Gellius şi de moravurile cari au dus pe strămoşii noştri e parva origine ad tantae amplitudinis instar! Ei: omnium virtutum maxime atque precipue fidem coluit, sanctamque habuit tam privatim quam publice, iar la noi râua credinţă e scrisă în lege şi e practicată de cei însărcinaţi cu aplicarea legilor.
De sigur că frumâse şi înţelepte erau cuvintele unui senator care
www.digibuc.ro
272
I. TANOVICEANU
4iceâ în şedinţa din 12 Februarie 1900, combătând art. 409 procedura civilă: «Se crează pentru o clasă de dmenl, funcţionarii statului, adecă tocmai aceia cari, în virtutea funcţiunii pe care o ocupă, a ocupaţiunil principale a vieţii lor, sunt supuşi la pă<Jirea bunel cuviinţe şi bunei regule în societate, li se creiază un privilegiu care-î pune la adăpostul îndeplinirii obligaţiunilor lor în societate. Cu alte cuvinte, se dă tocmai acestei clase, care ar trebui să fie propoveduitdrea unei bune rînduell, exemplul îndeplinirii tuturor îndatoririlor în societate, li se dă putinţa de a fi necinstiţi». (1)
însă nu e <5re trist ca aceste cuvinte să aibă trebuinţă să fie spuse unei adunări legiuitdre, şi nu e şi mal trist ca ele să nu producă efect P
în zadar se spune că nu se pdte lăsă un funcţionar fără decorum şi în miserie, luându-i-se o parte din lâfă, căci din două una: sau le-file sunt îndestulătâre şi atunci funcţionarii trebue să se mărginâscă în ele, sau sunt prea mici şi atunci datoria legiuitorului e să le mă-râscă, iar să nu să dea voe funcţionarilor să înşele pe cine vor putâ. în cât despre decorum el provine din purtarea cinstită a funcţionarului, iar nu din portul sau viâţa sa luxdsă.
*
♦ *
Spre a încheiâ acâstă parte a studiului nostru, vom face o ultimă observaţiune.
Noi am criticat de la început, şi sperăm că am probat temeinicia criticei ndstre, râul sistem al legiuitorului român de a restrînge marginile incriminaţiuniî şi a lăsă ast-fel nepedepsite o mulţime de fapte imorale. Am arătat că este cu atât mal periculăsă acestă restricţiune, cu cât e greu a găsi limitele între dolul civil şi dolul penal; însă spre încheere, vom reproduce cuvintele unul călduros apărător al restrie-ţiunil, al marelui penalist italian Francesco Carrara, a cărui operă capitală «Programma» mulţi, cel puţin în Italia, o consideră ca cea mal înaltă expresiune a sciinţel penale clasice.
«Acâsta e, <Jice dinsul, stânca cea mal periculdsă de care riscă să se lovâscă legiuitorul. A distinge controlul moral de controlul politic, a distinge oficiul civil, de oficiul penal. Acâsta e stânca de care ameninţă să se lovâscă legiuitorii regatului italian, imitând necontenit (şi necontenit din nenorocire), tristele exemple ale Franciel. Crescânda civilisaţiune a unul popor şi lărgirea libertăţii sale, ar trebui să fie o raţiune puternică de a micşoră gradat numărul acţiunilor declarate
(1)	D. Th. Rosetti.
www.digibuc.ro
ROMÂNIA SUB RAPORTUL MORAL.
273
infracţiuni însă din contră cresce în noî mania de a îmmulţi numărul pentru a recurge la periculosul remediu al oficiului penal, contra unor fapte cari nu aii adevăratele caractere ale infracţiunii şi contra cărora părinţii noştri întrebuinţau alte mijlăce de apărare. Din acăsta a resultat că Italienii, după ce au fost proclamaţi liberi, au găsit cu surprindere exerciţiul activităţii lor individuale mai restrîns decât eră mai nainte. Fenomen care are pricina lui în mania de a prea guvernă şi în smintirea de a guvernă totul cu ajutorul proceselor penale». (1)
Am reprodus într’adins aceste câte-vă linii, spre a vedă cât de înfocat apărător al libertăţii individuale şi al restrîngeriî imcrimina-ţiuniî este Francesco Carrara, şi fiind-că chiar dînsul ne dă cele mai puternice argumente în critica pe care o facem legislaţiunii române sub acest raport.
Carrara, filosof profund, pe cât este de distins jurisconsult, spune cu multă înţelepciune, că o civilisaţiune mai întinsă trebue să aibă o in-criminaţiune mai restrînsă. însă dacă este aşâ, ne întrebăm: <5re noi suntem printre popărele cele mai civilisate ale Europei, pentru ca multe fapte cari aiurea sunt pedepsite, şi chiar aspru pedepsite, la noi să fie cu totul scutite de pedăpsă ?
Şi Carrara ne mal spune un lucru fărte important. în Italia cu tăte că civilisaţiunea merge înainte, legiuitorii totuşi lărgesc incrimina-ţiunea şi pedepsesc fapte, cari altă dată erau nepedepsite, pe când la noi se întîmplă tocmai din potrivă, că chiar acele fapte, cari erau altă dată pedepsite, acum scapă de loviturile legii penale.
Care din cele două sisteme e cel mai bun? Sunt mai înţelepţi legiuitorii italienii, cari lucrăză câte 15 ani la confecţiunea unui codice, frământând tot capitalul sciinţific al ţării, sau legiuitorii români, cari fără nici o preparaţiune sunt în stare să improviseze ori ce codice în câte-vâ luni de <jile ?
La acăstă întrebare respunde fărte clar statistica penală, răspunde încă starea morală a societăţii năstre.
Magistratura.
Vom fi fărte scurţi în ceea ce privesce influinţa judecătorilor asupra imoralităţii nedelictăse şi acăsta pentru bunul motiv, că aici e greu a resumâ discuţiunea asupra principiilor, iar când e vorba de exemple
(1) Fr. Carrara, Programma del corso di diritto criminale., 8-va ed., Firenze 1897, Parte generale, voi. I § 17, p. 67 şi 68.
