CUVINTE ŞI OBICEIURI3) în cercetările pe care am avut prilejul să le fac asupra limbii noastre, adeseori am dat de cuvinte de o valoare nepreţuită în privinţa luminării părţilor celor mai întunecate din trecutul poporului nostru, adevărate nestemate care, cercetate mai de aproape, par'că reînviază lumea de odinioară şi ne spun mai mult decât şiruri de însemnări istorice. Sunt într'a-devăr cuvintele fermecate, caracterizate atât de minunat, ce e drept în alt înţeles, de poetul Vlahuţă: « Ca 'n basme-i a cuvântului putere; El lumi aevea-ţi face din păreri, Şi chip etern din umbra care piere Şi iarăşi azi din ziua cea de ieri. El poate morţii din mormânt să-i cheme Sub vraja lui atotputernic eşti, Străbaţi în orice loc, în orice vreme, Şi mii de feluri de vieţi trâeşti ». De multe ori aceste cuvinte se păstrează în legătură cu unele obiceiuri. Interesul lor este deci dublu: cuvintele lămuresc originea, chiar felul obiceiurilor, vechimea şi stratificarea acestora; obiceiurile lămuresc originea şi înţelesul cuvintelor. Cele ce urmează sunt menite să dovedească această afirmaţie. Mă voiu opri mai întâi la alegerea « Craiului nou în ţară » ( a « Craiului », « Craiului mare », « Crăişorului » sau « Crăişorilor », « Craiului şi ficiorilor lui Crai»), pentru care avem numeroase descrieri din deosebite regiuni2). Dau descrierea lui G. Coşbuc, pe care o putem socoti tipică: 1) Material pentru o conferinţă ţinută în cadrele « Extensiunii Universitare » în Cluj, 27 Ianuarie 1933. 2) Se pot vedea în : Gazeta Transilvaniei, LV, Braşov 1892, Nr. 207 ; I. POP-RE-TEGANUL, Bricelatul sau alegerea de Craiu nou, publicat în Revista Ilustrată, I, Bistriţa 1898, p. 73 seq. ; AL. VlCIU, Glosariu de cuvinte dialectale, Blaj 1899 V Bucureşti 1907, s. v. Brişcălitul şi Prişcălitul ; S. FL. MAR[AN, Sărbătorile la Romani, voi. III, Bucureşti 1 Anuarul Arhivei de Foliilor II 2 N. DRĂGANU « Obiceiul Craiului nou e practicat, după cât ştiu până acum, numai prin plaiurile româneşti ale Ardealului, în Nord spre Maramureş şi Bucovina, în ţinutul Năsăudului, şi la Sud în Ţara-Oltului, de către Muntenia. Plaiurile Carpaţilor de către Moldova nu sunt ale Românilor, ci în cea mai mare parte ale Secuilor. Cred însă că obiceiul o fi existând şi în Muntenia pe sub munţi, dar până acum nu l-am putut dovedi. în părţile sudice e obiceiu să se aleagă numai un Craiu, iar în cele nordice doi Alegerea « Craiului nou în ţară» o anunţă un flăcău urcat în turnul bisericii, strigând peste mulţime. Un ceremonial simbolic urmează după această strigare: flăcăul din turn aruncă jos un suman; toţi flăcăii sar să-1 prindă, căci nu e iertat să-1 lase să atingă pământul. Dacă sumanul ar atinge pământul, Craii părăsesc scaunul judeţului, şi trebue să se facă altă alegere de Crai, aşa că aceştia doi nu pot fi aleşi. E un mod aşa de naiv şi de poetic de a-şi arăta încrederea în Craii-aleşi! Cei patru ajutători ai Crailor2) au în mână vergi de alun, — de aceea şi sărbătoarea cu chef şi cu lăutari câtă se face de la Paşti până la Dumineca Tomei, se numeşte Vergel. După ce s'au aşezat pe scaun, începe Bricelatul. Toată mulţimea e adunată în jurul Crailor; toţi cei ce au de denunţat pe cineva, s'apropie şi spun. Unul din Crai judecă, iar celălalt execută pedeapsa. Rând pe rând vine la scaun câte unul şi dă de gol pe cutare ori cutare flăcău — numai flăcăii sunt denunţaţi, dar poate denunţa oricine — că are obiceiul să-şi bată boii, că se ceartă cu părinţii, că a amăgit pe cutare fată şi cununia şi-a lăsat-o, că are năravul să înjure, că doarme când ar trebui să fie Dumineca 1901, cap. XIV «Bricelatul », p. 117—129 ; G. COŞBUC, Dintr'ale neamului nostru, Bucureşti 1903, p. 108—112 şi 131—135 ; rev. Ioan Creangă, XIV — 1921, p. 78—79, subt titlul Focul din Sâmbăta Pastelul de EM. ELEFTERESCU ; reprodus cu schimbări foarte mici în Şezătoarea, XXX — 1922, p. 119—120 ; Comoara Satelor, I — 1923, p. 33—34, subt titlul Plugarul de A. VICIU ; Comoara Satelor, I — 1923, p. 49—51, subt titlul Prăcşorul de A. VICIU ; I. MUŞLEA, Obiceiul junilor braşoveni. Studiu de fol-klor, extras din thucrarilelnst.de Geografie al Universităţii,din Cluj», Cluj 1930, p. 38 ; două manuscrise ale «Arhivei de Folklor a Academiei Române», Nr. 379, p. 22—23, şi Nr. 407, p. 6—11. J) în unele regiuni, de ex. în Ţara-Oitului, în Şeuşa, Filpişul-Mare şi în Zărand, de obiceiul alegerii « Craiului » se leagă şi cel al « Plugarului », cel dintâiu fecior ieşit cu plugul la arat, pe care îl duc ceilalţi feciori pe plug până la părău, unde-1 aruncă în apâ —interesant rit de fructificare (vezi A. VICIU, Comoara Satelor, I — 1923, p. 34 ; I. MUŞLEA, op. cit. p. 38). — N. D. 2) Numele şi numărul acestora variază după regiuni. Astfel în unele părţi se numesc crăişori sau judecători (vezi MlJŞLEA, op. cit. p. 38). CUVINTE ŞI OBICEIURI 3 la biserică, ori că e nebăgător de seamă şi rupe mereu câte ceva la car şi plug, că umblă prea mult sărind gardurile, că e răutăcios şi gâlcevitor cu toată lumea. Şi altele, câte şi câte. Craiul judecător ascultă, dă semn şi cei patru ajutători prind pe acuzat, îl iau pe sus, doi dela cap şi doi dela picioare, şi aşa cu faţa în jos îl duc în jurul bisericii şi, la fiecare colţ de biserică, îl bat la tălpi cu nişte lopâţele, dându-i loviturile rânduite de Craiu. Al doilea Craiu, executorul, merge în fruntea alaiului cu vinovatul, el observă dacă loviturile i se dau după număr, dacă nu-1 lovesc prea cu duşmănie (căci se întâmplă şi asta, mai ales că vinovatul trebue să fie desculţ) şi apoi se întoarce ca să ia pe altul în primire, fiindcă în vremea asta Craiul-judecător a rămas pe scaunul său şi ascultă alte denunţuri. Lumea adunată râde, comentează, chioteşte. Alaiul cu vinovatul e urmat numai de copii, cărora le face plăcere să vadă bătaia la tălpi, căci au un spectacol; lumea cealaltă se îndeasă însă pe lângă scaun, s'audă acuzările care pentru oamenii mari au mai mult interes decât bătaia la talpă. Nimeni dintre cei acuzaţi nu poate să se sustragă judecăţii, nimeni n'are voie să fie încăpăţânat, să nu se supuie «legilor apucate din bătrâni», căci atunci ar avea de furcă, bietul, cu satul întreg«. în strânsă legătură cu alegerea de « Craiu nou în ţară » este şi « Strigarea peste sat», obiceiu pe care Al. Pelimon *) îl numeşte «bătrânesc», iar I. Pop-Reteganul2) mai nou decât cel dintâi, în parte o degenerare, în parte o îndulcire sau nobilitare a lui, întru cât este vorba numai de o pedeapsă morală, nu şi corporală 3). Strigarea peste sat se face de pe un deal, de pe o râpă sau din arbori înalţi. O fac şi oameni mai bătrâni, dar mai ales flăcăii, iar în unele regiuni voievodul Ţiganilor. Am văzut că Pelimon ne spune că acest obiceiu este «bătrânesc». Despre «Craiul nou în ţară », alegerea şi funcţiunea lui, Coşbuc ne arată că poporul le socoate obiceiuri şi «legi apucate din bătrâni». «Legea din bătrâni» după toată probabilitatea este ceea ce se numeşte şi în documentele latineşti «1 e x a n t i q u a », în cele slavone « staryj zakonu », deci « lex antiqua districtuum volachicalium universorum », «ius valachicum », «ius et consuetudo Valachorum», în limba polonă « voios -kiem pravem », etc. J) AL. PELIMON, Impresiuni de călătorie în România, Bucureşti 1859, p. 58—59. s) Revista Ilustrată, Bistriţa 1898, p. 73. *) Descrierea obiceiului «Strigării peste sat» se poate vedea la PELIMON, loc. cit. ; I. POP-RETEGANUL, Revista Ilustrată, I, Bistriţa 1898, p. 70, 73 ; Gazeta Transilvaniei, L, Braşov 1887, Nr. 75 ; S. FL. MARIAN, Sărbătorile la Români, II, Părcsimile, Bucureşti 1899, p. 286—292. 4 ■N. DRĂGANU Judecata după «ius valachicum » o făceau cnejii şi voievozii, împreună cu sfetnicii lor, juraţii şi crainicii, adică pristavii sau vestitorii. Cnezul este cuvânt de origine sud-slavă, şi anume venit din limba slavă sudică care a denazalizat mai curând, deci probabil din cea sârbească (cf. v.-srb., s.-cr. knez « Fiirst » < v.-bg. khnedzh > k-bnezt, « dux »; sloven knez « Graf », « Fiirst », etc). Cuvântul slav este de origină germană, din got. * kuniggs, deci identic cu vgs. kunig, care a dat germ. mod. Konig « craiu ». De origine slavă este şi voievodul, care derivă din v.-bg. vojevoda «dux », « conducător în războiţi », precum şi crainicul, care este identic cu rut. krajnik. Deşi numiri slave, cnezul, voievodul şi crainicul în organizaţia politică, militară şi judecătorească a poporului român numesc nişte instituţiuni care, « afară de nume », n'au « nimic slav » şi pe care Românii le aveau când au venit în contact cu Slavii, cum ne arată numirile străvechi ducă < gr. biz. dovxac;, domn < d o m (î) n u s, -u m, jude, judec, judece, plur. judeci < j u d e x, -icem şi jurat < j u r a t u s, -u m, păstrate alături de ele v). Supremaţia politică şi militară slavă, ca să nu mai vorbesc de cea bisericească, din evul mediu ni le-a impus pentru un timp destul de îndelungat. Românii, păstori, colonişti agricultori şi ostaşi în acelaşi timp, le-au dus cu sine oriunde s'au aşezat: nu numai în ţările astăzi româneşti, ci până în Moravia, Silezia, Polonia şi Ucraina. Din felul cum s'a păstrat înţelesul celor două cuvinte de origine slavă, cnez şi voievod, nu se vede limpede care era la început superior celuilalt. în Notarul Anonim al regelui Bela, de ex., bulgarul cnez este pus alături de lat dux (c. 44: « et in eodem bello mortui sunt duo duces cumanorum et tres kenezij bulgarorum »). Totuşi « Gelou quidam Blacus », care « dominium tenebat» « terre Ultrasilvane » şi este numit « dux Bla-corum » (c. 24—27), pare a fi mai curând voievod, ca şi Loborcy din Zem-plen, care « duca vocabatur in lingua » celor din ţinutul stăpânit de el (c. 13), unde chiar din cei dintâi ani ai secolului XIII găsim numeroase aşezări româneşti. în schimb călugărul anonim dela 1308 vorbeşte mai curând de cneji când spune despre « blazi » sau « Românii » din Pannonia şi Mark Messn (Mosony) că « omnes erant pastores romanorum, et habebant super se decern reges potentes in tota messia et panonia » -). ') I. NlSTOR, Emigrările de peste munţi, în A.A.R., s. II, t. XXXVII ist., Bucureşti 1914 —1915, p. 817, afirmă: «In organizaţia aceasta primitivă ni s'au păstrat fără îndoială ultimele rudimente din vechea constituţie municipală romană», şi trimite la lucrarea sa Die geschichtliche Bedeiitung der Rumănen und die Anfănge ihrer staatlichen Organisation, Cernăuţi 1913. 2) Anonymi Descriptio Europae orientalis. . . Auno MCCCVJII exarata, ed. Dr. Olgierd Gorka, Cracovia 1916, p. 43—45. CUVINTE ŞI OBICEIURI 5 Dar chiar şi dacă la început cnejii, aceşti reges pastorum sau crai păstoreşti, cum s'au mai putut numi, ar fi fost mai mari decât voievozii, cu timpul puterea militară preponderantă a voievozilor i-a suprapus pe aceştia cnejilor, care s'au înmulţit prin colonizare, în vreme ce voievozii au rămas mai puţini. In documentele din secolul XIII—XIV cnez are sensul de « cel ce colonizează un teritoriu, un sat cu populaţie în rândul întâiu valahă (dar putând fi şi de altă limbă, de ex. ruteană, polonă, sârbă, etc, dacă se ocupă şi de păstorit) şi este capul acesteia, înţelegând cap militar, politic şi judecătoresc, împotriva judecăţii căruia se putea apela la voievod, întocmai cum împotriva judecăţii acestuia se putea apela la comes, reprezentantul puterii regale». Organizaţiile româneşti în mici voivodate şi cnezate s'au păstrat pretutindeni: în Banat, Ardeal (pe Valea Arieşului şi în Munţii Apuseni, pe Valea Someşului, chiar şi în Săcuime), pe Valea Crişurilor, în Moravia şi Silezia, deci în Carpaţii nord-vestici, în Maramureş, în Galiţia şi Polonia, deci în Carpaţii nord-estici, cu un cuvânt pe toată coama Carpaţilor, ca mici organizaţii aparte, mulţumită cărora populaţia românească a putut rezista până în sec. XV şi XVI presiunii politice ungureşti şi slave. Nu este locul aici să înşir pe nume numeroşii cneji şi voievozi români întâlniţi în documente până în acest timp. începând din secolul XV cnejii şi voievozii români se înstrăinează repede, unii maghiarizându-se, alţii slavizându-se. Pricinile sunt mai ales două: a) scăderea puterii regale faţă cu magnaţii sau, cum le-am zice noi, boierii atotputernici şi începutul donaţiunilor de moşii din partea regilor pentru aceştia; b) nobilitarea cnejilor şi voievozilor înşişi pentru meritele lor, în special cele militare. Cât timp puterea regească a fost tare, cnejii şi voievozii români, care slujeau pe regi ca militari, iar prin hărnicia lor contribuiau la bunăstarea ţării, au fost bine apăraţi de aceştia şi li s'au respectat privilegiile şi instituţiile străvechi. Când regii slăbiţi au început să facă mari donaţii de moşii particularilor, cnejii şi voievozii, împreună cu populaţia românească stăpânită şi condusă de ei, au fost lăsaţi pradă boierilor, care au dispus de ei cum au vrut, mai ales în regiunile unde masa românească nu era destul de compactă. Nobilitarea a pricinuit, şi ea, înstrăinarea cnejilor şi a voievozilor, şi nu numai în ţinuturile, în care populaţia românească era în minoritate, ci chiar şi în cele mai româneşti, cum au fost comitatele bănăţene, Hunedoara, etc. Iată ce ne spune despre acestea regretatul I. Bogdan, Despre cnejii români, A AR, XXVI, 19: «începând sub Carol Robert, nobilitarea cnejilor români se continuă sub Ludovic I şi Sigismund şi, în urma serviciilor însemnate ce cnejii aduc regatului în războaiele cu Turcii, ia, în comitatele 6 N. DRAGANU sudice ale Ungariei; Caras, Severin şi Hunedoara, un mare avânt sub Albert Vladislav şi Hunyadi ca voievod al Ardealului şi guvernator al Ungariei; Sub Matei Corvin ea se răreşte. în a doua jumătate a sec. XV şi la sfârşitul acestui secol « Valachi nobiles » sunt foarte numeroşi în Banat şi în Hunedoara. Devenind nobili, chinezii încetează de a fi Români; parte de bunăvoie, parte siliţi de dispoziţiunile luate de Ludovic şi confirmate de Sigismund la 1428, ei trec la catolicism, ca să-şi poată păstra mai departe domeniile lor. Românilor le rămân numai « kenezii communes » cari, fie că aparţineau castrelor regale, fie capitulelor, nobililor sau comunelor orăşeneşti, nu sunt altceva decât juzi săteşti, « villici seu kenezii», «judices vel kenezii», « pro tempore constituti» supuşi proprietarului, ca şi consătenii lor neliberi...» Astfel vechiul cnez sau chinez, la început sinonim cu craiu şi ducă, a ajuns pe încetul să însemne simplu nobil, în sfârşit un biet primar, numit şi scos după plac de autoritatea politică şi administrativă. în Carpaţii nord-vestici şi nord-estici înstrăinarea Românilor s'a întâmplat şi mâi uşor, fiind ei în minoritate. Unii s'au slovacizat, alţii s'au polonizat, cei mai mulţi s'au rutenizat şi maghiarizat. înstrăinarea a fost accelerată aici prin faptul că celelalte popoare, cu care trăiau Românii împreună, le-au învăţat felul de vieaţă, în special păstoritul, şi le râvneau privilegiile în schimbul serviciului de grăniceri pe care-1 îndeplineau. Astfel mai ales Rutenii au început să intre în mare număr în organizaţiile cu « drept valah», să covârşească cu timpul pe Români cu numărul lor şi să-i asimileze. Prin secolul XV—XVI, când marile donaţiuni de moşii încep şi în aceste părţi, urmează maghiarizarea rapidă atât a cnejilor şi a voievozilor români, cât şi a celor ruteni. Un învăţat maghiar.^care se ocupă de ei, crede că maghiarizarea s'ar fi datorit bunului tratament pe care l-au avut ei din partea domnilor, pentrucă ea s'a întâmplat fără silă. « Sate întregi învaţă limba ungurească, deşi niciodată n'a călcat învăţător maghiar în ţinutul lor », spune el 1). « Dacă cetim vechile conscripţii, vedem surprinşi, că cei mai mulţi dintre voievozii ruteni şi români au nume ungureşti şi cei mai mulţi ştiu şi ungureşte. Aşa stăm şi cu crainicii. Şi între aceştia sunt mulţi care au luat nume ungureşti şi au făcut,cunoştinţă cu obiceiurile ungureşti. Şi unde aceşti slujbaşi s'au maghiarizaţi, acolo ei au fost urmaţi numaidecât şi de popor » 2). Aceeaşi soartă au avut-o şi Românii din Illyria, Pannonia şi Moesia, cu singura deosebire că acolo Rutenii, Slovacii, Polonii şi Ungurii au fost înlocuiţi de Sârbo-croaţi, Sloveni şi Bulgari. ') TÂRÂCS S., Rajzok a tSrok vildgbol, Budapest 1915, IT,! p. 320. 2) IDEM, ibid., p. 325. I CUVINTE Şf OBICEIURI 7 în toate regiunile secolul XV—XVI este epoca în care Românii se desnaţionalizează în masă, iar vlah, numele slav al lor, şi olâh, cel unguresc, încetează să însemne «Român», pe cel ce are naţionalitate română, şi începe să însemne numai « păstor » în general, fără deosebire de naţionalitate !). Cnez, care se numeşte în documentele latineşti rex, deci craiu, ajunge să însemne acum şeful unui fel de păstori, un fel de stăpân, conducător şi supraveghetor al lor. Cu acest înţeles îl găsim la începutul secolului XVI în Likava, comitatul Lipto, « Ubi Walachi sub reges suos pascendi appreciare solent» (O. L. Urb. f. 15). Ceva mai târziu, în Munkâcs, com. Bereg, în a. 1627 «craiu » al porcilor sau, mai bine, al porcarilor era loan Petheo (ib.,î. 18); în 1685 cel dintâiu oier între oieri şi supraveghetor al lor era Vasile Jurkovics, etc, ale căror nume, evident, nu mai sunt româneşti. După secolul XVI organizaţia cu « drept valah » încetează cu totul. Şi la sate, unde se introduce administraţia şi judecata regească în toate chestiunile, se restrânge, — afară de unele, în care « bătrânii », sau «juraţii » dintre ei, îşi mai spun şi astăzi cuvântul, — numai la tineret, la petrecerile lui, care mai continuă să-şi judece « coram rege » « singulis annis electo » şi «jure volachiae requirente » «litessive causas », « exceptis publicis furto et latrocinio et criminalibus causis», «juxta antiquam et approbatam legem », pe care au avut-o « semper et ab antiquo, quo memoria hominum comprehenderet», cum se exprimă documentele din sec. XV care vorbesc de «ius valachicum ». Pedeapsa sau pedepsirea face parte integrantă din judecată, partea cea mai de frunte a ei. De aceea numele pedepsei a ajuns să numească în unele părţi întreg obiceiul alegerii de « Craiu nou în ţară »: vergelat sau vergel, bricelat, brişcâlit sau prişcălit şi strigare peste sat. Numele de vergelat sau vergel, cum ne spune şi Coşbuc, vine dela vergeaua de alun cu care se pedepsesc cei vinovaţi de către crăişori sau judecători, de către sfetnicii sau «feciorii lui Craiu ». Acest nume pare a fi cel original, căci vergeaua este cuvânt de origine latină, derivând din v î r g e 11 a, -am (= v î r g u 1 a, -a m). Cu timpul vergeaua a fost înlocuită cu bricela, brişcăla, prişca sau prâştila de origine străină. Izvorul ultim al acesteia este germ. Britsche, Pritsche, dim. Britschel, Pritschel, care înseamnă « scândurică» sau «lopă-ţică» (cf. germ. Brett < vgs. şi mgs. bret) «întrebuinţată de măscărici sau paiaţe şi nebunii de curte la petrecerile de carnaval»2) «ferula », l) Tot aşa s'a întâmplat, de altfel, şi cu remer, corespondentul albanez al lui rumân, în vreme ce însuşi rumân ajunge să însemne în Muntenia «iobag », « şerb », « vecinul » Moldovei. a) FR. KLUGE, Et. Wb. der deutschen Sprache, ed. VIII, Strassburg 1915, p. 351; WEIGAND-BAHDER-HlRT, Deutsches Worterbuch, II. Band, ed. V, Giessen 1910, p. 475 ; 8 N. DRĂGANU « Schottel ». Aceşti «măscărici » sau «nebuni de curte » se numeau şi Pritsch-, Pritschenmeister-'i, mai demult Pritzel- sau Pritzelmeister, însemnând « Ordner bei dorflichen Vergniigungen », « aranjator la petrecerile populare» (Heyne, /. c), iar în sec. XVI şi XVII «eine besondere Art von Dichtern » (Weigand, /. c). Britsche, Pritsche se găseşte la Saşi în forma Brătsch «glattes Holz-werkzeug zum Schlagen» (cf. şi în fr.-mosell. Bretsch, idem; apoi săs. brqtschn, fr.-mosel. brătschen « viei schwatzen ») 1). Din germ.-austr.-bav. Pritsche «ein flacher Schlăgel» derivă slov. pricka «ein Brett zum Glattschlagen, eine Art Bleuel; der Schlag beim Stockschlagen, der Batzen»2); kaj-kr. pricka «ferula», «pala»3); ung. piricsk, piricsik, pricsek (pricsk-) « Pritsche », « verber ligneus » 4); pricskel-, piricskel-, piricskol- « den blossen Hintern klopfen», «nudas nates pue-rorum caedo, ferio, depalmo »5); piricskeles « Geisselung », « flagellatio » 6); piricskolo «scândurică» în formă de linie cu care fabricantul de cahale îşi îndreptează unghiurile olanelor » 7). Cum apare din forma lor, bricela, bricilui şi brişcâli, ca şi bricela şi briş-câla, par a fi primite din săseşte, în vreme ce prişcâla şi prişcâli ne-au venit mai curând dela Unguri decât dela Saşi, deşi ar putea fi şi dela aceştia. Prâştilă « şindilă » pare a fi rezultat din contaminarea lui prişcală + şindilă, iar prişca are forma slovenului şi kaj-kr.-lui pricka, deci pare a fi din acelaşi izvor şi de aceeaşi vârstă cu cnezul8). Pritsch- sau Pritschenrneister-'u trebue să fi avut odinioară un rol important şi în forma mai veche a Bruderschaft-xirilox săseşti, ca îngrijitori ai ordinii şi persoane comice în petrecerile poporale aranjate de acestea. MORIZ HEYNE, Deutsches Worterbuch, voi. II, ed. II, Leipzig 1916, col. 1202 — 1203 ; Meyers Grosses Konversations-Lexikon, ed. VI, voi. 16, p. 955- J) G. KISCH, Vgl. Wb., 47 ; SCHULLERUS, Sieb.-săchs. Wb., I, 745. 2) M. PLETERSNIK, Slovenko-nemski slovar, V Ljubliani, 1894—1895, s. v. ; cf. şi revista Magyar Nyelv, XVII — 1921, p. 113. 3) A. JAMBRESSICH, Lexicon Latinum interpretatione Illyrica, Germanica et Hunga-rica locuples, Zagrabiae, 1742 ; IOANNES BELLOSZTECZ, Gazoţhylacium, seu latino-illyri-corum onomalum aerqrium, Zagrabiae 1740, la cuvintele respective ; cf. şi Magyar Nyelv, XVII — 1921, p. 113. «) SZARVAS-SlMONYI, MNytSz, II, 1294, şi Magyar Nyelv, XVII — 1921, p. 112—1:3. 5) Ibid. c) SZARVAS-SlMONYI, MNytSz, II, 1294. ') SZINNYEI, MTsz, II, p. 158. ") Vezi mai amănunţit, Revista filologică, I, p. 105 —116. Un fel de « bricela », « priş-ct lă » sau « prăştilă » este şi lapoczka « maiu », * lopăţea » la TEUTSCH, Der Boritzatanz der .Csdngomagyaren in den Siebendorfern bei Kronstadt, în Jahrbuch des Siebenbiirg. Karpathen-Vereins, XXIII — 1903, P- 47. ■■ - CUVINTE ŞI OBICEIURI 9 Bnuierschaft-urile (confreriile, înfrăţirile sau întovărăşirile) au fost introduse de biserica catolică şi au fost păstrate şi de cea luterană a Saşilor, în fruntea lor stă aşa numitul Altkniecht, ales pe la Crăciun. Datoria acestuia este ca, în bună înţelegere cu preotul, să se îngrijească de conducerea confreriei, de păstrarea bunelor moravuri şi educaţia tineretului. Primirea în societate astăzi, când ea a evoluat în mod firesc, moderni-zându-se în privinţa organizării, se face în adunarea festivă condusă de Altkniecht. în aceasta se cetesc regulele după care tineretul se va conduce în biserică, la petreceri, şezători şi în adunările lor. Membrii primiţi se obligă că vor ţinea aceste dispoziţii şi-şi vor cinsti pe ceilalţi tovarăşi. Supravegherea imediată asupra confreriei o exercită cei doi Kirchen-văter-i ori doi tineri aleşi, numiţi Kniechtvăter-i. Afacerile uniunii le conduce un personal ales de tinerime. în fruntea acestuia este amintitul Altkniecht, care prezidează şi judecă. Numărul persoanelor oficiale (Amtskniecht) variază după sat; dar în tot locul întâlnim pe al doilea tânăr (Agder altkniecht « Unteraltknecht», Wirtkniecht «Wortkniecht», Schreiber, Uschnegder, care înseamnă pedepsele pe răboj) şi pe aranjatori (Irtekniecht, Irtentrăger), care se îngrijesc de pregătirea serbărilor. Afară de adunarea generală de pe la Crăciun, în care se fac alegerile, în fiecare lună se convoacă membrii la « Zugang »-uri sau « şezători ». Aici îşi aranjează aceştia neînţelegerile şi pedepsesc pe cei ce se abat dela îndatoriri. Celui care îşi anunţă singur greşeala, i se iartă jumătate pedeapsa. Dacă aceasta nu se întâmplă, cum e firesc, denunţul îl fac slujbaşii în urma invitaţiei Altkniecht-xAm. Acuzele ridicate de un simplu membru trebue dovedite cu doi martori. Acuzaţii se depărtează apoi, iar după aceasta adunarea stabileşte sentinţa în baza regulamentului sau obiceiurilor pe care le au ori după cum le dictează bunul simţ, când n'au nicio dispoziţie pentru cazul în discuţie. împotriva judecăţii se poate reclama în rândul întâiu la Kirchenvăter-i, apoi la preot. Aceste obiceiuri s'au întins dela oraşe la sate şi variază foarte puţin dintr'un loc într'altul x). x) FR. SCHULLER V. LlBLOY în EUGEN V. TRAUSCHENFELS, 'Magazin fur Geschiciite, Literatur und alle Denk- und Merkwiirdigkeiten Siebenbiirgens. Neue Folge, I. Bând, I. Heft, 1859, p. 11—12, 14—-16 şi 18—25 ; F«- F«- FRONIUS, Bilder aus dem. săchsischen Bauernleben in Siebenbiirgen. Ein Beitrag zur deutschen Kulturgeschichte. Zweite Auflage. Wien 1883, p. 48 —51 ; O. WlTTSTOCK, Volkstumliches der sieben-biirger Sachsen, Stuttgart 1895, p. 81—83 '> FR- WEINRICH, Alsofeher vdrmegye szâsz, nepe, în Also-Feher vdrmegye monogrdphidja. Aiud 1899, p. 692—693 ; DR. ADOLF SCHUL-LERUS, Siebenbiirgisch-săchsische Volkskunde im Urnriss. Leipzig 1926, p. 146-155. 10 n. drăganu Şi Săcuii din Ardeal cunosc întovărăşirile de feciori x). De obiceiu la Anul nou, la Crăciun sau la Paşti feciorii îşi aleg dintre ei un conducător (legenybiro, elso legeny, legenyek gazdăja sau gazda) 2), care aranjează petrecerile, încasează taxele dela feciori, tocmeşte lăutarii, etc. El este ales pentru un an, se bucură de deosebită autoritate, poate da amende şi uneori chiar pedepse corporale 3). Asemănările dintre judecata făcută de Altkniecht-v\ Bruderschaft-ului săsesc introdus de biserica catolică pentru moralizarea tineretului, ori dintre cea făcută de legenybiro-vX săcuiesc şi cea a craiului şi a voievodului românesc este prea izbitoare, ca să nu vedem nicio legătură între ele. Este sigur că acestea au influenţat vechea legiuire românească, făcută de cneji sau crai şi de voievozi, care au continuat pe vechii judeci sau judecători, punând-o în legătură cu biserica 4) şi modificând-o în sensul că a rămas numai a tineretului, pentru moralizarea şi petrecerea lui, şi dându-i în locul străvechei vergele de alun şi chiar a priştei, care pare a fi şi ea destul de veche, bricela sau prişcala, care sunt, evident, mai nouă. Terminologia ei (crai, crăişor = cnez, voievod, judec (e), judecător, care se găseşte numai la noi), cuvinte neînţelese ca alimori, aure-maure < bg. ale more « haide măi»5), alături de prişcă, care are o origine înrudită, cuvinte şi construcţii vechi ca îndires, «feciorii lui Craiu », etc, ne arată însă că în fond este vorba de o rămăşiţă străveche, proprie poporului român. Voievodul român împărţitor de dreptate însă, prin degenerarea obiceiului, a ajuns să fie voievodul sau voievoda Ţiganilor, aşa cum întreagă organizaţia veche românească, în frunte cu voievodul, a ajuns să mai fie păstrată numai de Ţigani. S'a întâmplat şi cu acest obiceiu şi cu slujbaşul care era în fruntea lui ceea ce s'a întâmplat cu rochia sau fusta numită vigan(â), fie după Wigan, oraş englezesc vestit pentru fabricile lui de textile şi postavuri, fie, mai curând, după baletista operei italiene din Viena Vigano, cunoscută pe la sfârşitul secolului XVIII şi vestită pe la începutul secolului XIX. îmbrăcămintea ei, «la femme â la mode », era imitată «et Ies dames porterent ') Cf. a. de GeraNDO, Etude sur Ies hautes plaines de Transylvanie. Paris 1882, p. 67 ; kabos emma, Szucsăk es nepe, în « Erdely (nepei) », 1900, p. 25 ; harmath lujza, Nydrddmenti szekely nepszokdsok, în « Ethnographia », 189,9, p- 46 ş. u. 2) Pe birău şi gazdă îl au şi unele din întovărăşirile tinerilor noştri din apropierea Săcuilor. 3) I. muşlea, Obiceiul Junilor braşoveni, p. 38. 4) Din descrierea lui Coşbuc se vede că o parte din acţiune se petrece în biserică sau în preajma ei. în unele locuri alegerea craiului se face înaintea bisericii şi în faţa preotului, care declară ales pe cel mai vrednic (Comoara Satelor, I — 1923, p. 50). 5) Cf. al. philippide, Zeitschr. f. rom. Phil,, XXXI — 1907, p. 290—291 ; Dicţ. Acad., I, p. 116. 1 CUVINTE ŞI OBICEIURI II bientot de petits ventres a la Vigano » (Magyar Nyelvbr, XXXIV, p. 211, după Stendhal, De l'amour, 1857)1). La început vigană a însemnat o rochie scurtă, care mai târziu s'a lungit şi era obişnuită numai în clasele înalte şi la oraşe. De aici a pătruns pe încetul şi în păturile mai de jos şi la sate, unde însă a fost considerată ca un obiect de lux şi semn de desfrânare, mai pe urmă ca o haină ridicolă pe care o poartă numai Tigăncile. De-aici batjocura cântecului popular: De-aş ajunge pan' la toamnă Să mă 'nsor să-mi iau o doamnă, Fie măcar de Ţigan, Numai să aibă vigan 2). Avem şi alte analogii care dovedesc evoluţia schiţată mai nainte pentru obiceiul alegerii Craiului nou în ţară. Aşa este mai întâi obiceiul înfărtâţirii şi însurăţirii, pe care îl găsim descris la S. FI. Marian, Sărbătorile la Români, voi. II, Bucureşti 1899, p. 84—87, şi în Dicţ. Acad., II, p. 66—67, astfel: Flăcăii romani de pretutindeni obişnuesc «a se prinde fârtaţi» sau «fraţi de cruce» (mai rar «fârtaţi din dragoste », prin unele locuri din Transilvania şi veri, prescurtat din «fraţi veri» = fraţi adevăraţi), în ziua de Sân-Toader (în Transilvania, Banat şi prin părţile ungurene; pe aiurea şi în alte zile) cei doi inşi care se si.nt legaţi printr'o prietenie adâncă îşi făgăduesc în mod solemn să se considere fraţi cât vor trăi. Actul acesta este întovărăşit în unele regiuni printr'un jurământ «pe pâne şi pe sare» cu următoarea formulă: « Eu ţi-oiu fi frate, Pan' la moarte, M'oiu lăsa de pane Şi de sare mai bine Decât să mă las de tine!» în alte părţi fărtâţia se leagă cu sânge: cei doi fârtaţi îşi înţeapă cu un spin vârful degetului mic şi-şi amestecă sângele. Există şi un jurământ pe cruce, care explică numirea de «frate de cruce ». Fărtaţii se iubesc până la moarte mai mult chiar decât fraţii d in aceiaşi părinţi, nu se ceartă şi nu se trădează, chiar dacă unul din ei ar fi făcut moarte de om. Ei n'au taine unul faţă de altul şi secretele lor nu le spun ') Cf. şi TOLNAI, în Magyar Nyelv, III, p. 455—457. 2) I. BERESCU, Ţara Oltului, III, Nr. 38, Cincu-Mare ; JARNIK-BÂRSEANU, Doine, p. 438 ; Familia, XXV, p. 424, la S. C. MÂNDRESCU, Elemente ungureşti în limba română, Bucureşti 1892, p. 118. 12. N. DRĂGANU nimănui. Când moare unul, cel rămas îl jeleşte cu capul gol, ca rudele de sânge. Nici fraţii şi surorile, nici copiii fărtaţilor nu se pot căsători între olaltă. Din pricina aceasta se şi prind greu doi inşi fârtaţi. în acelaşi chip se prind sau se însurăţesc şi surorile de cruce când sunt mici şi înainte de a se mărita. Ele îşi zic: « tu soră /» sau « surată ! », iar fraţii îşi zic, sau se « agrăesc », cum se exprimă Ardelenii: «măi frate h> sau « măi fărtate /» V. Alecsandri, Poesii populare ale Românilor, Bucureşti, 1866, p. 13, credea că acest « obiceiu mistic », astăzi aproape dispărut, « se ţine negreşit de oarecare tradiţiuni de pe timpul Cruciatelor, sau poate chiar de tainele introducerii creştinismului la Români». Lucrul stă însă niţel altfel. Fărtaţii sau fraţii de cruce, numiţi aşa numai pentrucă se leagă pe cruce, sunt pomeniţi des nu numai în cântecele bătrâneşti de origine medievală, ci mai ales în poveşti, care cuprind multe elemente vechi creştine, adeseori chiar şi păgâne. Instituţiunea înfrăţirii, ca şi cuvântulfârtat, sunt deci foarte vechi .-cuvântul se găseşte şi la Aromâni (fârtat), şi la Megleniţi (fărtat, furtat) şi datează de pe vremea comunităţii româno-slave, dinainte de despărţirea dialectelor. Obiceiul înfărtăţirii pare a fi luat dela Slavii de sud, unde găsim bg. bratim, pobratim, srb. bratim, slov. pobratim (cf. şi rus. pobrathwh), cu acelaşi sens. Chiar şi formaţia cuvântului este la fel cu cea slavă, fărtat fiind derivat din frate cu sufixul participial -at (la Slavi brath = « frate », -ittvb este dezinenţa participiului prezent pasiv) *). Şi Albanezii au, cu acelaşi sens («Verbriiderter») şi cu înţelesul de. «tovarăş, înlocuitor al mirelui» («Vertreter des Brăutigams »), ca şi la Aromâni, cuvântul vellam, derivatul lui vellâ, vilă «frate», « Bruder», precum şi pe me vellazeniie «sich verbriidern », vellazenim, -i, vellmerî «Ver-briiderung», vellazenî, vliazenî, -ja, vellami, -ja « Bruderschaft » 2). Fireşte, ca formă, surată este alcătuit la fel şi pare a avea aceeaşi vechime ca şi fărtat. Dar şi aici, ca şi în celelalte cazuri, peste acest obiceiu şi peste aceste cuvinte vechi s'au suprapus altele mai nouă şi\ asemănătoare, în fond se pare chiar de aceeaşi origine, ca şi în cazul bricelatului sau prişcălitului. Este vorba de mătcălău. Asupra mătcălâului ne putem informa la Sim. Mangiuca, Calendar pe 1883 (18 şi 25 Aprilie), Dr. At. Marienescu, Mâtcălăid sau înfărtăţia x) H. SCHUCHARDT, Zeitschr. f. rom. Phil, I, p. 481. 2) Vezi G. MEYER, Etymologisches Worterbuch der albanesischen Sprache, Strassburg 1891, p. 469—470 ; MĂRIE. AmelIE FREIIN V. GODIN, Worterbuch der albanesischen und deutschen Sprache, Leipzig 1930, p. 84 şi 376. ... . CUVINTE ŞI OBICEIURI 13 şi însurâţia, în «Familia» din Oradea, a. XXVI—1890, p. 6, şi mai ales S. FI. Marian, Sărbătorile la Români, voi. III, Bucureşti 1901, p. 189—190, unde, afară de lucrările citate, se mai utilizează şi o seamă de comunicări. Pentru Marian, /. cit., «Mătcălăul, după credinţa Românilor din Banat, e o fiinţă parte omenească şi parte îngerească, un june frumos şi nemuritor, care umblă în lume ca şi Sântoaderii şi Rusalele, dar pe carele oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s'a spurcat cu sudalme şi fărădelegi. Mătcălăul e frate mai mic cu Pastile. Sub Mătcălâu', numit şi Pastile mici, se înţelege şi o sărbătoare, care se ţine de către unii Luni după Paşti, iar de către cei mai mulţi inşi Luni şi Marţi după Dumineca Tomei. în această zi bărbaţii nu lucrează nimic la câmp, pentrucă Mătcălăul viorează1) bucatele semănate şi se aduce trăznet. Tot din această cauză nu lucrează nici femeile nimic în casă, anume: nu torc, nu ţes, nu cos în ziua aceasta. Pentru feciori şi fete însă Mătcălăid este nu numai o zi de serbare, ci totodată şi o zi de înfărtăţie şi rnsurăţie ». « în ziua de Mătcălâu adică, pretutindeni în Banat este datină de a se aduna mai multe fete la un loc şi a se mătcuţa », de « a se prinde mâtcuţe, vâruice, surori, a se însuraţi, după cum se înfărtăţesc feciorii », sau « după cum se prind aceştia fârtaţi sau fraţi de cruce ». Obiceiul este cunoscut şi în Mehedinţi unde Mătcălăul înseamnă « petrecere după Paşti, numită şi însoroţit: se adună băieţi şi fete, schimbă ouă roşii între ei şi zic că s'au făcut fraţi » 2). în jud. Muscel acest obiceiu n'are numele de mătcălâu, ci de « datul de văr, de verişoară şi de surată ». Se dau străchini din partea copiilor, farfurii şi căni de porţelan din partea flăcăilor şi a fetelor. « în farfurie sau strachină se toarnă şi puţină apă; apoi se umple strachina (şi farfuria) cu fel de fel de lucruri: felie de pâine, colivă, pasat, « colarezi » (orez ori făină cu lapte), ouă, caş dulce, cozonaci, turte dulci şi chiar fragi, că fragile tocmai atunci se coc. Se mai pune şi o lumânare. Apoi strachina astfel împodobită se tămâie » 3). Dicţionarele care înregistrează mătcălăul, nu ştiu explica originea lui şi â numelui lui. Având în vedere întinderea geografică a lui mătcălâu, ar trebui să ne gândim întâi la o legătură cu s.-cr. matka. Dar derivarea lui mătcălâu din s.-cr. matka nu este posibilă, mai întâi fiindcă acesta are altă însemnare ') Vihorează. — N. D. 2) VÂRCOL, în Noua Rev. Rom. 1910, p. 87. *) C. RĂDULESCU-CODIN şi D. MlHALACHE, Sărbătorile poporului, etc., Bucureşti" 1909, p. 67 ; cf. şi T. PAMFILE, Sărbătorile de vară la Români, Bucureşti 1910, p. 17. 14 N. DRĂGANU (« Gebărmutter; Flussbett; Bienenkonigin ») şi n'am putea explica des-voltarea înţelesului cuvântului românesc; apoi pentrucă obiceiul descris mai sus, care, cât se vede din întrebuinţarea rom. băn. cumnace « cumnate » pentru surate, a pătruns dela Români la Sârbi (Orşova, Negotin, Srem, Banat), cum îmi atrage atenţia d-1 E. Petrovici, este numit de aceştia druzicalo > ruzicalo (vezi Vuk St. Karagic, Srpski Rjecnik, 147—148), pentru care cf. v.-sl. (>rut., ceh., pol.): druzîka «Freundin », « Braut-jungfer » (> rom. druşcă «însoţitoare » sau « soră de mireasă »), druzati « comitem se praebere », « sociare ». Nouă ne-a venit obiceiul iarăşi din biserica apuseană, probabil prin Românii catolicizaţi din Hunedoara sau prin cei calvinizaţi din Banat. Din punctul de vedere al formei este clar că mătcălâu are înfăţişare ungurească şi într'adevăr derivă din ung. mâtkâlo < mâtkâl- « sponsam no-mino », « Braut nennen, verloben »(cf. Szarvas-Simonyi, MNytSz, II, 708), iar acesta, ca şi rom. mătcuţă, din care a fost derivat verbul a se mătcuţa, < ung. mâtka (< slav. matka) 1. «sponsus, sponsa», «verlobter, ver-lobte»; 2. «amasius, amasia, amicus, amica»; «geliebte» (cf. Szarvas-Simonyi, MNytSz, II, 708; Szinnyei, MTsz, I, 1413) şi 3. «fecior care la Rusalii capătă un ou dela o fată » (cf. Szinnyei, MTsz, I, 1413). în loc de mâtkâlo (Magyar Nyelvor, XXXI, 43, în com. Zala, Somogy, Tolna) ungureşte se zice de obiceiu mâtkâzo sau mătkâzo-vasârnap « Dumineca albă, cea dintâi Duminecă după Paşti » (cf. Szinnyei, MTsz, I, 1414, în com. Somogy şi la Ciangăii din Moldova). Altfel obiceiurile amintite se găsesc întocmai şi la Unguri. D-11. Muşlea, studiind până în cele mai mici amănunte Obiceiul Junilor braşoveni, a ajuns la concluzii asemănătoare în privinţa acestora: a) Junii în forma lor cea mai veche reprezintă vieaţa de sat de pe vremuri, cu organizarea primitivă a cetei feciorilor «juni» sau «tineri», care totdeauna au avut un rol deosebit în datinile şi petrecerile satului, mai ales în cele legate de sărbătorile agrare şi schimbarea anotimpurilor, cum sunt procesiunile şi ospeţele pe dealuri de care ei sunt legaţi prin tradiţii, azi uitate cu desăvârşire, care pot fi elemente străvechi, chiar preistorice. Dovezi pentru această organizare străveche sunt raporturile lor cu fetele, la care merg după ouă roşii, aducerea de ramuri de brad şi aşezarea lor la casele fetelor, călărirea (un fel de «încurare a cailor») «între Chetri», purtarea de arme, în special jocul voinicesc al buzduganului, care a putut avea la început altă formă, etc. b) La elementele străvechi s'au putut adăuga altele foarte vechi, şi ele, datorite amestecului cu Slavii sau unui eventual aport sud-dunărean. c) Cu toate că relaţiile între Şchei şi Saşi în secolele XIV—XVI nu ne sunt prea bine cunoscute, nu se poate contesta că Bruderschaft-urile din CUVINTE ŞI OBICEIURI 15 oraşul săsesc al Braşovului au exercitat o influenţă de organizare asupra cetei feciorilor din Şchei şi poate chiar o îndrumare spre biserică: subt influenţa preoţilor dela Sf. Nicolae şi poate chiar după exemplul confreriilor religioase săseşti ceata feciorilor din Şchei pare să fi fost ataşată din ce în ce mai strâns de biserică. Aceasta cu atât mai vârtos, cu cât, spre deosebire de confreriile feciorilor saşi dela sat, cele din oraşe s'au transformat în confrerii bisericeşti în vederea anumitor sărbători ale bisericii şi ale cultului 1). într'adevăr, • Junii se prezintă ca un obiceiu căruia i s'ar putea spune bisericesc. Ei se constitue în cadrele bisericii, sunt de-aproape suprave-ghiaţi de preot, îşi împodobesc brazii ce-i aduc d'« Intre Chetri» cu cruci de lemn, pun aceşti brazi la crucile din Şchei, cântă la toate ocaziile troparul învierii, etc. Socotind după formulele greacă şi slavă la strigătele « Christos au înviat!» (« Cristos văscris » şi « Cristos aneste ! ») şi la răspunsurile Junilor, care nu mai înţeleg aceste cuvinte («Adevărat c'au înviat! », « Adevărat că-i scris ! », « Adevărat că este !»), se pare că legătura cu biserica are o vechime considerabilă. d) Influenţa alaiurilor domnilor munteni, opriţi adeseori în faţa bisericii Sf. Nicolae, şi a boierilor băjeniţi din Principate la Braşov, se vede în fastul călăritului, în instrumentul particular numit surlă, în numele arma-şului executor al pedepselor, care lovea cu buzduganul, etc. e) Şi alte influenţe mai nouă de mai puţină importanţă, s'au grefat, ca şi celelalte, pe forma primitivă de tovărăşie a feciorilor şi pe influenţele mai vechi suprapuse acesteia, alcătuind un caleidoscop în care se vede vieaţa feciorilor din Şcheii de altădată. Exemplul înfărtăţirii, însurâţirii şi al mătcălăuhd ne arată limpede că adeseori este deajuns să cunoaştem originea numelui unui obiceiu, casă ştim de unde ne-a venit acesta şi dacă el s'a suprapus altuia mai vechiu asemănător. Să luăm o grupă de astfel de nume: cea dată după animale. începând dela Ignat şi sfârşind cu zilele Crăciunului, în unele părţi numai în ziua de Sf. Vasile până seara, tineretul nostru umblă cu capra sau brezaea, turca, cerbul sau cerbuţul, etc, nume ce-1 poartă unul din flăcăii mascaţi după animalul pe care-1 reprezintă. Această datină a fost obişnuită mai demult pretutindeni la Românii din stânga Dunării. Astăzi ea a mai slăbit în unele părţi, s'a transformat, şi poartă numiri ca moşnegei, unchiaşi, obrâzari, mascaţi, crăciuni, irozi, bondrâşi (aceştia numiţi aşa după băndura «cârpa» cu care se învelesc pentru a-şi masca faţa; > ung. bondrus « om mascat»), etc.2). Dacă explicarea caprei (cf. şi rus. koza «capră») şi a cerbului sau cerbuţului (cf. rus. olenu « cerb ») este limpede, căci îi înţelegem numele ') Cf. SCHUIXERUS, op. cit. p. 153. 2) Cf. şi T. PAMFILE, Crăciunul, Bucureşti 1914, p. 162. i6 N. DRÂGANU numaidecât, brezaea şi turca ne dau de gândit până să ştim ce înseamnă. La început brează şi brezae, femininul cuvântului de origine slavă breaz (format ca şi Lunae, Mărţae, Vinae, Dumae, Bălae, Cheşae, Fbrae, Mândrae, Murgae, Plăvae, Roşcae, Surae, Ţigae, etc; cf. şi brezoiu «nume de câne ») a însemnat « vită pătată pe frunte sau pe faţă », « pestriţă ». Din acest înţeles s'a desvoltat uşor cel de «om mascat cu un cap de animal, învelit într'o zeghe şi împodobit cu o mulţime de basmale sau cârpe, panglici şi diferite colori», de «împestriţat» (Hasdeu, EM, 596—597; Pascu, Suf. rom., 201, 203; greşit Dicţ. Acad., I, 650: din barză apropiat de breaz, chiar dacă animalul are cioc de pasăre şi clămpăneşte ca barza, ori reprezintă uneori un cocor, cocoş, păun, etc). Din româneşte este bg. bi,rzaca. Turca n'are a face de loc cu Turc, cum socotea D. Cantemir, Descripţia Moldaviae, P. III, c. I (cf. în traducerea lui G. Pascu, Bucureşti, 1923, p. 171: «Un spectacol care pare a fi scornit în timpurile vechi din cauza urii contra Turcilor»), ci este femininul slavului turu «taur » (Cihac, II, 427, şi Şăineanu, Dicţ. univ., s. v.); cf. şi srb., dalm. turica «om mascat cu cap de cal », pol. turica «jeunehomme masque enure », ceh.-slovac, turice plur., n.-slov. terjaki, trjaki «festa pentecostes ». Aceasta o confirmă şi o legendă de Crăciun a Românilor, «în care se spune despre un leagăn de aur purtat pe valurile furtunoase ale mării de un taur cu coarne de aur », pus «în jocurile» [de Crăciun ale lor], «înfăţoşat de cineva sub masca unei arătări fioroase, având cap de bou şi cioc de pasăre, pe care-1 ples-căeşte mereu, trăgându-1 cu o sfoară ascunsă, şi e privit de toţi ca un fel de mama-pădurii, mâncătoare de copii. Cine însă vrea să n'aibă teamă de dânsa, îi aruncă un ban când deschide ciocul » :l). Avem un vechiu danţ ţărănesc şi voinicesc în Transilvania, danţul jucat de căluşeri, compus din 12 figuri, jucate întâi de vătaf, apoi de ceilalţi căluşeri care formează o horă în mijlocul lui; aduce mult cu danţul banul Mărăcine din Muntenia. El nu pare a fi fost danţul descris de Nicolaus Isthvanfi2) ca fiind dansat de poetul maghiar Valentin Balassa în 1572 în Viena la încoronarea împăratului Rudolf3), deşi acesta ar fi putut cunoaşte jocul câlu-serilor dela «Valahii» pe care-i avea pe moşiile sale din Lipto4). 1) W. SCHM1DT, Das Jahr und seine Tage, p. 2—3, ap. OLLÂNESCU, Teatrul la Români, p. 80, şi T. PaMFJLE, Crăciunul. Bucureşti 1914, p. 165—166. 2) Historia regni Ilungariae, Viennae 1758, p. 326, col. 1. *) V. BRANIŞTE, Căluşerul jucat în secolul al XVI-lea, în Transilvania, XXII — 1891, p. 230—231 ; G. KRISTOF, Influenţa poeziei populare române din secolul al XVI-lea asupra lui Balassa Bdlint, în Dacoromania, III, p. 550—560 ; şi mai ales I. MUŞLEA, Ştiri despre jocul căluşerilor noştri înainte de 1600, în Transilvania, 59 — 1927, p. 224—228. *) DEZSI LAJOS, Balassa Bdlint minden munkdi. Budapest 1923, II, p. 506. 5°8, Sio. 5'4, 525, 528, 535. CUVINTE ŞI OBICEIURI 17 Organizarea întovărăşirii Căluşerilor s'a schimbat mult în cursul timpului, şi numai dela D. Cantemir, care ne descrie în Descripţie» Moldaviae, P. II, c. 17 (cf. şi traducerea lui G. Pascu, p. 157) până astăzi. După Cantemir şi după un manuscris vechiu, căluşerii, în număr fără soţ (şapte, nouă sau unsprezece) se adunau odată pe an, îmbrac ându-se cam ca femeile, purtau pe cap cununi împletite din foi de pelin sau alte flori, îşi acopereau faţa şi vorbeau cu glas subţire, femeiesc, ca să nu fie cunoscuţi. Purtau în mână o sabie, cu care străpungeau pe cei ce voiau să le descopere fata, fără să poată fi pedepsiţi de cineva. Conducătorul lor se numea stareţ (< slav. starîcî), iar al doilea conducător, primichir sau primicer (cf. m.-gr. nQifjixrjQioc < m.-lat. primicerius); acest din urmă era mutul căluşerilor. Ei executau danturi din cele mai complicate, cu o rară elasticitate, în zilele dela înălţare până la Rusalii, cutreierând satele şi oraşele şi dormind numai subt cuprinsul bisericilor, ca să nu-i chinuiască Frumoasele (strigoaicele). Când se întâlneau două cete de căluşeri, se luptau — adesea făcându-se omoruri — iar cei învinşi se supuneau învingătorilor pe timp de nouă ani. Tot nouă ani dura timpul pe care se prindea cineva în ceata căluşerilor. Ei vindecau şi baale, călcând în tactul muzicei pe cei bolnavi, şi credinţa deşartă le atribuia puteri de vindecare supraomeneşti. Azi la sate (în Transilvania,—mai ales pe Valea Mureşului,—în Bartat şi în părţile ungurene şi în Bucureşti, în timpul târgului Moşilor) căluşerii sunt nişte flăcăi (de obiceiu 12 la număr) îmbrăcaţi frumos, în cămăşi cusute cu fluturi, şi cu clopoţei la picioare, care se leagă între sine, cu anumite formalităţi, pe un timp anumit, în sărbătorile Rusaliilor, opt zile de-a-rândul sau numai Dumineca şi Joia Rusaliilor, sau la înălţarea Domnului, sau la Sf. Dumitru, şi cutreieră satele de prin împrejurime, executând sub conducerea unui vătaf (care se jură că nu vorbeşte 40 de zile) şi purtând un steag tricolor, jocul cu acelaşi nume. Patroana căluşerilor se numeşte Irodeasa 1). Fără a cerceta originea căluşerilor, care poate fi străveche (unii au văzut în ei Sălii romani, alţii un cult solar sau agrar, în care calul are un rol însemnat), este sigur că ei sunt tot o întovărăşire a feciorilor dela sat, care a suferit aceleaşi influenţe şi a trecut prin aceleaşi prefaceri ca şi celelalte menţionate mai sus. Influenţa bisericei este evidentă în termeni ca stareţ şi primichir, în apariţia lor la sărbători importante şi în dormirea în cuprinsul bisericilor menite să-i apere de Frumoase (= strigoaice). Influenţa vieţii cavalereşti medievale se vede în purtarea săbiei, în lupta cetelor care se întâlneau şi în condiţiile acestor lupte. Influenţele moderne le recunoaştem uşor cu toţii. ') Dicţ. Acad., II, p. 59. 2 Anuarul Arhivei de Folklor II i8 n. drAganu Vechiul danţ voinicesc al căluşerilor a pătruns şi la Curuţii unguri, dus între ei de Românii ataşaţi lor. Se numia hajdutdncz, se juca adeseori cu arme, iar muzica se cânta pe cimpoiu (bordosip; partea întâia a acestui cuvânt unguresc derivă din rom. burduu = bnrduh, burduf), ori pe vioară (hegedu), etc. Avându-se în vedere faptul că la întreagă instituţia căluşerilor una dintre condiţiile de căpetenie ar fi legarea de a nu vorbi şi mutul dintre ei, uniiau socotit că numele lor trebue derivat din căluş « bucata de lemn sau mototolul de pânză, etc, care ţine gura căscată şi împiedecă vorbirea ». Dar d-1 R. Vuia în cercetările sale 2) a arătat că mutul căluşerilor nu este o particularitate numai a instituţiei acestora. El apare şi în alte petreceri ţărăneşti, având deosebite nume, cum vom vedea numaidecât. Dimpotrivă un element esenţial este calul, căluţul sau căluşul de lemn acoperit cu pânză, care ne aduce aminte de germ. Schimmel şi Herbstpferdr săs. Rosschen, Schneiderrdsschen, pol. Konik, etc, şi este purtat de un om numit de Germani Schimmelreiter, la Francezi Clieval Mallet, la Englezi Hobby horse şi se întâlneşte şi la noi în unele regiuni. Calul poate fi o rămăşiţă străveche din cultul solar şi agrar, în care era considerat ca geniu al fecundităţii. Dar, în parte, poate fi şi una a cavalerismului medieval dispărut astăzi. Este vorba doar de un danţ voinicesc Explicarea lui căluşer din cal este cu totul evidentă dacă avem în vedere toate numele căluşerilor şi ale jocului lor: cal, călucean, căluţ, căluş, iar din acesta căluşar > căluşer. Am spus că mutul nu este o particularitate proprie şi caracteristică a instituţiei căluşerilor. Un fel de bufon, paiaţă, posnaş, păcăliciu sau caraghioz este şi măscă-răciul sau măscăriciul Junilor; ghiduşul, care însoţeşte pe tur caş, care joacă capra, turca sau brezaea; bondrăş-u\ Crăciunilor sau obrăzarilor; mai vechiul şod, etc. Măscâriciu derivă doar din măscări, pluralul lui mascara «batjocură » (la origine din turc. maskară; cf. bg. maskarja, ung. maszkara, maszkura, maskara « om mascat», «îmbrăcat ridicol»); ghiduşul, din care s'a făcut ghiduşia şi (rar) ghiduşlăcul « comicărie, caraghioslâc, posnă, năzdrăvănie »„ —-un cuvânt de felul lui căluşer «om cu căluş sau care joacă căluşul» şi al lui turcaş « om cu turcă sau care joacă turca », — este identic cu ungurescul gidos «om cu capră sau căpriţă» (ung. gido) sau «care joacă căpriţa» şi ni l-au dat probabil Săcuii ori Ciangăii moldoveni; bondrâşul am arătat ce este, iar vechiul şod, care înseamnă acum i. « nebun » şi 2. « ciudat, *) Dicţ. Acad., II, 60, care trimite la TH. SPERANTIA, Noua Rev. Rom., I, 504. 2) Originea jocului de căluşari, în Dacoromania, II, p. 215—254. CUVINTE ŞI OBICEIURI ig curios » a fost şi el odinioară bufonul obiceiurilor noastre populare, fiind primit de noi din ung. sod, care este din germ. Schudde, Schaute, Schote, iar acesta din evr. schoţeh « Narr », cum am arătat în Dacoromania, IV, 158, şi VI, 277, şi în Revista filologică, I—1927, p. 116. Mă opresc în acest loc, deşi lucruri tot atât de interesante s'ar putea găsi şi din numele altor funcţiuni ale obiceiurilor noastre populare. Cele expuse sunt deajuns pentru ca oricine să se poată convinge ce rămăşiţe preţioase pentru trecutul vieţii poporului nostru ne păstrează unele obiceiuri şi numele lor, ori ale unor părţi ale lor. Obiceiurile ne lămuresc originea şi înţelesul numelor, iar numele originea şi vechimea obiceiurilor şi a stratificărilor adause cu timpul la acestea. N. DRĂGANU CONTRIBUŢIE LA CRONOLOGIZAREA ŞI GENEZA BALADEI POPULARE LA ROMANI Partea II *): GENEZA Cap. I. Stabilirea cronologiei cântecului bătrânesc în legătură cu cronologizarea evenimentului, e locul să ne punem această problemă şi relativ la balada însăşi. Când a luat ea naştere ? Se înţelege, ea n'a apărut simultan cu evenimentul istoric. între acesta şi poezie există un raport de succesiune, care trebue determinat. Poezia populară n'a luat naştere nici imediat după dezastrul turcesc, ci a trebuit să treacă oarecare timp până să se răspândească în popor. E adevărat că o asemenea întâmplare e menită să aibă un foarte puternic răsunet în masele populare şi vestea ei s'a răspândit mult mai repede ca altele. în orice caz, între evenimentul real şi naşterea poeziei, se plasează la început un produs folkloric de tranziţie, anume tradiţia orală propriu zisă, care a reprezentat prima fază în calea către creaţiunea poetică. Ea a avut forma unei povestiri în proză în graiul de toate zilele, care oglindea în ea numărul cel mai important de elemente realiste — alături de cele ce ţineau de domeniul fantaziei şi care n'au lipsit chiar dela această etapă, variind după gradul de imaginaţie al fiecăruia dintre povestitorii acelei întâmplări. Ea a fost oarecum prima redacţiune a evenimentului, jurnalul oral de informaţie al poporului, însă nu literatură. Povestirea aceasta, circulând din gură în gură, a ajuns la oarecare şlefuiri de formă şi la oarecare modificări ale fondului, în sensul că a eliminat unele motive şi a adăugat altele. în special fantazia a fost izvorul bogat care a intervenit spre a modela materialul brut de informaţie poetizându-1 şi astfel a rezultat o a doua redacţiune tot în proză, însă într'un graiu mai ales, subt o formă mai artistică. Această a doua fază o constitue legenda, produs folkloric de valoare literară. Crearea legendei poetice a fost, se înţelege, condiţionată de întâlnirea unor transmiţători cu oarecare talent de buni povestitori, care au fixat povestirea în rame epice subt un anumit aspect estetic selectat de gustul poporului. Legenda, în comparaţie cu tradiţia orală iniţială, are o formă relativ mai statornică. ') Partea I în Anuarul Arhivei de Folklor I, p. 53—105. 22 PETRU CARAMAN Continuând a circula, în numeroase variante, după oarecare timp, legenda, întâlnind un talent poetic şi mai puternic, a căpătat o formă literară superioară şi anume, s'a prefăcut în cântec. Aceasta e balada populară *). Fireşte, nu toate tradiţiile orale ajung legende literare, ci cele mai multe din ele sunt cu totul efemere, fac oarecare sgomot în jurul unei întâmplări şi se sting nu mult după ea rămânând apoi pe veci uitate, exact ca şi în clasele cultivate ziarul, care dela o zi la alta îşi pierde caracterul de noutate, iar ştirile trecute sunt complet îngropate. De asemenea nici legendele nu sunt menite toate să ia forma versului devenind balade, ci foarte puţine numai. Cele mai multe rămân în graiul prozei, să circule într'o formă de oarecare fixitate, unele din ele perioade mai lungi, altele mai scurte, după gradul de interes ce prezintă publicului. Acele puţine legende menite să devină balade, trebue să îndeplinească două condiţiuni principale: 1. Să aibă un conţinut deosebit de impresionant; 2. Să aibă norocul să întâlnească individualităţi de un remarcabil talent poetic. Timpul cât circulă legenda în proză până să ajungă la forma de cântec bătrânesc, depinde direct de aceste condiţii şi de gradul de intensitate al fiecăreia din ele. Tradiţia orală sau legenda, care povestea evenimentul nostru, îndeplinea în cel mai înalt grad prima din aceste condiţiuni: evenimentul ce avea de subiect era în adevăr foarte emoţionant. Nu putem însă şti cât va fi circulat în popor până ce a găsit acel ins de talent, care i-a dat forma cântecului, însă, având în vedere că un produs artistic ia naştere subt imperiul unei vii impresii — deşi nu chiar în perioada când ea se manifestă cel mai violent — e logic să credem că balada a fost creată nu mult după petrecerea evenimentului. Naşterea acestui cântec popular trebue comparată cu creaţii similare care se produc în scurtă vreme după fapt. Fenomenul folkloric poate fi controlat şi în zilele noastre: o întâmplare oarecare, de exemplu, petrecută într'un sat, face să auzi nu mult apoi — câteva săptămâni sau luni după aceea — că «s'a stârnit cântec » pentru ea. Este şi aici de făcut o distincţie: când e vorba de o creaţie lirică, aceasta ia naştere mult mai spontan; pe când cea epică, cere vreme mai îndelungată, totuşi nu atât de îndelungată încât evenimentul să înceapă a fi uitat. Dacă socotim şi formarea tradiţiei orale ca o primă etapă a genezei, atunci naşterea cântecului începe în acelaşi timp cu evenimentul sau mai precis, chiar 1) Nu-i vorbă, trecerea dela tradiţia orală nare nevoie întotdeauna să se facă prin intermediul acesta de treptată transformare, ci uneori, când întâmplarea este foarte emoţionantă pentru popor şi când întâlneşte fără întârziere talente poetice, poate fi direct transpusă în baladă. Poate şi în cazul nostru să fi fost la fel. GENEZA BALADEI POPULARE 23 imediat după el. Dacă însă prin geneza baladei voim să înţelegem numai acele operaţiuni ale creaţiei artistice propriu zise, care transformă tradiţia prozaică în cântec, atunci ea a avut loc ceva mai târziu. Prin urmare cântecul bătrânesc în chestiune va fi luat naştere, dacă nu chiar în acelaşi an cu evenimentul, cu siguranţă în anii imediat următori. Dezastrul turcesc având loc în ultima lună a anului 1498 şi în prima lună a anului 1499, poezia va fi fost creată în ultimii ani ai sec. XV sau cel mai târziu la începutul sec. XVI. Fixăm deci ca dată aproximativă a ei anul 1500. Cap. II. Elementul fantastic şi miraculos în cântecul bătrânesc Judecând-o numai după aspectul său, balada lui Marcoş Paşa pare cu mult mai veche decât sfârşitul sec. XV. Un singur lucru ne-ar spune cu siguranţă chiar dela început, fără a cerceta mai de aproape, că balada nu poate fi mai veche decât sec. XV şi anume faptul că în ea este vorba despre Turci, care nu apar mai de vreme de acest secol în epica populară la Români. Totuşi am putea uşor crede că Turcii şi Paşa au venit să se substitue altor personaje mai vechi ale baladei şi că ea poate fi în adevăr mai veche. Am văzut însă, după analiza făcută, că nu se mai poate ridica nicio îndoială asupra timpului când a luat ea naştere şi asupra personajelor pe care le cântă. Prin urmare, acea aparenţă de vechime nu-i decât un rezultat al fenomenului arhaizării, care se manifestă foarte puternic aici. El a şters orice urmă de timp, nici într'o variantă nu este pomenit. Cu toate acestea balada lasă să se înţeleagă un timp foarte îndepărtat; cântecul începe uneori întocmai ca şi basmul cu « a fost odată »: « Fost-a, Doamne, fost-a dragă, Cel Colceag paşă bătrân.. .» 1) De asemenea acelaşi fenomen a şters şi orice urmă de loc, reducându-1 la cea mai vagă determinare, tot ca în basme şi arătându-1 a fi departe de tot, la capătul lumii: « Diparti, veri, diparti, — Sfârşîtu pămîntului Nisi aşa foarti2) diparti: La marzina serjului...3) J) GlUGLEA-VALSAN, Dela Românii din Serbia. Bucureşti 1913, p. 275. 2) Diaconu a notat : « Nisi aşa parii diparti . . . », ceea ce e de sigur o greşeală de auz. Totuşi credem că el a auzit chiar astfel din gura cântăreţului dela care a cules balada, adică, greşeala de auz a avut loc în popor, pe terenul transmisiunii orale, ceea ce a făcut să ia naştere acel tip de aliteraţie, bine cunoscută poeziei populare, formată din-tr'un cuvânt precedat în acelaşi vers de repetiţia părţii finale a lui, ca în exemplele : <« lie ciocârlie », « liţă mândruliţă » . . . etc. In orice caz nefiind nicio îndoială că la origine cuvântul nu e « parti », ci « foarti » — ceea ce atestă şi alte variante — noi l-am corectat. 3) ION DIACONU, Ţinutul Vrancei I, Bucureşti 1930, p. 221. 24 petru garaman Dar însăşi acţiunea baladei, cu toate că aceasta:— precum am demonstrat cu ajutorul cronicilor — are la bază un substrat real incontestabil, totuşi ea apare ca un produs exclusiv fantastic, ceea ce întăreşte şi mai mult atmosfera arhaică a cântecului. Şi dacă am ţine seamă de anumite elemente folklorice care alcătuesc această atmosferă, ele au într'adevăr o vechime cu mult mai- mare. Aceste elemente însă, deşi predominante azi, sunt la origine străine de tema pe care se sprijineşte creaţiunea baladei. Ele au fost atrase de această temă ca motive poetice la început, fiind subordonate acţiunii principale, care e bazată pe inspiraţie de natură realistă. Cu vremea însă ele consolidându-se, fac ca povestirea să capete un caracter pur legendar, fără baze reale şi ca urmare, imaginaţia populară îşi ia frâu liber spre a preface complet evenimentul. Dar în creaţia folklorică, fan-tazia nu se manifestă printr'o independenţă absolută în invenţie, după capriciul insului anonim care contribue cel mai mult la naşterea ei, sau după capriciile altor inşi care, ulterior, după realizarea producţiei poetice populare, vin de asemenea să colaboreze. Nu; aici fantazia îşi are căile ei fixate de mai înainte, după care se orientează şi dela care nu-şi îngădue decât foarte mici abateri. Astfel, balada noastră, încă de când avea formă de legendă, poate să fi prezentat ca ultim aspect în proză al ei, aspectul fantastic aşa cum îl aflăm în poezie; dar se poate foarte bine ca el să fi luat naştere odată cu forma de cântec a legendei. într'un caz sau într'altul, acest aspect fantastic şi-a scos motivele dintr'o sursă epică străveche, unde atmosfera dominantă o formează fantazia exuberantă, anume din basm. La aceasta a contribuit într'o largă măsură faptul că tema originară a baladei, cu toată baza ei strict reală, prin elementul extraordinar ce cuprinde în ea însăşi, se arată foarte favorabilă pentru atragerea de motive fantastice în contaminaţie, evenimentul fiind considerat de popor chiar dela început drept miracol. Primul pas îndrăzneţ al fantaziei populare este imaginarea dezastrului armatei turceşti ca rezultat al unei lupte năpraznice cu elementele naturii personificate. Aceasta nu era nicidecum greu, deoarece poporul avea deja realizate de-a gata în domeniul basmului astfel de personificări. Aci avem figuri supranaturale ca: Gerul sau Gerilă, Crivăţul, sora Crivăţului, mama Crivăţului. . . Gerilă este foarte cunoscut la Români, în basmul lui Harap-Alb, povestit de Creangă 1)\ Gerul îl aflăm de asemenea, de ex. într'un basm din Bucovina 2), apoi în unele snoave. Acest personaj se află şi în dialectul aromân cu numele de « Dzidzirus »3), care ca şi Gerilă din basmele dacorom., fiind băgat într'un cuptor ars de şapte ori, nu se încălzeşte. ION CREANGĂ, Opere complete. Bucureşti 1915 (ed. Minerva), p. 316. 2) Cf. LAZĂR ŞĂINEANU, Basmele române. Bucureşti 1895, p. 462—463. 3) PER. PaPAHAGI, Basme aromâne. Bucureşti 1905, p. 138 —139. GENEZA BALADEI POPULARE 25 Alteori gerul este la Aromâni un personaj femeie şi poartă numele de « Arcoarea » x). Personajul acesta apare şi în basmele altor popoare, de ex. la Slavi (rus. Mopo3-b), la Unguri...2). în ce priveşte personificarea vânturilor, ea este foarte răspândită în basmele tuturor popoarelor, în vremea noastră ca şi la cele antice, cu deosebire în mitologia veche grecească. în basmele româneşti, vântul apare personificat subt diferite aspecte: Austrul, Vântul de primăvară, Vântul-turbat, Crivăţul. . . într'un basm din Muntenia — în care trebue să amintim că un personaj, Sila Samodiva, e de origine bulgară — Crivăţul are trei fete, zâne, dintre care pe cea mai mică o răpeşte eroul basmului luându-şi-o de nevastă. Crivăţul le dă binecuvântarea părintească, în cele din urmă 3). Crivăţul, ca şi Vântul-turbat, în basmele române, sunt în general personaje răufăcătoare. Astfel, în basmul « Omul de piatră», din culegerea lui Ispirescu, feciorul de împărat, mergând la « muma Crivăţului », o babă sbârcită, să ceară sfat şi găzduire, ea se uită la dânsul şi la tovarăşul lui, zicându-le: «V'aş primi în casă cu bucurie, dară mi-e frică că va veni fiul meu şi vă face pe amândoi sloi de ghiaţâ; duceţi-vă mai bine la sora mea cea mică. . .» 4). Vânturile de obiceiu sunt rude între ele; aşa, Crivăţul este văr primar cu Vântul-turbat şi cu Vântul de primăvară, mamele lor fiind surori6). Crivăţul nu are numai mamă, ci şi soră. într'un basm, sora Crivăţului are atribute similare celor ale fratelui ei: ea împietreşte pe tinerii voinici care se ispiteau să vină s'o peţească sau care mergând într'o expediţie grea vroiau să se slujească de puterea ei. Despietrirea lor şi readucerea la vieaţă avea loc dacă-i uda cu apă miraculoasă dintr'o fântână din împărăţia ei6). în balada noastră aflăm personificat atât gerul cât şi crivăţul. Gerul însă apare mult mai rar şi mai şters. Astfel, într'o variantă din Vrancea ni se povesteşte că « Veki Paşa bătrân» a venit cu oşti numeroase şi bine îmbrăcate « ca cu zeru sî sî batî»7). Iar în popor, la Vrânceni, balada e cunoscută subt numele de « Cînticu zerului »8). De obiceiu în cântecul bătrânesc aceste două figuri mitologice, complet deosebite în basme, se confundă sau mai precis, Crivăţul absoarbe şi figura Gerului dând un singur personaj în care vedem contaminate şi atributele ') Ibid., p. 172. a) ŞĂINEANU, op. cit. p. 991. 3) N. D. POPESCU, Carte de basme. Bucureşti 1892, II], p. 134. 4) P. ISPIRESCU, Legende sau basmele Românilor. Bucureşti 1882, I, p. 170 seq. 5) Ibid. c) I. C. FuNDESCU, Basme, oraţii, păcălituri şi ghicitori. Bucureşti 1897, I, p. 171. ') DlACONU, Ţinutul Vrancei, I, p. 221. -"l Und. .26 PETRU CARAMAN Vântului şi ale Gerului, ale celui dintâi însă fiind întotdeauna dominante. Iată o dovadă a acestei contaminaţii: Colceag Paşa merge cu oastea lui « La fântâna Gerului, Gerului, Crivăţului. ..» l) Apoi, în cele mai multe variante Crivăţul aminteşte de figura mitologică, de basm, a Gerului, printr'un gest caracteristic acestuia, anume Crivăţul din cântecul bătrânesc, cam în acelaşi chip ca şi Gerilă 2), suflă pe o nară sau pe amândouă, atunci când vrea să îngheţe oastea turcească: « Sfântu Crivăţ si făsia ? .. .Pj-o nari di zer sufla, Toatî oastia c'o 'ngheţa. . .»3) Sau aiurea: «.. .Pi-amândouî nărili sufla.. .» 4) Crivăţul, pretutindeni în variantele cântecului bătrânesc, apare ca un personaj bine distinct. Chipul lui se desprinde foarte clar din povestirea baladei. în unele variante aflăm chiar zugrăvit portretul lui în trăsături foarte caracteristice. Astfel într'una moldoveana, din Vrancea: «. ..Sfântu Crivăţ din fîntînî cî-iîi işâ, Cu barba di kisiurî, Di 'ncălţat şî di' mbrăcat Cu mustăţ di promoroacî, Pînî 'n seriu ieşti nănţat... Cu păru făcut di brumî Cu toiag di ghiaţî 'n mînî, Cari nu ştii di glumî.. .» 5) Sau într'o variantă din Muntenia, care, în unele versuri nu face decât să traducă expresiile moldoveneşti6) în graiul muntean, iar în altele mai completează cu alte caractere iernatice portretul Crivăţului, găsim: «.. .Crivăţ din fântână că-mi ieşea Cu sprâncenele de ploaie Cu opinci de ghiaţă 'n picere, Cu musteţile de chidă Cu toiag de ghiaţă 'n mână, Şi cu barba de polei. ..»7) Cu căciula de zăpadă, x) GlUGLEA-VÂLSAN, op. cit., p. 275— 276. \ 2) Cu deosebirea că Gerilă sufla cu buzele. Cf. CREANGĂ, op. cit., p. 323 : « Atunci Gerilă suflă de trei ori cu buzişoarele sale cele iscusitei. . . ». 3) DIACONU, op. cit., I, p. 223 ; cf. şi varianta CARAMAN, Anuarul Arhivei de Folklor I, p. 65. 4) DIACONU, ibid., p. 225 ; cf. şi varianta Brătulescu : « Crivăţ din nări că sufla . . . ». 5) DIACONU, op. cit., I, p. 222. °) « Kisiurî », « promoroacî ». , ') V. BRĂTULESCU, colecţie inedită. Această interesantă variantă a fost culeasă de d-1 Brătulescu dela Moş Gherghe din com. Velea-Nebuna, jud. Vlaşca. Gospodarul GENEZA BALADEI POPULARE 27 Numai foarte rar, putem zice chiar în chip excepţional, portretizarea aceasta se referă la personajul «Gerul, ca de ex. într'o altă variantă raun-teană: «.. .Eşia Gerul din fântână, Cu musteţi de chidă albă, Cu toiag de ghiaţă 'n mână Şi din chică Cu căciula de zăpadă Roua-i pică...» 1) Nicăiri aiurea nu mai aflăm acest portret atribuit Gerului. Chiar când balada e cunoscută cu numele de « cânticu zerului», ca în Vrancea, şi atunci portretul relatat aparţine tot Crivăţului. într'o variantă, din Oltenia, a baladei, aflăm oarecare indicaţii şi asupra felului cum este îmbrăcat Crivăţul. El poartă o haină lungă până în pământ, de vreme ce paşa învins, mergând să-i ceară iertare, «... înainte-i 'ngenunchiâ, Poalele îi săruta, Crivăţ se milostiviâ. . .» 2) Notăm deocamdată că acesta e costumul caracteristic lui Dumnezeu şi sfinţilor în producţiile folklorice la Români. în unele variante ni se vorbeşte şi despre alte personaje supranaturale din familia Crivăţului, anume despre mama şi tatăl lui: «... Supt seninu cerului, Unde-i muma vântului La fântâna gerului Şi tatăl Crivăţului.. .»3) Deci exact ca în basme, unde — precum am relatat mai sus — există personaje ca: muma Crivăţului, sora Crivăţului... Dacă în basme aflăm ambele personaje supranaturale, şi Crivăţul şi Gerul, deopotrivă de bine cunoscute, ar fi de pus întrebarea: pentru ce în cântecul bătrânesc, Crivăţul este acela care nu numai că are rol dominant, dar chiar în cele mai multe variante asimilează cu totul în figura sa pe cea a personajului Gerul, făcând-o să dispară? Şi ar fi mai firesc să se petreacă lucrul invers. Ştim doar că armata turcească a pierit de ger precum toţi cronicarii vremii ne povestesc. însă o auzise cu vreo 20 ani mai înainte, la o nuntă din satul său, dela lăutarul Vasile din Poeni (azi Buda-Cornetu), jud. Ilfov. Cf. şi RĂDULESCU-CODIN, Din Muscel — Cântece poporane. Bucureşti 1896, p. 208 ; TOCILESCU, Materialuri folkl. I, partea II, p. 1228; Arhiva Dobrogei, 1, p. 104. *) C. N. MATEESCU, Balade. Vălenii-de-Munte 1909, p. 106. 2) OVID DENSUSIANU, Flori alese din cântecele poporului. Bucureşti 1920, p. 143. a) RĂDULESCU-CODIN, Din Muscel, p. 206. 28 petru caraman Credem că răspunsul nu poate fi altul decât următorul: în concepţia folklorică, vântul între celelalte elemente ale naturii personificate, are cea mai mare putere. El e mai tare şi decât gerul şi decât căldura. în cântecul bătrânesc, e vorba de luptă cu numeroasa şi puternica oaste a Turcilor, prin urmare dintre cele două elemente ale naturii personificate, — Crivăţul şi Gerul — trebuia pus pe planul întâiu cel mai puternic, deci Crivăţul. Părerea poporului că vântul este mai puternic decât gerul, o surprindem într'o snoavă foarte cunoscută, unde cele trei personaje supranaturale, trei personificări ale forţelor naturii, sunt: Vântul, Căldura şi Gerul (sau aiurea: Vântul, Soarele şi Gerul). în toate variantele ei, ni se scoate în vileag superioritatea vântului asupra celorlalte: Căldura n'are nicio putere dacă intervine vântul, precum nici gerul nu poate fi de loc primejdios dacă nu e însoţit de vânt. O frumoasă variantă a acestei snoave o aflăm inserată ca motiv secundar în basmul «Voinicul cel fără de tată » din culegerea lui Ispirescu T). Poporul, fidel acestei concepţii din mitologia basmului, atunci când în cântecul bătrânesc a fost vorba de o alegere între Ger şi Crivăţ, sau de o contaminaţie a lor, a învins Crivăţul absor-bindu-1 pe celălalt. Crivăţul, după închipuirea poporului, locueşte într'o fântână; aceasta e «fântâna gerului»2) şi se află la «sfârşitul pământului, la marginea cerului»3) sau cum ni se povesteşte aiurea: «la capu pământului « la inima câmpului. . .» 4) în altă variantă, i se spune « puţul Crivăţului » şi e localizat aproape de « poarta raiului » 5). Pretutindeni, în variantele baladei, paşa se duce cu ostile sale la fântână ca şi cum ar merge să asedieze o cetate întărită unde stă închis Crivăţul : «...Cu oştirea că-mi pleca Şi acolo când mergeâ-re, Şi el, mări, se ducea. . . Fântâna îmi-ocoliâ, La fântâna Gerului, Cead,ările-mi aşeza...»6) Gerului, Crivăţului. . . J) Op. cit., I, p. 130 ; cf. şi ŞĂINEANU, op. cit., p. 996. '-) DIACONU, op. cit., I, p. 221, 224, 226 ; cf. şi celelalte variante. 3) Ibid. 4) GIUGLEA-VÂLSAN, op. cit., p. 275. 6) TOCILESCU, Materialuri folkloristice, voi. I, partea II, p. 1228. Cf. şi Arhiva Dobrogei, 1, p. 104. °) GIUGLEA-VÂLSAN, op. cit., p. 276. GENEZA BALADEI POPULARE 29 Apoi Marcoş-Paşa merge el singur la fântână spre a provoca la luptă pe Crivăţ: «...La puţ dacă ajungea, —Bre, Crivăţe, dumneata! în ghizduri că îmi bătea, Eşi afară a ne bate... » Şi din gură că-i zicea: sau aiurea: — « Alei, tu, măi Criviţe, Din fântân' acu sî-ni ieş, Ca ieu cu tini sî mă bat. ..»2) în fântâna gerului, Crivăţul stă « Cu picioarele în apă Pe un scăunel de ghiaţă. . .» 3) Că aceasta e locuinţa lui consacrată, se vede şi dintr'o variantă vrânceană, unde Dumnezeu, văzând pe Crivăţ că a venit la el părăsindu-şi fântâna, îl întreabă mâniat ca în faţa unei încălcări a datoriei: — « Alei, vinti Criveţe, Fântâna ţ'aî părăsit La mini la sî-aî yinit ? » *) Fântâna gerului ca locuinţă a Crivăţului este de asemenea un element de basm trecut în cântec odată cu personajul. Crivăţul, acest personaj atras de baladă din lumea basmelor de azi, are rădăcini până în mitologia popoarelor vechi. Aşa cum ni-1 zugrăveşte cântecul bătrânesc, observăm la el unele reminiscenţe eolice; Crivăţul apare adesea ca un fel de domn al vânturilor, de care el dispune după voia lui: « Crivăţ dela el plecă, Vânturi mari că-mi aduna...»5) Dar Crivăţul pare a personifica în figura lui toate rigorile iernii. în adevăr, poporul îşi închipue că iarna e datorită acestui personaj supranatural, în acest anotimp, Crivăţul este în toată vigoarea lui, de aceea ') TOCILESCU, op. cit., p. 1228 ; Arhiva Dobrogei, I, p. 104. 2) DIACONU, op. cit., I, p. 226. 3) TOCILESCU, op. cit.., I, partea ]], p. 1228 ; Arhiva Dobrogei, I, p. 104. 4) CARAMAN, Anuarul Arhivei de Folklor, I, p. 65. 5) DENSUSIANU, op. cit., p. 141. 3« PETRU CARAMAN vremurile sunt aspre. Cea mai mare putere o are el în Ianuarie, sau cum spune cântecul: «... In luna lui Cărindarî Cân îs zerîurili tari...» ceea ce explică pentru ce atunci e aşa de frig. în timpul cald însă, Crivăţul este imaginat a fi slab şi istovit de puteri, iar vremea e bună, tocmai fiindcă el nu-i în stare s'o strice. Astfel în mai multe variante ale baladei, Crivăţul spune paşei că a nimerit rău de-a venit să se războiască cu dânsul iarna. Ar fi putut avea vreo nădejde numai dacă venea vara: «... In postit Sânkîetruluî îaram slab şî odârlit, Vremea săseratulul, Poati m'ăî hi dovidit...» 2) După această concepţie populară, Crivăţul, când e vara în toiu — anume în Iulie — e închipuit a fi bolnav chiar, zăcând amorţit în fântâna lui. Aşa, într'o variantă din Vrancea, Crivăţul după ce-1 învinge pe Marcoş Paşa îl mustră pentru îndrăsneala lui, spunându-i: — Nu trebuia sî g'ii în luna lu Călindar, Trebuia sî g'ii în luna lu Cuptior, Cîn îs vremili măi tari; Cîn îi Crivîţ bolnăg''tor. » 3) Sau aiurea, aceeaşi idee o aflăm exprimată subt forma unei întrebări puse de Crivăţ paşei: — Di si n'ai vinit în luna lu Cuptior, Cîn îi Crivîţ bolnăg'ior ? 