Anul VIII.
No. 5.
31 Octomvrie 1904.
ALBINA
REVISTĂ ENCICLOPEDICĂ POPULARĂ
Abonamentul în ţar* pe an Lei 5 I Abonamentul în strâin. pe an lei •
»	*	»	0 luni *	3 I Un numâr.16 bani
Pentru anuneiurl 1 leu linia, jUIiea publicitate, 5 bani ouvîntui. Manuscriptele nepublioate se ard.
SUMARUL:
Gh. A , Seminariul «Veniamin Costache» din Iaşi. — ti. Coşbuc, Plante cari se hrănesc cu carne.—îi. Nicolaescu şl ti. Stoinescn. Albinele lucrătoare.—D. Teleor, Poetul Sihleanu.— tih. Manolesco, Cum trebuiesc făcute arăturile.—Otllla de Cozmuţa, Oraşul Tokio.—I*. Dalta, O învăţătoare model.— St. C. llepltes, Starea udometricA şi agricolă.— Licitaţinni.
Sfaturi: Nutriţi roii pe timp ploios.—Mijloc de a stârpi şoarecii.
llustraţiuni: Veniamin Costache.—Al. Const. Moruzi.—Arhiereul Filaret Scriban.—Vornicul Al. Balş.—Arhiereul Neofit Scriban.
Seminariul „Veniamin Costache11 din laşi
a spus într’unul din numerele trecute despre serbările ce s’au făcut la Iaşi, când s’au sfinţit două vechi biserici restaurate şi s’a pomenit amintirea întemeierii celei mai vechi şcoli româneşti: Seminariul «Veniamin Costache.»
Să arătăm acuma cum s’a întemeiat şi cum a trăit până azi această şcoală.
TJ*. J	*	*
In anul 1803 eră Domnitor în Moldova Alexandru Constantin Moruzi. Tot în acest an, murind Mitropolitul de atunci Iacob Stamati; s’a ridicat în scaunul arhipăstoresc Veniamin Costache, până atunci Episcop al Romanului.
Pe vremea aceea se află pe dealul Socolei, aproape de Iaşi, o mănăstire de maici, întemeiată de o fiică a lui Alexandru Lăpuşneanu, fost Domn al Moldovei. Acolo s’a hotărît a se face şcoala pentru preoţi. In vara anului 1803 călugăriţele dela Socola au fost mutate la Agapia, iar în locul lor s’a deschis o «şcoală de catihisie», adică pentru pregătirea preoţilor.
Ea este fapta Mitropolitului Veniamin, care a stăruit mult
www.dacoromanica.ro
Yenianii li Costnelie
După uirportrct aflat în aula Seminariului^Ycni ir.in '■ din Iaşi.
www.dacoromanica.io
ALBINA
115
de Domnitorul Moruzi pentru aceasta, din pricină că eră foarte doritor ca şi fiii oamenilor săraci să poată învaţă carte. Se povesteşte că odată câţiva boieri aflând că Mitropolitul ridicase în ranguri pe doi fii de popă» şi-i trimisese să înveţe în ţări străine, s’au arătat supăraţi şi i-au adus aminte că şi el e dintr’o veche familie boierească şi deci e dator să ajute pe aceştia, nu pe mojici.
Mitropolitul răspunse :
«Chemarea mea. fraţilor, este să fiu părinte tuturora şi mai cu seamă văduvelor, săracilor şi orfanilor...»
Şi, pentru că ajutase numai pe doi fii de preoţi, adaose:
«Ca să-mi îndrept greşala, făgăduesc că în câteva zile voiu «înfiinţa o seminarie pentru educaţia tuturor fiilor de popi «din ţară.»
In adevăr, la 1 Septemvrie 1803 s’a dat hrisov domnesc prin care s’a hotărît: «La mănăstirea Socola să se aşeze o şcoală de dascăli moldoveneşti care să fie pentru învăţătura feciorilor de preoţi, diaconi, care la vremea lor numai dintru aceia să se hirotonisească preoţi şi toate veniturile «acestei mănăstiri să fie pentru plata dascălilor şi a altor «trebuincioase a şcoalei.»
La început şcoala avea numai doi sau trei profesori şi puţini şcolari. Dintre aceşti profesori trebuie să pomenim numele lui Ion Alboleanu, cunoscut sub numele de paharnicul Enache, care a profesat acî vre-o 40 de ani.
Avem puţine cunoştinţe despre mersul şcolii de catihisie în acest timp. Ştim numai că a încercat oarecari reforme în întocmirea învăţăturilor şi în persoanele învăţătoi’ilor în 1812 şi în 1820, iar în 1827 a suferit o mare nenorocire: localul a fost ars de foc. Poate că a fost şi închisă şcoala câţiva ani pe atunci.
*
★ *
Ea s’a ridicat din nou în 1832 prin Regulamentul Organic, care i-a dat numele de «Seminariu», şi a hotărît ca să nu se mai preoţească nimeni daca n’a trecut prin şcoala aceasta.
Epitropia seminariului o are Alitropolitul 'şi cu Domnitorul; iar întreţinerea se face prin contribuţiunea celor trei chiriarhi din Moldova: Mitropolitul, Episcopul de Roman şi cel de Huşi.
Administraţiunea şi direcţiunea se schimbă de câteva ori în timpul păstoriei lui Veniamin, fiind când un mirean, Da-niaschin Bojinca, când un călugăr, Arhimandritul Suhopan. Se schimbă de asemenea şi profesorii.