Analele A. R.—Tom. XXIV.—Memoriile Secf. Istorice.	18
www.digibuc.ro
274
î. tanovîceanu
sau caşuri practice, totul e o cestiune de fapt şi prin urmare de apreciere.
însă şi aci nu ne putem împedecâ să relevăm şi să deplângem nenorocita tendinţă, care se manifestă la magistraţi tot atât de mult ca şi la legiuitor, de a restrînge incriminaţiunea interpretând legea pe cât pot în favărea rău-făcătorilor, sub cuvînt că poenalia restringenda sunt. Noi am citat câte-vâ caşuri cari pot servi fărte bine ca să arate acâstă nenorocită tendinţă, când am vorbit despre disposiţiunile legii relative la înşelăciune; din ele se pâte vedâ, că şi în.,acâstă privinţă magistratura concură cu puterea legiuitâre în protecţiunea elementelor antisociale şi se deosebesce profund, e chiar antitesa magistraturei francese, care se scie că lărgesce fărte mult aplicarea legilor penale.
Şi trebuie să spunem că magistratura năstră, care se arată atât de respectuăsă de textul legii, când e vorba să apere de pedepsă pe un răti-făcător îşi bate joc de textul cel mai formal, când el este în contra râu-făcetorilor.
Ne vom mulţumi să cităm două exemple.
Legea penală română imitând codicele penal prusian şi alte codice, pedepsesce duelul ca un delict, chiar când n’a resultat mărte. Totuşi acest delict se comite pe fie-care an şi pe fie-care lună; s’au vătjut funcţionari înalţi, miniştri şi chiar magistraţi bătendu-se în duel şi nu numai că n'afi fost pedepsiţi, dar nici chiar n’au fost daţi în judecată. Duelul, acâstă rămăşiţă barbară a justiţiei private şi a dreptului celui mai tare, e pedepsit de legiuitor, şi totuşi judecătorii noştri, cari pentru a aplică disposiţiuni absurde tot de-auna ah pe buze adagiul: absurda lex, sed lez, găsesc de cuviinţă să violeze legea şi să nu urmărăscă pe duelanţi. Şi ast-fel ministrul, în loc de a sta pe banca vinovaţilor, îşi va reluă locul pe banca ministerială, iar magistratul pe fotoliul de judecător. Oe e drept că acelaşi ministru va ordonă darea în judecată a celor cari violăză regulamentele poliţienesc!, şi acelaşi judecător va pedepsi fărte aspru pe ţăranul, care nesciind duelul, într’o luptă cu bâta a avut norocul sau adresă să spargă capul adversarului, în loc de a i-1 sparge adversarul pe al său. Egalitatea înaintea legii de sigur că nu e violată; cine împedecă pe ţăran să înveţe duelul ca să pătă şi el răni şi la nevoe chiar ucide, fără să se târnă de pedâpsă?
Alt cas, şi acesta e şi mai caracteristic.
Iată un domn care e însărcinat cu administrarea averii unui club, el mănâncă aprăpe 20.000 de lei, şi când după mai multe păsuiri declară în fine, că nu păte plăti, în loc să fie urmărit şi pedepsit conform legii, el dă nisce tablouri clubului şi tătă lumea se declară satisfăcută.
www.digibuc.-ro
ROMÂNIA SUB RAfORTUL MORAL,
275
Şi notaţi că lucrul eră de notorietate publică şi că în dub şi chiar în comitetul clubului erau o mulţime de magistraţi, ămeni de altmintrelea fărte corecţi şi ca magistraţi şi ca cetăţeni.
Astăzi domnul, fărte elegant de altmintrelea, se plimbă falnic pe stradele oraşului, ca şi cum nimic nu s’ar fi întîmplat. Iar un ţăran care a furat o găină, păte împins de făme, e pedepsit mai mult sau mai puţin aspru după cum va fi disposiţiunea judecătorului în momentul când îl judecă. Şi judecătorul spunend latinesce dura lex, sed lex şi adăugând că legislaţiunea năstră nu recunăsce Recht der Hungers-noth (dreptul trebuinţei de a mânca), care există în Codul penal din 1532 ai lui Carol Quintul, va păre savant, pe când în realitate el nu e decât un monstru vrednic de spânzurătăre!
Iată egalitatea năstră înaintea legii; săracul plătesce cu libertatea, păte chiar cu bătăi în închisăre, pe când bogatul plătesce cu tablouri de ale lui Aman. Şi ast fel se va ridică morala publică a poporului românesc, dând flagrante exemple de nedreptate, pe care noi ne facem ilusiunea că poporul nu le vede, sau vă<jendu-le nu le înţelege!
Ei bine, da; trebue să o spunem, magistraţii noştrii complectăză de minune pe legiuitor. Se păte <jice de ei ceea ce (jiceâ Ayrault către Ducele de Anjou în 1570, vorbind de magistratura francesă de pe acele timpuri:
«Que jamais on ne veidtantde juges et si peu neantmoins de bonne et de briefve justice . . . en ce royaurae; qu’elle est bănie, comme si on lui avait fait son procăs â elle mesme. (1)
*
+ +
Ni se va spune păte că icăna stării năstre morale e prea tristă, prea descuragiătăre şi chiar jignităre pentru bunul nume al ţării.
Nu suntem de acâstă părere; ceea ce ar fi în adevăr trist şi descu-ragiător, ar fi dacă nu am recunăsce băla şi nu am luă măsuri de îndreptare. Ar mai fi iarăşi trist şi descuragiător pentru noi, dacă băla morală a ţării ar fi organică şi incurabilă, provenind din natura perversă a poporului nostru.