4) Iarna deci, fiind opera Crivăţului, nu-i de mirare că el, în afară de atributele caracteristice vântului, poate cauza şi geruri grozave. Astfel, un chip în care Crivăţul din cântec îşi manifestă puterea, identic ca şi Crivăţul din basme, este acela că el preface în sloiu de ghiaţă pe rivalii săi: « Şi Crivăţul când aburiâ, Sloi de ghiaţă că-i făcea. . .»5) J) CARAMAN, loc. cit. 2) Ibid. 3) DIACONU, op. cit., I, p. 225. J) 1D., ibid., p. 226. G) DENSUSIANU, op. cit., p. 143. GENEZA BALADEI POPULARE 31 Sau aiurea: «... Da Crivîţu si făsia ? Tot sloiuri di ghiaţî — Odatî cî sufla, In coşuri cî-i făsia... >>x) într'o variantă munteană, Crivăţul îşi scutură mustăţile şi cade chidă sau îşi scutură barba şi cade poleiu, de ex. : «... Crivăţ barba scutura Poleiu peste ei că da Şi-i poleia...»2) Dar Crivăţul poate da şi ploi3), nu numai reci, ci chiar şi calde, de exemplu: « .. .Trei zile ploaie caldă le da, Boarfele că le uda...»4) Ba ceea ce apare şi mai ciudat, el poate aduce când vrea şi vreme bună cu soare: «... Crivăţ atunci îl erta, Un soare cald că le da Pe toţi că mi-i desgheţâ...» 5) Un alt motiv, comun şi basmului este următorul: Crivăţul din baladă are de asemenea însuşiri magice. Astfel, într'o variantă, el se slujeşte de apă vie ca să readucă la vieaţă oastea pe care o ucisese: « Crivăţ se milostivia... Peste oaste arunca, Apă vie că îi da, Mai frumoasă se făcea. »6) într'unul din basmele mai sus citate am văzut această însuşire pusă pe seama surorii Crivăţului care învia pe voinicii împietriţi de dânsa, aruncând asupra lor tot cu o astfel de apă, scoasă dintr'o fântână minunată. De altfel apa vie este în general cunoscută ca un mijloc magic dintre cele mai tipice basmelor, aproape nelipsit din arsenalul lor de expeditive miraculoase. Aşa dar din cele expuse pân' aici, se vede clar cum Crivăţul se desprinde din balada populară ca o figură mitologică foarte precis definită, atât în aspectele ei fizice cat şi în atributele ce privesc rolul său de personaj supranatural. 1) DIACONU, op. cit., p. 227. 2) BRĂTULESCU, Colecţie inedită. 3) Scutură din sprâncene şi cade ploaie. Cf. BRĂTULESCU. 4) TOCILESCU, op. cit., p. 1229 ; Arhiva Dobrogei, I, p. 105 ; RĂDULESCU-CODIN, op. cit., p. 207. 5) TOCILESCU, ibid. ; Arhiva Dobrogei, I, p. 106. 8) DENSUSIANU, op. cit., p. 143. 32 PETRU CARAMAN Aceste aspecte şi atribute ale Crivăţului din baladă au, ce-i drept, la bază elemente comune cu cele ale Crivăţului din basm. însă în afară de acelea, precum reiese din versurile citate, aflăm şi altele datorite creaţiei spontane, care se conforma cerinţelor cântecului, deşi în acelaşi timp ea se dirija tot după motivele de basm deja cunoscute, ce slujeau de model fantaziei populare. Mult mai puţin limpede răsare din baladă figura Gerului. Totuşi, precum am arătat, o putem surprinde adesea contaminată cu cea a Crivăţului. Trebue să constatăm însă că obişnuitul portret al Crivăţului din cântec evocă mai curând chipul Gerului. Şi în adevăr avem a face aici cu o uzurpare la origine: uzurpatorul este Crivăţul. Dar, indiferent de transformările şi contaminaţiile ce au suferit, demn de reţinut este că subt chipul ambilor acestor eroi, regăsim de fapt personaje rătăcite din basme şi din legsndele mitologice populare, în cântecul bătrânesc. In afară însă de miraculosul specific al basmului, reprezentat în balada populară de aceste personaje supranaturale şi de faptele lor, aflăm aici şi miraculosid creştin, ilustrat de figura lui Dumnezeu, care ia însuşi parte la acţiunea baladei. Dumnezeu ţine partea Crivăţului. Văzând că asupra lui a venit paşa cu aşa de multă oaste turcească, Crivăţul cere dela rivalul său trei zile răgaz — un soiu de armistiţiu — şi pleacă la Dumnezeu să-i vestească primejdia ce 1-a lovit şi să-i ceară ajutor: « ... La Dumnezeu că zbura, De departe 'ngenunchia, De aproape cuvântă: — Să vezi Doamne, şi s'asculţi... » x) într'una din variante 2), e foarte interesantă imaginea subt care ne este prezentat Dumnezeu. El apare în ipostasi de judecător al sufletelor, aşa cum îl aflăm şi în vechea noastră pictură bisericească cu motive apocrife, de unde cu siguranţă s'a inspirat poporul în această baladă: « ... La Dumnezeu se ducea Pe Dumnezeu mi-1 găsia, Cu prayila pe genunchi. . . Sufletele judecă De da drepţii la dreptate Şi strâmbii l'ale lor fapte. . . » l) TOCILESCU, op. cit. T. I, partea II, p. 1228 ; Arhiva Dobrogei, I, p. 104—105. a) Auzită tot în Vrancea, însă în formă foarte fragmentară, dela un lăutar care o uitase în bună parte. Din această cauză nici n'am luat-o în consideraţie la cercetarea comparativă a variantelor baladei. De altfel nu diferă prea mult de cea citată în partea I a studiului nostru. 3) Colecţia inedită a autorului. Ultimele două versuri citate sunt caracteristice multor colinde religioase ; sunt fără îndoială o reminiscenţă de acolo. Au pătruns în baladă fiind atrase de figura lui Dumnezeu, comună ambelor producţii folklorice. GENEZA BALADEI POPULARE 33 Crivăţul cere lui Dumnezeu câte trei zile din fiecare lună de iarnă, pentru ca, având concentrată în ele toată asprimea anotimpului, să poată răpune pe Turci. Şi dorinţa îi este împlinită: «... Iară bunul Dumnezeu Rugăciunea-i asculta Şi câte trei zile-i da...» x) într'o variantă din Vrancea, Dumnezeu, revoltat şi el împotriva paşei, spune Crivăţului: — « Daca i-î vorba pî-aşâ, Du-ti cu puterîa mea, Numa se-î vrea ăi lăsă ! » 2) în varianta din Serbia, Dumnezeu are chiar rolul covârşitor între personajele supranaturale. Gerul şi Crivăţul de abia sunt pomenite. Aici Dumnezeu înlocueşte pe Crivăţ, care în toate celelalte variante e personajul principal, luând asupră-i atributele lui: « . . .Da Dumnezeu ca un sfânt Cu toiag de ghiaţă 'n mână Să cobora pe pământ, Cu mustăţile de brumă La fântână că mergea... Şi cu barba de chidie... » 3) Tot de tipul acesta, ba încă şi mai caracteristică, este varianta bănăţeană, unde, orgoliosul erou turc — împăratul Salabeg — încurajat de numeroasele victorii repurtate, pleacă 'n expediţie războinică împotriva lui Dumnezeu ca să-1 birue şi pe el. în acest scop, Salabeg « Aşezat-a tunuri grele Să spargă ceriul cu ele. . .» 4) De fapt, în aceste variante, aflăm un aspect al legendei despre expediţia turcească, mai apropiat de forma primară 5), decât în altele. Aici nu există ') TOCILESCU, op. cil. T. I, partea II, p. 1228. 2) Varianta Caraman. 3) GIUGLEA-VÂLSAN, op. cit.., p. 276. ') AT. M. MARIENESCU, Poezia poporală. Balade culese si corese. Viena 1867, Bro-siura II, p. 75—79. Această variantă, care are calitatea de a fi cea mai de demult culeasă, are din nefericire marele defect de a fi fost « coreasă » de Marienescu (aşa cum se prezintă de altfel toate cântecele populare din colecţia sa) şi de a fi fost redactată într'o ortografie latinizantă. Totuşi, oricât a alterat-o culegătorul în formă şi în multe detalii ale temei principale, balada n'a fost chiar până 'ntr'atât falsificată încât să devie inutilizabilă pentru cercetători din punct de vedere al fondului folkloric. 5) Ceea ce vom arăta într'un capitol următor. 3 Anuarul Arhivei, de Folklor II. 34 PETRU CARAMAN decât miraculosul creştin, cel de basm lipseşte complet. Crivăţul şi Gerul, în aceste variante ale baladei, nu mai sunt personaje supranaturale; nu mai sunt nici măcar personificări. Privite prin prizma realistă, ele sunt reduse la rolul de simple forţe ale naturii, supuse direct voinţii lui Dumnezeu, care le întrebuinţează ca mijloace de luptă împotriva Turcilor: « . . .Da Dumnezeu ca un sfânt, Vânt cu ploae că le dare, Puţinei ger că lăsare Focurile le stângea. . .» 1) în cele mai multe variante însă, Crivăţul sau Gerul — fie că se află în cântec împreună cu Dumnezeu, fie că singuri — sunt personaje fantastice de tipul celor din basme. Demn de remarcat între elementele de miraculos creştin este şi personajul Crăciun pe care într'un vers dintr'o variantă munteană îl aflăm înlocuind pe Crivăţ. După provocarea la luptă făcută de Marcoci Paşa, la fântâna Crivăţului, balada povesteşte mai departe astfel: «... Iară Crăciun ce-i zicea ? —: Lasă-mă două-trei zile Şi de-aci 'ncolo ţi-oiu spune...» 2) Dar substituirea aceasta de personaje nu se face în chip consecvent în cântec, fiindcă după aceea iarăşi e vorba tot despre Crivăţ. Avem de sigur aici un ecou dintr'o variantă unde personajul Crăciun se confundase desăvârşit şi consecvent cu Crivăţul. Aceasta întâlnindu-se în circulaţia ei cu cea cunoscută de noi, a influenţat-o. Trecerea dela Crivăţ la Crăciun nu era grea. Crăciun nu personifică aici numai sărbătoarea naşterii lui Crist, ci, ca şi Crivăţul, este personificarea iernii însăşi. Epoca anului în care cade sărbătoarea Crăciunului e în acelaşi timp şi aceea în care Crivăţul şi Gerul bântue în toiu. Substituirea însă nu s'a făcut exclusiv pe baza acestei contiguităţi. Portretul lui Moş-Crăciun, aşa cum şi-1 imaginează poporul cu chica şi barba lui albă, cu sprâncene tufoase, cu toiag în mână... are unele trăsături foarte asemănătoare Cu ale Crivăţului. Moş-Crăciun este în bună parte la Români ceea ce e la Bulgari «/J-kjţo Mpa3i>»s) şi are însuşiri comune cu acesta. Dar tocmai prin aceasta se întâlneşte cu Crivăţul care poartă totodată şi caracterele specifice Gerului. De ex. când ninge în timpul întregului ciclu de sărbători ale iernii, în ') GIUGLEA-VÂLSAN, op. cit., p. 277 ; MAR1ENESCU, op. cit., p. 77. 3) Varianta Brătulescu (inedită). a) = « Moş Gerul ». Personaj mitologie popular, erou al legendelor ce circulă mai ales în lumea copiilor, la Bulgari, în perioada sărbătorilor Crăciunului. Se confundă de cele mai multe ori, complet cu « A'kftO Kdjiefla » (= Moş Crăciun). GENEZA BALADEI POPULARE 35 popor se spune curent că « Moş-Crăciun îşi scutură barba », ceea ce, precum am arătat mai sus, se pune şi pe seama Crivăţului. în afară de aceste însuşiri, chiar caracterele de asprime ale Crivăţului nu-s incompatibile cu unul din aspectele sufleteşti ale lui Crăciun x), deşi acesta e în deobşte cunoscut mai mult ca blajin. Iată deci ceea ce a făcut posibil ca într'una din variantele dispărute azi din circulaţie să fie atras Crăciun spre a lua locul Crivăţului. Interesant este că la această atracţie a contribuit şi asocierea personajului Crivăţ cu Dumnezeu, care i-a împrumutat ceva din sfinţenia sa. Dar în special acest rol corespundea mai bine lui Crăciun, care, în altă parte a literaturii populare — în colindele religioase mai ales — este tovarăşul nedespărţit al lui Dumnezeu, iar în cortegiul sfinţilor, « bătrânul Crăciun » ocupă locul cel dintâi, fiindcă el e cel « mai de demult ». Este una dintre figurile cele mai venerabile din Olimpul creştin al poporului român. Din diferitele variante ce posedăm, observăm că pretutindeni în cântec, unde ele coexistă, elementele de miraculos creştin se îmbină în chipul cel mai armonios cu cele ale miraculosului de basm. Aceasta de altfel nu e ceva neobişnuit. Ştim că personaje supranaturale creştine sunt bine cunoscute şi basmelor, în special celor cu sens etic foarte pronunţat. în unele ca acestea se povesteşte despre vremea când se coborau pe pământ Dumnezeu şi Sf. Petre şi umblau prin lume subt chipul unor moşnegi ca să facă dreptate. Prin urmare, după acelaşi tip, a fost foarte uşor şi cu totul natural ca elemente de miraculos creştin, ca cele relevate, să se împletească cu cele specifice basmelor, completându-se astfel atmosfera miraculoasă a cântecului bătrânesc. Singurul personaj realist, în afară de cel colectiv — oastea turcească — este comandantul Marcoş Paşa; dar şi acesta, în atmosfera fantastică, ţesută din elemente de basm a baladei, sufere unele influenţe venite dela personajul supranatural, Crivăţul. Astfel în anumite variante, el împrumută din caracterele acestuia. De ex. varianta olteană ni-1 arată pe Marcu Paşa « . . .Cu mustăţile de brumă, Cu barba de chidinie, Cu toîag de ghiaţă 'n mână. . .» 2) Sau, în balada populară din colecţia lui Păsculescu: «... Moş Marcu Paloş Bătrân, Cu toiag de ghiaţă 'n mână, Barba albă de zăpadă, Stă în scaun aurit, Mustăţile numai chidă, El e domnul de demult...»3) ') Cf. SlM. FL. MARIAN, Legendele Maicii Domnului. Bucureşti 1904, p. 28 seq. -) DENSUSIANU, op. cit., p. 140. '■') N. PĂSCULESCU, Literatură popula râ română. Bucureşti 1910, p. 212. 36 PETRU CARAMAN De fapt aceste portretizări sunt mai mult prin confuzie puse pe seama paşei, fiindcă la origine aparţin exclusiv Crivăţului sau Gerului. Ele au fost atrase de personajul bătrân cu barba albă — Marcoş Paşa — datorită faptului că epitetele ce zugrăveau pe Crivăţ au fost interpretate în chip metaforic. Iar aiurea, numai către sfârşitul baladei, după ce oastea i-a fost îngheţată, paşa este zugrăvit « . . .cu barba di kislurâ Şî cu chica di omăt, Cu toiag di ghiaţâ 'n mânâ. . .» x) Aici, asemenea trăsături apar ca un efect al răzbunării Crivăţului, prin gerul grozav ce stârnise. Acest portret apare ca un fel de ipostasi premergătoare transformării paşei în sloiu de ghiaţă, motiv care formează desnodământul variantei2). Un alt motiv fantastic atras de figura Paşei şi care îşi are ca izvor Ali-xăndria, este lupta generalului turcesc cu furnicile: «... Cu câţi oşti m'am bătut, Cu furnisili m'arn bătut leu pi toati Ij-an supus: Şî pi ieli li-an supus...»3) Marcoş Paşa, care se laudă Crivăţului cu victoriile sale, a fost asociat în imaginaţia populară cu Alexandru Machedon, cel atât de vestit prin legendarele sale războaie cu tot felul de monştri şi de popoare. Dar nu numai personajele se resimt de influenţa fantasticului basmelor, ci chiar şi acţiunea baladei în chestiune. Aceasta în schemă generală prezintă izbitoare analogii cu tema unui basm aromânesc, care foarte probabil, va fi existat subt vreo formă oarecare, sau poate chiar există încă, şi în dialectul dacoromân, deşi nu-l ştim a fi înregistrat de culegerile ce avem. în tot cazul basmul aromân este aşa de vechiu, încât îl putem considera că va fi fost cunoscut Românilor deja din perioada străveche comună, când limba lor nu era separată în dialectele de azi. în acest basm este vorba despre o luptă ce are loc între două vânturi personificate: între Crivăţ şi Austru. Ei s'au' luat la rămăşag să-şi măsoare puterile, legându-se cu jurământ ca învingătorul să taie învinsului un braţ. Pentru această luptă — prinsoare, fiecare din ei îşi ia trei zile după propunerea Austrului. Mai întâi Seavirle4) arătă ce poate. El îşi deslănţui gradat toate forţele lui într'o serie de trei atacuri, dând zăpezi şi geruri ') Varianta CARAMAN. Cf. Anuarul Arhivei de Folklor, I, p. 65. Ibid. 3) DIACONU, op. cit., p. 226. 4) Seavirle < vsl. ciîRep'b = vântul de Nord, Crivăţul (vgr. fjooiag). GENEZA BALADEI POPULARE 37 mari, asupra lumii, până ce în ziua a treia atinse cea mai cumplită străşnicie Apoi vine rândul Austrului. El dispune de mijloace de luptă cu totul contrarii celor ale Crivăţului. în trei zile reuşeşte să distrugă tot ce făcuse rivalul său. însă Austrul (« Notlu ») 2) nu prezintă interes special pentru cântecul nostru. Ceea ce ne interesează în primul rând este însăşi acţiunea basmului. Aceasta se reduce la lupta celor două vânturi 3), dintre care unul este acelaşi ca şi în balada populară: Crivăţul. Al doilea protagonist din basm, e drept, nu mai corespunde celui din cântec. în timp ce în basm atmosfera epică se menţine într'un cadru exclusiv miraculos — lupta având loc între două personaje supranaturale —, în baladă se introduce un personaj realist: Marcoş Paşa, care, în acţiunea basmului, pare a înlocui pe unul dintre cele două vânturi. Demn de relevat este de asemenea că lupta dintre Crivăţ şi Paşa turcesc e concepută tot ca un fel de rămăşag între eroi, deşi nu chiar aşa de clar ca în basm: unul din ei se laudă că-1 va bate pe celălalt, iar acela vrea să-i dovedească tocmai contrariul. în ce priveşte figura Crivăţului din basm, ea se identifică în bună parte cu cea a Crivăţului din baladă: cam aceleaşi mijloace de luptă utilizează acest personaj şi într'o parte şi 'ntr'alta. Continuând cu stabilirea de analogii, aflăm între altele un detaliu destul de caracteristic, comun ambelor produse folklorice: Crivăţul cântecului bătrânesc ca şi cel din basm cere — spre a putea înfrânge pe rival — tot 3 zile, sau câte 3 zile din fiecare lună de iarnă, precum am văzut mai sus. Aşa dar, atât personajele cântecului cât şi acţiunea însăşi au fost adânc impregnate de motive fantastice a căror sursă e basmul, ce a exercitat o influenţă covârşitoare asupra baladei. Mult mai răspândită decât citatul basm e, la Români, legenda Babei Dochia, bine cunoscută folklorului european în genere4). Dochia, după ce PER. PAPAHAGI, Basme aromâne. Bucureşti 1905, p. 170—171. 2) Notlu < gr. Nozog (= vântul de miazăzi). •') Chiar în cazul când acest basm nu e specific folklorului românesc, ceea ce ar indica termenul de origine slavă « Seavirle » şi cel de origine grecească <« Notlu » pentru vânturi — deşi împrumutul de limbă nu implică cu necesitate şi împrumutul conţinutului folkloric — totuşi e destul că a existat o asemenea temă de basm, în Sud-Estut Europei. Ea a circulat de sigur în tot Balcanul şi a ajuns şi în Dacia, unde a putut înrâuri tema baladei noastre. Faptul că în dialectul dacoromân nu se află atestat astăzi basmul, nu înseamnă că el n'a existat în acest dialect în secolul XV şi XVI. După cum în domeniul limbei, dialectul aromân păstrează unele aspecte arhaice dispărute azi în cel dacoromân, tot astfel şi în domeniul folklorului el a putut conserva unele producţii sau motive pe care la Românii dela Nord de Dunăre nu le mai aflăm de mult sau există în forme cu totul schimbate. între acestea poate fi socotit şi motivul folkloric al luptei vânturilor din basmul macedoromân. ") Cf. L. ŞĂ INE A NU, Studii folklorice. Bucureşti 1896. p. 6—29. 38 PETRU CARAMAN îmbracă nouă cojoace, îndrăzneşte să urce oile la munte înainte de a se desprimăvăra bine, înfruntând astfel pe Martie, personificat într'o figură mitologică bărbătească. El se răzbună îngheţând pe cutezătoare cu turmă cu tot. La toţi Balcanicii — incluziv Aromânii — şi în Occident, (unde adesea e vorba de un păstor), Martie pedepseşte trufia babei împrumutând trei zile dela frate-său Februarie ori dela altă lună personificată, sau chiar dela Dumnezeu. Schema acestei, legende a contribuit la închegarea baladei noastre cu puternice sugestii. în ea, Crivăţul se substitue lui Martie, paşa semeţei babe sau ciobanului; iar ca motiv secundar, aflăm comun ambelor produse folklorice cele trei zile de împrumut. Cap. III. Elementul realist şi coloarea locală în cântecul bătrânesc în prima parte a acestui studiu — întemeindu-ne pe mărturii istorice — am relatat cât de puternic este elementul realist ce se află la baza cântecului în chestiune. Pentru completare, vom mai arăta aici şi anumite procedee realiste de care s'a slujit poporul în creatiunea sa. Mare parte din aceste procedee sunt specifice cântecului nostru, unele însă sunt şabloane bine cunoscute epicei populare în general. Ca exemplu pentru tipul din urmă, putem lua lupta dintre cei doi protagonişti, în special dela începutul ei. Lupta are loc după toate normele cuvenite unui duel eroic: Marcoş Paşa provoacă plin de semeţie pe Crivăţ, lăudându-se cu mulţimea de izbânzi repurtate de el în războaie vieaţa întreagă, şi foarte încrezut în puterile lui îi spune c'a venit să-1 bată şi pe dânsul. Crivăţul nici el nu se intimidează, ci îl apostrofează dârz: — La mini la s'ei vinit, Ori zîlili ţ'ai urît ? » ') Apoi îi aminteşte cu dispreţ că a venit să se războiască cu dânsul în toiul iernii, adică atunci când Crivăţul e mai tare ca oricând: \ — Di bătrîn, bătrîn, îni ieşti, Şî putei ca sî mă baţ; Da di minţi prost îni ieşti; Iar acuma n-ei vinit Tu acum sî 'n h'i vinit în luna lu făurar Colia 'n luna lu cuptior, Cân sîn vremurili tari, Ieram vition şi slab N'ai putia ca sî mă baţ...»2) ') DIACONU, p. 222. 2) Ibid. GENEZA BALADEI POPULARE 39 După aceasta urmează riposta paşei care se laudă că oastea îi e bine pregătită pentru orice. Apoi, lupta începe cu adevărat. Aceasta este numai preludiul ei, caracteristic eposului popular la toate naţiunile şi în toate vremurile. Eroii homerici, în Iliada, înainte de a se încaieră la luptă, de asemenea se provoacă şi se ameninţă reciproc; la fel se petrec lucrurile la moderni, de ex. în poezia epică sârbocroată x). Dar acelaşi tip de provocări între eroi aflăm şi în epica în proză, anume în basme, de ex. între Făt-Frumos şi Zmeu. în aparenţă, acest procedeu — mai ales dacă-1 raportăm la războaiele timpurilor moderne — e pur fantastic, de fapt el reproduce realitatea cea mai primitivă posibilă, pornind dela izbucnirea firească a duşmăniei — subt formă de ameninţare şi ceartă — care avea loc la prima întâlnire a doi eroi ce aveau să se lupte piept la piept. Sfârşitul luptei se încadrează într'un procedeu analog acestuia, de asemenea universal cunoscut în epica populară: Paşa fiind înfrânt, merge să ceară iertare învingătorului, îngenunchind înaintea lui şi sărutându-i dreapta sau poala hainei sau toiagul. După variante, Crivăţul se arată neîndurător, nevoind să dăruiască rivalului său vieaţa, sau milostiv, iertându-1. Aici avem acelaşi procedeu epico-realist, pe care în Homer îl aflăm în mimeroase exemple. Trecând acum la motivele realiste proprii baladei în chestiune, demnă de relevat este descrierea îmbrăcăminţii oastei turceşti, care e pusă în gura paşei atunci când se laudă că nu-i pasă de ger: «...Câ îa oastea mi 'mbrăcată Mai sânt noua cojoseli, Tot cu noua cămeşăli, Nu răzgheştî, vinti, la eli ! Pişti noua cămeşăli Di 'ncălţatâ i 'ncălţatâ, Mai sânt noua fermeneli, Cu cizma di capra starpâ Pişti noua fermeneli, Cari suferi la apâ...»2) Lăsând la o parte elementul iperbolic din această descripţie, aflăm în bogăţia de amănunte de care se serveşte poetul popular, icoana unei armate bine echipate în contra intemperiilor. Mai remarcăm un motiv realist, foarte reuşit privitor la figura paşei: caracterul său de general se reliefează foarte bine prin atitudinea lui ') De ex. în ciclul lui Marko Kraljevic, balada care are de subiect lupta dintre acest erou şi Muza Kesedzija. Cf. CByK Creij). Rapau"*, CpnCKe HapOflHe njeciwe BuorpaA 1895, KHHra 11, p. 396—7 ; StJEPAN BOSANAC, Junacke ţjesme. Zagreb 1895, Knjiga II, p. 164—165, 176. 2) Varianta CARAMAN. Numărul nouă din acest pasaj şi în special motivul celor nouă cojoace sunt în cântec, de sigur, un ecou din legenda Babei Dochia. 40 PETRU CARAMAN imperativă, suficient ilustrată de comenzile laconice, specific militare, pe care le dă în diferite reprize soldaţilor: « întindiţ corturili, Dispăturaţ armili Şî clădit focurili. . .» x) Aceasta e o imagine realistă luată din vieaţa de lagăr, care la Românii sec. XV şi XVI, va fi prezentat oarecare analogii cu cea a Turcilor. între procedeele realiste ale cântecului nostru, cel care merită o deosebită atenţiune este utilizarea a ceea ce în literatura cultă — şi în general în artele frumoase — e cunoscut subt numele de coloarea locală. Acest procedeu reprezintă conştiinţa realismului evenimentului cântat de baladă. Coloarea locală este manifestată în cântec cu deosebire prin graiul întrebuinţat. E vorba aici despre o expediţie turcească şi despre Turci; în consecinţă, poetul popular cu scopul conştient de a-i scoate şi mai bine în evidenţă, s'a folosit de expresiuni turceşti, fie punându-le în cursul povestirii, fie chiar în gura personajului turc. Astfel, în afară de numele comandantului oastei, care uneori sună turceşte: Bruiaman Paşa, Colceag Paşa..., avem cuvinte ca «belghir» sau «berghil» pentru cal. Iată cum porunceşte paşa ostaşilor săi: « — Ia tăiaţi voî belghiriî2); Maţele-afarâ li daţ ' Şî 'n coşuri vă azdrucaţ...» 3) sau, în altă variantă: « — Tăieţî-vî berg'ili 4) Şî 'n coşuri sî intrat, Cî pînî 'n zîuî toţ scăpat. »5) Interesant de observat că pe poetul popular într'atât 1-a preocupat tendinţa de a colora graiul cu acest cuvânt turcesc, încât pentru el a sacrificat şi rima. 1) DIACONU, op. cit., p. 226. 2) Belghir < turc. beighir, beghir, barghir = cai de purtat poveri. Cf. B. B. Pa/yio-b'b, OnbiT-b cjiOBapa TiopcKHXb Hap-tniH, St. Petersburg. 1911; T. IV, p. 1569. T. X. BIANCHI et J. D. KlEFFER, Dictionnaire turc-francais, Tome I, Paris 1850. R. YOUSSOUF, Dictionnaire turc-franţais, Tome I, Constantinople 1888; THE0PH1L L.OBEL, Elemente turceşti, arăbeşti şi persane în limba română. Constantinopol — Lipsea 1894, p. 13. LAZĂR ŞĂINEANU, Influenţa orientală asupra limbii şi culturii române. Vocabularul. Bucureşti 1900. T. II (vorbe populare), p. 46. 3) Varianta CARAMAN. 4) Cf. mai sus nota pentru « belghir » (e acelaşi cuvânt în formă metatezată). 6) DIACONU, op. cit., p. 225—226. GENEZA BALADEI POPULARE 41 într'o altă variantă, tot pentru cal este întrebuinţat cuvântul «bahamet»: « — Voi ostaşilor Maţîli li lepădat, Şî voi prevestaşîlor în coşuri sî vă băgat...»2) Bahameţi x) sî-j tăieţ, 1) ŞĂINEANU, op. cit., îi atribue acestui cuvânt origine tătară, fiindcă în limba română nu-1 cunosc decât Moldovenii — varianta în care-1 aflăm noi este tot din Moldova, ceea ce întăreşte afirmaţia lui Şăineanu — şi fiindcă la Slavi nu e cunoscut decât celor orientali şi nordici, iar celor meridionali nu. Forma justă ar fi bahmet : «nume dat odinioară cailor mici dar foarte iuţi şi tari ai Tătarilor din Crimeia şi din Bugeac ». T. II, p. 35. E un cuvânt compus din substantivului (turc. «cal») —care probabil în limba tătară prezintă aspectul et — şi adjectivul bahm, ce-1 precedează. Acest adjectiv pare a avea ca prototip pe pers. pehn = larg, mare. Deci « bahamet » înseamnă « cal mare », iar nu « mic şi foarte iute » cum îl dă Şăineanu. Şi în adevăr, semnificaţia aceasta, contrarie celei din Şăineanu, este confirmată de sensul pe care îl are în limba rusă cuvântul SaxMarb = « grand cheval ». Cf. H. II. MaKapOBT», IIojlHblii pyccKO-thpaHuy-scKifi cnoBapb. C.-ITeTep6ypn>, 1889. La Poloni aflăm pentru « bachmat » sensurile : « cheval turc », <« cheval de selle ». Cf. W. JANUSZ, Dokladny Slownik polsko-francuski. T. I, Lwow 1908. Sensul de «cal de călărie » îl aflăm şi la Ucrainienii din Rusia pentru « SaxiwaT ». Cf. BopHC FpiH- 4GHK0, CiOBapt yKpai'HCbKoi' mobh T. I. y Khîbî 1909. Bazându-se pe un citat dintr'o poemă a lui P. Kulis, care spune într'un loc : « suiţi-vă pe bahameţii voştri cei cu coamele lungi » (« Ciflaîrre Ha CBOÎ 6axMaTH flOBru-rpHBi. . . ») — Hrincenko conchide că fSaxiwaT = BepxOBOÎi KOHb, ceea ce nu reiese cu necesitate din citat, fiindcă se poate merge călare şi pe cai a căror destinaţie este alta decât exclusiv călăritul. Astfel, interesant e faptul că un alt lexicograf ucrainian foarte serios pentru dialectul ucrainian din Galiţia — 2elechovskyj — dă pentru 6axMaT mai ales semnificaţia de « cal de poveri » (« Saumpferd », « Lastpferd »). Cf. EBreHHH >KejiexoBCKHH, MajiopycKO-HiiweiţKHH CjioBap. T. I. JIbBiB. 1886. Dar în limba turcă « babamot » = hipopotam (cf. RADLOFF, op. cit. T. IV, p. 1466), numire care s'a dat acestui animal, de sigur, pentrucă — ceea ce prezenta mai izbitor fiind mărimea lui neobişnuită — a fost asociat cu acel cal mare numit în turceşte « bahmat », « bahamot ». Or, e posibil ca numele turcesc al hipopotamului să fi fost întrebuinţat în sens ironic pentru calul ce purta poveri din cauză că era mai greoiu şi mai voluminos decât acel utilizat în luptă. Ar însemna să înţelegem atunci prin « belghir » — « berghil », ca şi prin « bahamet » din balada populară românească, în adevăr numai pe caii care purtau bagajele soldaţilor, nu şi pe cei cu care mergeau la atac. Deci, porunca paşei de a se tăia caii pentru ca ostaşii să se adăpostească în pântecele lor —precum povestesc toate variantele cântecului bătrânesc — nu priveşte decât pe caii de purtat poveri, nu şi pe cei care le erau trebuitori la luptă şi la fugă. Aceasta ar concorda perfect cu ceea ce ne spune cronicarul Tubero, care, tocmai, face distincţie clară între caii unei oştiri turceşti. Dela el aflăm că orice soldat turc, ducea cu sine în expediţie doi cai având fiecare destinaţia mai sus menţionată : « . . . singuli enim vel infimae fortunae homine.s, binos in expedi-tione ducunt equos : uno in itinere, altero cum hostilem agrum incursant, utuntur ». Cf. TUBERO, op. cit., p. 154. 3) DIACONU, op. cit., p. 223. 42 PETRU CARAMAN Aiurea este întrebuinţat cuvântul mai cunoscut la Români, tot de origine turcească: bidiviu cu acelaşi sens de cal. Pentru o anumită categorie de călăraşi, în aceeaşi variantă, este întrebuinţat cuvântul turcesc « deli»: « Multă oaste mi-aduna... Dar delii 2) Dară Turci pe cai de-i murgi, Pe bidivii. . .»3) în aceeaşi variantă, cu prilejul enumerării oştilor turceşti, ni se mai vorbeşte despre « Arabi» şi « Cerchezi »: «. . .Dar Arabi pe cai de-ai albi, Dar Cerchezi pe cai de-ai breji. ..»4) ') < Ar. —turc. « bedevi » (adjectiv = de pustie, nomad, beduin) < substantiv « bedu » = pustie. Epitetul « bedevi » substantivizându-se capătă sensul special de « cal de pustie », un soiu de cal arăbesc mic şi iute. Cf. RADLOFF, op. cit. T. IV, p. 1622 ; BlANCHI et KlEFFER, op. cit. T. I, p. 333 ; ŞĂINEANU, op. cit. T. II, p. 50—51 (cf. aici şi variantele româneşti : « bididiu 1), « bidibiu », « ghidigiu 1), « bididel ») ; LOBEL, op. cit., p. 14. 2) Deliu < turc. deli (adjectiv) = nebun, viteaz fără seamăn, foarte curajos. Apoi, devenind substantiv, capătă sensul de « erou », « soldat viteaz » şi « soldat» în genere. La Turci, deliii erau soldaţii din cavaleria uşoară, întrebuinţaţi spre a intimida pe inamici prin iureşe îndrăzneţe şi neaşteptate sau în urmăriri. (Observăm că balada populară cu foarte multă justeţe ni-i prezintă pe delii călări pe bidivii). De asemenea corpul de gardă al marelui Vizir era format din delii. (Cf. ByK CTeth. Kapavu-k, CpnCKH PjeMHHK. y Bnorpafly 1898 ; F. IVEKOVIC et IVAN BROZ, Rjecnik hrvatskoga jezika. T. I. U Za-grebu 1901). Cu sensul de « soldat » dar şi de « viteaz » a trecut şi la Slavii meridionali (bulg. fleflHH srb. cr. delija). La Sârbo-Croaţi e foarte frecvent în epica populară, în special în baladele ce provin din Bosnia şi Herţegovina dela Mahomedani. (Cf. LUKA MARIANOVIC, Junacke pjesme [muhamedovske]. Zagreb 1898—1899. Kn. III, p. 625 ; Kn. IV, p. 676. Acest cuvânt a pătruns prin Turci de asemenea la Albanezi şi la Neogreci, deci e răspândit în toată Peninsula Balcanică. La Români el a fost însă totdeauna simţit ca străin şi prin fonetismul lui şi prin obiectul ce designa. (Asupra originei şi sensurilor, cf. YOUSSOUF, op. cit. I ; ŞĂINEANU, op. cit. II, p. 155—156 ; LOBEL, op. cit. P- 38). 3) GIUGLEA-VÂLSAN, op. cit., p. 275. Ne-am permis să facem o rectificare în textul acestor culegători, anume : ei, neînţelegând, de sigur, cuvântul, au notat greşit versul, redându-1 subt forma : \ « Dardălii (sic!) pe bidivii . . . », ceea ce n'are absolut niciun sens. Ei au considerat pe « dar » şi pe « delii » drept un singur cuvânt şi de aceea le-au scris la un loc. Noi le-am despărţit. Probabil însă că fonetismul să fie cel înregistrat de ei, adică : « dalii », nu « delii ». Totuşi, fiindcă avem îndoieli şi asupra exactităţii în notarea fonetică, păstrăm forma tip, general cunoscută : « delii ». 4) Ibid., p. 275. Cuvântul « Cerchez » (numele poporului circasian) şi « Arab » chiar, se vor fi împrăştiat la Români tot prin Turci, deci cu fonetism turcesc, şi erau simţite ca turceşti. In orice caz de sigur că poporul românesc n'a cunoscut direct pe Arabi şi mai ales pe Cerchezi, decât ca elemente ce alcătuiau oştiri turceşti care veneau în principate. GENEZA BALADEI POPULARE 43 Tot îh această variantă aflăm şi cuvântul « ceadăr » 1), pentru cort: «. . .Fântâna îmi ocolia Ceadârele-mi aşeză. . .»2) S'ar putea obiecta că aceste cuvinte turceşti sunt numai întâmplător utilizate în poezie, fără nicio intenţie din partea poporului. O asemenea ipoteză însă nu ni se pare acceptabilă, deoarece cele mai multe dintre cuvintele relevate au în româneşte o foarte restrânsă circulaţie, iar altele sunt complet necunoscute astăzi, fiind de mult timp dispărute din limbă. De sigur, unele ca acestea nici în trecut n'au fost prea mult în uz la Români. Pentru ca poporul să lase la o parte un cuvânt aşa de cunoscut şi pretutindeni răspândit cum e « cal » — sau termenul mai poetic « murg » — pentru nişte expresii atât de rare şi de străine ca « belghir » sau « bahamet », trebuia să facă acest lucru subt impulsul dorinţii de a se conforma unei anumite tehnici poetice, cerută de genul acesta de creaţiune folklorică şi de subiectul special ce trata. Poetul popular, voind să menţină o notă realistă în baladă, a întrebuinţat în acest scop cuvinte turceşti ca cele citate. Sunt cântece bătrâneşti cu eroi turci, unde aflăm unele exclamaţii în turceşte 3) sau adesea chiar o întreagă frază turcească atribuită vreunui personaj. Aceasta se întâmplă în cântecele epice când e vorba de eroi aparţinând şi altor naţii. Cunoaştem de ex. balada ciobanului care şi-a pierdut oile, unde avem mai multe personaje de naţionalitate străină. Aici, eroul întristat — de jalea turmei pierdute pe care în zadar o caută — vrea să afle mângâiere dela trecătorii întâlniţi pe cale, punându-i să-i cânte un cântec în schimbul unui galben. ') < turc. (şi pers.) cadîr, cadir, cedir, cader = cort. Cf. RADLOFF, op. cit. T. III, p. 1903 ; YOUSSOUF, op. cit. T. I, p. 128 ; în limba rom. cf. ŞĂINEANU, op. cit. T. II l) (vorbe istorice), p. 39, pentru cuv. « ciadîr », iar II l) p. 120, pentru adjectivul « ciadîriu » (= verde), derivat dela «cadîr», fiindcă coloarea corturilor turceşti de campanie era verde. Deci, Şăineanu ne prezintă substantivul cadîr ca ieşit din circulaţie astăzi, în timp ce adjectivul cadîriu ar fi mai adânc fixat în graiul popular ; cf. şi LOBEL, op. cit., p. 25. Cuvântul în chestiune este foarte cunoscut până azi Slavilor sudici : bulg. Ha/ţj>pi> (= « cort », dar şi « umbrelă », « cortel ») ; sârb. cr. nk^op (= « cort »). Cf. KARAGIC, op. cit. ; IVEKOVIC & BROZ, op. cit. T. I. -) GIUGLEA-VÂLSAN, op. cit.., p. 276. a) De ex. în balada lui Stanislav, unde avem personaje turceşti, aflăm în mai multe locuri, şi în diferite variante : « Unde Turcii că-1 vedea : — Baca, baca, ghiaura ! » Cf. TOCILESCU, Mat.erial.uri Folkloristice, voi. I, partea I, p. 82, 84, 85. 44 PETRU CARAMAN într'o variantă :— în afară de personajele autohtone 2) — găsim nu mai puţin de şapte străine: Ţiganul, Turcul, Sârbul, Grecul, Cazacul, Ungurul şi Neamţul. Fiecare din aceştia trebue să cânte un cântec în limba lui, sau măcar cu unele elemente care să evoce cât de puţin ceva din caracteristica naţiei respective, aşa cum este ea cunoscută la Români. Totuşi, din nefericire, menţionata variantă — care prezintă un stadiu de vădită decadenţă3) — nu inserează nimic din cântecele specifice personajelor de naţie străină; de sigur, din cauză că cel dela care a fost auzită nu le mai ştia4). Numai rari cântăreţi le vor fi cunoscut bine, aceasta cerând mari sforţări de memorie, deoarece ei de obiceiu le memorizau absolut mecanic, fără a le pricepe sensul. Posedăm însă o variantă mai bine păstrată, a acestei balade 5), unde aflăm cântecul Ţiganului. Acesta, spre a consola pe cioban şi pentru a dobândi galbenul făgăduit, îi cântă următoarele versuri ţigăneşti, pline de altfel de românisme: «. . .De când grâzde nai ciorde, Nici molete nai pile, Şeiculiţă, şei ! Şeiculiţă, şei !. . .» 6) Prin urmare, constatăm la popor, în cântecul bătrânesc, un simţ al colorii locale foarte distinct manifestat, deşi cu multă măsură — afară de cazul când se urmăreşte concomitent şi un scop umoristic, pentru care se ') TOCILESCU, op. cit., voi. I, partea II, p. 1254 sqq. E reprodusă de aici şi de către : OVID DENSUSIANU, Vieaţa păstorească în poesia noastră populară, voi. II, p. 143 sq. 2) « Rumânul », adică plugarul dela câmp, şi « mocanul », care, în baladă, reprezintă ocupaţiuni foarte deosebite, deci şi concepţii de vieaţă cu totul aparte, pe care le exprimă în cântările lor. 3) Se vede acest lucru şi din aceea că balada din colecţia Tocilescu este de fapt o contaminare foarte imperfectă de două cântece bătrâneşti : Mioriţa + balada ciobanului care şi-a pierdut turma, cea de a doua fiind adăugată în continuare. Se înţelege, de aici lipsa completă de unitate şi omisiunile din ambele balade. Contaminarea lor se datoreşte numai atmosferei ciobăneşti ce le caracterizează pe amândouă. 4) La cererea ciobanului de a i se cânta un cântec de către drumeţul străin, culegătorul, în loc de a reproduce acel cântec, se mulţumeşte să dea în paranteză indicaţii vagi ca acestea : , « se zice un cântec turcesc » sau : « se zice un cântec grecesc » sau : << se zice căzăceasca » . . . etc. Cf. TOCILESCU, op. cit., voi. I, partea II, p. 1255—1256. r>) P. CARAMAN, Colecţie inedită. ") = « . . . De când cai n'am mai furat, Mândră, mândruliţă ! Nici vin n'am mai băut, Mândră, mândruliţă ! » — CARAMAN, loc. cit. GENEZA BALADEI POPULARE 45 utilizează comicul de limbă, ca în cântarea Ţiganului mai sus citată. Acest simţ ţine trează conştiinţa inspiraţiei realiste dela origine şi tot el face ca expresii ajunse dela o vreme complet neînţelese să se conserve fidel şi mai departe în cântec. în cântecul bătrânesc al lui Marcoş Paşa însă, avem manifestată coloarea locală şi altfel decât prin limbă. Iată de ex. o imagine care se referă la un obiceiu ce caracteriza în sec. XV şi XVI, numai pe Turci — şi în special pe înalţii demnitari turci — anume, fumatul tutunului cu ciubucul. Tutunul se introducea atunci întâia oară în Orientul Europei prin Turci şi pentru Români era ceva străin care i-a izbit cu deosebire. De aceea, când a fost vorba să facă portretul paşei, în baladă, poetul popular n'a uitat să ni-1 arate umblând prin oaste cu ciubucul în dinţi: «...Iar Colceag paşa bătrân, Ciubucelu-şi aprindea Barba albă până 'n brâu, Pin oştire se plimba. . .» 3) Remarcăm în acelaşi timp în aceste versuri ca şi în celelalte variante, tot ca un detaliu de coloare locală, că balada, portretizând pe paşă, ni-1 zugrăveşte pretutindeni cu barbă. Prin această trăsătură din figura generalului turcesc, cântecul bătrânesc ne desvălue la Turci, obiceiul de a purta bărbi tot ca ceva caracteristic, fiind cu mult mai răspândit decât la Români şi la alte popoare. Coloarea locală este reprezentată în baladă şi prin anumite motive din costumul turcesc al vremii. Cântecul ne povesteşte că ostaşii turci erau îmbrăcaţi cu «fermenele », un fel de haine cu găitane şi cu mâneci foarte largi. Astfel în următoarele versuri — pe care le-am mai citat şi pentru alt aspect realist — paşa, lăudându-se Crivăţului cu îmbrăcămintea caldă a soldaţilor săi, spune: «...Pişti noua cămeşăli, Pişti noua fermeneli, Mai sânt noua fermeneli, Mai sânt noua cojoseli. . .»2) O altă variantă povesteşte că oastea Turcilor era îmbrăcată în « zăbu-nele », — nişte haine cu mânecile foarte scurte, aproape ca jiletcile, însă mai lungi — şi în «ipingele », un soiu de mantale mari, dar de asemenea şi pături. Iată cum se făleşte aici Marcoş-Paşa: «...Oastea mea e încălţată Pe de-asupra zăbunele, încălţată şr'mbrăcată: Peste ele ipingele...»3) Cu piele cu cojocele, 1) GIUGLEA-VÂLSAN, op. cit., p. 276—277. 2) Varianta CARAMAN. ") RĂDULESCU CODIN, op. cit., p. 206. 46 PETRU CARAMAN Asemenea veşminte, în perioada lungei suzeranităţi turceşti, au pătruns şi la Români prin clasa boierească dar puţin adânc şi astăzi au dispărut complet din întrebuinţare, ca şi cuvintele respective din graiu, excepţie făcând zăbunul care încă este destul de cunoscut. Toate aceste haine- însă sunt specifice Turcilor şi poporul a fost conştient de aceasta chiar după ce a împrumutat pe unele dintr'însele. Ele s'au impus atenţiei Românilor ca ceva cu totul străin, în deosebi în vremea primelor atingeri cu Turcii. Remarcăm că în citatele exemple de motive privitoare la obiceiuri şi costume turceşti, coloarea locală apare subt un îndoit aspect: acel al lucrurilor şi acel al limbii, cuvintele respective toate fiind turceşti: ciubuc l), fermeneâ 2), zăbun 3), ipingeâ 4). Este aceasta la popor o manifestare rudimentară a unui simţ istoric, exteriorizat prin tendinţa de a evoca în creaţiunea folklorică, cât mai fidel cu putinţă, fapte şi lucruri, în deosebi din trecut — care privesc oameni şi locuri, — caracteristice prin însuşiri cu totul speciale, adesea exotice. Coloarea locală este cunoscută în literatura cultă ca o achiziţie modernă, a romantismului; de fapt însă, cât de vechiu şi de natural este acest procedeu realist în tehnica poeziei, se vede tocmai din utilizarea lui în acest 1) < turc. cubuk, (cibuk, cebuk). Cf. YOUSSOUF, op. cit. I ; ŞĂINEANU, op. cit., voi. II p. 136—137 ; LOBEL, op. cit., p. 34. Acest cuvânt s'a răspândit, dela Turci, nu numai în Balcani şi în întregul Orient al Europei, ci la toate popoarele europene odată cu obiceiul fumatului din ciubuc. 2) < turc. fermene : « eine Weste mit breiten Goldtressen und Knopfen ». — RAD-LOFF, op. cit. T. IV, p. 1924 ; « gilet court orne avec de la soutache », «habit soutache » — YOUSSOUF, op. cit. T. I ; « kurze mit Schniiren verzierte Stoffjacke mit Aermeln, als Winterkleid mit Pelz gefiittert» — H. TlKTIN, Rumănisch-deutsches Worterbuch, Bucureşti 1906 ; cf. şi ŞĂINEANU, op. cit. T. II, p. 169—170 ; LOBEL, op. cit., p. 43. Rad-loff şi Youssouf numesc această haină, vestă, de sigur fiindcă ea având mânecile scurte şi foarte largi, pare ca şi cum nici nu le-ar avea, deci ca şi vesta. 3) < turc. arab. zîbun, zebtin : « eine Weste mit kurzen Aermeln (Kleidungsstiick der Anatolier) » —RADLOFF, op. cit. T. IV, p. 907 ; cf. şi LOBEL, op. cit., p. 99 ; pentru multiplele semnificaţii ale acestui cuvânt la Români şi pentru aspectele sale fonetice, cf. ŞĂINEANU, op. cit. T. II, p. 379—380. Cuvântul e cunoscut şi Slavilor meridionali. (Cf. MlKLOSICH, Tiirkische Elemente ... II, p. 86). 1 4) < turc. yapengâk şi yapungâ = «caparacon », «\|iousse », « couverture de cheval pour le proteger de la pluie ». (Cf. YOUSSOUF, op. cit. T. II, p. 1254). insă înseamnă şi manta mare fără mâneci şi cu glugă, pentru ploaie : « Mantei mit Kapuze aus Bau-erntuch, wird von Viehhăndlern, Kutschern . . . getragen ». (Cf. TlKTIN, op. cit. ; cf. şi LOBEL, op. cit, p. 56). La Români cuvântul e cunoscut cu ambele sale sensuri : de manta şi de pătură pentru cai. (Cf. ŞĂINEANU, op. cit. T. II, p. 227—228). La Turci, ipingeaua era cunoscută chiar ca haină militară ; ea făcea parte din echipamentul de iarnă al ienicerilor. (Cf. ŞĂINEANU, ibid.), ceea ce concordă perfect cu datele din balada populară românească. Cercul de răspândire al cuvântului întrece cu mult hotarele Peninsulei Balcanice — unde toate popoarele fără excepţie îl au —îl aflăm şi la Slavii orientali şi nordici. GENEZA BALADEI POPULARE 47 cântec popular din preajma anului 1500. Iată dar că, atât în ce priveşte fondul precum si în ce priveşte forma de expresie, balada noastră e construită pe o destul de solidă temelie realistă. Cap. IV. Contaminarea elementului realist cu cel fantastic Acum, după ce cunoaştem cele două tipuri de motive — realiste şi fantastice — care ocupă ambele un loc tot atât de important în baladă, se pune în chip logic problema: — Cum şi în ce împrejurări genetice s'au putut întreţese elemente aşa de deosebite unele de altele? O creaţiune epică avea nevoie de un puternic element dinamic, însă aşa cum se prezenta tema realistă dela origine, acest element era destul de redus. Era vorba, în realitate, despre o expediţie turcească, pe care un paşă a condus-o în contra Polonilor; dar s'a întâmplat — precum mărturisesc toţi cronicarii citaţi — că în Polonia nu s'a găsit nicio armată care să se împotrivească năvălitorilor. Aceştia totuşi au fost învinşi de asprimea iernii, fără să lupte. Dacă povestirea ar fi rămas în stadiul acesta, elementul epico-eroic al baladei ar fi fost aproape inexistent: tragedia oştirii turceşti care e sdrobită, dar care cu toate acestea stă complet pasivă, neavând în faţa ei niciun rival, se pretează mai curând la lirism. Poporul însă a fost ispitit să cânte evenimentul subt forma luptei, ceea ce avea să dea acţiunii mai mult dramatism şi vigoare. Şi nu era prea complicat ca să se poată ajunge la aceasta. în adevăr, ţinându-ne strict de realitatea istorică, observăm că la origine există un fel de războiu, există de asemenea şi un desnodământ firesc oricărui războiu: înfrângerea unei armate. Numai că ciudăţenia acestui războiu stă în faptul că n'avem decât o singură oaste care merge la luptă, un singur protagonist. Al doilea lipseşte. Tocmai aici îşi are fantazia rolul său însemnat, fiindcă vine să completeze această lipsă. Completarea, ea nu o face însă pe baza unei invenţiuni libere şi nici îndepărtându-se de realitatea de fapt, ci tocmai sprijinindu-se pe un motiv realist: oastea, pierind de ger şi de viscole grele, poetul popular a personificat aceste forţe ale naturii în figura supranaturală a Crivăţului. El a creat cu chipul acesta al doilea protagonist care să stea în faţa lui Marcoş-Paşa al Turcilor, umplând astfel golul pe care-1 oferea tema realistă, din punct de vedere al nevoilor baladei populare eroice. Odată fixaţi protagoniştii, se dă lupta, care ne apare cu totul bizară în felul ei, fiindcă nu are loc ca în războaiele obişnuite, unde eroii îşi încearcă puterea cu armele şi tăria braţelor, unde se vede sânge, se aude zăngănit de săbii. . . Nimic din toate acestea, doar unele forme ale războiului de tipul realist s'au mai păstrat. Şi totuşi lupta nu e mai puţin cumplită. 48 PETRU CARAMAN Cel care dă loviturile fatale e Crivăţul, cu mijloacele lui aproape nevăzute. Marcoş Paşa cu oastea sa nu poate face altceva decât să încerce pe toate căile să se apere. Lupta aceasta are mai multe faze, pe care poetul popular cu un deosebit simţ artistic le aşează în gradaţie ascendentă: la cel dintâiu atac al Crivăţului, paşa crede că se poate opune poruncind ostaşilor să facă focuri din lemnele suliţelor şi ale altor soiuri de arme, precum şi ale şeilor, însă e în zadar. Crivăţul le suflă focurile în slava cerului. Apoi, paşa porunceşte să taie caii pentru ca soldaţii să se ascundă în pântecele lor spre a scăpa de furia duşmanului atât de temut şi de acolo să tragă cu tunurile asupra lui. Dar nici de data aceasta n'au mai mult succes. Crivăţul dădu atunci un atac aşa de grozav încât pătrunde până în coşurile cailor omorîndu-i pe toţi cu suflarea lui îngheţată. în fine rămânând viu numai paşa, lupta are loc între aceşti doi eroi. Generalul turc, cu toată semeţia lui, nu se poate apăra şi e învins de Crivăţ, fiind prefăcut într'un sloiu de ghiaţă, fapt care constitue desnodământul cântecului bătrânesc. Precum se vede din acestea, elementul fantastic supranatural vine să adauge eroilor şi cadrului epic al baladei o măreţie legendară pe care tema realistă pură nu putea s'o aibă. Suprapunerea elementului fantastic peste cel realist s'a făcut pe nesimţite şi în aşa chip că n'a avut ca rezultat exterminarea acestuia din urmă, ci numai o transfigurare a lui. Aproape nu există motiv fantastic în acţiunea baladei şi în figurile eroilor, care să nu aibă un substrat real. Fantazia n'a făcut decât să amplifice prin iperbolizare diferite motive şi să dea strălucire de basm temei realiste pe care se sprijină cântecul bătrânesc. încă de când tema baladei circula subt forma ei iniţială de tradiţie în proză de tipul realist, elementul fantastic pătrunsese din abundenţă în povestire. Aşa de ex., numărul ostaşilor turci a fost cu mult amplificat de fantazia populară. Armata turcească ce a luat parte la expediţia în Polonia pare a nu fi avut mai mult de 40.000 de călăreţi, după mărturia lui Komorowski 1), cronicar contemporan cu evenimentul, ca şi după afirmaţiile cronicarilor turci 2). Toţi ceilalţi cronicari dau un număr aproape îndoit. Astfel cele mai importante dintre cronicile polone ne spun că oastea turcească număra 70.000 de ostaşi 8), la fel şi letopiseţul rutenesc *). ________ \ 1) JOHANNIS DE KOMOROWO, Tractatus cronice fraţrum minorum obsecuancie. He-rausgeg. von Heinrich Zsissberg. Wien 1873, p. 125. 2) J. V. HAMMER, Gesch. osm. Reiches, I, p. 645. 3) Kroniki Bernarda Wapowskiego z Radoclioniec. Ediţia Dr. J. Szujszki. Kxakow 1874. T. II, p. 35 ; Kronika Marcina Bieiskiego. Ediţia Kazimierz Turowski. Sanok 1856. T. II, p. 904; MARCINA KROMERA, O sprawach, dziejach, y wszystkîch inszych potocznosciach koronnych polskich : ksiij,g XXX. W Krakowie 1611., p. 582. 4) Ex annalibus ruthenicis (Hustinskaja lietopis) în « Scriptores rerum polonicarum ». Cracovia 1874. T. II, p. 305. .... GENEZA BALADEI POPULARE 49 Numărul cel mai mare ni-1 dă Tubero. El povesteşte că erau aproape 80.000 de Turci J), în timp ce cai ar fi fost de două ori mai mulţi decât oameni, fiindcă, după el, fiecare soldat ducea cu sine în expediţie doi cai2). în consecinţă, dezastrul armatei turceşti, socotit după cronici, prezintă proporţii iperbolice: în totul ar fi pierit 60.000 Turci, dintre care 40.000 numai din cauza gerului; iar în patria lor nu s'ar fi întors decât 10.000. Se înţelege, la un asemenea număr de oameni, trebue să adăugăm o pierdere aproximativ egală de cai. După socoteala lui Tubero însă, cai au pierit mai mult decât 100.000 3). Balada populară românească merge cu exagerarea şi mai departe încă. Povestind despre armata adunată de paşă ca să meargă la războiu, ea întrebuinţează o frumoasă iperbolă — cunoscută în special basmelor — spre a arăta o mulţime nesfârşit de mare: «. . .Să sculă, s'arădicâ, Multă oaste mi-adună, Câtă frunza şi iarba. . .» 4) sau în altă variantă: «...La puţul Crivăţului Cu oştire câtă frunză, câtă iarbă, Nimerit-a, poposit-a, Cu Crivăţ ca să se bată. . .» 5) Vezi Marcoş, paşă bătrân. . . E un fenomen foarte natural ca poporul, subt sentimentul groazei de duşman, să mărească până la asemenea proporţii numărul Turcilor. Un element fantastic de domeniul miraculosului — pe care l-am relevat aiurea — găsim la cronicarii poloni în omenul de rău augur prevestitor al expediţiei turceşti, anume naşterea monstrului subt chip de viţel de către evreica din mahalaua « Kazimierz » a Cracoviei °). în fine, chiar motivul comun cronicilor polone şi baladei româneşti: -adăpostirea Turcilor în pântecele cailor spintecaţi, cu toată verosimilitatea lui, are în el ceva aşa de extraordinar, încât pare a fi mai mult un produs al fantaziei populare. Aceste date, cu exagerările şi fantasticul din ele, ne sunt suficiente spre a putea constata că între cronici şi tradiţia populară a fost o strânsă legătură, anume înşişi cronicarii, în afară de unele informaţii culese în chip 1) Ludovici Tuberortis dalmatae abbatis ■ ■ ■ commentariorum . . . Francofurti 1603, P- 1542) Id., ibid. 8) Ibid. 4) GIUGLEA-VÂLSAN, op. cit., p. 275. 5) TOCILESCU, op. cit., p. 1228 ; Arhiva Dobrogei, I, 104, 105. 6) Cf. partea I. 4 Anuarul Arhivei de Folklor II. 50 PETRU CARAMAN critic din surse mai obiective, au avut ca principal izvor tradiţia orală a poporului. Cu chipul acesta se explică şi asemănările mari ce aflăm între cântecul epic românesc şi cronicile străine menţionate: ele se datoresc numai faptului că şi balada ca şi cronicile s'au inspirat din acelaşi izvor comun, tradiţia popidară. Altă explicaţie nici nu poate fi, deoarece este evident că între cântecul bătrânesc al Românilor şi cronicile relevate n'a existat absolut nicio legătură. Aceasta apare şi mai clar dacă luăm în consideraţie însuşi evenimentul ce ne preocupă, în întregul său. El a fost văzut de către popor chiar dela început, în lumina unui miracol datorit unei intervenţii supranaturale, ceea ce constatăm atât din cronici cât şi din balada populară,românească. Toţi cronicarii poloni sunt de acord că dezastrul armatei turceşti se dato-reşte lui Dumnezeu, care a apărat astfel pe credincioşi şi a pedepsit pe păgâni. Numai Miechowski, spirit mai critic, nu spune aceasta cu toată convingerea, totuşi şi el ne povesteşte despre Turci că «vel deo, vel eorum infortunio... periere»1). Ceilalţi însă accentuează acest lucru cu toată insistenţa. Astfel Komorowski spune: «...sed quia nullus erat qui se opponeret eis (Turcis) deus omnipotenspro suiş pugnavit » 2). Iar Wapowski, istorisind despre prădăciunile Turcilor în Polonia, scrie: «.. . et nisi divina affuisset clemencia, quae sperantes in f; nunquam deserit, damna longe atrociora ac majora Turci intulissent » 8). După el, gerul şi zăpezile mari au fost trimise «din cer ». La sfârşitul povestirii sale Wapowski spune iarăşi: « Accidit haec Turcis clades divino, ut creditum est, permissu. . .» *). Ba chiar, cronicarul crede că înşişi Turcii s'au convins că a fost la mijloc o intervenţie dumnezeiască în favoarea Polonilor: « Cessit res haec barbaris in religionem existimantibus, Polonam gentem celeşti numini cordi esse, nec esse propterea infestandam » 8). Bielski de asemenea povesteşte că Turcii « n'ar fi încetat a pustii dacă, însuşi Dumnezeu sfântul nu i-ar fi oprit» 6), dând geruri şi troiene uriaşe. După aceea, Kromer, relativ la expediţia turcească, scrie: «... Numai că totuşi Dumnezeu milostivul din cer, precum se credea, îndurându-se de norodid său, i-a înfrânat sau mai de grabă i-a înfrânt şi i-a sdrobit, căci deodată un frig mare, aspru şi un ger cumplit i-a lovit...»7). Terminând povestirea evenimentului, încheie Kromer astfel: «...Această faptă şi-au l) MATHIAE DE MECHOVIA, Chronica Polonorum, p. CCCLIII. -) J. DE KOMOROWO, op. cit., p. 125. 3) WAPOWSKI, op. cit., p. 35. ") ID., ibid., p. 36. 5) Ibid. «) BIELSKI, op. cit., II, p. 904. ') CROMER, op. cit., p. 582. geneza baladei populare 5* socotit-o Turcii înşişi drept păcat, înţelegând ei că chiar Dumnezeu e acela ce a luat obiceiul să apere poporul leşesc şi rutenesc şi să răzbune năpăstuirea ce li s'a adus. Şi aşa, după aceea n'au mai îndrăznit aşa de uşor să turbure cu războiu aceste popoare şi să le pustiască » 1). în chip absolut identic, compilând pe Cromer, se exprimă Sarnicki3) şi la fel cu Bielski, Stryjkowski 3). Cronicarii următori continuă această tradiţie subt vreuna din formele citate. De asemenea şi letopiseţul rutenesc priveşte evenimentul prin aceeaşi prismă mistico-religioasă, povestind că Turcii ar mai fi pustiit încă mult «dacă însuşi Dumnezeu nu i-ar li alungat »*). Tubero, între cauzele dezastrului turcesc aminteşte şi pedeapsa dumnezeiască, deşi nu o dă ca o explicaţie ce vine din partea sa, ci din partea Turcilor: « Alii Mar eonii impietatem merito a Deo mulctatam affirmabant...5). Iar mai departe, spune el, că la fel considerau şi popoarele creştine înfrângerea Turcilor, punând-o în legătură cu cruzimea sultanului Baiazid: «Nec deerant ex Christianis maxime, qui hanc Turcarum cladem in Bazethis transferunt crudelitatem.. .» 6) E adevărat, printre cronicarii citaţi sunt unii care comentând evenimentul în chestiune, recurg adesea la explicaţiuni de natură ştiinţifică, ce s'ar părea că pot avea de efect să ia vălul de miracol acestei întâmplări. Astfel chiar Wapowski, povestind despre gerul grozav şi zăpada grea ce au căzut asupra Turcilor, spune: «Et sunt Turci solo aprico nati, talibus frigoribus minime assueti» 7). Şi apoi conchide, dând ca rezultat al acestei cauze, dezastrul turcesc: « Quo factum, ut. .. supra quadraginta hominum millia.. . perierint » 8). La fel şi Cromer, care a fost, se pare, influenţat de Wapowski, explică pieirea Turcilor şi a cailor lor tot prin inadaptabilitatea acestora la un climat aşa de dur: « Et insolens id novumque hominibus illis pariter et jumentis, mitiore caelo natis et educatis, accidebat » °). Iar Ludovic Tubero, între diferitele păreri pe care le enumera asupra cauzelor dezastrului armatei turceşti, o dă şi pe următoarea: « Alii, scilicet qui res mortalium magis consilio quam fato regi censebant, imprudentiam praefecti accusabant, qui in regiones perpetuo fere frigore damnatas, alieno J) Id., ibid. 2) ST. SarniCII, Annales, p. 1189. 3) M. Stryjkowski, op. cit., II, p. 306. 4) Ex annalibus ruthenicis (hust. lietopis) în: Script. rer. pol., II, p. 305. 5) Tubero, op. cit., p. 155. 6) Id., ibid. 7) Wapowski, op. cit., p. 35. 8) Ibid., p. 35—36. °) cromer, De rebus Polonorum, p. 444. 4* 52 petru caraman rebus gerendis tempore copias induxisset » 1). Ceea ce constitue o foarte obiectivă şi judicioasă explicaţie. Totuşi, pentru aceşti cronicari — în special pentru primii doi — asemenea explicaţii nu exclud de loc amestecul divinităţii, aşa că la ei, precum am văzut, rămâne la baza evenimentului miraculosul, care se împacă perfect cu acea atitudine critică în examinarea faptelor. Cum că acest element miraculos — credinţa într'o intervenţie supranaturală — este ecou al tradiţiei populare în cronici, putem surprinde chiar în cronicarii citaţi în urmă. Astfel Wapowski, prezentând evenimentul ca pe o minune dumnezeiască, spune «ut creditum est»2), iar Cromer tot aşa: «sicut cre-ditum est»3). De asemenea în Tubero glasul tradiţiei transpare în expresii ca acestea: « Alii affirmdbant » 4), « alii censebant » 5). Trecând acum la balada populară românească, între variantele ei aflăm două care, precum am menţionat aiurea, reprezintă un aspect mai arhaic al cântecului, fiind mai apropiate de forma subt care va fi circulat legenda în proză relativă la evenimentul nostru. în amândouă variantele acestea — dintre care una e dela Românii din regiunea Timocului, iar cealaltă din Banat — dezastrul turcesc este privit, întocmai ca şi în cronicile citate, drept o minune dumnezeiască. Numai că ceea ce cronicarii ne-au spus în chip abstract, cântecul ne povesteşte în forme concrete. De ex. Komo-rowski spunea : «... deus omnipotens pro suiş pugnavit. . .»°); balada însă ni-1 arată pe Dumnezeu chiar luptând cu Turcii. Astfel, varianta bănăţeană ne spune foarte clar că Salabeg împăratul a plecat cu Turcii săi la războiu în contra cerului ca să «învingă pe Dumnezeu »7). Dar oastea turcească este răpusă de Dumnezeu. El se slujeşte de vânt şi de ger spre a o îngheţa. La urmă, Dumnezeu îl pedepseşte şi pe Salabeg înnecându-1 în mare cu ajutorul, viforului, care-i răstoarnă luntrea8). Cam la fel şi varianta dela Românii timoceni ne povesteşte cum Dumnezeu, coborîndu-se pe pământ iese în întâmpinarea Turcilor pe care îi atacă greu şi-i nimiceşte cu ajutorul crivăţului şi al gerului. Din toată oastea îl lasă viu numai pe paşă, care-şi plânge armata pierdută şi se blestemă de desnădejde: \ ') Tubero, op. cit., p. 155. 2) Cf. mai sus, ioc. cit. '■') CROMER, De rebus Polonorum, p. 444. '') Cf. mai sus, loc. cit. '') Cf. mai sus. s) Cf. mai sus, toc. cil. ') marienescu, op. cit., p. 75. 8) JD., ibid., p. 79. GENEZA BALADEI POPULARE 53 « ... Cel Colceag paşă bătrân. . . Pin oştire se plimba, Lăcrămioare-1 podidea, începea, Doamne, de-a plângea Şi-aşa din gură zicea: — Fie câne pe pământ, Cân' s'o bate Turc cu Turc, Şi cu geru, crivăţu, Puterea lui Dumnezeu ! » l) De aici a fost uşor apoi să se personifice şi aceste « puteri ale lui Dumnezeu »— cum li se spune în cântec gerului şi crivăţului — în special Crivăţul, care are un contur mai precis în imaginaţia poporului. El a fost lăsat tot subt ordinele lui Dumnezeu care îşi execută voinţa lui pe pământ prin Crivăţ punându-1 să lupte cu Turcii. într'o variantă munteană, paşa chiar îl numeşte pe Crivăţ «om dumnezeiesc » 2). Astfel, în multe variante, Dumnezeu şi Crivăţul apar împreună între eroii baladei. însă, ca personaj epic Dumnezeu trece pe planul al doilea, lăsând rolul activ de luptător direct, Crivăţului. Iată cum îl autorizează Dumnezeu pe Crivăţ să se războiască cu paşa, într'o variantă din Vrancea: — Dacă i-î vorba pî-aşâ Du-ti cu puterea mea Numa s'eî vrea ăî lăsa !. . .» 3) în variantele din Muntenia şi Dobrogea, Crivăţ, văzând c'a venit Marcoş Paşa cu Turcii, merge în acelaşi chip la Dumnezeu şi după ce-i povesteşte despre năvălirea duşmanului asupra sa, îi cere ajutoare împotriva lui, ceea ce Dumnezeu îi acordă: « ... La Dumnezeu că sbura, De departe 'ngenunchia, De-aproape că cuvânta: — Să vezi, Doamne, şi s'asculţi ! Că la mine nimerit-a, poposit-a, Tot Marcoş, paşă bătrân, Cu bărbuţa pân' la brâu ! Cu oştire câtă frunză câtă iarbă, Cu mine ca să se bată ! Şi mă rog, Doamne, de Tine Ca să mi te 'nduri de mine, Şi-mi dă trei zile din Undrea, Trei din Călindar Şi cu trei din Făurar C'astea-mi poartă vremuri tari ! Dumnezeu rugăciunea-i asculta Şi câte trei zile că-i da. Crivăţ îndărăt că se 'ntorcea, Şi în puţ iar că intra, Apoi la bătae s'apucâ ...»*) Prin urmare, indirect, tot Dumnezeu se luptă cu Turcii şi-i înfrânge. Avem însă şi variante unde figura lui Dumnezeu dispare, fiind complet ') GIUGLEA-VÂLSAN, op. cit., p. 277. 2) Varianta BRĂTULESCU (inedită). *) Varianta CARAMAN, Anuarul Arhivei de Folklor, I, p. 65. ') TOCILESCU, op. cit., voi. I, partea II, p. 1228—1229 ;Arhiva Dobrogei, I, 104 —105. 54 PETRU CARAMAN înlocuită de Crivăţ. Totuşi chiar în unele ca acestea, aflăm anumite indicii că la origine Dumnezeu a figurat ca personaj în baladă, în special Crivăţ se resimte de influenţe primite dela el. Am remarcat cu prilejul reconstituirii portretului mitologic al Crivăţului după baladă, că el poartă haină lungă până în pământ întocmai ca şi Dumnezeu, dela care a împrumutat-o. Apoi, într'o variantă din Vrancea, unde Dumnezeu lipseşte, Crivăţul este numit pretutindeni « Sfântul Crivăţ »: « — Aleo, sfinţi Criviţî. . .» ') sau: « Sfîntu Crivîţ si-ri făsia ? Pi-o nari di zer sufla. . .» 2) Aici avem a face cu un atribut tot de împrumut, din timpul când ambele personaje supranaturale — Crivăţul şi Dumnezeu — coexistau în baladă. Nu-i vorbă, aici trebue să ţinem seamă şi de confuzia ce a avut loc în transmiterea orală dela un individ la altul, între « sfântu » şi « vântu », pe baza marei asemănări fonetice dintre aceste două cuvinte. Există o variantă a cântecului unde cuvântul « vântu » este nedespărţit de « Crivăţ » s). Dar această confuzie s'a menţinut, având ca rezultat fixarea epitetului « sfânt » pe lângă Crivăţ, tocmai datorită faptului că o asemenea calificare se potrivea pentru personajul respectiv. Ea era în conformitate cu concepţia populară, deoarece Crivăţul acţionează în baladă ca un subaltern al lui Dumnezeu, deci ca un sfânt, chiar dacă în baladă, Dumnezeu nu mai figurează de loc, ca în citata variantă. Variantele în care Dumnezeu lipseşte ca personaj, par a reprezenta aspectul ultim din cele 3 pe care le semnalăm în evoluţia temei cântecului bătrânesc: 1. Dumnezeu + crivăţul, forţă naturală — subordonată. 2. Dumnezeu + Crivăţul, personaj supranatural — subordonat. 3. Crivăţul singur, personaj supranatural — independent. Din cele mai sus relatate, se vede cât de perfect consună balada românească cu povestirile cronicarilor fiind şi una şi celelalte bazate pe aceeaşi tradiţie populară din care cântecul bătrânesc a cules totul, iar cronicile mare parte din datele lor. Dar mai reiese încă ceva foarte important pentru geneza baladei populare : prin ajutorul cronicarilor — în special al celor contemporani cu J) DIACONU, op. cit., p. 221, 222, 223, 224. 2) Id., ibid., p. 223. 3) Varianta CARAMAN. GENEZA BALADEI POPULARE 55 evenimentul — am stabilit şi mai bine aspectul iniţial al tradiţiei orale care se oglindeşte aşa de puternic în scrisul lor. Şi astfel am constatat că chiar dela întâmplarea dezastrului turcesc s'au strecurat în tradiţia aceasta numeroase motive izvorîte din fantazia populară. Ba mai mult încă, am văzut că însuşi evenimentul, a fost conceput subt o înfăţişare fantastică, date fiind împrejurările extraordinare — de natură a stimula imaginaţia poporului—-în care s'a petrecut evenimentul. Se 'nţelege dela sine cât de mult a înlesnit acest fapt continuarea procesului de infiltrare a elementului fantastic şi miraculos în legenda despre dezastruoasa expediţie turcească, iar puţin mai târziu şi în cântecul rezultat din acea legendă. Afluenţa în stil mare a acestui element începe mai ales din momentul când s'au stabilit unele puncte de contact — pe baza asociaţiilor de imagini —■ între tema cântecului epic în chestiune şi anumite basme sau legende ori unele superstiţii în care, printre personajele supranaturale, figurau Crivăţul şi Gerul. Poporul, ca de obiceiu, a închegat astfel un produs nou din motive deja existente aiurea în alte creaţiuni ale sale. Niciodată — chiar când e vorba de cele mai talentate individualităţi creatoare ale sale — el nu plăs-mueşte nimic pe de-a'ntregul, ci aflăm întotdeauna o linie de continuitate cu ceea ce a fost. O creaţiune folklorică nouă constă în general dintr'o combinaţie nouă de motive de mult cunoscute sau, şi mai simplu, din unele adăugări sau refaceri ale unui produs mai vechiu ori din unele adaptări la împrejurări actuale, fireşte, aceste operaţiuni având loc în legătură cu anumite motive luate din vieaţa reală, care îndeplinesc rolul de stimul în creaţiune. La fel s'a întâmplat şi cu naşterea baladei populare româneşti despre pieirea armatei turceşti de ger. Evenimentul istoric petrecut în Polonia, impresionând profund pe popor, i-a pus în mişcare imaginaţia şi pe baza tradiţiei orale realiste s'a născut legenda poetică, ce s'a împrăştiat în numeroase variante. Această legendă repercutându-se în sufletul unui ins anonim de talent, a dat loc fenomenului, numit banal, al inspiraţiei, datorită căruia s'a produs la el — mult mai intens şi mai armonic ca la oricare alţii, — coeziunea motivelor fantastice ca cele relatate, în jurul temei istorice contemporane. Astfel, în cadrele unei combinaţiuni nouă, din motive deja cunoscute colectivităţii populare — în special din basme — s'a născut o nouă creaţiune folklorică subt formă de cântec epic, care plăcând şi fiind de actualitate, prin aceea că evenimentul real stăpânea cu emoţii încă puternice sufletele, a fost selectat de gustul poporului şi răspândirea lui s'a făcut cu uimitoare repeziciune. Acel eveniment însă, n'a avut decât rolul unui mic cristal, care, pe bază de analogie, a atras în jurul său din diferite domenii folklorice, elementele necesare pentru o nouă realizare poetică. 56 PETRU CARAMAN Cap. V. Semnificaţia etică a baladei şi atitudinea poetului popular faţă de personaje Am stabilit în capitolul anterior — prin ajutorul cronicilor — că tradiţia orală a poporului chiar dela început a privit dezastrul armatei turceşti ca pe un miracol, şi anume, trebue să specificăm, a văzut în el manifestarea dreptăţii divine. Dumnezeu intervine spre a apăra popoarele încălcate şi prădate, adică în primul rând pe Poloni şi Ruteni, şi spre a pedepsi pe prădalnici, adică pe Turci. Această atitudine o au aproape toţi cronicarii; prin ei nu vorbeşte decât tradiţia populară din care în bună parte s'au inspirat. Dar aceeaşi tradiţie orală, din care a luat naştere şi cântecul bătrânesc, a împrumutat acestuia odată cu subiectul şi semnificaţia lui etică, deşi modificările ce au survenit în tema de tipul realist dela origine au şters noţiunea de loc şi au suprimat unele personaje. Acţiunea baladei nu se mai petrece în Polonia, ci undeva foarte departe, într'un ţinut necunoscut din ţara Crivăţului. Expediţia Turcilor de asemenea nu mai are loc împotriva Polonilor şi Rutenilor, ci în contra Crivăţului însuşi, care în cântec se substitue popoarelor atacate de Turci. Deci ar fi de aşteptat ca subt o astfel de înfăţişare, cântecul bătrânesc să nu mai prezinte nimic din atitudinea iniţială a poporului faţă de eveniment. Cu toate acestea, ea s'a păstrat foarte fidel, ceea ce se poate constata din felul cum poetul popular priveşte personajele: simpatia lui toată merge în spre figura Crivăţului, în timp ce pe Marcoş Paşa şi pe ostaşii turci îi urăşte. Etica populară care împarte întotdeauna pe eroi în buni şi răi, face şi aici aceeaşi distincţie. în tradiţia care a precedat naşterea cântecului, iarna grea cu viscole şi zăpadă a fost considerată ca o mântuire trimisă de Dumnezeu pentru cei nedreptăţiţi. în baladă deci, unde Crivăţul personifică iarna aspră, el are rolul unui mântuitor. El apare aici ca un personaj providenţial dirijat de însuşi Dumnezeu cu care foarte adesea îl aflăm asociat în cântec. Interesant pentru geneza cântecului bătrânesc este faptul că acest sens etic, care a caracterizat legenda populară chiar dela formarea ei, a avut de efect anumite modificări în baladă, în special în figura Crivăţului. Acest personaj supranatural luat din lumea basmelor şi a unor vechi credinţe populare şi transplantat în baladă, nu mai rămâne exact acelaşi ca în locul lui de origine, ci, în afară de multe însuşiri pe care le păstrează, capătă un aspect nou. Schimbările privesc în deosebi portretul lui psihic. Crivăţul din basme este cunoscut în general ca un personaj rău şi răufăcător; el preface pe Făt-Frumos în sloiu de ghiaţă sau face alte neajunsuri eroului favorit poporului. De aceea el inspiră, în basme, numai teamă şi antipatie. în citatul basm aromânesc, Crivăţul de asemenea e un erou răufăcător, iar în lupta ce are loc între dânsul şi Austru el nu e leal, GENEZA BALADEI POPULARE 57 se slujeşte de viclenii, învingând pe rivalul său prin înşelăciune. Toate acestea îl fac în ochii poporului antipatic, pe când personajul simpatizat este tocmai Austrul. Şi în adevăr, structura etică a basmului nici nu permite altfel: Crivăţul personifică forţa destructivă spre deosebire de Austru sau de Vântul de primăvară care personifică forţele binefăcătoare ale naturii. în balada populară însă dimpotrivă, Crivăţul apare ca un personaj binefăcător şi drept, iar în războiul cu Turcii luptă deschis, nu recurge la nici un vicleşug. De aceea el e privit de popor prin prisma celei mai largi simpatii. Această transformare a personajului de basm în epica mai realistă a cântecului bătrânesc este reflexul împrejurărilor reale istorice pe care le cântă balada. Nu e vorba aici despre pieirea unor oameni necăjiţi sau a unei armate care îşi căuta paşnică de drumul ei fără să facă nimănui nici un rău, spre a se putea păstra caracterul originar al Crivăţului, aşa cum îl cunosc basmele, ci de armata păgânească a Turcilor, duşmanii înverşunaţi ai creştinilor — care au năvălit asupra acestora ca să prade, să robească şi să omoare. De aceea însuşirile distrugătoare ale Crivăţului devin acum calităţi providenţiale menite a salva pe Moldoveni, Poloni, Ruteni, adică pe creştinii prin a căror ţară avea loc pustiitoarea expediţie. Dezastrul armatei turceşti înseamnă mântuirea şi fericirea pentru aceştia. Prin urmare, în această creaţie folklorică, portretul sufletesc al Crivăţului din basme nu mai corespundea. Era nevoie de anumite adaptări la noua situaţie în care fusese pus. Astfel, din răufăcător el devine binefăcător, din neîndurător, milostiv şi bun, chiar faţă de Marcoş Paşa şi Turci, rivalii săi, căci în unele variante ale cântecului bătrânesc, când paşa învins şi umilit cere iertare Crivăţului, acesta îl iartă, ba încă îi scapă şi oastea dela moarte. Apoi din arogant şi încrezut, cum e în basme, devine modest în baladă. Aşa, în basmul aromânesc, Crivăţul este provocatorul la lupta de întrecere, iar despre mândria lui ni se vorbeşte în câteva locuri, de ex. după ce cele două vânturi pun rămăşagul: — « Multu g'ine ! strigă Seavirle, cu fuduleaţâ» Iar epitetul care însoţeşte pe Crivăţ este «îngâmfatul», «fudulul»: «Cîtră seară z-duţe zurlul şi pirifanlu2) di Seâvire la Notlu şi—1' dzîţe cu fuduleaţă...»3) x) PERICLE PAPAHAGI, Basme aromâne, p. 170. 2) < ngr. neqrjrpavog (< VTtEQfjcpavoQ ) = mândru, îngâmfat, măreţ, dispreţuitor, fudul. 3) PERICLE PAPAHAGI, op. cit., p. 171. 58 PETRU CARAMAN Acelaşi personaj însă, arată o deosebită modestie în baladă; când vine Marcoş Paşa cu oaste multă asupra lui, Crivăţul îl întreabă: Cu oştire câtă frunză, câtă iarbă, Dar ceea ce e foarte curios şi destul de complicat pentru crearea personajelor baladei, e că Marcoş Paşa — care, precum am relatat, în cadrul acţiunii de basm utilizat de cântecul epic popular, ar înlocui pe unul din vânturi — corespunde din punct de vedere al caracterului, Crivăţului din basmul aromânesc. însuşirile rele ale acestuia sunt transmise asupra personajului antipatic, care e paşa. Un caracter izbitor al lui Marcoş Paşa este îngâmfarea lui fără margini, care se manifestă în felurite chipuri: lauda cu victoriile sale nenumărate, siguranţa prea mare de sine şi de ai săi, chiar însăşi expediţia lui care nu are altă pricină la bază decât ambiţioasa înfumurare de a mai repurta o izbândă. Apoi tot paşa este în baladă, ca şi Crivăţul în basmul aromân, provocatorul. Cu chipul acesta poetul popular a purificat de tot ceea ce era rău figura Crivăţului, lăsându-i numai însuşirile pozitive, pe când dimpotrivă, în ce priveşte figura Paşei a căutat să-i pună în lumină exclusiv însuşirile negative, împrumutând şi de aiurea chiar spre a i le adăuga. Atitudinea poetului popular faţă de personaje este şi aici — ca întotdeauna în producţiile folklorice şi în special în epica realistă a baladei — foarte părtinitoare: pe unele le iubeşte mult, pe altele le urăşte fără măsură. Şi, se înţelege, când e vorba despre personaje istorice, nu vom căuta din acest punct de vedere informaţii obiective în poezia populară. în cântecul bătrânesc în chestiune, observăm din partea poporului un fel de atitudine patriotică. Nu-i vorba aici de manifestarea unui patriotism de natură etnică sau politică, acesta în literatura populară aproape nu există, ci a unui soiu de patriotism mai primitiv, deşi mai larg totodată, fiindcă se întinde asupra unui grup de popoare. Este aceasta o atitudine patriotică de natură religioasă, care separă lumea din baladă în două: de o parte păgânii — care conform eticei populare corespund celor răi — reprezentaţi prin oastea Turcilor în frunte cu Marcoş Paşa, iar de alta creştinii — care corespund celor buni — reprezentaţi prin Dumnezeu şi Crivăţ. Acesta din urmă, deşi la origine personaj mitologic, nu numai că în cântec devine creştin, dar precum am văzut, el este numit chiar « Sfântul Crivăţ». în legenda de tipul realist care a precedat cântecul bătrânesc, ca şi în cronici, figurau în tabăra creştină popoarele încălcate de Turci *) TOCILESCU, op. cit., voi. I, partea II, p. 1228 ; Arhiva Dobrogei, I, p. 104. — « Bre Marcoşe dumneata, Ce-ai venit la mine, Pe mine ca să mă baţi ? Că nimic nu ţi-am stricat. ..» x) GENEZA BALADEI POPULARE 59 şi numai apoi, în baladă, ştergându-se anumite date reale, li s'a substituit Crivăţul. Iată dar ceea ce explică şi mai mult pentru ce întreaga simpatie a poporului se concentrează asupra Crivăţului (şi, fireşte, şi asupra lui Dumnezeu, unde apare ca personaj), în timp ce toată antipatia lui se 'n-dreaptă asupra Turcilor. în concordanţă cu această atitudine patriotico-religioasă, au fost atrase în cursul acţiunii cântecului anumite motive caracteristice — răsunet al raporturilor de duşmănie pe tărâmul credinţei. Aşa de ex. într'o variantă din Muntenia, ni se povesteşte un amănunt pe care nu-1 aflăm aiurea. Ostaşii turci întreb ându-l pe paşă cum îi sfă-tueşte să mai lupte cu Gerul şi Crivăţul, el le porunceşte să intre 'n bisericile creştine şi să dărâme strănile ca să facă focuri din ele: «...