Redacţia şi Administraţia Strada Mântuleasa No. 9. — Bucureşti.
www.dacoromamca.ro
Anul XI.
Mm
^2-^22,
J.POPESCU BAJENARU
7 Oc omvrie 1907.
No. i&|
p ■ ^ ■ 1 I ^ ■ 1	| M I M J 'Iii-■	--- '
/OL. .Cetini .Nî^gfQjlUI
1II S| j
Revistă Etici
<T>
ă Populara
Abonamentul în ţara pe an ţo0 .5 I Mo^amen iul în străin, pe an lei S
»	»	»	6 luni . a | Un nurnâr"..................15 bani
Pentru anunelurl 1 leu Unta.	|>^>lleltate, 5 bani ouvântul.
]W®tiUscriptele ndplffitiGatQ se ard.
SUMARUL:
Comitetul, Un cuvânt înnainte.—P. Gârboviceami, Zece ani de vieaţă.—
I. Kalinderu, Credinţa şi ştiinţa.—Haret, Luminarea poporului.
Pimen al Dunării de jos, Reflecsiuni asupra jubileului de 10 ani dela înfiinţarea revistei «Albipa».—Athanasie Râmnic, Două cuvinte despre
ţărani — Al. G. Galeşescu, Bogăţia unei ţări.— P. Răşcanu, O datorie
sfântă.—Sofia Nădejde, Pace şi’ntre oameni bună’nnvoire.—G. Coşbuc, Piatra trăsnetului.—1. Slavici, O vânătoare cu rost — C. Fussea, «Albinei».— C. Banu, Patria. — N. Rădulescu-Niger, «Albinei.» —iY. Bibiri, Omagiu din parte-mi revistei «Albina». — Prf.Dr. Manolescu, Ce învăţătură putem trage din viaţa insectei albina ?— Cărţi noi. — St. C. Ioan, Din foloasele învăţământului. — M. Lupescu, Omul fără noroc. — L. Mrejeriu, îndemn către muncitorii români.— C. Armaşu, Cugetări. — Icon. C. Na-zarie, Sfântul Ioan Gură de aur.—Mulţumiri.— C. N. Mateescu, Legenda lumânăricii.— General P. V. Năsturel, Radul Şerban Basarab şi Matei Ba-sarab. —P. Dulfu, Pribeagul.—Al. Lepădatu, LupţJ. dela Năeni.—M. Sa-doveanu, Istoria unei pălării.— Soarele punător de foc. — G P. Salviu Jubileul «Albinei».— G. lonescu, Tipografia dela mănăstirea Znagov.—Fl. Crislescu, Puişorii.—Ir. Popescu, Animalul sănătos.—Dr. V. Opresc^, Despre sănătate.— Dr. C. A. Maori, Cura de struguri şi de must.—P. Fo-lănescu, Către fraţii săteni—«St. Negulescu, Portretele familiei regale.— Em. Gârleanu, Gâza (Schiţă).- S. Teodor eseu-Kirileanu, Jocurile la sate.— Maior S. Leonte, Mai multă lumină!— Paul Paşa, Un judeţ fericit.— C. Rădulescu-Codin, Mureş (poezie din popor).—Diacon Raiculescu Părerea mea.—I. N. Ciocan, Din nevoile săteanului. — C. D. Parepa, Plantele medicinale cari cresc în ţară şi se pot recolta toamna.— V. S. Moga, îngrijirea găinilor.—Marin M. Ţiculescu, Şapte ani la colnic. — Cronica săptămânii.—Informaţiuni.
Ilustraiiuni: Comitetul unionist din Moldova.— Cuţit de cremene din vremea oamenilor străvechi; — Topor de piatră cu coadă de lemn din vremea oamenilor străvechi; —Locuinţe omeneşti în mijlocul unui lac.— Sf. Ioan Gură de aur.—Mănăstirea Znagovului înnainte de restaurare ; Biserica dela Znagov cum este astăzi; —Antim Ivireanul; — Constantin Brâncoveanu;—Stema ţării 1700; —Proorocul David după Psaltirea din 1700. — O vită sănătoasă şi bine îngrijită. — La horă. — Micşunele; — Laur;—Angelică.
<5ravuri afară din text: In zorii zilei, gravură în colori (coperta), de I. Strâmbulescu.—Dacia, de Costin Petrescu.—Mihaiu Viteazu, de Oscar Obedeanu.
Muzică: Gr. Teodossiu, Două cântece şcolare: I. Clopoţelul; II. Mir-cea la bătaie,
www.dacoromanica.ro
2
ALBINA
Un cuvânt Innainte.
ârezentăm cititorilor noştri numărul festiv anunţat. El apare cu întârziere, din pricină că ne-a trebuit mult timp pentru imprimarea numeroaselor articole trimise anume pentru acest număr. Executarea, în culori a co-sJ pertei — lucrare artistică datorită d-lui pictor Slrâmbu-lescu—a cerut asemenea mai îndelungată vreme pentru a se putea prezintă în bune condiţiuni.
Cine cunoaşte greutăţile materiale, cari în momentul actual apasă asupra tuturor cari tipăresc în ţara noastră, cine ştie că in ultimii ani preţul hârtiei a crescut, că s’a ridicat mult şi preţul tiparului, va înţelege sacrificiile ce am făcut pentru a da, fără a schimba preţul de 5 lei abonament anual, numărul de faţă eu un cuprins aşa de bogat, pe hârtie de calitate superioară şi cu ilustraţiuni afară din text.
In acestea am reprodus tabloul d-lui pictor Costin Petrd-scu, intitiăat «Dacia», lucrare nouă, 'necunoscută până acum publicului, precum şi portretul lui Mihaiu Viteazul lucrat de d l pictor O. Obedeanu.
Dar dacă ne-am impus oarecari sacrificii, am făcut-o cu mulţumire deosebită, fiindcă am văzut încurajate silinţele noastre. Cea mai nouă dovadă despre aceasta sunt numeroasele şi preţiohsele articole ce ni s’au trimis de către acei cari au ţinut să participe la sărbătoarea «Albinei». Ne îndeplinim o plăcută datorie să le arătăm recunoştinţa noastră.
Unele din aceste articole sunt lucrări de literatură ori de ştiinţă; altele se ocupă cu chestiuni în legătură directă sau indirectă cu programul de acţiune al «Albinei». Fiind toate semnate, ele reprezintă părerile subscriitorilor şi propunerile lor personale, şi nu angajază întru nimic redacţiu-nea; poate chiar se deosebesc de cele susţinute de noi in diferite împrejurări. Toate însă dovedesc preocuparea din ce în ce crescândă pentru îmbunătăţirea stării celor mulţi şi săraci şi mai ales - pentru ridicarea ţărănimii, care formează temelia poporului român.
Astfel îndemnaţi, vom urmă drumul pe care am pornit şi silinţele noastre se vor îndoi şi întreî pentru ca să putem corespunde şi pe viitor încrederei ce ni s’a arătat din toate părţile şi pentru ca să îmbunătăţim din ce în ce publicaţiunea noastră.
Comitetul.
www.dacaromamca.ro
ALBINA
3
ZECE ANI DE YIEAŢĂ.
’au împlinit 10 ani de când d-1 Sp. Ha-ret a hotărît apariţia revistei «Albina». Sunt 6 ani de când i-a luat conducerea d-1 Ion Kalinderu, care s’a interesat număr cu număr de bunul ei mers. Dorinţa d-lui Haret, când a întemeiat această revistă populară a fost să contribue în oarecare măsură la înlăturarea relelor din satele noastre, prin sfaturi înţelepte şi folositoare şi de aceea a ajutat-o şi a încurajat-o. Sprijinul puternic moral şi material ce pe de altă parte i-a dat d-1 Kalinderu, a contribuit ca apariţia «Albinei» să fie asigurată până acum şi am credinţa că încă pentru îndelungată vreme. Sunt mulţi Români de* inimă, cari au sprijinit această revistă, dar nu pot cu acest prilej să nu pomenesc îndeosebi numele acestor doui bărbaţi, cari au fost numai suflet pentru ea!
Spun acestea acum, când s’au împlinit 10 ani, pentru că din 1897 până în 1900 am avut eu cinstea, ca împreună cu d-1 0. Popovici-Taşcă, să cunosc mai de-aproape şi să apreciez toate piedicile şi greutăţile ce se împotriveau acestei lucrări.
Trăiască revista «Albina» şi toţi sprijinitor l ei î
P. Gârboviceanu.
www.dacoromanica.ro
4
ALBINA
CREDINŢA ŞI ŞTIINŢA
■%fjg&a.tă. două lucruri care merită înaintea celorlalte iubirea ; şi respectul nostru.
vesc de călăuze în viaţă.
Credinţa sau religiunea e simţământul ce avem de existenţa lui Dumnezeu, de puterea, de dreptatea sa, de toate atributele sale nesfârşite şi minunate. E sentimentul care ne îndeamnă să fim recunoscători A-Tot*Puternicului pentru binefacerile sale şi să urmăm sfintele învăţături.
Dar religiunea numai n’ajunge omului. Ea nu poate satisface toate nevoile şi aspiraţiunile sale, ci trebue ajutată de ştiinţă.
Crddinţa şi ştiinţa sunt surori, între cari trebue să existe cele mai tari legăminte, acelea ale unei simpatii fireşti. Unirea dintre ele se poate asemănă cu aceea a trupului şi a sufletului, care nu se pot dezbină.
Fiecare îşi are adăpostul: al uneia se numeşte biserică, al celeilalte şcoală. Una dezvoltă şi întăreşte inima, caracterul, viaţa emoţională şi estetică; cealalta judecata şi inteligenţa, lucrând amândouă, pe căi diferite la înălţarea omului prin cu-noşterea adevărului.
In trecut, această unire s’a afirmat prin şcoalele ce aveau alipite pe lângă sine bisericile, mănăstirile, episcopiile şi cari îngrijeau de pregătirea la demnităţile bisericeşti, căci biserica fără ştiinţă cade în superstiţiuni, e lipsită de armele ce i dă a-ceasta pentru apărarea sa şi pentru îndeplinirea marei sale misiuni. Tot astfel ştiinţa izolată de biserică, devine rece, egoistă, rebelă, asemenea unei pasări frumoase, care din nenorocire şi-a perdut aripile şi se târăşte pe pământ, neputând zbură în aerul cel liber al înălţimii cerului.
De aceea se cuvine să le iubim, să le respectăm pe amândouă de o potrivă, căci iubindu-le pe ele ne iubim naţiunea.
Revista «Albina» a fost dela început însufleţită de acest sentiment, căci scopul ei e luminarea poporului, la care trebuie să lucreze în primul rând preoţii şi învăţătorii. Armonia dintre aceşti doi factori e şi mai necesară în timpul de faţă când lise cer mai mari şi mai numeroase însuşiri şi stăruinţe în vederea regenărării vieţii noastre culturale, economice, naţionale.
Una completează pe cealaltă şi amândouă ne ser-
Ion Fţalirideru.
www.dacoramanica.ro
LUMI HA RE A POPORULUI.
Luminarea poporului este cea mai înnaltă datorie a oamenilor luminaţi şi patrioţi.
A nu sprijini lupta pentru luminarea poporului ori a lucra contra existenţei ţării, este tot una.
JJft’RET
Re/lecsiuni asupra jubileului de 10 ani beta înfiinţarea Revistei „Albina"
Albina, Albina, frumoasă revistă„Albina<(, doresc să zbori din casă în casă — românească, şi cu drag să fii citită, pentru isbânda noastră gospodărească.
Pimen al îunărei 9e Jos.
www.dacoromamca.ro
6
ALBINA
D6UĂ CUVINTE DE5PT?E TĂRAfil
^ând am primit invitaţiunea de a trimite câteva rânduri pentru revista «Albina», care mulţumită, dibacilor ei prisăcari, căci aşa voi numi pe harnicii săi redactori, aleargă de zece ani prin florile literelor şi ale ştiinţelor culegând în faguri curaţi mierea dulce a cunoştinţelor şi a poveţelor, ce sunt mai dulci decât mierea şi fagurii, pentru folosul ce aduc ele tuturor Românilor şi mai ales poporului nostru dela sate; când, zic, am primit acea invi-taţiune, isprăvisem de citit a nu ştiu câtea oară Omiliile Sfântului Ioan Chrisostom în traducere română, şi mă aflam sub impresiunea lor (1).
Atunci pe dată mi-a venit în minte că revista «Albina» e menită a instrui şi moraliza cu deosebire pe ţărani, precum şi Si Chrisostom a iubit cu deosebire pe ţărani şi muncitorii de pământ, a fost apostolul lor, propovăduind simplitatea şi curăţia moravurilor şi întrebuinţând tot auritul rost al e-locinţei sale pentru a înduioşa pe bogaţi faţă de săraci, pe-proprietari faţă de muncitori şi pe cei mari şi puternici faţă. de cei mici şi apăsaţi.
Reflectând acestea mi-am zis: dacă aşi trimite la rşdacţia «Albinei» câte ceva din Sf. Chrisostom despre ţăranii şi muncitorii pe pământ de pe timpul său? Pregetam întru câtva, pentru că <?fele ce ne spune Sf. Părinte despre ţărani se pare ceva de tot idilic, se par a fi de interes mai mult literar de cât a ne arătă starea lor adevărată. In adevăr, el e nesecat în laude către ţărani pentru credinţa, înţelepciunea şi virtuţile lor, cu care întrec chiar pe filozofii păgâni şi ni-i înfăţişează ca ducând un traiu mai bun decât orăşenii. Ori cât am dori ca lucrul să stea tot aşa cu ţăranii noştri, realitatea tristă şi goală nedesminte. Chiar Chrisostom adesea vorbeşte despre traiul greu al bieţilor muncitori şi meseriaşi de tot felul; o analogie deci, tot. ar fi cu ceea ce vedem la ţăranii noştri. Desigur însă că ţăranii Sf. Chrisostom întrec pe ai noştri cu virtuţile lor.
Pe de altă parte Sf. Chrisostom descrie starea munci tori-
(11 Omiliile Sfântului Ioan Chrisostom s'au tradus în româneşte sub următoarele titluri: Mărgărintul, tipărit în 1745 Bucureşti; Tâlcuire la Evanghelia Ivi Matei (90 de omilii), manuscris din 1795 ; Cuvinte Puţine oare-care din cele multe ale celui dintru sfinţi Părintelui nostru Ioan Gură-de-Aur tipărite în Bucureşti la 1827; Puţul Sf Ioan Gură-de-Aur tipărit în Buzău la 1833; împărţirea de grâu, a Sf. Ioan Gură-de-Aur, Buzău 1833; Şasezeci şi patru de cuvinte traduse de Melchisedec, Bucureşti, 1893, Tipografia Cărţilor Bisericeşti; şi în sfârşit Prologul d& Neamţ, din 1854, care cuprinde în cele 4 tomuri prescurtări din 68 de Voroave ale Sf. Chrisostom precum şi 10 povestiri din viaţa sa.
www.dacaromamca.ro
ALBINA
7
lor de pământ pe la proprietari în culori aşa de negre, că te îngrozeşti la citirea cuvintelor sale. Când isprăveşti de citit asemenea bucăţi din omiliile sale, pe dată îţi vine să strigi uşurat: Slavă Domnului, că în zilele noastre raporturile dintre proprietari şi-muncitorii de pământ sunt mai umane, mai echitabile, mai creştineşti decât în vremea Sf. Clirisosţom, acum 1.500 de ani.
*
* *
Cu aceste rezerve, ce nu mă înd.oesc că şi le va face fiecare cititor, m'am hotărît să trimit «Albinei» următoarele două cuvinte din omiliile Sf. Chrisostom, având nădejde că ele vor fi primite cel puţin ca şi ceea-ce şim mai trimis acestei reviste acum zece ani.
Reproduc întâi cuvântul Sf. Chrisostom despre ţărani. Acest cuvânt l-a rostit în anul 387 primăvara, într’o duminică în-naintea înălţării Domnului, când o mulţime de ţărani Sirieni cari trăiau liberi, îndeletnicindu-se cu agricultura, veniră în cetatea Antiochiei la biserică, unde Sf. Chrisostom slujiâ ca preot şi propovăduia. El zice: (1)
« Praznic prea mare socotesc că este ziua	pen-
tru venirea fraţilor noştri, cari cetatea noastră o au împodobit şi biserica o au înfrumuseţatnorod, carele cu limba ■de noi se deosebeşte, iar cu credinţa se	carele
•cu neturburare trăeşte, viaţa având înfrânată şi cinstită.
«Că la bărbaţii aceştia nu sunt	ale fără de legii,
iniei întreceri de cai, nici muieri desfrânate, nici cealaltă turburare a cetăţii: ci tot chipul de înverşunare mare s'a izgonit afară, şi mult înfloreşte pretutindeni	pa-
timilor.
«	Iar pricina este că ostenitoare le este viaţa lor şi şcoală
a faptei bune şi a înfrânăm au pre lucrarea pământului şi meşteşug întrebuinţează pre acela, pre carele Dumnezeu mai	înnaintede toate celelalte l-a băgat viaţa noastră.
Că mai înnainte de păcat, luiAdarn, când aveă multă în-drăsneală, i se poruncise să întrebuinţeze lucrare oarecare ■de pământ, care nu eră cu adevărat ostenicioasă, avea ticăloşie, dar îi da multă filo, că t-a pus pre el, zice, ■să lucreze şi să păzească raiul. (fac. II, 12).
«	Dintre aceşti ţărani poţi vedea pre fieşte-carele că acum
■înjugă boii la plug, trage plugul şi taie brazdă adâncă, iar acum că se sue pe sfântul scaun şi ară sufletele supuşilor 1
(1) Extras din carţea: «Puţine cuvinte oarecare . . -■pag. 84. In textul -original aflăm acest cuvânt în omilia 19 din cele 21 de«p - st oue, omilii, ce au fost rostite după revolta Antio henilor, când et râstur ,arâ şi necinstiră statuele imperiale din Antiuchia.
www.dacoromanicajo
8
ALBINA
şi acum cu secera taie spinii pământului^ iar acum cu cuvântul curăţeşte păcatele sufletelor (1).
«Că nu se ruşinează de a lucră precum cei ce locuesc cetatea noastră, ci se ruşinează de a şedea fără de lucru, ştiind, că şederea fără de lucru toată răutatea a învăţat (Sirah XXXIII, 32) şi învăţătoare a vicleşugului s’a făcut dintru început, la cei ce o iubesc pre ea.
«Aceştia sunt mai vârtos cei ce filozofesc filozofia noastră cea prea bună, nu cu chipul din afară, ci cu mirttea arătând fapta bună a lor... Ei lepădând orice podoabă şi-au împodobit sufletul lor cu dogmele şi învăţăturile filozofiei ceii adevărate, (adică a credinţei creştine) şi nu numai cu dogmele, ci cu înseşi faptele.
«Că de vei întrebă despre dogme pre vre unul din aceştia ce trăesc în ţărănie şi îşi Cheltuesc i)iaţa cu sapa şi cu plugul, toate îţi răspunde cu deamănuntă înţelegere din multă înţelepciune, şi nu numai aceasta este de mirare, ci căci şi cu lucrurile întăresc credinţa cea prin dogme.
«Căci cum că avem suflet nemuritor şi vom să dăm samă pentru cele lucrate aicea şi să stăm înnaintea înfricoşatului scaun, şi mintea lor o au încredinţat şi toată viaţa lor spre nădejdile acestea o au aşezat şi mai presus de toată nălucirea vieţii aceştiia s’au făcut, învăţându-se dela Dumneâ zeiasca Scriptură că deşertăciunea deşertăciunilor toate sunt deşertăciuni ,(Eccles. I, 12). Şi cătră nimic din cele ce se par strălucite nu cască.
«Aceştia şi pentru Dumnezeu ştiu a filozofi cele ce a poruncit Duninezeu, şi pentrupronie şi pentru judecata cea mai deapoi şi pentru facerea lumii de Dumnezeu, care a adus toate din nefiinţă întru fiinţă şi pentru toate celelalte filozofesc nefiind împărtăşiţi nicidecum de învăţătura cea din afară (ştiinţele profane) (2). Cine nu va cunoaşte de aicea puterea tui Hristos, care pre cei necărturari şi proşti i-au arătat cu atât mai înţelepţi decât cei ce se trufia pentru înţelepciune, cu cât bărbaţii cei cu pricepere covârşesc pe copiii cei mici.
(1)	Aceste două fraze, probabil au făcut pe renumitul teolog german Neander să afirme in opera sa clasică: «Der heilige Iohannes Chrysos-tomus». Berlin 18 8, I Bd. III Auf. S. 161 că Chrisostom aici yorbeşte despre nişte preoţi dela ţară. Dar însuşi Chrisostom în o altă cuvântare (v. Puţul, pag. 185) spune că a văzut că toată ţărănimea a venit în. cetate. De aceea un autor francez, Puech, în scrierea sa «Saint Jeart Chrysostome et Ies moeurs de son temps», Paris 1891 pag. 63, înţelege aici pe ţăranii Sirieni din jurul Antiochiei «ces campagnards qui compre-naient ă peine le grec, et ne parlaient â vrai dire que le syriaque». S'ar putea unî aceste două păreri, admiţând că printre acei ţărani erau şi unii preoţi. Chrisostom aici are în vedere mai ales pe ţărani, anume pe nişte ţărani înţelepţi, căci ţăraiiii tîei neînţelepţi, după chiar afirmaţiunea. sa (v. Mărgărit pag. 7) nu ştiu nimic ce trebue să ştie un creştin.
(2)	Cuvintele din parenteză sunt adause pentru explicarea textului.
www.dacoromamca.ro
ALBTNA
9
«Mintea cestor filozofi (ţărani) este plină de multă filozofie duhovnicească şi viaţa urmează dogmelor. La ei nu ■sunt muieri desfătătoare, nici podoabe de haine, nici suli-manuri şi dregeri de sprâncene, ci toată stricarea de năravuri ca aceasta este scoasă afară.
«Pentru aceea şi mai lesne aduc spre în frânare pre norodul cel' supus (adică pre casnici) lor şi cu multă luare aminte păzesc legea lui Pavel, care porunceşte să avem îmr brăcăminte şi haină şi nimic mai mult să nu căutăm (I Timotei VI, 8).
«La aceştia nu este unt de mirezme, care amăgeşte mintea, ai pământul scoţând ierburi mai cu înţelepciune decât tot făcătorul de miruri le face lor bunul miros cel de multe feluri al florilor.
«Pentru aceasta şi trupurile lor împreună cu sufletul dobândesc sănătate curată, pentrucă toată desfătarea o au izgonit şi curgerile cele răle ale beţiei le-au scos afară şi atâta mănâncă cât să trâească.
«Deci să nu-i defăimăm pre ei pentru chipul cel din afară, ei să ne minunăm de mintea lor. Că ce folos este din îmbrăcămintea cea din afară, când sufletul este îmbrăcat mai rău decât tot cerşetorul ? Pre bărbat nu după haine, sau mai vârtos, nu după trup, ci după suflet trebue a-l lăudă şi a-l slăvi.
«Dezbracă sufletul acestora (adică al ţăranilor) şi vei veri eă frumuseţea lui şi bogăţia, prin cuvinte, prin dogme şi prin toată aşezarea năravurilor ...»
Astfel înfăţişează Sf. Chrisostom pe ţăranii cari veniră să-l asculte. Ei vieţuiesc în linişte, sunt înfrânaţi şi nu iau aminte la spectacolele şi desfrânările din oraşe. Au lucrarea pământului ca o şcoală de virtuţi. Cred în nemurirea sufletului şi în Judecata de apoi. Cred în Dumnezeu, ziditorul a toate şi nădăjduesc în pronia sa; iubesc traiul cumpătat, fără podoabe de haine şi dresuri şi se îndestulează având îmbrăcăminte şi hrană. Se feresc de desfătări, îmbuibări şi de beţie ; de aceea se bucură de o înfloritoare sănătate cu trupul şi cu sufletul, ce nu se vede la filozofii elineşti, nici chiar la creştinii de prin oraşe. Sfântul părinte pune deci pe ţărani niai presus decât filozofi şi de orăşeni pentru viaţa lor cea simplă şi curată, pe care şi-o ţin prin muncă. In ai ceastă stare morală erau nu numai ţăranii, cari trăiau liber-din munca şi meseria lor, ci şi cei co intrau pela stăpâni, •dela cari pe lângă hrană primeau şi o leafă foarte mică.
Ce fericire pentru ţara noastră, dacă toţi ţăranii români ar avea credinţă şi viaţă virtuoasă a acestor copii răsfăţaţi ai Sfântului loan Gură-de-Aur! Insă pe lârtgă alte rele ca: lenea, beţia, neştiinţa de carte şi stricarea de moravuri pe la sate, tristele evenimente din primăvara trecută ne silesc a afirmă că suntem încă departe de această fericire.
*
* *
www.dacaramaiiica.ro
10
ALBINA
Acum voiu reproduce şi cuvântul Sfântului părinte despre starea ţăranilor muncitori la proprietarii de moşii. Acest cuvânt este scos din omiliile sau voroavele Sf. Chrisostom la Eyanghelia lui Matei, cea mai frumoasă serie de omilii rostite de el: (1)
«Cei ce au moşii şi culeg bogăţia cea dela pământ! Ce poate fi mai nedrept decât aceştia ? Că de va cercetă cineva cum întrebuinţează ei pe ticăloşii şi jalnicii lucrători de pământ, îi va află pre dânşii mai cruzi decât varvarii.
«Că lucrătorilor, cari se topesc de foame şi se trudesc în toată viaţa, le pun şi dăijdii neîncetate şi nesuferite.şi slujbe ostenicioase le rănduesc, şi ca pre nişte măgari şi catâri, iar mai vârtos ca pre nişte pietre întrebuinţează trupurile lor, nelăsăndu-i cât de puţin să resufle: şi când rodeşte pământul şi când nu rodeşte, deopotrivă pre ei îi munceşte şi nici o iertare lor nu le dau.
«De cât care ce poate fi mai jalnic, când toată iarna tru-dindu-se şi de ger şi de ploaie şi de privegheri istovindu-ser merg acasă cu mânile goale, ba rămân încă şi datori şi mai mult decât de foamete se duc înfricoşaţi şi îngroziţi de muncile şi tragerile (execuţiile) şi cererile şi jafurile epitropilor (îngrijitorilor moşiei).
«Ce să mai zică cineva de neguţătoriile (tocmelile) cu care îi neguţătoresc; de cărciumăriturile cu care îi cărciumă-resc (speculează). Din ostenelile şi sudorile lor umplând linuri şi teascuri; iar pre ei nici puţină măsură lăsându-i să ducă'acasă. Toată roada o toarnă în vasele fără de legii lor iar acelora puţin argint arundă pentru aceasta.
«■încă şi feluri nouă de dobânzi află (născocesc) şi care nici de legile păgâneşti nu sunt legiuite, şi zapise de împrumuturi alcătuesc, pline de mult blestem■ Că nici doisprezece la sută, ci jumătate (cincizeci la sută) se silesc să ceară. Măcar că acela dela care cer şi femee are, şi copii hrăneşte şi om sărac este, şi cu ostenelele sale şi aria şi linuri umple.
«Dar nimic dintru aceste nu pun în minte.»
Aşa dar muncă din greu şi fără răgaz, dijme apăsătoare, încărcare la socoteli, tocmeli asupritoare, speculare nemiloasă, din partea oamenilor proprietarului sau din partea arendaşului, dobânzi peste măsură şi execuţie silnică la muncă,— -sunt atâtea poveri, ce jupoaie şeapte piei de pe bietul ţăran muncitor de pământ.
Este într’adevăr fioros tabloul acesta şi din fericire la noi proprietarii în genere nu tratează aşa de rău pe ţăranii 1
(1) Din tâlcuirea Evangheliei lui Matei, voroavâ (omilia) 61 după manuscrisul citat mai sus. Comp. Puţul, pag. 336. Sf Chrisostom în apli-caţiunea morală a acestei omilii, după ce arătă păcatele ostaşilor şi a -negustorilor, vine şi la proprietari. El zugrăveşte moravurile acestei clase sociale ca un La Bruyere.
www.dacoromanica.ro
ALBINA
11
muncitori de pământ. Poate că sunt însă unii, chiar şi astăzi, după cinsprezece veacuri de propovăduire a evangheliei, care ehiamă pe toţi cei avuţi la milostivire şi dreptate, tot atât de împietriţi la inimă, nemilostivi, şi lacomi ca proprietarii descrişi de Sf. Chrisostom. Din această pricină ţăranul muncitor de pământ cu timpul îşi pierde cumpătul şi se dă la acte de violenţă oprite de legi şi mult mai dăunătoare decât asuprirea, a cărei victimă a fost el. Acest adevăr îl confirmă cu evidenţă tot evenimentele, triste din primăvara anului curent.
O problemă însemnată are deci «Albina» şi pe viitor. Ca revistă populară, continuând a răspândi în popor învăţături sănătoase, sfaturi şi pilde ziditoare, ea va contribui împreună eu celelalte aşezăminte pentru instruirea poporului şi îmbunătăţirea stării sale în toate privinţele, voesc a zice împreună cu şcoala, eu biserica, cu presă serioasă, cu administraţia, cu justiţia şi cu armata la îndulcirea moravurilor. Şi astfel, dacă ţăranul muncitor de pământ va ajunge din •ce în ce mai harnic, mai cinstit, mai luminat, mai Supus legilor ţării şi mai temător de Dumnezeu; de aită parte, dacă toţi proprietarii vor deveni mai milostivi, mai drepţi şi mai îngăduitori cătră muncitori, aşa încât nici să se mai pomenească la noi de proprietari ca cei descrişi de Sf. Chrisostom, aceasta va fi în parte şi meritai «Albinei». De aceea, încheind, îi urez un lung şir de ani spre a depune miere îmbelşugată în uleiul iubitei noastre patrii, România, serbând de zece ori zece şi mai multe aniversări dela apariţiunea sa.


