Anul XII, No. 33 17 Maia 1909. Apare în fiecare "Duminecă COMITETUL DE REDACŢIE ION KAL1NDERU Or. Teodossfu Redacţia şi Administraţia WWW.d&COtiffiatiift&ld - -Bucureşti P. Gârbovlceanu . ^ G. Coşbuc H 0-1 P. V. Năsturel ylr2 Oh. Adamescu I. Oescu 24.433. Anul XII. No 33. 17 Maiu 1909 ALBINA Revistă Enciclopedică Populară Abonamentul in ţară pp * « lei 5 Abonam, in străinătate pe an lei 8 „ „ „ pef6 luni „ 3 | l}n număr....15 bani. Pentru anunolurl 1 U^ainia. jsaioa] publicitate, 5 bani «u vântul, ISflanuscriptele - b&e le se ard* ____________________ SUMBRUL : Literatură: P. Dulfu, Din depărtare, poezie după Petofi. Legile ţării: Artur Gorovei, despre adopţiune. Medioină-Higienă: D. Teleor, Contagiunea. Povestiri : Al. Ţinţariu, Omul şi dorinţele.—I. Dragoslov, Legenda Busuiocului (sfârşit). Educaţie şi instrucţie: C. Popescu Stăneşti, Reflexiuni asupra educaţiei copiilor: Prea multă găteală I Din ziare şi reviste: Botez fără martori.—Cum se poate împărţi un patra’t în 4 patrate egale? (Cu ilustraţie), g Economie rurală: V. S. Moga, Lucerna. «SP*"**#® Cronica: Cum s'a serbat semicentenarul Unirii : Focşani.—Cra-iova.— Broşteni. — Vălenii de munte. +<* Serbarea "zilei de io Maiu.— Vizitele A. Ş. R. Pr. Frrdinand.—Sf. Sinob — Sesiunea Academiei.— Congresul silvicultorilor.— Focuri.— Starea Semănăturilor.— Expoziţie oficială.— In lumea judecătorească.— Congresul medicilor.— Societătea „Sprijinul".— Dela Românii de peste munţi.— Evenimentele din Turcia. (Cu ilustraţie: Ministerul de Război). Ilustraţiuni : Din războiul Independenţei: Principile Carol î» cartierul dela Poiana.— Principele Carol în cartierul dela Poradim.— M. S. Regele în războia, — Zugrăveală din biserica Colţei.— Vizita împăratului Germaniei la Yiena. Suplement: Buletinul activităţii sociale a preoţilor şi învăţătorilor No. 45 dela 17 Maiu. www.dacoromanicajo ¥ -r- ■'T" T" -y v f -v' -^r T' T" ■"•r* ■y T- ■v ■^r -T- -T- "T" L. -A. -A. -A. -A- -a. -■ii. -A. -A- -A. ■A. -*• A. -A. -A. -A. RE Al Petofiî cj-7 M năfrea cea mare; O căsuţă mică-albeşte Oh, această casă mică, pî7jjţr& mine mult preţ are! Pleoapele-amândouă ’n lacrămi mi-se scaldă tremurând, Ori de eâteori icoana-i neuitată-mi vine ’n gând. De-aş fi stat sub coperişu-i paşnic, până la sfârşit! Dar p’al vieţii drum, de doruri omul e călăuzit; Intr’o zi a mele doruri prins-au aripi vultureşti, Şi rămas bun zis-am mamei şi căsuţei bătrâneşti. Chinuri clocotiau în pieptul celei care m’a născut, Când i-am pus, la desDărţire. pe obraji al meu sărut; Şi-ale chinurilor sale flăcări nu se alinau De lucioşii stropi de rouă ce din ochi-i picurau. Cum mă’nlănţuiau la pieptu-i braţele-i tremurătoare ! Ce rugări, să nu las tihna singuraticei căscioare! O, dacă vedeam în lume pe atunci, cum văd acum: Poate n’ar fi fost degeaba truda-i de-a m’opri din drum La clipirea de luceafăr a nădejdilor senine, Viitorul ni-s’arată ca un parc vrăjit de zîne. Când în labirintul tainic paşii noştri s’afund ară, Doar atunci băgăm de seamă rătăcirea-ne amară. Că şi mie doar nădejdea cea cu chipul rupt din soare Datu mi-a la cale’ndemnul, pentru ce v’aş spune oare? Şi că prin pustiul lumii de când tot mă poartă dorul, Spini înţepători — mii, sute — sângeratu-mi-au piciorul. . . . Merg în ţara mea frumoasă cunoscuţi cu pas grăbit. Mamei scumpe, ce mai veste eu printr’înşii să-i trimit? Staţi un pic din drum şi-i spuneţi două vorbe, dragii mei, De va trece drumul vostru pe lângă căsuţa ei. Spuneţi-i să nu mai verse din ochi lacrăme de foc, Căci copilu-i are parte de-o viaţă cu noroc — Ah, ce amărîte zile duc pe lume, dac’ar şti, Sărăcuţa, de durere inima i-s’ar sdrobi. P. Dulfu. www.dacoromamca.ro 870 Al. M.NA LEGILE ŢARII. Despre adopţiune sau înfiere. C=c=a tn om care se însoară şi nu are copii, este cu adevărat un om nefericit. Cât de pustie pare casa în care nu răsună glasul gingaş al copilului, şi cât de tristă-i bătrâneţea unui om, care ştie că va veni un străin să-i închidă ochii, când va muri, şi că i se stinge neamul! Ca să nu îndure atâtea suferinţi, oamenii cari nu pot să aibă copii, legea le dă voie să-şi facă copii de suflet, adică să înfieze copiii altora. înfierea sau adopţiunea, cum se zice în lege, se face prin judecătorie, iar mai înainte vreme se făcea fără atâtea forme, şi nu eră tocmai bine, pentru că de multe ori se întâmplau multe neajunsuri. Ori şi cine poate să înfieze: şi bărbaţii, şi femeile, şi cei căsătoriţi,:şi cei necăsătoriţi, şi văduvii sau văduvele, precum şi cei cari n’au fost căsătoriţi nici odată. Sunt, însă, şi anumite condiţii ca să poată cineva să înfieze. înfierea este îngăduită numai acelora cari. în ziua când fac înfierea, nu au nici copii nici descendenţi legitimi. Cine are un copil înfiat, poate să mai înfieze încă unul, ba chiar cât de mulţi, dacă are plăcere. Pe lângă aceasta, acel