în biserică să intraţi, Strănile să le tăiaţi, Foc mare să-mi aţâţaţi...» *) Soldaţii nu au întârziat de a executa porunca paşei: « Dar voinicii ce-mi făcea ? Focuri mi-aţâţa, în biserică-mi intra La mâini se'ncălzia.. .» 2) Strănile-mi tăia. Acest sacrilegiu pus pe seama Turcilor — şi, foarte probabil inspirat din împrejurări reale rămase 'n amintirea poporului subt formă de legendă în proză — vine să întărească şi mai mult, în cântec, atitudinea pe care am relevat-o. în acelaşi timp, motivul în chestiune ne lasă să înţelegem ce rol important a jucat la determinarea şi fixarea ei, diferenţa de religii. în consecinţă, desnodământul baladei de asemenea va oglindi fidel aceeaşi concepţie etică, filtrată prin prisma religioasă: poetul popular repartizează răsplata victoriei pentru Crivăţ, iar pentru Turci catastrofa. Finalul cântecului nostru bătrânesc este optimist prin excelenţă, ceea ce constitue încă o asemănare a lui cu basmele. Acest optimism merge uneori departe, până la înlăturarea completă a catastrofei din desnodământul baladei. Aşa se 'ntâmplă în variantele unde Marcoş Paşa obţine iertarea dela Crivăţ, iar armata lui este desgheţată sau chiar înviată. Un asemenea desnodământ pe care, cu un barbarism, l-am putea numi iperoptimist, este de esenţă pur creştină. Deşi conceput în chip foarte logic cu caracterul Crivăţului, care a fost dus de simpatia populară la o aşa desăvârşire etică, el trebue considerat drept o apariţie târzie, când legătura cu evenimentul real dela origine a fost cu totul uitată. Altminteri, poporul, în J) MATEESCU, Balade, p. 108. a) ID., ibid. 6o PETRU CARAMAN necesitatea de a da o satisfacţie deplină sentimentului său de echitate, nu s'ar fi arătat de loc dispus să graţieze pe Turci. De altfel nu posedăm decât două variante care reprezintă acest stadiu etic înaintat, unde Crivăţul manifestă atâta cavalerism faţă de rivalul său. Una este varianta Tocilescu, repetată şi în «Arhiva Dobrogei», în finalul căreia ni se povesteşte că paşa, văzându-se învins, îşi adună ostaşii şi merge cu ei înaintea Crivăţului, cerându-i iertare: Iar alta e varianta Densusianu, unde Marcu Paşa, după ce-şi pierde toată oastea — fiind ucisă de Crivăţ — merge de asemenea la el să-1 roage de iertare, şi atunci : Toate celelalte variante, în desnodămintele lor, ne oferă sancţionarea de tipul etico-realist: a răului ca şi a binelui. Cele patru variante moldovene din Vrancea, două muntene şi cea bănăţeană, sfârşesc toate cu catastrofa: soldaţii turci şi generalul lor pier, însă mai întâi oastea şi în urmă paşa, care îndură astfel priveliştea dezastrului3). în varianta din Serbia, de asemenea întreaga armată este nimicită, numai că nu ni se precizează dacă şi paşa a fost ucis; însă îl vedem plângând pierderea oastei şi bleste-mându-se4). în fine, în varianta munteană din Muscel, deşi finalul e falsificat, fiind în întregime inventat de culegător 5), se pare că şi aici armata turcească a pierit. Variantele ce prezintă astfel de desnodăminte le considerăm ca fiind mai vechi. între aceste variante sunt unele al căror final x) TOCILESCU, op. cit., voi. I, partea II, p. 1229 ; Arhiva Dobrogei, I, p. 106. 2) O. DENSUSIANU, Flori alese, p. 143. 3) Cf. cele 3 variante din. culegerea lui Diaconu şi varianta CARAMAN, Anuarul Arhivei ele Foliilor, I, p. 65 ; cf. şi varianta MATEESCU, op. cil., p. 110 ; varianta BRĂTULESCU inedită, şi varianta MARIENESCU, op. cit., II, p. 79. *) GIUGLEA-VÂLSAN, op. cit., p. 277. 5) Ultimele 19 versuri ale baladei sunt, evident, fabricate de Rădulescu-Codin, care având nevoie să dea un desnodământ cântecului — probabil că-1 va fi auzit în stare lacunară sau poate aşa cum 1-a auzit nu-i va fi plăcut ! — i 1-a plăsmuit el pe de-a'ntregul. Aceasta se poate vedea lesne atât din versurile nepopulare — n'au popular decât ritmul — cât şi din cuprinsul lor. De aceea eliminăm acest desnodământ din cercetarea noastră. Restul baladei însă, afară de unele versuri izolate care pot fi puse la îndoială, îl socotim autentic popular, aşa că l-am utilizat. « Crivăţ atunci îi ierta Un soare cald că le da, Pe toţi că mi-i desgheţa, Burfele că le usca. Ei înapoi se 'ntorcea...» l) «... Crivăţ se milostivea De mari rugi ce-i făcea, Apă vie că îi da, Peste oaste arunca, Mai frumoasă se făcea...»2) GENEZA BALADEI POPULARE 6j ne indică o etapă de tranziţie către cele cu desnodământul de tipul mai avansat, anume acele în care paşa cere la fel iertare dela Crivăţ însă n'o obţine nici pentru oastea lui, nici pentru el. Crivăţul se arată, în acestea, neînduplecat: pe Marcoş Paşa îl preface cu mânie în sloiu de ghiaţă tocmai în clipa când îl roagă să-1 ierte sărutându-i mâna sau toiagul 1), iar aiurea îl mustră bine şi după aceea îl omoară 2). Aici, se vede clar, ne aflăm foarte aproape de stadiul realist primar al baladei, dacă nu chiar în el, căci de fapt în asemenea cazuri, comandantul oştirii turceşti este mult mai aspru tratat de rivalul său nu numai decât în variantele Tocilescu-Densusianu, dar şi decât în varianta Caraman, unde Crivăţul preface în sloiu de ghiaţă pe paşă nu în timp ce acesta vine smerit să-i ceară îndurare, ci pe când el cu aceeaşi provocatoare semeţie, caracteristică lui, vine să-i spue că nu-i pasă dacă 1-a bătut şi i-a nimicit oastea, fiindcă lupta având loc noaptea, nu 1-a văzut nimeni că a fost biruit de Crivăţ 3). Dacă între tipul de desnodământ: iertarea neobţinută şi tipul: iertarea obţinută depărtarea este din punct de vedere etic, destul de mare, totuşi, din punct de vedere al formei tematice, avem un element comun care a favorizat tranziţia: şi 'ntr'o parte şi 'ntr'alta, paşa biruit cere iertare învingătorului. Ca să se ajungă la tipul de desnodământ din variantele Tocilescu-Densusianu, rămânea să se efectueze schimbarea numai în atitudinea Crivăţului faţă de rivalul învins, schimbare care nu s'a putut realiza decât foarte târziu după evenimentul istoric, atunci când aversiunea poporului în contra Turcilor s'a potolit prin uitarea durerilor vechi, sau dacă nu chiar aşa de târziu, în tot cazul aceasta a trebuit să se petreacă în puncte depărtate de centrul de expansiune al baladei, unde răsunetul întâmplării ce formează subiectul cântecului, fusese foarte slab. Totuşi, în aceste desnodăminte, indiferent de deosebirile dintre ele, aflăm aceeaşi linie etică unitară, caracteristică tuturor variantelor baladei: răsplata celor buni şi pedepsirea celor răi, căci chiar în cele în care catastrofa l) Cf. variantele DIACONU, Nr. i şi Nr. 3, op. cit., p. 224, 227. De asemenea mai sus menţionata variantă fragmentară din Vrancea, are acelaşi desnodământ : — Hei Criveţe, Dumnîata, Da cân'dreapta î-o 'ntinde, Ia dăruîeşti-riî dreapta Budzîli câ-i rămâne, Că dreapta ţ'oîu săruta. Sloiu di ghiaţâ sâ făse, Şî cât oîu hi ş'oîu trăi Lumea toata )'u-l vide ...» La războiu n'oîCi maî îeşî ! — CARAMAN, colecţie inedită. -) DIACONU, op. cit., varianta Nr. 2, p. 225 ; cf. şi varianta MATEESCU, op. cit., p. 110, care se deosebeşte prin aceea că în loc de Crivăţ, îl judecă şi-1 ucide tăindu-i capul, chiar un ostaş de al lui, singurul care mai scăpase cu vieaţă din toată armata turcească. Această formă de desnodământ însă este dintre cele mai târziu apărute. 8) Anuarul Arhivei de Foliilor, I, p. 65. 62 PETRU CARAMAN e înlăturată — prin aceea că Crivăţul, după idealul etic creştin, îşi iartă rivalii, ba chiar le face şi bine — şi acolo cei răi, în cazul nostru păgânii, au fost de asemenea pedepsiţi prin faptul că au fost înfrânţi în luptă şi umiliţi înaintea duşmanului lor. Cap. VI. Adaptarea baladei la împrejurări speciale Produsul folkloric, mai ales când trăieşte intens în sufletul colectivităţii, nu cunoaşte decât o fixitate cu totul relativă. Circulaţia orală punând stăpânire pe el, îl poartă în voie în cele mai depărtate puncte din spaţiu, astfel că îl plasează în situaţii şi circumstanţe ce diferă dela un ţinut la altul, dela o localitate la alta şi chiar dela un ins la altul în aceeaşi localitate. Aşa ia naştere infinitul număr de variante, care, prin partea lor necomună, reprezintă tot atâtea individualităţi regionale cu sau fără talent, ori cu talent mai mare sau mai modest, tot atâtea concepţii estetice, tot atâtea chipuri de a privi vieaţa şi lumea prin prisma subiectului acelui produs. Creaţiunea folklorică apare întru câtva subt chipul unei ape curgătoare care tinde să se adapteze formelor de teren pe unde şi-a trasat matca şi să reflecteze în oglinda valurilor sale peizajele ce străbate, ba încă, părăsin-du-şi pe cale mare parte din elementele ei proprii, primeşte altele nouă, condiţionate de felul vegetaţiei şi al pământului pe unde trece, deşi manifestă simultan şi o puternică tendinţă conservatoare pentru ceea ce poartă cu sine dela izvor. Asemenea modificări ce survin în creaţiunea folklorică datorită circulaţiei orale — deşi ele sunt aşa de diferite, având la bază variate şi multiple cauze — le putem numi cu o expresie generală: adaptări la mediul folkloric. Această expresie, care sintetizează un întreg şir de cauze şi pe care o propunem ca un fel de cheie explicativă pentru naşterea variantelor folklorice, deşi e foarte cuprinzătoare, are totuşi defectul că sugerează mai mult schimbări spaţiale. Dar varianta folklorică înseamnă tot atât de mult schimbare în spaţiu pe cât şi în timp. Aceşti doi factori efectuează în produsul popular schimbări ce se împletesc în chip indisolubil. însă noi nu întrebuinţăm termenul « mediu folkloric » în sens geografic, ci în accepţia sa etnografico-sociologică, referindu-ne la conţinutul sufletesc, ale cărui fluctuaţii sunt condiţionate deopotrivă de evoluţie ca şi de situaţia geografică. Deci în acest sens, expresia noastră nu omite pe niciunul din cei doi factori generatori de schimbare. Spre a ilustra chipul cum se realizează adaptările la mediul folkloric, luăm câteva exemple mai distincte din cântecul epic în chestiune. Iată mai întâi un exemplu, unde modificarea aplicată baladei, într'un anumit mediu folkloric a fost provocată de mobile interne, aflătoare în însuşi GENEZA BALADEI POPULARE 63 produsul popular: armonia de construcţie, a temei cântecului bătrânesc, conform cu concepţia artistică a acelui mediu, a cerut schimbarea unor date istorice care au existat în tradiţia orală realistă ce a precedat naşterea baladei. Din cronica lui Tubero, se vede clar că dacă Turcii au pierit de ger, aceasta se datoreşte în primul rând faptului că ei n'au fost echipaţi cu îmbrăcăminte de iarnă, ci de vară. El explică în chip foarte logic şi cu toată aparenţa de obiectivitate motivul care i-a determinat să plece astfel: « Turcae igitur dum Poloniam petunt, ad temporis incommoda, vestis inopiam addunt. Nam quo essent in itinere expeditiores, veste tantum, qua per aestatem uti consueverunt sese muniverant, rati si eos forte severior hyems deprehendisset, spoliis hostium se a frigore defensuros »1). Dar, continuă cronicarul, Turcii au fost desamăgiţi, căci lucrurile s'au petrecut cu totul altfel de cum nădăjduiau ei, deoarece, precum am relatat, în Polonia, aflându-se despre venirea lor, au găsit totul pustiu şi populaţia fugită, aşa că n'au putut să se aprovizioneze dela duşmani nici cu hrană, nici cu îmbrăcăminte groasă pentru iarnă. Tubero, după care dezastrul armatei turceşti a avut loc la Dunăre, dtipă întoarcerea din Polonia, ne spune precis că vremea rea i-a surprins pe Turci în vecinătatea acestui fluviu aproape goi, din care cauză pieirea lor a fost inevitabilă: «Regressi enim pene seminudi e Polonia circa Istrum... adeo atroci vexaţi sunt tempestate, ut paucis diebus magna ex parte inte-rirent» 2). Trecând acum la balada populară, care vorbeşte pe larg despre îmbrăcămintea ostaşilor turci, avem de observat că motivul ia o turnură contrarie: precum am văzut cu alt prilej, paşa se laudă Crivăţului cu îmbrăcămintea groasă şi caldă a soldaţilor săi, alcătuită din numeroase şi felurite veşminte. Deci, poetul popular modifică motivul istoric complet, arătân-du-ni-i pe Turci foarte bine îmbrăcaţi în timp ce ei în realitate fuseseră foarte rău echipaţi de iarnă. Aceasta are loc în cântecul bătrânesc cu scopul de a se scoate în relief şi mai mult vitejia Crivăţului, care, cu toate că duşmanii săi erau aşa de bine pregătiţi de războiu din toate punctele de vedere şi în special de îmbrăcămintea lor erau aşa de siguri, totuşi i-a biruit. în acelaşi timp modificarea în chestiune slujeşte şi tendinţa poetului popular de a pune în lumină aroganţa lui Marcoş Paşa. Această modificare se află numai în câteva variante ale baladei3), în timp ce în cele mai multe motivuL lipseşte cu totul. ') Lud. Tubero, op. cit., p. 154. -) id., ibid. 3) în aceste variante, ea s'a realizat şi subt influenţa motivului cojoacelor din legenda Dochiei. 64 petru caraman E foarte probabil că o astfel de schimbare, de tipul adaptării, s'a efectuat în motivul realist chiar în locul unde a luat naştere cântecul, în circulaţia lui însă, prin alte locuri, nu s'a mai simţit pretutindeni nevoia — pentru construcţia temei baladei — de acest motiv subt niciun aspect şi a fost lăsat la o parte. Totuşi această omitere, în unele variante, poate avea o cauză şi mai simplă: uitarea motivului. Relevăm acum o interesantă adaptare de altă natură, care îşi are explicaţia în cauze exterioare creaţiunii folklorice. Balada, în circulaţia ei — pe de o parte, îndepărtându-se mult de centrul său de expansiune, deci subiectul şi personajele ei ne mai fiind cunoscute decât ca o temă literară şi ca nişte figuri poetice, fără niciun suport real, — iar pe de alta, în acea regiune unde a fost purtată prin transmisiune orală, balada, întâlnind condiţii prielnice vieţii haiduceşti, acestea au avut răsunet în cântecul bătrânesc. Poporul a avut nevoie să înţeleagă cântecul ce i-a fost transmis, cu alte cuvinte să şi-1 facă actual, adică interesant. Pentru el subiectul oferea mult element necunoscut, iar personajele de asemenea îi erau în parte străine. De aceea în chip firesc s'au operat anumite schimbări prin asocierea temei baladei cu teme epice haiduceşti, iar a personajelor cu eroi haiduci cunoscuţi unor cântece bătrâneşti cu subiect hoţesc. Locul unde s'a realizat o astfel de adaptare a fost probabil într'o regiune de munte. Varianta Densusianu, despre care e vorba, chiar provine din ţinuturi muntoase; e culeasă din jud. Gorj. în această variantă, Marcu Paşa — deşi îşi păstrează titlul de paşă — se transformă în căpitan de hoţi, iar ostaşii săi în haiduci: « La fântâna Gerului, Cu trei sute de haiduci Sub aripa cerului, Toţi călare pe cai murgi ». 2) E Marcu, paşa bătrân. . . Marcu Paşa a fost asociat de popor, în această variantă, cu Toma Alimoş eroul cunoscutului cântec bătrânesc haiducesc, iar Crivăţul cu personajul Manea din acelaşi cântec. Toma Alimoş e un vestit haiduc, aşa ni-1 prezintă cele mai multe variante: \ J) Se înţelege, un asemenea număr, faţă de numărul aproximativ de 40.000 al ostaşilor turci care au luat parte la evenimentul istoric, e ridicol de mic şi s'ar părea că aici avem o exagerare în minus, precum aiurea am înregistrat exagerări în plus. De fapt însă, şi aici ca şi în alte variante ale baladei povestirea se menţine în acelaşi cadru iperbolic, deoarece pentru o ceată haiducească, aşa cum era organizată la noi haiducia, numărul de 300 este în adevăr foarte mare. 2) O. Densusianu, op. cit., p. 140—141. GENEZA BALADEI POPULARE 65 «în mijlocul câmpului... Şede Toma Alimoş Haiduc din ţara de jos...» x) Manea este boier şi balada ni-1 arată a fi « Stăpânul moşiilor Şi domnul câmpiilor...»2) Această asociere a eroilor se menţine în cadrul influenţelor. Ea nu poate merge până la identificarea lor, deoarece personajele asociate se deosebesc fundamental subt raportul atitudinei ce are poporul faţă de ele. Marcu Paşa, care e antipatic, e influenţat de eroul simpatic Toma Alimoş, care în cântecul bătrânesc respectiv întrupează un ideal de vieaţă haiducească şi de eroism. Prin el poporul îşi spune sentimentele sale de aprobare şi de admiraţie pentru o astfel de vieaţă. Pe de altă parte, la fel de nepotrivit au fost asociaţi şi ceilalţi doi eroi: Crivăţul, personaj simpatic, cu Manea prin care poporul îşi exprimă ura sa împotriva clasei boiereşti. Iată cu ce epitete îl cinsteşte o variantă a baladei haiduceşti pe boierul Manea: « Manea slutul Manea grosul Şi urîtul, Şi-arţăgosul. . .» 3) Asocierea între cele două cântece bătrâneşti nu s'a putut face pe baza vreunei contiguităţi a personajelor, ci a acţiunilor lor. în adevăr, în ambele balade e vorba despre o incursiune a unui erou în proprietăţile altuia, de unde ia naştere conflictul epic. Această analogie în temă, a dat loc la oarecare apropiere şi între personaje, aşa că eroii clin balada Crivăţului au împrumutat unele aspecte dela cei din cântecul haiducesc. Relevăm aici numai acea parte din acţiunea baladei lui Toma Alimoş, care a înrâurit cântecul bătrânesc al lui Marcoş Paşa. Toma Alimoş vine călare cu haiducii săi şi calcă moşia lui Manea, priponindu-şi calul în fânaţurile lui şi în tinzând masa ca să ospăteze la umbra copacilor din pădurea acestuia: *) G. DEM. TEODORESCU, Poezii populare române. Bucureşti 1885, p. 581 Numai la Alecsandri îl aflăm pe Toma Alimoş dat drept boier : «... Şedea Toma Alimoş Boer din ţara de jos ...» Cf. ALECSANDRI, Poesii populare. Bucureşti 1894. Ed. Socec. p. 39. ~) TEODORESCU, ibid., p. 582. La Alecsandri, Manea e haiducul (cf. ibid., p. 41). însă aici avem a face cu o intervenţie a poetului, care a schimbat rolurile, făcându-1 pe personajul simpatizat din baladă boier, iar pe cel urît « hoţoman ». 3) ID., ibid., p. 582. j Anuarul Arhivei de Folklor II. 66 PETRU CARAMAN « La mijlocul câmpului, Unde-i drag voinicului, Şi este păs murgului, Nemerit-a, Poposit-a, D'alde Toma Alimoş, Sava din ţara de jos. El măre, că-mi tabără La mijlocul câmpului, La marginea crângului. .. La trupina ulmului.. . El acolo tabără, Căluşelu' 1 priponiâ Unde-i iarba ce-i plăcea, Şi la umbrită se da, Punea masa şi m âncâ. . .» x) Manea aflând că moşia sa a fost călcată de haiduci, vine să ceară socoteală lui Toma Alimoş întrebându-1 ameninţător: — «. . .Ţie cin' ţi-a porîncit Tu aici de-ai tăbărît, Livezi mari d'ai prăpădit, Iarba c'ai tăvălit ?. ..» 2) sau aiurea: — «. . .D'alei Toma Alimoş. . . Ce caţi pe moşia mea, sau încă, într'o altă variantă: — « D'alei Toma Alimoş Haiduc din ţara de jos.. . Pe la mine ce-ai cătat ? . . . Florile mi le-ai călcat, De mi-ai încurcat iarba Şi mi-ai turburat apa?...»3) Apele mi-ai turburat, Livezi verzi mi-ai încurcat, Păduri mari mi-ai dărâmat ! Ia să-mi dai tu mie seamă. ..» 4) în balada Crivăţului, varianta Densusianu, la fel ni se povesteşte cum Marcu Paşa, împreună cu cei 300 de haiduci ai lui, a ajuns odată cu venirea serii pe moşia Crivăţului, unde a şi poposit făcând tabără: «.. .Şi când seara că sosiâ De tăbărît că tabără în moşia Crivăţului; I-a păscut livezile, I-a băut izvoarele, I-a tăiat dumbrăvile, De-a atârnat armele. » 5) Crivăţul, stăpânul moşiei, auzind despre această cotropire, iese mânios în calea lui Marcoş Paşa, apostrofându-1 astfel: j) tocilescu, op. cit. t. i, partea i, p. 40. 2) ID., ibid., p. 43. 3) ID., ibid., p. 38. ") teodorescu, op. cit., p. 582. ~°) O. Densusianu, op. cit., p. I4i. GENEZA BALADEI POPULARE 67 — « Bine-i, Marcule, aşâ ? Mi-ai turburat apele, Ce cauţi în moşia mea, Mi-ai tăiat dumbrăvile Tu şi cu oştirea ta ? Ş'ai atârnat armele. » *) Mi-ai păscut livezile, Că motivul incursiunii pe moşii străine — subt această formă — nu aparţine la origine cântecului lui Marcu Paşa, este absolut sigur. în afară de balada lui Toma Alimoş, îl mai aflăm în alta, tot haiducească, a lui Ghiţă Cătănuţă. Aici, eroul, trecând prin codru cu mândra, este întâmpinat de « harambaşa » de haiduci cu ceata sa, atraşi de cântecul frumos al iubitei lui Cătănuţă. Iată cum este apostrofat Ghiţă Cătănuţă de căpitanul de haiduci: — «Ghiţă, Ghiţă Cătănuţă... Izvoarele turburând, Ce caţi pe moşia mea, Livezile încurcând Că eu sunt stăpân pe ea ! Şi fâneţele călcând?. . .»2) Ce te primbli prin ea cântând, Observăm deci că motivul în chestiune este frecvent în epica populară românească şi anume, în cântecele haiduceşti. Totuşi locul său de obârşie îl putem preciza: el nu poate fi decât balada lui Toma Alimoş, care pe de o parte este incontestabil mai veche decât a lui Cătănuţă, iar pe de alta, numai ea ne prezintă motivul în toată puritatea sa, deoarece singur şi exclusiv prin el însuşi este generator de conflict între eroii baladei. Aşa dar, din cântecul lui Toma Alimoş a trecut motivul în celelalte două balade — a lui Marcu Paşa şi a lui Ghiţă Cătănuţă. însă fiecare din ele şi 1-a adaptat în chip cu totul independent una de alta şi în împrejurări deosebite. în afară de motivul comun al certei din cauza încălcării moşiilor străine, acţiunea din balada lui Marcu se deosebeşte complet de cea a baladei lui Toma Alimoş, atât în diferitele ei peripeţii cât şi în felul cum evoluează şi se rezolvă conflictul dintre eroi. Ea se încadrează cu totul în tema cântecului bătrânesc despre Crivăţ, aşa cum am cunoscut-o. Poate că desnodământul fericit al acestei variante, în care Marcu Paşa, în chip excepţional este iertat, iar ceata lui de haiduci înviată, se datoreşte în parte simpatiei ce are poporul pentru haiduci. în ce priveşte personajele din varianta Densusianu, ele rămân în trăsături generale aproape neschimbate. Astfel, Marcu Paşa, deşi aspectul de căpitan de haiduci i-a atenuat puţin din antipatia ce inspiră în alte !) ID., ibid. -) TEODORESCU, op. cit., p. 632 ; cf. ibid., p. 627—628 ; cf. TOCILESCU, op. cit. I, P- 173- 68 PETRU CARAMAN variante, este şi aici acelaşi personaj cu caracterele pe care i le cunoaştem. La fel subalternii săi, oricât de haiduci, ei nu-şi asimilează aproape de loc acest rol, ci rămân tot soldaţi. Astfel, în lupta cu Crivăţul, ei dau cu tunurile !), apoi chiar şi sunt numiţi într'un loc cătane: — « Taci tu, Crivăţ, până mâne, Că-s cătanele armate Şi mi-e frică că te-or bate » 2) iar în alt loc, Crivăţul numeşte ceata lui Marcu Paşa oştire: « Ce cauţi în moşia mea Tu şi cu oştirea ta ? » 3) De asemenea Crivăţul, oricât împrumută până la un punct rolul unui boier de ţară, el rămâne acelaşi personaj supranatural cu însuşiri mitologice. Avem deci a face numai cu un fel de deghizare superficială a personajelor după modelul celor din cântecul haiducesc al lui Toma Alimoş. Elementul haiducesc n'a transformat complet balada, ci a intervenit numai atât cât s'a simţit nevoia pentru ca ea să poată deveni accesibilă unui nou mediu în care a fost transmisă. Acest mediu nu şi-a însuşit-o decât din momentul în care s'a familiarizat cu ea, încadrând-o în propriul său tezaur de creaţiuni folklorice. Nu ştim când va fi ajuns balada lui Marcoş Paşa într'un asemenea mediu care i-a imprimat modificările relatate, de sigur că mult după sec. XVI, într'o epocă destul de târzie, posterioară perioadei de înflorire a ei. Luând în consideraţie aceste transformări, s'ar putea deduce că balada lui Toma Alimoş e dintre cele mai vechi cântece epice haiduceşti la Români, de vreme ce balada Crivăţului, născută la începutul sec. XVI, în circulaţia sa a întâlnit-o şi a fost influenţată de ea. înseamnă că în momentul întâlnirii, în acel mediu ea era deja foarte cunoscută. însă mai poate fi pusă şi altă ipoteză: că balada Crivăţului a ajuns în mediul folkloric în chestiune deja din perioada ei de intensă expansiune, prezentându-se aproximativ subt aceeaşi formă subt care cunoaştem cântecul în variantele sale cele mai bine conservate. După un răstimp oarecare — de mai multe decenii, sau poate ch'jar mai mare de un secol — îndepărtându-se prea tare de momentul istoric când s'a petrecut evenimentul real din care s'a inspirat, balada a încetat de a mai fi actuală şi a început să cadă în uitare. în această vreme, luând naştere cântecul haiducesc al lui Toma Alimoş — care se bucura de o foarte mare popularitate — ') O. Densusianu, op. cit., p. 143—143. 2) ID., ibid., p. 141. 3) Ibid. GENEZA BALADEI POPULARE 69 el a exercitat asupra baladei noastre o puternică înrâurire şi astfel s'au realizat în ea contaminările semnalate. Am avea a face în cazul acesta cu o readaptare la mediul folkloric şi cu o recunoaştere de către acel mediu a cântecului devenit iarăşi actual prin transformările primite. Interesant de observat e că la multe din variantele baladei lui Toma Alimoş, aflăm la începutul lor versuri similare sau chiar identice uneori, cu cele ale cântecului lui Marcoş Paşa: « Departe, vere, departe, Departe, dar nu prea foarte.. .» 1) Se înţelege, aceasta e o formulă călătoare care se poate ataşa la orice cântec bătrânesc; ea face parte din mijloacele tehnice la dispoziţia poetului popular. Dar sunt alte versuri cu detalii comune mai surprinzătoare. Toma Alimoş poposeşte ca şi Marcoş Paşa: «în mijlocul câmpului... La puţul porumbului.. .» 2) sau aiurea: « La inima câmpului. . .» 3) întâlnim deci aceeaşi localizare ca şi în balada lui Marcoş Paşa, cu singura deosebire că acolo e vorba despre « puţul Crivăţului » 4) sau, cel mai des, despre « fântâna Gerului » 6). Aflăm însă, într'o variantă muntean!, şi expresia «la puţul porumbului » 6), adică absolut identică celei mai sus citate din cântecul lui Toma Alimoş. Să conchidem de aici că aceste versuri au fost împrumutate de balada lui Toma Alimoş din cea mai veche, a lui Marcoş ? N'avem dreptul, fiindcă niciuna din numeroasele variante ale cântecului haiducesc în chestiune nu prezintă vreo influenţă venită dela balada lui Marcoş Paşa. Ar însemna ca în aceste versuri să fie singura. în orice caz, motivul puţului e mai vechiu în cântecul bătrânesc de care ne ocupăm *) TOCILESCU, op. cit., I, p. 43. Pentru balada lui Marcoş Paşa, cf. versurile iniţiale din variantele CARAMAN, Anuarul Arhivei de Folklor, I, p. 64 şi DIACONU, Ţinutul Vr ancei, I, p. 221 (varianta Nr. 1). 2) TOCILESCU, op. cit., I, p. 40. 3) ID., ibid., I, p. 43. Pentru cântecul lui Marcoş, cf. varianta GIUGLEA-VÂLSAN, op. cit.., p. 275. ") TOCILESCU, op. cil., I, partea II, p. 1228 ; Arhiva Dobrogei, I, p. 104. 5) DIACONU, op. cit., 1, p. 221—227 (în toate cele 3 variante) ; Anuarul Arhivei de Folklor, I, p. 64 ; GIUGLEA-VÂLSAN, op. cil., p. 275 ; MATEESCU, op. cit.., p. 105. 6) Varianta BRĂTULESCU (inedită). Totuşi, şi aici de fapt e tot fântâna Crivăţului, căci după acest vers balada continuă astfel : « Crivăţ din fântână că-mi ieşia ...» etc. 70 PETRU CARAMAN decât în cel haiducesc al lui Alimoş. Sursa acestui motiv însă, nu trebue căutată în epica populară în versuri, ci în basme. De aici el a fost atras demult de către o anumită baladă a cărei temă îi oferea teren propice pentru adaptare. Nu putem însă preciza de care baladă anume, căci cea a lui Marcoş Paşa nu e singura care îl numără între motivele sale. Mai aflăm acest motiv şi într'un alt cântec bătrânesc — foarte vechiu, după cât se pare, având în vedere fondul său superstiţios — care începe cu versurile: «. . .In mijlocu câmpului, La putu porumbului, Unde-i păs voinicului. . .» ]) în această baladă, puţul este locuinţa unei scorpii uriaşe, care înghite pe voinici, în timp ce în cântecul lui Marcoş e sălaşul Crivăţului, care nimiceşte o întreagă oaste. Deci în ambele cazuri, e locuinţa unei fiinţe supranaturale, ceea ce arată neîndoios că acest motiv de natură mitologică, pare-se, are ca loc de origine epica basmului2). Motivul puţului, în amândouă baladele acestea, face parte integrantă din temă; toată acţiunea lor se petrece în jurul sau în interiorul fântânei. Cu vremea însă, acest motiv transplantat din atmosfera pur fantastică a basmelor în cea cu mult mai realistă a baladei, şi-a pierdut complet sensul său mitologic dela obârşie, fiind astfel redus la rolul de formulă iniţială de localizare care circulă liber în epica populară în versuri. Acelaşi rol îl are şi în balada haiducească a lui Toma Alimoş, în care serveşte mai mult drept ornament, de unde se vede că aici s'a ataşat târziu. Motivul puţului, devenit formulă de localizare, împreună cu cealaltă formulă, de circulaţie mai largă încă în epica populară («departe, frate, departe...»), cu care a intrat în contaminaţie — au o deosebită importanţă pentru fenomenul ce urmărim. Prin elementul comun ce ofereau, ele au stabilit puncte de contact între cele două balade diferite, în care se fixase în chip cu totul independent şi au contribuit astfel a înlesni adaptarea cântecului lui Marcoş la împrejurările haiduceşti caracteristice la un moment dat mediului folkloric în care el a fost purtat de circulaţia orală. Dar cântecul nostru a mai avut şi alte atingeri cu epica haiducească. Aşa, în varianta din. Argeş, aflăm un motiv străin de tema baladei lui Marcoş. Iată cum se adresează paşa soldaţilor săi: r) RĂDULESCU-CODIN, Din Muscel, cântece poporane. Cf. balada cu titlul : « La puţul porumbului », p. 201. 2) în basme se întâlneşte foarte frecvent puţul ca locuinţă a vreunui monstru cu puteri supranaturale : smeu, balaur cu mai multe capete, etc. GENEZA BALADEI POPULARE — «...Voi voinici cuminţi... Cu iţari roşii şi strâmţi Tot voinici medinţi Cu copcuţe de argint Cu armele 'n dinţi Cum n'am văzut de când sânt...»1) Streini de părinţi E uşor de văzut, mai ales din ultimele versuri, că aici nu poate fi vorba de Turci; îmbrăcămintea descrisă în cântec nu-i nicidecum turcească, ci ungurească. Aceste versuri, deşi la origine tot cuvintele unei căpetenii către subalternii săi, ele nu sunt însă ale unui comandant de oaste, ci ale unui harambaşă de haiduci către ceata lui. Stabilindu-se oarecare analogie între Turcii lui Marcoş Paşa şi între haiduci, ele au fost atrase din balada haiducească a Miului şi a lui lanoş Ungurul, care poruncea celor «...patruzeci şi cinci Tot voinici levinţi Cincizeci fără cinci Streini de părinţi. . .» a) Ca o adaptare de detaliu vom mai aminti schimbarea numelui Paşei, din Malkoc cum suna la origine, în Marcoci 3) şi de aici în Marcoş 4), Marcuş 5), Marcu °). . . luând de model numele creştin Marcu. Pentru filolog, care se mărgineşte la constatarea rezultatelor — subt aspectul fonetic, în cazul de faţă — acesta e un obişnuit fenomen de etimologie populară. Pentru folklorist însă, care trebue să adâncească procesul de schimbare, privindu-1 prin prisma cauzalităţii specifice mentalităţii populare, şi acesta este tot un fenomen de adaptare la mediul folkloric. E vorba de o adaptare la împrejurări româneşti, de formă creştină, cu repercusiuni în domeniul fonetic. Astfel, acest fenomen, care s'a produs, fireşte, pe cale inconştientă, a avut de efect că un nume exotic şi neînţeles şi-a căpătat indigenatul în diferite mediuri rurale la Români, pe unde s'a răspândit balada. Schimbările, datorită adaptării la mediul folkloric au loc în chipul cel mai normal ori de câte ori un produs popular nu corespunde perfect subt toate aspectele sale mentalităţii unei anumite colectivităţi rustice, unde a fost dus de circulaţia orală. Nu putem omite însă o împrejurare specială care devine o importantă sursă de fenomene de adaptare. Aceasta e uitarea. în circulaţia produsului 1) MATEESCU, op. cit., p. 107. 2) TEODORESCU, op. cit., p. 491, 492, 497, 498, 499 ; TOCILESCU, op. cit., voi. I. T. I, p. 195—196. 3) Varianta BRĂTULESCU. J) TOCILESCU, op. cit., voi. I. T. II, p. 1228—1229 ; Arhiva Dobrogei, I, p. 104—106 ; cf. şi varianta MATEESCU, op. cit., p. 105 sq., unde aflăm numele « Arcoş-Paşa », care e o alterare a lui Marcoş-Paşa, datorită greşelii de auz. 5) DIACONU, op. cit., I, p. 224—227, (în 2 variante). *) DENSUSIANU, Flori alese, p. 140 sq. ; PĂSCULESCU, LU. pop. rom., p. 2H sq. 72 PETRU CARAMAN folkloric se uită adesea unele motive sau unele detalii. Populaţia rurală care-1 receptează în formă lacunară, simte golul, mai ales când el prici-nueşte întreruperi în firul acţiunii. în primul moment, e drept, acest fapt provoacă oarecare nedumerire, însă de scurtă durată; căci, de obiceiu, în asemenea cazuri, fantazia populară se pune spontan în mişcare şi asociaţii nouă de idei şi de imagini iau naştere. Astfel lacunele se completează aducând transformări mai mici sau mai mari — adesea chiar violente — în creaţia folklorică. Schimbări de tipul acesta s'au realizat şi în balada noastră. Iată una interesantă: Expediţia lui Malkoc — precum am văzut — are loc iarna. E un adevăr istoric, fidel păstrat alături de alte elemente realiste, în cele mai multe variante. Şi toată ţesătura epică a baladei numai în acest anotimp poate fi imaginată. Totuşi, există câteva variante care ne povestesc tocmai contrariul şi anume: că Turcii au năvălit în Ţara Crivăţului în miezul verii şi că atunci s'au bătut cu el. Astfel, într'o variantă munteană, Crivăţul se plânge lui Dumnezeu despre expediţia lui Marcoci Paşa, în chipul următor: «... O belea peste mine a venit, Tocma '« luna lui Cuptor, Când eu azi mă bat să mor. . .» x) Iar în varianta dela Românii din Serbia, Dumnezeu se coboară pe pământ şi merge la fântâna Crivăţului să lupte cu oastea turcească « vara. 'n postit lui Sân-Pietru »2). Aceste versuri considerate izolat apar drept nonsensuri, însă cunoscând variantele în întregul lor, ele îşi află cea mai logică justificare. Deşi lupta dintre Turci şi Crivăţ are loc vara, când acesta boleşte de căldură în fântâna lui şi e foarte slab, totuşi având de partea sa pe Dumnezeu, învinge pe Marcoş Paşa. Cu chipul acesta, balada atinge un efect neaşteptat prin aceea că pune în plină lumină puterea lui Dumnezeu. Pieirea armatei turceşti de ger în luna lui Cuptor apare ca un miracol incomparabil mai uimitor decât dacă s'ar fi întâmplat iarna, când faptul poate avea loc chiar şi în mod normal. Astfel, cântecul menţinându-se perfect în linia puternicii tendinţi iniţiale de a prezenta întâmplarea ca o minune a lui Dumnezeu, ajunge — în această direcţie — la un punct culminant,1 care se traduce în expresia poetică populară prin iperbolă şi în general prin accentuarea fantasticului. La această transformare nu s'a putut ajunge decât datorită faptului că din cântecul bătrânesc au fost uitate versurile în care e amintit anotimpul expediţiei turceşti. Din cauza acestei lacune, o parte din baladă n'a fost ') Varianta BRĂTULESCU. -) Varianta GIUGLEA-VÂLSAN, op. cit., p. 276. GENEZA BALADEI POPULARE 73 bine înţeleasă. Iar versurile în care iarna e reprezentată sinecdotic prin zile simbolice din cele trei luni ale ei x), sau numai din Ianuar şi Februar, au primit un sens special. Crivăţul, lipsit de putere cum era vara, le cere împrumut dela Dumnezeu ca să poată birui pe vrăjmaşi: Tot uitarea, de sigur, este principala cauză care a provocat, în unele variante, înlocuirea numelui Marcoci-Marcoş-Marcu prin alte nume turceşti mai familiare mediului folkloric respectiv, precum Bruiaman3), Colceag 4), Salabeg 5). Modificări ca cele mai sus relatate, care intervin în tema sau personajele creaţiunii populare, uneori se comunică şi mai departe, devenind astfel comune mai multor variante; alteori însă ele sunt cu totul locale. Cu aceste exemple n'am vrut să ilustrăm decât câteva aspecte din vastul fenomen folkloric al adaptării, care stă la baza prefacerilor şi a continuei mobilităţi a cântecului bătrânesc ca şi a oricăreia dintre creaţiunile poporului. încheiem acest capitol, constatând că transformările de tipul adaptării, suferite de un cântec sau de orice alt produs din domeniul folklorului, nu sunt de fapt altceva decât rezultat al unei funcţiuni de apercepţie în cel mai larg sens al cuvântului. Adaptarea reprezintă deci diferitele modificări realizate după felul cum un anumit mediu rustic—pe baza unui material aperceptiv alcătuit din tezaurul folkloric specific lui — înţelege şi îşi asimilează, adică recunoaşte ca a sa, o nouă creaţiune populară ajunsă la el pe calea transmisiunii orale. Cap. VIL Centrul de expansiune şi căile de răspândire ale cântecului bătrânesc în ce priveşte centrul de expansiune al cântecului lui Marcoş Paşa, ar fi de aşteptat să fie chiar regiunea unde s'a petrecut evenimentul, adică în Polonia meridională prin părţile Galiţiei ucrainene, iar de acolo, să se fi răspândit la Români prin populaţia bilinguă dela graniţă. Totuşi absolut nicio dovadă nu avem spre a putea susţine o asemenea presupunere. Nici la Ruteni şi nici la Poloni nu avem un astfel de produs folkloric în care să J) TOCILESCU, op. cit., voi. I, tom. II, p. 1229 ; Arhiva Dobrogei, I, p. 105. -) Varianta BRĂTULESCU. 3) Varianta CARAMAN, Anuarul Arhivei de Folklor, I, p. 64—65. ') GIUGLEA-VÂLSAN, op. cit., p. 275—276. 5) AT. MARIENESCU, Poezia poporală, II, p. 75—79. «... Mă rog să-mi dai Trei zile din Cărindar Şi două din Ferecar C'atunci sânt gheţuri mai tari...»2) 74 PETRU CARAMAN fie cântată întâmplarea în chestiune şi credem că nu poate fi vorba despre o dispariţie completă a lui din circulaţie, în timpuri mai vechi, pentru ca să i se fi pierdut cu totul urma. Foarte probabil că un asemenea cântec, la aceşti Slavi din Nordul României, n'a existat niciodată; în orice caz o creaţiune epică de tipul celei româneşti e sigur că n'a existat. Evenimentul a avut puternic răsunet asupra lumii slave unde s'a petrecut, ceea ce se poate înţelege şi din cronicarii citaţi, în special din cei polonezi, unde tradiţia poporului transpare în chipul cel mai evident; el însă nu s'a repercutat asupra folklorului băştinaş spre a provoca creaţiuni poetice. De altfel nu-i aceasta ceva necunoscut în domeniul folklorului: o întâmplare reală petrecută în cutare loc, nu dă naştere cu necesitate la creaţiuni poetice în acelaşi loc, ci impresia produsă de eveniment îşi află adesea expresie artistică într'un alt punct din spaţiu, uneori cu totul îndepărtat, de ex. la un alt popor, într'o altă ţară 1). Acest fapt e dintre cele mai fireşti, deoarece naşterea cântecului e condiţionată de întâlnirea acelei individualităţi anonime care prin talentul său, dă formă poetică întâmplării de domeniul public povestită din om în om în graiul prozei. Şi acea individualitate artistă poate fi aflată de abia după o lungă circulaţie, adesea chiar după ce povestirea în proză, despre un anumit eveniment, trece mai multe graniţe etnice, deşi acestea sunt cazuri mai rare. Ceea ce însă nu poate fi contestat pentru mediul unde s'a petrecut întâmplarea reală care a inspirat o creaţiune poetică oarecare, este rolul de răspân-ditor al materialulid brut subt formă de tradiţie orală în proză. Deci importanţa pe care o are regiunea unde se localizează evenimentul nostru istoric, Galiţia sudică, este aceea de a-1 fi înregistrat, păstrat şi radiat mai departe prin populaţia băştinaşă pe calea tradiţiei. Din Rolonia de Sud, dela populaţia ruteană, tradiţia orală a putut trece uşor la Români, unde de sigur şi-a aflat pentru prima oară expresia poetică, transformându-se în balada pe care am cunoscut-o. Examinarea elementelor ce contribue a forma atmosfera supranaturală a poeziei acesteia, duc la aceeaşi concluzie: ele fiind bine cunoscute folklorului românesc, iar nu nişte motive de miraculos împrumutate de aiurea odată cu cântecul, înseamnă că avem a face aici cu un produs popular specific românesc. Acum se pune întrebarea: unde a luat naştere la Români cântecul lui Marcoş Paşa ? Răspunsul nu poate fi altul decât că la Românii din Moldova, cărora, dată fiind vecinătatea lor cu Polonia şi în special cu ţinutul unde s'a petrecut evenimentul cântat de baladă, le-a fost tradiţia orală despre el mai accesibilă decât oricăror alţi Români. Deci această tradiţie trebuind să treacă mai întâi pe la Moldoveni, tot la dânşii a fost plăsmuit 1) Cunoaştem astfel, evenimente istorice româneşti cântate în poezia populară a Slavilor vecini, dar care n'au lăsat nicio urmă în literatura populară a Românilor. GENEZA BALADEI POPULARE 75 şi cântecul bătrânesc pe baza ei. Prin urmare centrul de expansiune al baladei lui Marcoş Paşa nu poate fi decât Moldova; de aici ea s'a răspândit şi în celelalte ţinuturi româneşti. Această afirmaţie este însă susţinută şi de alte argumente, mai puternice încă, anume : Moldovenii nu numai că au fost cei dintâi în calea tradiţiei orale, aflând primii despre întâmplarea dezastruoasă a armatei turceşti în Polonia, dar ei au fost mult mai direct în legătură cu ea, deoarece au luat parte activă la unele peripeţii ale expediţiei Turcilor. Am arătat aiurea că drumul oştirii turceşti a fost prin Moldova, atât la trecerea ei în spre Polonia, cât şi la întoarcere, aceasta o aflăm atestat în toţi cronicarii ce tratează despre evenimentul în chestiune x). Dar Moldovenii au făcut cunoştinţă cu expediţia Turcilor nu numai datorită simplei treceri prin ţara lor, ci în chip şi mai concret încă: ostile turceşti străbă-tându-le ţara de-a-lungul, primele rigori ale acestei expediţii — manifestate prin jafuri, pustiiri, poate chiar lupte — pe ei i-au lovit. Mărturie despre aceasta aflăm în cronici. Astfel Tubero spune că la întoarcerea Turcilor din Polonia, Moldovenii nu i-au tratat de loc în chip ospitalier, din cauza neajunsurilor ce ei le făcuseră la dus:«.... corpora fame, ac longi itineris labore defatigata sternere cogebantur; eo quod a Dacis Moldavis propter injurias, dum in Poloniam proficisciintur, illatas, tectis haud quamquam accipiebantur » 2). Acelaşi lucru aflăm şi dela Leunclavius, care povesteşte despre Mal-cozoglius că la a doua expediţie a sa în Polonia « iterum per Carabogdaniae fines transiit, incolas ejus regni damnis gravibus adfecit. . .»s). In urma unui asemenea tratament din partea oştilor turceşti, Moldovenii care urmăreau de aproape mersul expediţiei în Polonia, îi vor fi aşteptat cu groază desnodământul şi reîntoarcerea prin Moldova. Această atitudine duşmănoasă a Turcilor, în drumul lor spre Polonia, i-a făcut de sigur pe Moldoveni — deşi în timpul acela raporturile oficiale ale Moldovei cu Turcia erau bune — să iasă din starea lor de pasivitate pentru a interveni şi ei atunci când momentul li s'a părut oportun. Intervenţia lui Ştefan cel Mare, pe vremea căruia s'a petrecut evenimentul în chestiune, este legată de epilogul expediţiei turceşti. Oastea Turcilor, având în Polonia soarta pe care o ştim, din cauza asprimii iernii, restul din ea, care a scăpat de ger, s'a întors prin Moldova unde Ştefan Voievod le pândea întoarcerea. Aici dezastrul Turcilor a fost desăvârşit, deoarece'fiind hărţuiţi continuu prin neaşteptate atacuri, de Moldovenii lui Ştefan şi alungaţi până la Dunăre, cea mai mare parte dintr'înşii au pierit în această retragere prin Moldova şi 1) Cf. Partea I, cap. relativ la drumul expediţiei. 2) Tubero, op. cit., p. 154—155. ') Leunclavius, op. cit., p. 639. 76 PETRU CARAMAN numai puţini au putut trece fluviul ca să poată ajunge în ţara lor. în adevăr, despre această a doua parte a tragicei expediţii turceşti, toate cronicele ne dau ample informaţiuni. Le vom trece în revistă în ordine cronologică, începând cu cele polone, care sunt si cele mai numeroase. în cronica lui Matei Miechowski, după ce se povesteşte dezastrul din Polonia, unde au pierit mai bine de 40.000 ostaşi, ni se spune că din toată armata s'au întors peste 20.000, însă că au fost bătuţi de Moldoveni: « Sed per Valachos percussi erant » 1). Acest rând pare a fi adaos de un comentator al lui Miechowski. în scrierile celorlalţi cronicari poloni însă, amănuntele abundă. Toţi istorisesc cum Ştefan cel Mare, îmbrăcându-şi soldaţii în mundure poloneze, capturate din timpul bătăliei dela Codrii Cos-minului, — vicleşug întrebuinţat spre a nu strica bunele relaţii cu Poarta 2) — a sfărâmat şi acele resturi ale oştirii turceşti care se retrăgea, după dezastrul suferit în Polonia. Astfel Komorowski povesteşte că Turcii, după ce au trecut înapoi Prutul, pe la poalele munţilor Ungariei, rămaşi de abia în număr de 8.000, Ştefan cel Mare le-a aţinut calea atacându-i: « Quod intelligens Palatinus Moldaviae solus aliquas villas sibi sub montibus nomine regis Poloniae, exurendo et in armis, quae receperat praeterito anno de exercitu Polonorum, suos armando sub nomine Polonorum reliquos interfecit, ita quod tantum quatuor centa de illis XL millibus Turciam vix redierunt » 3). Bernard Wapowski ne povesteşte cum din numărul total de 70.000 de oameni — pe care îl dă el pentru oastea turcească plecată în expediţie — după ce au pierit 40.000 în Polonia, restul de 30.000 retrăgându-se prin Moldova, au mai fost omorîţi în atacurile date de oastea lui Ştefan cel Mare încă 20.000 şi cum au scăpat cu vieaţă numai 10.000, care s'au întors în ţara lor: « Residua exercitus Turcorum pars per Valachiam Moldaviam rediens, per Stephanum palatinum et Moldavos, in mentito Polonorum habitu a tergo est acriter vexata ac contrucidata, ut totum illud iter ad Istri ostia usque, Turcorum cadaveribus scateret, foeteretque, vixque ex tanto exercitu dena hominum millia equis et rebus omnibus amissis Constantinopolim redierint» 4). , \ ') Mati-IIA de mechovia, Chronica Polonorum. Graccoviae 1521., p. CCCLIII. 2) Şi stratagema aceasta se pare că i-a reuşit de minune lui Ştefan cel Mare, deoarece, după spusele cronicarilor turci, el a primit chiar răsplată dela Sultan, pentru serviciile aduse Turcilor cu prilejul expediţiei a doua în Polonia ! I-a trimis un caftan de zibelină, un drapel şi o cucă (cască cu pene), facându-l paşă şi colonel de ieniceri-Cf. joseph von hammer, Geschichte des osmanisc.hen Reiches, I, p. 646. 3) Komorowski, op. cit., p. 126. *) Bernard Wapowski, op. cit.., p. 36. GENEZA BALADEI POPULARE 77 Cronicarii posteriori lui Wapowski continuă — subt forme puţin deosebite — aceeaşi tradiţie istorică, creată de el, relativ la această peripeţie finală a expediţiei turceşti. Iată ce ne spune Bielski: «... Drudzy zas, co do Woloch uciekli, od Stephana Wojewody wo-loskiego byli zbici, ktory Wolochy swe w polskie szaty zubieral (co je na Bukowinie Polakom pobral) i po-wiedzial ze je Polacy pobili. . .» 1). «... Iară ceilalţi, care au fugit în Moldova, au fost sfărâmaţi de Ştefan voievodul moldovenesc, care şi-a îmbrăcat pe Moldovenii săi în straie leşeşti (pe care le luase în Bucovina) şi a răspândit svonul că Leşii i-ar fi bătut...». La fel, deşi ceva mai pe larg, povesteşte şi Cromer: «. .Ostatek zasie, pozostalych Tur-kow, gdy siţ jakokolwiek przed siş pokrzepili a do Woloch zdrowo uszli tedy od Stephana Wojewody y od Wolochow, postac sobie y ubior po-gonicy Polskiey zmyslajacych, a spo-sobnosci mieysca zazywaj^cych, obe-brani y pozabijani byli: tak iz led-wie dziesie_c tysişcy przebywszy Du-nay zdrowo wybiegac sie_ ich rao-glo. . .»2). «... Ceilalţi Turci însă, care au mai rămas cu vieaţă, când şi-au venit puţin în fire şi au plecat deci teferi spre Moldova, au fost prinşi şi ucişi de Ştefan Voievod şi de Moldoveni, care se foloseau în acest scop de aşezarea priincioasă a locului, iar după înfăţişare şi îmbrăcăminte închipuiau cavaleria leşască de urmărire: aşa că de abia 10.000 dintre ei, trecând Dunărea, au mai putut scăpa vii cu fuga. . .». Stanislaw Sarnicki, în Analele sale compilează pe Cromer, reproducând în chip absolut identic paragraful relativ la retragerea nenorocită a Turcilor prin Moldova 3). La fel îl reproduce pe Cromer, însă în formă rezumativă, Herburt de Fulstin, în compendiul său de istorie polonă: «... Reliqui vero, cum se utcunque explicassent, et in Moldaviam evasissent a Stephano Palatino, Polonorum habitum mentiente, divexati et contrucidati sunt, ita ut vix decern millia Istro transmisso salva eva-serint... » 4). Stryjkowski, în cronica sa, îl parafrazează în acest loc pe Bielski: ') Bielski, Kronika, II, p. 904. -) cromer, O sprawach, dzieiach.... Krakov 1611, p. 582. 3) Sarnicki, Ammles, p. 1189. ') J. Herb. de Fulstin, Chronica, p. 344. PETRU CARAMAN «. . .Drudzy zas, ktorzy do Woloch uciekli, od Stephana wojewody woloskiego, ktory wojsko swoje w ony szaty na Bukowinie zlupione, po polsku ubraf (jakoby ich w slowie Polacy gonili a oni spali) pobici sa wroku 1499...» !). «...Iar ceilalţi care au fugit în Moldova, au fost bătuţi în anul 1499 de Ştefan voievodul moldovean, care şi-a îmbrăcat oastea ie-şeşte, în acele mundure luate pradă în Bucovina (ca şi cum Leşii ar fi fost cei ce îi alungau [pe Turci], iar ei dormeau). Letopiseţul rutenesc, care se încadrează în aceeaşi tradiţie istorica mai sus cunoscută, pomeneşte de asemenea despre înfrângerea completă a armatei turceşti de către Moldoveni, după retragerea ei din Polonia: «. . .ostankov ze, ize ot mraza iz-bysa, pobi dla korystej Ştefan, hos-podar voloskij, poviedajuvse cariu Tureckomu, jako Lachy postihosa i izbisa ich. . .» 2). «. . .pe ceilalţi, care au scăpat de ger, i-a atacat ca să le ia prăzile, Ştefan, domnul moldovean, trimiţând vorbă împăratului turcesc că Leşii i-ar fi ajuns din urmă şi i-ar fi bătut. . .». Dintre cronicarii ce ţin de altă tradiţie istorică decât cea polono-ruteană, amintim pe Ludovic Tubero şi pe Leunclavius. Tubero nu povesteşte nimic despre atacurile Moldovenilor asupra oştirii turceşti în retragere, prin ţara lor. El însă, precum am relatat aiurea, localizează întregul dezastru al Turcilor în Moldova-de-Jos, la Dunăre3), atribuindu-1 în întregime intemperiilor şi foametei. Relativ la atitudinea Moldovenilor, nu pomeneşte decât despre duşmănoasa lor lipsă de ospitalitate faţă de Turci. După Tubero, Leunclavius continuă — în legătură cu localizarea dezastrului Turcilor — aceeaşi părere, însă cu amănunte mai bogate şi uneori mai precise. El spune că Turcii au plecat din Polonia încărcaţi de prăzi şi de nenumăraţi captivi, dar pe drum la întoarcere, i-a apucat iarna cea grea. Leunclavius nu indică lămurit dacă aceasta s'a întâmplat când erau încă în Polonia sau după ce pătrunsese deja ,pe pământul Moldovei. Din cronica sa însă ar reieşi că în Moldova, şi anume în partea de Sud4), iar nu în Polonia, crede el că i-au izbit pe Turci toate nenorocirile ce au contribuit la nimicirea oastei lor, deci atât zăpezile grele cu ger şi viscole J) Stryjkowski, Kronika polska, II, p. 306. -) Ex annalibus ruthenicu (Hnsl. lietop.), p. 306. '■') Cf. Partea I, în Anuarul Arhivei de Folklor, I, p. 97—102. 4) Cf. leunclavius, Hist. niusidm., p. 640, locui unde spune că vânturile îi aruncau în mare. Erau deci în sudul Basarabiei. GENEZA BALADEI POPULARE 79 cât şi foametea. La acestea adaugă Leunclavius şi luptele cu Moldovenii, care alături de intemperii au fost una din însemnatele cauze ale dezastrului: « Quumque per Moldaviam quo venerant, redire constituissent: suo prin-ceps Carabogdaniensis exercitu collecto, quo minus fines suos et subdi-torum suorum, quos nuper ingressi non leviter adflixerant, novis detri-mentis illatis inique vexarent, obstitit: neque transitu tantummodo prohibuit, sed eos etiam, qui transire conati fuissent, occidit.. .»]). Părerea acestor doi cronicari, deşi ei sunt ca număr în minoritate faţă de ceilalţi, nu este lipsită de fond. Foarte probabil că ei exagerează plasând întregul dezastru turcesc în Moldova. Ceea ce însă trebue să primim dela ei ca sigur, e că Turcii, în afară de înfrângerea pe calea armelor suferită dela Moldovenii lui Ştefan, au mai avut de suportat în această ţară de asemenea şi geruri mari.şi zăpezi, care, fireşte, nu s'au terminat în Polonia, ci au continuat a-i decima tot drumul la întoarcere, cât au străbătut Moldova, până la Dunăre. Dintre cronicarii apuseni, contemporani cu evenimentul, Sanuto, relativ la întoarcerea Turcilor din expediţie, prin Moldova — notează într'o scurtă însemnare din jurnalul său, subt anul 1499, că « turchi habia abuto gran fracasso in li passi tra Valachia e benche Valachi era et h sottoposti parte a' turchi pur si haveano acordato con il re di Poiana a disperder turchi » 2). Cronicarii şi istoricii mai noi continuă în general, privitor la această parte a evenimentului în chestiune, tradiţia cronicarilor poloni. Astfel, Ioachim de Ffirtemberg, în compendiul său de istorie polonă, spune despre Turci că după ce au pierit de frig în Polonia, « mulţi etiam qui in clementiam aeris effugerant a Moldavis ipsis, habitum Polonorum mentitis, trucidati sunt »3). Engel, tot pe baza izvoarelor polone, povesteşte de asemenea această întâmplare în două din scrierile sale 4). într'un loc spune el că « Ştefan cu Moldovenii lui, îmbrăcaţi în haine polone a desăvârşit ruina Turcilor, aşa încât de abia 10.000 s'au mai întors peste Dunăre »5), din 80.000 câţi au fost plecaţi în expediţie, după părerea lui, inspirată probabil din Tubero. La Români, Ursu °) şi Iorga 7) încadrează întreaga expediţie turcească în ') Leunclavius, Hist. musulm., p. 640. -') / diarii di Marino Sanuto. Venezia 1879, ii, p. 562. :i) j. pastorius de hirtemberg, op. cit., p. 177. 4) engel, Geschichte der Moldau und Walachey ii Tei), s. 153 ; Geschichle des un-grischen Reiches iii Teii, ii Abt. S. 101. 5) Id., Gesch. ungr. Reiches iii T. ii Abt. s. 101. 6) i. ursu, Ştefan cel Mare. Bucureşti 1925, p. 256 ; Ştefan cel Mare şi Turcii. Bucureşti 1914, p. 157—158. ') n. iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare povestită neamului românesc. Bucureşti 1904, p. 244. 8o PETRU CARAMAN istoria lui Ştefan cel Mare şi ambii o povestesc în monografiile lor istorice despre acest voievod ca pe un eveniment ce e legat de trecutul Moldovei şi în special de domnia lui Ştefan. Iată dar ceea ce a făcut ca evenimentul istoric să aibă un atât de puternic răsunet la Români, încât să poată ajunge a forma subiectul unui cântec epic ca cel al lui Marcoş Paşa şi al Crivăţului. Prin urmare, din cele mai sus relatate rezultă că nici n'ar mai fi nevoie măcar să presupunem că Românii au cunoscut dezastrul turcesc pe calea unei tradiţii orale trecute dela Rutenii Galiţiei, în Moldova. Acea tradiţie s'a putut forma chiar la Moldoveni, care au avut prilejul să fie nu numai martori oculari, dar chiar participanţi activi la nimicirea oştirii turceşti. Aceasta a făcut deci posibilă naşterea pe pământ românesc a baladei populare inspirate din discutatul eveniment istoric. Dacă acest cântec nu pomeneşte nimic despre Ştefan Voievod şi nici despre Moldoveni (după cum nici despre Ucrainieni galiţieni sau Poloni), aceasta pe de o parte fiindcă cu vremea asemenea menţiuni au putut să se şteargă complet, iar pe de alta, fiindcă într'o astfel de creaţiune cu atmosferă miraculoasă chiar dela naşterea ei, nu prezentau interes nici Rutenii sau Leşii, nici Moldovenii şi nici Ştefan cel Mare, oricât de popular era acest voievod. Ei au fost înlocuiţi toţi — sau mai curând lăsaţi în umbră cu totul, de Crivăţ, acel personaj supranatural, cu baze mitologice, care întrupează toată grozăvia iernii. Ceea ce a impresionat mai mult pe popor n'a fost înfrângerea Turcilor pe calea armelor de către ostaşii lui Ştefan Voievod, ci aceea suferită fără intervenţia omului, de pe urma gerului şi a zăpezilor mari, care adică, după concepţia populară, constituia un miracol. Şi dacă luăm în consideraţie cronicile lui Leunclavius şi Tubero, Moldovenii au avut desfăşurarea tragediei turceşti la ei în ţară subt toate aspectele, deci şi subt cel al asprimii iernii, care, de majoritatea cronicarilor este localizat excluziv în Polonia. , Aşa dar centrul de expansiune al cântecului bătrânesc nu trebue căutat aiurea decât în Moldova. Repartiţia geografică a variantelor, pe care le cunoaştem pân' acum, nu se împotriveşte nici ea acestei ipoteze: Din Moldova, posedăm 4 variante, toate culese în Munţii Vrancei: variantele Diaconu x) în număr de 3 — două din com. Nereju, iar a treia din com. Colacu — şi varianta Caraman 2) dm com. Reghiu. Din Muntenia, de asemenea 4 variante, din diferite regiuni: 1) varianta Rădulescu-Codin3) din Muscel; 2) var. Mateescu4) din Argeş (com. ') Op. cit., p. 221—227. 2) Anuarul Arhivei de Folklor, I, p. 64—65. 3) Op. cit., p. 206—209. 4) Op. cit., p. 105—110. GENEZA BALADEI POPULARE Si Albeşti); 3) var. Tocilescu ]) din Teleorman (com. Bragadiru); 4) var. Brătulescu 2) din Vlaşca (com. Velea-Nebuna). Din Dobrogea, o singură variantă — dată de « Arhiva Dobrogii » 3) ca provenind din jud. Constanţa (com. Tortoman). Ea este însă de fapt o repetiţie exactă a variantei Tocilescu din Muntenia 4). Din Oltenia, varianta Densusianu 6) din Gorj (com. Turburea). Dela Românii din Serbia (regiuneaTimocului), varianta Giuglea-Vâlsan6), din satul Râtcova, de pe malul Dunării, aproape de ostrovul Corbului. Din Banat, varianta Marienescu 7), din jud. Caras. Din Ardeal şi din celelalte provincii nu cunoaştem nicio variantă. Prin urmare, cel mai bine reprezentată este balada în Moldova şi Muntenia. Dar la fiecare din aceste provincii aflăm un număr egal de variante, afară de cazul când am socoti pentru Moldova şi o variantă fragmentară 8), ceea ce ar spori la 5 numărul variantelor moldovene. Totuşi, de aici nu putem conchide nimic sigur asupra priorităţii vreuneia din aceste două provincii din punct de vedere al răspândirii cântecului. Mai trebue însă să ţinem seama de un fapt care ni se pare foarte semnificativ: în timp ce variantele muntene sunt înregistrate din diferite regiuni ale provinciei, cele moldovene provin toate din ţinutul Vrancei. Apoi e interesant de 1) Op. cit., voi. I. T. II, p. 1228—1229. 2) Colecţie inedită. 3) Voi. I, p. 104—106. 4) Această variantă trebue privită cu foarte multă rezervă : fiind absolut identică cu varianta din Teleorman, credem aproape imposibil să fi ajuns acolo prin transmisiune orală, ci numai pe calea cărţii. Dacă e permis să nu ne îndoim de buna credinţă a culegătorului, atunci e de presupus că ea a fost cetită şi memorizată din « Materialu-rile folkloristice » ale lui Tocilescu, de către cineva din com. Tortoman, dela care o va fi învăţat cel cea dictat-o pentru « Arhiva Dobrogei». Astfel, culegătorul—fără să ştie, de sigur — n'a făcut decât s'o republice. în cel mai bun caz, spre a putea pune această variantă tot pe seama circulaţiei orale, trebue să credem că bătrânul ţăran, I. Vâlsan, din jud. Constanţa —dela care ni se spune c'a fost culeasă —era originar din com. Bragadiru, jud. Teleorman şi că de aici a emigrat în Dobrogea, ducând cu el şi balada. Acest fapt este verosimil având în vedere vârsta lui respectabilă: la 1916, când a fost publicat cântecul, bătrânul — precum suntem informaţi — avea 88 ani. Alte explicaţii, mai puţin probabile ar fi ca persoana dela care îl va fi auzit acest bătrân să fi fost de obârşie din Bragadiru ; sau şi invers : cineva, originar din Tortoman-Con-stanţa să se fi stabilit înainte de 1900, în Bragadiru, unde va fi dictat balada destinată colecţiei Tocilescu. Oricum, identitatea perfectă dintre cele două variante la o distanţă aşa de mare apare ca ceva cu totul excepţional. 5) Cf. Flori alese, p. 140—143 ; întâia oară a fost publicată în Revista Critică Literară, (de "subt direcţia lui Ar. Densusianu), anul II, p. 377—379, din răspunsurile la chestionarul lui N. Densusianu. °) Op. cit., p. 275—277. ') Op. cit., II, p. 75—79. 8) Colecţie inedită. 0 Anuarul Arhivei de Folklor II. 82 PETRU CARAMAN remarcat că aceste din urmă s'au cules în ultimii ani — cea mai de mult a fost auzită în 1919, iar Diaconu îşi publică variantele sale în 1930 — de unde rezultă că astăzi chiar străbătând Munţii Vrancei, încă se mai poate asculta cântecul lui Marcoş Paşa, ceea ce e aproape sigur că nu se petrece în celelalte provincii. Aceasta arată marea popularitate a baladei în acel colţ sud-vestic al Moldovei. Dacă mai amintim şi faptul că la variantele moldovene nu observăm elemente care să probeze decadenţa cântecului, cum e cazul cu alte variante din celelalte provincii, ci dimpotrivă ele prezintă tema în toată puritatea, fără contaminaţii cu motive din balade străine — atunci se va înţelege şi mai bine de câtă vitalitate se bucură cântecul lui Marcoş Paşa în Vrancea. Astfel, această regiune apare ca un adevărat cuib al baladei noastre. Totuşi nu trebue nicidecum să ne închipuim că în alte părţi ale Moldovei — ca şi ale celorlalte provincii româneşti de altfel — nu ar fi existat sau, poate, că nu există chiar, acest cântec bătrânesc. Culegerile noastre de folklor făcute fără nicio sistemă şi fără o cercetare uniformă în toate regiunile locuite de Români, nu prezintă nicio garanţie în această privinţă. In general culegerile acestea se datoresc întâmplării: pentru ţinutul care a avut norocul să-şi găsească un culegător harnic şi priceput1), avem documente folklorice; pentru cele care n'au avut acest noroc, nu posedăm nimic sau cu totul insuficiente şi nesigure materiale. Distribuţia geografică a variantelor deci, nu ne dă dreptul decât la concluzii foarte aproximative asupra răspândirii cântecului lui Marcoş Paşa 2). Cu toate acestea, având în vedere numărul relativ mare de variante moldovene şi ţinând seamă totodată şi de datele istorice relatate, se poate deduce că balada în chestiune a fost în Moldova mai răspândită şi mai cultivată decât oriunde->aiurea şi că prin urmare, acolo a luat ea naştere. Din Moldova, fireşte, balada s'a împrăştiat cu cea mai mare uşurinţă şi în celelalte provincii. Faptul că avem 2 variante, care au fost culese la periferia domeniului etnic românesc — cea dela Românii timoceni şi cea din Banat — adică din punctele cele mai depărtate de ţinutul natal al cântecului bătrânesc, ne arată clar cât de răspândită a fost în trecut balada aproape pe tot cuprinsul Daciei. Dacă am vrea să ştim unde anume s'a născut, la Moldoveni, acest cântec, nu putem preciza nimic: s'a format el în Moldova dintre Prut şi Nistru, pe unde a fost drumul armatei turceşti spre Polonia ? sau poate prin Bucovina, x) Cum e cazul cu Vrancea, care 1-a aflat în Diaconu. 2) Aceasta cu atât mai mult cu cât chiar în ce priveşte matrialul cules, nu putem avea pretenţia de a cunoaşte toate variantele. De sigur mai există şi altele în afară de cele utilizate de noi. în special se vor fi aflând prin reviste, foi periodice locale şi chiar în manuscrise, deci în surse ce nu pot fi bănuite sau sunt inaccesibile. Numărul variantelor pe care le cunoaştem în ultimul timp e mai mare, datorită bunăvoinţei d-lor I. Muşlea şi V. Brătulescu, care ne-au atras atenţia asupra altor exemplare. GENEZA BALADEI POPULARE 83 aproape de frontiera polonă ? Din aceste părţi însă nu ne este cunoscută nicio variantă. Ori poate a luat naştere undeva în Sudul Moldovei, unde, precum am văzut, unii cronicari chiar localizează dezastrul turcesc ? Variantele moldovene, care toate provin din Sud, ar fi o mărturie pentru aceasta, însă faptul că astăzi cântecul lui Marcoş nu e cunoscut decât în acel colţ al Moldovei de Jos se explică în primul rând, de sigur, prin aceea că acest ţinut de munte, izolat de marile drumuri ale vieţii modernizatoare, a putut rămâne mult mai fidel păstrător de materiale folklorice decât altele. în legătură cu căutarea centrului de expansiune al baladei, ar trebui de asemenea examinate, din punct de vedere fonetic, numirile subt care se ascunde în diferite variante adevăratul nume al personajului istoric. îl aflăm subt cinci aspecte fonetice: Marcocî1)— în Muntenia (Vlaşca-Ilfov); Marcoş2) — » » (Teleorman, Muscel) şi Dobrogea; Arcoş3) — » » (Argeş); Marcuş *) — » Moldova (Vrancea); Marcu 5) — » Oltenia (Gorj, Romanaţi). Transformarea cuvântului turcesc Malkoc, subt înrâurirea numelui românesc Marcu, va fi urmat, în chip logic, următoarele etape de evoluţie: Malkoc > Marcocî > Marcoş (Arcoş) > Marcuş > Marcu. Deci « Marcocî », care reprezintă primul pas către românizarea numelui turcesc, este în acelaşi timp şi cel mai vechiu aspect al acestui nume în cântecul bătrânesc. îndată după «Marcocî», în ce priveşte arhaismul, vine aspectul « Marcoş». Iată deci că formele cele mai arhaice se află toate în variantele muntene ale baladei. — Trebue să deducem de aici că numele Malkoc s'a fixat în forme româneşti prima dată în Muntenia şi că chiar balada să se fi născut în această provincie ? Dar aflăm o dovadă documentară foarte interesantă, care ne permite să urmărim cum, în Moldova, procesul de românizare al numelui în chestiune, începe chiar din timpurile cele mai apropiate de vremea expediţiei turceşti condusă de Malkoc. Analele Putnene, care de asemenea pomenesc pe acest paşă, îl numesc: «Marcolcî». Ele povestesc despre înfrângerea lui de către Ştefan cel Mare în anul 6993 (1484), Noemvrie 16, la Cătlăbuga: ') Cf. varianta BRĂTULESCU: «împărat Marcoci bătrân» sau « Marcoci-Paşa ăl bătrân ». 2) Variantele TOCILESCU, Arhiva Dobrogei şi RĂDULESCU-CODIN. 3) Varianta MATEESCU. 4) Variantele DIACONU. 5) Variantele DENSUSIANU şi PĂSCULESCU. 6* 84 PETRU CARAMAN «... pa36ii OrethaHb BoeBORa BoScKa ToypcKaa h Mapi6oyri3...» J) în afară de această mărturie veche, mai cunoaştem încă două contemporane despre existenţa aspectului fonetic «Marcocîu» în Moldova: 1. în graiul popular al acestei provincii, circulă zicala «gerul lui Marcocîu»2), care, evident, nu e decât un alt răsunet al aceluiaşi eveniment istoric în folklorul român. Această expresie e întrebuinţată ca un fel de superlativ, când poporul vrea să vorbească despre un ger grozav. 2. Toponimia Moldovei păstrează şi ea până astăzi numele paşei subt forma «Marcosîu» în numele unui deal înalt din jud. Covurlui, la Sud de satul Vârlezi 3). Prin urmare, aspectele fonetice mai arhaice ale variantelor muntene nu sunt de loc o dovadă că balada ar fi luat naştere în Muntenia, ci că întâmplător, aici, ele s'au păstrat, în timp ce în Moldova au dispărut din cântec, lăsând locul formei mai nouă «Marcuş». Nu poate fi nicio îndoială deci, că numele paşei —în forma sa cea mai veche, «Marcocîu», în care se manifestă acţiunea etimologiei populare de tiptil iniţial — a trecut la Munteni împreună cu balada, din Moldova. Relativ la formele Marcuş-Marcoş (Arcoş) în special, vom mai relata încă unele observaţii, care, în bună parte, ţin tot de problema stabilirii centrului de expansiune al cânteculuf bătrânesc. E foarte curios faptul că aceste forme sunt absolut identice cu aspectele fonetice subt care e cunoscut numele creştin Marcu în limba maghiară: « Mârkus » şi«Mârkos»(ceteşte: Marcuş, Marcoş). — Să fie numai o coincidenţă? Ori poate e de presupus că la fixarea numelui turcesc subt aceste forme^în epica populară românească, a contribuit şi vreo influenţă ungurească ? Ni se pare că o asemenea ipoteză trebue pusă. La Români, formele Marcuş, Marcoş nu reprezintă o adaptare desăvârşită, ci continuă a fi simţite ca străine. Ele sunt complet izolate în balada în chestiune; în afară de acest produs ') IOAN BOGDAN, Vechile cronici moldoveneşti până la Ureche. Bucureşti 1891, p. 147. -) T. pamfile, Văzduhul. Bucureşti 1916, p. 9. — Expresia aceasta, ne comunică d-1 Brătulescu, e cunoscută şi în Muntenia (VJaşca). 3) Numele acestui paşă este şi mai cunoscut în toponimia Dobrogei, unde însă s'a păstrat nealterat, datorită mediului turco-tătar care 1-a susţinut. Aici Malcocî e numele unui sat mare, situat lângă gurile Dunării la 7 km. spre Est de Tulcea. La fel se numeşte un deal din apropiere, de pe malul drept al braţului Chilia. Tot în vecinătatea acestui sat e şi un lac, ce poartă acelaşi nume : « Malcoci-Ghiol » (= lacul lui Malcoci). Cf. GRIGORE DĂNESCU, Dicţionarul geografic, statistic şi istoric al jud. Tulcea. Bucureşti 1896, p. 318—321. Aproape de Silistra de asemenea un cătun, care intră'n alcătuirea comunei Hairam-Chioi, poartă numele Malcocî. Iar lângă acest sat se află dealul « Mal-cdcI-Mezarlîc » (= « cimitirul lui Malcocî ». Vezi T. X. BlANCHI et J. D. KlEFFER Dictionnaire turc-fr. Tome II, p. 876. Paris 1850). Cf. G. DĂNESCU, Dicţionarul geografic, statistic, economic şi istoric al jud. Constanţa. Bucureşti 11897, p. 553,—554. GENEZA BALADEI POPULARE 85 folkloric, după cât ştim, sunt cu totul necunoscute în popor. Transformarea cuvântului turc. Malkoc în Markos şi apoi Markus, pe baza principiului etimologiei populare, s'a putut realiza mult mai lesne la Maghiari decât la Români. Schimbări întâmplate sigur pe teritoriul limbii române, independent de orice înrâurire străină sunt: Malkoc > Marcolcî şi Malkoc > Marcocî]). Asupra celorlalte aspecte însă, ne putem îndoi că s'au născut fără concurs străin. E drept, fenomenul Marcocî > Marcoş e foarte posibil la Români, mai ales dacă avem în vedere trecerea numelui din Moldova în Muntenia. Fonetismul exact al lui Marcocî în graiul moldovenesc e: « MarkcSsî». Sunetul s, specific Moldovenilor, este foarte apropiat de s şi chiar e perceput de Munteni adesea ca s. Astfel, în unele variante ale baladei, care s'au răspândit în Muntenia, dela Moldoveni, Markosî a putut deveni Marcoş. Şi numai aşa socotim posibilă transformarea numelui turcesc Malkoc în Marcoş, dacă voim s'o explicăm ca rezultat al unor prefaceri excluziv româneşti. în cazul acesta, am avea o dovadă filologică foarte preţioasă, care ne indică în chip precis că balada a luat naştere în Moldova. Dacă însă avem în vedere felul cum e accentuat acest nume, observăm că forma sa arhaică, de origine moldovenească, poartă accentul pe a doua silabă: Markosîu, şi tot aşa îl are până azi numele Marcoci din varianta Brătulescu din Muntenia. Dar despre forma Marcoş nu ştim cum e accentuată, în niciuna din cele trei variante, unde se află, nu e însemnat accentul. Logic ar fi să-1 aibă tot pe a doua silabă (Marcoş), dacă e adevărat că derivă din forma mai veche « Markosîu ». Totuşi, credem aproape sigur că el se află pe prima silabă: Marcoş. Schimbarea accentului de pe silaba a doua pe cea dintâi nu e greu de explicat: imaginea cuvântului românesc,— după care se modela cel de origine turcească — prezenta accentul pe prima silabă: Mârcu. Deci subt această influenţă, Marcos > Mârcos. Mai greu de explicat este forma Marcuş, din două variante vrâncene. Nici aici accentul n'a fost notat de culegător, însă avem convingerea că numele eroului baladei e accentuat de asemenea pe prima silabă: Marcuş. Dar aceasta e foarte curios, căci aici nu se mai poate invoca înrâurirea formelor româneşti, ba chiar acestea se împotrivesc unei asemenea accentuări. Românii cunosc derivate diminutivale dela Mârcu, precum: Marcuş (Mărcuşor), Mărciiţ, de unde vedem că numele Marcuş din variantele moldovene — dacă s'ar fi ajuns la el pe baza aplicării etimologiei populare în cadrul excluziv al limbii româneşti — ar fi fost normal nu numai ca să poarte accentul pe a doua silabă, dar totodată să prezinte trecerea lui a neaccentuat la ă şi astfel să avem forma Mărciiş Paşa2). De ce a fost ţinut în frâu principiul 1) Ori, poate, cu necesitate : Malkoc > Marcolcî > Marcocî ? ~) Dacă totuşi privim fonetismul Marcuş ca românesc pur, atunci trebue socotit drept o evoluare mai înaintată a formei munteneşti Marcoş, unde o neaccentuat din 86 PETRU CARAMAN etimologiei populare ca să respecte o formă aşa de neromânească ? Numai de simţul colorii locale ? Ne îndoim că acest simţ a putut avea aici atâta tărie, mai ales că în unele variante ale cântecului — cum sunt cele oltene — s'a trecut complet peste el, ajungându-se la identificarea numelui eroului turc cu forma românească, dând Marcu Paşa. De aceea ni se pare destul de probabil ca la stabilirea formelor Marcoş, Marcuş, la Români, în cântecul bătrânesc, să fi jucat oarecare rol înrâurirea unor fonetisme maghiare. Unele date istorice vin în sprijinul acestei presupuneri. Transilvania a cunoscut bine şi ea pe generalul turc Malkocoglu. Ba mai mult, chiar expediţia a doua a Turcilor în Polonia a fost de aproape urmărită de către Maghiari. Regele lor Vladislav, polonez de origine — fiu al lui Cazimir şi fratele regelui polon contemporan cu el, Ion Albert — promisese ajutor Polonilor şi chiar a poruncit contelui Petru de Sf. Gheorghe să-şi adune oaste, din Ardeal, şi să meargă în contra Turcilor2). Deci, în special, în regiunea săcuiască din Sud-Estul Transilvaniei s'a putut fixa numele comandantului expediţiei turceşti, într'o tradiţie orală — dacă nu chiar în vreo baladă populară maghiară — care apoi să fi fost cunoscută şi de Românii ardeleni. Dela aceştia trecerea ar fi fost uşoară peste munţi, în deosebi la Românii din ţinutul cel mai apropiat, al Vrancei, de unde posedăm astăzi patru variante, dintre care două ne dau forma Mârcus pentru numele eroului turc. La Românii din Transilvania însă, balada nu e atestată. Rămâne de cercetat dacă nu cumva literatura populară ungurească cunoaşte vreun astfel de cântec sau măcar vreo legendă în proză relativ la expediţia dezastruoasă a paşei Malkoc în Polonia. Dacă e just că formele româneşti Marcoş — Marcuş sunt un reflex al fonetismelor maghiare Mârkos — Mârkus, aceasta credem că a rezultat mai curând în urma unei încrucişări de tradiţii orale. Prima tradiţie va fi trecut la Unguri dela Români, care erau mai în direct contact cu evenimentul istoric, iar numele avea de sigur aspectul moldovenesc Markosî. Din Transilvania, după ce se va fi realizat confuzia cu formele maghiare, numele eroului va fi fost reprimit de Români, prin cei ardeleni, şi apoi transmis iar în Principate. Aspectul românesc a putut ajuta acţiunea principiului etimologiei populare la Unguri,rînlesnind identificarea numelui turcesc cu Mârkos. Cum că în adevăr, la Maghiari, numele paşei în chestiune a avut în popor o astfel de formă, se confirmă şi pe cale documentară. Cronicarul Tubero, care se ocupă de istoria Ungurilor — cunoscând bine silaba finală a trecut la u, ca în ex. : bâlmoş-bdlmuş. (Poate şi în numele proprii vechi româneşti : Mogoş > Moguş ? Drâgoş > Drâguş ?). J) Aici însă, e drept, nu trebue uitat rolul pe care 1-a jucat contaminaţia cu numele eroului Marcu Viteazul, care deşi e din alt cântec —aparţinând unui ciclu sud-slavic — era în Oltenia deja foarte popular când s'a răspândit balada lui Marcoş-Paşa acolo. -) ENGEL, Geschichte des ungrisclien Reiches, III Teii, II Abt. S. 101. GENEZA BALADEI POPULARE 87 acest popor în mijlocul căruia se pare că a trăit — şi care e contemporan cu expediţia armatei turceşti în Polonia, ne vorbeşte foarte pe larg despre comandantul ei, subt aspectul latinizant « Marconius ». Această formă nici într'un caz nu poate avea la bază fonetismul turcesc « Malkoc », ci, cel mai probabil, un fonetism unguresc de tipul « Mârkos ». Povestirea lui Tubero, având unele puncte de contact cu o tradiţie populară — de sigur maghiară, din care se va fi inspirat direct — reflectează fără îndoială şi în ce priveşte acest nume un aspect folkloric autentic, unde, adaptarea cuvântului exotic la împrejurări ungureşti şi creştine era un fapt împlinit. în orice caz, influenţa maghiară, realizată pe calea transmisiunii orale a unor legende cu fond realist, n'a avut la Români altă repercusiune decât în fonetismul numelui eroului, nu însă şi asupra cântecului, care, prin toate elementele lui — precum am văzut aiurea — este o creaţiune pur românească. Deci, dacă această părere s'ar verifica, ea nu schimbă nimic din concluziile noastre în legătură cu geneza baladei româneşti şi cu centrul ei de expansiune. Ipoteza mai sus expusă, relativ la influenţa ungurească, o dăm subt toate rezervele, deoarece ne lipseşte materialul necesar spre a o controla. Totuşi, oricât de curioasă ar părea, am prezentat-o fiindcă faptele înseşi ne-au sugerat-o. Concluzie Studiul nostru asupra cântecului lui Marcoş Paşa — una dintre cele mai vechi balade populare româneşti în care e vorba despre Turci — ne arată că uneori aflăm în adevăr oglindit câte ceva din istoria trecutului în eposul poporului şi că putem chiar determina anumite evenimente şi cronologia lor, ba că, pe această cale, putem ajunge şi la stabilirea timpului aproximativ al naşterii cântecului. Totuşi, e nevoie să specificăm, acestea sunt cazuri foarte rare. Descoperirea unei realităţi istorice incontestabile, ca aceea din tema cântecului bătrânesc analizat de noi, nu trebue să ne iluzioneze prea mult: ceea ce ne-a dus la determinarea evenimentului real au fost izvoarele istorice pe care le-am avut la îndemână. Deci, ca să reducem rezultatele acestei cercetări la justele lor proporţii, trebue să constatăm că de fapt nu e vorba aici de reconstituirea unui eveniment istoric pe baza baladei populare, ci de o recunoaştere a lui în creaţiunea folklorică şi de o identificare a datelor aflate acolo, cu cele din izvoarele istorice. Dacă cineva ar fi reconstituit dezastrul armatei turceşti mimai pe baza cântecului bătrânesc, procedând la aceasta cu oricât de prudentă atitudine critică, şi dacă ar fi ajuns la. aceleaşi rezultate, am fi fost cei dintâi care să le respingem ca pe nişte pure fantasmagorii. 