3920, 3, flo. 3 REVISTA SOCIETĂŢII CUtiTURAkE DOBROGENE —i—■ nmTTfTn mnnin i iiniiiii u ni i i in'in ii n niiimBiU i mith nm «whiiiii n> i t .. Director; C. BRĂTESCU Pruclliomine}'.-, f Sumarul: I. Simionescu : Dobrogea. Rozmarin: Ochii (traci, din Ion N. Roman : Pagini din. istoria culturii Româneşti în Dobrogea înainte de 1877. . . Rozmarin : Inimă de mamă (din J. Jlichepin),: . 1. Bentoia: Cântecele creaţrunii (trad. din H/He-infc^' Lucian Cost in Visuri de fată (trad. din H. Benz-mann). < Carp: Valoarea educativă a desemnului ca o- biect de studiu. Rozmarin: Poezii. Si. Coatu Maeistrom (trad. din-. E. Poe). M. Fitcopie: întoarcerea (trad. din I. F. von /. Eichendorff). C. PMriano: Scrisori. Ing. Giuseppe Belluzzo; Industria italiană în momentul actual şi perspectivele’ei. 0. Mironescu •; Sonicitatea. 1. Simionescu: Privelişti Dobrogene. I. Dumitrescu: Note asupra Tătarilor din Pervelia. RECENZII: C. Brdtescit: S. Mehedinţi; Caracterizarea etnografică a unui popor prin munca şi uneltele sale; G.Corio-pin: V. Pârvan : Zidul-cetăţii Torni; Jean Bart; Cum se desleagă chestiunea Dunării; M Petrefsm : V. Pârvan : Gânduri despre lume şi viaţă la Gre.co-Ro manii din Pon-tul-stâng. , CONSTANŢA INSTITUTUL X)E. ARTE GRAFICE „VICTORIA" Strada General Laliovari, 11 1020 www.dacoromanica.ro Manuscrisele se trimit D-lui C. Brătcscu, profesor ia Şcoala normală din Constanţa. Redacţia lăsând autorilor toată libertatea, nu-şi h asupră-şi răspunderea convingerilor exprimate în articole. www.dacoramamca.ro POBROQfrfl ie i. SIMIONESCUi f^fafatar ia Hoivar&itatea Aia (ttţ M-amfcpu «1^ Academiei Gel care cunoaşte trecutul istoric al Dobrogei şi a călcat mai îndelung pământul ei, observând-oameni, locuri şi lucruri, acela nu va lua drept exaT gerare, părerea că ea nu are samăn în Europa. Ai; crede că un uriaş din vremea legendelor, vroind să facă o jucărie pentru vre-un copil de al său, a făurit acest pământ scump nouă, încingându-1 cu lanţ de ape din trei părţi. Pământul ei este, în miniatură, o adunătură de-tot soiul de reliefuri, întâlnite în largul lumii. Ici munţi, mai încolo dealuri, podişuri, şesuri. Ici bolta largă a unui munte de granit, dincolo piramida de. porfir a Consulului. Lângă Măcin se ţin şire de şire; mai spre Mănăstirea Gucoşului podişuri înalte de roci eruptive ; spre margine «munţi» răzleţi ca De-nis-tepe. Pretutindeni varietate de forme, de culori, de îmbrăcăminte. Creasta de lângă Gamena contras^ tează prin porfirul roşcat, desgolit, cu pădurile dese din spre Ceamurlia; ciriteii zdrenţuiţi, numai spipi, strânşi grămadă, susţinându-se reciproc.de pe spi-J narea Beştepei, par cerşitorii vegetali faţă de teii mari, tufoşi dintre Meidanchioi şi Nicoliţel. De te scobori mai spre sud, dealurile cu spinarea ca netezită cu mâna, sunt numai ogoare şi păşuni.' Rar; spre vârful lor; piatra de desupt iese la www.dacoramamca.ro iveală. Dacă îţi îndrepţi paşii către Sarinasuf, şesul întins e una cu. luciul mării. Varietate neîntrecută este şi în pământ. Minerale de tot soiul; roci şi mai felurite: dela granitul exploatat la Turcoaia, până la marmure iei de tel împestriţate, ori caolinul alb ca crida; dela cvarţul ca cristalul, până la minereurile de cupru şi fer de la Altân tepe, ori Cineli, o urzeală neîntrecută formează temelia acoperită de lutul galben, uşor sgâ-riat de fierul plugului. Spre nord, svârcolirile cele mai vechi ale pământului au ridicat munţii; spre sud, păturile din pământ nu au fost decât uşor înălţate sau lăsate, când oprind valurile mărilor trecute, când înlesnindu-le să înainteze până la poalele munţilor mai falnici de cât azi. D’apoi variaţia apelor? Spre răsărit Marea Neagră mărgineşte Dobrogea cu azurul valurilor liniştite ; spre apus bătrânul Istru îi mângâie coastele cu lenevitele lui ape, pe când spre nord delta, numai stuf, ascunde svâcniturile unei vieţi bogate, la care iau parte pământul care se naşte şi vietăţile care îl împodobesc. In munţi, izvoarele gâlgâie mai adesea : în dealuri, unde şi unde, aşa de rar, în cât e loc dc slavă pentru Creator; mai la sud stropii rari de ploaie cu sgârcenie sunt supţi şi duşi la adânc: apa rece se scoate cu lanţuri lungi trase de cai; este magnetul chemător de oameni. Spre nord râurile curg în văi largi, umbrite ; spre sud, vremelnic, în brăzdaturi adânci, cu malurile apropiate, miniatura vestitelor văi din Colorado. Peste tot se întinde un cer mai adeseori senin; când norii nu-1 întunecă, soarele se uită lung îndărăt, răspândind pe cer ca şi peste ţarini, mantia de purpură a asfinţitului. O adevărată corabie a lui Noe, este pământul Dobrogean, Mai ales primăvara şi toamna, când a-pele sunt împânzite de puzderia păsărilor călătoare, furnicarul cel mai bogat de animale în Dobrogea se află. De la mistreţii cărora le place desişul umbros al plaurului, până la helghea ca ninsă, lungă de ,o şchioapă ; dela vulţurul măreţ şi pajura voinică, până www.dacQromanica.ro la âuşelul ce-şi ţese din pâslă cuibul ca o pungă, a-ninându-1 de vârful ramurilor de salcie, ori pescăruşul albastru numai smaragde şi topaze ; dela şarpele lui Esculap, gros şi lung, până la şopârliţa cu bumbi de sidef; dela lenevosul somn şi gustosul morun, până la svarluga cât un vierme; dela lăcusta pustiitoare, până la ţânţarul aducător de friguri,—tot noianul animalelor felurite mişună prin iarbă, pe sub pământ, în ape ca şi în aer. Unele au venit de departe; altele, musafiri vremelnici, dau un colorit exotic. Flamingii din delta Nilului lac uneori vizită neamurilor sale dela gurile Dunării, iar vestitul şarpe Boa îşi are drept reprezentant pe Exijx jaculus, care stă toată ziua ascuns în nisip. Familii răsleţe de foci stau ascunse în grotele săpate de valuri la Cavarna. Şi plantele dau Dobrogei un caracter exotic. Până aproape de Agighiol, liliecii Înfloresc pe coasta dealurilor, iar seminţele plantelor din Transcaucazia şi Persia, au încolţit pe pământul dobrogean, alăturea de obişnuitele flori de prin meleagurile noastre. Acelaş amalgam se observă şi printre oameni. Nu este numai babilonia în spaţiu, dela Tătarii în stângere şi Găgăuţii cu origine enigmatică, până la Italienii cari au menţinut vioiciunea lor meridipnală până în satul Cataloi. E mai ales variaţiunea în timp. In Dobrogea, mai mult decât oriunde, sc găsesc suprapuse civilizaţiuni stinse, străvechi, straturi istorice, continuând’ pe cele geologice. Era într'o vreme ceia ce azi e polul nord, marginea lumii cunoscute, limita cotlonului marin în legătură cu Mediterana străbătută în lung şi lat; vechii istorici pomenesc de gurile Dunării cum se pomenia pe vremea lui Cristol Columb de gurile Orenocului. Se mirosia belşugul grânarelor dindărătul lor; se întrezăria importanţa stăpânirii lor. De aceea pe marginea Mării, ca şi pe marginea Deltei, la Istropolis, ca şi la Ulme-tum, se înşirau cetăţi, puncte de observare, greceşti, romane, bizantine, genoveze, turceşti. In brazda răsturnată de plugul noului colonist, pe lângă aurul seminţii asvârlite, sticleşte şi aurul monedei înmormântate de mii şi mii de ani. Sângele ostaşilor lui Dariu s’a amestecat cu acela al tuturor www.dacoromanica.ro 352 popoai*elor din care se trag neamurile de azi din peninsula Balcanică, Dobrogea era trunchiul prin care seva rădăcinilor resfirate în întinsa stepă eura-siatică, trecea spre cununa frunzelor şi a roadelor desfăşurate mai târziu în sudul Europei; era puntea pe unde, iarnă şi vară, veacuri peste veacuri, furnicarul omenesc nu mai contenia. Straturilor istorice s’au suprapus acelea ale legendelor. Cu toate că puhoaiele curgeau pe aici cu vioiciune, cum clocoteşte apa în gâtuitura din munte, nU c de admis ca frânturi din viaţa atâtor neamuri diferite să nu fi rămas locului; procesul transformării inconştiente a sufletului atâtor popoare felurite. nu se poate să nu fi rămas ca o abureală măcar, în sufletul unora din popoarele de azi. Folklorul dobrogean' are aceeaşi importanţă ca şi descurcarea trecutului vijelios al provinciei noastre transdanubiene. De trecut se leagă prezentul; prin el, zilele de' mâine. Dobrogea, cu gurile Dunării şi portul Constanţa, este fereastra pe unde se aeriseşte cuprinsul ţării, pe unde vine lumina şi căldura casei noastre, altfel o clădire bogată dar plină de umbră şi în care s’ar întinde mucegaiul grânelor putrezite. Fără ea ne-aŢH înăduşi în săul nostru. Ea e prietenia lumei largi, ce ne scapă de duşmănia lăsată cu voia noastră să se încuibe la hotare de jur împrejur. Drumului dela nord la sud, din vechime, s’a substituit cel dela apus spre largul lumii. Puntea de ghiaţă peste care spune Ovidiu că treceau neamurile străvechi prin nord, noi am înlocuit-o prin cea duralnică. o podoabă a civilizaţiei noastre, care duce la Constanţa. Am spart zidul de ape şi am creiat o poartă nouă, nu mai puţin importantă în viitorul economic al Europei, ca şi cea veche. Ea este a noastră; tre-. buie să rămâie a noastră. Glasul vechilor amintiri, prin titulutura lui Mircea, ne-o spune mereu. Fondul curat romanesc, descălecătorii- ciobani din vârful munţilor, ni-1 repetă într'una. Sângele celor dela Plevna îl întăreşte în conştiinţa noastră. Prin muncă, prin dragostea în care învăluim oamenii şi locurile din ea, resonanţa glasului străvechiu trebue mărită, pentru .ca să se, păstreze în viitor. Aceasta este datoria, www.dacoramamca.ro 353 de azi, mai ales, datoria sfântă a celor ce-şi due viaţa în ea. Jucăria fiului de uriaş este aşa de perfectă, în cât studiul ei poate da de turcă unei armate întregi de cercetători. Orice specialist poate găsi de lucru în ea; numele multor învăţaţi străini şi români este legat de ea. Dela Herodot la Moltke, dela Strabo la Peters, del'a Spratt la Suess, cei mai de seamă oameni dc cercetări şi-au îndreptat privirea spre acest pământ în toate interesant. Răscolirea ţărnei care acopere cetăţile vechi, ori cercetarea pământului atât de variat, studierea adaptării fiinţelor în delta ce se formează, manifestaţiunile frământării de convieţuire a atâtor elemente etnice, închise în acelaş mediu, fauna, llora, antropologia ei, atât de caracteristice prin amestecuri de forme depărtate cu cele locale, de lorme ancestrale cu altele noi, fac din Dobrogea un laborator intens, un câmp de cercetări cu roade preţioase pentru orice ramură de ştiinţă, dela mineralogie şi până la sociologie. Prin străduinţa serioasă a tuturora, -prin colaborarea asiduă a cercetărilor şi a Dobrogenilor cari ţin la bucata lor de pământ, â Românilor cari îşi dau seamă de excepţionala bogăţie şi variaţie a ţării lor, se poate înlăptui undeva, pe pământul ei, acolo unde se va găsi un suflet de om energic şi cu voinţă, cel mai frumos monument al dragostei de loc : un mândru mu%eu regional. Numai mâna să o întinzi şi se poate prinde de oriunde un obiect interesant prin sine, păstrat pentru generaţiunile viitoare. ITn muzeu complect, bogat, variat, cuprinzând toate domeniile, dela piatră,gâze şi până la oameni, se poate lesne înfăptui, ca altar al dragostei de ţară semn de reală şi puternică legătură între trecutul până în vremea poveştilor şi viitorul atât de mândru întrezărit. www.dacoromamca.ro OCHII (Din Snlly Prudhomme) Albaştri, negri, dragi, frumoşi, Câţi ochi n’au căutat spre soare! Acum ei în morminte dorm, Iar soarele tot mai răsare. Nopţi dulci, de-un farmec negrăit, Atâţia ochi au încântat ! Şi-acuma stelele lucesc, Iar ochii s'au întunecat. Să se fi stâns privirea lor, Pe totdeauna abătută ? O, nu! ei numai s'au întors Spre-o lume nouă nevăzută', Şi precum stelele ce cad In cer îşi schimbă tocul lor, Aşa şi ochii aţipesc, Dar nu-i adevărat că mor! Albaştri, negri, dragi, frumoşi, Deschişi spre ţărmuri fără nume, Ei dincolo de groapă vad, Când s’au închis aici, în lume. Rozmarin www.dacaromamca.ro PAGINI DIN ISTORIA CULTURII ROMANEŞTI IN DOBROGEA ÎNAINTE DE 1877 X Un articol al lui Ion lonescu-dela-Brad La începutul anului 1855, loa Ionescu-dela-Brad a publicat în revista lui Vasile Alexandri dela Iaşi *) un articol întitulat «Românii din Dobrogea:», mai puţin cunoscut decât opera lui agronomică, etnografică şi statistică, apărută la Conslantinopol, în toamna anului 1850, asupra căreia vom reveni cu câteva cuvinte mai departe. In legătură cu studiul de faţă, dăm aci, în rezumat, articolul distinsului agronom şi statistician român, atât pentru obser* vaţiunile şi constatările lui interesante, cât şi pentru sentimentele patriotice ce i-au dictat frumoasele cuvinte de încheiere. «Nu este ţară pe lume,» — zicea Ion lonescu-dela-Brad, — n care, într’aşa îngustă întindere de pământ, să cuprindă mai multe monumente artistice, ca Dobrogea.... «Din distanţă în distanţă,» — adăogâ el, — «foarte aproape una de alta, pe movile şi pe dealuri, se văd ruinele cetăţuilor romane, atât pe ţărmurile Mării, cât şi pe malul Dunărei. Asetne- ') «Ratnănia Literară» No. 2 din 8 Ianuarie 1855, p. 13—13. www.dacoromanica.ro 356 *•«, in mijlocul tării, se văd, din zar* în zare, deosebi de ruinele de cetăţi, atât de multe movile naturale şi artificiale, încât, de le-am privi ca morminte de oşti, — din care multe şi sunt, — am ţuteâ zice că Românul în Dobrogea calcă pretutindeni pe ruinile măririi strămoşilor săi. «Pentru un arheolog român, Dobiogea antică este o mină nouă şi înavuţită. Getăţuile romane, dărâmate de toate gintele ce au călcat pe pământul Dobrogei, sunt semne invederate de temeiurile ce aveau Romanii de a vedea năvălind pe acolea asupra lor, ca prin o poartă firească, toate neamurile barbare din Europa şi Asia. Căile de la mare la Dunăre sunt făcute de Romani, strămoşii Românilor. Aşa, intre altele, este un drum aşternut cu piatră, care merge paralel cu şanţul, căruia Turcii, împreună cu celelalte popoare, îi zic şanţul luiTraian; alt drum merge dela Silistra la Balcic.... «Coloanele de marmură şi de granit, capitelurile de stilul cel mai eurat, ornamentele iscusite ce zac in ruine sunt o dovadă înr.redinţătoare că Romanii au ocupat locurile acestea pe când * ' 'artele la dânşii ajunseseră la eel mai Înalt grad de înflorire. La 'Kîustenge, vezi idoli scobiţi cu o iscusinţă, pot zice, neimitată încă. Tot acolo, în zid, am găsit o piatră cu două capete de bou, încunjurate cu ghirlandă şi despărţite cu stele, piatră ce seamănă cu ornamentele casei municipale din Turui; un aghezmatar mare, de marmoră, sculptat întocmai ca benisteriul din Pissa: zidul de la Mangalia, care formează portul ruinat, seamănă cu acel dela Civita Vecchia: templul Dianei dela Amcerea ‘j, des-gropat de călugării români, cari ’şi-au făcut acolea o mănăstire: templul dela Nicoliţel, cetate zisă a lui Traian, prefăcut iu biserică ; stavila de piatră pe drumul Silistrei şi o mulţime de alte asemenea lucruri rămase din vechea strălucire a Dobrogei, sunt 'o dovadă’de înrâurirea popoarelor apusdne asupra acestei ţâri, .pe marginile între Europa şi Asm. După această caldă amintire a trecutului, Ionescu trecea la starea lucrurilor de atunci, din 1850, şi constată că pământul Dobrogei e „bun şi roditor",—nu mai roditor decât al Moldovei, dar mai favorizat „în privinţa îndămânărilor negoţului", având Dunărea şi'Marea Neagră, „cu o mare întindere de ţărmuri pentru o ţară aşa de mică"; că dela Mare, de-alungul Dunărei, până la Silistra, el a găsit 71 de sate româneşti, aşezate la poalele codrilor şi pe malul apelor, —„căci Românului îi place umbra de codru verde şi răcoarea de apă limpede, la alt Ioc să nu-1 cauţi, că nu-I găseşti“,—şi că Românii din acele sale „aveau o avere, în vite, In miere şi In oloiu, ce se putea estimă la 15.410.500 iei", ceeace constituia ,.o stare de prosperitate de care nici un ţăran de pe suprafaţa pământului nu se bucură". ____________________ ir ’) Awe trţ*. pT0k*bil guş».]* 4* tipar i* loc de ’Ucw$earca. www.dacaramamca.ro Mai departe, el arăta că Româoii din satele dobrogene sunt veniţi din toate părţile locuite de Români, aşa încât ei alcătuiau „mai în fieş-ce sat o Dacie în miniatură'", adăugând însă că ■ „trebut să facem o deosebire însemnată între împoporămea română statornic aşezată în ţară, şi între acea păstorească, care vine acolo, pentru păşunatul vitelor sale din îngustimile munţilor Ardealuluiarătă, apoi, că aceşti Români, trăind bine cu Turcii şi având deasupra lor numai pe împăratul, care este totodată şi proprietar şi căruia îi dau dijmă „din ce se face şi când se face“, au ajuns la aşa bună-stare,—„cu toate pustiirile urmate în atâtea rânduri în cursul celor 50 de ani trecuţi1*,—în cât nu numai că n’au dat îndărăt, dar încă „au crescut neîncetat şi au adaos fericirea lor materială». Tot ceeace lipseâ Românilor dobrogeni pe atunci eră , pânea sufletească!“ Căci, «trăind omul bine şi îndestulat fiind in nevoile cele trupeşii, vine apoi la aceea de se simte şi de celelalte nevoi, mai sublime, pe care de asemenea cată a şi le îndestulă. Aşa, pretutindeni. Românii din Dobrogea simt nevoia de dascăli, pentru a dă învăţătură fiilor lor. In câte-va sate am şi găsit dascăli, pe cari ii ţineau ei, cu cheltuiala lor. Este cutare sat care nu s’a lăsat până n’a furat din Ţara Românească un daseal, pe care il ţin Românii în sinul lor, mai bine de cum n'ar fi în sânul lui A-braam. «Românii acolca românizează pe toate popoarele împreună locuitoare cu dânşii. Toate neamurile celelalte vorbesc limba Românului. Gu Turcii şi cu Tafarii eu mani înţeles în vorbă romă nişte. In biserică, şi chiar pe unde sunt Bulgari, popii tot în româneşte cânta şi cetesc. Acum de la sale românizarea a străbătut şi prin târguri. Aşa, în cetatea Silistra, Românii, cari sunt mai puţini la număr, au făcut şi pe Bulgar şi pe Grec a ascultă în româneşte rugăciunea zisă de popă grec. In şcoala oraşului, zidită şi ţinută cu cheltuiala, altor neamuri, dascălul, carele este Bulgar, învaţă pe tineri în limba română, ca una ce este înţeleasă de toţi . Şi după ce adăogâ, cu un legitim sentiment de mândrie, că „aceste şi alte aseminea fapte sunt o vie dovadă despre desvă-Urea la care poate să ajungă Românul nostru, când se află tn împrejurări p iincioase şi e6te în stare de a lucră din toată inima pentru sine şi ai săi**, Ion lonescu îşi înCheiâ articolul cu următoarele reflexiuni şi deziderate: «Ce ar lipsi oare Românului din Dobiogea, sau, mai bine zicând, cum ar întrece el pe Românul din Principate, eund de a-colea ar putea trage ceiace-i lipseşte acolo: cultura sufletească şi dezvoltarea naţională! «Nevoile Românului din Dobrogea, in prhirea morală, fiind dar. până la onre-eare grad. tot aceleaşi cu ale tuturor celor www.dacoroinamca.ro 358 ' trăitori in celelalte provincii române, oare nu trebue să căutăm să le, îndestulăm deopotrivă, ca prin îndestularea aceasta să a-sigurăm cât mai bine viitorul nostru naţional ? ' «La asemenea deşteptare morală şi naţională mult ar fi de folos călugării adunaţi în cele două mănăstiri din Dobrogea, iar mai ales cei din mănăstirea dela Cocoş, cari, in curs numai de zece ani, au ajuns, prin singure străduinţele lor, a dă stăpânirii 7000 de lei pe an, ceeace reprezintă o exploatare agricolă de mai bine de 100 000 de lei. «La ce grad de bună stare n’ar ajunge totimea Românilor din Dobrogea, când un aşezământ statornic le-ar închezăşui dezvăli-rea lor mai departe în privirea religioasă şi naţională, împreună si nedespărţită h Sunt, cum se vede, in acest articol, constatări interesante în privinţa stării materiale a Românilor din Dobrogea de acum 70 decani, dar mai cu seamă in privinţa stării lor morale şi culturale. Şi să nu se creadă că Ion lonescu-dela-Brad cedează vreunui sentiment de dragoste pentru ai săi, când afirmă că limba românească eră, şi pe atunci, limba vorbită de toate nea* murile împreună locuitoare în Dobrogea; că în româneşte slu-jiau prin biserici preoţii greci şi în româneşte îşi făceau lecţiile dascălii bulgari, pentru a fi înţeleşi de toată lumea; şi că el însuşi în româneşte s’a înţeles cu Turcii şi cu Tătarii în timpul excursiuDii sale de trei luni şi jumătate pe meleagurile acestea. Las’că fostul elev dela Roville şi agronomul recunoscut, care eră el, nu s’ar fi lasat influenţat, cu una cu două, de sentimente şo-viniste, câud făceâ operă de ştiinţă; dar, afară de aceasta, după câţiva ani, la 1861, francezul Lejean face aceiaşi coastatare, arătând că, deşi Turcii în general nu învăţau buouros limbi străine, totuşi, din cauza relaţiunilor de tot felul cu unele neamuri creştine din Imperiu, au fost nevoiţi sâ înveţe limbile acestora, aşa în cât vorbiau greceşte în părţile greceşti, bulgăreşte în părţile bulgăreşti şi româneşte în Dobrogea }); iar acum în urmă d. dr. Qeorge Piofiriu, vorbind într’un articol despre cultura românească sub dominaţia tnrcă începe cu cuvintele : „Este îndeobşte cunoscut că sub dominaţia turcă limba vorbita de populaţia creştină din Silistra eră limba românească ; persoane cari trăesc şi astăzi ') Gr. Lejean: «Etnng.’aphie de la Turquie d’Europe», 1801, p. 35-... şi proverbe în aceiaşi limbă, (căci pe ctle româneşti, ştiii du-le bine pe din afa» ă, nu simţea nevoia să le rtiai însemneze): „După ce am dobândit stână şi vacă, toţi mă salută“ (un fel de: „donec eris felix multos numerabis amicosu... al lui Ovidiu)... Eră, adbă, dascălul'Petrică up om învăţat la Silistra (cineva ne asigură, după cum a auzit şi el delaalţ'i, „mult mai învăţat şi de cât Mitropolitul'*!), cu cunoştinţe variate, care nu putea să nu se impue mediului înconjurător şi care nu putea să nu se gândească a trage un tolos oare-care din această superioritate, pentru a şi uşu â traiul lui şi a lor lui. Pe o pagină, nenumerotată, din caiet, găsim, într’adevăr, următoarea notă: »Anul I847, Martie întâiu: m'am tocmit la şcoală, ca să' învăţ copiii carte rumănească-. Şi imediat, în continuare, sumele primite în contul angajamentului : ■400 lei diu mâna lui kir Pelrache ; 150 » iar din mâna dumnealui, februarie 28. 1848 : 50 j> dela Dimo, pentru şcoală; 30 » dela Stoian Fânci{iu. iar pentru şcoală; 50 j> dela kir Petrache, când am fost la Bucureşti, la 1848 Iunie 12. 680 www.dacoramazdca.ro Pe pagina din faţă, altă socoteală, cu scăderi succesive: 2000 lei in'am tocmit să slujesc la şcoală şi la biserica, cu condiţie să primesc dela biserică râie Iei 60 pe lună şi ceilalţi să-i primesc dela şcoală. 720 » am primit dela biserică pe un an; 1280 P (rămâne). 100 P am primit dela fvan a Ini Kiwroglu; 1180 )) rămâne. 100 » am primit dela Tuduraş Mungir. 1080 y> (rămâne). 500 » am primit dela kir Baranu. epitropul bisorieei 508 » (rămâne). Faţă de aceste îosemnări, din care se vede că dascălul Petrică se tocmise Ia 1 Martie 1847 să înveţe pe copii carte numânească Ia şcoala din Silistra, fără alte indicaţiuni lămuritoare, câte-ya întrebări se pot pune: 1) Ce-şcoala era aceea: românească? bulgărească? ori grecească ? — Chestie de fapt, la care nu se poate răspunde fără date pozitive. Naţionalitatea celor cari plătesc ar fi un indiciu ,• dar kir Petrache, kir Bicanu şi Tuduraş Munglru pot fi şi români şi greci, iar Dimo, Stoian Fânciţiu şi Ivan Kjoroglu pot fi.şi români şi greci şi bulgari. Mai serios ar fi argumentul ce s’ar putea trage din Împrejurarea că dascălul Petrică tratează la I848, în acelaş timp, cu aceeaşi autoritate şt cu acelaşi salar, şi pentru şcoală si pentru biserică; căci dacă despre şcoală poate fi îndoială a cui eră, despre biserică, nu e nici o îndoială că eră biserica românească, cu hramul „Schimbarea la faţă“; de unde ar urmă că şi şcoala eră tot românească. In tot cazul, ceea ce s’ar puteâ admite este cel mult că ea eră a tuturor nafionalită-. ţllor creştine din Silistra, pe care autorităţile turceşti le înglobau, cu înţeles religios, în cuvântul rum. 2) Limba românească eră limbă de predare în şcoala dela Silistra, sau simplu obiect de studiu? —lax chestie de fapt, pentru a căreia eluoidare ar trebui date. Dacă admitem că părinţii ţineau să-şi înveţe eopii în limba lor—şi ipoteza e admisibilă,— atunci limba românească nu puteâ fi decât obiect de studia, cel puţin pentru copiii de alte naţionalităţi. Dacă însă ne gândim că e vorba de o şcoală elementară, unde e greu de presupus că s’ar fi dat eopiilor primele noţiuni în mai multe limbi şi cu mai multe alfabete de odată, trebuie să deducem că limba românească eră www.dacoromamca.ro chiar limbă de predare, ca cea mai răspândită şi cea mai cunoscută de copii. 3) Există şcoala din Silisira şi înainte de 1847?— Chestiune Ia care nu putem răspunde, dar care s’ar putea elucidâ prin cercetări în localitate. Şi dacă, după cum s’ar părea, există, atunci cine învăţă mai înainte pe copii carte românească ? — La această întrebare atât putem răspunde/ că dascălul Petrică e primul dascăl român cunoscut, fără a îi exclusă posibilitatea de a fi fost şi alt dascăl, ori poate chiar şi alţi dascăli români, mai vechi, necunoscuţi încă. 4) Dascălul Petrică Mihail, care în I847 şi 1848 invăţă pe copii carte rumânească în şcoala de la Silistra, e una şi aceiaşi persoană cu dascălul „bulgar“ pe care Ion lonescu l-a cunoscut acolo în 1850, şi care îşi făcea lecţiile în româneşte ? — Noi credem că da, şi că Ion lonescu s’a înşelat numai asupra naţionalităţii dascălului Petrică, ceeace se poate lesne explică, mai ales că dascălul vorbea bine şi bulgăreşte. Un lucru rezultă cert, din toate informatiunile ce avem, si anume : cu dascălul Petre Mihail a condus mai târziu, la Silistra, o şcoală curat românească, unde a învăţat pe copii până la moartea lui, şi că la el a învăţat carte, între alţii: răposaţii Cristache Triandafil, Dumitrache Căli-nescu, Petre losifescu-Droc şi d. D tru Păsculescu, încă îa viaţi '). .... Pe scoarţa din urmă a caietului, pe care el a însemnat, pe rând, cu mâna sa, moartea tatălui său Mihail, a soacrei sale maica Sora, a unchiului său Panait Ciocă şi a socrului său Mitu Tachici, cineva, în continuare, a scris cu creionu’, tot în litere chirilice, şi altcineva, mai târziu, a îngroşat cu cerneală, următoarele cuvinte: „şi el singur, dascălul Petre Mihail, a răposat August 2ş anul 18'9 şi s'a îngropat în curtea bisericii Sf. Gheorghe din cetate" ; după care fiul său Costache, la Io Februarie 1866, eu litere latine, sub semnătură proprie, adaogă în parantez: «în a cărei curte acum este edificată biserica bulgărească Sf. Apostoli». Dascălul Petrică moare astfel în vârstă numai de -fO de ani, lăsând după el pe soţia sa Niculina cu şapte copii nevrâstnici. * * * * 1j Br. G-eorge Propriu, articolul citat, * www.dacoromamca.ro â66 Costache, al treilea Iui năsout, avea atunei de abia 16 ani şi 1j2. învăţase carte la tatăl său şi vorbia de-acasă cele patru limbi pe care le, vorbia şi el. Iu şcoli Secundare ori superioare nu se ştie să fi umblat. La moartea tatălui său se găsia la Rus-c!uc, unde fusese trims să înveţe croitoria de haine bisericeşti; iar şcoala românească din Silistra, întemeiată de. dascălul Petrică, a fost condusă, după moartea lui, până în anul 1861, de fiica sa Despina J). Giescut în frica Iui Dumnezeu şi însuflându-i-se de mic copil sentimentul iubirii de neam,—ce caracteriză de altfel toată acea epocă de deşteptare şi de renaştere naţională,—Costach", (de aci înainte Petrescu, după numele de botez al dascălului Petrică), doritor de învăţătură cum eră, cetiâ tot ce-i cădea în mână şi, îmbogă indu-şi astfel zi cu zi cunoştinţele, la doi ani după moartea tatălui său, în 1861 2), fu în stare să ia conducerea şcoalei, din mâinile surorei sale Despina. Căci Costache nu eră numai un autodidact s), ci şi un om de energie, aşa încât şovăitoarea neîncredere a celor 18 ani ce-i avea pe atunci, eră înlăturată de ardoarea adolescentului de a calcă pe urmele tatălui său şi de a fi de folos mamei, fraţilor şi „conf aţilor“ săi din Silişti a şi din satele învecinate. Şi ocazia nu i-a lipsit. Pe sora 'ui fleanca mai mult el a măritat-o, Ia 11 Ianua ie 1865, după Petre Iosifescu, alias Petre I. Droc, român ardelean din Răşinari, venit de copil Ja Silistra, văr bun cu d. N. Droc-Barcian, fostul director al liceului din Giurgiu; pe frate său Simion el l-a învăţat carte în şcoala din Silistra, el l-a trimis apoi la Bucureşti, să-şi continue studiile în V Vezi articolul menţionat al d-lui Dr. Goorgc Profir iu. e) In prefaţa unui Abecedar turco-român, tipărit de el la Husciuc In 1874 şi dedicat «Prea Eminenţiei Sale Mitropolitului Durostolo-Cer-venskii Domnului Domn GRIGORIE», la a căruia «paternă gene-rositate» s’a văzut nevoit să recurgă, ca să-l poată imprimă, Costache Petrescu însuşi ne spune: «Subsemnatul de trei-spre-zece ani profesionând misiunea de institutor la şcoala română din Silistra», etc., de unde urmează că el profesa dela 1801.—Vezi articolul d-lui N. Cartojan: «Un document privitor la Istoria culturii româneşti în Dobrogea înainte de anexare», în Arhiva Dobrogei voi. II No. 1 pe Ianuarie—Aprilie 1919, p. 72—76. 3) D. Dr. George Profiriu ne spune, in articolul citat, că învăţase şi latineşte şi franţuzeşte şi mai ştia pictura, arhitectura, croitoria şi alte meşteşuguri. www.dacoromanica.ro 367 liceu! sf. Sava, el a intervenit să fie primit ca bursier la Matei Basarab şi a făcut şi pentru ceilalţi ce a putut2). Pe „confraţii11 din Silistra şi din satele învecinată de ase-minea i a ajutat, ori când se găsiau la necaz şi aveau nevoie de Intervenţia cuiva, cunoscător de limbă şi de legi, pe lângă oamenii stăpânirii. .... «De câte ori bietul tata»,—scria Simion .Petrescu într’un articol intitulat: Bristorut nostru şi apărut in Universul din Bucureşti, 8) —«şi în urmă fratele meu mai mare Constantin Petrescu nu erau deşteptaţi, în mijlocul nopţii, din cel mai dulce Bomn, de persoane care veniau să anunţe că cutare român sau creştin a fost arestat, ducându-se la conac, la paşi, ca să-i libereze ! Cine susţinea procesele lor in fata Cadiului decât ei ?» Ca să poată face faţă cu cinste rolului său de pater Jamilias, ce şi-l luase fn serios, Costache trebuia să muncească în toate direcţiunile şi să câşttge cât mai mult. La 1862, — un] an după ce a luat conducerea şcolii,—vedem că se tocmeşte şi el, ca şi tatăl său, cântăreţ Ia biserică, cu 100 lei pe lună, căci şi el învăţase doar rânduiala bisericească; ţine apoi elevi în gazdă, în casa părinteasca, unde se pare că avea destul loc; şi tot atunci proiectă o asociaţie cu viitorul său cumnat Petre Iosifescu-Droc pentru alte întreprinderi, căreia însă nu vedem să-i fi dat urmare. Şcoala românească din Silistra a fost mai târziu recunoscută şi subvenţionată de Statul român, în condiţiunile în cari au fost recunoscute şi subvenţionate şcoala din Turtucaia şi cele din Macedonia; el voia totuşi aâ-i asigure şi mai b.'ne existenţa şi de aceia, in 1863, concepu ideia organizării unei Eforii,—"fi fel de comitet şcolar,—care dela 1866 apare ca o instituţie deosebită, sub p'eşidenţia sa de drept. *) *) Înainte chiar do a-si termina studiile, Simion a Ibsl numii maestru de j_ imn antică la Matei Basarab. La 1884 el. a organizat o •trupă şi a făcut un lung turneu de vre-o /ere ani in Europa şi A-merica, dând reprezentaţii la Paris, Berlin, Londra, Madrid. Lisabona, Rouen, Havre. N'ew-York, St. Louis şi alte oraşe, cu succese de care au vorbit elogios ziarele şi revistele epocii. Mai cu seamă fiica sa a-doptivăEugenia (acum d-na Jean Alessiu) s’a distins; prin înniladierile corpului de o mare virtuozitate, atrăgând atenţiunea vestitului profesor Dr. R. Virchow, care a scris asupra jocului său un lung- articol în «Zeitschrift fur Etnologie», Berlin 1891, p. 189—228. 2) Fratele său llristache «'a înecat în Dunăre la 19 August 1801, în vârstă de 13 ani. 3) No. 4 de sâmbăta 5 Ianuarie 1913. www.dacaromanica.ro 308 Şcoala însS, numai şcoala, nu eră o arenă destul de mare, care sâ mulţumiască ambiţia tânărului dascăl Intru îndeplinirea „misiunei" sale,—sfinte iluzii ale tinereţii! El ia deci contact direct cu «amabilii lui confraţi» din Silistra, pe cari îi mişcă şii zgudue, întinzându-şi apoi mereu, tot mai departe, sfera cunoştinţelor şi prieteniilor, cu tendinţa mărturisită de a cuprinde toată Dobrogea într’o mare mişcare culturală, pe care el o întrevedea ca o posibilitate indiscutabilă. Şi astfel, în 1869, el pune bazele „Societăţii române pentru cultură şi limbă“, pe care în anul următor o organiză definitiv, cu statutele, ou regulamentul, cu registrele şi cu sigiliul ei, şi pe care el a prezidat-o tot timpul cât a existat. O altă instituţie românească din Silistra, care trebuia scoasă din lâncezire, eră Comunitatea bisericească; şi Costache Petrescu a şt'ut,.