25 Jttaiu 1908, Anul XI Apare în fiecare “Duminecă COMITETUL DE REDACŢIE: ION KALINDERU Gârbovlceanu 0. Coşbuc 3-1 P. V. Nasture! V. S. Moga N. Nlcolacscu 3h. Adamcsru Cr. Teodosslu I. Otcscu Redacţia şi Administr^wigit(^f»Yli O | Un o umăr...............15 bani dintru anun.lurl 1 lei linia. Mi.i» pţltolloitate 5 bani cuvântul. Manuam l>jc. ie napubliei. na se ard. SUJSffHRUk: tlihail Sadoveanu, «Moşneagul cel hapsân .—Artur Corone/, Legile ţăi-ii: Despre libertatea întrunirilor. — St- Negulescu, Din trecutul şcoalei române : Dr. Barbu Constanti-•nescu.—O Rădulescu-Codin, Răsplată omenească.-- N. tiicolaescu, At&rnarea harţilor geografice.— t>- Brândzei, Creşterea raţională a albinelor.—Statua lut V. Lascar. — V. S. Moga, Cronica agricolă, comercială şi economică: Starea semănăturilor ; Institutul internaţional de agricultură ; Târgurile noastre ; Târgurile streine. — Dela Corod, Animalele sălbatice: Orangntanul.--De pe Domen.,,e Coroanei.- Cronica săptămânii. -Inforinaţiuni.—Bibliografie. Corespondentă cu cititorii: Ir. Popescu, Rănile de şa la cai, Cd amestecat cu sânge. Din ziare fi reviste: Oasele moarte.-Încălţăminte udă. Ilustraţiuni: Dr. Barbu Constantinescu. — Aparat pentru atărnarea hăr ilor. — Statua lui V. Lascar.—Orongutang. Pagina glumeaţă: Se întâmplă şi aşa 1 (Cu ilustraţie). Suplement: Buletinul activităţii sociale a preoţilor şi Învăţătorilor. No. 5. «Moşneagul cel hapsân...» upă ploaia furtunoasă şi grabnică, ieşi soarele ; — şi tufişurile poienilor pretutindeni scânteiau, încărcate ca de o rouă bogată. Miroseau dulce clopoţeii albaştri şi roşii de flori, se cumpăneau feregile umede, verzi — palide şi gingaşe. Câte-o adiere din funduri de pădure veneâ, aducând un miros mai aspru,—-frunzele fagilor se înfiorau şi picături de ploaie, într’o scuturătură iute, sunau pe frunzişurile moarte. Mergeam pe cărări, din poiană în poiană, spre schitul dela Boureni. Lunecam prin mâzgă, ne înfundam picioarele în ierburi îmbibate de apă. Din când în când tremurau cântări de păsărele pe ramuri înalte; urmau linişti risipite numai de vuetul paşilor noştri. Uneori ne opream, ca să culegem printre frunze uscate, printre vreascuri, hribi alb', rotunji ca nişte pânişoare. Şi bureţii aceştia, după ploaie, aveau un miros ascuţit, deosebit. In toată pă- www.dacoromamca.ro 970 ALBINA durea se amestecau mirezmele, şi par’că se purtau de colo-colo, ca un abur, în strecurările luminii calde. Ajunserăm la schit la Boureni, pe supt ramuri de pădure bătrână. Ş’aici într’un luminiş, găsirăm o chinovie liniştită, o biserică veche, nişte căsuţe albe, — şi un singur călugăr. Cunoşteam şi pe sSnţia-sa egumenul Calistru, om cu faţa Veselă, rotundă, foarte rumenă, şi cu un pântece uriaş, sub care scă-pătâ cureaua lată cu paftale de alamă. Cum ne văzii, ne primi foarte vesel, vorbind mult şi tare. De mult nu-1 cercetase lume străină. Şi acuma, după zile de singurătate, singur ne mărturiseâ, că are nevoie să-şi mai deslege limba. Priveam la turla coşcovă a bisericei, la crucile vechi care străluceau în asfinţitul soarelui, la gospodăria curată care Se întindeâ în juru-ne; şi părintele Calistru vorbeâ, cu un râs vesel la fiecare val de zece cuvinte. „Pe aici e pustie, ce credeţi dumneavoastră ? Pustie în toată regula... Dacă vă spun că-i pustie!... Iarna te mănâncă lupii dacă ieşi pe’nserate... Zău te mănâncă lupii... Ce pot şi eu să fac?... Am întemeiat o leacă de gospodărie, că înnainte nu prea era... Mai