Anul XII Nc. 22 1 Martie 1909 MflMiE mineca CO.IIITIfiTiJlj l)IC KEDACTIE: JON KALINDERU Dulfu f» Otescu F3?îils' Redanţia şi Administraţia Strada Mântui, i. 9.—Bucureşti. 23.718. Anul XII. No 22. 1 Martie 1909. I | ap ALBINA Revistă Enciclopedică Populară străinătate pe an lei 8 .............15 bani. Abonamentul in ţara pe an lei* 5 » » n pe 6 (uifi „ 3 Pentru anuneiuri 1 leu .inia. k rbliettate: 5 bani cuvântul, Manuserfcfctyile nepubllp^te se ard. SUMARUL»: Sărbătorirea Unirii ; §24 Ianuariecuvântarea rostită de d. C. Banu la serbarea şcolară dela 25 Ianuarie 1909. Legile ţării: A. <3orovei, Despre desfacerea căsătoriei. Partea ştiinţifică : Or. Lux, Tigrul. (Ou 4 ilustraţiinii). Literatură : /. Dragosiav, In faţa Plevniţei. Sfaturi practice: Sfaturi pentru gospodine: D-na E. M. Deme-trescu, Supă „Şcoala de menaj". Din ziare şi reviste: Om iscusit. —La curtea cu juraţi. Bibliografie : Cărţi primite la Redacţie. Cronica: Cum s'a serbat semicentenarul Unirii în diferite oraşe din iară: Turnu-Severin, Târgu-Jiului, Craiova, Drâgâşani, Caracal, Corabia. Corpurile legiuitoare: Şedintele dela 16 la 21 Fevruarie. Moartea Principesei Maria Tereza. — Suveranul Bulgariei în Bu. cureşti. —Boala Prinţesei Cuza. — Comitet pentru statua lui Negri.— Congresul Farmaciştilor.—Alte congrese.—Inundaţiile din ţară.—Căderea d-lui Pop de Băseşti la alegerea de deputaţi.—Predarea d-rului Lascu autorităţilor ungare. — Bande greceşti în Macedonia. — Conflictul dintre Serbia şi Austria Inform Jţiuni. Pagina copiilor: Moşul sfătos, (JNu lăsă treaba de azi pe mâine." (Ou 5 iluslraţiuni). Suplernent: Buletinul activităţii sociale a preoţilor şi învăţătorilor No. 35 dela x Martie. op m \ www.dacoromanicajo 24 IANUARIE Cuvântare rostită de d. C. Banii in sala Teatrului Naţional la serbarea şcolară din 25 Ianuarie 1909, ea mai veche religie a rasei din care au ieşit cele două popoare, a căror istorie domină lumea antică, cuprindeâ două culturi înrudite: al focului sacru şi al morţilor. In Elada, unde omenirea a trăit cel mai fermecător vis de armonie şi de ideal, ca şi în Roma antică, unde şi-a înfăptuit cel mai grandios vis de forţă şi de expansiune, ardeă zi şi noapte pe altarul casnic al fiecărui cetăţean focul sacrii, simbol al unei forţe morale conştiente care veghează la îndeplinirea datoriilor ce impune. Alături de acest cult, era acela al morţilor: înzestrate cu o putere divină, sufletele celor dispăruţi privegheau viaţa urmaşilor şi o cârmuiau ... Adorând, subt aceste forme, acea fiinţă invizibilă ce este în noi, acea forţă morală şi cugetătoare ce ne însufleţeşte şi ne cârmuieşte corpul, cei vechi descopereau printr’o minunată intuiţie cea mai uriaşă putere ce mişcă lumea, puterea sufletească,—această putere tainică al cărei glas e atât de des glasul celor cari ne au precedat, al morţilor cari vorbesc în noi, gra iul poruncilor, căruia cată să ne supunem. Străvechile simboluri au dispărut cum a dispărut, tot Olym-pul luminos, pe care o imaginaţie scânteietoare îl crease şi care, din noianul depărtărilor în timp, ne încântă încă cu surâsul lui, ce pluteşte triumfător pe deasupra vremurilor moarte. Ce-eace nu a dispărut însă şi nu puteâ să dispară sunt forţele morale ce se ascundeau subt aceste simboluri. Focul sacru nu mai arde pe căminele noastre, dar arde încă, şi va arde de-a pururi, în sufletele noastre. Demonii şi Eroii, Larii şi Penaţii nu-şi mai au nicăieri altarele lor, dar, în sufletele noastre, ei trăiesc, şi vor trăi de-a pururi, o viaţă ce nu se poate stinge. Pentru orice popor conştient, cultul focului sacru e astăzi cultul idealurilor naţionale, iar cultul morţilor e cultul oamenilor mari. Spre a îndeplini riturile sacre ale acestor culturi ne-am adunat aci. Şi, după cum, la anumite răstimpuri, cei vechi puneau pe cămin ierburi uscate şi lemne pentru ca Divinitatea să se manifeste în flacără strălucitoare, tot astfel, ia aniversări, ca cea pe care o sărbătorim, căutăm şi noi să re- www.dacoromamca.ro 574 ALBINA însufleţim, prin marile amintiri ale trecutului, focul ce ne arde în inimi pentru ca la flacăra lui curată să fulgerăm o privire în zările tăinuite ale viitorului. De aceea, deschidem cărţile sfinte ale religiunei ce servim, spre a ceti din ele cuvântul A-devărului, al Iubirei, al Preamărirei; de aceea, cântăm imnurile, în care vibrează sufletul unui popor întreg; de aceea, ne legăm să aducem jertfa iubirei de noi înşi-ne pe altarul neprihănit al Patriei. Uniţi în jurul acestui altar, binecuvântăm pe cei cari l-au slujit cu dragoste şi cu vrednicie, iertăm pe cei cari, din neştiinţă ori din rea voinţă, au stat