într'adevăr, să o stimuleze, făcând apel la spiritul de jertfă al tuturor şi punând în valoare o mulţime de energii latente. De aci încolo viaţa lui Costache Petrescu se confundă cu însăşi viaţa acestor trei instituţiuni; şi din hârtiile rămase dela el, oricât de puţine, se poate vedea ce mare activitate şcolară, şi mai ales extra-şcolară, a desfăşurat el, până în ajunul anexării Dobrogei la România. Hârtiile rămase dela Co3tache Petrescu sunt următoarele: 1) Nouă caiete, făcute de el, din coli de hârtie liniată, îndoite şi cusute între ele, din care trei cuprinzând însemnări de tot felul, relative la Şcoală, la Efo'ie, la Societate şi Ia Comunitate, iar şase statisticile populaţiunii româneşti din Silistra, Oltina, Câşla, Beilic, Ostrov şi Bugeac ; 2) Statutele Societăţii de cui ură şi limbă şi Regulamentul lor, o broşură de 31 de pagini, imprimată la 1871 în tipografia lui C. Petrescu Conduratu & I. G Cos'escu din Bucureşti, calea Mogoşoaei No. 7j cum şi o diplomă in alb din cele ce se distribuiau membrilor Societăţii; 3) O adresă a Primăriei comunei urbane Ştirbei (Călăraşi), în original, şi câteva concepte pe hârtii răzleţe. www.dacoromamca.ro 369 III Eforia şi şcoala românească din Silistra Cea mai veche din aceste hârtii este un caiet din 1853, in* titulat: „Registrul sau breviarul de intrare sau primirea epistolelor oficiale ale Institutorelui şcoalei române Costachi Petrescu şi a'e Onor. Eforii a şcoalei", in care găsim înregistrate, pe o singură pagină, numai trei adrese: una, cu No. 1160 din 19 Aprilie 1863, (ajunsă la Silistra după şapte zile, Ia 26 Aprilie), din pa tea iui Andon Adămescu, directorul „Monitorului Oficial”, prin care i se aduce la ounoş-t;n .ă că înaltul Guvern român a binevoit a dă ordin Imprimeriei Statului ca să-l trimeată pentru şcoală câte 100 de exemplare din orice carte didactici tipărită acolo; a doua, cu No. 1201 din 22 Aprilie 1865 (ajunsă Ia Si'is-tra Ia 30 Aprilie), din partea aceleiaşi autorităţi, comunicându-î-se o listă de felul şi numărul cărţilor ce i se vor trimite şi expe-diindu-i-se tot odată un prim transport din acele cărţi, în şase pachete (No. 393—400); şi a treia, cu No. 5279 (ajunsă la Silistra la 7 Maiu 1865), din partea prefecturii judeţului ialomiţa, semnată pentru prefect de St. Gogălniceanu, împreună cu restul cărţilor, în 13 pachete (No. 401-413). Costache Petrescu era pe atunci în al cincilea an al carierei sale. Eforia şcoalei, judecând după titulatura registrului, există; iar Statul român, după cum se vede din cuprinsul adreselor, veniâ în ajutorul ei cu cărţi şi cu alt material didactic. Subsidiile Statului român erau însă neîndestulătoare, ceiace se vede dintr’un alt caiet,—sau „mănunchiu“, cum îi spuneâ Costache Petrescu,—cel mai interesant din toate,—întitulat:„Memorialul Socetăţii române din Silistra”, în care totuşi găsim felurite însemnări privitoare Ia toate cele trei instituţiuni culturale ce funcţionau pe atunci în acel oraş. Afară de taxa de frecvenţă de 10 Iei vechi pe an de elev,—taxă de care cei mai săraci erau scutiţi,—bietul dascăl nu se vede să fi avut alte venituri statornice, pe care să fi contat, aşa încât Eforia, pentru a puteă www.dacaromamca.ro 370 face fa{ă cheltuelilcr, se vedeâ nevoită să se adreseze, fie au'.o-rită{ilor, fie particularilor, pentru a obţineă subsidii. Astfel, la 20 Ianuarie 1871-,-Eforii se plâng autorităţii comunale din Călăraşi, că „sunt foarte trişti, că nu pot îndeplini datoriile ce intră în sfera mis'unei lor", cerând primarului şi consilierilor să le întindă „o mână de ajutor1*. La acest apel, primarul C. G. Poenaru-Bordea răspunde Eforilor, cu adresa No. 5i2 din 28 Februarie 1871, că „Consiliul, în limitele restrânse ale fondu-, rilor sale, a oferit suma de 240 de lei în ajutorul şcoalei române din Silistra", adăugând că «în anul viitor sp.ră a fi mai fericit, spre a alocă în bugetul său o sumă suficientă, pentru a satisface zelul de lumină ce au confraţii noştri din oraşul D-voastră». Ce mare eveniment a fost la Silistra această donaţiune I La 3 xVprilie, Costache Petrescu se şi duce la Silistra ca să o încaseze şi să o facă venit Eforiei; iar aceasta se grăbeşte a - rugă Ministerul Instrucţiunii să ordone a se publică în „Monitorul Oficial" o mulţumire publică Primăriei comunei Ştirbei pentru donaţiunca făcută în folosul şcoalei româneşti din Silistra, „singurul liman de scăpare al naţionalităţei noastre române din partea dreaptă a bătrânului Danubiu, naufragiată de vânturile sorţii si strivită de atâtea elemente străine Dar „generoşii donatori" erau şi pe atunci rari. In tot decursul anului 1S71 nu s’au mai făcut alte ofrande, decât o liră o’omană (=104 lei) din partea lipscanului Enache Dimitriu din Bucureşli şi alta de doi napoleoni (=182 lei) din partea Iui Ion Dragomirescu („Memorial", pag. 22). Aşa îa cât bietul dascăl nu şfiă cum să mai înoade cele două capete ale aţei cu aceste venituri, cari, la 16 Ianuarie 1871, at'ngeau cifra de 778 de lei.... vechi! La 5 Aprilie 1871, Eforia se adresează iar Ministeru’ui cu rugămintea să-i trimeată gratis 200 de exemplare de Abecedar, 200 de Caligrafie, 100 de Aritmetică pentru clasa alll-a şi a IV-a, cum şi un rând de hărţi geografice şi câte 50 de coaie matricole pentru fiecare clasă; iar la începutul lui Octombrie, I. M. Riureanu, directorul liceului Matei Basarab, dărueşte şcoalei din Silistra 60 de exemplare din sciierile sale : 20 din „Istorioare pentru copii", 20 din „Datoriile copiilor către părinţi" şi 20 din „Cele.două surori, sau Frumoasa şi Urâta". * * * www.dacoromamca.ro 371 Intr’un caiet de 6 foi ni s’a păstrat catalogul'’şcoalel primare din Sillstra pe anii 1869—1870. Cuperta albastra, a caietului, pe lângă titulatura de: „Listă de numărul elevilor înregistraţi la şcoala română din Silistră în anul şcolar 1869—1870, începută la 18 August 1869*' şi pe lângă adnota(ia, semnată de institutorele „C. Petrescu", că „această listă serveşte şi pe anul 1870—71“, mai poartă şi pecetea Eforiei, de mărimea unei piese de 2 lei, având gravate împrejur, între două stele, paralel cu circonferenţa, sus, cuvintele: «Eforia şcoalei românei», jos, suprapuse; «1866» şi «Silistria», iar îu mijloc o cumpănă în echilibru şi între platanele ei un ochiu, din care pleacă, ca dintr’un focar, raze în toate direcţiunile, spre periferie,—ceiace însemnă: lumină şi dreptate. Catalogul începe pe paginile 2 şi 3, aratând pe tot spaţiul lor, în rubrice deosebite: «No. de ordine», «familia şi numele elevului», «data naşterii, anul, luna şi ziua», „data venirii la şcoală, anul, luna şi ziua“, „clasa", „naţiunea elevului şi locui natal“, „profesiunea părinţilor^, „numele şi connumeîe corespondentului" şi „diferite observaţiuni". Elevii înscrişi în anul 1869—70 sunt in număr de 41, dintre cari 34 băeţi şi 7 fete şi nu sunt trecuţi în catalog nici în ordine alfabetică, nici după clasele în care frecuentau, ci cu totul întâmplător, probabil după cum veniau să se înscrie. Dăm aci numele lor, cu indicaţiunea „numărului de ordine" (în cilre arabe) şi „clasei" din care făceau parte (în cifre latine) şi cu lămur.rea că pentru patru elevi această ultimă indica-ţiune lipseşte: i1alogul anului 1870—71 figurau deci numai 23 de e-levi din anul precedent, promovaţi ori repetenţi; restul de 57 erau noi-veniţi. Ei n’au fost însă toţi înscrişi în clasa I-a, cum s’ar putea .crede, ci unii au fost admişi îa a II a, alţii în a IlI-a, alţii chiar în a IV-a de-a dreptul—ceeace dovedeşte că mai învăţaseră şi în alte şcoli. Din acest punct de vedere popuhţiunea şcoalei primare din Silistra din anul 1870—71 se înfăţişează astfel: Clasa I: 44 elevi: 4 repeten[i şi 40 înscrişi din nou; Clasa II: 13 elevi : 1 promovat, 4 repetenţi şi 8 înscrişi ■* din nou. Clasa III: 14 elevi: 7 promovaţi, 2 repetenţi şi 5 înşcrişi din nou. • Clasa IV: 9 elevi : 2 promovaţi şi 7 înscrişi din nou. După naţionalitate, elevii din ultimul an erau: 1 German (Altman Ludwig, fiul agentului de vapoare), 1 Bulgar (Popescu Petcu, fiul popei din Yaidomir), 1 „Arnăuchean“ (Dimitrescu Ivanciu), 2 Evrei (Beniamescu lancu, cum se vede, „românizat" şi Leibu Iţic, fiul cârciumăresei Rifca Iţlc, cum se vede, „nero-mânizabil"), iar restul de 63 Români. După locul de naştere, ei erau: 65 din Silistra G din 01-tina, 3 din Vaidomir, 2 din Ostrov, 2 drn Cranova, 1 din Bu-geac, 1 din Satu-Nou şi 1 din Galaţi. După profesiunea părinţilor, numai 3 în 1869—70 şi numai 9 in 1870—81 erau plugari', restul: preoţi, dascăli, negustori şi meseriaşi,-{cârciumari, băcani, brsşoveni, lipscani, brutari, cis-mari, croitori, blănari, ferari, ciurari, boiangii, căruţaşi, lumână-rari, abagii, pietrari, cirăuşi, caş;avalgii. ere.),—toţi orăşeni. Observăm, în sfârşit, că şi în anul 1870 —71, după o menţiune a institutorului Petrescu, ar fi urmat să fie înscrişi Î06,. dar că parte din ei n’au plătit „legiuita" taxă de 10 lei pe an, pentru întâmpinarea micilor spese, şi n’au fost admişi, afară de 9, cari din catalog se constată că au fost scutiţ*. xv Societatea română de cultură şl limbă La 12 Octombrie 1870 s’au pus bazele unei noi iostituţiuni culturale: „Societatea română de cultură şi limbă din Silistrau. www.dacoroinamca.ro 37 Scopul ei, definit de art. II din statute, era următor ul : A. propagă, prin toate mijloacele putincioase, Intre Ro-mânii din aceste părt-i învăţătura limbii materne (româna), a ajută Comunitatea română şi Eforia şcoalelor române de aice in afacerile şi misiunea lor; A conlucra la dezvoltarea educaţiunii naţionale şi a apără privilegiile ei : protejând şcoalele urbane şi rurale din toată Dobrogea şi stăruind a înfiinţa şi o şcoală de fele în oraşul Silistra; cerând şi activând prin stăruinţele sale înmulţirea şi îmbunătăţirea şcoalelor; stăruind din toate puterile pentru exacta punere in lucrare a donaţiunilor făcute în favoarea învăţăturii publice ; apărând drepturile legitime ale corpului învăţătoresc# prin toate mijloacele legale ; ajutând pe junii şcolari români lipsiţi de mijloace de aci şi din Dobrogea; stăruind a susţine o şcoală cu patru clase primare pentru juni sau adulţi, in orele de noapte iarna şi in zilele de sărbătoare vara şi a complecta biblioteca şcoalei pentru folosul naţional>, etc. Chiar fâră a mai socoti acel „etc.“ cu care această enumerare se ÎHcbee, trebue să recunoaştem că „Societatea" îşi propunea un mare program de muncă, pentru a căruia aducere la Îndeplinire ar fi trebuit să aibă însemnate mijloace materiale şi o nestingherită libertate de a.ţiune. Puteau fi membri toţi Românii cari manifestau această, dorinţă prin o cerere adresată preşedintelui, iar acesta putea să-i admită imediat, rămânând ca comitetul să le decearnă mai târziu diplomele cuvenite (art. IV). Persoanele condamnate şi ne-reabilitate pentru delieto ordinale şi infamante, cum şi membrii corpului didactic pe drept îndepărtaţi din posturile lor, pentru cauză de moralitate, nu erau primiţi (art. V). Persoanele care, fiind admise, cădeau ulterior în culpă pentru vre-o conspiraţie politică şi membrii cari nu-şi platiau la timp cotizaţiile ori perdeau calitatea de Român, se excludeau din Societate (art. VI). Societatea ţineâ adunări generale odată pe an şi comitetul odată pe lună vara şi odată pe săptămână iarna, afară de şedinţele extraordinare, ce se puteau ţinea de câte ori se simţea nevoie (art. VII). Ea avea să se declare de finitiv constituită de îndată ce statutele aveau să fie semnate de 20 de membri (art. VIII). Comitetul societăţii se eompunea din un preşedinte, un vice-preşedinte, un casier şi trei secretari, (art. IV). Fondurile se alcătuiau din coti7aţiunile membrilor de un leu pe lună, din cotizaţiunile de un leu odată pentru tot- www.dacoromanica.io 376 deauna, la primirea diplomei, pentru acoperirea cheltuelilor tiparului, şi din darurile, subversiunile şi donaţiunile ce i s’ar face (art. XIII—XVI). Pentru înlesnirea membrilor din ţările române, s’a dispus ca ei să-şi poată plăti cotizaţiunile şi să poată încredinţa donaţiunile unor delegaţiuni, compuse din câte trei membri, cu reşedinţa în capitalele tuturor judeţelor (art. XVI). Regulamentul avea 74 de articole. Membrii primului comitet au fo t: Preşedinte: C» Petrescu-, Vice-preşedinte: Părintele Chr. Zaharia; Casier: C. Săulescu\ Secretari: P. I. Droc, N. Petrescu şi S. Teodorescu; iar membrii fondatori, adecă membrii aderenţi Înainte de imprimarea statutelor,—în ordinea în care sunt trecuţi in ele,—următoarele persoane: 1 Constantin Petrescu 20 Nicolai Ştefan 2 Constantin Saulescu 21 Voicu Iliescu 3 Petre S/lulescu 22 Manole Ghiţescu 4 Nicolai Petrescu 23 Pr. Teodor din Yaidoniir 5 Stoian Teodorescu 24 Mihalache Iliescu 6 P. I. Droc 25 Chiriţă Teodorescu 7 Itie Gheorgheacu 2G Ivanriu Teodorescu 8 Costacho N'icolaescu 27 Dinn'trache Angliei 0 Dimitrie Păsculescu '28 Anton Teodorescu 10 Dimitrie Căliuescu 29 Gheorgho Nicolaescu 11 Nicolai Iordănescu 30 Christaclie Triandafil J2 Sava Răducanescu 31 Pr. Gheorghe din Ostrov 13 Apostol Gheorghescu 32 Nuju Stan 14 Nicolai Eustaţescu 33 Petre Petrescu 15 Par. Chr. Zaharia 34 D. ChirescudinRa-ovata 16 Gheorghe Pavlescu 35 Ivanciu Yicescu 17 Nicolai Gălineseu 36 G. N. Neaniţu 18 Euciu Galinescu 37 C. Petrescu-Conduratu 19 Tănase Triandatil din Bucureşti Societatea îşi avea sigiliul ei deosebit, de forma şi mărimea celui al Eforiei, purtând, confoim art. 72 din Regulament, pe lângă titlu „marca imaginei lui Romulu şi Remuu, —în treacăt fie z>s, slab executată. * * Ni s’a păstrat, cum semnalăm mai sus, şi un exemplar din diplomele ce se dădeau membrilor admişi ai Societăţii. Diploma, tipărită pe o coală în mărime de 56X40, (din care desenul, împreună cu chenarul, ocupă 46x35), poartă sus deviza „Lumină-Progres", scrisă pe razele unui soare ce mijeşte de după un nor www.dacoramamca.ro 3?7 întunecos; imediat după aceea titulatura Societăţii, într'o banderolă artistic desfăşurată pe un fond gălbui; în colţul din stânga, emblema Societăţii, cât se poate de corect desenată: lupoaica, tolănită, în stare de repâos, cei doi copilaşi lângă ea: unul sugând, inconştient, altul cu mâna stângă pe botul ei, privind-o nepăsător, aproape afectuos, peste umăr, şi în fund, dintre nişte copaci, un cioban surprins şi oarecum speriat de spectacolul neaşteptat ce i se înfăţişă; în sfârşit, jos, pe fond alb, menţiunea că „în şedinţa dela . . . domnul . . . a fost numit membru . . . al Societăţii" şi loc pentru semnăturile membrilor comitetului şi pentru No, diplomei. „Memorialul Societăţii" ne dă oarecare lămuriri în privinţa activităţii sale. El e Scris în întregime de mâna preşedintelui Costache Petresou (de uude se vede de ce puţin folos îi erau cei trei secretari), şi nu e primul «Memoriale : In frunte, pe cuperlă, stă scris, Tntr’adevăr, ((No. 2»; ceva mai jos, dnpă titulatură, se lămureşte că e «urmare după Memorialul No. l»şi la sfârşitul ultimei pagini (a 28-a) într’o notă, iscălită de preşedintele C. Petrescu, se adaogă că „Memorialul Societăţii urmează la mănunchiul făcut sub No. 3, început la 11 Noembrîe 1871“. Ne lipseşte, adecă, şi începutul şi continuarea şi sfârşitul „Memorialului" ; iar în „mănunchiul" No. 2, ce-1 avem dinainte, ni s’au păstrat, pe cele 28 de pagini scrise, 97 de însemnări, de la No. de ordine 28 din 15 Innuarie (ceeace însemnează că în „mănunchiul" No. 1 erau 27 de înregistrăr), până la No. 125; din seara zilei de 11 Noembiie 1871, de unde înregistrările trec în „mănunchiul" No. 3. «Memorialul Societăţii» nu e, drept vorbind, numai al Societăţii, ci şi al Eforiei şi al Comunităţii, de oarece, cum am mai spus-o, găsim în el înregistrate şi corespondenţa şi hotărârile acestor instituţii. Cu privire la „Societate" găsim, că la 16 Ianuarie 1871 ea avea un activ de 568 de lei vechi, după deducerea cheltuelii de 210 lei şi 10 parale. Cât despre pasivul ei,—sau mai bine zis, datoria ei „flotantă",—se dau lămuriri în şedinţa dela 31 Martie 1871; www.dacaramamca.ro 378 ....«Membrii prezenţi fiind în număr de 18> şedinţa se declară deschisă. Preşedintele, sunând clopoţelul, dă seama voiajului său la Bucureşti pentru tipărirea statutelor, diplomelor, sigiliilor, biletelor de cununie şi alte spese, adică: «Imprimarea a 4000 exemplare statute . . lei 728.— «Imprimarea sigiliilor (două)................136. ^ «Imprimarea diplomelor, 500 exemplare . . ,, 318. ‘|, «Imprimarea a 1000 bilete de cununie . . „ 182.— «Spesele voiajului............................ 318.— «In total . . ,,1683.—') O situaţie, de sigur, nu înfloritoare, dar care s’a mai ameliorat în urmă, fiind dat că aceste cheltueli se făceau odată pentiu mai multă vreme. Dintre persoanele cu care Societatea stăttâ în corespondenţă cităm pe V. A. Ureche, I. M. Riureanu, căpitaa Dimitrescu, I. Minculescu şi Ion Dimitrescu, din Bucureşti; pe C. Gr. Poe-naru-Bordea, G. I. Perieţeanu, lorgu Ionescu, Dumitru Manole şi Alexe Vineş din Ialomiţa; pe N. Droc-Barcian şi Enache Zamfir din Giurgiu.; pe Dumitru Rădulescu, magistrat şi C. Pe-trescu, inspector şcolar al judeţelor Ialomiţa, Brăila şi Râmnic, din Brăila; pe Gheorghe Mihăilescu profesor Ia şcoala comercială din Galaţi şi pe Diamandi I. Manole din Braşov, care,— rugat să facă adesiuni prinţi e „confraţii transilvani1*—răspunde că va aduce el însuşi, în primăvara viitoare, rezultatul, Ia Silis-tra. Iar printre primii membri aderenţi vom menţionă pe Di-mitrie Cyrescu (sic) „institutorul român din Rasovata“ ') care figurează şi în statute cu numele corect de Dimitrie Chirescu, tatăl d-lui avocat N. D. Chirescu din Constanţa, preoţit mai târziu la parohia Cernavodei, în comuna pe care fiul său avea s’o administreze, ca primar, după 4b de ani *) *) întâlnim „Rasovata'1, cu terminaţiunea bulgărească ta, odată în statutele „Societăţii*1 şi de vre-o două ori în manuscrisele rămase de la Petrescu (alternând cu Rasova); de asemenea în harta lui Ionescu dela Brad. Rasova însă a fost totdeauna sat curat românesc şi Românii nu i-au spus niciodată altfel decât „Rasova" sau „Raşova" (cuvânt vădit înrudit cu „Ruşava“ (Orşova) cu înţelesul arhaic de «Roşia')),iar une ori şi RâsOnata", formă ce o găsiră în articolul d-lui D. Niţescu, institutor din Tulcea în articolul «Dobrogea în ajunul a-nexării», din «Dunărea de jos», Galaţi, No. 12 din August 1909, p. 13: «Intr’o zi aud pe mama zicând latei: Niţă, un băet avem. Să-l dăm la şcoală la Rdsănata (Rasova) ori la Gernauda (Cernavoda), să înveţe şi el ceva, măcar cum să se roage lui Dumnezeu». a) Despre părintele Chirescu din Cernavoda tot d. D. Niţescu ne www.dacoromamca.ro 379 v Comunitatea română din Silistra Tradiţiunile noastre bisericeşti în Dobrogea, şi în special în Silistra, au o vechime destul de mare. Amintim numai faptul că Milropolia din Silistra a fost zidită de Grigore Ghica I, care a domnit in Muntenia între anii 1672 şi 1674. Aceasta se vede din hrisovul lui Alexandru Ipsilanti, Domnul Ţării Româneşti, din 21 Martie 1777: ....«Socotim Domnia mea şi pentru sfânta şi dumnezeiasca Mitropolie dtn cetatea Dârstorului de pe Dunăre, la care se cinsteşte şi se prăsnueşte hramul cinstitului cap al sfântului slăvi-tului prooroc înainte mergătorului şi botezătorului Ion, fiindcă această sfântă Mitropolie a fost zidită şi înălţată de răposatul Ghica Grigorie Vodă cel ăintâiu (1672 -1674), după putinţa vremurilor dc atunci« *)■ Despre acest Grigore Ghica Voevod cronicarul Ion Neoulce ne spune că era om „harnic şi tare şi sumeţ şi gata la răspuns şi la toate socotelile11. Dar ce vremuri grozave vremurile Jlui! Vremurile evocate, cu atâta putere, de Sienkewicz în vestita lui trilogie, când impulsivul „Mehmet, împăratul turcesc s'a sculat singur cu sine“,—cum ne spune Nicolai Costin,—„cu toate puterile sale. cu mari oşti turceşti, şi Tătarii cu Han cu tot, şi au purces cu toată g. eimea în ţara^leşeascâ, trecând prin Moldova, asupra Kamenitei", şi câud, cu toate aceste, Grigorie Ghica,— silit să ia şi el parte la expediţie,—găseşte timp să zidească Mitropolia din Dârstor, după cum contemporanul său Duca-Vodă al Moldovei, care şi-a pierdut atunci şi tronul fără nici o vină şi n’a lipsit mult să-şi piardă şi capul, găseşte de asemenea timp să zidiască mănăstirea Cetaţuia de lângă Iaşi,—viz:tatâ şi de teribilul Sultan,—deşi ţara îi eră sleită de oşti le turceşti, jefuită şi robită de hordele tătărăşti şi bântuită de podgheazurile leşeşti. Mitropolia dela Silistra, a fost apoi restaurată, după aproape spune în articolul citat mai sus (p. 18) că «a l’acut fapte frumoase româneşti» şi că «în timpul războiului, pentru patriotismul său şi dragostea de neam şi pentru ca îndrăsnise a-şi lace datoria de păstor în acele timpuri prea tulburi, aparându-şi credincioşii de nedreptăţile ce se comiteau, eră cât p ăci, nici mai mult, nici mai puţin, sa fie pus de Turci în gura tunului, abia scăpând, ca prin minune, pe o corabie din port, sub pavilion străin». *) G. Popa-Lisseanu: «încercare de monografie asupra cetăţii Drăstorului-Silistra», ■ Bucureşti, 1913. p. 223—225. www.dacoramamca.ro 880 80 de ani, de Grigore Ghica al II-lea (1748—1752) şi în sfârşit înzestrată de Alexandru lpsilanti, care, prin acelaşi hrisov din 21 Martie 1777, dărueşte şi bisericilor din Babadag şi Boazchioi (Cernavoda), amândouă din eparhia Mitropoliei Dâr* storului, câte 25 de taleri de fiecare, plătibili la sf. Gheorghe şi la sf. Dimitcie,—„ca să-şi cumpere tămâe, untdelemn şi făclii de ceară",—ceeace dovedeşte continua preocupare a voevozilor noştri de soarta Românilor dobrogeni şi în deosebi dc aşeză-mintele lor religioase. Acelaş gând a preocupat şi pe unii particulari, buni creştini şi buni Români, mai cu dare de mână. Astfel, biserica din Babadag a fost zidită în 1828 şi rezidită în 1856 de Români *); un romârt transilvănean, ieromonachul Vizarion, a zidit mănăstirea Cocoş, în 1843, şi un alt român transilvănean, Niculai Hagi Ohiţi, originar din Poiana Sibiului, de lângă Sâlişte, a rezidit-o şi a înzestrat-o cu toata averea lui, consistând din 15.000 de galbeni, 500 de oi şi 15 eai, după cum arată inscripţia din 1852 * 2).... Şi mai în toate satele, cum din bătrâni se pomeneşte, Românii dobrogeni îşi aveau, dacă nu biserici, cel puţin modeste case de rugăciune şi preoţii lor. Cu asemenea traditiuni nu e nimic de mirare ca Mitropolitul Grigorie „al Durostolo-Cervenskii", care păstoria la Silis-tra în 1874, şi cu al cărui ajutor Costache Petrescu ’şi-a putut tipări Abecedarul turco-român, să fi fost de origină român transilvănean,—cum a fost informat d. N. Cartojan de către d. N. Droc-Barcian, mai ales că d. N. Droc-Barcian e in măsură să ştie bine lucrurile de pe atunci, din Silistra 3)—şi să fi ridicat la demnitatea de protopop pe părintele Chr. Zaharia, preşedintele Comunităţii, şi vice-preşedintele Societăţii române de acolo. * * * Orice comunitate religioasă, prin însăşi natura alcătuirii sale şi scopul ce urmăreşte, se ocupă de lucruri mărURte, pre- ') C. Teodorescu: «Din trecutul Dobrogei», 1897, p. 16—17. 2) Arhimandritul Roman Sorescu ■ «Mănăstirile dobrogene», Bucureşti, 1914, p. 20. s) Se pare că după Ieronim cel din «pomenirile» dascălului Pe-trică, în scaunul Mitropoliei dela Silistra a urmat un alt grec Dionisie, amintit de dr. G. Profiriu, şi apoi românul Grigorie■ www.dacoromanica.ro cum: fixarea cotizaţiunilor datorite de enoriaşi,—adică „aruncul" pentru întâmpinarea cheltcelilor,— regulata lor încasare, plata le-furilor personalului bisericesc angajat de ea, cumpărarea celor necesare oficierii serviciului divin, reparaţiunea localului bisericii, când se simte nevoie, etc. şi rare-ori, în caz de contestaţi-uni litigioase, reprezentarea ei în justiţie, prin anume împuterniciţi. De aceea existenţa Comunităţii interesează mai mult decât însăşi activitatea ei; şi în ce priveşte Dobrogea, e neîndoelnic că asemenea comunităţi, legate de însăşi viaţa sufletească a poporului, funcţionau, mai mult sau mai puţin organizate, în toate centrele şi în toate satele unde erau biserici sau case de rugăciuni româneşti. Comunitatea românească din Silistraîşi avea regulamentul el, sig liul ei deosebit şi un registru special, în care se treceau diferitele ei operaţiuni şi hotărâri. Ele nu ni s’au păstrat. Din „Memorial" vedem însă că registrul Comunităţii în anul 1871 a costat 14 lei vechi; că în acelaş an, la 13 Aprilie, s’au cheltuit 22 de lei cu o petiţie către Miutesarif, pe care s’a aplicat numai sigiliul Comunităţii, dar care nu ştim ce cuprindea; şi că membrii erau lăcuţi atenţi une-or:, că sunt datori să se conforme Regulamentului. Pentru seara zilei de 8 Maiu 1871, Costache Petrescu a convocat adunarea membrilor „Societăţii", „Eforiei" şi „Comunităţii" în şedinţă generală, având a discută şi a luă hotărâri în privinţa următoarelor chestiuni: «1. Darea de seamă a casei pe n era le: «2. Refularea plăţii cotizalinnilcr: «3. Alegerea a 0 memlrri din Comunitate pentm consiliul iii' tropoliei şi regulatele şedinţe ale lor; i-4 Chestiunea bisericii noastre; şi «3. O amintire penerală a lucrărilor naţionale române, după cum treime să se refere, având în vedere sarcinile ce-şi impune lierare din aceste trei instituliuni române lată cu lumea: şi necesitatea unei excursiuni prin comune**. S’au prezentat numai; 14 membri ai Societăţii, 7 ai Eforiei şi 6 ai Comunităţii. Deşi preşedintele regretă că nu s’au a-dunat mai mulţi membri, el totuşi găsi necesar să facă darea de seamă dela punctul 5 al ordinei de zi; să proceadă la alegerea celor şa3e membri ai Comunităţii în consiliul mitropolitan, ale-gându-se (probabil cei 6 prezenţi): Ilie Mitache, Anton Teodo-rescu, Neculai Şiefan, Neculai Iani, Ivancîu Teodorescu şi Mi- 1' www.dacoromanica.ro 382 •tioă Oprtscu şi să numiască pe părintele Chr. Zaharia, preşedintele Comunităţii, şi în funcţiunea de casier. Tot atunci s’a hotărât ca „membrii consiliului Mitropoliei să se adune la Mitropolie în şedinţe regulate, Joi seara, pe la orele 12—2, şi în toate Duminicile, după eşirea din biserică". Pentru ziua de 12 August 1871, Costache Pelrescu a convocat o nouă adunare generală a membrilor Societăţii, Eforiei şi Comunităţii. La această şedinţă au răspuns 20 de membri. «G. N. Neamtu ia cuvântul şi interpelează urgenta chestiunii bisericii; pe adresează la preşedintele Comunităţii, ohiec-tându-1 că nu-şi îndeplineşte datoriile, cum nici membrii Comunităţii, căci nu se aduna regulat în şedinţe, după rerjnlawent. ^Preşedintele C. Petrescu face aceiaşi observaliune şi a-dunarea decide a se mai face o petiţiime şi a se dâ Caimacamului, cerându-i-se rezultatul chestiunii bisericii Românilor (<■Schimbarea la faţă») din Silistra. E regretabil că nu ni s’a păs’rat nici o însemnare C3re să ne lămuriască: în ce consistă acea „chestiune a bisericii Românilor din Silistra“ ? Găsim numai că după două zile, la 14 August, petitiunea eră redactată, că i s’a aplicat numai sigiliul Comunităţii şi că s’a înmânat Caimacamului de către o delegaţiune compusă din C. Petrescu, D. Stătescu, I. Teodorescu, Ant. Teo-dorescu şi Gr. Pavelescu, în frunte cu părintele Chr. Zaharia, preşedintele Comunităţii. Intervenţia însă a fost infructuoasă, de oarece „Caimacamul respinge petiţia şi dă o copie după ordinul Miutesarifului din Rusciuc în privinţa judecăţii bisericii". Şi tot ce mai ştim în această privinţă este că cu petiţia s’au cheltuit 1372 lei, că. s’au mai dat 12 la Casieria generală şi că la 11 Septembrie Comunitatea a primit dela Căimăcămia Silistrei, sub No. 410, „mazbataua" adresată Miulesariflicului din Rusciuc, cu care trimisese acolo pe C. Petrescu şi Aut. Teodorescu cu procura Comunităţii No. 86; dar despre obiectul litigiului Comunităţii—cu cine îl va fi avut—şi pe care se vede că ea l-a pierdut, tot nimic nu ştim. O şedinţă importantă a Comunităţii a fost şi acea din 5 Octombrie 1871, la care s’au luat oarecare măsuri pentru sporirea fondurilor ei. «Comunitatea română din SilisLrai),—spune Memorialul, — aduuândii-se în şedinţă, la şcoala, a deliberat ase Lrimile în revizie prin eominmle din acest judeţ pe părintele Sarhelarie Angliei din Oltina si Dimitrie Slatescu. institutorul clasei I-a şi a www.dacoromanica.ro 383 îl-a din Silistra. Pe lângă revizorat, numiţii vor strânge ajutoare prin pantahuza Comunitătei No. 122 pentru Comunitate. S’a mai tăcut o tarifă în care se arată taxa fiecărui obiect şi care s’a trimis la fiecare comună». Pentru a se puteâ justifică, la nevoie, că e îndreptăţit a face revizii prin-comune, Comunitatea a dat la mâna părintelui Anghel Sachelarie un certificat, în care se precizează caracterul acestei însărcinări şi limitele ei, în cuprinderea următoare: «Comunitatea română din Silistra, în şedinţa dela 8 Octombrie an. 1871, numeşte pe cuvioşia sa părintele Anghel Sa-clielarie ca revizor al comunelor române din judeţul Silistra. Cuvioşia lui va avea dreptul de a face revizie numai când Comunitatea îi va ordonă şi când neapărata trebuinţă vă cere revizuirea; va raportă Comunităţii toate împrejurările ce intră în cercul însărcinării sale. însărcinarea sa este: de a face obser-vaţiuni preoţilor dacă işi îndeplinesc datoriile religioase în biserică şi către popor; al doilea, dacă preoţii împlinesc regulele date de Comunitate; al treilea, va povăţui pe popor să trăiască în pace, să meargă la biserică, să-şi dea copiii la învăţătură, să fie credincioşi lui Dumnezeu şi împăratului Sultan Abdul-Azis, ca âstlel să "fim plăcuţi lui Dumnezeu şi oamenilor. Prin urmare, toţi preoţii, ciorbagiii, exarii şi tot poporul român !