*
25 Septemvrie 1907.
Jîthanasie 7{âmriîc.
www.dacoramanica.ro
12
ALBINA
O datorie sfântă.
n toate timpurile, omul a arătat recunoştinţă pentru acei cari prin vrednicia lor i-au croit o soartă mai bună. In timpurile străvechi, marii binefăcători ai omenirii erau socotiţi ca feciori de zei şi lumea întreagă se închină lor, iar când creştinismul a ajuns biruitor, cei însemnaţi prin sfinţenia vieţii lor, cei cari au biruit în lupta pentru adevăr, au fost trecuţi în numărul sfinţilor, şi biserica creştină, de două mii de ani aproape, nu-încetează a cântă laudele lor, pentru ca veşnică să rămână în inima credincioşilor pomenirea lor.
Poporul românesc are datoria sfântă de a sărbători timpurile de luptă şi de biruinţă, apremărip.e bărbaţii cari s’au jerfit pentru a. ne aduce timpurile de astăzi.
In Octomvrie se împlinesc cincizeci de ani de când Divanurile ăd~ hoc din Iaşi şi Bucureşti s’au rostit, «într’un cuget şi într’o simţire'», pentru cele patru puncte, scăparea neamului nostru: Autonomia, Unirea, Domn străin, Guvern constituţional reprezentativ.
Cu cincizeci de ani în urmă, eram două ţărişoare lăsate pe mâna Rusiei şi a Turciei. Cele două puteri protectoare ne făceau legi, numiau pe domnitori, se amestecau îu trebile lăuntrice şi chiar la împărţirea dreptăţii, trimiteau în ţară armatele lor cu chip ca să ţină buna rânduială şi noi le plătiam; iar în cele două Principate Ţăranul eră rob, Neguţătorii erau mai^ toţi supuşi străinilor, ţPreoţii erau puţini şi în sărăcie pentrucă moşiile cele mai frumoase, «a cinceaparte din pământul ţărilor», eră în mâinile călugărilor greci, şcoale superioare şi secundare erau numai în Bucureşti şi Iaşi, şi falnica noastră boierime de odinioară eră nevoită a se umili înaintea Ţarigradului şi Sant-Petei'sburgului: D-zeu îşi întorsese faţa sa dela noi!
Prin ce minune am ieşit din prăpastie?
0 mână de oameni: boieri mari şi boieri mici,profesori, preoţi şi neguţători, aprinşi de sfântul foc al iubirii de neam, s’au pils pe lucru. Ei ş’au jertfit averile şi ş’au pus în primejdie chiar şi viaţa; au luptat cu nestrămutare în contra Rusiei, Austriei şi Turciei ;au făcut să pătrundă în toate inimile scânteia dumnezeiască nare-i inflăcără, şi, după o muncă uriaşă de două zeci de ani, au ajuns ca părerile lor să fie împărtăşite de toţi Muntenii şi Moldovenii.
Puterile mari ale Europei au fost nevoite să ţină seamă de dorinţele unui întreg popor care voiă să trăiască.
Dorinţele Divanurilor-adhoc, Adunările mame ain 1857, au a-juns temelia pe care s’a clădit Regatul Român.
Se cuvine dar ca zilele de 7 şi 9 Octomvrie 1857 să fie sărbăto» torite, acum când se împlinesc cincizeci de an.
Prin o asemenea sărbătorire, nu numai că ne vom împlini o datorie sfântă către străluciţii noştri înaintaşi, dar în acele zile de sărbătoare Neamul românesc va trăi câtva timp în legătură cu ei; se va însufleţi de căldura cu care -ei s’au jertfit, şi în anul 1907, când el este chemat a desăvârşi lucrarea începută în 1857:
www.dacoromamca.ro
Comitetul unionist din Moldova
Ilhnitrie A. Sturd/.a.
www.dacoromanica.ro
14
ALBINA
îmbunătăţirea soartei ţăranilor, această grea lucrare se va face cu patriotismul, cu jei'tfirea de sine, cu dragostea pentru toţi, de care erau însufleţiţi bărbaţii din acel timp.
Cu inima plină de aceste cugetări vom mai putea cântă, încă o dată:
Şi să vadă sfântul soare Intr’o zi de sărbătoare Hora noastră cea frăţească Pe câmpia românească.
Petru Răşcanu.
Şl 'NTRE OAMENI BUNA ’NNVOIRE
acă vorbele acestea, rostite acum două mii de ani, ar fi fost aduse la îndeplinire, omenirea ar fi cruţată de multe suferinţi şi rele. A fi bun, blând şi îndurător, chiar cu duşmanii, e nu numai o virtute, dar şi o dovadă de fire aleasă şi stăpână pe sine. Nu e lucru mare nici greu, la ură, înverşunare şi ceartă şă respunzi în acelaşi fel; dar e greu a stăpâni mânia şi a căută să îmblânzeşti pe cel înfuriat. Când Isus a zis: «Dacă te loveşte pe tine pe obrazul drept, întoarnă-i lui şi pe cel stâng», n’a înţeles să-i întoarne în adevăr obrazul la lovituri, ci, şi atunci când protivnicul tău e în culmea furiei şi a selbătăciei, tu să nu te cobori în halul lui, prefăcându-te din om în fiară, ci prin blândeţe, priviri senine, vorbe domoale şi înţelepte, să cauţi a potoli fiara ce ese la iveală în el. Chiar cel mai reu. tot are ’n el o părticică de bunătate. Datoria omului ales e să-şi dea toată silinţa să scoaţăla faţă partea bună ce se găseşte în fiecare.
Purtarea aceasta nu înseamnă umilinţă, ci o stăpânire mare de sine. A lovi, a strigă şi certă poate şi cel mai de rând. om. A se stăpâni, a căută să aducă la calea adevărată pe cei rei, e fapta unui suflet înnalt şi tare în voinţa lui. Cu vorbe rele poţi să-ţi faci duşmani chiar din oamenii cei buni; cu blândeţe, adesea, domoleşti şi îmbunezi chiar pe duşmani.
Sofia Nădejde.
PACE
www.dacoromamcajo
ALBINA
15
Din lumea dc demult._
PIATRA TRĂSNETULUI
ititica aşchie de piatră numită a trăsnetului, pe care lljfâ am văzut-o în vara asta ca amulet la gâtul unei ' ‘*' fetiţe într’un sat de prin Gorj, eră un vârf de săgeată, de cremene puţin cam roşietică. Fetiţa ştia dela părinţii ei că «scumpetea» ce-o purtă înfăşurată în frunză de binemirositor dumbravnic într’o pungu-liţă de postav roşu, legată ‘ de gât, este piatră ce cade din cer când trăsneşte în apă, şi că e aducătoare de noroc.
Eu le ştiam acestea încă de pe când eram tot aşa de mic ca fetiţa asta, şi-mi aduc aminte cum am şi căutat odată piatră de-a trăsnetului, cu mai mulţi, şi de vârsta mea şi mai mari, pe-o vâlcea de pe dealul ele de-asupra casei noastre. Un vecin, om bătrân, văzuse trăsnetul căzând în vâlcea, şi după potolirea furtunii s’a dus să caute piatră căzută din cer. Noi, copiii după el, gloată. Şi ca să ne aflăm în treabă, căutam pe întrecute, şi orice petricică mai altfel decât altele ni se părea că e cea adevărată. Dar moşul, ştiu eu, cunoştea acest soiu de piatră, şi aşa cu tot zelul nostru de-a face isprava asta mare, n’am găsit nimic pe voia moşului şi am lăsat treaba încurcată.
Ce e anume piatra trăsnetului eu n’am ştiut’ niciodată de la oamenii din satul nostru, căci nu ştiau nici ei anume. Unii au auzit numai, alţii au şi -văzut-o, cei mai lăudăroşi au şi aflat-o. Dar în sat la noi n’o avea nimeni. Atâta se vorbea numai cu ştiinţă de obşte, că ea cade odată cu trăsnetul din cer, când el loveşte în ape şi că aduce noroc.
Mai târziu, când eram pe la şcoalele celea mari, am învăţat de prin cărţi şi despre piatra asta şi am aflat că nu numai în sat la noi aduce trăsnetul pietre din cer, ci prin toată lumea, şi că nu numai un singur moş ca vecinul nostru s’a străduit s’o caute.
Scrie în istoria Romanilor, că, nu multe zeci de ani după Hristos, comandantul Galba a văzut odată trăsnind într’un lac din Cantabria şi că a pus oştirea să scurgă lacul şi să-l pescuiască spre a găsi piatra trăsnetului. Şi a şi găsit pe fundul lui două-sprezece pietre de acestea, toate în chip de topor, de cremene linsă ca sticla.
Pentru Galba, ele au fost semnul unui mare noroc şi o prevestire că Dumnezeu l-a ursit să ajungă pe tronul împărătesc. Şi, miră*te omule, a şi ajuns întFadevăr împărat al Romei! Dar asta a fost o credinţă deşartă a lui Galba, a lui şi a lumii de pe atunci, cum e şi astăzi. Pentru că nici to-
www.dacQromanica.ro
Cuţit de cremene din vremea oamenilor străvechii
Topor de piatră cu coadă de lemn din vremea oamenilor străvechi.
Locuinţe omeneşti în' mijlocul unui lac.
www.dacoramamca.ro
ALBTNA
17
poarele acelea n’au ajuns în lac fiindcă le aduse trăznetul şi nici Gfalba n’a ajuns împărat fiindcă a găsit topoarele. Altă pricină a avut şi una şi alta.
De mai mare mirare ar fi lucrul că piatra asta a trăsnetului are totdeauna chipul unei unelte, al unui topor, al unui cuţit, al unei săgeţi; câte o-dată e ciocan, ori pilă, ori daltă alte ori e sulă şi ac şi mai ştiu eu ce. Par’că se joacă cineva în nori şi încliipueşte unelte de muncă, toate de cremene, unele făcute mai din topor cum se zice, dar altele aşâ de linse şi de drăguţ cioplite că ţi-e mai mare dragul să le vezi. Şi se găsesc mai ales prin lacuri, dar mai rar şi prin peşteri şi pe vârfuri de coline deschise şi nu numai colea şi colea, ci pâste tot pământul şi în multe locuri. Iar oamenii fără Ştiinţă de- carte le caută şi se miră de ele, de unde vin şi ce e cu ele, şi cred că numai trăsnetul le poate ciopli din cremene aşâ de frumos. Iar oamenii învăţaţi le adună şi ei şi le rânduesc în rafturi prin muzee, dar ei ştiu ce sunt şi de unde vin şi pricep că sunt făcute de mână de om, pentru nevoi omeneşti, şi nu de trăsnet aşâ numai de-o toană.
Ele sunt arme şi unelte de-ale oamenilor vechi, pe când nu «•a cunoscut fierul şi nu ştiau oamenii să-l lucreze. Meşteşugul lucrării fierului l-au învăţat oamenii târziu; ba înainte de a cunoaşte fierul, ei îşi făceau arme şi unelte din aramă şi din bronz, iar înainte şi de asta le făceau numai din piatră. Mai la început se ajutau cum puteau; s’au găsit bucăţi de cremene despicată în chipul unui topor, având coada de lemn, dar coada nu băgată într’un ăchiu găurit în piatră ci legată cu strune de maţe de capătul cel gros al cremenei. Deci nu ştiau şi nu aveau cum, pe atunci, să găurească piatra. Cu vremea şi-au tot îmbogăţit uneltele, până au ajuns să şi le facă toate din cremene, aşâ de bine şi de frumos încât te prinde mirarea.
Aceste unelte-şi arme vechi, vechi de tot, sunt vestitele pietre ale trăsnetului despre cari credinţa deşartă a născocit că ele cad din cer în apa unde trăsneşte. Negreşit, acum şi-au dat bine oamanii seama de ele; dar până a nu şti ce sunt, le era de mirare: ce pietre sunt acestea în chip de unelte ? Cine le-a făcut aşâ de bine din piatră dătătoare de foc? Că le-ar fi făcut oamenii de demult, asta nu le da prin gând, şi de-aceea au ajuns la încheerea că le face fulgerul din piatra care dă fcc sub amnar şi se joacă cu ele asvâr-lindu-le prin lacuri.
Credinţa cu lacurile îşi are rostul de-acolo că uneltele acestea vechi s’au găsit mai întâiu şi se găsesc mai multe la un loc prin lacuri, pe margini pe unde nu e apa adâncă. Dar la un loc cu aceste unelte se găsesc şi alte lucruri, hârburi de oale, lucruri de podoabă, stâlpi afundaţi în pământ în şir şi stând sub apă de sute de sute de ani. Acum ştim bine ce-a fost acolo: locuinţe omeneşti, în mijlocul apei, ri-
*
www.dacaromamca.ro
18
albina
dicate pe stâlpi pentru mai buna pază de oaipeni duşmani şi de fiare.
Precum am spus, ele se găsesc pretutindeni pe pământ. Romanii şi Grecii le cunoşteau bine şi le numeau tot piatră a trăsnetului, dar nu se puteau dumeri, ce sunt e’e ? învăţatul enciclopedist roman Pliniu scrie despre ele, după un autor mai vecliiu : «Sotacus cunoaşte două feluri de piatră a trăsnetului, una neagră şi una roşie, şi amândouă seamănă cu topoarele. Cea neagră ajută la cucerirea cetăţilor şi prinderea flotelor: se nu bctetyle meştecând e rotundă, iar când e lungăreaţă îşi ţine numele de ghioagă a tunetului Se mai cunoaşte şi al treilea soiu, care însă e foarte rar şi e căutat cu multă stăruinţă de vrăjitorii din Persia, pen-trucă se găseşte numai în locurile unde a trăsnit».
Superstiţia că piatra trăsnetului poate face minuni — Pliniu credea că poţi prinde cu ea flote întregi — o au toate popoarele. E curios că aceeaşi superstiţie, care a îmbătat de cap Europa mai până în veacul trecut, se găseşte şi în China şi în Japonia, şi în Africa. Iată ce spun Chinezii în-tr’o enciclopedie veche a lor, numită a împăratului Cang-hi: «Piatra trăsnetului. Forma .şi substanţa acestei pietre e deosebită după locuri. Mongolii nomazi o întrebuinţează în loc de aramă şi de oţel. Multe topoare de aceste de-ale trăsnetului sunt ca topoarele adevărate, altele ca un cuţit, alteia ca ciocanul. Pietrele trăsnetului au culoare felurită; sunt unele negricioase, altele verzui. O poveste din timpul lui Tang spune că la Yu-men-si era un templu mare dedicat tunetului şi că locuitorii ţării jertfeau acolo felurite lucruri ca să capete acest fel de piatră. Dar fabula asta e ridicolă. Pietrele trăsnetului sunt metale, (1) piatră, cremene, pe cari focul fulgerului le-a schimbat, despicându-le de-odată şi unind în chip nedespărţit felurite substanţe. In multe pietre de acestea se cunoaşte limpede o cristalizare.»
Iar în. Japonia se explică sumedenia de resturi de arme şi de unelte din epoca de piatră a omenimii aşa, că ele ar fi plouat din cer, sau că în fiecare an o oaste de duhuri sboară prin aer cu ploi şi furtună şi aduce pietre, şi după liniştirea furtunii ies oamenii să caute prin nisip săgeţi de piatră, pe cari le-au asvârlit duhurile.
Tot cam aşa cred prin lava şi prin peninsula malaieză.
G. Coşbuc.
--—13---------------
(1) Probabil, înţelege arme şi unelte de bronz şi de aramă, cari au prins culoare verde.
www.dacaromanica.ro
ALBINA
19
6 VAJVIĂT6AT^E eU Tţ6ST
£=1=3
«O vânătoare'de lupi!?» — grăi d-1 Mancea urmându-şi iu toată tigna cina ce i se gătise în pripă.
Făcuse un drum de trei ceasuri şi mai bine cu trăsura, la aer ■curat şi cu coşul ridicat, şi avea multă poftă de mâncare.
«Da, boierule, —îi răspunse Oostea, vechilul moşiei—s’a abătut de câtva timp pe aici o haită de lupi, care face multă stricăciune, şi d-1 Prefect a rânduit, ca să-i stârpească, o vânătoare cu gonaci.»
D-1 Mancea se uită nedumirit la el.
Deşi om cam bătrâior, îşi petrecuse viaţa mai mult prin oraşe decât la ţară, unde ieşea numai când avea, ca de astâ-dată, să facă vre-o constatare la faţa locului; nu prea eră dar deprins cu plăcerile vieţii dela ţară. Vânătoarea însă, vânătoarea eră una din slăbiciunile lui: avea şi puşcă cu două ţevi, şi traistă de vânător, ba se lăuda câte odată chiar şi cu câte o prepeliţă împuşcată de dânsul. Vânătoare de lupi însă n’a văzut niciodată. Advocat iscusit, eră mare meşter în potrivirea vorbelor şi ştia toate chiţibuşurile vieţii dela oraş, nu putea însă să-şi dea seamă cum se va fi făcând o Amnătoare cu gonaci.
«Cum — cu gonaci?» — întrebă el.
«E mare frumuseţe şi rar se poate Âfedeâ, —, îi răspunse iar Costea, omul trăit la ţară şi vânătorul vestit. — Se adună vre-o douăzeci, treizeci, fie chiar şi mai mulţi puşcaşi, şi vătâşeii ri dică de prin împrejurime vre-o două, trei sute de săteni. Puşcaşii ies seara în pădurt şi petrec noaptea la pădurărie ori stând de vorbă pela focuri, iar în zori de ziuă se înşirue alegându-şi fiecare câte un loc potrivit, unde stă la pândă. După ce ei s’au a-şezat astfel, sătenii risipiţi în cealaltă parte a pădurii, pornesc înnainte chiuind şi dând cu ciomegele în copaci şi ’n tufiş, ca să-i .sperie pe lupi şi să-i gonească spre puşcaşi, cari trag în ei».
«Dar dacă lupii nu se sperie, ci se dau la oameni?» — întrebă d-1 Mancea cam îngnjat.
«Se sperie, boierule, şi fug spre puşcaşi,» —îl încredinţa Costea.
«Dar dacă puşcaşii nu-i nimeresc şi se aruncă la vre-unul dintre ei ?» — întrebă iar d-1 Mancea.
«Dej — grăi Costea. — Trebue să4 nimerească. Cine nu ştie să tragă nu se pune în calea lupului ori îşi alege locul în apropierea vre-unuia care nimereşte când trage».
www.dacoromflnip.fl m
20
ALBINA
«Cam primejdios lucru!» — grăi d-1 Mancea mai mult aşâ pentru sine, şi-şi urmă cina.
Primejdios, dar tocmai de aceea şi ispititor.—Cu cât mai mult se gândiâ, cu atât mai mult îl băteâ gândul să-şi pună şi el capul, ca să poată spune c’a luat parte la o vânătoare cu gonaci, c’a ’mpuşcat ori a văzut, cel puţin, împuşcându-se un Jup.
Nu prea avea, ce-i drept, vreme pentru asemenea petreceri, căci în lumea de azi fiecare ia asupra sa sarcini, pe cari nici trei inşi nu pot să le poarte bine şi clipele se numără şi se măsoară; când se gândiâ însă la noaptea petrecută în pădure stând de vorbă împrejurul focului, când îşi închipuia, cum pleacă în zori de zi să-şi aleagă locul, cum stă la pândă şi aşteaptă lupul, cum răsună chiotele gonacilor, cum se iveşte lupul speriat şi cum se descarcă focurile, când se gândiâ şi când şi le închipuiâ aceste, nu mai ţineâ seamă de multele lui treburi.
«Care va să zică poimâine, seara, ieşiţi la pădure?» —grăi dânsul în cele din urmă.
«Da, boierule, — răspunse Costea, — şi dimineaţa se porneşte goana».
D-1 Mancea iar stete pe gânduri.
Perdeâ două zne, dacă rămânea, una înainte de vânătoare şi alta la vânătoare. — Nu, prea erâ mult.
Şi totuşi.
_ El erâ om mărunt, îndesat şi cam gra.n, dar se ţineâ încă bine,, şi după ce se sculă dela masă, se plimbă câtva timp călcând apăsat, încât scârţiau pe ici pe colo podelele sub paşii lui.
«Şi d-ta ai mai văzut lupi?» — întrebă într’un târziu.
«Nu numai c’am văzut, dar am şi împuşcat vre-o şase», — îi răspunse Costea.
Adevărhlerâ c’a ’mpuşcat doi, dar cine-a ’mpuşcat doi n’ar fi adevărat vânător, dacă n’ar zice cel puţin şase.
«Care v"a să zică — tragi bine».
«Aşâ mi se pare.»
Mare ispită !
Să_ te gândeşti la ce se gândiâ d-1 Mancea, să-ţi închipueşti ce-şi închipuiâ el şi să mai ştii şi că ai lângă cine să-ţi alegi locul, si tot să mai stai pe gânduri ?
Om al datoriei însă, d-1 Mancea erâ hotărît să plece îndatăce va fi făcut constatările,pentru care venise, şi aşâ ar şi fi făcut, dacă viaţa omului n’ar atârnă şi dela împrejurările în care se petrece.
Obosit de drum, el a dormit bine şi ziua următoare s’a sculat cam târziu. La prânz a mâncat apoi bine, după masă se simţiâ cam moleşit şi far a mai tras un puiu de somn. Fără de voie dar şi astfel pe nevinovate, s’a pomenit că ziua şi altfel scurtă e trecută fără-ca 1 să-şi fi făcut treaba şi că e nevoit să mai stee şi mâne.
«Ce să-mi fac ! ? — îşi zise deci. — Nu-mi rămâne decât să mai stau. Pentru o zi n’o să se prăpădească lumea».
Oamenii ca d-1 Mancea ori fac un lucru cu tot rostul lui, ori nu-1 fac de lcc. Dacă erâ dar vorba să iee parte la vânătoarea de lupi, trobuiâ să-şi facă toate pregătirile. Puşcă cu două ţevi ave.â şi traistă avea: Costea i-a mai căutat de prin vecini o pereche de cisme, un cuţit de vânătoare şi o scăpărătoare. Seara, când au plecat la pădure, erâ vânător în puterea cuvântului şi nu-i mai rămâneâ decât să-şi facă rost de un vecin, pe care să se poată răzimâ cu toată încrederea.
www.dacoromanica.ro
ALBINA
21
Corftea-1 înţelegea.
«Las’ pe irine, boierule, — îi zise. — Eu cunosc pădurea şi-ţi aleg un loc de-ţi vine lupul drept în faţă.»
D-l Mancea se cutremură puţin.
«Dar d-ta unde o să stai ? —» întrebă el.
«Tot acolo, ceva mai la dreapta, — răspunse Costea — şi printre noi nu sqppă.»
«Dar dac’ar fi să apuce la stânga ? —» întrebă d-l Mancea cam cu jumătate de gură.
«Grijea mea,— îl încredinţă Costea — Iţi găsesc eu şi din par* tea acea vecin care trage tot aşâ de bine ca d-ta.»^
«Fie chiar şi ceva mai bine,» — grăi d-l Mancea în gândul lui. Şi totuşi, — mergând spre pădure şi urcând coasta, el eră bătut de' fei de fel de gânduri, căci multe i se pot întâmplă unui om la o vânătoare de lupi. — Eră însă frumos aşâ pe ’nserate prin pădure şi încă mai frumos după ce au eşit în poeniţă, unde se află conacul de vânătoare al d-lui Baldac, locul de întâlnire al puşcaşilor.
Erau aici de toate, şi de ale mâncării, şi băuturi, şi cafele, ş« culcuşuri pentru vre-o cincisprezece inşi, masă întinsă şi paturi aşternute, încât tot să trăeşti. Cui îi mai treci â însă prin minte şi somnul, când focurile pâlpâiau la marginea pădurii şi povestirile nu se mai sfârşiau — una mai şi mai decât cealaltă.
Nu degeaba sunt vestiţi vânătorii în ale poveştilor pline de haz. Stând aşâ împrejurul focului, ei îşi petrec timpul spuind fiecare ce-a păţit ori ce a auzit dela alţii, păţite şi nepăţ’te, şi cel mai preţuit e cel ce ştie să le toarne mai cu coarne. — D-l Mancea, deşi meşter în potrivirea vorbelor, sta sfiicios la o parte şi ascultă şi râdeâ din când în când cu multă poftă, dar nu se avântă, căci nu prea aveâ ce să spună.
Atât eră destul pentru-ca vânătorii cei adevăraţi să simţă că nu e ’n pădure ca popa ’n biserică şi să-l iee cam peste picior.
«D-le Mancea, ia mai minţi şi d-ta una,» — îi zise în cele din urmă d-l Costică Vidră, subprefectul plăşii, un om tânăr neastâmpărat şi bun pentru toate drăciile.
«O să-mi vie rândul după ce-ţi vei fi deşertat d-ta sacul,»—îi răspunse d-l Mancea, care ştia totdeauna să dee replica şi mai ales aici se socoteâ mai presus de ceilalţi.
«Atunci o să ’mbătrânim aici, — răspunse unul din partea cealaltă,— căci sacul lui Vidră cu anevoie se deşertează».
Aşâ s’a urmat toată noaptea, şi bietul de Mancea mereu eră luat la ţintă, căci, de! — n’aveâ ce să caute între oameni care nu erau de seama lui. El nu eră însă om, care se dă cu una cu două, şi ştiâ să le răspundă. Abia prin crepatul zorilor de zi a ’nceput să se mai moaie: se apropia timpul ca să-şi aleagă locul şi vecinii şi — par’că auziâ frunzele fâşiind sub paşii lupilor.
Când sosi ora fatală, d-l Mancea începu par’că să tremure. «Acum linişte, — grăi d-l Bordescu, un vânător înrăit, care conducea vânătoarea. — Vă alegeţi cu toţii locurile, dar fără de zgomot. Eu o să le dau câinilor drumul, ca să caute urma, -şi când îi veţi auzi lefăind, să ştiţi c’au dat de urmă şi se porneşte din vale si goana. Să fiţi dar cu toţii gata. Nu se trage, — adaugă el,— decât în lup şi vulpe: alt vânat e oprit!»
D-l Mancea se trase spre Costea, razămul lui.
www.dacoromanica.ro
22
ALBINA
«Dar la stânga pe cine o să-l luăm?» întrebă el cuprins de viuă îngrijare.
«Să fii liniştit, boierule, — îi răspunse vechilul. — Am vorbit cu ■ d-1 Vidră; mai bun vecin nici c’ai putea să găseşti».
Nu se ’ndoiâ d-1 Mancea despre aceasta, dar vânătoarea de lupi nu e vânătoare de prepeliţe şi el tremură mai ales după-ce Costea îi arătă locul în dosul unui stejar bătrân şi se depărtă la dreapta, ca să-şi iee şi el locul.
Cu cât mai mult se depărta Costea, cu atât mai apropiată îi părea d-lui Mancea primejdia, căci, de! se simţiâ cam singur în faţa lupului. Dar el eră, la urma urmelor, vânător cu rost. âveâ toate dichisurile; prinse dar inimă, trase cocoşul puştii şi înaintă vitejeşte spre stejar. Din întâmplare însă în drumul lui erau nişte vrejuri de mure, el se ’mpedecă ’n ele, căzu cu faţa la pământ şi «ponc !» puşca i se descărcă.
:Ei, comedia dracului! — strigă d-1 Vidră, dar ne sperii vânatul !»
«Cine descarcă ! ? — strigă d-1 Bordescu îndârjit.
«Linişte, Domnilor ! — strigară deodată iar alţii câţiva.
D-lui Manpea ii veniâ să intre în pământ de ruşine, şi, ridicân-du-se ca pe furiş, se ascunse în dosul stejarului, şi-şi puse altă cartuşă în puşcă; apoi rămase nemişcat.
Peste câtva timp cânii începură să lefăie, goana se porni şi puşcaşii ridicară cocoşul — toţi afară de d-1 Mancea. Eră ceva nespus de fioros în lefăitul cânilor şi’n chiotele gonacilor, cari se apropiau, mereu se apropiau, şi el se temea să ridice cocoşul. «Gata ! — îi strigă Costea, — ridică cocoşul —, Vine lupul!»
D-lui Mancea îi veniâ să fugă; el însă nu putea să se depărteze de cei doi vecini ai lui.
De odată el se cutremură şi ridică cocoşul: huşti! prin faţa lui, — dar nu eră lup, ci epure. — Pe3te puţin iară huşti! — la dreapta — o căprioară, — apoi huşti! alt epure şi iar altul, după aceea altă căprioară. Cu cât mai mult se apropiau gonacii, cu atât mai des se iviau afurisitele de lighioane, cari din depărtare i se păreau lupi în toată firea şi-l băgau în răcori, însă nu putea să tragă.
«Cine dracul m’apus să mă bag în dandanaua asta! ? —îşi zise el în cele din urmă ştergându-şi sudorile. — Cum in’am lăsat eu ca să fiu prostit de dobitocul acela de Costea ! ? — Vânătoare de lupi mi-a trebuit mie! ?».
Era cu toate acestea mulţumit, C’a ştiut să se stăpânească şi n’a descărcat, ca să se facă încă odată de ruşine.
Ii eră însă destulă şi ruşinea pe care o păţise.
După ce gonacii s’au apropiat, eră lucru lămurit că ’n valea bătută de dânşii n’a fost nici un lup.
«cDe fost au fost, — grăi unul du răutate, — dar i-a speriat Mancea descărcând înainte de vreme.»
Tine-te apoi! — Oamenii se duc la vânătoare, ca să-şi petreacă. Nici un lup, ba nici o vulpe măcar! Dacă n’au putut să-şi petreacă culcând la pământ fiare, tăbărârâ cu toţii asupra d-lui Mancea, care râdea şi el, fiindcă n’aveâ încotro.
Dar n’aveail timp de pierdut cu glume răutăcioase, căci d-nul Bordescu dedea zor să se facă a doua goană în altă parte a pădurii. Dacă n’au fost lupi aici, trebue să fie acolo ; cât Mai cu-
www.dacaromamca.ro
ALBINA
2S
rând dar vânătorii trebueau să-şi aleagă locurile în vreme-ce pădurarii porniră cu gonacii la vale.
Nu-1 mai ardea pe d-1 Mancea de vânătoarea de lupi, dar se bucură că scapă cu chipul acesta de gurile rele şi se luă după Costea călcând cu mare băgare de seamă, ca nu cum-va s’o paţă din nou.
Nu mai eră însă acum ca mai nainte. Convins în fundul inimii lui, că nu sunt lupi prin partea locului, el nu mai tremură,^ nu era cuprins de fiori în auzul chiotelor şi nu se mai cutremură când vreun iepure ori vre-o căprioară îi trecea prin faţă. Se făcuse vânător inimos şi râdea ’n pumni de lăudăroşia celorlalţi,
A şi treputşide astădată goanafâră-casăsefiivitlupul.şipecând ceilalţi se întorceau plouaţi spre conac, d-1 Mancea îşi ţinea nasul în sus şi-i pişcă din când în când întrebând aci pe unul, colea pe altul, ce face cu pielea lupului.	__
Cu deosebire supăraţi erau d-i Bordescu, conducătorul vânătoarei sterpe şi d-1 Baidac, care făcuse atâta cheltueală degeaba şi se mai simţiâ şi ruşinat.
«Ei, — zise el, ca să-i mai înveselească pe oameni,— o să facem după prânz, aşâ mai pe ’nserate, o goană de mângâere.»
«Cum e aia?» — îl întrebă d-1 Mancea pe Costea.
«Puşcă fiecare ce-i iese ’n cale, fie lup ori vulpe, fie iepure ori căprioară, fie chiar pasare», ■*— îi răspunse Costea_ înveselit şi el.
Dacă e aşâ, — îşi zise d-1 Mancea în gândul lui, — ne prinde noaptea aici şi nu mai plec eu nici azi »
Aşâ-1 ia puhoiul pe om, şi-l duce de nu mai ştie unde o să-l scoaţă.
Mai ales după ce s’au aşezat cu pofta lor de vânători la masa ’ncărcată şi s’au pus, însetaţi cum erau, şi pe băut nu se mai gândeâ nimeni la ziua de mâne, şi d-1 Mancea nu-şi mai făcea nici o mustrare pentrucă o perde.
Prea eră multă voie bună şi prea ştiau vânătorii să spună şi să facă multe lucruri, cari numai la dânşii se pomenesc, şi d-1 Mancea ar fi tot stat, deşi se râdeâ din când în când şi pe socoteala lui. Nu ştiă, biet de el, că cea mai bună a rămas la urmă.
Sala mare, în care eră întinsă masa eră, cum se cuvine, împodobită cu fiare şi cu păsări împăiate, cum ziceâ d-1 Baidac, numai din cele împuşcate acî prin apropiere, ici un lup, colo o vulpe, mai departe un râs şi o pisică sălbatică, în cealaltă parte un mistreţ, iar pe sus vulturi, şoricari, huhurezi sitari.»
«Uite, bree! —grăi Vidră. — Eată şi-o dropie, şi-o raţă sălbatică, tot de pe acî de prin apropiere. — Vezi d-ta : nu ştiam că prin păduri se găseşte şi asemenea vânat.»
«Uite colo şi-o păturniche, — îi zise altul tot în glumă. — Aici păturnichile sboară din copac în copac ca porumbeii sălbatici.»
«Şi de ce să nu sboare, dacă’are aripi ! ?» — întâmpină d-nul Mancea, ca să arate că ştie şi el rostul vânatului.
Vidră trase cu ochiul lui Costea, apoi peste câtva timp se furişă dela masă, pândi o clipă, ca să ia pâturnichea împăiată şi să iasă cu ea afară nebăgat de nimeni în seamă.
«Uite, — îi zise apoi, după ce se întoarse, aşa mai în taină d-lui Mancea. — Până la locul, unde o să stăm la pândă, mai e o vale şi-un deal. Noi, mai vicleni decât ceilalţi să ne strecurăm frumuşel şi s’o apucăm înainte, ca să fim singuri dac’ar fi să dăm peste -vre-un vânat«‘
www.dacoromanica.ro
24
ALBINA
Asta o înţelegea d-1 Mancea, care ştia că ’n lumea aceasta numai cji viclenia poţi să răzbeşti înainte. Ii veniâ însă cam greu să intre în pădure numai aşa el singur cu Vidră.
«Dar pe Costea să nu-1 luăm?» — întrebă dar.
«Ei, fie şi e), dar să nu prindă de veste ceilalţi», — întâmpină Vidră făcându-i lui Costea semn să iasă.
Ei îşi luară după aceea toţi trei puştile şi se depărtară, «încet,— grăi Vidră, — şi fără de zgomot, ca să nu se sperie vânatul.»
înaintară deci câteva sute de paşi încet şi fără de zgomot.
De odată Vidră se opri ca speriat şi trase cocoşul gata de a descărca.
Pst!» şopti, staţi pe loc.»
«Ce e ?»întrebă d-1 Mancea începând iar să tremure şi ridicând cocoşul cu mare băgare de seamă, ca nu cumva să i se descarce iar puşca.
«O păturniche:» — răspunse Vidră. — Uite colo ’n copac.» Costea trase şi el cocoşul, stăpânindu-şi râsul.
Ochii d-lui Mancea se ’ndreptară spre copac.
In adevăr, sus pe o cracă, stetea o pasăre măricică cu capul drept în sus, nemişcată şi ţanţoşă par’că ar fi voit să zică: «Poftim, trage, dacă îndrăsneşti!».
Aida-de ! — îşi zise d-1 Mancea când văzu că şi Vidră şi Costea ridică puştile, ca s’o iee la ţintă, — aşâ de prost nu m’a făcut mama, ca să v’o las vouă.»
Sprinten apoi, cum era, le luă înainte, trase şi nimeri de văzduhul se umplu de fulgi, dar pasărea rămase acolo de par’că eră bătută ’n cuiu.
«Ei, comedia dracului, — zise el mirat: — de nimerite nimerită; dar nici nu cade, nici nu zboară mai departe.»
«Te pomeneşti c’o fi -împăiată ! — grăi Vidră râzând cu mare poftă. — Auzi d-ta vânător, care ’mpuşcă păturniche ’mpăiată de pe cracă de copac!».
D-1 Mancea rămase ca ’ncremenit.
Toate ca toate, dar asta îl făcea de pomină.
Auzise el vorba că de lucruri*la care nu te pricepi, rsă nu te apuci şi popă dacă nu ştii să cânţi,, să nu te faci ; o luase însă cam în glumă : acum o simţiâ în toată puterea ei.
Ce să-şi facă însă ! ? — La vânătoare oamenii ies, ca să-şi petreacă şi toate au să şi le ierte unii altora : nu-i rămânea decât să ’nghiţă hapul, jurând în gândul lui că la vânătoare n’o să mai îee în viaţa lui parte.
«Mi-o făcuşi, asta mi-o făcuşi! — zise el cu un zâmbet de tot ■acru- — Recunosc că eşti mare meşter în drăcii. Dar, — adăugă milogindu-se, — între noi să rămâie; cel puţin astă-zi să nu li-o mai spuneţi şi celorlalţi.»
Ba bine, că n’are să li-o spună ! — El nici nu pusese la cale lucrul, ca să aibă el însuşi de ce să râdă, ci ca să facă pe ceilalţi SŞ bufnească^ de^ râs, şi din dosul copacilor de prin apropiere e-şiră la iveală câţiva, care se pusese la pândă, ca să vadă cum se ’mpuşcă păturnichea ’mpăiată de pe craca de copac.
S’a râs, mult şi cu poftă, s’a râs în socoteala d-lui Mancea, şi d-1 Mancea n’aveâ încotro, râdea şi el par’că dinadins ar fi tras în păturniche pentru ca oamenii să se înveselească.
«Dar, — îşi zicea, — de aici înainte n’o să mai mă prindeţi,»—>
www.dacQromamca.ro
ALBINA
25
şi băga bine de seamă la tot ceeace face pentru-ca nu cumva să mai pată vre-o ruşine.
A şi sosit cu bine la locul de pândă, s’a aşezat în dosul unui copac şi-a ridicat fără de grije cocoşul când s’a pornit goana.
Peste puţin iar începu să se iveasc^ vânatul, ici un iepure, colo o căprioară, ba chiar şi-un vulpoiu cu coada lungă, şi eră mare frumuseţă, cum se descărcaupuştile când la\dreapta, când la stânga
«Da! — îşi zise d-1 Mancea, — asta e vânătoare, adevărată vâ nătoare ; — n’am ce să zic !»
Era mare frumuseţe.
De odată un epuroiurănit de unul dintre vânătorii dela dreapta-o luă cam şchiopătând înapoi, dar dând peste gonaci, iar se întoarse zăpăcit drept spre d-1 Mancea Veniâ ca orbit drept în gura ţevii, să-l prinză în braţe — nu alta.
Ei, tu eşti al meu, — grăi d-1 Mancea cu un el de mândrie «ridică puşca şi-l luă la ochi.
«Bagă de seamă, ca nu cumva să fie ’mpăiat!» — strigă Vidră,
D-1 Mancea tresări ca pişcat de-o viespe.
Suflă şi ’n iaurt cel ce s’a ars odată cu păsatul.
«A! pe mine nu mă mai prindeţi! — zise şi şi retrase iute puşca lăsând epurile să-şi urmeze drumul spre Vidră, care-1 şi culcă la pământ.
Abia acum se desmeticî d-1 Mancea.
«Nu! — îşi zise, — cât mai trăesc pe lumea asta, la vânătoare n’o să .mai mă duc.»
Ioan Slavici.
„Albinei“
Târgovişte, 1907 Septemvrie 24.
Revista populară „Albina“a adus mari foloase morale şi materiale numeroşilor ei cititori mulţumită distinşilor bărbaţi colaboratori, cari n'au cruţat nici osteneli nici sacrificii.
Ca cititor regulat al acestei întinse , găsesc de a mea sfântă datorie a aduce călduroasele mele mulţumir întregului comitet de redacţie pentru împrăştierea luminei ce a făcut să pătrunză cu folos practic toate stările societăţii, mai ales în stratul ţăranului nostru muncitor.
Urez viaţă lungă Albinei muncitoare, iar tutulor colaboratorilor ei, urez puteri de a o conduce şi pe viitor tot cu acelaşi succes şi cu aceiaşi dragoste pentru luminarea neamului românesc.
C. Fussea.
www.dacoromamcajo
26
ALBINA
PATRIA
%
%
Depărtatu-te-ai vreodată, iubite cititor, de pământul strămoşesc ? Pribegit-ai, împins în lumea largă de dorinţa de a vedea neamuri şi ţări străine ori silit de cine ştie ce nevoi ale vieţei? Ai umblat cât ai umblat, te-ai încântat de privelişti minunate şi măreţe, te-ai luptat cu nevoile, ai uitat poate pentru câtăva vreme ceea-ce ai lăsat în ur-mă-ţi. Iată însă că un simţimânt puternic răsare din ce în cema: biruitor din adâncurile sufletului, te cuprinde întreg, îţi sfarmă liniştea, te abate dela treburi, şi te lasă doar cu trupul între străini pe când inima ţi-o avântă aiurea.
E dorul cel sfânt de patrie!.......
Mânat de acest dor, îţi iei drumul spre ţara care te chiamă cu glasuri aşa de dulci dar şi aşâ de poruncitoare. Cu cât te apropii de dânsa cu atât nerăbdarea îţi creşte, cu atât drumul îţi pare mai lung şi mai greu. Ai ajuns, în sfârşit! Ai atins pământul străbunilor tăi, ai auzit graiul fraţilor tăi: binecuvântată fii, patrie mult iubită!
Ca o adiere desmierdătoare, îţi trece prin suflet duioşia reve-derei locurilor scumpe. O doină nespus de dulce prinde a-ţi cântă în inimă; o lacrimă îţi luceşte pe geana ochiului fermecat!......
Ceea-ce simţi tu la revederea mândrei tale ţări, simte ori ce om la revederea patriei sale. Iată, de pildă, cum povesteşte un scriitor francez reîntoarcerea unor marinari din ţări străine şi îndepărtate :
«îmi amintesc că, atunci când sosii în Franţa pe o corabie ce venea din Indii, de ’ndată ce marinarii zăriră pământul patriei, cei mai mulţi nu mai fură în stare să lucreze nimic. Unii îl priveau fără să-şi poată desprinde ochii; alţii îmbrăcau hainele cele mai frumoase ca şi cum ar fi fost în clipa de a coborî; erau unii cari vorbeau singuri, şi alţii cari plângeau. Cu cât ne apropiam mai mult, turburarea.lor creştea şi mai mult; ca unii cari lipsiseră de atâta vreme, ei nu se mai săturau să se minuneze de verdeaţa colinelor, de frunzişul pomilor, până şi de stâncile de pe ţărm acoperite de alge şi de muşchi, ca şi cum toate aceste lucruri ar fi fost noi. Bisericile satelor în cari se născuseră şi pe care le deosebeau departe în câmpii, numindu le unele după altele, îi umpleau de bucurie. Dar când corabia intră în port şi când îşi văzură pe cheiu prietenii, părinţii, mumele, copiii cari le întindeau mâinele plângând, fu peste putinţă să mai oprim pe vr’unul pe punte. Toţi săriră la pământ şi trebui să-i înlocuim, pentru nevoile corăbiei, cu alţi marinari.» (1).
Iubirea patriei este mai presus de orice alt simţimânt omenesc. Ea e in stare să potolească duşmăniile cele mai aprinse dintre fiii aceluiaşi neam; ea poate despărţi pe fecior de mumă şi pe soţ de soţie. Când patria ne cheama s’o apărăm, sărim cu toţii, intrăm în’foc şi murim mulţumiţi luptând pentru dânsa. De aceea
(1) Din B. de Sainl Pierre.
www.dacoramamca.ro
ALBTNA
2?
ziceau cei vechi : «Este dulce şi frumos să mori pentru patrie!»*
Acest mare şi neînvins simţimânt l-au avut oamenii în toate vremurile şi-l au în orice colţ al pământului s’ar află. Ba cu cât o ţară e mai neprimitoare, cu cât mai aspră îi este clima şi cu cât locuitorii ei au îndurat mai multe suferinţi într’însa, cu atât dânşii o iubesc mai mult, cu atât li se pare mai frumoasă :
«Un sălbatic ţine mai mult la coliba lui decât un prinţ la palatul său; munteanului i se pare mai frumos muntele său decât câmpeanului brazda sa. întreabă pe un păstor scoţian dacă ar vrea să-şi schimbe soarta cu cel mai puternic Craiu al pământului. Departe de sălaşul său iubit, el îşi aminteşte pretutindeni de dânsul ; el cată pretutindeni turmele, pâraele şi norii ţării sale. El nu năzueşte decât să mănânce pâine de orz, să bea lapte de capră, să-şi cânte în vale acele cântece vitejeşti pe cari le cântau strămoşii lui. El se prăpădeşte dacă nu se întoarce la locul unde s’a născut. E o plantă de munte: rădăcina sa cată să fie în stâncă; ea nu poate propăşi dacă nu-i bătută de vânturi şi de ploi; pământul, adăposturile şi soarele câmpiei îi pricinuesc moartea.
Este cineva mai fericit decât Eschimosul în spăimântătoarea-i patrie ? Ce sunt florile ţărei noastre pe lângă zăpezile Labradorului, palatele noastre pe lângă bordeiele lui plin de fum ? El se suie pe unul din gheţurile pluţitoare. Târît de curenţi, el înaintează în largul mărei pe acest tron al zeului furtunilor........
Arabul nu-şi uită fântâna cămilei, gazela şi mai ales calul, tovarăşul pribegirilor sale; Negrul îşi aduce pururea aminte de coliba şi de suliţa lui, de bananul lui, de potica zebrului şi a elefantului» (1).
Aşa-i şi cu Românul. Multe suferinţi au trecut peste dânsul în ţara aceasta, hărăzită de Dumnezeu’ cu bunătăţile şi belşugul pământului, dar cu cât mai amare i-au fost suferinţele cu atât mai învăpăiată e şi dragostea Românului pentru moşia străbună. Când e departe de patrie, el cântă :
Foaie de cicoară,
Viaţa mi-e amară Departe de ţară.......
ori:
Foaie verde de alun,
Sărmanul voinic străin lese-afară ’n bătătură Şi cu foc cântă din gură;
N’are dor şi n’are milă Când este ’n ţară străină;
Ori din cotro vântul bate,
Tot îl frige, tot il arde Vântul din străinătate;
Ori încotro s’o întoarce,
Tot plânge şi lacrimi stoarce,
Focul inimioara-i coace....
(1) Din Chateaubriand.
www.dacoromamcajo
28
ALBINA
sau zice:
Foicica de sulf in ă,
Trecui în ţară străină,
Cercai pâinea de e bună Şi luai odată în gură:
Pâinea mi se pare tină.
Fie pâinea cât de bună,
Dacă ’s în ţară străină,
Fără tată, fără mumă,
Tot se face clisă în gură.
Fie pâinea cât de rea,
Dacă sunt în ţara mea,
Cu taica Şi cu maica,
E mâi dulce ca mierea........
Şi să nu crezi, iubite cititor, că numai ţăranul, care ştie să-şi -cânte jealea cu atâta duioşie, îşi simte inima arsă de dorul de ţară. In faţa acestui dor, toţi suntem deopotrivă. Sărac şi bogat, mic şi mare, tânăr şi bătrân, femee şi bărbat, — în toţi arde flacăra sfântă a dorului de moşie. Numai lepădăturile omenirii n’o au şi n'o înţeleg:
«îmi aduc aminte — povesteşte Ion Ghica, boier mare şi neam de Domn — că, afiându-mă acum câţiva ani la o masă la Consţan-tinopol, Beizadea Grigore Sturdza aveâ ziafet de ziua lui şi ne poftise pe toţi Roînâilii proscrişi ; adusese cel mai vestit tacâm de lăutari, toţi meşteri aleşi dintre cei mai buni, scripcari, cobzari ■şi năisani din Scaune din Bucdreşti. Trăgeă Dinică cu arcuşul de te ar.deâ la inimă, şi cobzarul zicea din gură"pe Alimoş ; noi ascultam cu auzul şi cu sufletul; la masă eră şi un străin, un Perot, •care văzându-ne înduioşaţi, ne zice cuun ton de dispreţ : ^
—	Nu înţeleg ce găsiţi în cântările astea de vă fac atâta im presie !
Iar Marin Serghiescu (Naţionalul) se uită cu milă la dânsul, zicând:	„
—	Perotule, Perotule! Săracule ! tu n’ai patrie, tu nu ştii ce e cântecul naţional.
Aceste puţine cuvinte, zise cum au putut fi zise, ne-au făcut pe toţi să ne podidească lacrimile.»
Când vitregia soartei ne lasă să ne dăm sfârşitul printre străini, atunci, în ceasul din urmă, un gând ne amărăşte mai mult decât oricare altul: gândul că oasele noastre nu vor odihni în pământu •strămoşesc.
Din istoria sfântă, ştim că Iosif, murind a spus fraţilor săi: «Domnul o să vă cerceteze şi o să vă aşeze în pământul pe-care l-a făgăduit părinţilor noştri: luaţi cu voi oasele mele!».
Din istoria Grecilor celor de demult se ştie apoi că Themistocle Atenianul fusese isgonit din patria sa ca trădător şi că, împreună cu regele Persiei, la care se dusese, urzea pieirea ţârei sale. Şţ totuşi, pe patul de moarte, el uită cetatea cea mândră, pe care regele Persiei i-o dăruise, şi îşi rugă prietenii să-i ducă oasele în patrie şi acolo să le îngroape în taină.
www.dacoromamca.ro
Serviciului pramro român «Dacia».
www.dacoromanica.ro
www.dacoromamca.ro
ALBINA
Bl
Iată dar că şi în sufletul celor rătăciţi iubirea patriei se trezeşte biruitoare atunci când moartea se apropie.
Când un simţimânt e însă aşa de puternic, de obştesc şi de veşnic, aceasta arată că el e sădit în firea noastră însăşi. El face parte din acele porniri prea înalte, care întrec şi stăpânesc mintea omenească, cu voie ori^fără de voie. De aceea, frumos şi drept, a spus Alexandru Russo în «Cântarea României»:
«Patria e cel mai dinţii şi cel mai de apoi cuvânt al omului; într’însa se cuprind toate bucuriile lui; simţirea ei se naşte de ■odată cu noi şi e nemărginită şi veşnică ca şi Dumnezeu. . .»
*
* *
Patria este pământul, în care ne-am născut şi în care am crescut, pământul de care se leagă cele mai scumpe amintiri şi cele d’întâiu simţiminte ale noastre :
«Acolo unde Soarele lui Dumnezeu ţi-a răsărit pentru întâia oară, unde stelele Cerului ţi-au lucit pentru întâia oară, unde fulgerele ţi-au descoperit pentru întâia oară atot-puternicia lui şi furtunile lui ţi-au răsunat cu sfântă spaimă în suflet, acolo ■este iubirea ta, acolo este patria ta.
Acolo unde cel d'ântâi ochiu omenesc s'a aplecat iubitor peste leagănul tău, unde miftna ta cu bucurie te-a ţinut pentru întâia oară în poală şi tatăl tău ţi-a săpat în inimă’ învăţămintele în-ţelepciunei şi ale creştinismului, acolo este iubirea ta, acolo este patria ta» (1).
Tot aşa de frumos spune şi Russo al nostru:
«Patria e aducerea aminte de zilele copilăriei, coliba părintească cu copaciul cel mare din pragul uşei, desmierdârile drăgăstoase ale maicii noastre, plăsmuirile nevinovate ale inimii noastre, locul unde mai întâi am iubit şi am fost iubiţi, câinele care se juca cu noi, sunetul clopotului dela biserica satului, ce ne vestea zilele frumoase de sărbătoare, sbieretul vitelor ce se întorceau în murgul serii dela păşune, fumul vetrii ce ne-a încălzit în leagăn înnăl-ţîndu-se în aer, barza de pe straşină ce cată duios pe câmpie şi aerul dare nicăieri nu e mai dulce!».