departe de dânsul, şi, căutând în spre luminile ce ne lucesc din adâncul timpurilor ce au să vină, înnălţăm cea mai caldă şi cea mai sfântă rugăciune, care nu are trebuinţă de nici-un cuvânt spre a fi înţeleasă.... S’au împlinit cinci-zeci de ani dela Unire. Nu cred că putem privi mai cu dreptate şi mai cu înălţare de suflet această mare dată din viaţa poporului nostru decât amintindu-ne augustele cuvinte, pe care M. S. Regele le-a rostit ieri în mijlocul sfetnicilor săi de astăzi şi de altădată: „Strălucita pleiadă de patrioţi—grăia M. S. Regele—pe cari D-zeu i-a dăruit Ţării către mijlocul veacului trecut, cuprinşi de o dorinţă arzătoare şi de adânca credinţă că numai prin Unire poate fi asigurat viitorul României, n’au cruţat nici-o jertfă pentru ajungerea acestei înalte ţinte, şi, înfruntând toate greutăţile şi primejdiile, au deşteptat şi întărit sentimentul ulii • rei plămădite de veacuri în sufletul românesc, dând lupta din urmă, încununată de izbândă". Şi întradevăr, dacă Unirea ar fi numai ce-şi închipuesc unii, daca ne-ar fi hărăzit-o gestul unui Monarh visător şi jocul diplomaţiei Europene nu ne am fi adunat aci s’o prăznuim; ne-am fi bucurat în tihnă de roadele ei, cum se bucură omul norocos de bunătăţile ce-i dăruieşte întâmplarea. Dacă Unirea ne-ar ii dat-o numai fapta îndrăsneaţă a unuia dintre noi, a celui d’în-tâi Domn, care pe capul lui aşeză coroanele întrunite ale lui Ştefan şi Miliai, atunci ne-am fi adunat să slăvim numai memoria unui om, şi — oricât de pioasă ne-ar fi amintirea acestuia—sărbătoarea noastră nu ar puteâ să aibă caracterul măreţ ce-1 are în realitate. In realitate, noi sărbătorim afirmarea energică şi triumfătoare a unui popor. „Nu recunosc nimănui —r spunea unul din eroii Unirei, Kogălniceanu — dreptul să spună că Unirea e actul său individual, proprietatea sa exlu-sivă. Unirea e actul energic al întregei naţiuni române.,, Ca un act energic al naţiunei întregi să privim deci Unirea şi, ca atare, să-i căutăm a desluşi rostul şi însemnătatea în existenţa neamului nostru. Unii din cugetătorii cari s’au ocupat cu începuturile şi cu evoluţiunea vieţei organice admit la origine un avânt vital, www.dacoromamcaxo ALBINA 575 ■un curent de viaţă, care s’ar fi ivit la un moment dat, străbătând corpurile, însufletindu-le şi trecând din generaţieîn generaţie. Prin analogie cu acest avânt vital, se poate spune că există un avani social. El se adevereşte în fiinţa tuturor popoarelor, la unele mai intens, la altele atât de pilţin intens încât viaţa socială se confundă aproape cu viaţa organică. El face ca viaţa socială să se realizeze şi să evolueze după anume principii, care sunt nedespărţite de însă-şi noţiunea acestei vieţi. Potrivit unor asemenea principii, orice naţiune caută să-şi afirme individualitatea sa etnică, caută să ajungă la cea mai completă desvoltare a acestei individualităţi, în toate privinţele şi în toate direcţiile. O astlel de firească sforţare se poate uşor urmări şi de-alungul vietei noastre istorice. In timpul năvălirilor, acest avânt iniţial ne-a păstrat firea noastră deosebită, şi tot el din Voevodatele primitive a închegat cele două Principate române. El susţinu ne Basarabi, pe Bogdăneşti şi pe Muşatini în luptele lor’ de neatârnare faţă de Unguri şi tot el făcu din Mircea un „principe, între creştini cel mai viteaz şi cel mai ager“—cum îl numeşte cronicarul turcesc—precum din Ştefan cel Mare făcu, după însăşi spusa Papei, un „luptător al lui Christos" şi, după spusa cronicarului polon, „dintre principii lumei, cel mai vrednic a fi numit în fruntea unei coaliţiuni a Europei creştine con "tra Turcilor". Acest avânt înălţă spada fulgerătoare a lui Mi-hai-Viteazul, a acestui Arhanghel, dinsla\a de vitejie a căruia veşnic se va adăpâ suiletul unui neam însetat de sfânta izbândă a dreptăţei. Acest avânt ne-a păstrat graiul strămoşesc şi—când braţul ne-a căzut fără ca să se sfarme — tot el ne-a făcut să suspinăm în cântecul întraripat al doinei dorul de voi-nicie al unui popor, care ştie să sufere dar care nu ştie să despere. Acelaş curent de viaţă ridică, din mijlocul norodului, pe săteanul din Vladimir, pe Domnul Tudor, care nu se temea «a îmbrace „cămaşa morţei" spre a dovedi „că în România este locul Românilor" şi tot acest avânt, co ne-a însufleţit şi ne-a mântuit, ne-a dat mişcarea dela d8, ne-a dat Unirea, ne-a dit România. Simţimântul unităţii neamului n’a dispărut niciodată din su flotul Patriei noastre. Zicdin sufletul Patriei, pentru că Patria nu •ar numai un corp,— pământul acesta sfânt, în care odihnesc străbuiffi şi părinţii noştri şi în care dorim să