caie înfiază trebue să fie cu cel puţin optsprezece ani mai mare de cât acela pe care şi pune de gând să-l înfieze. Asta se cere pentru aceea că un copil înfiat se socoteşte ca şi cum ar fi din sângele acelui care l-a înfiat; şi pentru că legile noastre nu îngădue unui bărbat să se însoare mai înainte de 18 ani, dacă ai vedea într’o zi jcă un copil de 15 ani înfiază, s’ar putea zice că s’a schimbat roata lumii, precum tot aşa s’ar putea zice dacă un voinic de 25 de ani, ar înfiâ pe un bătrân de 60 de ani. Unul din soţi, adică ori bărbatul ori femeea, poate sa înfieze, fără ca şi celalt soţ să înfieze. Atunci copilul înfiat se socoteşte că-i numai a aceluia dintre soţi care l-a înfiat; dar un soţ nu poate înfiâ fără consimţimântul celuilalt. Când înfiază amândoi soţii, copilul se socoteşte că-i al amândurora www.dacoromanicaJX) ALBINA 871 Am vorbit noi despre absenţă. Se poate întâmplă ca cineva să fie declarat absent; în asemenea împrejurare părinţii lui nu ar putea să înfieze, pentru că pot să înfieze numai acei <;ari n’au copii, şi un om absent, adică despre urma căruia nu se mai ştie, nu poate să fie socotit că numai decât a murit. Ca să poată cineva. înfiâ, trebue să fie om cinstit, cu purtări bune în lume. Afară de asta se mai cere ca părinţii celui care urmează să fie înfiat, să consimtă la înfiere, iar în lipsă de părinţi, acest consimţimânt să-l dea epitropul. Nimeni nu poate să fie înfiat de mai multe persoane, după •cum nimeni nu poate să fie fiul mai multor părinţi. Doi soţi pot să înfieze, pentru că doi soţi pot să aibă copii. Bărbatul poate să fie înfiat de cineva, fără ca soţia lui =să trebuiască să consimtă, pe când nevasta cuivâ nu poate fi înfiată de altul, fără consimţimântul soţului ei, pentrucă femeea nu poate face nici un contract fără acest consimţimânt, şi înfierea este un contract. Doi soţi pot fi înfiaţi de aceiaşi persoană, dar unul din soţi nu poate înfiâ pe celalt. Părintele poate să-şi înfieze pe copiii lui naturali. Intre înfietor şi înfiat se nasc mai multe drepturi şi datorii. Cel înfiat trebue şă-şi adauge, pe lângă numele lui de familie şi pe acela al înfietorului. Aşa, dacă Ion Irimescu a iost înfiat de Dănilă, se va numi Ion Irimescu Dânilă. După cum părintele este dator să ajute pe fiul său, şi acesta pe părinte, când unul ar avea nevoie de ajutorul celuilalt, pentru a trăi, de asemenea şi copiii de suflet şi părinţii care i-au înfiat, sunt datori să se ajute unii pe alţii. Persoana care a înfiat, nu se poate căsători cu persoana înfiată, nici cu fiii acesteia, nici cu soţul persoanei înfiate. Fiul de suflet nu se poate căsători cu aceea care a fost nevasta tatălui său care l-a înfiat, nici cu fiica lui, nici cu mama lui, nici cu sora mamei lui sau a tatălui său. De asemenea nu este slobod a se căsători cineva cu sora înfiată & tatălui său, a mumei, a bunului sau a bunei sale. Copilul înfiat nu-şi pierde drepturile pe cari le are în familia sa firească. Prin urmare el moşteneşte pe părinţii şi rudele sale, ca şi cum nu s’ar fi făcut înfierea; asupra moştenirii înfietorului, însă, fiul înfiat are întocmai aceleaşi drepturi ca şi copiii născuţi din căsătorie, chiar dacă în urma www.dacoromanicajo 872 ALBINA înfierii s’ar naşte copii' din căsătorie. Fiul înfiat, cu toate acestea, nu are nici un drept de moştenire asupra averii rudelor înfietorului. Dacă înfiatul moare şi nu are copii legitimi, înfietorul sau descendenţii lui vor luă înapoi toate lucrurile pe care el le-a primit, ca dar sau ca moştenire, dela înfietor. Ca să se poată luă înapoi aceste lucruri, sa cer mai multe condiţii. Mai întâiu trebue ca înfiatul să nu aibă copii legitimi în vremea morţii; apoi lucrurile să fi fost primite în dar sau prin moştenire dela înfietor, şi acele lucruri ^ă, se găsească în fiinţă, şi întocmai aceleaşi. De pildă, dacă fiul înfiat a primit dela înfietor o pereche de boi şi acei boi se găsesc la moartea înfiatului, înfietorul sau descendenţii lor îi vor luă înapoi; dar dacă înfiatul, pe când eră în viaţă,,a schim-beft boii şi a luat alţii în schimb, sau i-a vândut şi cu banii prinşi a cumpărat alţi boi sau o pereche de cai sau chiar alte lucruri, acestea nu se vor mai întoarce. In drept, asta se tălmăceşte zicându-se că aceste lucruri mişcătoare sau nemişcătoare, dăruite de înfietor să se găsească în natură în moşteilire.a înfiatului, adică să fie identic aceleaşi, în specie, să nu fie prefăcute în bani, nici sehim-bato cu alte lucruri. înfietorul sau descendenţii lui, care va luâ astfel lucrurile . înapoi, trebue să respecte drepturile dobândite de cei de al treilea. Asta însemnează că dacă înfiatul a primit dela înfietor o casă, ori- o bucată de pământ, şi asupra ei a împrumutat bani cu ipotecă, acel care a dat banii rămâne cu drepturile lui asupra pământului sau a casei, şi acei cari