pun şi coseşte fân pentru cai, mai îmulţesc vitişoarele... Şi aş vreâ să-mi fac nişte ştiubeie... ca să mă mai îndulcesc şi eu... zău să mă mai îndulcesc ... Da e greu. .. Este un ticălos de moşneag mai încolo, sub pădure, unu Ilie Bistriţanu, şi are o prisacă... Am vrut eu să fac o negustorie, să-i iau ştiubeile şi să-i arunc, acolo, ceva, ori măcar să mă întovărăşesc cu el... n’a fost chip... Dacă vă spun... n’a fost chip... Moşneagul e hapsân!... Tare-i hapsân ! Şi doar e singur pe lume ... N’are nevastă, n’are copii... Ce-i trebue casă, ce-i trebue parale, ce-i trebue prisacăV... Zic: vină, moşule, şi te călugăreşte... Dă mănăstirii Ce ai... Ce-ţi foloseşte asta?... Dărueşte mai bine lui Dumnezeu ce ai... şi-ţi petrece rămăşiţa vieţii în post şi :n rugăciune... El nu. Şi n’a fost chip să am şi eu dela dânsul vre-o câteva ştiubeie... Aş puteâ la urma urmei să cumpăr de undeva... da’i cam scump... Şi iaca aşâ-mă năcăjăsc şi eu... Şi-s singur... Am adus nu-i vorbă o ne poată săracă... o femeie care n’a avut parte de un bărbat ca lumea şi s’a chinuit cât a trăit cu el în sărăcie şi ’n ticăloşie.. Se mulţumeşte să aibă şi ea aicea un locuşor de hodină şi o leacă de mâncare... Mă mai ajută şi ea câte o leacă şi mai am cu cine schimbă două trei vorbe... îmi fac ş1 pomană cu dânsa... Ce să fac ? Doar n’avem să trăim cât lumea!... “ www.dacoromaiiica.io ALBINA 971 Părintele Calistru vorbea fără întrerupere şi cuvintele lui repede rostite suflau în toate părţile firile lungi, cărunte ale mustăţii şi bărbii amestecate în dreptul buzelor. Se opreâ din când în când să răsufle adânc, şi atuncea pântecele uriaş îi creşteâ şi-i descreşteâ ca un foiu. După ce ne cinsti părintele cu câte un pahar de vin vechiu şi cu brânză dela oiţele mânăstirei, plecarăm încet spre sat, gândindu-ne la singurătăţile schiturilor dela Brăteşti şi dela Boureni, şi la cele două nepoate ale acestor singurătăţi. Cum ocoleam gospodăria mânăstioarei, zărirăm între tufani, Intr’un capăt de grădină, o femeie scundă grasă, care se mişcă încet, obosită par’că. Ne privi lung cu nişte ochi mici, ca nişte puncte negre, şi trecii înainte prin împărăţia zarzavaturilor ei, mişcându-se alene în capotu-i lung, alb,.. Aşâ trecii această singură mângâiere a egumenului Calistru. Iar noi ne aduserăm aminte despre mierea la care râvneâ sfinţia sa, — şi pornirăm domol prin marginea pădurii, nădăjduind să găsim prisaca „ticălosului de moşneag", a hapsânului bătrân Ilie Bistriţanu. * Soarele dă în asfinţit şi toată valea Moldovei eră plină de ■aburi. Prin aburii aceştia lunecau suliţi lungi de lumină]— până la oglinzi sfârmate, licăritoare, pân’la gârlele râului pierdut în ceaţă. Am rătăcit mult pe sub poala codrului, apoi de odată căzu-răm într’o adâncătură adăpostită sub pădure şi sub deal, o poiană mărginaşă, apărată dela miază noapte şi deschisă spre miază-zi şi spre valea largă din asfinţit. Acolo în iarbă naltă, necosită, se ridică o colibă din îngrăditură de frunzări. La depărtare de câteva prăjini, de sub mal, curgeâ un şipot bogat, prin jghiab alb de lemn. Şi din trei părţi se întindea o îngrăditură tare de nuele: un capăt' se isprăveâ la şipot, altul la colibă. Şi’n prisacă, în adăpostul acesta din marginea râpilor codrului, împrejurul ştiubeilor aşezate pe scăueşe, se ţeseau în zbor, ca într’o reţea clipitoare de aur, puzderii de albine, în cel din urmă ceas al lucrului lor. Moşneagul Ilie Bistriţanu ieşi din colibă şi iarba de