odihnim şi noi odată,—ea are şi un suflet alcătuit din comunitatea tradiţiilor, a ideilor, a sentimentelor, a credinţelor şi a intereselor; un su flet care ne determină toată evoluţia noastră istorică: un suflet pe care l-am moştenit dela cei dinaintea noastră şi pe care 11 trecem acelor ce vin după noi. Secole de viaţă dusă la o-laita, subt influenţa Firei, în mijlocul căreia trăim, şi-a aşezămintelor ce ne-am dat; secole de lupte şi de frământări ; secole de gândire şi de simţire comună l-au format şi veacurile ce au să vină îl vor păstră şi-l vordesvoltâ. Acest suflet, care www.dacaromamca.ro 5 70 ALBINA e sinteza întregului nostru trecut, ne leagă prin legături invizibile cu înaintaşii şi cu urmaşii noştri. Intre oştenii cari au luptat la Rovine ori la Rahova şi noi toţi, cari tresărim la a-mintirile ce ne deşteaptă aceste nume; între noi şi generaţiile ce ne vor urmă, există, în veci indestructibile, aceste misterioase legături, care ne fac astăzi să fim străbătuţi de acelaş fior la gândul idealurilor îndeplinite şi a celor ce avem încă de îndeplinit. Negreşit, după cum în sufletul individual este lumină şi este umbră, tot astfel şi în sufletul colectiv, în sufletul Patriei. Lumina acestui suflet o reprezintă acei oameni aleşi, la cari aspiraţiile Qreşti dar nelămurite ale mulţimei se lămuresc în focul gândirei personale. In această lumină a stat în totdeauna ideia unităţii neamului nostru. Dela Mitropolitul Simion Ştefan, care. acum aproape trei secole, se sileă să isvodească „aşâ cum să înţeleagă toţi Românii" şi până la Miron Costin, pe care îl biruiâ gândul să scoată „lumei la vedere felul neamului" şi să arate „din ce isvor şl seminţie sunt locuitorii Moldovei şi Ţării Munteneşti, şi Rumânilor din ţările ungureşti, că tot un neam şi odată descălecaţi sânt"; dela Stolnicul Gantacuzino, care, îmbrăţişând cu privirile sale şi pe Românii din peninsula balcanică, îi arată „oameni nu mai osebiţi nici în chip, nici în obiceiuri decât Românii a-ceştia şi limba românească ca a acestora" şi până la scriitorii ardeleni, cari cheamă pe Românii de pretutindeni la conştiinţa originei noastre romane şi a stăruinţei noastre în Dacia,—toţi fruntaşii neamului gândesc, în această privinţă, la un fel şi, fără a ne-o spune, nădăjduesc la un fel. O conştiinţă se formase şi sub radiarea acestei conştiinţi a deschis ochii la înţelegerea lumei generaţia cea mare, care văzh lumina zilei în primele decenii ale secolului trecut şi peste care Lazăr, care «nu avii alt sceptru decât toiagul de pelerin» domni prin puterea de viaţă morală şi viaţă românească ce trăiâ într’însul. Această generaţie, martură a faptei Domnului Tudor ori răsărită în amintirea încă proaspătă a acestei fapte, îşi simţiă inima aprinsă de doruri şi de avânturi măreţe, pe cari cultul trecutului le întreţinea şi le sporeâ. Această generaţie auzi cântarea patriotică a lui lancu Văcărescu şi, împreună cu dânsul, grăi Milcovulni. De unde-ţi vine numele pârâu fără putere, Ce despărţirea Neamului tu îndrăzneşti a cere ?... Pespreţuire fraţii dau puteri-ti ne’nsemnate ; Căci, despărţit ori depărtat, fratele e tot frate ! Acestei generaţii, trează la «glasul Patriei», care prin gura lui Gări o va îi strigă : La arme daţi năvală Şi la rând ieşiţi cu fală, Corbul iată s’a’nâlţat, El sub aripa-i vă cheamă şi vesteşte ca să ştiţi Că d’acuma înnainte Naţie să vă numiţi,— www.dacoromanicaio ALBINA 577 acestei generaţii îi eră menit să între; idă aceea uriaşă acţiune, care a făcut posibilă România <’ astăzi şi care culminează în cele două date mari ale reg< ?ărei noastre: în 48 şi In 69. Generaţia cea mare mi este însă un rod al Intâmplărei. Ea •este eflorescenţa bogata şi minunată a unui întreg trecut de •aspiraţiuni înnalte şi de lupte pentru realizarea lor. Splendoarea florilor ne răpeşte privirile şi, în stăpânirea admiraţiei, uităm tulpina care le poartă şi care, de vreme îndelungată, îşi trage din adâncimi forţa de viaţă ce o susţine şi o înfloreşte. €n Bălcescu, un Kogălniceanu, un Brătianu, un Rosetti, un A-nastase Panu, un Costache Negri şi aţâţi alţii încă, încoronează sforţările pentru o viaţă naţională vrednică ale generaţiilor cari i-au precedat şi cărora nu le a fost sortită fericirea isbândei. Meritul lor cel mare rămâne deci acela de a fi înnălţat cu pricepere, cu încredere şi cu bărbăţie monumentul, a cărui piatră fusese adunată şi cioplită do osârdia mai multor generaţiuni. Cum au putut ei să conceapă şi să execute acest îndrăzneţ plan de arhitectură politică şi socială, no-o spune, într’o formă lapidară, unul dintr’inşii, Ion Brătianu: „Studiul istoriei, zice