au luat pământul sau casa înapoi, vor plăti datoria. După ce înfietorul sau descendenţii lui şi-au luat înapoi lucrurile ce li se cuveniau după lege; prisosul averii înfiatului este al rudelor sale, care-1 moştenegc după regulele hotărîte pentru ori ce moştenire. După cum vedem, înfierea este un act însemnat în vieaţa unui om, şi când cinevâ se hotărăşte să înfieze pe altul, trebue să se gândească bine la ceeace face. De multe ori s’a întâmplat ca doi soţi să nu aibă copiiţ după un traiu de câţiva ani, şi luându-şi nădejdea dela moştenitori, înfiază un copil. Nu trece mult, şi capătă un copil drept, şi apoi altul, şi atunci copilul cel înfiat este A www.dacaromanica.ro ALBINA 873 îndepărtat dela dragostea părintească, ba chiar şi urgisit Asta nu se cuvine. Un asemenea copil nu-i vinovat întru nimica de ceeace s’a întâmplat, şi dacă părinţii cari l-au înfiat nu-1 mai pot iubi, măcar să se poarte faţă cu el în aşâ chip ca să nu simtă lucrul acesta, pentru că-i păcat să a-mărăşti sufletul unui nevinovat. Prin satele noastre se mai face şi un fel de negustorie cu înfierea. Ştiut este că sătenii nu pot cumpără pământ de împroprietărire cât ar putea să plătească ; mai mult de cinci fălci şi jumătate nu pot să aibă. Atunci, ca să înlăture legea, acel care are câtimea de pământ peste care nu mai poate cumpără, se înţelege cu acel care vreâ să-i vândă pământ, ca să-l înfieze, şi aşâ ai să vezi oameni de patruzeci de am înfiaţi de alţii de câte şasezeci sau cincizeci şi opt de ani, cu gând că la moartea înfietorului, îl va moşteni. Alţi cumpărători de aceştia îşi dau câte un copil la înfiere. Acesta nu este un lucru cuviincios ; ba, de multe ori, nici nu-i foloseşte cumpărătorului, pentru că înfietorul are toată voia să-şi vândă toată averea cât este în vieaţă, măcar că are fiu de suflet, şi atunci ce mai rămâne din înfiere! Ori cât ar căută cinevâ să întunece legea, mai nici odată nu va izbuti. Artur Qoro vei. DIN RÂ5J3GIUL INDEPENDENŢEI. Principele Carol în [cartierul dela Poiana. www.dacoromaaica.ro eej\lTAGlU|\lEA, n rin contagiuyie sau mo lipsire se înţelege pute-^V| rea ce au unele boale d’a trece dela un om tio bolnav la un om sănătos, d’a dreptul sau in-direct, prin aer, prin haine, ori dela o persoană care a trăit cu bolnavul, ori numai a fost în odaia lui de l-a văzut. Anul acesta aproape în toată ţara au bântuit cu furie felurite molime sau boale grele care se iau cu înlesnire, mai ales de copii. In Bucureşti, se ştie, că şcoalele toate au fost închise pe timp de o lună aproape din pricina scarlatinei. După spusele medicilor, această boală groaznică, îndată după închiderea şcoalelor, internatelor, pensionatelor, n’a mai făcut atâtea jertfe omeneşti, numărul copiilor bolnavi reducându-se la jumătate şi chiar la sfert, de unde deducem că îngrămădirea la un loc a copiilor, face ca această boală şi altele tot aşa de rele, să se propage cu uşurinţă şi dacă nu s’ar luă măsuri din vreme toţi copiii unei şcoli chiar în număr de sute, s’ar bolnăvi pe rând sau de odată. Ministerul Cultelor, în urma avizului Consiliului sanitar superior, a dat ordin, apoi, după redeschiderea şcoalelor ca să se facă cele mai straşnice dezinfecţiuni prin spălături a scândurilor, uşilor,, paturilor, etc., cu un dezinfectant puternic, ca să ge aerisească cu prisosinţă camerile şi dormitoarele, ţiindu-se uşile şi ferestrele larg deschise, multe ceasuri din zi, etc., etc. Iată acum pentru cititori oare cari ştiinţe în ce priveşte molipsirea şi câte feluri de molipşiri sunt cunoscute de doftori: Este o molipsire numită virulentă, pentrucă epri- www.dacoromanica.io ALBINA 875 cinuită de u.: virus apos, dat afară de trupul omului şi care are în el aşa numiţii coccus, bacili, bacterii şi alţi germeni de microbi speciali pentru flecare boală molipsitoare; este alta numită: miasnia-tică şi pricinuită prin miasme, emanaţiuni şi praf plin de germeni ai boalei, adică care poate da naştere la boale, germeni născuţi în bolnav sau din fermentarea materiilor organice eşite din bolnav, şi a-flate pe lângă el sau ori unde; este apoi molipsi-rea numită purulentă, pricinuită prin puroiu. Mai este o molipsire numită parazitară, pricinuită de animale sau vegetale parazite, adică care trâ-•esc pe alt corp, de multe ori chiar omenesc şi se nutresc din el. In fine e molipsirea zisă nervozică care vine, adică, prin influenţa nervoasă. Cum se face molipsirea? Ea se face d’a dreptul fie prin atingere, fie prin pătrunderea în sângele omului, ca la boale lumeşti, vărsat, răpciugă, vaccin, turbare, scarlatină, bubă neagră, pojar; dar această molipsire se poate face şi din depărtare prin mijlocirea miasmelor răspândite în aer, în vărsat, scarlatină, angine simple or gangrenoase, în crup difteric, în cărbune, pojar, tifos, friguri puer-perale, friguri tifoide, ciumă, holeră, în