>n -t-cest judeţ sunt rugaţi să-l recunoască şi să-l ajute Ia li «Dat în Silistra, 1871, Octombrie 8». Ni s'a păstrat şi textul Pantahuzei (apelului) Iar • ^ ’ cea ocaaiune, cu care preotul Aaghel Sachelarie , i Dimitrie Stătescu erau Îndreptăţiţi a strânge ajutoare pc . jLj munitate. Iată-1: «Prea cucernicilor preoţi, cinstiţi ciorii,agii e\au .i toii binecuvântaţii creştini pravoslavnici din comunale lomâno ale judeţului Silistra,—pace ! «Comunitatea română din Silistra \ă roagă să binevoiţi a o ajută, fiecare după puterea şi voia sa, cu ori-ce va va lăsa inima. Pentru aceasta s’a trimis părintele Angliei Sachelarie şi domnul invăţător Dimitrie Stătescu cu această pantahuză. Acest ajutor se strânge spre hinele şi folosul nostru român, şi Comunitatea nădăjdueşte ca veţi priimi cu bucurie şi ca Români veţi dâ ajutoare cât se va puteâ mai îmbelşugate şi bunul Dumnezeu să ne ajute să ne putem lumină. «Preoţii sunt rugaţi a umblă împreună cu purtătorii acestei pantahuze. «Silistra, 1871, Octombrie 10». Iată şi tarifa ce s'a stabilit atunci, îa care se arată taxa fiecărui «obiect»,—adică fiecărei slujbe , bisericeşti,—în folosul preoţilor şi dascălilor, şi care nu trebue să fie confundată nici www.dacaromamca.ro 384 cil ofrandele benevole date in folosul Comunităţi, nici cu „vlă dicia“ ce se plătiă de fiecare sat ia folosul Mitropoliei: ■ La Preot cei | Par. La Daseal | Lei | Par. | '1. La naştere, cetirea apei — — i 201 — 2. La botez — — 7 — î 3. La biletul de botez —■ — — 1 20 — — 4. La molifta de 40 de zile 2 — — — î>. La sfeştanie— 3 — — — 0. La cununie: I, II si III 20 — 2 20 7. La înmormântarea oamenilor — — 20 — 4 — 8. Idem, copiilor 10 — 2 — 9. Stâlpii: Evangheliile Joilorşi Sâinbelelor 5 — — — 10. Sărindarul — — — — 20 — — - 11. Parastasul — — — —■ — — 10 2 - 12. Maslu, de fiecare preot câte 10 lei — 10 — 2 — 13. La pomană 2 20 — — 14. La sf. fântânei, câte 5 lei de stăpân 5 — 2 — * * * Cele trei instituţiuni româneşti din Silistra,—„Eforia", „Societatea" şi „Comunitatea",—tindeau la unul şi acelaşi scop: cultivarea sentimentelor româneşti prin şcoală şi biserică şi răspândirea învăţăturii de carte şi spiritului de ordine printre Românii dobrogeni; iar Costache Petrescu era, oare-cum, sufletul lor şi avea un vădit ascendent asupra tuturor. Aceasta e atât de adevărat, încât, după cum am văzut, la- anumite epoce tus^ trele instituţiunile erau convocate în adunări generale în acelaş timp şi în acelaşi loc,—la Şcoală,—şi bugetele lor au fost mai totdeauna amestecate, acoperindu-se cheltuelile uneia cu veniturile celeilalte. Costache Petrescu se credea îndreptăţit să intervină, cu toata autoritatea, une ori, când lucrurile nu mergeau tocmai bine, aşa cum 1 am văzut intervenind în şedinţa dela 12 August 1871, aşa cum intervine mai târziu, în şedinţa dela 11 Noembrie, când a convocat pe membri pentru a discută cu ei oare-care chestiuni de regulament şi „pentru a face oare care observaţiuni asupra neglijenţei în care stau membrii acestor in-stituţiuni». Din rezumatul acestei dn urmă şedinţe aflăm ca şcoala de adulţi, care eră un deziderat al statutelor Societăţii din 1870, funcţionâ în toamna anului 1871 şi membrii prezenţi erau chiar stăruitor invitaţi să o frecventeze. Nu se poate iarăşi trece cu www.dacoromamca.ro 385 vederea, fără un cuvânt de meritată laudă, propulsiunea dată Interesului pentru biserică şi şcoala, prin inspecţiunile dela sate şi prin încurajarea absoivenţilor şcoalei din Silistra, de a-şi continua studiile în gimnaziile din ţară, cum e cazul elevului Căli-nescu, intern în clasa a V-a la „Matei Basarab" şi al elevului Stănescu Marin, căruia, pe lângă un cuvânt de caldă recomandare, ce n’a putut sî-i lipsiască, i s’a dat, dela casa Eforiei şi „un ico ar (=r2072 lei), spre a merge în Bucureşti ca să studieze clasele gimnaziale". Odală, la 5 Maiu 1871, fie pentru a stimula zelul altora, fie pentru a-şi degaja propria răspundere,—în tot cazul în executarea uuui vot al adunării generale,—Costache Petrescu ,,a-lege" conturile fiecărei instituţ'uni; şi atunci se constată că „So--cietatea" avea un activ de 11693l,t lei şi un pasiv (împreună cu imprimatele neplătite) de 15641|3 lei, adică un deficit de 39^8J4 lei; „Efori*," : un activ de 2209 lei şi un pasiv de 377 lei, a-decă un excedent de 1832 lei; iar „Comunitatea": nici un activ, şi un pasiv dj 7027|s lei, care era deficit curaţi E drept că situaţia „Societăţii" urmă să se îmbunătăţească după plata datoriilor pentru imprimate, iar iu ce priveşte „Comunitatea", ea şi a putut în curând plăti din datorie 516l|t lei, ia 30 Iulie 1871, ajungând să fie, de sigur, pe loamnă, când a încasat produsul colectei cu pantahuza, cea mai boga'ă din cele trei instituţii. vi eâteva statistici dobrojene Dintr’un alt punct de vedere, tot atât de interesante pentru însemnătatea elementului românesc din Dobrogea în a doua jumătate a secolului trecut, sunt, de sigur, şi statisticile popu-laţiun.i româneşti din Silistra, Ostrov şi câteva sate dinprejur. Statistica lui Ion lonescu-dela-Brad Cu 20 de ani mai înainte, în primăvara anului 1850, din însărcinarea marelui Vizir Reşid-Paşa, Ion Ionescu-Iela Brad a întreprins o anchetă agricolă în această provincie, în tovărăşia inginerului român Jovanu, şi a publicat rezultatele ei într’o serie de articole în „Journal de Constantinople", pe care apoi directorul ziarului, Noguez, !e-a extras, în toamna a^eluiaş an, într’o broşură întitulată „Excursion agricole dans la plaine de la www.dacaramanica.ro 386 DobrodjA**. însoţită de o hartă etnografică şi topografică a Do-brogei şi dedicată Sultanului, pe atunci domnitor, Abdul-Megid1). Djn acel studiu, cu caracter quasi-oficial, pentru a căruia alcătuire nu a lips:t nici concursul autorităţilor locale, rezultă că Ionescu şi Jovanu au vizitat 388 de sate din cozâ-lele (plăşile) Tulcea, Saccea (Isaccea), Măcin, Hârşova şi Baba (Babadag) ale sangiacului Tulcea, şi Kiustenge, Mangalia, Balcic şi Bazargic ale sangiacului Silistra; şi că au găsit în acele sate, peste tot, un număr de 15.764 de familii, repartizate, după naţionalitate şi importanţă numerică, precum urmează: 4800 turceşti, 3656 româneşti, 2225 tătăreşti, 2214 bulgăreşti, 1092 căzăceşti, 747 lipoveneşti, 300 greceşti, 212 ţigăneşti, 145 arabe, 126 armeneşti, 119 evreeşti şi 59 germane. Familiile româneşti veneau, cum se vede, în rândul al doilea, în ordinea importanţei numerice. Pentru Dobrogea-veche (lăsând la o parte cozd-lele Balcic şi Bazargic), numărul familiilor româneşti rămâne acelaş, de 3656; şi ele vin în primul loc ca însemnătate numerică, faţă de 2268 turceşti, 2225 tătăreşti, 1194 bulgăreşti, 1092 căzăceşti, 747 lipoveneşti, 250 greceşti, 172 ţigăneşti, 119 evreeşti, 76 armeneşti şi 59 germane. De unde urmează că Români, Cazaci, Lipoveni, Evrei şi Germani nu locuiau în Cadrilater,—cel puţin în satele vizitate de Ion Ionescu 2). In articolul din „România L'terară" pe care îl rezumăm la începutul acestui studiu, Ion Ionescu, precizează că cele 3656 de familii româneşti dobrogene se descompuneau astfel: 4603 bărbaţi, 4728 femei, 6789 băeţi, 8367 fete, 1800 juni-feciori şi 1) Despre acest studiu scriea, la 4 August 1850, Ion Ghica, din Boyadgekeuv, lui Nicolai Băleescu, următoarele: «Ionescu s’a întors împreună cu Jovanu. Au făcut o lucrare foarte importantă asupra Dobrogei: tablouri bine lucrate şi trei hărţi: una etnografică, una topografică şi a treia druineală. Ionescu publică o serie de articole asupra călătoriei lui, în Journal (le Constantinople. Noguoz (directorul ziarului) îi face şi o broşură din adunarea acelor articole».—Vezi «Scrisori inedite dela N. Băleescu şi Ion Ghica», adunate şi publicate de N. Cartojan, Bucureşti, 1913, p. 25. 2) G bine de reţinut că în Dobrogea-veche Bulgarii erau mai numeroşi în regiunea Babadagului (871 de familii, faţă de 674 româ-ii'şii) *U’Tţi iind «depuis une vinglaine d’annres, abandonnant des i, r-es ’i/" tes pour celles bien plus fertiles (ju’ils ont trouvees dans ic p’\c>, im m ca~â-ua Tulcea nu erau decât 200 de familii bulgă- c i‘ 1 ’290 româneşti. www.dacoromamca.ro 387 1744 fete mari, reprezentând astfel o populaţie de 28.031 de suflete. Cifrele lui Ion fonescu sunt confirmate de statisticile ulterioare ale lui Bielosercovici şi baron d’Hogguer (1878) şi de in-dicaţiunile, aproape contemporane, ale lui Camille Allard (1856), Lejan (1861) şi Peters (1865). Statisticele rămase dela Costache Petrescu Întocmite pe o scară mai întinsă şi pentiu trebuinţe de ordine practică, nu se poate totuşi tăgădui inteiesul ce înfăţişează statisticile populaţiunii româneşti din Silistra şi câteva comune învecinate, ce ne-au rămas dela Costache Petrescu. Cea mai veche, întitulată «Statistica Românilor din urbea Silistra din anul 1870 Noembrie în 26» este „elaborată" chiar de el, după cum se spune pe cuperta caietului şi a servit, de sigur, ca model pentru celelalte, căci toate cuprind aceleaşi ru-brice, şi anume: „Numărul" (de ordine), „Familia1* sau, altele: „Numele şi Porecla11, apoi: ,,Maturi11, „Tuni11, „Copii11 şi „Bătrâni11, (ultimele patru rubrici fiind subîmpărţite în două, pentru a arăta sexul inşilor). Ast-fel pe aceiaşi linie, orizontală, s’a însemnat : mai întâiu No. de ordine, apoi numele şi pronumele şefului familiei, iar în rubricele următoare : câţi „maturi11, câţi „juni", câţi „copii" şi câţi „bătrâni“,—bărbaţi si „femei". Dăm, pe rând, despre fiecare statist'că câteva lămuriri a-supra formei în care ni s’a păstrat şi asupra rezultatelor ce constată şi cităm, din fiecare, nume de familii (sau „porecle"), din care une’e se păstrează încă de urrmşi. a) Populaţia românească a Silistrei din 1870 Statistica populaţiunii româneşti din Silisira e scrisă ceteţ, de Costache Petrescu. Pe patru pagini, pană la No. de ordine 116, ea sa urmează regulat; se continuă apoi pe pagina a 6-a până la No. 115, şi pe pagina a 8-a până la No. 183; revine după aceea, in continuare, pe pagina a 5-a până la No. 212 şi pe pagina 7-a până Ia No. 241 şi se sfârşeşte pe pagina a 9-a cu No. de ordine 219, având câteva din ultimele nume scrise cu creionul. Descompunerea familiilor pe numărul membrilor e făcută în rubricele respective numai până la No. de ordine 201; pentru ultimele 48 de familii nu e făcută. www.dacaromanica.ro 388 In sfârşit, statistica n’a fost totalizată nici însoţită de vre-o notă explicativă, după obiceiul lui Costache Petrescu. Toate acestea ne fac să ciedem că lucrarea, exactă pentru ceeace cuprinde, e o lucrare necomplectă, care nu arată toată populaţia românească din Silistra. Vom observa în sfârşit că la No. de ordine 131 Costache Petrescu se trece şi pe el cu soţia lui, fără copii şi fără alţi membri ai familiei. Aşa, cu lipsurile cu care se înfăţişează, statistica constată un număr de 249 de capi de familii româneşti în Silistra, reprezentând o populaliune de 8s7 de suflete, din care: 201 bărbaţi, 178 femei, 95 tineri, 41 fete, 1S2 băeţi, 131 fetiţe, 8 bătrâni şi 28 de bătrâne. Dacă am adăugă numai lipsurile semna'ate,—fără a mai socoti că statistica nu pare a fi complect*, încă ar trebui să conchidem că populaţia românească a oraşului Silistra, în 1870, era de peste 1000 suflete. Iată şi numele proprii ce întâlnim : Abagiu, Anastasescu, Andreescu, Arabagiu, Arab-uşeac, A-vram, Baba-Chirana, Baba-Joe, Bacanu, Badea, Balicciu, Banu, Bădălan, Beanu, Bereguş, Birjaru, Boiangiu, Boţea, Bralu, Bru-taru, Bugeceanu, Burunsuzu, Buzatu, Cafegiu, Caicciu, Cantaragiu, Caraconcea, Caramiş, Carizu, Casapu, Călinescu, Cărămi-daru, Cepoaicd. Chior-Pf scale, Chiulhangiu, Ciocăneşteanu, Cts-maru, Ciuraru, Civitu, Cocoş, Cojocaru, Coleaşa, Crăciun, Cristea, Croitoru, Dan, Dimciu, Dimorian, Dinu, Dobre, Dragne, Droc, Dudu, Eniu, Feraru, Frunză-verde, F.-vânt, Gavazu, Georgescu, Qheorghescu, Gheorghiu, Ghilaci, Ghiţuleasa, Golea, Guleamă, Guşu, Hegioglu, Iliescu, Iordan, Iordănescu, Ivănescu, Leţcae, Lumânâraru, Manea, Manole, Marcu, Măcelaru, Mămăligă, Mândru, Mircescu, Mitache, Mocanu, Moraru, Moşu, Muşatu, Neatnţu, Nicolaescu, Nicolache, Nuţescu, Nuţu, Olteanu, Oprescu, Ostro-veanu, Palabuic, Panaiot, Pascale, Păsculescu, Pavlescu, Pân-daru, Petrana, Petraro, Petre, Petrescu, Petricăi Peşte-lung, Pravăţ, Prodănescu, Răducănescu, Rădulescu, Roşu, Sandu, Său-lescu, Seizu, Sintion, Sintionescu, Sinţaru, Simion, Stan, Stan-ciu, Stătescu, Stoian, Stroe, Surdu, Şiretu, Şontea, Ştrengăriţa, Teodorescu, Trandafir, Trancbfirescu, Trifu, Tuculea, Tudorache, www.dacoromamca.ro 389 Tunsu, Turcu, Ţăranu, Ţiganu, Ţinţaru, Vasilescu, Vicescu, Vizitiu, Voich'ţa, Zaharia, Zangogioglu, Zavergiu. li) Populaţia românească a Oltinei şi Câşiei (lin 1873 şi 1874 Pentru satele Oltina şi Câşla avem două rânduri de statistică, pe doi ani (1873—1874), în două caiete deosebite. Statistica Oltinei, din primul caiet,—în care s’au trecut statisticele pentru ambele sate, pe 1873,— cuprin/ie cinci pagine ceteţ scrise de părintele Anghel Sachelarie din Oltina,—care, după cum ştim, în 1871 era însărcinat, împreună cu institutorul Di-mitrie Stătescu, să strângă mijloace cu pantahuza pentru Comunitatea românească din Silistre. Rubricile, totalizate, arată o populaţiune de 127 familii româneşti cu 779 de suflete: 167 bărbaţi, 157 femei, 40 tineri, 34 fete, 185 băeţ!, 169 fetiţe, 13 băt'âni şi 14 bătrâne. La sfârşit se face menţiunea că sunt 10 femei văduve şi 9 oameni săraci; apoi urmează iscăliturile primarului îotâiu, Agi Neagu, ajutorului Ion Mitu, c u muiururile lor, cum şi ale preotului Anghel Sachelarie şi preotului Necolai, (acesta din urmă cu chirilice). Ca nume de familie găsim : Adam, Andrei, Apăru, Baba-Culina, Baboia, Baba-Oprina, Banu, Bătaia, Bălănică, Bârja, ’Boncia, Bozgariciu, Bulamaciu, Buzalâcu, Cara-Stoian, C:\rciumaru, Cârgilă, Chirea, Chiriac, Cicu, Ciobanu, Ciuculeacă, Cocoş, Coman, Costandache, Coţofană, Craioveanu, Croitoru, Culea, Curân, Curtu, Diacu, Dima, Dineu, Dodâ, Enciu, Enio, Flore», Fotea, Frangu, Gae, Gîrgilă, Gârdea, Geiian, Gherghiniţă, Ghergicu, Gimpirea. Goglează, Gos-podin, Grecu, Grosu, lanache, Iordan, Lefterică, Manole, Marin, Mărcuţă, Mişca, Mitea, Mitu, Miţoi, Mocanu, Moraru, Moţoi, Mustăţea, Neagu, Ouea, Onică, Oprea, Pae, Panton, Pavel, Peţa, Popescu, Proicea, Protoghiru, Radu, Rotia, Saghină, Sandu, Socoteala, Stoian, Şchiopu, Şecheru, ŞeibaD, Tăgui, Todor, Torică, Ţăranu, Ţerian, Velicu, Voicu, Zainea. Statistica satului Câşla din acelaşi caiet, pe 1873, e datorită tot părintelui Anghel Sachelarie, care o iscăleşte, iscălind şi pe reprezentanţii autorităţii comunale, neştiutori de carte şi fără muiururi: Costache Todor, primarul întâiu şi Ivan Bulgaru, primarul al doilea (care însă du figurează în statistică, dacă nu cumva i se mai zicea şi Ivan Cazacu, singurul „lvan“ ce-1 gă- www.dacaromamca.ro 390 sita printre locuitori). Cuprinde numai o pagină şi constată o populaţiune românească de 29 de familii, reprezentând 127 de suflete : 28 bărbaţi, 27 femei, 6 tineri, 8 fote, 29 bărbaţi, 25 fetiţe, 2 bătrâni şi 2 bătrâne. Notăm ca nume de familie: Arabagiu, Balaban, Băjănaru, Calman, CazacD, Chioru, Găină, Maiduca, Moraru, SaTaosu, Stoisn, Şerban, Torică. La 14 Noembrie 1874 s’a întocmit o altă statistică, pentru ambele sate, scrisă în alt caiet, de altă mână, destul do ceteţ şi care aproape nu diferă în rezultate de cea din anul precedent. a) Populaţia românească, a Boilicului din 1S73 Statistica locuitorilor români din Beilic din 14 Maiu 1873 e scrisă de mâna unui începător, care de abia cunoştea alfabetul şi nu ştia nici să deosebiască cuvintele între ele. E, dintre toate, cea care se prezintă mai rău, din acest punct de vedrre. In schimb, însă, ea pare a fi o lucrare complectă, totalizată, încheiată, iscălită de primarul Gheorghe Manole, de ajutorul său, Iani Panait Radu, de popa Voicu şi de popa Ion (acesta din urmă cu litere chirilice) şi poartă în dreptul numelui celor doi reprezentanţi ai autorităţii comunale două muiururi (peceţi) turceşti, care dau lucrării, oarecum, caracterul autenticităţii şi oficialităţii. Erau, după această statistică, la 1873, în Beilic 127 de familii româneşti, care reprezentau 459 de suflete, şi anume : 125 bărbaţi, 124 femei, 31 flăcă', 30 fete, 41 băeţi, 80 fetiţe, 11 bătrâni şi 11 bătrâne. Din numele proprii, a căror cetire e sigură, cităm următoarele : Arnăutu, Baba-Neacşa, Barbu, Brănduşu, Bulgaru, Butoiu, Galgiu, Cande'giu, Cara-Bageac, Cazacu, Călin, Cărgilă, Căslălău, Ciorbagiu, Coconu. Cocoşică, Colacu, Costea, Covacu, Crăciun, Croitoru, Dan, Dascălu, Deli Gheorghe, Dodiu, Fotin. Gardargiu, Gheorghescu, Ienică, Leică, Maceacu, Manole, Mârleanu, Mihai, Mihale, Mincu, Mitache, Miticu, Miţa, Mocanu, Moş-Danu, Moş-Dinu, Neagu, Negoviţă, Oprea, Panait, Parzan, (Bârzan ?), Petcu, Popa, Potloge8, Radu, Roală, Românu, Sătrocanu, Seirrrneanu, Sivriiu, Sterpu, Tarabacu, Târnă, Tilimile, Trandafir, Trofin, Tj-doraş, Ţăranu, Urechiatu, Uzmaru, Uzun. www.dacoromamca.ro 391 d) Populaţia româneasca a Ostrovului din 1874 Statistica locuitorilor români din Ostrov e din Ianuarie 1874. Ea e întocmită de institutorul Grigore Goşea, care se vede că eră învăţător la Ostrov, iscălit propriu, cu acest titlu de „in-stitulor“ pe cuperta caietului, sub C. Petrescu, (care iscăleşte, cu altă cerneală, ca „director"). Statistica cuprinde li pagini, cu rubiicele totalizate la fiecare pagină; dar o recapitulare într’un total general, ori vre-o vorbire la sfârşit, iscălită de cineva, care să arăte că lucrarea e terminată, nu se vede. Aşa cum este, statistica constată 294 de jamilii româneşti în Ostrov, compuse din 1330 de suflete, şi anume: 263 bărbaţi, 280 femei, 119 tineri, 93 fete, 270 băieţi, 268 fetiţe, 14 bătrâni şi 23 bătrâne. Ca nume proprii însemnăm următoarele: Adam, Andronache, Anghel, Baba-Chira, Balbac, Banu, Baibu, Bădăracu, Bănică, Bidechiu, Binbasi, Bisioc, (Busuioc?), Boboc, Bonţoiu, Boţea, Briceag, Burlacu, Burtea, Cainargeanu, Cangea, Cara-Anton, Caracas, Cara-Dragne, Cara-Gangiu, Cara-Ion, Cara-Manole, Cazacu, Căinoiu, Călărăşanu, Cazacu, Cântă-bine, Chibuţoaia, Chircea, Chirnescu, Chiţulescu, Ciacâru, Cio-lacu, Ciorbagiu, Cimpoca, Cimpoiaşu, Civitu, Cochirleanu, Co-coşelu, Cojocaru, Condrumaz, Costandache, Costea, Coţofană, Creţu, Cristică, Croitoru, Cu-moară, Catâru, Dadea, Dauciu, Da-marica, Delea, Deli-Eniu, Dinu, Dioslea, Dogaru, Dragon, Duda, Dunacu, Eanu, Fâtăilă, Fildeşii), Florea, Galiceanu, Gâlceava, Goşea, Goştila, Guguşir, Hangiu, Hoţu, Hristu, Ion, Ixaru, Lefter, Leţcae, Logofătu, Lulea, Lungu, Manea, Marcu, Matache, Mavrodin, Maxim, Mialciolu, Micu, Mişca, Mitîş, Mitrea, Mocanu, Mogâldoaia, Mogoş, Moşu, Mută-casă, Nanu, Meacşu, Necula, Nedeliu, Nuţu, Olteanu, Panache, Pascu, Pătraşcu, Pârjol, Pârli-oală, Pârpală, Pisică, Pisicaru, Popa, Popa-Stan, Popa-Stancu, Popescu, Poştaru, Postea, Preda, Prunaru, Puiu, PutcS, Recu, Roibu, Roşu, Sachelarie, Sava, Săracu, Sfântu, Sfreatcu, Soare, Socoteala, Slamnă, Spârc?, Stoenică, Stoica, Sterian, Stroe, Şi-retu, Şopu, Ştirbu, Tataru, Tărănoiu, Tudorache, Ţăranu, Ţi-ganu, Ţinteru, Uilă, Ursu, Varză-verde, Vâjeilă, Vlad, Voicilă, Voinca, Zaim, Zavetgiu. www.dacoroinamca.ro 392 e) Populaţia româneasca a Bugeacului din 1874 In sfârşit, ultima statistică ce mai avem e a satului Bugeac-o lucrare începută, ce nu pare a fi terminată, scrisă de un începător, mai mult sau mai puţin lizibil, pe două pagini, cu rubricile netotalizate, după care urmează şasa pagini albe şi tocmai pe a şaptea menţiunea de încheiere: «Comuna Bugeac, 1874, Noembrio 5 —Vlădicia s’a strâns şi s’au ertat 3 bătrâni şi 3 săraci", iscălită de preotul Costandin şi de Volicu Ciorbagi, primarul, care îşi aplică şi muiurul în dreptul iscăliturii. Totalizând rubricile celor două pagini scrise, găsim o po-pulaţ'e romanească de 53 familii cu 230 dc suflete-. 53 bărbaţi, 54 femei, 21 tineri, 23 fete, 16 băeţ', 29 fetiţe şi 4 bătrâni. Iar ca nume proprii: Anton, Baba Chira, Baba-Tudora, Cârnu, Cercel, Chechea, Chiţu, Cocoşoae, Cornoveanu, Dima, Doda, Dragne, Fotino, Gavrilă, Ghişanu, Ianazu, Iordan, Lungu, Marin, Micu, Miron, Mocanu, Neagu, Nech’for, Paifeni, Partenie, Pascal, Petri, Stan-colu, Surdu, Tiu, Todor, Uzunianu, Văcarn, Vanu, Vclicu, Zaria. Tablou rezumativ Strânsă înlr’un s:ngur tablou rezumativ, populaţia românească din cele şase localităţi recenzate sub direcţia şi din îndemnul lui Costache Petrescu, în preajma anu'ui 1870, eră aceasta: u o o Lucali lalea £ Pi "o B 3 a Q3 C , obţinând ajutor dpla guvernul român, au adus cu ei pe dascălul Tudor Niculescu, care a funcţionat dpla 1882 până la 1885; şi că, atunci, autorităţile au impus comunităţii româneşti să aibă şi dască' bulgăresc şi să 1 plătiască cu 1500 de lei pe an, dar comunitatea neputând plăti, şcoala a fost din nou închisă; „şi cu ea stingându-se candela românismului, desnaţionaliearea elementului românesc începu vertiginos". In acest timp, la-Constanţa „dascălul Coslache", — cum îi spunea toată lumea şi după ce s’a retras din învăţământ, — îşi trăia ultimii ani, în sărăcie, torcând din caerul scumpelor lui amintiri dela Silistra şi povestind prietenilor întârziaţi greutăţile ce a trebuit să învingă, luptele ce a trebuit să dea şi primejdiile la care a trebuit să se expună, pentru a învăţa carte românească pe iubiţii lui „confraţi" deia Silistra, în şcoala întemeiată de tatăl său „siogurul liman de scăpare al naţionalităţii române din dreapta bătrânului Danubiu, naufragiată de vânturile sorţii şi strivită de atâtea elemente străine". Şi cu cât anii treceau, tot mai posomorâţi şi mai monotoni, cu atât Şi scumpele Iui amintiri se întunecau şi se pierdeau în negura lor; — până când.... ....„La 13iunie 1893, orele IO1/* a. m.. Constantin Petrescu, în etate de 50 de ani, de profesiune institutor, domiciliat în Constanţa, căsătorit cu d na Sultana Petrescu, în etate de 35 de ani, de profesiune menajeră, fiul defunctului Petre Mihăilescu şi al defunctei Niculina Petru Mihăilescu",—cum spune actul de deces No. 167/1893, — şi-a dat obştescul sfârşit Ia domiciliul său din strada Călăraşi No. 1 (acum strada Cristea Georgescu1). Printre martorii cu cari d. Petru Grigorescu, ofiţerul stării civile, a constatat decesul, figuiează şi Dumitru Stătescu. fostul institutor dela Silistra, care a plecat odata „cu directorul*4 său de acolo, urmându-1 peste tot locul, până la moarte, şi care pe atunci exercită profesiunea (de sigur, mai bănoasă) de .. pescar! ---1__________ Informaţiunea din „Revista Istorică1' an V, No. 6-7 pe Iun:e-Iul e 19(9 după caro „C. Petrescu, fostul institutor dio Silistra, de a1 căni' abecedar vorbeşte d Cartojan, e om !a Vălenii-de-Monte, încă sănătos şi zd^a-văJjL1-, e, cum se vede, greşii ă. www.dacaramanica.ro Actul de d'eceS greşeşte numai când afîrmă'că mama „dascălului Costache", Niculina, era „defunctă" în 1893. In realitate ea trăia la Silistra, unde a şi murit după doi ani, la 19 Iulie 1895... Şi apoi pe rând şi-au dat ct 1 din urmă tribut to i copiii ei : Gheorghe Ia 9 Februarie 1902, în Bucureşti, Mamita la 9 Noembrie 1915 în Silistra, Simion. la 15 Aprilie 1916, în Constanţa, lleanca la 1918 în Silistra şi Despina la 26 Octombrie 1918, pe timpul refugiului în Bucureşti. Astfel s’au stins două generaţiuni ale unei modeste familii româneşti din Dobrogea, care ne-a dat pe xei dintâi dascăli cunoscuţi ce i-am avut la Silistra şi mulţumită cărora serii de ge-nerâţiuni au putut învăţa carte românească în cei 30 de ani ce s’au stiecurat dela 1847 până la 1878. Ei şi au considerat viaţa ca închinată unei „m'siuni" şi şi-au îndeplinit cu cinste datoria în vremuri grele, deşteptând printre „confraţii" ’or români conştiinţa naţ onalităţii lor şi ferindu-i de desnaţionalizare. Oricât de modestă ar fi opera lor, ea nu rămâne mai puţin meritorie, dacă mai ales ţinem seamă de împrejurările în care s’a făcut- Acum începe datoria Statului român de a intensifica cultura românească în Dobrogea, cu mijloacele şi înlesnirile ce-i stau la îndemână, pentru a putea menţinea în dreapta Dunărei ceeace am dobândit cu grele sacrificii de sânge: înstăpânirea noastră temeinică şi nezdruncinată la Marea Neagră, ca o condi-tiune esenţială de desvoltare economică, culturală şi naţională a întregului neam românesc. IOAN N. ROMAN www.dacoromamca.ro 3 2 Către drac grăeşte Domnul : «Fac aşa, căci însumi vroi: Mii de'stele după soare Şi viţeii după boi; După leu cu lungă ghiară Eu întocmai fac pisica, • După om eu tac maimuţa,— Insă tu nu faci nimica l» www.dacoromanica.ro 401 3 «Spre vecinică glorie astfel zidii Pe soare, pe oameni, pe boi şi pe lei Şi’n urmă—ca singur un pic să petrec Maimuţe şi stele, pisici şi viţei». 4 . Abia'ncepui cu zor zidirea lumii Şi’n şase zile totul fu sfârşit, Dar planul ei, ce-i singur o minune, Eu mii de ani adânc l-am chibzuit. Zadarnic lucru-i orice plăsmuire Şi’n scurtă vreme poţi să cârpăceşti, Dar numai planul ei şi chibzuinţă Arată lumii cât de meşter eşti. Sutimi dc ani cu gândul m'am bătut Şi greu de tot putui să-i viu de hac, Un doctorjuris cum să-l lac mai bine Şi chiar pe micii purici cum să*i fac. în a şasea zi de lucru Zise Domnul încântat: „Gata-i azi creaţiunea, Totul merse minunat. Poleeşte mândrul soare Oceanul nesfârşi\ Verzi şi lucii sunt copacii,— Totul pare zugrăvit. Mieii albi ca alabastrul Calcă iarba cu siială,— Ce splendidă e natura Şi cât e de naturală! Cerul tot şi’ntreg pământul Pline sunt de-a mea mărire— Până’n veci să- mi cânte omul Laudă şi mulţumire! www.dacoramamca.ro 402 6 «Materialul, slofa poeziei, Nu poţi aşa oriunde s’o găseşti ; Nu-i zeu să facă lumea din nimica, Cum văd că fac poeţii pământeşti. Zidii pe om din tină cum putui, I-am dat apoi din sufletu-mi scântce Şi din grăsimea coastei stângi a lui Făcui cu drag şi splendida femee. Zidii tot astlel cerul din pământ Şi din lemee îngerul ceresc, Căci stofa-şi are preţul ei întreg Din arta celor cari o’croesc“. 7 ,,De ce zidii făptura toată, Eu n’aş putea nici însumi spune, Simţiam in sullet cum mă arde Nestinsa mea vocaţiune. O boală fuse’ntreg temeiul A tot ce ast fel am zidit,— Crcind puteam să-mi vin în lire, Greind m’am însănătoşit'-! Ion Bentolu www.dacaromanica.ro 403 VI5URI DE RATA [Madchentraume] Trad, după Hans Benzmann I Şi ea şedea brodând mereu Şi-adânc cânta un cântec sumbru, greu, Cânta de crinii ce se vestejesc, De dragostele ce se ofilesc, De-un marinar departe’n noapte şi in vânt, De fetele ce părăsite sunt. ii Şi lot cântă pân seara sr.ăpălă; Din sân apoi năframa şi-o lud Şi pusta ea o floare ncelişor, Ce-alungă ceasul-râu şi ori ce dor; . In brâu aşa, incet, o potrivi Şi cun suspin copita adormi.... Lu ian Costin www.dacoromanica.ro UflLORREfl EbUCATIl/A fl DESEMNULUI CA OBIECT Pt STUDIU In programul şcoalelor de toate gradele, sunt două feluri de obiecte, teoretice şi dexterităţi. Numirea aceasta, dată de legi şi regulamente, e schimbată de elevi şi părinţi într’o altă numire mai potrivită, adică : obiecte principale şi secundare. Puţini elevi dintr’o clasă dau atenţia cuvenită fiecărui obiect principal; dar când un obiect e secundar şi regulamentul nu prevede niciun mijloc de constrângere, atunci indiferehţa e complectă. De aceea, In şcoalele unde aceste obiecte sunt bine predate şi elevii se prezintă mulţumitor, aceasta este exclusiv meritul dascălului care predă aCel obiect. Obiectele secundare sunt: Desemnai, Muzica, Caligrafia şi Gimnastica; şi pentru a marca mai bine această deosebire, legile şi regulamentele numesc pe cei ce predau aceste obiecte, maeştri, având salarii şi grade diferite de ale colegilor cari predau obiecte principale şi sunt numiţi profesori. Când s’au tradus programele noastre din limba Iranceză, (programul desemnuluiliniar în prima formă) s’a tradus şi cuvântul „maître* cu maestru, cuvânt care n’a corespuns cu sensul ce-1 au cuvintele „maître' sau „maestro*, după cum n’au corespuns nici programele franceze cu firea şi puterea noastră de a le aplică. Dintre dexterităţi, desemnul se predă o singură oră pe săptămână. Celelalte se predau de două ori pe săptămână; dintre acestea, gimnastica mai are şi două ore de ansamblu. Repartiţia aceasta a făcul-o legiuitorul după cum a crezut că un anumit obiect este mai mult sau mai www.dacaramanica.ro 405 puţin ifftportant pentru învăţământ şi, după cum vedem, desemnul a fost considerat ca cel mai secundar dintre obiectele secundare. Ce valoare educativă are desemnul şi dacă, potrivit acestei valori, n’ar merită o mai mare importanţă didactică decât aceea pe care i-o dau actualele legi şi regulamente, aceasta ne-am propus să arătăm; dar sarcina e cu atât mai grea, cu cât mijloacele de cercetare şi demonstrare ne sunt foarte reduse, iar subiectul atât de.... secundar. * * * înainte de a arătă cum ar trebui să fie considerat desemnul, să vedem pe scurt, cum a fost şi cum este considerat el in prezent, în şcoalele noastre secundare. Avem şcoli de Belle-Arle şi Conservatoare de muzică; dar aceste şcoli au menirea lor specială: au pregătit şi pregătesc artişti, pictori şi muzicanţi, iar nicidecum maeştri de muzică şi desemn. Niciuna din şcoalele de Belle-Arte din Iaşi sau Bucureşti n’are vre-o secţiune pedagogică, unde elevii să fie măcar îndrumaţi spre cariera didactică. Aceste şcoli, potrivit scopului ce urmărtsc, de a formă pictori, au şi programul alcătuit în vederea acestui scop. Elevii învaţă ca studii practice : desemnul, modelajul, pictura şi sculptura; iar cunoştinţe teoretice : anatomia artistică, istoria artelor, perspectiva, estetica, etc. Pentru a fi admişi în şcoalele de Belle-Arle, candidaţii, pe lângă aptitudini la desemn, trebuie să prezinte şi certificatul de absolvire a unui curs secundar. Se făcea excepţie pentru elevii cu talent, cari erau înscrişi, fără a mai prezintă certTicatul de absolvire, la începui ca audienţi, iar mai târziu ca elevi regulaţi. Candidaţi nu erau prea mulţi şi cum cei puţini, cari se înscriau, aveau toţi taient, excepţia a devenit regulă ; iar cei cu diplomă de absolvire a cursului secundar, erau o biată excepţie. Pe atunci—zic „pe atunci“, pentrucă expunerea mea, ca toate expunerile pe scurt, începe dela Adam,—Ministerul de Instrucţie avea nevoe de maeştri de desemn şi, cum absolvenţii erau puţini, numiâ la catedrele vacante www.dacoromanica.ro pe aceşti elevi cu talent, numai după doi trei ani' d6 frecventare a şcoalei de Belle-Arle. Aceşti candidaţi de pictori rechiziţionaţi pentru a fi maeştri de desnmn, ca şi copiii de trupă dela muzica militară, deveniţi maeştri de muzică şi sergenţii majori înaintaţi la gradul de maeştri de gimnastică, sunt cei cari au pus piatra fundamentală învăţământului dexterităţilor dela cursul secundar. C; te generaţii n’au trecut pe sub ochiul vigilent şi mai cu seamă pe sub măna acestor pictori! C'-te urechi n’au fost desmierdate mai mult sau mai puţin plăcut, de aceşli muzicanţi cu talent! Echilibristică, piruete, salturi, aplecări înainte, cred că sunt cuvinte introduse în limbă din epoca aceasta de copilărie a învăţământului nostru. In orice caz, dela a-ceşti maeştri ne-a rămas moştenire desconsiderarea obiectului şi a t'tlului de maestru. E cam mult de atunci; acum nu cred că a mai rămas vre unul, decât cel mult pensionar. La noi au fost în totdeauna prefaceri repezi, nu atât de mari ca în prezent, dar au fost şi conform legii cererii şi ofertei. Cu cât absolvenţii şcoalelor de Belle-Arte se înmulţiau, cu atât condiţiunile de numire deveniau mai grele. Mai târziu s’au ţinut concursuri pentru fiecare catedră şi, de data aceasta, oricât de talentat ar fi fost candidatul, trebuia să prezinte un certificat de studii şi diploma de absolvire a şcoalei de Belle-Arte. Urmează apoi examenul de capacitate pentru trei specialităţi: Desemnai, Caligrafia şi Desemnai liniar, cu diferite şi complicate probe pedagogice. Din aceste trei specialităţi, numai desemnul se învaţă în şcoala de Belle-Arte, iar caligrafia, deseranul liniar şi practica pedagogică, le preparau singuri candidaţii. La examenele de capacitate lucrările de desemn erau, într’adevăr, în cea mai mare parte lucrări de artă, iar celelalte probe lăsau de dorit, cum era şi firesc. Cu explicaţ’a- aceasta, nimeni nu mai poale fi surprins că sunt maeştri de caligrafie cari scriu, cum spune poporul: Scriu la line, Vai de mine, Talpa gâştei, Gândul muşlei, www.dacoromamca.ro 407 Când îi vedea slova mea, Să fugi încotro ’i putea. Sunt desenatori foarte buni, cari scriu foarte urât, unii pentrucâ nu le-a plăcut să scrie frumos şi n’au vrut să înveţe, alţii din cauza naturii lor nervoase, alţii în sfârşit, fiindcă afectează scrierea neglijentă, crezând că neglijenţa în scriere va fi interpretată drept semn de activitate şi superioritate intelectuală, când, în realitate, neglijenţa în scriere nu poate fi interpretată decât aşa cum trebue să fie luată orice neglijenţă: ca o necuviinţă şi o nepoliteţă faţă de cei cari sunt siliţi să citească mâzgă-liturile „talpa gâştei“. Orice desemnator cu bunăvoinţă şi cu nervii în stare normală poate fi caligraf, pentrucă scrierea caligrafică e desemn şi, ca urmare, toţi maeştrii de desemn ar fi şi caligrafi, dacă în şcoala de Belle-Arte ar ii avut măcar cele mai elementare îndrumări. Dar şi orice meşteşug, fie cât de modest, ucenicul trebuie să-l înveţe dela un maestru. Numai caligrafia, care e un meşteşug atât de delicat, o ramură de artă, maeştrii cari o predau trebue să o înveţe singuri, dacă o învaţă, şi dacă nu, atunci predau ceeace nici ei singuri nu ştiu. Pentru desemnul liniar, zis şi technic-industrial, sau real, matematic, am de făcut aceleaşi observaţiuni ca şi la caligrafie în ceeace priveşte pregătirea maeştrilor. Importanţa acestui fel de desemn pentru secţiunea reală de liceu n’o micşorează nici chiar programele, care prevăd două ore pe săptămână, iar nota are mai mare valoare decât cea dela desemnul liber. Cu toată importanţa recunoscută a acestui fel de desemn, şcoalele de Belle-Arte n’au nicio catedră de desemn liniar, iar viitorii maeştri, ca şi pentru caligrafie, nu capătă din şcoală nici o îndrumare. Ce departe a ajuns iniţiativa particulară, care a deschis pe Calea Victoriei ateliere de lustruit ghetele, şcoli de dans şi Academii de biliard! Practica pedagogică e mai grea de învăţat, dovadă existenţa atâtor Seminarii pedagogice. Autoeducaţia, cu toate că e susţinută de unii, nu se poate generaliza. Unui www.dacoromamca.ro 408 -t.- ....