Anul XIII No. 23. 7 Martie 1910. Apare în fiecare "Duminecă COMITETUL DE REDACŢIE ION KALINDERU P. Gârbovlceanu G.Coşbuc G-l P. V. Năsturel Gr. Teodosslu I. Otescu vi A wwwdar™™™”™™ n i-w v'i 20.505. 7 Martie 1910 Anul XIII Revistă Enciclopedică Populară Abonam. In străinătate pe an lei 8 Un număr................15 bani. Abonamentul In ţară pe an lei 5 „ „ „ pe 6 luni . 3 Pentru anunelurl 1 leu linia |Vllea publicitate, 5 bani cuvântul ■Vlanuserlptele nepublloate ce ard. SUJV1AKUL. : Sofia Nădejde, Semănătorul. flrtur Gorovei, Despre dovezi. Mi hait Lungianu, La stână (Sfârşit). O. Boiu, Viaţa satelor. D. Teleor, Sfaturi higienice. G. Simionescu, îngrijirea răsadniţelor. (Cu ilustraţie). V. S. Moga, Lucrări agricole în luna Martie. DIN LITERATURA ROMÂNĂ: Gfi. Asachf, Broasca şi boul. (Cu ilustraţie). DELA ROMÂNII DE PESTE HOTARE: Serbările din Arad. CRONICA: Corpurile legiuitoare. Moartea lui Lueger (Cu portret). De pe Domeniile Coroanei. — Bibliografie. ILUSTRAŢIUNI: Vederea intrării palatului dela Mogoşoaia. PAGINA GLUMEAŢĂ: Stan Păţitul, Măgarul înţelept. (Cu 8 ilustraţiuni). SUPLEMENT: Buletinul activităţii sociale a preoţilor şi învăţătorilor No. 21 dela 7 Martie 1910. www.dacoramanica.ro Pentru a propăvădui binele şi a face pe oameni să înţeleagă ce-i în folosul lor, a trebuit şi trebue multă bună voinţă ca să nu se descurajeze propăvăduitorii, văzând cum sfaturile cele mai folositoare se lovesc ca de un zid de oţel, de nepricepere, de patimi şi slăbăciune omeneşti. Pentru încurajarea acestei bunevoinţi e bine să ne amintim şi să pătrundem cât mai adânc parabola semănătorului, pe care Iisus a spus-o apostolilor săi. «Eşit-a semănătorul să semene. Unele boabe au căzut pe piatră, şi au venit paserile cerului şi le-au mâncat. Altele au căzut în pământ rodnic, dar plin de mărăcini, şi, crescând aceştia, le-au înnăbuşit; allele, aruncate în năsip, au resărit, dar, arzindu-le soarele, s’au uscat. Iar cele ce-au căzut în pământ bun, au dat roade o sută şi-o mie*. E măre şi adânc înţelesul acestei parabole. Iisus a ştiut că învăţăturile sale nu vor prinde deodată şi pretutindene, şi că, pentru intemeerea binelui e nevoie de multă stăruinţă din partea celor ce doresc mântuirea noroadelor. Semănători suntem toţi cei cari, fie prin scris, fie prin viu graiu şi prin pilde, căutăm a propăvădui idei şi îndemnuri folositoare. Ca şi semănătorul, leaiuncăm în largul lumei. Şi, după cum la seminţele căzute pe piatră, vin pă-serile de le mănâncă, tot astfel îndemnurile bune nu prind în sufletele sterpe-, reutăţile lumei din afară le înghit, precum păserile înghit seminţele şi n'au parte nici să încolţească. Altele cad în pământ bun, dar năclăite cu seminţi blestemate, adică în suflete pătimaşe, în cari, deşi sunt şi oar ecari năzuinţi bune, patimile atotputernice le înnăbuşe, Aci ideile bune încolţesc, resar, făgăduesc roade; dar în scurtă vreme le sugrumă puterea imboldurilor rele\ Sunt şi seminţi de cad în năsip, adică, suflete şubrede, fără vlagă. Aci seminţele bune, având umezeală încolţesc şi resar, dar, dând i arşiţa, se pălesc şi pier. Tot aşă învăţăturile bune, n'au putere să trăească în inşii nestatornici şi cari n'au din părinţi putere trupească şi sufletească. Dar, din această răsipă www.dacaromamca.ro 626 A T.RTi'T A de seminţi, din îndemnurile neîncetate ale propovăduitorului, unele nemeresc şi în pământ buit. Acestea dau roade o sută şi-o mie! In acesta ideile bune nu numai că vor prinde, dar vor da roade. Pe când toate celealalte suflete, asemenea pământurile rele, sunt menite a remănea sterpe sau a se acoperi cu mărăcini ; căci n’au vlagă şi putere de-a hrăni şi păstră ce e bun. Se vede, din cele spuse, că luminătorii norodului nu trebue să desnădejdu-iască de teamă că învăţăturile lor vor pieri. Vor pieri inşii nevrednici şi neputincioşi a le înţelege şi a le păstră; dar se vor găsi destui la cari să rodească în şutit şi înmiit. Aşă e cu propovăduirea în potriva băuturilor spirtoase şi a lăcomiei de tot soiul. Mulţi aud adevărurile, dar le uită numaidecât. Alţii le aud, le pricep, dar patimile îi în-ghioldesc prea tare şi înnăbuşe înnăzuinţa spre bine ; iar alţii înţeleg deodată ; s’ar păreă că ideile bune vor prinde, ce folos înse că n’au destulă voinţă şi tărie şi la cele di’n-tâiu ispite