dânsul, le dete credinţa în viitorul României şi credinţa le dete curagiul". Da! iată ceea ce a creat România: credinţa. Pentru cei cari au creat-o, patriotismul eră mai mult de cât o înnaltă obligaţiune morală, erâ o religiune, căreia dânşii se închinau cu o evlavie, ce u ne-ori mergea până la fanatism. In fervoarea exortaţiunilor lor e un parfum mistic ce mai întâi ne surprinde şi mai apoi ne pătrunde şi ne stăpâneşte. Toată acţiunea lor pare inspirată de o Putere ce stă mai presus de prudentele şi de şovăirile omeneşti. Ca şi întemeietorii de religiuni, ei au dragostea, care nu se trufeşte: abnegaţiunea, care nu se desminte; entusiasmul, care nu se clatină; idealul, care nu se întunecă nici odală. In viaţa lor particulară, în legăturile dintre dînşii, e o comunitate,’ o „frăţie", care ne întoarce gîndul în spre comunitatea primilor creştini. Când exilul îi depărtează, ei rămân totuşi apropiaţi prin această „frăţie" a sufletelor, care nu cunoaşte limite în spaţiu şi care îi face să tresară de aceiaşi fiori în adorarea aceluiaş Dumnezeu. O asemenea credinţă e în totdeauna o putero străbătătoare de inimi; când ea însă răspunde şi unei trebuinţi a timpului şi a neamului, când ea este expresiunea unei idei devenite sentiment în sufletul unui popor,-—o! atunci ea se preface într’o forţă invincibilă, care răstoarnă şi care târăşte, care distruge şi care crează. O astfel de forţă erâ credinţa acestor apostoli, iar ideea, pe care ei o întrupau, .erâ ideeu naţională. www.dacOTomamcajo 578 ALBINA In ce împrejurări s’a ivit această idee mântuitoare, să lăsăm-pe unul din puţinii rămaşi în vieaţă dintre cei cari au luat parle la fapta, ce sărbătorim, pe fostul secretar al Divanului Ad-hoc al Moldovei, dl D. Sturdza, să ne o spună: „Poporul român zăceâ îngenuchiat, strivit, umilit de mai bine de un secol.. Traiu omenesc nu există pe atunci po pământul românesc. Micişi mari treceau cu capetele plecate, înjugate la serviciul împilătorilor din lăuntru şi din afară, aşteptând flecare schimbarea stăpânului, totdeauna nemilostiv pentru ziua de astăzi şi neînţelegător al zilei de mâine. Ajunsese chiar numele de Român nume de ocară. Speranţă de indreptare aproape nu eră, şi cei ce o nutriau era consideraţi ca nişte iluminaţi, răpiţi din realitatea vieţii" . . Iluminaţi, răpiţi din realitatea vieţii! Dar oare istoria omenirii ce altceva este, in cea mai mare parte a ei, decât opera unor asemenea iluminaţi, cari „renunţă.la orice legătură exclu-zivă şi locală, spre a palpită şi respiră cu inima şi cu plămânii naţiunilor?" Ei sunt principiul de vieaţă şi, când apar, sânul* uman’tăţii tresaltă precum tresaltă sânul matern la cea d’intâi mişcare a vieţii ce se anunţă. Iluminat a fost un Horia, care ispăşeâ pe roată păcatul de a fl încercat să sfarme lanţurile iobăgiei • iluminata fost un Tudor care îndrăsneâ să creadă că „patria se chiamă norodul iar nu tagma jăfuitorilor"; iluminaţi au fostnovatorii din Moldova, cari, la începutul secolului trecut, aspirau să alcătuiască „un Stat ce-să înceapă a figurarisi printre altele"; ilujninată a fost şi generaţia dela 48 şi 59, care prin gura unuia din ai săi, a lui Ion Brătianu, strigă în 1851 : „Voim ca Românul să se restabilească în înşişi ochii săi ca om, şi să se întroneze întru toate drepturile sale ca să poată trăi după legile naturii sale, desvoltân-du se, perfecţionându-se şi împlinindu-şi misia sa în societate cu toată gloria şi virtutea de care este capabil. Vrcim ca să aibă o patrie independentă şi liberă; o patrie cu zece milioane-de Români, cari să aibă toţi aceleaşi drepturi şi aceleaşi datorii. . . . Cât. pentru mijloace, nu vroim altele deci acelea, ce ne a dat Dumnezeu ca să ne putem mântui ori de câte ori vom vroi cu deplinătate, şi care sunt: mintea, inima şi braţele noastre". Ceea ce vroiau aceşti iluminaţi eră punerea în lucrare a tuturor facultăţilor, a tuturor energiilor şi coordonarea lor pentru realizarea unui mare scop naţional. Ceea ce ei vroiau, erâ să nu fim aci, la Dunărea-de jos, numai un element ireductibil dar şi un element de progres, vrednic de a intră în marele curent al civilizaţiei europene. Ei vroiau deci pentru poporul român o vieaţă întreagă şi liberă, nu o vieaţă ciuntită şi înăbuşită în pornirile ei fireşti. Acesta erâ scopul; toate celelalte nu erau. decât mijloace. Şi din-aceste mijloace, cel d’intâi pe care suferinţile trecutului şi trebuinţile vădite ale prezentului îl reclamau erâ unirea. www.dacoramamca.ro ALBINA 579 •celor două Principate. „Noi vrem Unirea Principatelor — zicea •Constantin Hurmuzachi, în sânul Divanului Ad hoc al Moldovei— •pentrucă