In 1842 Veniamin părăseşte scaunul, dar înainte cu doi ani Domnitorul recunoscuse meritele lui, hotărînd ca şcoala dela Socola să se numească «Veniamin Costaclie».
Cât timp a stat vacant scaunul de Mitropolit, epitropia seminariului e avut-o Domnitorul Miliail Sturdza şi cu vărul său
www.dacoromamca.ro
Alexandru Constantin Moruzi Domnilor n doua carii în Moldova intre anii 1802—1806 Dupi , un portret ce se păstrează în Pinacoteca din Bucureşti.
www.dacoramamca.ro
ALBINA
117
Alexandru Sturdza. Acesta însă, om învăţat şi scriitor cunoscut în chestiile privitoare la biserica ortodoxă, şedea mai mult în Rusia şi de aceea a dat însărcinare să-i ţie locul Vornicului Alexandru Balş.
Director a fost numit în 1842 Arhimandritul lilarel Seri-ban, care a ocupat această funcţiune până în 1860.
Odată cu venirea lui Scriban se face un regulament şi o programă amănunţită pentru cursuri.
O nouă programă se face în 1848. După aceasta, se deosebesc două cursuri în seminariu: cursul inferior de patru ani ce se va face în Socola; cursul superior de patru ani ce se va face la Mănăstirea Neamţului.
In 1851, sub domnitorul Grigorie Ghica, se schimbă din nou organizarea seminariului, stabilindu-se că numai la Socola va fi şi cursul inferior şi cel superior, iar la eparhiile Romanului şi Huşului se Am înfiinţa numai cursul inferior.
Aşâ merg lucrurile până la 1859, când supravegherea se-minariului(trece la Ministerul Cultelor şi când se face şi o modificare în^ programă, care rămâne până la 1864
* *
*
In epoca dela 1834 până la 1864 mulţi profesori trec pe la seminariu şi mulţi elevi es din această şcoală. Printre profesori, aflăm destui cari urmase cursuri în ţări străine, precum Arhimandritul Melchisedec (mai târziu arhiereu şi episcop), Hristofor Scriban, (călugărit sub numele de Teoctist), Gheorghe Dumitrzu, Gheorghe Enăceanu, Climent Nicolau, ş. a.
Vom mai pomeni dintre aceşti vechi profesori pe Arhiereul Neofit Scriban, pe Arhimandritul Germano Vida, care a lăsat prin testament seminariului o parte din averea sa, pe Ion Mandinescu, autorul unor cărţi cunoscute de istorie.
(Va urma)	Gll. A.
----og>6ii)tS^c=----
Un tren oprit de gândaci. Pe linia ferată între Rahway şi New-Yersey (America) s’a lăsat un roiu de gândaci numiţi «Colorado» cari acoperiseră cu un strat gros linia lerată. Trenurile, cari au ajuns în mijlocul miliardelor de gândaci, au fost oprite şi numai după-ce gândacii au fost depărtaţi cu un plug de zăpadă pus înaintea maşinei şi după-ce şinele au fost presărate cu nisip, trenurile şi-au putut continua drumul.
— Unde-i lucru, acolo e şi binecuvântare.
www.dacaromamca.ro
Arhiereul Filaret Scviban (1811—1873)
fest Reetw al Semiiistriuini «Veiiiainin» dela 1842—1860.
www.dacoromanica.ro
ALBINA
119
plante eAîţi 5E HNĂNEse eu eANNE
(Foaia-grasă, Olrăţelul bălţii şi Romi cerului).
r fi o minune să vezi un bou ori un cal mâncând carne, asemenea lupului şi ursului. Şi cu toate acestea par’că tot n’ar fi aşa de mare minune ca un cireş ori un prun care ar mânca şi ar trăi numai cu carne. O plantă să mănânce carne! N’are nici o putinţă,că n’are nici gură nici stomac. Aşa este, şi totuşi sunt plante cari nu se hrănesc cu sucuri din pământ, ci cu carne de animale vii, cu albuş de ou şi cu sânge.
Cititorul o să dea din cap: Nu se poate. Ori, aducându-şi aminte de câte minunăţii aude c’ar fi fiind prin America, o să zică : Cine ştie, poate că sunt, dar Dumnezeu ştie pe unde pe acolo prin America.
Negreşit, în America sunt plante cari mănâncă insecte, plante cu mult mai poznaşe decât cele pe cari vreau să vi le descriu. Dar eu n’am să fug până în America după plante ce se hrănesc cu carne; eu ştiu nu numai una ci trei (1), în chiar ţara noastră, în România. Să nu te miri, cititorule, zic adevărat: în România! Şi poate le cunoşti, dar n’ai ştiut că se hrănesc cu carne. Poate vei băgă de seamă de-acum înainte, căci ţi le spuiu acestea tocmai că să bagi de seamă.
Toate trei sunt plante cari trăosc prin mlaştini, pe fundul cu nomol uscat al bălţilor. In nămol nu pot găsi nici o hrană, deci neputând să fie «vegetariane», trebuie să fie carnivore Asta e singura explicare a minunii că ele mănâncă numai carne. Negreşit, e o nebunie din partea lor că se îndărătnicesc a creşte tocmai în nomol unde e mai rău de rândul hranei; dar de altă parte, dacă odată ştiu să mănânce friptură, ce le pasă lor de nămol şi că n’au hrană din pământ. Ori cum am întoarce-o, e tot una: silite fiind să crească în nomol, au învăţat să mănânce carne; şi învăţând odată a se hrăni cu carne, le merge bine şi aşa, în nămol.