cad şi uită învăţăturile folositoare ? Să nu ne descurajăm, ci tocmai de-aceea să propovăduim mereu şi mereu, cici binele e prin sine însuşi rodnic. Pe când reul nemiceşle pe alţii şi se nemiceşte şi singur pe sine. Sofia Nădejde. i < www.dacoromanica.ro LEGILE ŢARII. Despre dovezi. oi oameni se judecă: Vasile cere dela Ion să-i plătească o sută de lei, ce zice el că i-ar datora. înaintea judecătorului amândoi spun câte ’n lume, dar judecătorul cere dovezi. Vasile trebue să facă dovadă precum că are a lua suta de lei dela Ion; dacă Ion zice că i-a plătit datoria, trebue să dovedească a-ceasta. Va să zică: oricine face o cerere în judecată, trebue să o dovedească. Dovezile sunt de mai multe feluri. Uneori judecătorul merge singur la faţa locului, ca să vază cum stau lucrurile, mai cu seamă în procese pentru pământ. Atunci face o cercetare. Alteori judecătorul îşi scoate singur dovezi, din felurite împrejurări ale pricinei, când părţile nu pot aduce altele mai temeinice. Judecătorul îşi face socoteala în mintea lui cam cum ar ti lucrurile şi după socoteala asta dă hotărîrea. Astfel de dovezi se numesc în lege prezumţii. O pildă: am împrumutat nişte bani dela Ion, şi i-am dat un sinet; pe ur-mâ-i plătesc banii şi-mi iau sinetul înapoi. Peste câtva timp el mă cheamă în judecată, ca să-i dau banii. Eu scot şi a-răt sinetul. Judecătorul îi va respinge reclamaţia, pentrucă este o prezumţie legală că s’a stâns datoria mea dacă sinetul se află în mânele mele. Dar s’ar putea întâmplă ca eu să nu-i fi plătit banii, şi să fi pus mâna pe sinet prin înşelăciune, sau altfel; şi în asemenea caz prezumţia este că i-am plătit datoria. O a treia persoană poate să ştie care-i adevărul, când doi se sfădesc dela un lucru; această a treia persoană poate fi www.dacoromanica.ro 628 ALBINA chemată ca martor, sub jurământ spune ceeace ştie, şi judecătorul pune temeiu pe arătarea martorului, dacă nu cumva martorul este cunoscut ca un om fără suflet, care jură pe sfânta cruce şi spune minciuni. Cu martori nu putem dovedi ori şi ce. O învoeală oarecare, sau cum se zice: o obligaţie nu o pot dovedi cu martori. De pildă: nu mi se primesc martori pentru a dovedi că am cumpărat un pământ, sau o pereche de boi, în sfârşit nu pot dovedi pricini mai mari de 50 lei. Negustorii sau comercianţii, pot să dovedească prin martori afacerile lor, chiar când s’ar judecă nu numai între ei, ci şi cu altcineva care nu-i comerciant, dar cu care au avut vre’o afacere privitoare la eomerciul lor. Dovada cu martori este primită ori de câte ori voim să dovedim fapte, dar nu învoeli, cu alte cuvinte când voim să dovedim nişte lucruri cari nu se fac cu învoirea amân-duror părţilor. De pildă: am cumpărat un pământ pe care se află şi o casă, dar vânzătorul desface casa şi ridică tot materialul din ea, fără învoirea mea. Ou martori sunt primit să dovedesc că vânzătorul a ridicat casa fără învoirea mea, dar el nu ar puteâ dovedi cu martori că aşâ ni-a fost învoeala. Nu pot fi ascultaţi ca martori: rudele de sus şi de jos ale uneia din părţi; fraţii şi surorile; unchii şi nepoţii; afinii* (cuscrii) în acelaş grad; soţul, chiar despărţit; persoanele declarate de lege incapabile de a mărturisi. In pricini de despărţenie rudele, afară de cele de jos (adică descendenţii) sunt primite ca martori. Dovada cea mai puternică este mărturisirea pe care o face înaintea judecăţei partea chemată anume pentru a i se lua mărturisirea. Vasile chiamă în judecată pe Ion pentru bani, şi ca să-şi dovedească reclamaţia, cere să vie Ion singur să mărturisească dacă nu-i dator. Dacă Ion mărturiseşte datoria, dovada-i făcută. Când faci o asemenea cerere, se zice că l-ai chemat pe Ion la interogator, şi dacă el n’ar veni în ziua hotărîtă, neve-nirea lui este o prezumţie că el se ştie dator, şi judecătorul îl poate condamnă. De multe ori însă judecătorii nu pot pune temeiu pe mărturisirea unui împricinat, dacă nu ar fi şi alte dovezi în potriva lui. De pildă : Cineva face o faptă rea, să zicem un furt, şi un altul pentru a-1 scăpă de închisoare, zice că el a făcut furtul. Judecătorul nu-i ţinut să puie temeiu pe o asemenea mărturisire, dacă el ar aveâ bănueli că nu-i curată. Când nu sunt alte dovezi, una din părţile împricinate poate pune pe cealaltă să jure. Jurământul se face pe