«. viitor maestru, oricât de mult talent ar avea, după ce şi l-a epuizat învăţând cele trei specialităţi, îi rămâne prea puţin pentru pedagogie, ştiinţă despre care în şcoalele de Belle-Arte nu se pomeneşte nimic, Toţi membrii corpului didactic învaţă şi practică pedagogia înainte de a li se fi încredinţat catedra; pe când maeştrilor de desemn li se încredinţează mai întâiu catedra şi apoi practică şi învaţă ei singuri pedagogia; a-dică îi se cere să citească fără ca cineva să Ie fi arătat literele! Cei mai buni pictori, absolvenţi ai şcoalelor de Belle-Arte, treceau peste toate aceste greutăţi şi, spre nenorocirea lor, deveneau maeştri, obligaţi să predea ce n'au învăţat şi să uite ce ştiau. Unii din ei mai continuau să se ocupe de pictură, neglijând obligaţiunile maestrului ; alţii rătăceau în goana după doi iepuri; puţini s’au resemnat, căutându-şi răsplata şi mângâerea iluziilor * pierdute, în cariera de dascăl. Aceştia au dibuit, desorien-taţi, dar au muncit mereu. Experimentând şi continuu co-rectându-se, s’au perftcţionat chiar. Majoritatea lor se consideră chiar ca nişte deplasaţi, retrogradaţi. Problemele pedagogice nu-i interesează. Ei suspină după idealul pierdut şi n’au destulă voinţă de a-şi făuri un altul. In predarea lor, în Ioc de entuziasm şi căldură comunicativă, copiii văd oboseală şi plictiseală. Pentru unii, nlreaga lor activitate în clasă se i educe la menţinerea ordinei, activitate încordată şi obositoare, mai cu seamă atunci când devine sport.... La dexterităţi elevii sunt înclinaţi sâ fie mai desor-donaţi. Maestrul nu explică prea mull, nici nu ascultă; trebuie să facă corecturi generale şi individuale La desemn, prin însăşi natura obiectului, elevii trebuie să facă anumite mişcări necesare : ascut creioane, şterg cu guma etc. Această libertate de mişcare şi rumoarea ce se produce, încurajează naturile vioaie şi cu înclinare spre des-ordine să facă şi alte mişcări şi sgomote care, Ia clasele numeroase, unde supravegherea se face mai greu, degenerează într’o complectă desordine. E foarte uşor ca un maestru puţin energic şi nepregătit să nu-şi mai poată menţinea ordinea în clasă şi să devie o sarcină pentru www.dacaromamca.ro 409 directori. Din acest punct de vedere lecţiunea de dexterităţi cere o mai mare încordare de supraveghere, iar din partea maestrului mult tact şi pricepere pedagogică. Pentru obiectele teoretice, fie profesorul expozitiv sau euristic, ordinea se menţne mai uşor prin eh ar natura obiectului şi prestigiul ce i-1 dâ clasifîcaţia de obiect principal. Pentru ca ordinea să fie menţinută, elevii trebuie să fie ocupaţi; iar ca să-i ocupi, trebue să ştii cum. De unde să ştie bietul pictor mulţime de lucruri subtile, în afară de specialitatea lui, dacă în şcoală nu le-a învăţat, iar în practică nimeni nu i le-a arătat. La greşelile celor nepregătiţi, Ministerul răspundea cu o nouă dispoziţiune, mai umilitoare, care apăsa mai greu asupra maestrului deja descurajat şi desorientat. Din cauza raporturilor nenormale între maestru şi elevi se năştea ură şi răzbunare. Elevii rămâneau corijenţi pentru desordine, nu pentru reavoinţă, ceeace a făcut pe Minister să suprime corijările Ia dexterităţi, De atunci regulamentul prevede că: «elevul care a avut reavoinţă la dexterităţi, iui rămâne corigent, ci e permutat la altă şcoaUV. Pedeapsa n’ar fi mare în oraşele cu mai multe şcoli secundare, dar în oraşele din provincie corespunde cu eliminarea şi dacă părinţii sunt săraci, cu eliminarea definitivă. „Reaua voinţă o constată Dirigintele cu maestrul respectiv în primele bimestre, aceiaşi impreună cu Directorul in ultimele bimestrea. Deci o adevărată Comi-siune de anchetă transportata la faţa locului, pentru a constata că d-nul Ionescu Goe din clasa I B şi-a tăiat cu degetele foile caetului de caligrafie, sau l-a strâns în patru şi l-a pus în buzunar, să-i lie manile libere la sărit capra. Când nota mai mică de cinci la dexterităţi se pune cu atâta control şi ceremonial, cine ar mai putea spune că regulamentul nu le dă importanţa cuvenită. Totuşi, maeştrii se simt umiliţi pentrucă regulamentul îi declară incapabili de a aprecia singuri reaua-voinţă. Diriginţii de abia îşi îndeplinesc îndatoririle strict necesare şi nu mai au timp şi pentru anchete de felul acesta. In ultimele bi** www.dacoromamca.ro 410 ttiestre maestrul e în bună companie, pentrucă Dirigintele e declarat incapabil de a constată reauavoinţă şi el e pus s ib controlul Directorului. Noroc că nu mai sunt bi-mestre, căci ar păţi-o şi Directorul! Pentru a evită această tutelă, maestrul nu pune note mai mici de 5 şi, în asemenea caz, toată notaţia e mărită cu unul sau două puncte, pentru a păstră proporţia între diferitele grade de apreciare. Elevii notaţi mai mult decât merită „îşi jac provizie“ şi în ultimele bimestre lucrează sau nu, după cum sunt de capricioşi. Aceşti elevi promovând, continuă procedeul în clasele următoare şi astfel se întăreşte tradiţia că la dexterităţi nu rămâne nimeni, oricum s’ar purtă. Tutela maestrului e motivată de unele abuzuri; dar pentru unele excepţii, nu-i drept să se ia o măsură generală; mai drept ar fi fost să fie tutelaţi numai abuzivii. In loc de această dispoziţie, luată de Minister drept pedeapsă, mai potrivit ar fi fost să fi lăsat ca conferinţa şcolară dela sfârşitul anului să-şi dea avizul şi să remedieze orice abuz, ceeace face şi acuma când moderează exigenţa oricărui profesor. In schimb, să se fi menţinut pentru desemn corigenta, fiind chiar al patrulea obiect de corijat în cursul inferior şi al treilea în cursul superior. Elevul corigent, învăţând Ia celelalte obiecte, va aveă nevoie să varieze munca lui, exercitându-se la desemn, aşa cum face în timpul anului; iar toamna va prezinla un carnet de schiţe şi crochiuri după natură din excursiile lui şi din memorie. Corigenţa la desemn, ca orice măsură întrebuinţată cu pricepere, ar fi o uşoară pedeapsă şi un stimulent pentru unele naturi, bune în fond, dar oarecum răsfăţate. Existând corigenţa, notele la desemn vor reprezenta în mod just aptitudinile fiecărui elev; ba, chibzuite bine, în urma unei analize minuţioase, chiar media notelor celorlalte obiecte; pe când în starea actuală nu ajută decât a mări fictiv media generală. După cum am arătat la început, in programele actuale desemnul e prevăzut cu o singură lecţiune pe săptămână Ia toate clasele (afară de clasa II şi secţia reală, unde se predă de două ori pe săptămână), ceeace face www.dacoromamca.ro 32 de lecţiuni pe an, dacă nu sunt sărbători. In schimb, pentru muzică, programul prevede două lecţiuni, plus două ore de ansamblu, eventual trei lecţiuni pe săptămână la cursul inferior, deci de trei ori mai multă importanţă de cât i s’a dat desemnului. Importanţa didactică a muzicei, nimeni nu o tăgădueşte. Vreau să arăt numai că legiuitorul, faţă cu muzica, a nedreptăţit desemnul, nedându-i cel puţin o importanţă egală. Pentru aceasta voiu face o comparaţune între muzică şi desemn. Desemnul cultivă simţul văzului şi simţul muscular. Muzica cultivă numai simţul auditiv. Simţul muscular, în combinaţie cu cel tactil, ne face să cunoaştem forma, distanţa, volumul, înlinderea, suprafaţa, situaţia, etc., deci toate elementele care compun ideca de spaţiu şi ideea dc timp. El ne confirmă existenţa unei lumi în afară de noi şi ne ajută să o cunoaştem. Organul special acestui simţ fiind tot sistemul muscular, el este un simţ precis, pozitiv, nesupus iluziilor şi halucinaţiilor, simţ ce controlează senzaţiile primite prin celelalte simţuri. Simţului vizual îi corespunde, ca senzaţii proprii, cele de lumină şi de culoare; iar simţului auditivii corespunde numai un singur fel de senzaţii: cele de sunet. Aceste două simţuri, auditiv şi vizual, ocupă treapta . cea mai înaltă în clasificaţia celor opt simţuri şi pentru aceasta pot ti numite şi simţurile nobile, pentru elementele estetice simple ce prezintă senzaţiile lor proprii. Un sunet armonic sau o culoare produce asupra noastră o impresie plăcută. Comparate aceste două simţuri, vedem că cel auditiv are un singur fel de senzaţii, iar cel vizual două senzaţii proprii; iar prin acţiunea lui, pune în funcţiune încă două simţuri care conlribuesc şi ele cu senzaţiile lor proprii la complectarea şi mărirea impresiilor. Dintre toate prezentaţiile venite dela toate simţurile, senzaţiile vizuale sunt în genere cele care se reproduc mai uşor şi totdeauna mai exact. Ele au proprietatea celei mai mari reproduclibilităţi (reviviscenţe). Potrivit cu complexitatea de elemente psihice pe care www.dacoromamca.ro 412 le pune în funcţiune, simţul văzului, din acest punct de vedere, îl consider superior simţului auditiv. Mulţumită culturii simţului văzului s’au desvoltat în omenire cele trei arie plastice (sau statice, pentru că se estind în spaţiu şi implică mai puţin ideea de mişcare): Arhitectura, Sculptura şi Pictura; iar prin asociaţ e, Mimica (cu dansul şi arta dramatică). Cultivând simţul văzului, elevii vor avea putinţa de a înţelege şi simţi trei arte; iar dacă cultivăm simţul auditiv, va simţi şi apreciâ una singură,—muzica. Dintre arte, muzica s’a desvoltat mai întâiu, apoi arhitectura, sculptura şi pictura. Muzica vorbeşte în special simţului, nu raţiunii. Titlul bucăţii în genere sugerează idei, iar nu melodia în sine. Pentru a simţi muzica nu se cer multe cunoştinţe. Ea impresionează puternic şi ime-diat, iar elementele ei de impresiune,—sunetele,—se sting odată cu ecoul ultimelor acorduri. Q simt pasările şi animalele, copilul in leagăn şi omul primitiv. Dovadă că muzica nu pretinde multe cunoştinţe, sunt geniile muzicale precoce, care au ajuns la o remarcabilă desvoltare la vârsta fragedă a copilăriei: Mozart W. la 4 ani, Florilzel von Reuther la 8 ani, BronislawHubermann la 10 ani, Eneşcu la 12 ani. In schimb istoria artelor nu citează niciun arhitect, sculptor sau pictor, care să se fi manifestat puternic la vârsta de 8 sau 10 ani. Din cele expuse se vede lămurit cât de importantă e cultivarea simţului vizual. Din punct de vedere pedagogic importanţa e covârşitoare Pentru desemn e nevoe de o mulţime de condiţiuni materiale. E necesară o sală cu lumină specială şi constantă, un anumit mobilier, un model, materiale necesare fhârtie, creioane, gumă, etc.). Mai trebue exercitată şi mâna-Pentru muzică nu e nevoe de o sală cu lumină specială; elevii pot cântă, stând în picioare, în marş, la lumina lu-nei, în iren sau în barcă; ei au de subordonat un singur organ, iar condiţiunile materiale se reduc la un camerton, care nici el nu cere o prealabilă pregătire. Un elev poate cânta oricând vrea, dar nu desemnează decât atunci când poate, dovadă sunt recreaţiunile, care sunt numai mişcări www.dacaramanica.ro şi cântece. Dela emiterea primelor sunete ale unei melodii, până la ultimele note ce se pierd, a trecut un timp foarte scurt în comparaţie cu o bucată de desemn, isprăvită după mai multe lecţii. La muzică elevii se împart în trei categorii: a) Cei cu voce şi ureche; b) Cei cu ureche şi c) Cei cari n’au nici voce nici ureche. Aceşti din urmă, oricum li s’ar emite un sunet, indiferent de timbru şi intensitate, nu-1 pot aprecia, nici reproduce. Urechea lor de cele mai multe ori e needucabilă şi atunci li se spune că „n’au ureche", cu înţelesul că le lipseşte complect simţul auditiv muzical. Pentru ei nu există sunete armonice, cum nu există culoarea pentru orbi. Numărul lor e destul de mare; într’o clasă poate ajunge până la un sfert. In schimb, la desemn profită toţi, şi cei cu defecte fizice. Am avut elevi miopi, bolnavi de nervi, le lipsiă unul sau două degete, mâna dreaptă atrofiată, sau nu vedeau cu un ochiu. Pe nici unul nu l’am scutit de desemn şi caligrafie. Le-am dat o deosebită atenţie şi, cum în totdeauna aceşti elevi au multă bunăvoinţă, au devenit chiar cei mai buni din clasă. ' Simţul văzului e educabil. Expresia „n’are ureche", dela muzică, nu se poate întrebuinţa la desemn că „n’are ochiu" sau „mână". Pot fi ochiul sau mâna needucate, dar nimeni nu le contestă existenţa. Simţul văzului având două senzaţii proprii, daltonistul, care nu va vedea culoarea, va aprecia efectul de lumină. Ambele aceste senzaţii sunt controlate de simţul muscular, care pipăe, ridică, măsoară şi compară. Pe când simţul auditiv, având un singur fel de senzaţii, nu le poate controla. Un elev fără ureche cântă falş şi cântă înnainte, fie singur sau în cor; el are convingerea că cântă bine; pe când un elev, care a făcut un desemn, se jenează să-l arate; alţii îl denunţă şi, când îl prezintă, zâmbeşte oarecum ruşinat, ştie că are greşeli şi, când i se atrage atenţiunea asupra lor, se convinge imediat şi le corectează. Profită la muzică cei cu ureche şi cei cari au şi voce şi ureche. Aceşti din urmă sunt mai puţini, — e corul,— cam o optime din numărul total al elevilor dintr’o şcoală. Cu aceştia din urmă se ocupă mai mult maestrul; ei au t www.dacaromanica.ro 414 două ore de ansamblu. Pentru ei şcoala ia vacanţă cu o zi sau două în ajunul vre-unei serbări. Ei sunt haina de sărbătoare cu care se prezintă şcoala la orice solemnitate. La muzică sunetele se pierd imediat după emisiune, pe când desemnul rămâne şi se poate corecta şi controla după un timp cât de îndelungat. Oricine poate şti cum a scris sau desemnat în copilărie, dar nu poate şti cum a cântat, fără ajutorul gramofonnlui. In definitiv, simţul văzului e superior simţului auditiv, e mult mai important pentru educaţie, după cum vom vedea. E mai educabil şi educaţia lui se face mai greu decât a simţului auditiv. Toate acestea sunt motive evidente ca desemnul să fie considerat de programe cel puţin egal cu muzica şi n’am înţeles niciodată ce a avut în vedere legiuitorul, când a prevăzut la desemn o singură oră pe săptămână, iar la muzică trei, socotind-o prin a-ceasta de trei ori mai importantă. Din cauzele menţionate, învăţământul desemnului a suferit şi mai sufere încă. Dacă elevul din liceu nu-1 învaţă, mai târziu medicinistul, naturalistul, militarul, geograful sunt nevoiţi să-l înveţe, căci din cauza acestei lacune în educaţie, sufăr mari greutăţi în pătrunderea şi stăpânirea cunoştinţelor lor speciale. Toată lumea intelectuală dela noi consideră desemnul ca o carte pe care o pot citi numai firile dotate cu talent înnăscut. In diferite împrejurări, când e vorba de desemn, aceşti intelectuali se arată jenaţi că nu se pot pronunţa şi îşi declină competenţa, regretând că „n’au avut talent" şi deci posibilitatea de a simţi mulţumirile sufleteşti, ce le procură acest exerciţiu frumos, recreativ şi educativ. Chiar pedagogii au considerat desemnul, multă vreme, sub aspect artistic sau utilitarist, bun numai ca elevul să se serviască de el mai târziu, pentru practicarea unei arte sau meserii. Desemnul îa şcoală e mai mult ştiinţă decât artă, e un mijloc de înţelegere şi exprimare, după cum sunt cuvintele spuse sau scrise. El complectează cele două exerciţii fundamentale : scrierea şi cetirea şi ca şi ele ar trebui să devie o acţiune mecanică. In adevăr, caligrafie însemnează scriere frumoasă, artistică; şi, dacă ar fi con- www.dacaramamca.ro 416 siderat desemnul ca o artă, atunci ar şti să scrie aţâţi câţi ştiu să desemneze. Caligrafi sunt puţini, după cum şi desemnatori-artişfi sunt puţini; dar de scris, ştiu să scrie, mai bine sau mai rău, toţi câţi au terminat cursul primar. Un asemenea absolvent poate să-şi exprime gândul, potrivit cu gradul lui de cultură, prin cuvinte scrise, dar nu şi-l poate exprima prin linii sau imagini. începutul trebuinţei de a desemna se pierde în întunericul trecutului îndepărtat, la omul preistoric. Preoţii egipteni îl întrebuinţau, nu numai ca o înfrumuseţare, ci ca scriere hieroglifă. Fenicienii au compus alfabetul, nu din imagini, ci din semne convenţionale. Vedem, prin urmare, că desemnul poate fi întrebuinţat ca scriere, iar scrierea nu-i decât un fel de desemn vulgarizat. Caracterele grafice ale scrierii variază chiar după naţiuni. Sunt caractere chinezeşti, greceşti, latineşti, armeneşti, germane, turceşti, slave ; din această cauză şi din cauză că semnele grafice reprezintă cuvinte proprii limbilor respective, scrierea nu poate fi întrebuinţată, ca desemnul, ca un limbaj universal, deopotrivă de bine înţeles de toate neamurile. Pentru grafologi, scrierea caligrafică nu prezintă nici-un interes, nu le spune nimic, fiind ceva silit şi nepersonal. Scrierea obişnuită e revelatoare; în ea scriitorii pun ceva din personalitatea lor; ea e fotografia gesturilor şi a ritmului pulsaţiilor. Din studiul ei analitic grafologii iscusiţi deduc caracterul scriitorului. Desemnul artistic, ca putere de revelaţie, se poate compara cu scrierea artistică ; dar în şcoală, nefiind vorba de manifesta-ţiuni artistice, susţin că desemnul liber al elevilor e tot atât de revelator ca şi scrierea obicinuită pentru grafologi. S’a spus că : „educaţia este meşteşugul de a trece conştientul în inconştient (Gustav Ie Bon). In adevăr, scrierea la început, când se în raţă, se desemnează ;e în faza conştientă ; ne gândim la forma literelor. Mai târziu, în urma exerciţiului, scrim literele fără a ne mai gândi la forma lor ; acţiunea devine mecanică, aproape automatică; atenţiunea, în momentul scrierii, e îndreptată asupra conţinutului şi atunci conştientul a trecut în inconştient. Desemnul e o acţiune conştientă susţinută de colaboraţiunea www.dacoroinamca.ro 41b mai multor senzaţiuni şi al unei complicate operaţiuni intelectuale. Pentru acest motiv câteva foi de desemn ale aceluiaş elev, îmi spun lămurit dacă elevul are exerciţiul desemnului, simţul proporţiei, al formei plastice, al perspectivei, al luminei şi culorilor; dacă are gust pentru frumos şi spirit analitic; în fine dacă e tip vizual interior sau vizual reflexiv şi constructiv. Desemnul, în afară de însuşirile sufleteşti de mai sus, mai relevă şi altele de ordine mai mult fizică; dacă elevul e plăpând sau energic, dacă se exprimă clar sau gângăveşte, dacă e conştiincios sau neglijent, curat sau murdar, ordonat sau desordonat. Din cauză că desemnul este un limbaj sufletesc al copilului, a devenit şi un mijloc de a cunoaşte ' sufletul lui, creindu-se astfel o psichologie a desemnului, asupra căreia şi-au îndreptat atenţia toţi fruntaşii gândirii. Iată pentru ce am spus mai sus că nota la desemn, bine chibzuită, ar reprezintă valoarea reală a elevului, adică nota medie a celorlalte obiecte. La desemn elevul nu poate fi măi mult sau mai puţin preparat; facultăţile lui intelectuale şi concretizarea lor în desemn rămân a-celeaşi, neschimbate, decât în mod treptat, potrivit cu progresul ce-1 face. „Desemnul este promotorul întregii adiuilă(i omeneşti11 Intr’adevăr tot ce ne înconjoară, ca creaţiune u-mană şi are iorma vizibilă şi tangibilă, a emanat dela desemn, care a servit ca prim model. Materia primă s’a transformat, însutiindu-şi valoarea, dar desemnul e la baza celor trei ramuri de activitate omenească. Artele, Industria şi chiar Ştiinţele au luat naştere, s’au desvoltat şi se vor perfecţionă cu ajutorul desemnului. In şcoală desemnul e auxiliarul şi colaboratorul tuturor obiectelor de studiu. Desemnul se adaptează la orice principiu pedagogic şi acele principii se pot aplică şi la o lecţie de desemn. Dela simplu la compus, adică dela schiţă la detaliu; dela nehotărât la hotărât: umbrele sunt de abia indicate, mai apoi precizate, asemenea culoarea; dela concret la abstract: întâiu desemnul după model, apoi desemnul din memorie; - dela empiric la raţionat: întâiu exerciţii de desemn şi apoi studiul perspectivei, adică reproducerea www.dacoromanica.ro 417 pe foaia plană a dimensiunii a treia şi a spaţiului. De-scmnul corespunde apoi principiilor că: 1) Educaţia e o reproducţie în mic a civilizaţiei. 2) Să fie spontaneie. 3) Să fie însoţită de plăcere. Desemnul nu produce asupra elevilor nici o oboseală. După măsurătoarea oboselii cu aestesiometrul făcută de Wamond, rezultă că matematica e obiectul cel mai obositor, apoi limbile, canto, gimnastica şi în fine desemnul şi lucrul manual, care nu produc nici o osteneală ca muncă în sine; la aceiaşi concluzie ajunge şi Sakaki un profesor japonez. Deci cu minimum de oboseală, avem un câştig relativ mare. Un câştig mare cu minimum de oboseală: iată deviza cea mai la modă! Metoda intuitivă se bazează pe simţul văzului. Ea va da cu atât mai bune roade, cu cât acest simţ va fi mai bine educat. Astăzi nu se poate concepe o lecţiune de partea ştiinţifică fără imagini şi crochiuri; întreaga grupă ştiinţifică se intuiază prin desemn, începând cu istoria, geografia, ştiinţele naturale, zoologia, botanica, geologia, higiena ştiinţele fizico-chimice, matematica, geometria, astronomia etc. Pentru grupul de obiecte, care formează partea literară filosofică a învăţământului, s’ar părea că desemnul n’ar ti un aşa de preţios colaborator. De aceia vom face o comparaţie între o lecţie de limba română şi una de desemn. La limba română profesorul citeşte o bucata literară pentru a avea elevii un model de cetire corectă, a-poi explică bucata, atrăgând atenţia elevilor asupra frumuseţii şi valoarei ei literare. Maestrul de desemn alege şi el—dacă are de unde—un model frumos, atrage şi el atenţia elevilor asupra frumuseţii formei şi culorii. Expune modelul într’o lumină convenabilă, pentru a fi cât mai evidenta părţile caracteristice. Profesorul scoate în relief „punctele principale', care formează scheletul, subiectul bucăţii. Maestrul împreună cu elevii, ca şi profesorul, stabileşte raporturile de mărime între părţile modelului, fixând proporţiile, deci „punctele principale". Şi unul şi altul, cu ajutorul punctelor principale, fac rezumatul bucăţii sau schiţa modelului. Urmează detaliile, precizând forma; fac deci analiza bucăţii literare sau a modelului. Profesorul de limba română dă un subiect de coniDoziţie. www.dacoromamca.ro 418 Maestrul cere să se desemneze din memorie modelul. Profesorul cere elevilor să facă o compoziţie cu subiectul care şi-l vor alege; maestrul Ie cere să desemneze din memorie ce vor ei. Şi unul şi altul pătrund în sufletul elevilor şi constată gradul şi felul impresiunilor. Ambii Ie cultivă atenţia, memoria vizuală şi imaginaţia creatoare. Şi unul şi altul deprind pe elevi cu metoda de studiere desvoîtându-le puterea de analiză. Nu este nici un obiect de studiu care să aibă o mai strânsă legătură cu celelalte şi o valoare educativă mai mare ca desemnul. „Mai mult îmi spune un crochiu, de cât un raport amănunţit*, a zis Napoleon acum 100 de ani, când doar un Pestalozzi numai putea să întrevadă importanţa educativă a desemnului. Dacă crochiurile clarifică atât de mult descrierile, ce potrivit ar fi ca toate compoziţiile de limba română să fie ilustrate cu schiţe şi crochiuri. Ar fi o variaţiune plăcută şi un câştig îndoit. Cuvintele şi expresiile proprii desemnului, întrebuinţate la limba română, sunt o dovadă mai mult că, în ceiace priveşte partea descriptivă, ambele obiecte nu fac decât acelaş lucru, servindu-se pentru acelaş scop unul de cuvinte, iar altul de linii, lumină şi culoare. Iată câteva din acele cuvinte: tablou, schiţă, colorit, nuanţă, se desemnează, se scoate în relief, contur, perspectivă, pastel, formă plasticitate, stil etc. In ultimul timp ministerul printr’un ordin circular cere maeştrilor de desemn să răspundă la următoarele trei chestiuni: 1) Ce propuneri au de făcut pentru o deosebită desvoltare a desemnului, caligrafiei şi tuturor artelor frumoase. 2) Ce propun relativ la pregătirea şi recrutarea personalului didactic însărcinat cu predarea desemnului şi în fine 3) Pentru desvoltarea gustului artistic în ţară. Din aceste trei întrebări se vede lămurit că ministerul a făcut constatarea—cam târzie—că desemnul, caligrafia şi toate artele-frumoase dela noi nu au desvolla-rea care ar trebui să o aibă. Şi după ce a făcut această constatare, a căutat cauza şi a găsit că personalul didactic al şcoalelor secundare nu are o pregătire specială şi tot din această cauză nici gustul artistic la noi nu e normal desvoltat. www.dacoramamca.ro 419 In chestiunea a doua se află si răspunsul Ia prima şi a treia. In adevăr, dacă maeştrii vor fi bine pregătiţi şi vor aveii posibilitatea de a lucră, efectul se va vedea imediat. In cursul primar învăţătorii şi institutorii dau copiilor primele îndrumări pentru desemn, iar pentru scriere pun temelia acestui exerciţiu. Deprinderile rele dela desemn se mai pot corectă în liceu, dar cele dela caligrafie sunt atât de puternic fixate, că de cele mai multe ori rămân neschimbate. Poziţia la scris şi mânuirea condeiului, dacă ar fi bine arătate şi înţelese de copii, învăţătorul a făcut destul în comparaţie cu ceia ce se face acum. Sunt mulţi învăţători normalişti, cari nici atâta nu pot face şi nu au ei nici o vină dacă în şcoala normală nu li s’a arătat. Ei au avut maeştri de caligrafie pictori absolvenţi ai şcoalei de Belle-Arte, nu caligrafi. In şcoala primară scrierea şi cetirea sunt exerciţiile fundamentale, exerciţii de care nu ne putem dispensă şi care ne sunt necesare în fiecare zi din viaţă. Totuşi scrierea e exerciţiul care se face cel mai rău. O schimbare se impune şi Ministerul şi-a propus să facă. In primul rând va trebui să aibă în vedere pregătirea corpului didactic. Va înfiinţa pe lângă fiecare şcoală de Belle-Arte câte o secţiune pedagogică unde să se pre-deă caligrafia şi desemnul liniar pe lângă cursurile şcoalei de Belle-Arte. Studenţii, cari vor urma această secţiune, vor urmă şi Seminarul pedagogic universitar ca toţi studenţii cari se destină carierei didactice. In această secţiune nu se vor înscri decât absolvenţi a opt clase de liceu iar absolvenţii acestei secţiuni, în urma examenului de capacitate, vor fi numiţi în învăţământ cu titlu şi leafă egală cu a profesorilor. In afară de pregătirea profesorilor de desemn va trebui ca legea şi regulamentele să le dea posibilitatea de a lucră. Desemnul să fie considerat ca obiect principal, având corijare ca toate obiectele şi, în loc de o oră pe săptămână, să se predeă cel puţin două. La şcoalele din apus, (Seminarul pedagogic din lena) e prevăzută în program o oră (o lecţiune) specială pe www.dacoromamca.ro 420 săptămână, destinată analizei tablourilor şi operelor de artă. S’ar putea şi în programele noastre găsi o oră de ansamblu pe săptămână, pentru astfel de analize şi interpretări, cel puţin pentru cursul superior. Ministerul Artelor va îngriji ca fiecare liceu să aibă o colecţie cu reproduceri în negru sau în culoare după principalele capo-d’opere de pictură, sculptură şi arhitectură. Fără această lecţiune de explicare şi analiză a operelor de artă, istoria artelor, prevăzută în programul şcoalelor de fete, secţia clasico-modernă, n’are absolut nici un rost; elevele memorează date şi numiri, cum ar memora un dicţionar, fac geografie fără hartă. Cu această ultimă măsură, s’ar contribui mult la cultivarea gustului artistic la noi în ţară. Copilul învaţă jucândii-se şi imitând. A desemnă şi a coloră, sunt dintre jocurile cele mai preferate de copil. Mai apoi, pentru desvoltarea voinţei, atenţiei şi judecăţii, principiul nou al educatorilor americani este de «a învăţă lucrând» (learning by doing) şi pentru aplicarea acestui principiu, desemnul va ocupă locul ce-1 merită. Pe de altă parte există un curent de a se consideră educaţia estetică ca siDgura disciplină de bază a pedagogiei şi de aci scopul educaţiunii să fie un scop pur estetic. • Din aceste tendinţi diferite, a rezultat că estetica are un rol armonic în educaţia generală, pe care nu-1 aveă în trecut şi această importanţă i se dă chiar din cursul primar, pentrucă sentimentul moral ia naştere şi se des-voltă din sentimentul estetic; deci binele e un fruct al frumosului. Când vom şti să subjugăm forţele naturii şi să ne folosim de ele, când mijloacele de producţiune vor atinge perfecţiunea, când munca omenească va fi bine repartizată şi ocrotită, când avuţiile nu vor mai fi cumulate în câteva mâini şi nu vor mai există exploataţi, când educaţia va fi bine organizată, când, prin urmare, lupta pentru existenţă va fi mai uşoară şi omul va aveă mai mult timp liber, atunci frumosul în artă şi în natură, va ocupă locul cel mai important în viaţă. GH. CARP Maestru de desemn la Liceul Mircen cel Bătrân, Conilnn|n www.dacaramamca.ro 421 POEZII 1 Câtă lumină şi noroc In juru-i răspândeşte N’o ştie soarele de loc, Când arde şi luceşte. Şi stelele, când ies, sclipind, Din depărtări străine, Nu ştiu ce farmec blând aprind In nopţile senine. Aşa nu ştie draga mea Ce rai de fericire Mi-aduce’n taină dela ea. O singură privire ; Şi farmecul fără hotar Din via(a mea pustie Ea, singură, mi-l dă in dar Şi, singură, nu-l ştie. www.dacoromanica.ro 422 2 Străbaţi cuprinsuri mari .şi munţi şi ape, Să pili o slavilă’nlre dor şi tine, Dar, când îl crezi departe, el de-aproape Ca umbra, după pasul tău se ţine. Opreşte-te! Zădarnică’iicercare! Aşteaptă pân’ce singur se va duce Să-şi caute aiurea aşezare Şi căpătâi pe care să se culce. Iubirea într’o lege se cuprinde, O lege care nu se poate’nfrânge: Cu depărtarea creşte şi s’aprindc, Cu vremea scade şi—încet-se stânge. 3 Urlă marea şi vueşte Şi ridică valuri mii, Peste care trec săgeată Goelanzii argintii. Orizontul se'nfrâţeşte Cu adâncul frământat Şi în malurile’nalle Apele’nspumate bat. Pe nisipul de sub ţărmuri, Zac, aduse din spre larg Rămăşiţe dintr’o luntre: Nişte scânduri şi-un catarg. Dar luntraş cine-a fost oare 1 Şi-a plecat spre care ţel? Unde zace el acuma ? Cine plânge după el ? Rozmarin www.dacaromamca.ro MAELSTRCm Căile lui Dmnneeen în Natură, ca şi în planurile sale providenţiale, nu sunt căile noastre; şi concepţiile intendenţei noastre nu se pot compara în nici un chip cu imensitatea, adâncimea şi caracterul operelor divine, al căror abis e mai adânc decât fântâna lui Democrit- Joseph Glanville, Ajunserăm în sfârşit pe creasta celor mai înalte stânci. Câte-va minute moşneagul arătă prea istovit, ca să mai poată rosti un cuvânt. — Mai înainte vreme, vorbi el în cele din urmă, vă puteam călăuzi pe poteca asta tot aşa de uşor ca şi băetanul meu cel mai tânăr; dar mi s’a întâmplat acum trei ani o peripeţie cum nici un muritor n’a încercat-o vreodată pe pământ, sau cel puţin cum nu mai trăeşte nimeni să o povestiaseă; iar cele şase ore de spaimă grozavă, pe care le-am îndurat atunci, mi-au ruinat şi sufletul şi corpul. Poate mă credeţi bătrân de tot; dar nu e aşa. In mai puţin de o zi mi-a înălbit tot părul, care eiâ negru ca pana corbului, mi-a slăbit tot corpul şi mi s'au sleit toţi nervii în aşa chip, în cât şi acum tremur la cea mai slabă sforţare şi mă înspăimânt până şi de o umbră. Iacă, abia privesc pe deasupra acestei genuni şi mă apucă ameţeala. Mica faleză lângă care se lungise el cu atâta ne. păsare ca să se~odihniască, aşa încât corpul îi atârna în gol şi, cum stă rezemat de marginea lunecoasă a stâncii, numai cotul îl opriâ dela cădere, — mica faleză se înălţă ca un perete în faţa unei prăpăstii căscate, tăiată în granit negru şi lucios, la vre-o cinci-zeci sau www.dacoromamca.ro 424 şaizeci de picioare deasupra unui haos de stânci. Cu nici un preţ nu m’aş fi apropiat de marginea ei la mai puţin de şase paşi. îndrăzneala călăuzei mele îmi trezia un asemenea tior de frică, încât mă lăsai la pământ cu lot corpul, mă agăţai eu mân-ile de tufele dinprejur şi nu îndrăzniam să privesc măcar cerul; zadarnic mă luptam cu mine însumi ca să alung gândul că însăşi temeliile muntelui erau în primejdie să se năruie sub furia vânturilor. Mi-a trebuit timp ca să raţionez şi să găsesc destul curaj spre a mă ridică puţin şi a privi depărtările. Dar, pentru Dumezeu, biruiţi-vă teama, zise călăuza, căci dacă v’am adus aci, e numai ca să cuprindeţi cu ochii o întindere cât mai largă a locului unde s’a petrecut întâmplarea despre care v’am vorbit şi să vă depăn toată povestirea aceasta, în timp ce dumneavoastră veţi avea subt ochi însăşi scena pe care s’a desfăşurat. Noi ne aflăm acum, continuă el cu acea pre-ciziune care-i caracteriza felul său de-a vorbi, ne aflăm pe coasta Norvegiei, la 68° latitudine, în marea provincie Nordland şi în posomorâtul district Lofoden. Muntele, pe vârful căruia ne găsim, se numeşte llel-seggen, înnoratul. Acum, ridicaţi-vă puţin, ţine-ţi-vă de ierburi, dacă vă cuprinde ameţeala, uite aşa... şi priviţi peste mare, dincolo de vălul acela de ceaţă. Privii cu toată ameţeala grozavă şi văzui o largă întindere de ocean, ale cărui ape de culoarea cernelei îmi amintiâu povestirea geografului pubian despre Marea întunericului — Mare Tenebrarum. închipuirea omenească n’ar putea plăsmui o privelişte aşa de nesfârşit de tristă. La dreapta şi la stânga, căt poate cuprinde ochiul, se desfăşură ca nişte ziduri ale lumii, fruntea unei faleze grozav de negre şi de prăpăstioase, a cărei tristeţe este sporită şi de valurile ce se ridică foarte sus, până la creasta albă şi sinistră a pereţilor de stâncă cu urlete şi vuiete neîntrerupte. Chiar în faţa promon-toriului deasupra căruia ne aflam şi la o depărtare de vre-o cinci sau şase mile în mare, se vedea un ostrov de stâncă goală; sau mai degrabă se ghiciâ fiinţa lui www.dacoromanica.ro 42b după spuma valurilor care-1 îaconjurau. La aproape două mile în spre ţărm, se află o altă insulă, cevâ mai mică, stearpă şi înconjurată de stânci uriaşe şi de colţi mari de piatră. Oceanul, în spaţiul cuprins între insula din larg şi ţărm, avea ceva extraordinar în înfăţişarea lui. In ceasul acela suflă dinspre uscat un vânt aşâ de puternic, încât un bric, colo jos, in larg, se svârcoliâ cumplit în valuri şi în fiecare clipă trupul său dispărea în întregime. Cu toate acestea nu eră pe mare o hulă obişnuită, ci numai frământare de valuri care se încrucişau în toate direcţiile cu un sgomot surd şi mânios, nu numai în „dinţii vântului", ci şi în alte sensuri; spumă nu se vedea decât puţină în nemijlocita vecinătate a stâncilor. — Insula de colo din depărtare, vorbi moşneagul, se numeşte de Norvegieni Vurrgh. Cealaltă, la jumătate de drum, Moskoe. Cealaltă, o milă spre Nord, este Ambaaren. Colo, departe, sunt Islesen, Hotliolm, Keid-lielm, Suarven şi Buckholm. Mai departe, între Moskoe şi Vurrgh, sunt Otterholm, Plimen, Sandflesen şi Stock-liolm. Acestea sunt numele adevărate ale ostroavelor; dar cum dracu le-a venit în minte oamenilor să le boteze, nici eu nu ştiu. Auziţi ceva?... Vedeţi vre-o schimbare în înfăţişarea mării ? Trecuseră vre-o zece minute de când ne aflam pe creasta lui Helseggen, unde ne