Şi nu e minune aşa de mare că pot mistui carnea, cât e de mare minunea că ştiu să şi-o agonisească. Vorba Românului, nu e lucru mare să cheltueşti banii, ci e maro lucru să-i ştii câştigă. Şi într’adevăr minunate întocmiri au aceste plante spre a putea pune «mâna» — vorba vine — pe o bucăţică de carne. Sunt în America (ei Doamne, iarăşi America!) plante cum am spus, cu întocmiri şi mai minunate decât aceste trei plante din România, deci îşi ştiu prinde insectele cu atâta măestrie, încât nu e tâlhar pe lume mai isteţ întru aflarea de mijloace de a pungăşi aşâ ca ele. Dar, (I)
(I) Ele sunt mai multe. Dar aceste 3 sunt mai vrednice de luat în seamă.
www.dacoromamca.ro
120
ALBINA
cum zic, am să vă vorbesc numai de-ale’ noastre, căci destul sunt de minunate.
Una dintre acestea e aşâ numita latineşte Pinguicula vul-garis, pe care o numesc în limba noastră cei ce-o cunosc Foaie-grasă, fiindcă are foi cărnoase şi moi. Ea creşte prin locuri umede, prin mlaştini, mai ales pe la munte. Are flori albăstrui şi e mititică de tot. Foile ei stau lipite de pământ, în chip de rozetă, ca ale pătlaginei. Ele sunt încovoiate puţin la margine şi au pe faţa de de-asupra nişte bubuliţe cari scot un suc cleios. Insectele mici — musculiţele şi gândăceii — daca apucă să s’aşeze odată pe frunză, numai scapă cu viaţă. Bubuliţele încep numai decât să scoaţă cleiul lor; insectele încep să se înece şi se opintesc să fugă spre marginile foii, căci n’au putinţa să-şi mai desfacă aripele încleite. Dar îndată ce ating marginile foii, toată foaia par’că învie; marginile ei se mişcă, se încovoaie tot mai tare şi împing insecta spre mijlocul foii, care se face acum ca o albie, plină de cleiu, şi biata insectă se îneacă fără să aibă nici o putinţă de scăpare. După ce moare, bubuliţele scot un suc mistuitor care topeşte insecta şi o consumă cu totul. Foaia apoi se întinde iarăşi şi aşteaptă altă pradă.
Cu mult mai posnaşe capcană are Otrăţelul bălţilor. Şi aceasta e o plantă mititică, cu flori foarte frumoase, galbene, şi creşte prin gropi cu apă. In gropile din lunca Câlniştei sub Comana în judeţul Vlaşca se găseşte foarte mult Otrăţel de-acesta. El n’are rădăcini şi pluteşte liber pe apă, de aceea nici n’ar putea trăi pe ape curgătoare.
Frunzele-i sunt tăiate foarte fin, ca nişte aţe. In vârful aţelor e câte o beşieuţă sau câte un burdujel de mărimea unui fir de piper care e o adevărată capcană. Anume, fiecare burdujel are o deschizătură, prin care insecta poate intră înăuntru. Dar să vezi ce minunat e alcătuită deschizătura ! Are un capac, care se deschide înăuntru, şi e împrejmuit de vr’o câţiva perişori. Insecta venind, deschide capacul, căci el la cea mai mică atingere să dă în jos şi lasă intrare liberă insectei care se ispiteşte să intre în burdujel fiindcă dă de un suc dulce înăuntru. Daca sunt mai multe insecte, capacul ca un tâlhar ce e, rămâne tot deschis şi le lasă pe toate înăuntru, fiindcă insectele ating în umblet perişorii şi aceştia dau de ştire capacului să mai aştepte. Dar îndată ce-au intrat insectele, capacul sare la loc şi închide prada înăuntru. Insectele nu mai pot ieşi, căci capacul nu se deschide şi spre-.afară, şi pier acolo înecate. In trei patru zile ele mor, iar materiile organice ale lor le suge planta şi se hrăneşte cu ele.
Dar este altă plantă care mi se pare mie şi mai nostimă în felul cum prinde insectele. Aceasta se numeşte pe latineşte Drosera rotundifolia, şi româneşte nu ştiu să aibă
www.dacoromamca.ro
ALBINA
121
nume (1). Se găseşte numai prin regiunea muntoasă, şi e rară. Botanistul Grecescu a aflat’o numai pe Bărnaru-mic la izvoarele râului Suceava. Această plantă e mai nălticică, şi creşte pe fundul umed al mlaştinilor ce se svântă. Foile stau în chip de i’ozetă, lipite de pământ, caşi ale foaiei-grase. Din mijlocul foilor es cotoare, cam de-o palmă de lungi, la vârf cu flori albe cari se deschid numai pe mare căldură, câte 2— 3 ceasuri pe zi. Foile au un picior lung de vr'o 3 — 4 degete; ele sunt rotunde şi puţin scobite la mijloc ca o albie. Pe faţa de d’asupra ele au nişte peri roşii cari la mijlocul foii sunt mici, iar spre marginea ei se fac tot mai lungi, şi flecare are în vârf un cap roşu, aşa că foaia ţi se pare c’ar fi plină de ace cu gămălie împlântate într’ânsa. Aceste gămălii roşii sunt totdeauna încunjurate de un suc fără coloare, aşâ că strălucesc ca nişte diamante, de ţi se pare că e rouă. Sucul nu e nici rouă, nici miere, ci un fluid cleios ce-1 scot gămăliile. Pe foaie găseşti mai totdeauna resturi de aripi de insecte, de picioare de musculiţe, rămăşiţe pe cari planta nu le-a putut mistui.