oparte şi de alta a cărării îi veneâ până deasupra genuchilor. Eră alb, bătrân şi liniştit; un om mititel, curat îmbrăcat în strae ţărăneşti. N’aveâ nimic deosebit în înfăţişarea lui; numai ochii îi www.dacaromanica.ro 972 ALBINA luceau foarte negri sub tufele sprâncenelor. Mă miram în si-ne-mi: căci bătrânul nu păreâ nici ticălos, nici hapsân, —1■ după cum strigase, între râsetele-i de veselie, sfinţia sa egumenul Calistru. li dădurăm bunăziua. El îşi luă din cap pălăria, apoi şi-o aşeză încet, iar, pe pletele albe. „Bine aţi venit...“ Ne apropiarăm de colibă. Un câne alb, ciobănesc, se apropiâ. de noi mârâihd, apoi se linişti apropindu-se de bătrân. Priveam prin lumina asfinţitului la zborul albinelor din prisacă, — şl moşneagul stă lângă noi zâmbind. “Moşule, a dumitale-s toate ştiubeile? — Da. A mele... Bucata asta de loc, până către sat e a mea.. -Iar în marginea satului, am şi casă... Iarna mă trag acolo. .. cu tot cu muşte... Este şi pentru ele, temeiu.“ Ne aşezarăm în iarbă, rezemaţi cu spatele de colibă, privind' ceaţa depărtării şi asfinţitul trandafiriu în munţi. Ca î'n nişte-ţărmuri ale tăcerii şi ale liniştii stăteam. Nu ajungea până la. noi zgomotul vieţii din văi. Bătrânul ne ospătă cu miere, neaduse şi apă dela jghiabul izvorului, într'o cană roşie de lut. Apoi se aşeză în faţa noastră în capul oaselor şi începurăm a sfătui. îmi adusei aminte de amărăciunile părintelui Calistru. „Moş Ilie, am să te întreb ceva... Ce are cu dumneata părintele dela schit?. Ziceâ că eşti om rău...“ Moşneagul zâmbi, cu puţină amărăciune. • „Zice că-s om rău? O fi zis... Par’că poţi împăcâ pe toată lumea... O fi având ceva împotriva mea din pricina muştelor. — Da. Spune, că nu vrei să i dai cu nici un chip ştiubeie... — De ce să-i dau ? N’are el cu ce trăi, slavă Domnului! ?* Ziceâ să-i dau şi ştiubeie, da să i le îngrijesc tot eu... Ba că să facem tovărăşie... Ba că să-i dau miere... Ia, un om care-ar vreâ să tot aibă... nu se mai satură... Eu să vă spun ceva<. nu s om fără credinţă, — da la biserică acolo nu ştiu cum nu-mi vine să mă duc... Zice părintele: Călugăreşte-te, moş; Ilie... dă-te danie mănăstirii şi te călugăreşte... —Nu, părinte, zic, eu am alte gânduri. — Ş:apoi el s’a supărat pe mine..., , Zice că-s iritic...“ Bătrânul tăcu, rămase privind întro parte. In valea Moldovip erâ o cernere de lumini felurite. In juru-ne par’că creşteâ tăcerea. www.dacoromamca.ro ALBINA 973 Moş llie ridică ochii negri şi privi spre noi stăruitor şi curios: «Apoi noi ne am tot dondănit — vorbi bătrânul. Am eu o leacă de avere strânsă... şi aceea nu-i dă pace părintelui Ca-îistru... Da eu aş vreâ să vă întreb pe dumneavoastră un lucru dacă nu vă supăraţi... Dumneavoastră, domnişorilor, aţi umblat prin şcoli şi prin lume şi poate ştiţi... Eu îs un biet moşneag prost, fără învăţătură... Oare mi-ţi spune dumneavoastră?.- — întreabă, moş llie; ce să-ţi spunem ?... Bătrânul zâmbi cu bunătate. „Apoi iacă ce-i... Aş vrea eu să ştiu, dac’oi muri,are vre-o putere părintele să-mi iea ce am strâns eu?... Dumnezeu să mă ierte... Da părintele Calistru n’a da nimănui nici un folos din ce am agonisit eu... — Nu, n’are drept. Moştenitor n’ai ? Apoi asta-i. N’am. S’au dus toţi... Am rămas aşâ singur. . — N’are drept. Poţi să faci un testament şi să laşi cuiva ce ai.. Unui om de treabă. Cui voieşti... — Apoi vezi, asta i — rosti cu mâhnire bătrânul. Totm’am gândit eu... tot am întrebat... Ba am întrebat pe notaru dela