sfânta cruce şi cu anumite porunci. Cel ce jură câştigă procesul, dar dacă-i dovedit că a jurat www.dacoramanica.ro ALBINA 629 pe nedrept, este condamnat la închisoare, pentru mărturie mincinoasă. Acest jurământ se numeşte în lege jurământ decizor. Jurământul se primeşte în orice fel de pricină, şi pentru orice sumă, numai în judecăţile pentru poliţe, jurământul nu-i primit. Ca să fie primit jurământul, trebue ca acela căruia îl dai, să aibă el singur cunoştinţă despre aceea ce l pui să jure. Asta se cheamă că jurământul trebue să fie personal. De pildă: chem pe Ion în judecată ca să-mi plătească o mie de lei ce i-am dat cu împrumut în cutare zi şi în cutare loc, şi-l pun să-mi jure dacă nu mi-i dator. Jurământul e primit, pentru că-i personal; Ion trebue să ştie dacă mi-i dator sau nu. Dar dacă cer dela Ion o mie de lei, pe care mi-i datoră tatăl său, pe care l-a moştenit, jurământul nu-i primit, penti'ucă Ion nu trebue să ştie numai decât ceeace numai tatăl său puteâ să ştie. Când cinevâ dă altuia un jurământ, se zice că i-1 deferă. Cellalt poate să-i întoarcă jurământul, şi atunci se zică că i-1 referă. Când se referă un jurământ, dacă cel care l-a deferit nu-1 primeşte, perde procesul. Judecătorul are şi el dreptul, în unele cazuri, să puie la jurământ pe una din părţi, pe care crede el de cuviinţă. Jurământul acesta se numeşte suplelor. In sfârşit mai este o dovadă, pe care o faci cu acte scrise, care se numeso, în legi, sau numai acte, sau se numesc titluri, iar prin sate li se mai zice înscrisuri, sineturi. Actele pe care la facem noi singuri, ca simpli particulari, se numesc acte private; iar acele pe care le facem prin judecătorie, se numesc acte autentice. Actele private pot fi făcute cum îi vine fiecăruia la îndă-mână; legea nu cere nici o formă anumită. Actul poate fi scris de cel care-1 iscăleşte, ori de altcinevâ, poate să fie chiar tipărit, dar pentru ca să aibă tărie, trebue să fie Iscălit de cel în drept, şi să aibă data când a fost făcut. Aceste acte se numesc acte sub semnătură privată. (Sfârşitul in No. viitor). Artur Gorovei. Pe Domeniul Coroanei Bicaz din jud. Neamţu există de mulţi ani o societate culturală «Ion Kalinderu». Secţiunea corală a acestei societăţi a organizat Duminică 21 Fevruarie, pentru sporirea fondului, o producţiune muzicală, împreunată cu teatru, la care a asistat un numeros public din localitate, din satele vecine şi din Piatra Neamţ. Atât partea I: cântece, cât şi piesa teatrală «Cinel-Cinel», au fost executate de membrii societăţei cu mult succes. Rezultatul material: 400 lei net. De pe Domeniile Coroanei. www.dacoramaiiica.ro LA STÂNĂ (1). — Icoane din popor — (Sfârşit) Neuitatului meu prieten Haralambîe Zamilrescu. Văcarul care se apropia eră Gheorghe Cornea un om cam spânatec, cu părul roşcat şi cu pistrui pe faţă. A luat căldarea de pe foc şi s’a pus să strângă c’o lingură mare cu găurele, urda într’o jacă aşezată d’asupra unui şiştar, răspunzând aşâ d’odată la vorbele din urmă ce-i rămăseseră în minte din povestea baciului: — Le-a îngropat de bună seamă în ăle cocleauri. Să li fost cineva, să-i iea urma atunci, îl prindea la comoară şi-i dedea arvună pentru blană! S’a aşezat lângă foc şi începu: «Eu când eram la vacile ăle sterpe în «Funduri» am împuşcat unu aşâ. A venit jigania într’o sară, când băgăm vitele în obor şi nici «bună ziua» nici «ce mai faci?» se sue în spinare la una. Vaca, eră dâpusă săraca, a început să orăcăe cât o ţinea gura şi a rupt-o la fugă prin pădure. Eu după ea, cu câini şi cu chiote. Am găsit-o într’o fundătură de vale. căzută grămadă: că-i supsese spurcăciunea sângele dintre spete şi s’a prăvălit acolo. O junghiu eu, că nu murise şi namila fugise de fugit şi viu la târlă. A doua zi de dimineaţă când m’ara dus să-i ieu pielea, ce credeţi că am găsit acolo? O grămadă mare de buturi, de bolovani, de cioturi şi răgălii: mă rog făcuse o întreagă întăritură de nevăzut şi de nepătruns. M’am dus la stână, ne-am dat la sfat cu toţii, am făcut rost de puşti, au mai venit şi câţiva văcari şi ciobani din împrejurimi şi ne-am pus la pândă ; eram opt înşi, împărţiţi câte doi-doi în cele patru părţi ale mormanului, unde ştiam c’o să vie jivina, că nu dase încă în putrezeală hoitul să fugă de el ca dracu de tămâie. Da’ n’am apucat să ne