ea este un mijloc de întărire naţională, politică, morală şi materială.... Noi dorim Unirea, pentrucă Unirea dă tăria; tăria dă siguranţa, siguranţa dă încredere, încrederea dă suflet şi sbor civilizaţiei . . . Dorim Unirea, pentru că nu mai vrem să fim mărul discordiei între puteri rivale". Şi Unirea am avut-o Am avut-a nu pentru că împrejurările din afară ne-au dat-o dar pentru că acele împrejurări ne-au găsit pregătiţi. Am avut sprijinul Franţei sau, mai bine zis, sprijinul personal al lui Napoleon III. Săni-1 fi dat el numai din pornirile lui idealiste, -care îl făceau să ăe declare de apărător firesc al principiulni naţionalităţilor? Un om, care a ştiut ce este politica, principele ■de Bismarlc, a spus că în politică nimeni nu face ceva pen^ tru altul, dacă nu e şi interesul său la mijloc. Şi interesul Iui Napoleon eră să vadă ridicându-se între Carpaţi şi Dunăre un Stat care să steă în calea tendinţelor de expansiune a două mari Puteri: ale Rusiei şi ale Austriei. Politica orientală a guvernului francez îşi găsi—precum eră şi natural la un popor, care el însuşi aspiră la unitatea naţională—un sprijinitor călduros şi fără nici-o rezervă în guvernul Sardinei. In Septemvrie .1856, Cavour, marele Cavour, al cărui nume domină opera de unitate a Italiei, scria : „Dacă sprijinim principiul Unirei, este că credem în sinceritate că el e în dorinţele şi în aşteptările imensei majorităţi a populaţiunii". La 6 Martie, acelaş an, Cavour scria către Marchizul Enîmanuelle d’Azeglio: „Unirea Principatelor e indicată de interesul bine înţeles al acestor ţări; dacă ele nu vor fi unite, dacă nu se constitue o putere tare şi compactă, ele vor rămâneâ cufundate, ca şi în trecut, în corup-ţiune şi dezordine. Toţi Muntenii şi Moldovenii, cari au venit să mă găsească, cer Unirea" .. . iar la 7 Martie el cereâ ca Românii din străinătate să fie consultaţi asupra organizării Principatelor. Sprijinul unora din Puteri nu ne-a lipsit; nu trebue însă să . uităm că dacă el ne-a fost acordat e că Ia 48 naţiunea îşi afirmase cu energie dorinţa şi puterea de a trăi; e că după 48 cei mai ales fii ai săi şi-au luat asupră-le acel apostolat de trezire a opiniei publice şi a cârmuirilor occidentale faţă de un popor nedreptăţit şi obidit. Citească-se corespondenţa din exil şi vază-se acolo cu câtă ardoare, cu câtă pricepere, cu câtă stăruinţă apărau marii patrioţi cauza română solicitând guvernele, personalităţile distinse, presa, opinia publică întreagă să ia în băgare de seamă drepturile naturale şi drepturile istorice ale neamului, din care făceau parte. Să citim, în această privinţă, numai câteva rânduri, dintr’un apel, nepublicat încă, pe care exilaţii din Paris îl adresau, în 1855, „către naţionalii din Bucureşti" : „Deşi icoana ce adoară sufletul nostru ziceau dânşi iesteoRomâ- www.dacaromamca.ro 580 ALBINA nia aşi cum a făcut-o Dumnezeu, însă cultul acesta sublim nu ne a. făcut să uităm vieaţa şi trebuinţele de toate zilele. Este de mult de când ştim că fiecare zi îşi are lucrarea sa proprie; preocuparea dar şi lucrarea noastră din toate zilele a fost chestii particulară a Principatelor ... Ne silirăm a arătă importanţa. Principatelor, demonstrând că ele prezintă în realitate o naţie de căpetenie, care interesează Europa întreagă. îndată ce s’a ivit chestia Orientului şi o scântee do speranţă a lucit că poate vom putea servi cauza Principatelor prin guvernele actuale, unul din noi fu însărcinat ca să se pună în relaţie cu ministrul trebilor din afară al Franciei şi să-I asigure de dispoziţiile Românilor.. S’au dat memorii şi necontenit aci, la Londra şi lâ Constantiiiopol, trimiţând în flecare din aceste din urmă şi câte unul—doi dintre noi . . . Mai toţi ne am dus în Turcia uitând trecutul şi dovedind-o prin fapte, căci mai toţi se duseră la Omer chiar şi propuseră concursul lor, fără a cere nimic mai mult decât arme ca să ne batem contra Ruşilor". Şi adre-sându-se către naţionalii din Bucureşti, cei din Paris ie ziceau: „Mâine-poimâine, ocazieie vor veni una după alta. Pregătiţi-vă dar, ca să nu ne mai scape din mână iarăş firul vieţii. Să ne pătrundem odată, că până co nu ne vom manifestă în orice chip şi cu orice preţ, nimeni nu va crede că suntem. îndată co vom fi pătrunşi toţi de acest adevăr atât de elementar, ocaziile le vom găsi, şi vom vedeâ încă că sunt inii de mijloace de a. ne manifestă, chiar când nu avem fericirea de a începe deodată printr’o bătălie .... Încă odată dar, fraţilor, voinţă, credinţă, unire şi o lucrare necontenită, şi fiţi încredinţaţi că voi» a\eâ ocazii a şterge înlr’o singură zi toate durerile şi