Acum ascultaţi cu ce dibăcie îşi prinde planta insectele. Când vr’o biata musculiţă, atrasă de roşeaţa gămăliilor şi de fluidul acela sclipitor, se aşează pe foaie ca să sugă părută miere, s’a sfârşit cu ea dintr’acea clipită. Perişorii aceia cu gămălii o prind între ei şi n’o mai lasă. Cum îşi întinde caracatiţa picioarele ei şi apucă animalul, aşâ fac perişorii. Capetele lor se fac dintr’o dată roşii-întunecate, par’că ar simţi mânie, şi scot din ele sucul cleios în mare cantitate, şi toate se mişcă deodată ca electrisate plecându-se pe partea unde e insecta, ca şi când ar zice toate deodată: Prin-deţi-o! Firişoarele se încovoaie spre foaie ca degetele mâ-nei spre palmă, strângând insecta; cele mai învecinate s’a-pleacă şi ele; s’apleacă spre pradă chiar şi cele mai depărtate, toate sărind într’ajutor, din toate părţile, cât pot ajunge, şi nu trec trei secunde şi insecta e prinsă ca de-o sută de mâni şi e trasă la mijlocul foii, în albie, şi acolo moare înecată în sucul adunat dela toate firişoarele.
După două-trei zile nu mai găseşti din insectă decât părţile cari nu se pot mistui. Părţile moi au fost mistuite şi supte de plantă. Lucrul se întâmplă aşâ. Sucul pe care-1 scot gămăliile după ce-au prins insecta conţine o materie care e asemeni sucurilor din stomacul animalelor, au puterea de a disolva carnea, o prefac într’un lichid, care începe a circulă prin plantă, hrănind’o ca sângele pe animal. Până nu sug tot lichidul din albia foii, firişoarele rămân tot plecate cu gămăliile spre foaie. Apoi se îndreptează, ca să prindă altă 1
(1) Botanistul Porcius zice c! prin părţile nordice ale Ardealului s’ar fi numind Roua-cerului, dar mi se pare ca acest nume e tradus din nemţeşte Sonnentau (Roua-soarelui).
www.dacoromamca.ro
122
ALBINA
insectă. Până nu mistuesc hrana prinsă, nu pot prinde alta pe aceeaşi regiune a foii; o insectă nou-venită poate scăpă deci, căci firişoorele nu o prind, fiind ocupate cu mistuirea. Insă o pot prinde pe altă regiune a foii, căci numai pe-o jumătate a foii stau firişoarele plecate pe timpul mistuirii, pe cealaltă jumătate stau drepte. Prin urmare ele pot face într’aceeaşi clipită două prăzi, la dreapta şi la stânga foii. Când arunci fărămituri de carne de odată în 4 — 5 puncte ale foii, firişoarele se mişcă parc’ar fi nebune, când spre-o parte, când spre alta, voind să fio şi colo şi colo asupra prăzii, şi e frumos să vezi ce joc joacă, zăpăcitele de ele.
Lucrul cel mai vrednic de băgare în seamă este că firişoarele cunosc carnea, şi nu le poţi păcăli. Bine înţeles ele prind nu numai insecte, ci şi carne pe care le-o arunci, bucăţele de albuş de ou copt, sânge închegat, etc. Dar când le arunci nisip bunăoară, ori un mototol de hârtie, ori lemn, sare, ori altceva ce nu e de hrană pentru ele, firişoarele furioase se reped într’adevăr şi acum să prindă pradă, însă abia «o miroase» şi repede se întorc la loc, îndreptându-se şi nu mai vreau să ştie nimic de ce e pe foaie.
Botaniştii au făcut încercări şi dovedesc, că plantele acestea, când le hrăneşti regulat cu carne, se fac mai grase, mai puternice şi produc sămânţă mai mare. Când nu le dai carne de loc, pier. Prin urmare carnea pentru ele nu e numai o variaţie de mâncare, ci hrana lor unică.
G. Coşbuc.

Albinele Lucrătoare.

lbinele lucrătoare poartă grije de toată gospodăria stupului. Viaţa lor e o muncă fără răgaz ; decând ies din faguri, şi până la cea din urmă clipă a vi-eţei, ele nu contenesc un minut din lucru. Albina nu ştie să-şi facă o plăcere pentru ea; singurul gând care o mână în toate, este acela de a vedea roiul mergând bine, şi de a-şi îmmulţi neamul. La ele nu se ştie ce e ura, ce e pizma oi'i lăcomia, sau una să-şi facă ceva pentru dânsa ; tot ce se face o numai pentru familia întreagă. Printre albine nu se găseşte nici una care să stea fără lucru şi să nu fie de folos roiului. Toate albinele, chiar cele care stau nemişcate, tot lucrează ceva. Cele cari par mai adormite şi atârnă în jos ca o ciorchină, au poate sarcina cea mai grea: ele fac ceara, cu care clădesc fagurii.