nevroze, cari sunt boale aşa numite infecto-contagioase. Deşi evidentă, neîndoioasă, molipsirea este adeseori îndoioasă, căci inocularea sau introducerea în sânge care e urmată de boală în turbare, în răpciugă, în boale lumeşti, nu are uneori nici un rezultat în tifos, în angine simple or gangrenoase şi alte, cari sunt totuşi boale molipsitoare. Molipsirea se face fie prin atingerea pielei sănătoase sau jupuită, cu un agent molipsitor (virus, puroi, miasm, vegetal sau animal parazit); fie prin atingerea aceloraşi agenţi cu mucoasele gastro-intestinale, pulmonare, genitale, oculare; dar în toate trebue ca să pătrunză în sânge principiul molipsitor care face boala. Principiile molipsitoare au o lucrare foarte schimbătoare şi care atârnă mult de felul omului supus •WWW.dflfywnmnnir.arr> ,876 albina influenţei lor (idiosincrazia. predispoziţie individuală). Agenţii molipsitori sunt tixi şi inoculabili ca virusul vaccin (altoi), virusul turbării, al vărsatului; volatil (adică sburător în aer) şi neinoculabil, ca miazmelepojarului, scarlatinei, etc., solide sau apoase ca crustele dela vărsat sau puroiul blenoragie; totdeauna vii, ca sfărîmăturile celulare dela boale de ochi numite oftalmii purulente, bacteriile bubei negre, tifosului, vărsatului, microbii pneumoniei, o-rcionului, brâncei, sau animalele şi plantele dinboa-lele parazitare. Ca boala să nu se ia, mai atârnă şi de aşa numita imunitate a omului, căci sunt unele persoane cari nu iau anumite boale; mai atârnă şi de o inoculaţie sau vaccin (altoire) mai din nainte făcută, precum şi de obişnuinţă, cum e cazul cu servitorii vechi de pe la spitale. Printre boalele molipsitoare, unele sunt la început localizate şi nu ajung generale, adică să se în-tinză în tot trupul decât mai târziu, ca cele lumeşti, angini difterică, buba neagră sau dalacul; altele sunt delaî nceput deodată generale, ca vărsatul sau bubatul, scarlatina, tifosul, etc.; altele în fine, rămân totdeauna locale, adică în afară din trup, pe piele sau pe mucoase ca: boalele de ochi, cu pu-roiu, râia, boalele parazitare toate. In afară de agenţii molipsitori parazitari cari sunt fiinţe vii, virusul şi miasmele sunt fermenţi cari, pătrunzând în om, se înmulţesc în număr foarte mare şi-i pricinuesc omului o stare mai mult sau mai puţin supărătoare, mai mult sau mai puţin grea şi nesuferită. In genera], agenţii molipsitori sau pricinile boa-lelor nu fac de două ori acelaşi efect la acelaş om, adică cine s’a bolnăvit odată de o anumită boală, nu se mai bolnăveşte de boala aceasta încă odată, şi se pare ca o molipsire fereşte pe om de o a doua .molipsire, căci imunizarea sau câştigarea putinţei •d’a nu se mai lipi boala de noi se dobândeşte ce printr’un fel de altoire rămasă în sânge dela boală. www.dacoromanicajo ALBINA 877 Intre mijloacele de pază, mai ales contra molip-sirei de boale ca scarlatina, etc., se recomandă izolarea bolnavilor, dezinfectarea la etuvă a tot ce-a fost atins de bolnav, etc. O măsură excelentă ar fi plecarea cu toată familia, la timp oportun dintr’o localitate bântuită de molimă, în o localitate sănătoasă unde nu sunt boale. Această măsură după ideia tutulor medicilor, este în definitiv, singura pază împotriva acestui fel de boale. D. Teleor. ----------------- Omul şi dorinţele. fn derviş (1) s’a întâlnit pe drum cu un tânăr, care aveâ vreo douăzeci de ani. Tânărul era trist, muncit de gânduri grele, apăsătoare; capul îi eră lăsat în jos, căzut pe piept. — Unde mergi, tinere? l-a întrebat dervi-vişiil. Văd că pe faţa ta e zugrăvită durere şi amărăciune mare. Spune-mi, de ce eşti trist, ce necaz ai? M’aş bucură dacă aş puteâ să-ţi fiu de ajutor. Tânărul, cu recunoştinţă s’a uitat la derviş. — Iţi mulţumesc pentru bunăvoinţă—începu el să zică— dar şi tu eşti sărac, şi ori şi ce ai face, cu nimic nu mă poţi ajută. — De unde ştii tu asta înainte? Spune-mi numai necazul ce te frământă, şi o să vedem cine dintre noi are dreptate. — Bine, împlinesc dorinţa. Iată cum stă lucrul: eu am multe dorinţe, cari mă cliinue fără milă, mă chinue neîncetat. — Zici că ai multe dorinţe? Asta, într’adevăr e mare nenorocire pe capul omului. Dar spune-mi, ce dorinţe ai tu? — Multe, atât de multe, că nu le poţi numi pe toate.... Sunt sărac, şi din pricina asta am aşa de 1 (1) Călugăr maliometan. www.dacoromanicajo 878 ALBINA multe dorinţe. Şi ziua şi noaptea gândesc mereu ce om fericit aş li eu, dacă aş avea tot ce doresc^ Dar n’am nimic... poate că şi atunci aş fi cel mai fericit dintre toţi oamenii, dacă numai una din o mie de părţi aş avea din ceeace doresc să am. — Eu cunosc bine răul ăsta, tinere, şi tot aşâ de bine ştiu că mulţi, foarte mulţi oameni sunt robii lui. Numai filozofii nu cunosc răul de care vorbim, rău ce răpeşte liniştea sufletească şi amăreşte inima. — Ce, tu nu ai dorinţe? a