88 PETRU CARAMAN Produsul folkloric — de orice specie ar fi — nu îndreptăţeşte pe nimeni la nici un fel de reconstituiri istorice. La identificarea evenimentelor din el însă, — după tipul celei realizate de noi — folkloristul are dreptul în anumite cazuri, iar adesea e chiar nevoit s'o încerce. în ce priveşte epica populară în versuri la Români, se mai pot face cu succes unele identificări. O astfel de încercare, pentru timpuri mai nouă, destul de vag schiţată — mai mult un fel de indicaţie — aflăm în Tocilescu. în precuvântarea sa la « Materialuri folkloristice », bazându-se pe cronica lui Neculce, el atrage atenţia asupra subiectului istoric din balada Agăi Bălă-ceanu Identificarea lui Tocilescu era de altfel mult mai uşor de făcut prin faptul că balada îşi păstrează încă destul de fidel caracterul ei istoric, în special datorită apropierii mai mari a evenimentului cântat, de vremea noastră. în acel cântec bătrânesc nota realistă, istorică predomină, pe când în cel al lui Marcoş Paşa elementul fantastic, care a asimilat aşa de bine datele realiste, dă baladei aparenţa că n'a putut avea niciodată la baza ei motive istorice. De aceea se înţelege dela sine ce greu ar fi fost — ba chiar imposibil — de bănuit tema realistă dela origine, dacă nu erau cronicile şi cu deosebire anumite motive comune cronicilor şi baladei. Preocuparea centrală a cercetării noastre a fost cronologizarea; nu a evenimentului din cântecul bătrânesc, ci a cântecului însuşi. Toate celelalte chestiuni se subordonează acesteia. Chiar şi problemele de geneză ţintesc în realitate tot către acelaşi scop. Din acest studiu se vede, totodată, la cât element istoric, şi cât de transfigurat, ne putem aştepta să aflăm în balada populară, precum şi ce anume evenimente au şanse de a pătrunde în ea: cataclisme de tipul iernii grozave din 1498, epidemii mari cum e ciuma, holera, apoi chiar unele războaie grele care s'au repercutat în masele populare prin pustiiri, foamete, etc.. . . Istorie propriu zisă, în sensul politic — adică de fapt cea oficial cunoscută — este foarte puţină în eposul popular. Temele istorice apar în creaţiunea epică a poporului complet simplificate, iar datele reduse la minimum sau cel mai adesea, înlăturate cu totul. Căutând a arunca oarecare lumină asupra genezei cântecului lui Marcoş Paşa, ne-am slujit de el ca să ilustrăm cu acesi prilej şi anumite fenomene folklorice curente în domeniul epicei populare în versuri. Credem că studiul monografic al diferitelor balade, analizate atât din punct de vedere al fondului realist ce se poate afla în ele, cât şi din punct de vedere genetic, e foarte necesar ca să putem păşi pe un teren mai sigur la clasificarea în cicluri şi la cronologizarea cântecelor noastre bătrâneşti. _ PETRU CARAMAN l) Cf. TOCILESCU, Materialuri folkloristice, voi. J, partea I, p. XX sq. FOLKLOR DIN JUDEŢUL LĂPUŞNA Din Basarabia s'a cules, până astăzi, foarte puţin material folkloric 1). Nu s'a cules, fiindcă în tot timpul stăpânirii ruseşti, pătura intelectualilor moldoveni, în mare parte înstrăinată, era lipsită de dragoste, interes sau curiozitate pentru vieaţa Moldovenilor. Culegerile răzleţe dinainte de războiu zac rătăcite prin revistele locale ruseşti şi româneşti şi cu greu pot fi folosite în cercetările ştiinţifice. Culegerile publicate în volume sunt făcute în cea mai mare parte de folklorişti amatori, pe care i-au impresionat mai mult unele genuri de folklor (cântece, balade, povestiri, etc). Materialul de basme, superstiţii, acte magice, tradiţii, obiceiuri, colinde, etc, îşi aşteaptă încă culegătorii. Culegerea materialului folkloric din Basarabia se impune cu atât mai mult, astăzi, cu cât mersul vertiginos al civilizaţiei urbanizează satele, făcând să dispară, la generaţiile nouă, tocmai aceste genuri de folklor. Pe când pentru celelalte regiuni (Moldova, Bucovina, Muntenia, Ardealul, Banatul, regiunile locuite de Românii din Sudul Dunării) avem bogate culegeri de folklor, care sunt utilizate în cercetările ştiinţifice atunci când se urmăreşte existenţa, răspândirea şi circulaţia diferitelor motive folklorice pe întreg teritoriul locuit de Români, pentru Basarabia acest lucru nu se poate face tocmai din cauza lipsei unor astfel de culegeri. ]) Iată o listă a culegerilor publicate în româneşte: GH. MADAN, Suspine. Bucureşti 1897 (« Biblioteca pentru Toţi », Nr. 138); ZAMFIR ARBORE, Basarabia în secolul XlX-lea. Bucureşti 1899 (obiceiuri, cântece); Graiul Nostru, texte din toate părţile locuite de Români. Bucureşti 1906 (cântece şi balade); G. WEIGAND, Die Dialekte der Bukowina u. Bessarabiens. Leipzig 1904; I. IONESCU-DARZĂU, Fata din pădure. Poveste. Povestea grâului. Edit. rev. « Răsăritul », 1920; GH. GlUGLEA, Din literatura populară de astăzi a Basarabiei (cântece), Bucureşti 1919; V. MOISESCU, Poveşti din Basarabia. Chişinău 1922; S. TEODORESCU-KlRILEANU, Poveşti basarabene Bucureşti 1922; ION BUZDUGAN, Cântece din Basarabia. Cartea I-a, Chişinău 1922. Cartea Il-a (1905 —1906), Craiova 1928; MaTTHTAS FRIEDWAGNER, Rumănische Volkslieder aus Bessarabien, în «Revista Filologică» I (1927), Nr. 1—2; « Graiul Nostru o, Prin sate şi mănăstiri basarabene (cântece), Bucureşti 1931; AUREL CODREANU şi GH. ŞTEFAnESCU, Comorile satelor (cântece, doine, strigături, proverbe), Craiova 1931; GH. MADAN, Obiceiuri şi rândueli la naştere, rodind, botez, nuntă şi înmormântare în părţile Codrilor din Basarabia, publicate în « Cuvânt Moldovenesc » VII (1932), Nr. 36—41. Afară de « Cuvânt Moldovenesc »> s'a mai publicat folklor în revistele « Mărgăritare Basarabene » I (1927), Nr. 1—2 şi «Viaţa Basarabiei » I (1932) şi II (1933). 9o P. V. ŞTEFĂNUCĂ Această lacună în cercetările folklorului românesc trebue completată şi pentrucă, odată ştearsă graniţa Prutului şi dată fiind fluiditatea materialului folkloric, multe elemente de folklor, proprii regiunilor din Vechiul Regat, trec şi se localizează în Basarabia prin intermediul armatei şi muncitorilor ce pleacă după lucru dincolo de Prut, iar ceea ce este de inspiraţie locală amuţeşte. Câţiva ani după Unire — fenomenul continuă şi astăzi încă — la ţară, flăcăii şi fetele nu cântau şi nu cântă decât « cântişi din Regat», învăţate de flăcăi la armată. în Basarabia, în. unele părţi, Moldovenii, au raporturi întinse şi chiar convieţuesc în acelaşi sat cu Ucrainieni, Bulgari, Găgăuţi, Nemţi, Ruşi şi alte neamuri. în aceste regiuni trecerile din ceea ce este folklorul unui neam la acela al altui neam sunt inerente şi cercetările viitoare trebue urmărite şi din acest punct de vedere. Textele folklorice din această culegere le-am adunat, în cea mai mare parte, din satele Ialoveni, Nimoreni, Bardări, Pojorăni, Buţeni, Moleşti şi Cigârleni din jud. Lăpuşna. Culegerea nu prezintă o cercetare sistematică a existenţei şi circulaţiei tuturor motivelor de folklor ce se întâlnesc în alte regiuni, după un chestionar mai dinainte pregătit, ci, luând parte în timpul vacanţelor, cât am fost student, la multe din manifestările vieţii dela ţară: şezători, clăci, cumătrii, mese mari, praznice, etc, îmi notam atunci când vedeam că se produce, în mod natural şi spontan, vreo manifestare folklorică a acelora cu care convieţuiam. Satele amintite se găsesc în partea de Sud-Est a judeţului Lăpuşna. Ialovenii şi Nimorenii sunt aşezate pe valea pârâului Işnovăţ; Bardării şi Pojorănii pe valea pârâului Botna; Moleştii şi Cigârlenii pe pârâiaşul Botnişoara, iar Buţenii pe pârâul Galbăna: Nimorenii, Bardării, puţin şi Pojorănii, sunt sate «dela Codru », iar Ialovenii, Moleştii, Buţenii, sate « dela câmp ». Cigârlenii sunt situaţi în marginea de Nord a regiunii « Codrului Tigheciului ». Linia ce desparte regiunea « Codrului » , din centrul Basarabiei de « câmp », spre Sud, coincide cu şoseaua ce duce dela Chişinău la orăşelul Hânceşti (vezi harta). La « Codru » mai supravieţuesc încă petece din codrii vestiţi ai Bacului şi Tigheciului, cresc livezi de pruni, meri, peri, vii. « Codrenii » se ocupă mai mult cu livezile şi viile, iar plugărie fac în măsură mai mică. La « câmp » e mai larg şi mai mult pământ pentru plugărie. Aici se seamănă mai mult grâu şi porumb. Dela un timp, au început să se planteze coastele dealurilor cu hibrizi producători direcţi, numiţi în graiul local « giţă primai ». Numai gospodarii mai fruntaşi cultivă şi viţă altoită. FOLKLOR DIN JUDEŢUL LĂPUŞNA 91 Populaţia din aceste sate este curat românească. Satele Ialoveni şi Bardări sunt, în mare parte, locuite de « mazâli» şi « rădzăşi » cu stăpânire pe pământul pe care îl lucrează « din moş strămoş tucma dila Ştefan Vodă ». Astăzi nu se mai deosebesc « mazâlii » şi « ră-dzăşii»; « s'o amestecat, s'o făcut tot unu ». în trecut, mazâlii şi rădzăşii se bucurau faţă de « ţărani » de un prestigiu social deosebit. Mazâlii erau organizaţi aparte în cadrul organizaţiei săteşti, cu un « căpitan pişti mazâlii din douăspreşi sate». Mazâlii şi rădzăşii aveau mai mult pământ, cu hrisoave de stăpânire dela cei mai vechi Domni ai Moldovei, erau mai cinstiţi şi mai tradiţionalişti. Mazâlii erau învestiţi (până la războiul mondial) cu anumite privilegii. Plăteau mai puţin bir, nu erau « scoş la drumuri », nu făceau clacă la boier şi la preot şi aveau dreptul să-şi înveţe copiii la şcolile medii judeţene. Nu se luau în petrecere, « în cumpanie », decât între ei sau cu rădzăşii şi nu-şi măritau fetele după « ţărani ». în satul Ialoveni se păstrează tradiţia că, înainte vreme, « la crâşmă să scula dila masă ţăranu când întră v'on mazâl ori v'on rădzăş şî, când grăie, îi dzîşe căpitani. Aşa am apucat din bătrâni ş'aşa iera înainti » 1). încă din timpul războiului mondial, dar mai mult din timpul « Svobodei » (revoluţiei) din 1917, au început să se şteargă aceste bariere dintre categoriile sociale ale aceluiaşi sat. Astăzi n'a mai rămas decât amintirea că înainte au fost mazâli (la Ialoveni): Frundzăştii, Bogosăştii, Budenii şi rădzăşi: Vârlănenii, Mârăştii, Vasâliţăştii, Vâtcărăii, etc. « Rădzăş » şi « rădzăşie » nu mai designează astăzi o categorie socială, ci stăpânirea « di veci » a unei bucăţi de pământ chiar şi atunci când nu mai e moştenită dela părinţi, ci căpătată prin «cumpărătură». Mulţi dintre mazâli şi rădzăşi au sărăcit de « umblă cu dzîua la lucru, iar dintre ţărani, îs pervâi2) gospodari în sat». Populaţia celorlalte sate e de «nadelnici» (clăcaşi împroprietăriţi), numiţi astfel după lotul de pământ—«nadei» — ce li s'a dat la împroprietărirea din anul 1868. Cigârlenenii, după tradiţia satului, sunt colonişti moldoveni şi ruteni — «răileni» 3) — coborîţi din jud. Hotin la începutul sec. XIX în Bugeacul părăsit de Tătari. Starea materială a acestor sate se prezintă, în general, bună. Fiecare gospodar are dela trei şi jumătate hectare (lotul de împroprietărire) până la zece şi chiar cincisprezece hectare de pământ arabil, vie şi izlaz. Pământul îl seamănă cu grâu, porumb, orz, fasole, cartofi şi cânepă. Fiecare gospodar are dela o jumătate de hectar până la trei hectare de vie. Izlaz au puţin şi deci şi vite puţine. Gospodarii mai fruntaşi din sat au şi câte 1) Informator: Isai Frunză, 60 ani, mazâl. 2) Fruntaşi. 3) . Locuitori din raiaua Hotinului. 92 p. v. ştefan u că cinci până la cincisprezece oi. Femeile lucrează la câmp tot lucrul, cot la cot cu bărbaţii, primăvara la săpat la vie, vara la prăşit şi la seceratul grâului, iar toamna la culesul strugurilor. Iarna numai, clacă mai au puţin timp liber ca să toarcă şi să ţeasă pânză pentru cămăşi, războaie şi ţoluri de aşternut. Cred că tocmai acestei cauze — luarea femeilor la munca câmpului — se datoreşte dispariţia aproape totală a industriei casnice pentru confecţionarea îmbrăcăminţii şi deci, dispariţia portului naţional. în timpul sărbătorilor Crăciunului, femeile nu lucrează nimic în. casă J), iar bărbaţii neavând ce lucra în curte, încep petrecerile sau — cum li se spune în graiul local —« cumpăniile ». Cele trei zile de Crăciun, Anul nou, Bobotează, fiecare gospodină « să pregăteşti di bâcati şî pofteşti neamur'li, nănaşîi, cumătrii, mahalagiii şî să ieu în cumpanie ». De obiceiu, gospodarii mai tineri « poftesc » — învită — pe cei mai bătrâni. Se adună la o casă « câte şăpti, opt părechi di oamini şî stau la masă, beu, mănâncă, vorghesc di nevoili gospodăriei, şî di şi mai ieşti pin lumi » 2). Dela un gospodar trec la altul şi tot astfel pe rând la toţi până a doua zi dimineaţa. Când se întorc acasă, răsună satul de cântece. La « cumpanie », după ce li se urcă vinul la cap, încep să cânte şi să joace. Cântece cu cuvinte cântă mai ales femeile. Alteori aduc şi câte un lăutar ori se întâmplă de au «în cumpanie » vreun gospodar care cântă din fluier. Bătrânii joacă numai jocuri vechi moldoveneşti: troanca, huşanca, cără-şălul, bulgăreasca, mărunţica, etc. Flăcăii şi fetele au uitat, astăzi, aceste jocuri. « Cumpănii » nu se fac numai în timpul sărbătorilor Crăciunului, ci şi «în câşlegi», la Paşte, la Pastele Blajinilor3), vara la « Sân-Chietriu » ') Vezi textul 176. 2) Informator: Vasile Mateuţă, 85, Ialoveni. 3) Pastele Blajinilor se serbează în prima luni, după Dumineca Tomei, când se pomenesc şi se dă de pomană pentru sufletul morţilor. De dimineaţă preotul face liturghie în biserică, unde se pomenesc pomelnicele iar, după liturghie, trece în cimitir şi face din nou « pomenirea morţilor » Ia fiecare mormânt. Femeile vin la cimitir, întind câte o faţă albă de masă pe mormânt, pe care aşează mâncările pregătite de acasă. Aici, pe morminte, mănâncă, beau, şi-şi dau de pomană dela mormânt la mormânt, cozonaci, ouă roşii, vin, etc. Copiii umblă pe la morminte şi femeile le dau, de sufletul morţilor, ouă roşii, covrigi, felii de cozonac. Femeile tămâiază şi stropesc cu aghiasmă mormintele. Cu câteva zile înainte, ele au grijă să-şi boiască crucile mormintelor cu var, să aşeze ţărâna şi să sădească flori. După ce a terminat preotul cu » pominirile », bărbaţii aştern, în curtea cimitirului, câteva războaie peste care întind feţe albe de masă, femeile scot din desagi oale şi străchini cu mâncare; tot satul ia masa în cimitir cu preotul în capul mesei (Moleşti, Cigârleni, Buţeni). în Ialoveni dela un timp, ospăţul se face pe la case şi numai între neamuri. FOLKLOR DIN JUDEŢUL LĂPUŞNA 93 şi toamna, când fiecare gospodar îşi serbează patronul gospodăriei *•). în post nu se fac niciodată «cumpănii», dar nici la cârciumă nu se fac; numai acasă, în gospodărie. Fiind aşa de dese ocaziile de a petrece în comun şi vinul fiind din abundenţă, în Ialoveni şi satele din împrejurimi a luat naştere şi s'a des-voltat un foarte bogat gen de cântece, necunoscut în alte regiuni, numit: « cântece de pahar » 2), cu o melodie săltăreaţă dar şi duioasă în acelaşi timp. După această melodie «joacă păharu şei cari dregi ginu». La « cumpanie », după două-trei rânduri de pahare de vin, gazda începe să cânte şi să «joace păharu » ca să producă mai multă dispoziţie mesenilor. Dintre genuri, doinele (cântecele) şi basmele se bucură de o circulaţie mai intensă şi de o mai mare bogăţie de motive. Baladele şi strigăturile sunt în curs de dispariţie. Cu toată truda depusă în acest sens, cu greu am putut culege câteva balade. Mai însemnate sunt: «Şăndruleasa», cunoscută în multe regiuni şi întâlnită în aproape toate culegerile de folklor şi « Boghian şi cu Bărcan », în care se cântă vitejiile a doi haiduci vestiţi, în jumătatea secolului trecut, în Codrii Bacului şi Tigheciului. Strigăturile au dispărut aproape cu totul. Cuvântul « strigătură » şi obiceiul de « a striga la gioc » nu mai este cunoscut. Această înfloritură a jocului românesc a dispărut, şi astăzi, în aceste părţi, jocul e mut. Cântecele, care după forma şi nota lor satirică se aseamănă cu ceea ce sunt în alte regiuni strigăturile, se cântă la « cumpanie » după melodiile « cântecelor de pahar ». Colindele ce se cântă astăzi au toate fond religios. Colindele lumeşti, aşa cum sunt cunoscute în Ardeal, au dispărut aproape cu totul. în trecut trebue să fi avut o circulaţie mai intensă şi aceasta, de vreme ce, sporadic, apar şi astăzi. N'am reuşit să înregistrez decât o singură colindă de acest fel (textul 80) 3). Regiunea cercetată e pur agricolă. în trecut, când plugul nu pătrunsese cu brazda prin toate hârtoapele şi ponoarele, erau locuri mai largi şi aveau unde să pască turme de oi. Astăzi nu mai sunt cunoscute nici tradiţii, nici cântece care ar oglindi \neaţa păstorească de altădată. ') Fiecare gospodar îşi alege, când se cunună, un patron al gospodăriei (Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril, 8 Noemvrie — « Arhanghelu » — şi Sfântul Nicolae, 6 Decemvrie). De ziua patronului se face « praznic » şi se învită rudele, vecinii şi prietenii. Uni' gospodari învită şi preotul ca să le sfinţească coliva şi masa. 2) Vezi textele 68—73. 3) Până la Unire, în Ialoveni, copiii nu umblau cu colindul decât la Anul nou, deşi cuprinsul colindelor pe care le cântau amintea şi venera naşterea lui Isus. Obiceiul de a umbla cu steaua şi Irozii dispăruse. De câţiva ani, învăţătorii au organizat cete de elevi ca să umble cu steaua şi colindul la Crăciun. Din cauza haosului produs de schimbarea stilului, aceste frumoase obiceiuri dispar. 94 P. V. ŞTEFĂNUCĂ \ OBICEIURI LA N A Ş T E R E J) Cu mult înainte de naştere, femeia însărcinată trebue să evite de a face anumite lucrări: să nu coasă, să nu toarcă, să nu taie cu foarfecele « pi sărbători. . . c'apu faşi copchilu cu sămn ». Nu-i bine să privească « la jigăpii, la om urît, şchiop, şiuşit » şi să fure (vezi textul 206). Dacă vrea să scape de copil, când simte că-i gravidă în prima sau a doua lună, « be dzamă di rădăşină di stegie, ori dzamă di coarjă di şireş amar şî treşi copchilu pintr'însa » (Ialoveni). în ce priveşte cunoaşterea dinainte a sexului copilului, se crede că dacă femeia «îi ţuguietă la pânt'şi, apui faşi fată; dacă-i lată la săli, faşi băiet» (Ialoveni). Când se întâmplă ca un copil să moară nebotezat, nu-1 înmormântează cu preot, ci «îi faşi groapă ş'ăl îngroapă ca pi şei spândzuraţ; n'ăl prineşti în ţînţirim ». Pentru ca să nu moară nebotezat, moaşa, când vede că-i copilul slab, îl spală cu aghiasmă şi-i face semnul crucii spunând: « în numele Tatălui» (de trei ori). Dacă trăieşte până îl botează preotul, « n'ăl mai moai în cristelniţă ». Când se naşte copilul, moaşa pune pe fereastră « o hrincă di pâni, o boghiţă di sari ş'on pahar di apă să găsască îngeru când a vini să spui norocu copchilului » (Nimoreni). Dacă se naşte copilul «cu cămeşuică, apu copchilu şela-i cu noroc ». Moaşa strânge «cămeşuică », o întinde pe o stiblă de busuioc de se usucă pe coardă în « casa şei mare » (Ialoveni), ori «la icoane în casa şei mare » (Nimoreni). Se dă fetelor mari care nu se pot mărita să o pună în lăutoare « c'apu să mărită mai răb'di ». Dacă moare copilul « cât sugi ţâţă, îi pui cămeşuică în săcriu » (Nimoreni). Când naşte o femeie primul copil, moaşa îi dă lehuzei să ţină în sân, trei zile, o căpăţână de usturoiu. Această căpăţână de usturoiu « îi ca on feli di năvalnic; îi bini s'o mănânşi fetili care nu să pot mărita ». După naştere, arde lampa în casă, toată noaptea, până botează copilul. Dacă se stinge lampa şi-i întunerec în casă, « s'aprochie diavolu şî faşi rău copchilului, ăl schimbă, ăl ie pe a tău ş'aduşi altu 'n loc, urît, stricat » (vezi textul 205). >^ A doua zi după naştere, moaşa se duce la preot « să facă apă copchilului şî să-i scoată numili ». Preotul sfinţeşte apa şi-i'dă moaşei aghiasmă într'o sticlă. La trei zile se serbează rodina ca să fie copilul norocos în vieaţă şi sănătos. Moaşa învită neamurile mai apropiate, vecinele şi viitoarele naşe. J) Informatori pentru Ialoveni: Lisaveta Poparcea, 6'6 şi Nastasîia Ştefănucă, 50; Nimoreni: Mărioara Vutcaru, 62 şi Antoniia Miron, 63. FOLKLOR DIN JjUDETUL LĂPUŞNA 95 Desdedimineaţă, înainte de a se începe rodina, scaldă lehuza. îi toarnă mai întâi, în mâni aghiasmă, se spală pe faţă şi spune: « Mă rog di mă iartă! » (de trei ori). Moaşa îi răspunde: « Domnu să te ierte! » Lehuza pune, acum, pe manile întinse ale moaşei, un petec de pânză (doi metri), îi toarnă aghiasmă de se spală pe faţă şi spune: « Mă rog di mă iartă! » Lehuza îi răspunde: «Domnu să te ierte! » Pânzei dăruite moaşei i se spune « mâneşi ». Când iese lehuza din scăldătoare, moaşa îi aşează, alături de albia în care s'a scăldat, cleştele şi mătura (când noul născut e fată) ca să calce pe ele; sau un sfredel, un cuţit ori un condeiu (când noul născut e băiat). Lehuza mişcă cu cleştele în vatră sau mătură cu mătura prin casă « ca să şii fata bună gospodină ». Când e băiat, sfredeleşte, taie cu cuţitul ori scrie cu condeiul « ca să şii băietu bun gospodar ori să s'abată la cârti ». După scăldătoare începe rodina propriu zisă. Gospodinele invitate vin la rodină cu farfurii de făină, iar pe făină mai pun ouă, bomboane, nuci, covrigi. La Nimoreni nu se duc la rodină ouă fiindcă «faşi copchilu bube ». Când noul născut e fată, duc fuioare de cânepă, « c'apu îi cresc fetii gâţîli ». Când intră în casă, urează: « Să trăiască boierii şî cucoanili şî părinţii să-i crească! » La masă, când urează paharul cu vin, spun: «Să trăiască pruncu şi s'o născut, pi loc cu noroc şî să prinească haina botedzului cu nănaşîi care i-o şi chemat dila Dumnedzău şî părinţii să trăiască să-1 crească ». Femeile care au « poală roşie » nu-i bine să se ducă la rodină, « c'apu faşi copchilu bubi în cap, pi trup ». în cazul când se duc, ca să nu i se întâmple copilului nimic, când intră în casă, merg la copil şi-1 şterg cu poala cămăşii, spunând: « Cum îi mă-ta, aşa-s şîieu şînu ţ-a mai şi fiică ». Mama care vrea să-şi apere copilul de bube de vreo femeie ce-ar uita să spună aceste cuvinte, «pune o dohotniţă supt laiţă şî n'ari d'işinainti, copchilu fiică » (Nimoreni). Până la rodină, moaşa trebue să păzească să nu intre nimeni străin în casă (astăzi nu. se mai respectă acest obiceiu). Dacă scapă pe cineva şi intră, are grijă să taie cu foarfecele « un capăt di brâu ş'înfăşă copchilu şî nu i-i fiică» (Ialoveni). Nu-i bine, de asemenea, să lase scutecele copilului, când le spală, «să sfinţască soar'li pi dânsâli; da să li dăi în casă înainti di asfinţit». E oprit, până la botez, să arunci afară scăldătoarea copilului dacă asfinţeşte soarele, « c'apu nu doarmi copchilu noaptea ». Ca să nu i se întâmple nimic, când o aruncă afară, sting câţiva cărbuni într'însa. Când naşte femeia primul copil, îi coase o cămaşă în care îl îmbracă numai vreo lună de zile. Tot în aceeaşi cămaşă îi îmbracă, atât cât sunt 96 p. v. ştefan uc a mici, şi pe ceilalţi copii «ca să trăiască ghmi, să să iubască unu pi altu daca s or faşi mari» (Ialoveni). Botezul nu se face la o dată fixă; dar în general cam la două săptămâni pana la trei luni după naştere. Preotul botează sâmbătă seara şi mai rar duminecă dimineaţă. Sâmbătă seara, moaşa duce naşilor câte o pereche de colaci şi o garafă de vin Se spune ca «duşi colaşi di prins cumătn ». Naşii întorc darul cu câte o legătura de făină, o legătură mică de sare şi 5 lei. La biserică, naşii aduc « crajma » doi metri de pânză de bumbac, prosop, busuioc pentru lumânare şi parale pentru o cruciuliţă finului. Dacă se întâmplă de moare 'copilul « în fur », adecă scurt timp după botez, «crâjma îi îmbrăcămintea lui di şeia lumi ca s'arăti că-i încre-ştmat Tari mari pomană au nănaşîi când boteadză sî moari copchilu in mr!». ' r Dela biserică până acasă, naşii vin cu lumânările aprinse. Acasă dac au ajuns, aprind lumânările ce s'au stins pe drum, si închină cu toţii mamei copilului spunând: «Poftim di prifieşti, dila noi sin, dila Dumnedzau creştin» (de trei ori). Mama sărută mâna naşilor sî le răspunde: « Bodaprosti ». După aceasta, moaşa strânge lumânările dela nasi le face mănunchiu şi le stinge de coardă spunând: «Trăiască copchilu cu mama, cu tată şî cu toţ nănaşîi dimpreună! » (La Ialoveni nu se cunoaşte semnificaţia acestui rit. La Nimoreni se crede că «să crească nant, în sus sa margă copchilu »). Se aşează apoi naşii la masă şi primesc o mică gustare. A doua zi după botez e « scăldătoarea ». Moaşa învită ca si la rodină naşele, neamurile mai apropiate şi vecinele. La scăldătoare gospodinele aduc daruri: scutece, fese, străchini cu faina, vin, parale, etc. Moaşa pregăteşte scăldătoarea, toarnă aghiasmă grau sau orez «ca să aibă copchilu parti la pâni când s'a 'ngospodări »[ fot in scăldătoare mai pune şi o pană de găină «ca să sii uşor ca pana sa zboan, să crească răb'di ». ' Naşele ţin aprinse în mâni lumânările dela botez, picură în scăldătoare picături de ceară în formă de cruce, spală şi şterg copilul cu « crâj-mele» dela botez la cap, la picioare, la gură «ca să nu facă bube, să nu sa opărească ». După ce-1 scaldă, îl închină mamei. Moaşa strânge lumânările dela naşe, le stinge de coardă şi chiue « ca să fie copchilu vesăl sa chiue vara când s'o faşi mari ». Moaşa toarnă apă pe mâni naşelor ca' sa se spele în vatra focului «să aibă copchilu lipişi, să sii ardzoi ca focu cand s a faşi mari » (Ialoveni). Naşele se şterg de telurile de pe lăiti si spun: « Sa aibă parte la oi, la cânepă ». ' ' La scăldătoare, naşele îi dau răsplată moaşei doi lei, iar copilului îi arunca in scăldătoare câte patru lei. FOLKLOR DIN JUDEŢUL LĂPUŞNA 97 Cumătria se face după botez, sâmbătă spre duminecă. De câţiva ani mai toate cumătriile se fac toamna, fiindcă «sânt di toati: gin şî bâcati ». Părinţii copilului pregătesc mâncare, băutură şi « colaşi pintru cu-mătri». La începutul mesei, moaşa sau un frate al gospodarului «închină colaşii acoperit cu şalinşi, barizuri, băsmăli » şi spun: « Poftim şî priiiiţ colaşei dila cumătrii dunevoastră, di mari, di liişi, cum o vrut să-i facă, di frumos ca faţa lu Hristos ». Naşii «pun pi masă la cumătrie» dela ioo—200 lei, iar invitaţii naşilor si gospodarului cu cumătria câte 20—30 lei. Gospodarii mai săraci nu mai fac cumătrie, nici nu « dau colaşi ». OBICEIURI LA NUNTĂ1) Dela vârsta de 16 ani băieţii şi fetele se întâlnesc şi petrec împreună, toamna, la nunţi şi la clăci, iarna ,« la Andriiu » şi la şezători, iar vara « la vie », « la şireadă » şi « la gioc » (horă). Şezătorile şi clăcile sunt aceleaşi ca în toate regiunile locuite de Români, iar « la vie » şi « la şireadă » sunt manifestări caracteristice regiunii. A^ara, dumineca şi sărbătorile, flăcăii se întâlnesc când ies dela biserică cu fetele « cu cari şăd », adecă cu fetele cu care fac dragoste, vorbesc şi le trimit la vie. Fetele se duc înainte şi-i aşteaptă pe flăcăi la umbră subt nuci, vişini ori tufe de vie. Când vin flăcăii, « stăm la vorbă, ni strângim, ni sărutăm şî punim la cale pintru la toamnă ca să ni luăm » 2). Tot vara, spre seară când nu-i « gioc » în sat, toţi flăcăii şi toate fetele se adună într'o luncă de sălcii din marginea satului (Ialoveni) sau la pădure (Bardări, Pojorăni şi Cigârleni), stau de vorbă, glumesc, cântă, chiuie şi joacă. La Ialoveni, acestei întâlniri de duminecă i se spune « la şireadă ». Dela « şireadă » fug toamna fetele « pe cuptiori » la flăcăi şi tot de aici le « fură » flăcăii de le duc mirese la gospodăriile ior. După războiu se fac tot mai rar căsătoriile cu « starosti » (peţitori). Acum fetele «fug pe cuptiori» la flăcăii cu care «au şădzut » toată vara, sau se sfătuesc flăcăii ce au de gând să se însoare cu câte alţi doi flăcăi, ia fiecare fata care-i place şi cu care « îşi are în vorbă » dela « şireadă » şi o duce « fiireasă » acasă la părinţii săi. Rar se întâmplă ca părinţii flăcăului să nu vrea să primească « mireasa » aleasă. Ca un efect imediat al acestor raporturi libere între flăcăi şi fete, mai totdeauna se întâmplă că «toamna se 'nsoară şî pin postu mari ari de-amu naslednic, urmaş ». ') Informatori pentru Ialoveni: Nastasîia Ştefănucă, 50, Lisaveta Poparcea, 66 şi Acsenia Mateuţă, 75; Nimoreni: Mărioara Vutcaru, 62 şi Antoniia Miron, 63; Cigârleni: Vasile Vaipan, 02. La Ialoveni am luat parte la mai multe nunţi. 2) Ialoveni: Agafia Vasiliţă, 22. 7 Anuarul Arhivei de Folklor II. 98 P. V. ŞTEFĂNUCĂ Gospodarii mai fruntaşi ţin şi astăzi ca feciorii lor să nu « să facă di râs » şi să se logodească aşa cum au apucat obiceiul din bătrâni. în acest caz, părinţii flăcăului caută doi « starosti » din rudele mai apropiate ca să se ducă «în stărostie » la tatăl fetei alese. Dacă sunt primiţi, stau la masă, beau vin, se învoiesc asupra zestrei flăcăului şi fetei şi numai după aceea « pun zăloagili pi masă ». Mirele pune un inel şi 500 lei iar mireasa o «carsâncă» (broboadă de mă-tasă) şi inelul. Chiamă mireasa în casă şi-i spun: « Hadi, dă-ti cucoană riireasă şî-i vide şi ţ-o şi mai dragă, păralili ori carsânca ». Mireasa, dacă-i place mirele, ia paralele şi inelul mirelui; dacă nu-i place, «carsânca» şi inelul ei. Mireasa cinsteşte pe toţi cu câte un pahar de vin şi, când ajunge cu rândul la mire, îi întinde paharul şi-1 trage repede spre ea spunându-i: « Mai stăi cucoani niri, nu ti grăghi aşa di răb'di la 'nsurat ». Logodna se face, de obiceiu, pe înserate şi se spune că, dacă mireasa-i slută, îi bine să fie lampa întunecoasă, ca să n'o poată vedea mirele bine, că, «la luiîină şî mâţa-i frumoasă ». De aceea unei lămpi întunecoase i se spune că-i « bună de logodnă ». Când mirele e din alt sat, părinţii miresei se duc la vreo săptămână « cu viderea » la mire, să mai asculte din vecini din ce fel de neam e mirele şi dacă-i harnic, cuminte şi gospodăros. Dacă ceva nu le place, schimbă zăloagele şi logodna-i stricată. Acum « pun dzî di răspuns ». Părinţii mirelui învită pe părinţii miresei « la răspuns ». Aceştia vin la mire cu trei, patru « perechi di oameni », rude din cele mai apropiate, mirele învită şi el rudele sale şi toţi, într'o duminecă seara, stau la masă, beau, mănâncă şi se învoiesc definitiv asupra zestrei ce le-o dau copiilor lor. Socrii cei mici şi cei mari dau mâna, un neam merge şi «taie », iar mirele iese în curte şi trage câteva focuri de armă. Acum se zice că « au băut răspunsu ». Tot «la răspuns », socrii cei mari se învoiesc cu socrii cei mici să le coasă « cămeşă de niri, şî di socri, şalincă di soacră şî di nună», stabilesc numărul de «legători » x) ce trebue să pregătească pentru când vor veni « cu nunta » să ia mireasa. Când mirele şi mireasa sunt din acelaşi sat, trec cu « răspunsu » şi la socru cel mic unde petrec până a doua zi dimineaţa. După « răspuns », părinţii mirelui şi miresei pregătesc cele trebuitoare pentru nuntă, «toc-riesc muzicant », se duc « la popa di să împacă cu cununiia », la primărie, etc. Zestrea ce se dă de obiceiu fetelor este: două până la patru hectare de pământ, vacă cu viţel, două războaie de întins pe pereţi, douăzeci de ') Prosoape lungi de bumbac, la capete cu <« horboţîcă » (dantelă), cu care se înfăşoară, pe după gât şi subţiori, nunii şi rudele mirelui când vin « cu nunta » să ia mireasa. FOLKLOR DJN JUDEŢUL LĂPUŞNA 99 coti de ţol, douăzeci de coţi de cadril, douăzeci de coţi de veretcă, douăzeci de coţi de pânză pentru saci, patru « căpătâie înfăţate cu faţă di hăsâ, cu vişâituri », cinci prosoape cu «horboţîcă», şase şervete de masă, şase farfurii, şase furculiţe, tăblâ, două garafe, patru pahare, « camot » ori « sânduc ». La flăcăi se dă: două până la cinci hectare de pământ, car cu boi, casă sau loc de casă. Când fata «fuge pe cuptiori » ori o «fură flăcăul» dela « şireadă », părinţii mirelui învită pe părinţii miresei, « se pun la cale » şi fixează ziua când trebue « să bee răspunsu ». între «răspuns» şi nuntă trec cam trei-patru săptămâni, până ce termină de făcut toate cumpărăturile şi pregătirile de nuntă. Nunta se face sâmbăta la mireasă şi dumineca la mire. Toamna, când sunt mai multe nunţi în sat, se fac şi în cursul săptămânii, marţi la mireasă şi miercuri la mire. Pregătirile de nuntă încep de vineri, când se coc colacii pentru « cono-cari» şi se prepară «bâcatile» pentru nuntă. Sâmbătă dimineaţă, mirele trimete «irezîi » la mireasă (io—20 de flăcăi « legaţi vornicei cu basma la mână ») ca să-i ducă, pe o tabla, papucii de mireasă, şalul, peteala, ghirlanda şi două «jămne». Tot drumul, lăutarii cântă şi flăcăii chiuie. La gospodăria socrilor mici, iese mireasa în prag, iar un flăcău spune «irezîi». După ce au ceterat «irezîi», flăcăii schimbă «jămnile », mireasa îşi ia darurile şi-i învită pe flăcăi în casă de-i cinsteşte cu câte un pahar de vin. Flăcăii se întorc la mire încă cu câteva femei dela mireasă, neveste tinere care-i duc mirelui cămaşa la care au lucrat. La mire, un flăcău dela mireasă « ceterează irezîi » şi nevestele închină mirelui cămaşa, cerându-i răsplată: « Plăteşti cucoani niri di toată găurica, capica ». Mirele le dă câte câţiva lei. Aproape de amiaz, se urcă mirele în trăsură între nun şi nună, şi cu alte câteva trăsuri de nuntaşi, cu conăcari călări şi cu colaci de conăcărie în mână, pleacă « cu nunta » să-şi aducă mireasa. Aproape de poarta socrilor mici, «nunta» se opreşte. Doi vornicei dela mireasă, unul cu un colac în mână şi celălalt cu o garafă de vin,, înconjură « nunta » de trei ori, cinstesc mirele şi nunii cu vin şi dau mirelui colacul. Mirele se scoală în picioare, îşi face cruce cu colacul în patru părţi şi apoi pune colacul pe cap. Flăcăii se reped chiuind, smulg colacul de pe capul mirelui şi mănâncă bucăţica de colac ce au apucat-o. E credinţa că te însori mai curând. Acum conăcarii înaintează călări până la prag şi « ceterează conăcăria ». Mireasa îi ascultă din prag. După aceste rânduieli, intră «nunta» în ogradă. Soacra cea mică aduce un scaun şi—1 aşează alături de trăsura mirelui. Când se coboară lOO P. V. ŞTEFĂNUCĂ mirele din trăsură, flăcăii chiuie iar soacra cea mică îi aşterne pe scaun « pestelca ca să să ţînă bărbatu di casă, să nu îmbli după fimei streini » (Ialoveni). Lăutarii cântă «giocu şei mari moldovenesc » şi mirele se prinde în horă între nun şi nună. Două rude apropiate ale miresei (bărbaţi), în mijlocul « giocului », unul cu tablaua cu «canfeturi» şi poame, iar celălalt cu garată de vin şi două pahare, « dreg » vin tuturor celor prinşi în « gioc ». Nunul, nuna şi « starostii » intră în casă şi primesc zestrea. Flăcăii scot zestrea în faţa casei şi «o gioacă» după o melodie săltăreaţă numită « hostropăţu ». Zestrea o aşează în car şi o trimit înainte la socrii cei mari. După «giocu zăstrii», nunii, mirele, rudele şi toţi nuntaşii săi se prind de mână, şireag şi intră în casă. Lăutarii cântă « danţu ». Vornicelul din capul « danţului » aruncă pe casă, înainte de a păşi pragul, o bucată de trestie. (Nu se cunoaşte semnificaţia acestui rit). în casă mirele trece în capul mesei cu nunii la dreapta şi la stânga. Socrii cei mici « leagă nunii cu prosoape în cruşi, leagă starostii şi neamurile riirelui ». Dacă nu se ajung prosoape atâtea câte s'au fixat «la răspuns », nunul cel mare nu începe masa şi spune: « îi can gros cuţîtu, nu tai jămna. Aduceţi o tocilă să-1 mai ascuţîm ». Numai dacă «îi leagă » pe toţi câţi s'au învoit, nunul se scoală în picioare, se îndreaptă cu faţa la icoane şi spune « Tatăl-nostru ». Acum taie « jămna » şi încep să mănânce. Cât stau la masă, druştele îmbracă mireasa, îi aşează peteala şi ghirlanda pe cap. Lăutarii cântă în tot acest timp: « Ian taci, Lado, nu mai plânge ». Masa, la nuntă, e foarte bogat pregătită şi « bâcatele» sunt aduse într'o ordine anumită. La început iau cu toţii « câte un pahar de rachiu cu scorţişoare, apoi răşituri, găluşi cu bulgur şi cu carne, ihne, macaroane, învârtită, peleaf cu lapti şî după peleaf s'aduşi « găina » friptă 'ntreagă pi plăşintă di fede». Lăutarii cântă « cântecu găinii », iar o femeie care a fript găina o poartă pe un blid şi cu alte trei femei vin dela bucătărie cântând « hostropăţu » şi tropotind cu blidul cu găina acoperită, deasupra capului. Când păşeşte pragul, femeia cu blidul spune: « Bine v'am găsît sănătos, cucoani nun mare şî cucoană nună mare! Bucuros di vinirea noastră» ? Nunul răspunde: « Bucuros, bucuros! » şi se repede să-i apuce blidul cu « găina ». Femeia trage blidul la ea şi spune: « Stăi, cucoani nun mari, mai întâi să ne plăteşti osteneala. întreabă-ne de unde am adus-o, cum am prins-o. Noi am prins-o cu coraghia di pi mari». Nunul le răsplăteşte osteneala cu câte câţiva lei şi câte un pahar de vin. După ce se serveşte « găina », aduc mireasa. La început se aduce o babă bătrână ori o altă fată şi—1 întreabă pe mire: « Ei, asta-i cucoani i'iiri, o cunoşti ? » Mireasa trece şi se aşează în capul mesei lângă mire. Nuna FOLKLOR DIN JUDEŢUL LĂPUŞNA 101 cea mare rupe « găina » în bucăţi mici, taie plăcinta în felii, pune în furculiţă o bucăţică de « găină » şi o felie de plăcintă şi dă, mai întâi, socrilor mici «câte o coraghie», apoi neamurilor miresei, neamurilor mirelui, la toţi câţi sunt în casă. După aceasta, nuntaşii ies în curte şi privesc cum joacă flăcăii cu fetele. Nunul chiamă pe socrii cei mici de se aşează pe laiţă în faţa icoanelor, cu o «jămnă» şi cu o icoană în mână. La picioarele lor aştern un cojoc pe care îngenunchează mirele şi mireasa. Socrii cei mici aşează «jămna » şi icoana pe capetele lor, iar un flăcău sau un om mai în vârstă spune « iertăşiunea ». După « iertăşiune », mirele şi mireasa se scoală şi sărută mâna părinţilor. Acum « mireasa dregi câte on pahar di gin la toati neamur'li ii şî li mânţăneşti pintru osteneală». Acesta-i «adălmaşu niresăi». După « adălmaş », se prind toţi nuntaşii de mână, înconjură masa de trei ori, ies în curte cu « danţu » şi dansează « giocu şei mari moldovenesc ». Când scoate mireasa «cu danţu» din casă, un frate mai mic al miresei, sau un nepot, înfige o furculiţă ori un cuţit în uşă şi spune: «Păr nu rii-i da leita, nu-ţ dau pi leliţa ». Mirele îi dă câţiva lei. « Giocu şei mari moldovenesc » e semn că nunta-i pe sfârşite. Mirele ia mireasa de subţiori şi o aruncă în trăsură în chiotul flăcăilor. Mireasa, înainte de a pleca, îşi face cruce cu un colac în patru părţi. Flăcăii se reped şi smulg colacul din mâna miresei şi mănâncă fiecare câte o bucăţică. Acesta-i «colacu miresei». (Vezi legenda «colacului riiresei », text 153). în drum spre socrii cei mari, « nunta » nu se întoarce pe acelaşi drum pe care a venit, ca « să nu ştie iiireasa drumu să fugă înapoi ». Acasă întâmpină « nunta » socrul cel mare cu «tăblaua di dulşeţuri şî gin ». Dansează mai întâi în faţa casei « giocu moldovenesc » şi apoi intră « cu danţu» în casă. Vornicelul din capul « danţului » aruncă şi aici o bucată de trestie pe casă. După ce pleacă nunul, seara spre duminecă, flăcăii şi fetele dansează « la nuntă sara ». Un vornicei iese pe prispă şi strigă: «Poftim dila nic şî păr la mari, faşiţ aiastă supărare şî daţ câte un pitac, să li faşim casă cu şerdac ». Flăcăii şi fetele « întră şî dau mâna » cu mirele şi cu mireasa, pun câte doi lei pe o tablă şi primesc dela mire şi mireasă câte un pahar de vin. Duminecă dimineaţa primesc «iertăşiunea» şi dela părinţii mirelui şi apoi, cu nunii, vornicei, druşte, rude pleacă « cu marş » la cununie. Un vornicei duce, în fruntea convoiului, icoana de cununie, încadrată într'un prosop lung cu « horboţîcă », iar altul duce « războiu di cununie », pe care îl aştern subt picioarele mirelui şi miresei cât se cunună. în drum dela biserică, ies pe la porţi copii şi toarnă cu căldarea apă înaintea mirelui, « strochesc îîirili ». Mirele le aruncă câţiva lei. 102 P. V. ŞTEFĂNUCĂ Duminecă are loc « nunta la niri ». La « nuntă » vin toate neamurile mirelui, prietenii şi vecinii. Toţi aceştia aduc drept daruri câte o sticlă de vin, iar rudele şi câte o găină, farfurii cu struguri, nuci, etc. In casă închină darurile mirelui şi « dau mâna » cu câte 2—5 lei. Spre seară vin şi socrii cei mici « la nuntă » (când sunt din acelaşi sat) cu rudele lor mai apropiate, de asemenea încărcaţi cu daruri. « Nunta dila niri » se încheie tot cu « danţu » şi « giocu şei mari moldovenesc ». Duminecă seara încep pregătirile pentru «masa şei mare» de luni. La « masa şei mare » iau parte numai rudele mirelui, prietenii, vecinii şi nunul cu « poftiţii săi ». Vara întind mesele afară în curte, iar iarna, în «casa şei mare» ori într'un şopron. In capul mesei aşează pe o tablă o «jămnă» în care înfig şi aprind cele două lumânări de cununie. Socrul cel mare închină nunului « o părechi di colaşi», o farfurie, un pahar cu apă şi un prosop. «Tinerii » —aşa se numesc mirele şi mireasa după nuntă—apucă amândoi de acelaşi pahar şi toarnă apă nunului pe mâni de se spală, apoi, tot amândoi îi întind un prosop să se şteargă pe mâni. Nunul zice, înainte de a se aşeza cu toţii la masă, « Tatăl-nostru ». Tot acum, nunul « pune pe masă 500—1000 de lei, iar ceilalţi meseni 50—100 de lei sau juruiesc «tinerilor» câte un oboroc de grâu, un purcel, o «chită » de cânepă, etc. Gătre sfârşitul mesei, se serveşte « găina » după acelaşi ritual ca şi la « nunta lîiresei». Numai că aici nuna «nu taie jămna şi nu rupi găina păr nu să duşi să dizbraşi şina di cămeşă. Nuna să duşi cu două femei drept martore şî dizbracă tânăra di cămeşă, ş'o 'mbracă cu alfa, ş'aduşi cămeşa 'nvălită 'ntr'o basma roşîie la masa şei mare, să sui pe on scaun ş'o arată la toţ mesănii. Gioacă şî cântă di bucurie că i-o fost şina şinstită ». în tot acest timp lăutarii cântă: « păsăţălu » şi « hostropăţu ». Soacra cea mare trimite nurorile ori câteva femei măritate la socrii cei mici «cu cămeşa să li ducă bucurie». Una dintre femei se încinge şi se leagă cu brâu roşu în cruciş, iar în mână duce « on colac mari, făcut pi varga, legat cu lâneaţă roşîie şî bosâioc ». Celelalte femei îşi leagă la mâni cordele roşii, prosoape şi iau garafe de vin fori rachiu roşu. Astfel împodobite pornesc la socrii cei mici cu doi lăutari în frunte, cântând, chiuind şi tropotind. Două femei apucă o basma roşie, se învârtesc şi tropotesc cântând versuri cu conţinut pornografic. La socrii cei mici sunt poftite în casă. Aici nu arată « cămeşa » până nu sunt « legate cu prosoape ». Cât stau la masă, « cămeşa stă desfăcută la on colţ di masă » (Nimoreni). 1 Socrii cei mici învită vecinele şi rudele mai apropiate care aduc drept, daruri «tinerilor» fuioare de cânepă, găini, saci cu grâu, farfurii cu FOLKLOR DIN JUDEŢUL LĂPUŞNA 103 struguri, etc. La plecare, fiecare « fură ce poate, cari o iconiţă, cari on fuior de cânepă, cari o floari ş'aduc desagii plini la tineri » (Ialoveni). In drum spre casă cântă: « Ferişi di doi părinţ, Rachioaş cu cuişoari, Co făcut copchii cuminţ! Că i-i şina ca o floari Hai la nunu, hătu-l-aş, Şî şinu ca on păun... Şî ne-a da on adălmaş, N'a lăsa nănaşa 'n drum____» (Ia lo verii) Când s'au întors la «naşa şei mare » se adresează către nună: Nună, nună, Plosca-ţ sună! Iar nuna le răspunde: La'să suni, Ştii nuna şi i-a faşi. Că-i de-aluni, Când ar şi di clocotişi, La'să suni, N'ar mai şi nuna pe-aişi...» Că-i di doagi, (Ialoveni) Când mireasa-i din alt sat, se duc doi bărbaţi călări cu un colac legat cu lână roşie şi busuioc, călăreţii se încing cu brâie roşii, iar la căciuli îşi pun buchete roşii de flori. Acestui obiceiu i se spune «colacu ». De câţiva ani, la Ialoveni « masa şei mare » se face fără « colac ». La Nimoreni şi Cigârleni, mai rar, dar se face şi astăzi. La Ialoveni se trece peste «colac » la alt obiceiu numit «legătoarea ». Socrii cei mari se îmbracă cu cămăşi albe de bumbac, lungi până în pământ, «cămeşi di socri », se leagă pe cap, socrul cu un prosop, iar soacra cu o « şalincă » şi busuioc, se urcă pe un scaun lung şi « dreg gin la toţ mesănii şî li gioacă păharu ». Nuna aduce un cojoc, îl împătureşte în patru şi-1 aşterne pe un scaun pe care se aşează «tinerii». Nuna îi unge pe amândoi cu miere pe mâni şi pe cap, îi piaptănă, mai întâi pe «tânără » şi apoi pe « tânăr », Pe ea o îmbrobodeşte cu o « şalincă » neagră, semn că nu mai e fată, ci nevastă şi « de-amu o trecut în rându fimeilor ». Tot nuna dă tinerilor câte o bucăţică de colac uns cu miere şi le spune: « Să trăit, sinilor, Să mâncat dintr'o bâcăţîcă Să şiţ buni ca pânea, Şî să dorîîiţ pe-on căpătâi ». Şî dulşi ca îiierea, După « îndulşirea tinerilor » merge nunul şi după dânsul toţi mesenii, şi « dau mâna cu tinerii », iar nuna «îi îndulşeşti ». Fiecare « pune pe 104 P. V. ŞTEFĂNUCĂ masă » 5—30 lei. La sfârşit, nuna strânge banii, îi înnoadă într'o băsmă-luţă cu mai multe noduri, îi dă «tinerilor» şi le spune: «Na, să şiţ zgârşiţ. Să râdz şî să înodz, Să plângi şî să diznodz ». Cât durează « legătoarea », unul din mesenii cei mai glumeţi se îmbracă cu haine rupte, « să faşi mama pădurii » şi-i distrează pe ceilalţi. La vreo trei săptămâni după « masa şei mare », «tînărul » învită pe socrii cei mici, pe nuni « di cale ». Acum închină nunului şi socrului câte o « păreche de colaşi şi câte un prosop ». Aceştia, la rândul lor, întorc darul cu bani sau juruiesc câte un oboroc de grâu, câte un purcel. Când se întâmplă că « tânăra n'o fost şinstită, socrii şei mari rabdă să li gioaşi colacu, numa ca să nu-i facă pă părinţ di râs. Da când vin socrii şei nişi «di cale» tot le-o fac. Socru şei mari dregi gin dintr'un pahar spart, păr la gură tot să scură şî li spuni: Prineşti, cuscri, Casa o fost şî şiică-ta, Aşa pririiţ şî duiievoastră » (Ialoveni, Nimoreni) După ce se sfârşeşte masa, când să iasă socrii cei mici din casă, « îi aruncă soacrei din pod un ham în gât « să margă vestea pin lumi că iaca i-o 'nhămat» (Cigârleni). OBICEIURI LA MOARTE ŞI ÎNMORMÂNTARE1) în Ialoveni şi satele din împrejurimi e adânc înrădăcinată credinţa că celui care i se apropie moartea, i se arată mai întâi în vis, « să gisadză pi şeia lumi, să gisadză cu morţii ». De asemenea, când cade icoana jos din perete e semn că va muri cineva din familie. Nu-i bine să moară omul nespovedit, « c'apu să chiamă că să duşi la 'ntuneric pi şeia lumi». > De aceea bătrânii depun cea mai mare stăruinţă ca să nu moară nespovediţi, îndată ce se simt puţin slăbiţi, se duc la biserică sau chiamă preotul acasă ca să-i spovedească. Când bolnavul « să trudeşti mult cu moartea şî nu-ş poati da sufletu, chiemi nouă copchii să bată câte nouă mătăni, că-1 iartă Dumnedzău. îi ghini s'aprindz nouă lumânări şî să li licheşti pi o coadă di topor, gios la capu mortului. Toporu răteadză lemni şî 1 ') Informatori pentru Ialoveni: Lisaveta Poparcea!, 66 şi Nastasîia Ştefănucă, 50; Nimoreni: Mărioara Vutcaru, 62 şi Antoniia Mirori, 63. FOLKLOR DIN JUDEŢUL LĂPUŞNA 105 groasă şî subţîri şî să rătedză şî păcatili omului. Că păcatili n'ăl lasă să moară » (Nimoreni). La Ialoveni, în asemenea împrejurări, se citeşte «gisuMaişii Domnului». Oamenii care mor greu îşi răsplătesc din păcate. Când bolnavul moare greu «îl aşădz pe on cojoc ori scuman, da nu-i pui căpătâi di peni » (Nimoreni). Când îşi dă bolnavul sufletul, se deschid uşile şi ferestrele ca să iasă sufletul (Nimoreni), iar pe uşă se aruncă un petec de pânză. Pânza «îs arichili cu cari zboară sufletu pi şeia lumi » (Ialoveni). Tot acum se anină în straşina casei un petec de pânză de bumbac — i se spune « altiţă » — ca să ştie lumea că este mort la casă. Mortul este scăldat într'o « lăhancă » şi scăldătoarea mortului se aruncă subt un gard sau în nişte spini, ca « să nu calşi omu ori gita, că să usucă » (Nimoreni). După ce au scăldat mortul, îl îmbracă « cu straili lui di moarti». Bătrânii obişnuesc, cât sunt în vieaţă, să-şi facă « haini di moarti », pe care le păstrează cu multă îngrijire în ladă. Dacă soţia celui mort are de gând să se remărite, « atunşi deşchee nasturii cămăşii la gât şî la brăţări când îl aşează în sicriu » (Ialoveni). Copilului mic până la trei ani i se rup hainele în faţă dela guler până jos şi se împăturesc marginile « ca să poată zbura, pentrucă iei e fluturi pi şeia lumi » (Nimoreni). Când moare o fată mare, e îmbrăcată mireasă. I se pun pe cap peteală şi ghirlandă, iar la piept un « buchet». Flăcăului i se pune, de asemenea, un «buchet di iiiri » în piept. Fetele şi flăcăii care petrec mortul la groapă «îs legat vornişei şî druşte ca la nuntă ». Se face şi « colacu vornişelului », legat cu lână roşie şi busuioc, pe care îl duce un flăcău în fruntea convoiului. Sicriul se face fără fund, numai cu nişte speteze. în fundul sicriului se aşează un strat de trestie şi strujituri dela sicriu. Perna se umple tot cu strujituri. în palma mortului se pune « o cruciuliţă » de ceară şi doi lei, ca să aibă cu ce plăti vămile. Când mortul e copilaş ce suge încă ţâţă, mama lui «îi faşe o ulşicuţă di seară şî-i puni ţâţă, covrigei, carameli şî le aşadză în răcliţă, ca să aibă di altă lumi » (Nimoreni). Cele trei zile cât stă mortul în casă, cei care vin «la mort» aprind lumânări şi le pun într'un sfeşnic dela capul mortului. Se măsoară cât e de lung mortul cu o « feştilă », cu care se face apoi « toiagul». « Toiagul » se învălătuceşte roată şi se aşează într'o farfurie. Se aprinde câte puţin, cele trei seri cât stă mortul în casă. La gospodăria în care e mort, bărbaţii umblă cu capul gol, iar femeile despletite. io6 P. V. ŞTEFĂNUCĂ Noaptea, cât stă mortul în casă, când e flăcău, fată mare sau om în stare — la copii nu se obişnueşte — se face « privechi». Se adună din vecini flăcăi şi fete, de stau toată noaptea în camera mortului, vorbesc, glumesc şi fac diferite jocuri. Un joc mai cunoscut la «privechi» e următorul: Un flăcău aprinde o ramură de stiblă de busuioc dela lumânarea mortului şi o trece din mână în mână la toţi pe rând. La cine se stinge îi sărută pe toţi cei de faţă şi la urmă sărută şi mortul. Cât e mort în casă, dacă se împrumută dela vecini « botcală », nu se mai dă înapoi. De asemenea, dacă se împrumută o covată, o sapă, un hârleţ, se întoarce înapoi de unde s'a împrumutat numai după ce s'a înmormântat mortul, ca să nu moară şi dela ei cineva. Vecinele se feresc de a se la cât e mort alături, ca să nu le doară capul (Nimoreni). Când scoate mortul din casă, i se dă de pomană — când mortul e copil nu se dă — «masă încărcată cu bâcati, furculiţ, linguri, solniţă, garafă, păhară di rachiu şî di gin, candilă, icoană, ca să aibă di altă lumi » (Nimoreni). Cât a stat mortul în casă nu s'a măturat. Gunoiul s'a strâns într'o « hodoroghiţă » şi după ce au dus mortul din casă, se scoate şi gunoiul afară. Femeia care a scos gunoiul, mănâncă strachina cu « găluşe » de pe masa dată de pomană. Ţolul şi căpătâiul pe care a stat mortul se « scoate afară şi se întinde pe un gard ca să-1 bată vântul. în casă «să murui şî să dă cu var ca să nu şii păreţîi însângerat » (Nimoreni). Mortul e dus la groapă pe năsălii şi numai iarna când e zăpadă mare sau noroiu se duce cu carul. La năsălii se pun în cele patru mânere colaci, iar la steaguri se leagă prosoape. Când scoate mortul din casă, i se dă de pomană « din uşă » un lăicer sau ţol, un prosop, o farfurie încărcată cu mâncare şi un « pom din uşă » (Ialoveni). ■ • La înmormântare se dau de pomană şase «pomuri ». în « pomuri» se pun şalinşi, prosoape, bomboane, covrigi, struguri, lămâi, nuci. în vârful celor patru ramuri ale « pomului » se înfige câte un măr şi în măr o lumânare. Patru « pomuri » se dau de pomană celqr care duc la năsălii, unul e « pomu şei mari di pişti groapă» cu o cofă\si cană şi se dă de pomană la mormânt. La « pomu di pişti groapă » se fac între ramuri, cu lumânări lipite una de alta, « punţ di seară pintru ca să treacă pi undi n'a pute treşi pi şeia lumi » (Nimoreni). , Al şaselea « pom » este cel care se dă de pomană cu masa (Nimoreni) sau «pomu din uşă» (Ialoveni). Se mai pregătesc douăsprezece « poduri », icâte un petec de pânză, un colac cu lumânare şi o « pască cu ţârnişe ». FOLKLOR DIN JUDEŢUL LĂPUŞNA « Podurile » se dau de pomană la cele douăsprezece opriri pe care le tace preotul ca să prohodească mortul. Se dau douăsprezece « poduri » fiindcă « di şeia lumi sânt douăspreşi punţ lati ca sâmceaua cuţitului. La capu punţii stă on moşneag, la cari-ibun; da, la cari-i păcătos, stă on bălaori, vrăjmaşii, uşigă-l-cruşea cu gura căscată. Sufletu plângi când n'are cu şi plăti să treacă » (Nimoreni). Tot drumul până la « ţîntirim » se dă de pomană copiilor: nuci, bonboane, covrigi, etc. în biserică se aprinde « toiagul» la capul mortului când citeşte preotul prohodul. La « ţîntirim », când se coboară sicriul în groapă, preotul stropeşte mortul pe faţă şi mormântul cu « apaos » (amestec de untdelemn şi vin roş). Femeia care a purtat toiagul până la biserică, a dus şi « apaosul ». « Toiagul » i se dă ei de pomană cu farfurie cu tot. Când aruncă ţărână peste sicriu, se aruncă bani în mormânt ca să aibă cu ce plăti vămile (Nimoreni). Tot la mormânt se mai dă de pomană o găină (vie), ca « să scurme şi să curăţască cărarea di şiulini pi şeia lumi » (Nimoreni). După înmormântare se pune pe locul unde şi-a dat sufletul, trei nopţi la rând, un pahar cu apă, o « hrincă » de pâine şi 6 lumânare aprinsă. Se crede că în cele trei nopţi, pământul îl întreabă pe suflet de unde este. Sufletul, dacă-i lumină la casa din care a plecat, zice: « dela casa unde se vede lumină ». Dacă-i întunerec, sufletul se luptă cu pământul. Paharul, după aceste trei nopţi, se dă de pomană (Nimoreni). Ca să nu visezi mortul e bine să-i dai de pomană o ceapă, un covrig şi o lumânare, lunea « când iesă Rusaliile >> (Ialoveni). După înmormântare, cei care au condus mortul «la groapă» sunt invitaţi «la pomană». La trei zile după înmormântare i se dă de pomană mortului « de a triidza ». Se coc colaci şi « să ridică şiuru la bisărică ori chemi popa acasă». La nouă zile se « dă de a nouădza ». Se face praznic ca şi « de a triidza ». Trei zile, mama, soţia sau una din rudele mortului se duc la cimitir « c'on hârb cu tămâie, c'on colac ş'o lumânare ş'atămâiază mortu şî să boşeşti ». Colacul îl dă de pomană celui pe care îl întâlneşte când iese din « ţîntirim ». A doua zi de înmormântare, dacă-i duminecă, — dacă nu, se aşteaptă dumineca — se sfinţesc doi colaci la biserică şi se dau de pomană. Aceştia îs « colaşii oasălor » (Nimoreni). Când se împlinesc patruzeci de zile se dă de pomană « di patrudzăşi di dzîli» (Ialoveni) sau de « grijă» (Nimoreni). Acum se dau de pomană şi haine. Se crede că până la patruzeci de zile sufletul celui care a murit trăieşte pe lângă casă. Numai după ce i s'au făcut toate « grijăle » se duce sufletul « la locu lui ». De câtva timp nu se mai fac deosebit toate aceste « griji », ci se fac toate odată când se dă « di patrudzăşi di dzîli ». P. V. ŞTEFĂNUCĂ T E X T E Culegerea acestor texte am făcut-o în răstimpul dintre primăvara anului 1930 şi vara anului 1933. Transcrierea s'a făcut cu literele alfabetului obişnuit, pentru a nu îngreuia cetitul. Am folosit numai semnul diacritic h (= n muiat), pentru care n'am găsit corespondent în alfabetul obişnuit. Am însemnat cu î, sunetele derivate din i dela sfârşitul şi mijlocul cuvintelor (de ex.: şî, ursită, ţîne, etc.); sunetul î final provenit din ă (de ex.: sî, casî, etc.) l-am transcris peste tot acolo unde apărea, cu ă. Litera ş urmată de e, i, redă pe ce, ci din pronunţarea moldovenească (de ex. atunşi, dzîşe, nişi, şeva, etc). în toate celelalte cazuri, când f este la sfârşitul unui cuvânt sau este urmat de o consonantă sau de vocalele a, ă, â, î, o şi u, îşi păstrează valoarea lui fonetică obişnuită. Tabloul textelor: Balade........... 1- ™7 Doine........... 8- -45 46- -59 Strigături......... 60- -67 Cântece de pahar...... 68- -73 Cântece de stea, colinde, piu guşoare . 74- -83 Irezii, conăcăria, iertăciunea, urarea la 84- -88 89- -94 95~ -129 Jocuri de copii...... 130- -136 Povesti si legende...... 138- -J55 156- -166 \ 167- -*75 Superstiţii si credinţe . . . . 176- -209 210- -220 221 — ~233 FOLKLOR DIN JUDEŢUL LĂPUŞNA IOQ BAL 1 Frundzişoara ş'on chirău, Murguleţ, murgociu nieu, Şi nechez tu aşa rău ? Or ţî-i săti, ori ţî-i foami, Or ţî-i greu di trupu nieu ? — Nişi ni-i foami, nişi ni-i greu, Nişi ni-i greu di trupu tău, Da ni-i greu di şe-aud eu. Că aud munţii huind, Mari bălaor viind Şî din gură aşă dzîcând: — « Dă-ti gios să ti mănânc ». Şi-ţ-ar îiilă şî ruşine Să mănânşi vonic ca mini; Şi-ţ-ar nilă şî păcat Să mănânşi trup diznierdat. Măicuţa când m'o făcut, Tari ghini i-o părut. Când o dat la legănat Tari m'o mai blăstămat: « Sugă-ţ şărchii sângili Cum ni-ai supt tu ţâţili!» Nimoreni — Mărioara Vutcaru, 62. 2 NUNTA CHIRII Chira gioi o logodit, Vineri răspuns o băut Şî sâmbătă o murit. Nunta 'n caii s'o pornit, Conocarii o agiuns, Ca să iei v'on răspuns. Mama Chirii o ieşît, Cu păr galbăn displetit, Cu lacrăni păr ăn pământ, Cu glas mari aşa dzîcând: — « Dragii mamii conocari, Vă rog să nu-ni bănuit, Nunta Chirii s'o vestit, S'o vestit din sat în sat A D E Că Chira o răposat. S'o vestit din casă 'n casă, Că Chira-i moartă nireasă. Luoaţ calu niriului Şî căruţa nunului Şî-i primblat pin bosăioc Că Chira n'ari noroc, Şî-i primblat pin nintă creaţă Că Chira n'ari viiaţă. Nimoreni — Aceeaşi. La crâşmuţa din Ghermani Be Boghian şî cu Bărcan. — « Be Boghene, nu pre be Că potera-i pe-acole ». Da•■ Boghian atunşi dzîşe: « La'să vii că nu-ni pasă Că stau cu Bărcan la masă Şî ni-i puşculiţa dreasă; Sădi 'n cui spândzurată Ca on leu neastâmpărată; La brâu cu şăpti chistoali, Cu ţăgiili gălghioari, Buhuiesc ca di lingoari Di nişi capu nu mă doari ». — « Be Boghene, nu pre be Şî ti cară de-acole Că potera-i işi, cole ». Atunşi Boghian şî Bărcan S'o pornit ş'aşa o dzîs: Iarbo, iarbo, soră iarbă, Pleacă-te 'naintea me, Rîdică-te 'n urma me, Că m'agiungi potera Şî-s fără armă, făr di chistoali, Numa cu palmili goali. Am o flintă ghintuită Cu şăpti plumburi bătută Ca o curvă displetită. Nimoreni —Aceeaşi. 110 P. V. ŞTEFĂNUCĂ Frundzîşoara sîminoc, Câţi târguri cu noroc, Numa Plevna ardi 'n foc Şî Osman Paşa la riijloc. Ardi focu nu să stingi, Osman Paşa mult mai plângi, Călări pe-on cal bălan Şî strigă: « Aman ! aman! Sărit Turşi, sărit Bulgari, Scăpat Plevna di Moscali! Sărit mână dila mână Că Moscalu mă'ncungiură; Sărit cu mânuli toati, Scoatiţ Plevna di la moarti». Pi dealu Bălcanului, Sângili Moscalului, La chişcuţa calului, Da sângili Turcului, Păn la cheptu murgului. Strigă Turcu 'n gura mari: «Vai, săraşi măi Moscali, Cân' te-i faşi mai la vali Să-ţ fac ieu o masă mari Di boieri şî di cucoani! Să-ţ ieu chielia din schinari, S'o jăpoi păr la chişioare, Să fac tocuri la chistoali! » Nimoreni — Aceeaşi. 5 ŞĂNDRULEASA Supt poalili şeriului, La casâli Şandrului, Şandrului bogatului, Şăndruleasă şei bogată, Cu Uinca şei frumoasă, Una din trii mii aleasă, Cu trupu di giupâneasă, Cu ochii di curv' aleasă, Dimineaţa să scula, Pi ochi negri să spăla, Şî la ap'o trimetea Şî mă-sa îi cuvânta: « Ilencuţă, draga me, Ie cofa şî coromâsla Şî ie apă din Gigiia. Şî să ti uiţ pi marea Să vedz nu-i vede şeva ». Ilencuţa aşă făşe. Şi la apă să duşe, Apă 'n cofă îşi luoa Şî pi mari să uita. On caic tari vinea. Da 'n caic şini iera ? Iera doi Turşi şî doi boieri Şî doispreşi ingineri. Ilencuţa aşă făşe: Cofili 'n mari dade, Coromâsla pustiie Şî la mă-sa alerga, Dila poartă că striga: — « Măiculiţă, drăguliţă, încui-mă 'ntr'o lădiţă, C'agiung Turşii la portiţă ». Mă-sa 'n lad'o încuie. Turşii la poart' agiunge Şî din gur' aşa dzîşe: — «Şăndruleasă şei bogată, Discui-ni porţîli Şî ne-o dă pi Ilinca, S'o duşim la Beşlega». Şăndruleasă cuvânta: — « Turşilor, boierilor Şi voj inginerilor, Porţîli. oi discuie, Da Ilinca o murit Ş'am 'gropat-o după casă, După casă, la fereastră, Ca să vii doru 'n casă ». Atunşi Turşii s'apuca, Doi săpa, doi arunca, Doi pi Ilinca căta. Di Ilinca nu mai da. FOLKLOR DIN JUDEŢUL LĂPUŞNA I Şăndrulesei sărmana, Ţâţâli îi scrijăla Şî cu sari li săra Să li-o dei pi Ilinca. Ilinca aşa striga: — « Măiculiţă, drăguliţă, Nu-ţ răpuni viiaţa Pintru una Ilinca. Ian discui lădiţa, Să mă duc la Beşlega ». Mă-sa lada discuie, Turşii 'n caic o suie Şî pi marea că porne. Când pi marea c'agiunge Ilencuţa aşa dzîşe: — « Turşilor, boierilor Şî voi inginerilor, Dizlegaţă-îîi mânuli Să-ni acopăr ţâţâli Că li ardi soarili Şî să-ni rîdic gâţâli! » Ii mânuli îi dizlega, Ie drumu 'n marea 'ş da Şî din gură cuvânta: — « Dicât roabă Turşilor Mai ghini hrană peştilor Şî în cuibu raşilor ». Nimoreni — Aceeaşi. c Ardă-ti focu păduri, Ghini mai trăiem în tini! Când ieşăm din tini afară, Treşi on boieri călări. — « Buna dzîua, măi cucoani! » — « Mânţănim, Pantilimoani! » — « Dă-ti gios di pi călări Că-ţ ieu chielia din chişioari Să fac tocuri la chistoali, La chistoali ruginiţi Pintru duiieta gătiţi». Stă boieriu şî gânde, Mâna 'n buzunar pune, Franşi şî rubli că scote, Lui Pantilimon dăde. — « Mergi cu ghini, măi cucoani Iei la crâşmă să duşe i Şî din gură aşă grăie: ' « Giupâneasă crâşmăreaţă, Scoate-o vadră plină, rasă Şî ni-o puni-aişi pi masă. Giupâneasă crâşmăreaţă, N'ai o fată mai frumoasă Să mă sărvască la masă ?» — « Am o fată ş'on flăcău, Mai ghini ti sărvăsc ieu ». — « Di-i vide că m'am 'bătat Să-ni aşterni în fund di beşi, S'aud şepu scârţîind Şî vinu 'n cană curgând. Bardări — Dumitru Bogdan, 40 7 Nişi la hoară, nişi la muncă, Să-ni pui coadă la măciucă, Să ies sara la potică. Iacă şei bogat îni chică. — « Neamu mă-ti, măi^bogati, Toată vara te-am rugat Să-ni dai bani cu 'mprumutat. Da acu când rii-ai chicat Şăpti bişi 'n cap ţ-am dat, La pământ ieu te-am culcat, Gălbiorii ţ-am luoat Şî la crâşm'am alergat. Buna sara, crâşmăreaţă! Hai să beu on adălmaş, Cam ucis on bogătaş Ş'am luoat bani gălbănaş ». —« Be, Boghene, nu pre be Iaca straja-i işi, cole ». — « La'să vie, nişi nu-ni pasă, Că ni-i puşculiţa dreasă. 112 P. V. ŞTEFĂNUCĂ La'să vie, nişi nu-rii pasă, Am trii cai ca nişti crai: Unu roşu ca focu, Unu negru ca corbu, Unu alb ca laptili. Ş'am plecat la iarmaroaşi. Acolo când am agiuns, Bini palma n'am bătut, Păgubaşu o vinit, Drept în şeră m'o trântit. Şeră 'n mână şî 'n chişioari Şî m'o dus la închisoari, La 'nchisoari la Gălaţ. Az îi zî di sărbătoari Toată lumea la primblări, Numa ieu stau la 'nchisoari. Vinde, maică, şe-i ave Şî mă scoati de-acole; Vinde, maică, măcar tot Şî mă scoati măcar mort ». Ialoveni — Nicolai Mateuţă, DOINE 8 Pelin beu, pelin mănânc, Pi pelin sara mă culc; Dimineaţa, când mă scol, Mai cu-amar pelin mă spăl. Mărg la cofă să mă spăl, Lacrărtili curg izvor. Mărg la pământ să mă 'nchin Şî nu mai poşi di suschin. Am rămas vonic strein! Strein sânt, strein trăiesc Şî streinii mă lipsăsc. N'am cui să mă jăluiesc. Jălui-m'aş dealului; Dealu ari peliniţă leu la dânsa n'am credinţă. Jălui-m'aş câmpului; Câmpu ari florişeli Lui di mini nu i-i jăli. Jălui-m'aş codrului; Codru ari frundză deasă Nişi i-i jăli, nişi i-i pasă. Plin ni-i trupu di amar Ca Nestru din mal în mal. Plin ni-i trupu di jăli, Ca Nestru di chetrişeli; Şî di jăli, şî di dor, Ca şî Nestru di nămol. Plină sânt şî 'nstrăinată Ca codru di crăngi uscaţi. Tu strein şî ieu strein, Hai în codru să trăim. Să ni faşim bordieş Cu tot lemnu di şireş, Cu uşori di măşieş Şî cu uşa di călini Să nu ni dischidă nimi. Nimoreni — Mărioara Vutcaru, 9 Pi supt şei păduri deasă Mari ploai să revarsă. Nu ştiu-i ploai, ori îi chiatră, Ori îs lăcrăriiori di fată. — « Fa, Ioană Ionică, Mintea ta şei uşurică Cum \te-o făcut di nimica; Mintek ta şei nantă sus La gre stări te-o adus, La suspin şî la mult plâns Şî la oftări de agiuns ». — « Nu-ţ pai bădiţă ghini, Că ţ-ai făcut râs di mini Şî di tini n'ari şini. Că di tini când ş'a faşi, Ca pământii te-i disfaşi, FOLKLOR DIN JUDEŢUL LĂPUŞNA 113 Ca ţărna te-i maşina, Ca sulşina te-i usca, Ca iarba te-i clătina, Ca roua te-i scutura. De n'ar mai agiungi ghini Şei şi m'o 'ndemnat pi mini De-am făcut horbă cu tini. Şî, şei şi ne-o dispărţît, Să n'aibă loc în pământ, Nişi tămâie la mormânt; Da nişi drum, da nişi cărări, Nişi la moarti lumânări. Foai verdi fir mătasă, Şei di iubeşte şî lasă, Adă-1 Doamni cu pedeapsă, Din sîbiri să nu mai iasă, Ostrovu să-i şii casă, Temniţa să-i şii masă, Temniţa *să s' rîsîchiască, Carnea lui să muşedzască, Şerili să ruginească, Cheili să prăpădească Chişioar'li să-ş rănească. Nimoreni — Aceeaşi. 10 La gii la curătură Şueră-on vonic din gură Ş'ăl cunosc pi şuierat Că-i tinerel ni'nsurat, Ni'nsurat, nicununat; Primbla murgu ni'nvăţat, Ni'nvăţat, ni'nşălat. Să 'ntâlni c'o puică 'n caii. îi dă contaşu să-1 ţîi Iei pi cal şaua să pui. Puiu şaua pi cal pune, Puica contaşu-i ţîne Şî din gur'aşa-i dzîşe: — « le-mă bădiţă calări Că-s fată di boieri mari ». — « Ba, puică nu te-oi lua Că ni-i murgu nic di dzîli Aghe mă duşi pi mini. Ni-i făcut murgu 'ntr'o gioi Nu ne-a duşi pe-amândoi ». — « Puiule, nu mă-i luoa Da tari te-oi blăstăma: Să ti duşi, puiule, duşi, Păr ăi da di văi adânşi Şî de-o lunculiţă deasă, O ploai să ti 'ntâlnească, Murgu să să poticnească, Drept în gât să ti trântească, Mâna dreaptă să-ţ scrîntească Şî şei stângă să ţ-o frângă, Şî să ţîi frâu cu dinţii Şî să mâi calu ca muţîi. Şî iară te-oi blăstăma, Să ti duşi, puiule, duşi, Păr ăi chica rob la Turşi, Să ti 'nsori di nouă ori Şî să faşi nouă fişiori Şî la urm'o copchiliţă Să-ţ fii di trebuinţă, Să-ţ cari apă 'n temniţă C'on ibric şî c'o cosiţă Şî să-ţ cari cu cosiţa Păr s'a roadi tortiţa. Nimoreni —Aceeaşi. 11 Glas di cuc din deal răzgheşti, Ghiţă calu-ş potcoveşti Şî la caii gre porneşti. Ie-l întreabă: «Când vii iară?» Iei din drum: «La primăvară, Când dă iarba să răsară ». Puica plângi di s'omoară. Plângi arsă di năcaz, Cu coatili pi pârlaz Şî cu lacrăni pi obraz Suschinând fără răgaz: 8 Anuarul Arhivei de Folklor II. ii4 P. V. ŞTEFANUCĂ — « Pintru şi pleşi, dragu iiieu ? Că mă iei, dzîşei mereu ». — « Nu-ni mai ie di doru tău, Cât di numili şei rău ». — « Ah, plecare-ai, duşi-te-ai, Nouă ai, pi nouă cai, Pe-on murguţ întoarşi-te-ai, Murgu ţi să poticnească, Şaua ţî să răsuşească, Mânuli ţî să scrintească, Limba 'n gură ţî să poşească, Şî să ţîi frâu cu dinţii Şî să mâi calu ca muţîi, Sî ti vadă şî părinţii, Neamuri, lumi adunată, Blăstămat cu foc de-o fată, De-o ibovnică 'nşălată, Să ti vadă soră, fraţi, Osândit pintru păcati. Ani întregi să dzaşi pi spati, Nimi 'n lumi să ti cati. Ialoveni — Anica Nagâţ, 24. 12 — « Frundzîşoara pui di nuc, Vini vremea să mă duc In spri spurcatu di Turc. Şî-ni las casă, şî-iîi las masă, Şi-iîi las nevastă frumoasă, Şî-ni las vaşi, şî-ni las şî boi, Şî-hi las turmili di oi Că poate-oi vini 'napoi ». « Când aş şti că ai vini Cărăruşa ţ-aş pligi Şî di iarbă, şî di nalbă Poate-i vini mai di grabă. Of, puiuşoru riieu şei dulşi, Cum te 'nduri tu a te duşi Şî mă lepez tinerică, Tinerică şî streină, Făr di tată, făr di mamă, Făr di fraţ, făr di surori, Mai ghini ar fi să mori ». — « Roagă-te la Preşista Că ie a şi mama ta; Roagă-te lui Dumnedzău Că iei a şi tatăl tău Şî Domnului Isus Hristos Că iei ţ-o fi di folos, Că poronca 'mpărătească Şini poati s'o propească ? » — «Tu ti duşi şî ieu rămâi, Cu şini să mă mângâi ? » — « Mângâi-ti puică, ghini, Că mai sânt vonişi ca mini ». — « Măcar şii ca frundza, Dacă nu ieşti duiieta, leu oi plângi ş'oi ofta ». — Mă suiem în deal la vie, Mă uitam în visterie Şî-ni videm casa pustie. « Mă uitam din deal la vali Şî videm pluguri îmblând, Numa plugu nieu şădzând. Sădi acasă supt păreţi, Boii pasc la iarbă verdi Şî plugariu 'n sat la feti La cucoani, la nevesti. N'imoreni — Mărioara Vutcarii, 62. 13 —• « Foai verdi măraşiuni, Şi nu vii, soro, la mini?» — « Am vinit, soro, odată Şî te-am găsît supărată. N'am vinit să-ţ beu păharu Ş'am^ vinit să-ţ spun amaru ». — « Du-ti, soro, dila mini, Că ieu am şă-iii mai rămâni». — « Numa ieu, puicuţă, ştiu Cu şi bucurii viu. Be-uoi az, be-uoi şî mâni Be-uoi preţ di nouă cai Gustu ginului n'aflai. » Ialoveni — Irimia fxtţn, 65. FOLKLOR DIN JUDEŢUL LĂPUŞNA "5 14 Frundzuleana, codru des, Că de-amu îîi s'o 'nţăles, Că din tini n'am să ies; Cam intrat di liic copchii, Da amu-s mai mult bătrân. Frundzuleana, codrule, Ian rîdicâ-ţ poalili Sî-ni usuc ieu armili Că, di când le-am cumpărat, Nimica n'am câştigat. Ialoveni —Acelaşi. 15 Frundză verdi foi di praj, ' Cântă cucu pi zăplaj, Of, Mărioară! Ieu gândem că-iîi cântă nie, Da iei cânt' a streinie. Cântă cucu pi nuieli Pentru-a meii nemureli, Undi-s ieu şî undi-s ieli. Dare-ar Dumnedzău on vânt Să dea gardu la pământ, Să rămâie numa parii Să plesnească toţ duşmanii. Foiul verdi ş'on mohor, Şei şi-a dzîşi că nu-i dor Nu-i vrednic di chip di om, Da i-i chipu dintr'o salşi, Nu ştii doru şi faşi. Să dă soarili 'n disară, Doru puişii mă doboară. Zac cu faţa la păreţi, Treşi puica nu mă vedi. Ialoveni —Acelaşi. 1« Frundzîşoara de-afion, La grădina lui Ion, Toati păsărili dorm, Numa una n'ari somn Şî îmbla din pom în pom Şî strigă Ion, Ion. Şî Ion ii la priom. La priomu şei de-aramă Undi-ş fac moscalii samă, ? La priomu şei di chiatră Undi-s' dau moscali 'n baltă. Nevestili le-o rămas, Cu copchii şî tară casă Şî îmbla toati plângând Şî din gură blăstămând: «Ard'o focu di Rusîie, Ducă-s'ar să nu mai vie, Co vinit la noi în ţară, Ne-o adus on foc ş'o pară ». Ialoveni — Acelaşi., 17 Frundză verdi di aclaz, Lung îi drumu la Căucaz; Lung îi, lung îi şî bătut. Nu-i bătut di car cu boi, Da-i bătut di necruţ noi. La oraşu vechi Orhei, Mărg o lume di flăcăi. Cât îi dzîua păn în sară, Tot ni-i tundi şî ni-i spală. Frundză verdi di măr dulşi, leş puicuţă 'n deal la cruşi Şî-i vide 'ncotro m'or duşi. Di m'or duşi 'n spri văgzal, Să ştii ghini că-s moscal, Di m'or duşi 'n spri Chiu, Să ştii ghini c'am să viu; Di m'or duşi în spri Prut Să ştii. ghini că-s necrut. Ialoveni — Nastasîia Ştefănucă, 50. 18 Frundzuleana poamă, Nu mă ba ti. mamă, . Că, di şi mă-i bati, p. v. ştefAnucA M'oi duşi diparti. Şî m'oi duşi, duşi, Streinei m'oi duşi, Pişte-o apă lină, în tară streină; Pişte-o apă răşi, Pişte Nestr' oi treşi. Ialoveni —Aceeaşi. 19 Frundză verdi nucă sacă, Când îi soarili la toacă, Mă 'ntâlneam cu puiu 'n poartă. — « Na-ţ, puicuţă, on leu bătut Şî-ni disfă şi rii-ai făcut ». — « Nu ţ-am făcut să-ţ disfac, Ţ-am făcut, ca să-ni şii drag; Nu ţ-am făcut, ca să mori, Ţ-am făcut, ca să te 'nsori; Nu ţ-am făcut, ca să chiei, Ţ-am făcut, ca să mă iei. Mori tu, să mor şî ieu, Să ni'ngroapi pe-amândoi, Să ni 'ngroapi odată, Să ni pui stâlp di chiatră, Să-1 pui, să-1 răsuiască, Şine-a treşi să-1 şetească, Inima să-ş răcorească. Să ni ştii o lumi toată Cam fost iubovnişi odată. Ialoveni — Aceeaşi. 20 Foai verdi trii vizdoagi, Treşi puiu iiieu şî taşi, Par'că şinevai să-1 roagi. Nişi n'al rog, nişi n'al poftesc, leu ca dânsu mai găsăsc; Mai di soi şî mai di giţă, Nu ca dâns'o rămăşiţă; Mai di soi şî mai di nant, Nu ca dâns'on blăstămat. Ialoveni — Aceeaşi. 21 Frundzîşoara ş'o laie, Sărmana măicuţa me, Când o prins cu mini gre, Ghinişor că-i mai păre. Da di când s'o uşurat, Mari rău m'o blăstămat, Noroşelu rii-o mâncat. Şî m'o blăstămat la soari Sî stau numa la 'nchisoari; Şî m'o blăstămat şî lunea, De-am rămas di 'ncongiur lumea. Nu mă blăstăma, măicuţă, Nu mă blăstăma şî plângi Că nu ştii singur şi-oi agiungi; De-oi agiungi dzîli răii, Ţ-a şi şî mătali jăli; De-oi agiungi dzîli buni, îi vini pi lingă mini. Ialoveni — Natalia Vasiliţâ, 20. 22 Frundzîşoara mintă creaţă, Duminică dimineaţă, iN-ieu căldarea, plec la apă, Mă 'ntâlnesc cu puiu 'n poartă Şî ni-al ieu la discursari; Iei să giură sfântu soari, Alt' amantă nu mai ari. Chiar asară, alaltasară, Chiar asară l-am prins faţă Cum ţîne pi alta 'n braţă, Pi braţă, pi genuncheli, Ni-o hrăne cu carameli, Cararrieli, mampaseli, Di cari iubem cu ieli. Ialoveni —Aceeaşi. 28 Păsărică cânechie, Să te duşi la Românie; Să-i spui puiului să vie, FOLKLOR DIX JUDEŢUL LĂPUŞNA II7 Să nu ţîe mult mânie. Că, di când s'o mâniet, leu fac vorbă c'on băiet. Nu ni-i vorba ca cu dânsu, Numa cât mă umpli plânsu. Ialoveni —Aceeaşi. 24 Când aud că toamna vine, Soiîia, badi, Soiii, Ardi ininioara 'n mini Ca focu 'n cuptiori di pâni. Focu ardi, nu să stângi, Ininioara 'n mini plângi. Plângi ininioara cât poţ, Nu ti jălui la toţ. Ialoveni — Aceeaşi. 25 Nu mă da, măicuţă, Nu mă da, drăguţă, Nu mă da după urît, Că urîtu cât trăieşti Numa crâşmili iubeşti. Nu mă da, măicuţă, Nu mă da, drăguţă, Nu mă da după frumos, Că frumosu cât trăieşti Numa mândrele iubeşti. Să mă dai, măicuţă, Să mă dai, drăguţă Dă-mă după bulgăraş Că bulgariu cât trăieşti Numa ară, boroneşti, Toată lumea să hrăneşti. Ialoveni — Marina Vasiliţă, 22. 