Toate
lucrările
de făcut în stup sunt în seama lor. Ele se duc şi vin într’un zor, cu miere şi cu polen; cresc puii, ţin curăţenia în stup. Albinele lucrătoare sunt cele mai multe la număr într’un stup. Numărul lor atârnă de mărimea stu-
www.dacaromamca.ro
ALHINA
123
pului şi de rodnicia mătcii. In uleele de sistem vechiu se ridică la 20—30 mii; pe când în uleele mari, de sistem nou, se îmmulţesc chiar până la o sută de mii, şi cu cât sunt mai multe, cu atâta avem folos mai mare dela ele, mai ales în locurile, unde florile se trec repede şi culesul mierei durează puţină vreme.
Lucrările care le cere mersul bun al stupului sunt împărţite între albine cu o chibzueală cari ne pune în uimire, după vârsta lor. In cele dintâi 15 zile ale tinereţii, albinele n’au destulă putere să înfrunte greutăţile şi primejdiile culegerii mierii.
De aceea, la această vârstă, ele fac deosebite slujbe în nă-untrul stupului. Unele se îndeletnicesc, în stup, cu ţinerea curăţeniei, în care nu le pot întrece oamenii; altele dreg stricăciunile ce se fac la faguri, iar altele clădesc faguri noi, pregătesc mâncare din miere, polen şi apă şi o împart la pui; bat din aripi şi încălzesc ori răcoresc stupul, şi grăbesc îngroşarea mierii; îngrijesc de matcă, o netezesc şi o des-miardă. Alte albine fac streajă la urdiniş.
Ca nişte sentinele neadormite se plimbă la gura stupului încoace şi încolo şi iau seama la tot ce vine de afară. Ele priveghează albinele cari intră în stup ; cercetează pe fiecare şi n’o lasă să intre, dacă n’o cunoaşte că e din stupul lor. Pe hoţi îi descoper mai repede decât poliţia omenească; îi scot cu d’a sila afară şi la nevoie îi ucid cu înţepătura. Dacă o primejdie mare ameninţă roiul, strajea dă de ştire şi mii de albine ies întru întâmpinarea vrăjmaşului, pe care se năpustesc cu înverşunare; la nevoie se strâng grămadă la urdiniş şi astupă intrarea stupului. înverşunarea cu cari dau năvală asupra vrăjmaşului, nu vine din răutatea firii lor. Albinele sunt blânde, dar foarte bănuitoare. Orice întâmplare deosebită, cum ar fi apropierea unui duşman, pierderea mătcii, găsirea unei comori îmbelşugate de hrană şi altele, se lăţeşte printre ele cu repeziciunea fulgerului. Toate lucrările pe care le săvârşesc prin înţelegere la olaltă, ne fac să credem ca ele au mijloace de a-şi împărtăşi una alteia, gândurile.
Dela 15-a zi înainte albina tânără iose afară din stup, la lucru; mai întâiu începe să care apă cu care să pregătească mâncarea puilor; apoi aleargă pe câmpii ca să aducă polen şi mai târziu, miere. La bătrâneţe, albina nu mai e destoinică să adune miere ; dar nici atunci nu se lasă de lucru: stă pe faguri şi ţine căldură puetului. Aşâ lucrează până în minutul morţii, care vine de odată, fără boală, fără necazuri.
Cu cât înaintează în vârstă, albina pierde puterea de a îndeplini unele slujbe. S’a băgat de seamă că spre bătrâneţe, cu greu ea mai poate să facă ceară şi mai ales să pregătească mâncare la puet. Pentru stupar, ştiinţa aceasta are însemnătatea ei, căci îl lămureşte de ce nu e bine să umble primăvara la albine, prea de vreme. Prin aceasta se aţâţă
www.dacoramamca.ro
124
ALBINA
matca a ouă prea mult, pe când albinele fiind toate bătrâne din toamna trecută, n’ar putea să îndestuleze trebuinţa de hrană a unui puet prea numeros.
Cu vârsta, înfăţişarea albinelor se schimbă.
Când ies din faguri, sunt cenuşii şi mici la trup; cresc însă repede şi vărgile pântecelui devin gălbui. Cu cât se trec însă în vârstă, perii pier; trupul se face negricios şi aripele se rup pe margini, în urma frecărilor şi isbiturilor pe cari le îndură albinele, în alergăturile lor pe câmp.
Felul lor de cârmuire, nu îngădue a hrăni cetăţeni trândavi ori nefolositori. De aceea albina care se întoarce dela câmp cu vre-un beteşug, care o face nedestoinică la lucru, nu e îngăduită a mai trăi. Albinele, fără pic de milă o scot şi o aruncă afară din stup. Un nevolnic le-ar cheltui agoniseala, fără folos pentru familie.
Dragostea lor îmbrăţişează familia întreagă, iar nu o singură făptură. Cu toate astea, în ele e sădită mila uneia de alta. Când vătămăm în stup o albină, la strigătele ei, celelalte îşi arată dragostea, alergând cu miile s’o răzbune, cu o înverşunare fără margini. Ele nu ştiu ce e primejdia şi nimic nu le înspăimântă decât doar fumul.