aşezăm bine în ţiitori şi-l şi zărim, că iese dela mişună. Merge cât colo mai în jos, urmat de un pui măricel, — că eră ursoaică, bat-o vina ei, — se tolăneşte pe iarbă, în bătaia soarelui şi începe să se joace cu odrasla. Stăm toţi cu puştile în mână, fără să tragem. Nu ştiu: (1 Vezi No. 22. www.dacoramanica.ro AI-BTNA 631 u îndrăsneam, or aşteptam să se astâmpere, ca să meargă \onţu mai la sigur. Intr’un timp s’a săturat de joc şi a adormit cu faţa spre răsărit, — eră pe la prânzcioru ăl mic, — cu puiul ei în braţe. Atunci,— ; cum eram tocmai în spatele ei, — am făcut semn celorlalţi, am ridicat puşca, am ochit puţin şi am apăsat de trăgaciu. S’a înflorat odată valea de detunătura puternică şi de urlet sălbatec, ne mai auzit, care mi-a sbârlit păru în cap. Dintr’o săritură a fost aproape de mine. Am simţit cum îmi săltă pălăria pe cap şi cum a sărit cât colo, ca luată d’o mână nevăzută. Tovarăşii meu stă tupilat după-o tufă şi mă sguduiâ de picior: pe semne îmi făcea vreun semn. Da eu, fără să ştiu ce mai fac, am pus puşca la ochi şi am început să trag si dă-i, dă-i, trăgeam mereu tot de trăgaciu cu care pornisem focu dintâiu, că aveam puşcă cu două ţevi şi ridicasem amândouă cocoşurile, când m’am pus la pândă. După câteva sărituri, ursoaica s’a sucit puţin locului şi s’a uitat îndărăt: chip să-şi vază dragostea care nu se mai mişca atins de fiorii morţei, că glonţu meu trecuse pân’ păru ei pârlind-o şi lovise puiul. In clipa asta, norocoasă pentru mine, a tras unu din coastă, dinspre miază-zi şi a lovit-o în pulpă. Ca o furtună s’a repezit atunci într’acolo de unde venise glonţu. Da altu dela vale, dinspre apus, i-a scurtat drumu, luându-i un picior. S’a repezit acu spre el; n’a apucat să facă însă câţiva paşi şi din coasta alaltă, dinspre miază-noapte şi-a făcut altu datoria, mai luându-i un picior. Şchiopătând şi urlând îngrozitor s’a îndreptat într’acolo. A pornit apoi de lângă mine o detunătură, care m’a făcut să dau câţiva paşi îndărăt, ve-nindu-mi în fire. Ursoaica se apropiase de tot. Puşca tovarăşului meu avea numai o ţavă şi timp de încărcat nu mai eră. îmi fac curaj şi ochesc. Am nemerit-o pe semne bine, că s’a dat odată peste cap ; da s’a ridicat pe loc, răcnind şi ne-am pomenit cu ea lângă noi. Se brodise că eu eram o ţâră mai la oparte şi mai îndărăt, aşâ că în furia ei a ne-merit pe tovarăşu meu, — un biet flăcău dela Ciorlani, de fel din «Fundata», — l-a cuprins în ghiare şi l-a isbit cu capu d’un fag, de n’a mai mişcat. Eu am auzit ţipătu lui de groază, am văzut sânge înaintea ochilor, şi fără să ştiu ce mai fac, am luat puşca de ţeavă, m’am opintit, am lovit odaiâ de două ori, până ce fiara a început să orăcăe, apucâudu-şi capul între labele de dinainte, tăvălindu-se pe jos şi dând mereu năvală spre mine. Atunci am zărit, măi fraţilor, moartea cu ochii; noroc că le-a dat Dumnezeu în minte la ăilalţi, de au alergat în a-jutor şi au buchisit-o toţi cu paturi de puşcă, până au lăsat-o lungită. Abeâ aşâ am dat-o gata. Casnă mare am avut şi primejdie grozavă am înfruntat; www.dacoramamca.ro 632 ALBINA da şi bucuria şi fala noastră n’a fost mai pe jos; că eră lungă cât un bou d-ăi mari de jug. Cu chiu cu vai, am scos-o p’un târş la mal şapte inşi, — că pe unu l-am dus alături cu ursoaica, — şi am luat un pumn de bani numai pe carne dela nişte talieni, cari ciopleau la piatră pentru poduri şi ziduri la şoseaua nouă în «Valea-Urdii»; unde mai pui pielea ei şi a puiului şi câtă untură pentru săpun am scos din ea ?!.» Gheorghe Cornea, văcarul, sfârşi acum de strâns urda în jacă şi o atârnă de un cuiu, aşezând dedesupt un şiştar ca să se scurgă zerul în el. Ajutat de Onea Brăguleci, cellalt văcar, un român de dincoace, tras la faţă, dar cu nişte picioare şi mâini tăiate parcă din piatră, deşertă în căldare zerul rămas în putină şi o puseră iarăşi la fiert. Ajutorul de baciu, care umblase toată ziua după coşuri de brad şi venise trudit inort pe seară, dormiâ cum se cade* lăsându-şi munca obicinuită pe seama altora. Gheorghe Cornea se lăsă pe tălpiţă mai spre uşe şi dădu rând lui nea Brăguleci la căldare. Baciul se luptă cn para mare a focului» ţinând mereu o mână la ochi, sucindu-se din când în când, să-şi sperie somnul; viţălarii trăgeau cu urechea dintr’ua colţ al stânei unde se ghemuiseră