urcaserăm venind din spre Lofoden, aşa încât nu putusem vedeă marea decât din clipă când, ajunşi în vârf, ea se desfăşură largă înaintea ochilor noştri. Pe când bătrâuul vorbiâ auzii un vuiet puternic care creştea treptat, întocmai ca mugetul unui cârd nesfârşit de zimbri în preriile Americei, şi, în acelaş timp, văzui că faţa oceanului de sub noi, pe care corăbierii obişnuiesc să o numiască , zbătută“ se preschimbă cu repeziciune într’un şuvoi ce se îndreptă spre răsărit. Ba încă, pe când priviam, şuvoiul câştigă o iuţeală neobişnuită. Fiecare clipă îi sporiâ repezeciunea şi furia sa năvalnică. Peste cinci minute toată marea, până la creasta lui Vurrgh, eră biciuită www.dacoromanica.ro 426 de furia sa neîmblânzită; dar mai ale3 între Moskoe şi coastă răscoala apelor eră din plin. Acolo întinsul cel larg al genunei clocotiâ frământat de mii de curenţi contrari, isbucniâ dintr’odată în sbuciumhi sălbatece, se înălţa fierbând, şuerâ şi porniâ în vârtejuri uriaşe şi nenumărate şi astfel se rotiâ înaintând spre răsărit cu o iuţeală pe care apa n’o are decât în cascade. încă două, trei minute şi priveliştea se schimbă cu totul. Faţa mării se linişti puţin câte puţin şi vârtejurile dispărură unul după altul, pe când fâşii întinse de spumă înălbiau într’un loc unde până atunci nu se vedea nimic. In cele din urmă fâşiile se lungiră pe mare întindere, se apropiară şi, moştenind par’că rotirea vârtejurilor dispărute, începură să dea ocol în aria unui vârtej neasemănat mai larg. Iute, foarte iute, rotirea aceasta de ape îşi lămuri hotarul, formând un cerc cu un diametru mai mare de o milă. Pe margini aven o largă cingătoare de spumă strălucitoare ; dar nici un bob de spumă nu luneca în gâtlejul monstruoasei pâlnii, al cărei interior era uu zid lichid, neted, lucitor şi de o culoare neagră, înclinat pe orizont cu un ungliiu de aproape 45°, rotindu-se împrejur cu o iuţeala înfrigurată şi ameţitoare şi răspândind în vânt un zgomot înspăimântător, jumătate ţipăt, jumătate muget, aşa precum nici căderea Niagarei, în frământarea sa supremă nu poate înălţa spre cer. Muntele tremura din temelie şi stânca se zguduia. Mă aruncai cu faţa la pământ şi mă agâţai cu mânile de iarbă într’un exces de zbucium nervos. — Asta, spusei însfârşit moşneagului, asta nu poate fi decât Maelstrom. Aşa îi zic unii, răspunse el; însă noi, Norvegieni, îl numim Moskoe-Strom, după numele insulei Moskoe, care se află la jumătate de drum. Descrierile pe care le-am citit asupra acestui vârtej nu mă pregătiseră deloc pentru ceia ce vedeam acum. Descrierea lui Jonas Ramus, poate cea mai amănunţită dintre toate, nu-ţi dă nici cea mai slabă idee de măreţia şi grozăvia acestui decor, necum impresia de www.dacoromamca.ro 427 spaimă care apasă pe privitor în faţa unei asemenea privelişti ne mai văzute. N’aş putea spune din ce loc şi în ce moment a privit-o scriitorul nostru; dar desigur că nu depe vârful lui Helseggen şi nici în timpul unei furtuni. Cu toate acestea se află în descrierea sa câteva pasagii, care pot fi citate pentru amănuntele lor, deşi sunt departe de a da o icoană mai credincioasă a priveliştei: «Intre Lofoden şi Moskoe, scrie el, adâncimea mării este de 30 până la 40 de măsuri; dar de cealaltă’parte în spre Ver (Vurrgh), adâncimea descreşte până într’a-tâta, încât o corabie, trecând pe acolo, s’ar găsi în primejdie să se înţepeniască în stânci, ceia ce se întâmplă adesea şi pe vreme liniştită. In timpul fluxului curentul intră furios în spaţiul dintre Lofoden şi Moskoe cu mare iuţeală; urletul său, în ceasul când se retrage cu năvălnicie spre larg, abia este egalat de acela al celor mai mari şi mai furioase cascade. Zgomotul se aude la câte-va leghe împrejur şi vârtejul e de o întindere şi adâncime atât de mare, încât, dacă o corabie ar pătrunde în aria lui, ar fi târâtă şi înghiţită fără îndoială până în fund unde, izbindu-se de stânci, s’ar sfărâma în ţăndări; iar când vârtejul se linişteşte, sfă-rămăturile sunt scoase la suprafaţă. Pauze’ de odihnă nu se produc decât între reflux şi flux şi numai pe vreme liniştită; ele durează mai puţin de un sfert de oră, după care vârtejul îşi recapătă treptat violenţa. Când vârtejul se află în toiul lui şi, pe de altă parte, e însoţit şi de furtună, e mare primejdie să te apropii de el la mai puţin de o milă Norvegiană». «Atâtea bărci, iaclituri şi corăbii au fost înghiţite pentrucă nu s’au ferit înainte de a fi prinse şi târâte de curent. Ba încă se întâmplă adesea că şi balenele, apropiindu-se prea tare de el, sunt biruite de puterea lui şi cu greu s’ar putea descrie mugetele grozave ale lor, când zadarnic încearcă să scape dintr’ânsul. Intr’o zi s’a întâmplat că un urs, încercând să treacă înnot dela Lofoden la Moskoe, fu prins de vârtej şi târât în fund; urletele sale erau^ aşa de puternice, încât se www.dacoromamca.ro 428 auziau dela ţărm. Trunchiuri uriaşe de brazi şi de pini, după ce au fost înghiţite de vârtej, se ridică la faţa apei aşa de sfărâmate şi destrămate, încât par a fi a-coperite de câlţi lemnoşi. Aceasta dovedeşte că fundul genunei e plin de colţi de stâncă de care trunchiurile se isbesc şi se rod. Curentul e născut de fluxul şi refluxul mării, care se urmează fără greş diu şase în şase ore. In anul 1645, în Dumineca Sexagesimei, vârtejul s’a pornit din zori de zi cu atâta vuiet şi nă-vălnicie, încât s’au năruit şi zidurile caselor depe coastă»- In ceea ce priveşte adâncimea apei, nu-mi dau seama cum s’a putut măsura în vecinătatea nemijlocită a vârtejului. Cele 40 de măsuri cred că privesc canalul vecin cu ţărmul insulei Moskoe, sau Lofoden. Adâncimea în mijlocul vârtejului trebuie să fie neasemănat mai mare. Ca să ne dăm seama, e de ajuns să aruncăm o privire piezişe spre adânc de pe vârful stâncii Helseggen. Privind de acolo acest Phlegethon, căre vuia Ia picioarele mele, nu mă putui opri să nu surâd de simplicitatea bietului Jonas Ramus, care vorbeşte ca despre nişte basme de istoriile sale cu balena şi cu ursul; căci este limpede că cele mai mari corăbii din ziua de azi nu s’ar putea înpotrivi vârtejului Maelstron nici cât se în-potriveşte un fulg în uragan, ci de bună seamă s’ar risipi în ţăndări, izbindu-se de fund. S’au dat felurite explicări acestui fenomen. îmi a-mintesc că unele din ele mi-au apărut la prima lectură destul de bune; dar acum ele nu mă mulţumesc mai de loc. Părerea în de obşte primită este următoarea: „Ca şi celelalte trei mici vârtejuri din vecinătatea insulelor Peroe, Maelstrom n’are altă cază decât ciocnirea valurilor ee se înalţă şi se scoboară în orele fluxului şi refluxului, în faţa unei linii de recife şi de stânci, care pun piedică apelor şi le silesc să cadă într’o uriaşă cascadă; aşa încât, cu cât valul se urcă, cu atât şi căderea trebuie să fie mai înaltă. Urmarea firească este vârtejul a cărui putere uimitoare de absorbire este cu www.dacoromamca.ro 429 prisos statornicită prin exemple de mai mică însemnătate*. Aşa se rostesc cu privire la acest subiect Encyclo-pedia britanică. Kirche şi alţii ca dânsul, îşi închipue că în mijlocul canalului Maelstrom se află un gol, care străbate scoarţa pământească şi precizează că s’ar deschide In golful Botnic. Părerea aceasta, de fapt destul de naivă, era singura care-mi mulţumiâ închipuirea în clipa când contemplam acele locuri; şi, împărtăşind-o călăuzei mele, care nu-mi fu mirarea când îl auzii spunând că, dacă aceasta era într’adevăr părerea tuturor Norvegienilor, nu eră mai puţin şi a sa- Oât despre explicarea de mai sus, el se arătă incapabil de a o pricepe şi eu eram de acord cu el; oricât de convingătoare ar apărea ea pe hârtie, totuşi ţi se pare neînţeleasă şi chiar zadarnică în faţa vuietelor abisului. — Acum, fiindcă aţi privit îndeajuns vârtejul, vorbi moşneagul, să ne strecurăm uşor, dacă voiţi, pe după stânca aceea, ca să ne punem la adăpost de vânt şi să nu ne asurziaseă mugetul apelor. Am să vă povestesc o istorie din care veţi vedea dacă n’am tot dreptul să mă laud că am cunoştinţă de Moskoe-Strom*. Făcui precum doria el şi moşneagul începu : — Cei doi fraţi ai mei şi cu mine aveam un vas de pescuit, preschimbat în goeletâ, de aproape 70 de tone, cu care obişnuiam să pescuim printre ostroavele de dincolo de Moskor, aproape de Vurrgh. In părţile unde marea e răscolită de valuri, de obiceiu pescuitul este norocos, dacă-1 faci la timp potrivit şi dacă nu ţi-e teamă de vre-o poticneală; însă, dinrre toţi pescarii de pe coasta Lofoden, noi trei eram singurii cari îndrăz-niam să ne avântăm regulat spre ostroavele acelea. Locurile colindate de obiceiu de pescari sunt mult mai departe, spre miază*zi; acolo poţi prinde peşte ori şi când, fără nici o primejdie şi de aceea e firesc ca locul să fie căutat; însă dincoace, printre ostroave, sunt locuri unde poţi prinde peşte şi mai mult şi de calitate mai bună; uneori se întâmpla să prindem într’o singură zi atâta mulţime, cât alţii, mai puţin îndrăzneţi, nu pu- * www.dacoromamca.ro 430 teau sâ scoată într’o săptămână. Ne îmbogăţiam văzând cu ochii: erh mai multă primejdie, dar mai puţin necaz şi Îndrăzneala eră pentru noi o plăcere. Ţineam corabia noastră într’un adăpost la vre-o cinci mile de aici, sub coastă, şi obişnuiam pe vreme bună să folosim sfertul de oră, cât marea era lină, ca să Străbatem canalul principal al lui Moskoe-Strom, chiar pe deasupra genunii, şi să aruncăm ancora colo, departe, pe lângă Otterholm sau Sandflesen, unde valurile sunt mai potolite. Acolo aşteptam vremea când marea se domoleşte, ca să ridicăm ancora şi să ne întoarcem acasă. Nici odată nu porniam o asemenea expediţie fără un vânt larg şi statornic, care să ne ducă şi să ne întoarcă şi fără să avem siguranţa că nu se va potoli pe drum. Rare ori se întâmplă să ne înşelăm. Numai de două ori în răstimp de şase ani furăm siliţi să rămânem toată noaptea sub ancoră din pricina unei linişti desăvârşite, lucru foarte rar în părţile noastre. Altă dată a trebuit să rămânem pe ţărm aproape o săptămână, morţi de foame, din pricina unei fnrtuni care s’a deslănţuit pnţin după sosirea noastră şi a răs-vrătit canalul în aşa chip, încât ne-a fost peste putinţă să ne mai întoarcem. In asemenea împrejurare am fi fost târâţi în largul mării, căci vârtejul rie purtă cu aşa putere, încât în cele din urmă ancora fu smulsă. Din fericire furăm răpiţi de unul din nenumăraţii curenţi, contrari, cari se întâlnesc azi ici, mâiae îa altă parte ; şi curentul acesta ne-a purtat spre Plimen, unde avurăm norocul să poposim. N’aş putea să vă povestesc nici a douăzecea parte din primejdiile pe care le-am îndurat acolo. Chiar pe vreme liniştită e un loc primejdios; dar totdeauna am găsit mijlocul să înfruntăm curentul Moskoe, deşi adesea eram cu sufletul în gură, când ni se întâmpla să întârziem o minută, sau sâ pornim ceva mai înainte de intrarea apelor în repaos. Uneori vântul nu eră destul de puternic precum nădăjduiam la plecare şi atunci străbateam mai puţin drum decât am fi dorit, pe când curentul făcea cârma de prisos. www.dacoramanica.ro 431 Fratele meu mai mare aveâ un băetan de 18 ani şi eu însumi aveam doi băeţi zdraveni. Ne-ar fi fost de mare ajutor în asemenea împrejurare, fie la vâslit, fie la pescuit; dar, dacă noi aveam curajul să înfruntăm primejdia pe spinarea noastră, nu ne lasă inima să pri-mejduim copii, eăci la drept vorbind, pericolul era grozav. Sunt trei ani de atunci, fără câteva zile, de când s’a întâmplat ceia ce vă povestesc. Eră la 10 Iulie 18..., o zi pe care oamenii încă n’au uitat-o, căci urla' cel mai îndrăcit uragan care a bântuit vre-odată sub cer. Totuşi, de dimineaţă şi până târziu după prânz a suflat o briză plăcută din spre sud-vest; iar sus străluCiâ ufn soare superb, aşă încât şi cel mai bătrân marinar dintre noi nu s’ar fi îndoit de ceia ce trebuiâ să urmeze. Fraţii mei şi cu mine am ajuns pe la două după amiază la insule şi în curând ne umplurăm corabia cu peşti frumoşi, cari în ziua aceea căzură mai din belşug ca oricând. Ceasul meu arătă exact şapte ore, când ridicarăm ancora ca să pornim spre casă, aşă încât să străbatem curentul în perioada de linişte care, ‘ după socoteala noastră, trebuia să înceapă pe la opt. Plecarăm cu un vânt răcoros de tribord şi câtva timp plutirăm cu repegiune, fără să ne gândim la vre-o primejdie, fiindcă în ziua aceia nu eră nici un semn de temut. Deodată iată-ne „mascaţi" de un salt de briză ce veniă dinspre Helseggen. Aşa ceva nu se întâmplase niciodată şi începui să mă simt rău, fără să ştiu pentru ce. Ne puserăm sub vânt, fără însă a isbuti deloc din pricina valurilor şi tocmai mă gândiam să ne întoarcem la liman când, aruncându-mi ochii înapoi, văzui toată zarea acoperită de un nour de aramă, ce se înălţă eu cu o repezeciune uimitoare. In acelaş timp vântul, ce ne purtase până atunci, pieri şi ne găsirăm într’o asemenea linişte de aier, în cât curenţii ne purtau după placul lor în toate părţile. Dar nici această stare de lucruri nu dură destul timp ca să ne dea răgazul să chibzuim. In mai puţin de o minută furtuna ne învălui; în minuta următoare cerul www.dacoromanica.ro âe acoperi cu totul şi ziua Re întunecă aşa de tare, încât nu mai puturăm vedea dintr’un capăt într’altul al corăbiei. Nici nu mai încerc să vă descriu blestemul unui astfel de uragan. Cei mai bătrâni lupi de mare din Norvegia n’au apucat ceva la fel. Strânserăm toate pânzele în grabă; dar, la cea dintâi năvală de vânt, amândouă catargele sburară peste bord ca şi când ar fi fost retezate, iar catargul cel mare răpi cu el şi pe fratele meu cel mai tânăr, care din prevedere se agăţase de dânsul. Corabia noastră eră ca o frunză pe valuri. Puntea fusese măturată cu totul şi nu aven decât o mică deschidere spre proră, pe care luasem obiceiul să o închidem totdeauna, înainte de a străbate curentul, ca o măsură de prevedere când ai de a face cu o mare răs-vrătită. Pâră această măsură, în împrejurarea In care ne găsiam, ne-am fi scufundat de bună seamă, căci valurile ne acoperiră cu totul timp de câteva minute. Prin ce minune fratele meu scăpă dela peire, nu pot să ştiu, căci vai! n’am avut putinţa să aflu. Cât despre mine, desfâcându-mă dela catarg, m’aruncai pe brânci pe punte şi, înţepenind picioarele de marginea îngustă a bordului, mă agăţai cu amândouă mânele de un inel ce se află la piciorul catargului dinainte. Aceasta eră tot puteam face mai bun şi numai instinctul m’a îndemnat să lucrez astfel, căci eram prea ameţit ca să mai pot judeca. Câteva minute râmaserăm cu totul acoperiţi de apă, după cum v’am spus, şi în timpul acesta, agăţat de inel, mă siliam să-mi ţiu răsuflarea. Apoi, ne mai putând răbda, mă ridicai în genunchi, fără să las belciugul din mâni şi scosei capul la aier. In clipa aceia corabia noastră se scutură întocmai ca un câine când iese din apă şi se ridică deasupra mării. încercai atunci să mă reculeg din ameţeală şi să-mi adun gândurile, ca să văd ce e de făcut, clnd simţii că cinCva mă a-pucă de braţ. Eră fratele meu cel mare şi inima îmi tresări de bucurie, căci II credeam mătnrat de valuri. O clipă după aceia însă bucuria mea se preschimbă în www.dacaromamca.ro 433 groazâ când el îmi ţipă la ureche din toate puterile numai acest cuvânt: Moskoc-Slrom! Nimeni nu-şi poate închipui ce zguduire simţii a-tunci. Tremuram din creştet până în tălpi ca şi când aş fi fost scuturat de friguri. înţelegeam bine ce voia să spuie fratele meu cu această vorbă. Târâţi de vântul ce sufla, acum ne găsiam în voia curentului şi nu aveam nici un chip de scăpare. Aţi înţeles că, străbătând canalul curentului, făceam totdeauna un ocol ca să trecem drept pe deasupra lui numai când timpul eră liniştit şi atunci încă trebuia să aşteptăm şi să pândim cu grije vremea apelor potolite; însă acum eram târâţi de-adreptul spre genune şi pe o furtună ca aceia ! De bună seamă, mă gândiam, vom fi deasupra vârtejului chiar în momentul acalmiei — un grăunte de speranţă! dar puţin după aceia mă prinse ciuda că am fost aşa de nebun să mai nădăjduesc ceva. Ştiam că suntem nişte condamnaţi, chiar dacă ne-am fi aflat pe o corabie cu de zece ori nouăzeci de tunuri. Cu toate acestea furia dintâi a furtunii se potoli, sau cel puţin n’o mai simţiam într'atâta, fiindcă alergam înaintea ei; mai apoi însă marea, pe care vântul o ţinese până atunci întinsă şi spumoasă, începu să se înalţe în munţi de valuri. O schimbare ciudată se produse şi în cer. Jur împrejurul nostru, ori încotro pri-viai, el eră negru ca noaptea; însă chiar deasupra noastră se limpezi dintr’odată un oeliiu de cer senin,— aşa de senin cum n'am mai văzut,—de un albastru aşa de adânc şi de lucitor, iar prin ochiul acela strâlucia luna plină cu o lumină aşa de puternică, cum nici odată în viaţa mea n’am mai văzut. Ea lumiDâ totul împrejur; dar ce privelişte, Doamne Dumnezeule, ce privelişte se desfăşura sub lună! încercai odată, de două ori să vorbesc fratelui meu; însă, nu ştiu cum, vuietul de ape crescuse aşa de tare, încât, de şi îi strigam la ureche din răsputeri, el nu mă putea auzi. Deodată el, scuturându-şi capul, îngălbeni ca un mort şi ridică un deget ca şi când mi-ar fi zis: ascultă! www.dacoromanica.ro 434 Nu ştiam la început ce vrea să spuie ; dar în curând un gând grozav îmi fulgeră prin minte. Scosei ceasornicul din buzunar: nu mai umbla ! li privii cadranul la lumina lunei şi îl aruncai cu ciuda departe, în ocean, Izbucnind în lacrimi. Se oprise la ora şapte! Trecuse deci momentul calmului de ape şi vârtejul curentului eră, acum în toi. Când o corabie este ţapăn zidită, cu pricepere încărcată şi nu se cufundă prea mult sub povara ei, şi dacă aleargă în larg pe furtună, valurile par totdeauna că-i fug pe sub talpă, ceea ce pare foarte ciudat unui terestru,—şi aceasta se numeşte în graiul marinarilor „a călări“. Ei bine, până acum noi călăriserăm peste hulă foarte frumos; dar în curând un val uriaş se revărsă peste noi, ne prinse sub bolta Iui şi ne răpi cu el, ri-dicându-ne sus. sus de tot, până în văzduhul cerului! Nici odată n’am crezut că un val se poate înălţa aşa de mult. Pe urmă, lunecând pe o curbă ameţitoare, ne lăsarăm în jos şi ne afundarăm, aşa încât mă prinse o asemenea spaimă şi ameţeală, ca şi când aş fi căzut în vis din vârful unui munte înalt. Insă, pe când ne găsiam pe creştetul valului, am aruncat o repede o-chire împrejurul meu şi atâta mi-a fost de ajuns. Fulgerător mi am dat seama de toată grozăvia soartei noastre. Vârtejul curentului Moskoe se află numai la un sfert de milă înaintea noastră; dar un vârtej ce nu semăna cu nici unul din cele obişnuite, după cum vârtejul pe care îl priviţi acum nu seamănă cu învârtirea unei mori. De n’aş fi ştiut unde ne aflăm şi ce ne aşteaptă, n’aş fi recunoscut în nici un chip locul. Priveliştea eră aşa de îngrozitoare, în cât, fără de voie, închisei ochii, iar pleoapele mi se striviră în strângere ca într’un spasm. N’au trecut nici două minute şi iar simţirăm cum valurile se potolesc din nou şi că suntem acoperiţi de spumă. Corabia se întoarse smuncit din babord jumătate de cerc şi se repezi ca o săgeată într’altă parte. In a-celaş timp mugetul apelor fu înăbuşit de un zgomot www.dacoromamca.ro 435 ascuţit, un zgomot de care va puteţi face o ideie în-r ckipuindu-vă şuierul câtor-va mii de vapoare ce ţipă din sirenele lor în acelaş timp. Ne gâsiam atunci în cingăT toarea hulei care înconjoară vârtejul şi, de bună seamă, mă gândiamcă o clipă după aceia vom luneca In vârtej, al cărui fund nu-1 puteam limpede deosebi, din pricina iuţelii spăimântătoare cu care eram târâţi. Corabia pă-reâ că nu se cufundă de loc în apă, ci că zboară pe deasupra ei ca o băşică de aier la suprafaţa valurilor. Tribordul atingea vârtejul, iar la babord se desfăşura oceanul nesfârşit şi simţiam că văd un zid nesfârşit de . apă ce se roteşte între noi şi zare. Poate că n’o să mă credeţi, dar acum, când nei găsiam în gura pâlniei, eu mă simţiam mai stăpân pe mine însumi decât atunci când ne apropiam de ea. Cu sufletul gol de ori ce speranţă, mă simţii par’că uşurat de o mare parte din groaza care mă paralizase la început. Eu cred că disperarea îmi oţelise întru câtva nervii. Aceasta nu e lâudăroşie, ci adevăr curat! Mă gân-diam că este ceva sublim într’o asemenea moarte şi că ar fi o nebunie să mă opresc la gândul aşa de meschin al salvării mele, când în faţa ochilor se desfăşura o privelişte aşa de măreaţă a puterii Dumnezeeşti. Cred că aş roşi de ruşine dacă mi-ar trece prin minte un a-semenea gând. O clipă după aceea fui cuprins de curiozitate să cunosc vârtejul. Eram stăpânit de dorinţa de a-i cercetă adâncul, chiar cu preţul vieţii şi durerea cea mai mare eră că nu voi putea împărtăşi tovarăşilor mei tainele acestei minuni. Iată, de sigur, ciudate gânduri din partea unui om ajuns într’o asemenea cumpănă,—şi de multe ori m’am gândit după aceea că goana corăbiei în cercuri ameţitoare deasupra abisului, trebuie să mă fi zăpăcit puţin. Mai era şi o altă împrejurare care mă făcea să-mi păstrez cumpătul şi anume potolirea vântului care, în locul unde ne aflam, nu ne mai supăiâ, căci, după cum şi dumneavoastră v’aţi putut da seamă, cingătoarea de spumă se află în pâlnie ceva mai jos ca faţa oceanului; www.dacaromamca.ro 436 iar acesta ridica acum mai sus de capetele noastre uu soi de mal “prăpăstios şi posomorât. Dacă n’aţi apucat nici odată o furtună pe mare, nu puteţi şti ce descurajare îţi coboară în suflet complicitatea între vânturi şi neguri. Te orbeşte, te asurzeşte, te înăbuşe şi-ţi răpeşte orice putinţă de faptă şi de judecată. Insă noi scăpaserăm acum de toate aceste mizerii, întocmai cum criminalii, condamnaţi la moarte, se bucură în închisoarea lor de micile plăceri, refuzate lor, atâta timp cât sentinţa eră încă nesigură. N’aş puteâ să vă spun de câte ori am ocolit coroana de spumă. Ocoliaro, ocoliam mereu, poate de o oră, zburând mai mult de cât plutind şi apropiindu-ne pas cu pas de primejdie şi de grozava margine din lă-untru a vârtejului. In tot timpul acesta eu n’am lăsat din mâni inelul de fler. Fratele meu se află înapoia mea, agăţat de un butoiaş gol de apă, bine înţepenit sub cuşca bolţii dela pupă, singurul obiect ce nu fusese măturat de valuri de pe bord, la izbucnirea furtunii. Pe când ne apropiam de marginea genunei, el părăsi butoiaşul, se repezi spre inel şi, în groaza lui, încercă să mi-1 smulgă din mâni, căci inelul nu eră destul de mare ca să-l putem ţine amândoi. Nici odată n’am simţit o mâhnire mai adâncă decât în clipa când îl văzui făcând o asemenea încercare,—deşi îmi dam seama că eră nebun, nebun furios din groază. Cu toate acestea eu nu am încercat să mă opun lui; ştiam câtă siguranţă îţi dă acest inel şi i-1 lăsai, iar eu mă îndreptai spre pupă, ca să mă agăţ de butoiaş. Nu mi-a fost greu, de oarece corabia, în drumul ei circular, îşi ţineâ cumpăna bine pe talpă, deşi eră zguduită dintr’o parte şi alta de loviturile valurilor uriaşe şi de fierberea vârtejului. Abia mă înţepenisem în noua mea poziţie, când o lovitură grozavă in tribord repezi corabiâ cu botul spre adânc. Şoptii repede o rugăciune către Dumnezeu, crezând că totul s’a isprăvit. Inima mi se strânse de frică; mă agăţai cu putere de butoiaş şi închisei ochii. Câteva clipite n’am îndrăs-nit să-i deschid; mă aşteptam la o moarte fără greş şi www.dacaramamca.ro 437 mă miram că încă nu m’am scufundat şi că nu mă aflu în agonie sub valuri. Dar timpul trecea şi eu tot trăiam. Senzaţia de cădere încetase şi mişcarea corăbiei nu se deosebia mult de aceea când ne aflam în cingătoarea de spuma. Totuşi eram aplecaţi mai mult spre tribord. Prinsei curaj şi privii încă odată împrejur. Nici odată nu voiu uita simţirea de spaimă, de groază şi de admiraţie pe care am încercat-o în faţa acelei privelişti. Corabia păreâ atârnată ca printr’o minune la jnmătatea abisului, pe suprafaţa din lâuntru a unei pâlnii cu o circonferenţă vastă şi o uimitoare a-dâncime. Suprafaţa pâlniei, cu desăvârşire lină, ai fi socotit-o de abanos, dacă ar fl. lipsit repezeciunea cu care se învârtia înprejur şi reflexul scânteietor şi palid pe care-1 râsfrângeâ sub razele Junei pline care, din ochiul limpede de cer, despre care v’am pomenit, se revărsau ca o cascadă de aur fluid peste zidurile negre de apă şi până în cele mai intime adâncuri ale abisului. La început eram prea ocupat să observ cu oarecare preeiziune. Nu-mi dam seama decât de o revărsare generală de o măreţie extraordinară. Totuşi, după ce mă liniştii puţin, privirea mea lunecă fără voie în spre fund. In partea aceia nici o piedică nu se punea, în faţa ochilor. Corabia noastră, atârnată pe coasta aplecată a abisului, îşi păstră cumpăna dreaptă pe talpă, sau, cu -alte cuvinte, puntea sa eră într’un plan paralel cu apa, care se înclina pe un unghiu de peste 45°, aşa încât mi se părea că plutim pe coastă. Mai observai că în a-i ceastă poziţie mă puteam cumpăni tot aşa de uşor ca şi pe un plan orizontal şi aceasta se datoiâ, cred eu, extraordinarei repezeciuni a mişcării noastre circulare. Razele lunei păreau că vor să atingă fundul necercetatului abis; cu toate acestea nimic limpede nu puteam zări acolo, fiindcă o ceaţă deasă învăluia totul în jurul meu, iar un curcubeu măreţ se arcuiâ deasupra întocmai ca acea punte îngustă şi şovăitoare care, du£ă credinţa musulmanilor, este singurul drum ce duce de la Timp spre Eternitate. Această ceaţă, de bună seamă se năştea din frecarea uriaşilor pereţi lichizi ai pâlnie, www.dacoromanica.ro 438 dş fundul abisului. Cât despre huietul imens ce se înălţă din aceste neguri până la cer, nici nu mai îndrăznesc să vorbesc. Cea dintâi lunecare a noastră dela cingătoarea înaltă de spumă ne dusese la o mare depărtare pe coastă; însă coborârea mai departe nu se mai făcea aşa de repede. Ne coboram, învârtindu-ne, nu cu o mişcare regulată, ci cu avânturi şi scăpătări uimitoare care, acum ne repeziau la câteva sute de iarzi în jos, acum ne ro-tiau într’un larg cerc împrejurul pâlniei. După fiecare ocol coborârea noastră treptată ne apropia de fund cu încetineală, dar sigur. Privind împrejurul meu pustiul întins de abanos lichid, care ne purta, observai că corabia noastră nu eră singurul obiect răpit de vârtej. Atât în susul cât şi în josul nostru, se vedeau sfârămături de corăbii, scânduri şi trunchiuri de arbori şi alte obiecte mai mici precum: bucăţi de mobilier, lăzi sfărâmate, butoiaşe şi doage. V’am vorbit adinioarea de ciudata curiozitate, care m’a prins, alungându-mi frica. Pe măsură ce mă apropiam de sfârşitul grozavei mele soarte, ea creştea şi se exagerâ în mine. începui să observ cu un interes ciudat nenumăratele rămăşiţe care plutiau în apropierea noastră. De bună seamă, căzusem în delir, căci îmi făceam o plăcere să calculez iuţeala lor relativă cu care se coborau spre adâncurile de spumă. M’am trezit vorbind: „iată un brad, care, de sigur, se va cufunda şi va dispărea cel dintăi“ şi mă simţii par’că rătăcit, când văzui că puntea unei corăbii olandeze apucă înaintea lui şi se duce spre fund. In cele din urmă, după mai multe socoteli de acest soiu, care se dovediau toate neadevărate, trecui la un nou şir de gânduri, care mă făcură să tremur din tot corpul, pe când inima îmi bă-teâ mai tare ca ori când. Şi să nu credeţi că vre-o nouă cauză de groază, ci o lucire de speranţă m’a mişcat până într’atât! A-ceastă speranţă izvora, în parte, din amintirile mele şi, în parte din faptele pe care le observam atunci. Mi-a venit în minte nesfârşita felurime de sfârămături uşoare, www.dacaromanica.ro 439 ce erau aruncate pe coasta dela Lofoden, după ce fuseseră înghiţite şi zvârlite apoi de Moskoe-Strom. Cea mai mare parte din aceste lucruri erau aşa de zdru-micate, de strivite, de sfâşiate, încât păreau zburlite de aşchii şi talaşi. Dar, tot în acelaş timp, îmi amintii foarte precis că mai erau unele în foarta bună stare. Nu-mi puteam explica deosebirea aceasta decât presupunând că sfârămăturile sfâşiate erau singurele ce fuseseră cu totul înghiţite; că celelalte trebue să fi intrat în vârtej într’o vreme mai târzie a mareei sau, din cine ştie ce} cauză, se vor fi scoborât destul de încet, aşa In cât n’au avut timpul să ajungă la fund înainte de momentul fluxului sau refluxului. îmi închipuiam că este foarte cu putinţa în amândouă ipotezele, ca ele să fi fost scoase, prin învârtire, până la faţa oceanului, fără să aibă soarta acelor lucruri, care au fost răpite mai de vreme, sau a căror coborâre a fost mai repede. Şi mai făcui trei observări de seamă: prima, că repezeciunea coborârii eră în raport direct cu volumul corpului; a doua, că din două masse de volume egale, una sferică şi cealaltă de altă formă, cea sferică se cobora mai iute; a treia, că din două masse egale, una cilindrică şi alta de o formă oarecare, cea cilindrică eră înghiţită mai târziu. De când am scăpat din iadul acela, am stat de mai multe ori de vorbă despre aceste lucruri cu un bătrân dascăl de şcoală din ţinut; şi elm’a învăţat să mă servesc de cuvintele cilindru şi sferă. Bl mi-a explicat, -dar am uitat cu totul explicarea sa, - că cele trei observări făcute de mine nu erau decât urmarea firească a formei obiectelor plutitoare şi mi-a arătat cum se face că un cilindru, plutind într’un vârtej, opune mai multă greutate decât un corp de acelaş volum, dar de formă diferită *). O împrejurare mai contribui să-mi întăriască aceste observaţiuni şi să mă îndemne a mă folosi de ele şi a-nume faptul că, după fiecare ocol, noi apucam înaintea unor obiecte asemănătoare cu un butoiaş, cu o vargă 1) Vezi Arhimede: De incideutibus in fluido lili. 2. www.dacoramamca.ro 440 de corabie, sau cu un catarg şi că multe din ele, deşi se găsiau Ja acelaş nivel cu noi In momentul când ara deschis ochii asupra minunilor vârtejului, acum se aflau cu mult deasupra noastră şi păreau că abia şi-au schimbat locul lor dela început. Nu mai aveam nici o îndoială de ceea ce trebuia să fac. Hotârâi să mă leg strâns de butoiaşul de care mă agăţasem, să-l desfac de pe corabie şi să mă arunc cu el în mare. Prin semne încercai să atrag băgarea de seamă a fratelui meu asupra butoiaşelor plutitoare ce treceau pe lângă noi şi făcui tot ce mi-a stat în putinţă, ca să-l fac să înţeleagă ce voiam. In cele din urmă crezui că mi-a priceput planul; dar, fie că a înţeles sau nu, el scutură din cap cu desnădejde şi în ruptul capului nu voi să părăsiască inelul. Era peste putinţă să mă apropii de el: împrejurările nu îngăduiau nici o întârziere. Astfel, după o luptă amară, trebui să-l părăsesc In plata sorţii sale triste. Eu însumi mă legai cu nişte funii de butoiaş şi, fără să şovăiesc, mă aruncai cu el în mare. Urmarea a fost tocmai aceea pe care o prevăzusem. Şi aşa se face că mă aveţi astăzi în faţă şi-mi ascultaţi povestea. Bănuiţi, prin urmare, tot ce a urmat după aceea. Aşa dar, voi trece repede spre desnodă-mânt. Trecuse poate o oră de când părăsisem corabia şi acum o vedeam departe sub mine când, deodată, una după alta, ea făcu trei sau patrn învârtituri repezi ş>, ducând cu sine pe bietul meu frate, se cufundă, pentru totdeauna, cu botul înainte, în haosul fundului. Butoiaşul, de care mă legasem, se coborâ până la aproape jumătate din distanţa ce despărţiâ fundul de locul unde sărisem în maro. In clipa aceea o schimbare ciudată se făcu In înfăţişarea vârtejului. Coastele uriaşei pâlnii pierdură repede din aplecarea lor; rotirea apelor se domoli din ce în ce mai mult. Pe încetul ceaţa şi curcubeul se risipiră şi fundul abisului păru că se umflă în sus. Cerul era senin, vânturile aţipiră şi luna plină as-flnţia spre apus cu o strălucire vie, când eu mă găsii www.dacoromamca.ro 441 iarăşi la faţa oceanului, lângă coastele dela Lofoden şi deasupra genunei unde fusese Moskoe Strom. Era ceasul repaosului de ape; dar marea tot mai ridica dealuri înspumate în urma furtunii. Fui târât cu iuţeală în canalul curentului şi aruncat, în câte-va minute, pe ţărmul unde pescuiam. O corabie mă luă în ea, sleit de obosială şi acum, când primejdia era trecuta, amuţii la amintirea grozăviei sale. Cei cari m’au pescuit erau nişte camarazi vechi şi tovarăşi de fiecare zi, dar nu m’au cunoscut nici atât cât ar fi cunoscut pe cineva, care s’ar fi întors din ţara umbrelor. Părul meu, care în ajun era negru ca abanosul, înălbise aşa precum 11 vedeţi acum. Ei mai povestiau că toată expresia figurii mele se schimbase. Le-am povestit această istorie şi ei nu m’au crezut. V’o istorisesc şi dumneavoastră şi abia nădăjduesc că veţi crede-o mai mult ca bunii pescari din Lofoden. 