comună, ba pe primar,.. Ei râdeau... Are să rămâie comunei, zice... Are să rămâie Statului... Eu ştiu?... Aşâ îmi aştept eu sfârşitul şi stau gândindu-mă: ce să fac?... Eu am muncit şi am avut un gând în vieaţa mea — după ce am rămas aşâ singuratic... Ca un semincer într’o pădure pustiită am rămas.. M’am apucat eu într’un rând să mă duc la iarmaroc la Roman... Şi cum trec de Miteşti... aşâ, pe înserate... dan cu •căruţa de un pod... Mă hurduc eu ... se pleacă într’o parte căruţa... şi dau într’o spărtură cu o roată de din napoi... Opresc caii şi mă cobor... Mă uit eu: podul vechi, podul stricat. — Mă sui în căruţă, mă duc la Roman,mă întorc, şi stau gândindu-mă ... Zic eu aşâ: trece pe acolo un creştin şi i se poate întâmplă o nenorocire.". Pun într’o zi lemne în căruţă, iau bardă şi ferăstrău . . âi mă duc. acolo... dreg eu podul cum trebuie... Se uitau oamenii la mine. Eu tăceam şi tocmeam podul... M’am gândit că fac o faptă bună. Am mai căutat ea ş’am aflat încă două po^ duri vechi... Mă pun şi le tocmesc... Şi de atuncea îs mulţi ani: eu am stăpânit până acu cele trei poduri... Şi am să le stăpânesc până ce oi închide ochii.... Pe urmă într’alt rând am socotit eu şi m’am gândit că tot pe şoseaua Romanului ar trebui într’o vălcică, la un capăt de ogor o fântână... Trece un drumeţ trudit, cu vitele însetate, se opreşte acolo, se hodinesc, şi www.dacaromamca.ro 974 ALBINA se răcoresc... Caut pe Românul cu ogoraşul, vorbesc eu cu el, îi dau o leacă de parale... Pe urmă mă pun şi zidesc fântâna- ' li pun cumpănă, fac găleată bună. Şi sădesc şi două râchiţi alăturea... Acu stăpânesc şi fântâna. O îngrijesc la vreme; tot mă duc aşâ, ş’o văd, la zile mari... Ş’apoi ştiu ce am de făcut...“ Moşneagul ne priveâ cu mâhnire, — cu îngrijorările lui deşteptate. Vorbea acuma cu o umbră de teamă în glas. „Acu stau şi mă gândesc; cum să fac? Am pus eu gândul pe un băetan din sat... E cuminte, e cinstit... 11 chem şi-mi, păzeşte câte odată prisaca... Zic aşâ: II iau de suflet, îi las lui ce am... î)a îi zic aşâ: Măi băiete, ta ai prisacă, ai loc.. Fă-ţi tu casă. Iţi las ce am. Da am în stăpânire trei poduri şi o fântână. După moartea mea să le ai tu în grijă. Ii zic: Casa mea vreau să rămâie aşâ, o casă unde să se hodinească, un drumeţ... Tu s’o ţii numai pentru asta... Şi aşâ dacă fac1 tu asta, îţi las ţie tot ce am eu... — Şi el ce spune? — Nu ştiu... lui nu i-am spus nimica... Da stau şi mă gândesc : mi-a ascultă el mie diata? şi a face aşâ cum orânduiese eu? Nu ştiu ce să fac. Dacă n’o rămâneâ o pomenire după mine, apoi tare-i rău... Zice părintele Calistru : fă te călugăr !.. . Nu. Eu îs om prost, fără carte, stau la ştiubeile mele, până ce-oi pune mâinele pe pept... Da mă gândesc să nu mor aşâ, fără să las o urmă..." Tăcu. Eu îl priveam pe bătrân mişcat, fără un cuvânt. Stă uitându-se ţintă, gânditor, spre amurgul misterios care umbrea munţii şi valea Moldovii. — Ceva din umbra şi din taina aceea, se răsfrângeâ şi în ochii lui neliniştiţi... Mihail Sadoveanu. ——— Oasele moarte. Caii prezintă mai ales împrejurul închieturilor la picioare oase-moarte. Acestea, de cele mai multe ori, se moştenesc. Une-ori se capătă din pricina loviturilor, a prea marilor oboseli şi a eforturilor (opintelelor). » Când se bagă de seamă că un cal are oase moarte, ^ atunci este prea târziu. De multe ori se văd cai care şchioapă fără a se-vedeâ că au oase moarte, cu toate acestea, ele pot Q ascunse^ înăuntru