2G Dzîs-am verdi grâu curat, Rău, maică, m'ai blăstămat De-am agiuns on ghet soldat într'on codru 'ntunicat. Cum dă soarili 'n disară Tăţ sărjănţîi la primblări, Numa Fanea la 'nchisoari Cu triidzăşi di 'nşingătoari. îni faşi puica 'ntrebari Di şi plâng aşa cu jăli: Şi, ţî-i gre arma 'n schinari, Ori ţî-i dor di casă tari? Nu ni-i gre arma 'n schinari Da îii-i dor de-acasă tari. Tocma dila 'ncorporari N'am prinit nişi o scrisoari. Plec în faţa Nestrului Şî-i dzîc giurământului: Şei di m'a puni 'n pământ Să-ni facă sacrii di nuc Şî căpacu di argint, Să putredzăsc mai curând; Să putredzăsc la şinşi ani, Să fac voia la duşmani, Să putredzăsc la trii dzîli, Să fac voia la copchili. Ialoveni — Aceeaşi. 27 Ochii tăi şei negri 'n cap Di pi uliţă mă trag Şî mă trag la mă-ta 'n casă, Mă-ta mă puni la masă. Puni pâni şî măsline, leu mănânc şî-îii mai rămâne. Mă-ta mă prişepi bine Că ieu ti iubăsc pi tine. Nu ti iubăsc nişi c'on rău, Da ti iubăsc să ti ieu. Ialoveni — Aceeaşi. 28 Pi uliţa armănească Ieste o şcoală 'mpărătească. Da la şcoală şini 'nvaţă ? Petrisor cu chica creată. p. v. ştefAnucA Da şi feli di cârti 'nvaţă ? La Mariusea lui pi braţă. Iei pi braţă ni-o ţîne, Guriţa îi săruta. Ie din ochi îi lăcrăma. Lăcrănioarili şerbinţ, Puişor, să nu mă uiţ, Tu de armată-i scăpa, Pi mini nu mă-i luoa. Ialoveni — Frăsina Nistreanu, 20. 29 Florişică albă albastră, S'o stricat dragostea noastră. Toată vara la păduri, La coarni şî la aluni; Când am dat în primăvară Ni-o chicat aluna 'n poală Cu mânut şî cu chişioari Şî cu gură vorbitoari. Toată lumia s'o riierat Şi alună rii-o chicat. Ialoveni — Aceeaşi. Foiul verdi ş'on chirău, Nu-i nişi ste, nişi curcubău Ca ochii puiului îiieu. Di când, puiule, te-i dus Negura 'n poartă s'o pus Şî pi pari şî pi nuieli, Pi toati drumur'li meii. Ialoveni —Aceeaşi. 31 Fă-mă, Doamni, şi mă-i laşi Fă-mă, Doamni-o păsărea Şî mă puni supt manta. Fă-mă, Doamni-o păsăruică Şî mă puni supt tunică Să le-ascult horba şî sfatu Cum să farmecă o fată, Cu ţărnă dila mormânt, Cu năsîp dila fântână Şî cu floari din grădină; Cu nuieli dila gard Şî cu păr di lup turbat, Cu surşică dila prag, Să-i presari pe-aşternut, Să rămâi surd şî mut. Ialoveni —Ileana Hâncu, 17. 32 Beţ, feţilor, şî hulit Cât mai sânteţ la părinţ, Că, dacă vă-ţ mărita, Flori în mână n'ăţ luoa Şî la gioc n'ăţ mai giuca, Cu flăcăi n'ăţ mai şâdea. Ialoveni —Aceeaşi. 83 Frundzîşoara lobodă, Toată lumea slobodă; Numa ieu stau la 'nchisoari Pentr'on zacon di scrisoari. Bati vântu dintr'o parti, N'am avut în lumi parti Nişi di soră, nişi di fraţi, Nişi di mamă cu dreptăţi. Sânt strein şî sânt diparti, Nişi scrisoarea nu răzbaţi, Nişi la soră, nişi la fraţi, Nişi la mamă cu dreptăţi. 'Ialoveni — Stepanida Budeanu, 20. \ 34 Cât îi Lozova di mari Sânt trii drumuri ş'o cărări Ş'on izvor cu apă tari, Şini be ibovnic n'ari. Da ieu numa cât am trecut, Trii ibovnişi ni-am făcut: FOLKLOR DIN JUDEŢUL LĂPUŞNA 119 Unu 'n deal şî unu 'n vali Şî unu pişti pârău. Şei din deal, ca on pahar, Şei din vali, ca o floari; Da şei di pişti pârău, De-oi muri, de n'oi să-1 ieu. Ialoveni —Aceeaşi. 35 Frundzîşoara ceapă roată, Am să am o giudicată Cu o duşmancă di fată. De-ar da sudu ca s'o ieu, Amar di sufletu nieu; De-ar da sudu ca s'o las, Sufletu 'ntr'însa o ars. La' să ardă, să plesnească, Să ştii cum să iubască, Că iubirea are-on dar: întâi dulşi, apoi amar. Ialoveni — Măria Pureică, 20. 36 Frundză verdi măr rotat, O vinit unu din sat Şî părinţii nu m'o dat; O vinit unu din lumi, Cu v'o şăptidzăşi di numi: Părinţii m'o logodit. Dicât mă mai logode, Mai bini mă prohode; Dicât mă mai cununa, Mai bini mă îngropa, îl chem la masă să mănânşi, Iei ie cuşma şî să duşi. Şî să duşi, of, ca vântu Di cutremură pământu. Iară stau şî mă gândesc, Pi şi drum sî mă pornesc: Unde-a şi balta mai lată Să-ni încapă dzăstrea toată. Şî, cât o mai rămăne, Să-i dau foc cu mâna me: Două părţ cu lemni verdz Şî o parti cu uscaţi Să-îii margă vestea pin sati. Ialoveni —Aceeaşi. 37 Frundzuliţa di doi fagi, S'o avut doi pui mai dragi. Când o dat la logodit, Părinţii nu i-o 'nvoit. Când o dat la cununat, Părinţii nu i-o lăsat. Ii di mână s'o luoat Şî s'o dus şî s'o'necat Şî părinţîi i-o aflat Şî s'o dus şî i-o luoat, Pe-amândoi i-o îngropat: Pi flăcău lângă drum Şî pi fată pişti drum. Din flăcău tot creşte Un brad mândru şî verde, Da din tată o crescut Giţă mândră aurit. Da şî giţa tot creşte, Pişti drum să întinde Şî pi brad îii-1 cuprinde Şî pi drum şini trese Din guriţă aşa dzîşe: Asta-i dragoste curată Dila on flăcău s'o fată. Ialoveni — Agafia Plămădeală, 24. 38 Ş'am dzîs verdi calaperi, Să nu m'aştepţ în mulţi sări, Că ieu am mulţi cărări. Când s'a faşi niedz di noapti, Atunşi agiung pi la toati. Când s'a faşi dzîuă ghini, Atunşi agiung pi la tini. 120 P. V. ŞTEFÂNUCĂ Câţi doruri am avut Pi toati le-am isprăvit; Da aist cari-1 doresc, Agiută, Doamni, să-1 împlinesc. Pi drumu cari mărg ieu Nu-i fântână, nişi pârău, Nişi cfâşmuţă să mai beu, Nişi puicuţă să mă ieu, Să mai uit de-amaru iiieu. Ialoveni — Ion Coca, 34. 39 Frundză verdi şî una, Cuconiţă duneta, Când mă uit la faţa ta, Ni să rupi inima. Cuconiţă, drept să-ţ spui, Ca duneta alta nu-i, Nici la stat, nici la purtat, Nici la trup di diziierdat; Nici în târg la Chişănău N'am vădzut trup ca a tău. Ochii tăi negri cernit leu mă plec să ţi-i sărut, Atunci ieu m'am 'bolnăgit. Ardă-ţ rochiţa pi spati Fără rulă şî dreptăţi; Ardă-ţ rochiţa pi tini Fără riilă, fără credinţă; Ardă-ţ rochiţa pi poali Cum arde-on pojar pi vali. Ialoveni —Vasile Mateuţă, 85. 40 Frundză verdi trii gârnati, Şi mai faşim noi, măi fraţi, Cu atâta străinătăţi ? Tu strein şî ieu strein, Pi lumi cum să trăim ? Ieu oi trăi v'o dzî două Şî v'oi lăsa lumea.vouă. Frundză verdi pădureţ, Olilio, fraţi răzleţ, Di şi nu vii să ni vedz Cum ti plângi surorili Pi toati cărărili; Cum ti plângi şei mai mari Cu păr galbăn pi schinari, Cu lacrăni păr în paftali; Cum ti plângi nijloşiia Cu păr negru păr în călcâie, Cu lacrăni păr în bărghie; Cum ti plângi şei mai fiică Cu rochiţa chicăţîcă, Frundză 'n codru să usucă, Chiatra 'n patru să dischică. Frundză verdi ş'on chiperi, Câţi steli sânt pi ceri Toati păr la dzîuă chier; Numa luna şî cu-o ste Păr la dzîuă rămâne. — Giură lună pi mini Că sânt copchilă streină. — Ieu mă-tin-că n'oi giura Că nu ştiu di sama ta. Frundză verdi di harbuz, Mă uit la şei nouraş în sus. Nu ştiu 4 ploai ori ninsoari, Ori lacrăni di fată mari. Şirea me şei nantă sus Lai gre stări m'o adus. Ialoveni —Acelaşi. 41 Ş'am dzîs verdi şî una, Bădiţă^, când ăi pleca, Să vii pi la poarta mea Şî să-ţ dau şî ieu şeva: O crangă cu meri dulşi, Unde-i sta să li mănânşi, Di mine-aminti să-ţ aduşi. Undi-i sta să ti opreşti, La minij să ti gândeşti; Că la poartă la leliţa FOLKLOR DIN JUDEŢUL LĂPUŞNA 12 Două feti să sfădea: Una-i bogată şî slută Una-i săracă şî mândră. Şei bogată aşa dzîşe: — « Pi mini badea mă ie, Că-fii dă tata patru boi Ş'o turmă mari di oi ». Şei săracă aşa dzîşe: — « Pi mini badea mă ie. Nu dă badea ochii niei Pi tuspatru boii tăi. Nu dă badea guriţa Pi şei mari turma ta». La fereastră la bădiţa, Bati vântu cânepa Şî lîi-o bati ochi 'n floari, După mini badea moari. Ialoveni — Ioana Vasiliţă, i <)■ 42 Foiul verdi ş'o laie Două feti să 'nvince: Una-i săracă, frumoasă, Una-i slută şî bogată. Şei bogată aşa dzîşe: — « Pi mini Ion mă ie, Că-ni dă tata patru boi Ş'o turmă mari di oi ». Şei săracă aşa dzîşe: — « Pi mini badea mă ie, Că-îii dă tata ochii niei Şî tot fac cât boii tăi. Şî-îii dă şî sprinşenili Şî tot fac cât oili; Da-o-ar Dumnedzău şi-ar da; Ţîi boii ţ-or crăpa, Pi oi lupchii le-or mânca Şî Ion tot m'a luoa ». Bardări — Dumitru Bogdan, 40. 43 Frundză verdi di orez, Vină, maică, di mă vedz Pintri vii, pintri livedz, Cât îs grâili mai verdz Şî săcărili cu riiedz. Că, dacă s'or sîşera, Câţi păsări or zbura, Di toati mă-i întreba Şî nişi una nu ţ-a spuni Numa cucu din păduri, Cari-i streinei ca mini. Săraca măicuţa noastră, Când s'ar faşi la fereastră S'au dă şî taina noastră! Mari-i rău omu strein, Ca ş'on schin di lângă drum, Şini treşi-1 ocoleşti. Frundză verdi baraboi, Ne-o făcut maica pi doi, Unu marţ şî unu gioi, S'o umplut lumea cu noi. N'am avut, maică, noroc Să şim la o vatră, la on loc. Di strein şî di sărac N'am sara undi să trag. Ferişit di şei bogat, Unde-o stat ş'o poposit, Gazdă bună ş'o găsît. Bardări — Lucheria Bogdan 3 44 Frundză verdi de-arnăut, Fă-fii, Doamni, arichi di vânt Şî să zbor pi supt pământ Păr la maica în mormânt. Să stau să mă hodinesc, Să plâng, să mă răcoresc. Decât, maică, mă făşeai Mai bine-on pom răsădeai. Di rode, di nu rode, Măcar frundză că făşe, Şinevai că să umbre Şî pomană tot avei. Moleşti — Silvăstru Bostănică, 5 122 P. V. ŞTEFĂNUCÂ- 45 Frundzuleana iarbă verdi, Şe-am iubit şî nu să vedi, S'o pierdut în iarbă verdi. Am călcat din fir în fir Păr am dat de-on trandafir. Trandafir cu foaia lată, Te-aş iubi, da-rii ieşti cumnată. Trandafir cu doi buboşi, Te-aş iubi, da nu mai poşi. S A T I R 40 Sărmana nevasta me Cum doarmi ie singure: Şăpti 'n gura podului, Opt în dosu hornului Şî 'n tindă nu mai încap Ş'afară să trag di cap. Părinţi, sfinţîia ta, Hai şî rii-ei grijî nevasta. — Şinule, da nu şii prost, Şinuţa la crâşm'o fost Ş'o băut cu toţ burlaşii, Ca să vadă şi i-i faşi; Ş'o băut cu toţ voinişii, Ca să vadă şi i-i dzîşi. Ialoveni — Ion Coca, 34. 47 — Audz, puică, popa toacă, leş afară şî ti roagă, Şî ti roagă la popa, La popa, la Dumriedzău, Să moară bărbatu tău, C'aista te-o ţînut rău. — Nu ştiu rău ori nu pre ghini Ori ş'o găsît alta 'n lumi Mai frumoasă dicât mini. Da şî ieu-s o pelivancă, Mă port cu rochiţa neagră, Firişel de iarbă neagră, Să cumpăr ţaţăi broboadă, Broboadă şî ilic, Ca să nu-i fii iarna frig. Iarna vini şî mă'ntreabă Di şi-s aşa neagră şî slabă. Las-o, las-o să iubească Ca să nu să 'mbolnăvască. Moleşti — Ştefan Streinu, 50. E, G LUME Ca să şiu bădiţăi dragă. Astă iarnă-o fost o iarnă, Şî ninge şî gicole, Bădiţa la mini vine; Da amu-i sănin şî bini Şî bădiţa nu mai vini. Ialoveni — Acelaşi. 48 Ui ti, uiti la nebuna, Cum faşi din deal cu mâna, Cum faşi cu mâneca, Să-ni culeagă cânepa. S'o culeagă mai di sus, S'o pui puica pi fus; S'o culeagă mai di gios,-Să aibă puica folos. Nu ştiu a ţăsă, nişi a coasă, Am nădejdi că-s frumoasă. Şă-s frumoasă pişti samă, Toată, lumea mă bagă samă. Ialoveni —Acelaşi. 40 Lasă, puică, lasă, lasă, C'amândoi ne-om faşi casă Unde-o şi umbra mai deasă. Lasă-mă, puică, la pas, Că mă vedz la se-am rămas: FOi.Kl.OK DIX J UDEŢUL LĂPUŞNA 123 Numa.'n iufturi şî'n chiras. Di când munşesc s'agonisăsc Parti 'n lumi nu găsăsc. — « Bărbăţăli, sufleţăli, Ie şî-iîi vindi cânipa, Că ieu lunea nu lucredz, Sfânta marţă ni-o sărbez, Niercurea-i di iarmaroaşi, Gioia-i rău di doghitoaşi Şî vinerea nu să toarşi, Sâmbăta ieu mă Iau Şî duminica să beu Cu şini m'oi iubi ieu ». Ialoveni — Acelaşi. 50 Femeia şei iubitoari Ie noaptea hodină n'ari. Toată noaptea să modeşti Şî dzîua să rumineşti. Ies' afară pi răcoari Şî strigă ie: pui, pui, pui, Alba ieşti, neagra nu-i. Dacă nu-i şî nu-i şî nu-i, O mâncat-o dumealui. — « Părinţi, sfinţîia ta, Hai şî îii-ei şeti molitva, Că-i soacra lehăitoari, Căţaoa-i hămaitoari Şî uşa scârţâitoari. — « Suie 'n pod şî ie slănină, Ungi uşa la ţâţână Şî căţălii dă-i fănină Şî soacrei dă-i o prăjină ». Ialoveni —Andrei Coca, 30, 51 Frundză verdi liliac, Tinerel m'am însurat, Tinerică ni-am luoat, Numa di cincizâci di ani. Leagă moda pe-o urechi, leu îi spun că-i sădi ghini, Ie zvârli cu moda 'n mini. Ieu îi spun că-i sădi rău, Ie zvârli moda 'n pârău. Ieu mă duc ca să o ieu, Ie mă dă cu capu 'n pârău. Ialoveni — Măria Purcică, 20. 52 Foai verdi liliac, Tinerel m'am însurat, Tinerică ni-am luoat, Ră soacră ni-am căpătat. Intr'în casă, îi ca o coasă; Ies în tindă, îi ca o vidmă; Ies în prag, îi ca on drac; Ies afară, îi ca o moară. Când începi a măcina, Toată lumea trivogea. Mă uitam din iasta vali Cum vin soacri cu mâncări. Numa a me nu mai vini, Cred că nu i-i di mini. Ialoveni — Ioana Vârlan, 20. 53 — Frundzîşoara peliniţă, Dragu badi Paraschiţă, Nu-ţ mai ptini ruja 'n gâţă, Copchilaşu şeri ţâţă. — O da Domnu ş'o muri, Ruja 'n gâţă ni-a 'nflori Şî ieu fată tot oi şi. Ialoveni — Irimia Tutu, 65. 54 Puicuţa cari-i smolită Nu-i păcat s'o dai di râpă; 124 I'. V. ŞTEFANUC Faşi măliguţa crudă, Chiamă mâţa s'o mănânşi. Mâţa îiiaună şî fugi Şî s'ascundi pi cuptiori, Nu mănânc măcar să mori. Bardări — Lucheria Bogdan, 35. Vin, puiule, şî mănâncă, Cam tăiet on pui ş'o curcă. — Nu mănânc, mânca-o-aş foc, Dacă n'am avut noroc . Să şim la o vatră, la on loc, Amândoi s'avem noroc. Bardări —Aceeaşi. 56 — « Mărită, bărbatu-ţ vini». — « La'să vii, vii, vii, Calea mărăşiuni să-i fii ». — « Mărită, amantu-ţ vini ». — « La'să vii, vii, vii, Calea trandafiri să-i fii. Ieu mâncarea i-am gătit: Măliguţa ş'on pui fript Ş'on şcalic di rachiu spirt, Trii costiţă di purşel, Ca să mă iubăsc cu iei». — « Fa, Mărită, tu ieşti curvă ! Ne-ai mâncat banii din pungă ». — «leu nu-s curvă, nişi vădană, Da-s frumoasă pişti samă. Mulţ vonişi ni-am pus la boală. Şi-rii dai, sî ti pui pi tini, Măcar pi v'on an di dzîli ? » Bardări — Aceeaşi. 57 N'am mai vădzut di când sânt Iepuraş vara cosind Şî merluşa adunând, Chiţîgoiu căchiţînd, Prepeliţa fată mare, Duşe la cosaş mâncări. Ieu nu fac, nişi nu li duc, Numa mă 'mbăt şî mă culc Şî iară, dacă mă scol, Mă 'mbrobod cu bariz roş, Cat în putină, nu-i borş. Am luoat oala di toartă Ş'am purşes mahala toată Ş'am găsît borş la o toantă. Nimoreni — Mărioara Vutcaru, 62. 58 A'ntins pândza după casă, Şini-a treşi, toţ să ţasă. O trecut on nătărău Ş'o ţăsut la pândză rău. Nu i-o agiuns bătătură Ş'o bătut parii din şură. La sulu di dinapoi, O fiii di lătunoi; La sulu di dinainti, Corghii să-i mai ţîi minţi, întri iţă şî 'ntri spată, Paşte-o murgă 'nchedicată; Da la nijlocu pândzîi, Paşti murga cu mândzîi. Nimoreni —Aceeaşi. 59 Cui i-i bărbăţălu drag Să-i pui on bostan supt cap, La chişioari iţâli Să-i ie^i corghii minţîli; Di ţî-i bărbatu urît Să-1 legi c'on curmei di gât, Să-1 duşi în târg di vândut. Di ţ-a da doi lei ş'on ort, Să-1 dai cu curmei cu tăt. Di ţ-a da numa doi lei, Să-1 dai fără di curmei. Nimoreni --Aceeaşi. FOLKLOR DIN JUDEŢUL LĂPUŞNA 125 strig co Dragă ni-i omu frumos, Şî din faţă şî din dos. Dragă ni-i omu bălan Că-i şî Rus şî Moldovan. Bardări — Dumitru Bogdan, 40. (îl Puiculiţă scurtă groasă, Pui mâna nu dai di oasă, Dai numa di carne grasă; Puni-te-aş mărunchi la coasă. Toată dzîua să cosăsc Şî noaptea să te iubăsc. Bardări —Aceiaşi. 62 Dragă iii—i omu şei nant, Că-ni dă gura pişti gard; Dragă ni-i omu smolit, Că mai ghini m'o iubit. Bardări — Acelaşi. 63 Di omu cari ni-i drag Horbă n'am şă drum îni fac; Da di şei cari-i urît, Horbă am şă nu mă duc. Bardări — Acelaşi. cântece 68 Păhăruţ di Rus făcut Şi-i într'însu ni-o plăcut, în fundu paharului, Dulşeaţa zahărului. Păhăruţ cu florişeli, Ian şinsteşti nănăşăli. ă t u r i 64 Nevăstuica şei frumoasă Nu-i păcat ca să iubască Şă cu mini şă cu altu Şă să n'o ştii bărbatu. Bardări — Acelaşi. Pintru ochi ca murili Ni-am dat boi ca florili; Pintru ochişori albaştri Toată vara trag năpasti; Pintru puica şei bălai Ni-am dat şărăban cu cai. Bardări — Acelaşi. 66 Nevăstuica cu bărbat, Ia mai vâră-ţ minte 'n cap, Coi vini 'ntr'o sară bat Şî ţ-oi faşi-o clacă 'n cap. Ialoveni — Ion Coca, 34. 67 Ungurean cu păru tunsu, Sui-ti la munţi susu, Că te-alung'on pui di Rus. Ungurean cu păru creţ, Nu ti fă aşa isteţ; Du-ti tu la ţara ta Şă-ţ mănâncă slănina. Ialoveni —Irimia Ţuţu, 65. de pahar Sus din mână, sus din cot Şî să iei păharu tot. Păhăruţ di sticlă mură, Dă la gură să să scură. Şini ni-a cânta să beu Aşela-i fratile meu. Bardări — Lucheria Bogdan, 35. 126 P. V. STEFĂNUC B9 Frundzîşoara micşuneli, Ian vedz lacrănili meii Cum să varsă cu durere. Şî să varsă pentr'on pui, Numele nu vreu să-1 spui. De l-oi spuni, l-oi răpune, De-oi tăşe, l-oi mai ave. Sărmana inima me Mult înoată 'n voie ră Ş'a 'nota cât a şi ie. Ialoveni — Marina Vasiliţă, 22. 70 Păhărel, nu tremura, Că te-oi be, nu te-oi mânca. Ian hurducă-1 să să ducă, Că s'o dus să mai aducă. In fundu paharului, Dulşeaţa zahărului. Păhărel cu sticla mură, Păn la gură să să scură. Ialoveni — Aceeaşi. Cum ti beu capu m'apasă. Ginişor di pi boghiţă, Ghini să dă la guriţă. Păhăruţ cu florişică, Ian şinsteşti nănăşîcă. Păhăruţ cu florişeli, Ian şinsteşti nănăşăli. Mă riieram sini şinsteşti Da iei cumnăţîcă-iu ieşti. Nimoreni — Mărioara Vutcaru, 62. 72 Ginişor, nu tremura, Că te-oi be, nu te-oi mânca. Când s'ar faşi giia 'n casă, Aş lega-o cu mătasă. De-ar şi giia pi cuptior, Aş lega-o cu fuior. Când s'ar faşi giia 'n tindă, Aş lega giţa di grindă. Când s'ar faşi giia 'n prag, Aş lega-o pi harag. Nimoreni — Aceeaşi. 71 M'o 'nvăţat on om bătrân Să-ni ieu giia, să rii-o vând, Să lîi-o vând, s'o pui în pungă, C'acolo nu-i trebu muncă, Nişi mlajă, da nişi harag, Da nişi trudă la chitonag. Ginişor di poamă rară, Să sui 'n cap fără scară. Ginişor di pi omăt, Cum ti beu aşă mă 'mbăt. Ginişor di poamă deasă, 73 Frundzul verdi ş'o castană, Ileana, Ileana, Ochii, tăi, struguri di poamă. Câte târguri am îmbiat Pişti oohi de-ai tăi n'am dat. Numa 'n târg la Chişinău Ţ-am găsît patretu tău. Cum aş faşi să-1 ieu eu, Să-1 pui în rachiu să-1 beu, Să-ni treacă di doru tău. Nimoreni —-Aceeaşi. FOLKLOR DIN JUDEŢUL LĂPU.ŞNA i2 cântece de stea, colinde, plugusoare 74 Doamni Isusă Hristoasă, Tu ieşti rază prea frumoasă Şî rădzos prea luminos. Tu din şeri te-ai pogorît Şî pi noi ne-ai mântuit. Şî te-ai dat în chip de rob Şî ne-ai scos pi noi din foc; Şî te-ai dat în chip de-argat Şî ne-ai scos pi noi din iad; Şî te-ai dat în chip di slugă Şî ne-ai scos pi noi din muncă, în ponoară sânt izvoară Di să pleacă, di s'adapă Şî lui Dumnedzău să roagă. Amin, boieri, să vă fie Anu nou cu bucurie. Ialoveni — Nastasîia Ştefănucă, 50. 75 Trii crai dila răsărit Cu steaua o călătorit; Când în cale purşede Steaua 'n nour li s'ascunde. în Vicleim, dac'o întrat, Şî di toţ o întrebat: — « N'aţ vădzut voi steaua noastră ?» — « Am vădzut-o răsărind, După dânsa am venit». — « Mergiţ voi di vă 'nchinaţ La naşterea de 'mpărat». Lu Irod vesti n'o dat; Irod rău s'o supărat, Greii oşti o adunat. Paispreşi mii di prunşi, Cu doi ani mai mişi în gios, Toţ supt sabie i-o pus. Cu dar şî cu bucurie întru Domnu să vă fie. Ialoveni — Iriraia Ţuju, 65. 7fi Isus şei pre lăudat, îngerului mari sfat, Iuda lui din gură i-o dzîs: — « Daţî-hi voi triidzăşi de-arginţ Să vă dăm pi şeal şe-am prins ». Noi l-am. prins şî l-am adus, L-am adus, l-am giudicat, Ginovat nu l-am aflat. La Pilat că l-am mânat, La Golgota jîdovască, Acolo să-1 răstignească. Sus pi cruşi l-au suit, în chiroani l-o chironit, în coasta dreaptă l-au împuns, Sânge şî apă o curs. La naşterea lui Hristos Să fiţ boieri sănătos. Ialoveni — Pavel Vasiliţă, 1 77 De-amu steaua străluşeşti Şî mărturisăşti; Steaua lasă radză, Lumea să să 'ncreadză Că, di când îi şeriu, Şeriu şî pământu, Nimi n'o născut Din fiică fişioară; Numa Maica Preşista Plăcură aşeasta. Primind duhu sfânt Di l-au zămislit Pi Isus Hristos. Trii crai din spri apus în Vitliem l-o dus, Cu daruri gătiţi Lu Hristos meniţi. Aşel dar de-atunşea Să fii pe-aişi, 128 P. v. ştefănucă Ş'aşele bucurii Să fii în veşii. Nimoreni — Mărioara Vutcaru, 63. 78 în oraşu Vitliem, Viniţ, boieri, să videm, Că astădz ni s'a născut Domnu 'n şeri şî pi pământ. Proroşii au proroşit C'au să se nască Mesîia Din fişioara Mariia, Din sămânţa lui David Şî din rodu lui Aram. Viniţ toţ şii din Adam. Sî plângim cu glas di jăli Pintru a lui Adam greşăli; Că Adam, când o greşit, Domnu din rai l-o lipsit Şî aşa că i-o grăit: — « Du-ti, Adami, dila mini, Ah, ticălosule di tini, Cum te-ai lipsît di aist bini ». Adam înşepură a plângi Şî cu giers jalnic a dzîşi: — « Raiule, grădină dulşe, Nu mă 'ndur a mă mai duşi Di dulşeaţa ta şei dulşi: Di dulşeaţa poamelor, Di riirozna florilor, Di giersu păsărilor, Di slava îngerilor, Di şuieru şărchilor, Di izvoru apilor. Pi scaunu lui David S'au înălţat din Vitliem Trii crai ai pământului Aducând daruri lui: Aur, smirnă şî tămâie Amin, boieri, să vă fie, Cu dar şî cu bucurie, La mulţ ani cu vesălie. Nimoreni — Catinca Covali, 55. 79 Bucură-ti, sfântă cruşi, Lumea-ţ cântă glas di jăli Pintru-a lui Adam greşăli. Da Adam, cân o greşit, Domnu din rai l-o lipsît: — Du-te, Adami, dila mini Că te-ai lipsît de aist bini! — Raiule, grădină dulşe, Nu mă 'ndur a mă mai duşi Di dulşeaţa ta şei dulşi, Di dulşeaţa poamilor, Di mirozna florilor, Di glasu păsărilor, Di verdeaţa câmpului, Di sunetu codrului, Di ţîpetu broaştilor, Di şueru şărchilor. Ialoveni — Petrea Vâtcărău, 23. 80 Şei boieri bătrâni, Domnului nostru, şei boieri bătrâni. Masa pişti drum, în nijloc di masă Ieste-on pom răsădit Cu crănguţ de argint, Cu meri di aur Şî geliţa li băte Şî li trimete Pi uşă di rai, Pi feti di crai. Pi din dos, cu triparos, Pi din faţă, cu matasă. Ialoveni — Ion Vasiliţă, 23. 81 Di 'nşeput pân' în sfârşit, Cănagalili, La nunta şi s-o aflat Au fost şî Isus chemat, Isus şî cu maică-sa. FOLKLOR DIN JUDEŢUL LĂPU.ŞNA I29 Şădzând la masă şî bând, Băutură neagiungând, Au cutizat, Pi Isus l-o întrebat: — « O, fiul meu şei pre dulşi, Băutură nu s'agiungi ». Isus, când au poronşit, Şăsă vasă s'o umplut, Trii cu apă, trii cu vin Şî una cu sfântu mir. Sî dei 'ntăi la nun. Nunu, când l-au gustat, Pi şinu-so l-au mustrat: — « O, finu meu şei pre dulşi, Când ăi faşi masă mari Să dai întăi vinu tari, Că, dacă s'or vesăli, Şî mai prost s'a pririi ». Moleşti — Silvăstru Bostănică, 50. 82 URAREA COLINDĂTORILOR Amin, amin, Acest praznic l-am aşteptat Cu tri cântări călătorind, Vesti bună aducând, Cu dar şî cu bucurie Amin, boieri, să vă fie. Ialoveni — Irimia Ţuţu, 65. 83 S'o pornit badea Vasîli într'o sfîntă joi Cu plugu cu doispreşi boi. O arat dealu Garalimului Şî Valea Ierusalimului, în lungiş şî 'n curmedzîş, Brazdă neagră răsturna, Grâu roşu revărsa. Badea cu borona borone, Grâu 'n urmă răsare. /S'o dus badea la lună, la săptămână, Ş'o găsît grâu copt ca aluna, La pai ca trestia, La schic ca vraghiia. Badea o alergat acasă Ş'o 'ncălicat pe-on cal murg Cu tafturi di mărgărint. Ş'o alergat la Soroca Ş'o cumpărat şer cu oca Ş'o făcut nouă săşereli Cu mărunchi di florişeli. Ş'o cătat din nepot în nepot, Din nepoţăli 'n nepoţăli Şî li pune din capu pământului, Din geniţa vântului, Patru nevesti ochişăli Cu brâu lăsat pi săli Ş'aşa îl săşera, îl făşe snop, îl pune în odobaie, Din odobaie îl pune în claie, Din claie pi făţari. Şî badea ave doi cai negri, Negri ca corbu Şî iuţ ca focu, Cu nările vânt trage, Cu cochitili rii-al întorşe, Cu coada rii-al felezuie Şî din moară rii-al găte. Ş'o 'nflat badea Vasile on tobultoc Şî l-o dus la moară. Moraru o făcut cioc, boc Ş'o dat moara la loc, Ş'o măşinat on tobultoc Ş'o făcut aşest colac frumos Ca faţa lui Hristos, Gătit pintru noi plugarii. C'o mână să dăm Şî cu alta să luăm, Unii pi alţîi să nu ni 'nşălăm. Şî buna vremea şî bini v'am găsît sănătos. Ialoveni — Vasile Mateuţă, 85. 9 Anuarul Arhivei de Folklor II. 130 P. V. ŞTEFĂNUCĂ irezîi, conăcăi urarea 84 IREZÎI LA NIREASĂ (« POCLOANILI») La gazdă, boieri di ţară, Ian poftim mă rog păn afară. Dacă vă sântem fraţ iubit, Vă rugăm să ne poftit; Da, dacă nu vi-i cu voia di noi, Noi ne-om întoarse înapoi Ş'om faşe pi işi, pi cole Şî ne-om duşi la crâşmă şî le-om be. Şî dumevoastră mai rău v'a păre. — « Da mai ghini faşiţ caii şî carari Păn la aiastă floare, Păn la aist cap di masă, Păn la cuconiţa nireasă ». — Poftim, cuconiţă nireasă, Di prineşti aesti negoaţă. Nu căta că-s ponosite, Că-s di pi drum vinite. Nu căta că-s udi, C'aşa s'o 'ntâmplat, de-i crede, Chiar în baltă le-am scăldat. Poftim, cuconiţă iiireasă, Că duneta, din aist colţ de masă, Bei, chefueşti, Da la cuconu niri nu ti gândeşti. Cuconu furi a dunitali Să bati cu gândur'li Pi la toati târgur'li Ca apa cu valur'li Di toati malur'li. Cuconu niri a dunitali O audzît di târgu Hânceşti Un'i-s jîdani calişeşti. Numa furşi şî lopeţ Rădzămati di pareţ. Ş'o mai audzît di Ţarigrad. Da la Ţarigrad cu şi vrei să margă ? ^ia, iertăciunea, la pahar Nişi cu car cu corobană, Da numa cu corăghioară. Pi mari iei o alergat, Straili cu cordici di mătasă le-o legat, Coraghia 'napoi o înturnat, Toţ corăghierii s'o 'necat. Numa on corăghier bătrân, Cu barba de-on car di fân, Şâde cu puhuliţa 'n mână Şî striga 'n gura mari: « Doamni, cum ăi pute mă scoati de [acole!» S'o răsturnat corăghioară pi loc. Să vedi că cucoana nireasă nu ari [noroc. Da cuconu niri a dunitali O mai audzît di târgu Chişinău. Cu şi vrei să margă ? Nişi cu car cu corobană, Nişi cu corăghioari, Da numa cu calu său Cari i l-o lăsat Dumnedzău. La târg la Chişinău cân să porne, Soar'li răsare, Dughen'li deschide, Negoaţăli să 'ntinde. Şă ţ-o potrigit on şălişor Cu florili di mohor Ş'o părechi di păpuşi Cu tălpili di chieli di iapă Să-ţ şii di adus apă; Cu căputa di chieli di mâţă Să-ţ şiî> păr la căruţă; Cu tureatca di chieli di găină Di îmbiat pin sat după făină; Cu padboru di chieli di buhai Di îmbiat pin sat după mălai. Poftim, cuconiţă nireasă, Di prineşti aeste negoaţă. [Mireasa se întinde să le apuce] FOLKl.OR DIN JUDEŢUL LAPUŞNA 131 Ho, ho, cuconiţă riireasă, Nu ti grăghi la luoat Cum te-i grăghit la măritat, Că ţ-a fost vremea de mai stat Ş'încă v'o vară, două, di vărat. Duneta ai spus către părinţii du- [riitali: — «Di cât o vară di vărat, Mai ghini îiîi fac samă într'o fântână sacă Fără nişi o chicătură di apă ». Ş'apoi ai ieşit în drum Şă strigai în gura mare: « Of, Doamne, nu mai ieşti chip di [trăit! » Atunşi părinţii duriitali ş'o dzîs: « Hai, măi babă, s'o dăm, Că poati i-o vinit vremea Să margă la a ii casă, La a ii masă, Că ieşti dila Dumnedzău sfântu [aleasă ». Atunşi soacra şei riică, di bucurie, O zvârlit fusu pi cuptiori Şî furca supt masă Şă-i tragi on ropot pin casă. Duneta, cuconiţă riireasă, pi niri di [frumos ăl ştii, Da di bogat n'ăl ştii. Da să ti rogi la mini să ţî—1 spui. Iei s'o lăudat că ari douăspreşi po-[goani di gii în deal la sărăşie Şî ie toamna câte o sută poloboaşi [di gin, Fără funduri, fără doagi, Cu şercur'li di potloagi. Mai ari şăptidzăşi di chili di mălai Supt o rădăşină di sâcai Şî douăspreşi chili di grâu Legaţi 'ntr'on colţ di brâu; Legaţi cu credinţă Să-i şii pe mulţ ani di sămânţă. Mai ari trii suti di oi, Făcuţi din hlei, Şî li paşti 'n dosu hornului. Mal ari patru chili di săcară Supt on colţ di prispă afară, Făcuţi grochili cu toporu Ş'astupati cu chişioru. Mai ari o casă la uliţă, îngrădită cu turiţă, Acoperită cu negară, Plouă 'nuntru ca ş'afară. Pi cuconu riiri di bogat ăl ştii, Da di harnic n'ăl ştii. Dimineaţa, cân să scoală, Pan să 'nealtă, Soar'le să 'nalţă; Păn să 'nşingi, Prinde a plângi. Dila pat şă păn la prag Ş'o pierdut cuşma din cap. Să duşi să dei la boi Şă-i înghiaţă muşii la nas sloi. Da dac'a da Dumnedzău şî 1-ăi lua, Di mână 1-ăi apuca, Pin cotruţă 1-ăi purta Şă muşii la nas s'or dizgheţa Şă cu pestelcuţa ii lua. Cân porneşti pi cărăruşă la vali Adoarmi din chişioari. Chiar eu m'am 'tâmplat pe acolo Şî i-am dzîs: « Scoală, scoală, măi golane, Nu te tochi la soari, Nu căta că ai câtva gologani în pungă, Că ţîe la iarnă popşoi n'a să-ţ ajungă.» Poftim, cuconiţă nireasă! [Mireasa ia darurile şi le dă câte un pahar de vin] Mănţămăsc, cuconiţă riireasă, Di aist pahar cu vin. Cum m'ai miluit pi mini cu păharu,. 132 P. V. ŞTEFĂNUCĂ Aşa să te miluiască Dumnedzău cu [daru. Daru Sânţiei sale Să fie 'n pofta dunitali. Să vă luat, Să vă bucurat Cum s'o bucurat ferişita Elenă Când o găsit şinstita cruşe. Să vă dei Dumnedzău grădină 'm- [părătească şă crăiască, Scauni 'mpărăteşti şă crăieşti Să fie 'n şinstea părinţilor Şă pomană nunilor Şă la noi de laudă la toţ fraţii. Mă 'nchin la esti feti bugheti Cu spatili la păreţi, Cu gurili căscaţi, Di intră muştili ni'ntrebati Şî mă 'nchin şă la duneta, Chiră vorn'«'",să, Cu fusta qi ilane, Că dila toarr ^ă 'ncolo poati-i şi a me, Di mă-i ■<- , di nu mă-i vre. Da di nu "mă-i vre, Oi faşi pi işi, pi cole Şî m'oi duşi la a dascălui, Că-i mai harnică Şă mai frumoasă, Nu ca duneta, o somnoroasă. Dimineaţa, cân ti scoli, Casa cu gâţâli mături. Cân ieş în tindă Ti caut păr la ariia.dză 'n oglindă. Mă 'nchin şă la durievoastră, vorni- [şeli, Cu trupu di gioreli. Să trăim cu toţîi la mulţ ani. Ialoveni — Ion Vasiliţă, 23. 85 IREZÎI LA NlRE ( « POCLOANILI») La gazdă, boieri di ţară, Ia poftit, mă rogel, păn afară. Şî dacă vă sântem fraţ iubit, Vă rugăm să ni poftit. Dacă nu vi-i cu voia di noi, Daţă-ni cuvânt să ni'ntoarşim înapoi. — Da vă poftim să ni faşiţ caii să [cărări Păn la aist împărat mari, Cam audzît că-i negustor di strai Şî cumpărător di odoară, Di odoară lumeşti, Flori împărăteşti. [Irezii sunt poftiţi în casă] Bucură-ti, pre 'nălţaţi 'mparati, Şă ti vesăleşti Precum cuconiţa nireasă ti doreşti Şă viaţă lungă îţ pofteşti. Să fii împărat mari pi pământ, Ca să dai plată la negustori Şă mulţămită la surori. Poftim, surorilor, şă vă şeriţ preţu După cum vi-i negoţu. [O femeie continuă:] — Poftim, cucoani niri Şă prineşti aiastă cămeşuică di bum- [bac Cu v'o douădzăşi di noduri după cap; Să-ţ fii dunitali di scărchinat; Şî izmenili di in, Ca să-ţ fii inima diplin, Şă cu aţa di lână, Să li ţîi numa în mână. Poftims di cată, că sânt strociti Şî mai au şî bunghişori, Ian scoati nişti leiuşori. Poftim şî li prineşti Şî câte-on galbăn dăruieşti. Di toată găurica Să-ni dai capica. Di vrei să lăudăm pi cuconiţa nireasă, Di frumoasă îi frumoasă, Că singur ţ-ai ales-o. folklor din judeţul lăpuşna 133 Da di harnică noi ţ-om spuni, C'o luat o cofă Să să ducă la apă Ş'o dat intr'o groapă Ş'o trântit cofa di chiatră. S'o sculat ş'o pus cofa pe-on colac [di fântână Şî vini acasă c'on broscoi în mână. O pus-o mă-sa să ţasă natră Ş'o ţăsut o vară 'ntreagă Cât ai aşterni pe o vatră. Da întri iţă ş'întri spată, Paşte o iapă 'nchedicată. întri spată şî fuşei, Paşte-o scroafă cu purşei. [Mirele dă femeilor câţiva lei şi le « drege » câte un pahar de vin.] Ialoveni — Acelaşi. 86 CONĂCĂRIA Buna dzîua, buna dzîua, Boieri durievoastră, Cu bun răspuns să ni iasă Sî ni 'ntrebi şi îmblăm şi căutăm, Noi bini sama să ni dăm. Noi nu sântem mocani di cumpărat [boi> Da nişi di cumpărat oi. Noi sântem soli soleşti Di împăratu aleş, Din cai sîneţ Din gură 'nvăţaţ, Ne-o trimăs din conac în conac Pi crângu serului, Pi luriina stelilor. Noi ne-am lăsat pi şei ste luminoasă La curţîli durievoastră. Am auzît c'aveţ o floari Lină, mălină; A 'nflori 'nfloreşti, A rodi nu rodeşti. împăratu nostru, când a vini. Pământu a hui; Când a discălica, Pământu s-a cutremura. Noi am vinit să vă dăm di ştiri Să vă gătit di ialoviţ grasă, Di buţ cu vin, Di cară cu fân, Că împăratu nostru să vie s'o iei S'o aducă pişti munţ cărunt La a dumesali curţ. Ş'acolo di 'nflorit a 'nflori Şî di rodit a rodi Şî pomană părinţilor şî nănaşîlor a şi. Şî nouă di laudă tuturor fraţilor Ş'aşest colac frumos Ca faţa lui Hristos; C'o mână să dăm Şî cu alta să luăm <<{■ ■' Şî unii pi alţîi să nu r,\/nşălăm. Să-rii daţ câte-o nafra. >. Atunşi milostivu Dumnedzău au [stătut ş'au gândit: « Greu a trăi omu fără soţ pi pământ. Cum să-i fac soţ ? Să-i iei), omului din cap ? Omu din cap zăluzăşti. Să-i ieu omului din speti ? Omu din speti slăbeşti. Să-i ieu omului din tălpi ? Omu din tălpi scadi». Da greu adormi strămoşu nostru [Adam. FOLKLOR DIN JUDEŢUL LĂPUŞNA 135 Atunşi fiul lui Dumnedzău au luoat lui Adam din a şaptea coastă stângă Că-i maj mică Şî să nu-i fie strămoşului nostru [Adam fiică Şî au herezat pi strămoaşa noastră [Eva, Cu trup din trupu lui Adam, Cu osu din piatră, Cu sângili din rouă, Cu ochii din marea, Cu frumusaţa din soare. Şî i-au întrupat Şî i-au herezat Şî cu vin i-au stropit, Cu mâna dreaptă cruşi le-au făcut Şî din gură le-au grăit: « Adami, Adami, Cu Eva di mână să vă luoaţ, Şî 'n rai să 'ntraţ Şî din toţ pomii să mâncat Numa dintr'aşel pom rotat din mij-[locu raiului să nu gustat». Da iaca o vinit şărpili mai înţălept, Pi Eva l-au înşălat Şî din pomu şei oprit au gustat Şî lu strămoşu nostru Adam i-au dat [de-au gustat. Atunşi strămoşu nostru Adam, cum [au mâncat ş'au înghiţit, Cum s'au prişeput că din pomu şei [oprit au mâncat. Iar strămoşu nostru Adam din rai [au ieşît Şî cu mari glas au glăsuit: « Of, Doamni, Doamni, Eva m'a 'nşălat». Da Dumnedzău le-au vorbit: «Dacă tu, Adami, pre Eva ai ascultat Şî pişti poronca me aţ călcat, Din rai să ieşit Şî cu mari frică să trăit Şî pământu să-1 stăpânit». Atunşi strămoşu nostru Adam şî cu strămoaşa noastră Eva di mână s'au luoat | Ş'au purşes văili cu lunşili Şî crângur'li cu viili: Şî din păcati au făcut trii fişiori: Pre Profira, pre Reveca şî pre Sara. Iaca şî milostivu Dumnedzău o avut [şî iei pre trei prooroşi: Pre Abram, pre Isac, pre Iacov. Iacov au luoat pre Profira Cari o 'ntins mâna şî s'o dat mila. Avram au luoat pe Reveca Şî Isac au luoat pre Sara Cari o 'mpărţît ţara. Şî iarî vi să roagă fişiorii la dune- [voastră, şinstiţ părinţ Şî durievoastră fraţ cari sânteţ la [aiastă nuntă adunat, Să-i iertat şi să-i blagoslovit, Casa scrie la scriptură Şî 'n sfânta ivanghelii. Că de vor faşi f'şiorii durievoastră casa cu temelia de piatră, Blăstămu şei părinţăsc rîsîcheşti din [vârv şî păn în talpă. Cucoani miri şî cuconiţă mireasă, Să trăit să vă mulţîţ Ca smirna şî tămâia, Ca năsîpu mării, Ca iarba câmpului. Dila pământ când mă-ţ scula Mâna părinţilor ăţ săruta, Atunşi Dumnedzău noroc şî parti [v'a da. Noroc şî parti Şî la toţ mă 'nchin di sănătăţi. Amin şî la urmă on pahar cu [vin. Ialoveni — Nicolai Mateuţă, 28. 136 p. v. ştefănucă 88 URAREA LA PAHAR [Când dai mâna cu mirele şi mireasa] Să şiţ sănătos, Cucoani îîiri şî cuconiţă nireasă. Cum m'aţ şinstit cu aist pahar Dumndezău să vă niluiască cu mari [dar, Cu şeii patru daruri pi cari le-au [dăruit Dumnedzău La şei patru crai: Cu puterea lui Samson, Cu înţălepciunea lui Solomon, Blândeţa lui David Şî bogăţîia lui Iov. Să vă niluiască şî să vă bucuri boc 89 Dragă măiculiţîi, dragă, Streinelu măiculiţîi, Şi gândeşti, şi socoteşti, Pe aist drum di ti porneşti. Pe aist drum şini porneşti, înapoi nu nimereşti; Pe aist drum şin' s'o pornit înapoi n'o mai vinit. O pus spetili la pământ Cu faţa la răsărit. Ialoveni — Catinca Hâncu, 65. 90 Tătăcuţă, tătăcuţă, Tari m'am mai săturat, Tătăcuţă, di strigat, Pi uş streini di îmbiat. Nu ni-i friptă inima di cărbuni, Da rii-i friptă di streini. Scoală, tătăcuţă, scoală, Că nu ţî-i diparte acasă. Ialoveni — Marina Vasiliţă, 22. Cum s'o bucurat ferişita Ileana în [munţii Canagalili. Să şii sănătos şî duneta, cucoani vor- [nişeli, Cu trupu di gioreli, Cu guriţa di făguraş di riieri. Astădz ieşti vornişel pe o hoară, Mâni să ti văd împărat pe o ţară. Dacă nu 'mpărat pe o ţară, Măcar nirticar la o moară; Ori să ti văd la on pod Cu străistuţa 'n şold. Să şii şî duneta sănătoasă, cucoană [vornişică, Ca o garoafă frumuşică. Nimoreni — Mărioara Vutcaru, 62. e t e 91 Dragă măiculiţă, dragă, Dacă-i agiungi 'n şeia lumi, Să te duşi la fântâna lină, C'acolo morţii s'adună. Ş'a şi şî măicuţa me Să-i spui şî di viiaţa me; Spuni-i că-s sănătoasă, Da inima ni-i friptă, arsă. Nu ni-i arsă di cărbuni Da ni-i arsă di streini. Nimoreni —Mărioara Vutcaru, 62. 92 Dragă măiculiţă, dragă, Măiculiţă o gândit să-ţ facă nuntă, Da amu tu ti mărit După f'şioru vântului în fundu pământului. O gândit să-ţ facă casă Din pari şî din nuieli, Da amu ţ-am făcut di trii scândureli, Fără uş, fără ferestre. Nimoreni —Aceeaşi. FOLKLOR DIN JUDEŢUL LĂPUŞNA 137 93 BOCET LA GINERE Dragă măiculiţă, dragă, Să vii gioia Să vedz nevoia, Să vii marţa Să vedz viiaţa. Nouă copchilaş în a cui samă ii laş ? Dimineaţa când s'or scula Pi şini or întreba: « Tătâcuţă, pi şi drum să ni pornim ? Toţ copchii oaminilor s'or scula Şî s'or duşi la deal Numa pi noi ne-or chinui. Tătâcuţă, ian mai scoală Şî dişchide guriţa Di ni spuni v'on cuvânt Să-1 ţînem minţi că-i dila tătâcuţă. Te-o pornit pe drum de anină în tară străină; Şini să duşi 'n şeia lumi înapoi nu mai vini». Nimoreni —Antoniia Miron, 63. 94 Of, amar şî ră dureri Omu făr' di mângâieri. Mângâie-m'aş, n'am cu şini, Aş muri, moartea nu vini. Ieu mă rog moarti la tini Să mă iei şă pi mini. — « Mă-tin-că nu te-oi lua, Că ai dzîli di trăit Şă păcati di răsplătit; Păcati din tinereţă, Li răsplăteşti la bătrâneţă ». G H I C 95 Sui tătuţă pi mămuţa Şî faşi fâs, fâş.—Perina când te culci. Ialoveni — Vasile Mateuţă, 85. Of amar şă ră dureri Şă dureri nicurmată, Di az moartea mă disparti Şă mă duşi 'n altă parti, Undi Domnu mă aşteaptă. Da a şi rău, da a şi bini, Cum a vra Domnu cu mini. Of, moarti mângâioasă, Cum scoţ |sufletu din oasă Şă trupşoru din casă Şă li duşi pi caii 'ntunicată Un'i n'am fost nişi odată. Viniţ fraţ, viniţ surori, Viniţ rudi 'nduritori, Viniţ, prietini, cu toţîi Şî-ni pitreşiţ şeasu morţii. Să vii şă copchilaşîi iiiei, Aşei mari şî mititei, Să plângă astăz şă ei. Să vii şă iubita mea soţîie Cari fii-o fost la cununie Să vadă cum îi de amar A morţii pahar. Să vii şă slugili meii Cari-rii lucra lucruri greii Şî să vadă, nu să poati Să mă scoată dila moarti. Undi rii-i averea me Să-rii ieu zîli ieu pi e. Viniţ fraţ, viniţ surori, Viniţ rudi 'nduritori. Să vă rugaţi di tot omu, Di tot omu către Domnu, Ca în iad să nu mă pue, Haini pi mini să lunineză, Pi mini 'n rai să mă aşădză. Ialoveni — Vasile Mateuţă, 85. i t o r i 90 Mama stă Şî tata dă. —Pilugul şi piua. Ialoveni — Acelaşi. p. v. ştefănucă 138 97 Pe on deal rotat Sădi tat-to 'nflat. — Stogul cu fân. 98 Am on divan Şî am zăşi feti; Tăti dorm la nijloc Şî nişi una la nijloc. Roata cu spiţele. 99 Am on purşel Cu puţa di şer. — Sfredelul. 100 Unu ară, Doi să riiară, Patru 'mping Şî doi întind. — Porcul. 101 Guturuş, buturuş Sădi 'ntr'on chişioruş. — Curechiul. 102 Străchinuţă verdi. Fundu nu să vedi. — Fântâna. 103 Am o raţă goibăraţă Cu'gurmazu şoibăroi. — Garafa. 104 Pe on deal rotat Şăde-o oală cu păsat. Muşuroiul cu furnici. 105 Am un sac plin cu mac Sădi cu gura 'n gios şî nu să varsă. Hornul. 106 Gie, gie după gie Cu rochiţa turungie. Piersicul când înfloreşte. 107 Şinghil şinghilşor, Bagi mâna pin răgoz Ş'apuşi pi moşu de puţă.—Pâpuşoiid. 108 O mâţă potcogită Sădi pe o casă şîndilită. — Luna. 109 Băsmăluţa 'mpăratului Sădi 'n nijlocu satului. — Biserica. Ialoveni — Ion Budeanu, 21. 110 Două lemne odolemne, Celelalte măruntaie. — Scara. 111 Păr în păr Şî la nijloc on par. — Caii şi oiştea. 112 Oastea unui împărat Stă 'ntr'on vârv di par uscat. Macul. 113 Oala di bou, Carnea de om, Zama dq oaie. Ciubota, piciorul şi obiala. 114 Niţă floc Şî niţă floşeasă S'o dus dila deal di sat Şî s'o niţăfloşit amândoi. , Vidturul şi găina. FOLKLOR DIN JUDEŢUL LĂPUŞNA 139 115 Am o purşicuţă Cu trii peni la puţă. — Pirostriile. 116 Scurto, groaso, un'ti duci ? Arso 'n cur, şe-ai să mă 'ntrebi ? Cofa cu ceaunul. 117 La mătuşa supt părete Stau două găini boghete.—Ferestrele. 118 Borta neagră, Păru roşu. — Sfecla. Ialoveni — Petrea Vâtcărău, 23. 119 La leliţa 'n crăpătură Ieste on chic di untură.— Opaiţul. Ialoveni —Acelaşi. 120 Am o poiţîcă Plină cu niei alghi.—Gura cu dinţii. Nimoreni — Antoniia Miron, 63. 121 Găinuşă 'ncărcăţîcă, Ţuşti la moşu 'n poiţîcă.—Lingura. Ialoveni — Aceeaşi. jocuri.de copii 130 Roata, roata şei bogată Sădi 'n vali şă vânează Şă vânează chetrişeli 122 Scânduri^a bradului , Curvulişea satului. — Scripca. 123 Michiduţă mititel. Să ie lumea după iei. — Ceasul. 124 Rască, părască, De-ar ave scară, S'ar sui păr la şeri. — Fasolea. 125 Hurduz, burduz, Din Ţarigrad adus Şî la noi supt divan pus.—Dovleacul. 126 Vasîlic'a nostru Vedi curu vostru. — Pragul. 128 Toca, toca velniţă, Cici cocovelniţă, Şăsî măndişi, Poftim di gâşi. — Vârtelniţa. 129 Pe o vali 'nrourată Merge o vacă 'ncornorată; Suflet n'ari, suflet duşi, Di pământ nu mai agiungi.— Corabia. Nimoreni — Gh. Covali, 45. («n umărăto are») Cu gura di petişeli, Crust, Vrâst, Corn. Ialoveni — Andrei Săcrieriu, 12. 140 P. V. ŞTEFAN UCĂ 131 Opsâna, Sânapiti, Chistimbole, Nacustichi, Ţangăr, Mangăr, Naftaftur, Bilingherbur. Ialoveni —Acelaşi. 132 Uni eli, Dodi eli, Cara, binda, binda, Nişcoraş, Toporaş, Prindi baba iepuraş Dila moara Hâncului, C'o poală strecătoari, leş cochilă 'n vali. Ialoveni —Pa vel Vasiliţă, 17. 133 Nijoatca, Poatca, Tricorovatca, Brişi, Custurişi Fugi de aişi. Ialoveni — Acelaşi. 134 Una rama, Catarama, Doi lei, Tumburei, Băsmăluş, Chiei din uş. Ialoveni — Acelaşi. - 135 Uniliţa, Gâştiliţa, Sava, Mâţu, Ţâţu, Găitan, Şto curcan. Ialoveni — Stepanida Budeanu, 20. 130 Neculai, Un'ti duşi? La pădurea me. Şe-ai vădzut ? Doi pui di pupăză. Hanţa, panta, Gioi dimineaţa, împungi cu acu, Dă-ti la dracu. Ialoveni —Aceeaşi. POVEŞTI ŞI LEGENDE 138 \ FATA CU PĂRU DI AUR Din pulpă născută, Di ţigancă tunsă, Di hultur crescută, Mari doamnă pusă. Di bab'amăgită, O fost on şioban ş'o făcut o bubă la on chişior. Iei o purtat buba nouă luni di dzîli. într'o dzî o luoat cârja şî oili şî s'o dus în păduri. Mărgând pin păduri, întăi o dizbrăcat scumanu, ş'apu pantalonii, ş'apu cămeşîli, FOLKLOR DIN JUDEŢUL LĂPUSNA 141 ş'apu cân s'o mântuit di dizbrăcat şî prunca din buba chişior'lui o născut. Iei, di 'ndilicată şi-o fost prunca, că iera cu păru di aur, o luoat-o 'n braţă ş'o dus-o şî i-o dat-o babii. — «Na, păzăşte-o s'n'o furi hultur'li », că pe atunşea nu iera ca să mănânşi pui hultur'li; da mânca copchii. Ie o crescut mari, di patru ani, şî n'o avut frică că a vini să i-o iei. Da hultur'li tot o vinit şî tot i-o luoat-o. Di frumoasă şi-o fost, hultur'li n'o mâncat-o; da o dus-o 'ntr'o păduri ş'o crescut-o 'ntr'on copac. Intr'o dzî, îmblând f'şioru 'mpăratului pin păduri după vânat, o dat di dânsa şî straşnic s'o ninunat. O rugat-o să să scuboari gios şî să să, ducă cu dânsu. Da ie n'o vrut, că să teme di hulture. F'şioru 'mpăratului o vinit acasă ş'o spus la o babă: « Mătuşă, ieu am fost în păduri după vânat ş'am dat pişte on tipos di copchilă şî m'am îndrăgostit di dânsa. Am rugat-o să să scuboari din copac; da ie n'o vrut, că dzîşe că să temi di hulture! » Da baba i-o spus: « Ie-hi on purşel, o gimătati di ocă di rachiu, on şeaun, chirostiili, lemni, tot şi trebui pintru foc ş'on mergi la copac ». F'şioru 'mpăratului i-o făcut tot şi-i trebui şî, când o mărs baba la copac, o aţâţat focu şî s'o apucat di purşel di tăiet. Da flăcău 'mpăratului şâde de o parte şî pânde. Fetii nu i-o plăcut cum tai baba purşelu ş'o dzîs: «Babă, nu tăie aşa; da taie-1 amintrilea ». Da baba i-o dzîs: « Scuboară, draga mamii, din copac şî ni-i arăta ». Fata s'o scuborît numa dicât şî i-o arătat. Baba o lipădat purşelu, o luoat şîpu cu rachiu şî be ie on pahar şî da şî fetii on pahar. Mai be ie on pahar şî mai da şî fetii on pahar şî pi urmă s'o apucat di purşel. Când o dat să să sui 'n copac, nu să mai pute sui, că iera bată. Baba i-o dzîs: « Hadi, draga mamii, şî te-oi culca la o casă şî te-i trezî şî te-i sui 'n copac şî hultur'li nu ţ-a faşi fiică ». S'o dus baba cu fata la o casă di ţigan ş'o culcat-o. Ţiganca ave o fată şî ie. Noaptea, s'o apucat, dac'o amurgit, ş'o tuns fata ş'o 'mbrăcat fata ii pi cap cu păru di aur şî cu straili o 'mbrăcat trupu. Când o vinit f'şioru 'mpăratului s'o iei cu căruţa, o luoat fata ţîgănşii ş'o rămas la cununie. Fata hultur'lui s'o sculat dimineaţa şî, când s'o vădzut goală şă tunsă, s'o pornit pin păduri 'napoi. Mărgând pin păduri, o dat di hainili tătâni-so şî s'o 'mbrăcat cu toati. O găsît şî oili şî cârja şî s'o pornit pin păduri păscând oi li. Mărgând cu oili pin păduri, o dat di stâna 'mpăratului. O tras la stână pintru mas. Sara, şădzând la tăclali cu şiilanţ şiobeni, s'o apucat di spus şinghilituri. Iei, şiobanu, că iera şioban amu, o spus şinghilitura iasta: Din pulpă născută, Di ţigancă tunsă, Di hultur crescută, Mari doamnă pusă. Di bab'amăgită, Nimi n'o putut disfaşi şinghilitura iasta. Atunşi s'o dus başiu la 'mpărat ş'o glăsuit aşă: « Iaca şi 'mpărati. Ne-o vinit on şioban şă-1 ţinem di trii 142 P. V. ŞTEFĂNUCĂ dzîli şî ne-o spus o şinghilitură şî noi n'o putem isprăgi ». împăratu l-o rânduit pi başi s'aducă pi şioban la iei. Başiu s'o dus ş'o vinit cu şiobanu. Şiobanu o 'ntrat în casă cu cuşma 'n cap. împăratul i-o dat o palmă şî i-o dzîs: « Şi nu-ţ iei cuşma din cap, măi şiobeni ? » Şiobanu i-o răspuns: « Şinstiti 'mpărati, nu ni-o pot luoa că, să vedz, şinghilitură pintru cari m'aţ chemat Măria voastră i-adivărată aşa. Adă pi f'şioru mătali să-i aduc aminti di undi m'o luoat pi mini». F'şioru, când o vinit, şiobanu o glă-suit: «Nu-ţ aduşi aminti când ai vinit cu baba, c'on purşel, cu rachiu, cu şeaunu, la copacu un'i eram în stăpânirea hultur'lui ? Ei, şî baba s'o apucat ^di tăiet purşelu şî nii nu ni-o plăcut şî m'am scuborît şî i-am arătat şî ie m'o şinstit cu rachiu şî m'am închefăluit şî 'napoi în copac nu m'am putut sui. Baba m'o dus la o casă să mă hodinesc. Da acolo m'o tuns şî m'o diz-brăcat şî cu păru şî cu straili meii s'o 'mbrăcat fata ţîgănşii şî tu ai vinit şî ai luoat şî te-ai cununat cu ie ». Şî ca să fie cu adivărat, Cuşma din cap ş'o luoat, Şî capu di aur i-o luninat. împăratu o dizbrăcat ţiganca ş'o 'mbrăcat-o pe aiasta. Pi ţigancă o legat-o di coada la o iapă ş'o legat ş'on sac di nuşi şî, unde agiunge nuca, agiunge şî bâcăţîca. Ialoveni — Ioana Lungu, 65. 139 POVESTEA LUI VAlNIUŢA Iera on om ş'o fimei. Iera bătrâni şî n'ave copchii şî nişi n'o făcut. Ii s'o luoat şî s'o dus la deal la lucru amundoi. Lucrând ii aşă, o vinit on copchii di pi deal, di v'o şăsă ani, niştiut, riivăzut, l-o luoat, l-o adus acasă şî l-o crescut păr l-o făcut flăcău. Acolo lingă satu lor iara on iaz. La iazu aşeala vine trii răţ sălbatişi şî să scălda. Dacă sta 'n margina iazului şî s dizbrăca nişti cămeş, să făşe feti. Iei, băietu, le-o ochit, az aşă, mâne aşă; o 'ntrat cu ochii pintr'însîli cum vin ieli şî să fac feti. Mai pândeşti a triia dzî cum vin, să duşi şî-i ie cămeşa di pi\malu iazului la şei mai mari şî să porneşte acasă. Ieli, când o ieşît la mal să să 'mbraşi, şeii două s'o 'mbrăcat ş'o zburat; da şei mai mari, dacă i-o luoat cămeşa, iarâ fată şî nu pute să zboari. Da s'o luoat după Vaniuţa ş'o'nşeput după dânsu: «Vaniuţă, Vaniuţă, stăi, măi Vaniuţă şî dă-îii cămeşa!» L-o luoat cu mân-gâieli să-i dăi cămeşa. Iei o stat şî ie i-o luoat cămeşa, mai cu mângâieli, mai cu sîla, s'o 'mbrăcat ş'o zburat. Iei s'o dus acasă. Da a doilea dzî, ieli iar o vinit şî s'o dizbrăcat ş'o 'ntrat în iaz tustreli să să scaldi. Iei s'o dus ş'o luoat cămeşa la şei mai lîijloşie şî fugi iară acasă. Ie, aşei FOLKLOR DIN JUDEŢUL LAPUŞNA 143 mai lîijioşie, s'o luoat după dânsu, l-o luoat cu mângâieli, l-o mai izghit şî i-o luoat cămeşa, s'o 'mbrăcat ş'o zburat. Iei s'o dus acasă lăcrămând ş'o spus părinţilor. Părinţii i-o spus: « Dacă mai iei şî la iast mai riică, să n'o dai şî să vii acasă cu dânsa». Iei s'o dus a triia dzî ş'o luoat-o la şei mairiică. Dacă i-o luoat-o, n'o vrut să i-o mai dei ş'o vinit şî ie după dânsu. I-o făcut strai cum să faşi la fimei, s'o luoat ş'o făcut nuntă, s'o cununat şî trăie cu dânsa. O făcut on copchil amundoi. Trăind ii aşă, s'o dus la o cumătrie în măhâlă. Dacă s'o dus acolo, da ie bucuroasă, voioasă, cânta cântişi di pi lumi şî tătă lumea, cât iera la cumătrie, şâde şî să uita la dânsa. De-amu nişti oamini, fimei, din cumătrii dzîşe: «Hăleu, măi Variiuţa, tari mai cântă nevasta asta a ta şî-i ahotnică şî vesălă! » Da ie, când o audzît aşă, dzîşi: « Când rii-ar da cămeşa cari ni-o luoat-o iei,ieu îndoit aş cânta, pi şăpti părţ, dicât cânt amu ». Da oaminii o 'nşeput: « Da dă-i-o, da dă-i-o, da di şi nu i-o dai, măi Variiuţa ? » Iei s'o 'nduplecat, s'o dus ş'o adus-o şî i-o dat-o. Când s'o 'mbrăcat, ş'o făcut arichi ş'o zburat pi casă ş'o strigat di pi casă: « Văriiuţă, dă-rii copchilu! » Iei o ieşît şî i-o dat copchilu. Ş'o dzîs ie din gură: « Dacă ţ-a şi dor di mini, să vii Undi stuhu creşti Şă'n cosîţă-1 împleteşti». Ie ş'o luoat copchilu ş'o zburat în ţara ii. Iei s'o dus acasă la părinţ ş'o 'nşeput a lăcrăma ş'a spuni şi-o păţît. Iei o trăit o săptămână, două, fără dânsa şî l-o pălit doru. S'o pornit după dânsa. S'o dus. Mărgând aşă, o agiuns la Sfânta Vineri ş'o 'ntrebat-o: « Sfântă Vineri, nu ştii Undi stuhu creşti Şă 'n cosîţă-1 împleteşti ?» Ie o spus: «leu nu ştiu; da iaca să-rii chiem jîgăniili meii di pi afară, şărchi, bălaori, păsări, poati ieli ştiu. » Le-o chemat şî n'o ştiut nişi una. Pi urmă iei s'o pornit ş'o agiuns la Sfânta Sâmbătă. S'o dus ş'o 'ntrebat ş'acolo. Nişi Sfânta Sâmbătă nu ştie «undi stuhu creşti şă 'n cosîţă-1 împleteşti ». Ie o spus: « Nu ştiu, da ia să chiem jîvinili di pi afară, poati ieli ştiu ». O 'ntrebat şî n'o ştiut nişi acolo nişi una. Ş'o pornit mai diparti. O agiuns la Sfânta Duminică. O 'ntrebat-o şî pi dânsa. Ie tot o spus că nu ştie: « Da ia să-rii chiem jîvinili di pi afară, poati ieli ştiu ». Le-o chemat pi toati şî n'o ştiut. Da pi urma lor vine on bulihari şchiop şî l-o 'ntrebat şî pe aista. Da iei o spus: « Ştiu c'acolo m'o dus doru di rii-am rupt chi-şioru ». Variiuţa l-o 'ntrebat: « Dacă ştii, apui să mă duşi pi mini acolo ». Iei o spus: « Te-oi duşi; da să-rii găteşti dzăşi poloboaşi di pâni şî dzăşi di carni ». Iei o 'mblat şî i-o gătit cât să cuvini, le-o pus pi arichili lui şî bulihariu i-o spus: « Sui-ti ş'tu şî, când oi cârni capu'ncoaşi, să-rii dai pâni; când oi cârni capu 'n partea asta, să-rii dai carni». S'o aşădzat, ş'o i44 p. v. ŞTEFĂNUCA pornit, ş'o mărs păr aproapi di casa ii. Iaca atunşea o mântuit carnea. Iei şi iera să facă ? N'ave di undi să iei. O luoat on cuţîtaş ş'o tăiat din pulpa chişiorului şî i-o dat. Hultur'li o stuchit carnea di unde-o luoat-o şî s'o prins la loc. Hultur'li i-o spus: « întri pi poarta iasta, c'aişi şăd ii». Vaniuţă o 'ntrat în casă; da 'n casă iera numa copchilu, că mă-sa iera la biserică. Iei o mai drăgănit copchilu: « Dragu tati, dragu tati », că iera copchilu lui. Când o audzît zdupăind pin tindă, Vaîiiuţa s'o vârît supt laiţâ. Ie, dac'o vinit, s'o pus pi laiţă să dei copchilaşului ţâţă. Copchilu nu vre să sugă, da arăta supt laiţă şî dzîşe: «Ia tata, ia tata !» Da ie o 'nşeput a plângi ş'o dzîs: « Unde-aş şind tat-to, săracul» Iei o ieşît di supt laiţă, o luoat-o di gât ş'o sărutat-o. Da casăli şelea iera zmeeşti şî zmău şeala iara 'ntr'on beşi, înfundat într'on poloboc şî şercuit cu trii şercuri. Da ie i-o spus dac'o 'nşeput să trăiască cu dânsu: « Pist' tot locu sî îmbli, da 'n cutări loc să nu îmbli ». Iei s'o gândit în capu lui: « Cum ieu pist'tot locu îs stăpân; da 'n beşi n'am voi să îmblu ? ». Când s'o dus ş'o discuiet beşiu şeala, zmău o grăit din poloboc: « Dă-ni on pahar di apă ş'o bâcăţîcă di pâne ». Iei îi da; da ii nu-i spune. I-o dat ş'o plesnit on şerc. Adoudza iar i-o dat ş'o mai plesnit on şerc. S'o dus ş'atriidza şî iar i-o dat ş'o mâncat ş'o băut ş'o plesnit ş'al triilea şerc. O ieşît zmău şî s'o luoat la trântă cu Vaniuţă şî l-o omorît. Zmău o trăit cu dânsa. Ialoveni — Nastasîia Ştefanucă, 50. 140 Iera nişti băiet şî s'o dus cu vaşili. Iaca unu l-o ales ii împărat. O făcut colibă. Şî cum paşte şiilanţ băiet gitili, iei şâde pi scaun, pi tron. On băiet fură on băţ dila alt băiet. Dzîşe că-i cal; băţ-cal. Da 'mpăratu ave şî strajă tot din băiet. Să duc la 'mpăratu să să giudişi. împăratu dzîşi: « Măi, dac'ai furat calu, mâne ai să mergi la spânzurătoari ». Băietu să duşi acasă şî plângi: «Să mă lai, să mă cheptini, că mâni mă duc la spânzurătoari ». > Da mă-sa: «Măi, ieu am s'ti bat». Să duşi iei acolo la deal. — «Şi, măi, nu ţ-o dat cămeşă albă di spânzurătoari ? » O 'ngropat ii două furcuţ, o pus on băţ şî l-o aninat, l-o spânzurat. De-amu vin băieţi toţ acasă, da iei nu vini. ^ — « Măi, da un'i-i băietu nostru ? » — « L-o spânzurat împăratu nostru ». 1 Iaca, de-amu l-o dat pi 'mpăratu oaminii la zacon, la giudicată. Iaca on boier iara la giudicată şî dzîşi: « Aista o să şii cu dreptăţi băiet. Am să m'apuc să-1 scot ». Şî l-o scos. De-amu, dacă l-o scos, iaca al puni la on cârd di boi să-i pască. Da iei ave on bou şă-1 chema Şiobănică cu coarnili di aur. Boieriu faşi bal şă chiamă şă alţ boieri. De-amu, cari boieri să lăuda cu pământ, cari cu averi; da boieriu să lăuda că ari o slugă credinşioasă. FOLKLOR DIN JUDEŢUL LĂPUŞNA 145 Iaca boierii şeia s'o apucat la rămăşag. Dac'o spuni băietu drept, apui boieriu câştigă o moşîie. Boieriu cari s'o apucat la rămăşag ave o duducă ş'o trimeti la colibă la dânsu. Da iei cu boii. Când vini la colibă, dimâncat făcut, măturat, da nimi acolo. Az aşă, a doilea dzî aşă. De-amu să puni băietu di pândă să vadă şini-i faşi lui dimâncat, şini-i mătură. Ie ş'o prindi pi dânsa. De-amu să trăiască cu dânsa. Sădi o dzî şî să 'mbolnăgeşti, să faşi bolnavă. Da iei pi lingă dânsa îmbla. Ie dzîşi: « Par'că dac'aş mânca carni di Şiobănică, ieu m'aş îndrepta ». « Ei, dzîşi, şi-i la on boieri ca a nostru on bou. Tu să te 'ndrepţ, că ieu mă duc să-1 tai. O tăiet bou ş'o făcut dimâncat şî s'o dus cu boii. Când vini la colibă, fata nu-i. — «Pi Şiobănică l-am tăiet, fata m'o lipădat; şi a să-fii facă boieriu când a afla ? » Iei s'apucă şî 'nşibgi bâtca 'n pământ şî puni şleapca pi bâtcă. Da iei să duşi diparti, diparti şî pi urmă vini la bâtcă. Pi dânsu-1 chema Simene. — « Buna dzîua, cucoane ! » la bâtcă, la şleapca lui. —«Şi fac boi Simene ? » Da tot iei vorghe în locu bâtşii. — « Sănătos, cucoane duneta. Boii zburdă, şî Şiobănică o chicat gios şî ş'o rupt gâtu şî l-am tăiet». Iei faşi tot sîngur la bâtca lui : — « Cum, Simene, din aţâţa boi, cum să chişi tucma aşela să-ş rupă gâtu ? » —«Nu vini ghini». Tot iei îş băte capu. Să duşi diparti şî iar vini aproapi şî spuni amintrilea. — « Buna dzîua, cucoani! » — « Mânţămăsc, Simene ! Şi fac boii ? » — « Şiobănică l-o spart şeilalţ boi şî l-am luoat şî l-am tăiet ». — « Cum, din aţâţa boi tucma pi aista l-o spart ? » — « Nu vini ghini nişi aşa ». Să duşi iar mai diparti şî vini la cuşmă. — « Buna dzîua, cucoani! — «Mânţămăsc duriitali, Simene. Şi fac boii?» — «Pi Şiobănică l-am tăiet, c'o vinit o fată şî tot mătura pin colibă. Şî ie s'o făcut bolnavă ş'o dzîs că-i a mânca di carni di Şiobănică şî ieu l-am tăiet. Da şi-i vra, aşiia ni-i faşi». — « Ei, de-am şi noi sănătos că boi ca Şiobănică mai găsîm ». Boierii s'o grămădit la sfat şî l-o chemat pi Simene, ş'o spus drept cum o tăiet bou. Ş'o luoat şî i-o dat boieriu moşîia cari o câştigat-o dila boierii şiia, şî fata i-o dat cu moşîie cu tăt. Da boieriu l-o găsît credinşios să-1 pui ispravnic. — « Oi şi ispravnic dacă ni-i scoati ochii ». I-o scos ochii şî l-o pus ispravnic. De-amu Dumnedzău îmbla cu 20 Anuarul Arhivei de Folklor II. 146 P. v. ŞTEFANUCĂ Sfântu Petrea şî cu Sfântu Pavai pi pământ cu căruţa. A unuia iera hamu, a unuia căruţa, da a unuia iapa. Dă Dumnedzău di fată iapa. Şeal cu căruţa dzîşe că-i a căruţăi mândzu, şeal cu hamu că-i a iepii. — « Hadem la ispravnic să ni giudişi». S'o dus ii la ispravnic ş'o spus toată 'ntâmplarea. —« Stat o leacă, că n'am când giudica, că mă duc pi malu mării, c'o ieşît peştili şî-ni paşti mălaiu ». — « Doamni, să mai poati să iasă peştili din marea să pască mălaiu? » Ispravnicu audi şî dzîşi: ■ = ■ —« Da să poati să feti hamu mândz şî căruţa mândz ? Să vedi că mândzu-i a iepii ». Da Dumnedzău dzîşi: «Cum ai giudicat di drept, aşa Dumnedzău să ti luiîineză ». Şî pi loc i s'o făcut ochii. Cigârleni — Vasile Vaipan, 92. 141 O fost o 'mpărat ş'o avut trii f'şiori. Iei o dus pi şei mai mari în păduri şî l-o 'ntrebat: « Di şi-i bun lemnu ista ?.» — «îi bun di uşă, di mesă, di scauni». L-o dus pi şei nijloşiu şî l-o 'ntrebat: — « Di şi-i bun lemnu ista ? » — « îi bun di condei, di cărăndaş». L-o dus şî pi şei mai nic: — « Di şi-i bun lemnu ista ? » — « îi bun di şiomag să-ţ trag unu'n cap ». împăratu s'o scuborît din căruţă şî l-o lăsat în păduri. Băietu, o plâns şi-o plâns, o dat de-o cărăruşă şî s'o tot dus, s'o tot dus, pân o agiuns la on bordei. La bordei iera on moşneag ş'o babă ş'ave on băiet di suflet. Amândoi, şî baba şî moşneagu, iera oghidnişi. Băietu s'o oploşit la bordei şî trăie pe ascuns. într'o dzî, moşneagu dzîşi: « Măi babă, şi faşi că 'nainti ne agiunge dimâncat şă pintru băietu nostru; da amu nu ne-agiungi ? Ia ie tu, măi babă, cociorva şî zgândărăşti pin casă, că ieu m'oi aţîne la uşă cu toporu, că ieşti şinevai în casă di ne mănâncă dimâncatu ». Da f'şioru 'mpăratului o dzîs: «Nu mă căutat, că ieu sânt mai mult în casă k durievoastră». Când o vinit băietu lor cu oili, s'o luoat ^amândoi fraţ di cruşi şî le-o dat la amândoi tot on numi. La 'mpăratului i-o dat numili Măru, da la şelant Păru. Moşneagu le-o făcut strai buni ş\ le-o cumpărat cai. La cai le-o pus numili la 'mpăratului, Aliman; da la a Părului, Făt-Frumos. Atunşi iera pi lumi numa on izvor şî be toată lumea apă şî, păn şi nu da copchii zmăului, nu luoa nimi apă. O dat toată lumea câte on copchii pi apă ş'o rămas la urmă 'mpăratu să dei ş'o dat împăratu o fată. Măru o audzît că 'mpăratului i-o vinit rându să dei o fată. S'o sfătuit cu Păru: «Măi fraţi Păru, ieu mă duc să scot pi sora dila zmău; da tu să vii, că nu să ştii cum FOLKLOR DIN JUDEŢUL LĂPUŞNA 147 a şi». Când s'o dus Măru o găsît-o pi sor-sa la fântână ş' aştepta să vii zmău. Măru o dat mâna cu fata ş'o ischitit-o: « Am să pui capu pi braţăli tăli, da tu să mă scoli când a vini zmău ». Zmău o vinit, da fata nu pute vorghi: Ie o plâns ş'o chicat trii chicături pi obrazu lui Măru şî l-o trezit. Zmău l-o'ntrebat pi Măru: «Ci vrai: luptă ori trântă ? » Da Măru o dzîs: «Cum mă-i da, aşa mă dau». S'o luoat la luptă şî s'o luptat trii dzîli şî trii nopţ, da nişi unu nu dovide. Dac'o văzfc Măru că nu mai poati, o strigat la Aliman: « Apucă, Aliman ! » Aliman o apucat cu gura şî l-o fărmat cu chişioar'li. Când colo, o chicat şî fratili Păru. Măru i-o luoat fetii inelu şî şerşeii şî i-o spus: « Du-ti la părinţ şî spuni că ieu te-am scăpat». Da 'mpăratu o spus că, şine a scăpa fata dila zmău, i-o dă di nevastă. Da on ţigan s'o dus şî s'o tăvălit în sângili zmăului şî s'o;.-dus la 'mpăratu să-i dei fata. împăratu n'o avut încotro şî i-o dat-o. Măru o audzît c'o dă pi sor-sa după ţîgan şî s'o dus cu Păru la 'mpărat s'o scoată. Când s'o dus, o dat mâna cu nireasa, o scos inelu şî şerşeii şî le-o pus pi masă. Nireasa o dzîs c'aista-i aşel cari m'o .scos dila zmău. Pi ţigan l-o luoat şî l-o uşis. Dimineaţa ii s'o dus la cununie. Da 'mpăratu nu ştie că i-i f'şior. S'o dus şî s'o cununat. Da cununia nu i-o pus-o 'n cap, da i-o ţîne deasupra capului. Sara s'o dus să să culşi. Măru o pus sabiia atârnată 'n grindă şî i-o spus că, dacă-1 atingi, sabiia îi tai mânuln Da nireasa, dimineaţa, l-o atins cu degitu şei mic să să scoali şî sabia i-o rătizat degitu. Măru o strigat la Aliman să sufli să i-1 întrupeză. Măru s'o dus să să speli. împăratu i-o turnat apă pi mână şî i-o dat şărvăt să să şteargă. Măru i-o dzîs: «Aşa tată, când mă-i lipădat în păduri, nu-ţ ieram f'şior; da amu vrei să-ţ şiu ginere ? » împăratu s'o dizmetişit. O stat tăţ ş'o cuvântat lu tat-so cum o făcut. Iei o dzîs că, dacă vrei s'o mărit pi sor-mea, s'o dai lui Păru că-i fratili nieu di cruşi. Ialoveni —Vasile Mateuţă, 85. 142 NOROCU OMULUI Iera odată doi.fraţ. Unu iera sărac, da unu bogat pişti samă. Da şei di iera sărac ave copchii mulţ, mulţ; da şelant ave bogăţîie. Şei sărac să duşe la şei bogat şî lucra cu copchii cu tăt şî ;mânca. Ş'apu dzîşe şei sărac: « leu, măi fraţi, nu mă mai duc acasă; da dă fimeii şeva, să mănânşi copchiii. Ieu m'oi scula mai dimineaţă -ş'oi săşera ». Da o vinit norocu aşelui bogat şî s'o apucat di strâns schişi, noaptea pi lună şî pune în chişioari. Da şei sărac s'o sculat ş'o dzîs: « Cari-i aşela, măi ? » Da norocu iera terfos ş'o dzîs: « leu îs norocu frăţâni-to ». — « Să-ni spui undi-i norocu riieu că-s aşa sărac, c'am să ti uşid toată noaptea ». . 148 P. V. ŞTEFĂNUCĂ Norocu o cîzîs: « Norocu tău sădi 'ntr'o crişmă 'n pădurişi şî be şî-i îmbrăcat ca on boieri şî gioacă cu ţigani ». — « Du-mă tu la dânsu, dacă tu ăl ştii». Da norocu o dzîs: «Hadi să ti duc». L-o luoat şî l-o dus. Când o agiuns în păduri, taman aşă iera. Norocu be şî giuca 'n crişmă. — « Cari-i norocu nieu ?» — « Ia aşel di gioacă ». Iei o mărs la dânsu şî l-o apucat di cap şî l-o 'nşeput a-1 uşidi. Iei o dzîs: « Cum di tu bei şî îîiia nu-ni dai riică şî ieu îs sărac ?» Da norocu i-o dzîs: « Hai cu mini şî ţ-oi da». L-o luoat şî l-o dus şî o agiuns la o curţi ş'o 'ntrat în casă. Când o 'ntrat în casă, i-o scos o găină di aur cu două ouă. —«D'apui şi să fac ieu cu găina iasta ? » o dzîs şei sărac. — « Du-ti acasă, că pi drum a să ti 'ntâlneşti c'on boieri ş'a să-ţ cumperi ouăli estea ş'ai să-ţ cumperi boi». S'o pornit pi drum cu găina supţăoară şî, când o agiuns pi şleah, s'o 'ntâlnit c'on boieri cu trăsura. Stă boieriu şî faşi: —« Da di unde ai luoat găina iasta cu ouă di aur ?» Da iei o spus: « Norocu ni le-o dat». — « Şi şei pi dânsâli ?» —«leu şei trii suti di lei». Boieriu scoati trii suti di lei şî li cumpără. — « Da vindi-ni şî găina». Boieriu o văzt că iera scris pi creasta găinii: «Şine-a mânca capu găinii, să şii 'mpărat; da şine-a mânca rândza, să prinească 'n tătă dzîua câte-o pungă di bani; da şine-a mânca inima, să ştii tăt şi-i pi lumi, tăti şelia ». Boieriu o dzîs: « Dă-ni şî găina ». Da omu o dzîs: «N'o dau, că-i norocu copchiilor». Găina o dus-o acasă şî să uoa 'n tătă dzîua câte on ou di aur. Ou al duse la târg şî s'o 'mbogăţît. Dacă s'o 'mbogăţît, dascălu iera aproapi di dânsu. Ş'o 'nşeput a trăi ghini şî s'o dat în bedreag cu fimeia omului. Dascălu o pus ochii pi găină, c'o văzut scris pi creastă. Da omu s'o dus la târg cu două ouă di aur. Dascălu s'o dus acasă la fimeia lui şî i-o dzîs,: «Fimei, tai găina iasta, că iei s'o dus de acasă şî să-ni laş niia capu, rândza şî inima să li mănânc ». Ie s'o apucat ş'o tăiet-o ş'o făcut dzamă ş'o dat la on băiet capu, la unu rândza şî la unu inima. Dascălului i-o dat pulpanii. Da dascălu o dzîs : « Hei, da nişi nu mănânc ». Ş'o ieşît on f'şior de-a lui împărat, unu ştie şi-i în om, da unu prine în fiişticari dzî câte o pungă di bani şî s'o 'mbogăţît di nu mai ştie soma banilor. 1 Pojorăni — Vărvara Chihai, 66. FOLKLOR DIN JUDEŢUL LĂPUŞNA 149 143 O fost on om ş'o avut on fişior ş'ăl întreabă: « Măi, dragu tatii, o vinit vremea să te 'nsori. Tu ai v'o fată chitită pintru tini ? » Iei o abisnit lu tătâni-so: «Tată, ieu am audzît, pi spusa nărodului ca şî pi audzîtu urechilor, că ieste o fată la Costeşti — de-o pildă — cari-i bună pintru mini. Da şî fata dila Costeşti o audzît şî ie dispri unu dila Iloveni că-i bun di dânsa. O pus nir'li cai la faiton şî s'o dus să vadă iiireasa. Iaca şî fata o pus caiX la faiton ş'o pornit să vadă nir'li. Mărgând ii pi drum, o dat Dumnedzău on gicol di nu iera chip să mergi. O tras la on tractiri să mâie acolo păr a sta gicolu. Fata tăt acolo o tras şî ie. Vezăteii dila cai s'o luoat di horbă. O spus fiişticari un'i mergi. O 'nţăles că stăpânii lor să duc niri unu la altu. Ii s'o dus ş'o spus la stăpâni. Ii s'o 'mbrăcat şî flăcău şî fata şî s'o primblat pin comnată. Ii s'o 'nvoit şî flăcău s'o dus ş'o spus lu tat-so că numa moartea 1-a disparti. S'o 'nţăles şî părinţii. Tatu fetii o spus că, după moarti, dă feti toată bogăţîia şî tatu flăcăului tăt aşa i-o spus. Ii s'o 'nsurat şî la o lună giumătati o murit părinţii ş'a flăcăului ş'a fetii ş'o rămas amar di multă bogăţîie. Da iei să ruga: « Dă-ni Doamni, săraşi? la tinereţă şî bogăţîie la bătrâneţă ». Dumnedzău cu Sfântu Petrea şî Sfântu Ilii l-o audzît, s'o dus la iei şî l-o 'ntrebat: « Cari ieşti aşel cari doreşti sărăşie la tinereţă şî bogăţîie la bătrâneţă»? Iei o dzîs: «leu sânt». Nu mult după asta, prineşti ştiri c'o ars cutări averi di pi soţîie. O rămas numa a lui şî pi urmă s'o aprins ş'a lui, casa undi dorîiieu. Ii să frigeu pi la fereşti. Ie o dzîs: « Scoală, omule, că ardi şî casa pi noi». Cân s'o sculat, ie o luoat on ţol şî s'o 'nvălit şî iei, o cămeşă ş'o ieşît afară ş'o scăpat cu cât iera pi dânşî. Amu trăieu la şini, la cumătri. Să duşeu pi câmp c'o coşniţă ruptă şî strângeu macriş, ăl duşeu la târg şî cumpărau covrigi şî mâncau. Odată să 'ntorşeu acasă dila câmp şî s'o 'ntâlnit c'on boieri şî s'o 'nchinat: « Buna calea, domnule ! » Da aşeala dzîşi: « Mai domn ai fost dicât mini. Şe-ai făcut de-ai agiuns aestea dzîli ? » Iei o dzîs: «Aşa m'am rugat lui Dumnedzău ş'aşa ni-o dat». Boieriu dzîşi: « Măi, frumuşică fimei ţ-ai luoat. Nu-i vindi tu nevasta ? Bani buni ţ-aş da şî pi părali ţ-ai găsî alta ». S'o 'nvoit pi opt pumni di galghini şî i-o dat-o. Nevasta o dzîs: «Omule, iei i-on hărcălău bătrân; ca mâni moari şî ieu oi trăi tot cu tini ». Ie s'o dus cu boieriu, da iei o rămas ş'o adornit cu banii. S'o dus o şioară şî i-o luoat banii şî i-o dus într'o pădure. Cân s'o sculat, iera fără bani şî fără fimei. S'o luoat şî s'o dus într'on târg ş'o văzt nişti meşteri lucrând la o casă. Iei îi întreabă şini-i podreaşcic. L-o pririit şî pi iei lucrător. Iei iera om hâtru ş'o 'nvăţat răb'di meşteşugu. Da boieriu cari cumpărasă fimeia, l-o 'ntrebat pi podreaşcic nu ni-i faşi şî niie o casă. Iei o scos planu casîi, s'o 'mpăcat şî i-o făcut casăli. S'o 'mpăcat cu lemnu boier'lui. S'o dus doispreşi roboşi în păduri şî i-o pus să tai câte doi oamini la copac. Iei o rămas cu altu la p. v. ştefănucă copac. Cum tăie la on copac, o chicat legătura pi inima copacului şî l-o logit pi podreaşcic la topor şî i-o rupt coada. Da tovarăşu podreaşcicului o dzîs: «Ne-o dat Dumnedzău on colac». Da podreaşcicu o dzîs: «Pi banii iştea rii-am vândut inima din mini. Dumnedzău rii-o luoat, Dumnedzău rii-o dat». O gătit casăli. La sfinţirea casălor, cucoana o 'mbrăcat pi podreaşcic şî agiutoriu lui cu haini nouă şî i să păre că samănă bini cu bărbat-so, da nu 'ndrăzne să 'ntrebi. Tovarăşu podreaşcicului o şerut parti din bani; da podreaşcicu n'o vrut să li dei, că iei iera podreaşcic amu. — « Dacă nu vrei să-fii dai, atunşi ieu spui cucoanii». Ş'o spus. Cucoana l-o 'ntrebat pi podreaşcic di şi s'o jăluit tovarăşu. «Iei şeri bani, da ieu mi pot să-i dau că pintru banii iştea rii-am vândut inima ». — « Cum ţ-ai vândut inima că şî ieu rii-aş vinde-o ? » L-o 'ntrebat cucoana. — « Ni-am vândut fimeia». Ie o spus să-i arăţi banii. I-o arătat banii şî i-o cunoscut cu ţolu cu cari iera 'nvăliţ banii. S'o cunoscut, s'o prins di gât ş'o rămas în casăli făcuţi di dânsu, că boieriu murisă. Şî s'o 'mplinit întocma: « La tinereţă sărăşie, da la bătrăneţă bogăţîie ». Ialoveni —Vasile Mateuţă, 85. 144 URSITA OMULUI Iera on om ş'o fimei. într'o noapte s'o 'ntâmplat că fimeia o făcut şî o oaie o fătat. Tocma atunşi o chicat on boieri la gazdă. Omu nu pre vre să-1 pririiască. Da ş'o făcut socoteală şî l-o pririit. Boieriu s'o culcat pi laiţă şă tocma atunşi fimeia o făcut on băiet. Pi la riiezu nopţii o vinit on înger ş'o vorghit aşa: « Bogăţîia boieriului ista s'o stăpânească copchilu ista di s'o născut noaptea iasta; da riielu di l-,o fătat oaia să-1 puniţ padnos, să-1 daţ boieriului. Oaminii nu ştieu c'o vorghit îngeru. Da vorbili îngerului le-o audzît şî boieriu. Dac'o audzît, s'o sculat dimineaţă, s'o dus la oamini în casă şî le-o spus: « Să 'nvăliţ copchilu ista şă să rii-1 daţ riiie, că ieu vreu să-1 ieu di suflet ». Oaminii nu vre,, oaminii jăle şî să tânguie: « Cum, ieu am făcut copchilu ş'amu vrei să rii^l iei ? Nu pot să ţî—1 dau !» o dzîs fimeia. Da boieriu o făcut toati chipur'li şî le-o luoat copchilu, s'o suit cu vezăteu 'n căruţă şî s'o pornit pi caii ş'o agiuns într'o păduri. Acolo, ca să scapi di copchii, ca să nu-i moştenească averea, l-o dat vezăteului şî i-o spus: « Du-ti ş'ăl tai ş'ăl dă 'ntr'o groapă ». Vezăteu l-o luat şî s'o dus în dosu la o tufă, i-o tăiet on degiţăl, o mânjit cuţîtu di sângi ş'o vinit ş'o arătat boieriului. Dumnedzău s'o dus în urma lor;| i-o pus trii făclii la cap, l-o 'ngrijît şî copchilu o crescut păr la optspreşi ani, băiet frumos cu mesteşugu vânatului. îmblând pin păduri cu vânatu, o agiuns la curtea FOLKLOR DIN JUDEŢUL LĂPUŞNA 15* boieriului. O mărs ş'o vorghit să^l prinească să hodinească la curţi. Boieriu l-o prinit. O stat băietu v'o trii dzîli la curţi şî s'o dat în dragoste cu şiica boieriului. Ii s'o plăcut amândoi şî i-o plăcut şî boieriului băietu. Boieriu s'o gândit s'o dăi pi şiică-sa după dânsu, o dat-o ş'o făcut nuntă după rânduială. Da sluga l-o vădzut că ari on degit tăiet, l-o cunoscut, s'o dus la boieri şî i-o spus: « Iaca cucoani, să-ţ spui drept cum o fost socoteala asta. Băietu şeia di l-ai luoat dila oaminii şiia şî măta m'ai trimăs să-1 tai şî să-1 îngrop în păduri, ieu nu l-am tăiet că ni-o fost nilă; da i-am tăiet on degit. Amu-i giner'li mătali, că ieu ăl cunosc după degitu şi i l-am tăiet atunşea». Boieriu tari s'o mâhnit. Iei o scris o hârtie la velniţă ş'o dat-o moşneagului s'o ducă. în hârtie o scris că, de a vini giner'li lui, s'al iei s'al azvârli 'n căzanu di pi foc. Iaca s'o 'ntâmplat că boieriu s'o 'mbătat şî s'o dus singur la velniţă. Velniţarii n'ăl cunoşteu şî l-o dat pi dânsu 'n cazan cu 'nchipuit că-i giner'li boieriului. Boieriu striga: «leu îs, nu mă daţ! » Da velniţarii: « Că boieriu o dzîs». Băietu o rămas stăpân în bogăţîia boieriului. S'o 'mplinit întocma cum o grăit îngeru la naşterea lui. O fimei torşe şî cosă în spri vineri, în spri niercuri şî n'ave altă săr-bătoari fără dicât duminica. Şăde şî torşe 'n spri vineri târdzîu. Numa şi audi că vini o fimei la fereastră şî strigă: « Cumătră, cumătră, dă-iii drumu 'n casă ». Ie o ieşît şî i-o dat drumu 'n casă, c'o gândit că-i o mahalagiţă. Da ie iera Sfânta Vineri. Ie o 'ntrat ş'o 'ntrebat: « Şi mai faşi, torşi ? » — «Torc ». Ie iera o fimei neagră pi obraz şî scârghită. —«Dă-iii şă nie on caier ş'o furcă să-ţ agiut şî ieu la tors ». Fimeia i-o dat o furcă ş'on caier. Da păr torşe ie on şir, Sfânta Vineri torşe on fus. O tors şi o tors ş'o mântuit di tors. O şerut râşchitoriu să râşchie. Dac'o mântuit di râşchiet, o dzîs: « Adă şeaunu să şerbim tortu păr la dzîuă». Fimeia s'o dus la o fimei 'n măhdlă să şeai şeaunu ş'o hodo-roabă, că n'ave şeaun. în măhâlă o spus tot cum i s'o 'ntâmplat. Da fimeia şeia: «Eh, cumătră, asta-i Sfânta Vineri şi vra să ti zătrească! Na-ţ şeaunu şî du-ti ş'ăl trânteşti 'n prag; trânteşte-1 să pocnească şî'nşepi a striga: « Of, Doamni, şe-am păţît! Am stricat şeaunu ». Ie, atunşea, a să iasă afară. Da duneta să întri răb'di 'n casă, s'încui uşa şî s'o laş afară. Ie, dacă te-i apuca di şert, ari să ti clocotească. Dacă întri în casă, să 'ntorşi toati cu gura 'n gios: şî oală şî şîp şî tot. Să nu să scoali nimi să-i dei drumu ». Ie s'o 'ntors acasă ş'o făcut cum i-o spus mahalagiţă. Da Sfânta Vineri Ialoveni Nastasîia Ştefănucă, 50. 145 SFÂNTA VINERI 152 P. V. ŞTEFANUCĂ îmbla pi la fereşti şî striga: « Strachină dă-rii drumu, oală dă-rii drumu ! » Da ieli nu să pute scula. Sfânta Vineri o dzîs: «He ti! De a şi din capu tău, dişteapt'ai mai fost; da di ţ-o spus alţîi, ghini ţ-o mai priit; c'avem di gând să ti pui în fundu hodoroghii, să ti şerb cu tortu la on loc ». Ialoveni — Lisaveta Poparcea, 66. 14G Iera on om şî i-o dat Dumnedzău on naslednic. S'o apucat iei să cauţi cumătri să-1 boteză, da nu găsă pi nimi. S'o pornit iei pi drum în alt sat să cauţi cumătri. Pi drum s'o 'ntâlnit cu Dumnedzău, cu Sfântu Petrea şî cu Sfântu Ilii. — « Buna dzîua, om bun ! » — « Mânţămăsc durievoastră ! » — « Undi mergi ? » — « Ia, mă duc păn în satu ista după cumătri să-rii boteză on copchii ». — « Hai înapoi că ţî l-om boteza-lă noi». S'o 'ntors înapoi şî l-o botezat, l-o dat la legia lui Dumnedzău. Dumnedzău i-o făcut o jărtfă sinului şi l-o lăsat inima. Iei i-o dzîs: « Te-i scula dimineaţă şă-i găsî doi pui di bivol. Să faşi şi-i faşi de-on căruşean, să-i îngiugi. Da să nu dai cu puha 'ntr'înşîi, c'au să te aducă la mini». Iei n'o ştiut că-i Dumnedzău. S'o sculat într'o dimineaţă ş'o găsît doi pui di bivol, s'o suit în căruşean cu fimeia şî s'o pornit pi drum. Cân s'o trezit, s'o trezit în împărăţîia şeriului. în şeri îi ca şî pi pământ. La noi luriinează lumânări, da acolo stelili. Toati stelili îs cu sămnari. Ieşti crângu şeriului cari s'învârteşti pi şeri. Iei o vădzut din şeri pi pământ doi fraţ cum împartă grâu şî cum unu luoa mai mult dila şelant. Iei o dzîs: « Iaca cum ie dila frati-so! » Ş'o împins o chetrişică şî l-o omorît. Dumnedzău i-o fost dzîs: « Şe-ai făcut ? Di şi l-ai omorît ? » Iei i-o spus lu Dumnedzău şi-o vădzut. Da Dumnedzău o dzîs: « Tu numa pe iasta-i vădzut şî te-ai scârghit şă n'ai putut răbda; da ieu câţi văd şî pi toati li rabd». Ialoveni — Vasile Mateuţă, 85. 147 Când îmbla Dumnedzău cu Sfântu Petrea şî\cu Sfântu Ilii pi pământ, o trecut pi lâng'o biserică. Sfântu Petrea şî Sfântu Ilii ş'o făcut cruşi, da Dumnedzău nu ş'o făcut. O mărs mai diparti ş\'o trecut pi lâng'on trac-tiri şî Dumnedzău ş'o făcut cruşi. Da Sfântu Petrea şî Sfântu Ilii 1-o'ntrebat pi Dumnedzău: «Doamni, când am trecut pi lingă casa Domnului, nu ţ-ai făcut cruşi; da pi lingă tractiri îţ faşi ? » Dumnedzău o dzîs: « N'ai băgat di samă cum şă sfade popa şî dâscălu dila pânea streină, dila colaşi şî nu să pute 'mpăca ? Da aişi la tractiri tăţ oaminii stau şî îş fac cruşi şî să roagă să li dau pâni şî sari şî sănătăţi ». FOLKLOR DIN JUDEŢUL LĂPUŞNA 153 De atunşi îi ghini să ti rogi lui Dumnedzău oriundi, că Dumnedzău ascultă cuvântu 'n tot locu. Ialoveni —Acelaşi. 148 Armenii îs di altă legi. Ii o făcut o^tă on praznic ş'o poftit proroşii creştineşti. Ii o 'mpuşcat şioară, lupchi, urş, ş'o făcut bâcati. Da pi mucinic Ghiorghi şî pi Scridon făcătoriu di minuni nu i-o poftit. Mucinic Ghiorghi o dzîs: «Hai, Scridoani, să mergim nipoftiţ la hramu lor». S'o dus ii. Da proroşii s'o apucat ş'o tăiet capu calului ş'a măgarului lui mucinic Ghiorghi şî Scridon, numa să nu să poată duşi la hram. Mucinic Ghiorghi o spus lu Scridon: « Scridoani, să pui capu calului la măgari ş'a măgariului la cal. Şî suflă asupra lor să 'nvie ». S'o suit ii călări şî s'o dus ş'o găsît la masă pi proroşii creştineşti. Da nişi unu n'o vrut să sfinţască masa dac'o vinit mucinic Ghiorghi şî Scridon. S'o apucat ş'o sfinţît-o Sântu Scridon şî Ghiorghi. Câţi juvini o fost la masă, câţi spurcăşiuni, tăti o 'nviet, că Sântu Scridon iera făcători di minuni. De atunşia Armenii nu-s în legea noastră şî mănâncă juvini. Ialoveni —Acelaşi. 