28/8/920 Tulcea Tradncere din Edgar Poe de Marioara Coatu www.dacoromamca.ro 442 ÎNTOARCEREA După Iolinnn Freiherr von Eiche/nlorff Cobor încet din spre pădure; La fel e casa ei şi-acum; Iar draga mea, ca şi pe vremuri, Visând la geam, priveşle’n drum. S’a măritat de mult cu altul Pe când luptam eu pentru ţară ... Şi toate s’au stricat de-aluncea! Cum m’aş întoarce’n luptă iară.... Copilul ei se joacă’n stradă; La faţă seamănă cu ea.... Obrajii i-i sărut, şoptindu-i: „Te aibă ceru’n paza sa!“ Ea s’a uitat un timp la mine,— Şi m’au cuprins atunci fiori,.. Dar, neşliind anume cine-s, Şi’ntoarse ochii, gânditori. Şi-am înoplat în faţa casei Sub teiul ce cânta uşor.... Din corn suflai întreaga noapte Un cântec trist de visător. Când fâlfâi spre zori lumina, Ea-şi aminti.... Şi-atunci a plâns.... De mult eu insă şi plecasem Să-mi plâng, strein, norocul stâns. Mlhail Prlcopie www.dacoramamca.ro 443 SCRISORI iii FĂGĂDUELE Şl RĂSPlAT De când jafurile mi-au stricat tot rostul plugâriei, numai pluguri, tamazlâc, turme şi herghelii visez. Cât de fericit eram, când produsele mele vegetale întreceau în calitate pe ale celorlalţi! Şi ce fericit mă simţiam când Ministerul de Domenii, în loc să arate produsele Statului, se făliâ, prezentând pe ale mele, zooteenicianilor străini, cari veneau să studieze rasele animale din aceste ţinuturi 1 Prin lege, apoi, mi s’a luat şi pământul,—pământ ce-1 des-robisem dela Turci prin cumpărătoare, pământ desţelenit subo-chii mei, udat cu sudoare proprie, pus în valoare şi înzestrat cu tot ce o fermă mare poate să aibă de util şi de agreabil. Mă simt nemângâiat de pierderea averii mişcătoare, dar n’aş regretă exproprierea, dacă pământul meu (1531 de hectare din 1930 cât aveam) s’ar dă celor ce-1 merită. Chipul, însă,cum s’au făcut celelalte împroprietăriri şi felul cum se procedează şi astăzi cu dânsele, fără plată imediată, dreaptă şi în bani, a foştilor proprietari şi fără nici o selecţiune a sătenilor, mă îndreptăţesc s& cred că s’a făcut mai mult reclamă decât economie naţională. Împroprietărirea tuturor, deodată, fără deosebire şi pe suprafeţe egale, pe lângă că atrofiază ambiţia celor mai iscusiţi, mărginindu-ie acţiunea, mai împiedecă şi pe cei îndrăzneţi a-şi părăsi locurile de origină, unde sunt deja instalaţi şi echipaţi. Cine, de pildă, şi-ar părăsi satul său nata1, unde, după repartiţie, ar primi 2 hectare, ca să vie în Dobrogea, să ia 5 ? Numai chel-tuelile de strămutare şi aşezare l-ar costa înzecit decât face prisosul de 3 hectare, fără să mai pui înstrăinarea de ai săi. Impresiunile acestea mă duc la întrebarea: Cui o să se dea pământul meu ? Tot la cârciumarii şi agenţii electorali din sate www.dacorotnamca.ro 144 şi oraşe? Şi, fiindcă sStenii sunt şi astăzi empirici şi fatalişti, de ia cine or să înveţe ei cum să-l folosiasca mai bine ? Dela ciupercile de eri, trecute astăzi îa partidele nouă? Mă mir, fără sa vreau, câni, ştiind starea înapoiată a a-gricuhurii, văd că, îa loc să se ia măsuri largi spre a îmbunătăţi radical izvorul din care ne hrănim, din contra se lăţeşte tendinţa de a industrializa o populaţiune rară, fără nici o pregătire profesională şi fără nici ua cap'tal material. Bătrânii îşi băteau joc de cei cari lăsau să le zboare vrabia din mână pentru cele de pe gard. Şi aveau dreptate, pentru că tocmai aceştia, cari împiedecă progresul prin trândăvia, nepriceperea ori specula lor, te asasinează la fiecare vorbă cu necesitatea evoluţiei. Dar de ce eă evoluăm în fabricarea unor mărfuri de cea mai proastă calitate şi înzecit de scumpe? Nu tot străini, cu firme româneşti, sunt industriaşii noştri actuali? Şi, în tot cazul, pentru ce să nu evoluăm mai întâi in agricultură, ocupaţia de predilecţie a tuturor, care, forţamenle, va pregăti şi industria? Abecedarul începe cu A, nu cu Z. Industria mare a născut din cea mică. Pană când atâtea spoeli, care s’au făcut pe spinările agriculturii ? Se pierd 30°lo din grâne, pentru că nu se pot adăposti în gări şi transporta la porturi, şi domnii evoluţionişti se gândesc la industrie, cu scutiri şi prime date tot de agricultură! Nici astăzi nu se mai lasă de aceste maimuţării păgubitoare?... E mai mult decât caracteristică părerea ce şi-a dat-o un Englez despre noi, mai zilele trecute, răspunzând unui Român care-i pusese întrebarea: de ce ţara lui nu ne împrumută bani, ca sâ ne refacem ? „Pentru că D-voaslră schimbaţi legile proprietăţii la fiecare trei zile!'1 Adevăr mal adevărat şi mai în scurt spus, nu se poate. Dar mă pierd în fapte. Am friguri, se vede. Să le înăbuş, căci nu se poate ca din toată această Românie Mare să nu a-pară, azi sau mâine, dintr’un palat sau dintr’o colibă, o minte ageră, un suflet mare, cu braţ puternic, care să pue pe cale bună inteligenţa oraşelor şi bunul simţ al satelor. Să spun, mai bine, ce s’a petrecut în Dobrogea, dela 1884, de când trăesc într’ânsa. Poate că însăşi păcatele din trecut să inspire căinţă şi îndreptare în viitor. www.dacoramamca.ro 445 Conferinţa dela Berlin, născută din războiul dela 18?8, în care armatale române scăpaseră Imperiul rusesc dela cea mai ruşinoasă înfrângere, în loc să ne răsplătiască sacrificiile cu Înapoierea celeilalte părţi a Basarabiei ce ne-a cutropit-o Eusia, ne-a mai luat şi partea ce o stăpâniam, dându-ne în schimb o bucată diu Dobrogea, care, aşa pustie şi sălbatecă cum eră în cea mai mare parte, nu aveă altă valoare decât accesul ce ni-1 da la Mare. La încorporarea acestui teritoriu, cea mai mare g. ijă a marelui răposat Regele Carol şi a vrednicului său ministru Mihail Cogălniceanu a fost ca să naţionalizeze şi să folosiascâ cât mai de grabă acest pustiu. In acest scop, au lansat o Proclamaţie, făgăduind tuturor Românilor, de sub toate stăpânirile, pământ, cu păsuiri de plată, cu lemne de construcţie gratis şi cu tot felul de alte înlesniri, dacă se aşează act. De pretutindeni, atunci, au pornit Românii în Dobrogea, cari au naţionalizat solul şi au transformat pustiul în holde. Printi’ânşîi Statul şi-a făcut în Dobrogea un venit de vre-o 32 de milioane de lei anual, peste chel-tueli. Şi cu toate acestea, ei au fost cei mai batjocoriţi şi mai exploataţi de Stat prin funcţionarii săi. Cum ?—Iată: Chiar dela prima distribuire a pământurilor, inginerii par-celatori, ca să poată măsuţă cât mai mult pământ şi să-şi ia plata de câte 2 lei de hectar, s’au lăsat linguşiţi sau plătiţi de către locuitori de origini străine, cărora le-au dat, nu numai câte pământuri au viut, pe numele lor, dar încă şi pe nume de oameni ce nu existau. Azi, de li s’ar verifică titlurile, Statul ar intră in stăpânirea a cine ştie câte zecimi de mii de hectare. Eu însumi, revoltat de această ris'pă de pământ, am încunoştiinţat în mai multe rânduri şi pe mai mulţi miniştri despre aceasta, cerând comisii de verificare, dar nimeni n’a făcut nimic. In Ca-drilater, tot aşa. Pământurile Turcilor se stăpânesc de Bulgari, de şi actele originale su'.t încă la proprietarii lor. Statul, apoi, nu s’a ţinut nici de făgăduiau regaiă şi legală dată coloniştilor. Lemne de construcţie nu le-a dat. Alte ajutoare —iarăşi nu. Ba încă, de unde, după legea pentru regularea proprietăţii imobiliare din Dobrogea, Statul nu puteâ cere plata ratelor primilor trei ani decât la sfârşitul perioadei de răscumpărare, adecă după 17 şi 27 ani, le-a cerut, cu toate aceste, global * www.dacoromanica.ro 44« şi deodată, şi încă tocmai într’un an de mare secetă, când, fără milă, a vândut tot avutul micilor plugari pentru datorii ce nu erau exigibile. N’am văzut mai mare jale ca atunci. Mulţime de oameni, cari se exilaseră şi se istoviseră punând-în valoare nişte pământuri înţelenite de zecimi de anit ca să-şi croiască un viitor, au pierdut şi cu ce veniseiă, rămânând cu palmele. Iată cu câtă lăcomie pentru prezent s’a zdrobit la noi tot dorul de muncă, care reprezintă viitorul ţării, de către unii din cei cari au cârmuit-o. Şi spun aceasta cu atât mai adâncă mâhnire, cu cât acte şi abuzuri de o ferocitate animalică se ascundeau sub o îmbrăcăminte de gală.... belgiano-orientală. Cum ?... Să chemi lume de petutindeni, de unde fie-care şi-a părăsit rude, prieteni, case şi felul lor de a trăi, ca sî-i a-şezi într’un deşert, alături de o mână de locuitori de altă origină, de altă religie, de alte tradiţii, cu alte aspiraţii, cu altă limbă şi cu alt traiu, fără să mai pui duşmănia ce totdeauna învinsul poartă învingătorului şi fără să socoteşti primejdia la care-i ex-puî, punându-i Ia îndemână vecinului dela miază-zi, care dispută acest teren, pentru ca după ce i-ai stabilit să-i părăseşti puterilor proprii, ba încă să-i mai şi împilezi! Ce nume se poate dă unor asemenea acte ? N’aveau case; şi nimeni du voia să-i găzduiască, până să-şi facă surle Se frigeau de sete şi toţi îi goneau dela puţuri. Eu însumi am stat trei luni de zile într’o surlă de pândar şi căram cu birja apă dela Constanţa, de şi aduceam, atunci, cu mine un capital de peste 800 000 de lei. Cu lunile de zile nenorociţii colonişti nu găsiau cu cine să schimbe două vorbe româneşti. Tră'au în păduri de buruene, întinse dela malul Dunărei până la Mare. Lupii şi vulturii le luau vitele şi păsările d n ochi. Abia târau plugul cu 14 şi 16 boi, ca să desţeleniască 1|1 de hectar pe zi. Soarele, seceta, gerul şi gândacii le ardeau şi le sugeau recoltele, şi când, une ori, se făceau... La început, in aceste condiţii, câtă râvnă de muncă şi cât dispreţ de viaţă a trebuit să aibă aceşti oamen», dacă şi distracţiile din zilele de săibători nu le puteau găsi decât tot în muncă! Martiri au fost pentru alţii şi neghiobi pentru dânşii, acesta-i adevărul! li învinovăţiau, prin procese-verbale, făcute într’ascuns, că tăiau lemne din păduri, pe când ei luau uscăturiie ce li se datorau. Li se aruncau păpuşi de tutun prin curţi şi grădini, ca să www.dacaromamca.ro UI poată fi acuzaţi de contrabandă. Ii declarau lipsă din comuriele, unde de fapt locuiau, ca să-i poată deposedă de pământuri, dacă nu dădeau bacşiş. Pentru cea mai mică datorie către Stat li se imobilizau şi vindeau toate vitele şi bucatele la negustorii indicaţi de perceptori. O naştere, o cununie, o schimbare de poliţă, un bilet de vânzare de vite îi costau ochii din cap. Şi se pare că cei mici erau tovarăşi cu unii dintre cei mai mari, căci toate reclamaţiunile n’aveau nici un efect. I-au ţinut 34 de ani sub legi excepţionale, de şî din circa 370.000 de locuitori mai rămăseseră numai vre o 120.000 de o-rigină străină. Toate putregaiurile de dincolo erau trimise ca funcţionari acî. In sfârşit, jafurile şi nedreptăţile erau starea normală. Şi, pe măsură ce se vindeau la^ licitaţie averile coloniştilor, funcţionarii comunali, fiscali şi domeniali le cumpărau, prin interpuşi, pe preţuri de 20 de lei boul şi 1,50oaia! Până în cele din urmă i-au deposedat şi de pământurile pentru care atâţia ani suferiseră şi inclemenţele naturii şi urgia oamenilor. Intr'un singur an Ministerul Domeniilor a deposedat 38.000 de hectare. Şi când câţiva deposedaţi au obţinut dela justiţie reintegrarea în drepturile lor, s’au dat ordine şi s’au făcut legi interpretative, ca şi această oale să le fie închisă. Tot pe atunci, ca să se împliniască zicătoarea: «după nuntă şi cal de ginere", ne pomenim că .dispare dintre noi singurele două mângâeri, care ne consolau şi ne îatreţineau speranţele : Mihail Cogălniceami şi Remus Opreanu. Prin dispariţia acestor neuitaţi şi vrednici patrioţi, nu mai rămânea dobrogenilor decât o singură poartă, totdeauna deschisă, un singur sprijin, mare şi puternic, răposatul întru fericire Marele Rege Carol, care, tocmai pentru că eră prea mare, nu-1 puteai apropia oricând şi pentru orice. Dela această dată începe o altă fază pentru dobrogeni: faza în care adormitul începe să se treziască. Protestările încep prin câţi-va revoltaţi, cari, prin graiu şi sciis, desvăliau şi înfierau a-buzurile, ce până atunci rămâneau necunoscute. Organizatorul acestei campanii, calde şi energice, a fost loan N. Roman, ale cărui multe din vederi de şî nu le împărtăşesc, totuşi aceasta nu mă împiedecă să nu recunosc că are un suflet drept, o cultură superioară şi că de firea lui este apăiă-tor dezinteresat şi cald al tuturot celor apăsaţi. Ajutat de Ion www.dacoromanica.ro BănesCu ŞÎ de Mihail Coiciu (acum răposaţi, dar totdeauna vii în amintirea noastră), cum şi de mine, am fondat ziarul „Farul*. In acest jurnal, pe lângă că expuneam samavolniciile autorităţilor centrale şi locale, mai pledam şi cauza acordării drepturilor politice. .Până să le obţinem, lupta a fost lungă şi grea. Isbutisem uşor să avem de partea noastră partidul conservator, în frunte cu răposaţii Titu Maiorescu, general Mânu şi Nicu Filipescu, iar dintre cei supravieţuitori Tache Ionescu şi Alexandru Marghiloman-, dar n’am putut îmblânzi cu nici un chip pe şeful partidului liberal, răposatul Dimiirie Sturdza, peste a cărui influenţă n’am putut trece decât după câţiva ani de strigăte, de jalete şi de stăruinţi asidue şi disperate. Credeam atunci—naivi ce am fost 1—că, obţinând drepturi politice, vom scăpa de fără-de-legile regimului excepţional. Uitasem că lupul nu-şi leapădă năravul. Abia acum vedem că, dacă cetăţenii nu şi îndeplinesc datoria lor de căpetenie de a-şi apăra cu gelozie drepturile, ele nu slujesc decât să mascheze, ori să legitimeze şi mai mult abuzurile. Ca şi în comerţ, nu firma ridică marfa, ci marfa firma. De aceea ni:i în această a doua perioadă, în care ne-am exercitat drepturile, n’am fost mai scutiţi de arbitrarietăţi. Autorităţile au fost silite să schimbe forma, dar au păstrat fondul,— ba încă l-au mai şi agravat cu ocazia rechiziţiilor, prin care ne-au luat totul şi fără bonuri; cu împărţirea alimentelor şi cu a-cea a vitelor, care s’au dat pe bacşişuri cui nu trebuia. Câtă vreme vor dură aceste pregătiri la bolşevism, nu ştiu; dar ceeace nu vom uită nici noi, nici copii noştri este — mi-e scârbă să o spun 1—devastările ce ni s’au făcut de chiar ai noştri, tărăgănirea despăgubirilor de răzfcoiu, abandonarea, fără a-părare, la duşmani şi mai presus de toate, graba cu care am fost cedaţi duşmanilor la preliminările tratativelor de pace! Hasancect, 15 Iulie 1920. www.dacoromanica.ro 449 IV BUNĂ ŢARĂ, REA TOCMEĂLĂ! Deşi timpul repartţiuui or şi al reconstruirilor sosise deodată cu încetarea războiului, diferitele noastre grupări politice se luptă încă şi astăzi pentru supremaţie. Obstrucţ'e, insulte şi bătăi în Cameră; favoruri, mită şi odihnă în Administraţie; greve şi petreceri la oraşe; mizerie şi jale la sate!... Iată cum ne reconstituesc ! Ce le pasă reconstituitorilor de lungimea duratei suferinţelor,, care cer mai mult curaj decât însuşi războiul. Ce vor să ştie că în 3—4 ani s’a omorât mai multă lume decât în sute de ani, şi că pentru refacerea victimelor se cere o întreagă reconstituire a casei, iar nu nişte simple cârpeli. In loc ca, de acord cu toţi», sâ studieze ş; să alcătuiască legi care să • se potriviâseă cu interesele, aptitudinile şi felul nostru de a fi, copiază şi impun aşezări străine, care ne-au schimbat firea şi au otrăvit sentimentele. In loc să se întreacă unul pe altul în fapte folositoare, s’au mărginit să aţâţe poftele. Nimeni, în doi ani de pace, n’a venit să spuie cum şi prin ce mijloace, echitabile pentru toţi, crede că ne-am putea reface. Toţi au încălecat şi se ţin încâlciţi de acea practică veche, care constă în a des-poiâ o clasă, ca să potoliască pe alta. Aceasta să fie oare acea artă nouă de a guverna, atât de mult cântată şi exploatată? Pe ea o numesc „progres11 şi „desvoltare" ? Şi dacă goneşti capacităţile şi iniţiativele, cu ce rămâi ? Problema ce se pune azi e, într’adevăr, vastă şi complexă, aşa că nimeni nu o poate îmbrăţişa întreagă; totuşi, acei cari pretind puterea sunt datori ca, după studiul diferitelor ei părţi, să pregătiască soluţiunile şi să precizeze bine direcţiunile ce se impun puterilor publice şi masei naţiunii. Gol, însă, azi ca şi ieri. Cu toată frica de turburări, atât au făcut pentru plugari: să le dea pământ! Dar pământul o să-i înveţe cum să-l lucreze ca să tragă cele mai mari foloase dintr’ânsul ? Dela el vor învăţa sătentii economia rurală şi meşteşugurile de iarnă? Pământul ce stă paragină, le va crea Bancă cu bani iefteni, vite, unelte, etc.? Şi apoi, tot cu ciomagul şi cu păşunatul pe islazurile comunale o să-şi regenereze şi să-şi înmulţiască vitele ?—Dacă era vorba de perpetuarea sistemului vechiu, ce nevoe mai eră de oameni www.dacoromamca.ro 450 noi, mai cu seamă că pământul l-au fost dat cei vechi? Cel puţin „vechiturile", cum li se zice, aveau avantajul că înscriau la bugetul cheltuelilor numai 600 de milioane, iar nu 6000, adecă 6 miliarde şi jumătate I E bine că ne arată cum au să ne prefacă; atâta numai că pentru a se reda ţării şi în special agriculturii, toată puterea de producţiune şi a spori ia maximum activitatea naţională, Irebuesc date şi mijloacele corespunzătoare; căci viitorul nu se poate a-sigurâ, decât reparându se golurile făcute în averi şi restabilin-du-se rezervele de capitaluri, pe care le-a înghiţit războiul. Numai.. cum ? prin ce mijloace ? şi cine sa le aplice ? erau chestiunile ce se puneau. Şi soluţiunea acestor chestiuni trebuia să fie dată îa aşa chip, încât să corespundă atât situaţiunii noastre de astăzi, cât şi nevoilor vremii, aşa de mari şi de variate, cari nu mai permit ca demnităţile publice şi chiar funcţiunile să se .mai dea oricu\ pe iluzii şi făgădueli deşarte, ori să se mai • îngădue experienţe pe spinarea noastră. Lucrările ce sunt să se facă cuprind două faze, pe care numai anujne oameni le pot conduce şi realiză: faza de recons-trucfiune şi faza de lichidaţiune. Cea dintâiu cuprinde restabilirea a tot ce a fost distrus, mai cu seamă instrumentele de lucru şi de producţiune, indispensabile pentru a face să renască \inţa pretutindeni şi să se restabiliască averile distruse; cea dea doua, — care nu este decât încheerea celei dintâ>u, — lichidarea dărilor de tot felul, pe care războiul le-a făcut să apse asupra noastră. Atâta vreme cât această lichidare nu va fi asigurată, în condiţiuni suportabile pentru generaţiunile actuale şi viitoare, vom înnotâ într’o stare de quasi-faliment, care poate paraliza orice acţiune a noastră înlăuntru şi în afară. Spre a pUes, dar, luplâ pe acest îndoit teren, în scopul de a asigură traiul de toate zilele al naţiunii şi a-i permite să-şi reconstitue averea, trebue ca România să facă apel la toate elementele activităţii ei generale, producătoare de avuţii; de unde trebuinţa de a le studia în deosebi şi de aproape, spre a vedea ce trebue şi ce se poate cere dela fiecare. Alte ţări supru-populate şi înaintate, puneau până acum industria în primul rând şi apoi agricultura. Nu ştiu însă dacă, de azi înainte, după ce din războiul acesta s’a văzut că fără produse agricole nimeni nu se poate mişcă, nici trăi, nu vor mai re- www.dacoromamca.ro 451 duce din atenţiunile dale industriei, pentru a spori pe cele de dat agriculturii. In tot cazul, până astăzi, industria noastră rară, scumpă şi proastă, în loc de foloase, nu ne-a dat decât pagube. Petrolul chiar raportează puţin, iar exploatarea minelor este încă un deziderat. Şi atunci pe ce resursă a prezentului şi a viitorului trebue să ne răzimăm, dacă nu pe agricultură, ocupaţiune predilectă a tuturor Românilor, — generator al avuţiei noastre şi centru al activităţii naţionale, împrejurul căruia totul gravitează ! Negreşit, mai sunt şi alte mici forţe economice, care, toate, venind pe tăi invizibile, contribuesc la prosperitatea generală. Comerţul, mai cu seamă, realizează beneficii înlăuntru şi în afară, care se revarsă neîncetat în torentul circulaţiunii şi sunt un factor considerabil de propăşire economică şi financiară. E, însă, o deosebire adâncă între comerţ şi agricultură, şi anume aceea că comerţul nu face decât să asigure şi să activeze circulaţiunea produselor, pe când agricultura le creează. Pe ea, dar, cu voie fără voie, trebuie să ne sprijinim viitorul economic şi financiar al tării şi pe ea trebue să contăm pentru a restabili averile, atât de adânc zdruncinate. Bazat pe ceea ce auzisem vorbindu-se în Anglia, că, după pace, Englezii sunt hotărâţi să dea o cât mai mare extensiune agriculturii, care până atunci fusese subordonată industriei şi păşunelor, spuneam mai sus că şi ţările eminamente industriale au tendinţa de a îmbrăţişa pe viitor agricultura, înţelegând că fără ea, traiul e greu şi uneori imposibil. Astăzi citesc că Anglia nu numai a defrişat toate prisoasele de păşuni ce avea, dar că şi Francezii s’a hotărât să dea, de acum înainte, primul loc a-griculturii. Şi atunci, dacă Anglia şi Franţa, ale căror industrii atât de înfloritoare, le-a înălţat şi îmbogăţit, gssesc avantaj a ridica agricultura la primul rang al activităţii lor viitoare, — cât mai mare interes avem no:, Români', a căror singură resursă este ea, şi al căror pământ fertil şi producător de toate ne poate aduce câştiguri fabuloase, să o punem în stare să producă tot ce poate produce! Ca noi îmbunătăţiri ce i se poate aduce, de n’ar fi de cât canalizarea şi îndiguirea la câmp a râurilor ce se revarsă prea mult, irigaţia şi drenajurile pământurilor din jurul lor, introducerea navigaţiei pe aceste râuri, creşterea vitelor la grajduri, cu furage artificiale, industrii mici de iarnă la sate şi cultura raţională a www.dacoramamca.ro 452 plantelor alimentare şi industriale, a pomilor şi a viei la dealuri, lot încă sporul veniturilor din agricultură ar putea suportă chel-tuelile din buget ale reconstituirii noastre. Se va putea obiectă, poate: Cu ce mijloace actuale să se facă toate lucrările acestea? La această obiecţiune eu mai adaug şi alta: Şi cu cine, de la noi? Am, însă, un răspuns: Prin concesiuni la străini! Ţări bogate şi pricepute au recurs la acest mijloc, până să se poată îozestră cu toate mijloacele economice necesare; şi tocmai noi, cari nu ştim şi nu putem face nimic prin noi înşine de cât politică şi funcţionarism, ne-am găsit să facem acest fel de naţionalism ob şi păgubitor? Cu ce ne-am ales, până acum, din lucrările făcute de Stat în regie şi din cele cointeresate cu politicianii cari, aflându-se la guvern, au pus la contribuţie averea publică ? Ne-am ales cu plata lor înzecită şi cu specula cea mai neruşinată a publicului. Ş' câtă vreme, iarăşi, va trebui să aşteptăm, suferind, starea primitivă de azi, din lipsa primelor instrumente economice, până când capitalurile acumulate ale acelor politiciani şi ştiinţa dubioasă a creaturilor lor să ni le poată da? Miliardele ce se cer contribuabililor nu se câştigă din vânturi, ci din înlesnirile de tot felul ce Statul trebue să pue la dispoziţia producătorilor de valori reale, şi încă cât mai de grabă. A se mai neglijâ agricultura, cum s’a făcut până acum, spre a se fa-vorizâ oraşele cu legiunile lor de consumatori; a se mai îndopâ nişte industrii, care nu exstă, decât pentru a scumpi lucrurile; a se mai sustrage dela muncă productivă atâţia funcţionari şi a-genţi electorali netrebuincioşi; a se mai construi palate somptuoase, gări şi poduri monumentale, pe aceste vremuri de lipsă, alături de nişte colibe infecte; a se mai risipi, în sfârşit, banii publici pe toate zădărniciile, pe când satele şi agricultura lâncezesc într’o fază care nu e nici pastorală, nici agricolă, — nu se mai poate. Agricultura se pune astăzi în primul plan, pentru mai multe motive, dintre care cel dintâiu este acela că ea poate fi mai repede reconstituită ; apoi, pentru că ea e în stare să dea, cea dintâiu, satisfacere imediată la nevoi grabnice; şi, în sfârşit, pentru că numai agricultura poate face în scurt timp faţă dărilor zdrobitoare ale bugetelor de după războiu. Şi de ce aceasta ? Pentru că pământul, din fericire, este www.dacaromamca.ro 453 dintre toate instrumentele de lucru, cel care se deteriorează mai puţin şi se repară mai lesne şi pentru că el nu se poate distruge de tot, aşa că punerea Iui în valoare se face mai repede de cât a industriei. Pe de altă parte, se rezolvă problema muncitorilor şi a personalului de exploatare, pământul fiind gata să-şi reia producţiunea. In sfârşit agricultorii, încurajaţi de preţurile cu care li se plătesc produsele, vor face tot posibilul să obţină dela sol cât mai repede maximul de producţiune. Din nefericire, noi nu vom putea profita 'de aceste avan-tagii preţioase cu care natura a înzestrat pământul, fiind-că nimeni nu s’a îngrijit din vreme de refacerea agricultorilor, ci toţi i-au părăsit în starea în care i-a adus războiul: fără adăposturi, fără vite, fără unelte, şi fără seminţe. In satul meu din Dobrogea, de 270 de familii, nu s’au împărţit decât 40 de vite, dintre care 6 boi, vaci, viţei şi 11 ca;, toţi i-âioşi şi uscaţi de sete, din cari jumătate au murit şi cealaltă jumătate e pe cale. Ca să-şi fi cumpărat locuitorii de aiurea, nici nu găsiau, nici nu aveau cu ce-i plăti, de oarece, e bine să se ştie, un plug, la Constanţa, se vinde cu 1000 de lei, o pereche de boi ori de cai cu 10, 15 şi 20 de mii, o vacă cu lapte cu 5 şi 6 mii, o furcă cu 30, o coasă cu 35, o maşină simplă de secerat cu 7000, un ştreang de iută cu 7 lei,—şi aşa mai departe. De unde, dar, săteanul din Dobrogea, fără cămaşă şi opinci pe dânsu>, să ia atâţia bani? De aceea în satul meu, unde Statul are aproape 4000 de hectare' sătenii n’au putut ară decât cel mult 200. Despăgubiri s’au dat, unor industriaşi câte 60—70 de mii de lei pe nişte imitaţii de fabrici; iar plugarilor numai câte2—3 sutp, din care cam pe de-a rândul a treia parte a oprit-o perceptorul ori agentul de percepţie ca bacşiş ca să achite bonul; iar cu restul şi-au cumpărat mălai şi cămaşă. Parte din vitele, uneltele şi mobilele ce le aveau Românii duşi pe front, ori re-fuigaţi, se găsesc şi astăzi în stăpânirea Bu'garilor, Nemţilor şi" Tătarilor de aicea şi din Cadrilatei-, şi nici o autoritate nu s’a sinchisit să Ie dea înapoi păgubaşilor. Ii trimet numai la procurori, la judecătorii de instrucţie şi de pace, la timbru, la avocaţi, şi... vreme pierdută, adică: după un jaf şi altul! Dezertorii, spionii şi hoţii, toţi îmbogăţ ţi, sunt parte absolviţi pe mărturi.le falşe ce-şi dau unii altora, către ofiţerii însăicinaţi să le cerceteze situaţiunen, iar restul a fost amnestiat, cu toptanul, chiar www.dacoroinamca.ro 454 şi pentru abaterile dela datoriile ostăşeşti, ca şi cum altădată armată nu ne-ar mai trebui. Aceasta e schiţa stărilor.de fapt dela sate ; şi se ştie care a fost şi activitatea Camerelor în cei doi ani de pace. A fost oare aşa de greu să se ştie că încă multă vreme după războiu problema alimentării avea să fie prima preocupare a tuturor şi că, dintre toate dif cultălile ce aveau să se iviască fatal, pe urma lui, ea avea să fie cea mai îngrijitoare ? Când se bate cineva, uită foamea şi se supune la orice privaţ uni; dar după ce primejdia a trfcut, stomacurile îşi iau revanşa şi devin cu atât mai exigente, cu cât au răbdat mai mult. Această exigenjă naşte fn populaţie o stare de spirit contra căreia nici să se gândiască cineva să lupte. Stomacul gol n’a:e urechi. Şi un guvern care, în Ioc să lucreze, ar încercă să ocoliaccă, să temporizeze, ori să pedepsiască s’ar expune !a cea mai mare primejdie. Prin urmare, pentru a se asigură alimenta ţiu nea publică şi a se uşura suferinţele traiului scump, eră lesre de văzut că nu exi-tă de cât un singur mijloc: acela de a imporiâ produsele indispensabile masei populaţiunii. Care erau acele producte şi obiecte ce ne trebuiau neapărat atunci, imediat după războiu ? Pentru hrană : pane, peşte, grăsime şi sare; pentru iluminat: petrol; pentru munca câmpului: vite, sămănţăt şi unelte. De ce nu s’au mărginit să importe numai mărfurile acestea şi chiar din acestea numai cele ce ne lipsiau ? De ce nu s’au îng ijit să aibă pescari şi ce trebu:e pentru prins peşte? De ce n’au mai redus din trenurile ministeriale şi ch:ar din cele de pasageri, ca să aducă petrol şi saie? Şi de ce portul Galaţilor şi altele gem şi astăzi încărcate do tot felul de alte mărfuri, de care ne-am fi putut lipsi, fără să suferim? Şi să nu se spună că nu se găsiau mărfurile de care aveam ‘nevoe, căci eu, fiind la Lordra in 1918, am văzut cu ochii mei cum curgeau ofeit, le caselor maii din Angh’a la legafiunea noastră de geolo, să ne trimită ori-ce avem nevoe şi în ori ce cantităţi, pe preţuri convenabile. Ministrul nostru plenipotenţiar telegrafia guvernului la Bucuri şti şi acesta nu dă nici un 1 ă s-puns, pe când comisiunile şi delegaţii români cutreierau toate târgurile şi făceau toate speculele. Când, d n împrejurări n^atârnate de voinţa omului, te lo- www.dacaromanica.ro 455 veşte o nenorocire, o suporţi şi o uiţi. Noi, insă, de zecimi de ani suntem victimele unor negustori îmbrăcaţi în haine de po-liticiani, cari ne-au guvernat şi administrat, până ce ne au adus în 6tarea că nimeni nu mai e ia ei sigur de nimic şi că pe toţi i-au cuprins oboseala şi descursjarea. Pretutindeni oamenii şi-au dat mâna ca să se organizeze astfel, încât să uşureze nevoile vremii, pe când, la noi, tocmai acum s’au găsit să-şi dea unii altora cele mai înverşunate lupte de persoane, când starea noastră financiară, economică şi morală este mai mult de cât gravă prin datoriile ce ne strivesc şi prin neproductivitatea la care am fost reduşi. Chiar înainte de războiu, cu tot exportul ce făcea cultura mare, şi tot nu puteam sătura pofta de risipă a celor ce ne cârmuiau. Ce va fi de acum înainte, când oameni fără experienţă şi cu stomacurile goale se vor înstăpâni la cârma Statului?! Trecem, este adevărat, şi noi, ca toată lumea, printr’o criză spăimânlătoare. Dar tocmai pentru ca să i se previe consecinţele fruntaşii altor ţări au studiat nevoile tuturor claselor sociale şi au găsit mijloace’e cum să le uşureze; pe când la no;, de la 1917, de când s’a expropriat, proprietatea mare stă şi astă-zi neîmpărţită şi nelucrată. Cu co program general şi cu ce ajutoare materiale au venit vre-una din grupări, care să puie cultura mică de astăzi în stare să producă, măcar atât cât producea cultura mare? Toţi visează măriri şi nimeni nu poate dovedi că le merită. E un păcat, se vede, al lipsei de educaţie cetăţenească şi al studiilor superficiale ! Şi spun acestea nu pentru pofta de a critică. Le spun plin de acea mâhnire adâncă, pe care o simte omul când e aproape să se înece. Ea mi-a fost provocată de coincidenţa că tocmai când cheltuelile noastre budetare se înzecesc, producţiunea scade şi va scădea în raport şi mai mare. Credeam că, după ce am văzut strânşi la un loc pe toţi Românii, voiu trăi să văd şi pe ţăran iubit pentru el însuşi, ca generator şi pavăză a neamului. Primele semne, însă, ce se văd, sunt rele. încrezători în vorbe, ei trec deh vechii stăpâni sătui la alţii noi, flămânzi şi nepricepuţi, aşa precum altădată au trecut de sub stăpânirea patriarhală a boerilor sub acea meschină, a ciocoilor www.dacoromamca.ro 456 Gusturile, se zice, nu se discută. Fie-care să slujiască pe stăpânul care-i place, dacă tine să fie slugă. Ceeace, însă, interesează ţara, care şi-a pus încrederea în buna judecată şi patriotismul tuturor, este ca şi ei, ţăranii, să se arăte demni şl conştienţi de puterea electorală ce li s’a dat. Prosperitatea şi chiar existenţa ţării atârnă cu totul de calitatea reprezentanţilor ce toţi fii ei îşi aleg. Dacă aceştia sunt capabili, prevăzători şi conştiincioşi, ţara poate trece, fără zguduiri simţitoare, peste orice obstacole, şi, înc<-tul-cu-încetul, văzând cu ochii, lucrurile pot luă nu numai cursul lor normal, dar încă şi calea adevăratului progres. Trecutele şi actualele expresiuni ale votului universal da-tu-ne-au vre-o garanţie de capacitate, prevedere şi tragere de inimă pentru interesele ţării ?