şi poveştile de urşi prinseră a-şi toarce firul mai departe: — Da eu că m’am măsurat cu el, faţă în faţă, uite. simţ că mi se face pielea găinii pe mâini când mă gândesc !.. zise Onea Brăguleci. Şi ’ncepu să vorbească rar, printre fumurile de ţigară: «Acu într’o toamnă pe la Vinerea Mare. Eram la o ciurdă de vaci, adunate la otavă ’n «Valea Largă». Odată cu vitele se coborîseră şi urşii din munţi, şi dădeau târcoale pe la târle, luând oi cu duiumu şi mursecând ziua ’n amiaza mare vaci şi cai. Se spurcase o sărăcie şi aci şi mă ciupea mereu cu ce putea. Dacă văz eu una ca asta dau de veste în sat şi pornim o bătae mare. Plouase o săptămână darându ş’apoi dăduse o undă de soare. O zi întreagă au ţinut pocniturile în tave, au bălăncănit, clopotele au sunat buciumele şi au urlat văile şi pădurile de strigăte nesfârşite, fără să s’arăte însă nimic. Pe la o vreme se apropiaseră bătăiaşii de tot: puteai să te înţelegi cu ei prin chiote. — Nu-i nădejde, să scoatem urşii din vizuină?... gândi eu atunci şi cum mi se făcuse o sete îndrăcită plec din ţii-toare şi mă îndrept spre fundul pârâului, să beau apă dintr’un izvor. N’ajung bine acolo şi auz odată chiote dese pe coasta din faţa mea. Abia avui vreme, să trag odată c» urechia şi-mi pătrunse ’n ea un mormăit de fiară şi văzui cum se rostogoliau bolovanii mari spre mine. Am scos puşca de după gât şi-am stat în aşteptare. Ursu venea săltând www.dacQFomanica.ro 633 ALBINA epureşte la vale. Când a fost mai cât colo de locu unde stăm eu s’a ridicat în două picioare, a început să orâcăe şi să mă stropească cu bale. Am văzut la câţiva paşi namila cu ochii ei mari, plini de mânie, cu ghiarele întinse, cu gura căscată şi plină de spumă şi am .simţit cum mi se opreşte răsuflarea şi cum inima svâcneşte grozav în coşul pieptului. Am pus puşca la ochi să trag; dar eră primejdia prea mare, ca să mă încumet în ochirea mea şi în noroc. Am lăsat atunci dihania, să s’apropie mai mult şi cum veniâ cu coastele în spre mine, după mersul ei, i-am pus ţeava puştii în tâmplă ş’am apăsat cu putere pe cocoş!» Onea Brăguleci se opri puţin, trase o găleată lângă el, puse în ea urdă, luată mai lungă, cu zer din căldare şi s’apucă s’o bată e’un prepeleac făcut anume, ca să facă din ea jintiţă pentru stână. Se lăsase acum o aşa linişte că nu se auziâ decât trozniturile focului şi răsuflările oamenilor. Baciul deschisese ochiul şi clipiâ des din el; iar ajutorul se întoarse p’o parte şi s’a ridicat apoi în coate să vază de merge bine rostul zerului pus la fiert. Onea Brăguleci se şterse pe frunte de borboanele scoase de căldură şi sfârşi: «Atâta ştiu; mai mult nimic. M’am trezit grămadă peste el şi’n jurul meu cu bătăiaşii, cari mi-1 scoseseră înainte. L am pus apoi pe un târş şi abia l-am adus, până mai în preajina stânei!.. — Bine că l-ai mântuit! zise Trică mocanu, baciul, care ascultase cu luare aminte partea din urmă a povestei. Altfel, ce te-ai fi făcut?... — He, asta am păţit-o eu odată!, intră în vorbă şi ajutorul de baciu, care începuse să caşte şi să se scarpine după ceafă. Am zărit ursul fugând p’un hăţaş ş’am tras în el. Cum însă i-am pârlit doar niţel pârul, unde mi s’a întors, neni-şorule, bala spre mine c’un răcnet de a deşteptat cred şi pietrele din somn. Eu, cum aveam puşca numai c’o ţeavă, am aruncat-o cât colo şi m’am cocoţat într’un brad. Da nici nu m’am urcat ca de două staturi de om şi ursul m’a şi ajuns. Am avut noroc atunci cu cuţitu dela brâu, că i-am dat două trei cu vână şi i-am tăiat labele de dinainte. Sbie-retele lui îngrozitoare au atras pe tovarăşi, cari l-au pus cu carabele în sus! — Asta nu-i nimic, făcu odată Niţă Ţintea, văcarul cel bătrân, care fusese vânător vestit pe vremea lui. Să vă spui de câte ori am văzut moartea cu ochii, când mă vâram în vizuină după dihanie!...» Şi poveştile de urşi au depărtat somnul de genele ascultătorilor până târziu, pe când focul fâlfâiâ mereu în mijlocul www.dacaromanica.ro 634 ALBINA stânei, clopotele dela vaci sunau domol în liniştea nopţei şi în inima pădurei striga într’una un cocoş de munte : «Hu-hu-huuu!...» ca un glas de copil rătăcit. Mikail Lungianu. VIAŢA SATELOR Convorbire co ţăranii şi cu intelectualii dela sate. Ca unul care stau la ţară, am zilnic prilejul de a auzi pe ţărani plângându-se că n’au