In Italia lucrul e în adevăr trist şi totuşi d-1 Turiello nu s’a sfiit să scrie, că «natura italiană nu s’a corectat de insensibilitatea pentru sânge».(2), iar d-1 de Renzio să atribue Italiei primatul criminalităţii, 1 2
(1)	Nici odată nu s’a vătjut mai mulţi judecători şi mai puţină dreptate bună şi repede în acest regat; ea este isgonită ca şi cum i s’ar fi făcut proces ei însăşi.
(2)	Turiello, Govemo e governati, Bologna, I, p. 344; Garofalo, Contra la corente, Napoli 1888, p. 18,
www.digibuc.ro
276
I. TANOVICEANU
e adevărat că d-1 Giurerurati a protestat în şedinţa camerei din 24 Iunie 1885 contra cuvintelor d-luî de Eenzio, însă acesta i-a răspuns cu drept cuvînt, că răii se face cestiune de amor propriu naţional, pentru că nu se pot distruge faptele şi pentru că «patriotismul tăcerii e patriotism de apă de trandafiri». Eminentul penalist d-1 Enrico Ferri aprobă cuvintele d-lul de Renzio. (1)
Să ne ferim dar de a fi orbiţi de un patriotism răii înţeles saii de un optimism amăgitor; să avem din potrivă curagîtil să vedem lucrurile aşâ precum sunt şi în urmă voinţa şi tăria de a le îndreptă. Şi acăsta cu atât mal mult cu cât la noi, după cum am spus, crescerea criminalităţii nu provine din natura rea a poporului nostru, ci din legile nechibzuite cu cari el a fost înzestrat în ultimele patru decenii şi din pricina nesocotitei indulgenţe a instanţelor năstre represive. La noi se p<5te (Jice cu mal multă dreptate aceea ce a <Jis un Principe Bourbon despre Francia: instituţiunile aii corupt ămeniî. (2)
Căci în definitiv băla e cu lăc şi totul depinde de la conducătorii ţării; hotărască-se el să se îndrepteze, rupend-o cu trecutul şi abera-ţiunile sale şi se va îndreptă şi ţăra.
Generaţiunea care ne-a precedat, generaţiune sfîntă care mult a lucrat pentru ţără, a fost preocupată de alte cestiunl mal înalte, iar maî vîrtos de cestiunile naţionale, şi de aceea n’a putut da cestiunilor politice şi sociale tătă atenţiunea pe care o merită, cu atât mai mult că ea nu eră în destul de pregătită. Resolvarea acestor cestiunl cere studii îndelungate şi timpuri liniştite, ceea ce a lipsit părinţilor noştri, pe când ei posedaţi cu îmbelşugare inima şi entusiasmul, cari sunt atât de necesare în cestiunile naţionale. De aceea dacă pe terenul naţional s’a făcut tot ce se puteâ face în ţera năstră pe acele timpuri, adevărate minuni, pe terenul politico-social s’aii făcut multe şi mari greşeli, ale căror urmări le simţim astăzi.
Entusiasmul lor în parlament, pe catedră şi în incinta justiţiei a distrus prin legi, idei şi hotărîrî nesocotite buna credinţă, Udes ma-jorurn a bunului ţăran de la Dunăre, sărac ce e drept la pungă şi la cunoscinţe, bogat însă la inimă şi în bun simţ.
Idealişti şi visionarî, unii au propovăduit idei, alţii aii făcut legi şi le-aii aplicat cu un optimism de necredut, care a pricinuit pervertirea caracterelor. După dînşiî nu mal existau răii-făcătorî de pedepsit, nici victime de apărat. în entusiasmul regenerării naţionale, toţi Românii 1 2
(1)	E. Ferri, Sociologia criminale, 3-a ed., Torino 1892, p. 252.
(2)	Ce sont Ies institutions qui ont corrompu Ies hommes.
www.digibuc.ro
ROMÂNIA SUB RAPORTUL MORAL.
277
erau fraţi şi toţi trebuiau să fie liberi; de aceea cu adâncă convingere el scriau dreptate şi frăţie.
Beţia sub orî-ce formă e periculdsâ, şi de sigur că beţia entusias-mului şi aceea a cuvintelor nu e din cele maî puţin periculdse. în <jdle de sărbători naţionale picpocheţiî profită de entuasiasmul naţionaliştilor, ca să le fure batistele şi câsornicele; tocmai acâsta s’a întîmplat în ţera ndstră în timpul regenerării naţionale: pe când unii făceau poe-sie umanitară, sacrificându-şi vieţa şi averea pe altarul patriei, alţii făceau milidne, furând Statul sau pe particulari!
*
* *
Pe lângă entusiasmul care o orbia, generaţiunea trecută nu eră destul de preparată pentru resolvarea cestiunilor sociale.
Să ne explicăm.
Sciinţele sociale nu mai sunt socotite astăcji ca sciinţe abstracte şi de raţionament pur, având regule aplicabile omenirii întregi. Am a-rătat cu Herbert Spencer, că un codice penal sau o constituţiune, care se potrivesce unei anumite ţări, nu se potrivesce alteia din pricina deosebirii de cultură şi de obiceiuri. Instituţiunile nu înfloresc de ordinar decât acolo, unde s’au născut din trebuinţele poporului şi s’au des-voltat în mod firesc, urmând evoluţiunea socială. Transplantările de legi şi instituţiunî isbutesc cu mare greutate şi numai atunci când găsesc un teren priincios. Acesta ne explică pentru-ce nicăirî parlamentarismul nu înfloresce ca în Englitera, unde s’a născut şi s’a des-voltat în timp de maî multe vecurl şi pentru-ce constituţiunea turcâscă a luî Midhat-Paşa n’a produs decât un efect... de ilaritate! Acâsta ne maî explică de asemeni pentru-ce juraţii dau chiar a<JÎ resultate bunicele în Englitera, pe când în tot restul Europeî au ajuns o adevărată calamitate socială şi sunt consideraţî de mulţi ca o parodie a magistraturii, după cum şi garda naţională, o altă ilusiune a părinţilor noştri, eră o parodie a armatei regulate.