Afară din stup însă, nu se cunosc şi nu-i pasă uneia de alta, pare că nici nu se văd; iar dacă găsesc una moartă, îi sug mierea, fără milă, fără şimţire.
Lucrătoarelele sunt albine de parte femeiască, care se nasc şi rămân toată viaţa sterpe. Cu toate astea se întâmplă într’o împrejurare, ca unele din ele să facă ouă, din cari se nasc albine. Când şi-au pierdut matca şi nădejdea de a-şi mai putea face alta, unele lucrătoare încep să ouă. Din ouăle lor însă nu ies decât trântori. Astfel că silinţa lor de a nu-şi pierde neamul, e zadarnică. Albinele ne mai pră-sindu-se, se împuţinează repede, până ce roiul piere cu totul. Stuparul are putinţă de a cunoaşte când ouăle din faguri sunt făcute de lucrătoare, fiindcă atunci ouăle sunt puse fără rânduială, în căsuţele fagurilor, presărate în toate părţile şi uneori chiar mai multe într’o căsuţă.
Viaţa albinelor lucrătoare, e împreunată de o mulţime de primejdii, pe cari ele le întâlnesc la tot pasul In drumurile ce le fac pe câmp, le prind ploile şi furtunile, cari le rătăcesc, ori ie aruncă la pământ, de unde, dacă sunt obosite, nu se mai pot ridică. în timpul unei furtuni, un stupar a socotit că i-au pierit odată 4.000 albine, numai dintr’un singur stup. Alteori albinele sunt prinse şi mâncate de pasări sau de unele gângănii; altele îşi rup aripele sau rămân a-găţate prin bălării. Oboselile peste măsură le sleesc puterile şi le scurtează viaţa. Vara, albinele nu trăesc mai mult, de 6 săptămâni, pe când primăvara şi toamna, fiind scutite de prea multă alergătură, trăesc ceva mai mult Intr’o vară un roiu îşi primeneşte de 2—3 ori albinele. Un stupar ţinând
www.dacoramaiiica.ro
ALBINA
125
socoteala albinelor, cari mor într’o zi, a găsit la un stup că de fiecare sută de albine, pier câte 3—4 pe zi. Prin xirmare un roiu care ar avea odată 35.000 de albine, ar pierde în ziua întâi 1.200 din ele şi apoi tot câte mai puţine, după numărul albinelor rămase. Dacă albinele nu s’ar mai prăsi, după 2 luni, roiul n’ar mai rămâne decât cu 500 de albine.
Numai albinele născute spre sfârşitul verii, au parte să se bucure iarna, de agoniseala surorilor lor de mai nainte.
Silite prin lipsa de flori şi prin asprimea vremii a nu lucră, aceste albine sunt scutite de oboseli şi de primejdii, de aceea viaţa lor e mai lungă, fără să treacă însă de 6 luni. Ele trăesc până primăvara, când încep iarăşi lucrările lor obişnuite.
Ca să putem afla, prin cântăreală, numărul albinelor din-tr’un roiu, e bine să ştim, că 10.000 de albine trag un kilogram.
N. Nicolaescu şi G. Stoines
POETUL	ANU
oetul Alexandru Sihleanu s’a născut la anul 1834, Ianuarie 6 în Bucureşti. După ce dobândi într’un institut din Capitală cele d’in-tâiu noţiuni clasice, plecă la Paris, unde îşi completă studiile, dela anul 1852 până la 1855.
La 1857 publică un volum de versuri foarte cunoscute azi, sub titlul: «Armonii Intime». Două luni după apariţia cărţii, poetul muri de «pustula ma-lingnă» (dalac, bubă neagră), luată dela o muscă care i s’a pus pe mână.
El era fiul lui Z. Sihleanu, proprietarul moşiei Sihlele, şi fratele d-nei Elena C. Grădişteanu, care în anul 1871 a tipărit ediţia a doua a «Armoniilor Intime», împreună cu o prefaţă plină de laude, a regretatului poet George Creţeanu. Librăria Carol Miiller a tipărit în «Biblioteca pentru toţi» şi volumul lui Sihleanu, aşa că poeziile lui sunt acum în mânele tutulor.
Cum eră poetul? După fotografia ce-a rămas, el pare voinic, vioiu, cu ochii mari, strălucitori, oacheş, cu obrajii plini şi de un caracter foarte bun. Creţeanu zice despre el: < Cine cunoscând acest june
www.dacoromamca.ro
126
ALBINA
dotat de toate graţiile figurei, ale spiritului, şi ale inimei, plin de foc, de viaţă, şi de sănătate, ar fi putut crede că va fi secerat aşa de repede? Abia douăzeci şi trei de ani numără junele poet...»
Sonetul I e un fel de profetisare ce face asupra sa:
Peste ţărmuri depărtate Vezi tu râul călător Cum în valuri turburate Se aruncă din izvor?
Pe-a lui maluri singurate Vezi cum vântul mugitor Mişcă trestia şi-o bate Şuerând încetişor?
Râu'i viaţa’mi sbuciumată Şi-acea trestie mişcată E-al meu suflet dureros.
Viitorul ce m’aşteaptă,
E pustia cea deşartă După malul nisipos.
Sihleanu avea şi nota satirică, şi dac’ar fi trăit, ar fi rămas după urma lui lucruri minunate.