toată ruşinea. în care zăcem astăzi" (Va urmâ)- ----------33 *. Om iscusit. Unu! se prinde pe orice că el, legat la ochi fiind, cunoaşte după gust, toate felurile de vin, din orice localitate ar fi ele-Bună oară, cunoaşte care-i de Odobeşti, care-i de Dealu Mare, caro : de Nicoreşti, de Drăgăşani şi aşâ mai departe. Prinsoarea să 'facil. Fu legat la ochi şi i se puse înainte pe o masă în câte un pahar, toate felurile de vin, ce aveâ un ne-guţător vestit în pivniţa sa. Ce-i tună însă unuia prin cap, că printre felurile de vin puse şi un pahar cu apă Iscusitul nostru îşi dădu părerea, gustând, despre toate felurile de vin şi în adevăr că le ghiceâ pe toate. Când însă a-junse ia paharul cu apă, gustă o dată, gustă de două ori; îşi suge buzele şi apoi zise: — „Pe acesta nici că-I cunosc! In viaţa mea n’am mai băut astfel de vin“. ş’a perdut rămăşagul. (>Sfatul Poporului , Huşi). www.dacoromamca.ro LEQ/LE ŢÂREI. Despre desfacerea căsătoriei. mând se căsătoreşte, -are gânduri e; .în mintea lui îşi face planuri cum trăiască . fericit, până -la sfârşitul ii, cu nevasta şi copiii ce-i va că-\. Se întâmplă, însă, ca unele căs-să nu iasă bine, şi .să fie nevoie ; desface.. Dacă legea n'ar îngădui asemenea lucru, de multe ori s’ar prileji multe nenorociri.'Ce vieaţă ?ar. putea duce un bărbat cu nevasta ■care -nu i-ar fi credincioasă? iOri, cum ar putea trăi o feme~e cu un bărbat care a săvârşit o crimă şi-i trimes la ocria; sau cu? un (bătăuş care ar svântâ-o.în bătăi? . De.aceea legile noastre .îngăduie ca asemenea căs-nicii-nenorocite să se desfacă prin despărţenie sau divorţ, cum şe zice mai4 pe subţire. Dela o vreme divorţurile s’au înmulţit peste măsură în ţara noastră, mai cu seamă între săteni. Dacă un bărbat vine acasă obosit, ca vai de el, şi găseşte pe ne-vastă-sa în faţa oglinzei, iar vatra rece şi sub oala cu mâncare cărbunii stinşi, şi dacă-i zice nevestei două, trei cuvinte mai aspre, ea începe ,a oftă şi a plânge, dă fuga la părinţi şi se tânguie că nu mai poate . trăi cu bărbatu-său, şi îndată nimereşte uşa Tribunalului. Pentru toate nimicurile nu se poate despărţi, cineva trebuesc pricini temeinice ca să- se desfacă o căsătorie. In lege se' arată anume care sunt aceste pricini. Mai întâi bărbatul sau femeea poate cere despărţenie pentru cauză, de adulter. . Adulter sau precurvie este atunci când unul din soţi îl.înşală pe celâlt şi are. legături neîngăduite cu un străin, adică cu orice altă persoană afară de soţ. Ca sa fie www.dacaramamca.ro 582 ALBINA adulter, trebue ca soţul vinovat să trăiască cu altcinevâ. ca bărbatul cu femeea; dacă ar fi numai dragoste între-ei, nu ar însemnă că s’a săvârşit adulterul. Soţul care are dovezi că pârechea lui este vinovată de adulter, are dreptul sa ceară despărţenie, şi în acelaş. timp poate să deie în judecată corecţională pe cei vinovaţi, adică pe soţul cu pricina şi pe cel cu care a păcătuit, şi care se numeşte complice, adică tovarăş de greşală. Legea penală pedepseşte cu închisoare pe cei vinovaţi de adulter, dar mai este încă şi altă pedeapsă: cei osândiţi pentru adulter nu se pot căsători împreună nici odată. Altă pricină pentru care soţii pot cere desfacerea căsătoriei sunt cruzimile şi „insultele grave" ce-şi va fi făcut unul altuia. Bătăile, batjocurile faţă cu lumea, purtarea necuviincioasă a unui soţ faţă cu celalt, sunt cauze de despărţenie. Toată lumea ştie ce însemnează bătae, şi ar fi destul o palmă, ori un pumn ca să ai o cauză de despărţenie. Mai greu este să spui când o insultă este aşâ de „gravă", încât să poţi căpătă o despărţenie. Asta atârnă şi dela om. Se înţelege că dacă un soţ ar vrea să se despar-ţească, pentru/că a fost insultat, de pildă pentru că i-a zis părechea lui: „du-te la dracu", judecătorii vor cercetă ce fel de oameni sunt aceştia, şi dacă vor vedeâ că între dânşii asemenea vorbe sunt ca şi „bună-dimi-neaţa" între alţi oameni, nu-i va despărţi. Din păcate, în satele noastre, apucăturile unor oameni sunt foarte uricioase; de cum deschid ochii şi până ce se culcă, ei suduie şi ocărăsc de ţi-i ruşine să-i auzi. Asemenea oameni nici nu ştiu ce-i ruşinea, şi nu mai bagă în seamă că-i aud femeile, fetele, copiii, bătrânii, cătră care n’ar trebui rostite nici odată cuvinte de ruşine; ei suduie mereu tot ce li iese înainte. Se înţelege că pentru asemenea lighioi nu poate să fie insultă orice vorbă groasă li-ai spune. Intre oamenii cu creştere buna, nu-i nevoie de bătăi cu ciomagul ori de vorbe grosolane, pentru a fi o cauză de despărţenie. Se caută şi după. www.dacoromanica.ro ALBINA 583 cum este deprins omul în casa părinţilor, şi între