încheieturei. (•Veterinarul•). www.dacarotnaiuca.ro ALBINA 975 L E G I L E Ţ Ă R 11 Despre libertatea întrunirilor. ^1 articolul 5 din Constituţie, care vorbeşte des-' pre libertăţile de care ne bucurăm noi Românii, pomeneşte şi despre libertatea întrunirilor, iar art. 26 lămureşte în ce se cuprinde această libertate: « au dreptul dea se adună paşnici şi fără arme, du-se legilor cari regulează exercitarea acestui drept, pentru a trată tot felul de ■întru aceasta nu este trebuinţă Această dispoziţiune nu se va aplică şi întrunirilor în loc •deschis, cari sunt cu iotul supuse legilor ». Intr’o vreme, la noi în ţară, eră tot aşa precum se petrece astăzi în alte locuri, de pildă în Rusia, unde când se întrunesc mai mulţi oameni paşnici pentru a se sfătui asupra nevoilor lor, ori chiar pentru a petrece, se pomenesc că intră poliţia pe uşe, îi împrăştie, dacă scapă nearestaţi, îi bate cu cnutul, vai de capul lor. înainte de a fi avut Constituţia, eră şi la noi tot aşa. Acuma, slavă Domnului, suntem liberi să ne întrunim câţi am vrea şi unde am vrea, fără să cerem voie dela nimeni, şi fără ca nimeni să ne poată opri, ori să ne alunge dacă ne-am întrunit. Decât şi în privinţa asta, dacă avem drepturi, apoi avem şi datorii. Dacă avem dreptul de a ne întruni, avem şi datoria de a respectă art. 26 din Constituţie, care ne cere o condiţie, să ne adunăm paşnici şi fără arme. Cine face altfel, o păţeşte: codul penal are şi în privinţa asta articolele lui, care privighează, ca un străjer neadormit, să nu se calce hotărîrile legilor. Şi ce se înţelege pr n cuvântul arme? O puşcă, un pistol, o sabie, toate aceste sunt arme; când ne adunăm, nu avem voie să le purtăm. Dar dacă ne adunăm să mergem la vânătoare, nu avem să fim fără puşti; aşa-i, dar atunci ne adunăm anume pentru vânătoare, la care nu avem ce căută fără puşti, şi nu ne adunăm « tru a trată tot felul de chestiuni». Să presupunem că ne-am adunat înarmaţi, fără niciun gând rău, şi din vorbă în vorbă ne luăm la ceartă, şi unul mai aprins dintre noi, se serveşte de armă, şi face o poznă; dacă nu avea niciunul armă asupra sa, nenorocirea nu s’ar fi întâmplat Sau să presupunem că din paşnici cum eram, ne-am înfierbântat de vorbele unuia dintre noi, şi facem scandal. Atunci vine poliţia să ne împrăştie, pentrucă nu www.dacoromamcajo 976___________________ ALBINA suntem paşnici, şi nu trebue să ne lase să ne omorîm unii pe alţii, iar noi ne supărăm foc, nu voim să ascultăm de ordinele poliţiei, ne repezim asupra agenţilor, cu armele noastre, ne opunem cu puterea în contra funcţionarilor cari sunt în lucrarea ordinelor, batem, ucidem, facem grozăvii. Acuma să mai zicem că în loc de a fl avut asupra noastră puşti, ori pistoale, ori săbii, am avut flecare altfel de lucruri, bunăoară uneltele de cari se slujeşte fiecare în breasla lui. Unul avea o coasă, un tăetor de lemne avea un topor, un fierar avea un ciocan, un cismar o sulă, un şchiop un băţ zdravăn, ca să se poată răzimâ în el, un târgoveţ, aveâ un beţişor de preumblare, şi aşâ mai departe. Aceste lucruri să fie, oare, socotite ca arme, şi să n’avem voie să le purtăm cu noi când ne adunăm ? Aceste lucruri: coasa, toporul, ciocanul, sula, băţul.. . nu sunt arme şi sunt arme. Am presupus că atunci când agenţii poliţiei au venit să ne stâmpere, ne-âm năpustit asupra lor, i-am stâlcit în bă-tae, sau am făcut chiar un omor. Şi atunci ne întrebăm: un om poate fi rănii, sau ucis numai cu pnşca, cu pistolul, cu