pământ, şi zilnic am prilejul de a le arătă că cu mult-puţinul ce au, pe lângă ştiinţă, chibzuinţă şi stăruinţă, mult s’ar puteâ face şi la noi, după cum vedem că s’a făcut la alte popoare ; şi apoi par’că numai cultivând pământul cinevâ poate fi fericit ? Nu sunt acum atâtea meserii şi industrii stabilite în ţară în cât pot hrăni mii şi mii de oameni? Dar oare fiecare fiu de ţăran îndreptându-se spre altă ocupaţie decât plugăria, nu face loc fraţilor ca să ocupe o parte mai mărişoară din pământul părinţilor săi ? şi dacă părticelele în adevăr prin mai multe împărţiri cu timpul au ajuns a fi prea mici pentru a puteâ da hrana necesară unei familii, atunci casa rurală le oferă pe preţ potrivit şi cu termene lungi de plată pământuri noi, astfel că putinţa de a cumpără pământ le e dată. Astfel raţionez, şi mulţi dintre ţărani spun că aşa e, dar despărţindu-ne în urmă, fiind în contact numai cu de ai lor, uită argumentele mele, şi Ie adoptă iar pe ale mulţimei, şi când ne vedem iar, din nou se plâng că n’au pământ şi din nou stăm de vorbă şi prin un sfat potrivit le arăt modul cum chiar din o suprafaţă mică se pot scoate foloase mari, dacă cultivăm bine, dacă gunoiul nu-1 aruncăm în râpă ci-1 ducem pe câmp, dacă în toiul recoltei nu sărbătorim pe Foca, pe Pintilie călătorul, Circovii şi alte, dacă Duminica nu ne încurcăm la crâşme, ca Luni să fim bolnavi de băutură, şi altele. Ca exemplu le dau pe bulgarul zarzavagiu, care toamna pleacă cu punga plină de parale, după ce a cultivat un hectar sau două de pământ. La obiecţiunea că nu pot cultivă toţi legume, le arăt că în Olanda www.dacaromanica.ro \r.nrv \ 635 ţăranii cultivă zambile. în Sudul Franţei viorele (toporaşi). şi scot cinci până la zece mii lei venit pe hectar. Apoi îmi spune că ei aceasta nu o pot face. Foarte bine, le răspund, a fost numai o pildă. Şi vă dau încă o pildă mai aproape de noi : Tot în Bulgaria ţăranii cultivă pe suprafeţe întinse trandafiri, din cari scot o esenţă cu miros plăcut şi care se vinde peste 100 lei kilogramul. De pe un hectar cultivat cu trandafiri se poate obţine o recoltă în valoare de 3—400 lei. Iată de pe suprafeţe mici venituri mari ! Dar şi la noi în ţară cultura pământului a progresat în unele părţi, mai cu seamă unde populaţia e mai deasă. Cultura tutunului, a sfeclelor de zahăr, a inului şi a cânepei dau beneficii mari şi ca exemplu le amintesc că pe Domeniul Coroanei Gherghiţă, ţăranii obţin din cultura sfeclei de zahăr 500 lei profit net, pe hectar. „Dar noi aci suntem aproape de munte şi pământurile sunt slabe, şi suntem departe de fabricile de zahăr şi n’avem nici un chip..." răspunde ba unul, ba altul. Dar pe acelaş pământ ca şi al d-voastră, poate mai rău, aţi văzut că eu am cultivat sfecle de nutreţ pentru vite şi am scos la hectar două vagoane de sfecle ; şi le-am tocat la maşină şi le-am dat la vite şi am scutit fânul recoltat de pe zece hectare, şi dacă nu aşi fi avut sfecle în anul trecut, când ştiţi ce lipsă mare de nutreţ am dus, nu ştiu ce făceam. — Dar ovăzul se face şi la noi, nu-i aşă ? — Dară, se face. „Ei, ce recoltă aveţi d-voastră de pe un hectar" ?— „15 până la 20 hectolitri." Le spun atunci că proprietarul are 20 până la 30 şi mai mulţi hectolitri la hectar şi că în Franţa pe locuri îngrăşate bine şi prin o cultură foarte îngrijită se obţin 60 şi mai mulţi hectolitri. Aşă e dat să fie — murmură atunci mai mulţi, de abia ştii ce vor să spună,—e dat ca totdeauna boierii să aibă mai mult decât noi. Aci rectific apoi, că lucru acesta nu e dat, ci e făcut. E făcut de oameni, căci Dumnezeu cu acelaş soare încălzeşte şi cu aceeaş ploaie adapă lanurile şi ale boierului şi ale ţăranului, dar osebirea e cea următoare: Boierul a luat sămânţă aleasă, ţăranul nu. Boierul a luat sămânţă multă, ţăranul a dat-o mai rar ca să facă economie. Boierul a făcut arătură de toamnă şi adâncă, ţăranul de primăvară şi uşoară. Convinşi de puternicile argumente ce le dau, aprobă şi lagă-duesc că aşii o să facă şi ei. Aşă le spun azi şi mâne şi poimâne şi împreună cu mine le spune silvicultorul, şeful fermei, preotul şi învăţătorul, primarul, perceptorul şi notarul apoi administratorul de plasă, judecătorul de ocol şi medicul de plasă când vine în comună, şi aşă înmulţindu-se intelectualii la sate, încetul cu