în sciinţa socială nimic sau mal nimic nu este absolut în spaţiu şi în timp; trebue tot de-auna să se ţină sâmă de trebuinţele societăţii atunci când e vorba de a aplică principiile.
Ne vom mărgini la un singur exemplu.
Odiniâră economia politică eră socotită ca o sciinţă abstractă şi de pură logică, uniî susţineau liberul schimb, iar alţii protecţionismul pentru tdte naţiunile de pe glob; astăzi e recunoscut că nici unul din aceste principii nu p<5te fi aplicabil tuturor ţărilor şi în t<5te timpurile, ci trebue a se ţină sâmă de trebuinţele sau mai bine <Jis de condiţiu-
www.digibuc.ro
278
I. TANOVICEANU
nile fie-cărei ţări, spre a adoptă, unul sau cela-lalt sistem. Negreşit că acest lucru e mai greu, căci necesităză cercetări şi studii îndelungate, însă numai ast-fel se îngrijesc bine interesele unei ţări.
Tot ast-fel e şi cu legile.
Negreşit că e uşor a traduce un codice străin şi chiar a schimbă unele articole spre a ne da aerul că-1 îmbunătăţim, însă un codice sau o lege străină sâmănă cu o piesă de moravuri: spre a produce efectul dorit, trebue adaptată iar nu tradusă.
Că adaptarea e grea, o recunâscem. Trebue ca legiuitorul să studieze istoria trecutului şi să înţelâgă trebuinţele presentului ţării, pentru ca să facă o bună legiuire naţională.
Lucrul acesta nu l-au înţeles părinţii noştri, căci pe când ei legiferau, sciinţa socială eră încă în faşă, şi noi din nenorocire am mers pe urmele lor, traducând şi traducând necontenit. Legiuitorii noştri din a doua jumătate a vâcului trecut, ah legiferat în Eomânia, însă mai toţi erau absolut necunoscători de istoria şi trebuinţele Eomânieî. Plecaţi în ţări străine şi mal vârtos în Francia şi Germania cu <5re-carî studii liceale, ei se întorceau de acolo cu bune cunoscinţe de dreptul roman, frances ori german, dar absolut cu nici o cunoscinţă de dreptul românesc, pe care-1 învăţaţi în mod practic după măsura trebuinţelor (jilnice. Acest drept privat în mare parte nescris, sub care trăise părinţii lor în timp de mai multe vecurî şi p<5te nu tocmai rău, ei nici odată nu l-au cuprins şi nu l-au înţeles în tâtă întregimea lui; legătura lui cu poporul, precum şi armonia complexului scăpă cu desăvîr-şire acestor observatori superficiali. Ei se mulţumiau să compare legile patriei lor cu legile ţărilor unde învăţase, ca complexurî indivisibile, şi cum comparaţiunea nu puteâ fi decât în favărea celor din urmă, abrogarea totală a legilor românesc! şi înlocuirea lor cu legi străine li se păreâ o datorie patriotică, care trebuiâ grabnic îndeplinită.
în zadar li se spuneâ că aceste legi bune în alte ţări nu se potriviau cu ţâra nâstră, care aveâ o altă cultură şi alte obiceiuri, că între aceste legi, pe cari c<5sa legiuitorului le tăiâ fără deosebire, nu totul eră rău şi nu totul trebuiâ desfiinţat, că legile de procedură în special nu se împrumută în bloc de odată şi că în zadar s’ar căută în istorie, după cum scrie Meyer, exemplul unui popor care, fără să fi perdut independenţa şi existenţa lui naţională, să fi adoptat procedura unei alte naţiuni. (1) în zadar totul!
(1) Meyer, Esprit, origine et progrbs des institutions judieiaires, i823, voi. I, In-troduction.
www.digibuc.ro
ROMÂNIA SUB RAPORTUL MORAL.
279
Părinţii noştri ca fii aî revoluţiunii erau entusiaştl, însă tocmai fiind-că erau entusiaşti nu puteau fi profun<jî cugetători, şi de aceea adese-orî la ei frasa frumâsă înlocuia cugetarea sănătâsă.
La obiecţiunea că legile nu se potriviau ţării, că procedura eră prea complicată pentru poporul nostru, ei răspundeau necontenit cu o frasă, care s’a bucurat odiniâră în ţâra nâstră de mare renume: la legi noue, âmenî noi, şi acest răspuns li se păreâ decisiv. Dacă ei ar fi avut timp să cugete mai adânc, şi dacă inima nu le-ar fi dominat capul, ceea ce nu e bine să se întîmple în tot de-auna, ei ar fi înţeles că dacă e uşor a face legi nouă, traducând legi străine, nu tot atât de uşor este să improvisezî personalul însărcinat cu aplicarea legilor şi mai cu sâmâ să pui moravurile în acord cu legile, de âre-ce noi nu făcusem legi în acord cu moravurile nâstre. Şi ace stă armonie între legi şi moravuri trebue să existe pentru ca o societate să mărgă bine, căci după cum s’a spus: Quid leges sine moribus ? Vane profieiunt. Ce sunt legile fără moravuri ? Un nimic. Precum o plantă spre a pută prosperă are trebuinţă de un anumit pămînt şi o anumită climă, tot astfel şi legile spre a fi folositâre, aii trebuinţă de moravuri, pe cari să se întemeieze şi de âmenî, cari să le aplice cum se cuvine.
*
* *
Mai este încă de regretat, după cum am spus, faptul că generaţiu-nea trecută n’a sciut să spicuâscă şi să alegă ce eră bun în legile nâstre vechi.
Căci, încă odată, nu totul era rău în vechile nâstre legi.
Aşâ, de exemplu, în organisarea judecătorâscă nu eră rea despărţirea între justiţia civilă şi penală, căci divisiunea ocupaţiunilor este o lege a progresului. Se scie că unitatea de justiţie civilă şi penală a fost introdusă în Francia la începutul secolului XIX după stăruinţa personală a împăratului Napoleon I şi pentru motive pe cari sciinţa nu le încuviinţeză.