sabia, ori şi cu coasa, cu toporul, cu ciomagul, cu cioca- nul şi chiar cu sula ? In asemenea împrejurare toate aceste lucruri aşâ de trebuitoare, aşâ de blânde, sunt socotite ca arme ca şi un revolver înfiorător sau ca şi o sabie cu două tăişuri, de care ţi-i frică să te apropii. De aceqa când art. 171 şi următoarele din codul penpl, vorbind despre rebeliune, pomeneşte despre arme, înţelege orişice lucru cu care s’ar puteâ face un rău cuiva, dacă lucrul acela îl ai asupra ta cu gândul de a face acel rău. Numai cu condiţia asta ne bucurăm ^e libertatea întrunirilor : să fim paşnici şi fără arme, şi să nu ne adunăm în loc deschis. Tot prin Constituţie mai este garantat şi secretul scrisorilor şi al depeşilor telegrafice. Nimeni nu are voie să oprească scrisorile cuiva ori să i le citească, şi este o lege anume care pedepseşte aspru pe cei cari ar face o asemenea abatere. Dar nu numai slujbaşii ci şi particularii cari ar citi o scrisoare streină, sunt pedepsiţi. Cu toate acestea, dacă s’ar bănui că în scrisorile pe. cari le primeşte cineva sunt lucruri care ar vătâmâ sjguranţa Statului, ori ar tinde la călcarea unei legi, atunci asemenea scrisori se pot opri, cu anumite forme legale. Aşâ, o lege anume dă voie să se oprească scrisorile in care sunt bilete de lotării străine ; scrisorile menite negustorilor faliţi trebue date judecătorului sindic; scrisorile trimese unui om închis la puşcărie, precum şi acele pe cari www.dacoromamca.ro ALBINA 977 el le scrie, trebue sâ treacă prin mâna directorului închisorii. Şi mai sunt şi alte cazuri când secretul scrisorilor nu •este neviolabil, cum zice Constituţia. Interesul Societăţii este mai presus de interesul individului, adică a unui singur om ; de aceea a fost nevoie să se îngrădească întru câtva toate libertăţile garantate prin Constituţie, care este temelia tuturor legilor. Artur <5or o vei. dDim trecutul şcoalei române. Dr. BÂEBU CONŞTANTiNESGU Starea de înflorire a şcoalelor de azi se datoreşte în mare parte ge ■neraţiei trecute de profesori, care numără mulţi bărbaţi cu cultură •enciclopedică şi cu mult avânt patriotic, precum au fost: Dr. Barbu Constanlinescu, Şt. 0. Miljăilescu, Anghel Demetrescu, D. A. Laurian ■G. Dem. Teodorescu şi alţii. In numărul de faţă al acestei reviste, voiu schiţă viaţa şi activitatea didactică a celui dintâiu. Dr. Barbu Constantinescu, distins profesor de teologie,de pedagogie şi de istoria universală, a ilustrat cariera profesoratului un sfert de veac (1866—1891). Timp de 17 ani a fost profesor la Seminarul Central din Capitală, 14 ani la şc. normală a Societăţii, 6 ani la asilul „Elena Doamna", 8 ani la liceul „Matei Basarab" şi aproape 4 ani la facultatea de teologie. Ca pedagog şi organizator db scoale, pe Barbu Constantinescu 11 vedem la lucru, începând dela modesta grădină de copii şi sfârşind cu universitatea. Pretutindeni, conştiu şi sclav al datoriei, iubit de şcolari şi stimat de colegi. Lui i se datoreşte în prima linie existenţa şcoalei normale a Societăţii. In anui 1877, când membrii acestei societăţi plănuiau închiderea şcoalei, el fu acela care se încumetă să primească ■direcţiunea ei; iar în anul 1884, când Ministrul instrucţiunii publice d’atnnci, voi să închidă această şcoală sub cuvânt că Statul n’are nevoie de o şcoală sărăcăcioasă ca aceea de sub conducerea lui Barbu Constantinescu, tot el fu acela, care isbuti să convingă pe cei în drept, că şcoala normală a societăţii este ia