întrebat tânărul, clă-tinându-şi cu neîncredere capul. — Nu, eu n’am nici o dorinţă, a zis liniştit dervişul. Pe mine vieaţa m-a învăţat să nu visez lucruri deşerte, să nu mă las stăpânit de dorinţe, pen-trucă asta nu-i pentru oamenii cu mintea întreagă şi sănătoasă... Este oare cineva care să zică că şi-a împlinit toate dorinţele 9 Cine e omul acela, care,, după ce şi-a împlinit o dorinţă, să nu simtă amarul desamăgirii, iar în inima lui să nu încolţească alte dorinţe noui, răpindu-i pacea, liniştea? Eu sunt mulţumit cu soarta mea, eu niciodată nu doresc aceea ce ştiu că nu pot să am, la ce nu pot să ajung. Dar şi atunci, când mi-am ajuns scopul, când mi s’a împlinit o dorinţă, desamăgirea şi amărăciunea încă îşi fac loc în inima mea. — Ce vorbeşti, omule? Cum poţi zice, că atunci, când ţi s’a împlinit o dorinţă, desamăgirea şi amărăciunea îşi face loc în inima ta? Vrei să zici bucuria... Eu nu cred ce-mi spui, pentrucă eu aş fi fericit, dacă din multele mele dorinţe, numai una singură s’ar împlini. — Văd, că nu eşti om păţit, a zis dervişul. Să şedem la umbra copacului ăsta, şi să îţi spun o poveste. Atunci o să dai crezământ vorbelor mele. Amândoi s’au aşezat sub copac; după aceea dervişul şi-a început povestea: — A fost odată un om lipit pământului de sărac care afară de vieaţă n’aveâ altă ce nimic. îmbrăcat numai în zdrenţe, rătăcea din sat în sat. Dacă oamenii miloşi nu i-ar fi dat câte o firimitură de mălai www.dacoromamcajo AL. Kt NA 879 sau pită, s’ar fi prăpădit de foame, 'n rătăcirile lui fără sfârşit, vara, cum şi tu ştii, soarele trimite suliţe de foc, şi fiindcă bietul om n’aveâ cu ce să îşi acopere capul, suferiâ de cele mai chinuitoare suferinţe, din pricina căldurii mari a soarelui. ^ — «O, nenorocitul de mine — strigă el odată în-tr’o stradă a unui oraş—n’am nici cu ce să-mi acopăr capul, ca căldura soarelui să nu-mi ardă creerii! Cât de mult trebue să sufer eu din pricina asta. Numai de suferinţa asta să mă scap, atunci mi-ar fi cu mult mai uşoară vieaţa. Ce fericit aş fi eu să am un turban (i) cu care să-mi înfăşur capul, căci atunci n’aş simţi aşa de mult dogoarea soarelui. Nu m’aş mai plânge de nimic, fără cârtire mi-aş duce sarcina atât de grea a vieţii mele triste. O, Allah, fă o minune şi trimite-mi un turban». — Un muncitor, care lucră pe coperişul unei case a auzit vorbele acestea, i s’a făcut milă de bietul om, şi desfăşurându-şi turbanul său, l a aruncat jos. Turbanul a căzut chiar în braţele omului. Cu bucurie nemărginită a apucat turbanul şi încă în clipa aceea şi-a ridicat mânile să-l ducă la cap. Dar în cealaltă clipă, a început să se uite mai bine la turban. Turbanul eră cam vecliiu, în multe locuri sfâr-ticat, n’a fost însă aşa de rău, ca să nu mai poată fi întrebuinţat şi încă vreme destul de lungă. Omul învârtea, când la dreapta, când la stânga turbanul, şi din ce în ce tot mai netrebnic i se părea, tot mai multe scăderi îi află. In sfârşit apoi cu mânie s’a ridicat de jos, a trântit turbanul, şi-a zis: , — «Cu turbanul asta înfăşură ţi tu capul, Allah căci mie o aşa zdreanţă netrebnică nu-mi trebue !». Aici dervişul şi-a sfârşit povestea, ascultată cu mare băgare de seamă de tânăr. — Vezi — a zis dervişul — aşa e omul! Tânărul a început să râdă; mâhnirea şi tristeţea dispăruse de pe faţa lui. 1 (1) Bucată lungă Je ştofă cu care Turcii îşi înfăşură capul. www.dacoromanicajo 880 ALBINA —. Ai grăit curatul adevăr! — a exclamat el. Povestea ce mi-o spuseşi, m’a scăpat de un mare rău. De acuma înainte o să fiu alt om............ (Traducere). /l/ex. Ţinţariu. Din războiul Independenţei- Principele Carol în Cartierul dela Poradim. M. S. Regele Caro). (După tabloul pictorului Obedeanu). www.dacaromamca.ro ALBINA 881 Reflexiuni asupra educaţiei copiilor.(t) Cu lecturile periculoase, de care cea mai mare parte a părinţilor nu ştiu să ferească pe copiii şi fetele lor, se strecoară şi gătelile de lux, acest obiceiu pretenţios, ridieul, care schimbă îmbrăcămintea copiilor sub neîntemeiatul pretext de a-i obicinui cu eleganţa şi îi fac să se potrivească pe cât mai mult posibil, prin imitaţiuni stângace, gravurilor unui jurnal de modă. Păr, cu artă ori fără, buclat, lux de stofele cele mai bogate, cele mai costisitoare, risipă de pene, de flori artificiale, mătase, catifea, îngrămădite pe nişte mici copiliţe şi silin-du-le să nu îndrăsnească să facă o mişcare, nici să alerge, nici să sară, de frică să nu-şi deranjeze această toaletă exagerată, şi nu-i alt decât o vanitate rău înţeleasă şi o zarvă ruinătoare impusă de imprudenţa părinţilor, lor însă-şi şi nevinovatelor copiliţe. Cât despre micii băeţaşi nu putem să spunem altceva; moda engleză sau mai curând scoţiană a biruit pe toată linia ; ea are ceva atrăgător, caro o ocroteşte şi o propagă pe continent. Ne îndoim însă dacă este în acord cu