oamenii cu care trăeşte. Despărţenia se mai poate cere când unul din soţi va fi osândit la munca silnică sau la recluziune. In asemenea caz, pentru a face dovada, este destul să aduci la judecată hotărîrea Curţei cu juraţi care a dat pedeapsa. In fine, despărţenia se poate pronunţă în contra soţului care a vrăşmăşit viaţa celuilalt soţ, sau ştiind că alţii o vrăşmăşesc, nu i-a făcut arătare îndată. Despărţenia ceruta pentru vre una din aceste pricini, se numeşte, în lege: despărţenie pentru cauză determinată. Nu-i nevoie să arătăm toate formele care trebuesc făcute înaintea Tribunalului în procesele de divorţ. Lucrurile acestea le ştiu avocaţii destul de bine, şi cine ar vreâ să se despărţească, va nimeri îndată un sfătuitor. Un lucru, însă, trebue să-l ştie toată lumea, că adică după o lege nouă, care s’a făcut în anul 1906, despărţenia s’a mai îngreuiat, şi cine are gânduri dfe acestea, trebue mai întâi să chibzuiască bine înainte de a se hotărî la o aşâ faptă mare. Spunem aceasta pentru că mulţi soţi nu se preâ supără când li se face proces de divorţ, şi-i auzi înaintea judecâţei spunând că «dacă nu vreâ să trăiască cu mine, nici eu nu vreau să mai trăiesc cu el.» Mulţi spun aşâ, pentru că nu ştiu ce cuprinde legea cea nouă, după care o treime din averea soţului declarat vinovat prin hotărîrea de despărţenie pentru cauză determinată, se cuvine copiilor ieşiţi din aceasta căsătorie, treime de avere pe care părintele nu o poate înstrăinâ niciodată. Asta însemnează că nimeni nu trebue să fie aşâ grabnic la despărţenie, mai cu seamă acela care se ştie cât de puţin vinovat. Afară de despărţenie pentru cauză determinată, despre care am vorbit până aici, soţii se mai pot despărţi şi de bună voie, sau cum se zice în lege: prin consim-ţimânt mutual. www.dacoromamca.ro 584 Ai.Rţy «■ Pentru cauza determinata, despărţenia se. poate cere ori când şi ori ce vârsta ar avea soţii; pe când despărţenia de bună voie nu se primeşte ori şi când. Legea şi judecătorii nu văd cu ochi buni despărţeniile; de aceea se pun atâtea termene, anume ca să se tră-găneze procesele de divorţ, şi în despărţenie pentru cauză determinată, judecătorii când Aâd că un soţ vrea să se despartă pentru o pricină care nu-i tocmai temeinică, au dreptul să amâe judecata pe un an de zile: poate că în acest timp soţii vor ajunge la înţelegere. Se zice atunci ca s’a dat părţilor un an de încercare. Despărţenia de bună voie se face mai greu. Nu se pot despărţi de bună voie doi soţi, dacă bărbatul are mai puţin de 25 ani şi femeea mai puţin de 21, şi dacă nu au trecut doi ani dela săvârşirea căsătoriei. Nu se mai primeşte această despărţenie după 20 ani de căsătorie, nici după ce femeea a împlinit vârsta de 45 ani. Pe lângă acestea, soţii care vor să se des-părţească de bună voie, trebue să aibă consimţimântul părinţilor sau al bunilor, dacă nu trăiesc părinţii. Soţii aceştia sunt datori să facă mai întâi inventar şi preţeluire a întregei lor averi mişcătoare şi nemişcă toare şi să facă între ei tocmeala înscrisă ca să reguleze cui urmează a fi încredinţaţi copiii ce vor fi avut din căsătoria lor, şi ce sumă va fi dator bărbatul a da femeei sale, în timpul cât va ţinea judecata, dacă ea nu va aveâ îndestule venituri spre a întâmpină trebuinţele ei. In mai puţin de un an nu se poate căpătă hotărîrea de despărţenie prin bună înţelegere, şi formalităţile sunt destul de greu de îndeplinit. ln caz de despărţenie prin consimţimânt mutual, jumătate din averea bărbatului şi jumătate din averea femeii, rămâne de drept a copiilor născuţi din căsătorie, pe care^ părinţii nu o pot vinde nici odată, dar se folosesc devenitul ei până ce ajung copiii în vârsta legiuita. Soţii care se despart, fie pentru cauză determinată, fie prin bună înţelegere, nu se mai pot căsători împreună nici odată, iar femeea despărţită nu se poate căsători de al doilea, mai înainte de a fi trecut zece Iun dela despărţenie. www.dacaramamcajx) ALBINA 58» Dacă sunt copii din căsătorie, ei se încredinţează soţului care a dobăndit despărţenia. Asta se face pentru că se presupune că celalt soţ trebue să fi avut purtări rele ca să admită judecătorii cererea de despărţenie, şi cine are el singur purtări rele, nu poate să crească nişte copii, căci vor deprinde şi ei purtări rele. Cu toate acestea judecătorii pot, după împrejurări, să deie copiii în îngrijirea chiar a soţului în contra căruia s’a pronunţat despărţenia. Bunăoară, dacă este un copil de ţâţa sau un copil prea mic, care are nevoie de îngrijirea mamei, i se lasă ei. Se mai poate întâmplă ca copiii să fie încredinţaţi, de cătrâ judecată, unei persoane