Patria nu este însă numai pământul scump unde am văzut lumina zilei. Poate că soarta a vrut să mă nasc printre străini şi de^ un pământ străin să-mi fie legate cele d’ântâi amintiri şi cele d’ântâi simţiminte. Cu toate astea, patria mea este şi rămâne pământul unde trâeşte, unde se bucură şi unde sufere neamul meu. De acest neam mă leagă legături ce nu se pot rupe. Sufletul neafnului viază şi în mine. In limba pe care eu o grăiesc, în gândirea pe care mintea mea o toarce, în simţirea pe care inima mea o poartă, în sufletul meu întreg se oglindeşte sufletul mare şi veşnic al neamului din care fac parte. Şi această legitură o avem nu numai cu cei de astăzi d ir şi cu cei din trecut. Cei cari atl fost înaintea noastră trăesc în noi precum şi noi vom trăi în
(1) Din jE. M. Arndt.
www.dacoramamca.ro
32
ALBINA
cei cari au să ne urmeze. De aceea, suferinţele şi slava trecutului sunt suferinţele şi slava noastră, a celor de astăzi:
«Neamul, ca şi insul, este urmarea unui lung trecut de sforţări, de jertfe şi de devotamente. Cultul strămoşilor este cel mai îndreptăţit dintre toate ; strămoşii ne-au făcut ceeace suntem. Un trecut eroic, oarecari oameni mari, oarecare slavă adevărată, iată capitalul social pe care se aşează o idee naţională. A aveâ glorii comune în trecut, o voinţă comună în prezent; a fi făcut lucruri mari împreună, a vroi să facem încă, iată coiidiţiunile esenţiale spre a fi un popor. Iubim în măsura jertfelor ce am consimţit, a relelor ce am suferit. Iubim casa pe care am clădit-o şi pe care o trecem urmaşilor noştri. Cântecul spartan: «Suntem ceea-ce aţi fost; vom fi ceeace sunteţi*, e, în simplicitatea lui, imnul preş-, curtat al oricărei patrii» (1).
Ca să ajungem unde suntem astăzi, o mare sforţare ne-a trebuit. Dela Traian şi până la Carol I se întinde o pânză neîntreruptă de opintiri măreţe, de biruinţi, de înfrângeri, de dureri şi de bucurii. Aceasta este istoria poporului românesc şi această istorie nu cunoaşte graniţele pe cari oamenii şi împrejurările le-au pus între fraţii de acelaş sânge. Români din regat, Ardeleni, Bucovineni, Basarabeni, Români din Serbia şi din Bulgaria, Macedoneni, — avem cu toţii aceaşi istorie, pentrucă avem acelaş trecut şi avem acelaş trecut pentrucă avem acelaş suflet.
Cu drept cuvânt dar, s’a spus că dintre toate lucrurile omeneşti, patria, mai mult decât oricare altul, închipueşte veşnicia. Ea 2f fost înainte de n i şi va fi şi după noi; ea pluteşte liniştită pe deasupra sbuciumărilor şi a neînţelegerilor noastre trecătoare.
*
* *
Aşa dar, ne iubim patria pentrucă trebuie s’o iubim, pentrucă este în noi o puternică pornire care ne face s’o iubim, pentrucă pornirea aceasta vine dela însuşi Dumnezeu, a cărui sfântă voinţă trebuie îndeplinită.
Dumnezeu însă ne-a hărăzit judecata pentrucă să ne dăm seama de rostul lucrurilor şi ai faptelor. Pornirea inimei ne sileşte să ne iubim patria, judecata ne arată că e firesc şi că e neapărat trebuincios s’o iubim şi s’o slujim.
E firesc şi e trebuincios, pentrucă omul nu poate trăi singur. Ca să poată trăi, oamenii sunt nevoiţi să se adune laolaltă. Când sunt în stare de sălbăticie, ei se unesc în cete sau triburi, când sunt mai luminaţi ei alcătuesc state. Ceea-ce nu puteau să facă stând departe unul pe altul, ei pot săvârşi prin unire şi prin înţelegere: se pot apără de fiarele sălbatice şi de duşmani, îşi pot lucră ţarinele, pot înălţă sate şi oraşe, îşi agonisesc toate cele de trebuinţă şi îşi fac astfel o viaţă lesnicioasă. Ia închipuieşte-ţi numai, iubite cititor, cum ar scoate-o la capăt bietul om care ar trebui să aibă grija tuturor celor neapărate vieţei. El să se apere de răufăcători şi de duşmani; el să-şi facă plugul cu care să are, secera cu care să secere, sapa cu care să sape ; el să lucreze pământul el să-şi clădească casa ; în scurt, el să facă şi ceeace face astăzi dânsul şi ceeace astăzi fac meşterii de tot soiul. Ar fi greu
(1) Din Renan.
www.dacaromamca.ro
ALBINA
33
de tot dacă nu peste putinţă. Prin unire însă, totul se uşurează pentrucă munca se împarte. Preotul se roagă lui Dumnezeu pentru păcatele noastre şi pentru odihna sufleţelor alor noştri, învăţătorul luminează mintea şi inima copiilor, plugarul lucrează pământul care ne hrăneşte, meşterul îşi face meşteşugul, ostaşul apără ţara şi ne apără pe toţi, doftorul ne lecueşte de boale şi aşa mai departe. De aceea e binecuvântată ţara ai cărei hi se au bine între dânşii şi se străduesc, pe căi felurite, pentru binele tuturor şi al fiecăruia în parte. Unde e unire şi bună înţelegere, acolo e belşug, acolo e mulţumire sufletească.
Şi să nu crezi, iubite cititor, că numai cel ce munceşte cu braţele se cuvine să se bucure de rodul muncei lui. Cel care munceşte cu mintea e tot aşa de vrednic de cinste ca şi cel care munceşte cu braţele, şi munca lui e uneori mai grea şi mai amară. Cel care apoi, prin străduinţa şi chibzuinţă lui ori a părinţilor lui, se bucură de avuţii în bani ori în pământuri, şi acela îşi are rostul lui pe lume pentrucă, de pe urma acestor avuţii, îşi dobândeşte pâinea mulţime de oameni. Să ne învăţam dar’ a sfinţi dreptul celorlalţi dacă vrem să n- se sfinţească şi al nostru.
Din cele spuse, se vede că oamenii au fost împinşi de nevoile vieţei să se apropie unul de altul şi să se lege unul către altul a trăi împreună, a munci împreună, a îndură suferinţele şi a gustă bucuriile tot împreună. Şi aşa fiind, oare nu eră firesc ca oamenii de acelaşi sânge să se înţeleagă şi să vieţuiască laolaltă? Românul cu Românul, Sârbul cu Sârbul, Muscalul cu Muscalul, şi aşâ mai încolo.
Ai auzit poate, iubite cititor, că unii rătăciţi ori vicleni umblă cu vorbe nebune cum că adică patria este o prostie, că nu tre-bue s'o slujim şi s’o apărăm şi că mai bine să îndurăm jugul străinului decât să suferim într’o ţară neatârnată. Gândeşte-te însă ce ar fi, dacă n’am mai aveâ patrii adică dacă dacă n’ar mai fi neamuri deosebite ci am fi cu toţi o apă, fără nici o deosebire între noi. Ca să înţelegi ce ar fi, ia priveşte o clipă firea din jurul tău. Ia vezi ce de mulţime de colori în această fire, dela albastrul cerului şi până la verdele pământului. Şi ce minunat se împacă una cu alta şi ne dau o privelişte fermecătoare, de care ochiul nu ni se mai satură. Vai! ce ar fi dacă o singură coloare, un verde ori un albastru, s’ar întinde peste toată firea: pe bolta cerului, pe frunzele pomilor, pe foile florilor, pe stâncile munţilor, pe. luciul apelor, pe trupul vietăţilor. Ochiul n’ar mai află uici o mulţumire în această privelişte şi am pieri de urât şi de întristare.
Aşa e şi cu omenirea. Fie-ce neam, care o alcătueşte, are în făţîşarea lui deosebită, are însuşirele lui deosebite, are rostul lui deosebit, iar toate aceste înfăţişări, însuşiri şi rosturi se îmbină minunat şi fac cu putinţă mersul omenirei pe căile felurite ale propăşirei. Un neam e mai bun la negoţ, altul la plugărie, altul la învăţături, altul la meşteşuguri şi toate, la un loc, se slujesc şi se desăvârşesc unele pe altele.
Aşâ dar, cine îşi slujeşte patria, slujeşte omenirea şi când un neam piere, omenirea însăşi pierde ceva din frumuseţea şi din tăria ei.
*
+ *
Dar, poate că, iubite cititor, patria noastră nu ne merită iubirea.
www.dacoromamca.ro
-34
ALBINA
Poate că pământul nostru e urât şi sărac ; poate că neamul nostru e rău şi nemernic. Şi aşâ de-ar fi şi tot ar trebui să ne iubim moşia şi neamul. Dar nu e aşa, ştii bine că nu e aşa.
Ţara noastră ? Ascultă:
M «Care e mai mândră decât tine între toate ţările semănate de Domnul pre pământ ? Care alta se împodobeşte în zile de sărbătoare cu flori mai frumoase, cu grâne mai bogate ?
Verzi sunt dealurile tale; frumoase snnt pădurile şi dumbrăvile spânzurate pc coastele tale; limpede şi dulce e cerul tău; munţii tăi se înalţă trufaş în văzduh; râurile, ca un brâu pestriţat, ocolesc câmpurile; nopţile tale încântă auzul . . .
Multe şi frumoase turme pasc văile ; soarele milostiv înrodeşte brazda ; mâna Domnului te-a împodobit ca p’o mireasă ; livezile tale cele întinse sunt smălţuite cu flori felurite şi belşugarea varsă avuţiile sale peste câmpii . . .
Dunărea bătrână, biruită de părinţii tăi, îţi spală poalele şi-ţi aduce bogăţii din ţinuturile de unde soarele răsare şi de unde sorele apune; vulturul din văzduh cată la tine cu dragoste ca la pământul său de naştere ; râurile cele frumoase şi spumegoase, pâraiele cele repezi şi sălbatece cântă neîncetat slava ta. ..» (1)
Iar neamul nostru ? Ascultă, iubite cititor, nu pe unul dintr’ai noştri, care ar fi poate aplecat să ne laude mai presus decum se cuvine, ci pe un scriitor străin, care ne-a pătruns sufletul şi ne-a iubit:
«Poporul român — zice dânsul — a fost înzestrat de lire cu două lucruri care nu te lasă să pieri: răbdarea şi mlădierea, care te face să te ridici ori de câte-ori te îndoeşti.
Nu e popor mai îndatoritor, mai care să nu se plângă nici o-dată, mai care să-ţi mulţumească totdeauna pentru orice i-ai face. Blândeţea, duioşia inimei româneşti, se vede şi în limba lor plină de vorbe mângâioase.... Ospeţia lor primeşte, caută pe ne-
cunoscut. In multe părţi se află un obiceiu_ frumos: lumea pune pe marginile drumurilor vase pline cu zpă pentru călătorii însetaţi. Intrată în orice colibă şi veţi vedea că îndată vă -se înainte’o femee frumoasă, care până atunci torcea ; îşi lasă toate, se grăbeşte, te primeşte ca cum ar li fata ori sora noului venit. Dă fuga "la fântână şi, după obiceiul vechiu, îţi aduce apă neîncepută, apă care n’a atins’o încă nimeni. Cum te speli pe mâni îţi dă, ca să te ştergi, o bucată de pânză plină de stelişoare aurii pe care şi-a făcut-o la nuntă, ca să gătească pe cel pe care îl iubea. Iţi dă tot ce are : zmânlâna cea mai bună, poamele ce pusese deoparte pentru vr’un fiu care lipsea de acasă ; străinul e pentru ea mai mult: e trimisul lui Dumnezeu, y
Poporul acesta şi-a dat Firei inima. Pe ea o iubeşte întreagă, fără să aleagă. îi e scump şi drag tot ce trăieşte în jurul sau, şi nu numai rândunica de subt coperiş, ori barza credincioasă, ci primesc bine şi pe şarpe, care se face oaspele casei şi căruia îi dă lapte de vacă, împărţindu-1 cu copiii.
Simţirea cu care se naşte Românul, a dat limbei sale un farmec cu totul deosebit. Nu cred să aibă strălucirea şi răsunetul limbei italiane; e soră cu ea, dar o soră care se înduioşează
(1) Din Cântarea României.
www.dacaromamca.ro
ALBINA
35
când e faţă cu nenorocirea ori cu suferinţa. Are tot ca limba italiană —■ şi poate chiar că are şi mai multe decât ea — o mulţime de vorbe de desmierdare, pline de dragoste, copilăreşti, dar are şi mai mult: are, par’că o lacrimă care tremură în voce şi cuvintele-i sunt oftaturi» (1).
Neamul acesta bun, primitor, plin de răbdare şi de duioşie, a suferit acî, în locul în care Dumnezeu ne-a aşezat, mai mult decât se poate spune. Ne-au duşmănit şi oamenii şi împrejurările, ni s’a sfâşiat trupul în bucăţi, am fost nesocotiţi şi asupriţi. Credinţa însă nu ne-arn pierdut-o ; inima ne şoptea că vor veni şi pentru noi vremuri mai bune şi, de aceea, cu cât sufeream mai mult, cu atât ne oţeleam mai mult.
Am fost nesocotiţi de către cei puternici, dar noi tot ne-am făcut datoria. Când potopul turcesc se porni dinspre răsărit, ameninţând creştinătatea, noi nu am dat bir cu fugiţii ci, cât ne-au iertat puterile, am stat în potriva talazului, apărând cu bărbăţie legea lui Hristos,
Am fost asupriţi, dar noi n’am asuprit pe nimeni. Ba pururea am dat celor slabi mână de ajutor, fără ca să le cerem ceva în schimb. Câţi dintre vecinii noştri nu şi-au aflat, în vremuri grele, adăpostire aici în ţara noastră ! Cu sprijinul şi cu banii noştri, ei au pregătit mântuirea neamului lor de subt jugul păgânului. N'am stat la îndoială nici chiar atunci când a trebuit să ne vărsăm sângele pentru dânşii, iar drept răsplată, ne-am ales în totdeauna cu duşmănia celor pe cari nu i-am lăsat să moară. Dumnezeu însă, care vede toate, vede şi bunătatea inimii noastre, vede şi răutatea duşmanilor noştri. El va ştî să răsplătească şi va ştî să certe.
Nu avem, aşa dar, în tot trecutul nostru, nici o faptă nelegiuită de care să roşim : n’am răpit dreptul nimănui, n’am apăsat pe nimeni, n’am făcut pe nimeni să plângă după urma lăcomiei şi a răutăţii noastre.
Se cuvine deci să fim mândri că suntem Români; se cuvine să ne iubim patria cu dragoste înfocată, s’o slujim cu credinţă şi s’o înălţăm prin muncă bărbătească şi stăruitoare.
înaintaşii noştri au suferit, au luptat, s’au jertfit ca să ne lase o ţară ; am fi nişte nemernici dacă nu ne-am strădui, la rândul nostru, ca să lăsam celor de după noi moştenirea aceasta sfântă pe care suntem datori s'o mărim şi s’o înfrumuseţam. Iar când Dumnezeu va vrea odată şi-odată ca visul să ni t,e întrupeze, când graniţele României se vor sfârşi acolo unde va încetă şi graiul românesc, atunci şi cei cari s’au nevoit înaintea noastră şi noi cari le-am urmat pilda, vom tresări de fericire în adâncul mormintelor noastre, peste care va străluci Soarele mârituinţei!
C. Banu.
(1) Din J. Michelet.
www.dacoromamc&xo
„ALBINEI
De zece ani, în stupul cu multe despărţiri,
Al tomurilor tale, — ai strâns idei, gândiri,
Curata miere, bună, de flori din câmpul minţii: învăţături, îndemnuri şi pilda sârguinţii.
N’ai aşteptat la tine să vină cei flămânzi,
Ci singură, în sboruri ce se făceau izbânzi,
Ai dus în toată Ţara folositoarea miere:
Cu cât mai mulţi o gustă, cu-atât mai mult se cere!
Ce’s zece ani? o clipă! şi totuşi cât avânt,
In cugete şi ’n rostul a câte lucruri sunt! Menirea-ţi e ’nsemnată, o ! harnică «Albină»: Nainte! căci e sfântă iubirea de lumină!
N. Rădulescu-Niger.
Omagiu din parte-mi revistei „A!bina“
Rodnică între reviste tu ai fost şi eşti, în casa Românului de 10 ani trăeşti. Sfaturi şi învăţături multe ai dat şi-i dai, corp şi suflet îl hrăneşti cu nectarul ce-l ai. Viaţă îndelungată Dumnezeu să-ţi dăruiască. Cei ce ştiu a te conduce să trăiască, să trăiască !
N. Bibiri.
Institutor, Bacău
www.dacaromamca.ro
ALBINA
37
*V\ i ,	;	\ r; .iM ; u, ,	-
& învăţătură putem trage, pentru traiul nostru,
din viata insectei albina ?
i	j	» b ■	j	■	-	j
Cine a observat’viaţa’insectei	, a rămas.în profundă
admiraţiune d'espre perfe'cta; ei ştiinţă de a produce prin muncă lucrul mult şi bun, despre impulsul ei spontaneu la colosala muncă şi despre moravurile ei igienice de simplitate tot perfectă.
Acestor ' calităţi, desigur albina datoreşte posibilitatea ei •de a trăi în acea admirabilă organizare socială care-i garantează o existenţă foarte mulţumitoare, deşi în luptă cu nenumăraţi vrăşmaşi, căre-i urmăresc viaţa şi cu turburări meteorologice, uneori chiar crude.
Dintre aceste calităţi ale alb,una este fundamentală, ^i anume aceea de a şti să producă prin muncă lucrul mult ji bun ; toate celelalte calităţi nasc din aceasta, ca şi în mod fatal.
In adevăr, orice fiinţă însufleţită ca să alerge după existenţă mulţămitoare, când are ştiinţa de a produce mult şi bun, îşi fabrică ea însăşi, ca şi în' mod fatal, impulsul la multă muncă, pentrucă vede că numai prin această muncă îşi asigură ajungerea la existenţă mai mulţămitoare. Tot aşa este şi cu moravurile igienice simple până la perfecţie: acea fiinţă le cultivă, ca şi în mod fatal, căci vede cum-că numai ele îi sunt garanţie a conservărei existenţei mulţămitoare, ce ştiinţa de a produce mult şi bun, îi permite ca să obţie.
Din cele ce preced, ce învăţătură putem trage pentru traiul- nostru?
Necontestat învăţătura următoare: să facem toate sacrificiile posibile ca să ajungem a şti să producem, prin muncă, lucrul mult şi bun atunci celealte calităţi, ce mai are albina ie vom căpătă, dacă nu de tot în mod spontaneu, dar aşa de uşor, ca şi cum ne ar veni singure. —Dar sejpune întrebarea: Ce ? Românii nu produc prin muncă lucrul mult bun ? De sigur că nu, celpuţinîn generala lor ocupaţiuhe:ţăranii produc puţin şi de rea calitate!
Atunci principala albina românească, ţăranul, este lipsită tocmai de calitatea fundamentală necesară bunului traiu 1
Şi de unde această albină îşi poate luă această calitate ?
www.dacoromamcajo
1
38
albina
Dela conducătorii ei nu, căci nici ei nu o au; dela şcoala nu, căci şcoala îi dă mai ales altceva decât ştiinţa de a produce, prin muncă, mult şi bun: Albina, în puţina şcoală ce are, învaţă mai cu seamă aceea ce este bun pentru a risipi urâtul omului iără lucru: istorioare în proză, dar cele mai multe în poezie, proverbe, fabule, ghicitori, legende din istoria popoarelor dispărute, rugăciuni nesfârşite, în cel mai oriental stil, şi altele de aceiaşi valoare.
Aceste învăţături poate bune pentru regiuni în care nu se vorbeşte de resbel economic, cum este cel modern; în regiuni însă în care există acest resbel, ele par numai rutinarilor că duc la creare de moravuri bune; în realitate însă şi în mod cert, acele învăţături duc la reacţiune stomacală, acea reacţiune care a fost cauza a mai tuturor răsboaielor omeneşti, dela creaţiunea omului, reacţiunea cea mai teribilă decât toate reacţiunile ce pot există.
«Albina»—revistă—a tăcut o mare sforţare ca să convingă pe lectorii săi despre necesitatea ştiinţei de a produce, prin muncă mult şi bun în actualele lor condiţiuni de viaţă şi i-a îndrumat la aceasta.
In curs de 10 ani, această sforţare formează un cumul respectabil, în care, poate găsi ajutor oricine năzueşte la un traiu mai bun.
Onoare şi Recunoştinţă promotorilor şi conducătorilor ei î.
Prof. Dr. N. Manolcscu.
Cărţi noi.
Călăuza stuparului de d nii N. Nicolaescu şi G. Stoinescu. a apărui într’uir vohan de 340 pag. cu 123 figuri, în editura librăriei Socec & Comp. Calea Victoriei, Bucureşti. Preţul 3 lei. Pentru abonaţii revistei „Albina“ 2 lei.
Autorii au completat articolele despre albinărit ce au publicat in anii din urmă ai revistei noastre, cu toate chestiunile privitoare la creşterea albinelor. Astfel cum se înfăţişează, „Călăuza stuparuluiu e cea mai completă, carte de albinărit din câte au apărut până azi in limba noastră.
Toate lucrările pe cari le reclamă creşterea albinelor sunt arătate în amănunţime şi într’o limbă pe înţelesul tuturor. Autorii stăruesc mai ales-asupra părţii practice a stupăritului. Astfel, cârmuirea stupilor, e arătată pe pe larg şi deosebit pentru fiecare din cele trei feluri de uleie: orizontale verticale şi primitive. Desvoltare mare de asemenea s’a dat chestiunilor; construcţia uleilor, clădirea fagurilor, roitul, plantele care dau miere, pro-produsele albinelor (mierea şi ceara) lucrările de făcut la stupi în fiecare lună.
Tiparul e foarte îngrijit şi pe hârtie velină. Figurile sunt bine reuşite,
www.dacoromanicajx»
ALBINA
39
Din foloasele învăţământului.
n afară de desvoltarea culturală, şcoala ajută în chţpuj cei mai puternic desvoltarea politică a ţării.
Cu cât vom aveâ mai mulţi oameni luminaţi cu atât vom vw avea mai mulţi cetăţeni conscienţi de drepturile şi da-
^ toriile lor, în stare de a-şi îngriji bine de propriile lor interese, de casa, familia şi averea lor, precum şi de interesele generale ale statului.
Este astăzi un adevăr care nu mai are nevoe de demonstraţiune -că statul acela progresează mai repede şi mai mult, în care cetăţenii sunt luminaţi ; acolo autoritatea guvernului se simte foarte puţin, de oarece tot cetăţeanul ştie ce trebue să facă şi ce să nu facă. Astfel este Elveţia.
Din potrivă, acolo unde lipseşte cultura, domneşte absolutismul, pentrucă cetăţeanul neluminat are nevoe de conducere întocmai ca şi un animal oarecare, neexistând între el şi animal -altă deosebire de cât forma exterioară, chipul.
Pentru noi Românii, această chestiune este de cea mai mare importanţă, de oare ce ne găsim într’o situaţiune foarte grea şi •din punctul acesta de vedere: nici 20 1a sută din populaţiunea regatului nu sunt ştiutori de carte. Cestiunea preocupă mai ales pe acei oameni luminaţi, cu vederi largi şi cu dreptatea în su-flet* cari vor să cheme la viaţă publică pe toţi cari iau o parte egală la toate contribuţiunile şi la toate sarcinile cetăţeneşti. Este o nedreptate evidentă ca numai o pătură subţire diriguitoare de câteva mii de alegători să conducă destinele celor şapte milioane de locuitori.
Nimic mai îndreptăţit de cât acest ideal, mai ales astăzi când <lacă pentru orăşeni dările şi angarelele au crescut în proporţi-aine de 50 Ia sută şi chiar mai mult în interval numai de câteva decenii, la ţară această creştere este încă şi mai mare. Cu oca-■ziunea recesemintelor s’a văzut că în aceiaşi localitate hectarul de pământ al marelui proprietar influent a fost apreciat adesea ţ>e jumătate mai eftin, mai uşor pentru darea foncieră de cât ■micul ogor al săteanului, care nepricepându-se a face la timp contestaţiunile legale a rămas impus în mod exagerat
Dar, este oare cu putinţă ca, în acest mare întunerec ce domneşte astăzi la ţară, când imensa majoritate a ţăranilor nu ştie «ă scrie nici să citească, când nu posedă cunoştinţele absolut indispensabile ori şi cărui om, când nu poate deosebi binele de rău şi dreptul de datorie, când nepăsarea, indiferenţa şi mai a-les lipsa de prevedere ocupă un loc atât de mare în această po-pulaţiune rurală, repetăm, este oare cu putinţă a se acordă la toţi deopotrivă dreptul de vot, adecă conducerea intereselor generale ale Statului?
De sigur că nu, căci ar fi să se încredinţeze aceste interese
www.dacoromamcajx)
40
ALBINA
generale pe mâna celui dintâiu derqagog care, promiţând marea cu sarea .şi cerul cu stelele, ar puteâ îeSae să atragă în cursă zecile şi sutele de mii de alegători simpli şi neesperimentaţi.
Urmează deci ca toţi acei cari ţin la realizarea cât mai grabnică a acqstei legitime dorinţi sădupte-din răsputeri- pentru es-tinderea, pentru generalizarea, cât mai mare a învăţământului elementar primar.
St. C. Ioan.
Omul fără noroc.
A fost odată doi fraţi. Unul eră putred de bogat şi unul — cel mai. mic — ce făceâ şi ce dregeâ, nu mai scăpă de sărăcie. Fratele cel bogat hojma ajutoră pe cel sărac, dar de geaba erau toate.
Intr’o zi, fratele mai mare, dorind ca şi frate-su să salte de-asu-pra nevoiei, îi pune în cale, pe un pod, pe unde aveă să treacă, el la lucru, o pungă cu galbeni şi el se ascunde sub pod să-l pândească ce-a tace?
Când ajunge la pod, omul cel fără noroc, zice:
—	Măi,... toată lumea tr$ce pe pod cu ochii deschişi; iasă văd eu n’oiu trece şi cu ochii închişi?..
Şi închide ochii, trece podul şi peste punga cu bani şi se duce înainte.
Frate-su ese de sub pod, ia galbenii, începe a face cruci şi a. cere Ziditorului minte şi noroc pentru omul fără noroc.
Odată fratele cel bogat cade greu bolnav. In aiurările boalei spuneâ ca-1 chemă Dumnezeu la el. Fratele cel sărac, care venise să-l vadă auzind aceasta, îi zise:
—	Măi frate, daca te cheamă Dumnezeu la dânsul, întreabă-l şi de mine, ce-i cu sărăcia mea? mai scap de ea, ori nu?..
Fratele cel bolnav deschise ochii mari şi-i făgădui că are să. întrebe pe Dumnezeu despre el, închise ochii şi adormi; într’un târziu se trezi.
—	Ei, ce ţi-a spus Dumnezeu de sărăcia mea? întrebă fratele cel mai mic.
—	Ce să-mi spue frate? A zis că ştie el de asta, şi ca să te încerce a spus că ai acasă numai o rogojină şi are să ţi-o iea şi pe aceea.
Omul se mâni 5:
—	Decât să mi-o iee şi s’o dee altora, mai bine am s’o ard: eu singur.
Şi se duse acasă şi dete foc rogojipei (1).
Culeasă de M. Lupescu. 1
(1) Culeasă dela I. Chichiţă, răzeş din Giurcani, Fălciu.
www.dacoromanicaro
ALBINA
41
îndemn cătră muncitorii români deia sate şi dela târguri-
ţCu prilejul împlinirei a 10 ani de viaţa rodnică a revistei „Albina^).
Pentru voi muncitori de ogoare, pentru voi meşteşugari mici, ide tot soiul, pentru voi mici negustori ai roadelor pământului şi a muncii, pentru voi mici slujbaşi, îfnplinitori ai legilor şi sfătuitori blânzi ai acelor neştiutori, pentru voi toţi, dela sate şi dela iârguH, s'a scris zece ani acea,stă.revistă «Albina» cu gândul binecuvântat de-a vă lumină, de-a vă întări şi de-a vă înnălţâ.
Purtătoarea îndemnurilor celor bune şi a învăţăturilor mântu itoare, «Albina», a pătruns în toate colţurile ţării şi pe masa multor cărturari dela târguri şî dela sate, în liniştea plină de 'evlavie a sărbătorilor, sya văzut deschisă această comoară a sfaturilor celor de folos sufletului şi trupului.
Şi ne trebue, tot mai vârtos, lumină şi ne trebue, fără zăbavă învăţătură multă şi bunăf căci acestea descue încuetoHle grele ale vieţii celei înţelegătoare şi îmbelşugate,.
Lumină aduce pacea în suflete, buna rânduială între oameni, bogăţia şi adevărata fericire pe pământ. Luminaţi-vă!
Lumină vie a împrăştiat, în. toate cuprinsurile româneşti, zece ani, neîntrerupţi, «Albina» cea harnică, şi ca cât trece vremea cu atât se simte mai mare trebuinţă de ea.
Înfrăţiţi în pace şi în dragoste, muncitori dela satejşi dela târgurij să ne strângem în jurul «Albinei» >şi să ne împărtăşim din învăţăturile ei, care sunt adevărat fagur de miere pentru sufle!. Şi din ce în ce, spHjinul nostiu, al tuturor, să o apropie tot mai mult de sufletele noastre» .
Să îndepărtăm dela noi toate^îndemnurile nenorocite care ne duc pe căi păgubitoare şi pline de ruşine, toate scrierile care ne
www.dacoromanicajx)
42
ALBINA
otrăvesc sufletele şi să ne creştem, în căldura dragostei întregi «Albina» noastră, rod al gândurilor şi simţirilor celor mai curate şi mai nefăţarnice ; iar haina ei de podoabă să fie haina scrisului pe'nţeles.
Şi s’o citim şi noi şi sfo citească şi copiii noştri, şi toată muncitorimea românească să petreacă şi să folosească citind-o; iar învăţăturile ei, coborâte în viaţă să aducă bucuria unui traiu înlesnit.
Povestea şi statul bătrânesc, cântecul şi învăţăturile despre viaţă şi despre gospodăria cea bună, gluma şi îndemnul statornic pentru traiul înţelegător al zilelor de azi, chipurile şi scrisul, laolaltă să împrăştie desfătarea şi folosul în toate ţinuturile unde trăese români.	^
Fraţilor luminaţi, cari se ostenesc să ne trimită, prin «Albina^ cuvintele mântuitoare se cade să le aducem slavă şi mulţumită.
Iar vremile zilelor ce vin, vor fi pline de bucuria, urmaşilor noştri, crescuţi în frica lui Dumnezeu, în iubirea de ţară, de neam şi de rege, în pace, în frăţie şi în muncă cinstită şi luminată.
Gândul la binecuvântările lor, de atunci, să înalţe sufletele noastre de astăzi până la împlinirea întreagă a datoriei de creştini de români şi de purtători ai belşugului.
Lcon Mrejeriu,
învăţător, Zorleni (Tutova>
CUGETĂRI
Omul superior lumineaz i şi încălzeşte ca şi raza soarelui; omul inferior te înegreşte, ca şi flacăra lumânării, cu fumul invidiei.
Toţi strigă: fapte, nu vorbe. — şi totuşi cea mai mare faptă e vorba cu rost.
Şiretul se laudă că luptă pentru ridicarea celor din jurul său şi nici unul nu luptă pentru ridicarea lui.
Bunătatea este chipul sufletului.
Mulţimea vede în gălăgioşi oameni mari, după cum furnicile or fi văzând mai bune aripi la cârdul de gâşte, care zboară peste garduri; decât ale vulturilor perduţi în nesfârşitul cerului.
Călătorii ne spun că în America sunt arbori gingatici aşezaţi înti'e prăpăstii. In trunchiul lor colosal oamenii au săpat drum ca şi un tunet in stâncă.
In viaţă oamenii de genii se ridică dominând prăpăstiile şi cuhnile gândirii, — dmimul ce duce dela o generaţie sufletească la alta trece prin inima lor.
C. A r m a ş u.
T.-Severin.
www.dacoromamcajo
ALBIN 4
43
Sfântul loan Gură de Aur
|iua de 14 Septemvrie, anul curent, a trecut neobservată, cu toate că este însemnată prin faptul, că în acea zi s’au împlinit 1.500 ani dela sfârşitul mucenicesc al Sf. loan Gură de Aur, unul dintre marii ierarhi ai Bisericii creştine. Acest sfânt părinte, fiind cinstit şi în ţara noastră, ca şi în alte ţări, şi fiind cunoscut fie-căruia dini re noi, mai mult după nume, nu cred de prisos a da câte-vâ notiţe scurte asupra vieţii lui.
Nu se cunoaşte bine anul naşterii Sf. loan, se presupune însă că s’a născut la anul 347 în Antiohia. Tatăl său Secund şi mama lui Antusa erau creştini vestiţi şi bogaţi; cu deosebire Antusa strălucea prin însuşirile ei de femee instruită, soţie exemplară şi bună mamă. Moartea răpeşte pe Secund în floarea vârstei şi tânăra Antusa rămâne văduvă la 20 ani, cu o copiliţă de 2 ani şi cu micul loan. Cu o bărbăţie rară, respinge toate ispitele tinereţii şi ale lumei, consfinţindu-şi toată viaţa creşterei copiilor. Despre ea Libaniu, un vestit ritor păgân, exclamă «ah, ce femei au creştinii!»
Antusa perzând şi copiliţă, rămâne numai cu loan, în sufletul căruia ea toarnă tot focul iubirei materne, toată ştiinţa, toată piozitatea, toată viaţa ei sfântă şi curată ca rouă dimineţei. Ea îi dă primele începuturi de ştiinţă omenească şi Dumnezeiască.
Până la 18 ani el a mai învăţat, probabil, în vestitele şcoale din Antiohia, iar apoi a audiat pe ritorul Libaniu şi pe filosoful An-d agatie. Libaniu ar fi dorit să lase ca şef al şcoalei sale pe loan, dar adesea zicea : «dacă nu ne-ar fura creştinii ne loan . ceeace s'a şi întâmplat.
Terminând studiul, loan se ocupă cu advocătura şi cu această ocazie are prilejul a cunoaşte lumea în toate apucăturile ei stricate. Nici renumele de advocat vestit, nici slava deşartă, nici teatrele şi toate plăcerile lumei, nu-1 atrag: se hotărăşte a îmbrăţişa monahismul, cu toată opunerea mamei sale şi spre marea bucurie a iubitului său amic Sf. Vasile Cel Mare.’ Fiind ocupat cu studiul Scripturii şi ducând în pustie o viaţă aspră, corpul său dela natură slab s’a slăbit aşa de rău, încât a fost nevoit sa părăsească pustia şi să se întoarcă în Antiohia. Aici fu întâmpinat cu mare bucurie de episcopul Meletie, care rădică pe citeţul loan la treapta de diacon (380).
Ca diacon, în afară de serviciul bisericesc, el vizită pe bolnavi, mângâia pe muribunzi şi ajută pe săraci. Acum avea ocazie a cunoaşte şi partea dureroasă a vieţei omeneşti şi a lupta contra celor tari şi lacomi, contra asupritorilor celor slabi.
In treapta diaconiei stă 5 ani şi apoi noul episcop Flavian îl hirotoniseşte preot (386). loan avea 39 ani, deci eră în vârsta bărbăţiei. Ca preot, Sf. loan începe a predica şi faima numelui său imediat s’a răspândit pretutindenea : din gura sa cu adevărat curgea aurul învăţăturei creştine. Când se ştia că el va predica, toţi—învăţat şi neînvăţat, bogat şi sărac, creştin şi necreştin, îşi părăseau afacerile şi se grăbeau să vină să auză pe acel a cărui gură, ziceau că este «Dumnezeiască şi de aur». Cu deo-
www.dacaromamca.ro
44	.ALBINA	________________
sebire sunt vestite cuvântările ţinută Antiohenilor în postul cel*, mare al anului 388, cu ocazia sfărâmărei statuei împăratului Teodosie şi a soţiei sale de către mulţime. El nu scapă nici o împrejurare favorabilă spre a instrui pe fiii săi spirituali şi de aceia cuvântările lui sunt de un interes vital şi plăceau tuturor claselor sociale, fiind cu adevărat iubit, adorat de auditorii săi-El se îngrijeşte, în special, de cei mici, de cei săraci, de nevoile lor sufleteşti şi trupeşti: «eu nu voiu încetă a repeta: daţi săracilor şi voiu învinovăţi neobosit pe cel care nu dă». Nici pe cei păcătoşi nu-i dispreţueşte, ci, dacă vede în ei licărind nădejdea îndreptărei, îi îmbărbătează.: «eşti păcătos, zice el ? Nu te descurajă, căci eu te voiu înarma cu doctorii împotriva diavolului... Răul, ori cum ar fi, eun rau omenesc şi deci mărginit, iar mizericordia e a lui Dumnezeu... Inchipueşte-ţi o scântee care cade în mare : poate ea să rămână acolo, ori să se vadă ? Aceia ce este-scânteia, faţă cu marea, este răul omenesc, faţă cu bunătatea lui Dumnezeu». Dar el nu este numai predicatorul milostivirei, ci.şi al păcii şi unirii, fiind duşman al desprdinei şi neunirei.
In anul 397, moare patriarhul de Constantinopol Nectărie, şi Eutropiu—atot puternic în. imperiuV convinge pe Arcadiu să fio ales Ioan Gură de aur care şi este momit prin viclenie din Antiohia, adus la Constantinopol şi rădicat la rangul de arhiepiscop în ziua de 26 Fevruarie 398. Acum începe epoca de muncă şi de muncă era, căci în capitală îşi găseau sprijin diferite învăţături mincinoase, aici domnea luxul şi desfrânarea, aici patimile, aici unele neajunsuri chiar şi între clerici. Sufletul său curat se turbură la vederea necurăţeniei morale şi gura sa de aur strigă în. contra ei. Refuză a lua parte la diferite serbări şi pompe streine ae Biserică, trăind simplu şi economisind paraua spre a face-instituţiuni şi aziluri pentru bolnavi şi neputincioşi, pentru cei aruncaţi în ghiarele răutăţii omeneşti. Dar, pe el îl interesă mai mult partea morală, care eră destul de slabă : la curte nu prea. domneă virtutea, ci, desfrâul şi luxul; cei bogaţi ca şi cei săraci aveau patima teatrului şi a altor serbări nefolositoare; concubinajul se furişase până şi între membrii clerului. Şiciuind aceste-rele, în acelaş timp, puse ordine în mănăstiri, şi se luptă bărbă-teşte şi în contra ereziilor şi în contra schismelor. Nu mai puţia el se îngrijeşte şi de răspândirea creştinismului şi împuţinarea păgânismului. Luptă contra lui Eutropiu, care ridică bisericei dreptul de azil, deşi Pronia a voit ca însuşi Eutropiu — disgra-ţiat — să-şi afle refugiu în Biserică şi să fie apărat tocmai de-Ioan Gură de aur
In Asia Mică, unele biserici fiind ocupate de păstori nevrednici, erau rău conduse: timp de trei luni aranjază şi introduce-în persoană ordinea în locul desordinei. Toate aceste fapte bune şi măreţe, isbeau puternic în ochii celor răi şi ei pregătesc per-derea celui drept. Episcopii puşi la prdine, se ridică în contra lui Ioan. atrăgând în partea lor şi pe împărăteasa Eudocsia, căreia îi plăceau mai mult vorbele linguşitorilor decât ale dreptului. Clericii, aduşi la calea adevă> ilui, monahii strânşi în mănăstiri toţi strigă că sfântul patriarh este mândru, aspru, neiubitor de oameni, plin de patimi. Clasele de sus îl învinovăţeau că aţâţă mulţimea, femeile deja curte cu Eudocsia nu.-l binecu-vintează. In fruntea tuturor stă Teofil, episcopul Alexandriei, care nu putea uită faptul, că nu fusese el ales ca patriarh. Un.
www.dacoromamca.ro
Sf. Ioan Gură de aur
(sau Chrisostom ori Zlataust)
www.dacoromanica.ro
46
ALBINA
sinod se convoacă la Calcedon şi 23 episcopi — deci o infimă minoritate — găseşte câ este cazul a se depune loan din scaun ceeace împăratulaprobă. Mulţimea înfuriată era gata să facă vărsare tle sânge pentru ierarhul iubit şi el, spre a evită aceasta, singur se dă în mâna autorităţii, care 1 duce la Pernet, lângă Nicomidia. Autoritatea speriată de furia poporului şi îngrozită de un cutremur mare, dispune reabilitarea sfântului părinte şi poporul îi primeşte cu mare bucurie. Pacea nu durează mult şi Sf. Ioan iarăşi este depus şi luându-şi rămas bun dela cei de aproape ai săi, se lasă a fi dus în Bitinia. Prin urmare, nedreptatea a isbutit deocamdată, fără însă să întunece slava Acelui, Care a fost şi este un vrednic model de păstor !
Pe când eră dus în exil, a fost tratat foarte rău, după porunca prigonitorilor, deşi pe drum i s’au făcut şi primiri strălucite şi mulţi dintre adoratorii lui ziceau : «Mai bine să se stânga soarele,’ decât să tacă gura lui Ioan». In Cucuz,. locul de exilare, Sf. Ioan este înconjurat de dragostea prietenilor cari vin să-l viziteze sau îi scriu. Duşmanii văzând că Cucuzul începe a deveni Antiohie şi chiar Constantinopol, prin numărul vizitatorilor, stârnesc şi obţiu să fie exilat în Pitiunt, localitate depărtată şi săi batică. După o călătorie grea de trei luni, fără să ajungă la locul de ezil, cade de oboseală în Comana din Pont. Îşi adună, aici, cele din urmă puteri, slujeşte, se împărtăşeşte cu sfintele taine şi făcându şi semnul crucii închide ochii cu cuvintele : «Slava lui Dumnezeu pentru toate».
Astfel se sfârşeşte în ziua de ii Septemvrie, anul 407 Ioan Gură de Aur, pe care Biserica îl numeşte : «trâmbiţă cu aur ferecată, organ de Dumnezeu insuflat, noian ne deşertat al dogmelor, întărire a Bisericii, minte cerească, pahar cu totul de aur, stea neapusă, înger pământesc şi oin ceresc, rândunică binegrăitoare, vistierie a bunătăţilor, pildă a credincioşilor, asemenea cu mucenicii, întocmai stătător cu sfinţii îngeri şi asemenea la obiceiu cu apostolii;.
In ce priveşte activitatea literară, apoi şi ea este cu adevărat minunată: el’ are a) tratate ca : despre preoţie, b) explicări aproape la întreaga Scriptură, c) predici şi d) scrisori. Toate acestea, în ediţia lui Migne, ocupă 13 tomuri. Operile Sf. Ioan sunt traduse în întregime, după cât ştiu, numai în limba franceză şi rusă.. Multe dm scrierile lui sunt traduse şi în limba noastră. Biserica aminteşte pomenirea lui la 13 Noemvrie, 27 şi 30 Ianuarie.
Icon* Const. Nazarie-
Mulţumiri.
Dirigintele şcolii din comuna Scundu, aduce mulţumiri persoanelor următoare: St. Kiritzeseu, revizor şcolar; H. Steinberg; C. Sletea; Socec Comp.;*N. Miloşescu, librari; Maria Boda: A. D. Livezeanu; Şt. Po-pescu Ceacu, Ialomiţa; Elena St. Popeseu; Sf Episcopii a Dunării de Jos; I. Dumitraşcu Bistriţa, Vâlcea; St. S. Tuţescu, Catanele-Dob; P. Chinţescu. Scorţaru Vechiu, Brăila; Sf. Episcopii a Râmnicului; iM. M. Ţiculescu, Vlâşca; Dr. Gherasim Timus, episcoo al Argeşului şi Pr N. Bârzeanu, Zavalu Dolj, pentru ajutorul în cărţi trimis bibliotecii şcolii.
www.dacoromanicaro
ALBiNA
47
Din literatura poporană.
r*
Legenda lumânăricii-
pomeneşte că în vremea de demult, pe când Maica Domnului locuiâ pe pământ, se află într’un sat. o copiliţă mică şi vioae numită Lumănărica.
Murindu-i părinţii şi rămâind singură pe lume, Maica Domnului, pentrucă o iubiâ mult, o luă de sullet s'o crească.
Peste puţin timp însă, Preasfânta se bolnăvi greu şi simţind că sfârşitul zilelor i se apropie, a cuprins o o milă mare şi o durere nespusă pentru sărmana copilă şi neştiind ce soartă va ajunge-o în urmă, şi că să nu o lase părăsită în voia valurilor şi a ispitelor acestei vieţi, o schimbă într’o floricică drăgălaşe şi o încredinţa rugului ca să îngrijească de dânsa şi să o-ferească de orce rău.
Rugul, plecându se poruncii stăpânii sale, primi copila în casa sa, dându i toate îngrijirile putincioase.
Cât fu mai mică, lumânărica se arătă în toate ascultătoare şi supusă bătrânului rug şi din poveţile lui nu eşiâ.
Şi nimeni nu se încumetă să i facă nici cel mai mic rău : nici vântul nu o aplecă, nici caprele nu o rodeâ, nici mână de om nu o atingeâ; iar ea creşteâ şi se făcea din zi în zi mai măre şi mai mândră, de-i eră drag orişicui s’o privească,
De pe la o vreme însă, după ce lumănărica crescu mare, ea nu mai voi să asculte de sfaturile şi poveţile bătrânului ca mai nainte, ci sta tot tristă şi îngândurată.
Azi aşâ, mâine aşâ, până ce într’o bună dimineaţă, pe când rugul dormiâ, ea se strecură binişor, eşi din casaşi apucă încotro văzu cu ochii peste lunci şi peste dealuri.
Când se deşteptă rugul şi când înţelese isprava copilei lui, nu mai putii de scârbă şi de durere şi o blestemă ca pe o îndărătnică şi neascultătoare, menind-o cu ţoale relele de pe lume.
Şi de atunci şi până acum biata lumânărică creşte rătăcită şi singuratică pe dealuri şi pe câmpii, vântul aplecând-o şi caprele rozând-o.
Iar omul, când o întâlneşte în cale-i, o zmulge din rădăcină şi ducând-o acasă, o fierbe fără pic de milă, folosind-o ca leac la multe boale şi neputinţe.
(Auzită dela Mitu Dinescu, comuna Valea Danului, jud. Argeş).
C. Mate eseu.
www.dacoromamcaro
Radul Şerban Basaraj) şi Matei Basarab.
Aceşti doi Domni, renumiţi în Istoria Ţărei Româneşir se intitulează aproape în acelaşi fel, raportându-se la acelaşi personagiu, la Neagoe Basarab, care a domnit dela r5i2 —1521.
Ei îşi zic: nepotul marelui şi prea bunului bătrânului răposatului I«j Basarab V. V. Următoarea schiţă genealogică, întocmită după documente originale studiate de noi până azi, ne va da indicaţiuni pozitive în privinţa legăturilor de rudenie dintre ei, şi cu R ?arab V. V. Neagoe la care se referă. Vom înţelege în acelaşi timp modul cum Românii considerau pe atunci, ba şi af-'	J.....
Schiţă genealogică a Basarăbilor Craioveşti şi Brăncovem:
lînrbu
= Vlada
Vlăcsan
= Maina
Hnrvat Log. din Brâncoveni traia 1462—74
r
Neaoşa din Brăncoveni == Dobrovoe Pârcălab I
I____________
Harvat Logof. i prob. 1524
1430 t 1520 Barbul I~iu Ban '= Negoslava
Calea din Brânc. = D6tco Armaş
Vlăcsan din Caracal f 1525 prob.
Rada
Matei din Brânc, Neaoşa, Alex. Mar a, Moţe a. Ilinca = Sttmca	=Peia Portar =Tonia Ban
|	1G27	1534
(	t 1687-1538	| I	|	,----
Cale. Marqa din Carac. Velica. Cale	Standul 1
_ rrr “_r „r 4. ir.»
Pred t IE
1	= Vlăsan Logof. f 1535
2	= Iran Poştei.
I
i încă, descendinţa.
Neagoe din Craiova în divan 1475 1 = Stana, 2-a Vinia
Pârvul Vom. t 5 Iunie 1512 = Hrusana l
Danciul Vom. = Velica
Radul. Poştei. Negoiţă Poştei.
Ban,
Pârvul Ban, 114 Apr. 1529
Barbul III St i, Drăghici trăia la 1535
! t-Z,
Marga
— Şerban Banul 1522
Neguţa.
Basarab Gcl-Tânăr 1477-82 t
Basarab V. V. Neagoe
= Despina.
1512- 1521
Barbul 11-lea Ban t 1530
Anca din Coiani, = Neagoe Banul 1563
1_____________
Maree Post.
t
Teodosie V. V.
Ikle, Danciul Vom., 1572 t *59» Belgrad = Stanca
Radul Stoln., 1567
DStc Post.
I Şerban Poştei. = Maria
Maria din Coiani = Nica Armaş
1	“	“ '	î
Cale din Brâncoveni, Barbul, Matei Basarab V* V.
1 = Calotă Banul
Maria
2 = Gorgan Spătarul
= Elena Năsturel HrizS V. V.
Davîd Poştei. — Mar ia
Radul Şerban Basarab V. V. t 1620 = Elena ot Mărgineni
I_____________________
Stana din Brănc. Preda Banul, f 1668 Matei Pah. = Fota Postelnicul = Păuna Greceanca f f 1622
Vişa din Goleşti Papa Poştei, f 1654 = Stroe Leărdean. = Stanca Cantacuzino
Barbul, Constantin V. T.
t 1714
Anca
— Nieolae Pătraşeo V. V
Elina
= Const. Poştei. Cantacuzino
Const. Bas. Câmul V. V. = Bălaşea
+
—1
Gavrilaş, f 1622
Mi hail,	Ilinka,	A ncuţa
f 165G	Evstratie = Constaritin
Leurdean Postelnicul