principiile higieni. Copiii — o zicem după a.itoritatea oamenilor de ştiinţă, nu degajează prin ei însă-şi destulă căldură. Prin urmare, într’un climat eşâ de schimbăcios ca acela al Europei centrale, cu dimineţi răcoroase şi adeseori friguroase, cu serile la fel, a lăsă picioarele descoperite şi a înlocui o cravată printr’un gât desvelit, aceasta nu însemnează altceva decât să-l expui pe bietul copil la o răceală zdravănă şi la un guturaiu model. Toţi medicii recunosc şi deplâng frecuenţa şi gravitatea boalelor copilăriei şi lista copiilor bolnavi, în loc să staţioneze faţă cu progresele medicinei de azi, ea creşte fără de încetare. N’ar trebui mai bine să nu ne mai luăm după aceste deplorabile excese ale toaletei care nu ne apără nici contra frigului, nici contra soarelui şi nici contra ploaiei ori nin-sorii ? Ca şi când n’ar fi destul chinul fizic pe capul copiilor, mai vine şi tortura morală ce o suferă în timpul cât trebuie să-şi satisfacă această vanitate; ore întregi sunt sacrificate gătelii, de care de altfel chiar familiile regale, princiare, aristocratice, sunt departe de a da exemplu; dar cari au ajuns la «modă» in înaltul comerciu, pentru burghezimea bogată, caro uită că adevărata distincţiune, stă în simplitate. Prea multă Jăteală! e Popescu-Stăneşti. 1 (1) După «Le Livre des meres», de A. B. www.dacoromamca.ro Zugrăveală diri biserica Golţei din Bucureşti www.dacoromamca.ro LEGENDA BUSUIOCULUI. Sfârşit. Dar când să liniştiră, din mijlocul lor, răsări o bătrână slabă cu faţa ca smochina tescuită şi neagră ca de coşar, cu o ţoală în loc de catrinţă pe dânsa şi cu o cămaşe numai petici albe şi roşii; iar desub fesu-i soios, din pletele-i păcurii şi nepieptănate, cădeau lungi şiruri de sorocoveţi şi irmilici şi cum se apropiă de butcă, vorbi: Dediu mamei, deduleţ, Dedişor cu părul creţ Cum te 'nalţi cum te’ măreşti, Neamul nostru să-l cinsteşti. Şi cuprinzând pe Voevod de după gât îl sărută. Apoi luând din mâna unui danci o tingire şi un spoitor, se îndreptă spre fată şi după ce scoase din sân o salbă de irmilic i-o prinse după gât şi puindu-i tingirea, spoitorul şi un ghioc pe braţe îi vorbi: Pe la noi mândră mireasă, N'ai să fii ca şi acasă C’ar să lucri să ghiceşti Dacă vrei ca să trăeşti. Şi a dus-o într’un cort numai mătase. O, dacă ar fi ştiut drumul, s’ar fi dus înapoi. Dar înghiţi în sec şi par’că se simţi coborâtă în fundul pământului şi-o prinse un tremur, o nelinişte şi o durere de inimă, însă când se uită la bărbatul ei, toate se liniştiră în ea; şi cu toate desamăgirile se simţi fericită; pe dânsul îl aveâ bun, frumos şi apărător. Dar nu mult, urmă alta. Obiceiurile în lumea ţigănească se ţin ca cele ale noastre. Că nu mult, intră în cort ţiganca cea bătrână, pe care o ghicim cine erâ, cu o sumedenie de baragladine bătrâne şi boaşca îi vorbi: De-i lucră, îi îmbucă; De-i ghici, te-i primeni. www.dacQromanica.ro ALBINA 885 Şi aducându-i un rând de strae, mi-o îmbrăcă cu o câmaşe numai petici, petici şi o catrinţă tot aşa şi chemând vre-o doi căldărari cu scripcile îi cântară după obiceiu. Se minună şi biata fată ce comedie mai e şi asta şi nu-i veni de loc îndemână şi par’că-i peri pământul de sub picioare. Cu toate astea dragostea către bărbatul ei o orbi şi de neajunsul ista, dar desamăgirea cea mai mare fu că a doua zi dimineaţa se trezi singură. Aşteptă amiaza, să-i aducă cineva de mâncare; nu veni. Aşteptă seara-, nu. Tocmai târziu veni şi ţiganul şi-şi întrebă nevasta de mâncare. O groază îi sgârci toate ţesăturile trupului şi o ghiaţă îi trecu prin şira spinărei şi se întrebă unde venise: Nu cumva fratele ei s’a învoit s’o piardă numai să rămâe stăpân pe avere? Şi ţiganul se culcă şi se culcă şi dânca flămândă. A doua zi, el plecă iar şi ea râmase iarăşi singură cuc. Dar foamea pentru un suflet ne încercat ca al ei, erâ o sfâşiere a trupului şi eşi din cort. Atunci îi veni înainte urîta de soacră-sa cu o tingire şi nişte cositor, i-le întinse vorbindu-i: De-i lucra, îi îmbuca Dacă ar fi fost lumea verde, nu i-ar fi părut ca la vorbele astea. Par’că i se desfăcu fiinţa de greutatea celor ce auzeâ: o jele urmată de o arsură usturătoare simţi in partea inimei şi se aşeză cu o durere fierbinte în spata stângă şi par’că i-se desbinase ceva din creştet şi par’că o plesni ceva după ciafâ şi ameţi, în vreme ce prin urechi simţi ceva cald şi un sânge rece îi eşi pe nas şi par’că îşi perdii cunoştinţa. Dar se trezi de frică şi se frecă la ochi, frică că nu ştia ce e cu dânsa şi tot de frică fără să vrea prinse să spoiască. O, degetele ei, cele ca ceara albă şi roşii la unghii, cum se mai înegrirâ! Şi când îşi aduse aminte cum erâ acasă, ar fi asvârlit şi căldare şi tot cât colo, dacă nu ar fi secat-o ceva sub baerele inimei: foamea. Şi găti tingirea de spoit; da ce lucru, părea eşită din din mâna