străine ca sâ-i îngrijească. Ori cui s’ar încredinţa copiii, tatăl şi mama au fiecare dreptul să privigheze asupra lor, şi îndatorirea de a i întreţine şi de a le da creştere, fiecare după puterile lor. Mare jale rămâne în casa în care se despart gospodarii, mai cu seamă când sunt şi copii, şi vai de copiii aceia a cărora părinţi se căsătoresc a doua oară, şi capătă ori tată vitreg ori mamă vitregă. Cine are suflet şi se gândeşte bine, rabdă multe de toate şi nu sprijineşte uşile tribunalelor cu judecăţile pentru despărţenie. La Curtea cu juraţi: E vorba de un asasinat. Prezidentul întrebă pe un martor: — Ai auzit ceva? — Ara auzit bine. Eram în pat într’o odae de alături. Mai în-tâiu a strigăt la ea, pe urmă a ameniţat o că o omoară ca pe o căţea, pe urmă a început să strige: „Ajutor! “ Pe urmă am auzit,că se plăngeâ că e rănit; pe urmă nimic; trebuie să fi murit- — Şi po urmă? — Pe urmă m’am întors pe partea cea-l’altă. Artur Qorovei www.dacaramanicajx) Si TIGRUL ^ A A A it) A A A if^ A A A A •*• ^ -*- -*- „STEflO fl“ Societatea «jSteaua» are de soop » lucră pentru întinderea învăţăturii în popor, prin tipărirea şi răspândirea de scrieri şi publicaţii morale, patriotice şi de folos practic, şi pentru împiedecarea, prin toate mijloacele legiuite, a răspândirii de scrieri şi publicaţii imorale, sau cu tendinţe contrarii statului şi ideii naţionale române. Cotizaţia este de cel puţin doi lei pe an, iar pentru învăţători, preoţi rurali şi săteni, de cel puţin un leu pe an. Fie-care membru este îndatorat ca, în cel d’întâiu an după primirea sa, să faoă a se primi în Societate cel puţin alţi doi membri noi. Cererile do înscriere, însoţite de cotizaţia pe un an, se pot' a-dresă d-lui Spini C. Haret, strada Verde, Bucureşti. Comitetul: Preşedinte, Ioan Knlindern, Membru al Academiei Române.-—Vice-preşedinte, Sava Şomnnescn, mare proprietar, fost senator.— Administrator şi casier, Spini C. Haret, Ministru, profesor universitar.— Secretar, Const. Banii, profesor secundar, fost inspector şcolar. — Membrii -. Petre Gârlioviceanu, Administrator al Casei Sf-Biserici Autocefala Ortodoxe Române, ■profesor la Seminarul Central şi director al Şc. Normale a Societăţii pentru învăţătura, poporului, român-,l. Diniitrescu Procente, senator, fost Primar al Capitalei; M. Vlâdescu, fost Ministru, profesor universitar; Cristu S. Negoescu, fost administrator al Casei Şcoalcior, profesor secundar; Pompiliti I-;iiade, pro. Icsor universitar—Cenzori. Const. Aiimăneşteann, inginer de mine; Preotul sconom Const. IonCsfin, profesor secundar: Const. Alexandresco, institutor.. TCembrl însorişi şl ootlzaţtv.nî plătite (urmare). Anton F. Georgescu (Ghergliiţa) 1 leu; Barbu Rabega (Ghergliiţa) 1 leu; Gr. Geaniânu (Ghergliiţa) 1 leu; Ilie Constantinescu (Ghergliiţa) i leu ; Alexandru Tudor (Gherghiţa) 1 leu; Eremia Oprea (Ghergliiţa) 1: leu ; Stoian Panait (Ghergliiţa) 1 leu ; Mihalache Dinu (Ghergliiţa) 1 lru Oclavian Dan (Glierghiţa) 2 lei; N. Stahie (Ghergliiţa) 2 leij'Gh. lor dachescu (Gherghiţa) 2 lei; H. Gastinglier (Ghergliiţa) 2 lei; Marcn Stănescu (Ghergliiţa) 1 leu ; Năstase Constantin (Gherghiţa) 2 lei; Ion Drâghici (Gherghiţa) 1 leu : Zamfir Vlad (Gherghiţa) 1 leu ; Constantin Nicolae (Ghergliiţa) 1 leu ; B. C. Nicolae (Gherghiţa) 1 leu; Cosina D-tru (Gherghiţa) 1 leu; Iiarion Medrea (Gherghiţa) 1 leu ; I. Georgescu (Gher-ghiţa) 1 leu; Vasile Niculescu (Giurgiu) 2 lei; St. Popescu (Giurgiu) £■ lei; P. S. Rmţescu (Preajba) 1 leu; Ioan N. Busuioc (Pietroşani) l leu; Romulua Bengescu (Pietrile) 1 leu ; Ioan Voinea (Merenii de Sus 1 leu ; Ioan P. Mănescu (Daia) 1 leu; B. Stănciulescu (Vânătorii-Mici 1 leu; A. I. Bârlădeanu (Măgura) 1 leu ; D. Bădulescu (Ungureni) l leu; Nicolae Rădulescu (Flămânda) 1 leu ; Dumitru State (Flămânda) 1 leu: Gh. Bădoiu (Chiriacu) 1 leu; Pr. Dumitrescu Sachelarie (Crângurile) 1 leu ; Ioan I. Sănrlulescu (Pângăleşti) 1 leu ; Alex. Marinescu (Scurtu-Drăceşti) 1 Jeu ; Victoria N. Dumitrescu (Giurgiu) 2 lei; Florica H. Tâ-nasescu (Giurgiu) 2 lei; Maria E. N. Stoenescu (Giurgiu) 2 lei; E. Bol-descu (Giurgiu) 2 lei; C. Spăneşteanu (Bulbucata) 1 leu; Dem. Mândri-cel (Mereni dc Jos) 1 leu; A. Giorănescu (Tângân) 1 leu; Dem. Mirescu (i\ebuna-Velea) 1 leu ; P. Marinescu (Mereni de Jos) 1 leu ; I. Rădulescu (Frasmet) 1 leu; I. Nicolescu (Scurtu) 1 leu; I. lonescu (Preajba) 1 leu Numărul membrilor înscrişi în cursul anului 190S este de 2.575 iar veniturile societăţii, tot în acest timp, sunt de 13.875 lei. _____________ (Va urmă fn numărul viitor). T 'r a I ♦ > I ^ ^ ^ ^ 'V "y—^ 1 " ' ™ A. A A A A A A, www.dacoramaiiica.ro