în codicele civil nu erau rele disposiţiunile relative la moştenirile dintre soţi, pe cari legea actuală îi face străini unul altuia, în contra obiceiurilor vechi şi fârte drepte ale ţării, cari îi făceau tovarăşi. De asemenea fârte înţelăptă eră legea veche, care da voie ca să se înstrăineze zestrea, chiar cea nemişcătâre. Astăzi inalienabilitatea dotei nu împedecă pe bărbaţii risipitori, nemernici şi mişei, să mănânce zestrea soţiilor lor, însă împedecă pe un soţ cinstit şi muncitor să scâtă din capitalul zestral tot profitul pe care-1 pâte scâte, limitându-1 adese-orî la un venit de 5®/o, venit prea mic pentru ţâra nâstră. Şi tot inalie-
www.digibuc.ro
280
I. TANOVICEANU
nabilitatea dotală este adese-orî cetatea în care se refugieză soţii necinstiţi, după ce au înşelat pe dmeniî simpli; aşâ că ea e o mină bogată de înşelăciuni pentru soţi şi o adevărată spaimă pentru creditori.
In procedura civilă nu există plaga oposiţiunil şi alte multe forme de şicană, în schimb însă ţăranul eră scutit să vină la judecată pe vremea muncii (arat, seceriş şi culesul viilor).
In materie comercială eră fărte înţeleptă disposiţiunea Godicelui Galimach, inspirată de legislaţiunea austriacă, prin care falimentul eră declarat disposiţiune comună atât civililor cât şi comercianţilor.
în codicele penal dacă bătaia, care tot de-auna a fost în vigăre când se aplică numai mojicilor, trebuiă desfiinţată îndată ce se introduceă egalitatea înaintea legii, ca contrarie demnităţii omenescl, de tămă ca nu cum-vă să se lovăscă demnitatea unul evghenist mişel, dar cel puţin cele-lalte pedepse trebuiau păstrate cum erau prescrise în lege, căci destul le îndulciau judecătorii, neaplicând de exemplu nici odată pe-depsă cu mărte, deşi eră scrisă în lege, şi administraţiunea îmbunătăţind închisorile şi îmblănind regimul lor. Trebuiă să se mulţumâscă legiuitorul, cu îndulcirea judecătorâscă administrativă a pedepselor şi să se ferâscă de a încuragiă criminalitatea şi prin sgomotdsa îndulcire legislativă a pedepselor.
în dreptul public nu eră o disposiţiune rea ca să se deschidă cu lărgime porţile cetăţeniei române străinilor, cari se căsătoreau cu Românce şi se aşezai! în ţâră. Eră fârte înţelept obiceiul străvechii! al ţării de a întări elementul naţional cu elemente străine asimilabile, fiind-că ţâra eră întinsă, locuitori puţini, iar vecinii noştri fdrte puternici.
Se găsiau dar disposiţiunl bune, după cum se vede din aceste generalităţi şi în vechile nâstre legislaţiunl.
EI bine, totul a fost înlăturat cu desevîrşire, bunul şi răul a avut aceeaşi sârte din causă că, după cum am spus, părinţii noştril nu aveau nici timpul, şi întru cât-vâ nici competinţa să facă o alegere. Un spirit fârte distins, Principele Nicolae Suţu, făcend descrierea acelor timpuri, scrie cu drept cuvînt aceste judiciâse cuvinte, cari se potrivesc întru cât-vâ şi timpurilor nâstre: «Ast-fel cum se întîmplâ în tdte ţările în cari nu există o educaţiune politică, în cari nu s’au format specialităţi proprii ca să organiseze şi să conducă în mod cuviincios o ramură de serviciu, în care experienţa chiar empirică este subordonată deşertei străluciri a unei juneţe presuintâse, noi am crezut că întâiul venit e capabil să îndeplinâscă tâte funcţiunile cele mal grele, pentru
www.digibuc.ro
ROMÂNIA SUB RAPORTUL MORAL.
281
cari âmenii speciali îşi petrec vieţa întrâgă ca să studieze principiile spre a deveni destoinici ca să le exercite.
«Noi am făcut, ca în Turcia, un mare admirai dintr’un personagiu care nu vătjuse marea decât cu ochianul, sad un general comandant superior dintr’un paşă care n’a cunoscut decât colţurile haremului seu şi n’a simţit nici odată decât mirosul apei de trandafir şi al pastilelor din serail.
«Şi ne mai mirăm că nu putem propăşi, că vedem instituţiunile chiar cari ar pută să fie folositâre, că nu produc efect, că şchiâpătă în aplicare şi noi ne perdem în încurcăturile unei confusiuni inextricabile !> (1)
*
* *
S’a dis că ceea ce s’a făcut în anii 1863—1865 trebuiâ să se facă. România unită voiâ să fie unificată, să aibă unitatea de legislaţiune. Pripa în care s’a făcut legislaţiunea nâstră se explică şi se justifică prin faptul că cestiunea naţională primă tâte cele-lalte cestiunî; legiuitorii voiau să consolideze unirea ţărilor surori cât mai repede, şi de aceea pentru dînşii eră secundară cestiunea bunătăţii legislaţiunii.
Nu suntem de acâstă părere.
Şi Italia a dorit unirea şi a luptat pentru ea, totuşi peste 80 de ani ea a fost unită şi nu unificată. Tot asemenea în Germania unitatea legislativă s’a făcut şi se face treptat.
Dar să lăsăm trecutul: acta fada. Noi singuri am recunoscut că preocuparea de cestiunile naţionale şi lipsa de preparare a genera-ţiunii trecute sunt o apărare îndestulâtore pentru marea greşâlă ce a făcut; celor cari aii făcut regeneraţiunea nostră naţională, după cu-vîntul Evangeliei, mult li se va ertâ, căci mult aii iubit ţâra şi mult au jertfit pentru ea. Nu pentru a lovi pe cei morţi scris-am acest studiii, căci nimeni mai mult decât mine nu-î venerâză, ci pentru a deşteptă pe cei vii.