149 Când îl goneu Jidovii pi Isus Hristos să-1 prindă, iei s'ascundepin stinşi, pin păduri şî gonaşîi îl tot urmare să-1 prindă. Gonaşîi îi găsă urma după ţârîitu vrăghiilor, că un'i să duşe Hristos şî s'ascunde, ieli ţârîieu. Hristos s'o ascuns în nişti schini. On cârd di vrăghii o 'nşeput a ţârîi şî gonaşîi s'o prişeput şî l-o prins. De atunşi Hristos o blăstămat vrăghiili ca 'n veşi carnea lor să şli spurcată, să nu să mănânşi, di şi că l-o arătat pi Hristos Jidovilor să-1 mun- şească. Ialoveni — Acelaşi. 150 O mărs Alisandru Machidon la o 'mpărăţîie şî l-o dat într'o casă. Casa şeia, cân i-o dat drumu, o şiuşit de on şurub ş'o prins a să 'nvârti. Alisandru s'o spăriet şî nu ştie şi să facă. Iei nu s'o spus că-i Alisandru, da o spus că-i sol, cum ar şi az diligat. Da pi dânsu, dacă l-o priri.it, l-o şinstiţ cu gin. Iei o pus păhar'li 'n buzânări. Când o ieşît, la toată poarta o dat păharu 'mpărătesc şî dzîşe: «Daţă-rii drumu». Colo moscalu i-o dat drumu. Iei, dacă s'o pornit, o mărs păr la poarta şei di pi urmă. Ii o sîmţît că-i Alisandru ş'o dzîs: « Luoaţ cai cărunt şî luoaţă-vă după dânsu ». O luat cai cărunt şî s'o pornit după dânsu. Alisandru o trecut apa Doftonului. Când l-o agiuns la apă, Alisandru iara dincolo ş'o dzîs: «Nu mai alungat vântu, că numa pi vânt nu-1 puteţ prindi ». Ialoveni — Irimia Ţuţu, 65. 154 P. V. ŞTEFĂNUCĂ 151 Mărgând Alisandru Machidori pin lumi, i-o ieşît Ţiganii înainti şî i-o dzîs: « Ţ-am ieşît, împăraţi, înaintea ta să ni 'nchinăm. Ţ-am plăti ţîe haraciu, da n'avem». împăratu o dzîs: « Rămâneţ în paci. Mergiţ pi la locu vostru.» Când s'o 'nturnat împăratu 'napoi, o trecut pin satu Ţiganilor. Ş'o văzut casîli acoperiţi cu aur şî le-o dzîs: « Di râs v'aţ arătat şî di râs să fiţ păn în vecii vecilor!» Şî az Ţiganii îs di râs că i-o blăstămat Alisandru Machidon. Şî az îmblî leproş, rupt, c'on cal la căruţă cum i-o ieşît înainti lu Alisandru şî cum i-o blăstămat iei. Ialoveni — Acelaşi. 152 Alisandru Machidon s'o bătut cu furnişili şî furnişili aşa o fost că luoa calu cu moscal cu tot şî-1 mânca. Iei o mărs păr în cânchii raiului şî i-o răsărit sirafimii înainti şî i-o dzîs: «Pas, Alisandri, c'ai s'ti baţ cu Pori împărat». Alisandru, unu din şei mai aproapi i-o spus: « Dă-ni Machidonia nie ». — «Iubitu îiieu Candursal, nu-ţ pot da Machidonia, da-ţ dau alta». Iei s'o dus la masă ş'o şerut să-i facă otravă din şerburi scumpi să-1 otrăvească pi Alisandru. Dacă i-o dat otravă, iei s'o 'mbolnăvit ş'o strigat la vraşii lui: «Vraşiu nieu şei iubit, dă-ni dzîli să trăiesc păr şe-a vini Rusanda 'mpărăteasa». Iei o dzîs: — « Nu-ţ pot da dicât patru dzîli». De-amu iei i-o tăiet on cal şî l-o pus în burduh di cal ş'o trimăs la Rusanda ş'o vinit. Iacătă că Docipal a lui Alisandru Machidon iera năzdrăvan. Calu ieşti şî az ş'a să vii la a doua viniri. O vinit Rusanda şî l-o văzut. Atunşi o vinit şî Condursal. Da calu lui Alisandru şiup di cap! Şî l-o prins a-1 fărma cu chişioarili şî cu gura. Şî calu s'o dus şî-i dus şî az. Alisandru o murit şî 'mpărăteasa l-o 'ngropat. Ialoveni —Acelaşi. 153 DI CÂND ÎŞI RUPI NIREASĂ COLACU 'N CAP Spun bătrânii că Iov şei bogat, când o chickt la pat, fimeia lui nu mai vre să mai trăiască cu dânsu; vre să să măriţi de a doilea. Iov i-o spus: « Mărită-ti; da numai, când te-i sui 'n căruţă să ti porneşti, să iei o bâcă-ţîcă di pâni şî să-ţ faşi cruşi la răsărit». La nuntă, diavolu 'n chip di boieri o vinit s'o iei. Cân să pornească, ie s'o suit în căruţă şî ş'o adus aminti di cuvintili lui Iov şî ş'o făcut cruşi c'o hrincă di pâni. Diavolu s'o făcut nică, o'ntrat în pământ ş'o rămas ie singură. De atunşi, când nireasă să duşi cu nir'li, îşi faşi cruşi cu colacu, ăl aruncă 'n 'lumi ş'apu porneşti. Ialoveni — Nastasîia Ştefănuc-î, 50. FOLKLOR DIN JUDEŢUL LĂPU.ŞNA 155 154 Iera odată trii feti. Ieli s'o sfătuit un'i să să ducă să facă şădzătoari. Iaca ieli s'o sfătuit aşa: iara o casă di margina satului, pustii. S'o sfătuit să să ducă s'o muruie, s'o 'ncăldzască ca să li şii di făcut şădzătoari. Ieli s'o dus, o muruit-o, o 'ncăldzît-6 ş'o făcut şădzătoari. S'o pus ieli pi lucru şă, lucrând aşă, o vinit trii flăcăi. Dac'o vinit, o şăzt la horbă cu ii. Da ieli o prişeput că flăcăii şeia iera strigoi. O ieşit una câte una şî s'o sfătuit: « Fa, hadi să fugim că flăcăi iştea-s strigoi. Să ni duşim acasă ». S'o luoat tustreli şî s'o pornit. Da ii s'o luoat după dânsâli. Iaca le-o agiuns. Ieli, dac'o văzt că le-o agiuns, undi să s'ascundă ? S'o ascuns într'o glugă di cânepă. Ii le-o văzt, s'o dus la ieli ş'o prins a da la ieli. Da una faşi: « Stăi, bădiţă, să-ţ spui munca cânichii şî pi urmă vă-ţ apuca di noi: Nişi n'ai arat-o, Nişi n'ai sămănat-o, Nişi n'ai boronit-o, Nişi n'ai pligit-o, Nişi n'ai cules-o, Nişi n'ai tochit-o, Nisi n'ai bătut-o, Nişi n'ai meliţat-o, Nişi n'ai periet-o, Nişi n'ai tors-o, Nişi n'ai zolit tortu, Nişi n'ai ţăsut-o, Nişi n'ai ghilit-o, Nisi n'ai croit-o.» Atunşi o cântat cucoşîi, strigoii o plesnit şî fetili o scăpat. Ialoveni — Aceeaşi. 155 S'o pornit Maica Domnului Pi caii, Pi cărări, Cu păpuşi noi plioscăind, Cu păr galbăn displetit, Cu lacrăni păr la pământ Şî cătând pi fiul ii. Pi drum s'o 'ntâlnit c'o broască: — « Of, broască groasă şî buboasă, N'ai vădzut pi fiul meu, pi fiul tău ?» Broasca i-o răspuns: — « Of, maică măiculiţă, Greu c'amar di dânsu am audzît! Du-ti pi drumu lu Adam, La fântâna lu Iordan Şî-i vide pi fiul meu, Pi fiul tău ». Şî s'o pornit Maica Domnului Cu lacrăni păr la pământ Ş'o agiuns şî l-o văzt viind Cu doispreşi apostoli după dânsu! în braţă l-o luoat, în faţă l-o sărutat. Apoi pi broască o blagoslovit-o: « Broască groasă şî buboasă, Tu în apă să creşti Şî să trăieşti Şî să nu putredzăşti. Toată lumea di pi tini apă să bee Şî să nu să greţăluiască ». Ialoveni —Aceeaşi. i56 P. V. ŞTEFĂNUCĂ v i e a ţ a din trecut 156 Iera on împărat ş'ăl chema Pavăl. Iei făşe la moscali nişti chivări di aramă că n'o pute purta. Da tureatca la şibotă numa de o şchioapă di lungă. Şî iera făcuţi pe on calup. Ungei chişioru cu său ca să întri în şibotă. Straili iera făcuţi pe o măsură şî cari iera moscalu mai gros îi pune genunchiu 'n chept să-1 închei. Ş'apu ave nişti curăli albi şî li cistuie şî bunghi galghini. Ave 'n schinari raniţî mari că trage v'o două puduri; cât on giţăl, că giţăl îi şă dzîşe. Ş'ap'o 'ntrat on f'şior a lui împărat, Alisandru. Şî slujba iera di douădzăşi di ani la Pavăl. O 'ntrat Alisandru, f'şior-so ş'o iertat la şin-spreşi, ş'apui s'o lăsat la şăpti cari iera pi apă, la matros. Da şinşi ani iera. Dumnedzău să-1 ierţi că ne-o dat pomînt, nadei, câţi opt desătini. Da l-o uşis săracu. Cigârleni —Vasile Vaipan, 92. 157 Iearam nic copchii, oi şi fost di v'o opt, dzăşi ani. O fost iară o bătălii cu Turcu. S'o bătut la Sîlistra pişti Dunări. Unii să duşe dimineaţa şî alţî sara chica 'n loc. Merge pi gios, săraşii. State pin sat, pi la fatiri. îi împartă primarili pi la casă câte şinspreşi. Vorghe rusăşti tăţ. Rar că s'întâmpla, poati din sută unu, că ştie şî moldov'neşti, că iera di pi malu Nestrului din Ucraina. Di pi acolo îi luoa la moscali; da dincoaşi nu. Când vine'n casă, dzîşe: « Zdrasti!» Da mama me ştie rusăşti, railineşti — da-i tot rusască — şă dzîşe: « Dai Boh zdaroh! » Da ii undi da: « Vot nas hahluşca ! » Vine moscali, că tata ieara starosti. Şîde moscali, di şei mari cu saghiia goală. Şă iei aşa făşe, ca să-i împartă pi tăţ. Di nu-i împartă, apui bătăi, îi scote di pi un'i iera mai mulţ şă-i duşe un'i iera casă di zăpas. Cigârleni — Acelaşi. 158 Avem o mătuşă, soră cu tată-nio, şî-iîi spune cum o trăit cu Turcu. Şî dzîşe că iera rău cu Turcu. întră Turcu 'n casă şă lepăda păpuşii afară şă, dac'aş intrat on om în casă, al împuşca. Da cu arma şă fuge oamenii. Ştefan-Vodă l-o alungat pi Turc di pi aişi. Da cum l-o alungat, ţ-oi spuni. Ştefan-Vodă o fost on om pişti samă. Iei o şerut tâlharii di pin ostrovi, că iei a scoati pi Turc de aişi. O dat drumu tâlharilor şă tâlharii cu bâtşili, cu îmblăşiili l-o luoat la uşis păr l-o trecut pişti Prut. Iaca, de-amu, locur'li iera pustii. Ş'apui iei le-o dat loc rădzăşîie că iera digeaba şă n'ave şi faşi cu dânsu. O făcut mazili, o făcut rădzăş din tâlharii şeia. Ş'apoi o FOLKLOR DIN JUDEŢUL LĂPUŞNA 157 'ntrat boierii pe aişi. La Rădzăni o fost patru bătrâni ş'ave fiişticari partea lui. Da unu pisăni ş'o vândut partea lui Imandei. Da iei dac'o murit, s'o apucat di giudicată. Ş'ap'o ţinut-o mult Rădzănii. Ş'o vinit unu Panaitachi ş'o scos-o dila Rădzăni şî ne-o dat şă nadei pi moşîia Rădzănilor. J Cigârleni —Acelaşi. 159 Tată-riio o vinit din sus, dila graniţa Aştrii, dintr'on sat Rachitna. Aşă audzăm di tată-riio c'o fugit, că-i fura Căzaşii, că iera aproapi graniţa. Nu pute să-i prindă că fuge pişti graniţă. O vinit oamini nu numa din Rachitna. Ii o fost di strânsură. Aişi ieara moşîi stearpă, nu ieara riică. De-acolo o vinit cu giti, să ierţ, cu porc şă ii lucra la boiresc că n'ave pomânt. Satu iera pi moşîia lui Mandei. Satu o fost mai mari, da s'o stricat, c'o scos Rădzănii moşîia, că iera satu o bâcată pi moşîia Rădzănilor. Boieriu să giu-dica cu Rădzănii. Uniori o scote boieriu, uniori Rădzănii. Brazda moşîi trese pin ţîntirim. Ii cari o vinit aişea ieara răileni. O limbă di oameni, ave pi schinari cozî. Tata iiieu şî cu mama grăie rusăşti, railineşti. Da grăie şî moldov-neşti, că iei o vinit di pi aiurea şî Moldoveni şî s'o amestecat. Cigârleni — Acelaşi. 160 Noi, când s'o iscat bătălia, pi noi ne-o năriit cu bani, câţi o sută şî dzăşi carboavi pi an; cum iera, bani rusăşti. Ne-o 'ncărcat din Binderi, din creposti, cu ordz, câţi triidzăşi di puduri. Am făcut noi o lună gimătati cu ordzu şeala. Ş'apu l-am lipădat pişti Dunări dincolo di Berăreşti, on târguşor. Am trecut Dunărea pi la Vistoc. Dincolo mai diparti nu ni putem duşi, că iera lupta la Balcani. Ş'a nostru condrat o fost să şim şindzăşi di vrâsti în urma bătălii. Iera şî Ruş şî Moldoveni iera. Ş'o luoat Bălcanu 'n postu Crăşiunului, la Sântu Neculai di iarnă. Iera on omăt mari, o zăpadă! Turcu o fugit în Şipca. Rusu o suit cu mânuli tunur'li la deal. Moldovanu, Românu o luptat mai în sus dila noi, la Plevna. Cigârleni — Acelaşi. 161 Am avut on prietin Ghiorghi la Ferăret. Ni vinde ordz, pâni. Iera român de a durievoastră. Tari iara frumos târgu şeala! Di dădăori stroche cu apă uliţăli. Am fost la mănăstirea şei mari, un'i iera on clopot gios pişti Dâmbiţa. Tresei pişti podu Bogoşoai. Nu şădem mult, că noi înblam pi drumuri. Ni duşem la bătălii cu ordz, cu suhari, cu galeţi. încoaşi aduşem moscali rănit. îi duşem la bolniţă. Cigârleni — Acelaşi. 158 P. V. ŞTEFĂNUCĂ 162 De aişea m'o luoată-mă şî m'o dusă-mă la Chiu di necrut. Acolo m'o învăţată-mă smotru şî pi urmă m'o dus la bătălie la şăsă Avgust, în dzîua di Probajni. Am vinit pi la Chişinău şî pi urmă de aişea la Eş şî la Bucureşti. Aişi am stat două dzîli. Dunărea am trecut-o pi la Rusciuc pi pod di caicuri şî caicur'li iera sprijiniţi cu odgonu şî legaţi di urş daţ în fundu apii di ţîne podu. Pi caicuri iera pusă scânduri. Când mergei, să 'ngropa; da 'nainti iera ca podu. Am trecut cu mari frică. Tari mult nărod s'o mai prăpădit atunşi! Nicolai Alixandrovici răcne că să prăpădesc copchiii lui. Dac'am trecut Dunărea, ne'-am dus în Târnova,- ş'apoi' pi la Uleâna am trecut pi lâng'o mănăstire. Am tras cu căruţăli la mănăstiri ş'am stat de am băut rachiu. Acolo ne-ani dusă-ni şî iera on frig ca acu iâ; acolo am săpat şî ne-am făcut bordei. Da, când ni vine oceru să mergiifi la: linii, lipădai bordei şî statei ca 'n vânt. Nii şădei mult, că nu putei răbda di frig. Am fost di trii ori în boi. Di două ori'm'o rănit, da a triilea am scăpat teafăr. Când îîi-o vinit să mergim la ştie, iera omătu cât omu di mari. M'o logit după cap cu şticu, da la urechi cu glontili. Da, bodaprosti, că nu ni-o stricat nişi on os. Da ieu, când m'am întors' CU puşca şă i-am dat ca cu şiomagu, acolo i-o crăpat capu. Da mulţ iera! Ca furnişili din păduri. Ialoveni —Vasile Mateuţă, 85. 163 Manocbei dila Hănşeşti o fost caznaşeistfa la Turc. S'o luoat ghinişor — audzăm din bătrâni — de a hi adivărat, de a hi minşiună, c'o 'ncărcat douăspreşi hărăbăli di galbini di aur ş'o vinit la Hănşeşti. Aişea o făcut curţ frumoasă, mai împotriva casălor împărăteşti. Acolo, dacă-i întră, în nijlocu lui, mori di foami, da nu mai poţ să ieş. Păreţîi îs numa di oglindă. O avut şă moşîi. Turşii, dac'o furat haznaua, o vinit şî l-o cătat şî l-o găsît. N'o putut să-i mai iei bani; da i-o luoat capu şî l-o dus pi tipsii ca pi capu lu Ion Botizătoriu. Buţeni —Ilie Bunduchi, 70. 164 ^ Din vremea bătrânilor audzăm că spune că la Podu-Vizîrlui, la Apa neagră, o fost bătălie cu Turcu, cu Tătarii. Aişea iera pustietăţi. Aişi noi săntem posilenini. Nu săntem di şini ştii şi oamini. Ne-o dat la posîlenii. Audzăm că pi şei tâlhari ăi dă. Ş'o vinit Turşii şă ne-o roghit. De al di Robu, de atâta li dzîc Robu, c'o vinit o mamă a lor, în vremea di mult, groasă dila Turc, c'o fost roabă. Buţeni — Acelaşi. FOLKLOR DIN JUDEŢUL LĂPUŞNA 159 165 Di când s'o trezit Buţănii, o apucat o fântână pi Răţoaia, pi Valea Gal-binii. îi dzîc fântâna Răţoaii şă-i apa neagră. Bătrânii nu ţin minţi di când ăi făcută. îi di pi vremea Tătarilor. Oaminii s'o apucat s'o curăţă, c'o fost on an săşitos. O săpat on stânjăn giumătati, aproapi la doi, ş'o dat ş'o scos şiotşi, lână. Tătarii ori Turşii, ş/ne aş fost, o astupat-o cu şiotşi să nu bei Ruşii apă, că izvoru numa cu lână poţ să-1 acoperi. Când săpa, o dat c'o prăjină în colţ. Când o scos prăjîna, o 'năbuşît apa şă n'o mai putut săpa. Fântâna-i cu ghizdeli di slodun în patru colţuri. Toată vara curgi din fântână apă. ,,, Buţeni—Petrea Dîru, 66. 166 Ne-am dus odată la provercă la Volosti. Şî la Galbăna iera oaminii vara 'n pantaloni şă discuit. Şă voischi-nacealnic ne-o făcut o leacă di zaneatîi. Apu întreabă pi Galbineni: « Măi, d'apu fusti la tini, ori îi pantalon ? » Ăl luoai di margina di gios ş'al ridicai păr la brâu. Aşa iera pantalonu di larg. Moleşti — Andrei Munteanu, 50. d a TV ini 167 CÂND ALEGI LOC DI CASĂ Mai întăi alegi loc potrigit pintru casă. înşibgi o cruşi di lemn în riijloc şî legi on prosop la cruşi. Te^-apuşi şî săchi timilia şî la colţuri pui câte-on pahar di undilemn şî câte-o mână di grâu. După şe-i ridicat căpriorii, pui cruşea la căpriori. Când îi gata, de-amu, chemi preotu s'o sfinţască şî faşi şă praznic. La praznic chemi neamur'li, mahalagii. Cân vin, spun: — « Grâu şî undilemn să dei Dumnedzău la casa durievoastră. Să trăit, s'o odovăiţ, s'o stăpânit! » Ialoveni — Vasile Mateuţă, 85. 168 Plugăriia si dischidi în dzîua di Sfinţ. Gospodariu găteşti plugu ş'al ungi şeru cari tai brazda cu slănină sfinţită şî să porneşti la plug cu plugu pi crăcani. Iei ş'aprinz tămîi 'ntr'onhârb ş'atămâiez boii, plugu, ti porneşti la plug şî dzîşi: « într'on şeas bun s'agiuti Dumnedzău'». Din urmă vin la deal sfinţii copt, i-aduşe on copchii ori fimeia. înşechi brazda şî pui în coarnili plugului doi sfinţ şî dzîşi: «Dă, Doamni, mană pământului». Ialoveni—Vasile Ştefănucă, 53. i6o P. V. ŞTEFĂNUCĂ 169 Cân faşi punţi, faşi drurn pi şeia lumi. Dacă ai punţi, alegi o dzî cari să dă di pomană, o sânbătă morţască, iei şî ti duşi la puntea şeia cu bâcati, cu lumânări, cu colaşi. Stai acolo la masă; şî, cari i-o poftit dânsu, îs di rând acolo, da cari să 'ntâmplă di trec, îi pofteşti şî-i pui di rând cu şiialanţ. Şî li dă câte-on colac cu lumânare la toţ di rând. îi puni la masă. Asta-i pomană şî să chiamă că di altă lumi ari drum. Ialoveni—Anica Vârlan, 64. 170 Sânbăta Rusaliilor, dimineaţă, şerghi lapti cu tocmagi ş'al pui în străchini nouă, pui câte-on covrig în lingură, câte-o lumânare şî ti duşi şî li dai di pomană, di sufletu morţilor, la copchii, la şini, la cari potrigeşti că-s mai sărmani. Pi urmă faşi praznic, ti pregăteşti di bâcati, chiemi mahalagii, ş'on om di pi drum, dacă să 'ntâmplă, îi pui la masă, li dai câte-on colac cu lumânări, cu strachină di lapti. Asta-i Sânbăta morţilor şî-s Rusalii. Ialoveni —■ Nastasîia Ştefănucă, 50. 171 Adaudza după anu nou, fimeili să grămădesc la moaşă, c'o legătură di fănină, c'o bâcăţîcă di slănină, cu patru, şinşi lei, o samănă pi moaşă cu grăunţî şî dzîc: «Sănătatea noului, şî la anu cu sănătăţi!» Moaşa li aşadză la masă şî li dregi câte-on pahar di gin, puni bâcati ş'apui ieli dreg fiişticari butelca ii di gin. După şi-o dres ginu, prind a cânta ş'a giuca. Dacă-i omăt, aduc o sânii, pun moaşa 'n sânii ş'o trag pi uliţă. Cân nu găsăsc sanie, aduc o alghie stricată, o corobană ş'o ţârii c'o frânghii. Fimeili râd, cântă, o mai cârligă. Aşa-i di când lumea. Dacă vini şî te agiută la greu şei mari, apui trebui să ti duşi să faşi ahotă. Ialoveni—Aceeaşi. 172 Adaudza, după Sântu-Ion, îi Domnica. îriainti vremi, cân trăie lumea mai ghini, să grămădeu fimeili la cari o chema Domnica şî be, mânca şî să vesăle. Să grămădesc, ca să deschidă zîlili di lucru. Ialoveni —■ Aceeaşi. 173 De Andriu nu să lucrează 'n casă. Flăcăii şî fetili pun mână dila mână, fănină, curechi, fasuli, sămânţă di cânepă, sămânţă di bostan, gin şî să grămădesc la o casă şî fac Andriiu. Fac mâncări, învârtită, fasuli, julfă. FOLKLOR DIN JUDEŢUL LĂPUŞNA 16 r Julfa să faşi din sămânţă di cânepă, din sămânţă di bostan şî di mac. O pră-jăşti ş'ap'o opăreşti în apă clocotită, o strecori pin sîtă. Pui dzăhâr şî turti cu dzăhâr. Flăcăii şî fetili mănâncă, beu, aduc şî ţîgani şî gioacă. Cân închină păharu prăslăvesc pi Sântu Andrii ş'ăl roagă să dăi iarnă blândă. Ialoveni—Aceeaşi. 174 In spri Sântu-Ghiorghi, sara, când vii dila deal, dila gii, aduşi.iarbă ş'o pui pin casă pi gios. Să puni şă răchită, dacă ai giti albi. Şică-i ghini di giti. Aşa am apucat din bătrâni. Cigârleni —Măria Nour, 54, 175 în spri Sântu-Ghiorghi înşibgi salşi la poartă să margă gbspodăriia ca sâlşia. Nimoreni —Antoniia Miron, 63. superstiţii şi credinţ e 17G Pi sărbătorili Crăşiunului nu să lucrează 'n casă, nu să toarse. Dacă perii, să nu strângi fuioarele păn după Botează. Să nu tai gura la cămeşă, că dacă tai şî ai vacă a făia, fată giţălu cu sămn şă fimeia, dacă-i groasă, faşe copchilu cu sămn. O fimei o croit o gură di cămeşă pi sărbători ş'o făcut copchilu cu budza tăietă păr la nas. Dacă ai nevoi pi sărbători di lucrat, apui în dzîua di Cră-şiun, dacă-i dzî di lucru, să 'nchipui lucru cari ai di făcut, să perii, să murui, să coş, c'apui nu-i fiică. Ialoveni — Lisaveta Poparcea, 66. 177 Spri Paşti gitili grăiesc în glasu lor şî omu li 'nţălegi. Da şeal cari le audi, nu mai mănâncă naf'ră 'n dzîua di Paşti, că moari. Nimoreni — Mărioara Vutcaru, 62. 178 în spri Sântu-Ghiorghi pui tărâţă 'ntr'on căuş, ori într'o covăţîcă, prisări sari pi tărâţă 'n cruşi, o pui la steli pe o căsoaie, sus, şî dimineaţa te scoli păr a nu răsări soar'li ş'o dai vaşii s'o mănânşi. Să chiamă ca dobândeşti mană. Ialoveni — Nastasîia Ştefănucă, 50. 11 Anuarul Arhivei de Folklor 17. 1.62 P. V. ŞTEFĂNUCĂ .... < ■ <: 17» •:. .,.. r ■ j ■: ■ ■ .. ... în spH Sântu-Ghiorghi ieu măria strigoaişili. îi ghini să rjrisâri rriat pin 'pregiuru ogrăzii/ pihtrucă-i mărunţăfşă n'âîpot culegi să treacă 'n ogradă. '' ............. Nimoreni—Antoniia Miron, 63. 180 Săptămâna Rusaliilor nu să lucreadză acasă, nu să muruie, nu să toarse. Unele: fimei ţăsă, da nu 'rivălesc pânza pi sul ; da o lasă păn marţ după Rusalii, să nu le apuşi Rusaliili. Cât ţăsă toată dzîua, sară o dizvălătuşeşti ş'o lasă slobodă. Săptămâna Rusaliilor să lucreadză numa'la deal. Niefciirea Rusaliilor nu să lucreadză nişi la deal, că-i Zbuşiumu Rusaliilor: Atunşi ti zbuşiumă. On om s'o dus la prăşit di Zbuşiumu-Rusaliilor şî l-o apucat Rusaliili la deal. Sara l-o adus legat în sat. O dzăcut v'on an, l-o mai dus la mănăstiri; ş'apu că tot o murit. în Lunea Rusaliilor, când iesă ieli, de-amu, s'o dus la prăşît ,on, om ş'o fimei. De riiază s'o culcat şî l-o apucat pin gis Rusaliili. I se pare că trii fimei, înbrăcati în alb pişti tot, ăl luoa la gioc, ăl întindeu, ăl trânteu. Şî l-o munşit păn l-o trezit. Dacă s'o trezit, o spus fimeii şi-o vădzut şî di frică n'o mai lucrat. Ialoveni — Nastasîia Ştefănucă, 50. .. 181: ■■ ■ . ■ ■ Cân ţârii vrăghiili'n: lemni, fac a ploai.. 182 - Cân să scarchină găin'li 'n peni şî ieu câte-o pană 'n clanţ, fac a ploai. 183 Cân duc porşii pai la strog, fac a frig, ş'a să schimbi vremea. 184 După şi sfinţăşti soar'li, nu-i ghini să dai gunoiu afară, că-i rău pintru giti. 185 Cân vini şinevai din măhâlă în casă mâncând, îi prisari şenuşă pi pâni, şă nu şii sfadă 'n casă. 186 Cân coşi întăi pâni ori colaşi din fănină nouă, îi ghini s'arunşi o bâcată di pâni ori di colac în fântână, c'apu să faşi pânea. 187 ' .1 , . Cân dai pânea ori plăşintili'n cuptiori şî să 'ntoarşi v'o una pi dos, apu să ştii că-ţ chică oaspiţ. FOLKLOR 'DIN -JUDEŢUL LĂPUŞNA I&Q 1SS' Cân vedz cucoară 'htăi, câţi; cueeară vedz, atâtea ehişioare ■;di; grâu ai să ai la vară. •■ ■ : .■. .. ■ : -.- :■, ". 189 ' "' '■" Cân împrumut sîta, să n'o aduşi noaptea 'napoi, că-ţ chiorăsc găin'li. Ialoveni — Toate dela Lisaveta Poparcea, 66. '■ ' '. 190" ' '-■ ' ■ Cân dă laptili'n foc; pfisări sari uri' s'o vărsat laptili, c'apu nu'crapă ţâţâli vaşii. ■• - ■ j , ,. ' '; ....... Nimorenii— Mărioara Vutcaru, 62. 191: Nu-i ghini să 'nprumuţ sara botcală, că-i rău di giti. Dacă şă 'nprumuţ, apui s'arunşi o bâcăţîcă 'n pod, c'apui nu-i nică. Ialoveni — Nastasîia Ştef'ănucă, 50. 192 ' ; Pământu ari chişioari şă stă pe nişti peşti, Cân să nişcă peştii, să cutremură pământu. Ialoveni —Aceeaşi. 193 Când ar să vii Antihârţ, ar să vii cu naf'ră şă c'o cadă cu apă. Şei cu apa a să şii Antihârţ. Şei păcătos ar să alergi să bei apă şă să saturi; da cari n'au păcati, ar să alergi la Dumnedzău să ier naf'ră. Da iei n'a să şii apă, da a să şii dohot; da lor o să li pai apă.- 194 Antihârţ când ari să vie, a să înbli c'on tablău ş'a s'ti scrii la legea lui. Ar să-ţ dei şă bani ca să trăieşti, să te legi cu cuvânt. Popa Petrea ne-a arătat şăştanjpila lui. Da nu-i ca a noastră; îi altfel. Antihârţ îi diavolu cu chip di om. 195 Dumnedzău o făcut caru 'n casă şî n'ăl pute scoati pi uşă afară. Diavolu o şerut să-1 scoată iei. Diavolu l-o rîsîchit, l-o scos afară şî l-o făcut "la loc. Dracu îi mai diştept ca Dumnedzău. 190 Dracu o făcut şibotili şî Dumnedzău,o făcut ochinşili. Du-ti la biserică şî n'ai să găsăşti nişi on sfânt cu şiboti, da toţ îs cu ochinşi, că-s buni la Dumnedzău. Ialoveni —Toate dela Vasile Mateută, 8ţ. 11* 164 P. V. ŞTEFĂNUCĂ 197 Potop a să mai şii, că sântem în anii aşiia. Mai avem şăptidzăşi di ani. Potop di apă n'a să mai şii; da a să chiai soar'li ş'a să şii 'ntuneric ş'a să şii potop di foc la două mii di ani. Ialoveni —Vasile Vărache, 82. 198 Noaptea, dacă să duşi omu un'iva şî vedi o luriină pi la riiedzu nopţii cum iesă din pământ şî să duşi un'i o luninat şî dacă iera lui arătată şî dată pintru dânsu, dacă puni seva, on suflet, atunşi comoara iesă 'n sus din pământ, iesă la faţă. Săchi o leacă, şă găsăşti o căldări ori o oală cu gal-ghini. Dacă giurui on suflet din căsători îi suşeşti ochii, ori o mână. Omu şeia nu-i întreg. Ialoveni —Acelaşi. 199 La noi în sat o fost on om bogat din comori. O găsît trii comori: una 'n poartă, alta'n beşi, şî una'n hărman. Sî 'nbogăţîsă di nu mai ştiie soma banilor. Da din bogăţîia lui o rămas di l-o 'ngropat cu căuşu. Iei o avut doispreşi copchii şî di unu nu o avut parti. Pi unu l-o 'mplut gierriii şî l-o mâncat păn şi-o murit. O fată i s'o spândzurat la scrânşiob. Iera la Paşti. Fata iera din şeii mai vestiţi în sat. Ie, acasă, o şerut ca la sărbători: «Tată, dă-ni v'o triidzăşi di capişi să mă duc la gioc ». Iei o scos o carboavă din buzunari şî i-o zvârlit-o: « Na-ţ o carboavă, du-ti şă ti spândzură». Ie o luoat carboava şî s'o dus la gioc. Iaca, fata dac'o fost menită, s'o dus la gioc şî flăcăii o chemau la gioc. Ie n'o vrut să să ducă şî s'o dus să să dei 'n scrânşiob. Ie iera 'mbrobodită cu carsâncă şă băte vântu şă i-o aninat car-sânca în osîia scrânşiobului şă, păn s'o scuborît gios, s'o gâtuit. Părinţii ii s'o dat la vrăjitori şî să vrajă. Ţîgănşili spune: « Să faşiţ din banii iştea jărtfă cât di mare că tot di geaba; că numa gimătati di sfert di să pririeşti la Dumnedzău, că-s din comori». Ii dădeu la mănăstiri, făşeu steaguri; ş'apu că tot di geaba. O sărăşit di l-o 'ngropat cu căuşu. Nu s'o ales fiică diri comoară. Banii din comori n'aduc nişi on folos oVnului pintrucă-s giuraţ di Turşi când i-o pus în pământ. Ii i-o giurat să nu s'atingâ nimi di ii. Şini s'a atingi di ii, să nu mai aibă parte. Ialoveni — Nastasîia Ştefănucă, 50. 200 Cân coşi colaşi în dzîua di agiunu di Crăşiun, faşi din aluat on colac ca on sfânt, al coşi ş'al pui în cui şî dzîşi că-i crăşiunu. Al ţii în cui păr la Sântu-Ghiorghi. Spui la copchii să n'al mănânşi, c'aşela-i crăşiunu şî nu FOLKLOR DIN JUDEŢUL LĂPUŞNA l65 să mănâncă. Spri Sântu-Ghiorghi al pui într'o doniţă cu apă, în doniţa cari mulgi vaşili. Adoudza al pui în tărâţă ş'ăl dai la vacă, la boi. Dacă fasi aşa, îs sănătoasă gitili pişti vară, au mană. ' 201 Gioili după Paşti să nu întri cu lucru în gii nişi-ca-cum, c'apui bati giia chiatra. Nouă gioi. A patra gioi îi gioia mânioasă, nu să lucreadză nică. In vremea 'nainti nu lucra nimi liică, făşe flăcăii gioc, înbla scrânşiobili ca la Paşti. Oaminii şă fimeili şăde şî prăge. 202 Când îi dzî 'ntăi Mart, să nu tai cu farf'şili, c'apui tai gândaşii giia, tai fasulili. La dzî 'ntăi Mart îi Trifu. 203 Cân s'întunecă luna ori soar'li, o mănâncă vârcolaşii. Vârcolaşii îs nişti copchii şă, cân mănâncă soar'li, îi vedz cum înblă cu mânuşîţîli, să grămădesc. 204 Locu dila vacă, când fată vaca, îi ghini să-1 dai pi pârâu, c'apu cură laptili cum cură apa. Nu-i ghini să-1 laş afară, că-1 mănâncă cânii şî-i chieri vaşii laptili; da să-1 îngrochi în pământ. Ialoveni — Toate dela Nastasîia Ştefănucă, 50. 205 Când o născut fimeia, ardi lampa, noaptea, păr boteadză copchilu. Dacă stingi lampa, s'aprochii diavolu şă faşi rău copchilului, ăl schimbă, ăl ie pe a tău ş'aduşi altu 'n loc, urît, stricat. De aiasta să spuni la copchii şei urîţ: « parcă-i di şei schimbat». O fimei o făcut şî mâne cu moaşa. Donie şî când s'o tredzît din somn, pi la niedzu nopţii, o sîmţît c'o 'mblat diavolu pin casă ş'o ieşît pi ferestri, că dârdâie ferestrili. Fimeia scoală moaşa şî-i spune. Da moaşa dzîşi: « Fa; aista o fost diavolu ş'o vinit să-ţ schimbi copchilu. Ia vedz îi copchilu tău ? » Când s'o uitat, iera copchilu ii cari l-o născut, că n'o dovidit diavolu să-1 iei, că s'o trezit. 200 Nu-i ghini să furi fimeia cât îi groasă, c'apu iesă copchilu cu sămn. Dacă-i fura, apui să dai la cur şei furat şî să spui: « Cum nu i-i cur'lui nică, aşa şă copchilului să nu-i şii lîică ». O fimei a lui Isai a Lungului o furat dila tat-so o cofă di gin. Când ieşă din beşi, o prins-o, da ie, di ruşine, o pus mâna la obraz, can pi nas. Ie iera groasă ş'o născut copchilu, o fată c'on obraz roş, c'o bâcat' di nas ş'o bâcat' di frunţi [roşie]. i66 P. V. ŞTEFANUCĂ ■■:'> ..-> ■ 207 ' Fimeia'ngreunată nii să cadi'să să uiti la jîgănii, la om urît, şchiop, şiuşit, oamini cu sămn, c'apu faşi copchilu urât ca şî dânşii. Dacă să şî uită, să-ş aducă aminti că-i groasă, şă nu-i fiică. Ialoveni — Toate dela Lisaveta Poparcea, 66. ■ 208 ■■. Ii ghini să-ţ dai di pomană, c'apu pi şeia lumi găsăşti şe-i dat. Şei şi ş'o dat on pom di pomană, ăl găsăşti împodobit di altă lumi. Vaca cari-i imputată, când o dai di pomană, pi şeia lumi stă cu doniţa cârligată şî plină di baligă şî vaca slabă şî uscată şî 'n iarbă păr în chiept. Da şei cari o dă cu toată inima, pi şeia lumi o găsăşti grasă, frumoasă, doniţa plină cu lapti. Nimoreni —Antoniia Miron, 63. 209- O fimei o fost la Sântu-Munte. O plătit on măslin să-1 aibă di şeia,lumi, să şii iertată di păcati. O vinit acasă şî s'o lăudat cătri toţ: «Iaca, rii-am cumpărat on măslin şî de-amu îs iertată di păcati ». Când colo, i-o vinit banii înapoi, trii carboavi, cum iera înainti. I s'o uscat maslinu ş'o agiuns-o din urmă banii, că s'o lăudat. Dacă-i dat di pomană, să nu mai spui nimăruia. Nimoreni — Aceeaşi. descâ 210 DI ŞEI RĂI, DI POŞITURĂ S'o sunicat, S'o mânicat, Marţ dimineaţa Nouă feti luriinati Cu nouă sucni 'nbrăcati. Cu nimi nu s'o 'ntâlnit, Şî nimi'n lumi nu le-o văzt; Numa Maica Preşista din şeri, Pi scări de argint s'o scuborît, în cârjă di aur s'o sprijinit, Pi dânsâli le-o 'ntrebat: — Undi vă duşiţ voi Nouă feti luriinati n t e c e Cu nouă sucni 'nbrăcati ? — Ni duşim să curăţim fântâna de [anin Şî marea di mărăşiuni. Maica Domnului o dzîs: " — Să nu curăţîţ fântânili de anin Şă marea di mărăşiuni. Voi duşeţî-vă la [numele vitei] Ş'ăl curăţîţ di şei răi; Că pi dânsu l-o găsît Pin căscari, Pin strigări, Pin diochiu şei mari, Pin sugetatură, Pin poşitură, FOLKLOR- DIN JUDEŢUL LĂPUŞNA Şă voi îl scoatiţ Ş'ăl răzăluiţ, Cu mâna dreaptă Şî pişti Marea Neagră-1 zvârlit, Şă iei să chiai, Să răschiai, Ca spuma di mari, Ca roua di soari, Să chiaie, să răschiaie. Cu duh di maică te-oi sufla Pişti Marea Neagră te-oi arunca. (Discânţ în borş acru ori în gin alb.Chisădz două căpăţâni di usturoi, strişi două ouă, iei puşioasă ş'o chi-sădz ş'apui li pui toati 'ntr'on şîp. Mai pui acolo şî buruieni di talan ori antimoniu, amestişi ghini şî dai calului ori boului să bei. Apui mâi gita v'on şias). Ialoveni — Ioana: Lungu, 65. 211 DI SPĂRIET S'o sunicat, S'o mânicat, Marţ dimineaţa, Pi caii, Pi cărări, Gras şî frumos; Cofili o luat, La marea s'o dus, Apă din marea o luat Ş'înapoi s'o pornit, Şeas rău l-o 'ntâlnit, în schinari i s'o pus, Carnea i-o măşelărat, Sângili i-o băut, Faţa i-o 'ngălbinit, Puterea i-o luoat, Şeas rău di moarti i-o dat. Nimi 'n lumi nu l-o văzt. Numa Maica Preşista din şeri, Pi scări di argint, s'o scuborît, în cârjă di aur s'o rădzămat Şî din gura l-o 'ntrebat: — Tu [cutare] şi ti văicăredz, Cu glas mari păr în şeri, Cu lacrăni păr în pământ ? —: Cum nu m'oi văicărd, Şî m'oi nişălâ, Că ieu m'am sunicat Marţ dimineaţa, Pi caii, Pi cărări, Gras şî frumos Şî bun sănătos. Cofili am luoat Şî la marea am pornit, Apă din marea am luoat, înapoi m'am înturnat, Şeas rău cu spăriet m'o 'ntâlnit, Şeas rău cu lichitufă, Şeas rău cu zburătură; în schinari ni s'o pus, Puterea ni-o luoat, Şeas di moarti ni-o dat. — Tu nu ti văicăra, Nu ti riişăla, La [cutare] ăi alerga, Că ie ştie a-1 discânta, Şî 1-a scoati Din cleştili capului, Din faţa obrazului, Din auzu urechilor, Din speti, Şî din toati mădularili, Şî din toati 'nchieturelili, Şî din tălchili chişioarilor, Şî din vârvu unghiilor; Cu mătura 1-a mătura, Cu săgeata 1-a săgeta, Pişti Marea Neagră 1-a arunca. Acolo să-i şii berea şî mâncarea Şî tu să rămâi curat, i68 p. v. ştefănucă Ca auru strecurat, Ca Dumnedzău sântu din şeri şi te-o [lăsat Şî ca maică-ta şi te-o făcut. (Iei on.şiot di mătură di la biserică ş'on cuţît di găsît. Legi mătura cu cuţîtu la on loc şî mături pi şei bolnav pi schinari şă discânţ. Discânţ în trii dzîli. Mătura şî cuţîtu li pui supt cap la şei bolnav). Ialoveni — Aceeaşi. 212 DI STRÂNS, DI SAMCA S'o sunicat, S'o mânicat, Pi caii, Pi cărări [Cutare] Şî l-o găsît strânsu şei mari, Strânsu cu strânsoiu, Samca cu sămcoiu, Schinarea i-o stricat, Cheptu i-o ridicat, Şălili i-o sfărmat, Şî 'n pământ l-o trântit, Carnea i-o măşelărat, Sângili i-o băut, Faţa i-o 'ngălbinit, Ochii i-o 'mpaingenit, Puterea i-o luoat, Şeas di moarti i-o dat. Nimi 'n lumi nu i-o văzt. Numa Maica Preşista din şeri l-o [auzît, Pi [cutare] l-o 'ntrebat: Şi ti riişăledz, . Cu glas mari păr ăn şeri, Cu lacrăni păr ăn pământ ? — Cum nu m'oi văicăra, Cum nu m'oi riişăla, leu m'am sunicat, Şî m'am mânicat, Pi caii, Pi cărări, Şî la riijloc di caii M'o găsît strânsu şei mari, Strânsu cu strânsoiu, Samca cu sămcoiu, Schinarea rii-o stricat, Cheptu rii-o ridicat, Şălili rii-o 'fărmat, Şă 'n pământ m'o trântit, Carnea rii-o măşelărat, Sângili rii-o băut, Ochii rii s'o 'mpaingenit. — Tu nu ti văicăra, Nu ti riişăla, Că tu la [cutare] ăi alerga, Că ie ştie a-1 discânta, Şî 1-a bati, Şî 1-a dizbati, Din toati închieturelili, Şî 'n chiuă 1-a chisa, Pişti Marea Neagră 1-a arunca. Acolo sî-i şii berea şî mâncarea, Şî [cutare] a rămâne curat Ca auru strecurat, Ca Dumnedzău sântu din şeri şi l-o [lăsat, Ca maică-sa şi l-o făcut. (Discânţ într'on pahar di rachiu ori într'o chiulită. Acolo pui sînişcă di strâns. Mai iei ş'o cămeşă ş'o basma şî baţ. Cân baţ, dzîşi: « Bat şî dizbat Strânsii şei mari, Strânsu şei riic, Să nu rămâe 'n chept şî 'n schinari, Să nu rămâe nişi on chic». Copchilu bolnav înblă pimpre-giuru chiuii di nouă ori. Asta 'n trii dzîli). ' Ialoveni —Aceeaşi. FOLKLOR DIN JUDEŢUL LĂPUŞNA 213 DI TĂTARCĂ S'o sunicat, S'o mânicat [Cutări] la plug [ori alt lucru] Cu nouă pluguri să ari, Cu nouă sfredeli să sfredeluiască, Cu nouă beschii să beschiuiască, Cu nouă dălţ să dăltuiască, Cu nouă bărdz să bărduiască, Cu nouă lopeţ să iei s'azvârlă. Cu nimi nu s'o'ntâlnit, Numa cu Maica Preşista din şeri; Pi scări de argint s'o scuborît, în cârjă di aur s'o rădzămat, Din gură l-o 'ntrebat: — Un ti duşi tu, omule ? — Ieu mă duc la plug, Cu nouă pluguri să ar, Cu nouă sfredeli să sfredeluiesc, Cu nouă beschii să beschiuiesc, Cu nouă dălţ să dăltuiesc, Cu nouă bărdz să bărduiesc, Cu nouă lopeţ să ieu s'azvârl. — Tu nu ti duşi la arat, Nişi la nică di sămănat. Să ti duşi la [cutare] Şî scoati tătarca dila dânsu, Că pi dânsu Lo găsit Pin căscari, Pin strigări, Pin giunghiu şei mari Şî i-o scoati din cleştili capului, Din faţa obrazului, Din auzu urechilor, Cu nouă pluguri o ară, Cu nouă beschii o beschiuieşti, Cu nouă dălţ o dăltuieşti, Cu nouă bărdz o bărduieşti, Cu nouă lopeţ s'o iei s'o azvârli Şî s'o arunşi pişti Marea Neagră. Acolo să-i şii berea şă mâncarea, Şî iei să rămâie curat Şî luiîinat, Ca Dumnedzău sântu din şeri şi l-o [lăsat Şî ca maică-sa si l-o făcut. . / (Discânţ când i să umflă cuiva mânuli, chişioarili, ori faţa. Iei o tătarcă,o spargi, ş'o împli cu gin ori cu rachiu. într'însa discânţ trii dzîli cu sfredelu şî dai bolnavului să bei. Dacă tătarca-i grabnică, iei o tătarcă şî faşi nouă găuri într'însa şî împli cu gin şî şerghi. Dai bolnavului să bei dimineaţa câte on pahar, îi dai la aniadză şî sara. Şî aşa trii dzîli şî-i treşi). Ialoveni —- Aceeaşi. 214 DI STRÂNS Strânsu mari pin poşitură, Strânsu mititel pin strigări, Strâns pin săgitătură. leş strâns mari din grieru capului, Din viderili ochilor, Din audzu urechilor, Din faţa obrazului, Din sfârcu nasului, Din inimă, Din supt inimă, Din maţă, Din supt maţă. Şî să rămîi omu curat şî luninat, Ca maica Domnului şi l-o dat. (Discânţ în rachiu, în gin, în sî-nişcă di şei bună, nouă dzîli. îi faşi cruşi în frunţi, în chiept, în palmi, în schinari). . . Pojorăni — Vârvara Chihai, 66. 170 p. V. ŞTEFĂNUCĂ 215- . : ' DI ŞEAS RĂU Ariin, anin, Izmă de anin, Un' ti duşi ? — Pi cărarea lui Adam, Ea fântâna lui Iordan, Ş'o curăţ di glod, Di mătasa broaştii Şî di apă tulburi. — Anin, ariin, Nu ti duşi pi cărarea lui Adam, La fântâna lui Iordan, Că la fântâna lui Iordan, S'o găsît nouă poporani _ Ş'o curăţît-o di glod, Di mătasa broaştii Şî di apă tulburi Şî apă limpidi o izvorît. Da du-ti la [cutare] Ş'ăl curăţă di şeasu şei rău, Di vânturi răii, Di trăsniţi, Di obrăsniti, Di scăpărătură, Di fulgerătură, Di şias rău, Di rană, Di strigări, Di frigări, Di căscari, Di diochi, Di poşitură, Di sugetătură, Di diochiu şei mari Şî di rădăşina tuturor răutăţilor. Din toati 'nchieturelili, Din sfârcu nasului, Din faţa obrazului, Din auzu urechilor, Din luriina ochilor, Din inimă, Şî din supt inimă, Din rândză, Din orândză, Din puterea mânurilor, Din vârtutea chişioarilor, Din suti di osîşoari Din mii di închietureli. (Şierghi isop — ăl cumperi di la sobor—, cristăneasă, avrămeasă, apă-rătoari şî buruieni cu şinşi degiti şî torni pi bolnav). Nimoreni — Mărioara Vutcarii, 62. 210 DI DRAGOSTE Hadeţ lent Cu ochii di şoim, Cu trupu di domn Şî gura di cuc. Şini di [cutări] s'o atingi Di riieri s'a lingi. Şini în urmă i-o călca Şî la dânsa s-o uita Di dânsa s'a fărmăca. Ieu mă duc în oamini, în lumi şî'n hoară Şî toţ îs şioară şî şioroi Numa ieu îs om întri voi. Ieu îs mândră mândrată, Cu argint îmbrăcată, Cu aur încălţată; Când grăiesc, Tăfti roşîi croiesc; Când râd, Vărs\mărgărint. Da voi toţ şî toati Ploşniţ uscaţi, în pod aruncaţi, Di găini câcati, Di lumi uitaţi. (Să discântă cu « cămeşuică » di la copchii. Fata, când nu să poati FOLKLOR DIN JUDEŢUL LĂPUŞNA 171 mărita, să spală cu apă discântată. Aduşi ie apă di la nouă fântâni şî spală bosuiocu şî «cămeşuică» în apă. A Să discântă cu bosuioc şî isop. ' Fata, când să spală, spune: Mă spăl di ură, Di urăşiune Şî di urîtu di pi lumi Şî mă curăţăsc, Şî ca omătu mă albăsc. îşi faşi cruşi şî be. Discânţ duminică dimineaţa păr a nu răsări soar'li, supt icoani). Nimoreni —Aceeaşi. 217 DI DIOCHI Pasăre albă, cudalbă, în şeri ai zburat Trii chicături din coadă ţ-o chicat: Una di gin, Una di venin, Una di sângi. Şei di sângi s'o 'ncruntat, Şei di gin s'o 'mbătat, Şei di venin o crăpat. Aşă să crapi didiochiu dila [cutare]. (Sufli di trii ori pi cap şî-i dăi să să speli cu apa 'n care-i discântat). Nimoreni — Aceeaşi. 218 DI DIOCHI LA GITI (Iei trii şiri di urdzîşi ş'on bosuioc şî dzîşi într'o cană di apă): Nierule, nierule, Nu ti riiera di Florica giţăluşu cum [o sugi Şî Mărioara cum o mulgi; Da riiară-ti di şei şărpoaică, Di cum sădi 'n apă şă nu crapă. Aşă să crapi didiochiu dila Florica Şî Florica să rămâie curată, Luninată, Dila Dumnedzău cum o lăsat-o. (Strocheşti cu apa gita şe-i dis-cântat-o). Nimoreni —Aceeaşi. 219 CÂND ÎI IE MANA VAŞII (Pui nişti tărâţă 'n covăţîcă, pri-sari sari 'n patru colţuri şî pui covăţîcă la stele şî dzîşi:) O ste, Coste, Două stele-costele, Trii stele-costele... Nouă stele-costele, Surorile mele, Noi ni culcăm şî ni hodinim, Da voi să nu vă culcat, Să nu vă hodinit, Să vă duşiţ la cânchii cu ierghili, La dealur'li cu flor'li, La pădur'li cu negur'li, La văili cu apili, La fântâna cu smântânili Şî la izvoar'li cu laptili, S'aduşiţ mana şî hrana Florichii, Sî vii vaca cu pulpili Ca doniţîli Şî cu ţâţîli Ca mosoarîli; Să-i şii brândza mari Ca drobu şei di sari Şî untu galbăn ca şiara Şî dulşi ca nierea Şî dzăru verdi ca iarba Şî limpidi ca apa. (Dăi tărâţa s'o mănânşi vaca). Nimoreni —Aceeaşi. 172 P. V. STEFĂNUCĂ 220 Preotu nu podvoleşti să discânţ, că-s fimei bătrână. Preotu mă opreşti: — « Nu mai discânta, fa Vârvară, că ieşti bătrână! » —«D'apui ieu, părinţi, n'am videri, îs oloagă. Din şi să trăiesc ? » Vin unili şă plâng: « Mă rog mătali! Mă tem c'a rămâni calic ». Că ii di strâns să strică. Vin şă din alti sati, că de-amu s'o vestit. Preotu mă 'ntreabă: « Şi-ţ dau ? » — « îrii dau câte-on căuş di făină di popşoi, di făină di grâu. Părali nu dau că-s scumpi. Preotu spuni: — « Dacă-ţ dau capişi, să dai jărtfă la biserică». Da ieu îi spun: « Cum să nu cred omu, că uniori n'ari nişi pi şi sari să-ş iei ». Ştiu să discânţ di strâns, di carailâc, di orbalţ, di năjît, di baghiţ, di spăriet, di năjît vaşili ». [— Da de dragoste ştii ?] — « Di dragoste nu ştiu, că-i păcat. Să spui la on preot, nu ti grijăşti ». Pojorăni — Vârvara Chihai, 66. magie 221 O babă făşe la o fată di ursită ş'o pus-o pi fată să stei 'n vatră să păzască. Ie s'o suit în pod c'on cuţît, c'on sfredel ş'o roată ş'o discântat. în vatră o chicat trii chicături di sângi. Cân s'o scuborît baba, o văzt şeii trii chicături di sângi ş'o dzîs: « Ei, draga mamii, nu-i singură; ari trii copchii ». Babili cari discântă di ursîtă, şică li s'arată o broască, dacă-i singură; da când ari copchii, s'arată mai mulţi brosculiţ. Ialoveni — Lisaveta Poparcea, 66. 222 O fimei spune că ş'o făcut di ursît când iera fată mari. Când îi făşe baba, o vinit o şiopârlă a făta şî cu doi pui după dânsa. Baba i-o dzîs: «Iaca, fa, ursîtu tău ari copchii şî fimei groasă. A4ei tu să iei păcatu s'o uşid ? » Fata o dzîs: « Uşide-o, că-i agiungi di când trăieşti cu dânsu. Să mai trăiesc şî ieu ». \ Ie s'o măritat, că la omu şeia i-o murit fimeia. Pi urmă s'o dus la on popă şî s-o mărturisit şî popa i-o spus: « Să faşi o cămeşă di seară şî, dacă-i suferi să ardă cămeşa şeia pi tini, apui ieşti iertată di păcati». Alţîi i-o spus să facă nilostenii, să îmbli cât îi lumea di mari. Ie îmbla pin lumi şî şere şî, ,şi câşlega, făşe nilostenii. S'o călugărit la Ierusalim. Nimoreni —Antoniia Miron, 63. FOLKLOR DIN JUDEŢUL LĂPUŞNA 173 223 Cân ai şioarişi di şii mari în gospodărie, nu scăchi di dânşii păn şi nuTi duşi la hotară. Să dizbracă fimeia cu chelea pi la niedzu nopţii, să sui călări pi vătrari şă'nconjoară di trii ori casa. Ie ţărnă dila borta lor ş'o duşi ş'o leab'dă la hotară 'n zori di zîuă. Cân să 'ntoarşi, să nu grăiască da nişi să nu să uiti 'n urmă. Ialoveni — Nastasîia Ştefănucă, 50. 224 La dzî 'ntăi di iarnă, spre Andriu, mânjăşti în cruşi cu usturoi pi la uş, pi la fereşti, în dosu hornului, să nu s'aprochie lupchii di gospodărie. Ialoveni — Lisaveta Poparcea, 66. 225 Dacă să scaldă omu 'n Vinerea sacă (Vinerea Paştelui), să duşi şă să scaldă la pârău, la baltă, apu să spală di toati mâncărimili, di toati bubili şî-i rămâni trupu curat pişti vară. La noi în sat on moşneag di obdzăşi di ani s'o dus în Vinerea mari cân să geneşti di dzîuă, s'o dizbrăcat cu chelea şî s'o spălat. Dacă iei o fost bătrîn, o luoat on băiet să stei di mar-gina pârăului să-1 păzască să nu să 'neşi. Ialoveni — Aceeaşi. 226 Spri Sântu-Ghiorghi nu-i ghini să laş gitili acasă, că vin şî li ieu mana. Ieli înblă cu sîtişca, cu săculteţu şî cu doniţa pi la ungeru vaşilor şî vaşili şelea nu mai au lapti păn şi 'nţarcă. D'aiasta-i ghini să li duşi la cânp să li păzăşti.; On om s'o dus cu vaşili la deal şî s'o pus di pândă să li prindă. Pi la riiedzu nopţii vedi o babă c'o şîtişcă, c'on săculteţ şî c'o doniţă. înbla pi la ungeru vaşii şă bolmojă nişti vrăj. Iei o cunoscut baba, da nu i-o spus fiică. Dzîşi: « Ia să spun şî ieu pi la ungeru vaşilor cu căpestrili să văd şe a şi» — că iera cu cai. Cum vrajă, vedi că 'nşepi să curi lapti din căpestri. Atunşi s'o 'ncredinţat iei di vrăjitoari ş'o vinit în sat, ş'o pârît-o la primărie ş'o zaconit-o. Ialoveni — Aceeaşi. 227 In Sânbăta Rusaliilor, pui pin casă iarbă, verdeaţă, la streş'nă crăngi di tei şî di nuc. Li laş săptămâna Rusaliilor păr luni, după Rusalii. Luni dimineaţa, strângi tot, şă iarbă şă tei, li duşi la fântână şă li torni v'o două cofi di apă, păr a nu răsări soar'li, să iasă Rusaliili, să să ducă din sat odată cu şireadă. Tot luni scoţ pi gard ş'on oghial roş şî li alungi di tăt. Ialoveni — Nastasîia Ştefănucă, 50. 174 P. V. ŞTEFĂNUCĂ 22£ ■ ! Vara, cân nu1 plouă multă vremi şî-i săşiţă, flăcăii şî fe'tili să udă. înbracâ pe una cu verdeaţă, cu boz, cu lozîi ş'o poartă pin sat ş'o udă ca să ploai.. Prind ş'on pui di găină şăvl îngroapă di giu ş'ăl lasă cu clanţu afară să să roagi să ploai. > . Ialoveni —Aceeaşi.. 229 Cân să clădeşti o biserică'n sat, ruşîi leagă ploili. Li leagă să nu ploai cât or clădi ii, să nu li strişi lucru. On meşter ie pe ascuns ţrii cochileţ, îi farmică şă-i dă într'o fântână părăsită. Cât îs legaţi ploili, parcă-i giurat. Plouă 'mpregiur, da deasupra satului şeia nu plouă. ;. , : Ialoveni —Aceeaşi.. - 230 ........ Oam'nii pun cap di cal în gard, că-i bun di fălcari. Când fac copchii fălcari, să înflă pi la falşi; păleşti la foc osu ş'apui al pui la falşi, într'o iarnă găsîsă pi copchii ş'apui numai cu atâta i-o 'ndreptat. Pojorăni — Vârvara Chihai, 66.. ,231 Dacă fată mâţa ori căţăuoa şî strângi locu, chelea cari-s îmbrăcat mâţii şî pui în mâncări la cari ai şiudă ş'ti gândeşti să-i faşi rău, apui aşeala om să 'mbolnăgeşti. îi stă 'n gât, în chept; nişi nu poati stuchi, nişi nu poati 'nghiţî şî-i puti din coş parcă-i câni plouat. îi vini să stupască, da că nu să rupi din gât. O nevastă s'o dus în sat la o mahalagiţă ş'aşeia i-o pus bâcati şî 'n bâcati i-o pus plod di mâţă, di câni, Dumnedzău ştii, ş'o hrănit-o. Şî ie, dacă s'a dus acasă, o 'nşeput a stuchi şî nu pute nişi să stupască, nişi să 'nghită. Spune: «Puti mătuşica a câni plouat, când plouă cân'li, aşa-ni puti riiia din coş şî-ni vini să stupăsc şî nu să rupi. Mă trudesc noaptea ca di moarti. Aşa hal am ieu !» \ Ialoveni—Lisaveta Poparcea, 66"' ' .. ' 232 Dacă să naşti copchilu cu cămeşuică, apu copchilu şela-i cu noroc, îi noroşit pi lumea asta. Moaşa rupi cămeşuică• şî scoati copchilu; da cămeşuică o ie ş'o- puni pe stiblă di bosuioc din coardă, di să usucă pelişioara. şeia. Dacă-^i baba meşteră, dă cămeşuică la fetili şeii mari di să spală cu FOLKLOR ©IN: JUDEŢUL LĂPUŞNA-' dânsa, o pun în lăutoari, c'apu au noroc, să mărită di grabă, mai ales fetili cari nu să pot mărita. Dacă trăieşti copchilu şă-i fată, să spală şî ie când îi fată mari. ....... Ialoveni —Aceeaşi. 233 Când fimeia faşi dintăi, apui moaşa-i dă lehuzăi o căpăţână de usturoi ş'ăl ţîni 'n sân trii dzîli păr şi-o scaldă. Moaşa dă usturoiu la feti, cari nu să pot mărita, cari^s bătrâni, să-1 mănânşi, c'apu să mărită. Aista-i ca on feli di năvalnic. îi ghini să ţîi lehuza căpăţână di usturoi în mână cât să trudeşti di faşiri. Moaşa ăl dă la o fată şî, dacă atingi pe on flăcău cu usturoiu, cum să trudeşti fimeia di faşiri, aşa să să trudească flăcău după fată. Ialoveni — Aceeaşi G L O s a r ]) sibisni, -esc 143, a răspunde, a lămuri, a-şi da seama. aciaz 17, nume de plantă. afion 16. ahotnic 139, vesel, dispus, de acord. anin 210. anină (drum de) 93. apaos (p. 107), vin amestecat cu untdelemn, cu care stropeşte preotul mormântul şi mortul înainte de a-l îngropa. ardzoi (p. 96), iute, isteţ, plin de foc. avajănie («Poftim două suti di lei dacă rii-ai făcut avajănia iasta ») (Buţeni), înlesnire, sprijin, bunătate. baie (iera tânăr can tot di baia dunitali) (Buţeni), de aceeaşi vârstă. bagicori (De aiasta n'am dat faţa iasta di masă ca să n'o bagicorească (Bardări), a murdări, a păta. bariz, -uri (p. 97), broboadă de mătasă, vrăstată. Bălcan (dealu Bălcanului) 4, nume de loc: Munţii Balcani. bărdui 213, a. tăia cu barda. bâcate (p. 92), mâncăruri. bâtcă, -tşi 140, bâtă. bedreag (a să da în) 142, a se da în dragoste ( ironic ). Beşlega 2. Binderi ]6o. boghiţă (« o boghiţă di sari ») (p. 94), sarea pe care o scoţi din solniţă cu vârful a trei degete. Bogoşoaii (Podu) 161, Podul Mogoşoaiei din Bucureşti. boi, -iuri 162, luptă, atac, războiu. bolniţă 161, spital, dispensar medical. botcală, - li (p. 106), drojdie ce se pune în pane ca să dospească. buchet, -uri (p. 105),floare de ceară albă pe care şi-o pun mirele şi mireasa în piept. bughet 84, umflat, gras. buhui 3, a mugi, a rage. bulihari 139, gaie, vultur. burduz 125. butelcă 171, garafă, sticlă. buturaş 101. calişesc 84, sărac, fără nicio avere. camot, -uri (p. 99), scrin. candursal 152. canfet, -uri (p. 100), bomboane. capică (p. 99), copeică. caramică (p. 105), bomboană. cărunt 150, (« cai cărunt », « munţ cărunt » (87), sur, suriu. carsânca, -şi (p. 98), broboadă de mătasă cu ciucuri. cărăndaş 141, creion. castană, -ne 73, specie de dovleac. caznaşeistfa 163, hazna, casierie. cetăra (p. 99), a ura. chicăţică 40, cu picături, pestriţă. chilă 84, măsură de .336 kg. chiras 49. chişcuţa (calului) 4, organe genitale. chită (de cânepă) (p. 102), 20 de fuioare. chiti 143, a alege. chitonag, -naguri 71, ţăruş cu care se. face găuri în pământ pentru înfipt haracii. Chiu 17, Kiev. cocovelniţă 128. cleşti (cleştili capului) 212. clocotişi (ploscă de) (p. 103). comnată 143, odaie, cameră. r) Cifrele indică unul din textele în care se găseşte cuvântul glosat. Cifrele între paranteze şi precedate de p. arată pagina în care se găseşte cuvântul în Introducere şi «Obiceiuri». Am mai trecut în glosar şi alte câteva cuvinte pe care le-am întâlnit când am adunat materialul, cu exemplificaţi de fraze şi localitate. 12 Anuarul Arhivei de Folhlor II. p. V. ŞTEFĂNUCĂ condrat, -uri 160, contract. contaş io, haină scurtă până la brâu. cordică 84, panglică. corobană, -ni 171, albie stricată. corobană, -ni 84., trăsură cu loitre cu speteze pentru cărat fân. coromâsla, -sie 5. cotruţă 84, policioară între horn şi perete pentru păstrat străchini, linguri. crăşiun, -uri 200, colacul ce se coace în ajunul Crăciunului ca să se păstreze până la Sf. Gheorghe când se dă în târâte la vite. crâjmă (p. 96), pânză dela botez în care se înveleşte copilul când e scos din cristelniţă. crâşmăreaţă 6, în loc de crâşmăriţă. creposte, -sti 160, cetate. cudalb 47, cu pete albe. cumpărătură (p. 91), pământ cumpărat. cumpanie (p. 91), petrecere, chef. curătură 10, deal, povârniş acoperit cu vii. danţ (p. 100), dans ritual la nuntă când scot mireasa din casă şi când intră în casă. dădăori 161, de două ori. Dămbiţa 161, Dâmboviţa. desătină 156, 1 ha., 2 ari. discursare 22, ceartă, mustrare. Doftonului, apa 150. dohotniţă (p. 95), vas de lemn în care se păstrează păcură. drăgăni 139, a desmierda. drege (ginu) (p. 93), a împărţi vinul la masă cu un singur pahar. faieton, -oane 143, trăsură. fatire 157, încartiruire. făţare 83, arie. felezui 83, a mătura paiele mărunte de pe arie. Ferăret 161, Filarel. Galbăna 166, sat în jud. Lăpuşna. galeţi 161, turte de orz pentru hrana cailor. Garalimului (dealu) 83. gârnati 40. gâţă (p. 95), coadă, împletitura părului la fete. geliţa 80. geniţa (din geniţa vântului) 83, de unde răsare vântul. Ghermani 3, nume de loc. gicoli 47, a viscoli. Gigiia 5, nume de râu. goibăreaţă 103. gonaş 149, pândar, om însărcinat să stârnească vânatul. grijă (p. 107), pomenirile ce i se fac mortului după înmormântare. griji (a să) 46, a se spovedi. guturaş 101. hăsâ (p. 99), pânză americă foarte subţire. hărman 199, locul liber din jurul casei unde se păstrează iarna nutreţul. hodoroghiţă (p. 106), vas de scoarţă de tem în care se păstrează căiţi, fasole, ele. hostropăţu (p. 100), nume de dans ritual la nuntă. hotară (la) 223, locul, unde se încrucişează mai multe drumuri în câmp. hotrocol in. hrincă (di pâne) (p. 94), felie. huimăşi (a să) (« O vinit ş'o huimăşit nărodu cu steliu (schimbarea calendarului) ista »), (Buţeni) a tulbura, a încurca, a dezorienta. huli 32, a petrece, a bea, a chefui. hurduz 125. ingineri 4, în loc de. ieniceri. irezii (p. 99), flăcăii care duc darurile de nuntă ale miresii ; urătura pe care o spun la mireasă când îi dau darurile. iuft, -uri 49, cizme « cu foi ». închefălui (a să) 138, a se îmbăia. încrunta (a să) (« şei di sânge s'o 'ncrun- tat ») 217. înduritor 94, îndurător, binevoitor, îngospodări (a să) (p. 96), a se căsători, a deveni gospodar. înhereza 87, « Şî l-o 'ntrupat şî l-o 'nhe- rezat ». înşibge 140, a înfige, a împlânta. învince^ (a să) 42, a se certa, a se întrece. jâmnă (p. 99), colac înflorit cu lână roşie şi busuioc (la nuntă). lăhancă (p. 105), albie din doage în care se spală rufele. lătunoi 58. legătoare (p. 98) prosop cu care se înfăşoară pe după gât şi subţiori, la nuntă, rudele mirelui şi miresii. folklor din judeţul, lăpuşna 179 leita (p. 101), feiu. dela «leu». l.enţ 216. lepros 151, bubos, murdar. lipsi 79, a izgoni, a depărta. Lozova 34, sat în jud.. Lăpuşna. mahalagiu (p. 92), vecin, locuitor din acelaşi cartier. măhală 57, cartier, vecinătate. mampasică, -eli 22, bomboană. mare 43, (« Mari-i rău omu strein »!) tare, foarte. mă rogel 85, (« ia poftim mă rogel pân afară »). matros 156, marinar. mădulare 21 r. măndişi 128. mărunchi, -uri 83, mâner. a maşelăra 211, a tăia. mă-tin-că 40, mă tem că, mi se pare că (« leu, mă-tin-că n'oi giura »). mâneşi (p. 95), pânza dăruită moaşei la rodind când scaldă lehuza. mândrată (mândră) 216. mlajă 71, nuiele de lozie, de răchită, cu care se leagă via. modă 51, broboadă albă de pânză subţire, tăiată în formă de triunghiti, cu care se îmbrobodesc femeile pe subt tulpan. modi (a să) 50, a cocheta, a se îmbrăca frumos. moscal, -li 16, soldat, militar. mură (sticlă) 68, curată, limpede. nacealnic, voischi nacealnic 166, conducător, şef, comandantul cercului de recrutare. nadei (p. 91), lot de împroprietărire. nadelnic (p. 91), cel împroprietărit. naslednic 196, urmaş, moştenitor. necrut 17, recrut. negoaţă 84. ni 'nşălat 10, ne 'nşăual. i'iier 218, mirare. lîirticar 88, cel care ia vama la o moară. Jiişăl 137, slab, infirm. i'iişăla (a să) 211, a se văieta, a se plânge. i'iiţăfloşi (a să) 114, a se aptica de mile, a se flocăi. obrăsniti 215. ocer, -ere 162, rând, şirag. ochişăl 83. odobaie 83. odolemne (două lemne) 105. oghidnic 141, orb. ostrov 9, închisoare, puşcărie. orândză 215. padbor 84, loc la cizme şi la ghete. padnos 144. pască (di ţârnişi) (p. to6), cutie (cu chibrituri) . pânt'şi 13, pântece. păsăţălu (p. 102), dans ritual la «masa cei mare » (nuntă). pelivan, -ncă 47, pehlivan. pervâi (pervâi gospodar în sat) (p. 91), întâiul, fruntaş, gospodar fruntaş în sat. pisăne 158, pe semne. poamă (p. 100), struguri. pod (p. 106), bucată de pânză cu colac şi lumânare ce se dă de pomană mortului când îl duce la mormânt. podreaşcic 143, antreprenor. pod voii 220, a învoi, a da voie, a permite. pom, -uri (p. iod),pom încărcat cu covrigei, mere, pânză, ulcioare care se dau de pomană la mort. poporani 215. posilenin 164, colonist, exilat. prăgi 87, a privi, a se uita. prăslăvi 173, (« Az îi Sânt Ilii ş'am vinit să ti prăslăvesc >> (Buţeni), a lăuda, a felicita. primai (giţă) (p. 90), specie de viţă de vie. priom, -uri 16, recrutare. privechi (p. 106), priveghiu la mort. propi 12, a opri. provercă 166, verificare, control. pud, 156, măsură de 16 kg. puhă, puhuliţă 84, biciu. rască 124. rădzos 74, cu raze. Rachitna 159, sat în jud. Hotin. răilean (p. 91),locuitor din raiaua Hotinului. Populaţia, din raiaua Hotinului, colonizată în Sudul Basarabiei e cunoscută şi astăzi sub numele de « răileni». răspuns (p. 98), obiceiu la nuntă. i8o P. V. ŞTEFĂNUCĂ răsui 9, a desemna, a picta, a sculpta. Răţoaia 165, nume de loc. răzălui 210, a face tot una, a nivela. rodină (p. 94)obiceiu- la naştere. roboci 193, lucrător, muncitor. rus 229, zidar. In satele cercetate, zidarii sunt în majoritate Ruşi. I se spune rus unui zidar chiar dacă e Moldovean. sâmce (p. 107), lama cuţitului. scârghi (a să) 146, a se întrista. scuman 138, suman. sîbiri 9, închisoare. sîneţ 86, iute. sînişcă 212, albăstreală. slodun 165, stejar. smotru 162, instrucţie militară. somă 142, sumă, total. spurcăciune 148, animale mici a căror carne nu se mănâncă: şopârle, şoareci, mâţe, etc. staroste (p. 97), peţitor. stroci 85, a coase la maşină. strog 183, cocină. sucni 210. sud 35, judecată, sentinţă, comisie de judecată, judecătorie. suhari 161, pesmet. sunica (a să) 210. svoboda (p. 91), revoluţia rusească din 1917. şalincă (p. 97), broboadă neagră cu ciucuri, tulpan. şărăban 65, trăsură cu coş de scânduri. şcalic 56, sticlă de rachiu de l/i litru. şerburi 152, fierturi. şireadă (p. 97), locul unde se adună flăcăii şi fetele duminica. ; adunarea lor. şinsti, a bea vin, a împărţi vin cu paharul. Şipca 160, oraş în Bulgaria. şiur (p. 107), doisprezece colaci care se sfinţesc în biserică la înmormântare şi la oricare altă împrejurare când se dă de pomană sau e praznic. şîp 138, sticlă, garafă. şleapcă 140, şapcă. şoibăroi 103. ştie 162, baionetă. tăcla 138, vorbă, glumă, poveste. tafturi 83. tăfti 216. Târnova 162, oraş în Bulgaria. tătarcă 213, plantă asemănătoare cu dovleacul, cu fructtd mic şi rotund. tipos 138. tocmag 170, tăieţel. toiag (p. 105), lumânare lungă de ceară învălătucită în formă de roată. Se aprinde la capul mortului. tractir 143, restaurant, birt, han. trivojî 52, a tulbura, a deranja. turungiu 106, roşietic. ţârnic (p. 106), chibrit. văgzal 17, gară. vidmă 52, femeie rea la suflet. visterie 12, gospodărie bine organizată. vişâitură (p. 99), broderie. vişâvăi (p. 99), a broda. voloste 166, plasă, reşedinţă de plasă. vrăjmaş (p. 107), drac. za con 33, pedeapsă, lege, judecată. zaconi 226, a pedepsi. zăluzî 87, a înebuni. zăpas (casă de) 157, slobod, neocupat, liber. zăplaj 15, gard de nuiele sau de spini. zâtri 145, a omorî, a nimici. P. V. ŞTEFĂNUCĂ \ JULES MICHELET ŞI FOLKLORUL ROMÂNESC La baza concepţiei istorice şi a vieţii atât de bogată a lui Jules Michelet este poporul. Desprins din masa anonimă a Parisului, el nu şi-a desminţit niciodată originile plebeiene, dimpotrivă a amintit de ele mereu în numeroasele sale scrieri, în cursurile sale de profesor, în corespondenţa, până şi în jurnalul său intim J). Cu privire la formarea şi evoluţia acestei concepţii dela baza operii lui Michelet, cred că nu e inutil să dăm şi câteva informaţii mai precise. Cel care 1-a determinat să ridice această concepţie în centrul filosofiei sale istorice este italianul J. B. Vico. Opera acestuia « Principi della Scienza nuova » (2 volume, apărute în anii 1725 şi 1730) a fost o adevărată revelaţie pentru tânărul Michelet. El nu s'a mulţumit numai cu lectura ei, ci a şi tradus-o (1827), precedând-o de o introducere, în care, pe lângă o pătrunzătoare analiză a concepţiei filosofului napolitan, îşi arată şi nemărginita admiraţie pentru el. Ceea ce 1-a covârşit mai ales pe Michelet, în opera acestui maestru al său, a fost rolul pe care acesta îl atribue complexului vieţii în evoluţia istorică. Acele corsi şi ricorsi care se găsesc în istoria tuturor popoarelor, nu se datoresc, după Vico, unor elemente din afară, ci propriilor însuşiri ale acelui popor, instituţiilor, faptelor, ideilor, sentimentelor, instinctelor care alcătuesc tumultul vieţii lui. «L'histoire est une resurrection », această formulă, creată de Michelet, îşi are, aşa dar, originea în Vico. Şi aici trebue să reţinem că din vieaţa populară, aşa cum o înţelegea Vico, nu lipseau obiceiurile, tradiţiile şi produsele imaginaţiei. Michelet va avea şi alte îndemnuri pe drumul la al cărui capăt stă Vico. în acelaşi an când traducea « Scienza nuova », un alt tânăr francez, Edgar Quinet — cu care Michelet va lega o prietenie de o jumătate de veac — traduce « Ideen zur Philosophie der Geschichte der Menschheit » a lui Herder, în care umanitatea era privită de asemenea în stufoasa ei diversitate. Fără îndoială că exemplul lui a vrut să-1 urmeze Michelet atunci când, în 1828, a proiectat o «Enciclopedie a cântecelor populare»2). Tot r) Un admirabil esseu privitor la populismul şi umanismul lui Michelet este acela al lui JEAN GUEHENNO, L'Evangile eternei. Paris 1927. -) G. MONOD, La vie et l'ceuvre de Jules Michelet. Paris 1923, voi. I, p. 145. Monografia aceasta este operă fundamentală pentru orice studiu asupra lui Michelet. l82 ION BREAZU din Germania îi va veni exemplul fraţilor Grimm, cu marea lor operă folklorică. Lucrările lui Iacob Grimm despre «Antichităţile şi Mitologia germană», l-au determinat să caute şi. el originea simbolurilor juridice ale poporului francez, în a sa « Origines du Droit francais » (Paris 1837), operă pe care Michelet o consideră o răspântie în evoluţia vieţii sale J). De acum încolo se va apropia tot mai mult de : popor. în 1846 dă la lumină cea mai pasionantă apologie a acestui idol al său, în « Le Peuple »; iar în « Histoire de la Revolution franşaise », la care a început să lucreze cu ceva înainte, terminând-o în 1853, va arăta cum cele mai eroice momente din istoria Franţei se datoresc maselor populare. Ceea ce trebue reţinut şi din aceste două opere, este greutatea pe care o pune el pe instinctul popular, pe acea « înţelepciune vulgară », cum o numea Vico. Să nu ne mire deci, că având această concepţie, Michelet va căuta cu aviditate manifestaţiile spiritului popular, nu numai din Franţa, ci din întreagă Europa. Rar oameni care să fi avut ca el un atât de puternic şi de complex simţ al umanităţii. La adâncirea lui a fost ajutat mult şi de lecţiile dela « College de France », unde este profesor, cu scurte întreruperi, din 1838 până în. 1851. Numeroşii lui elevi, veniţi din toate colţurile Europei şi chiar şi din alte continente, îl acostau la ieşirea dela cursuri, îi trimiteau scrisori numeroase, îl vizitau acasă, iar el le răspundea tuturor, căutând prin acest contact viu şi permanent să se pătrundă cât mai mult de sufletul popoarelor lor. Dar Michelet nu numai a divinizat virtuţile celor simpli, nu numai a luptat pentru drepturile lor politice, ci s'a nizuit să şi scrie astfel, încât să pătrundă de-a-dreptul în inima lor. A scrie cărţi populare a fost un ideal care 1-a urmărit mereu, mai ales în această epocă de populism fervent (1846—1854). Prin acestea el nu înţelegea scrieri de vulgarizare, ci opere mari prin simplitatea lor, ca epopeele homerice, Plutarch, sau Biblia. După ce, în Martie 1851, este destituit dela catedră, din pricina ideilor sale republicane, se gândeşte să înceapă un întreg ciclu de asemenea cărţi, pe care-1 va intitula « La legende d'or de la democraţie » Acestui efort se datoresc cele trei «legende democratice ale Nordului»: «Kosciusko », « Les Martyrs de la Russie » şi « Principautes danubiennes, M-me Rosetti », scrise toate între 1851 şi 1853. Aici interesează numai ultima din ele. \ Pe Români, Michelet i-a descoperit pe băncile dela « College de France ». Printre auditorii care se înghesuiau la cursurile lui, Moldo-Valahii n'au 1) Aceste scrieri, ale lui J. Grimm şi Michelet sunt invocate drept exemplu de Nico-lae Bălcescu, atunci când aşează poeziile şi tradiţiile populare între izvoarele istorice (« Cuvânt preliminar despre izvoarele istoriei », în N. BĂLCESCU, Scrieri istorice. Ediţie comentată de P. P. Panaitescu. Craiova f. a., p. 25). 2) MONOD, op. cit., voi. ii, p. 259. JULES MICHELET Şl FOLKLORUL ROMÂNESC lipsit.niciodată şi au fost din ce în ce mai numeroşi. Dela cele dintâi lecţii la această universitate liberă a Parisului, printre cei care îi ascultau cuvântul inspirat era şi Dumitru Brătianu, care a şi devenit apoi un admirator fanatic al lui. Cu câţiva ani mai târziu apar în săli Ion Ghica, Ion Brătianu, C. A. Rosetti, V. Alecsandri, N. Bălcescu, Ermiona Asachi, Goleştii şi alţii mulţi. Moldo-Valahii făceau şi ei ceea ce făceau ceilalţi elevi ai maestrului: făceau cerc în jurul lui când ieşea dela cursuri îl vizitau acasă, îi scriau. Iar în acest contact, destul de frecvent, aduceau adesea vorba despre ţara şi poporul lor. Dintre Români, cei mai pasionaţi elevi ai lui Michelet au fost Dumitru Brătianu şi C. A. Rosetti. între aceştia doi şi maestrul lor era, de altfel, şi o mare afinitate de structură sufletească. întâiul trimite, lui Michelet, scrisori de zeci de pagini încă din 1846; iar al doilea a fost, începând din. 1850, un prieten al familiei. Când, după înfrângerea revoluţiei din Muntenia, o mare parte din aceşti foşti elevi s'au concentrat la Paris, unde s'au aşternut la muncă pentru acea admirabilă operă de propagandă, care este cea mai frumoasă pagină din vieaţa lor, între cei dintâi cărora s'au adresat a fost profesorul dela College de France, una din celebrităţile europene ale vremii. Şi Michelet i-a ascultat, nu numai pentru a le servi cauza, ci şi dintr'o obligaţie morală. La catedra lui, marele istoriograf, a făcut mai puţină ştiinţă şi mai multă predică pentru un ideal social şi politic, pe care elevii lui români s'au nizuit să-1 realizeze aproape ad litteram, în. revoluţia din Muntenia. Michelet ştia bine aceasta, de aceea el s'a grăbit să le sară în ajutor cu scrisul şi prestigiul său, achitând Franţa, cel puţin în această formă, de nădejdile puse în ea de revoluţionarii români. Astfel preocuparea lui de a scrie cărţi populare s'a întâlnit, printr'o fericită coincidenţă, cu obligaţiunea de a servi cauza democratică din Franţa şi Europa. Subiectele ciclului « Legendei de Aur » şi le va alege astfel, încât să atingă ambele scopuri. întru cât îi priveşte pe Români, el şi-a ales un episod din revoluţia dela 1848, din revoluţia aceea în care el a avut o atât de însemnată parte morală. Episodul este cunoscutul drum al Măriei Rosetti, în susul Dunării, pe care Turcii duceau, închişi într'o ghimie, pe capii revoluţiei din Muntenia. Vom spune altădată cum a ajuns Michelet să scrie tocmai despre acest episod; aici amintim atât că tratându-1, nu s'a restrâns numai la el, ci a folosit acest prilej pentru a da — e adevărat că în pagini puţine — câteva caracterizări splendide ale poporului român şi ale împrejurărilor în care se sbate, pentru a ieşi la lumina popoarelor civilizate. Şi cum episodul ]) ION GHICA, Scrisori cătră V. Alecsandri. Bucureşti 1905, p. 25. 184 ion breazu era chiar ingrat în această privinţă, întru cât nu permitea excursiuni mai întinse despre Principate, Michelet a adăugat plachetei lui şi un Apendice în care a dat scurte însemnări despre limba, literatura şi trecutul Românilor. Important este, că în istorioara lui şi mai ales în Apendice, Michelet utilizează şi folklorul nostru. El este astfel între cei dintâi Francezi care au cunoscut această comoară sufletească a naţiunii noastre, vorbind despre ea în cuvinte elogioase. Cum vom arăta mai jos, el a cunoscut mai mult chiar decât a utilizat în placheta despre d-na Rosetti. Şi ar fi cunoscut şi ar fi dat poate şi mai mult, dacă ar fi avut informatori mai cunoscători în acest domeniu, pe Alecsandri sau Russo, de pildă. Toate acestea nu prea sunt cunoscute în deajuns. Faptul se explică şi prin aşezarea, de către Michelet, a notelor sale folklorice în Apendicele broşurii sale, care n'a însoţit totdeauna ediţia ei în franţuzeşte şi nici traducerile în româneşte 1). Cunoscând apoi felul cum a ajuns Michelet la acest folklor, avem o informaţie mai mult despre propaganda în Franţa a generaţiei noastre dela 1848. Fire de poet şi temperament romantic prin excelenţă, Michelet iubea simbolurile şi căuta să le plaseze, în scrierile sale, oridecâteori i se dădea prilej. Un aspect geografic, un monument, era ridicat la valoarea de simbol a unui eveniment, a unui popor sau a unei epoci istorice. Privind locul unde sunt aşezaţi Românii pe harta Europei, imaginaţia lui Michelet a fost izbită de majestosul Danubiu, care spală cu apele lui pământul românesc pe o întindere atât de mare. Pe motivul Dunării a început deci să-şi desvolte istorioara: cel dintâi capitol al ei este intitulat «Le Danube». Dacă cercetăm notele manuscrise de care s'a servit2), acele fraze expresive care iau uneori forma unui poem, constatăm că Dunărea a fost un leitmotiv pentru o mare simfonie, din care n'au rămas decât cele trei pagini, publicate în «Principautes danubiennes». în bătrânul fluviu el vedea toată istoria, plină de tragice contraste, a regiunii europene străbătută de el: ') Michelet a început să lucreze la « M-me Rosetti» în Oct. 1851, n'a publicat-o însă decât în 1853 şi anume mai întâi în « Le Siecle » din 12—14 Iulie, de unde a fost extrasă şi în broşură. Istorioara a fost republicată apoi cu\Apendicele în Legendes democraţiqiies du Nord. Paris 1854, p. 275—366, împreună cu legendele Poloniei şi Rusiei. (Ediţia aceasta o utilizăm în studiul de faţă). Dintre traducerile în româneşte nu dau Apendicele decât aceea a lui Nicolae Nenovici, Bucureşti, 1876. D-l N. Iorga în Comemorarea lui Jiiles Michelet, Bucureşti 1924, p. 2-3 (Ac. Rom. Mem. Secţ. Ist., Seria IlI-a, Tomul II, Mem. 8) atrage atenţia, în cuvinte elogioase, asupra felului în care Michelet a vorbit despre folklorul nostru. 2) Manuscrisele lui Michelet depuse la Muzeul Carnavalet, din Paris, Voi. I. (1-3) « Danube et Roumanie ». JULES MICHELET ŞI FOLKLORUL ROMANESC 185 «. Qui a souffert si ce n'est toi ? — spune el — qui a porte le grand combat du monde, le choc alternatif du nord et du midi, guerres de races, guerres de nations etguerresde religions; que de carnages et de supplices! » J). Şi căutând să pătrundă cât mai deplin sensul simbolului pe care şi 1-a ales, el s'a adresat şi poeziei populare a popoarelor de pe cursul ei inferior: « Ton genie est bien plus encore — spune el, adresându-se Dunării — dans Ies graves melodies qui se melent au bruit de tes flots et suivent ton cours. L'âpre douceur des chants du pasteur serbe, le rythme monotone du batelier, le refrain du Roumain et du raia bulgare, tout se fond dans une vaste plainte, qui est comme ton soupir, o fleuve de la captivite » 2). Pentru a avea poezii româneşti asupra Dunării, el s'a adresat lui C. A. Rosetti, care era atunci la Paris. Reproduc în întregime această scrisoare, din care se vede că pasajul citat mai înainte nu se datoreşte numai închipuirii romantice a lui Michelet: « 7 Nov. [i8]5i « Si je ne vais point vous voir, cher monsieur, c'est precisement parce que je pense â vous, parce que je suiş noye dans Ies flots de votre Danube. Je connais plusieurs de vos anciens chants qui sont admirables, je connais Ies chants serbes. Je voudrais bien me completer dans cette etude de la litterature populaire et des melodies danubiennes. «N'y a-t-il pas aussi des poesies propres au fleuve, chants de batelier, etc. Si vous pouvez me renseigner lâ dessus vous m'obligerez fort. « Cherchant 1'unite du Danube, son genius et son âme, je voudrais dans ces divers melodies saisir la plainte et le soupir du grand fleuve captif. A qui demanderais je cela plus qu'â vous, qui etes peut etre la plus tou-chante voix ? « Je vous serre la main, etc. J. Michelet»3). C. A. Rosetti îi trimite, cum vom vedea, câteva poezii populare; nu poate însă să-i satisfacă decât într'o mică măsură rugămintea de a-i comunica balade cu motive dunărene. Iată şi fragmentul care ne interesează din scrisoarea lui, de asemenea inedită: « 8 Novembre, [1851] « Maître, « Je souffre de douleur de ce que je ne puis vous donner aucun chant, aucune legende sur notre Danube; et je souffre de honte aussi de ce que je ne puis meme vous dire, d'une maniere positive si nous en avons. ') Legendes democratiques du Nord, p. 282. ■-) Ibid. 3) Academia Română. Autografe C. A. Rosetti. i86 ion breazU « Toute fois je crois pouvoir affirmer que s'il y en a — car je crois comme vous que ce grand fleuve a du gemir bien de fois dans sa captivite — el'les doivent etre bien anciennes et inconnues encore â nous autres hommes de lettres. «II y a bien longtemps, depuis que le Roumain, force par tant de souf-frances a completement abandonne le Danube pour se retirer dans Ies montagnes ou il pouvait du moins grossir de ses larmes son cher Oltu (Aluta) et communiquer ainsi par ce fleuve, avec le Danube. « Ce n'est que depuis 1828 que Ies Turques nous ont laisse la rive gauche du Danube. « L'Oltu donc est le seul fleuve ou la liberte pouvait encore ce baigner. Cest sur ses rives qu'on trouve Ies souvenirs Ies plus vivants des Rou-mains, c'est sur ses rives que depuis bien longtemps on trouve des revolu-tionnaires, des guerriers, ses heros et ses nobles brigands. Aussi le Roumain l'a chante de toutes manieres. Tantot dans sa douleur il le maudit: « Secatiar peraele Que tes sources se tarissent, se crească dudaele, que tes herbes y poussent, seţi vedu pietricelele, que je vois tes cailloux, se trecu cu picerile » [sic] que je te passe â pied. « Quant au Danube encore une fois aucun de nous n'a rien entendu. «Nous ne connaissons qu'une seule melodie mais sans paroles. La musique est douce, triste et anime â la fois. On appelle cette melodie, â laquelle on dance â chaque noce, â chaque fete de village: « cum se bate Dunărea » comme le Danube se bat (s'agite, se tourmente). « Voilâ, Maître, le seul souvenir qui nous reste du Danube. Au milieu de notre joie, par une danse imitative, nous nous rappellons que le Danube se brise sous la domination etrangere, nous souffrons avec lui, nous parta-geons sa douleur et nous fortifions ainsi notre âme et notre corps, -aţin de nous rendre dignes et capables de le venger et de le delivrer de ses tyrans ».... x). Al doilea capitol al plachetei lui Michelet,este intitulat « La Roumanie ». în şase pagini pline cu sugestivele lui fraze, el\schiţează o psihologie a poporului român. Bineînţeles că, alăturea de istorie, sunt puse la contribuţie şi folklorul şi etnografia. Ajungând să vorbească despre muzica poporului român, el spune: «Pour art il a eu ses soupirs, des melodies touchantes et d'un charme melancolique »2). Trecând apoi la arta plastică, continuă: « Comme tout peuple d'origine italienne il [poporul român] est sensible J) Mss Carnavalet, A. 4744 (6). r) Legendes, etc, p. 286. jules michelet şi folklorul românesc I87 â la couleur. Les eglises, surtout chez Ies Valaques Transylvains, sont toutes peintes de la main des peintres paysans. Leurs lits sont peints; leurs selles et le joug de leurs buffles le sont egalement. Le coffre que la femme apporte au mariage, l'elegante tunique qu'elle brode elle-meme, offrent dans leurs ornements peints la plus frappante ressemblance avec les plus anciennes mosaiques romanes » 1). Informaţii care iarăşi nu sunt izvorîte din imaginaţia lui Michelet, ci luate din cunoscuta monografie asupra Ardealului a lui A. de Gerando 2), autor cu care profesorul dela << College de France » a fost în raporturi de prietenie. ■ Afirmaţia despre dansuri e tot atât de romantică : « Leurs danses sont romaines aussi, et leurs jeux ceux de l'antiquite »3). Informaţie comunicată lui Michelet de D. Brătianu într'una din pateticele sale scrisori. « La vue des ces hommes heroiques — spune acesta vorbind despre ţăranii români — la simplicite de leurs moeurs, vous rappellera les plus belles pages de Phistoire des hommes, vous fera croire l'âge d'or reve par les poetes. Leur gravite vous rappellera Pantique Rome, leur sobriete vous rappellera Sparte, leur eloCution facile vous rappellera Athenes, la sagesse de leurs maximes vous rappellera les sages de l'antiquite, leurs danses vous rappelleront les danses romaines, leurs jeux vous rappelleront les jeux de la Grece, leurs chants heroiques vous rappelleront le vieux Ho-mere chantant Ulysse et Achille » 4). De aceeaşi scrisoare s'a servit Michelet şi în pasajul în care vorbeşte despre ospitalitatea poporului român: «Leur aimable hospitalite accueille, cherche, previent Pinconnu. Dans plusieurs des contrees valaques, ils ont la touchante coutume de deposer au bord des routes des vases remplis d'eau pour le voyageur qui pourrait passer. Entrez dans cette cabane. Une belle femme qui filait vient au-devant de vous, elle vous salue gra-cieusement, dans son charmant langage antique. Elle quitte tout, s'em-presse, vous reşoit comme aurait fait une fille, une soeur au frere bien aime de retour. Elle court â la fontaine, et, selon les anciens usages, vous offre apa n'inceputa [sic], Peau pure, â laquelle nulle main n'a touche. Vos mains lavees, elle jette dessus cette toile briliante de paillettes d'or qu'elle fit pour son mariage, pour parer le cou de celui qu'elle aimait. Elle offre tout ce qu'elle a, sa meilleure creme, ses fruits reserves pour un fi Îs absent; l'etranger est bien plus: c'est l'envoye de Dieu » 5). ') Ibid., p. 286-7. ■) La Transylvanie et ses habilanls. Paris 1845, voi. I, p. 321, 338. ;1) Legendes, p. 287. 