www.dacoro nanicajo
General P. V. Năsturel.

Seara adorraiam plângând, Mă treziam în zori oftând: Raiu de sfinte bucurii,
Cuibul meu, cuibul meu,
Pentru ce te părăsii ?
Cuibul meu, cuibuţul meu! ..
Astăzi, râde ’n juru-mi valea, Căci spre-ai mei mă duce calea. O dumbravă mai străbat, lată mă'S la noi în sat.
Nu ai străzi, palate mari,
Satul meu, satul meu,
Totuşi — ce frumos îmi pari,
Satul meu, sătuţul meu! ..
Printre case vechi, ştiute, Naintez cu pasul iute. înc’un dâmb, şuajung cu drag; Iată-mă s la noi în prag.
Joasă, mohorâtă eşti,
Casa mea, casa mea,
Totuşi — cât mă’nveseleştî Casa mea, căsuţa mea!..
www.dacoramamca.ro
ALBINA
51
Trec şi pragul.. . Fraţii ’n casă
Roată stau pe lângă masă.
Când mă văd, sar veseli, vin. ..
Eu, de gâtul lor m’anin:
Staţi la pieptu-mi să vă strâng, Fraţii mei, fraţii mei, —
Şi — de fericit — să plâng,
Fraţi dulci, frăţiorii mei ! ..
. . . Drumu’ —cine-o vrea, d’azi — bată-1;
Eu, să mă ferească Tatăl.
In acest drag cuibuşor
Să trăesc vroiu şi să mor.
Colţ de raiu dumnezeesc,
Satul meu, satul meu, —
Pace ’n tine doar găsesc,
Satul meu, sâtuţul meu!..
P- Dulfu-
LUPTA DEL A NĂENI (i)
- 12 Octomvrie 1600 —
când învinsul dela Mirisd&u.J.receâ munţii reîntoroân-du-se în ţară, Zamoyski tâhărâla Buzău. Câteva mile numai despărţiau acum oştile duşmane, care de îndată luară limbă una de alta. S’ar fi putut da chiar lupta, dacă Mihai-Vodă ar fi avut ia îndemână îndeajuns oaste pe care să se poată sprijin: la orice împrejurare; căci agerul său oclnu de minunat strateg descoperise deja, ca totdeauna, locul potrivit şi apărat, în care, aşezându-şi tabăra, să poată stâ faţă numeroşilor duşmani. Intr’adevăr, a doua zi chiar după ce trecuse pa şurile munţilor, la 8 Octomvrie, Voevodul se găsiâ la «gura Te-leajinului», în apropiere deci de locul unde se va dâ marea bătălie dela 20 Octomvrie, care va hotărî şi soarta acestei inegale lupte. Căci de aci, dela «gura Teleajinului», unde venise, cum am zis, să caute loc potrivit de adăpost şi de luptă, el dădeâ boerului său Antonie Grama o carte de stăpânire, în care, în cuvinte de durere, dar nu şi de desnadejde, făceâ pomenire şi de împrejurările în care se găsiâ.
Reîntors în munţi, Mihai-Vodă supraveghiâ mişcările duşmanului 1
1) Fragment dintr’o naraţiuns istorică ce va apare în curând sub titlul: Din silele de cădere ale marelui Miliai.
www.dacoramamca.ro
52
ALBINA
şi aşteptă ajutorul cerut dela Imperiali’şi Unguri—ajutor ce nu ve-niâ şi nici va veni vre-odată. Căci imperialii se găsiau într’o situaţie foarte grea laţă cu Domnul român, pe care, deşi se pare că ţineau a nu-1 părăsi cu totul, totuşi nu-1 puteau ajută întru nimic. Şi aceasta din întreite cauze : Ungurii, mai întâiu, cu toate că întreprinseră acţiune militară împreună cu Imperialii, se împotriveau ca MihabVodă să fie ajutat, temându-se de o reabilitare a puterilor şi deci a planurilor sale ; Germanii, apoi, nu se încumetau a intră în luptă deodată cu Polonii şi cu Turcii cu o armată relativ puţină şi nepregătită câtă aveau ei atunci în ţara Bârsei; Basta, în sfârşit, dela hotărîrea şi acţiunea căruia atârnă în cele din urmă ajutorarea lui Mihai-Vodă eră duşmanul ascuns şi hotărît al Domnului român, despre ale căruia planuri de ascunsă răzbunare nu se îndoiâ chiar şi după ce acesta trecuse munţii.
Voevodul, căruia, neîndoios, nu-i erau străine aceste împrejurări, aşteptă totuşi ajutorul, pentru grăbirea căruia se pregăti a-şi trimete familia şi averea în Ardeal, după cum fusese învoiala, asigurările şi jurământul. Astfel rămase în aşteptare, supraveghind de aproape mişcările Leşilor, trei zile. Când însă i se aduse vesteâ că duşmanii au părăsit Buzăul, apucând drumul Ploeştilor, unde lesne s’ar fi putut ajunge cu Turcii ce se aşezase în Bucureşti, Mihai-Vodă se văzu silit să intre în luptă aşâ pregătit cum eră.
Hotărî deci să tae calea duşmanilor. In acest scop trimise în zorii zilei de 12 Octomvrie pe bravul său căpitan Baba-Novac cu avangarda oştirii să se înfunde în valea ascunsă, strâmtă şi bine acoperită a Năenilor, care se dechideâ tocmai în drumul pe ca-re-1 ţineau Leşii; iar el, aşezându-şi tabăra la spinarea unui munte ce se ridică de cealaltă parte a drumului, urcă în pădurile din vârf o altă parte din oaste, cu poruncă să se arunce şi ea asupra duşmanilor pe dată ce Baba-Novac va eşi din ascunzătoare să le tae calea. Planul eră deci ca oastea lui Zamoyski să fie atacată prin surprindere, prinsă între două focuri, şi, dacă nu înfrântă, cel puţin serios lovită, ruptă şi împrăştiată.
Astfel întocmiţi şi pregătiţi aşteptau acum Românii pe Leşi. In aceste momente de încordare, Mihai-Vodă, neprimind nici un răspuns dela Imperiali, îndreaptă către Basta şi Comisarii împărăteşti, o a doua scrisoare în care le arată din nou situaţia grea în care se găseşte, căci, zicea el, aşezat între două focuri, Polonii de-o parte, Turcii de alta, se află într’o primejdie aşâ de mare, în cât nu numai.el, ci şi împărăţia va păgubi, dacă nu va fi ajutat la vreme. In urmare deci cere, stăruitor şi repetat, ajutor măcar de 2.000 pedeştri şi 500 călăreţi. Pe când Mihai-Vodă scria aceste în tabără sa, Baba-Novac, cu înflăcărate cuvinte, îmbârbătâ inimele oştenilor săi ca să rescumpere înfrângerea de curând perdută printr’o glorioasă biruinţă.
Intreaceste Polonii ajunseră la locul de pândă al avangardei lui Baba-Novac. Cazacii, cari mergeau în frunte, prinseră însă veste de atacul ce li se pregătise şi, din pornirea lor, fără a mai aşteptă vre-o poruncă, se aruncară cu putere şi iuţeală asupra
www.dacoromamca.ro
t
www.dacoromamca.ro
V