celui mai iscusit ţigan. Nu mult iată o cioroaică cu o bucată de pită neagră şi trei fire de usturoi şi i-le dădu zicându-i: www.dacoromanicajo 886 ' ALBINA De-i lucră, îi îmbucă; De-i ghici, te-i primeni. * * * Dar acasă, ce foc! Cum se depărta fata, un gol mare simţiră şi în casă şi în suflet, şi par’că le luă cineva o pânză de pe ochi; iar flăcăul se întreba ce făcuse? Ar fi încălecat şi s’ar fi dus în urma lor, să-şi întoarcă sora îndărăt, dar nu ştiâ bine pentru ce şi prinse a tălmăci cuvânt cu cuvânt spusa voevodului şi la urmă se înspăimântă şi într’o zi pe qând stăteâ la masă cu maică-sa îi grăi: — Mamă, noi am dat fata după un voevod de ţigani. — Maică, vorbi domniţa, cu inima însângerată: să nu-ţi mai moară mulţi înainte şi de-i muri să nu ai odihnă până n’ei vedea pe soru-ta acasă. Şi ridicându-se se duse în odaia ei şi afundându-se în perinele moi, plânse şi plânse în tăcere asemenea picăturilor ce cad din înălţimea peşterilor şi nu se mai scoală. Vă puteţi închipui ce erâ pe capul bietului flăcău prins şi de mustrare de cuget, de nemângâere. încăleca liar-măsarul dăruit de voevod şi prinse să colinde zările flămând şi neadormit, doar doar, calul s’o îndreptă spre locul de unde venise. întrebând prin toate târgurile şi satele unde e scaunul lui Dorfan voevodul, nimeni nu-i dete nici un răspuns, decât că dădu de un tapşan bătătorit, presărat cu gropi de ţăruşi, dale sparte, trqnţe şi sgură de fier şi aramă. Aici armăsarul se opri mirosi şi aşa necheza de sălbatic că-i răspunse dealurile şi ar fi pornit înainte, Busuioc dacă nu s’ar fi simţit cam bolnav; iar când se înturnă Busuioc acasă, să se mai odihnească, căzu greu suferind şi au se mai putu urni în căutarea soru-săi. Atunci, el scriind un răvaş îl legă la gâtul calului şi deschizând poarta, îi croi un biciu şi-i dădu drumul în lume. Şi în trei zile se duse dintre vii floarea de voinic şi nu zise decât: „mamă iartă-mă“. Povestea spune, că toate au murit în el, numai blestemul maică-sei, ca un vierme neadormit îl rodeâ şi nu*i dădea rost de odihnă, ci se sbăteâ în el, şi ridica ţărâna, în sus; iar într’o zi oamenii îl găsiră svârlit afară din groapă şi în altă zi, mormântul gol. * * * www.dacQromanica.ro ALBINA 887 Noapte cu lună erâ, o noapte de toamnă, în care doar vântul rece şi străin trăia şi în care luna posomorâtă se învăluia cu nouri trecători şi fumurii care păreau uneori că se aprind, ard şi se sting. Când e vremea aşa, firea are o înfăţişare moartă, închisă şi plină de tăinicie. Erâ vremea odihnei şi a viselor; doar vântul flutură coamele negre a unui armăsar şi pletele aurite a unui voinic, cu faţa stinsă ca a lunei; cu ochii încremeniţi ca două picături de rouă pe un crin şi o-bosiţi, ce prin câmpii pustii de recoltă şburau ca gândul pe şesuri înroşite de sfârşitul verei, spre miază-noapte de unde trec cocorii spre văratec şi se aciuesc corbii. Şi câte clipe au trecut, atâtea zări au pătruns şi în zări s’au afundat şi nu s au mai văzut. In timpul ista însă, în şatra lui Dorfan, toţi dormeau şi cânii dormeau; par’că-i vrăjise moartea pe toţi; iar cortul voevodului părea gol, doar luna prin unele părţi descusute a cortului strecurându-se pe nesimţite lumina pe un pat chipul domniţei adormit cu faţa slăbită şi părul despletit. Şi visa..... Deodată i se pare că aude: Marioară! Mari oară ! Când dădu perdeaua intrărei în lături, frate-seu Busuioc călare pe armăsarul voevodului. — Soră, par’că. vorbi el, maica ar muri şi nu poate până nu te a vedea; florile în fereastră s’au uscat, că numai e mama ta să le ude şi mătura a putrezit după uşă, că nu mai mătură nimeni casa. Hai lângă mine ca gândul te-oi duce şi tot aicea îi fi la ziuă. Şi se părea că luna eşise la larg, la luminiş albastru ca o apă încremenită şi pulberea de raze ce cădea de sus învăluia două chipuri ce-şi amestecau pletele ca doi nori: unul luminat de lună şi altul învăluit de noapte. — O frăţioare, par’că-i vorbi ea, ce sticloşi ţi-s ochii şi neadormiţi şi ce rece e roibul şi trupul tău. — Da el îi grăi: „Am dormit mult pe pământ ud şi m-a tras lutul1'... şi par’că se văzu acasă în braţele maică-si. Făclii se aprinseră ca prin minune în casă şi luna ce pătrundea tainic prin obloane ca un om ce căută pe ascuns să vadă ce se petrece înăuntru se trase înapoi de atâta lumină. O ce nu pot simţi două inimi neferi- www.dacoromanicajx) ALBINA 888 cite ce nu s’au văzut îndelung; câtă bătae de inimă; mărturisirile vin dela ele slobode , şi cresc şi spun ce •n-ai avut gând şi ce nu gândişeşi până atunci: Dar deodată par’că se crăpă casa şi se prăbuşi peste ei cu sgomot ciudat. Speriată, se trezi singură ca totdeauna şi sări din pat şi eşi afară la un sforăit ce-1 auzi. Calul lui Dorfan stătea înaintea cortului cu ochii strălucitori, cu şeaua pe el, şi cu un răvaş la gât. La nimeni nu s’a lăsat să pue mâna pe el; la domniţa, a fost blând şi par’că-i spunea ceva. Răvaşul spunea: — Mama domniţei Marioara e bolnavă pe moarte, ■dacă s’ar găsi undeva, îi scrie frate-său Busuioc să vie acasă. Ca fulgerul se aruncă pe cal, apucă frâul şi eşind dintre corturi să perdii în zarea apusului. * ...................