încetul opinia publică între ţărani e influenţată şi condusă spre ţintele dorite- www.dacoromaiiica.ro 636 ALBINA Dacă la inspecţiile obişnuite prefectul, protopopul, administratorul financiar, revizorul şcolar şi alţii, cu inimă caldă pentru ţărani, tot la fel ar procedă, mai mult s’ar face. Mai tare însă decât cuvintele, e puterea exemplului. Nimic nu influenţează aşâ mult gospodăria ţăranului nostru, decât fermele model cari ici colea în ţară încep a se stabili. Statul, Domeniul Coroanei şi unii particulari s’au distins pe acest teren, şi prin stăruinţă şi cu jertfe mari, de multe ori necunoscute de restul lumei, au ajuns ca fiecare fermă să fie un far de lumină, să liimineze şi să îndrumeze pe ţărani spre progresul agricol. Dacă arunc o privire cu zece ani în urmă, îmi amintesc, cum în Nordul Moldovei, ţăranii nu ştiau întrebuinţâ gunoiul în a-gricultură, ci’l lepădau ca un ce netrebnic; nici cultură de lu-cernă sau trifoiu nu se vedeâ pe la ei. Astăzi însă un car de gunoiu se vinde 2 lei şi trifoiul numai este o simplă plantă fu-rageră, ci sunt multe sate unde se cultivă pentru sămânţă: or cum un hectar dă 100—150 kilograme sămânţă, care se vinde cu 1,50 lei de kilogram, venitul brut e de 150—225 lei şi dacă coasa prima a dat numai 1000 kgr. trifoi pentru nutreţ, socotit a 5 bani avem venitul brut total de lei 200—275, şi cel net cel puţin 100 până la 175 lei de hectar. Pământurile pe cari se obţin aceste rezultate nu sunt din cele de frunte, ci din cele estimate de comisiile pentru recesă-mântul impozitelor ca dând un venit net de 20—30 lei de hectar. Ei bine, dela 20—30 lei şi până la 100—175 lei, cât dă un hectar de trifoiu venit net, e mare osebire şi diferenţa între aceste cifre nu e altcevâ decât efectul ştiinţei, chibzuinţei şi stăruinţei de care vorbeam mai sus, zicând că mult s’ar puteâ face cu ele şi la noi, după cum vedem că s’a făcut şi la alte popoare. Tot imitând exemplul fermelor model, astăzi ţăranii din aceste părţi ale ţârii, cultivă cartofi, ce e drept nu pentru comerţ, ci numai pentru gospodăriile lor, dar rezultatele obţinute sunt îmbucurătoare şi ne îndeamnă a nu obosi în nobila, dar greaua şi de multe ori ingrata misiune, de a conduce pe ţăran la progres mai cu seamă pe calea economică ; căci cu bună starea materială şi cultura generală şi moravurile, şi deci poporul întreg se ridică. Exemplele că ţăranii văd cu ochi răi pe cei ce se ridică pe un nivel mai înalt decât dânşii, nu lipsesc. Sentimentul acesta însă nu trebue să fie izvorît din invidie sau din ură, ci poate să fie simplu efectul conştiinţei ce au că din cauza neculturei lor, paşii cu cari cearcă a ne urma, nu pot fi repezi şi zvârcolirea lor în luptă pentru progres le pare neputincioasă, sau urmată de prea puţin succes. Atunci se aud voci cari bănuesc pe cel ce s’a ridicat mai repede, de a nu fi umblat pe căi drepte, şi de aci neîncrederea în dânsul şi neascultarea sfaturilor ce ar da. www.dacoramanica.ro ALBINA 637 In contra acestui sentiment trebue să luptăm cu tot dinadinsul şi trebue să-i întrebăm—după esemplu renumitului filantrop şi cugetător Tolstoi—dacă ei ţăranii, ar puteă să aibă vreun folos dela noi intelectualii, dacă şi noi am fi pe aceeaş treaptă ca şi dănşii. Mi s’a întâmplat de multe ori să-i întreb astfel şi totdeauna mi-au răspuns, că nu le-am puteă fi de nici un folos dar recunoşteau că unul mai sus pus decât dânşii, mai tare, „cu mai multă putere", poate să le fie de mult folos, dacă e bun şi drept. Cum însă totodată admitem că pentru a fi bun şi drept nu e nevoie a fi cinevâ ţăran, ci poate fi în ori ce stare socială, ei singuri îşi nimiceau sentimentul aversiunei şi neîncrederei către „boieri", cum sunt obicinuiţi a numi pe toţi, fără mult discernământ, cari nu sunt îmbrăcaţi în straie ţărăneşti. încrederea poporului odată stabilită, intelectualii dela sate pot ridică foarte mult pe ţărani, atât prin cuvinte, cât şi mai mult prin exemplele ce le dau. „Să ne ridicăm unii pe alţii, ziceam odată ţăranilor, şi să mergem tot înainte pe calea economică". Şi atunci un veteran din 1877 mi a răspuns : „Şi la Gri viţa tot aşâ a fost; cei dintâi cari a’au suit pe parapete, ne întindeau mâna de sus, şi ne ridicau şi pe noi". Pentru aceasta preotul, învăţătorul şi ceilalţi intelectuali dela sate, nu e destul să-şi îndeplinească misiunea lor propriu aisă, ci trebue să fie exemple de viaţă morală şi exemple de gospodărie rurală. Progresele realizate la ferma cea mai apropiată, să aibă un ecou puternic în gospodăria preotului şi învăţătorului căci dela ei mai repede trece la gospodarii fruntaşi din sat, şi dela fruntaşi trece la mijlocaşi şi ajunge la codaşi, cari şi ei pot profită de avântul general. Pentru aceste cuvinte.