Acum însă e timpul să fim mai circumspecţi cu facerea legilor, şi să ne vindecăm de mania traducerilor. E de datoria nâstră ca să îndreptăm greşelile părinţilor, fiind-că timpul e priincios. Trăim înfr’o linişte relativă, suntem cu mult mai preparaţi decât generaţiunea care ne-a precedat, sub raportul studiilor, şi în fine cestiunile naţionale nu ne mai preocupă pentru moment ca altă dată. Din nenorocire şi ac-
(1)	Nic. Soutzo, Memoires, Vienne 1899.' p. 404. Ne pare bine că găsim aceleaşi idei la d-1 N. Vaschide, un scriitor tiner, ceea ce nu-1 impedecă să fie profund, în substanţialul seu articol «Les Latins du Dauube», publicat în revista La Renaissance Latine din 16 Maiu 1902, p. 33, an. I, No. 1.
www.digibuc.ro
282
I. TANOVICEANO
centuez acest cuvînt din nenorocire, patrioţii noştriî nu mai pot face astăzi nimic sau maî nimic pe terenul naţional; în orî-ce cas period a epică a naţionalităţii ndstre e cel puţin suspendată. însă dacă astădî putem <Jice cu amărăciunea lui Tacit: Nobis iners et inglorius labor, pentru noi o muncă stârpă şi fără mărire, avem datoria să profităm cel puţin de acest interval de linişte, care cine scie cât va dăinui, pentru a lucră înţelepţesce pe terenul politic, economic şi cultural. Şi de vom lucră ast-fel vom întări naţionalitatea, cu alte cuvinte vom luptă pentru nem chiar în timpuri de pace, făcendu-ne mari chiar atunci când împrejurările pare că ar voi să ne osândâscă să rămânem mici.
Dacă dorim acest lucru, dacă cu sinceritate voim binele public, iar nu interesul personal, înceteze odată sistemul nenorocit de a face codice de legi în 3 sau 6 luni. Negreşit că nu puţin pdte măguli amorul propriu al unui Om politic, ajuns în capul unui departament, de a sci că face o lege căreia se vor supune 6 milidne de dmenî şi că lasă o urmă neştârsă a trecerii sale la Minister, legându-şi numele săfi de numele unui Codice de legi, dar aceste ambiţiuni personale ne-au costat prea mult şi trebue să li să pună odată capăt.
Şi în alte ţări sunt dmenî capabili de a face legi, şi chiar maî numeroşi şi mai capabili decât noi, care este însă ţâra în care să se facă codicele de legi cu atâta uşurinţă ?
în Italia, pămîntul clasic al legiferaţiuniî, se lucrâză câte 10 până la 15 ani la confecţiunea unui codice, în Germania tot atât, în Norvegia s’a elaborat codicele penal în 20 de ani, iar în Suedia în 34 de ani numai la noî un X al sciinţeî, excelent ministru pâte, nu <Jic ba, însă de o competinţă sciinţificâ fdrte problematică, improvisâză în câte-vâ luni revisuirea ori-căruia din codicele nâstre de legi. Am ajuns ast-fel că, pe când în alte ţări codicele purtă numele suveranilor, cum eră odi-nidră şi la noî, astăzi în România codicele pdrtă numele miniştrilor!
E de neînchipuit răul ce provine din nestabilitatea legilor.
Trebue ca dmenii să se deprindă să respecte legile, pentru a ajunge însă la acest resultat, fără ca să fie imutabile, e de dorit ca legile să se schimbe cât se pdte de rar. La Greci oratorul care propuneâ abrogarea unei legi vechi şi înlocuirea cu una nouă, se presintâ cu un ştrâng de gât, pentru că dacă legea va fi socotită periculdsă sau chiar nefolositdre, să fie spânzurat pentru îndrăsnela lui (1), obiceiu fdrte ciu-
ţi) A. Bruneau, Observations et maximes sur Ies matiăres criminelles, Paris 1716, pag. 358. Acest lucru îl povestesce Diodor din Sicilia. Biblioteca. Lib. 12, de unde probabil l’a luat Bruneau şi Laurentie, pe care-1 vom cita imediat.
www.digibuc.ro
ROMÂNIA SUB RAPORTUL MORAL.
283
dat, o recunâscem, însă de sigur un medicament fârte bun în contra nomomaniei, b<51ă atât de răspândită în ţâra nâstră. La Romani cari aii avut cea mai bună legislaţiune din lume, cultul legilor şi al stabilităţii lor eră atât do mare, în cât legea celor XII table n’a fost abrogată în timp de 10 secole, şi orî cât de mult îmbătrânise după atâta timp, ea a rămas basa dreptului chiar după legislaţiunea luî Justinian.
«Un Stat—observă un scriitor frances — se susţine maîbine culegi viciiâse dar nestrămutate, decât cu legi bune cari n’au stabilitate. (1) Cum însă vom insuflă respectul legilor în ţâra nâstră când ele du-râză aşa de puţin şi le schimbăm cu aceeaşi uşurinţă cu care le-am făcut? Legile cari se desfiinţâză sunt presupuse rele şi dacă necontenit dăm acest urît brevet legilor, cari ne-aii cârmuit, începe cine-vâ să crâdă că şi legile cari ne cârmuesc sunt tot atât de rele şi trecă-ţâre, şi când are acâstă idee, nu mal pâte să le respecte.
Ei bine! la acâstă tristă privelisce asistăm necontenit de vre-o câte-vă 4ecimî de ani; într’una se fac legi cu durată efemeră şi chiar am ajuns că unele legi au devenit câmpul de luptă al partidelor politice, mijlocul cu care un ministru îşi răsbună în potriva predecesorului său.