■1
:






■
... __ :

www.dacoromamca.ro
ALBINA
5;>
alor noştri, mai înainte ca aceştia să fi putut eşl din valea înfundată şi acoperită în care se gâsiau. Astfel prinşi şi închişi,, ei trebuiră să primească lupta întru împrejurări de tot grele. S» bătură însă cu bravură şi încordare până ce fură înfrânţi de numărul cel mare al duşmanilor sporiţi tot mereu cu puteri nouă. Cei mai mulţi periră în luptă sau căzură în robie, şi puţini numai se mântuirâ prin fugă în tabăra lui Mihai.
După această ispravă neaşteptată, Zamoyski porunci aceloraşi victorioşi Cazaci ca împreună cu trupele cele uşoare să atace înălţimile unde se găsiâ oastea rânduită de Mihai-Vodă a lovi de ceasta parte pe Poloni în cazul când Baba-Novac, rămăind nedescoperit, i-ar fi putut atacă cu noroc din ascunzătoarea sa. Se înţelege însă că ai noştri ne mai având la ce susţine o luptă perdută se retraseră, adăpostindu-se în tabăra Domnului lor.
Norocul ffi aşa dar de partea duşmanilor, cari, deşi izbânditori.. fură totuşi atât de zdruncinaţi, încât nu se mai văzură îndemnaţi a Iovi pe Români în tabără ; ci, zic ei, în vederea nopţii pe care o aducea coborîrea sării, se strânseră, aşezând şi ei tabără bine veghi îtă la S„hăteni, deceastălaltă partea muntelui la spinarea căruia se află Mihai-Vodă.
Alex. Lăpedatu.
ISTORIA UNEI PĂLĂRII
In începutul liniştit de toamnă, revăd Hârlăul şi Cotnarii. Am mai fost pe-aici, cunosc şi vechile pivniţi domneşti, unde se zice că s’a găsit vin bătrân de sute de ani, numai în cămaşa lui» lângă doagele căzute ale antalelor; cunosc şi locul curţilor vechi ale Măriei Rareş şi baia domnească, pe lângă care se aruncă acum gunoaele târgului şi rătăcesc găinile şi purceii mahalalelor. Iată, aproape de ruina băii, ruina unei biserici vechi. Primăria a început s’o reclădească; numai turnul dela poartă cade, se năruie zi cu zi năpădit de bălării Văd iarăşi uliţi strâmte şi murdare, câteva uliţi curate şi tăcute, apoi drumul drept printre dealuri mari odată bogate în vii, care duce la Cotnari.
Acolo, la Cotnari, am fost de mult la culesul viilor, pe când încă nu dăduse molima fîloxerii. Eram într’o căruţă de ţară cu doi cai, cu clopot. La deal caii suiau la pas şi clopotul sună încet, iar eu priviara cu ochii uimiţi împrejurimile. Prin Costeşti prin Băiceni, în Cotnari, eşeau oameni cu cofâele pline de must. Am gustat şi eu odată. Omul de pa capră ştiu că sorbea îndelung şi oftă după aceia greu, răcorit. Iar când am ajuns la Cotnari, rîdeâ, spunea o mulţime de palavre şi făcea el singur un haz nemaipomenit.
îmi aduc aminte că am văzut pe acolo numai oamefîî veseli. Ardea intr’o seară un foc mare şi culegători de vii se strânseseră în jur. Coceau porumb pe lângă jar, mâncau şi beau must
www.dacoromamca.ro
56
ALBINA
din cofăele. Un Ţigan cânta dintr'o scripcă repede-repede, ţârîit, şi altul, printre limbile roşii ale focului, jucâ, sărea în sus de-un stat de om şi se pălea cu călcâiele în josul şalelor.
Acuma şi târgul Hârlăului mi s'a părut sărac şi mort, şi satul Cotnari l-am văzut cum este, un sat de oameni năcăjiţi, care se luptă din greu cu pământul şi cu nevoi tot mai vrăjmaşe. Ş’acolo, în Cotnari, am aflat o întâmplare, un necaz pe care l-a încercat un biet Român, unul Costache Dinu. Pe sătean l-am văzut: un om mic de stat, cu fruntea încreţită, cu obrazul ars de vânturi, cii ochii plini de negura necazuiui. Istoria mi-a spus-o un om cum-se-cade din Hârlău; ş’am văzut dovezile faptelor în dosarele judecătoriei comunale. Iar întâmplarea nu-i una : sunt multe, multe, care seamănă cu aceasta ca două picături de apă, sunt prea multe, din nenorocire.
*
In Hârlău este un om care se bucură de destulă cinste în târgul lui şi pe care îl chiamă Strul Cuten. Acest Strul Cuten ţine crâşmă, o crâşmă pe care o laudă oricine pentru vinaţurile sale; se mai îndeletniceşte şi cu cămătăria şi cu cumpărarea şi vânzarea grânelor. E şi om cu cap : stă în ţara românească şi e supus rus, pentru ca nucumva odraslele sale să facă armata in ţara în care locuesc şi se hrănesc.
Iată că într’o Duminică, primăvara, într'o zi caldă plină de soare, intră în crâşma domnului Strul Cuten Românul nostru din Cotnari, ca să soarbă un pahar de băutură. Se pune la masă, soarbe odată şi-şi dă căciula pe ceafă; mai soarbe odată şi-şi dă căciula pe ochii: aveâ o căciulă mare şi frumoasă de-a mai mare dragul, prea mare şi prea călduroasă însă pentru începutul acela de primăvară. D-nul Strul Cuten bagă de seamă lucrul acesta şi se gândeşte la o mică afacere.
Intră în vorbă cu gospodarul:
«Bade Costahce, da de ce porţi căciulă pe vremea asta ?
Apoi dă, jupâne, ce să port altceva, dacă n’ani pălărie?
—	N'ai pălărie ? Ce zici ? Cum se poate ? Dacă n'ai, de ce nu-ţi cumperi ?
—	Cu ce să-mi cumpăr dacă n’am parale ?
—	Parale, bade Costache ? Ce vorbeşti ? Dumneata nu eşti parale ?
Dacă vrai dumneata, poţi să ai parale; îţi pot da eu
—	Bine, jupâne, să-mi dai, — şi ţi le-oiu plăti cinstit. Acu însă n’o să pot. Dacă vrai, apoi să mă aştepţi până la toamnă...
—	Cum nu, bade Costache? Te aştept. Se poate bă nu te aştept tocmai pe dumneata?»
Din vorbă în vorbă, cad oamenii la învoeală, Negustorul împrumută săteanului cinci lei; Costache Dinu făgădueşte să-i dee la toamnă, în schimb, o mierţă de porumb.
S’au înţeles. Românul a luat banii şi a plecat. Şi-a luat o pălărie pe care a dat trei lei şi optzeci de bani. După ce ese din prăvălie, se întâlneşte cu doi prieteni. A cumpărat omul o pălărie: trebue săi dea aldămaş. Bun; hai înnapoi, să bea aldămaşul la domnul Strul.
Intră la domnul Strul, cer o jumătate de oca de rachiu şi cinstesc.
Cum vorbiau mai înfierbântaţi şi cum Dinu se uită cu mândrie la pălăria lui, iată şi jupânul.
www.dacoromamcajo
ALBINA
57
«A! bade Costache, ţi-ai luat pălărie şi bei şi aldămaş... Să-ţi fie de bine, dar mie nu mi se cuvine aldămaş ?
—	Cum nu? ce aldămaş, domnule Strul?
-- Ce aldămaş ? dobândă ! Trebuie să-mi dai dobândă la banii mei. ..
—	Ce dobândă, jupâne ? Nu-ţi dau pentru cinci lei o mierţă dp păpuşoiu ? Nu-i destulă dobânda asta?
—	Aşa ? O mierţă ? Acela-i dreptul meu. Aşa. puteam să ţiu banii la ladă. Eu cu ce trăesc ? Dobânda e dreptul meu.
—	Bine, jupâne, dacă zici dumneta...
Apoi da, negustorul are dreptate, zic, cinstind, cei doi tovarăşi
—	Bun, zice badea Dinu, daca ziceţi şi voi . .• Atunci să-ţi dau domnule Strulea, şi dobândă î
Atunci ne-am înţeles: dpbânda se ştie...»
Se ştie în adevăr : procentul obişnuit e de cinci bani la franc pe săptămână. Pentru un leu, douăzeci de bani pe lună. Pentru cinci lei un leu pe lună. Până la toamnă, pentru opt luni de zile, opt lei dobândă la cinci lei. — Deci Românul avea să plătească toamna — în anul 1904 — o mierţă de porumb şi opt lei.
Toamna vine; porumb nu s'a făcut. Strul Cuten cheamă pe sătean la socoteală.
. «Vină să ne socotim, bade Costache .. . Parcă eu îţi cer să-mi plăteşti ? Eu vreu numai să ne socotim ...
La socoteală, domnul Cuten îşi apără astfel interesele sale :
«Bade Costache, azi păpuşoiul e scump, costă douăzeci şi patru de lei mierţă ... Aşa-i ori nu ?
—	Aşa-i, mpâne!
—	Vra să zică, dacă mi-ai fi dat o mierţă de păpuşoiu, cum era vorba, eu luam pe ea douăzeci şi patrii de lei. Aşa-i ?
—	Aşa.
—	Bun. Noi la anul avem să cumpărăm, dacă dă Dumnezeu, păpuşoiul cu opt lei mierţă. Pentru datoria dumnitale de douăzeci şi patru de lei, dumneta ai să-mi dai la anul trei mierţe .. . Trei mierţe câte opt lei, face tocmai douzeci şi patru de lei. Aşa-i ori
—	Dă, jupâne, cam aşa-i... Să dea Dumnezeu să ajungem cu bine la anu’; şi să dea Dumnezeu să se facă roadă . ..»
Trece un an de zile. In toamna următoare iar secetă. Omul numai la plătit datoriile nu se gândea. Dar domnul Strul nu mai putea aşteptă. Se hotărî să dea în judecată pe Român.
Românul îi datoreşte trei mierţe de porumb. Trei mierţe de porumb, pe vremea aceia, preţuiau şiaizeci şi doi de lei, câte douăzeci şi patru de lei mierţă. — Ca să nu umble prin judecăţi şi ca să nu cheltuească mult, domnul Strul face plângerea la judecătoria comunală — care judecă până la cinci-zeci de lei —şi dă în judecată pe Constache Dinu pentru două mierţe de porumb sau patruzeci şi opt de lei.
La judecată se întâmplă ca unul din juraţi să fie tocmai unul din tovarăşii aldămaşului pălăriei. El a fost la învoeală şi el ştie că badea Costache are să dea bnai negustorului. Judecata hotărăşte deci ca negustorul să-şi ia dreptul său, condamnă pe Costache să dea cele două mierţe de porumb, sau patruzeci şi opt de lei, plus cinci lei cheltueli de judecată, ceace face cincizeci şi trei de lei.
Trece termenul de apel, o lună de zile. Domnul Strul Cuten ia
www.dacoromanicaio
ALBINA
58
hotărîrea definitivă şi o învesteşte ca formula executorie. Apoi pune hârtia în buzunar şi aşteaptă.
Costache Dinu însă e dator şi la credit cu 120 de lei*
Strul Cuten scoate în vânzare singura pereche de boi a Românului. Boii se vând cu 163 de lei. Creditul îşi ia partea : 120 -de lei. Domnul Cuten ia restul de 43 de lei şi Costache Dinu îi mai rămâne dator cu 10 Iei.
Săracul badea Dinu, şi-a îndesat în cap pălăria cea veche şi s’a pus să facă pe degete socoteală de ce a dat şi de ce mai are să dea.
De când s’a împrumutat, a plătit dobândă, câte un leu pe lună la cinci. In cele opt luni a plătit opt lei. Pe urmă nTa mai plătit până ce a pierdut boii. Dar acu are alta datorie; de zece lei,—la -care dobânda iar sporeşte. Pentru pălăria lui pleoştită, pe care şi-o îndeasă pe ochi, a plătit aşa : opt lei, plus patruzeci şi trei din vânzarea boilor, — şi cu zece lei ce mai are a da, în* total şaizeci şi unul de lei.
A găsit socoteala. Pălăria îl costă 61 de lei! Şi dac’a vra Dumnezeu şi dreptăţile lumii, — poate vor spori şi ceştilalţi 10 lei de datorie!
*
Când am aflat întâmplarea aceasta, nu m’am mai gândit să cercetez frumuseţile locurilor. Necazurile oamenilor au de multe-ori mai inuită măreţie decât un deal prăpăstios. Rămâi înmărmurit în faţa lor şi nici nu-ţi vine a crede,
Mihai! Sadovearw.
Soarele punătop de foc.
y
Prof. Dr. M. Neiszer din Frankfurt povesteşte următoarea Întâmplare. La 5 August, la 5 după amiază, intrând în laborator văzil că o poliţă de lemn de stejar fumegă şi era da un loc foarte fierbinte. Crezu, de-o dată, că s’o fi aprins vre-un chibrit ceva, pân ce băgă seamă că la 8 centimetri de locul care eră gata a se aprinde se află o beşică rotundă de sticlă plină cu vre-un litru de apă. Soarele cădea pe ea şi dincolo de beşică se adunau razele într’un punct. Ele făcuseră să fumeze lemnul. Făcu mai multe cercări şi văzu că-’n adevăr aşa era. Mai frumos e că beşică se află la 3—4 m. de fereastră. Dacă ar fi fost Duminică după a-miază, deci laboratorul închis, se puteâ aprinde lemnul şi apoi tot ce pu ,eâ arde.
Iată deci că une ori ar puteâ să se întâmple foc fără să-l fi pus cineva şi fără să fi făcut cineva vre o neprevedere la întrebuinţarea focului.
(TDie !Zeit)-
www.dacaromamcaj-o
JUBILEUL „ALBINEI"
u prilejul jubileului a zece ani ele apariţie a revistei «Albina dorim acestei excelente revista româneşti, viaţa şi succesele revistei «La Voleur Mustre din Paris, fondată acum opt-zeci d& am decătre Emil de Girardin. întocmai ca şi al acesteia din urmă, programul «Albinei» este : lupta pentru ridicarea morală, intelectuală şi economică a maselor de jos şi dezvoltarea sentimentului naţional.
In avântul de regenerare a satelor noastre, revista «Albina», prin sfaturile şi încurajerile date-învăţătorilor şi preoţilor, îşi are partea sa Mină de merit.
Albina», ca şi cărticelele societăţii «Steaua» fac, desigur, parte din mijloacele şi planul vast de înnălţare a satelor, plan conceput cu atâta măestrie şi urmărit cu o energie tot aşa de monede către omul de bine, al cărui nume e cunoscut de toţi.
Iată pentru ce, cu acest prilej, urăm din toată inima viaţă îndelungată şi bună izbăndire în-acelaşi timp şi iniţiatorului *Albinei», spre cet mai mare bine al neamului nostru românesc.
G- F Salviu-
www.dacaromanica.ro
60
ALBINA
SPICUIRI DIN TRECUTUL TIPOGRAFIEI
Tipografia dela mănăstirea Znagov.
a toate neamurile şi în toate epocele, teascu-rile tipografice au stat în serviciul cauzelor, cari au determinat curentele culturale.
A vorbi dar despre activitatea lor este a atinge în trăsuri generale, fie un început de mişcare culturală, fie diferitele faze ale dezvoltării progresive pe acest teren.
La noi cu aceste începuturi de deşteptare intelectuală, s’au îndeletnicit, după cum se ştie, mai mult feţele bisericeşti, iar ca localuri de tipografii au servit chiliile
mănăstirilor şi palatele episcopale şi mitropolitane.
Unul din aceste locaşuri dătătoare de lumină, nu numai pentru neamul românesc, dar aproape pentru tot orientul ortodox, fu şi mănăstirea Znagovului din judeţul Ilfov, unde vestitul An-timlvireanul,una din cele mai luminoase stele ale Bisericii române, îşi instalase oficina tipograficea-scă pe la 1696.
Acestbărbatdis-tins.nespuneprea
Mănăstirea Znagovului înainte de restaurare.	sfinţitul EpiSCOp
al Râmnicului, Ath. Mironescu, în a sa Istorie a Episcopiei Râmnicului, era înzestrat cu o cultură vastă pentru epoca sa şi cu însuşiri superioare.
www.dacaramamcajx)
ALBINA
61
El era de fel din Caucaz, provincia Iliria sau Iviria, născut din părinţi de bună condiţie, pribegit pe-aci din părţile Azovului. Pământul ţerei sale fiind sub stăpânirea Turcilor, se întâmplă ca Andrei, căci aşâ se numiâ Antim înainte de călugărire, să cadă rob în mâinile lor şi să fie dus la Con-stantinopole.
In amintirea originei sale georgiane, Andrei îşi păstră supranumele de Ivi-reanul, dela provincia din care se trăgeâ, Iviria sau Iberia. Ajuns la Constantinopole, el se eliberă fie prin dare de bani, fie prin isteţimea spiritului său.
Un om cu asemenea însuşiri sufleteşti, şi înzestrat cu atâtea calităţi extraordinare, nu se putea statornici locului aşâ fie cum va fi.
Patriarhul Do-softeiu al Ierusalimului, care pe a-tunci se afla la curtea lui Brân-
coveanu, îl chemă	Biserica dela Znagov cum este astăzi.
la sine şi-l recomandă Domnului român, care îl trimise la Mi-trofan, Episcopul de Buzău, unde tânărul Andrei învăţă multe din meşteşugurile pe cari le cunoştea acest ilustru Prelat, între cari: tipografia, xilografia, gravura, turnătoria, desemnai şi chiar pictura, pentru care Antim avea înclinări încă din frageda sa copilărie, înclinări mărturisite, de altfel, de zugrăvelele bisericilor Antim şi Sfinţii din Bucureşti, executate de dânsul.
La Buzău Andrei fu călugărit, poate, de însuşi maestrul
www.dacoromanicajo
62
ALBINA
său, Episcopul Mitrofan, după îndemnul lui Constantin Brân-coveanu, primind numele de Antim.
Intre 1691—1694 il întâlnim în Bucureşti, unde tipăreşte mai multe cărţi şi anume:
Capitole îndemnătoare ale lui Vasile Maaedoneanu la 1691, şi Slujbele cuvioasei noastre maici Parascheva cea nouă şi a cuviosului nostru părinte Grigorie Decapolitul la 1692, amândouă în greceşte, apoi o Evangelie greco*română la 1693 şi o Psaltire rom	la 1694.
Peste şapte ani, adecă la 1701, tipăreşte:
1)	Cuvânt panegiric la Marele Constantin şi 2) Cuvânt panegiric la martirul Ştefan, de Ştefan Brâncoveanu, fiul Domnului român.
La 1702: 1) Slujba cuvioasei Ma-trona Hip oliţa ; 2) Cuvânt panegiric la martirul Ştefan, ediţia II; 3) Despre preoţie.
La 1703: 1) Noul Testament; 2) In-vdţătura dogmatică a Bisericii Ră~ sâritene; 3) Ceaslov grecesc şi arăbesc; 4) Serviciul sfinţirii Bisericii;
5)	Cuvânt panegiric la Adormirea Născătoarei; 6) Ceaslov slavonesc. La 1704: 1) Cuvântare la Patima cea mântuitoare., de Radu Brânco-veanu, fiul Domnului; 2) Plutarh, Paralele greceşti şi romane, traduse în greceasca modernă, de Constantin Brâncoveanu,
La 1705: 1) Slujba sf. Visarion;
2)	Tomul Bucuriei, greceşte.
Ajuns egumen al mănăstirii Znagovului, Antim căută prin toate mijloacele să împrăştie numeroasele şi variatele cunoştinţe, ce căpătase în urma unor studii atât de serioase.
Şi cum devenise un excelent tipograf, gravor şi turnător îşi procură o tipografie, în care începu tipărirea valoroaselor sale lucrări pentru Biserică.
Primele materiale, ca plumbul, presele, şi toate uneltele pentru turnat literele, precum şi hârtia şi cerneala pare a şi le fi procurat din Sibiu, de unde mai târziu şi le procura şi Episcopul Ohesarie al Râmnicului.
Antim Ivireanul.
www.dacoromamcajo
ALBINA
63
Arhimandritul Ghenadie Enăceanu, în a sa Condică Sântă. publicată în Biserica Ortodoxă Română No. 6 din 1885, ne spune că Antim lucră tipografia cu atâta îndemânare, in cât eră considerat ca cel mai de frunte tipograf al timpului. Dovadă că Antim eră priceput în toate ramurile atingâtoare de meşteşugul tipograficesc, este şi mărturisirea pe care o face Athanasie, fostul patriarh al Antiohiei, în Precuvântarea Liturgici elino-arăpeşti, tipărită Ja Znagov, în anul 1701, care este în cuprinderea următoare:
«Iar păzită de Dumnezeu şi evsevioasa sa înălţime cu grăbire primind cererea noastră cea după Dumnezeu, a ordonat tipografului abil, ce se află lângă Măria Sa, prea cuviosului între Ieromonachi chir Antim Ivireanul, dându-i cu îmbelşugare şi cele de cheltuială, ca să sape cu îngrijire litere arabe noui, să facă o nouă haloografie arăpească şi să tipărească Serviciul Sântei Litu, in amândouă limbile, elenă şi arabă, spre a se împărţi la toţi preoţii ortodocşi ai Arabici.»
Pe frontispiciul acestei cărţi figurează şi stema ţerei Româneşti tipărită de Antim.
Toate stampele, porţile şi celelalte vignete ale cărţilor tipărite la Znagov, şi chiar la Bucureşti între 1691—1705, au fost săpate, în mare parte, de Antim şi ucenicii săi Di-
mitrie, Ioanichie şi	Gheor-
ghe Radovici. Pe lângă a-ceastă Liturghie, pe care Athanasie o tipări la Znagov, unde Brâncoveanu îi de-dese ospitalitate, el mai dede la lumină şi alte cărţulii înj limba arabă, tot cu cheltu-iala Domnului Român, pe cari le luă cu sine în Siria, dimpreună cu tiparniţa arăpească pe care Brâncoveanu i o dăruise şi pe care o transportă la Ha-lep în anul 1706.
Dar dărnicia Domnului Român nu se mărgineşte numai aci cu ajutoarele ce dedeâ creştinilor din Asia Mică pentru tipărire de cărţi religioase. Tipografia dela	este tot un
dar al lui Brâncoveanu, iar Grecii din Europa tot la noi gă-
Constantin Brilncoveanu.
www.dacOTomanicajo
64
ALBINA
siau ospitalitate şi ajutor pentru tipăriturile de cari aveau nevoie, căci în Grecia Tipografia n’a putut pătrunde decât pela începutul secolului XIX, din causa intoleranţei Turcilor, cari persecutau pe Greci şi pe cei cari vorbiau limba greacă. Clerul grec, zice Papadopol Calimach în al său Episod din Istoria Tipografiei în România, îşi găsiâ refugiul în Ţerile române, unde tipăriau cărţile sfinte în limba turcă, greacă şi arabă, cu litere greceşti, cu scopul de a şi păstră literele şi legea în părţile unde iataganul Ienicerilor seceră limbile creştine.
Şi daca Brâncoveanu ţineâ în mâna sa, la această epocă, nervul care produceâ această mişcare în literatura biseri ceaşcă, Antim fu sufletul ei.
Cel mai de frunte ucenic al lui Antim în arta tipografică şi care îşi urmă maestrul pretutindeni pe unde trebui să se strămute, fu Gheorghe Radovici, vestitul tipograf al Târgo-viştei de mai târziu, care tipărise în Znagov
învăţături creştineşti,
foarte de folosu.
Acuma întâiu skoase de pre Limba
Grecească, pre Limba Rumînescă şi s’au Typărit spre folosul cel de obşte.
In zilele Pre luminatului Domnii,
Iu> Constandinu Basarabă Voevodti.
Cu blagoslovenia Pre sfinţitului Mitropolit Kyrâ Teodosie.
In anulu mîntuiriî 1700. Genarie.
In Snăgovii.
din care dăm o parte din prefaţa tipografului împreună cu facsimilul unei vignete, după Bibliografia Românească Veche a d-lor Bianu şi Hodoş.
Iată conţinutul acelui document:
«De vreme ce bunătăţile cinstindu-se să mărescu, precum îarăş ne-cinstindu-se să micşoreză, acîasta au stătut pricina să mă îndemnezu şi eu, miculu şi nevrednicul robul Mării tale, pentru ca să învăţu acestu meşterşug beserecescu al tyîpografiei. Ce daru alergându ca cerbulu se-tosu, câtră pre cuviosulu întru Ieromonachi, egumenulu sfintei Mănăstiri a văvedeniei Bogorodiţii, a Snegovului, duhovnicul, chyr Anthim de la Iviriia, am învăţaţii cu multă ostenelă şi osârdie de la sfinţiîa sa, me.
www.dacoromanicajx»
ALBINA
m
ClHH-V«'K M'Jtltf. (WtMlrt •
A *	*
şterşugul tyîpografiiî Deci auzindă de oare cariei n vă ţa ţi, precumu să fie fost obiceiu vechiu, ea fieş-care meşteră şi învăţată,!să aducă cele mai dintâîu ale meşterşu-gului, sau ale învăţăturii luî den toate, întâi Inpăratuluî sau Domnului locului, şi acîasta zic că o făce pentru doao pricini: una pentru că să cade şi iaste cu direptate, şi alta pentru ca să fie lucrurile loră mai me-şterşuguite, mai vâr-tosă şi cercetate, pu-indu-le înainte ochiului Inpăratului. Di-reptă acîasta araă vrută şi eu mai nuculă robulă Măriei Tale, (măcară că nevrednică sântu) să urmezu acestui lucru. Iară cu ajutorîululuî Dumnezău, dup-ace după putinţă câştigare a tyî-pografieî, găsindă o tălmăcire noao a unii cărţi noao folositoare de suflet, cari din limba grecîască în limba rumânescă s-au ostenită precuviosulu întru Ieromonahi chyr Filotheiă S(ve)tagore-
ţului, m-am apucată de o am tyîpărită cu ajutorîulă lui Dumnezău. Care nu numai căci iaste noao, ci căci iaste şi începătură a tyîpografieî care amă învăţată, făcându dintr’acîasta începătură întâiă a tyîpografieî,—cu plecăciune dară şi cu genuche plecate, aducu şi puiu înainte cătră milo-sârdulă şi pre linulă ochîulă Măriei tale, care Măriîa ta, după urmare înpăraţiloru celor de demultu, ca unu strănepotă al Inpăraţilor, şi maî naltă şi mai'alesă decâtă Domnii cei din ceputu, mă rog să o priimeştî cu blândeţe şi cu iubire de omu, precumă marele înpărat al Persiloră, Chyru, ace puţinte apă a săracului, sau ca cei doi bani mici ai văduvei, etc. ete.
A slăvite! de Dumnezău înnălţimeî tale, maî mică şi plecată robă
Gheorghe RadovicK
Volum in-8° mic 14+203 pagine, 21 rînduri pe pagină.
ţ	rjs	X ^	?
Kvf iVIIKWK Kc3~Xm{	^F
(M , î ÎM fi- 11 i ‘S’	<
VUMCrTiH (F A	KAf'ţ CHJ^WtKTţ •
fI«t ah fii <5(i a'.'vsuj-ujH tl -	,,	/	- n
v^wiValjv; shh nmt
fi-tfin-ttfnH
'v
MCLUlf / •
Kftf A< f .
Stema {erei publicată în învăţături Creştineşti la 1700.
www.dacoromamca.ro
€6
ALBîXA
Oât stete în Znagov, Antim tipări următoarele cărţi:
La 1696:1) Orânduiala slujbei Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, tipărită în zilele Domniei lui Constantin Brâncoveanu şi ale Mitropoli tului Teodosie.
La 1697: 1) Sfânta şi Dumnezeiasca Evangelie;
2)	Liturgia greco-arabă, care s’a trămis în ascuns Arabilor din Ţe-rile de jos, a căror religie eră atacată de Beduinii turcalăi şi alte triburi sălbatice;
3)	Antologiul întregului serviciu de peste an, în greceşte;
4)	Manual despre câte-vă nedumeriri şi soluţiuni sau despre cercetările şi confirmarea câtor-vă dogme necesare Bisericii.
5)	Discurs panegiric despre împăratul încununat de Dumnezeu şi ase-menea cu Apostolii, marele Constantin, de Antim Ivireanul;
6)	Dreapta alcătuire a gramaticei sloveneşti.
La 1699: Carte sau lumină cu drepte dovediri din dogmele Biseiicii Răsăritului asupra desghinării Papistaşilor, descoperită şi aşezată de prea învăţatul Ieromonach Maxim Peloponesianul, (întâiu în româneşte).
2)	Testamentul nou;
3)	Mărturisirea Credinţei Ortodoxe a Bi-sericei apostolice a Răsăritului, prin îngrijirea şi corectarea Domnului Panaghiot dela Sinope din Pontul Euxin;
4)	El aer,'of./.vi sv.fi $ ziq. La 1700: Floarea Darurilor, tradusă din greceşte pre româneşte de prea cuviosul Ieromonah Filotei Sfe-atagoreţul;
2) Psaltirea Proo-roculţii şi Împăratului David, având cei şease Psalmi şi apo-dipnul cel mic, întâia oară din nou tipărită în acest format, prin ordinul şi cheltuiala pre binecredinciosu-lui şi pre înaltului Domn şi stăpânitor a toată Ungrovlachia, Domnul Domn Ioan
Proorocul David din Psaltirea gr. dela 1700.
Constantin Basarab Voevod, pe când era arhiereu al Ungrovlahiei pre sânţitul şi de Dumnezeu alesul Mitropolit Domnul Domn Teodosie spre obşteasca întrebuinţare a bisericilor lui Cristos şi spre folosul ortodo-
www.dacoromamcajo
ALBINA
67
xilor. In sfânta Mănăstire a Intrării în Biserică a Născătoarei de Dumnezeu, a Znagovului, în anul 1700, în luna Iunie, de Antim ieromonahul din Iviria. Dăm din această carte portretul împăratului David, scriind Psaltirea, ca tip de execuţiune a vignetelor pe acel timp.
Volumul este in-folio, 2 foi fără număr şi 70 foi numerotate. Tiparul negru şi roşu cu 34 rânduri în pagină, încadrată într’un chenar înflorit.
La 1701 tipăreşte: 1) Eortologiu, în care se tratează unele cestiuni despre certitudinea chronologiei, despre toate sărbătorile şi teoriile chro-nologiei, despre Sfânta Paschă, despre unele canoane bisericeşti, despre minologul cel mai scurt, lucrat de prea înţeleptul dascăl al Academiei din Bucureşti, Domnul Sevastos Chimenitul;
2)	Trei Sfinte Liturghii cu diferite alte rugăciuni pentru slujba ortodoxă. greceşte şi arăbeşte, după cererea şi cu îngrijirea prea sfinţitului părinte Kyr Athanasie, fost Patriarh al Antiohieij
3)	ProsckinitarinlSfântului munte al Atonului, prin îngrijirea lui Ig-natie Fytian Ieromonachul.
La 1702: Ceaslov grecesc şi arăbesc, tipărit de Antim Ivireanul pentru folosinţa creştinilor de sub stăpânirea Sultanilor.
D-nul Bianu, care a făcut o comunicare Academiei în privinţa acestei cărţi, din care un exemplar s’a găsit printre cărţile desfiinţatei Biblioteci Centrale, crede că acel exemplar aparţinuse lui Constantin Brâncoveanu (l).
La 16 Martie 1705, în urma caterisirii Episcopului Ilarion, Antim fu înălţat, de către Sinodul din Bucureşti, la rangul v de Episcop al Râmnicului, după ce păstorise Turma Domnului în timp de 9 ani ca egumen al mănăstirii Znagovuluij şi după ce desăvârşise atâtea opere spre folosul Bisericii şi al creştinilor pravoslavnici de pretutindeni.
Lipsa de tipărituri pentru tipografia din Znagov, între 1702 şi 1705, când Antim părăsi această mănăstire, o atribuim faptului că în acest timp el fusese chemat la Bucureşti spre a tipări operele familiei Domnitorului, ceeace i-a şi atras, poate, în mare parte, răsplata primită.
Antim cunoştea şease limbi: georgiana, greaca, araba, turca, slavona şi româna. El avea şi noţiuni de inginerie, căci se găsesc măsorişti de-ale mănăstirii, făcute de dânsul şi' eră cunoscut sub numele de Antim tipograful.
Odată cu ocuparea scaunului episcopal, Antim îşi mută- şi tipografia dela Znagov în noua sa reşedinţă, şi pe care nu o părăsi nici chiar atunci când ocupă scaunul Mitropolitan.
Q. fonescu
(I) Desb. Ac: R. T. XXV, p. 5, 1903.	Culegător de litere-tipograf.-
www.dacoromanicajo
68
ALBINA
PUIŞORI»
u mai plouă. Norii s‘au spart şi au lugit odată cu negurile nopţii, ruşinaţi par’că de frumuseţea si de măreţia soarelui, care zâmbeşte vesel de pe muchea dealului. Pe coastă, între doi brazi tineri — la marginea satului Surpata, râde scăldată în lumină, o căsuţă cură-ţică şi micuţă, ca un păhărel.
E casa învăţătoarei, cuib de mulţumire şi de veselie.
Pe-o bârnă, la capătul prispei, un cocoş mare, negru, bate mulţumit din aripi şi cântă: «Cucurigu» cu vocea aşâ de puternică, de clocoteşte valea.
In bucătărie, doamna învăţătoare, care e văduvă de un an şi jumătate, ajută Mariucăi la aşezarea bucatelor şi se dă în undă după toate câte trebuesc rostite într’o gospodărie bună.
Dânsa e şi mamă şi tată şi toate trebuesc făcute bine şi repede, căci ora şcoalei se apropie.
Ce femee! Tot satul vorbeşte de ea. Alta n’ar puteâ să birue atâtea treburi, dânsa le face însă pe toate la vremea lor şi când o vezi, te miri de mulţumirea şi de veselia care o stăpânesc.
Are şi dreptul să fie mulţumită şi veselă, căci copii rumeni şl grăsulii, deştepţi şi cuminţi ca copiii ei, nu sunt în zece sate.
Acum ei stau singurei în odăiţa de lângă prispă şi aşteaptă să vie «mamiţica» să-i mângâe şi să-i sărute înainte de a plecă la şcoală. Sunt doi gemeni: un băeţel şi o fetiţă.
O rază dela soare s’a furişat printre ramurele bradului din dreapta uşii şi joacă nebunatică pe geamul dela odăiţa copiilor.
Cum au zărit-o, copiii au sărit la fereastră:
„I!te flumos! te flumos !“.
Râd şi bat din palme, veseli de nu-şi găsesc locul. „ Te flumos! te flumos!11.
De odată uşa odăiţei se deschise şi mama intră repede.
—	«Ce faceţi voi acolo, puişorii mamii?».
—	«...	Ne	zucăm	!“
—	«Veniţi să vă sărute mama, că plec !».
—	„Melgemsi noi la scoală,	Vlei?“ se roagă
Georgică—băeţelul, atât de frumos, încât ţi se topeşte inima de dragul lui.
www.dacoromanicajo
ALBINA
69
—	„ Să melgem, să mei gem — mamiţico, vleau si eu să mei gem, că e flunios,,, adaugă fetiţa —Marioara.
—	«Aş ! nu puişorii mamii, nu, că e noroiu şi vă murdăriţi pe picioruşe, lasă... o să văiamamiţica după prânz, dacă oiu auzi că v’aţi purtat bine !».
—	„Bine, atunţi... după plănz...“
—	„O să ne pultăm bine“
învăţătoarea îşi sărută copilaşii, luă o cărticică de pe masă şi plecă.
Cât a stat în clasă — până la prânz — învăţătoarea a fost mereu neliniştită. Un gând rău o chinuia într’una. Iar când a sunat de eşire, dânsa a plecat mai repede ca ’n totdeauna.
Acasă, Măriuca i-a eşit în cale tocmai la portiţă:
—	«Hai repede, sărut mâna, coconiţă, cănu’ş ce au copiii!»
—	«Ce au?» —întrebă învăţătoarea, ca muşcată de şearpe, «ce au?»
Măriuca nu răspunse.
Când intrară în casă, Marioara dormiâ lângă fereastră, între două perne; iar Georgică stâ trist pe colţul patului şi erâ atâta de abătut şi de aprins, că nu-1 mai cunoşteai.
—	«Vai! Georgică mamă, ce ai?» — întrebă învăţătoarea, sărutând fruntea înfierbântată a copilului. —De ce doarme Marioara?»
Georgică tăcu şi lăsând capul în jos privi aşâ de trist şi aşâ de dureros, încât şi mamă-sa şi servitorea începură să plângă.
Sunt trei zile de când învăţătoarea n’a mai dat pe la şcoală. Şcolarii plâng de dorul ei şi bucuroşi ar veni s’o vadă, dacă nu i-ar opri miliţianul, care stă la portiţă şi nu lasă pe nimeni să intre la doamna învăţătoare.
Deşi a tost chemat telegrafic, doctorul de plasă n’a venit decât a treia zi — Erâ prea târziu.
El a cercetat pe copilaşi, a scris o reţetă şi-a plecat, fără să lase vre-o nădejde. Când a eşit doctorul, sărmana femee, l-a apucat de mână şi i-a strigat desnădăjduită:
—	«Of! nu plecă—scapă-mi-i, d-le Doctor, scapă-mî-i».
Doctorul — foarte mişcat—a tăgăduit că vine a doua zi;
dar, chiar în noaptea aceea amândoi copilaşii — zâmbind ca doi îngeri — au închis ochii pentru vecie.
I-au dus la groapă Sâmbătă pe la chindia mică.
www.dacoramamca.io
70
ALBINA
Sărmana învăţătoare — slăbită peste măsură — n’a putuc să îşi petreacă copilaşii până la casalor cea nouă—dar in schimb,, după coşciugul în care dormeau cei doi îngeraşi, a mers tot satul.
*
Eră într’o Mercuri, dimineaţa. învăţătoarea, care nu mai fusese de o săptămână la şcoală, a venit cam târziu şi-a intrat deadreptul în clasă. Când au văzut-o aşa slabă şi îmbrăcată peste tot în negru, copiii aproape că n’au cunoscut-o.
Cum a intrat pe .uşă a podidit-o plânsul:
—	«Of 1 puişorii mei, puişorii mei!» îngână ea cu voce stinsă; iar şcolarii începură să plângă. Eră un moment sfâşietor, care ar fi stors lacrimi ii dintr’o inimă de piatră.
După un sfert de ceas învăţătoarea se mai linişti. îşi şterse-lăcrămile, oftă odată adânc, un oftat uşurător şi începu:
—	«Staţi frumos, copiii mc', să vă spui o poveste». Copiii cari un sfert de ceas stătuseră în picioare se aşezară liniştiţi.
—	«A fost odată o pereche de vrăbiuţe mititele şi aşa de cu-
minţi, că nu făceau rău nimănui. Şi aveau, vrăbiuţele doi puişori drăguţi şi frumoşi. Ah!. ce frumoşi puişori aveau vrăbiuţele acelea......
«Intr’o zi, un vânător nemilos.a prins pe vrăbior şi 1-aomorîL De atunci vrăbiuţa plângea mereu de dorul soţului ei; iar puişorii îl chemau într’una cu glasurile lor dulci, negrăit de duîcL Si vrăbiorul n’a mai venit.
j
«Dela o vreme puişorii au uitat de tatăl lor ; şi au crescut aşa fără tată. Şi erau, drăguţii de ei, aşa de frumoşi, aşâ de cuminţi . . dar, într’o zi, vânătorul cel nemilos, i-a omorît şi pe ei.
«Sărmana vrăbiuţă n’a mai ştiut ce face: a ţipat, s’a zbătut; dar puişorii n’au mai înviat. Atunci, nebună de durere, a zburat în crângul unde cântase de atâtea ori şi a început să cânte. Şi a cântat aşâ de dureros, aşâ de sfâşietor, încât au început să plângă şi paserile cari.au auzit-o şi valea şi lunca şi pădurea-
«După aceea a lăsat cuibuşorul ei altei vrăbiuţe săracă, fără mamă şi fără tată, şi ea s’a dus în lume».
A douazi învăţătoarea a lăsat toată casa pe seama MariucăiV iar ea, numai cu hainele de premeneală, s’a dus unde ... nu ştiu! De atunci, prin Surpata, n’a mai văzut-o nimeni. Sărmana îşi cântase cel din urmă cântec.
__________ FI. Crisfescu.
www.dacoromanica.ro
fffl
ALBINA
71
DOUĂ CÂNTECE ŞCOLARE
I. Clopoţelul.
(pentru clasele I şi II primare).
Moderat.	Muzica de Grig. Teodossiu.
căm;	p Toţi cu vo - ie	bu - nă
_j*Jk
m
tr-