—Caut cu lumânarea şi nu găsesc răspunsul liniştitor. Din contra, dacă e să judeci după cei doi ani de activitate legiuitoare, reprezentanţii naţiunii par a se dovedi,—cum zice o vorbă englezească — „prea mari pentru ghetele lor". Aud de un buget de 6^ miliarde la cheltueli. înainte de a se fi înscr/s această exorbitantă sumă, pe care noi toţi nu ştim nici măcar s’o numărăm, întrebatu s’au făuritorii bugetului din ce au să o scoată ? Optzeci la sută din populaţia noastră sunt plugarii. Cel puţin jumătate dintr’înşii sunt ruinaţi de războiu în aşa grad, că abia au putut face, îndatorându se, atâtea semănături cât să le ajungă pentru hrană. Să zicem că anul viitor semănăturile de anul acesta vor spori cu 15° 0 prin străduinţa particulară; peste doi ani, cu 25%. Scădeţi diferenţa de producţie în calitate şi cantitate, dintre noua cultură, mică, comparată cu vechea cultură, mare. Şi, după calcule bazate pe experienţă, nu vom putea produce decât abia jumătate din cât se producea. Prin urmare, nu cu averile şi cu veniturile actuale va putea contribuabilul să plătiască îngrozitoarele dări viitoare şi să-şi mai îmbunătă-ţiască şi starea. Chiar şi resturile de averi ce ar mai fi rămas unora dintr’ânşii, se vor mistui numai decât, lăsând ţara copleşită de o mizerie generală, însoţită de toate spăimântâtoarele e' consecinţe. Aşa se zugrăveşte, în vederi generale, starea noastră de azi, financiară şi economică. De altă parte şi spiritele tuturor, www.dacoromanica.ro şi ele, sunt agitate de haosul în care se zvârcolesc şi de insti-gaţiunile ce se fac. Vreme, dar, de pierdut nu este, când primejdia bate Ia uşă. Numai rejacerea spirituală şi morală a celor cari ne câr-muesc ne poate reface. De aceea eu le spun,—şi să le strigăm cu toţii: Fiţi Români, înainte de toate! Gloriile nemeritate, după care mulţi dintre voi umblă, Scad pe om, nu-I înalţă. Averile, vedeţi cu o-cliii, cum trec de azi pe mâine, dintr’o mână într’alta. Numai faptele bune şi mari rămân amintiri, neşterse şi scumpe, familiei şi neamului. Folosiţi-vă de această mare şi unică ocazie şi faceţi ca faima să se ducă de dreptatea şi ordinea ce veţi fi întrodus în tară, mai ales că nu e greu să faceţi această minune. Bani mulţi puteţi procură Statului, confiscând câştigurile ilicite dela 1914 pănă astăzi, şi exemplu de mare moralitate va fi pentru morala publică, de oarece veţi pedepsi hoţiile. Odată câştigurile de războiu confiscate şi împărţite ca despăgubiri, iar actele de hoţie pedepsite, în orice strat social s’ar găsi, partea cea mai mare a populaţiunii, uşurată şi însufleţită prin acest act măreţ de dreptate, va căpătă încredere şi siguranţă în refacerea ei. Şi atunci puţin mai trebuie ca să daţi şi agriculturii avântul de care are nevoe. Iar, din capul locului, lepădaţi acel sistem vechiu, spoliaţiv şi ruinător, care consistă în a luă totul dela contribuabil, fără a-i da nimic util în schimb; căci nici vitele, dacă nu sunt îngrijite şi hrănite, nu pot da carne, lapte şi arătură. Dar-., m’a furat apa, cum se zice, şi am ajuns cu voi ba departe, unde aş fi fericit să ajungă alţii cu fapta. Scrisoarea mea de faţă a luat proporţii, deşi aş mai fi avut multe de spus în această ordine de gândire, ba chiar poate voiu re- veni. Deocamdată încheiu aci. Hasaricea, 5 August 1920. Const. D. Pa.riano. www.dacoromanica.ro 458 INDUSTRIA ITALIANA IN MOMENTUL ACTUAL SI PERSPECTIVELE Ell) Din multe părţi, din străinătate, ni se cer in-formaţiuni asupra situaţiei actuale şi asupra probabilelor perspective ale industriei italiene. Am crezut că putem satisface asemenea dorinţe in modul cel mai bun şi cel mai obiectiv, rupând pe ilustrul Ing. Giuseppe Belluzso, profesor la Institutul Politechnic din Milano, să binevoiască a ne dă un raport detailat şi precis asupra acestei importante chestiuni. D-l Prof. Belluzso a corespuns cererii noastre, exprimându-se astfel: Premise.—Natura a pus la dispoziţia oamenilor două importante forme de energie: cea solară, acumulată sub formă de combustibili fosili şi cea solară actuală, adică energia hidraulică, obţinută dela căderile de apă. Natura a distribuit aceste două bogăţii într’un mod just printre diferitele naţiuni; căci, acolo unde abundă prima, este în general lipsă de a doua şi viceversa. Italia, care are insuficiente disponibilităţi de cărbune, se găseşte în condiţiuni de a puteă utiliză în mare cantitate energia solară actuală, graţie configuraţiunii sale geografice. Intr’adevăr, înaltele vârfuri ale Alpilor şi Apeninilor reprezintă imenşi acumulatori de energie hidraulică. înainte de război bogăţia hidraulică italiană eră puţin utilizată: puterea totală disponibilă în Hp. eră, de fapt, evaluată la circa 5 milioane şi această cifră, poate, e inferioară realităţii, Dar din aceste cinci milioane de cai putere, numai a cincea parte eră utilizată în Italia înainte de război. Azi însă se completează cele mai însemnate stabilimente şi se creiază altele nouă, care vor dublă în curând cifra utilizării. ‘) Dat nouă spre publicare de d-l i\. Râiculeunu, subdirectorul Băncii Piomâneşti din Constanta. X. R, www.dacoromamca.ro 459 Văile Alpilor vor fi, într’un viitor foarte apropiat, presărate cu enorme basinuri de apă, care vor acumula apa în scop industiial şi agricol; iar, în timp ce minele de cărbuni fosili se vor epuiza, sau exploatarea lor se va face din ce în ce mai grea, provinciile Italiei se vor înbogăţi din ce în ce mai mult cu energie electrică. Viitorul industriei italiene e, în deosebi, bazat pe totala întrebuinţare a bogăţiilor hidraulice, pe crearea şi distribuţia energiei electrice la distanţă, ceeace va permite stabilimentelor din Alpi să serviască de rezervă celor din Apenini şi viceversa, după anotimp. Sigură de a posedă în stabilimentele hidro-electrice energia necesară desfăşurării proceselor technologice ale propriei industrii, Italia le-a dat în ultimul timp şi se prepară a le dă o mare extindere. Şi, într’adevăr, industria italiană e aceea care, în timpul războiului, a desvoltat mult stabilimentele existente şi a creeat o mulţime de altele nouă, pentru a face faţă marei cereri de materiale de război: în special în câmpul mecanicei şi al chimiei se reia acum, cu mare intensitate, producţia a tot ceeace e necesar pentru ca să se ajungă la condiţiunile normale din timp de pace. Această reluare a muncii industriale, pentru progresul civilizaţiei, e însoţită de un program impus de învăţămintele trase din război şi de dificultăţile evidenţiate, fie de război, fie de urmările lui. Principale, printre acestea, sunt acelea ce privesc înzestrarea cu materie primă, de care industria italiană are nevoe. S’au început, deci, cercetări în subsolul italian, pentru a vedeâ daca acesta nu conţine vre-una din materiile prime, mai înainte importate; s’au creeat noi şantiere pentru construcţiunea unei marine comerciale mai puternice. Industriaşii italieni s’au convins de necesitatea a-socierii ştiinţei la industrie şi marile stabilimente au înfiinţat laboratoare moderne de cercetări, sau au organizat serviciul teclmic, astfel ca să poată întotdeauna www.dacoromanica.ro 460 dispune de cei cari studiază şi de cei cari experimentează, pentru a înainta repede pe calea progresului x). Pentru a înţelege toată importanţa desvoltării industriale a Italiei şi până la ce punct poate să ajungă utilizarea energiilor fizice şi morale pe care le posedă Italia, e necesar să trecem în revistă diversele categorii de industrii. Industria metalurgică şi extractivă.—Industriei metalurgice italiene i se prepară o mare desvoltare, fie pentru că cercetările, făcute în subsolul italian, au arătat că rezervele de minereuri -metalice sunt superioare celor presupuse înainte de război, fie pentru că s’a dat o mare desvoltare utilizării combustibililor naţionali şi energiei electrice, fie, în fine, pentru că se speră să se găsiască în subsolul italian importante depozite de uleiuri minerale şi mine de cărbuni fosili. Cercetări în acest sens, în localităţi care, geologiceşte, se prezintă ca cele mai indicate, s’au început cu mijloace întinse. Cercetările de zăcăminte de minerale de fer, făcute în timpul războiului, au arătat că disponibilul de minerale de fier e de patru ori mai mare de cât evaluările făcute acum zece ani, cercetări care continuă şi se întind şi în Colonia Eritrea, unde s’ar fi descoperit promiţătoare minereuri de fie*. Marea cantitate de mineral de aluminiu va permite Italiei să vină o ţară exportatoare de acest metal, cu mare viitor. Mărit şi demn de notat e disponibilul de minerale compuse din fer şi sulf, din care, utilizându-se sulful 0 Cei inai renumiţi industriaşi au contribuit apoi ia crearea u-nni fond pentru a dâ desvoltare laboratoarelor de fizică şi chimie a-nexate le Universităţile Italiene, astfel ca ele să înceapă cercetări cu caracter industrial asupra unor determinate probleme; în timp ce Statul Italian, la rândul său, a mărit într’o bună măsură dotafiile laboratoarelor, pentru a da impuls la cercetări cu caracter ştiinţific. Deja dela sfârşitul lui 1916 funcţiona în Italia 'Comitetul ştiinţific tehnic pentru mărirea şi desvoltarea industriei italiene” compus din personapiile cele mai eminente ale ştiinţei şi industriei si căruia i se datoresc iniţiativele în favoarea laboratoarelor ştiinţifice italiene, www.dacaromamca.ro 46i pentru fabricaţia acidului sulfuric, va rămâne disponibilă o mare cantitate de oxid de fier. Minereurile de zinc din Sardinia, care mai înainte de război se exportau, pentru ca apoi să se importe în Italia zincul, vor fi din ce în ce mai mult prelucrate în Italia. In urma cercetărilor făcute, s’au mărit asemenea disponibilităţile de minereuri de plumb, cupru, magneziu. Grandioasele stabilimente hidro-electrice, create în timpul războiului şi altele, care se încep acum, vor pune la dispoziţia industriei italiene o mare cantitate de energie electrică pentru tratamentul minereurilor metalice şi pentru fabricarea oţelurilor speciale care^ înainte de război, se importau din străinătate. Furnalele electrice italiene care, înainte de război, nu atingeau cifra de douăzeci şi a căror funcţionare era foarte nesigură, s’au mărit ca număr şi au suferit importante perfecţionări. Aplicaţia lor se răspândeşte din zi în zi. Producţia minereului de mercur a crescut, astfel că se poate ridică exportul acestei substanţe. Cercetările făcute în timpul răsboiului au arătat că Italia posedă excelente materii refractare şi diverse stabilimente se ocupă azi cu prelucrarea lor. Paralel cu industriile metalurgice principal© s*au desvoltat în timpul războiului acelea pentru prelucrarea produselor din prima fabricaţie, astfel industria laminării, Jilaliunea la cald şi la rece, pentru prepararea fierului, oţelului, aliajelor şi a tuburilor filate fârâ sudură. Industriile mecanice şi electro-mecanice. - Industriile mecanice sunt acelea care s’au desvoltat mai mult pentru război. Ele s’au transformat acum în scopul de a întrebuinţa maşinile, care au servit la prepararea materialului de războiu, pentru construcţia aparatelor, instrumentelor şi maşinilor pentru technica civilă. Ele au mai adoptat o organizaţie modernă de lucru, au aplicat maşinile şi ustensilele cele mai perfecte şi cele mai * www.dacoromamca.ro 462 râpezi, cu scopul de a mări producţiunea, care s’ar fi diminuat prin reducerea orelor de lucru, zilnice, dela zece la opt, Marile uzine, care înainte de război construiau vagoane de marfă, de călători şi locomotive şi care, în timpul războiului, au fost nevoite să-şi schimbe aproape cu totul felul de producţie, fabricând afeturi de tun, bombarde, torpile, tunuri şi mortiere, s’au întors azi la primele lucrări. Guvernul italian a comandat mii de vagoane, sute de locomotive cu aburi şi locomotive electrice; alte numeroase cereri au venit din străinătate, astfel că industria mecanică a mijloacelor de transport va puteă să lucreze în plin pentru câţiva ani. Electrificarea a 6000 km. de linie ferată, decisă de guvern, ya dă din nou destul de lucru acestei industrii şi tuturor acelora care produc materialele accesorii. Execuţia noilor numeroase stabilimente liidro-elec-trice, deja proiectate, permit fabricilor de turbine hidraulice să lucreze în plin, împreună cu uzinele mecanice' care fabrică tuburile, stâlpii de fier pentru linie şi toate instrumentele accesorii necesare acestor stabilimente hidro-electrice. Italia se prepară îacă a exporta turbinele hidraulice construite în propriile ei .uzine; rendimentul lor ridicat, fabricaţia lor excelentă, regularitatea lor perfectă, durabilitatea lor, sunt calităţi cu care fabricanţii străini nu se pot lăuda pe deplin. Construcţia noilor centrale termo-electrice, destinate utilizării raţionale a lignitului în vecinătatea minelor, reclamă construcţia de căldări, de turbine cu vapori, de aparate de condensare. Toate noile centrale hidro-şi termo electrice cer o întrebuinţare intensă de maşini şi materiale electrice, astfel că uzinele electro-motrice italiene, care azi deja au destul de lucru, vor trebui să-şi intensifice producţia lor. Pentru a dota Italia cu o puternică flotă naţională, s’a mărit numărul şantierelor navale; iar celor existente li s’a mărit puterea uzinelor şi capacitatea schelelor. Pentru a, da numai un exemplu, la Venezia, în www.dacoromamca.ro aproprierea noului mare port industrial, Bottenigki, se înalţă două grandioase şantiere navale. •Construcţia motoarelor cu combustiune internă, a pompelor, a ventilatoarelor, a instrumentelor de transmisiune a lucrului, a aparatelor de ridicat (elevatoarelor) s’a reluat deasemenea cu vigoare, pentru a face faţă, fie numeroaselor cereri ale marinei comerciale, fie comenzilor ce vin din străinătate, fie acelora dintre industriile italiene, care intenţionează să şi restaureze, într’o formă modernă, aşezămintele lor. Numeroasele înbunătăţiri, care trebue să se înceapă în multe regiuni ale Italiei, reclamă maşinării speciale, fie pentru săparea canalurilor de scurgere şi de colecţionare, fie pentru centralele de ridicări. Agricultura, făcută în multe regiuni cu metoade primitive, cere fabricilor italiene maşini agricole, o însemnata cantitate de maşini de arat, de semănat, de secerat şi de tracţiune mecanică, unde industriile mecanice italiene, dacă ar dispune, în bune condiţiuni, de materii prime, ar avea şi aci un câmp grandios de acţiune şi de muncă, Industria mijloacelor de transporturi aeriene se află într’o perioadă de reculegere şi de studiu pentru a transformă conceptele aviaţiei militare şi a le aplică, modificate, la cele civile care au nevoe, în special, de siguranţă şi economie. Din contră, industria automobilistică se află în plin lucru, unica industrie care în timpul răsboiului nu şi-a schimbat felul său de lucru, una din puţinele industrii care au putut exportă în timpul răsboiului; cererile de' auto-tractoare, de automobile de curse şi de lux sunt aşa de mari, fie ele din interior sau străinătate, încât uzinele actuale au producţia lor angajată pentru câţi-va ani. In această industrie aşa de specială, unde mecanica trebue să se împerecheze cu arta, Italia îşi reia preponderenţa pe care o aveă înaintea răsboiului şi comerţul de export în această branşe permite să se ajungă la cifre foarte ridicate. Deasemenea s'a reluat în mod intensiv* fabricarea www.dacaromanica.ro 4.64 bicicletelor şi a motocicletelor, a căror întrebuinţare se va extinde In clasa muncitoare italiană. Pe lângă mecanica mare şi mijlocie s’a desvoltat şi acea mică şi de precizie : maşinile care în timpul răsboiului au lucrat cartuşe pentru proectile, lucrează azi toate aparatele şi instrumentele electrice, care mai înainte se importau (compteur-e, ampermetri, voltmetri, eliiiowattţuetri, etc.); sunt numeroase încercări pentru construcţia jucăriilor mecanice, pentru intensificarea fabricării de maşini de cusut şi de scris, pentru fabricarea aparatelor şi ustensilelor economiei domestice. Şi se poate încă aminti desvoltarea luată de construcţia maşinilor şi ustensilelor de diverse tipuri, accesorii necesare industriei mecanice şi industriilor asemănătoare. In rezumat, se poate afirma că industria mecanică italiană, prin inteligenta abilitate a propriei sale mâni-de lucru, se pregăteşte să schimbe cu totul condiţiunile în care se găsiii înainte de răsboiu, când importul era, îu cantitate şi valoare, cu mult superior exportului. Industria electro-technică. — Tot ceeace mai înainte de răsboiu se importa, precum maşini, motoare, aparate, instrumente electrice, pot fi azi construite în Italia. încercările făcute în timpui răsboiului, rezultatele excelente ce s’au obţinut în această direcţiune, a îndemnat industria italiană să producă, în vastul câmp al electro-technicei, tot ceea ce puteii să fie necesar pentru centralele hidrO'Şi termo-elecîrice, pentru staţiunile de transformare, pentru cele de utilizare. Aparate telefonice, telegrafice, de semnalizare, de comandă, s’au fabricat de asemenea, într’un moi excelent, îu uzinele electromecanice italiene. Industria cablurilor electrice, care în timpul războiului a făcut un întins export în ţările aliate, dotata cu noi mijloace ştiinţifice de cercetări şi experienţe, se prepara să-şi reia poziţiunea predominanta pe care o avea înainte de răsboiu, intensificând exportul. Toate aplicările încălzitului electric, care, dat fiiud costul ridicat al cărbunelui importat, va lua o mare www.dacaromamca.ro 465 extensiune, vor găsi în Italia aparatele necesare fabricate de uzinele naţionale. Cea mai bună garanţie pentru munca uriaşe ce va avea industria italiană în câmpul electro technicei e dată de numeroasele cereri de concesiuni de noi stabilimente hidro-electrice. Şi dacă ne gândim, după cum am spus, eă utilizarea puterii hidraulice de până azi nu a depăşit D/o mii. de HP., în timp ce disponibilitatea italiană e evaluată, cu multă prudenţă, la cel puţin cinci milioane, se înţelege ce câmp enorm de muncă se deschide pentru mulţi ani şi ce altă nouă muncă trebuie să se depună, pe lângă aceasta, pentru utilizarea energiei obţinute, In special în domeniul chimiei şi metalurgiei. Din energia electrică produsă de noile stabilimente va trage un mare profit şi agricultura italiană, fie pentru toate operaţiuuile mecanice de transformare a produselor agricole, fia pentru cultivarea solului făcută cu maşini mişcate în mod electric. O industrie, care nu există în Italia înainte de răsboiu şi care acum e bine îtfplântatâ şi organizată, e acea a magnetelor şi aparatelor de aprindere a motoarelor cu explozie, industrie care nu numai că va satisface numeroasele comenzi din interior, dar va ti în stare să exporte propriile sale produse. Deasemenea industria acumulatoarelor electrice, mult desvoltată odată cu războiul, înţelege să continue producţia în mare şi să exporte, pentru a profită de condiţiunile speciale de care se poate bucură Italia, unde abundă minereul de plumb ; de aceea e necesar ca industria sticlăriei să se desvolte în măsura de a putea produce în mod industrial recipientele necesare. Industria chimică, — Industriile chimice italiene sunt acelea care în timpul răsboiului au avut cea mai mare desvoltare şi sunt încă acelea care, odată cu pacea, au trebuit să sufere cea mai profundă transformare, pentru a şi schimbă complet natura produselor, plecând, totuşi, de la aceleaşi materii prime. www.dacoromamca.ro 466 Astfel, în loc de explosibile, se obţin culori şi substanţe medicinale. Răsboiul a creat în Italia o mare industrie chimică, care nu exista mai înainte şi toate sforţările sunt azi îndreptate spre sistematizarea ei pentru a se produce multe din substanţele care, înainte de răsboiu, trebuiau să se importe. Se folosesc deja în Italia plantele medicinale care mai înainte se exportau ; s’au luat diverse iniţiative pentru a se extrage din apele minerale ale salinelor sărurile potasice, din care se şi intenţionează să se exporte; în Sicilia au luat naştere industriile de esenţe, bazate pe principiile teclinologice moderne; s’au mărit stabilimentele pentru producerea îngrăşămintelor artificiale. Electricitatea ajută foarte mult Ia desvoltarea industriei chimice italiene; stabilimentele electro chimice sunt numeroase şi o mai mare extensiune vor lua atunci când se va mări disponibilitatea de energie e-lectrică prin execuţia noilor stabilimente hidro-electrice. Producţia raţională şi economică a diverselor feluri de îngrăşăminte obţinute, fie cu ajutorul curenţilor electrici, fie prin combustiunea «piritelor italiene, va răspândi întrebuinţarea şi va mări producţia solului. Mai mult încă, se va mări simţitor exportul acelor substanţe chimice, care deja dinnainte de răsboi începuse să se exporte. Amintim printre acestea acidul boric, acidul sulfuric, compuşii taninului, acidul citric, acidul tartric, diverşi oxizi metalici. Industria textilă. -Italia menţine întâetatea în ceeace priveşte producţia mătăsei şi a cânepei; se extinde producţia acestor două fibre textile şi se perfecţionează mijloacele de lucru pentru intensificarea exportului. Italia e tributară importului străin pentru materia primă; în ceea ce priveşte bumbacul şi iuta, completamente; iar pentru in şi lână, parţial. Cu toate acestea, aceste industrii şi-au intensificat producţia lor; există în Italia circa cinci milioane de fuse în funcţiune pentru torsul bumbacului şi mai mult de jumătate de milion pentru torsul lâuei. www.dacoramamca.ro 467 Şaptezeci de mii şi patrusprezece mii de războae, tes respectiv bumbacul şi lâna. Cu toată dificultatea aprovizionării cu materie primă, industria textilă italiană lucrează în plin şi se prepară din nou de export. In ceeace priveşte bumbacul, s’au făcut planuri, studii şi proecte pentru cultivarea lui pe o scară întinsă în colonii, în zonele irigabile, cu plantaţiuni speciale. In plină producţie e industria resturilor de mătase, care continuă comerţul de export început înaintea războiului. S’a reluat din plin facerea ţesăturilor speciale, a panglicelor, a ţesăturilor imprimate, a pâslei, a sacilor de iută, etc. Industria ceramică şi a sticlăriei. — Tradiţiile artistice italiene în această industrie sunt cunoscute ; azi, pe lângă producţia artistică, s’a desvoltat, sub influenţa răsboiului, şi cea industrială. S’a recurs la tratamentul materialelor refractare italiene. Amintim exploatarea minelor de caolin din Sardinia şi punem în evidenţa marea importanţă câştigată de industria izolatoarelor de porţelan pentru aplicările electro-teclinice. Deasemenea industria sticlăriei se modernizează : se şi studiază deja aplicarea furnalelor electrice pentru topirea sticlei şi la o mai largă întrebuinţare a aerului comprimat la turnătoarele acesteia. Industria agrară şi alimentară. — Ambele sunt în-tr’un îndemnat progres. Industria zahărului, a conservelor, a laptelui, ca să cităm numai principalele industrii italiene, s’au perfecţionat foarte mult din punct de vedere technic. Laboratoarele speciale, care s’au înfiinţat pentru studiul ştiinţific industrial al proceselor relativ la fermentaţie, vor aduce o mare contribuţie la progresul acestor industrii. Demnă de notat e creşterea producţiei berei şi amel.orarea calităţii ei. Dacă Ia industriile alimentare normale adăogăm şi industria pescuitului, putem să indicăm vastele programe ce avem pentru îmbunătăţirea sistemelor primitive www.dacoromamca.ro 468 de pescuit cu altele moderne, unde motorul cu com-bustiune înloeueşte năvile cu pânză, unde peştele, abia prins, e trecut în năvi frigorifere, care îl duc repede în porturile de distribuţie. Industria hârtiei. — Această industrie, din cauza dificultăţilor întâmpinate cu aprovizionarea materiilor prime, nu şi-a reluat încă în plin producţia, cu toate că s’au mărit comenzile din ţară şi streinătate. Sunt în studiu proiecte de maceratoare şi agitatoare rapide pentru plantele producătoare de celuloză, fie cu procese mecanice sau chimice; s’au mărit laboratoarele speciale existente pentru studiul proceselor relative la industria hârtiei; şi totul face să se creadă că această industrie, cu ajutorul energiei electrice, va putea să ajungă la o mare desvoltare. Diverse industrii. — Demnă de notat e, în special, desvoltarea acelor industrii în care simţul artistic are o mare importanţă. Găsim astfel funcţionând în plin industria mobilelor, a bufonilor, a bronzurilor, a marmurei, a coralului. Încărcate de lucru sunt industriile de pălării, de mănuşi şi de îmbrăcăminte în general, şi importantă e cifra acestora la export. O mare industrie, care merită să fie amintită în această grupă, e aceea a cauciucului şi derivatelor lui, care, abia afirmată pe piaţa mondială înainte de răsboi, a arătat în aceşti ultimi ani că produsele sale pot să rivalizeze, în rezistenţă şi bunătate, cu cele mai bune din străinătate. Această industrie, prima poate care, în Italia, a aplicat îndrumările ştiinţei în procesele industriale, a mărit laboratoarele proprii de cercetări, a chemat ca să le conducă iluştrii ştiinţei şi cifra exportului precum şi valoarea producţiei, făcută In străinătate în stabilimente de origină italiană, fac să se creadă că nu e departe timpul în care ea îşi va afirma, cu tărie, po-ziţiunea sa mondială. Concluziune. — După cum se poate înţelege din re- www.dacoramanica.ro 469 pedea sinteză de mai sus, industria italiană, cu toate dificultăţile destul de mari ce le întâmpină, şi-a desfăşurat deja o parte din programul ce urmăreşte, iar o altă parte o are în preparare. Italia industrială şi-a reluat exploatarea raţională a bogăţiilor ce se strâng pe vârfurile Alpilor şî Apeninilor şi în înaltele văi ale a-cestor lanţuri de munţi, sub formă de zăpadă şi ploae şi a celor ce se ascundeau în subsolul italian, aşa de puţin exploatate în trecut. Industriaşii italieni au înţeles avantajele pe care le pot avea de la o înţeleaptă organizare technică a muncii şi din contactul frequent cu ştiinţa şi se pregătesc de un export, organizat şi intens, în regiunile şi la naţiunile pentru care Italia poate fi considerata ca un mare cheiu de înbarcare în Mediterana. înainte de răsboi nu exista în Italia marea industrie, aşa cum era înţeleasă şi înfiinţată de naţiunile industriale mai vechi; dar răsboiul a favorizat fuzionarea diverselor organizaţiuni în complexuri mai puternice. Şi în Italia avem azi industrii, care extrag minereul de fier din mine şi lansează pe piaţă năvi şi locomotive, automobile şi maşini agricole. Industria italiană se bazează mult, pentru aranjarea sa definitivă, pe inteligenta abilitate a propriilor săi lucrători; numeroasele şcoli profesionale, în care se studiază diversele industrii, vor lărgi şi împrăştia în poporul italian cunoştinţele industriale şi-l vor face să înţeleagă însemnătatea naţională a problemelor producţiei industriale. Astfel industria italiană, utilizând cu totul marile şi nesecatele bogăţii cu care naţiunea a fost dotată de la natură, în special cărbunele alb şi inteligenţa şi a-bilitatea poporului italian, se prepara să cuceriască, în câmpul producţiei şi al comerţului internaţional,, acel post pe care i l’au încredinţat condiţiunile sale geografice speciale. Credito Italiano Direzione Centrale Milano www.dacoromanica.ro 470 SONIC1TATEA') Câmpul ştiinţei şi-a întins în ultimii ani hotarele, mulţumită cercetărilor compatriotului nostru, inginer Gh. Constanţi--nescu, asupra unui capitol cu totul nou, necercetat până la el. Rezultatele acestor experienţe, strânse sub numele de „So-nicitateu, alcătuiesc o ştiinţă nouă care, cum vom vedea mai la vale, este meni’ă să răscoliască întregul câmp al ştiinţelor teoretice şi practice. Ne vom feri de orice consideraţie de ordin technic, teoretic şi vom expune, în scurt şi pe înţelesul tutulor, teoria soni-cităţii şi rezultatele practice ia care a ajuns şi pe caro le întrevede d-1 Constantinescu. Multe nici nu prea ştiu despre Sonicitate. D-1 Constantinescu încă din 1913 se ocupa de chestiuni de fizică teoretică în domeniul Acusticei. Vârtejul răsboiului lumii l-a prins în Anglia unde însuşi guvernul englez, căruia i s’a a-tras atenţia asupra folosului ce s’ar puteă trage, pentru nevoile răsboiului, din descoperirea valorosului Inginer Român, i-a pus Ia dispoziţie fonduri, personal, laborator, ca să şi continuie cercetările, dar în acelaş timp a declarat aceste cercetări ca secrete de răsboiu, a oprit divulgarea lor până la încheerea păcii şi abia la 4 şi 7 Noembrie 1919 d-1 Constantinescu expune în 2 conferinţe ţinute în amfiteatrul şcoalei naţionale de poduri şi şosele din Bucureşti—acelaş amfiteatru unde, cu 12 ani mai înainte, învăţase ca e’ev — teoria noii ştiinţe „Sonicitatea“ în admiraţia şi uimirea generală a iubitorilor de ştiinţă. Lucru curios, „Sonic" vine dela „Sunet* şi noua ştiinţă are prea puţine legături cu sunetul, cu acustica, acest capitol prea restrâns al fizicei. Explicaţia numelui de „Sonicitate" ar fi că întregul lanţ al _____,___. i După: O. Constavtivescn: Sonicitatea. Conferinţe ţinute în amfiteatrul Şcoalei naţionale de Poduri şi Şosele Bucureşti 19i9. şi Jng. M. Sfrv-(l'tri» : Sonicitatea-Viaţa Românească No. 0—1920. www.dacoromanica.ro 471 descoperirilor d-lui Constantinescu a plecat dela studiul vibraţiu-nilor sonore (de sunet) cu care se ocupa, de mult încă, Domnia Sa. Principiile noei ştiinţe sunt următoarele: I) Transmiterea energiei prin vibraţiuni produse în licide, şi II) Acumularea {îngrămădirea, păstrarea şi refacerea) energiei transmise, prin comprimarea licidelor. Se ştia în fizică că energia mecanică se poate transmite la distanţă prin : transmisiune electrică, hidraulică, aier comprimat, cabluri, curele, arbori de transmisiune, roţi dinţate etc.; că e-nergia se poate îngrămădi în: acumulatori electrici, resorturi e-Iastice, metalice etc. Sonicitatea adaugă: transmisiunea energiei prin vibraţiuni în licide şi îngrămădirea ei prin comprimarea licidelor. Se cunoaşte, deasemenea, că un corp care produce un sunet, vibrează, se mişcă, şi că sunetul vine până la urechea noastră şub formă de vibraţii (mişcări succesive de strângere şi lărgire a păturilor de aier dela locul de producere pâoă la urechea noastră); deci se ştia că energia se transformă în vibraţiuni, care se propagă (merg) prin aier. D-l Constantinescu şi-a pus întrebarea: Dacă energia se transmite prin vibraţiuni, oare la capătul drumului de transmitere nu s’ar putea transformă iarăşi vibraţiunile în energ’e ? Lumea fizicianilor a râs de această întrebare, căci eră stablitcă energia, când se transformă în vibraţiuni, se pierde, degenerează. Şi ziceau ei: dintr’o bucată de cărbune faci uşor' căldură şi lumină (transformări de energie, vibraţiuni luminoase etc.), dar cum să faci din căldură şi lumină... bucata de cărbune! Cum vrei să faci din sunetul (vibraţiunile aierului) ce-ţivine la ureche „lovirea" corpului care a produs sunetul! D-l Constantinescu nu s’a descurajat. Raţionamentul ce şi-a făcut a fost următorul : Dacă se poate transmite energia prin undele electrice, derce nu s’ar putea transmite prin cele sonore ori prin alt soi de vibraţiuni ? Se ştie că sunetele se propagă prin licide;' deci, ca şi la aier, în licide se formează pături succesive care se strâng şi se lărgesc ca să transmită vibraţiunile sonore. Fizica însă ne învaţă — ca o lege sfântă — că licidele sunt incompresibile. Cum se înpacă această incompresibilitate cu nevoia de a se comprima şi a se dilata a păturilor de licide care transmit sunetele ? www.dacoramamca.ro 472 D-l Constantinescu zice atunci : liciddc trebue să fie compresibile. Fizicienii engleji şi mai ales americani taxează, Ia început, de aberaţie ideia D-lui Constantinescu şi nici nu vreau să stea de vorbă cu dânsul asupra acestui fapt indiscutabil: licidele sunt incompresibile. D-I Constantinescu se pune pe lucru şi dovedeşte experimental că: o jumătate de litru de apă, supusă Ia apăsare într’un corp de pompă în care intră un piston de 15 m.'m. diametru, înpins cu o greutate de 3 tone, îşi strânge volumul (pistonul intră) cu 20 c. m. Şi mai departe: dacă asupra pistonului cade o greutate de 100 de kgr. de Ia o înălţime de 2,50 m. apa se comprimă [îşi micşorează volumul) şi când apoi se dilată, aruncă pistonul îaa-poi ca şi un resort de oţel. Iată că apa poate servi ca un resort, ba încă foarte practic, nu costă scump şi nu se rupe ca oţelul, Iar când în loc de apă pune în corpul de pompă glicerina şi o apasă până la 1000 de atmosfere şi apoi laşi dintr’o dată pistonul liber, aşezând pe coada pistonului o mică ghiulea, expansiunea (destinderea) licidului care fusese apăsat, asvârle pistonul înapoi şi ghiuleaua ajunge la 150 metri distanţă. De aci o nouă ideie: construeşte un mic tunde tranşee, un corp de pompă din oţel tare, de 3 litri capacitate; îl umple cu ulei mineral şi printr’un dispositiv special reuşeşte a mai introduce în tun încă un sfert de litru de Ucid,—teoria icompresibilităţei li-licidelor căzuse ca să nu mai învie nici odată!.... Printr’această îngrămădire (comprimare) de licid în tunul d-lui Constantinescu, presiunea interioară a ajuns Ia 2000 de atmosfere. Lăsând pistonul liber, expansiunea licidului comprimat a aruncat un proectil de 8 Kgr, la 500 metri distanţă. Şi credeţi că Introducerea sfertului de litru de licid în tunul deja plin a cerut o sforţare aşa de mare?... Nul... Un băiat de H ani, cu o pompă de mână a ridicat îndată presiunea licidului din tun. Şi ce însamnă o credinţă înrădăcinată!... 