In bucata XXVI întitulată «Cişmegiul», după ce descrie cum eră grădina pe la 1857, apoi zice:
«Astăzi este randcvuul unde vezi că se ’ntâlnesc Feluri, feluri de fiinţe ce s’amestec, se lovesc.
Cişmegiul e plimbarea unde fără nici-o plată
Mii de oameni fără treabă merg cu gura tot căscată.
Aci rochia de lână şi turbanul de tulpan Se atinge de mătasea dela doamna de Lenfant;
Surtucelul plin de pe:e dela Moise jidanul E şi el de o potrivă cu talmaua şi raglanul Ce croi cu iscusinţă grâsuliul Coulouvrin (1).
Unui june ce te ’mbată de parfumul lui Guerlin...
Scopul lui Sihleanu în această bucată e să rază de giubeliii paraponisiţi cari se temeau că tinerii cu studii din străinătate le va luă pentru totdeauna locurile. La o masă din Cişmegiu unul perorează
»Dar mai vrednic de vedere ’i acea masă mult vestită Unde vine de s’aşează lumea paraponisită. 1
(1) Un croitor din Bucuroşii N. lî.
www.dacaromanica.ro
ALBINA
127
Auzisem de prin lume că din zori până ’n noptat împrejurul ei s’adună nelipsit şi regulat,
Câţiva oameni jalnici care bând pe ceas zece cafele Şi trăind intr’un fum veşnic de ciubuc şi narghilele,
Unul altuia se vaită, vărsând lacrămi înfocate,
Că nu au chiverniseală, şi că slujbele sunt date Tot la oameni fără merit ce nu ştiu a profită De foloasele frumoase ce o slujbă poate da.»
Giubeliul după ce critică tot, şade jos în admiraţia colegilor săi. Dar...
«Timpul curse.—Trecând iară prin rel Ioc de duioşie O! surpriză neaşteptată! Masa lor eră pustie!
Intrebaiu.....mi se răspunse că cei paraponisiţi
Astăzi şed la alte mese, şi sunt parigorisiţi.»
D. Teleor.

Gum trebuiesc făcute arăturile
Iiriştele şi orice ogor după care s’a cules fructul (rodul) niciodată nu trebuiesc lăsate neîntoarse, ci totdeauna după seceră, trebuie de îndată să se are, pentru prima dată mai uşor — de 8—10 c. m. — pentru a îngropa sub brazdă toate paele, înlesnin-du-le putrezirea prin umezeala şi căldura de toamnă, care nu mai poate fi aceiaşi iarna, precum şi sămânţa de burusni, care pusă prin arătură în bune condiţiuni cu căldura, umezeala şi aei’ul, răsare uşor şi se poate stârpi cu desăvârşire,
prin o arătură adâncă de toamnă.
Dacă boalele la grâu, orz, secară etc„ ca rugina, pârlirea (mana), se întind din ce în ce mai mult, este că sămânţa acestor boale (toţi sporii ciupercilor) rămân până primăvara d’asupra miriştei — pe pae—neatinse şi atunci ori cât ar fi de adânc îngropate sub brazdă, având condiţiuni prielnice, adică aer, umezeală şi căldură,‘se înmulţesc îngrozitor, pe când dacă toamna ar fi fost împrăştiate sub arătură, s’ar simţi foarte puţin stricăciunea acestor boale.
Dela lăţimea brazdelor dintr’o arătură, atârnă mult mărun-ţirea pământului. Astfel pe un pământ clisos (argilos) brazdele trebuiesc trase în lăţime de 15—20 c.m., pe pământ puţin mai uşor (fraged) de 20—25 c.m., iar pe un pământ nişipos şi peste 25 c.m.
Adâncimea brazdelor faţă cu lăţimea, trebuie să stea totdeauna în proporţie do 2 la 3, căci numai aşa brazdele se răstoarnă uşor şi grăpatul are în deajuns folos.
Când brazdele să tae într’o grosime nepotrivită cu lăţimea, ele cad în dungă, grapa ori de câte ori ar trece peste ele rămâne fără folos şi buruenile cari totdeauna rămân
www.dacoromanica.ro
128
ALBINA
între brazdele lipite, sunt neatinse de grapă, şi nici pământul nu se mărunţeşte.
Trebuie tinut seamă totdeauna ca brazdele să aibă pro-porţiunea amintită mai sus — de 2 la 3 —, între adâncime şi lăţimea lor, şi să cadă în urma plugului în aşa fel, ca să facă cu orizontul un unghiu de 45 grade (adică cam jumătate şi mai mult de jumătate culcate în jos la cădei’ea lor), căci numai aşa pământul se amestecă bine în urma grapei şi rădăcinile de burueni se scot cu dinţii grapei.
In totdeauna trebuie să mai ţinem seamă de felul şi în-clinaţiunea pământului, de puterea ce are, mai mult sau mai puţin de a ţine deasupra apa sau a o strecură în jos, pentru a face arăturile în straturi despărţite prin câte un şanţ care să servească de canal pentru scurgerea prisosului de apă (drenaj).
Astfel avem pământuri umede şi clisoase (argiloase) cari nu lasă apa să treacă în jos; aceste pământuri trebuiesc numai decât arate în straturi ridicate, iar între straturi să fie totdeauna câte un şanţ care să aibă o scurgere la un capăt al ogorului, sau când ogorul este prea întins să se facă pe mijlocul său un şanţ mai mare, în care să se scurgă toate şanţurile dintre straturi (răzoare) şi căruia să i-se dea o scurgere, căci numai aşâ prisosul de apă care în toate primăverile pluteşte pe deasupra ogoarelor, se va scurge în grabă şi se va înlesni începerea lucrului.