S31
Car-te să’n-vă
^7
ţăm.
mf
Să nu pier-dem

1 ^ '		: J	|		
1 M~ „ T -	1 —i _ - .0			
	: • m m -		cr *	d	
	9 . t _		f w	
rii ; Nu e de noi 1<			3 - nea,	
Niş - te buni co - pii.
www.dacoromamca.ro
72
ALBINA
II. AVircea la bătaie.
(pentru clasele III ţi IV primare)-Poezia după D. Bolintineanu.	Muzica de Grig. Teodossi- .
Timp de marş
$

:4
mf
ii
5=t-
m»__________ _
m
3
-Ta ta ta
ra
Ta ta ta
ra
;;
h—±.


f V y
Ta ta ta
ra
"i
~¥
a
Ta
v
ta
_ZSl_- j. yr -w ^	* _	
		
fK f’S 2 1		
ir • U d £	. • L	
ta
i
5;
r
!I
—!
Ar - mi - a ma
gliia -ră,
ţa - ra a’n-ve-
m
*

*

lit,
Soa - re
-0
P
le
va
zân-d-o
r"£r-> “N N» zh* ^ :		j		■	; ' f
’H <>% I _1_	--	— 	b—	f—0 —m - b	“	b
	L_ 1		L	/—	
*
-0-
-0-