* ’• ' * * *•*••• Dar maică-sa murise şi dormea alăturea de frăţiorul ei, pe mormântul căruia crescuse o buruiană cu frunzele •crestate şi cu, floarea ca un pămătuf la vârf şi mirosea a odihnă, smirnă şi pământ. Şi atâta ci-că a plâns Mărioara flămândă şi îndurerată In cât în una din dimineţi o găsiră lungită pe cele două morminte, cu faţa albă ca zapada şi cu buzele negre şi arse de focul cu care îşi dăduse sufletul şi ochii ca două bălţi secate, duşi în fundul capului. De atunci liniştea lui Busuioc ci-că n’a mai fost turburată. Oamenii cred, că maică-sa, văzând din ceruri, venirea fetei, l-a iertat. Iar de buruieană, ne mai cunos-«ându-se alta la fel, i s’a pus numele busuioc şi busuioc, ci-că a rămas şi până în ziua de azi. Ion Drajoslav. ___â<5^Ss£ofio5oSSJi=><;_ Botez fără martori Oaspefe: „D le birtaş, lucri d ta în pivniţă singur ?“ Birtaşul (mirat): „De ce nu?“ Oaspete: „Fiindcă, aşa ştiu, la botez iau parte, Intotdauna, şi martori". «Tribuna». www.dacaromanica.ro l u e z îţ N a ământul, în care trebue semănată lucerna trebue să fie roditor, iar nu sărac, trebue să fie arat şi gră-pat mai de multe ori, ca să fie curat de toate bu-ruenile rele; a semănă lucerna într’un pământ sărac şi murdar de burueni, este o mare greşală. Lucerna se seamănă primăvara într’o semănătură de orz sau de ovăz, după ce mai întâiu s’a semănat ovăz, se gră-pează bine şi după aceia se seamănă lucerna, de către un om priceput, semănarea lucernei se face şi cu maşina. Când ovăzul s’a copt, se seceră astfel ca tulpinele cele tinere de lucernă să nu se taie cu secerea. In acest an lucerna nu se coseşte, dar se poate paşte cu vitele spre toamnă, afară de oi. Când lucerna nu se seamănă în ovăz, ci singură, daca anul va fi ceva mai ploios, se poate cosi de 2 ori. Când lucerna se seamănă în ovăz, se poate semăna la hectar 25 kgr., iar când se seamănă singură, se seamănă până la 30 kgr. la hectar. Din anul al doilea, daca timpul este mai bun, lucerna se poate cosi de trei ori şi chiar de 4 ori pe an, şi poate să producă la hectar dela 5.000—15.000 kgr. fân uscat. Se întâmplă de multe ori de se prăseşte prin lucernă o buruiană foarte vătămătoare numită tortei (cuscută sau mă-tăsică), care prin ramurile ei cam păroase, se agaţă de tulpinele lucernei din care îşi ia hrana şi astfel se înmulţeşte foarte iute ; aşa de repede, în cât dacă nu se vor luă măsuri de a se stârpi, în timp do 2—3 ani toată lucerna va fi prăpădită. Astăzi stârpirea acestei plante parazite, care se hrăneşte din mâzga lucernei, se poate stârpi foarte uşor. Se sapă locul unde se vede că creşte cuscuta, se seamănă orz sau ovăz. Dacă pământul are puţină umezeală, orzul sau ovăzul semănat, răsare degrabă şi creşte repede. Pe orz sau ovăz cuscuta nu poate trăi şi moare de foame. Când nu se întrebuinţează acest mijloc de stârpire, atunci lucerna atacată de cuscută, va trebui cosită deosebit, de asemenea şi fânul se va strânge deosebit, de fânul cel bum Căci altfel prin strângerea fânului şi greblarea locului, cuscuta se înmulţeşte mai mult, fiindcă seminţele ei prin greblare se împrăştie pe loc din ce în ce mai mult, şi astfel se- www.dacoromanica.ro 890 ALRTN4 mănătura de lucernă se prăpădeşte mai de grabă. Bălegarul vitelor care se hrănesc cu fân de lucernă, amestecat cu cuscută, nu trebue amestecat cu bălegarul vitelor hrănite •cu alte nutreţuri, şi nici nu trebue a se pune pe locuri destinate a se semănâ cu lucernă. Căci se ştie din experienţele făcute în străinătate asupra cuscutei, că seminţele ei trec prin stomacul vitelor, fără să-şi pearză puterea de a încolţi, oi o păstrează 5—6 ani de zile. De aceea când cumpărăm seminţe de lucernă, să cumpărăm dela un negustor cinstit, care să ne dea garanţie, că sămânţa este bună. Nu trebue să cumpărăm sămânţa de lucernă dela- băcănii, unde se vând măsline şi alte lucruri de băcănie. La noi, de obiceiu semânţa de lucernă se aduce din Franţa ca cea mai bună, apoi vine lucerna din Italia şi mai pe urmă cea din Ungaria. Dacă avem o lucernărie putem să avem şi seminţe ; cu chipul acesta, lucerna se coseşte când seminţele s’au copt, această lucrare se face la cositul al doilea în anul al treilea, dela semănătură. Când voim să avem sămânţă din semănătura noastră, trebue să băgăm de seamă, ca printre lucernă să nu fie alte burueni rele. După coasă, se treeră cu maşina sau să bato lucerna, apoi seminţele se vântură şi se pun la păstrare. Un hectar de lucernă lăsat pentru sămânţă poate să producă la hectar dela 5 7 hectolitri