Omenii cari nu fac politică, sau cari cel puţin pun interesele ţării mal pre sus de interesele de partid, 4,c cu drept cuvînt:
— Daţi-ne o lege stabilă, fie ea chiar mal puţin bună, căci bunătatea e o cestiune de apreciere, probă că nu vă înţelegeţi, pe când nesta-bilitatea e un rău şi o ruină, acesta nimeni nu o puteţi tăgădui. Şi mai ales încetaţi odată de a face legi cu uşurinţă, încetaţi de a face din legi un piedest al de gloriolă pentru numele vostru, saii un mijloc de răsbunare pentru urile vâstre politice. Cel vechi credeaii că legile sunt insuflate de 4eî> Şi de aceea le respectai!, astă4I poporul nu numai crede, ci vede şi simte, că de multe orî legile sunt inspirate de simţimente josnice, şi de aceea a scă4ut respectul legilor, care e temelia orî-căreî societăţi organisate. De altmintrelea, cum voiţi să respecte poporul legile, când voi înşi-vă legiuitori le dispreţuiţi, căci le faceţi cu uşurinţă şi le desfiinţaţi cu aceeaşi uşurinţă?
*
* *
Pe lângă stabilitate e de dorit ca legile să fie bune, şi pentru ca să fie bune, se cer mal cu sâmă două condiţiunî:
1)	Legiuitorul nostru să nu uite că nu face legi universale, ci legi pentru Români şi locuitorii din ţâra românâscă; lucru de care dejâ am vorbit. 2
(2)	P. Laurentie, De l’eloquence politique, Paris 1819, pag. 101.
www.digibuc.ro
284
I. TANOVICEAND
2)	Să facă legi în favărea ămenilor cinstiţi şi în potriva hoţilor, înşelătorilor, bătăuşilor şi ucigaşilor, lucru despre care avem să vorbim.
E de mare însemnătate acest al doilea punct
Trebue să înţelegă odată legiuitorii noştri că a ocroti pe datornicii de rea credinţă, este a asupri nu numai pe împrumutătorî, dar chiar pe datornicii de bună credinţă, cari nu mal pot găsi bani la vreme de nevoe, sau găsesc numai cu condiţiunî grele. Trebue să înţelăgă iarăşi că dacă se cruţă ucigaşii, prin acăsta se omără ămenii cinstiţi căci, după cum <jice Schakespeare, clemenţa ucide când iartă pe ucigaşi. Trebue să înţelăgă în sfîrşit că la o bălă greâ, cum e crisa morală care bântue societatea năstră şi putem (Jice întrega civilisaţiune modernă, trebuesc măsuri drastice iar nu lâcuri anodine; extremis morbis, extrema remedia sunt optima, a <Jis cu drept cuvînt părintele medicinei.
Ar trebui să cugete adânc acel cari conduc destinele ţării năstre şi au răspunderea mersului eî moral, la cuvintele cu cari d-1 R. Garo-falo, unul din fruntaşii sciinţei penale italiane, termină prefaţa operei sale do căpetenie.
«Poporul vede că codicele, procedura, până şi puterea judecătorăscă ocrotesc maî mult pe rău-făcător în potriva societăţii decât pe societate în potriva lui. E de datoria ămenilor de Stat să răstărne aceşti termeni şi să justifice jertfirea anuală a câtor-vă sute de miliăne cheltuite în mod atât de nefolositor, nu pentru a combate infracţiunea, ci pentru a îndeplini ideile juriştilor, cărora în mod greşit le-a fost dat până astăzi monopolul sciinţei penale». (1)
♦
* *
Şi acum înainte de a termină, ne va fi <5re permis să spunem câte-vâ cuvinte în cari deşi vom vorbi de noi, însă nu va fi pentru noi, ci pentru nisce interese cari ne sunt scumpe ?
Sunt acum mal bine de 10 ani, aprăpe îndată după numirea nostră ca profesor de legislaţiune penală la Facultatea de drept din Iaşi, când am început aceste studii, pe cari le-am publicat în «Archiva societăţii sciinţifice şi literare din Iaşi». Odată ce am constatat mersul spăimântător al criminalităţii năstre, necontenit în reviste, în (jia™ politice, pe catedră şi în congresul de legislaţiune penală de la Pesta, pretutindenea am combătut pe cât am putut reformele şi legile cari
(1) R. Garofalo, Criminologia, Torino 1891, 2-a ed., p. XXIII.
www.digibuc.ro
ROMÂNIA SUB RAPORTUL MORAL.
285
debilitâză represiunea şi am susţinut măsurile ocroti ţâre dmenilor cinstiţi şi muncitori.
în acesta luptă nu odată am fost injuriaţî şi învinovăţiţi de reacţionarism de democratismul bine intenţionat o recunâscem, dar de sigur rău pregătit pentru discuţiunea multor cestiunl sociale. (1) Am avut dar să ne luptăm nu numai cu greutatea de a face un studii! serios întemeiat pe o statistică imperfectă, ci şi cu râua voinţă sau ignoranţa unora şi cu indiferenţa altora.
în acâstă luptă nu ne-au lipsit însă şi încurăgiările atât din ţâră cât şi din străinătate. ŞL între aceste încuragiărî cea mare, aceea care o socotim ca o răsplată îndestulătâre pentru ostenelile nâstre, este respingerea cu mare majoritate de 47 voturi în contra 12 de către Senat a suprimării resumatului preşedintelui Curţii cu juraţi, pe care Camera deputaţilor o admisese aprâpe în unanimitate (59 voturi contra 3). Acâstă respingere a avut loc în <jiua de 21 Ianuarie 1897, în urma unul raport în care eminentul nostru coleg de la Facultatea de drept d. Yalerian Ursianu s’a servit spre a combate proectul de lege de studiile nâstre statistice asupra criminalităţii românesc!. E primul cas, cum observa d. Alex. Xenopol, când în ţâra românâscă o reformă a fost resolvată prin studiile unei persâne afară din parlament, deci pe basa unei convingeri sciinţifice, culese din date statistice asupra ţării nâstre. (2)
Nu cutezăm să credem că netransformarea în lege a ante-proectulul Grădişteanu de reformarea procedurii penale, sau a propunerii de a se introduce şi la noi legea Bâranger, este datorită articolelor prin cari noi am combătut aceste reforme neînţelepte, nădăjduim însă că aă contribuit şi ele la acest resultat într’o âre-care măsură.