înălţimea chemării sale şi că a adus reale servicii ţării, dân-du-i sute de învăţători bine pregătiţi. In loc de desfiinţare, reuşi să obţină dela corpurile legiuitoare recunoaşterea de persoană morală a Societăţii pentru învăţătura poporului român. Ca profesor şi director de studii la asilul „Elena Doamna", desfăşură aceiaşi activitate prodigioasă. Sub direcţiunea lui, acest institut de educaţie a atins apoogeul său. La facultatea de teologie, Barbu Constantinescu fu întâiul www.dacaromamca.ro 978 ALBINA decan şi profesor de istoria bisericească fpatrologie, demnităţ ocupate timp da 2 ani în mod onorific. Tot lui i se datoreşte înfiinţarea celei dintâi grădini de copii din ţară. Pentru întreţinerea acesteia făcii apel la Doamnele române, cari se grupară într’o societate anume, în fiinţă şi astăzi atât una cât şi alta. Dr. Barbu Constantinescn. Pe lângă ocupaţiunile sale obişnuite, Câ profesor şi director de şcoală, dr. Barbu Constantinescu a mai lucrat ca membru în diferite comisiuni de examinare pentru catedrele de curs primar, secundar şi chiar universitar, la elaborarea de programe şi regulamente şcolare, precum şi ca autor de cărţi didactice. Dela el ne-a rămas: Abecedarul românesc, care s’a tipărit în 44 ediţiunl, aproape o jumătate de milion de exemplare;. Cărţile de citire ale Profesorilor -Asociaţi ; Istoria universală a evului antic; Literatura ţigănească; Confesiunea ortodoxă a Mitropolitului Petru Movilă, cu o prefaţă care-l pune în rândurile fruntaşilor prozei române; precum şi Revista. Educatorul, ce a apărut în anii 1883—84. www.dacoromamca.ro ALBINA 979 Pretutindeni Barbu Constantinescu a arătat destoinicie şi zel, dar mai pre sus de toate a lucrat cu tot entusiasmul şi energia de care a fost capabil la pregătirea preoţilor-şi. a învăţătorilor neamului. Intr’un articol intitulat a Daţi poporului şcoalei iată cum ne descoperă preocuparea sa de căpetenie: Un popor mai luminat şi prin urmare mai vrednic de a-şi împlini datoriile şi a-şi apără drepturile de bun cetăţean al patrieicsale: iată ce-i irebueşte astăzi României, pentru ca să poată privi liniştită în viitor. Şcoale bune prin toate comunele, preoţi şi învăţători devotaţi, cari să fie nişte adevăraţi apostoli ai luminei, moralităţii şi patriotismului: iată ce-i irebueşte poporului românu. Până la vârsta de 45 ani, Barbu Constantinescu duse viaţa de celibatar. Familia sa erau elevii săi. Lor le sacrifică anii tinereţii şi ai maturităţii, odihna sa şi modestele sale resurse materiale. Câţi profesori, câţi preoţi şi câte alte persoane cu po-ziţiuni sociale distinse astăzi, nu datoresc totul acestui om atât de desinteresat şi iubitor de aproapele său. Puţini trebue să fie aceia, cari să-l fi întrecut în aplicarea preceptului evangelic: „Dacă ai două haine, una dă-o celui ce n’are“. Toate aceste fapte, probe neîndoioase ale capacităţii şi ale unei inimi de aur, au asigurat fostului profesor dr. Barbu Con-stantineScu recunoştinţa elevilor săi şi o pagină frumoasă în istoria şcoalei române. lată pentruce un grup din foştii săi colegi şi elevi, ca sinceri admiratori şi pentru a eternizâ numele lui Barbu Constantinescu, au luat iniţiativa de a-i ridică un bust în faţa măreţului local al şcoalei normale a societăţii din Bucureşti. Sperăm, că toţi foştii lui elevi şi eleve vor da cel mai călduros concurs pentru adunarea fondului necesar, în care scop s’au alcătuit şi răspândit liste de subscripţie 0). Şt. Negulescu. -—=o>8>S>®