4 ani a luptat d. Constantinescu ca să convingă oamenii de ştiinţă că 1 cidul comprimat era acel care desvolta atâta energie în tun. Aş!., nu l-au crezut şi mulţi nu 1 cred nici azi... In ziua încheierii armistiţiului,— ca o curiozitate — d. Constant nescu experimenta un tun mai mare, în care încăpeau vre o 28 de litri de vaselină licidă. In www.dacoromanica.ro 473 acest tun se comprima o nouă cantitate de lîcid cu ajutorul unei pompe purtată de un motoraş electric de 5 H. P- (care înlocuia băiatul) şi tunul trăgea 2 lovituri pe minut şi arunca un'.pro-ectil de 100 Kgr. la 1500 m. Ce minune!.,, un tun fără pulbere, fără flacără, fără fum, fără sgomot, căci descărcarea nu se auzia nici la 20 de paşi de tun!... Ce surprize ne vor aduce războaiele viitoarei... Iată dar experienţe şi aplicaţiuni practice ale compresibilităţii licidelor. Atunci: dacă licidele sunt compresibile, prin ele se poate transmite energia sub formă de vibraţiuni, care pornesc dela un capăt al unui tub şi merg până la celălalt capăt. Rămânea problema ca aceste vibraţ uni să poată fi prinse la celălalt capăt al tubului şi transformate din nou în energie. Mai lămurit: un piston, purtat de un mic motor, loveşte necontenit licidul dintr’un tub la un capăt al lui; licidul fiind compresibil, vibrează; vibra-ţiunile merg prin licid până la capătul tubului. De ce oare aci, acesta vibraţiuni n’ar putea lovi un alt piston care, la rândul lui, să mişte, prin diferite legături, un motor?... E posibil teoretic? zice d. Constantinescu, trebue să fie şi practic ... şi hai !a lucru.... încearcă, dibueşte, calculează si reuşeşte a pune în mişcare motorul de la celălalt capăt al tubului cu energia transmisă sub formă de vibraţiuni prin apa din tub. Iată un motor „Sonic", cu apă, nici cu căldură, nici cu electricitate,... cu apă rece! D. Constantinescu, în clădirea întregei teorii a Sonicităţii, pornise de la o ideie ce-i venise în minte asemănând electricitatea dinamică cu fenomenele sonice. Asemănarea teoretică: curgerea electricităţii dinamice, rezistenta electrică, pierderea prin frecare în conducte, inducţiunea electrică, cu: curgerea sau curentul sonic, rezistenţa sonică, pierderea sonică prin frecarea vibraţiunilor în conducte etc, a condus pe d. Conslantinescu săgăsiască aplicaţiuni practice sonice, identice cu cele electro-dinamice. Le înşirăm numai. 1) Motoare Sonice. Experienţele făcute de d. Constantinescu au arătat că motoarele sonice, care cântăresc o treime din greutatea celor ordinare, au atâtea avantaje, în cât vor înlocui în foarte multe cazuri pe cele electrice, cu aier comprimat ori hidraulice, dată fiind extrema lor simplicitate şi marele lor ran- www.dacarcmamca.ro dament (Cantitatea de energie pe care-o produc faţă de cantitatea cheltuită în motorul generator). Aşa un ciocan sonic (identic cu unul pneumatic), pentru găurit stâncile, purtat cu un motor generator de 5 cai putere, făcea aceiaş treabă ca şi unul cu aier comprimat, purtat cu un motor de 40 cai putere. Câtă economie!... Motoarele ordinare dau un randament, după calcule riguros exacte, de 2.5°|0-5°|0 — adecă: cheltueşti aci 100 şi câştigi dincolo 2.5 — 5 din suta cheltuită; cele sonice dau 60°|o — 96°|0. Şi unde mai pui că nu e nevoe nici de curele, nici de roţi, axe, lagăre şi atâtea accesorii ale motoarelor din fabrici, care ocupă atâta loc şi încurcă lumina şi ventilaţia. Şi fie care maşină dintr’o fabrică poate avea „Sonicul" ei, nu ca până acum când, dacă vroeşti să porneşti o singură maşină, se învârtesc degeaba roţile de transmisiune şi curelele dela toate celelalte, consumând energie fără folos. Dar construcţia motoarelor sonice?.. Nu mai e nevoe de: cupru, mică, cauciuc, ebonită, sârmă, etc, etc, sşa de scumpe şi aşa de fragile, nimic din toate acestea: oţel şi apă, ori ulei mineral, simplu şi eftin 1 şi dacă pui ulei în motorul sonic, nu mai este nevoie nici să-l ungi, că se unge el singur.... Şi apoi motorul sonic cu ulei lucrează şi sub apă. In minele de cărbuni, ori în puţurile de petrol nu puteai, Doamne fereşte! întrebuinţa un motor cu electricitate ori cu aburi, de frica scânteielor, a flacărei, a incendiilor; cu cel sonic n’ai grijă, e rece ca... apa! Nici flacără, nici scânteie, nimic de temut. In aviaţie, d. Constantinescu a făcut adevărată revoluţie cu motoarele sonice. Era vorba să se construiască motoare de mii de cai putere şi să poarte odată 2 helice. Cu sistemele vechi trebuiau mai multe motoare, foarte grele şi complicate, care îngre-uiau enorm aparatul. D. Constantinescu construeşte motoare de 180 cai putere, acţionând uşor 2 helice şi cântărind cu totul 30 de Kgr.l Culmea uşurinţei pe cal vapor!... D. Constantinescu a construit, apoi, pompe sonice, fără supape, care sâ pompeze licidele la sute de atmosfere presiune. La vapoare, aplicaţiunile sonice au un câmp vast. Se vor înlocui turbinile mari şi grele, arborele de transmisiune care o-cupă atâta loc, cu motoare sonice cu randamente mari, uşoare, simple şi eftine. Dar chestiunea sincronizării motoarelor, ce uşor www.dacoromanica.ro s'a rezolvit prin sonicitate(Două motoare care să facă acelaş număr de învârtituri în acelaş timp). - Era vorba să se înarmeze avioanele engleze de luptă cu mitraliere, care să trimeată gloanţele printre braţele helioei în mişcare, fără să o atingă, Deci mişcarea helicei şi descărcarea mitralierelor eă fie sincrone. Germanii cumpăraseră în 1916 un brevet olandez Foker, cu care trăgeau 200 de lovituri pe minnt. Aeroplanele germane aveau, în acest moment, o superioritate hotărâtă asupra celor engleze. Aviaţia engleză pune problema d-lui Constantinesou. D-sa o traduce în sonicitate şi reuşeşte să construiască un aparat care, acţionând în acelaş timp şi helicea şi cele 2 mitraliere din avion, permitea a se trage 2000 — 2400 lovituri pe minut: cam 30 gloanţe pe secundă 1... Deci un avion englez putea ţine piept, acum, la 10 germane. In ziua încheierii armistiţiului, d. Constantinescu avea construite în atelierele d-sale peste 40000 asemenea aparate pentru aviaţia engleză. Aceste aparate de sincronizare se pot aplica şi la căile ferate pentru închiderea şi deschiderea semnalelor de oprire; chestiune care se studiază astăzi, când accidentele de căi ferate s’au înmulţit. Electricitatea dinamică, trecând printr’un conductor lung şi subţire, întâmpină rezistenţă de frecare şi încălzeşte conductorul în acel punct. De aci producerea căldurii prin electrcitate, calorifere electrice ctc. Acelaş lucru cu vibraţiuni.’e sonice. Trecute printr’o conductă subţire, întâmpină rezistenţă de frecare şi încălzesc conducta — Căldura Sonică. — D. Consiantinescu reuşeşte să ridice temperatura apei într’o conductă subţire — fără căldură — la peste 100° şi dacă conducta este aşa fel construita ca temperatura să se ridice la peste 400°, tubul se învârteşte, poate . deveni incandescent. Şi iată.... lumina sonică! Ce poate fi mai curios de cât surpriza ce ne-o rezervă viitorul !.... Conducta ce-ţi va aduce apa de spălat în odaia ta, îţi va încălzi caloriferul din colţ. îţi va da lumină noaptea şi... vei bea apă rece şi toate acestea ,cu.... apă rece! * * Cum se vede dia cele arătate, în fugă şifăiă detalii, câm- www.dacoromanica.io 4^6 pul sonicitaţil este foarte vast. La fie care pas problemele ştiinţei capătă soluţii nouă, simple, prin sonicitate. Străinătatea — Anglia în primul loc — a înţeles însemnătatea descoperirilor valorosului nostru' concetăţean] şi i-a pus lă dispoziţie peste 120000 de lire sterline şi tot ce-i trebue pentru continuarea experienţelor. De curând, la noi în ţară, s’a format o societate pe acţiuni „Sonica“ cu un capital de câte-va milioane de lei, pentru punerea în valoare-practică a invenţiunilor d-lui inginer Constan-tinescu şi aplicarea lor în industria românească, ONORIU MIRONESCU profesor la sc. Normală de învăţători din Constanţa NOTA. — In No. 2425 din Septembrie 1920, al revistei ştiinţifice „La Nature* pag. 126, găsim o notă a d-lui Camicliel directorul institutului electro-tehnic din Toulouse, în care arată că şi d-sa s’a ocupat de problemele puse de d. Constantinescu încă din 1915 şi 16 cercetând: 1) Producerea vibraţiunilor în conducte şi 2) utilizarea lor—şi că a comunicat aceste cercetări la Academia de ştiinţe din Franţa, comunicări căreau fost publicate în „Dări de seamă ale Academiei de ştiinţeu t. 161 p. 412 — 1915 şi t. 163. p. 150 — 1916, precum şi în revista „Lumina Electrică“ t. 34 şi t. 35. D. Camichel arată eă a realizat un motor hidraulic sincron «din toate punctele de vedere» identic cu cel pe care îl întrebuinţează d. Constantinescu, cu singura deosebire câ d. Constantinescu întrebuinţează un motor trifazat, pe când al d-lui Camichel era monofazat. www.dacaromamca.ro 477 PRIVELIŞTI DOBROGENE1) Legile firii sunt neclintite şi fără alegere. Nimeni şi nimic nu se poate ascunde dinaintea lor. Una din acestea e legea schimbării formelor. Minuta care trece lasă brazdă pe faţa omului — fie împărat ori cerşetor — după cum macină fir cu fir măreţul munte, încununat de nouri. Tinereţea şi bătrâneţea, Ia fiinţe, nu sunt de cât răstimpur1 de schimbări mai încete, mai spre viaţă, sau mai repezi, mai distrugătoare, cu cât sunt mai aproape de sfârşitul zilelor. Dar nu numai corpurile vieţuitoare au vârste, ci se poate vorbi tot aşâ de bine de tinereţea sburdalnică, plină de putere, a unui pârâiaş de munte ce nu se osteneşte lesne în salturile sale zglobii, .după cum se zice «bătrâna Dunăre» liniştitului fluviu dela noi, care abia are puterea să-şi împingă noianul de ape în albia-i lată de peste un kilometru. Nişte munţi sunt tineri, când de curând au fost ridicaţi prin zbuciumările puterilor pământeşti; ei sunt bătrâni, când au avut de îndurat viforul miilor de ani şi când şi-au scnimbat îmbrăcămintea de brazi şi mantaua de ghiaţă în ţesutul rar al tufanului şi gorunului. In această fază e pământul dobrogean faţă de şira continuă, impunătoare, tânără, a Carpaţilor. * * * Călătorul străin, ce ţine să viziteze provincia noastră transda-nubiană, e condus de regulă pe drumul dela Bucureşti la Constanţa* Intrarea e în adevăr triumfală, măgulitoare pentru noi. Se admiră măreţul arc de triumf, suspendat deasupra apei ca o dantelă fină, dar continuând mai departe drumul, se prinde prea puţin din adevăratele frumuseţi ale naturii dobrogene ; trenul fuge numai de-alungul monotonei văi Karasu, după unii albia părăsită a unui braţ dunărean ce şi-a croit o cale mai scurtă spre mare. Adevărata Dobroge, cu munţi bătrâni, cu lacuri liniştite, cu păduri dese, cu stânci semeţe, rămâne 1) Reprodus cu învoirea autorului d:n Anuarul S T, R. 1909, voi. VIt www.dacoromamca.ro 47'^ departe, spre nord. Spre ea duc cai diferite. Unul din cele mai pline de contraste e acel ce leagă Moldova de Tulcea ori Macin. Adormit în răcoreala dealurilor imoădurite dela Rârnova, de lângă Iaşi, călătorul e deşteptat de şuerul prelung al trenului ce se vâră în tunelul dela Bărboşi, în mijlocul stepei veşnic însetate de ploaie. Verdele înviorător al dealurilor pline de viată e înlocuit cu galbenul arşiţei. Totul e îngălbenit: câmpurile arse ca şi coliba lutuită, malul drumului de fier ca şi orizontul ce prevesteşte o nouă zi de năduşală. Numai oglinda lacului Brateş e argintie, învăluită în o uşoară pânză de ceaţă, ce se ridică de pe,ape. O'simplă trăsătură de penson, purpurie, e geana că prevesteşte răsărirea soarelui, care arde pământul de cum s’a ridicat de o suliţă pe cer. Privirea deprinsă numai cu întinsul câmpiei sau al colinelor joase, se opreşte uimită spre o pată întunecată, crestată, ce se înalţă dela pământ, părând aşa de depărtată, în ceaţa ce o cuprinde, ca si silueta cu adevărat depărtatului Ceahlău, zărit, în apus de soare, de pe platoul Copoului de lângă Iaşi, Dar pe când mândrul stâlp al Moldovei, înalt de aproape 20C0 m., este departe de Iaşi de zeci de kilometri, «Munţii Măcinului» cu înălţimea D. Repedei (Iaşi), nu sunt despărţiţi de Galaţi decât prin larga albie a Dunării, care serveşte de drum spre a pune piciorul pe pământul dobrogean. Din cele două căi apucate de vapoare, mai românească e aceea spre Măcin, căci dacă până la Brăila cursele pe Dunărea noastră pot fi făcute şi de vapoarele austriace ori ungureşti, din acest loc, un vaporaş^ iute ca un gândac de apă, leagă prin tricolorul românesc cele două ţărmuri, multă vreme induşmănite. Drumul e un farmec, ce ţine prea puţin. O şuşiniţă îngustă de apă liniştită, umbrită de două păduri dese de sălcii bătrâne, e cărarea tăinuită pe care, deodată, la luminişul unei cotituri, se arată suliţele geamiilor din Măcin, alăturea de turnurile bisericii creştine. Trecutul şi prezentul, înfăţişate călătorului din depărtare prin semnele celor donă credinţe aprig învrăşmăşile atâta vreme, se pot prinde la fiecare pas în tihnitul orăşel, întins la poalele ruinelor muntoase, împrejmuit de grădini de cireşi si caişi, ce te duc cu mintea, prin florile lor gingaşe, in părţile unde semiluna e încă atotputernică. Munţii învecinaţi ne apar din Măcin în toată frumuseţea lor. L’i nu aoboară prin o înfăţişare uriaşă ; norii nu se auinâ de vârfurile lor prăpăstioase ; concertul isvoarelor, a pârâiaşelor spumoase si a pădurilor de brad nu se prea cunoaşte în ţinutul lor. Doar vulturii pleşi, mari cât nişte curcani, rotindu-se în cercuri din ce în ce mai înguste, aduc aminte de maiestatea piscurilor carpatice. Tn colo, e liniştea ţintirimului părăsit, ori melancolia pietrelor dintr'un vechiu oraş redus în ruine: căci dacă numirea de munţi ce se da crestei www.dacoromamca.ro 4Î9 Marinului nu e usurpatâ, nu rnai puţin adevărat e că ei sunt ruinele unor falnice înălţimi de odinioară, cioturile unei păduri de mândri stejari, tăiaîi de securea vremii. Şi dacă omul ar putea înţelege glasul pietrelor şi al apelor, in taina nopţii de vară cu lună plină, ar ascultă întreaga povestire a celor doi vrăşmaşi de demult, unul învins, altul învingător, dar pe cari vremea i-a redus la liniştea ultimelor, zile de trai. Pietrele asvârlite pe creasta Pricopanului, de ai .crede că. sa dat o bătălie de uriaşi pe el, s’ar tângui domolitei Dunări, de zilele cu sute de veacuri în urmă; ş’ar spune povestea naşterii lor,' când pasăre nu lovia aerul, când în locul Dunării se întindea marea furioasă cu lumea ei stranie de broaşte cât viţeii şi reptile mai mari decât, balenele; ar spune de vremea marelor revoluţii pământeşti, când s’â prăbuşit tot ţinutul Bărăganului, când în jurul stâlpilor, rămaşi răsletf de pământurile vechi, a început să curgă Dunărea. Ei au văzut-o tânără( plină de putere, îneumetându-se să-şi mute drumul tot mai spre. malurile pietroase, apoi întinsă, furioasă, în deplina perioadă de putere căpătând viată din topirea gheţarilor de pe Negoi şi Paring. Ar fi povestirea moşneagului cu barba albă ce trăeşte de miill( de mult, din vremuri depărtate. De aceia, pentru cei ce ştiu vechimea mun|ilor de lângă Macin, ca şi ai Dobrogei întregi, sceneriile .văzute par învăluite în o aureolă de melancolie, de tristeţă, de singurătate ; prin taina trecutului lor îndepărtat, sunt mai atrăgătoare, mai prietenoase. Fiecare coli din Dohrogea are un tipar propriu, un farmec anume legat de variaţiunea pietrelor ce formează mozaicul temeliei sale. In aceste pagini voiu încercă să schiţez trăsăturile caracteristice ale Dobrogei de nord, folosindu-mă de patru puncte de observare, înşirate dealungul unei linii curmezişe, ca nişte măreţe movile de semne de pe vremea când firele telegrafice nn legau locurile depărtate între ele. Aceste patru muşuroaie sunt: spre apus dealul de granit zis lacob-deal, de lângă Turcoaia ; în mi jloc piramida de porfir purtând un nume neesplicabil: Consul şi alta de greş — Deuislepe — : iar spre apus, cei cinci fraţi, Beşlepe, rinei gheburi rolmizite ale unei creste scurte. * * * lacobdeal. Una din caracteristirele Dobrogei sunt căruţele solide, bine ferecate, încăpătoare, slujind la .transportul călătorilor, saii când e nevoe, şi la căratul bucatelor. Cu mult fier pe ele, sunt grele, dar caii iuţi, vânjoşi, le trag în goană nebună uneori, lăsând în urmă im nour de praf. E unul din multele exemple de adaptare. Satele sunt la mari distanţe unele ile altele şi alt mijloc de transport nu e decât cu ajutorul cailor : de aceia sunt iuti la umblet, zdraveni, căci au de dus poverile, nu numai pe şosele destul de bine întreţinute, dar şi pe www.dacoromamca.ro 480 drumuri tăiate de-a dreptul, cum se întâmplă, după trebuinţe, pe linia cea mai scurta între două puncte. Dela Macin, cu un asemenea vehicul, apuci pe şoseaua Măcin-Cerna, mergând de-odată dealungul munţilor ce apar ca o frunză zim-Juită pe margini şi lipită de orizont pe cerul fără pic de nor. Câţiva kilometri de înaintarş ifi aduc înainte unul din cele mai frumoase exemple de legătura ce există între natura unui teren şi formele de la suprafaţă. De o parte, spre răsărit, se vede silueta unei creste de cvarjit, o piatră ca cremenea de tare, ascuţite, ce se împotriveşte puterilor cje măcinare. E Priopcea, ca uşorul unei porţi mari, al cărei prag e format de colinele joase — Bujoarele — alcătuite din roc1 lutoase, străvechi, dar care nu au plitut aşa de bine rezistă vrempi şi duşmanilor atmosferipi. Cealaltă frântură de uşor, e formată de bolta largă, cu profilul roţunzit, maiestos, al dealului de granit zis lacoh-deal, sau în vremurile din urmă «Carol I». Spre el se îndreaptă turcul ce mână nebuneşte, lăsând şoseaua Cernei spre stâDga. După câte-va slabe valuri pământeşti suite şi coborâte, se zăreşte la poalele dpalului, ce a luat mari proporţii, un sătişor cu case dese, strânse grămadă în jurul rănilor pe care omul le face în munte. E colonia cosmopolită a cioplitorilor de granit, veniţi din toate părţile lumii. Cât poate face o piatră folositoare! Dintr’un loc pustiu, neproductiv, ca sub puterea de gtingere a unei baghete magice, a răsărit un sat plin de viată, cu case acoperite cu tablă, cu şcoală, cu spital, un contrast viu fată de satul Turcoain, aşezat dincolo de deal> cu casele lutuite, acoperite cu stuf, cu garduri de papură, pe care se acată trunchiul târâtor al tidvelor ce dă fructele în formă de urnă, întrebuinţate ca vase. Prin cioplirea granitului căutat s’a născut din pământ viată, un furnicar de oameni, adunaţi de nevoi de pretutindeni. De-o parte liniştea adâncă a stepei nepopulate, icoana vremurilor trecute, de alta coltul acela plin de mişcare, unde cântecele italienilor se amestecă cu huruitul vagonetelor, cu şuerul maşinilor, cu loviturile ciocanelor, cu bubuitul dinamitei. Şi colosul de lavă întărită, născut prin focul adânc al pământului, stă neclintit, asemenea unui elefant ce doarme liniştit, nesupărat de împunsăturile muştelor ce-şi cală hrană în crăpăturile pielei groase. Urcuşul său nu e anevoios. Domol se înaltă coasta dealului netezit de agenţii atmosferici, singuri în stare să-l doboare. Bolovanii retunziti, semnale luptei, stau îngrămădiţi unii peste alţii, — trepte ge dau susţinere pasului. Arşi de soare, dar mai ales bătuti mereu de vânt, ei sunt goi, fără înveliş vegetal, în afara lichenilor ce pun eei dintâi stăpânire pe o stâncă, pâlând-o cu roş, galben, ori cenuşim de crezi că s’a jucat cineva stropind-o cu culori. O mică garofiţă, una www.dacaromanica.ro 481 din florile caracteristice Dobrogei, cu tulpina închircită, stă în dosul unui bolovan, la adăpost, un semn slab, îndepărtat, al buchetelor de flori oacheşe, care împestriţează faţa granitului ce clădeşte vârtul vreunui munte din Carpaţii hrăniţi mai des de ploi. Şi dacă din întâmplare sămânţa vre-unui lufan a căzut pe coasta dealului, a eşit din ea o caricatură de arbore, căci vântul ce suflă în vârtăj, fără odihnă, abia îi dă voie şă-şi întindă câte-va ramuri, îngrămădite şi ele lâ faţa pământului, de ai crede că stă sgribulit, aşteptându-şi din zi în zi, şi cu plăcere moartea, ce l’ar scăpa de un veşnic chin. In schimb priveliştea ce se desfăşoară de pe vârful dealului e minunată. Prinzi deosebirea adâncă ce există între un pământ sătul de apă şi altul mereu însetat. 8pri apus se pierde în ceaţa argintie a zării, câmpul de inundaţie al Dunării, Balta Brăilei. Ce variaţie de colori, ce belşug de viaţă! In mijlocul verii, când apele se strâng în canalul principal, Balta e un adevărat tablou pictat de mână de maestru. Ochiuri nenumărate de apă ce reflectă, când purpura apusului de soare, când verdele cadrelor de sălcii, când sclipesc ca argintul în bătaia soarelui de amiază. Pământul osiroavelor, umezit îndeajuns de ape, dă iarba deasă ce atrage turmele de vite adnse în baltă la vărat, pe când populaţia apelor, nemăsurat de îmbelşugată, cheamă lumea păsărilor călătoare nespus de felurite. Primăvara, sceneria e schimbată. Balta, lungă de peste 70 km. şi lată de vre-o 15, e un imens lac de apă turbure, gălbuie, mohorâtă, din care ies insuliţe de sălcii, abia înverzite. Din apele Dunării revărsate inundă cu miile peşti rătăcitori, veniţi să-şi depuie icrele. Adăpostul, hrana ce au la îndemână, inlesnindu-le viaţa, fac din Balta Brăilei un întins câmp natural de piscicultura. Numai în anul 1907— 908 s’a prins aproape C milioane şi jumătate de kgr. de peşte, în valoare de peste un milion şi jumătate de lei. Spre răsărit se înt'nde pământul însetai. Ploile de primăvară cât îl mai acoper cu culoarea speranţei. Grabnic însă soarele arde totub ajutat fiind mai ales de vântul ce nu găseşte nici o piedică. Şi atunci domină tonul gălbui al plantelor trecute, prăfuite, întrerupt de petele stâncilor desgolile, sterpe, totul îngrădit spre nord de zidul stâncos al munţilor Măcinrlui, spre sud de şira dealurilor posomorâte, întunecate, ce se ţin lanţ dela Peceneaga de lângă Dunăre, până la Mare. In mijlocul acestui cadru se întind ondulaţiile dealurilor joase, când mai largi şi trăgănate, când răsărite ca nişte insule, cum e Priopcea, ori Pietrele roşii; iar printre ele, ca nişte pete verzi, satele Gerna. Carcaliu, Satul nou. oaze depărtate de salcâmi. Singuratecă, în mijlocul apelor turburi, insula Blasova arată mărturia luptei dintre apă şi uscaţi semnul întinderii pământului dobrogean în locurile unde azi Dunărea www.dacaromamca.ro 482 se rostogoleşte a leue; iar pe o mica ridicătură de pe malul ei, o casă pustie îşi are, poale, zidită o parte din temelie cu pietrele cetăţii Troesmis, ale cărei urme din ce în ce mai adânc se înmormântează sub învălişul prafului adus de vânt. Sic transit gloria nvmidi. Tuburile de lut, prin care odată curgea apă limpede, se găsesc asvârlite prin « ţarini ca şi frânturile de ulceoare în care apa eră ţinută ; ele sunt mărturia unei vieţi civilizate, dintr’o vreme când Dobrogea erâ considerată ca o provincie de pază la gura Istrului, hotarul dinspre lumea nomazilor veşnic gata de prădăciuni; încreţiturile păturilor, cc conţin urmele vietăţilor din cele mai vechi timpuri ale pământului, sunt semnele de glorie trecută a munţilor Măcinului, reduşi azi la înălţimile dealurilor noi de lângă Iaşi. Oameni şi munţi, natura întreagă, se supun aceloraşi legi fireşti, de naştere şi moarte, de viaţă prin moarte. s;: * Consul. Trecând peste şaua din prelungirea Priopcei şi a munţilor ce se lasă din spre Greci, străbatem partea cea mai plină de farmec a pământului dobrogean, unde umbra şi răcoarea pădurilor, şopotul isvoarelor şi liniştitelor pârae aducătoare de verdeaţă, te fac să uiţi că te afli în regiune de stepă. Lăsând în urmă Ortaeliioi, sal marc, aşezat în fundul unei largi coveţi şi în care înaintarea civilizaţiei se prinde de departe prin spitalul de curând clădit, apare înainte una din cele mai gingaşe forme din câte există în tot ţinutul ţării româneşti. E dealul «muntele» Consul, o piramidă triunghiulară de porfir roş şi verde, care poale fi adus în manualele de geografie ca exemplul tipic al unui munte, o înălţime izolată din toate părţile. Din trei părţi pârâul Taiţa îl desparte de celelalte înălţimi, încingându-1 într’o cunună de verdeaţă şi flori, ce se ţin toată vara ; cealaltă parte, un arc de vale, completează izolarea. Lava întărită ce-1 formează, pare că e un modelaj neisprăvit ai unui sculptor: gheburi peste gheburi asvârlite, creste ascuţite, îi dau profilul Vesuviului, mai ales când e privit dinspre Cerna. Peste tronul acesta mândru e aşternută o draperie ţesută din arbori deşi, printre cari rămân, ca şi mânerele unui jelţ, crestele desgolile de porfir împurpurat în bătaia soarelui ce apune. Suişul piramidei e uşor mai ales dinspre Cineli, sat ce va fi poate vestit, atunci când gropile în care se caută minerale de cupru, se vor schimba în mine sistematice şi productive. Situaţia centrală a dealului, 'înalt de 329 m., îţi deschide o largă privelişte peste tot pământul Dobrogei de nord, dar mai ales asupra părţii ei păduroase. Spre apus, abia se mai zăreşte, ca o slabă abureală, ceaţa ce se ridică de pe Balta Dunării. Spre nord, ocliiiJ se pierde în labirintul dealurilor împădurite, când culmi domoale, ro- www.dacoramamca.ro 483 tim/.ite, când creste slâncoase de porfir, înşirate în linie, după crăpăturile pe nude — e vreme lungă de atunci — a ţâşnit lava topită. Spre sud, sclipeşte in bătaia soarelui, ca o grămadă de fluturaşi, lacul llubadag, la marginea dealurilor uniforme, înegrite de pădurile dese dintre cari se desprinde creasta de lângă Enisala, cu silueta turnului şi a zidurilor rămase din vechea cetate Ileracleea, fost cuib de oameni întreprinzători. Spre răsărit contrastul e izbitor. Cât poţi vedea> valuri împietrite, când verzi, când gălbii, după anotimpuri, se ascund unele după altele, fără nici un petec de pădure, care să le mai umbriască* Partea depăinânt, în mijlocul căreia se găseşte Consulul, are un tipar aparte de restul Dobrogei, datorit pădurilor şi apei. Mulţumită constituţiei geologice a terenului, pe aici se cunosc isvoare, cum e acel ce iese de sub Selpegeâ de lângă Başchioi; se cunoaşte ce e acel pârâu. Câtă viaţă dă apa într’o bucată de pământ, se poate prinde de minune în această parte a Dobrogei. Taiţa şi afluenţii săi mici sunt o adevărată mană cerească. Lăsând la o parte că malurile sunt veşnic înverzite, zărindu-se pe la Satul-nou şi Camber ca o cordea verde, asvârlită pe pământul îngălbenit, dar puţina apă ce curge prin albia îngustă de o poţi sări, e trecută din mână în mână. ici bulgării, dincolo mori, se ţin lanţ dealungul pârâului. Dar tot în această regiune se prinde şi legătura strânsă dintre natura pietrelor din pământ şi îmbrăcămintea vegetală. Terenul e alcătuit din grez, când mai năsipos, când mai văros, întrerupt de creste porfirice, ori de acoperişuri de alt soiu de lavă. Măcinarea acestor pietre, străbătute cu greu de apa de ploaie oprita in drum, dau hrană din belşug arborilor. Aşa se explică pădurile de stejar, ulm, rar fag, uneori nestrăbătute, ce se ţin într’una, dând adăpost sigur şi în vremurile de azi, bandiţilor, de ale căror isprăvi ştie să-ţi povestiască orice locuitor. Aşâ se explică vinurile vestite de Niculiţol, a căror bunătate se datoreste lavei întărite, sfărâmată de atmosferă, producând un teren analog cu vestitele regiuni viticole dela Bozen din Tirol. Pentru ca să semene, omul se foloseşte de fundul văilor sau de luminişurile ce şi le taie în pădurea deasă. Se nasc astfel, în jurul satelor Başchioi, Meidanchioi, Ciucurova, At-magea, acele câmpuri înverzite, presărate de arbori râsleţi, cu cununa deplin desfăşurată, ce dau o înfăţişare asemenea ogoarelor din Lom-bardia, cu aguzii înşiraţi cu ordine. Felul pământului, umbra pădurilor, răcoreala apelor, fac din regiunea aceasta una din cele mai frumoase şi atrăgătoare, servind drept loc de odihnă pentru orăşenii din Tulcea, Galaţi ori Brăila. Aici e mănăstirea Cocoşii, ca o cetăţue asvârlită pe o coamă de deal, M-rea Cilic în fundul unei văiugi, aci Nieuliţelul, cu aspectul unui sat svi-ţerian, atrăgător mai ales prin contrastul dealurilor ce-1 cuprind, cu www.dacaromamca.ro 484 întinsul şes al Dunării, de unde pe o şosea nouă, şerpuită, tăiată in zidul de piatră, te urci până la Meidanchioi, sat vestit ca «loc cu aier bun», adăpostit din toate părţile de dealuri. Cu părere de rău părăseşti ţinulul în care o fericită variantă a constituţiei geologice a adus cu sine o atât de adâncă schimbare în înfăţişarea geografică, în cât pare căt te găseşti printre dealurile primitoare şi pline de farmec ce se întind dealungul Carpatilor, formând un adăpost căutat în vremea verii. Constrăstui e mai isbitor, când paşii sunt îndreptaţi mai spre răsărit, unde stepa dobrogeană e în deplina ei desfăşurare. * * * Pământul nu mai e acelaş. In locul grezurilor şi a porfirurilor, calcaruri şi iar calcaruri, marmore frumoase la înfăţişare, rar exploatate pentru şosele, dar de care se leagă sărăcia carsturilor istriene. Tntr’o vreme depărtată, întreg ţinutul dintre braţul Sf. Gheorglie şi Consul, îmbucătătit, s’a afundat în adâncime. Unele sloiuri au căzut mai la fund, altora le-au rămas câte un colt mai ridicat, altele, prinse ca în cleşte, se înaltă ca pereţii unei case zguduite de cutremur. Apele, ploaia, au netezit muchiile, au astupat gropile cu năruituri; vânturile au împrăştiat un strat gros de praf galben de lut, şi astfel s’a ajuns la înfăţişarea de azi. Sbuciumările lăuntrice au făcut pământul ingrat pentru oamenii ce au pus stăpânire pe el. Putinele picături de ploaie ce cad primăvara, sunt supte cu lăcomie de lutul uscat, sau se preling în adânc prin crăpăturile pietrei sfărâmate. De aceea şi sărăcia în vegetaţie. Câmpurile sunt înverzite numai pe vremea slabei umezeli de primăvară. Omul trebue să fie harnic, să răstoarne in grabă brazda lesne svântatăşi să semene cât umezeala mai înmoaie ţărâna. Ca şi când ar avea simţire, plantele cresc pare-se mai repede decât aiurea, spicul leagă mai de timpuriu, căci se apropie vremea dogorâtoarei arşiţe, când totul se face scrum. Atunci, cât vezi cu ochii, galbenul secetei este întins peste văi şi dealuri, monoton. Rar câte un salcâm prăfuit şi mai rar câte un pâlc Kde tufiş umbresc ţărâna înfierbântată: Aice blânda viţă a strugurelui dulce Nu se ’mpleteşte verde în jurul unui ulm, Nici arborul nn-şi pleacă mlădiţele ’ncărcate De fructe pârguite sub luminosul cer ; Pelinul singur numai, inform Inbracă şesul Şi nu rodeşte câmpul decât amărăciuni ') După traducerea lui B P. Hasâen din Ovifliu, www.dacoromamca.ro 485 De începe seceta mai de timpuriu şi face sul frunzele păpuşoiului, omul îngrijat de vitele sale mai mult decât de el, răstoarnă din nou brazda şi asvârle mălai şi dugliie, doar-doar, după cea dintâi bură de ploaie, va putea să prindă măcar cu coasa ceva din frunzele păioaselor. Aşa se explică pentru ce şi pe aici se aude cu aceiaş durere refrenul «Vrem pământ». Cât de mult să aibă omul şi tot mai are nevoie, căci pe zi ce merge, seceta se prelungeşte, iar cât scoate din ogorul destul de întins, abia ajunge până la anul viitor. Legătura tainică, de fier, între vieţuitoare şi pământ, nicăeri nu se poate prinde mai bine decât în această regiune. Prin una din acele legi generale biologice, după care viaţa existentă nu se lasă omorâtă, plantele, mijlocitoare dintre om, animale şi pământ, sug ultima picătură de rouă, mulţumindu-se cu ea, numai să nu piară. Fiecare val de vânt ce spulberă pământul sfărâmat, duce cu sine şi suflarea de durere a plantelor ce simt că pier, luptându-se cu moartea; fiecare bob de rouu e primit ca o binecuvântare cerească, căci învie puterile istovite de bătaia de peste zi a soarelui. Spre a rezista mai mult uscăciunii, plantele s’au dat după ea. Frunzele sunt mai scorţoase, cu pielea mai îngroşată, mai întărită, pavăză ce opreşte ieşirea din trupul lor a apei suptă cu atâta lăcomie şi căpătată cu atâta trudă. Adaptării plantelor la uscăciune, a urmat aceea a animalelor cu plantele. Pe când calul din Moldova, îmbelşugat în iarbă moale si deasă, ar muri de foame mai bine decât ar prinde cu gura ciurlanii spino.şi, aceştia ca şi paiele de grâu, e dreptul armăoit, nu treierat, sunt păstrate ca iarba de leac, căci stropite cu apă sărată, sunt hrana pentru vite din vremea iernei. Aceasta adaptare la mediu, la pământ şi clima, explică tabloul ciudat ce-1 are înainte călătorul, care a pus pentru întâia oară piciorul in pomenita regiune din Dobrogea. De s’a întâmplat ca să calatoriasca mai ales într’o zi de sărbătoare, de odibna pentru om, e isbit de numeroasele turme de oi, cirezi de vaci şi boi. herghelii de cai, împrăştiate cu sutele pesLe câmpiile ce par cu totul arse şi secate de orice hrană, dar care cuprind în realitate plante mici, tupilate, scorţoase, ce înlocuesc iarba ori otava înverzită clin plaiurile de munte. Cu tot praful, vântul, arşiţa şi seceta, ce ar trebui sa cople-şiască, să saLure pe călător de pribegie, aceste locuri sunt chemătoare, întremătoare. In primul rând e priveliştea largă de care te bucuri şi liniştea completă în care poţi trai. Cam în mijlocul regiunii de care e vorba, se înalţă singuratecul deal Dinistepe, un colţ de cută rămas în relief la prăbuşirea de demult a locului. Coama trâgănalâ din spre Itagilar te ademeneşte încetul cu încetul: fără să simţi osteneala, urci creasta bolovănoasa, cu www.dacoromamca.ro 486 păreţii formaţi 'din cuburi mari