Mir - cea
gâl - be
nit;
Dar bă - trâ - nul
A-^î
~tr
nu
î ;; F-£-5—

3
H
s7a n spai - man
tat,
i

A-
m \; i

/ 'S V [>	'
C'o voi - ni - că
cea - tă
V	V 9 f
I-a	în - tâm - pi-
www.dacoromanica.ro
ALBINA
78
Căci a - cura e
tini - pul
u v r ^
cel de băr - bă -
pen - tru da - to - ri - e.
3.	Pe un cal ce muşcă spuma în zăbale, Printre zi şi noapte, el îşi face cale; — «Fraţii mei, vorbeşte falnicul bătrân, Dumnezeu voit-a ca să mor Roman.
4.	Cel ce a sa vieaţă, ţârii sale 'nehină, Piere ca lumina într’a sa lumină;
Ce e ’n vieaţa ţării vieaţa unui om? Ce e ’n primăvară floarea unui pom.
5.	Ceea ce prin stele este o stelişoarâ,
Şi ’n nemărginire un minut ce sboară. Şoimul, când se vede prins de vânători, Spun că îşi sfărâmă cuib şi puişori.
6.	Astfel decât lanţul braţul să-l încingă, Ce-i Român, ce-i nobil, astăzi să se
[stingă.
Căci acum e timpul cel de bărbăţie, Când Românul moare pentru datorie.
!®i
www.dacoroinamca.ro
74
ALBINA
Animalul sănătos.
nimalul, ca şi omul, îşi are felul Iui de înfăţişare, după. care îl putem cunoaşte când este sănătos ori bolnav,, înfuriat ori mulţumit.
Astfel calul sănătos se înfăţişează vesel şi cu putere, are privirea limpede şi vioae, pieliţa ochilor, a gurii şi a nărilor, nu prea roşie, ci ca trandafirul roşior deschis; gura umedă şi fără căldură, urechile ridicate, asemenea fără căldură, cu mişcări potrivite. Părul după corp este lins, cu lustru, şi nu se smulge cu uşurinţă; deopotrivă sunt şi firele din moţ, coamă şi coadă.
Dacă îl punem să meargă, vedem că umblă lesne, are şalele-libere, pe care strângându-le puţin cu mâna, le îndoeşte numai decât. El poartă coada bine, mişcând-o în orice parte, spre a se apără d9 muşte sau alte supărări.
Calul sănătos stă mai mult în picioare, unii aproape necul-câ'hdu-se de loc în viaţa lor, aşâ că somnul şi-l fac în picioare. Stând ridicat, de obiceiu se sprijină numai pe trei picioare, unul de dândărăt-, când cel drept când cel stâng, cu schimbul, fiind întins puţin înainte şi rezemat pe vârful copitei. Când se culcă, aşează corpul în aşâ’chip ca să stea pe piept şi pântece, foarte rar întinzându-se pe lat.
Calul sănătos mănâncă şi se adapă cu poftă, are răsuflarea dbmoală, în mijlociu 12 respiraţiuni pe minut. El nu tuşeşte decât rar, întâmplător, în care caz tuşea lui e tare, cu sunet, şi urmată de un fel de sforăitura.
Boul, sănătos are botul umed şi înrourat, iar urechile ca şî gura fără căldură. Nu răspândeşte nici un miros greoiu. are pielea şi părul moale, părând ca unse. Ochiul vioiu şi privirea liniştită, răsuflarea domoală, 18 respiraţiuni pe minut.
www.dacoromanicajo
O vită sănătoasă şî bine îngrijită,
76
ALBINA
Strângându-se cu degetele de piele, puţin îndărătul grebănulim curbează de odată şira spinărei, însă nu prea mult.
Când se culcă nu’ se întinde cu totul pe lat, ci se aşează pe piept şi pântece, fără a sta mult timp cu capul întors către pântece şi rezemat pe corp.
Când se scoală, se întinde.
Tuşea boului sănătos este nesgomotoasă, cam răguşită, prelungă, fără durere, însoţinduse de o sguduitură a pântecelui şi de întinderea capului. El tuşeşte rar.
Oaia sănătoasă e veselă, poartă capul în sus, afară de cazul când sunt prea mari călduri. Daca vrei s’o prinzi, apucându-se de un picior de dândărăt, smuceşte cu putere pentru a scăpă.
Lâna moale la pipăit, în miţe regulate, nu se smulge cu uşurinţă.
Când se culcă, îndoaie picioarele sub corp, aşezându-se pe piept şi pântece.
Nu tuşesce decât rar, o tuse nesgomotoasă, scurtă şi uscată.
Oaea sănătoasă nu se scarpină, nici nu caută a se muşcă.
Boul, vaca, oaia şi capra mănâncă şi beau cu poftă, când sunt sănătoase, rumegând din când în când.
Porcul sănătos se arată şi el vioiu, mai ales când nu este prea gras; el caută de ale mâncării, umblând, fiind liber, când într’o parte când într’alta a ogrăzii; daca este culcat, se scoală sau caută a se ridică îndată ce ne apropiem de el; răsuflă încet şi fără gemete, unii însă când sunt bine îngrăşaţi, răsuflă cam cu greu, ca cum s’ar înăbuşi, mai ales daca este şi vremea călduroasă. El grohoeşte din când în când.
Porcul sănătos are râtul umed şi fără căldură şi poartă coada răsucită. Tuşea lui este scurtă şi răguşită.
Câinele sănătos se cunoaşte după veselia şi privirea lui; el are nasul umed şi fără căldură. Cunoaşte pe stăpân, pe lângă care se gudură, mişcând cu uşurinţă tot corpul, mai ales capul şi coada. Mănâncă şi lincăe apa cu plăcere.
Răsuflarea lui este liniştită, cam 20 respiraţiuni pe minut; daca însă este prea cald sau a alergat, s’a obosit, răsuflarea i se înmulţeşte în chip însemnat, respirând şi pe gură.
Tuşea câinelui sănătos este uscată- şi nesgomotoasă.
Iriinia Popescu
Medic Veterinar.
Gel mai bun dintre oameni e acela care face bine semenilor săi.
www.dacoramamca.ro
ALBINA
77
Despre sănătate.
Majoritatea oamenilor e’ndrumată către dobândirea bogăţiei şi oricine e convins că pentru a o păstră sunt procedeuri folositoare de cunoscut. Când este vorba însă de sănătate, aceiaşi oameni cred că aceasta este un bun dobândit dela naştere, misterios şi simplu în acelaş timp, având o origine ce nu se ştie bine şi că e lesne de păstrat pentru cei cari n’au decât să voiască a trăi.
Cu toate astea sunt puţini oameni cari ştiu măcar aproximativ ce este sănătatea şi e păcat mare, pentrucă neştiinţa hrăneşte prejudecăţi vătămătoare şi împedică ori-ce tendinţă raţională către cel d’întâiu dintre bunurile acestei lumi.
Pentru a înţelege mai bine ce este sănătatea, voiu începe prin a spune ceeace nu este sănătatea.
Sănătatea nu se arată prin forţa musculară, Există asftel adevăraţi atleţi, cari ar putea ţine cu mâna întinsă un viţel şi cari sunt plăpânzi ca nişte copii mici faţă de cele mai multe boale, care-i doboară la pat la cea dintâiu abatere de regim. Femeea se bucură de o sănătate superioară omului, deşi este mai slabă de cât el. Ea trăeşte mai mult timp, ciupa cum o stabilesc toate statisticile, ceea se datoreşte faptului că, are un organism mai robust. Pe nedrept autorii de romane şi unii idealişti ne-o înfăţişează plăpândă ca o floare, care la cea mai mică adiere se ofileşte. Adevărul e că lemeea e din lire mai rezistentă decât bărbatul.
Sănătatea nu se exprimă nici prin grăsime.
Din experienţa proprie putem afirmă, că persoanele grase sunt mai puţin rezistente la baoalele infecţioase. Ce medic nu-şi rea minteşte de grăsimea artificială a alcoolicilor al căror organism e îmbătrânit înainte de timp ! înfăţişarea indivizilor ne înşeală foarte adesea asupra sănătăţii lor!
Câte fete anemice nu au pe obrazii lor o roşaţă trandafirie!
Câţi oameni cu aparenţa robustă, cu carnea pietroasă, laţi în 8pete, cari fac impresia de bărbaţi solizi şi resistenţi, n’au fost atinşi de o moarte subită, din causa unui beteşug al inimei sau pentrucă într’un colţ al creerului lor vre o arteriolă alterată a plesnit dând naştere apoplexiei !
Nici chiar împrejurarea că o persoană a scăpat de a fi atinsă de marile boli infecţioase: scarlatina, variola, febra tifoidă, ş. a. nu este un semn mai sigur de sănătate, de organizare superioară.
Ceeace constitue sănătatea, e mai de grabă rezistenţa la pricinile de boală de mâna a doua (al II-lea Ordin).
Astfel putern zice că este sănătos : acela, care se poate expune la frig fără să capete o amigdalită sau o bronchită, la căldură fără a se aprinde la iaţâ, la aerul stricat fără să-i fie teamă de dureri de cap, acela în fine, care poate suportă
www.dacoromamca.ro
78
ALBINA
un spor de muncă fără insomnie şi o masă copioasă fără stricare de stomac; cu alte cuvinte acel care e bine echilibrat în viaţa de toate zilele. Asemenea persoane trăesc mult şi nu numără la sfârşitul vieţei lor decât puţine zile de suferinţă.
Sănătatea, ca şi bogăţia, nu este în mod egal distribuită printre oameni. Dar atât cei cari au moştenit mult, cum şi cei cari au moştenit puţin, trebue să lupte : unii pentru a o păstra, cei lalţii pentru a şi spori capitalul vital.
Sănătatea, întocmai ca şi averea, se poate risipi şi se poate pierde, fără să te mai întâlneşti cu ea !
O sănătate înfloritoare constitue un bun periculos pentru acei cari, mândri de această favoare, sunt cuprinşi de o îngânfare, care*i îndeamnă la toate abuzurile.
Câte persoane robuste, prea încrezătoare în sănătatea lor, n’au fost secerate de tuberculoză, alcoolism şi alte boale accidentale numai din cauza nepăsărei şi a oboselei peste măsură la care ş’au expus organismul lor.
Pe când prea marea încredere în sănătatea sa poate conduce la rezultate triste, conştiinţa de slăbiciune face pe cine-va prudent şi rezervat. Astfel printre persoanele în vârstă s’a observat atâţia indivizi debili, cari nu promiteau a ajunge nici la sfertul vieţii lor.
Viitorul, aparţine aşa dar celor mai înţelepţi, fie ei privilegiaţi sau nu.
Trebue înainte de toate ca omul să-şi dea osteneala a se cunoaşte, aflând limita resistenţei sale în toate ordinele de activitate, oprindu-se când limita e atinsă.
A doua povaţă folositoare este; ca prin observaţiune să dea* coperim care e partea slabă a organismului nostru, pentru cs printr’o educaţie prudentă şi treptată să o fortificăm. In modul acesta multe persoane au putut deveni mai rezistente la frig
Preceptele de mai sus se pot formulă în trei reguli, ce trebue să şi le întipărească toţi acei, cari ţin sâ-şi păstreze sănătatea. :
1.	A-şi cunoaşte măsura resistenţei sale şi a nu o atinge niciodată.
2.	Când lucrăm, să ne grăbim cu atât mai puţin, cu cât avem mai mult de făcut.
3.	Să consacrăm somnului atâtea ore, câte trebue pentru a risipi oboseala de peste zi.
Dr. Vi Oprescn.
Sarea răbdării dă gust bun erbii amare a vieţii.
(Proverb englez).
----*^—-—-—
www.dacoromanicajo
ALBINA
79
CURA DE STRUGURI ŞI DE MUST
$|luntem în deplină toamnă, şi prea puţin se aude că se duce cineva în podgorii ca să facă cură de struguri sau de must c 4 după cum se obişnueşte a se duce vara la băi sau în staţiuni climaterice; mai mult străinii, Bucovineni şi Ba-sarabeni, ne fac această onoare, că vin toamna prin unele podgorii, cum sunt: Odobeşti, Panciu, etc., ca să facă cură de struguri.
Cura de must proaspăt făcut în ziua în care s’a cules şi in trat în ferbere, este tot aşâ de recomandată ca şi cura de struguri, cu atât mai mult că acesta este lipsit de sâmburi şi de hoaspă, şi prin urmare nu are şi materii străine.
Strugurele viţei de vie când este copt, este fructul cel mai plăcut şi mai nobil dintre toate fructele; conţine mult zahăr, apă şi materii azotoase, toate trebuincioase organizmului nostru. Astăzi cu replantarea americană am ajuns că avem în ţară, toate varietăţile de struguri atât pentru masă cât şi pentru vin, aşâ că putem să ne punem la întrecere cu strugurii din Constantinopole.
Prin compoziţia sa chimică, mustul proaspăt, neintrat în fermentaţie, se apropie mult de laptele de femee, constitue prin urmare un aliment lichid de prima necesitate, atât pentru copii, câtşi pentru unele persoane cărora li s’a interzis băuturile alcoolice, precum şi pentru acelea cărora li s’a recomandat a mânca numai lapte.
O cură de struguri sau de must, casă ne folosească, trebue
www.dacoromanicajo
80
ALBINA
făcută chiar în podgorii, timp de 3—4 săptămâni cel puţin, şi luând dela 1/2—4 kilograme de struguri sau de must pe zi, la
3—5 intervale, şi făcând preumblări. Efectul se simte imediat: măreştediureza (eşirea udului), stimulează funcţiunile digestive, micşorează fermentaţiunile intestinale, înlesneşte ieşirea la scaun, starea generală se modifică, dă mai multă rezistenţă la osteneală, activitatea cerebrală e mai uşoară.
Pentru aceste motive se recomandă cu mult folos cura de struguri sau de must,bolnavilor de / iniei ii (nefrită), de boale, de ficat, de beşica udului, de piatră, blenoragie, persoanelor slabe, neurastenice, asemenea la	diareie cronică, la
tuberculoză, la gută, boale de piele, catar	şi la diferite
cloroze şi stăricaşedice.
Iată dar o cură atât de neglijată în ţara noastră, şi dela care ar folosi mulţi în podgoriile noastre.
^r. Constantin An. Macri.
CĂTRE FRAŢII SĂTENI
îoSile turburi Şi dureroase au trecut peste ca-ll&fî Pu* nostru- Nu e prea departe timpul de f când primejdie mare eră pe biata noastră ţară; când în întunericul dela sate, om ucidea pe om, focul pustia agoniselele, iar frigurile nebuniei stăpâneau sufletele înferbântate ale acelor ce şi-au ispăşit prin sânge şi temniţă nechibzuita lor faptă. Epilogul lor s’a desfăşurat larg înaintea Curţilor de juraţi, unde nenorociţii noştri săteni, erau aduşi să ispăşească actele lor de nebunie, pe cari ei şi consăteni de ai lor, le săvârşiseră în primele zile ale lunii lui Martie.
Dureroase clipe, triste timpuri! şi icoana lor să ne stea veşnic în minte şi să ne slujească de cuminţenie pe viitor.
Azi, au trecut primejdiile, s’a liniştit ţara. Erta-rea Regală a venit ca ultimul act al unei drame sociale, în care sfârşitul e bun şi înviorător: împă: carea sufletelor. Porţile puşcăriilor au fost larg deschise pentru toţi cei ce au făcut fapte rele în mo-
www.dacoromanicajo
ALBINA
81
mente de rătăcire; ei au fost redaţi muncii, au fost redaţi familiilor lor.
Deacum în colo, să fim înţelepţi şi cu toţii la o-laltă să muncim din răsputeri pentru vindecarea relelor şi propăşirea ţerei prin încredere şi sprijin reciproc.
Pânait /. Volănescu
____________________ învăţător.
Portretele Familiei Regale.
In decursul întregii istorii a neamului românesc, domnia M. S. Regelui Caro! I este a doua ca durată, întâia fiind a lui Ştefan cel .Mare <47 ani). Cu toate acestea, nu rare ori, când Suveranul ţării se preumblă fără suită pe străzile Bucureştilor, întâlneşte Români, cari necuno-scându-L, rămân nepăsători.
E de mirare, cum după o domnie de 41 ani şi intr’o ţară ca a noastră, fără revoluţionari şi anarhişti, să se mai găsească în Capitala Regatului persoane, cari să nu cunoască pe şeful suprem al statului!
Una din cauzele principale care contribue la aceasta, este nerăspân-direa portretelor familiei regale.
Dacă cercetăm mai de-aproape diferitele aşezăminte şi instituţiuni publice, unde poporul vine în atingere cu slujbaşii ţării, cari depun jurământ şi lucrează în numele M. S. Regelui, observăm lipsa acestor portrete; ori dacă există, multe din ele sunt de pe vremea când România •era principat.
In ultimii ani, sa răspândit o serie nouă, reprezentând pe MM. LL., Regele şi Regina şi pe AA. LL. RR. Principele Ferdinand şi Principesa Maria, moştenitorii trcyiului. Dar aceste tablouri s’au aşezat în cancelariile şefilor de serviciu sau directorilor şi nu în acele săli, unde fre-■cuenţa e cea mai mare.
Fixarea portretelor familiei regale la şcoale numai în cancelariile acestora, în primării numai în cabinetul primarului, la casierii şi percepţii numai în camera de lucru a casierului sau perceptorului, în cazărmi numai în cancelaria şefului de regiment ori de batalion, etc., găsesc că nu ajută de loc la realizarea scopului urmărit prin acest articol.
Dacă observăm la streini, vedem că nu numai portretele, ci şi bustu-file Suveranilor sunt răspândite pretutindeni. Aproape nu e nici o instituţie'publică sau particulară, fie aceasta culturală industrială ori comercială, să nu vezi la intrare bustul regelui sau al împăratului. Asemenea la serbări, banchete şi alte diferite festivităţi, cât de impunător se arată bustul înconjurat de flori şi verdeaţă al Suveranului, aşezat lângă masa de onoare a Preşedintelui!
Ca să ne convingem, nu e nevoie să trecem graniţa. E destul vizita de câteva minute la şcoalele comunităţii evangelice din Capitală. Aci vom vedea în cancelarie precum şi în toate sălile de clasă portretele Suveranilor şi
www.dacQromamca.ro
82
ALBINA
ale Moştenitorilor; iar la jumătatea scării principale, care duce la sala de solemnităţi şi ai cărei păreţi înconjurători sunt frumos împodobiţi cu tablouri alese, apar majestos vederii noastre trei busturi: la mijloc al M. S. Regelui României, iar de-oparte şi de alta ale împăraţilor Germaniei şi AustroTJngariei.
Să sperăm că astăzi când ţara noastră posedă o instituţie de stat şf alta particulară — «Casa Şcoalelor» şi «Societatea Steaua*, cari şi una şi alta urmăresc instruirea şi educarea poporului —şi când <Steaua> a şi tipărit asemenea portrete —lipsa aci amintită va dispare în timpul cel mai scurt posibil şi astfel vom vedea figurând nu numai în localurile publice, ci şi în tote casele de Român, fie el cât de modest, imaginile glorioşilor noştri Suverani şi ale ilustrei familii princiare române.
Calul suia, din greu, dealul. Năduşise. Muştile îl necăjeau, iar zăbala îi ardea gura. Dădea mereu din cap sâ*şi lărgească dâr-logii, până ce călăreţul îi lăsă cu totul slobozi. Acuma mergea cu capul în pământ, cu coama împrăştiată în tot lungul gâtului^ cu buza dejosspânzurând, cu mijlocul frânt De sus cădeau întruna razele soarelui, îi străbateau prin păr, şi-i beşicâ pielea. Dealul se ridica rotunjit, ca un sân, iar mărginile lui se prevăleau re* pezi, scufundate, acoperite cu alunişuri. Unde şi unde câte un stejar se înălţă din fundul prăpastiei, deodată, mânios par că dar vârful lui rămânea mai jos de înălţimea şuşelei, albe ca un drum de moară, înecată de colb la cea mai mică adiere de vânt. Calul se opri câteva clipe, suflă puternic, apoi o smunci tură a frâului, îl sili iar să pornească. In sfârşit, mai făcu cei câţi-vâ paşi de ajunse până’n vârful dealului. Ridică puţin capuL Drumul se întindea neted, scoborând prin mijlocul pădurii, care începea să se arate mai deasă, mai bătrână.
in fund, tocmai în fund, târgul sticlea în soare; crucea bise* r^cii^străpungea seninul,— în razele soarelui părea şi dânsa că pâlpâe ca o flacără. Un vânticel răcoros înfăşură gâtul şi crupa calului ca într’o pânză udă. îşi încorda muşchii şi o luă la trap. Deodată, ca răsărită din pământ, o trăsură purtată de doi cai mari^ negri, sbură pe lângă dânsul. De-abeâ putu să prindă scânteierea ţintelor de argint, în care erau bătute hamurile. Trecerea celor doi telegari par’că-i dădu şi mai mare putere.
Apoi târgul se arătă din ce în ce şi calul, care mai venise pe aici odată, întrezări par’câ-i grajdul mic în care atuncea îl a-şteptase ieslele cu fânul proaspăt. Ce răcoare era : nu se găsea \*iăear o ferăstruicâ prin care să străbată căldura cât de cât. Si în faţa lui, \ se păru că se ridică deodată tocmai în fund, o esle-mare, mare, în care un cal, doi, o sută, mănâncă straşnic, din
Şt fiegulescu.
(Schiţă)
www.dacoromamcajo
ALBINA
83
•earba coaptă, şi că pentru dânsul e un locuşor mic,de o parte. O să încapă tocmai bine.
Lovitura unei vergi îl făcu să tresară. Până la târg nu mai eră tnult. Vântul iar se curmase, pădurea pe margini stătea încremenită, arsă. Cei din urmă copaci rămaseră în urmă ; la dreapta şi la stânga, câmpul acoperit mai tot de lumânărică, se întindea departe, până’n poalele munţilor întunecaţi. O smuncitură a dârlogului din dreapta, îl făcu să ocolească fără întârziere, trecu şanţul pe podişcă ce se îndoi supt greutatea lui; poticni, simţi călăreţul prăvălindu-i-se până peste gât; o ploaie de lovituri îl făcu să-şi ie seama la mers. Câmpul par’că-1 mai învioară. Târgul rămăsese in urmă, la stânga; mergeau aiurea. Vedenia cu ieslea se şterse, cele dintâiu căsuţe acoperite cu stuh, ale satului, se împrăştiau printre îngrăditurile de nuele. Câţi-vâ pur--cei fugiră, guiţând din drum ; un câine se luă după el, lătrând amarnic, o iemee se întorcea dela fântână cu o tivgă plină cu apă, pe umăr. La poarta ţarinei stătură. Stăpânul se scoborî, deschise poarta, căci jitarul lipseâ, nu mai încalecă, îi aruncă dâr-logii peste oblâncul şălei, de-i încorda gâtul, şi porni pe jos. In mijlocul satului, lângă biserică se opri. Ajunseseră la crâşmă. Pe laviţe, femei, moşnegi, şi câţi-vâ copilandri, stăteau cu pieptul pe masă, cu capul sprijinit de mână, cu ulcelele dinainte.
Stăpânul îl duce în dos, lângă un gard, şi-i leagă dârlogii de un par.
Calul rămâne singur. întoarce capul după stăpânul, care plecase, grăbit. Prin împrejur nici un fir de earbă, de fân ; nimic, nici un jgheab cu apă. Dincolo de gard, o mulţime de poloboace pline de huştile borşului vărsat din ele. Din altă parte vine mirosul de oţet. De departe se aud.glasurile celor ce beau. In cătina de alături vrăbiile îl asurzesc.
Frânt de drum, înecat de colb, calul pleacă ’n jos capul.
Deodată un zumzet uşor, îi loveşte auzul, şi-n aceiaşi vreme un fior îl furnică în tot trupul. O gâză mică„ obosită să mai colinde aiurea, îi nemeri într’o nare. Calul se pregăteşte^ să sufle, s’o gonească, dar un miros de câmp, de flori, i se împrăştie până în suflet; şi-l răcoreşte ca un isvor ce iar fi picurat deasupra capului. Gâza îşi scutură aripile pline de colbul de aur al florilor prin cari sburase Calul o lăsă, o simţi cum i se ridică, uşoară, cu picioruţele mărunte. în susul frunţei. Cu coada ochiului de abea o zăreşte, şi strălucirea ei îi aduce aminte de sclipirea ţintelor de argint de pe hamurile celor doi fugari, Apoi o văzu cum o ia deacurmezişul, pe lângă ochiul lui; o •simţi cum merge de-asuprs pleoapei, înfiorându-1 uşor, apoi cum se ridică pe gât, pe supt coamă, cum se suie încetişor, până sus lângă ureche, şi rămâne acolo, la Umbră.
Mulţumit calul îşi apropie genele şi dormitează.
Em. Gfârleanu.
www.dacaramamca.ro
84
ALBINA
JOCURILE LA SATE.
£5=3=1
—	Vezi, d-le, cât îşi bate capul în biserică preoţelul care ne-a venit, ca să scoaţă jocul tineretului de prin crâşme? Toată truda lui e în zadar, pentrucă n’a început treaba altfel.
—	Şi cum s’ar cuveni începută?
—	Iaca cura aş toporî-o eu: M’aş pune întâi în cale cu gospodarii cei mai de seamă, cari au şi gloată de ieşit la joc, ca tineretul s’asculte de sfatul părinţilor şi de îndemnul bun al preotului ori al învăţătorului.
Gospodarii şi cu preotul să ckibzuiască să aleagă flăcăul cu purtări cuviincioase şi cu trecere înaintea celorlalţi tineri care să fie vătaful jocului. Acesta tocmeşte scripcarul, poartă grije să-l plătească din partea tuturor flăcăilor caută ca în sărbători să fie „ cui la o casă de gospodar şi în privigkerea lui e toată rânduiala jocului.
Greuţate mare n’ar fi ca să se izbândească şi isprava asta : scripcar avem, flăcăi sunt destui, ca să-i poată da plată încă bună; vătaf s’ar găsi, ba ar fi şi inima rea la unia; gospodari ar da casa pentru joc, fie fără plată, ori că i s’ar da ceva până. când o veni vremea să fie casă obştească a satului, unde să fie sfatul sătesc, judecătoria comunală, casa de joc şi cu alte îndemânări cari or sosi în alte timpuri, când vom fi* mai dumeriţi la minte şi la fapte bune.
Par’că până acum nu se fac jocuri pe la case de gospodari ? La Crăciun, Sf. Vasile, la clăci de desfăcut pâpuşoiu, la şezători ?
Mai ales unde sunt glotaşi, nu se face iarna joc şi acum ?
Când ar fi jocul numai la case de gospodari, atunci s’ar întrece fetele şi nevestele ca gospodăriile lor să fie curate, toate să fie aşezate cu rânduială, cu podoabele în casă făcute de mâna lor cu grădinele de fiori şi legume, în sfârşit care de care s’ar pune pe atâta ca să nu le crape obrazul de ruşine când s’ar strânge la joc fete bune de gospodar, pricepute la toată treaba ori flăcăi de ispravă, care-s în ajunul de a se gospodări.
Atunci vătaful jocului nu va primi în joc toţi mucoşii de copii abia ieşiţi din şcoală ; pe unii tineri sau fetele cari iac fapte ruşinoase şi alte păcătoşii; pe relele satelor să Ie mărginească şi buna rânduială a jocului totdeauna s’o păstreze.
—	Ştii c'ai adus-o bine, moş Năstase? Ai fi bun de vătaful jocului de moşnegi!..
—	Că nu-i de râs ! N’ai vedea ca acum : La crâşmă se strânge şi rău şi bun, cel rău nu dă cinste celui bun, cel bun, după ce ia în cap, se apucă de sfadă, spuind fel de fel de vorbe batjo-curoase, sudălmi, porecle; pe urmă bătae între dânşii, ca între sălbatici.
Tineretul vede, ascultă şi fără voe îi intră în cap şi aşâ să blăstămăţeşte şi se ridică o lume stricată, fără ruşine, cu care
www.dacoromamca.ro
ALBINA
85
un preot cât de bun şi un învăţător cât de înţelept, nu poate face nici o ispravă de seamă, măcar că e tot spre binele ţăranului.
Câte nu văd tinerii în crâşmă, afară de bătălii, sfezi şi ocări ?
Stau la crâşmă cu noaptea în cap şi până ce ajung pe urmă, acasă, câte năzbâtii le trec prin minte toate le fac : se agaţă de porţile oamenilor, fură, strică şi fac ticăloşii pe drumuri, mai ales când sunt vântuiţi de băutura diavolească.
La horă.
Apoi, unde mai pui, că din crâşmă tineretul să deprinde cu băutura, care aduce sărăcia, boala şi ticăloşirea omului?
La o casă de gospodar, nu se găseşte băutură.
De-acestea trebue să vadă, să audă şi să înveţe tineretul, care face joc la crâşmă?
Dacă ar fi înfrânaţi de bătrânii şi cărturarii luminaţi ai satelor şi privegheţi mai cu de-a dinsul de către vătaful jocului, multe dintraceste rele, ar fi părăsite.
Tineretul va şti ce-i ruşinea de fapţele rele, nu ca azi, când se fălesc cu blăstămăţii de tot soiul.
Un strein când ar vedeâ jocul satului, i s’ar umpleâ inima de mulţumire, când ar vedeâ cum ne creştem şi îngrijim de buna îndrumare a tineretului.
Sunt sate unde jocul se jace numai pe la case gospodăreşti şi n’ar fi numai la noi minunea asta fără păreche.
S. Teodorescu-Kirileanu.
www.dacoromamcajo
86
ALBINA
Mai multă lumină!
Cu aceste trei vorbe pe buze, a închis ochii marele Goetlie maestru al cântecului inimei omeneşti. Şi într’adevăr, popoarele au propăşit numai prin lumină, când au urmat raza ei binefăcătoare şi s’au prăbuşit îndată, când au apucat calea întunericului.
Poporul şi neamul nostru, au avut de îndurat în restimpuri atâtea vijelii încât numai mulţămită bărbăţiei în luptă a putut răzbate secolii
Chemat la o viaţă nouă de aproape o jumătate de veac, poporul român şi-a închegat o ţară neatârnată, rupând acele lanţuri cari îi înjoseau numele lui cel mare.
Precum spuneam şi altă dată tot în paginele acestei scrieri poporale, ţara noastră a reuşit în scurtă vreme să-şi urzească dre-gătoriile de nevoe a unui stat nou, şi că a făcut paşi destul de mari în calea progresului, dar că mai are multe lucruri de făcut, pentru ridicarea poporului.
Nenorocirile abătute în primăvară asupra ţărei noastre, au dovedit pe deplin aceasta. De 40 de ani se învaţă carte nouă în ţara noastră, dar se vede că ea n’a prins destul de adânc.
Nu trebue însă să ne perdem cumpătul din cele pătimite, d’in-potrivă să ne aşezăm din nou la muncă şi de sus în jos, să dăm pildă de dragoste unii faţă de alţii si cu toţii luptând, să izbutim a ne întări bine temelia.
Pentru aceasta va trebui:
1)	Să întărim dreptatea făcând ca fiecare să înţeleagă până unde se întinde dreptul său şi care este datoria sa.
2)	A înlesni ca administraţia ţării să întărească acest spirit de dreptate şi să ajute înflorirea bunei stări a tutulor.
3)	A pune cu toţii umărul spre a ridică cât mai sus şcoala şi biserica, astfel ca lumina să lumineze minţile şi credinţa să încălzească inimile, pentru împlinirea datoriei.
«Albina» propăvădueşte dela începutul apariţiunei ei lumina mai ales la sate unde e de mai mare nevoe. şi a reuşit la multe lucruri bune. Astăzi împlinind zece ani de muncă cinstită, cu toţii dorim că ea să trăiască mulţi ani, spre a ajută şi întări temelia ţărei, pentru care trebue lumină, cât „mai multă luminăa 1
1	Oct. 907.	Maior S. Leonte.
------— —
www.dacaromamca.ro
Şl
UN JUDII FERICIT
„Şcoala face pe omul om“
na din cele mai mari probleme ale timpului în care trăim este şi învăţământul în genere, dar mai cu deosebire cel primar, care imprimă unei naţiuni, cultura generală, ce se transmite dbi neam în neam.
Şi cu drept cuvânt este a ne ocupă de învăţământ cât mai mult, căci eprea adevărată zicerea: «învăţământul este lumina vieţii.» Acel popor va putea să dăinuiască în scurgerea vremii, acela numai îşi va putea ajunge aspiraţiu-nile naţionale, care va fi pe deplin luminat, conştient, de chemarea şi rolul său, în concertul celorlalte. Şi de aceea cu etul curat al fiecărui bun român, trebuie să fie îndreptat spre buna organizare a învăţământului primar pentru a avea roadele dorite, pe care de atâta amar de vreme le întrevedem.
In ceeace priveşte Constanţa, e de remarcat activitatea din ultimii ani, pe acest tărâm. Locuitorii acestui judeţ, conduşi de înţelepţii săi învăţători, de energicul prefect al juaeţulu: (u-nul Scarlat Vârnav) şi de "toţi oamenii de bine, au realizat lucruri, cari pentru mulţi s’ar crede idealuri de neatins.
Clăditu-s’audin temeliedela anull9i 2 şi până la 1907,61 localuri noui de şcoale cu cheltuiala locuitorilor, cu munca şi sudoarea lor, fără a mai fi comunele nevoite să facă împrumuturi, pentru ca să plătească anuităţi ani de zile.
Şi când ne gândim, că numai atunci putem vorbi de şcoală învăţământ într’o localitate, când există clădirea unde ti_
www.dacoromanica.ro
88
ALBINA
«erele vlăstare, sa se poată adună pentru a primi adevărata lumină, — faptul că atâtea localuri noui se înnalţă falnic pe tot întinsul judeţului Constanţa, e de3tul de însemnat şi vrednic de luat în seamă de toţi acei ce doresc binele celor mulţi.
Iată în ordine cronologică, localităţile unde s’au ridicat asemenea localuri dătătoare de lumină:
In anul 1902: şcoala din comuna Băltăgeşti (pe româneşte ar fi To-porani); din corn. Cicrâccii (însemnează Os rupt); Covargic (încreţit). In 1903: Taşpunar (Fântâna de piatră); Saragea (Gălbue): Cara Omer (Omer cel negru); Calfacliioi (Satul calfelor); Docuzaci (Nouă copaci); Danluchioi (Satul toboşarilor); Engemahale (Mahalaua lui Enge); Mugurat (Denumire de cal); Hagilar (Satul hagiilor); Canara (Carieră de piatră); Anadalchioi (Satul Anatoliei); Calfa (Meseriaş); Saraiu (Palat); Broascic (Loc de scăpare); Hârşova (Valea hoţilor). In 1904: Alacap (Poziţiune strategică cucerită); Biul Biul (Privighietoare); Cilibichioi (Satul nobililor); Caciamac (Mămăligă); Caratai (Mânz negru); Ghiolpu-nar (Puţul lacului); Copucci (Sfârâmător); Osmancea (Satul Iui Osman); Abdulah (Satul lui Abdula); Dobromir (Lume bună); Esechioi (Satul măgarilor). In 1905: Murfatlar (Nour binecuvântat); Urumbei (Prinţul Grec); Mustafaci (Copacii lui Mustafa); Enghez (Rac); Osmanfacă (Groapa lui Osman); Techechioi (Satul Căprioarei); Sarighiol (Lacul galben); Chelim Cuius (Fântâna lui Cherim); Tatlageac (Dulce); Tuzla (Sărată); Ai-gâramet (Armăsarul lui Amet); Techederesi (Pielea căprioarei); Mus-lubei IPrinţu Musiu); Mahmut-Cuius (Fântâna lui Mahmut). In anul 1903: Satul nou; Azizia; Aliman; Haidar; Ostrov; Topolog; Dueran; Pan-telimon; Oltina; Mârleanu. In 1904; Nasdradin; Mangalia; Ciobanu; Asi-duluc; Azaplar; Ivrinez; Ghizdăreşti şi Tichileşti.
Paul Paşa
Revizor Şcolar, Constanţa.
MUREŞ...
i
(Din popor).
Mureş, Mureş, apă lină, Cine bea apă din tine
Face vârf şi rădăcină
a.
Se ’nstreinează ca mine.. . Că eu nuraa’ te-am gustat Şi tot m’am înstreinat. Strein viu, strein mă duc, Strein ca un pui de cuc, Ştii ca frunza mă usuc Ca frunza alunului Şi craca pelinului...
Din Ilârtieşti (Muscel).
C. Rădulescu-Codin.
www.dacoromanica.ro
ALBINA
89
PĂREREA MEA.
ântre revistele populare, apărute până acum, cari au desvol-i tat gustul către citit şi au îndrumat publicul românesc spre , x-t. rezolvarea celor mai multe cestiuni de ordine socială, e-conomică, naţională şi morală, în primul rând trebue să ^ punem revista «Albina».
Eşită din focul patriotic al unor bărbaţi plini de entusiasm pentru ridicarea săteanului din ignoranţa timpurilor şi pentru luminarea lui asupra numeroaselor mijloace, cari tind la o vieaţă mai corespunzătoare cu cerinţele actuale, această revistă se poate mândri că a ajuns la vârsta de 10 ani, învingând tot soiul de greutăţi, ce pe unele reviste le-au împedecat în ajungerea scopului lor, iar pe altele le-au repus cu totul. Graţie procedeului său de a fi imparţială, de a îmbrăţişâ toată sfera noastră de activitate şi de a trată subiectele cu căldura şi dragostea izvorîtă din intenţia binelui public, a fost bine văzută de toţi conducătorii noştri, fără deosebire de coloare politică, olerindu-i putinţă de a pătrunde în toate unghiurile ţârei şi de a înlocui multe scrieri cu coprins imoral, superstiţios şi cu tendinţe antinaţionale cari formau literatura de plăcere a maselor ştiutoare de carte.
Succesele, pe cari le-a obţinut până acum, îi pot servi ca încurajare în viitor, căci ogorul desinţelenit are încă trebuinţă de multă muncă, pentru a fi în stare să producă roade demne de laudă şi admiraţia celor ce se interesează de regenerarea populaţiu-nei noastre. Ţăranul, ca şi orâşeanul, tocmai în aceste momente, când au început să priceapă rostul vieţii, au nevoe de serioase şi dezinteresate îndrumări, ca nu cumvâ să apuce pe căi greşite, lovind astfel şi în interesul lor propriu şi în prestigiul nostru ca popor, eare-şi urmăreşte idealul său, nutrit de minţile şi inimile generaţiunilor trecute. Cele ce s’au petrecut anul acesta în ţara noastră, să ne deştepte simţirile, să ne oţelească puterile în lupta contra răului, să ne înalţe sufletele către Dumnezeu, -să ne concentreze împrejurul prea iubitei noastre familii regale şi să ne fie un îndemn puternic în a da tot concursul nostru unor astfel de reviste cu tendinţe şi scopuri bine definite.
întemeiată petrecutul său, revista «Albina» merită atenţiunea întregei inteligenţe româneşti, căci în vieaţa sa de 10 ani un moment n’a depăşit dela ţinta ce-şi propusese. Cu atât mai mult are nevoe de sprijinul material şi intelectual al tuturor, cu cât sunt încă multe cestiuni la ordinea zilei, cari reclamă o grabnică rezolvare, pentru a se realiză şi la noi un progres pus pe temelii solide.
Cetăţeanului român îi trebuesc încă multe sfaturi, ca să ajungă să egaleze pe cetăţenii altor state civilizate. Până acum s’a luptat pe toate căile pentru deşteptarea lui, dar, în general vorbind
www.dacaromanica.ro
ALBINA
90
sunt multe rele de cari suferă, ba a perdut unele din calităţile ce caracterizau pe străbunii noştri. El trăeşte tot aşi de neîngrijit ca şi altădată : n’are locuinţă higienică, n’are hrană substanţială, nu ştie să-şi îngrijească animalele, tace cultura pământului tot primitivă, şi perde vremea în lucruri de nimic mai aies iarna, n’are gust cte meserii, nu pune preţ pe creşterea şi instruirea copiilor săi ; iar consecinţa acestor rele sunt: înmulţirea boalelor, creşterea mortalităţii, degenererea animalelor, un mare număr de analfabeţi şi tendinţa către funcţionarizm.
Din punct de vedere patriotic, nu tocmai are desvoltate sentimentele naţionale, căci tratează aproape cu indiferenţă, cesti-unile cari ne interesează ca popor şi foarte puţini sunt cari să-şi dea socoteală de importanţa evenimentelor noastre istorice, din cari a eşit România de astăzi. Afară de acestea în prea puţine case găsim portretele membrilor familiei noastre regale.
Dacă în toate privinţele el are nevoe de serioase îndrumări, apoi atenţiunea cea şnai mare trebueşte îndreptată asupra stărei lui morale, căci din acest punct de vedere lasă foarte mult de dorit, şi un progres fără moralitate nu se poate concepe. Frica lui Dumnezeu, cinstea în relaţiunile dintre oameni, virtuţile cas nice, stima şi respectul către cei mai mari, mai bătrâni, recuno ştinţa pentru binefacerile primite, dezinteresarea în ajutorarea semenului nostru, ţinerea cuvântului dat, respectul către biserică şi lucrurile sfinte, încrederea în puterea serviciilor religioase, «tc., .... aceste calităţi, cari constituiau norma de conduită a strămoşilor noştri, astăzi rar le vedem practicându-se între noi. Din contră am ajuns să ne pierdem credinţa în Dumnezeu, să nu preţuim cinstea când e interesul la mijloc, să nu ţinem cont de bătrâni şi superiorii noştri, să nu fim recunoscători celor ce ne-au servit, să ne călcăm promisiunea dată, să n’âvem simţul datoriei şi focul misiunei, să urâm biserica şi servitorii ei, să ne facem din destrăbălare scopul vieţii şi să considerăm practicile religioase ca făcând parte din rugina trecutului. Urmările acestor defecte morale le vedem toţi: înmulţirea crimelor, a nelegiuirilor, a proceselor, a divorţurilor, a sinuciderilor, a înşelăciunilor, a beţiilor şi a tuturor stricăciunilor, cari rod temeliile unui stat
Iată relele şi defectele cari s'au încuibat în sufletul românesc. Prin urmare ne trebuesc arme intelectuale şi mai perfecţionate pentru a lupta cu succes contra lor. Şi cum revista «Albina*, care acum îşi serbează jubileul de 10 ani, mereu a lucrat pentru îndreptarea acestor defecte sociale, străbătând cu sucul său dătător de viaţă pană în cel din urmă cătun, datori suntem să-iurăm viaţă şi mai lungă; iar toată suflarea românească să întindă braţele sale unor astfel de publicaţii, cari luptă pentru rezolvarea Gestiunilor vitale ale unei naţiuni.
Iar subscrisul, plin de admiraţiune şi respect către comitetul
www.dacoromamca.ro
ALBINA
91
acestei reviste, pentru munca dezinteresată, ce a depus în cursul celor zece ani, îi urează încă mulţi ani rodnici şi-l dă ca exemplu tuturor celor ce sunt animaţi de binele neamului şi al ţărei.
Diaconul I. V. Kaicnleşcu
T. Severin.
Din nevoile săteanului.
cântecul duios al poetului Coşbuc «Noi vrem pământ» se descrie una din nevoile cele mai mari şi mai simţite de sătean, din multele nevoi ce are şi la care săteanul le reduce pe toate.
Deşi, poate, genialul poet, inspirat din consfătuirea ce a avut cu un plugar cu care sta la vorbă pe ogorul mult iubit, n’o fi avut în cuget să arate prin poezia «Noi vrem, pământ» decât marea nevoie ce simte orice sătean plugar d’a avea cât mai mult pământ, totuşi se poate dovedi până la un punct oarecare, că pe toate nevoile sale sătea nul plugar le confundă cu trebuinţa d’a aveâ pământ.
De naştere şi neam sunt sătean plugar, între ei şi cu ei am crescut; între ei mai mult trăese; cu foarte mulţi am vorbit şi vorbesc zilnic, dar nici pe unul n’am auzit să zică: Noi vrem administraţie părintească şi cinstită, deşi îţi spune că scriitorul îl jupeşte la biletele de vite, că primarul îi cere de băut şi zile de clacă, că perceptorul îl asupreşte, nu strigă însă în gura mare decât că vrea pământ.
N’am auzit, n’am văzut săteni să zică cu toţii într’un glas : «Noi vrem şcoală» decât foarte rar şi câtodată' puşi la cale de vreunul interesat să-şi dea casa cu chirie, ori de vre-unul care vrea să fie suplinitor, sau de vreun învăţător care ar vrea să se apropie de locul său natal, etc.
Sunt pentru a patra oară revizor şcolar şi în acest timp trecând prin sate fără şcoală, am îndemnat pe locuitori să facă jalbă pentru şcoală, dar foarte puţine am primit, însă unde n’au cerut, ei, am stăruit eu să se facă şcoală şi în multe locuri s’a făcut, dar mai totdeauna autoritatea comunală s’a simţit îngreuiată cu astfel de pacoste pe capul său; chiar în acest an, un primar dela o comună raportează pre-fecturei că de oare ce în satul cutare nu se găseşte casă cu chirie, e de părere să se amăe şcoala pe la anul.