—intelectualilor dela sate !—nu acuzaţi poporul că e refractar ori cărei inovaţiuni, ci căutaţi a vă ţine mai întâiu pe voi pe un piedestal mai înalt de pe care cu inimă curată şi cu bunăvoinţă să căutaţi a înălţă massele cele mari spre lumină şi progres. Lăcomia lor de pământ, căutaţi a o înlocui cu iubirea de pământ bine făcătoare pentru toţi. Cine îşi iubeşte pământul iubeşte pământul ţărei sale, pentru care e dator să aducă orice sacrificiu.—îndreptaţi deci iubirea lor de pământ spre patriotism care e una din cele mai frumoase virtuţi şi spuneţi-le că bine executată, munca lor asigură viitorul copiilor lor şi a ţărei.—Această ideie a inspirat şi pe marele nostru poet Alexandri, când cântă: „Sfântă muncă dela ţară, izvor sacru de rodire. Tu legi omul cu pământul în o dulce înfrăţire. Olimpiu Boiu şeful regiei Domeniului Coroanei Mălini X5*J www.dacoramanica.ro Sfaturi higienice. — Ai auzit că notarul e răcit rău?j — Da. Şi de ce crezi că a răcit aşa rău? Din pricina unei blăni. — E de crezut? Păi blana ţine cald, domnule, şi tocmai te fereşte de răceli. — Da, ţine cald, adevărat; dar omul se prea încrede în blană şi nu se mai păzeşte şi el puţin. — Nu înţeleg. — Blana mai întâi nu poate fi o îmbrăcăminte obişnuită, cum s’ar zice; e o haină numai pentru câtevâ zile, or săptămâni, pe iarnă, când frigul e din cale a-fară mare, când viscoleşte, când gerueşte cumplit, când în sfârşit plesnesc lemnele şi pietrele de vreme rea. Blana mai e bună pentru călătorii în sanie sau căruţă; ar trebui în aşâ caz chiar trei blăni. Dar în oraş, în sat, omul cu blană umblă, asudează, se descheie la piept şi frigul, răceala năvălesc în trup. Boala e gata. Apoi cei cu gulere de blăni la gât, au—după observaţiile doctorilor — mai în tot deauna boale de gât. De ce? Blana năduşeşte gâtul, apoi un vânt rece îl înghiaţă şi durerea de gât e aci. Când umblăm cu blăni pe noi, trebue să ne ferim d’a răci mai mult ca dacă am umblă cu o haină mai pirpirie. Trebue să ne desbrâcăm când intrăm undeva şi nu tocmai lângă uşe ca de o-biceiu, nici într’un antreu rece unde nu se face foc; trebue să ne păzim de curentul rece ce ar veni pe uşe, sau de vântul rece d’afară ce ar străbate pe furiş printre pulpane. Omul trebue să aibă mai multe haine de grosimi diferite, după cum e şi timpul afară mai rece or www.dacoromamca.ro ALBINA 639 mai cald. Cei care poartă în cap şi căciulă de astrahan sau de altă blană, nu trebue s’o scoată din cap când umblă pe drum, ci să salute milităreşte, ducând mâna la căciulă ca soldaţii. Altfel se expun să răcească cumplit la cap. Şi, dac’ar fi vorba numai d’un guturai or cât de tătăresc, or cât de lung, n’ar fi nimic, dar se poate ca să avem alte boale mai primejdioase ca meningita, nevralgii etc. Trecerea dela căciula la pălărie trebue să se facă iar treptat, căci capul omului obişnuit cu o căldură prea mare ca aceea produsă de blană, va aveâ o răceală a capului în cele dintâi zile de pălărie. Ar trebui deci ca după căciula, omul să poarte o şapcă căptuşita, apoi o pălărie de pâslă groasă, or un bonet ca al mecanicilor, şi tocmai la urmă o pălărie mai uşoară. Acest lucru ar trebui urmat şi în ce priveşte flanelele de pe corp şi încălţămintea. Cei ce pun în picioare iarna şoşoni cu blană sau cu pâslă, galoş etc; trebuesc să poarte toată iarna aşa ceva. Şi când dă căldura, trebue să treacă dela şoşoni-galoşi cu blană de pisică, la ghete cu flanelă, la galoşi, la ghete subţiri. Acei ce obişnuesc a purtă flanela pe piele, nu trebue s’o părăsească decât când căldura d’afară o face de prisos şi chiar supărătoare pentru corp. Sunt oameni cărora doctorii le ordonă să nu arunce flanela nici în luna Maiu. E bine dar a se întrebă totdeauna medicul când trebue să nu mai purtăm flanelă. Dacă lucrăm din capul nostru ne expunem să avem poate o inflamaţie a pieptului, care... de... D. Te/eor. ----«h