4) Mss Carnavalet, A. 4744 (n). Scrisoare din 25, Oct. 1850. '*) Legendes, etc, p. 288; aproape din cuvânt în cuvânt din scrisoarea amintită. Obiceiul Românilor de a aşeza vase cu apă pentru călători la marginea drumului e amintit şi de de gerando, op. cit., voi. I, p. 330. iSS ion breazu Atâta însă nu mulţumea pe Michelet. Mai ales că în cercetările pe care le-a făcut asupra Românilor şi-a adunat o recoltă mult mai bogată de foliilor. De aceea, în «Apendice» completează portretul sufletesc schiţat mai înainte cu colori împrumutate mai ales din poezia populară şi tradiţii: « De meme — spune el — en cette jeune âme de peuple rien ne m'a plus interesse que Ies traditions, Ies chants, ou cet enfant qui semble ne savoir qu'aimer, cueillir Ies fleurs, soupirer et gemir, du fond des soupirs enfan-tins, tout â coup se reveille, parle une parole d'homme et laisse echapper Ies oracles de la destinee » x). în aceste tradiţii şi cântece Michelet a găsit mai ales cultul naturii, al iubirii şi al prieteniei. Hărţuit în trecutul lui cum n'a fost altul în Europa, poporul românesc s'a refugiat în sânul naturii, umplându-şi inima de frumuseţile şi sănătatea ei. Românul — spune el — iubeşte natura în întreaga ei complexitate : ««II l'aime toute, et sans choisir. Tout ce qui vit autour de lui, lui est cher et sacre »a). L-a surprins mai ales cultul şerpilor la Români: « Le serpent meme est bien recu; il devient un hote de la maison; on ne lui refuse le lait des vaches; il partage avec Ies enfants. En revanche il Ies aime, il aime ses hotes, Ies remercie â sa maniere » 3). Şi pentru a ilustra această credinţă despre şerpii de casă, el reproduce o întâmplare din Ardeal, comunicată de « un de nos amis ». « Amicul» este Dumitru Brătianu, care a comunicat credinţa despre şerpii de casă lui C. A. Rosetti, care la rândul său a transmis-o lui Alfred Dumesnil, ginerele lui Michelet şi bun prieten cu revoluţionarul român 4). în legătură cu aceeaşi credinţă, Rosetti îi trimite, în traducere, balada « Balaurul», publicată de Alecsandri în Bucovina (din 22, Maiu, 1850) şi reprodusă apoi în colecţia sa din 1852-53. Scrisoarea lui Rosetti este din 17 Iunie 1850; el nu putea cunoaşte deci balada decât din Bucovina. De fapt, atât în scrisorile către Michelet, cât şi în cele către ginerele aceluia, Rosetti utilizează mult poeziile populare publicate de Alecsandri în foiletonul Bucovinei, fără să amintească niciodată pe culegător. Opera făcută de poetul moldovean era privită drept un patrimoniu comun, din care se înfruptau cu toţii, nu numai pentru propria încântare, ci şi pentru propaganda în cercurile străinilor. 1) Legendes, etc, p. 338. \ 2) Ibid., p. 333. 3) Ibid., p. 333') Alfred Dumesnil devine ginerele lui Michelet în 1843. El a păstrat cu socrul său strânse legături spirituale, fiind un republican şi un democrat convins. In 1848-49 el a suplinit pe Edgar Quinet la catedra dela « College de France ». Este autorul câtorva lucrări asupra muzicii şi a artelor plastice. Michelet îi scrie (în 23 Nov. 1853, din Nervi) să revadă corecturile « Apendicelui » dela « Principautes danubiennes », de a cărui imprimare nu este mulţumit. (Scrisoarea în j. michelet, Lettres inedites ă Alfred Dumesnil et â Eugene Noel. Paris 1927, p. 212). jules michelet şi folklorul romanesc 189 Câţ de mult întrebuinţa Rosetti pe Alecsandri se poate vedea din scrisoarea cu care însoţeşte traducerea în franţuzeşte a « Balaurului»: « Hier soir — scrie el—j'ai recu une troisieme chanson populaire. Elle est au dessous des deux autres, mais je vous la donne, car il faut bien aimer autant, si non plus, les enfants faibles. Permettez moi seulement de vous dire que les Roumains ont plusieurs superstitions sur les serpents... II croit [ţăranul] aux dragons â la voix humaine; il croit aussi que les diamants et autres pierres precieuses se forment de l'ecume des serpents et que leurs nids sont des veritables tresors. Malgre cela il les tue, croyant que pour chaque serpent tue Dieu pardonne un peche, surtout â la Saint Pierre, lorsqu'il croit que les serpents paraissent sur la grande route. « II y a cependant des serpents domestiques qui ont brevet de surete. Le Roumain fidele â son antique habitude d'ospitalite le recoit comme un hote et le nourrit du lait de ses vaches. « II s'etablit entre eux une paternite forte qui dure jusqu'â la mort, et on n'a jamais eu d'exemple que le serpent domestique ait fait du mal au maître du logis ou â ses enfants. Le serpent domestique, la cigogne du haut de son chaume et les hirondelles sont les hotes les plus respectes par le Roumain...» 1). Povesteşte apoi întâmplarea cu un şarpe de casă comunicată lui de D. Brătianu, pe care Michelet o reproduce aproape cuvânt de cuvânt2). Dar C. A. Rosetti n'a spus aici nimic dela el, căci credinţele relatate se găsesc, afară de cea transmisă de D. Brătianu, în notele cu care Alecsandri însoţeşte poezia «Balaurul», în foiletonul Bucovinei3). Dar comunicând lui Michelet poezia lor populară, Românii nu puteau să uite « Mioriţa », care i-a surprins pe toţi prin frumuseţea ei. Iar vorbind despre cultul naturii la Români, autorul « Principatelor dunărene » nu putea să nu amintească de această baladă, în care sentimentul naturii atinge sublimul. « Quant â la Fetite brebis — spune el 4) — c'est un chant du caractere le plus antique, une chose sainte et touchante â fondre le coeur. Rien de plus naîf et rien de plus grand. C'est lâ qu'on sent bien profon-dement ce dont nous parlions tout â l'heure, cette aimable fraternite de l'homme avec toute la creation ». Cu gustul lui sigur — Michelet a fost ') Mss Carnavalet, A. 4744 (7). 2) Iată, în rezumat această întâmplare: O ţărancă din Ardeal observă că fiul său, în vârstă de trei ani, aproape în fiecare zi ia pâne şi pleacă de acasă. Urmărindu-1, îl găseşte hrănind un şarpe mare. Povestind bărbatului cele văzute, acesta omoară şarpele. Copilul, văzându-şi a doua zi prietenul mort, se întoarce acasă sdrobit de durere şi după cinci zile moare şi el. 3) In aceeaşi scrisoare C. A. R. mai reproduce şi nota în care Alecsandri vorbeşte despre cântecele noastre de leagăn, traducând în franţuzeşte exemplul dat acolo; apoi nota în care se vorbeşte despre «frăţia de cruce» la Români. l) Legendes, p. 342. 190 ion breazu un mare artist — el a sesizat imediat sublimul baladei româneşti. . Apuseanul din el n'a putut aproba însă resemnarea în faţa morţii, din « Mioriţa », văzând în ea o trăsătură naţională. « II y a aussi — spune el — il faut le dire, et c'est. malheureusement le trăit naţional, une resignation trop facile. L'homme ne se dispute pas â la mort, il ne lui fait pas mau-vaise mine; il l'accueille, il epouse'aisement « cette reine, la fiancee du monde » et consomme, sans murmurer le mariage. Hier sorti de la nature, il semble aujourd'hui trouver doux de rentrer deja dans son sein » ]). Convins de frumuseţea şi originalitatea ei, Michelet reproduce « Mioriţa », în întregime în Apendicele său. Traducerea este în versuri libere. Iată cum începe: « Sur la pente d'une montagne La bouche du paradis Cheminent et descendent la vallee Troix troupeaux de petits moutons Avec troix petits pasteurs. L'un est Moldave, L'autre est Hongrois, L'autre est un Sicule de Vrantcha» -). In manuscrisele lui Michelet3) se află două versiuni în franţuzeşte ale « Mioriţei », ambele în versuri. Una din ele i-a fost trimisă, probabil, de Ioan Voinescu al Il-lea, emigrat şi el în acest timp. Niciuna din versiuni nu e identică cu cea publicată de Alecsandri în ale sale « Ballades et Chants populaires de la Roumanie » (Paris 1855, p. 3-5), versiune în proză. Ceea ce ne determină să credem că nu Alecsandri a trimis lui Michelet această baladă. * * * Din fragmentul citat din « Mioriţa » s'a putut vedea cum propagandiştii noştri, pentru a arăta vechea duşmănie dintre Români şi Unguri, au forţat textul baladei traducând «Ungurean» cu «Hongrois», iar «Vrâncean » cu « Sicule de Vrantcha ». Era într'o vreme când propaganda maghiară se încrucişa, la Paris, cu propaganda română, când un D. Brătianu, un Bălcescu, un Rosetti se nizuiau să convingă opinia publică apuseană, cum subt idealul de libertate naţională, pentru care Ungurii au vărsat atâta sânge în 1848-49, se ascunde un imperialism odios, pe care au vrut să-1 impună mereu naţiunilor dela Sudul şi Estul lor. Această luptă între cele două propagande se dădea chiar în casa lui Michelet. Profesorul dela « College de France» avea prieteni şi de o parte şi de alta, care se nizuiau prin tot felul de mijloace să-1 convingă de partea cui este ') Ibidem. -) Ibidem, p. 35 r. 3) Mss Carnavalet, Dosarul « Roumanie », i. 1-3. jules michelet şi folklorul românesc ICJI dreptatea j. Şi fiindcă Michelet iubea amândouă naţiunile, a fost profund . îndurerat de lupta dintre ele. în « Principautes danubiennes » şi-a arătat în cuvinte mişcătoare această durere de a-şi vedea pe propriii lui elevi, cărora le-a predicat fraternitatea între popoare, luptându-se cu înverşunare unul împotriva celuilalt2). Românii n'au utilizat însă numai « Mioriţa » în scopul amintit, ci şi pe « Mihu copilul », pe care Michelet îl reproduce de asemenea în « Apendicele » său 3). în scurtul cuvânt cu care precedează traducerea, Michelet arată că în această baladă e vorba de lupta între două rase, de acte de bravură asemănătoare cu acelea care se găsesc în baladele Border-ului scoţian. El mai vede în « Mihu » un conflict între autoritatea militară, reprezentată prin Ianoş şi haiducul moldovean Mihu. Ceea ce — după el — este caracteristic românesc în baladă, este cântecul din fluer al lui Mihu, înainte de a se lupta cu Ianoş. Credem că « Mihu copilul» i-a fost transmis de acelaşi Voinescu. Versiunea din manuscrisele lui nu este identică însă cu cea publicată şi ambele se deosebesc de versiunea dată de Alecsandri în ale sale « Ballades », etc. (p. 161 şi urm.). Iată o scurtă paralelă: Manuscrise [versiune Voinescu ?] : « Voilâ dans le bois, voilâ, Que Ianoch tout â coup, Lors qu'il beguetait Et se rejouissait, S'arrete, se raidit, II ride (?) son front, Car de temps en temps II entend resonner, Delectant les bois Un chant fier, Un chant de brave Et une voix de flute, Douce â l'ouie De flute en os Qui joue bien », etc. Michelet: « Regarde dans la foret, regarde Ianoch soudainement, Pendant qu'il buvait Et se rejouissait, S'arrete petrifie Son front s'assombrit, Car, de temps en temps, II entend resonnant, Les forets enchantant, Une fiere chanson. . . Chanson de brave, Et la voix d'une flute De flute en os, Qui chant bellement! ') Chiar în scrisoarea lui C, A. Rosetti din care am citat mai sus (p. 185) i se vorbeşte lui Michelet pe Jarg de acest conflict maghiaro-român. C. A. Rosetti acuză pe Unguri de absolutism, arătând că acea confederaţie, dunăreană, de care se vorbea atunci atât de insistent în cercurile emigraţiei, este imposibilă de realizat, tocmai din cauza acestui, imperialism maghiar. J) Legendes, p. 317—318. 3) Ibid., p. 342—350. 192 ion breazu Din această alăturare de texte se poate constata cât de superioară este, atât ca limbă cât şi ca versificaţie, versiunea publicată de Michelet. Cu siguranţă că el, sau Alfred Dumesnil, a curăţit versiunea transmisă de Români de impurităţile de limbă. In «Apendicele » său Michelet n'a publicat în întregime decât «Mioriţa » şi «Mihu copilul» 1). Manuscrisele lui ne dovedesc însă că a cunoscut mai multe poezii populare. Am amintit mai sus « Balaurul », trimis de C. A. Rosetti lui A. Dumesnil. Acelaşi trimite ginerelui lui Michelet traducerea baladelor « Inelul şi năframa » şi « Cucul şi turturica », luate tot din foiletonul Bucovinei. Trimiţând pe cea dintâi, C. A. Rosetti o însoţeşte de o lungă scrisoare în care îşi arată, în stilul său retoric, admiraţia pentru literatura noastră populară 2). Şi de bună seamă că manuscrisele lui Michelet n'au păstrat tot. Căci foarte probabil că scrisoarea lui C. A. Rosetti, pe care o reproducem mai jos, nu se referă la nici una din poeziile amintite: « Monsieur, « La seule reponse que je puisse faire â votre belle lettre (que je publie-rai un jour, si vous me le permettez, pour faire comprendre â mes com-patriotes leur propre poesie) c'est de vous envoyer la traduction d'un second chant populaire; car je sais que vous avez non seulement, comme vous le dites, l'habitude de ces poesies pour supplier k tout ce qu'elles perdent par la traduction, mais que malgre votre erudition, vous avez encore l'âme barbare. «Eh! si je n'avais cette conviction, comment croyez-vous, que moi qui ignore completement votre langue; moi qui sais autant que qui ce soit, l'impossibilite absolue de traduire une poesie naţionale, oserai-je vous donner une traduction qui n'a rien de francais et si peu de roumain ? « Dans cette seconde traduction, monsieur, j'ai peche, et en tout, beau-coup plus que dans la premiere; et cependant je vous l'envoie sans meme -1) în rezumat dă « Mărioara Florioara » de V. Alecsandri, pe care o ia din traducerea franceză a Doinelor poetului, afirmând că este întemeiată pe o veche tradiţie românească (Legendes, p. 338—340). între manuscrisele lui se găsesc şi fragmente lungi din « Cântarea României », trimisă probabil de acelaşi Voinescu, a cărei misterioasă origine, inventată de Bălcescu şi Alecsandri, Michelet o crede (Ibid., p. 356). Tot între manuscrise aflăm şi traducerea în franţuzeşte a « Sburătoruhu » lui Eliade, trimis cu siguranţă pentru credinţa populară din el. 2) Mss Carnavalet, I, 1-3. Scrisoare din 16 Sept. [1850]. jules michelet şi folklorul românesc \ \ 193 faire les commentaires indispensables pour un etranger, car c'est le seul moyen que j'ai pour le moment de vous donner une petite preuve de l'es-time, du respect, de l'amitie, et de l'amour que j'ai pour vous. Le 31 Mai, 1851. Votre devoue serviteur Rosetti x) Pe lângă acestea, Michelet a mai cunoscut, în parte cel puţin, obiceiurile noastre la nuntă, a căror descriere i-o comunică, după Cantemir, acelaşi I. Voinescu. Izvorul acesta n'a mai putut fi însă utilizat, întru cât el i-a fost pus la dispoziţie după apariţia « Principatelor dunărene »2). ') Mss Carnavalet, A. 4744 (5). -) Scrisoarea cu care Voinescu însoţeşte aceste obiceiuri (Coutume du pays roumain. Une demande en mariage) este datată 3 Oct. 1853 şi în ea se aminteşte deja de « Prin-cipautes danubiennes ». Voinescu arată în ea că fragmentul a fost luat dintr'un extras al. lui Kogălniceanu după « Descrierea Moldovei » a lui Cantemir. Voinescu a publicat scrisoarea, împreună cu fragmentul, în « Revue de l'Orient », 1854 (cf. I. RAŞCU, 32 opere din literatura română. Bucureşti 1933, p. 89), apoi în anexe la « Les Doinaş » de V. Alecsandri, traduse de el. (Ed. Il-a). (Paris 1855, p. 117—127). ION BREAZU 13 Anuarul Arhivei de Folklor II. VARIANTELE ROMÂNEŞTI ALE SNOAVEI DESPRE FEMEIA NECREDINCIOASĂ (DER SCHWANK VOM ALTEN H1LDEBRAND) Cercetările folklorice au luat, în ultimii zeci de ani, un avânt deosebit în ţările baltice, finice şi scandinave. Ele se datoresc în mare parte şcolilor care s'au format în jurul «arhivelor de folklor» din ţările amintite (la acestea ar trebui să adăugăm şi Germania). Nici un domeniu al atât de variatelor studii folklorice n'a rămas neatins de reprezentanţii acestor şcoli; în special poveştile şi snoavele formează subiectul lor de predilecţie. Unul din cele mai frumoase studii, datorit unui om crescut în această tradiţie ştiinţifică, profesorului Walter Anderson dela Universitatea din Tartu-Dorpat (Estonia), este închinat în întregime unei singure snoave. El nu cuprinde totuşi mai puţin de 325 pagini ]). Autorul a îmbrăţişat răspândirea snoavei în chestiune în toate ţinuturile : europene şi extraeuropene, lucrând cu un enorm aparat ştiinţific şi ajungând la rezultate interesante. Munca i-a fost uşurată de cercetătorii din toate ţările, care i-au trimis variante şi diferite lămuriri. Anderson face, cu drept cuvânt {op. cit., p. VII—VIII), reproşuri severe cercetătorilor din unele ţări, pentrucă lasă să se piardă comoara de literatură orală a popoarelor respective. Folkloriştii pe care îi vizează sunt mai ales cei din ţările romanice: Franţa, Spania, Italia şi, fireşte, România. La redactarea materialului său — 188 de variante —, Anderson a putut studia numai două variante româneşti, amândouă culese de străini şi publicate în limbile respective ale culegătorilor: ungurească şi nemţească. Acest lucru îl şi face pe Anderson să susţie (p. 184), referitor la răspândirea variantelor româneşti, că ele se găsesc numai în Ardeal2). l) walter anderson, Der Schwank vom alten Hildebrand. Eine vergleichende Studie. Dorpat 1931. [Extras din] «Acta et Commentationes Universitatis Tartuensis (Dor-patensis) B XXI. 1, XXIII. 1, in 8° XIV, 325 p., 7 planşe, 4 hărţi. -) E adevărat că Anderson ştia despre existenţa variantei din jud. Covurlui, publicată în revista «Ion Creangă» V (1912), p. 6 (indicată de adolf schullerus, Verzeichnis der rumănisclien Mărchen und Mărchenvariatrten (FF. Communications No. 78), Helsinki 1928. p. 71 No. 1380 III*), pe care n'a putut-o utiliza însă decât în 1 j* 196 ion muşlea Atât pentru corectarea acestei şi a altor afirmaţii, cât şi pentru a răspunde apelului pe care-1 face cercetătorul eston către cititori şi recensenţi de a-i atrage atenţia asupra oricărei lacune referitoare la materialul variantelor, d-sa voind a reveni asupra lucrării, precum şi pentru a căuta să înlăturăm de deasupra capului Românilor — chiar şi mai târziu — renumele de condamnabilă neglijenţă în ce priveşte culegerea unei părţi a literaturii noastre populare —, am crezut nimerit să adresăm, prin « Arhiva de Folklor a Academiei Române», o circulară pentru culegerea acestei snoave. Prin aceasta nu făceam decât să îndeplinim un punct din programul « Arhivei» noastre, care încă dela înfiinţare şi-a propus ca « prin chestionarele sale să caute să urmărească şi probleme de un deosebit interes pentru folklorul nostru sau cel universal» x). Trebue să mărturisim că rezultatele circularei « Arhivei de Folklor » au întrecut aşteptările noastre — cu toate că ele ar putea fi socotite de unii ca insuficiente2). Trimise corespondenţilor statornici ai «Arhivei » sau intelectualilor din unele ţinuturi, circularele acestea au adus în curs de un an şi jumătate 24 de variante, fără să mai socotim răspunsuri indicând inexistenţa snoavei în chestiune3), precum şi o seamă de răspunsuri aducând snoave înrudite. în urma acestei anchete ajungem la Lin prim rezultat, anume: că snoava în chestiune este foarte iubită şi la Români, nu numai în Nordul Germaniei, Danemarca şi Norvegia, cum susţine Anderson (op. cit., p. 185). Prin numărul variantelor noastre ajungem chiar să ne înscriem ca al doilea popor dela care s'au cules mai multe variante ale acestei snoave (întâiul fiind Germanii cu 80 de variante, iar după noi urmând Ucrainienii cu 16 variante, cărora, cum vom arăta mai jos, le-am înmulţit numărul variantelor cu două piese culese în Bucovina noastră). Supliment (p. 318), după ce, la cererea dânsului, i-am trimis, împreună cu alte informaţii, revista în care apăruse; dar această variantă n'a mai putut fi luată în considerare la analiza comparativă, generală. La p. 322, Anderson aminteşte că prin varianta moldoveana, publicată în revista citată, teritoriul de răspândire al snoavei, la Români, se măreşte considerabil. *) Anuarul Arhivei de Foliilor I, p. 7. t '-) Recensând « Anuarul I al Arhivei de Folklor », F. Boite releva greutatea culegerii snoavei prin intermediul chestionarelor, despre care amintea raportul anual al « Arhivei » şi spunea că trebue să aşteptăm cu deosebită încordare rezultatul anchetei (Zeilschrift fur Volkskunde III, p. 293-4). Din lista variantelor ce publicăm mai jos, se poate vedea că totuşi încercarea «Arhivei» a reuşit pe deplin. 3) Cele mai multe informaţii despre neîntâlnirea snoavei noastre ne-au venit din părţile apusene ale ţării, anume din Banat şi judeţele Arad, Bihor şi Sălaj. Urmează Muntenia cu judeţele Muscel, Dâmboviţa, Prahova şi Ialomiţa, apoi Dobrogea şi judeţele din Sudul Basarabiei. Indicaţiile acestea corespund felului de răspândire a snoavei noastre între Români, care se poate urmări mai bine pe harta dela p. 214. variantele româneşti despre femeia necredincioasă 197 Odată în posesia unui atât de bogat material, am crezut de datoria noastră să-1 studiem, pentru a încerca să lămurim anumite lucruri, care în studiul şi pe hărţile lui Anderson sunt reprezentate prin semne de întrebare. Nădăjduim că cercetarea noastră, fără a duce la concluzii definitive— aşa de greu de atins în studiile folklorice—, va contribui întru câtva la lămurirea propagării acestei snoave în Sud-Estul european. Conţinutul snoavei de care s'a ocupat Anderson, snoavă pe care el o numeşte « Der alte Hildebrand » după titlul ce poartă în vestita culegere de poveşti a fraţilor Grimm 1), a fost rezumată de el în rândurile următoare 2): « O femeie necredincioasă se preface bolnavă şi-şi trimite bărbatul departe, ca să-i aducă un anumit leac. Bărbatul se întâlneşte cu un om, care-1 aduce acasă într'un coş mare (uneori într'un sac sau într'un snop de paie). In timpul acesta, nevasta a invitat la ea pe ibovnic. Omul cu coşul e lăsat în casă şi ia parte la petrecerea ibovnicilor. La sfârşit se cântă strofe: întâi femeia, apoi ibovnicul, în sfârşit oaspele; uneori cântă şi bărbatul din coş. La urmă acesta iese din coşul său şi totul se termină cu o scenă de păruială » 3). ') în aarne-thompson, The Types of the Folk-Tale. Helsinki 1928, snoava este trecută greşit — cum susţine anderson, op. cit. p. 2 — subt No. 1360 C, iar la schul-lerus, op. cit., subt No. 1380 III*. -) Cam în acest sens a fost redactată şi circulara « Arhivei » noastre. 3) Având în vedere că numai două variante ale snoavei noastre au fost publicate în româneşte (vezi p. 199), amândouă din jud. Covurlui, dăm in extenso textul a două variante mai scurte intrate la « Arhiva de Folklor », întâia din Frăţila-Vâlcea (culeasă de d-1 Marin D. Niţu), a doua din Rubleniţa-Soroca (culeasă de d-1 Mihail Grozav): 1. « O femeie îşi păcălea bărbatul cu altul. Satul ştia, dar bărbatul ba. De câte ori vrea ca să petreacă cu gagicul ei, să prefăcea că e bolnavă, să lega la cap şi zâcia c'o 'n-ţăpene junghiurile şi nu şi-ar pricepe leacul, decât atunci când ar bea apă din Dunăre pe nemâncate. Bărbatul ei, săracul, să ducea la Dunăre, să ia apă, ca să nu i să prăpădească nevestica. In drumul lui era un cimpoier, care ştia lucrurile cum stau şi de câte ori vedea trecând omul acesta necăjit, îşi lua cimpoiul, să ducea la el acasă şi cânta femeii bolnave şi gagicului ei câte trei zile şi trei nopţi încheiate, cât timp făcea bărbatu-său pe drum. In cele din urmă, nu i s'a plătit cumsecade şi şi-a pus în gând să spuie amantului de bărbat. Când îl vede îi ţâne calea cu cimpoiul la subţâoară şi-l întreabă: — Un' te duci, mă creştine? — Ei, mă frate-meu, am femeia bolnavă rău. — Ce are mă ? — Nu ştiu, că n'are leac decât atunci, când îi aduc apă din Dunăre; cum bea, cum să face sănătoasă. — Mă da prost eşti! Nu e adevărat! De câte ori nu i-am cântat eu cu cimpoiul, ;ând tu erai la Dunăre şi femeia ta petrecea cu cutare... — Nu să poate bă, că e bolnavă rău. — Păi dacă nu crezi, uite iau un sac, mergem amândoi îndărăt şi când om fi aproape, te vâr în el şi te pui după uşă, ca să vezi şi tu ce face bolnava ta. icjS ion muşlea După ce Anderson face un scurt istoric al cercetărilor despre această snoavă — amintim că ea a interesat pe folklorişti încă de pe vremea fraţilor Grimm, ba a inspirat şi pictori, între care şi pe Peter Brughel cel Tânăr —, trece la o amănunţită analiză a diferitelor variante, dintre care aproape jumătate n'au fost niciodată publicate. Se ocupă întâi de cele literare: o snoavă olandeză din secolul al XV-lea, un cântec german din veacul următor, o snoavă engleză şi un joc de păpuşi german din secolul al XVII-lea, o piesă spaniolă şi o bilină rusă din secolul următor şi în sfârşit o comedie rusească dela 1867. Trece apoi la analiza variantelor orale. După o tot atât Zâs şi făcut. Când era aproape de poartă, 1-a băgat în sac şi a intrat cu el la spinare şi cu cimpoiul la subţâoară şi îl pune după uşă. Când l-au întrebat ăia ce are în sac, el a spus că are un cojoc mare rupt şi că o să-1 ducă la un cojocar. Apoi îşi umflă cimpoiul, aşează bâzoiul (un lemn găurit pus la cimpoiu ca să sbâr-nâie) şi începu petrecerea. Femeia aşează masa, pune ţuică, vin, iar cimpoerul cânta cu foc. După ce mai mănâncă şi mai beau, femeia îşi ia gagicul şi începe a juca chiuind: — Radu meu la Dunăre Zâi, să-i vie numele!. . ■ Uiu ! iu ! iu ! iu ! iu ! Radu privea pe o găurice din sac; apoi cimpoerul răspunde şi el: — Dezlegar'ar neică sacul, Ai să vezi puică pe dracul! Tomnai când erau în toiul jocului, cimpoerul dezleagă sacul, ca să scoată cojocul şi Radu iasă de acolo şi căşună (se repede) pe nevastă-sa ş'o bate 'n lege. A udat o frânghie şi toată noaptea a bătut-o cu ea, iar cimpoerul a fost pus să cânte ». (Frăţila-Vâlcea). 2. « Era un om ş'o femeie şi femeia era foarte leneşă şi se tot făcea bolnavă. Ea tot trimetea pe om după leacuri cine ştie pe unde, dar el tot degiabă venia. Unde să-1 tri-miată ea mai departe ? îl trimete la Marea Neagră zicându-i că dacă va bea oleacă de apă din Mare se va ridica. Se porneşte omul, merge de cale, iacă că se întâlneşte cu un moşneag, cu un ţuhal de cărţi şi moşneagul era năzdrăvan şi-1 întreabă, unde te duci voinice ? Mă duc să aduc apă din Marea Neagră, — zice moşneagul (sic!), mi-i bolnavă femeia. Măi voinice, zice moşneagul, nu-i adevărat. La tine acasă femeia nu-i bolnavă, ea be cu iubitul ei; da omul zice că-i bolnavă. Afonei se pun la rămăşag. Moşneagul pune capul dacă nu va găsi pe cineva în casă, iar omul să-i dea moşneagului Y> °e gospodărie. O mers ei ce-o mers, o ajuns la casă pe la cucoş. Moşneagul o deşertat cărţile din sac şi s'o vârît omul în sac, iar deasupra lui ş'o pus vreo 2-3 cărţi. O luat moşneagul sacul în schinare şi s'o dus la femeie şi s'o rugat să-1 primească să odihnească, dar femeia nu prea vrea să-1 primească. Dar moşneagul spunea că pe prispă va dormi şi dacă 1-a primit, femeia cinste făcea cu iubitul ei, cânta şi se veselia, da omul râdea în sac. Femeia 1-a îmbătat pe moşneag şi când a prins la chef a început a cânta: « Deslega-voi sacul şi-1 găsiţi voi pe dracul». (Rubleniţa-Soroca). variantele româneşti despre femeia necredincioasă de amănunţită analiză comparativă, ajunge la stabilirea unui text original (« Urtext ») şi la următoarele concluzii (p. 279): Snoava trebue să fi fost compusă în Franţa, având, mai probabil, ca autor un jongleur şi anume pe la începutul secolului al XV-lea (p.- 280 şi nota 1). De aici a trecut, de o parte la Spanioli şi Italieni, de alta, prin Olanda, la Germani, de unde s'a răspândit apoi la Slavi. Arată pe rând cum s'au desvoltat singuraticele redacţiuni ale diferitelor popoare. în « Supliment », după examinarea celei de a treia variante româneşti (p. 323), ni se spun din nou cele arătate la p. 297, anume că « pentru o stabilire mai sigură a conţinutului normal şi mai ales a textului normal al strofelor redacţiunii româneşti, nu e suficientă nici noua variantă ». în cele următoare vom căuta să stabilim, prin analizarea variantelor intrate la « Arhiva de Folklor », « conţinutul normal » al redacţiunii româneşti şi « textul normal al strofelor » ei. Pe baza acestor date, menite să servească cercetărilor viitoare asupra acestei snoave internaţionale, vom încerca să ne spunem apoi şi părerea noastră asupra originii şi relaţiilor de înrudire ale redacţiunii româneşti cu redacţiunile popoarelor vecine. De asemenea vom căuta să relevăm şi să lămurim întru câtva unele particularităţi ale variantelor noastre. Variantele româneşti sunt următoarele 1): 1 2). Lopadea-Ungurească, jud. Alba. Publicată în ungureşte de Lâzâr Istvân, Alsofehervdrmegye magyar nepe. Nagyenyed 1896, p. 158, No. 10. Culeasă dela un Ungur şi prezentată ca material unguresc. Textul românesc al versurilor este atât de stâlcit, încât, fără traducerea paralelă ungurească, sensul ar fi în parte ininteligibil. Observaţia aceasta, comunicată de noi, a fost înregistrată şi de Anderson, la p. 325 a studiului său. Şi traducerea sa germană este în mare parte greşită, lucru de altfel explicabil. Astfel versul « O more drâcu pecale » — în ungureşte tradus clar: « Bâr az ordog vinne el az utban » — a fost tradus de Anderson (p. 109):« Moge der Teufel unterwegs sterben »; « Colo sus mai in sus », în ungureşte « Csak hangosan, meghangosabban », a fost redat în nemţeşte: «Nur laut, nochlauter» (p. 109, nota 1), greşit, luându-se după ungureşte, iar la pagina 227 v, la analiza strofelor, şi mai greşit: « Spiele uns auf», când de fapt cuvintele acestea vreau să însemneze un îndemn la joc, o înteţire a salturilor jocului ibovnicilor. 2. Bendorf, jud. Sibiu. Publicată în nemţeşte de Pauline Schullerus, Rumănische Volksmărchen aus dem mittleren Harbachtale, în «Archiv des ') Vezi şi harta răspândirii lor, dela p. 214. -) Cu acest număr curent vom indica în paginile care urmează variantele noastre. Numerotarea lor s'a făcut în ordinea înregistrării la « Arhiva de Folklor ». întâile trei variante poartă aceleaşi numere ca în studiul lui Anderson. (Acolo ele erau precedate de semnul distinctiv pentru Români: jRfomanen] i?[umănen]). 200 ion muşlea Vereines fur Siebenbiirgische Landeskunde», Neue Folge 33 (1905), p. 552—554, No. 77, subt titlul «Des Teufels Lohn ». Aici chiar şi versurile sunt date în nemţeşte. Anderson susţine (op. cit., p. 203) că în această variantă ibovnicul-popă se îmbracă în haine de doctor pentru a-1 îndupleca pe bărbat să plece în căutarea leacului. Noi n'am găsit aşa ceva în acest text şi credem că Anderson a atribuit din greşeală acestei variante un detaliu din altă variantă, neromânească. 3. Oancea, jud. Covurhu. Publicată de Ecaterina Clime, Spuma de mare, în revista «Ion Creangă » V (1912), p. 6—7. Acestea sunt variantele româneşti cunoscute de Anderson. Mai cunoaştem o variantă tipărită din 4. Jorâşti, jud. Covurlui. Publicată de Petru Gh. Savin, Snoave din popor (Casa Şcoalelor. Biblioteca pentru popor, No. 30), Bucureşti 1926, p. 61—66, subt titlul « După spumă de mare ». Cu foarte mici deosebiri de grafie şi de cuvinte fără importanţă, snoava aceasta a mai fost publicată de acelaşi şi în broşura « Clăcâşeşte » (Biblioteca revistei « Ion Creangă » No. 2). Bârlad 1911. Tip. Modernă, p. 50—56. D-1 Savin a avut bunăvoinţa să ne comunice că a cules această snoavă prin anul 1903, la Jorăşti - Covurlui, dela mama d-sale, neştiutoare de carte, care spunea versurile « aşa cam în tonul cimpoiului: recitativ un vers, iar celelalte în tempo de brâu şi nu ţiu exact minte ce fel anume de melodie ca să o pot nota. însă versurile mi s'au cântat cu o introducere cimpoească: haaadîrla, da, dîrla da: Bărbăţelu meu, etc. ». Toate variantele care urmează sunt manuscrise ale «Arhivei de Folklor a Academiei Române » şi au fost culese în anii 1932—1933 : 5. Valea Copcii, jud. Mehedinţi. Culeasă de d-1 I. N. Dumitrescu-Bistriţa, învăţător, dela Mihai Gr. Coadă, de 39 ani. («Arhiva de Folklor», No. 296, p. 1—5). 6. Frâţila, jud. Vâlcea. Culeasă de d-1 Marin D. Niţu, învăţător, dela D. I. Mândreaţă, de 98 ani (No. 303, p. 1—3). 7. Bârsana, jud. Maramureş. Culeasă de d-1 Petre Lenghel, învăţător, dela Petru Borodi, de 72 ani (No. 309, p. 1—4). 8. Cojmăneşti, jud. Mehedinţi. Culeasă de d-1 Dem. Păsărescu, învăţător, dela Iorgu Bunoiu (No. 370, p. 1—5). Se indică şi variantele unui detaliu (după ce leac pleacă bărbatul), aşa cum le-au dat alţi trei informatori, ceea ce arată că snoava are o mare circulaţie în acest sat. 9. Tritenii-de-jos, jud. Turda. Culeasă de d-1 Pavel Dan, profesor secundar, dela Ludovica Ceclan, de 55 ani (No. 383, p. 40—41). 10. Aluniş, jud. Olt. Culeasă de d-1 Gh. Bădescu, învăţător, dela Miţa Stan Bădescu, de 47 ani (No. 392, p. 1—7). 11. Mogoşeşti, jud. Olt. Culeasă de d-1 Ion V. Greeruş, învăţător, dela Roman St. Ciobanu, de 55 ani (No. 411, p. 1—4). variantele româneşti despre femeia necredincioasă 12. Dobreni, jud. Neamţ. Culeasă de d-1 Mihai Gh. Cojocaru, învăţător, dela Gh. Ailenei, de 75 ani (No. 414, p. 1—4). 13. Poiana-Mare, jud. Dolj. Culeasă de d-1 Sterie C. Enuică, învăţător, dela Florian Petculescu (No. 416, p. 1—4). 14. RuMeniţa, jud. Soroca. Culeasă de d-1 Mihail Grozav, elev normalist, dela Ana Ursache, de 40 ani (No. 456). Sfârşitul lipseşte. 15. Mihai-Viteazul, jud. Turda. Culeasă de d-1 A. Suciu, învăţător, dela Iov Cârja, de 41 ani (No. 459, p. 1—4). 16. Coşovenii-de-jos, jud. Dolj. Culeasă de d-1 Nicolae N. Petrescu, student în drept, dela Patra Marin Puţoi, de 60 ani (No. 462, p. 53—56)- 17. Slobozia, jud. Neamţ. Culeasă de d-1 Dumitru Darie, învăţător, dela Ion Toma Lupaşcu (No. 465, p. n—15). 18. Tăuţi-Măgherăuşi, jud. Satu-Mare. Culeasă de d-şoara Irina Săsă-reanu, studentă în litere, dela Ana Rusu, de 62 ani (No. 467, p. 29—32). Variantă necompletă şi contaminată. 19'. Orbie, jud. Neamţ. Culeasă de d-1 Ioan Donisă, învăţător, dela Gheorghe Cojocaru (No. 492, p. 1). Variantă foarte fragmentară, de fapt o confirmare că snoava de care e vorba în circulara primită se cunoaşte în sat, plus câteva detalii (importante). 20. Şestaci, jud. Soroca. Comunicată de d-1 Z. Bodiu, notar comunal, care o ştie dela mama d-sale (No. 494, p. 1—3). 21. Ciopleni,jud. Lăpuşna. Culeasă de d-1 Dumitru Roibu, dela Timoftei Roibu (No. 495, p. 1—3). 22. Horodişte, jud. Lăpuşna 1). Culeasă de d-1 M. Alexeev, dela Alexei Banaga, de 18 ani (No. 496). Variantă foarte slabă2). -1) Ultimele trei variante (No. 20-22) le-am primit datorită bunei voinţe a d-lor P. V. Ştefănucă şi Al. David, redactori ai ziarului « Cuvânt Moldovenesc » din Chişinău, cărora le mulţumim şi pe această cale. în urma circularei noastre, publicate în ziarul amintit, au intrat aceste trei snoave, dintre care ultima a fost şi publicată în No. dela 16 Aprilie 1933. 2) Ca şi variantele altor popoare, şi câteva din cele româneşti, prezintă contaminări cu alte snoave, care tratează mai ales despre femei necredincioase. Astfel varianta 18 e contaminată cu varianta numită de Anderson (p. 303) « Unibos » (în indicatorul lui Antti Aarne având No. 1535). Contaminările găsite de Anderson apar la trei snoave ucrainiene. Contaminarea snoavei româneşti, culeasă de altfel în jud. Satu-Mare, deci în apropierea teritoriului locuit de Ruteni — prezintă oarecare importanţă, pentrucă, socotind după catalogul poveştilor româneşti, alcătuit de Schullerus, în care lipseşte, e întâia oară când se atestă la Români. Varianta 12 (Dobreni-Neamţ) e contaminată cu snoava despre «cadavrul omorît de mai multe ori », snoavă cunoscută mai ales în Moldova. în sfârşit varianta 9 (Triteni-Turda), e contaminată, ca şi o variantă ucrainiană citată de Anderson (p. 305), cu o snoavă în care femeia bolnavă cere bărbatului să-i pregătească mâncare din escremente, apoi îl face tot pe el să le guste. 202 ION MUŞLEA Trecem acum la o analiză a detaliilor mai importante din variantele româneşti, pe care o facem după sistemul utilizat de Anderson în lucrarea-i citată. Cercetarea noastră urmând să cuprindă tot materialul românesc, au fost luate în considerare şi cele trei variante studiate de Anderson. Numărul normal al persoanajelor este şi în variantele româneşti, aproape fără excepţie, tot patru, anume: bărbatul, nevasta, ibovnicul şi complicele bărbatului. într'o singură variantă, fragmentară şi contaminată (18), complicele lipseşte cu totul; într'alta (8) complicii sunt doi: alături de cimpoier apare şi un toboşar, a cărui prezenţă e oarecum jusitificată prin sacul în care îşi poartă toba şi în care va fi ascuns bărbatul. în 20, din cele 22 de variante româneşti, nu se indică ocupaţia bărbatului. Dat fiind însă că atmosfera în care se petrece snoava este curat ţărănească, concludem cu Anderson (op. cit., p. 187—188), că bărbatul este, pretutindeni unde nu i se precizează ocupaţia, un ţăran. Ciobănia (2) poate fi şi ea socotită între ocupaţiile ţărăneşti. în varianta 1 bărbatul este însă popă. Anderson crede (p. 188—189), probabil cu drept cuvânt, că aici a avut loc o substituire a ocupaţiei amantului. în ce priveşte numele bărbatului, el se întâlneşte abia în şase variante: avem de două ori Radu (6, 8) şi câte odată Matei (11), Nicolae (15), Avram (18) şi Ion (22). întâlnirea numelui Radu de două ori, se datoreşte, probabil, apropierii judeţelor oltene (Vâlcea şi Mehedinţi) în care au fost culese cele două variante; din celelalte patru nume, doar Matei merită o menţiune, pentrucă este un nume care personifică la Români pe omul prost, cum dovedeşte proverbul: « Fă-1 de teiu — Şi-i pune numele Mateiu » şi variantele lui x). Epitetul de « prost » şi « mutălău » pentru bărbat îl întâlnim de altfel în patru variante (4, 7, 20, 21). Mai notăm că Ion, din varianta basarabeană 21, ar putea avea oarecare legătură cu variantele ucrainiene vecine, unde numele Ivan se întâlneşte de mai multe ori. Credem totuşi că acest nume, ca şi Nicolae, Avram şi Radu, sunt întâmplătoare. Despre nevasta necredincioasă, variantele româneşti nu ne spiin nimic demn de reţinut. Cele două nume: Tudorica (18) şi Eudochia (22), par absolut accidentale. Aceste variante au ţinut să dea şi bărbatului şi femeii câte un nume. \ O singură variantă românească (2) vorbeşte de ocupaţia ibovnicului. Având în vedere însă cele spuse mai sus, anume că bărbatul-popă din varianta 1 ar putea fi de fapt o confuzie cu ocupaţia ibovnicului, avem de fapt de două ori ibovnicul-popă. Şi, cum majoritatea variantelor studiate de Anderson (aproape 60%) arată ca ibovnic un popă, diacon sau călugăr, ceea ce 1-a şi făcut pe Anderson să atribuie ibovnicului această ocupaţie şi ') ZANNE, Proverbele Romanilor. Voi. VI, p. 199—200. variantele romaneşti despre femeia necredincioasă 203 în textul original —, e probabil că întâlnirea ibovnicului-popă nu ^e nici la noi întâmplătoare. E de remarcat că ibovnicul-popă nu apare decât în două variante româneşti, amândouă din Ardeal şi cele mai demult culese. în ce priveşte complicele bărbatului, ocupaţia lut apare în variantele româneşti ca foarte variată: de două ori (18, 19) indicaţiile lipsesc cu totul; odată e un bărbat înşelat (13), deci un om cu experienţă; de două ori un cioban (15, 21); un moş (16); un drumeţ (22); un om cu carul (3) şi un pescar cu căruţa de peşte (10). în ultimele trei cazuri e vorba de ocupaţii care permit mai uşor complicelui să se introducă cu sacul său în casa nevestei necredincioase. Variantele româneşti se arată mai puţin preocupate de problema, atât de importantă, a sacului, pe care, în general, o rezolvă destul de superficial. Ele sunt preocupate mai mult de chestiunea că în casa, probabil puţin deschisă străinilor, un muzicant va pătrunde mai uşor. Aceasta şi pentrucă celor doi ibovnici, care petrec, nu le lipsea decât muzica, aşa cum uneori mărturisesc ei înşişi (17), sau se bucură când aud că cel ce le cere sălaş e un lăutar şi se grăbesc să-1 primească (4, 5, 7, 15)- într'o variantă (8), complicii sunt chiar lăutarii chemaţi de către nevastă, înainte de a pleca bărbatul, în vederea petrecerii cu ibovnicul. Astfel vedem apărând fie lăutari de meserie (1, 5, 6, 8, 11, 20), fie oameni cărora nu li se spune lăutari, dar care la un moment dat scot un instrument muzical şi sunt gata să cânte (2, 4, 7, 9, 15, 17). De remarcat că de trei ori (5, 6, 8), se spune chiar că lăutarul e un cimpoier şi că cimpoiul apare şi în alte două variante (4, 7). (De şase ori mai întâlnim vioara şi odată fluierul). E interesant că, cu excepţia a trei biline siberiene, a unei variante vest-ruse şi a uneia malteze (Anderson, op. cit., p. 198), complicele-muzicant nu apare decât în variantele româneşti. Adăugăm că complicele este ţigan lăutar şi într'o variantă ucrainiană din Bucovina, despre care Anderson nu avea cunoştinţă şi pe care o rezumăm la pagina 212, nota 2. Şi mai interesantă este însă apariţia dracului în rolul complicelui. In variantele 2, 7, 12, 17, ni se spune într'adevăr că complicele, subt formă de om sau de « om bătrân » (2), nu e altcineva decât dracul. Anderson, care a întâlnit pe dracul-complice doar în varianta românească 2 şi în două variante italiene (op. cit., p. 199), ne spune că acest caz este «foarte remarcabil », fără să adauge însă nimic. Trebue să mai amintim că şi atunci când complicele e dracul, şi el are un instrument muzical (trei din cele patru variante cu dracul: 2, 17 — vioară, iar 7 — cimpoiu). Se impune deci concluzia, că variantele româneşti au socotit că cel mai potrivit complice pentru bărbatul înşelat era un lăutar. Muzicantul a fost astfel introdus în cele mai multe variante, şi chiar şi acolo unde complicele era dracul — sau, cum vom vedea mai jos, Păcală —, s'a avut grijă să i se dea şi un instrument muzical (ciobanul din varianta 15 are şi el un fluier). 204 ion muşlea Interesant e şi complicele din varianta 5, în care ni se spune că « cimpo-ierul era singurul Păcală». Poate că acest nume ar trebui pus în legătură cu «păcălirea» ibovnicilor prin surpriza bărbatului ascuns în sac. De asemenea interesant este şi «moşneagul năzdrăvan» din varianta 14. Apariţia omului năzdrăvan şi a dracului, deci a supranaturalului, ar putea fi eventual explicată cu nevoia de a justifica faptul că aceşti oameni ştiu de departe ce se întâmplă în casa bărbatului. In toate variantele noastre bărbatul este trimis după leac de către femeie singură. Numai în variantele 8 şi 21 intervine şi « baba » sau « moaşa », cu care femeia s'a înţeles din vreme. Motivul trimiterii este pretutindeni boala femeii, care e foarte rar precizată: «izdat» (5), «junghiu» (6) şi «durere de cap» (20). în ce priveşte ţinta călătoriei bărbatului, variantele româneşti sunt împărţite astfel: «la mare» (1, 3, 7, 10, 14, 17, 18—luându-ne după strofe şi: 4, 9, în 1 şi 14 cu precizarea « Marea Neagră »); « la Dunăre » (2, 5, 6, 16); « într'un sat » (13); «prm sate » (22); « departe » (19); « pe lume »' (19); neprecizată (4, 8, 9, 11, 12, 15, 21). Este foarte probabil ca Dunărea să fie o localizare românească, întâlnindu-se mai ales în judeţele oltene şi în Sibiiul atât de apropiat; ea apare totuşi şi într'o variantă ucrainiană (Anderson, op. cit., p. 207), unde bărbatul e trimis « dincolo de Dunăre ». Cu toate că în cercetarea variantelor diferitelor popoare Anderson (p. 200) a găsit mai multe în care bărbatul e trimis la mare, cu totul 24, înclină să creadă ca mai originală trimiterea lui la « izvorul de leac », deşi acesta intervine numai în 16 variante. Am văzut că în majoritatea variantelor româneşti, bărbatul e trimis la mare. « Apa de mare » propriu zisă, ca leac după care e trimis bărbatul, apare la noi numai odată (14). De altfel şi în variantele universale numai în cinci e vorba de aşa ceva; încolo de tot felul de alte lucruri în legătură cu marea: nisip, sare, etc. Redacţia românească n'a reţinut nimic din acestea, . ci a născocit ceva deosebit: «spuma de mare». într'adevăr, jumătate din variantele româneşti, adică 10 din 22, vorbesc de «spumă de mare» (3, 4, 8, 10, 12, 17, 18, 19) sau « spumă de pe mare », (7, 9). Dacă la acestea adăugăm şi « măr de mare », care n'are nici un sens şi probabil este o înlocuire datorită neînţelegerii cuvântului « spumă de mare », vom avea 11 variante în care se întâlneşte acest leac. Din toate variantele internaţionale studiate de Anderson, spuma de mare nu se mai întâlneşte decât odată, la Sârbi. Anderson (p. 323, nota 1) întâlmnd-o odată şi la Români (varianta 3), ţine să precizeze că « nu trebue să se uite că în româneşte spuma de mare, întocmai ca în germ. Meerschaum, franc, ecume de mer şi sârb. pena morska, nu poate însemna numai literal « Schaum des Meeres», ci înainte de toate şi cunoscutul mineral ». variantele româneşti despre femeia necredincioasă 205 Credem totuşi că în variantele româneşti — şi probabil şi în cea sârbească —, « spumă de mare » sau « spumă de pe mare » însemnează doar spuma apei de mare. Pe când mineralul numit« spumă de mare », din care se fac un soiu de pipe, este aproape necunoscut poporului nostru — nu l-am întâlnit decât o singură dată, într'un text semipopular (un manuscris cu reţete ]) din secolul trecut) —, în schimb « spuma de mare » cu sensul de « spuma mării » este un cuvânt frecvent şi se întâlneşte adeseori în descântecele noastre ca formulă finală. Iată un exemplu: « Şă iei să chiai, Ca spuma di mari, Ca roua di soari » 2). « Spuma de mare » 3) sau « de pă mare » 4) o întâlnim de altfel şi în alte culegeri. Şi mai este ceva: dacă « spumă de mare» ar însemna la noi mineralul şi acesta ar fi cunoscut de popor, n'ar avea rost ca bărbatul să plece în căutarea lui cu o tigvă (3, 4, 10) sau cu un ulcior (2), cu care se aduc numai lichide. Contrar celor susţinute de Anderson, credem deci că « spuma de mare », ce apare în variantele româneşti, nu însemnează mineralul cunoscut subt acest nume, ci spuma propriu zisă pe care o face apa de mare. Celelalte variante româneşti au: «apă din Dunăre» (6), «apă tare dela Dunăre» (2) şi «buruiană de pe fundul Dunării» (5); (ne întrebăm dacă « strugurelul de mare » (1) n'ar putea fi tot o neînţelegere a cuvântului spumă de mare?); «mere de tei» (11) şi «mere de plop» (21) sunt lucruri de domeniul fantaziei; nu se poate face nicio legătură însă între cele două variante, una din jud. Olt, alta din jud, Lăpuşna, care amintesc de acest leac. In patru variante (13, 16, 20, 22) e vorba numai de « leac » sau « leacuri ». în toate variantele româneşti, cu excepţia celei contaminate (18), bărbatul este adus în casă într'un sac 5). Complicele explică uneori ce are în el: 2) Şezătoarea X (1908), p. 60, No. 28. -) P. V. ştefănucă, Folklor din Judeţul Lăpuşna. Anuarul Arhivei de Folklor ii, Text 210, p. 167. 3) artur gorovei, Descântecele Românilor. Bucureşti 1931. p. 195. 4) tache papahagi, Graiul şi folklorul Maramureşului. Bucureşti 1928. p. 422, 438. 3) în textul original pare să fi fost vorba de un coş de găini, complicele fiind un negustor ambulant de păsări, coş în care bărbatul putea să se ascundă foarte bine. Variantele germane au păstrat coşul, dar l-au pus în spinarea unui negustor de cornuri. în ţările în care astfel de coşuri nu erau cunoscute, ele au fost înlocuite cu snopul de paie şi mai ales cu sacul (Anderson, op. cit., p. 199), care apare atât în variantele scandinave şi engleze, cât şi la Cehi, Poloni şi Ucrainieni (Anderson, p. 218). Trebue să subliniem aici că la Români sacul apare cu o consecvenţă surprinzătoare, el lipsind numai într'una din cele 22 de variante. 206 ion muşlea un cojoc (6), un peşte— complicele e pescar (io), cărţi (14), mărunţişuri (15), merinde (20), lână — complicele e cioban (21). Rămăşagul, pe cinstea femeii, făcut între bărbat şi complice, se întâlneşte clar o singură dată, în varianta 14: complicele îşi va da capul, dacă nevasta va fi găsită singură, iar în cazul contrar va primi jumătate din gospodăria bărbatului. De un fel de rămăşag, mai puţin clar însă, e vorba şi în varianta 21. El se întâlneşte în mai multe variante romanice şi în cea grecească. Credem că la Români el e cu totul întâmplător. (Notăm totuşi că amândouă variantele în care l-am găsit, au fost culese în Basarabia). Sfârşitul tragic nu se întâlneşte la noi decât în variantele 1: e omorîtă nevasta; 2: ibovnicii se vorbiseră cum să omoare pe bărbat; 12: bărbatul îl omoară pe ibovnic. E interesant că Anderson (p. 220) socoteşte şi pe Români între popoarele sudice la care acest sfârşit tragic e mai frecvent. La această afirmaţie îl îndemna faptul că ambele variante româneşti, pe care le cunoscuse, aveau sfârşitul tragic. Cu excepţia uneia din cele 19 variante culese prin « Arhiva de Folklor », n'am întâlnit acest desnodământ şi astfel afirmaţia lui Anderson cade. Despre o localizare a acţiunii nu este vorba în nicio variantă românească. în ce priveşte strofele cântate, sau mai de grabă spuse — căci melodii nu cunoaştem de loc — de personajele snoavei, în variantele româneşti ele sunt puse numai în gura femeii şi a complicelui. Ibovnicul nu apare niciodată cântând — ca şi în toate variantele slave de altfel, afară de cele cehe (Anderson, p. 234—235). Cu bărbatul, aceasta se întâmplă o singură dată, în varianta 10 *). La urmă de tot, după cântecele celorlalţi doi, bărbatul iese din sac zicând: « Bine-am venit dela mare, cu tigva 'n spinare ». Iar când îşi bate nevasta:« Hei nevastă, na spumă de mare, p'a voastă spinare ». Vom observa că aceste versuri sunt aceleaşi cu cele spuse de femeie, sau parafrazări ale lor. Strofa nevestei o găsim în 13 variante. Dintre acestea doar una-două n'au o legătură mai strânsă cu conţinutul textului original. Astfel în varianta 8 strofa este: « Hi, hi, hi, şi ha, ha, ha, N'am frică de nimenea». Iar în varianta 5: « Şi să joc, să joc, să joc, Cam văzut pe dracul mort ». Cele mai multe corespund însă motivelor textului original. Totuşi, din punct de vedere al formulării versurilor, variantele noastre sunt prea deose- ') Varianta 22, una din cele mai slabe din variantele româneşti, nu o putem lua în considerare: versurile ei sunt fără nicio legătură cu acţiunea snoavei. variantele româneşti despre femeia necredincioasă 207 bite unele de altele pentru a putea fixa cu siguranţă tipul normal al strofei româneşti a nevestei. E probabil că el suna cam aşa: « Mi-am trimis omu la mare x) (3, 4, 9, 10, 17, 19) După spumă de pe mare, (3, 4, 9, 17, 19) Să mă ungă pe spinare; 2) (2 3), 9, 17), Omoare-1 dracu pe cale!» (1) Ideea din ultimul vers e exprimată în trei variante astfel: «Numele să-i vie, (3, 6) Sau «Toată lumea să mai vie, Trupul să-i rămâie. (3) Numai Matei să nu vie» (11). E probabil că la origine toate strofele au avut un vers sau două exprimând dorinţa ca bărbatul să nu se mai întoarcă. Cu vremea ele au fost uitate, lăsate la o parte sau înlocuite, de cele mai multe variante. Aşa de ex. varianta 9 are ca ultim vers al unei strofe foarte corespunzătoare celei din strofa originală: « Să mă sărute 'n hăst c . . mare ». Mult mai unitară decât strofa nevestei este aceea a complicelui. Conţinutul ei normal (Anderson, op.cit., p. 245) ar fi: «O tu, care te ascunzi în coş (sac), ascultă ce se cântă aici» — după aceasta urmând, de regulă, provocarea de a bate pe ibovnici (această parte nu este sigur însă că aparţine textului original). Numai două din cele 19 strofe ale variantelor noastre redau acest conţinut, anume variantele 1 şi 7. Cea de pe urmă într'o formă mai alterată: « Jacul, jacul (?) cel din sac, Vezi betegii cum îşi fac », întâia într'o formă mai bună — fireşte făcând abstracţie de grafia ungurească a versurilor — şi cuprinzând şi provocarea la bătaie: «O vai dragce sacul meu, Vezi ce face betegul teu, Ţipe sacu pe 4) baltacu, Ş'apucă de betegu ». Această strofă — cel puţin în întâile două versuri — putem să o considerăm ca strofa normală a complicelui în redacţiunea românească. *) în paranteză am însemnat numărul variantelor în care se găsesc astfel de versuri. -) Sau: « cu tigva 'n spinare » (2, 17, 19). Cuvântul « spinare » apare în şase variante, împărţite pe toate trei provinciile: Ardeal, Muntenia şi Moldova. Afară de aceasta el se impunea ca o foarte bună rimă pentru « mare » şi trebue deci să fi făcut parte din tipul original românesc. 8) « Mir zu reiben den Riicken » ( = spinare). *) Probabil în loc de ia (baltagu). 208 ion muşlea Toate strofele celorlalte variante nu posedă nimic din motivele de mai sus, înlocuindu-le cu versurile următoare şi formând o altă redacţie a strofei complicelui: « Deslega-voiu sacu, Vedea-veţi pe dracu ». Aceste versuri prezintă următoarele mici variaţii: în loc de «veţi vedea » sau « vei vedea » (pe dracu): « găsiţi» (14, 20), « vă ia »(8), « ai să dai» (de dracu) (21) şi«.. .gleich Lacht der Teufel liber Euch »(2); aceasta din urmă poate avea însă şi alt sens: va râde dracul de voi, îşi va lua răsplata x). Variantele 5 şi 8, mai cuprind pe lângă aceste două versuri şi provocarea la bătaie, formulată astfel: « Ia ieşi Radule din sac, «Mă fărtate al din sac, Pune mâna pe-al parmac » (8) sau Pune mâna pe-al parmac», Şi loveşte pe-al fârtat » (5). în varianta 9 avem numai provocarea la bătaie: « Ieşi din sac de după uşe, Şî le 'nfundă c'o ţăpuşe ». în varianta 15 găsim versurile: «Ia cosorul dela spate, Taie sacul jumătate ». Singure, versurile: « Deslega-voiu sacu, Vedea-veţi pe dracu » nu au aproape nici un rost. Atunci când sunt urmate de provocarea la bătaie însă, ele par să capete un anumit sens, indicând o ameninţare, un avertisment al complicelui, înainte de scena culminantă a ieşirii bărbatului ascuns în sac. Pentru variantele româneşti nu posedăm nicio melodie a strofelor, despre care ni se spune de atâtea ori că sunt cântate.. Singura indicaţie ce avem — dacă se poate numi aşa — e cea dela varianta 4, care se cântă pe melodia cimpoiului2). Acest «haadîrla, da, dîrla da» nu e lipsit de asemănare cu refrenul unei variante ruseşti (SRW 2), (Anderson, op. cit., p. 262): « holadyrda, holadrâ ». O amintim mai mult ca titlu de curiozitate. 3) Anderson susţine (p. 248) că strofa complicelui din această variantă (2) este « cu totul stâlcitâ ». 2) Vezi p. 200, No. 4. variantele româneşti despre femeia necredincioasă 209 Anderson (p. 261) crede că refrenele strofelor ar putea da şi ele o indicaţie pentru cercetarea melodiilor asemănătoare sau identice. Refrenele strofelor româneşti sunt însă mai mult un fel de intrări în materie sau apostrofări, şi un « uiu-iu » (6) sau « iu, hu, hu » (2) nu ne spun nimic. De altfel nici chiar aceste începuturi nu apar decât în câte-o singură variantă. în baza analizei de până aici, dăm acum încercarea de reconstituire a « textului normal » al celei mai vechi redacţiuni româneşti şi al strofelor ei: Nevasta unui ţăran e ibovnica popii; pentru a putea petrece cu el fără grijă, se preface bolnavă şi spune bărbatului că nu se va însănătoşi decât dacă va pleca la mare, să-i aducă spumă de mare. Bărbatul porneşte în căutarea leacului cerut. în drum întâlneşte un lăutar (cimpoier?), căruia-i povesteşte ce caută. Bănuind de ce boală sufere nevasta, acesta propune bărbatului să se întoarcă împreună acasă. în apropierea casei, lăutarul spune bârbatulid să intre într'un sac, apoi cere nevestei adăpost. Aceasta, deşi petrece cu ibovnicul, primeşte pe drumeţ cu sacid său. în timpul petrecerii femeia cântă: « Mi-am trimis omu la mare După spumă de pe mare, Să mă ungă pe spinare; Omoare-l dracu pe cale! » Omul cu sacul cântă şi el: « O vai dragă sacu meu, Vezi ce face beteagu tău! . . . 1) sacu, ia baltagu, Şi apucă pe beteagu ». Atunci bărbatul iese din sac şi trage celor doi o bătaie bună. De această redacţiune ar ţine variantele 1, 7, 9, 15, 18 şi eventual 2. Variantele acestea nu cuprind, fireşte, toate detaliile date mai sus. Ele se întregesc însă unele pe altele 2). La înglobarea în aceeaşi redacţiune ne-a îndemnat în mare parte împrejurarea că toate au fost culese în Transilvania (ceea ce ne-a făcut să-i dăm şi numele de redacţiune transilvăneană). Acest fapt îşi are importanţa sa deosebită, pentrucâ toate variantele provenind din celelalte ţinuturi (Muntenia cu Oltenia, Moldova şi Basarabia) au înlocuit strofa complicelui cu o alta cu totul deosebită, neavând nimic a face cu strofa J) « Ţipă » (?), « svârle » (?), «taie » (?). -) Cea mai completă variantă (i) nu are « spuma de mare » — vezi şi cele spuse mai sus (p. 205) despre « strugurel de mare » —, pe care o întâlnim însă în patru din cele şase variante ale acestei redacţiuni, iar ibovnicul-popă apare numai în i şi 2. 14 Anuarul Arhivei de Folklor II. 210 ion muşl.ea redacţiunii întâi şi cu aceea a textului original. Această strofă, cu mici şi neînsemnate variaţii arătate mai sus, se reduce la următoarele două versuri: « Deslega-voiu sacu, Vedea-veţi pe dracu ». Am numit redacţiunea care cuprinde variantele 3, 4, 5, 7, 8, 10, 12, 14, 16, 17, 19, 20, 21 şi eventual 2, în care se întâlneşte această strofă: « mun-teano-moldoveano-basarabeană ». Nici una din variantele acestei redacţiuni nu are între personaje un popă ]). Două variante (5 şi 8) din această a doua redacţiune, au, pe lângă noua strofă a complicelui, versurile exprimând provocarea bărbatului la bătaie 2). Sunt variantele oltene, dintre care unele (5, 6, 16 şi eventual 2) se mai caracterizează şi prin faptul că bărbatul nu pleacă la mare, ci la Dunăre, după apă sau alt leac. Avem, de sigur, de a face cu o formaţie provincială, explicabilă şi prin apropierea Dunării, care eventual ar putea constitui şi o a treia redacţiune — olteană. Să încercăm acum explicarea înlocuirii strofei complicelui în majoritatea variantelor româneşti (redacţiunea II). Cercetările noastre ne-au dus la constatarea că cele două versuri care formează această strofă sunt cunoscute în literatura noastră populară şi independent de snoava despre « femeia necredincioasă ». Intr'adevăr, în mai multe culegeri de proverbe am găsit, spre surprinderea noastră, un proverb identic cu strofa complicelui din redacţiunea II. întâia oară am întâlnit acest proverb la Anton Pann3), capitolul « Despre frică şi vitejie », unde se spune că: « Mulţi se laudă zicând, Deslegavoiu sacul, vedeavei pe dracul ». La fel îl găsim la I. C. Hinţescu 4) şi' la Ispirescu 5). Zanne 6) ne mai dă din judeţul Putna forma (în proză): « A deslegat sacul şi a vedut pe ') Asupra variantei 2 nu suntem pe depJin lămuriţi, din pricină că nu avem o versiune românească a ei (a fost publicată numai în nemţeşte); dacă «... gleich lacht der Teufel liber Euch » este, cum înclinăm să credem, o traducere liberă a versurilor « vedea-veţi pe dracu » —, considerăm varianta 2 aparţinând redacţiunii muntene, de care, fiind culeasă în judeţul Sibiiu, e geograficeşte atât de aproape. După ibovnicul-^o^iă, ea aparţine însă redacţiunii transilvănene. '-) Ele s'ar fi putut naşte şi independent, deşi e mai probabil că sunt resturi ale strofei complicelui din redacţiunea transilvăneană. :t) Culegere de proverburi sau povestea vorbei. Bucuresci 1852-53. Partea 111, p. 51. ") Proverbele Româniloru. Sibiiu 1877. p. 165. 5) Dicetort populare, în «Revista pentru istorie», etc. Anul III (voi. V), p. 160, N'o. 1794. 6) Proverbele Românilor, III, p. 352. variantele româneşti despre femeia necredincioasa 21 I dracu» 1). Observăm că proverbul trebue să fi circulat mult în Principate, dacă într'a doua jumătate a veacului trecut a fost notat de patru culegători 2). Nicăiri, absolut nicio indicaţie că acest proverb ar circula în legătură cu snoava noastră. Trebue să ne punem totuşi întrebarea dacă între snoavă şi acest proverb există vreun raport genetic ? Este sigur că textul original românesc al snoavei cu care ne ocupăm n'a cunoscut aceste versuri: dovadă redacţiunea transilvăneană, care nu le are şi care din toate punctele de vedere este cea mai aproape de tipul original universal. De asemenea este foarte probabil că acest proverb a avut la bază o snoavă care-1 ilustra. Chestiunea ce se pune este dacă aceasta era snoava noastră într'o redacţiune secundară în care complicele era dracul — am văzut că aceasta se întâmplă în patru variante —, redacţiune care a înlocuit strofa originală prin versurile « Des-lega-voiu sacu, vedea-vei pe dracu »? Sau era o altă snoavă, necunoscută nouă, din care cea studiată de noi a luat, datorită unei eventuale asemănări a situaţiilor, cele două versuri care au înlocuit strofa complicelui ? Nici una din aceste posibilităţi nu e exclusă şi ar mai fi încă una, anume ca snoava noastră să fi luat proverbul în afară de orice legătură cu vreo altă snoavă. Ceea ce a favorizat introducerea acestor două versuri în snoava noastră şi răspândirea lor în atâtea variante, a fost de sigur şi scurtimea, simplitatea şi uşurinţa reţinerii lor în memorie, datorită rimei facile « sacu-dracu » 3). Nu trebue să uităm că, precum am amintit, într'unele variante, complicele era, subt o deghizare oarecare, însuşi dracul, fără să mai amintim că nu există variantă românească în care bărbatul să fie ascuns de complice în altceva decât într'un sac. în aceste împrejurări credem că înlocuirea versurilor n'a fost aşa de greu să se întâmple, nici mai ales ca noua strofă să se răspândească pe un teritoriu atât de întins ca acela din care s'au cules variantele redacţiunii II. Anderson, cu puţinele variante româneşti ce cunoştea, n'a putut stabili decât o singură redacţiune românească. Caracteristicile acesteia sunt cam cele pe care i le-a indicat varianta i, adică conforme celor stabilite şi de noi pentru redacţiunea transilvăneană, exceptând « spuma de mare », pe care el n'o întâlnise în întâile două variante româneşti, pe baza cărora stabilise cuprinsul strofelor noastre tip. ') Pe acesta îl mai găsim şi la I. A. CANDREA, Dicţionar de proverbe (« Biblioteca pentru Toţi» No. 713-18), p. 103. 2) D-1 v. lorgulescu ne-a comunicat că a găsit cele două versuri şi într'o vrajă (« de adus iubitul ») culeasă în Drăghici, jud. Muscel. 3) Pentru uşurinţa cu care poporul leagă aceste două cuvinte, să se compare şi nişte « frângurele » din giuglea-vâlsan, Dela. Romanii din Serbia. Bucureşti 1913. p. 317: « lei se cotropia cu sacu Şi dormia până-1 lua dracu ». 212 ion muşlea în prezentarea diferitelor redacţiuni şi a evoluţiei lor, Anderson (p. 297) se opreşte deodată după Ucrainieni, spunând: «Pe când până aici raportul singuraticelor redacţiuni una cu alta era cu totul vizibil şi putea fi stabilit cu o siguranţă relativ mare, intrăm de acum înainte pe un teren foarte nesigur (materialul variantelor este anume prea amestecat şi prea lacunar pentru a permite concluzii definitive). Surprinde—-continuă el — că în varianta 1 bărbatul e trimis de nevasta prefăcută bolnavă la Marea Neagră (după « strugurel de mare »), în varianta 2 cel puţin la Dunăre după « apă tare ». Aceasta aminteşte imediat de redacţiunea polonă şi de cea ucrainiană. Polonii şi Românii nu se învecinează etnograficeşte direct, totuşi Românii ar fi putut împrumuta foarte bine snoava dela Ucrainieni l) (de ex. în Bucovina)». Nu înţelegem pentru ce surprindea pe Anderson întâlnirea trimiterii la mare a bărbatului în redacţiunea românească. De asemenea nici pentru ce se pronunţă cu atâta rezervă asupra posibilităţii unui împrumut al snoavei dela Poloni sau Ucrainieni. Era doar evident că, întru cât la Unguri şi Bulgari snoava nu e atestată, singurul popor dela care puteam s'o avem erau Ucrainienii (vom arăta mai jos pentru ce Sârbii nu puteau intra în discuţie). E adevărat însă că cele două variante româneşti pe care le cunoştea Anderson fuseseră culese în partea sudică a Ardealului, deci la o depărtare mare de teritoriile locuite de Ucrainieni. Prin cele 19 variante culese prin « Arhiva de Folklor », chestiunea se clarifică şi din acest punct de vedere. Una din cele mai curate variante transilvănene (7) a fost culeasă în judeţul Maramureş, o alta (18) în imediata lui apropiere. Tot în fostul comitat Maramureş, la Floljatin, a fost culeasă însă şi o variantă ruteană, iar o alta în comitatul vecin Bereg (Anderson,'p. 168—169). Maramureşul a fost deci un ţinut în care Românii au putut împrumuta cu uşurinţă snoava dela Ruteni, lucru care s'a şi întâmplat. Al doilea ţinut de împrumutare a fost Bucovina, de care amintea şi Anderson. Este adevărat că niciuna din variantele româneşti nu e de provenienţă bucovineană; de asemenea nici dintre variantele ucrainiene cunoscute lui Anderson niciuna n'a fost culeasă în Bucovina. Dar la chestionarul trimis de noi pentru culegerea snoavei*, ne-au venit din Nordul Bucovinei două răspunsuri cuprinzând variante\rutene ale snoavei noastre 2). J) Subt Ucrainieni trebue să înţelegem şi pe Ruteni. -) Cea dintâi provine din Banila pe Şiret (jud. Storojineţ), trimisă de d-1 Arcadie St. Borşianu, învăţător (Manuscris al « Arhivei de Folklor »> No. 320). Snoava a fost auzită dela Cristofor Scraba, dogar ambulant şi Alexie Andriuc, agricultor, din spusele cărora corespondentul a alcătuit o povestire, care deşi cam liberă, păstrează multe caracteristice pe care le-am întâlnit în variantele ucrainiene. Fiind foarte lungă o rezumăm: Bărbatul se numeşte Gligore, ibovnicul este popă; nevasta, prefăcută bolnavă, trimite pe bărbat după leacuri miraculoase ca: brânză de iepure, lapte de variantele româneşti despre femeia necredincioasă 213 Unul din corespondenţi aminteşte chiar, că a auzit că în satul Cireşi, din judeţul Storojineţ, un om cunoaşte snoava în româneşte. Iată deci al doilea ţinut în care s'a putut împrumuta snoava noastră dela Ucrainieni. în sfârşit, al treilea ar putea fi Basarabia. Variantele noastre cvrlese în această provincie sunt numai patru. E de remarcat că niciuna din ele nu aminteşte ca leac « spuma de mare » Aceasta ne-ar îndritui să credem într'o împrumutare directă dela Ucrainieni. Totuşi, faptul nu e probabil, căci trei din variante au ca strofă a complicelui pe cea neoriginală, despre care noi susţinem că nu a putut veni decât din Muntenia—Moldova a). lup sau ierburi de pe un munte îndepărtat. Bărbatul dă peste un vrăjitor, care-1 sfătueşte să caute pe lăutarul satului, un ţigan. Acesta-1 ia într'un sac şi—1 duce acasă, unde vede petrecerea ibovnicilor şi la urmă îi bate cu fâcăleţul. Corespondentul mărturiseşte că « versurile nu le-a aflat în limba românească, de aceea le-a tradus, adaus sau modificat din cea rusească ». Chiar şi în ele aflăm însă câteva elemente interesante: refrenul cântecului ibovnicului (care ca şi acela al femeii n'are legătură cu snoava) este «iu-hu-hu » şi « tra-la-la ». Interesante sunt versurile complicelui: « Măi Gligore ieşi din sac ' Şi dăi Marghioalei de hac Făcăleţul ia-1 din cui Şi mai dă-i şi dumnealui, Popei una, Ghioalei două, Păn la nouăzeci şi nouă ». In general versurile sunt foarte libere. A doua variantă ucrainiană, fiind foarte scurtă, o dăm în întregime. Ea a fost auzită la Iucica, jud. Cernăuţi, în limba ucrainiană, de d-na Leocadia Dodolschi, învăţătoare în Cosmin, jud. Cernăuţi (Manuscris al «Arhivei de Folklor» No. 493). Iat-o: « O femeie se făcea bolnavă, 1-a trimis pe bărbat la o moară unde numai dracii măcinau, în absenţa lui a venit la ea un preut. Femeia făcea mâncări da preutul cu manile la spate se primbla prin odaie şi cânta hoţcadra, hoţcadra (tralala). Bărbatul a plecat cu un servitor. Pe drum a spus servitorul stăpânului [ce se petrece acasă]. Servitorul 1-a ascuns în sac după uşa tinzii. Când s'au aşezat la mâncare bărbatul cu macohonu [făcăleţ cu care se freacă macul] bătea şi spunea: jincu raz, popa dva, nai ne caje hoţcadra (pe femeie odată, pe popa de două ori să nu mai spue hoţcadra »). Amândouă variantele par să aparţină redacţiunii 18 ucrainiene (Anderson, p. 296 — 298), unde găsim versuri aproape identice ale complicelui şi numele Grigore pentru bărbat. Pe harta noastră au fost notate: cea din Banila-Storojineţ cu No. 23, cea din Iucica-Cernăuţi cu No. 24. -1) Ci: «apă de mare» (14), «mere de plop» (21) şi «leac» (20, 22). 2) Singură varianta 14, în care bărbatul pleacă la Marea Neagră să aducă « apă de mare », ar fi putut suferi o influenţă ucrainiană. O indicaţie pentru o influenţă ucrainiană ar putea fi şi « melesteul » amintit în strofa bărbatului din varianta 22, afară doar dacă pomenirea lui în nişte versuri atât de libere nu e cu totul accidentală. 2I4 ion muşl.ea Este deci mai probabil că în Basarabia variantele n'au fost împrumutate direct dela Ucrainienii vecini, ci au venit din celelalte provincii româneşti (Muntenia—Moldova). Altfel ar fi fost mai viguroase, ar fi păstrat şi oarecare caracteristice ale redacţiunii ucrainiene, n'ar fi circulat ca nişte ecouri slabe (trei din ele neavând nici strofa femeii). Astfel de caracteristice pare să ti păstrat, de pildă, unele variante transilvănene, cum e varianta 15, care are ca strofă a complicelui versurile: « Ia cosorul dela spate, Taie sacul jumătate », ceea ce aminteşte de cele şase variante ucrainiene şi una poloneză (Anderson, p. 252—53), care au în strofa complicelui versuri ca:... « Tu ai un cuţit Harta răspândirii variantelor snoavei despre femeia necredincioasă în România şi ţările vecine. (Indicarea variantelor sârbeşti şi ucrainiene s'a făcut pe baza studiului lui Anderson). variantele româneşti despre femeia necredincioasă 2iş la tine, Taie sacul de pe dinăuntru» (în ucrainiene); «Scoate cuţitul din buzunar, Taie sacul până 'n pământ» (în poloneză l). Cu redacţiunea românească stau în strânsă legătură cele două variante sârbeşti. Anderson (p. 298) spune chiar că «n'ar fi exclus ca ele să-şi aibă punctul de plecare în redacţiunea românească. Totuşi, această ipoteză e mai nesigură decât cea asupra originii redacţiunii româneşti ». La p. 323, după ce înregistrează noua variantă românească (3), Anderson arată că « prin amintirea mării (în ea) avem un nou argument pentru raportul indicat de mine între redacţiunea românească şi cea ucrainiană de o parte, cea sârbească de altă parte ». Vorbind de variantele sârbeşti în alt loc, Anderson le numeşte (p. 279) « foarte ciudate », fără să ne spună însă pentru ce le crede astfel. Cu puţinele variante româneşti ce cunoştea el — două din Ardeal şi apoi una din Sudul Moldovei —, i se va fi părut destul de greu ca împrumutul să se fi făcut dela Români la Sârbi sau viceversa. Lucrul acesta nu mai pare aşa de greu acum, când am putut nota în judeţele oltene şapte variante, două chiar foarte aproape de Dunăre. De asemenea nici când ştim că malul sârbesc al fluviului e locuit pe o mare întindere de Români, care pătrund de altfel destul de adânc şi în teritoriul sârbesc propriu zis, chiar până în spre Krusevac, unde au fost notate variantele sârbeşti. în aceste condiţii şi dat fiind numărul foarte redus de variante sârbeşti, abia două, precum şi starea oarecum fragmentară a lor -), iar de altă parte bogăţia variantelor româneşti —, credem că putem afirma că Sârbii au împrumutat snoava dela Români. « Spuma de mare », care, prin întinsa ei răspândire la Români şi neîntâlnirea ei în alte redacţiuni, trebue privită ca o inovaţie românească, întâlnită o singură dată la Sârbi, pledează şi ea pentru un împrumut dela noi3). De altfel nici nu vedem de unde altundeva decât dela Români ar fi putut lua Sârbii această snoavă, var. italiene fiind departe, iar un eventual împrumut albanez neputând fi discutat din cauza sărăciei variantelor notate până acum în Peninsula Balcanică (1 albaneză, 2 sârbe). « O cauză care a împiedicat pătrunderea snoavei la diferitele popoare mici ale Europei—spune Anderson (p. 185)—, pare să se găsească în strofele intercalate în ea, care, natural, nu sunt uşor de tradus într'o limbă J) Recensia lui Iul. Kryzanowski în Lud XXXI, p. 152, arată că e vorba de un cuţit, nu de o foarfecă (de pomi), cum tradusese Anderson. 3) Intr'una lipseşte chiar sacul în care e ascuns bărbatul, în amândouă strofa femeii, iar aceea a complicelui n'are nicio legătură cu conţinutul textului original. s) Din pricina numărului mic al variantelor sârbeşti şi al conţinutului lor fragmentar, nu ne este posibil să precizăm din care redacţiune; faptul că într'una din variantele sârbeşti ibovnicii—-căci sunt doi — sunt preoţi, ar putea fi o indicaţie pentru un împrumut din redacţiunea transilvăneană. 2l6 ion muşlea cu totul diferită. Să se observe — continuă el—, că din cele 188 texte, numai cinci sunt povestite într'o limbă neromanică, negermanică şi neslavă, anume: lituana, greaca, albaneza, ciuvaşa şi malto-araba. Aceste strofe nenorocite trebue să fi fost cauza că povestitorii basci, celţi, letoni, fino-ugrici şi caucazieni n'au îndrăsnit să atace motivul nostru ». Am vrea să însemnăm aici că Românii s'au aflat de fapt în situaţia celor cinci popoare amintite de Anderson, care deşi neromanice, neger-manice şi neslave, au luat totuşi snoava — şi chiar cu strofe foarte asemănătoare celor din textul original; numărul acestor popoare creşte astfel la şase. Şi iată pentru ce situaţia Românilor prezintă ceva deosebit. Ei sunt romanici, dar n'au niciun popor romanic vecin, ci sunt înconjuraţi numai de neamuri străine. De aceea nici nu prea înţelegem pe Anderson pentru ce i-a socotit între romanici, odată ce n'au nicio legătură directă — singura care conta în acest caz — cu ei, şi de vreme ce snoava nu o au prin sau dela ei. De fapt Românii au fost socotiţi numai teoretic ca popor romanic, căci de câte ori aminteşte de popoarele romanice, Anderson nu numeşte decât pe Francezi, Italieni, Spanioli şi Portughezi (de ex. la p. 279, 281). în acelaşi timp nu ne tratează însă nici într'altă familie de popoare. Aceasta şi este interesant în situaţia Românilor, mai ales din punct de vedere folkloric, că nu pot fi clasaţi după criterii de rasă, ci după cele de aşezare geografică. Locul Românilor rămâne între popoarele sud-est-europene, unde ei sunt singurul popor romanic; între Ucrainieni şi Slavii sudici, luând motive dela cei dintâi şi dându-le celor din urmâ> cum s'a întâmplat şi în cazul snoavei noastre. Motivul studiat de Anderson, împrumutat şi păstrat şi de Români într'o formă destul de apropiată de aceea a tipului original, a fost îmbogăţit de ei cu două inovaţii mai importante. întâia este «spuma de mare» (ca leac după care e trimis bărbatul) — de fapt un element caracteristic al descântecelor noastre. A doua, complicele-lăutar, luat din vieaţa ţăranului nostru, iubitor de cântec şi petrecere. Tot aici trebue să mai amintim şi apariţia dracului, atât în rolul de complice, cât şi pomenit în atâtea din versurile snoavei. După concepţia ţăranului nostru, dracul este nelipsit când femeia îşi înşeală bărbatul. Astfel, modificările mai importante, aduse motivului de către Români, sunt întru totul conforme psihologiei poporului nostru, reprezentând, din acest punct de vedere, o interesantă adaptare a motivului la vieaţa ţărănească. în legătură cu răspândirea mare şi circulaţia intensă a motivului la Români, mai constatăm că el s'a păstrat în mod foarte unitar—vezi detaliul sacului (în care e ascuns bărbatul), amintit în toate variantele complete — fapt care s'ar putea explica, în parte, şi prin admirabila unitate a însăşi limbii române. ION MUŞLEA ÎNCĂ UN FOLKLORIST SAXO-ROMÂN Folkloriştii saxo-români, despre care am vorbit în « Convorbiri Literare » Marlin şi Schuster, au fost poeţi şi esteticiani; Ioan Carol Schuller a scris, ca şi ei, versuri, dar a fost şi erudit, filolog şi istoric. Politiceşte I. C. Schuller a combătut aspiraţiunile româneşti-ardeleneşti; dar pentru literatura noastră, cultă şi populară, avea stimă. De curând l-am găsit corespondând cu Dr. Atanasie Şandor, profesorul dela Arad, un bărbat interesant, la care voiu reveni cândva. i. C. Schuller îi scria în 1855 şi 1856; Şandor şi în 1859. Cele patru scrisori (inedite) urmează. Le scot din manuscriptul academic 1015, filele 258—265. G. BOGDAN-DUICĂ i Hermannstadt, 1. April 1855. Wohlgeborener Herr, Euer Wohlgeboren haben die Gute gehabt meinem sehr verehrten Freunde und Amtsgenossen H. Dr. P. Vaszits eine Sammlung von romă-nischen Volksgedichten zuzuschicken, zu welcher mein ihm geâusserten Wunsch die Aufmerksamkeit der deutschen Gelehrten auf eine bisher kaum geachtete Quelle echter Volkspoesie zu lenken Veranlassung ge-geben hat. Erlauben mir Euer Wohlgeboren Ihnen dafiir meinen verbindlichsten Dank auszusprechen, und E. Wohlgeboren verehrten Namen in der Zahl derjenigen wiirdigen Mănner nennen zu diirfen, welche so giitig sind mich in meiner Absicht eine Blumenlese romănischer Volkslieder in metrischer deutschen Uebersetzungen herauszugeben, zu unterstiitzen. Das unter Kreuzband mitfolgende Werkchen: Aus der Walachei, bitte als ein schwaches Symbol der E[hr]baren Hochachtung entgegenzunehmen, mit welcher ich die Ehre habe zu geharren Euer Wohlgeboren ergebenster Diener Johann Cari Schuller k. k. siebenb. Statthaltereisekretăr r) Anul LXIV (1931) p. 208—21 şi 604—609. 