Ori cum ar fi, noi credem că ne-am făcut datoria şi ne-o facem şi în acest moment, scriind aceste linii. Dacă am vorbit şi de cele rele şi de cele bune ce am întîmpinat în calea nâstră, n’am făcut-o nici din descuragiare, nici din mândrie, quorum causas procul habeo, ci prin cele bune am voit să încuragiez pe ceî slabi ca şi noi, iar prin cele rele să atrag luarea aminte a celor puternici, cari conduc destinele ţării, că e trebuinţă ca el să ieâ măsuri de îndreptare şi să puie o stavilă răului ce bântue societatea nâstră. Noî nu suntem descuragiaţî, 1 2
(1)	înainte chiar de a se publică presentul studiu, un domn magistrat a găsit de cuviinţă nu numai a-1 critică, dar chiar a face personalităţi la adresa nostră. ÎI vom răspunde la timpul cuvenit şi de sigur nu va perde aşteptând!
(2)	Evenimentul din Iaşi, Vineri 30 Maiu 1897.
www.digibuc.ro
286
I. TANOVICEANU
căci n’am fost vox clamantis in deserto, însă suntem prea slabi spre a avă o înrîurire în destinele ţării. Să ieâ dar în mână acestă ces-tiune cel mal puternici şi să-şi facă datoria lor către ţâră. Să nu uite că, cu cât sunt mai sus puşi, cu atât datoria lor este mal mare, căci după cum a cjis un distins scriitor franoes: Plus un hommepeut, plus il doit. (1)
Şi printre datorii, cea mal dintâi a conducătorilor unul popor este să se îngrijâscă de moralitatea publică, temelia cea mal puternică de fericire, de propăşire şi chiar de existenţă pentru un Stat Sâ-şî amintâscă totdeauna frumâsele cuvinte din Aulus Gellius: «Omnibus virtutum generibus exercendis colendisque populus Romanus e parva origine ad tantae amplitudinis instar emicuit» (2), şi să cugete iarăşi că din atâta mărire la care Roma ajunsese, ea a căijut flind-că ajunsese la o corupţiune ne mai pomenită.
Să-şi facă dar cel mari datoria lor, căci pentru aceea li s’a dat puterea de cei mai mici.
Avem chiar mare nădejde că şi-o vor face, fiind-că răul a ajuns la un grad ast-fel în cât pâte să fie vă<Jut de toţi, şi adese-ori binele isvoresce ca o reacţiune din excesul răului.
Cesar Lombroso <Jice că se pâte afirmă, fără târnă de profanare, că moralitatea şi pedâpsa s’au născut în mare parte din crimă (3), idee profundă pe care o exprimase cu mult timp înainte Tacit, punând în gura filosofului Thraseas aceste cuvinte: «Usu probatum est patres conscripti, leges egregias, exempla honesta, apud bonos ex delictis aliorum gigni.» (4) Şi aceeaşi idee o exprima în fine marele patriot italian Massimo d’Azeglio care după ce arată că independenţa Italiei se datoresce în mare parte carbonarilor şi celor mai de frunte mişei, adaugă: «Din murdara îngrăşăminte animală ese grîul cel frumos, din corupţiune apărarea dreptăţii, fi va âre acâsta legea generală? Aşi voi să nădăjduesc că nu este decât în lumea materiei, şi nu în aceea a spiritului; la amândouă totuşi nu e îndoâlâ că răul are o misiune.» (5)
Aplicând acâstă idee ţării nâstre vom <Jice: precum pe terenul eco-nomico-financiar excesul răului ne a făcut binele că ne a deschis ochii să vedem bâla şi ast fel, graţie <*elor cari se vor devotâ pentru binele
(1)	Louis Blanc, Hisloire de la revolution de 1848, Paris 1880, t. I p. 148.
(2)	Aulus Gellius, Noctium atticarum libri XX (Lib 20).
(3)	C Lombroso, L’uomo delinquente, 4-a ed., Torino 1888, I, p. 87.
(4)	Tacit, Anale. XV. 20. «S’a probat prin obiceiu, părinţi conscrişi, că legile cele alese, exemplele cele cinstite, la cei buni s’au născut din fâr’de-legile altora».
(6)	Massimo d’Âzeglio, I miei ricordi, Roma 4878.
www.digibuc.ro
ROMÂNIA SUB RAPORTUL MOBAL.
287
public, ne putem aşteptă la vindecarea ei, tot ast-fel credem că trista stare morală în care ne aflăm şi povârnişul pe care alunecăm de câte-vâ decenii, va deşteptă îngrijirea tuturor şi ne va face să luăm măsuri de îndreptare.
în cât pentru noi, nădăjduim, sau cel puţin dorim, ca epoca ndstră de mari transformări sociale şi politice să se asemene furtu-nelor cari, deşi ridică une-ori gundiele fdrte sus, însă nu le ţin mult timp acolo, şi după ce ele trec, aerul devine mai curat decât eră înainte.
www.digibuc.ro
CUPRINSUL
Pagina
Partea	I.	—	Imoralitatea delictosâ . ........................................ 212
Legislaţiunea................................................... 223
Magistratura.................................................... 233
»	II.	—	Imoralitate nedeiictosă.......................................    241
Legislaţiunea................................................... 248
Magistratura.................................................... 273
www.digibuc.ro
ERATA
La pag. 63 (271), rîndul 32, să se cetescă încurajată în locd^înconjurată. »	»	74 (282),	»	4 » »	in ario în loc de iners.
www.digibuc.ro
www.digibuc.ro