Proba cea mai evidentă ca sătenii nu cer şcoală cum cer pământ e şi legea obligativităţii învăţământului primar, care nu se poate aplica aşa cum cere nevoia timpului decât cu
www.dacoromamca.ro
92
ALBINA
amenzi şcolare. Totuşi sătenii nu sunt refractari pentru şcoală, ba din contră le place, simte nevoia ştinţei de carte, dar nu zic: Noi vrem şcoală, cam zic: noi vrem pământ.
* *
N’am auzit pe nici un sătean strigând: Noi vrem bancă populară, casă de economie, cooperare la muncă, tovărăşie la vinderea în comun a produselor etc, deşi acestea le sunt* necesare în primul rând, ca ei să poată cumpăra pământ, nu, dar ei zic că vor pământ, indiferent modul de achiziţie totuşi vorbesc cu răutate despre străinii ce le strâng ouăle din sat, cerealele, fructele etc.
si:
* *
In vechime erau câte 3--4 preoţi, ba şi mai mulţi într’un sat de 100 familii şi bisericile erau pline de credincioşi cu toate că se slujea Sf. Leturghie în toate sărbătorile; azi la 3—4 sate e un preot care deşi slujeşte după 3—4 sărbători la aceiaşi biserică totuşi sfântul locaş e pustiu de credincioşi ; mai nici babele şi moşnegii nu se mai duc să se închine înaintea sfântului altar. Deşi preoţii sunt rari la sate totuşi sătenii nu-i doresc decât pentru serviciile absolut necesare creştinului. De biserică şi preot nu se îngrijesc, numai pământ să aibă.
*
* *
N’am auzit pe nici un sătean zicând :	vrem	»
deşi îi decimează bolile molipsitoare, epidemiile şi traiul mizerabil ; la babe şi descântătoare aleargă cu duiumul, la doctori nu. Nici unul nu zice: «Noivrem doctori, nu pământ».
* *
*
Cei mai mulţi săteni lucrează pământul în mod primitiv şi producţia e mai mică ca în trecut, căci pământul e stors de vlagă; ei nu cunosc cultura intensivă, nici pilde nu vor să ia dela Bulgari, ci cunosc pe cea extensivă şi totuşi ţin la felul lor d’a lucră şi cer mereu pământ.
Vreau pământ, zice cel ce are numai locul de sub casă^ vreau pământ zice şi cel ce are 10 fălci Sau şi mai mult. Deci le mai trebue şi alt-cevâ decât pământ, un altceva care ei nu-1 pot preciza, ci îl vâră în trebuinţa de pământ.
*
4-'	*
La tribunale se autentifică acte de vânzări de pământuri rurale. Când profesam avocatura am făcut asemenea acte, nevoiaşii şi-au vândut ogoarele şi în primăvara anului curent au cerut în gura mare răscunoi vrem pământ. Pământul nu le-a lipsit, dar le-a lipsit priceperea, oamenii unei bune administraţii cari să-i împedice a-şi exercita dreptul de libertate într’un mod aşa de rău înţeles şi în detrimentul lor. Cu toate acestea, ei nu cer decât pământ.
*
* %
www.dacoromanic&jo
ALBINA
93
Din cele câteva palide note asupra nevoilor săteanului, se vede că ei sufere prea de multe şi nici nu-şi dă seama ce i-ar trebui mai întâiu; de aceea pe toate ale lui nevoi le reduce la singura şi cea mai importantă pentru el nevoe: a avea pământ.
Deci pentru ameliorarea stării săteanului şi ridicarea lui din nămolul ignoranţei şi din mocirla mizeriei,
trebue o bună, dreaptă şi înţeleaptă administraţie prefec-torială şi comunală ;	»
trebue şcoli în orice cătun, şi învăţători inimoşi cu dor de sat şi de săteni;
trebue preoţi culţi, apostoli ai lui Hristos şi ai neamului, sfătuitori ai ţăranului spre bine şi luminare ;
trebue medici la flecare 3—4 sate câte unul, cu durere de neam, care să meargă din colibă în colibă atât în timpul de bolişte, cât şi în timp de sănătate, căci un medic ori eând are ce spune unui ţăran;
Trebue .... trebue multe de acestea şi atunci săteanul va vedea că nu numai întindereâ de pământ îl poate ferici ci şi o întindere mai mică, când starea sa va fi îmbunătăţită din celelalte puncte de vedere şi va fi luminat cum se cuvine a trăi în lume.
Revista «Albina», care în zece ani de existenţă a pătruns în popor, câştigându-şi nume bun, căci a lucrat spre binele lui, are înalta menire d’a luptă şi pe vitor, venind în ajutorul tuturor factorilor meniţi să ridice de pe spinarea săteanului multele lui nevoi.
I.	N. Ciocan.
Liceuţiat în drept, şi revizor şcolar-
Plantele medicinale cari cresc în jară şi se pot recolta toamna.
plantele medicinale cari cresc cu îmbelşugare la noi în ţară sunt aproape părăsite, alcătuind, mai ales vara, bălăriile pline de praf de pe marginea drumurilor, semănate de o mână necunoscută prin şanţuri şi poteci, pe câmpii întinse, ca şi sub umbra răcoroasă şi plăcută a pădurilor ... în sfârşit peste tot locul la ţară şi cât îţi cuprinde privirea, se află plante, pe lângă cari, vitele chiar trec cu nepăsare!
Cele mai multe din aceste oropsite plante ascund sub înfăţişarea lor sălbatică o avuţie pe care o nesocotim şi ne revoltăm cu energie dacă vreun moş sau babă recunosc şi speculează -aşâ cum pot şi cum se pricep însuşirile acestor nepreţuite buruieni de leac.
www.dacQromamcajo
94
ALBINA
Instrucţia Ia sate, în această privinţă, lasă mult (le dorit, aşâ. că sunt puţini oamenii cari mai ştiu cum şi când se culeg astfel de plante, ce anume părţi se pot întrebuinţa cu folos real, cum se curăţă şi se îngrijesc, aşa ca să corespundă scopului înalt pentru care Creatorul le-a trimis pe lume.
Şi puţinii dintre aceşti cunoscători cari mai ştiu câte ceva,, sau ţin ascuns, sau Ie lipseşte darul, poate chiar buna-voinţa, de a răspândi acest meşteşug, aşa că prin coline şi vâlcele, în păduri, în preajma bălţilor şi pe înălţimile munţilor, pe drumuri ca şi pe tot cuprinsul scumpei noastre patrii cresc din bielşug şi se usucă fără nici un folos o sumedenie de buruieni dătătoare de viaţă, în vreme ce spiţăriile din ţară se aprovizionează din străinătate, trimiţând peste hotare sute de mii de lei anual pentru nişte plante cari, adunate cu pricepere, ar aduce un nou venit statului.
Sunt vre-o4—5 ani decând Ministerul de Instrucţie luase nobila şi lăudabila măsură de a încuraja strângerea buruenilor de leac şi în avântul său patriotic, trimisese circulari cu instrucţiuni privitoare la această plăcută, folositoare şi bănoasă oeupaţiune. După acest îndemn începuse chiar o frumoasă îndrumare, care, din nefericire nu a fost întreţinută, căci învăţătorii şi chiar mulţi dintre particulari, cari strânseseră astfel de plante, neavând instrucţiuni lămurite şi desăvârşite asupra modului cum trebuesc curăţite şi îngrijite,le-au desfăcut pe un preţ de nimic, aşa că descurajaţi n’au mai continuat a se ocupă de frumoasa meserie de cultivatori de plante medicinale, care le surâdeâ aşa de dulce la început.
De altfel, nici mau mai fost îndemnaţi şi ajutaţi, fie cu sfaturi, fie cu alte mijloace de cari este o absolută nevoe la înce putui unei aşa de delicate întreprinderi.
Socotesc deci. că a sosit timpul mai ales acuma să se reînceapă o nouă mişcare mai temeinică şi în acelaş timp patriotică pentru culegerea şi îngrijirea plantelor medicinale, ca să scăpăm odată de un bir zadarnic ce dăm străinâtăţei pentru leacuri ce se găsesc la noi în ţară pe toate potecile. Nu ne trebue decât puţină bună-voinţă, ceva stăruinţă şi cât mai multă îndrăsneală în pornirea acestui lucru lăudabil pentru începători, şi extrem de folositor pentru săteni, şi mai ales de mare trebuinţă pentru nevoile ţării.
In acest scop cred că vor fi prielnice câteva notiţe asupra modului cum să facem să câştige în preţ buruienile cele mai căutate la farmacie şi cari se pot culege în luna Octomvrie când este timpul potrivit pentru recolta de toamnă.
Intre aceste plante numărăm :
Amica, [Potfyal de munte, Carul pădurilor (Bănat), Carul Zânelor (Bănat), Amica montana.] Creşte prin fâneţe şi păşuni umede din pădurile de munte. Se culege rădăcina. — Aceasta împreună cufrunzele şi florile sunt întrebuinţate în medicină ca stimulante, febrifuge, tonice şi vulnerare. Poporul nostru întrebuinţează arnică pentru vindecarea rănilor.
www.dacaromamca.ro
ALBINA
95
Brânduşe de tdarphă, [Balurd, Brănd'uşa. morţilor (Bucovina), Brânduşa, Ciapa ciorii (Trans), Ghicitori (jud. Dâmboviţa şi Muscel), Col-■chimm autumnale]. Creşte prin fâneţe şi păşuni umede. E căutat bulbul sau ciapa care este oval şi cu un înveliş brun.
Bucinişi, [Angelică. Angelina, (Trans.). Angelica Archangelica]. Creşte pe ’âiigă râuri torente, pâraie din păduri şi munte.
Rădăcina se întrebuinţează în medicină din cauza proprietăţilor sale stimulante, stomachice, iar popoarele din nordul Europei mănâncă vlâ-•starii tineri de angelică
Ciumăfaia, [Ciuma fetei. Laur, Alaur, Turbare, Bolăndariţa, Mărul porcului, Datura siramonium]. Creşte prin locuri necultivato, dărâmături, gunoaie, pe lângă garduri şi locuinţe. Se îecoltează seminţele cari se bucură de proprietăţi calmante fiind în acelaşi timp foarte veninoase.
Coriandu, [Chimen, Culcandră (Bucovina), Coriandrum sativum]. Creşte prin locuri cultivate, în grădini. Se recoltează seminţele.
Cucuta, [Cucuta mare, Dudaiej. Creste prin dărâmături, gunoaiele grădinilor, prin semănături, pKlângă locuinţe, şanţuri şi garduri. Se recoltează frunzele şi seminţele cari nu prea se întrebuinţează ca în trecut. E plantă veninoasă.
Iarba mare, [Oman, Ynula Helcnium]. Creşte prin fâneţe umede, pâraie, ganguri şi gropi, lunci etc., Iarba mare fiartă în vin se bea pentru tuse. Se recoltează rădăcina care are proprietăţi tonice şi vermifuge şi ■este întrebuinţată ca atare mai ales pentru animale.
Lăsnicior, [Zărnă, Buruiană-de-dalac, Păilăgică-de-dalac, Viţa evreilor, Solanum Dulcamara]. Se găseşte prin tufişuri, locuri păduroase, umede, pâraie. stânci, râuri şi ruine umede. Sunt căutate coardele (sti-pites dulcamarae), trunchiuleţul.
Coada şoricelului, [Alunele, Şorocină, Achillea Miilefoliuni]. Creşte prin locuri necultivate şi cultivate, livezi şi pe marginea pădurilor. In-fuziunea făcută cu infloriscenţa acestei plante este întrebuinţată de poporul nostru pentru tuse. In Bănat se vindecă cu această plantă alune-lele de pe faţă.
Gutuiu, [Atămăioare, Gutuniu (Macedonia), Cydonia vulgaris]. Arbore originar din Europa sudică, creşte prin livezi, grădini. Se recoltează seminţele cu care poporul face un ciai, care se bea pentru tuse şi răguşeală.
Ienupăr, [Arclus, Cetină, Inibahar, Jireapăn, Juniperus communis]. Creşte prin pădurile stâncoase şi păşunile pietroase de munte. Se recoltează boabele şi lemnul.
Muştar, [Rapiţă de muştar, muştar negru, Sinapis nigra]. Cultivat, se găseşte însă şi în locuri pietroase şi puţin umede, prin semănături, pe marginea drumurilor. Se recoltează seminţele din a căror făină <fa-rina sinapis nigrae», se fac muştaruri foarte tari. Ca muştar la masă înlesneşte digestiunea.
Nalbă mare, [Nalbă albă, Althafia officinalis]. Creşte prin locuri umede, pe malul râurilor. Frunzele, florile, dar mai ales rădăcina care se recoltează în special, este foarte bogată in mucilag, din care cauză această plantă este întrebuinţată des în medicină ca emolientă.
Părul ciutei, [Verigariu, Spinul cerbului, Pafachivă, Salbă-moale, Rhamtis Catharticus]. Arbust. Creşte prin păduri şi tufişuri. Fructele acestui arbust sunt întrebuinţate în medicină ca purgativ.
Rădăcină dulce, [Lemn dulce, Iarbă dulce, Glycyrrhiza echinata, Gly-cyrrhiza glabra]. Creşte prin şesuri, pe vârful dealurilor. Se cultivă pentru rădăcină.
Spânz, [Barba lupului, Bojoţei, Iarba nebunilor, Eelleborus niger). Creşte prin păduri, pe locuri pietroase şi în poenile dela munte. Se întrebuinţează rizomele.
Poporul nostru întrebuinţează spânzul spre a vindecă caii bolnavi de dalac; cu o sulă se fac trei înţepături în pieptul calului bolnav şi apoi se vâră sub piele în fiecare înţepătură câte un fir de rădăcină de spânz. Calul se umflă apoi la piept, umflătura se sparge, curge din ea materie şi în câteva zile calul e vindecat. E plantă otrăvitoare.
www.dacoromamca.io
Micşunele.
Angelică.
www.dacoromamca.ro
ALBINA
97
Trei fraţi fătaţi, [Buba împăratului, Micşunele, Panseluţe de câmp, Tămâioară sălbatică, Toporaşi, Viola tricolor]. Creşte pe câmpuri sterile, prin livezi şi locuri cu iarbă, iar prin cultură se obţine numeroase varietăţi. Se întrebuinţează în medicină pentru proprietăţile purgative şi emetice cu care este înzestrată.
Pelin, [Pelin alb, Pelin bun, Piloniu (Macedonia), Arthemisia Absin-thiuni]. Creşte prin locuri necultivate şi aride^ livezi, câmpuri, dealuri, pe lângă locuinţe, garduri, drumuri, pe malul râurilor. Frunzele de Pelin sunt întrebuinţate în medicină pentru proprietăţilelor tonice, aperitive. Cu frunzele şi vârfurile florifere de pelin se prepară un rachiu numit absinth-, care este otrăvitor, mai otrăvitor decât ori care alt rachiu. Cu frunzele şi vârfurile florifere se transformă vinul în Pelin ; cu zeama de Pelin se spală rănile. In vreme de epidemii, poporul nostru crede că dacă poartă un buchet de Pelin la sân sau la brâu este ferit de orice
boală.	.	....
Există încă şi alte plante, cari însă nu au o întrebuinţare zilnica in farmacie, ci mai mult în medicina populară, cum de exemplu lipanul, brusturul, etc., a căror rădăcini se culeg tot toamna.
Toamna este cel mai nemerit anotimp pentru recoltarea seminţelor şi rădăcinelor plantelor medicinale; ţinând însă seamă de durata lor, adică dacă sunt anuale, nu trebue să aşteptăm toamna de oarece rădăcinele au trecut într’un an prin toate fazele de dezvoltare astfel că spre sfârşitul anului încetează ori şi ce activitate vegetală, ne mai întrunind calităţile necesare unui bun medicament. In cazul acesta unic vom recoltă rădăcinile primăvara când sunt în plină putere de vegetaţie; cele bisanuale însă le vom culege toamna către sfârşitul ei, aşa de exemplu rădăcina de angelică are un miros mult mai puternic şi mai plăcut toamna decât dacă s’ar recoltă în luna Iunie sau Iulie.
Rădăcinile plantelor vivace cum e iarba mare, odolean, lemn dulce şi altele, nu se scot din pământ decât după câţiva ani de vegetaţie şi în cazul acesta numai toamna.
Rădăcinile trebuesc scoase din pământ cu băgare de seamă, ca să nu se rupă ramurile, nici să nu se zgârie. In ceace priveşte recoltarea acestei părţi din plantă, două sunt metodele cari trebuesc urmate: sau se usucă aşa cum s’au scos din pământul de care se scutură, punându-s8 apoi în saci, sau se curăţă mai întâiu de pământ, pentru care scop se spală cu apă multă şi cu o perie moale se taie binişor mustăţile (radicelele), partea pe care creşte trunchiul şi foile şi părţile cari par stricate şi găunoşite; în urmă se taie în bucăţi şi se desface în două sau patru părţi, uscându-se pe gratii de lemn sau pe rogojini, la umbră, având grije să se aşeze pe cât va fi posibil la miazăzi.
Se pot aşeza de asemenea în uscătoare sistematice, cu răsunătoare, sau se leagă cu sfoară făcându-se mănuchiu şi se atârnă apoi în privdoare deschise, în şiruri rare, astfel ca să se usuce cât se poate de repede.
Pentru a păstră rădăcinile în mod perfect şi fără să piardă ceva din proprietăţile lor medicinale, herboriştii le conservă în nisip uscat bine.
Rădăcinile nesuculente se taie în bucăţi scurte, cele subţiri
www.dacoromamca.ro
98
ALBINa
se strâng în pachete, iar cele suculente se taie în l'elii, având grije ca pe unele, cum e de exemplu rădăcina de nalbă, să le curăţim şi de învelişul extern,
Rădăcinele curăţite şi uscate se păstrează în saci de pânză sau în cutii de lemn la adăpost de umezeală, soare, praf şi de orice pricină care le-ar puteâ strică.
Tot în acest mod se procedează şi cu tuberculele, bulbii sau rizomele, cari se usucă în uscâtoare sau la soare.
Seminţele se vor culege din fructele cărnoase la epoca maturităţii pericarpului (când fructul este copt) cum e la gutuiu, fără a ne îngriji dacă seminţele sunt sau nu desăvârşite, pentru că pericarpul fermentează repede şi atunci seminţele se strică. Seminţele din fructe uscate, cum este muştarul, fiind la adăpost de astfel de întâmplări se pot culege când s’au copt pe deplin. Nu trebue uitat că seminţele fructelor dehiscente (cari se deschid), cad la epoca maturităţii. Seminţele cari au un înveliş lemnos (nuca, migdalele) sunt recoltate împreună cu acest înveliş, căci le păzeşte de insecte şi schimbările atmosferice.
Seminţele ca şi rădăcinile se ţin la umbră, bine uscate şi păstrate cu îngrijire, astfel ca să nu piarză nimic din valoarea lor ca medicament, ci din potrivă să câştige prin astfel de operaţiune.
Când toate acestea sunt făcute în bune condiţiuni, preţul plantei se măreşte. Nu trebue pierdut din vedere, că la uscarea rădăcinilor sau a seminţelor, temperatura să Ge cât se poate de potrivită, uscătoarele să fie prevăzute cu ventilatoare bune, care să usuce repede şi deopotrivă. Rădăcinile aromatice se vor uscâ într’un pod în care să nu Ge căldură, dacă e posibil o temperatură rece de 10°—15°, pentrucă altfel se evaporează mirosul plantei.
Când uscarea rădăcinilor sau seminţelor se face îh anume us-cătoare, trebue îngrijit a se întoarce de mai multe ori pe zi, mai cu seamă seminţele uleioase.
in ceace priveşte celelalte părţi ale plantelor, cum sunt foile, florile, fructele etc., — se va descrie la timpul necesar recoltarea lor.
C. D. Parcpa.
Farmacist maior.
][===![=•■ F-	]E==3E=
Sfinjcffi Cififori,
Răspândiţi revista „Albina“ în cercul cunoştin-
ţelor D-voastră.
www.dacaromanica.ro
ALBINA
99
ÎNGRIJIREA GĂINILOR
u început şi la noi unii săteni a da o mai mare însemnătate creşterei găinilor ca şi a altor pasări de curte, şi mai cu seamă aceia cari se găsesc în apropiere de oraşe.
Această creştere se datoreşte marelui.negoţ ce se face atât cu ouă cât şi cu carnea acestor pasări în târgurile noastre ca şi în străinătate, deşi acest negoţ se face mai mult de străini decât de-ai noştri.
Pasările de curte fiind omnivore, lăsate în libertate, ele îşi găsesc cu multă uşurinţă hrana de care au trebuinţă în timpul verei, care stă în ver-mişori, grăunţe, iarbă, etc. Astfel de cu primăvara şi până iarna găinele cer puţină îngrijire; iar când se ţin închise într’o mică curticică, cer oare-cari îngrijiri, dacă voim să ne dea mai multe ouă, din vânzarea cărora, să se scoată nu numai cheltuiala dar şi un câştig. Iarna trebue ca găinile să stea adăpostite de frig şi în acelaş timp să li se dea o mâncare de natură animală şi vegetală. Mai trebuie să li se pună în curticică nisip amestecat cu gips mărunt sau cretă pisată; să li se mai arunce din când în când şi cojile de ouă întregi sau pisate şi amestecate cu hrana ce li se dă. Se ştie că cojile de ouă sunt făcute din materie văroasă, care este de lipsă găinilor la formarea cojei ouălor lor. Intr’un
www.dacoromanicajo
100
ALBINA
colţ al curţei, adăpostit de ploaie, se pune o mică albie, ori un sghiab de lemn sau de piatră, cu-cenuşă, amestecată cu puţină pucioasă, în care să se scalde găinile spre a se curăţî de păduchi.
In coteţul unde dorm şi ouă găinele, iarna să fie cald, iar vara răcoare, să se spoiască mai de multe ori pe an cu var amestecat cu puţin calaican şi acid fenic.
Un mijloc foarte simplu de a procură pentru găini o hrană de natură animală, este: a adună rămăşiţele de carne feartă, dela bucătărie caşî alte materii grase, carnea de cal, maţele dela pasările care se taie pentru bucătărie etc., toate aceste substanţe se taie mărunt, se amestecă cu mălaiu, cu tărâţe, sau cu puţin lapte dulce, ori acru. Din această hrană care este folositoare pentru toate păsările de curte, li se dă câte puţin în fiecare zi; în cazul acesta găinele vor deveni mai puternice şi mai grase.
Vara mai trebuie să li se dea găinilor ca mâncare (daca se poate) în fiecare zi foi de Salată, de varză sau trifoi, tocate şi amestecate cu mălaiu sau cu tărâţe.
Dintre grăunţe găinele preferă pe cele de grău, • de hrişcă şi chiar pe cele de ovăz de calitate bună, care le face să ouă mai mult. Apa curată nu trebuie să lipsească şi trebuie primenită mai de multe ori pe zi.
Daca sătenii noştri vor urmă astfel de sfat, găinile lor vor ouă, iarna ca şi vara, şi în timpul anului, vor aveâ ouă proaspete, pentru bucătărie şi vânzare.
V. S. Moga.
r t ▼ ▼▼▼▼▼▼▼ t t ▼ t v ▼'T’'v y ^ ▼ t ^
ÎNŞTIINŢARE.
Sin cauză că am întârziat cu apariţiunea numărului 1 din anul 1907—1908, vom fi siliţi a întârziâ şi cu No. 2, de aceea vom scoate împreună No. 2 (14 Octomvrie) şi 3 (21 Octomvrie), cari vor apărea pentru Duminecă 21 Octomvrie. De aci încolo, revista va nrmâ regulat ca şi în trecut.
Administraţia.
www.dacoromanica.ro
ALBTNA
101
Cum eră odinioară. ___
Şapte ani la colnic.
dare de mână, au luat
e la 1798, Husein Paşa, seraschierul Portei, trecea cu hoardele sale prin ţara muntenească înaintând spre Vidin pentru a scoate din acest bârlog pe Pasvantoglu, teribilul paşă care nu voiâ să mai ştie nici de Sultan. In scaunul ţării şedeâ Constantin Hangherli, grec, care spre a îndestulă şi mulţumi pe Turci cu pro-vianturi, zaherele, beilicuri şi bani prin mumbaşirii săi, făceâ să ţipe ţara ca o broască în gură de şarpe.
Poporul ia lumea în cap: se lace mare băjenie.
Patru fraţi, Dona Burdel, din satul Stoineştii de pe Colnişte, oameni cu UUIVJ „V, ______________„ şi ei calea băjeniei şi după ce au tre-
cut pe la Călugăreni, Câlniştea şi Neajlovu, au îndreptat drumul spre munte. Aşâ eră pe-atunci, umblau oamenii de spaimă cu lumea în cap. Nica, aşâ se chemă cel mai mic dintre fraţii Dona Burdel, a rămas să vie după fraţi mai în urmă aducând herghelia, şi când a fofet să treacă prin vâlceaua dela Călugăreni, unde copacii făceau atâta umbră, că lumina soarelui nu se vedeâ şi prin crăcile lor acopereau drumul încâlcindu-se unele în altele, se întâlneşte la răspântea drumului cu o ceată de haidamaci (hoţi turceşti) cari, văzând ce cai frumoşi are Ni ca, se reped să prinză câţvâ cârlani armăsari; dar Nica, om îndrăzneţ — deşi ca de‘vre-o 22 de ani ar fi fost—a pus mâna pe măciuca atârnată la oblânc şi începând a o învârti, loveşte la can pe vreocâţivâ; unul însă în învălmăşala luptei îl ajunge cu iataganul şi-i reteâză capul. Cum s’a întâmplat, a spus un alttne?ăjit de băjenar care pasă-mi-te tocmai a voit să treacă şi el şi văzând lupta dintre Nica şi haidamaci, s’a spăimântat şi s’a ascun., în scorbura unui copac de unde a privit cu groază.
Se zice că trupul lu Nica, a alergat pe picioare cu braţele întinse, şi apucând copacii, în spasmele durerii, îi zguduiâ.......
Când iapa cea bătrână, cârma hergheliei a sosit băjenia din urmă, alergând sperioasă şi cu mai mulţi cârlani lipsă, fraţii Dona Burdel opresc în loc cu spaimă:
— Fraţilor, grăiesc ei adunaţi la sfat, nu e semn bun cu Nica! După nouă zile de căutare, abia îl găsesc numai oscioare, după croncăniturile corbilor şi coţofenilor care-1 mântuiseră!..
www.dacaromaiiica.ro
102
ALBINA
A
Ii strâng oscioarele într’o traistă şi pleacă cu ele, plini de obidă ca să le îngroape cu toată mila frăţească.
Trei ani de-arândul, fraţii Dona Burdel au umblat cu capetele goale şi legaţi d’acurmezişul cu câte Un ştergărel; dar şapte ani, zi şi noapte, cu rândul, când unul când altul, au păzit cu puşca la colnicul unde a fost ucis fratele lor Nica şi cum vedeau Turci, aruncau foc în ei din puşca lor care luâ un pumn de gloanţe şi bubuia ca un tun.
Şi în acest timp câţi Turci nu şi-au găsit sfârşitul din mâinile fraţilor Dona Burdel care răzbunau uciderea fratelui lor Nica.
Marin M. Ţiculescu
învăţător în Vlaşea.
Cronica Săptămânii- m
(21 Septemvrie —6 Octomvrie).
Din ţară.
Manevrele regale s’au terminat. Maiestatea Sa Regele, mergând cu trenul spre Constanţa, în ziua de 20 Septemvrie, a descins la Musfatlar şi de acolo s’a dus pe câmpul manevrelor. Familia Regală şi Princiară au urmat drumul la Constanţa.
După terminarea luptelor, M. S. s’a întors în oraş, unde a fost primit de toate autorităţile locale şi de mult popor care a ţinut şi de astădată să arate dragostea deosebită pentru Suveranii noştri şi familia Lof.
Manevrele au urmat în ziua de 21 şi 22 Septemvrie, iar la 23 a fost defilarea generală a trupelor.
La banchetul care s’a dat în onoarea armatei M. S. Regele a rostit următorul toast :
«Am ţinut să fac manevrele pentru prima oara în Dobrogea,pe acesţ pământ românesc, moşia lui Mircea-cel-Mare, pururea,alipită de ţara românească. Mulţumesc ambelor divizii, care au dat dovezi de tactică şi prin desfăşurarea luptelor ce au avut loc patru sile au arătat că instituţia ostăşească la noi a făcut progrese repezi într’un timp foarte scurt.
Beau în sănătatea scumpei mele armate, căreia îi doresc propăşire mai departe; în al doilea rând ridic paharul în onoarea Dobrogei şi deosebit pentru judeţul şi oraşul Constanţa, care mi-a dovedit atâta dragoste în timpul şed erei mele.*
Dela Constanţa, Suveranii au venit în capitală pentru a primi pe Marele Duce Vladimir.
= La 28 Septemvrie a sosit în ţară prin Predeal, întorcându-se din Vjena, Marele Duce Vladimir al Rusiei cu familia sa. In aceaşi zi au intrat în Bucureşti, unde au fost primiţi de familia noastră regală, de miniştri şi de autorităţile superioare ale ţării. Au vizitat după prânz parcul Carol I unde a fost expoziţia, iar seara a fost la Palatul Regal uu prânz de gală
A doua zi au plecat la Sinaia, unde înalţi oaspeţi au petrecut câteva zile. Au părăsit ţara la 4 Octomvrie.
www.dacaromanica.ro
ĂtBttfA
103
= Mitropolia din Bucureşti a trimis preoţilor din epâfhia sâ o circulară prin care îi invită să facă rugăciuni pentru ploaie.
= Un foc groamic a distrus —în vreme de şeapte zile—mai multe păduri din munţii Vrancii. Sunt pagube de o jumătate de milion.
== Duminică 23 Septemvrie societatea «Sprijinul» din Bucureşti şi-a serbat deschiderea cursurilor şcoalei profesionale din strada Barbu Ca-targiu.
= Academia Română şi-a reluat şedinţele săptămânale.
= Un foc mare a distrus moara dela Ciurel din marginea Capitalei.
= La Stâlpeni, pe linia Goleşti Câmpulung, s’a produs o groaznică ciocnire de trenuri în ziua de 1 Octomvrie. Au fost răniţi mulţi călători, dar mai greu câţiva din personalul de serviciu al trenului.
— La 1 Octo Ui vrie s’a deschis la Iaşi conferinţele profesorilor de ştiinţe dela şcolile secundare din ţară. Aceste conferinţe au ţinut câteva zile. S’au discutat chestiuni relative la învăţământul ştiinţelor fizice şi naturale şi s’au-ţinut lecţiuni practice.
= Stagiunea Teatrului naţional din Bucureşti pentru anul 1907—1908 piesa lui Hasdeu Răsvan şi Vidra.
= La 24 Septemvrie s’a adunat Consiliul Comunal al Capitalei. In această şedinţă Primarul a citit un raport asupra lucrărilor pe care le-a executat până acum administraţia actuală şi cari s’au făcut mai ales prin cartierele mărginaşe ale oraşului.
Dela Românii de peste munţi.-
= Deputaţii români din parlamentul Ungariei, s’au adunat la 20 Septemvrie la Budapesta şi S’au înţeles în privinţa âtitudinei lor în sesiunea parlamentară care începe acum.
= S’a deschis la Câmpulung (Bucovina) un gimnaziu românesc..
Din ţâri streine.
= In Maroc nu s’a stabilit pacea. Francezii cer ca triburile revoltate să depună ârmele. Multe din acestea nu primesc propunerea, dar toate au primit să plătească o sumă de bani ca desbăgubire.
In vremea acastâ Ministrul Franciei d. Regnault s’a dus la Rabat de-a întâlnit pe sultanul Marocului. Acesta a declarat că doreşte^ să se facă cât mai repetje pace în statul său şi că va da ajutor Franţei.
= In sudul Franţei s’au produs mari vărsări de ape, cari au inundat sate şi oraşe întregi.	„
ritş A murit bătrânul Mare Duce de Baden. Au fost faţă la înmormântare mai mulţi suverani.	_	.
= Aproape de Budapesta a fost o ciocnire groaznică intre 2 trenuri; sunt mai mulţi morţi şi răniţi.
= împăratul Frantz Iosef al Austriei a fost zilele .cestea greu bolnav-Ştirile din urmă vestesc că merge spre bine.
= Vaporul «Dacia» al serviciului maritim român care va face cursa Constanţa—Constantinopole—Alexandria, oprindu-se în drumul său la Alexandria (Egipt), a fost vizitat de milita lume din oraş şi de strein aşezaţi vremelniceşte acolo.
INFORMAŢIUNI
= La 15 Octomvrie curent se vor deschide conferinţele generale pasto-tale în eparhia Dunărei-de-jos.
La aceste conferinţe sunt obligaţi a luâ parte toţi preoţii din oraşe şi sate. Şedinţele se vor ţine în Galaţi, Brăila, Tulcea şi Constanţa-.
Intre chestiunile ce se vor discută va fi şi «însemnătatea ce are preotul român şi serviciile ce poate aduce el Statului, când va şti să îndrumeze pe ţăran către formarea unei gospodării bune şi luminate, prin care să câştige cu mai mult folos mijloacele de.traiu».
P S. Episcopul Pimen va luâ parte la aceste conferinţe.
www.dacoramamca.ro
104
ALBINA
= Unii speculanţi de rea-credinţă au răspândit zvonul că guvernul ar avea de gând să oprească exportul cerealelor sau de a spori taxele de ekport.
Ministerul de finanţe comunică cum că toate aceste_ svonuri sunt cu totul lipsite de temei şi sunt făcute în scop de speculă de bursă.
Guvernul nu s’a gândit nici un moment la oprirea exportului ceiea-lelor sau la o sporire de taxe.
= Se aduce la cunstiinţa generală că la Prima Societate de Credit Funciar Român din Bucureşti sâmbătă 13/26 Ocfomvrie 1907, se vor trage la sorţi funciare rurale pentru un Capital de lei 1.616900. din care:
I)	Scrisuri funciare rurale 4% -a 11 tragere 142.700 lei şi
II)	Scrisuri funciare rurale 5% a Ş'2 tragere F474.200 Lei.
Tragerea la sorţi se va face în Şedinţa publică în localul Primei Societăţi de Credit Funciar Român din Bueureşti, strada Colţei No. 27, la Orele 3. p. m, în preşenţa Consiliului de administraţie, a Comisarului Guvernului, a proprietarilor asociaţi, a detentorilor de titluri şi a celui alt public asistent.
TjiICITAŢIUNI
= In ziua de 8 Octomvrie 1907, ora 10V2 3- m. se va ţine la Eforie, B-dul Elisabeta. licitaţi*- punlică cu oferte închise pentru darea în exploatare a unei cariere de piatră de var alb, din pădurea Furnica, în suprafaţă de 1 hectar, pe termen dc 5 ani, cu începere dela data contractului.
Garanţia pentru admitere la licitaţie va ii de lei 500.
= In ziua de 16 Octomvrie 1907 ora 10l/2 dimineaţa pentru vânzarea spre exploatare a 3 parchete din pădurea Licuriciu, judeţul Teleorman. Garanţia provizorie este de lei 1500. Vânzarea în bloc. Estimaţia este de lei 24.952.	„	. . J £
=» Idem pentru vânzarea a 5 parchete din pădurea Duşar jud. Vlaşca. Garanţia provizorie este de lei 1.500. Vânzarea pe hectar. Estimaţia este de lei 315 bani 40 hectarul.
Condiţiunile speciale şi cele generâle pentru aceste păduri se pot vedea la arhiva secţiei Silvice din serviciul Domenial al Eforiei Spitalelor Civile din Bucureşti în toate zilele de lucru între orele 11—1.
Art. 72 — 83 din legea Comptabilităţii publice sunt aplicabile. Supra oferte nu se primesc. Ofertele vor fi redactate conform modelului de
mai jos;
OFERTĂ
Subsemnatul (1)..........domiciliat (2).........sun. amator a luă în
exploatare (3)........din pădurea...........situată în judeţul........
publicată a se vinde spre exploatare prin Monitorul Oficial (4).......
din (5).........şi ofer lei........pe (6)..........
Declar că am deplină cuuoştinţă de condiţiunile generale şi cele speciale de exploatare ale acestei... şi mă oblig n le respectă.
Depun odată cu aceasta şi lai (7). . . în (8). . . garanţie provizorie prescrisă de condiţiunile speciale.
Semnătura.
(
Explicaţiuni.
(1)	Numele şi Pronumele.
(2)	Se va indică exact locul unde domiciliază concurentul.
■ (3) Se va indică numărul parchetului sau numărul arborilor scoşi m vânzare.
(4)	Numărul Monitorului Oficial în care a apărut publicaţia de vânzare.
(5)	Anul, luna şi ziua apariţiunei Monitorului.
(6)	Se va arătă preţul ce oferă, pe hectar, pe arbore sau în bloc, după cum este trecut în condiţiuni că se face vânzarea.
(7)	Se va indică suma exactă în cifre şi_ litere.
(8)	Se va arătă dacă suma depusă este în efecte sau n numerar.
www.dacoFomanica.ro
Societatea «Steaua» are de scop a lucra pentru întinderea învăţăturii în popor, prin tipărirea şi răspândirea de scrieri şi publicaţii morale, patriotice şi de folos practic, şi pentru împiedecarea, prin toate mijloacele legiuite, a răspândirii de scrieri şi publicaţii imorale, sau cu tendinţe contrarii statului'şi ideii naţionale române.
Cotizaţia este de cel puţin doi lei pe an, iar pentru învăţători, preoţi rurali şi săteni, de cel puţin un leu pe an. Fie-care membru este îndatorat ca, în cel d’întâiu an după primirea sa, să facă a se primi în Societate cel puţin alţi doi membri lioi.
Cererile de înscriere, însoţite de cotizaţia pe un an, se pot a-dresă d-lui Spiru C. Haret, strada Verde, Bucureşti.
Comitetul: Preşedinte, Ioan Knliinleni, Membru al Academiei Române.— Vice-preşedinte. Sava Şomăiiescxi, mare proprietar, fost senator — Administrator şi casier, Spini C. Haret, Ministru, profesor universitar.—Secretar, Const. Bami, profesor secundar, fost inspector şcolar. — Membrii: Petre Gurboviceanu, Administrator al Casei Sf. Biserici Autocefale Ortodoxe Române, profesor la Seminarul Central şi director al Şc. Normale a Societăţii pentru învăţătura poporului roman-, I. Dimitrescu Procopic, senator, fost Primar al Capitalei; 31. Ylădescu, fost Ministru, profesor universitar; Cristu S. Negocseu, fost administrator al Casei Şcoalelor, profesor secundar; Dini. Cecropid, institutor. — Cenzori, Const. Alimăneşteann, inginer de mine; Preotul econom Const. Ionescu, profesor secundar; Const. Alexaiulrescu, institutor.
Membri înscrişi şi cotizaţiuni plătite (urinare).
Dumitru Stoenescu (Sad’ova-Ocolna), 2 lei; Ioan R. Popescu (Sadova-Ocolna), 2 lei; Petre IJnga (Sadova-Ocolna), 2 lei; Adam Sima (Sadova-Ocolna), 1 leu; Max-in Neleapcă (Sadova-Ocolna), 1 leu; Uie D. Ciucă (Sadova-Ocolna', 1 leu; Ion Gh. Radovici (Sadova-Ocolna), 1 leu; Gheorghe Muşuroi (Sadova-Ocolna), 1 leu; Dumitru R. Bgescu (Sadova-Ocolna), 1 leu; Stan FI. Barbu (Sadova-Ocolna), 1 leu; Jean J. Bălăban (Sadova-Ocolna), 1 leu; Tudor Cioacă (Sadova-Ocolna), 1 leu; Horea Pârcălabu (Sadova-Ocolna), 1 leu; Toma Stan Islrate (Sadova-Ocolna), 1 leu ; Ion Joiţa Văduva (Sadova-Ocolna), lleu; Marin Pa. Joanuş (Sadova-Ocolna),.
1	leu; Andrei D. Pârşcoveanu (Sadova-Ocolna), 1 leu; Ion D. Pârşcoveanu (Sadova-Ocolna), 1 leu; Matei Călea (Sadova-Ocolna), 1 leu; Stan Danciu (Sadova-Ocllna), 1 leu; Niculae Bunciu (Sadova-Ocolna), 1 leu; Tudor Viereanu (Sadova-Ocolna), 1 leu; Nicolae Roman (Sadova-Ocolna), 1 leu; Ion V. Şalău (Sadova-Ocolna), 1 leu; Gheorghe Tolescu (Sadova-Coclitu),
2	lei; Matei Dobrotescu (Sadova-Coclitu), 2 lei; Ion M. Dincă (Sadova-Coclitu), 1 leu; Ion I. Vladu (Sadova-Coclitu), 1 leu; Niţă I. Pistol (Sadova-Coclitu), 1 leu; Dumitru I. St. Cioacă (Sadova-Coclitu), 1 leu; Stan Cioacă (Sadova-Coclitu), 1 leu; Uie P. Nicolae (Sadova-Coclitu), 1 leu; Ştefan Gliiţuleasa (Sadovra-Coclitu), 1 leu; Uroş Maghiari (Sadova-Co-clilu), 1 leu; Filip M. Ştefan (Sadova-Coclitu), 1 leu; Ion Notea (Sadova-Coclitu), 1 leu; Grigore Ghiţulescu (Sadova-Coclitu), 1 leu ; Gheorghe Popescu (Sadova-Odaia), 2 lei; Simion Mateescu (Sadova-Odaia), 1 leu; Pantelie Iordaclie (Sadova-Odaia), 1 leu; Ion G. Giahibaşiu (Sadova-Odaia), 1 leu; Iosef St. Florea (Sâdova Odaia), 1 leu; Uie Dumitru Ene (Sadova-Odaia), 1 leu; Ion R. Gavrilă (Sadova Odaia), 1 leu.
Numărul membrilor înscrişi cu începerea anului 1907 este de 100, iar veniturile societăţii, tot în acest timp, sunt de 2.715 lei.
(Va urma tn numărul viitor).
www.dacoromamca.ro
Jfoua parfumerie şi Droguerie Medicinală T6MA 3l^ĂTULESeU
Bucureşti, calea Griviţei No. 145 (lângă Gara de Nord). Bucureşti.
Oferă onor. sale clientele parfumuri din cele mai renumite fabrici franceze, ruse, germane şi engleze; pudre de orez, depilatoare şi sapone alese, briliantine, superbe colorante pentru păr, diferite loţiuni, apă de colonia, de lavande, de verveine şi portugal, ele., ape şi pomezi do quinquina parfumate. Oapilarine, col-cream de la princesse şi comestice higienice, piepţini fini, Odol, perii, paste pentru dinţi, thermometre pentru baie şi diferite feluri de bureţi, glicerină, vasilină, lanolină şi tot felul de articole pentru tualete.
Articole pentru menagiu, ca: ceaiuri, cafea şi cacao în sămânţă şi pulbere, fâină lactată Nestle, culori vegetale, arome şi esenţe pentru liqueruri şi li-monade, romuri şi cognacuri, esenţe pentru conserve alimentare, Sifoane cu cari se prepară ape gazoase, alcool şi sistematice maşine pentru spirt denaturat, ape minerale şi diferite săruri pentru băi, cum şi prafuri «Zackerlin», carboral, borax, acid boric, naftalină ieftină, bicarbonat de sodiu, salol şi chinine, etc. Andine şi culori, aparate, accesorii şi gata soluţiuni, băi, pentru fotografie. Uleiuri şi grăsimi minerale, parafină, benzină şi vasilină americană, terebentine, pensule, lacuri şi culori pentru pictură, vopsele, ceară şi sârmă pentru parchete, etc.
Diferite ierburi alese, rădăcini, scoarţe, frunze, flori şi seminţe pentru ceaiuri in şi muştaruri, precum şi felurite uleiuri vegetale şi animale, ca : unt de cocos, de in, de ricin şi amigdale şi curat uleiu din ficat de morun pentru cura de iearnă, etc.	1
Multe specialităţi farmaceutice române, franceze şi germane, precum: bu-giie, balsamuri pentru viaţă, capsule, cataplasme, coaltare, crayoane, ceaiuri, drageie, elixire, emulsiuni uleioase, emplastre, glicerofosfate, globule, granule, injecţiuni, ovule, paste, pastile, perle, pilule, prafuri, săruri, supositorii, soluţiuni, siropuri şi vinuri medicamentoase care, prin rolul ce îndeplinesc unele de a fi atiseptice şi desinfectante iar altele nutritive şi întăritoare, sunt preparate cu scopul de a fi întrebuinţate la vindecarea suferinzilor cărora să le redea sănătatea, forţa şi energia şi de a le fi reconstituante ale sistemului nervos îndepărtându-le cu totul anemia şi slăbiciunea generală.
Bogat asortiment de cauciucărie şi pansamente cum instrumente şi accesorii de resortul Farmaciei, Obstetricei şi Chirurgiei, Opticei şi Dentisticei, ca : vată şi tifoane, guthapercha şi muşamale impermeabile, tuburi de cauciuc, canule, injectoare şi sistematice irigatoare pentru Moaşe şi Lehuse, pompe trage-lapte şi biberoane, ploşti şi lighiane de porţelan, specule, aţă de mă tase şi ace, siringi, sonde, aparate inhalatoare, bandage şi cercuri herniare, corsete elastice pentru doamne şi ciorapi pentru varice, tuburi stomachale pulversitoare şi vaporisatoare, preservative, suspensoare, thermometre maximale cum şi alte utensile şi accesorii de sticlă, aluminiu, platină, faianţă şi porcelan, ochelari, foarfeci şi cleşti, etc.
La cerere, expediază in orice parte a Ţărei, contra ramburs, prompt şi ou preţurile cele mai ieftine, ori şi ce fel de mărfuri din această branşă.
Inst. de Arte Grafice Carol Gobl S-sor Rasidescu, Str. Doamnei 1G. — 19.656.
www.dacoromamca.ro