2l8 G. BOGDAN-DUiCA Adresa: An den Wohlgeborenen Herrn Athanasius v. Sândor, Dr. derîvledizin und Professor an der Prăparandie in Arad. II Hermannstadt, jo. August 1856. Wohlgeborener Herr, Das unter Kreuzband mitfolgende kleine Biichlein vvollen Euer Wohi-geboren gefălligst als ein kleines Symbol meines fortwăhrenden Dankes iiir die mir durch sie in meinen romănischen Studien gewordene Unter-stiitzung einer giitigen Aufnahme wiirdigen, und den Ausdruck unverăn-derter Hochachtung genehmigen, mit welcher ich die Ehre habe zu sein Euer Wohlgeboren ergebener Diener J. K. Schuller k. k. Schulrat Adresa: An den Wohlgeborenen Herrn Athanasius Sândor, Doctor der Medizin und Direktor der griechisch-orientalischen Prăparandenanstalt in Arad. III Arad, den 25-ten 1859. Euer Wohlgeboren! Am 21-ten d. zum dritten Male wurde ich angenehm von Seite E. W. mit einem Buch « Romănische Volkslieder » iiberrascht, welche E. W. aus der rom. Sprache libersetzt und erlăutert haben. Die Auszeichnung ge-reicht es mir zur ausserordentlichen Freude. Ich bin sehr dankbar dafiir. E. W. als tief Eingeweiheter in die Literatur unsrer Sprache, machen auch in diesem Buche sehr viele interessante Bemerkungen und Vergleich-ungen in den Volkspoesien. Es freuet mich, dass E. W. die rom. Sprache als eine wohlklingende fur die Poesie anerkennen, vvas auch nicht zu leugnen ist; es thut mir aber leid, dass ich nicht fortgesetzt habe die Sammlung der rum. Volkslieder, die wirklich in einer grossen Menge sich im Munde des Volkes vorfinden. Schade, dass unsere Geistlichkeit und die Volkslehrer sich so wenig interessiren, die jedoch vvir allein im Stande wăren jene zu sammeln. încă un folklorist saxo-român 219 Was raan immer sagen mag Liber die rom. Sprache, dass sie auch Frem-derworter enthălt, ist sie dennoch romischen Ursprungs, dies bezeugen die meisten Worter, Volksgebrăuche... Aber welche Sprache besteht nur aus ihrem eigenen Elemente? europăische gewiss keine, denii die Volker haben isolirt gelebt, ohne untereinander einen Verkehr gehabt zu haben. Ich habe lange studiert und nachgedacht liber die Eigenschaften der rom. Sprache, liber welche ich auch ein voluminoses Werk in Manuscript habe, welches gewiss nicht nur tur Romănen, sondern auch fiir Fremde die sich Kenntniss liber diese Sprache sammeln wollen, viei Licht werfen diirfte; beim Studium aber der Poesie, um zur besseren Ueberzeugen (sic!) zu gelangendie Virgil's Aeneide metrisch zu iibersetzen in Hexameter, und habe schon bis jetzt 9 Blicher iibersetzt. tjber die Art und Weise der Uebersetzung bin ich so trei E. W. aufmerksam zu machen auf die Foia pentru minte, inima şi literatura, nr. 20 u. 21; hinsichtlich mancher meiner Bemerkungen liber die rom. Poesie. Dieses Werk vvenn es fertig sein wird, bin ich gesonnen, wenn ich beim Leben bleibe, zur Publizităt gelangen zu lassen, dann das andere Manuscript. In der rom. Sprache sowohl in der Orthographie als Prosodie ist ein Haupterforderniss zu wissen die Ableitung der Worter. Die Regeln der Prosodie in der rom. Sprache sind wenig und leicht begreiflich fur denje-nigen, der die Sprache versteht. Diese Regeln habe ich als ein Resultat meiner rom. Ergriibelung selbst zusammengestellt. Zu bemerken ist aber, dass fast alle lateinischen poetischen Figuren komraen vor auch in der rom. Sprache, besonders die Elision und Cullision ist hăufig. Ich sage nicht, dass dies Werk (e.) opus perfectissimum sei, so dass andere in der Zukunft nichts weiter dazu geben oder ausbessern sollten. Es ist ein Werk, welches viele Liicken ausfiillt. Wenn unser Bischof nicht so sehr krank vvăre gevvorden wie er noch . . . ist, so wăre ich mit ihm im M(onat) May nach Hermannstadt gefahren und dann wiirde ich die Gelegenheit gehabt haben personliche Bekanntschaft mit E. W. gemacht zu haben, was er (sic !) sehr Gefreut hătte '). IV Arad, 24 Iânner 185J. Euer Wohlgeboren, Das unter Kreuzband liber einige rnerkwurdige Volkssagen der Romaneu als Sylvestergabe nebst einem separaten Briefe, empfing ich mit der gros-sten Freude. Ich schătze ausserordentlich die Bemuhungen wodurch E. ') Din text reiese că Dr. At. Şandor nu prea ştia nemţeşte. G. B.-D. 220 g. bogdan-duica Wohlgeboren die romanische Poesie und Volkssagen den deutschen Li-teraten bekannt zu machen sich zu einer schonen Aufgabe gemacht hatten. Literatur, wie E. W. entnehmen sehr viei aus volksthumlichen traditio-nelen Voi kssagen. Merkwurdig sind die Kombinationen, welche E. W. liber die Volkssagen im Allgemeinen machen, die naturlich nur ein von allen Seiten tief denkender und gebildeter Mann im Stande ist. Fur E. W. Bemiihungen kann ich nicht anders meinen Dank ausdriicken, als dass (ich) so trei bin noch andere hier beigelegten 21 Stiick romanische Volkslieder entweder zum Gebrauche fur den sich vorgesetzten Zwecke (sic!) oder nur zur Vermehrung Ihrer romanischen Volkslieder zu iiber-senden. Nehmen E. W. sie mit jenem Wohlwollen mit welchem ich die Ehre habe mich mit der grossten Hochachtung zu zeichnen. Euer Wohlgeboren ergebenster Diener Dr. Athanasius Sândor N. B. — Tot în ziua aceasta am scris şi D-lui Dor Vasiciu. \ BIBLIOGRAFIA LUCRĂRILOR CU CARACTER FOLKLORIC ŞI ETNOGRAFIC PUBLICATE DE ACADEMIA ROMÂNĂ (1877—1929) Ca o completare a articolului «Academia Română şi folklorul» («Anuarul» I, p. 1—7), am crezut potrivit să întocmim o listă a lucrărilor cu subiect folkloric şi etnografic, apărute în diversele publicaţii şi colecţii ale Academiei Române, sau în editura ei, până în 1930, anul când s'a înfiinţat « Arhiva de Folklor ». Pentru o mai uşoară orientare, dat fiind că avem un număr de 85 titluri, am clasificat lucrările în câteva capitole, iar în cadrul lor, alfabetic. Nu s'a indicat tipografia şi formatul decât la lucrările apărute independent de « Analele Academiei Române », « Discursurile de recepţie » şi colecţia « Din vieaţa poporului român ». Toate studiile apărute în «Anale» există şi ca extrase. S'au întrebuinţat prescurtările: « Anale », pentru « Analele Academiei Române», «Ac. Rom.» pentru «Academia Română» şi « Din vieaţa pop. rom. » pentru « Din vieaţa poporului român. Culegeri şi studii ». OBICEIURI LA SĂRBĂTORI, NAŞTERE, NUNTĂ ŞI ÎNMORMÂNTARE F i r a, G. Nunta în judeţul Vâlcea. Cu raport. Prefaţă de C o n-stantin Brăiloiu. Bucureşti, 1928. 53 p., 1 f. (Din vieaţa pop. rom., XXXVII). Marianii, S. FI. înmormântarea la Români. Studiu etnograficii. Ediţiunea Ac. Rom. Bucuresci, 1892. Tip. Carol G6bl. 8° 593 p. Marianii, S. FI. Nascerea la Români. Studiu etnografică. Ediţiunea Ac. Rom. Bucuresci, 1892. Tip. Carol Gobl. 8° 441 p., 2 planşe. Mariană, S. FI. Nunta la Români. Studiu istorico-etnografică comparativă. Ediţiunea Ac. Rom. Bucuresci, 1890. Tip. Carol Gobl. 8° 856 p. 222 publicaţiile folklorice ale academiei române Marian, Si m. FI. Sărbătorile la Români. Studiu etnografic. Voi. I—III. Bucuresci, 1898—1901. Tip. Carol Gobl. I. Cârnilegile. IV, 290 p.; II. Păresimile. 2 f., 310 p.; III. Cinci-decimea. 2 f., 346 p. Pamfile, T u d o r. Sărbătorile la Români. Crăciunul. Studiu etnografic. Bucureşti, 1914. 1 f., 249 p., 1 f. (Din vieaţa pop. rom., XX). Pamfile, T u d o r. Sărbătorile la Români. Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului. Studiu etnografic. Bucureşti, 1914. 1 f., 216 p., 1 f. (Din vieaţa pop. rom., XIX). Pamfile, T u d o r. Sărbătorile de vară la Români. Studiu etnografic. Bucureşti, 1910. 2 f., 234 p., i f. (Din vieaţa pop. rom., XI). Rădulescu-Codin, C. şi D. Mihalache. Sărbătorile poporului. Cu obiceiurile, credinţele şi unele tradiţii legate de ele. Culegere din părţile Muscelului. Bucureşti, 1909. 122 p. (Din vieaţa pop. rom., VII). Sevastos, Elena. Nunta la Români. Studiu istorico-etnograficu comparativii. Ediţiunea Ac. Rom. Bucuresci, 1889. Tip. Carol Gobl. 8U VIII, 406 p. LITERATURĂ POPULARĂ ÎN GENERAL. STUDII ŞI TEXTE. MONOGRAFII Bartok Bel a. Cântece poporale româneşti din comitatul Bihor (Ungaria). Chansons populaires roumaines du departement Bihar (Hongrie). Culese şi notate de —. Bucureşti, 1913. XXII, 360 p. (Din vieaţa pop. rom., XIV). B u d, T i t. Poezii populare din Maramureş. Adunate de —. Bucureşti, 1908. 86 p. (Din vieaţa pop. rom., III). Ciauşanu, G. F., G. Fir a şi C. M. P o p e s c u. Culegere de folklor din jud. Vâlcea şi împrejurimi. Cu un glosar. Bucureşti, 1928. 212 p. (Din vieaţa pop. rom., XXXV). F i r a, Gh. Cântece şi hore adunate de —. Tipărite după alegerea şi cu îngrijirea d-lui D. G. K i r i a c. Bucureşti, 1916. 120 p. (Din vieaţa pop. rom., XXXI). Georgescu-Tistu, N. Folklor cjin judeţul Buzău. Bucureşti, 1928. 93 p., 1 hartă. (Din vieaţa pop. rom., XXXIV). I a r n i k, I o a n Urban şi A n d r e i u B â r s e a n u. Doine şi strigături din Ardeal. Date la iveală de —. Ediţiunea Ac. Rom. Bucuresci, 1885. 8° 528 p. j a r n i k, J e a n U r b a i n. Glossaire des chansons populaires roumaines de Transylvanie (Collection Bârsean-Jarnik). Bucarest, 1885. Impr. Dr. Ed. Gregr, Prague. 8° XVI, 324 p. 1 f. Marian, S i m. FI. Hore şi chiuituri din Bucovina. Bucureşti, 1910. IX, 182 p., 1 planşă. (Din vieaţa pop. rom., IX). publicaţiile folklorice ale academiei române 223 Maimeliuc, Dimitrie. Figuri istorice româneşti în cântecul poporal al Românilor. Anale, Seria II. Tom. XXXVII (1914—15) Lit., p. 73—124- Pamfile, Tudor, Cântece de ţară. Bucureşti, 1910. XVI, 538 p., 1 f. (Din vieaţa pop. rom., XII). Papahagi, Tache. Graiul şi folklorul Maramureşului. Prefaţă. Introducere. Texte. Muzică populară. Apendice. Toponimie. Onomastică. Glosar. Hartă. XXII planşe. Bucureşti, 1925. LXXXIII, 240 p. (Din vieaţa pop. rom., XXXIII). Păsculescu, Nicolae. Literatură populară românească. Cu 30 arii notate de Gheorghe Matei u. Bucureşti, 1910. XII, 394 p. (Din vieaţa pop. rom., V). Pârvescu, P o m p i 1 i u. Hora din Cartai. Cu arii notate de C. M. Cordoneanu. Bucureşti, 1908. 195 p. (Din vieaţa pop. rom., I). Rădulescu-Codin, N. Literatură, tradiţii şi obiceiuri din Corbii-Muşcelului. Cu note istorice, 24 arii populare, 162 figuri în text şi unele vederi din Corbi. Bucureşti, 1929. 125 p., 1 f., 5 planşe. (Din vieaţa pop. rom., XXXIX). Rosetti, Al. Colindele religioase la Români. Anale, Seria II. Tom. XL (1919—20) Lit., 79 p., 1 f. Sadoveanu, M i h a i 1. Poezia populară. Discurs de recepţie, LVI. Bucureşti, 1923. 36 p. Ţiple a, Alexandru. Poezii populare din Maramureş. Anale, Seria II. Tom. XXVIII (1905—6) Lit., p. 413—531. V a s i 1 i u, Alexandru. Cântece, uraturi şi bocete de ale poporului. Adunate de —. însoţite de 43 arii. Notate de d-na Sofia Teodoreanu. Bucureşti, 1909. XIX, 207, XXXIV p. (Din vieaţa pop. rom., IV). Viciu, A 1 e x i u Colinde din Ardeal. Datini de Crăciun şi credinţe poporane. Culegere cu anotaţiuni şi glosar. Bucureşti, 1914. XII, 212 p. (Din vieaţa pop. rom., XXII). Zamfirescu, D u i 1 i u. Poporanismul în literatură. Cu răspuns de Titu Maiorescu. Discurs de recepţie, XXXIII. Bucureşti, 1909. 57 p. POVEŞTI. LEGENDE. TRADIŢII Dumitraşcu, N. I. Strigoii. Din credinţele, datinile şi povestirile poporului român. Bucureşti, 1929. 26 p., 2 f. (Din vieaţa pop. rom., XXXVIII). Furtună,. Dumitru. Cuvinte scumpe. Taclale, povestiri şi legende româneşti. Cu un glosar la sfârşit. Bucureşti, 1914. V, 144 p. (Din vieaţa pop. rom., XXIII). 224 publicaţiile folklorice ale academiei române Furtună, Dumitru. Vremuri înţelepte. Povestiri şi legende româneşti. Bucureşti, 1913. VI, 93 p., 1 f. (Din vieaţa pop. rom., XV). Marian, S i m. FI. Legendele Maicii Domnului. Studiu folklo-ristic. Ediţiunea Ac. Rom. Bucureşti, 1904. Tip. Carol Gobl. 8° 344 p., 1 f., 1 planşe. Rădul'escu-Codin, C. îngerul Românului. Poveşti şi legende din popor. Bucureşti, 1913. XXXI, 384 p. (Din vieaţa pop. rom., XVII). Rădulescu-Codin, C. Legende, tradiţii şi amintiri istorice. Adunate din Oltenia şi din Muscel. Bucureşti, 1910. 133 p., 1 f. (Din vieaţa pop. rom., X). Şăinenu, Lazăr. Basmele române în comparaţiune cu legendele antice clasice şi în legătură cu basmele poporeloru învecinate şi ale tuturoru poporeloru romanice. Studiu comparativii. Operă premiată şi tipărită de Ac. Rom. Bucuresci, 1895. Tip. Carol Gobl. 8° XIV, 1114 p. Vasiliu, Alexandru. Poveşti şi legende. Bucureşti, 1928. 263 p., 1 planşă. (Din vieaţa pop. rom., XXXVI). JOCURI DE COPII. GHICITORI Pamfile, Tudor. Jocuri de copii. Urmare la memoriile publicate în Analele Academiei Române, Tom. XXVIII şi XXIX. Memoriile Secţiunii Literare. Bucureşti, 1909. VI, 98 p. (Din vieaţa pop. rom., VI). Papahagi-Vurdună, P. N. Jocuri copilăresci culese dela Românii din Macedonia. Anale, Seria II. Tom. XV (1892 — 93) Lit., P- *~75- Bogdan, Alexandru. Ritmica cântecelor de copii. Anale, Seria II. Tom. XXVIII (1905—6) Lit., p. 1—97. Pamfile, Tudor. Jocuri de copii adunate din satul Ţepu (jud. Tecuciu). Anale, Seria II. Tom. XXVIII (1905—6) Lit., p. 273—412- Pamfile, Tudor. Jocuri de copii. Memoriul al doilea. Anale, Seria II. Tom. XXIX (1906—7) Lit., p. 249—423V Gorovei, Artur. Cimiliturile Românilor. Ediţiunea Ac. Rom. Bucuresci, 1898. Tip. Carol Gobl. 8° XIII, 409 p. Pamfile, Tudor. Cimilituri româneşti. Introducţiune şi glosar de —. Bucureşti, 1908. 55 p., 1 f. (Din vieaţa pop. rom., II). Pascu, G. Despre cimilituri. Studiu filologic şi folkloric. Partea II. Anale, Seria II. Tom. XXXIII (1910—n) Lit., p. 1—220. Pascu, G. Cimilituri româneşti. Anexă la «Despre cimilituri». Anale, Seria II. Tom. XXXIII (1910—11) Lit., p. 349—382. publicaţiile folklorice ale academiei române 225 MITOLOGIE. COSMOGRAFIE. CREDINŢE Ciauşanu, G h. F. Superstiţiile poporului român în asemănare cu ale altor popoare vechi şi nouă. Bucureşti, 1914. XIV, 432 p., 1 f. (Din vieaţa pop. rom., XXI). Gorovei, Artur. Credinţe şi superstiţii ale poporului român. Bucureşti, 1915. VI, 465 p. (Din vieaţa pop. rom., XXVII). Marian, S i m. FI. Insectele în limba, credinţele şi obiceiurile Românilor. Studiu folkloristic. Ediţiunea Ac. Rom. Bucuresci, 1903. Tip. Carol Gobl. 8° XIII, 595 p. Marienescu, At. M. Cultulu păgânii şi creştină. Tom. I. Sărbătorile şi datinele romane vechie. Ediţiunea Ac. Rom. Bucuresci, 1884. Tip. Academiei Române. 8° VII, 447 p., 1 f. O t e s c u, I. Credinţele ţăranului român despre cer şi stele. Anale, Seria II. Tom. XXIX (1906—7) Lit., p. 425—512, 2 planşe. Pamfile, Tudor. Cerul şi podoabele lui după credinţele poporului român. Cu 11 figuri în text. Bucureşti, 1915. 3 f., 201 p. (Din vieaţa pop. rom., XXVI). Pamfile, Tudor. Diavolul învrăjbitor al lumii. După credinţele poporului român. Cu 1 stampă. Bucureşti, 1914. 1 f., 127 p. (Din vieaţa pop. rom., XXV). Pamfile, Tudor. Mitologie românească. I. Duşmani şi prieteni ai omului. Bucureşti, 1916. IV, 400 p. (Din vieaţa pop. rom., XXIX). Pamfile, Tudor. Mitologie românească. II. Comorile. Bucureşti, 1916. 2 f., 70 p. (Din vieaţa pop. rom., XXX). Pamfile, Tudor. Mitologie românească. III. Pământul, după credinţele poporului român. Publicaţie postumă. Bucureşti, 1924. 59 p., 1 f. (Din vieaţa pop. rom., XXXII). Pamfile, Tudor. Povestea lumii de demult după credinţele poporului român. Bucureşti, 1913. 1 f., 187 p. (Din vieaţa pop. rom., XVIII). Pamfile, Tudor. Văzduhul după credinţele poporului român. Bucureşti, 1916. 180 p., 2 f. (Din vieaţa pop. rom., XXVIII). MEDICINĂ POPULARĂ. DESCÂNTECE Grigoriu-Rigo, Gr. Medicina poporului. Memoriul I—II. Anale, Seria II. Tom. XXX (1907—8) Lit., p. 1—222, 1 f. L e o n, N. Istoria naturală medicală a poporului român. Anale, Seria II. Tom. XXV (1902—3) Ştiinţifice, p. 171—330, 1 f. Lupaşcu, Dimitrie P. Medicina babeloru. Adunare de descântece, reţete de doftorii şi vrăjitorii băbesci. Cu unu raportu de Prof. I. B i a n u. Anale, Seria II. Tom. XII (1889—90) Lit., p. 1—128. 15 Anuarul Arhivei de Folklor JJ. 226 publicaţiile folklorice ale academiei române Mariană, S. FI. Descântece adunate de George Săulescu. Anale, Seria II. Memorii. Tom. V (1882—83), p. 153—176. M a r i a n u, S. FI. Vrăji, farmece şi desfaceri, adunate de —. Anale, Seria II. Tom. XV (1892—93) Lit., p. 77—172. Pamfile, Tudor. Boli şi leacuri la oameni, vite şi păsări după datinile şi credinţele poporului român. Bucureşti, 1911. 87 p, (Din vieaţa pop. rom., XIII). ETNOGRAFIE. INDUSTRIE CASNICĂ Crăiniceanu, Gheorghe. Igiena ţeranului român. Locuinţa, încălţămintea şi îmbrăcămintea. Alimentaţiunea în diferite regiuni ale terii şi în diferite timpuri ale anului. Scriere premiată şi tipărită de Ac. Rom. Bucuresci, 1895. Tip. Carol Gobl. 8° 348 p., 9 planşe. Manolescu, N. Igiena ţeranului. Locuinţa, iluminatul şi încălzitul ei. îmbrăcămintea, încălţămintea. Alimentaţiunea ţeranului în deosebitele epoce ale anului şi în deosebitele regiuni ale ţerei. Scriere premiată şi tipărită de Ac. Rom. Bucuresci, 1895. Tip. Carol Gobl. 8° 363 p., 6 planşe. M a r i a n îi, S. FI. Chromatica poporului românii. Discursu de recepţiune. Anale, Seria II. Memorii. Tom. IV (1881—82), p. 107—163. Mehedinţi, S. Caracterizarea etnografică a unui popor prin munca şi uneltele sale. Discurs de recepţie, XLVII. Bucureşti, 1920. 31 p. Pamfile, Tudor. Agricultura la Români. Studiu etnografic; cu un adaus despre măsurătoarea pământului şi glosar. Cu 103 figuri în text. Bucureşti, 1913. VII, 263 p., 1 f. (Din vieaţa pop. rom., XVI). Pamfile, Tudor. Industria casnică la Români. Trecutul şi starea ei de astăzi. Contribuţiuni de artă şi tehnică populară. Bucureşti, 1910. 2 f., 504 p. (Din vieaţa pop. rom., VIII). Pamfile, Tudor şi Mihai Lupesc u. Cromatica poporului român. Cu 46 figuri în text. Bucureşti, 1914. 1 f-, 241 p. (Din vieaţa pop. rom., XXIV). DIALECTELE AROMÂN, MEGLENOROMÂN ŞI ISTROROMÂN. STUDII ŞI TEXTE C a p i d a n, T h. Meglenoromânii. II. Literatura populară la Meglenoromâni. Bucureşti, 1928. Cultura Naţională. 8° 220 p. (Academia Română. Studii şi cercetări, VII). Filipescu, Teodor. Coloniile române din Bosnia; Studiu etnografic şi antropogeografic. Cu 20 ilustraţiuni şi o hartă etnografică. Ediţiunea Ac. Rom. Bucureşti, 1906. Tip. Carol Gobl. 8° 310 p., 1 f. ' publicaţiile folklorice ale academiei române 227 O.bedenaru, M. G. Texte macedo-române. Basme şi poesii poporale de la Cruşova. Cu un glosar complet de Prof. I. Bianu. Ediţiunea Ac. Rom. Bucuresci, 1891. Tip. Carol Gobl. 8° VII, 380 p. Papahagi, Per. Basme aromâne şi glosar. Ediţiunea Ac. Rom. Bucureşti, 1905. Tip. Carol Gobl. 8° XXVII, 748 p. Papahagi, Per. Graie aromâne. Anale, Seria II. Tom. XXVII (1904—5) Lit., p. 95—259. Papahagi, Pericle N. Megleno-Românii. Studiu etnografico-filologic. Anale, Seria II. Tom. XXV (1902—3) Lit., p. 1—267. Puşcariu, Sextil. Studii istroromâne. I. Texte. Anale, Seria II. Tom. XXVIII (1905—6) Lit., p. 117—182. DIVERSE A r b u r e, Zamfir C. Basarabia în secolul XIX. Operă premiată şi tipărită de Academia Română. Bucuresci, 1899. Tip. Carol Gobl. 8° 790 p., 23 planşe, 4 hărţi. Dan, Dimitrie. Rutenii din Bucovina. Schiţă etnografică. Anale, Seria II. Tom. XXXV (1912—13) Lit., p. 37—80, 1 f., 9 planşe. H a s d e u, B. P. Dare de sema despre cestionariulu redactată pentru adunarea de obiceile juridice ale poporului romanii. Anale, Seria I. Tom. X (X877-78). Secţ. II, p. 340-365. Hasdeu, B. P. Programa pentru adunarea dateloru privitore la limba română. Anale, Seria II. Desbateri. Tom. VII (1884—85), p. 21—34- Iorga, N. însemnătatea ţinuturilor de peste Prut pentru istoria Românilor şi pentru folklorul românesc. Anale, Seria II. Tom. XXXIV (1911—12) Istorice, p. 1031—1042. O 11 ă n e s c u, Dimitrie C. Teatrul la Români. Partea I. Datine, năravuri, jocuri, petreceri, spectacole publice şi altele. Anale, Seria II. Tom. XVIII (1895—96) Lit., p. 71—155. 1 i BIBLIOGRAFIA FOLKLORULUI ROMÂNESC PE ANII 1931-1932 Faţă de bibliografia pe anul 1930, publicată în întâiul nostru Anuar (p. 125—133), inovaţiile sunt foarte puţine: In ce priveşte clasificarea materialului, am. adăugat câteva capitole nouă, a căror lipsă se simţea, şi anume: «Colinde, folklor religios »; «Magie, medicină populară, descântece»; «Vieaţa satului, psihologie populară» şi «Geografie umană, păstorit ». Mai ales în acest ultim capitol au fost introduse şi articole cu conţinut pur etnografic. în anul acesta am înregistrat şi câteva articole apărute în ziare. Revista « Izvoraşul » n'a fost cuprinsă nici de data aceasta în « Bibliografia » noastră, pentru vechile motive. Nici cele câteva reviste care se adresează poporului, ca: « Satul », « Duminica Poporului », « Poporul Românesc », « Neamul Romanesc pentru Popor », « Opaiţul Satelor », n'au fost luate în considerare, materialul publicat de ele neprezentând importanţă mare şi de cele mai multe ori nefiind cules nici cu destulă grijă, sau cuprinzând lucruri care au mai fost publicate. Normele şi semnele au rămas cele ale bibliografiei pentru 1930. Am introdus doar două prescurtări mai importante: « Arhiva Socială » în loc de «Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială » şi «Lucr. Geogr. Cluj » în. loc de « Lucrările Institutului de Geografie al Universităţii din Cluj». Pentru a facilita aflarea periodicelor, după indicaţia volumului s'a adăugat, în paranteză, şi anul calendaristic. Recensiile (Rec.) şi Notiţele (Notă) s'au cules cu caractere «petit» subt publicaţia la care se referă şi cu numele recensentului în paranteza dela sfârşit. Când publicaţia la care se referă recensia a apărut într'un an anterior, e dată şi ea cu caractere «petit». Cu aceleaşi caractere s'au tipărit indicaţiile adăugate uneori subt publicaţiile dintr'al căror titlu nu se vede clar cuprinsul lor. La culegerile de materiale, satul şi judeţul unde s'a făcut culegerea, a fost dat, imediat după titlu, în parantezele /—/. Când această indicaţie lipseşte, însemnează că provenienţa materialului nu e amintită nicăiri în publicaţia respectivă. Cea mai mare parte din revistele româneşti au fost despoiate de d-1 Laurenţiu F. Nemeş, licenţiat în litere. ION MUŞLEA 230 bibliografia foi.ki.orui.ui românesc I. FOLKLORIŞTI 1. B o g d a n-D u i c ă, G. Alt folklorist saxo-român: Fr. Wilhelm Schuster. Convorbiri Literare LXIV (1931), 604—609. 2. B o g d a n-D u i c ă, G. Folkloristul saxo-român I. Marlin (1847). Convorbiri Literare LXIV (1931), 208—212. 3. C o s t i n, Lucian. Din viaţa marelui folklorist Simion Florea Marian (1847—1907). Ţara Fagilor I (1931), 65—68. 4. Doboş, F i 1 a r e t. Simion Florea Marian. Amintiri. Ţara Fagilor I (1931), 49—51. 5. Gorovei, Artur. Simion FI. Marian. Făt-Frumos VII (1932), 217—223. 6. G o r o v e i, Artur. « Şezătoarea ». Povestea unei reviste de folklor. Extras din Anuarul Arhivei de Folklor I. Cluj 1932. Cartea Românească. 8° 32 p. Notă. Arhivele Olteniei XI (1932), 292 (C. Fortfunesc u]). 7. I o n e s c u, G a v r i 1. S. FI. Marian şi Societatea pentru cultură din Cernăuţi. Făt-Frumos VII (1932), 176—180. 8. Macovei, Zaharie. începuturi. (Pentru comemorarea celor 50 ani de activitate publicistică a d-lui Artur Gorovei). Făt-Frumos VII (1932), 243—244. 9. Măzănăieşteanu, Gaion. Simion Florea Marian şi Ardealul. Ţara Fagilor I (1931), 62—64. 10. M o r a r i u, Victor. Un sfert de veac dela moartea lui S. FI. Marian. Făt-Frumos VII (1932), 87—92. 11. M u ş 1 e a, Ion. Viaţa şi opera doctorului Vasilie Popp (1789—1842). Cluj, 1928. 8° p. 86—157. ^ Rec. Revista Critică V, 229—230 (G. Pasc u).—Lares (Firenze) III (1932), No. 3—4, p. 147 (Mărio Ruffini). 12. Rusmir, I 1 i e. Viaţa şi operile lui Simion Mangiuca. Oraviţa, 1931. Editura Asociaţiunii « Astra ». Tip. « Progresul ». 8° 28 p. (Biblioteca poporală a Asociaţiunii «Astra». Despărţământul judeţean Caras, Oraviţa. No. 1). Lei 20. 13. Tempeanu, V i r g i 1. Artur Gorovei. Cu prilejul celor 50 ani de viaţă literară. Făt-Frumos VII (1932'), 234—236. 14. Vals an, G. în amintirea lui Vjisile Bogrea. Societatea de mâine VIII (1931), 3—4. Ce a însemnat V. B. pentru folklorul românesc şi pentru Societatea Etnografică din Cluj. II. DESPRE CULEGEREA FOLKLORULUI. CHESTIONARE 15. B răi lo iu, C. Societatea Compozitorilor Români. Arhiva de folklor. Boabe de Grâu II (1931), 204—219. : Rec. Revista Istorică Română II (1932), 333 (A. R [ o s e t t i ]). — Adevărul Literar X (1932), No. 570, p. 4. (H. Bl.). I bibliografia folklorului românesc 231 16. Breazul, G. Arhiva fonogramică. Boabe de Grâu III (1932), 321—34717. Dan, P. Preoţii şi folkorul. Ziarul « Unirea» (Blaj) XLII, No. 45 (5 Nov. 1932), p. 2. 18. Golopenţia, Anton. Atlasul folkloric al Germaniei. Arhiva Socială X (1932), 862—866. 19. M u ş 1 e a, Ion. Academia Română şi folklorul. Anuarul Arhivei de Folklor I (1932), 1—7. 20. M u ş 1 e a, Ion. Culegeţi folklor! Satul şi Şcoala I (1931-32), No. 1, p. 9—11. 21. Mu şl ea, Ion. Raport anual [1931] despre activitatea Arhivei de Folklor a Academiei Române. Anuarul Arhivei de Folklor I (1932), 251—252. 22. Teodorescu, D e m. Folklorul. Duminica Universului I (1931), 56—58. III. DOMENIU. PRINCIPII. METODĂ. BIBLIOGRAFIE 23. Bibliografia periodicelor (1927, 1928). Folklor şi etnografie. Dacoromania VI (1929—1930), 549—554. 24. G o r o v e i, A r t u r. Indice analitic şi alfabetic al celor 25 de volume din revista de folklor Şezătoarea (1892—1929). Fălticeni 1931. 8° VIII, 125 p. Lei 100. Rec. Datina IX (1931), 153—155 (Dan S i m i o n e s c u).—-Revista Critică V (1931), 218 (G. Pascu). 25. Herseni, T r a i a n. Şapte ani de cercetări monografice. Arhiva Socială X (1932), 573—587. 26. Luţa, Vasile Gh. Bibliografie folklorică internaţională. Junimea Literară XXI (1932), 115—119. Despre lucrarea <« Volkskundliche Bibliographie im auftrage des Verbandes Deutscher Vereine fur Volkskunde ». 27. M e h e d i n ţ i, S. Etnografia satului. (Idei dintr'o conferinţă). Şcoala şi Viaţa II (1931), 37—38. 28. M e h e d i n ţ i, S. Etnografia şi pedagogia. Şcoala şi Viaţa II (1931) , 65—67. 29. M u ş 1 e a, Ion. Bibliografia folklorului românesc pe anul 1930. Anuarul Arhivei de Folklor I (1932), 241—249. 30. S t o i a n, S t a n c i u. Folklor şi pedagogie. Şcoala dela Ilfov II (1932) , No. 4—5, p. 3—23. 31. Tabla de materii anii I—XVIII (1910—1930). «Neamul Romanesc pentru popor» XIX (1931). Folclor, p. 275—283. « Generalităţi. Poezii. Strigături. Balade. Pluguşorul. Anecdote. Poveşti. Ghicitori. Proverbe. Obiceiuri. Legende. Graiul păsărilor. Blesteme şi sarcasm. Credinţe. Semnele timpului ». 232 bibliografia FOLKLORULU1 românesc 32. Vuia, R. Etnografie, Etnologie, Folclor. (Cu rezumat francez). Lucr. Geogr. Cluj IV (1928-29), 293—342. Notă. Buletinul Societăţii de Geografie L (1931), 424 (R. C.). IV. OBICEIURI ŞI CREDINŢE LA SĂRBĂTORI, NAŞTERE, NUNTĂ ŞI ÎNMORMÂNTARE 33. A d a m e s c u, Gh. Datinele Crăciunului. Cele Trei Crişuri XIII (1932), 103—104. 34. Bujoreanu, G. Credinţe şi obiceiuri din Basarabia. Cetatea Albă I (1931), No. 7—8, p. 16—19. « Vrăjite fetelor din seara Anului-Nou ». 35. Calotescu, Const. A. Zorile /Tismana-Gorj/. Arhivele Olteniei XI (1932), 91—93. 36. Cerchez, C. « Căluşul » în metafizica daciană. Prietenii Istoriei Literare I (Bucureşti, 1931. Tip. Române Unite), p. 264—275. 37. D a v i d e s c u, A. Crăciunul în Ţara Oaşului. Credinţe şi obiceiuri. Cele Trei Crişuri XIII (1932), 107—108. 38. Dumitresc u-B i s t r i ţ a, I o s i f N. Obiceiuri dela nuntă /Valea Copcii-Mehedinţi/. Arhivele Olteniei XI (1932), 268—272. 39. D u m i t r u, Gh. I. Obiceiuri şi credinţe dela ţară din Oltenia. Arhivele Olteniei XI (1932), 93—95, 272—275. 40. Georgescu, Zenobia şi Marin I. Monografia comunei Celar, jud. Romanaţi. Credinţe şi obiceiuri [la sărbători]. Zorile Romana-ţului V (1931), No. 3—4, p. 13—16; No. 7—8, p. 18—20. 41. Georgescu, Zenobia şi Marin I. Monografia comunei Celar, jud. Romanaţi. Credinţe şi obiceiuri. Zorile Romanaţului VI (1932), No. 1—2, p. 12—16; No. 3—5, p. 14—15. La nuntă şi moarte. 42. G h e 1 a s e, I. Ion. Ceva din1 trecutul obiceiurilor Mocanilor Săceleni. Viaţa Săceleană II (1931), No. • 7—8, p. 15—16. 43. H â r n e a, Simion. Datinile şi obiceiurile noastre dela Sărbătorile Pastelor (Biblioteca Populară « Comoara Vrancei », No. 5). Focşani 1931. 160 30 p. 44. I v a n o v, E u g e n i u. Din obiceiurile Moldovenilor. Cetatea Albă I (1931), No. 6, p. 21—23. « ...împărtăşirea şi petrecerea recruţilor înainte 'de pornirea lor la. .. satisfacerea serviciului militar ». 45. Lup u-M o r a r i u, O c t a v i a. Folclor. Strigături de nuntă /Comăneşti-Suceava/. Făt-Frumos VI (1931), 57. 46. Muntean u-S c u 1 e n i, N. C. Măcinul şi împrejurimile sale. Brăila [1931]. Tip. «Presa». 8° 66 p., 1 f. 1 p. 63—66: Datine şi obiceiuri. (Caloianul. Câinii în Jjujău. O leleu ! o leleu ! Goghiile. Nunta. Piatra Fetei. Fântâna de leac. Credinţe). 1 bibliografia folklorului românesc 233 47. Muşlea, Ion. Obiceiul Junilor braşoveni. Studiu de folklor. Cluj 1930. Tip. «Ardealul». 8° 74 p., 4 planşe. Rec. «Die Kronstădter Junii» în «Kronstădter Zeitung » No. 13 din 1931 (A. H e 1 t m a n n).— «Studien zur Volkskunde der Siebenbiirger Rumănen» în «Siebenbur-gisch-Deutsches Tageblatt » No. 17.602 din 15 Dec. 1931 (L u i s e Netoliczka). Ţara Bârsei III, 203—204 (I. Colan).—• Lares (Firenze) III (1932), No. 3—4, p. 147 (Mărio R u f f i n i). — «A brassoi zsunok lovasjâteka » în «Debreceni Szemle» 1932. No. 7. Extras paginat 1—5, 1 planşă (Szilâdy Zoltân). 48. Muşlea, Ion. Un lexicon al superstiţiilor («Handworterbuch des deutschen Aberglaubens »). Societatea de Mâine IX (1932), 210—211. 49. N i c u 1 e s c u-V a r o n e, Gh. T. în Şcheii Braşovului. Junii şi costumul de sărbătoare al femeilor române. Cu 18 fotografii în text. Bucureşti 1932. Tip. « Dimitrie Cantemir ». 8° 37 p. Lei 20. Notă. Arhivele Olteniei XI (1932), 400 (C. D. Fort[unescu]). 50. Novacoviciu, Emilian. Sărbători băbeşti în legătură cu obiceiuri, credinţe, superstiţii adunate din popor de—. Oraviţa 1932. Tip. Iosif Kaden. i6° 35 p. Lei 10. 51. Obiceiuri şi superstiţii /jud. Buzău?/. Muguri XI (1932), No. 1—4, p. 76—77. -• 52. P a ş c a, Ş t. Nume de botez în Ţara Oltului. Obiceiuri şi tradiţii. Anuarul Arhivei de Folklor I (1932), 107—115. 53. Sârbul, Ion. Obiceiuri de Anul nou. Convorbiri Literare LXV (1932), 40—51. Cântece populare cu ariile lor. 54. S c h i n t e e, N. I. înmormântarea în satul meu /Seuca-Gorj/. Ion Maiorescu, II (1932), No. 1—2, p. 42—46. 55. Tulbure, Gh. O nuntă din Bihor. Societatea de Mâine VIII 093U- 31?—3l8> 349—35°- 4°9—41Q; IX (^S2)- 67—68, 93, 120—121. 56. Vulpesc u, Mi chel. Les coutumes roumaines periodiques. Paris 1927. Emile Larose. 8° 303 p. . Rec. Zeitschrift fur Volkskunde (Berlin) III (1931), 208—9 (J. B[o 1 t e ]).—Lares (Firenze) III (1932), No. 1, p. 93—94 (M ario R u f f i n i). V. LITERATURĂ POPULARĂ ÎN GENERAL. STUDII ŞI TEXTE. MONOGRAFII 57. A n d r i e ş, N. Ienachi Văcărescu. Origina populară a două poezii. Revista Critică VI (1932), 122—124. «Amărâtă turturea». «Spune, inimioară, spune». 58. Anuarul Arhivei de Folklor al Academiei Române I. Publicat de Ion Muşlea. Cluj 1932. «Cartea Românească». 8° 2 f., 254 p., 7 planşe. Rec. Soc. de Mâine IX (1932), 182 ( I o n B r e a z u). — Arhivele Olteniei XI.(1932), 398—399 (C. D. F o r t [ u n e s c u ]). — Lares (Firenze) III (1932), No. 3—4, p. 145-146 (Mărio Ruf fi ni). —Zeitschrift fur Volkskunde (Berlin) III (1931), 293—294 (Fritz Boeh m). 234 bibliografia folklorului românesc 59. Bogrea, V. Musca columbacă în tradiţia noastră populară şi istorică (cu o paralelă romanică). Trei probleme folklorice şi aspectul lor românesc. Anuarul Arhivei de Folklor I (1932), 41—45, 47—52. 60. B r ă i 1 o i u, C o n s t. Despre bocetul dela Drăguş. Arhiva Socială X (1932), 280—359, 11 planşe. 61. Capidan, Theodor. Fărşeroţii. Studiu lingvistic asupra Românilor din Albania. Dacoromania VI (1929—30), 152—171. Cântece. Basme. Nunta. 62. Caraman, Petru. Substratul mitologic al sărbătorilor de iarnă la Români şi Slavi. Contribuţie la studiul mitologiei creştine din orientul Europei. Arhiva din Iaşi XXXVIII (1931), 358—448. 63. C h e 1 c e a, Ion. Grecii în colindele noastre. Un aspect al vieţii sociale la noi în trecut: Grecii negustori. Cluj 1931. «Ardealul». 8» 32 p. 64. -Chel ce a, I. Schiţă monografică asupra Lujerdiului-Someş. Extras din revista «Satul şi Şcoala». Cluj, 1932. «Ardealul». 8° 20 p., 2 planşe. 65. C i a u ş a n u, G. F., G. F i r a, şi C. M. Popescu. Culegere de folclor din jud. Vâlcea şi împrejurimi. Cu un glosar. (Academia Română, Din vieaţa poporului român, XXXV). Bucureşti 1928. Cultura Naţională. 8° 212 p. Rec. Dacoromania VI (1929—30), 471—474 ) (Ş t. P a ş c a). 66. D e n s u s i a n u, O v i d. Limba descântecelor II. Grai şi Suflet V (1931-32), 125—157. Rec. Adevărul Literar X, (1931), 553 (J. B y c k). 67. Diacon u, Ion. Ţinutul Vrancei. Etnografie, folklor, dialectologie. I. Bucureşti, 1930. Notă. Revista Istorică XVII (1931), 55 (N. I o r g a),. 68. F1 o r u, Ion S. Un copil, un sat... Bucureşti 1931. Socec & Co. 8° 189 p. Lei 50. Multe obiceiuri, credinţe, literatură populară. 69. G ă z d a r u, D. Legenda Meşterului Manole. Arhiva din Iaşi XXXIX (1932), 88—92. « 1. O menţiune în Spania despre legenda românească. 2. O variantă rumeliotă publicată în Italia. 3. Valoarea documentară a legendei româneşti ». 70. G î 1 c e s c u, T. Cercetări asupra graiului din Gorj. Grai şi Suflet V (1931-32), 64—124. \ Port, case, cântece, descântece, balade. 71. Haneş, Petre V. Poezii populare în scrisorile soldaţilor din vremea răsboiului dela 1916—1918. Prietenii Istoriei Literare I (Bucureşti, 1931. Tip. Române Unite), p. 276—290. Notă. Adevărul Literar X (1931), No. 552 (George Baiculesc u). 72. I o n e s c u-N işcov, Trăia n. Contribuţii la cunoaşterea Irozilor sau Vicleimului. Studiu de literatură comparată. Cuget Clar V (1932), 256—261. I bibliografia folklorului românesc 235 73. Isopescu, C 1 a u d i o. La poesia popolare romena (Estratto da «II Giornale di Politica e di Letteratura » anno III, quad. V—-VI, maggio-giugno 1927). 32 p. Rec. Dacoromania VI (1929—30), 462—463 (Şt. Pasc a). 74. L a z ă r, Victor. Inul şi cânepa. Sfaturi date plugarilor şi gospodinelor. Bucureşti, 1932. Tip. Rampa. 8° 66 p. (Biblioteca de popularizare a Ministerului agriculturii şi domeniilor, No. 3). Lei 7. p. 56—66: << Cânepa în folclorul românesc ». O poveste. Credinţe şi obiceiuri. Strigături. Cimilituri. (Nu se indică locul de unde au fost culese sau spicuite). 75. Licea, Ioan. Poezia populară. Originea-vechimea. Studii şi texte. Galaţi, 1930. Notă. Convorbiri Literare LXIV (1931), 188 (C. G.). 76. M o 1 i n, Romulus S. Românii din Banat. Extras din revista « Arhivele Olteniei », No. 34, 1928. Rec. Dacoromania VI (1929—30), 426 (E . Petrovici). 77. M o r a r i u, L e c a. Pentru cântecul popular. Precizări. Junimea Literară XXI (1932), 62—69, 245—257. 78. Moroianu, Elena. Din Ţinutul Săcelelor II. Grai şi Suflet V (1931-32), 10—49. 79. M u r k o, M a t h i a s. La poesie populaire epique en Yougoslavie au debut du XX-e siecle. (Travaux publies par i'Institut d'etudes slaves X, 77 p., XXI planşe, Paris, Champion, 1929). Rec. Revista Istorică Română I (1931), 81—83 (N. C a r t o j a n). 80. M u ş 1 e a, Ion. Braşovul în poezia populară. Ţara Bârsei III (J931)- 125—134. 81. Muşlea, Ion. Cercetări folklorice în Ţara Oaşului. Anuarul Arhivei de Folklor I (1932), 117—237, 1 hartă, 6 planşe. Rec. Zeitschrift fur Volkskunde (Berlin) III (1931), 294 (F r i t z B o e h m). — Lares (Firenze) III (1932), No. 3—4, p. 146. 82. P a p a h a g i, T a c h e. Aromînii. Grai-Folklor-Etnografie. Cu o introducere istorică. Curs universitar litografiat. Bucureşti 1932. 8° 1 f. 213 p. 83. P o p o v i c, Dusan J. O Haiducima II. Beograd 1931. 158 p. Rec. Arhiva din Iaşi XXXIX (1932), 124—127 (Margareta Ştefănescu). «...câteva asemănări dintre haiducii sîrbi şi cei români ». 84. P o t e c a ş u, R. Ioan. Raţa. Cântec bătrânesc. Muşamaua (Schimbul) /Cărpiniştea-Buzău/. Muguri XI (1931), No. 1—4, p. 73, 76. 85. Prin sate şi mănăstiri basarabene. Constatări şi impresii dintr'o excursie [făcută de] «Graiul Nostru » Societatea studenţilor în filologie română Bucureşti. Bucureşti 1931. Tip. « Bucovina ». 8° 38 p., 1 f. Note etnografice şi (p. 30—37) câteva texte (16 cântece şi o colindă). 86. Rădulescu-Codin, C. Literatură, tradiţii, obiceiuri din Corbii-Muscelului. (Academia Română, Din vieaţa poporului român, XXXIX). Bucureşti 1929. «Cultura Naţională», 8° 126 p. 5 planşe. Rec. Dacoromania VI (1929—30), 466—471 (Şt. Pasc a). 87. S a 1 v i n i, L. Canti popolari romeni. Lanciano 1932. Rec. Cultura Poporului III (1932), No. 7—8—9, p. 15—17 (I 1 i e D u 1 c u). 236 bibliografia foi.klorului românesc 88. Ş a n d r u, D. şi F. Brînzeu. Printre ciobanii din Jina. Grai şi Suflet V (1931-32), 300—350. Şi texte de literatură populară. 89. Sanielevici, H. «Mioriţa» sau patimile unui Zalmoxis. Adevărul Literar X (1931), No. 552—554. Rec. Datina IX (1931), 151—152 (D. B o d i n). 90. Ştefănescu, Margareta. Din trecutul Jugoslavilor şi al Românilor. Despre haiduci şi haiducie. Arhiva din Iaşi XXXVIII (1931), 51—64. 91. T e c u 1 e s c u, H. Pe Murăş şi pe Târnave. Flori înrourate. Doine şi strigături. Sighişoara 1929. Tip. Miron Neagu. 8° 207 p. Notă. Grai şi Suflet V (1931-32), 392 (O. D [ e n s u s i a n u ]). 92. V a s i 1 i u, D. A. Metamorfozele în « Folklorul-romîn-nord-dună-rean ». Şcoala Română XXXVI (1931), No. 1, p. 21—26; No. 2—3, p. 35—3993. V u 1 p e s c u, M i h a i I. Cântecul popular românesc. Studiu introductiv. « O nuntă păgână în comuna Lupşanii » (jud. Ialomiţa). Prefaţă de N. Iorga. Bucureşti 1930. 8° 288 p. Rec. Arhivele Olteniei X (1931), 267 (C. D. F o r t u n e s c u). — Arhiva Socială X (1932), 763—765 (H. FI. S t a h 1). —Revista Soc. Tinerimea Română XLVIII, No. 8, P- 33—34 (G. Tala z). VI. BALADE 94. Blaga, Lucian. Mioriţa în Elveţia. Ziarul « Drumul Nou » I, No. 13 (27 Maiu 1931). 95. Cântece bătrâneşti din Oltenia, Muntenia, Moldova şi Bucovina. Culegere îngrijită de Const. Brăiloiu. Bucureşti 1932. Tip. «Oltenia». 8° 151 p., 1 f. (Societatea Compozitorilor Români. Publicaţiile Arhivei de Folklore IV). 96. C a r a m a n, Petru. Contribuţie la cronologizarea şi geneza baladei populare la Români. Partea I: Cronologizarea. Anuarul Arhivei de Folklor I (1932), 53—106. 97. C r ă c i u n o i u, St. Cântecul gerului /Băileşti-Dolj/. Ion Maio-rescu I (1931), No. 6—7, p. 37—38. 98. Dumitrescu, I o s i f N. Cântecul lancului /Mehedinţi/. Revista Asoc. înv. Mehedinţeni IV (1931), No. 1—2, p. 46. 99. Gheorghe Vasile. Cântec popular /Oltina-Ialomiţa/. Muguri XI (1932), No. 5—7, p. 25—26. 100. G i u g 1 e a, G. Dela Românii din Serbia. Material folcloristic. Lucr. Geogr. Cluj IV (1928-29), 99—106. Două balade: Cioban Costa. Călin din Bucovăţ. 101. Istrătescu, Alexandrina. Epica populară din Argeş. Grai şi Suflet V (1931-32), 217—299. bibliografia folklorului romanesc 237 102. Măruţă, T. D. Olean. Ion Maiorescu I (1931), N0 6_ P- 34—37103. [N i c o 1 a e s c u -] P f o p ş o r. Voinicul rănit /Risipiţi-Dolj/ Arhivele Olteniei XI (1932), 98. 104. P 1 o p ş o r, N. Hoţu de cai /Seaca-de-Pădure-Dolj/. Arhivelt Olteniei X (1931), 55—56. 105. Ştefanucă, P. Folklor din Basarabia. I. Urme din « Mioriţa > în codrii Orheiului /Cornova-Orhei/. II. Cintecu Prutului /Conojăiîii-Noi-Lăpuşna/. Viaţa Basarabiei I (1932), No. 12, p. 55—56. VII. DOINE ŞI STRIGATURI 106. B o i 1 ă, A u r e 1 i u. Poezii poporale din com. Cerbăl [-Hunedoara]. Plaiuri Hunedorene II (1931—32), No. 17—18, p. 27_28 107. Calotescu, C o n s t. A. Cântece populare /Gorj/ Ion Maiorescu I (1931), No. 2, p. 18—19; No. 3, p. 34—36. 108. Cântece (din diverse părţi). Ţara Fagilor I (1931), 14 32 46 109. Ciobotea-Broscari, Const. I. Culegeri populare din Banat /Sasca-română - Caras/. Revista Asoc. înv. Mehedinţeni V (193-7) No. 1—2, p. 26—27. 110. C i o b o t e a, Const. Cântece populare /Broscari-Mehedinti/ Revista Asoc. înv. Mehedinţeni V (1932), No. 7—8, p. 37. ui. Comorile satelor. (Cântece, doine, strigături, proverbe) Adunate de Aurel Codreanu şi Gh. Ştefănescu. Cu o prefaţă de I. Iacobescu Craiova [1931]- Scrisul Românesc. 8° 59 p. Rec. Viaţa Basarabiei I (1932), No. 4, p. 73—74 (A. T.). 112. Diaconu, Ion. Folklor din Rîmnicul-Sărat. Milcovia II (I931). 39""43- 113. Diaconu, Ion. Texte folklorice din Rîmnicul-Sărat Milcovia II (1931), 248—255. 114. Doine şi chiuituri adunate din gura poporului de « Simi-nic ». Ediţia Il-a. Cluj 1932. Editura Alexandru Anca. 160 24 p Lei 15 Fără nicio indicaţie a locului culegerii. 115. D u m i t r e s c u - B i s t r i ţ a, Iosif N. Cântece poporane din Mehedinţi şi Dolj. Arhivele Olteniei XI (1932), 96. 116. Dumitrescu, Iosif N. Cântece populare /Marman-Mehedinţi/. Revista Asoc. înv. Mehedinţeni V (1932), No. 7_8 p 38 117. Dumitrescu, Iosif N. Poezii populare. Din cântecele celor bătrâni /Mehedinţi/. Revista Asoc. înv. Mehedinţeni IV (1931) No. 1—2, p. 46—47. 118. Dumitrescu, Iosif N. Strigături din Mehedinţi. Revista Asoc. înv. Mehedinţeni IV (1931), No. 3—4, p. 33. 238 bibliografia folklorului românesc 119. Folklor. Cântece. Strigături /Săcele - Braşov/. Viaţa Săce-leană II (1931), No. 1—-2, p. 27; No. 3—4, p. 28; No. 7—8, p. 32—33. 120. Grobeiu, Andreiu şi Vladimir Diacon iţa-Poiana. 1070 chiuituri ale Chioarului. Volumul I. Şomcuta-Mare 1931. Editura « Mercur ». 160 128 p. (Biblioteca « Chioarul » No. 4). Lei 10. 121. I o n e s c u, G a v r i 1. Cântece şi strigături din judeţul Suceava. Date la iveală de —. Prefaţa de Dr. Victor Morariu. Suceava 1932. Tip. « Română ». 160 VIII, 50 p. Lei 10. 122. Ionişor, George. Cântec poporan /Vâlcea/. Ion Maio-rescu II (1932), No. 9—10, p. 39. 123. Iroaie, Petru. Folclor /Mitocul Adâncatei - Dorohoi/'. Făt-Frumos VI (1931), 26. 124. L e n g h e 1, P. Cântece /Onceşti - Maramurăş; Bârsana - Ma-ramurăş/. Viaţa Şcolară V (1931), No. 10—11, p. 18—19. 125. Lupu-Morariu, Octavia. Cântece populare /Comă-neşti - Suceava/. Făt-Frumos VII (1932), 242—243. 126. M a d a n, G h. Cântece de codru /De pe Valea Culei, judeţul Orheiu/. Viaţa Basarabiei I (1932), No. 7, p. 58. 127. Madan, G h. Cântece dela codru /Truşeni-Lăpuşna/. Viaţa Basarabiei I (1932), No. 5, p. 70. 128. Madan, G h. Cântece populare de pe vremea Ruşilor /Truşeni-Lăpuşna/. Viaţa Basarabiei I (1932), No. 1, p. 54. 129. Nemet, V a 1 e r i a. Cântece populare din comuna Ghelar [-Hunedoara]. Plaiuri Hunedorene I (1930—31), No. 1, p. 27. 130. Pop, OctavianI. Doine şi colinzi culese şi prelucrate pentru cor mixt cu solo de sopran, bariton, etc. Cluj [1932]. Lito Schildkraut. 8° 2 f., 48 p., 1 f. Din Ardeal. Numai unele sunt populare. 131. Popa, T. Cântece de război /Ungheni-Basarabia/. Viaţa Basarabiei I (1932), No. 5, p. 70. 132. Popesc u, Adrian Em. Cântece /Miluţa - Mehedinţi/. Revista Asoc. înv. Mehedinţeni IV (1931), No. 3—4, p. 33. 133. P r i c o p i e, M i h a i 1. Cântece despre « Moscali ». Viaţa Basarabiei I (1932), No. 5, p. 70. 134. S ă c ă r i n, I. Cântec soldăţesc. (Cântecul mobilizării /Viaşi-Mehedinţi/. Revista Asoc. înv. Mehedinţeni IV (1931), No. 5—6, p. 43—44. 135. Simcelescu, M. D. Cântecul poporan al vremii /Zegaia-Mehedinţi/. Arhivele Olteniei XI (1932), 95. 136. Stănescu, N. Macovei. Cântecul iubitei. Cântec. Muguri XI (1932), No. 1—4, p. 73, 74. 137. Stănescu, N. R. Dor de codru. Blestemul iubitei părăsite /'Lopătari-Buzău/. Muguri XI (1932), No. 1—4, p. 71—72. bibliografia folklorului românesc 239 138. Stelă nucă, P. Folklor din Basarabia. III. Urătura paharului /Căţălenii-Lăpuşna/. Viaţa Basarabiei I (1932), No. 12, p. 56. 139. Surugiu, Const. Poezii populare /Goeşti Lungani-Iaşi/. Anuarul Şcoalei Normale de învăţători «Vasile Lupu » din Iaşi pe anul şcolar 1929—1930. Iaşi 1931. Viaţa Românească. 8° p. 128—130. 140. Taşcă, Smaranda. Strigături la horă /Alamor - Sibiu/. Cuget Clar IV (1931), 253. 141. Tu ţes cu, Şt. St. Cântece din popor /'Oltenia/. Arhivele Olteniei X (1931), 54. 142. Ţ u r a i, G h. Strigături. Cântec /Fânt. Domnească-Mehedinţi/. Revista Asoc. înv. Mehedinţeni V (1932), No. 1—2, p. 26. VIII. COLINDE. FOLKLOR RELIGIOS 143. Colinde şi cântece de stea. Culegere îngrijită de Const. B r ă i 1 o i u. Bucureşti 1931. Tip. «Oltenia». 8° VIII, 67 p., 2 f. (Publicaţiile Academiei de Muzică religioasă a Sf. Patriarhii Ortodoxe Române I). Rec. Ziarul « Cuvântul » 17 Octomvrie 1932. Folklor şi ştiinţă muzicală (I. D. P e -trescu). 144. Dobrescu, Nicolae. [Trei] Colinde de Crăciun /Popeşti-R.-Sărat/. Muguri XI (1932), No. 8—9, p. 28. 145. Drago i, Sabin V. 303 Colinde cu text şi melodie. Craiova [1930]. Scrisul Românesc. 8° L, 265 p. Rec. Revista Istorică XVII (1931), 235—240 (N. I o r g a). —Vierteljahrschrift des Vereins fiir Siebenbiirgische Landeskunde 54 Jahrg. (1931), 353—354 (G o t t 1 i e b B r a n d s c h). — Zeitschrift fiir Ăsthetik und allgemeine Kunstwissenschaft XXV (I93I)> 3*6—317 (Vasile G h. L u ţ a). 146. Gheorghe, Vasile. Colinde /Oltina - Ialomiţa/. Muguri XI (1932), No. 8—9, p. 27. 147. I n c u 1 e ţ, T h. Povestea lui Dumnezeu /Taşlîc-Cetatea Albă/; Revista Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti din Chişinău XXI (1931), 5X3—5I5- 148. Roşu, D. V. [Trei] Cântece de stea /Corcova - Mehedinţi/. Revista Asoc. înv. Mehedinţeni IV (1931), No. 9—10, p. 37. IX. POVEŞTI. LEGENDE. TRADIŢII. SNOAVE 149. B o u t i e r e, ] e a n. La vie et l'oeuvre de Ion Creangă 1837—1889. Paris 1930. Librairie universitaire J. Gamber. 8°, XXXI, 254 p. Rec. Revista Critică V (1931), 133—141 (G r. Gr. S c o r p a n). — Revista Istorică Română I (1931), 310—312 (N. C a r t o j a n). 240 bibliografia folklorului românesc 150. Creangă, Ion. Contes populaires de Roumanie (Poveşti). Traduction et notes par Stanciu Stoian et Ode de Chateauvieux Lebel. Paris 1931. Maisonneuve Freres. 8° XVII, 249 p., 30 fr. Rec. Şcoala şi Viaţa III (1932), 154—156 (Alexandru Petre). — Zeitschrift fur Volkskunde (Berlin) III (1931), 299 (J. B [ o 1 t e ]). 151. Dumitraşcu, N. I. Cine a albit pe dracu ? Povestiri, snoave şi legende româneşti. Culese de — . Arad 1932. Editura Librăriei Diecezane. 160 63 p. (Biblioteca « Semănătorul » No. 184). 152. Gas te r, M o s e s. Poveste de folos. Studiu comparativ. Arhiva din Iaşi XXXVIII (1931), 459—470. Text şi studiu al unor poveşti cu fond religios, găsite într'un manuscris din anii 1709—1720. 153. G i e s e, W. Zur Morphologie der Mărchen der Romanen. Palma de Mallorca 1929. 8° 43 p. Notă. Grai şi Suflet V (1931-32), 391. 154. Gorovei, Artur. Variante la « Ivan Turbincă». Povestea lui Ion Creangă. Convorbiri Literare LXIV (1931), 677—682. 155. Iroaie, Petru. Drăguş la Căuş /Mitocul Adâncatei-Doro-hoiu/. Făt-Frumos VII (1932), 32—35. 156. Iroaie, Petru. Păcatul popii /Mitocul Adâncatei-Doro-hoiu/. Făt-Frumos VI (1931), 57—58. 157. Iroaie, Petru. Vodă de prin lobodă /Mitocul Adâncatei-Dorohoiu/. Făt-Frumos VI (1931), 212—214. 158. I s p i r e s c u, P. Legende sau basmele Românilor adunate din gura poporului. Ediţie comentată de N. Cartojan. Craiova 1932. Edit. « Scrisul Românesc ». 8° 264 p., 1. f., 4 planşe. (Clasicii Români Comentaţi). Lei 60. Cu o amănunţită introducere (p. 4—49) tratând despre basm în general şi cele culese de I. în special. Biografia lui I. . 159. Lupul şi jemna (poveste basarabeană). /Ciulucani-Bălţi/. învăţământul Primar VIII (1931), No. 15, p. 9—10. 160. Mateescu, Neculai. Legendele Românilor /Neamţ şi Putna/. Arhiva din Iaşi XXXVIII (1931), 295—309. Texte. Legenda ursului. împăratul broaştelor. Sân-Petru şi cucu. Ciocârlia. Crinul. Lăcrămioarele. Iaşii. Bourenii. 1 161. Milici, Constantin. Omul cu găina de pomană. Poveste /Bucovina?/. Ţara Fagilor I (1931), 30—31. 162. M i 1 i c i, C. Sărăcia, sf. Petru şi Moartea. Poveste /Soloneţ-Suceava?/. Ţara Fagilor I (1931), 43—45. 163. Morariu, L e c a. De-ale Cirebirilor. Texte istroromâne din Bîrdo, Sucodru şi Grobnic. Codrul Cosminului VII (1931-32), 451—464. 9 poveşti şi legende. 164. Taşcă, Smaranda. Legenda ciobanilor dela Ocna-Sibiu-lui /Alamor-Sibiu/. Cuget Clar IV (1931), 253. bibliografia folklor ului românesc 241 X. ALTE GENURI DE LITERATURĂ POPULARĂ (BOCETE, CIMILITURI, PROVERBE, JOCURI COPILĂREŞTI, ETC.) 165. Calotescu, Const. A. Bocet /Tismana-Gorj/. Ion Maiorescu 1(1931), No. 4—5, p. 22—23. 166. Calotescu, Const. A. Bocete /Tismana - Gorj/. Ion Maiorescu II (1932), No. 1—2, p. 47,; 167. Christu, Vasile, N. Materiale folklorice din regiunea Giumaiei de Sus. Graiul Românesc VI (1932), 37—54. «I. Expresii şi locuţiuni proverbiale. II. Binecuvântări. III. Blestemuri. IV. Epitete şi porecle ». 168. C i o b o t e a, Const. Proverbe, locuţiuni, idiotisme, frământări de limbă /Broscari-Mehedinţi/. Revista Asoc. înv. Mehedinţeni V (1932), No.: 7—8, p. 38; No. 9, p. 22. 169. Ghicitori. Ţara Fagilor I (1931), 14, 32, 47. 170. H o s s u-L o n g i n, Pompeiu. Cântec de leagăn /Tămă-şeşti-Sălaj/. Ţara Fagilor I (1931), 45—46. 171. Morari u, Leca. Cimilituri /Bucovina/. Făt-Frumos VI (1931), 120. 172. Morari u, Leca Cimilituri /Bucovina şi Moldova/. Făt-Frumos VII (1932), 278. XI. MAGIE. MEDICINĂ POPULARĂ. DESCÂNTECE 173. B ă r c ă c i 1 ă, Al. Băile Herculane în epoca romană şi credinţele populare de azi. Cu 20 figuri. (Extras din « Revista Ştiinţelor Medicale », No. 10 (1932). Bucureşti 1932. Tip. «Cultura». 8° 28 p. Lei 40. 174. Bogatyrev, P. Actes magiques, rites et croyances en Russie subcarpa-thique. Paris 1929. H. Champion. 8° 162 p. Notă. Grai şi Suflet V (1931-32), 204—205 (O. D[ensusianu]). 175. B o 1 o g a, Vaier iu L. Institutul de Istoria Medicinii, P'armaciei şi de Folklor medical din Cluj. Boabe de Grâu III (1932), 205—225. 176. Calotescu, Const. A. Descântec cu sare /Risipiţi-Dolj/. Ion Maiorescu I (1931), No. 4—5, p. 22. 177. C r i s t e s c u, Ş t e f a n i a. Practica magică a descântecului de «strâns» în satul Cornova. Arhiva Socială X (1932), 371—380. 178. DragomirescuT. Iacov. Descântece. De bube dulci. De năjit /Gura Nişcovului-Buzău/. Muguri XI (1932), No. 1—4, p. 74. 179. Dumitresc u-B i s t r i ţ a, I o s i f N. Descântec « de plămădit» /Valea Copcii-Mehedinţi/. Arhivele Olteniei X (1931), 53. 180. Dumitresc u-B istriţa, Iosif N. Descântec de scârbă /Valea Copcii-Mehedinţi/. Arhivele Olteniei XI (1932), 97. 16 Anuarul Arhivei de Folklor 11. 242 bibliografia folklorului românesc 181. Flore a, Ioan S. Descântece /Brădeşti-Dolj/. Arhivele Olteniei XI (1932), 97—98, 275—276. <« De vetrice, de isdat, pe scrisă, de dragoste ». 182. Gheorghe, Vasile. Descântece. Contra celor ce iau mana vacilor. De deochi. De năjit /Oltina-Ialomiţa/. Muguri XI (1932), No. 5—7, p. 26—27. 183. Gorovei, Artur. Descântecele Românilor. Studiu de folklor. Bucureşti 1931.8° 423 p. (Academia Română. Din vieaţa poporului român XL). Rec. Arhivele Olteniei X (1931), 470—471 (C. D. F o r t u n e s c u). — Revista Istorică XVII (1932), 45 —46 (N. Iorga). — Lares (Firenze) III (1932), No. 1, p. 92—93 (Mărio R u f f i n i). 184. Ioanovici, Dochia. Consideraţii statistice asupra vrăjitoriei satului Runcu. Arhiva Socială X (1932), 360—370. 185. M i r c e a, Maura. Descântec de gâlci /Ustia-Orheiu/. Revista Asoc. înv. Mehedinţeni IV (1931), No. 1—2, p. 47. 186. Resmeritza, A 1 e x. Quelques noms des anciennes pratiques de guerison chez les Roumains. Turnu-Severin 1932. Tip. Minerva. 8° 20 p., 1 f. 187. S c h i n t e e, N. I. Descântecul în satul meu /Seuca-Gorj/. Ion Maiorescu II (1932), No. 3—4, p. 44—48. 188. Şopoteanu, Filip. Despre descântece. Descântece /Slo-bozia-Cet. Albă/. Cetatea Albă II (1932), No. 3, p. 9—12. 189. Vai an, D r. L. Cel dintâi istoriograf medical român. însemnări de medicină şi de folclor ale principelui Dimitrie Cantemir. România Medicală X (1932), 191—194, 213—216. 190. V a s i 1 i u, Al. Descântece din Huniedoara. Grai şi Suflet V (1931-32), 50—63. XII. ARTĂ POPULARĂ. PORT. MUZEE 191. Bernea, Ernest. Muzeul de etnografie din Paris. Societatea de Mâine VIII (1931), 315—316. 192. [Constante, Lena]. Iconarul Savu Moga. Boabe de Grâu III (1932), 586-588. 193. Constantinescu, Mac. Ceramica populară. (Ceramica din Drăguş, jud. Făgăraş, şi atelierele de olărie din Corund, jud. Odorhei). Arhiva Socială X (1932), 405—412, 19 planşe. 194. Gorovei, Artur. L'ornementation des oeufs de Pâques chez les Roumains. Art Populaire. Travaux... du I-er congres internaţional des arts populaires Prague 1928. Paris 1931. Tome II, p. 116—121. Planche 76. 195. Morariu, T i b e r i u. Civilizaţia noastră populară şi muzeele etnografice. Extras din revista Natura. Bucureşti [1931]- Tip. « Bucovina ». 8° 10 p. bibliografia folklorului românesc 243 196. M u ş 1 e a, Ion. La peinture sur verre chez les Roumains de Transylvanie. Art Populaire. Travaux... du I-er congres internaţional des arts populaires Prague 1928. Paris 1931. Tome II, 113—116. Planche77—78. 197. Muzeele şcolare. Şcoala şi Viaţa II (1931), 294—299. 198. N e t o 1 i c z k a, L. Muzeul Etnografic al Ardealului din Cluj. Boabe de Grâu II (1931), 245—254. 199. P a p a h a g i, T a c h e. Images d'ethnographie roumaine (daco-roumaine et aroumaine). Bucureşti 1928—1930. Socec & Co. Tom. I—II. Rec. Lares (Firenze) III (1932), No. 1, p. 93 (M ario R u f f i n i). 200. R u f f i n i, Mărio. Contributo alia bibliografia sull'arte popo-lare romena. Lares (Firenze) III (1932), No. 3—4, p. 141—145. 201. Ruffini, M. II Museo etnografico di Cluj—România (con illustrazioni). Lares (Firenze) II (1931), No. 3, p. 24—28. 202. Sachelarie, Corneli u. Monografia comunei Târgul-Gâr-cinov (Muscel). Capitolul IX. Portul sau îmbrăcămintea sătenilor. Muscelul Nostru III (1931), No. 8, p. 21—23. 203. Ş e r b a n, G h. Portul Ţării Oltului /Lisa/. însemnări pentru cine se interesează de aceasta. învăţământul Primar VIII (1931), No. 19, p. 2—10; IX (1932), No. 1, p. 3—5. 204. Simionescu, I. Muzee etnografice la sate. Satul şi Şcoala I (1931), No. 1, p. 6—7. 205. Şira.to, F r. Muzeul de Artă Naţională Carol I. Boabe de Grâu III (1932), 74—87. 206. S t r o e-M i 1 i t a r u, Al. Portul glugii în regiunea Săcelelor [jud. Braşov]. Viaţa Săceleană III (1932), 62—64. 207. T z i g a r a-S a m u r c a ş, Al. Inaugurarea Muzeului de Artă Naţională. Convorbiri Literare LXIV (1931), 758—769. 208. T z i g a r a-S amurcaş, Al. L'art paysan en Roumanie. Art Populaire. Travaux... du I-er congres internaţional des arts populaires Prague 1928. Paris 1931. Tome II, p. 122—125. Planche 72—-75. Rec. Arhivele Olteniei X (1931), 476—477 (C. D. F o r t u n e s c u). 209. V i s k i, K â ro 1 y de. Gravures sur bois popLilaires roumaines de Transylvanie. Budapest 1931. Rec. Convorbiri Literare LXIV (1931), 666—667. (A. 1. T [ z i g a r a ] - S [ a -m u r c a ş ]. — Ungarische Jahrbiicher XII (1932), 161 (I). 210. V o r n i c u, G h. Maramurăşul şi Muzeul etnografic maramu-răşan. (Cu rezumat francez şi 10 planşe). Lucr. Geogr. Cluj IV (1928-29), 353—3§2- XIII. MUZICĂ POPULARĂ ŞI COREOGRAFIE 211. Beu, Octavian. Compozitorul Carol Miculi. Societatea de Mâine VIII (1931), No. 18, p. 347—348. Rec. Făt-Frumos VII (1932), 283—284 (L e c a M o r a r i u). 16* 244 bibliografia folklorulu românesc 212. Beu, O c t a v i a n. Muzica românească în Ardeal. Compozitorul Tiberiu Brediceanu. Societatea de Mâine IX (1932), 9—10. 213. Breazul, G. Muzica populară românească. Gândirea XI (m1), 193—20°- 214. Breazul, G. Muzica populară şi copilul. Conferinţă. Şcoala Română XXXVI (1931), No. 4, p. 3—10.; No. 5—6, p. 22—28. 215. Brediceanu, Tiberiu s. Historique et etat actuel des recherches sur la musique populaire roumaine. Art Populaire. Travaux. . . du I-er congres internaţional des arts populaires Prague 1928. Paris 1931. Tome I, 133—140. Cu o foarte bogată bibliografie. 216. Capsai i, Floria. Jocurile din comuna Fundul Moldovei (Bucovina). Arhiva Socială X (1932), 413—427, 3 planşe. 217. E m i 1 i a n, Cornelie. La danse, le chant et la musique populaires dans leurs rapports avec la vie sociale. Le role de l'art dans Ies fetes populaires (en Roumanie). Bucureşti 1931. Inst. «Rampa». 8° 38 p. 218. G â 1 m a n, D. Muzica populară. Fără indicaţia locului apariţiei [1931]. Tip. Marinei de Război. 8° 59 p. 219. Măgureanu, Valeriu. Hora. Viaţa locală a Ilfovului. Şcoala dela Ilfov II (1932), No. 3, p. 19—22. Cum se face astăzi în jud. Ilfov. 220. Niculesc u-V a r o n e, G. T. Alte jocuri româneşti necunoscute. Noi contribuţii la folklorul nostru coreografic. Bucureşti 1931. Impr. «Văcăreşti». 8° 93 p., 1 f. Lei 40. 221. Niculesc u-V a r o n e, G. T. Dicţionarul jocurilor româneşti. Coreografie populară. Bucureşti 1931. Impr. « Văcăreşti». 8° 186 p. Lei 80. 222. Niculesc u-V a r o n e, T. G. Folklor român coreografic. Material inedit. Cu desenuri de Ary Murnu. Bucureşti 1932. Tip. Dimitrie Cantemir. 8° 64 p. Lei 20. 223. Boitoş, Olimpiu. Un articol ignorat despre folklor, al lui Vasile Alecsandri. Convorbiri Literare LXV (1932), 404—414. « Melodiile româneşti », din « România Literară », No. 9 din Febr. 1855. 224. R i e g 1 e r-D i n u, Emile. La hora, le maquam et la chanson populaire de l'Orient europeen. Art Populaire. Travaux. . . du I-er congres internaţional des arts populaires Prague 1928. Paris 1931. Tome I, p. 140—141. XIV. FOLKLOR AL POPOARELOR CONLOCUITOARE, VECINE SAU STRĂINE. FOLKLOR COMPARAT. TRADUCERI 225. A havas balladâi. Român nepballadâk, dalok es ro-mâncok. Az eredeti versmertekben forditotta Kâdâr I m r e. Cluj 1932. Az Erdelyi Helikon kiadâsa. 40 64 p., 1 f. Balade şi doine (majoritatea din colecţia Alecsandri) traduse în ungureşte. bibliografia foi.kxorului românesc 245 : 226. Ba log h O don. Neprajzi jegyzetek a gyimesfelsoloki es gyimeskozeploki csângokrol. Erdelyi Muzeum XXXVII (1932), 332—353- Nunta, botezul, portul, casa şi acareturile la Ciangăii din Lunca-de-sus şi Lunca-de-jos (jud. Ciuc). 227. Domo k os Pal Peter. A moldyai magyarsâg. Csiksomlyd 1931. Tip. Peter Ferenc M.-Ciuc. 8° 302 p., 1 f. Ungurii din Moldova. Bibliografie. Privire istorică asupra trecutului lor. Starea actuală. 65 cântece populare cu arii. 228. Do motor Sândor. A cigânyok temploma. Erdelyi Muzeum xxxvi (i93i), 391-403- Motivul « bisericii ţigăneşti » la Unguri şi Români. 229. I s p i r, M i r c e a şi P a n a i t A n t o h i. Un sat din Bugeac. Monografia satului Plătăreşti, judeţul Cetatea-Albă. Craiova 1932. Scrisul Românesc. 8° 4 f., 319 p. Lei 100. p. 235—256. « Datini, credinţe, eresuri » [ucrainiene]. 230. Ortiz, Ramiro. Sul motivo folclorico del « Ritorno del marito». (Tentativo di classificazione). « închinare lui Nicolae Iorga». Cluj 1931, p. 320—332. 231. P r o d a n, T r. Mioriţism francez. Făt-Frumos Vi 123—124. Motive asemănătoare celor din « Mioriţa » în poezia populară franceză. 232. R ă d u 1 e s c u, Andrei. Asemănare-între ideile primitive ale poporului din Bretania şi ale poporului român. (Analele Acad. Rom. Istorice. Tom. XI. Mem. 11). Bucureşt 1931. 8° 26 p. 233. Radulesco, Andre. Ressemblences entre les idees primi-tives dans la Bretagne contemporaine et celles du peuple roumain. Paris 1932. Librairie Sirey. 8° 36 p. 234. Veress, Sândor! Nepzenei gyiijtes a moldvai csdngok ko-zott. Ethnographia-Nepelet (Budapesta) XLII (1931), 133—143- Cântece culese la Ciangăii moldoveni şi studiul lor. XV. VIEAŢA SATULUI. PSIHOLOGIE POPULARĂ 235. Argint eseu, N. Contribuţii la problema gustului popular. Canoanele populare ale frumuseţii trupeşti. Arhiva Socială X (1932), 428—442. 236. C h e 1 c e a, Ion. Câteva constatări asupra caracterului psihologic al Moţilor. Societatea de Mâine IX (1932), 77—79. 237. Costa-Foru, Xenia C. şi Henri H. Stahl. Caracterul devălmaş al familiei nerejene. Arhiva Socială X (1932), 447—462. 238. F o c ş a, Gh, Contribuţie la cercetarea mentalităţii satului. Convorbire cu Grigorie Loghie din Runcu-Gorj. Arhiva Socială X (1932), 159—!?4- 246 bibliografia folklorului românesc 239. Golopenţia, Anton. Aspecte ale desfăşurării procesului de orăşenizare a satului Cornova. Arhiva Socială X (1932), 544—572, 9 planşe. 240. Herseni, Trăia n. Categoriile sociale cornovene. Prezentare de material şi schiţarea problemei. Arhiva Socială X (1932), 528—543. 241. Herseni, Trăia n. Individ şi societate în satul Fundul Moldovei. Arhiva Socială X (1932), 135—158. 242. Ştefănucă, P. Scrisori din răsboiu. Arhiva Socială X (1932), 183—190. XVI. GEOGRAFIE UMANĂ. PĂSTORIT 243. Arbore, Al. P. Aspecte caracteristice din viaţa populară dobrogeană. Studiu etnografic. (Cu rezumat francez şi 8 planşe). Lucr. Geogr. Cluj IV (1928-29), 15—45. Rec. Analele Dobrogei XII (1931), 313—315 (D a n I 1 i e s c u). 244. Davidescu, A. Colindând Ardealul: Ţara Oaşului. Aspecte şi oameni. Cele Trei Crişuri XII (1931), 99—100. Port şi ceva despre strigături. 245. Marinescu, G h. Câteva observări asupra stânelor şi colibelor din Parâng. Buletinul Soc. Reg. Rom. de Geografie LI (1932), 378-383. 246. M o r a r i u, Tiberiu. Câteva contribuţiuni la oieritul Evreilor maramureşeni. (Cu rezumat francez şi 3 planşe). Lucr. Geogr. Cluj IV (1928-29), 183—203. 247. Opreanu, Sabin. Contribuţiuni la transhumanta din Car-paţii Orientali. Cu 5 figuri în text şi 6 planşe cu 18 fotografii. (Cu rezumat francez). Lucr. Geogr. Cluj IV (1928-29), 205— 248. Opreanu, Sabin. Ţinutul Săcuilor. Contribuţii de geografie umană şi de etnografie. Cluj 1928. Tip. Ardealul. 8° 212 p., 9 planşe. Rec. Dacoromania VI (1929—30), 439—447 (Şt. Pasca). 249. Pop, M a r a N. Ciobănia la Ungurenii din dreapta Oltului. Cu un rezumat în franţuzeşte. Buletinul Soc. Reg. Rom. de Geografie LI (Î932). II5—H8- 250. V i n c e n z, A. Tipuri de case ţărăneşti din Oltenia. Arhivele Olteniei X (1931), 101—107. , RAPORT ANUAL (1932) în al doilea an de activitate, « Arhiva de Folklor a Academiei Române » a continuat culegerea de materiale folklorice. S'au întocmit şi răspândit alte două chestionare, unul (IV) referitor la « Obiceiurile de primăvară », altul (V) urmărind culegerea de « Credinţe şi povestiri despre duhuri, fiinţe fantastice şi vrăjitoare ». S'a mai alcătuit şi o circulară (No. 2), urmărind culegerea variantelor «Mioriţei». La aceste chestionare şi circulare, cât şi la cele din 1931 —care au fost trimise noilor corespondenţi —, s'au primit numeroase răspunsuri cuprinzând materiale preţioase. Apoi şi în acest an a intrat mult material folkloric independent de răspunsurile la chestionare. Ca şi în 1931, colaboratorii cei mai harnici şi pricepuţi au fost distinşi cu premiile următoare (decernate în Iunie 1933): Premiul I (Lei 2000): Mihai Gh. Cojocaru, învăţător (Dobreni-Neamţ);. Premiul II (Lei 1500): Gh. I. Dobrescu, înv. (Băneşti-Dâmboviţa). Premiul III (Lei 1000): Vasile Cutcan, înv. (Bonţ-Someş). Şase premii â 500 Lei: Anatolie Melnic, înv. (Hodorăuţi-Hotin); Sterie C. Enuică, înv. (Poiana Mare-Doj); P. Balaşiu-Stolneanu, înv. (Dum-brăviţa-Satu Mare); Valeriu Al. Popa, înv. (Sălciile-Prahova); Gheorghe Fată, plugar (Valea Mare-Severin) şi Petru Vovcă, elev în clasa VII la Şcoala normală din Bălţi. O serie de membri corespondenţi, tot atât de harnici şi conştiincioşi, care n'au putut fi premiaţi din cauza numărului limitat al premiilor, au fost distinşi cu câte un exemplar din «Anuarul I al Arhivei de Folklor». Iată numele acestora (în ordine alfabetică): D. Ahriţculesei, absolvent de liceu; Nicolae Albu, înv.; Ion Bârna, înv.; Arcadie St. Borşanu, înv.; Ion Gh. Cârlan, înv.; Ion Pant. Cârlan, înv.; G. F. Ciauşanu, profesor; Traian Cionfi, înv.; Iuliu Coroiu, înv.; Pavel Dan, profesor; Alex. Deacencu, înv.; Ioan C. Demetrescu, înv.; Ioan A. Drăguleţ, înv.; Marin Georgescu, înv.; Ioan Gubici, înv.; Maura Malic-Mircea, înv.; Toma Mărăscu, înv.; Mihail Misiei; Haralamb Mi-hăescu, doctorand în litere; Vasile Moldoveanu, înv.; Emilian Novacovici, înv. pensionar; A. Oprişanu-Bileţchi, funcţionar; Dem. Păsărescu, înv.; Aurel Peicu, înv.; Nicolae M. Petrescu, student; George I. Popescu, înv.; Gh. Resiga, înv.; Alexei Şanga, înv.; Marin P. Stănescu, înv.; Nicolae Stoica, înv.; Eustaţie Ţăpordei, înv.; Ioan M. Vlad, înv. şi Vasile Vlasă, înv. « Anuarul » s'a trimis şi membrilor corespondenţi, premiaţi în 1931, care au înţeles să rămână credincioşi colaboratori ai «Arhivei», anume d-lor: Gh. Bădescu-Aluniş, înv.; G. G. Fierăscu, înv.; P. Hossu-Longin, înv.; V. Babiuc, înv.; Marin D. Niţu, înv.; P. Lenghel, înv.; C. N. Gafiţescu, înv.; I. N. Dumitrescu-Bistriţa, înv. şi Filip Şopoteanu, înv. S'a făcut o singură anchetă folklorică printr'un stipendiat al «Arhivei », d-1 Virgil Stanciu, licenţiat în litere, şi anume în judeţele din Sudul Basarabiei şi la refugiaţii transnistrieni. S'a continuat copierea la maşina de scris a materialelor intrate şi s'a început alcătuirea unui catalog pe specialităţi, cu ajutorul căruia se va putea găsi repede orice material care se află în « Arhivă ». Materialul intrat în urma circularei No. 1 (snoava 248 raport anual despre femeia necredincioasă) a fost prelucrat şi publicat în chiar acest Anuar (p. 195—216), de cel care iscăleşte aceste rânduri. S'au continuat lucrările pentru o bibliografie generală a folklorului românesc (în acest «Anuar» s'a publicat cea pentru anii 1931—1932, precum şi cea referitoare la publicaţiile cu cuprins folkloric şi etnografic, editate de Academia Română până în anul 1930). Biblioteca «Arhivei » s'a sporit cu 42 volume, parte donate, parte achiziţionate. S'au primit donaţiuni dela: Arhiva de Folklor din Tartu-Estonia (2 voi.), Al. P. Arbore (3 voi.), Const. Brăiloiu (4 voi.), Ni. I.' Dumitraşcu ■ (3 ,'vdl,)',- Simion Hârnea (2 voi.), Ion Muşlea (4 voi.), G. T. Niculescu-Varone (2 voi.), Em. Novacoviciu (1 voi.) şi Victor Popa (1 voi.). ■ :.: - • Ga şi în întâiul an. de activitate, « Arhiva » a continuat să stea la dispoziţia instituţiilor sau particularilor, care au. nevoie de. informaţii asupra, folklorului românesc, satisfăcând cererile următorilor cercetători (cităm numai pe cei străini): Prof. Dr, Gurnay Champion (Londra), Oscar Loorits, directorul Arhivei de Folklor din Tartu (Estonia.) şi Mărio Ruffini, lector la Universitatea din Milano. Autorul acestor rânduri a pregătit pentru cunoscuta publicaţie internaţională. «..Volkskundliche Biblio-graphie », literatura folklorică românească a anilor 1929—1930. «Anuarul» I a fost bine primit atât în ţară cât şi în străinătate. Relevăm în special darea de seamă a lui Fr. Boehm, directorul celei mai mari reviste folklorice (« Zeitschrift fiir Volkskunde » III, p. 293—294), care s'a ocupat amănunţit de activitatea «Arhivei » şi de cuprinsul «Anuarului » I. Mai relevăm recensia lui Mărio Ruffini, apărută în revista « Lares » (III, Nr. 3—4, p. 145 —146) şi menţiunea cunoscutului folklprişt francez Arnold Van Gehnep, apărută în « Mercure. de France » (1 avril 1933. P- 184). Prin apariţia «Anuarului» s'a putut ajunge la un preţios schimb de publicaţii cu următoarele reviste.străine ,(Je dăm în..ordine alfabetică): Budkavlen (Abo-Finlanda) Danmarks Folkeminder (Copenhaga) Eesti Rahvaluule Arhiiv (Tartu-Estonia). Diferite publicaţii. Lares (Firenze) hud (Lemberg) hud Sloivianski (Cracovia) Norsk Folkeminnelag (Oslo) Oberdeutsche Zeitschrift fiir Volkskunde (Heidelberg) Schweizerisches Archiv fiir Volkskunde (Basel) Siebenbiirgische Vierteljahrschrift (Sibiiu). Cu acest « Anuar » şi cu cele următoare, nădăjduim că acest schimb de publicaţii de specialitate va spori, spre folosul bibliotecii noastre şi al răspândiri cunoaşterii folklorului românesc în străinătate. Ţinem să mulţumim în acest loc celor ce au sprijinit cu toată căldura şi prin toate mijloacele acţiunea «Arhivei» noastre şi anume în special d-lor profesori: Ion Bianu, Sextil Puşcariu, G. Bogdan-Duică, Emil Petrovici şi H. Jacquier. Apoi d-lui Lau-renţiu F. Nemeş, colaborator harnic şi plin de abnegaţie, precum şi tuturor membrilor noştri corespondenţi. ION MUŞLEA RESUME DES ARTICLES N. drăganu, Mots et coutumes (p. i—19). Souvent Ies mots se conservent grâce â certaines coutumes. L'interet que pr^sentent ces mots est double: d'une part ils ăclairent l'origine, voire meme la nature des coutumes, leur anciennete' et leur strati-fication; d'autre part Ies coutumes eclairent 1'origine et le sens des mots. Les coutumes suivantes: « Craiu nou în ţară » ou « bricelatul » (P£lection d'un « roi » des jeunes gens â Pâques), «înfărtăţirea », « însurăţirea » ou « mătcălăul » (coutume par laquelle on devient amis (amies) ă la vie â la mort), « Junii » braşoveni (coutume des jeunes hommes de la viile de Braşov au temps de Pâques), «capra», « brezaea », «turca», « cerbul » (coutume de la No el ou le role principal est joue par un masque â figure d'animal), la danse des « căluşari », etc, qui sont etudiăes a fond â ce point de vue, nous offrent des exemples typiques. petru caraman, Contribution ă la genese de la ballade populaire roumaine (p. 21—88). L'auteur a etabli («Anuarul» I, p. 53—105) le fondement historique d'une ballade populaire roumaine: la deTaite que l'armee turque commandee par Malkoc a subie â son retour d'une expădition en Pologne (1498—1499). Dans cette seconde pârtie de son travail, l'auteur Studie: les elements fantastiques et răalistes et leur contamina-tion; la signification morale de la ballade et l'attitude du poete vis-â-vis des personnages; fixe le centre d'expansion de la ballade et ses voies de propagation. p. V. ştefănucă, Folklore du departement de Lăpuşna (p. 89—180). Plusieurs causes ont empech£, pendant la domination russe, de collectionner le folklore de la Bessarabie roumaine. Cest ainsi que ce premier recueil, riche et methodique, appor-' tant un materiei vaste et varia provenant de tous les domaines du folklore (litterature populaire, ceremonies periodiques et coutumes concernant la vie du berceau â la tombe, magie, etc.) presente de precieux documents pour les folkloristes. La collection est precedee d'une introduction, dans laquelle on presente la region ou l'on a fait les re-cherches et ses habitants, ainsi que d'une esquisse sur les genres du folklore. Les textes sont suivis d'un glossaire et d'une carte de la region explor£e (p. 176). ion breazu, Jules Michelet et. le folklore roumain (p. 181—193). Dans sa brochure sur les « Principautes danubiennes Madame Rosetti », publiee avec un « Appendice », pour la premiere fois dans les « L£gendes democratiques du Nord » (Paris, 1854), Michelet a utilise le folklore roumain. Cest ainsi qu'il donne la version franţaise des ballades « Mihu Copilul » (« Mihu le jeune ») et « Mioriţa » (« La petite brebis »). Ces ballades et deux autres encore, de meme qu'un fragment sur les coutumes de mariage chez les Roumains (extrait de la « Description de la Moldavie » de d. Cantemir), lui ont ete fournis par C. A. Rosetti et I. Voinescu II. Dans la meme plaquette, Michelet s'est servi ausst des materiaux folkloristiques fournis par Dimitrie Brătianu, ainsi que de l'ouvrage de A. de Gerando sur « La Transylvanie et ses habitants » (Paris, 1845). La plus grande pârtie de l'article repose sur la correspondance inedite entre Michelet et ses eleves roumains. 25 o KF.SUME DES ARTiCLES ION MUŞLEA, Les variantei roumaines du conte de la femme infidele (p. 195—216). Le professeur Walter Anderson (« Der Schwank vom alten Hildebrand », Dorpat, 1931) a Studie a fond les variantes universelles du conte enregistre' dans le catalogue Aarne-Thompson sous le No, 1360 C. Ne possedant que deux (puis trois) variantes roumaines, l'« Arhiva de Folklor a Academiei Române » a distribui une circulaire pour rechercher les versions de ce conte. L'enquete a apporte 22 variantes roumaines, ce qui prouve que le conte en question est tres populaire parmi les Roumains, ainsi que deux versions ukraniennes (ces deux-lâ provenant de Bukovine). L'auteur fait une analyse des nouvelles variantes roumaines et s'efforce d'eclaircir certains details et particularites, aboutissant â cette conclusion que les Roumains ont emprunte le conte aux Ukraniens et l'ont passe ensuite aux Serbes. Une carte (p. 214) montre la propagation des variantes roumaines et des variantes des peuples voisins. G. BOGDAN-DUICĂ, Un autre folkloriste saxo-roumain (p. 217—220). L'6change de lettres des annees 1855—59 entre le professeur saxon de Sibiiu, Johann Cari Schuller (1794—1865) et le professeur roumain Dr. Athanasie Şandor d'Arad, concernant les recherches sur la litterature populaire roumaine qui interessait les deux savants. Bibliographie des travaux concernant le folklore et l'ethnographie, publiSes par l'Aca-demie Roumaine (1867—1929) jusqu'â la creation de son «Archive folklorique », p. 221—227). -.^_ Bibliographie du folklore roumain (annees 1931—1932) (p. 229—246). Rapport sur l'activite de /'« Archive de Folklore de VAcademie Roumaine » pour l'annee 1932. Tableau des publications reţues en echange (p. 247—248).