Lăţimea şi înălţimea straturilor este totdeauna supusă în-clinaţiunilor şi felului pământului de a ţine apa în el.
Ogoarele după colini (dealuri) înalte, lasă apa mai repede să se scurgă şi astfel pe ele trebuiesc făcute straturi mai late şi şanţuri mai rari, pe când ogoarele de pe şesn’au nici o înclinaţiune spre a se scurge apa, şi pe ele trebuiesc făcute straturi şi şanţuri mai dese.
Nu sunt de ajuns numai şanţurile cari despart straturile, ci trebuiesc făcute şi alte şanţuri, cari să treacă peste straturi şi în a căror apropiere sau depărtare unele de altele iarăşi trebuie să ţinem seama de apa ce au să primească.
Pe pământurile nisipoase trebuiosc mai late straturile şi mai rari şanţurile.
Intr’o climă umedă (partea ţării ploiasă), trebuiesc făcute totdeauna straturile cu şanţurile lor mai dese, iar într'o climă uscată (lipsită de ploi) trebuiesc mai întinse straturile căci se păstrează bine umezeala.
Când pământul este a se arâ uumai de 8—10 c. m., este nimerit ca să se are în straturi cât se poate de înguste, de oare ce pământul cel bun se strânge din două părţi pe un strat şi este foarte priincios rodirei.
Pe lângă că straturile au darul preţios de a scurge ogoarele de apă (a le drena), ne mai aduc şi alte foloase destul de însemnate :
www.dacoromanica.ro
ALBINA
129
1)	Primăvara în timpuri ploioase şi în urma topirei zăpezilor, nici odată nu va putrezi pe straturi o sămănătură, cum se întâmplă adesea ori pe ogoarele fără scurgere.
2)	Niciodată nu degeră sâmănăturile de toamnă de pe ogoarele arate în straturi.
3)	Semănăturile păioase nu cad aşa uşor pe ogoarele a-rate în straturi, căci lumina, căldura şi aerul pătrund printre toate firele de o potrivă şi întăresc paiul.
4)	Ogoarele de pe înălţimi, arate în straturi, nu îşi pierd de pe scoarţă ţărâna, care este cea mai bogată în părţi hrănitoare, şi care totdeauna este târâtă do ape în văi, acolo unde nu are nici un stăvilar. Straturile făcute pe înălţimi ţin loc de stăvilar ţărânei mărunte, căci curentul (valurile) de apă este slăbit de şanţuri şi aceasta este de mare folos pentru bucate.
5)	Din multe cercetări ce le-am făcut nu numai pe ogoarele ţărei noastre, dar şi pe ogoarele plugarilor din Bucovina, Transilvania şi Ungaria, se adevereşte faptul că toate bucatele ce cresc pe un pământ umed, sunt mai mult atinse de rugină şi diferite ciuperci, pe când sâmănăturile de pe locuri mai uscate sunt adăpostite mai mult de aceste boale şi acest fapt n’il adevereşte şi ştiinţa care ne spune că microorganismele (cari dau loc la boale) găsesc un loc priincios numai acolo unde găsesc multă umezeală şi nu mai au aşâ multă putere, unde este locul uscat şi bine aerisit.
6)	Fructul (rodul) cules de pe un ogor uscat este mult mai sănătos, mult mai greu şi deci are mai multă valoare.
Ogoarele arate în straturi se fac de către plugari înţelepţi şi este de o deosebită trebuinţă a aruncă sămânţa de o potrivă pe toate straturile şi tot aşâ şi gunoiul. Apoi plugarul trebuie să îşi cunoască bine felul pământului său şi puterea de a ţine apa deasupra, precum şi aceea de a o scurge în jos.
Practica a dovedit că pe ogoarele arate în straturi toamna, se poate semăna mai târziu cu 15 zile, decât pe câmpuri a-rate întins, iar primăvara bucatele se deşteaptă din somnul de iarnă cu 8 zile mai înaintea celor de pe câmpurile arate întins, şi aceasta se explică prin faptul că în pământurile umede nu poate pătrunde uşor căldura şi aerul, până ce nu s’a scurs mai întâi apa.
Pământurile grele, clisoase, (argiloase) pentru a le aduce în stare de a da roade multe, trebuie mai întâi a le mărunţi bine, căci numai aşâ vor păstră umezeala şi cum ele sunt de bogate, ne vor da roade din belşug; însă acest dar, nu se poate căpătă decât prin 3—4 arături.
Când un ogor trebuie arat de 3—4 ori, totdeauna dela o arătură până la alta, să treacă cel puţin 4 săptămâni, timp în care umezeala şi căldura să lucreze la dospirea pământului şi nici o dată n’ar fi înţelept să facem numai decât o arătură după alta. Astfel de ogoare, cari sunt cele mai roditoare se pot face după trifoişte sau în prilogire.
_______________ Oh. Manolescu.
www.dacoromanica.ro
-■ei-
Vornicul Alexandru llalş
fost Gpitrop al Seiniuarinlni Veniiuuiii» între unii 1843—1845
www.dacoromanica.ro
ALBINA
131
Oraşul Tokio
J
tokio e cel mai de seamă oraş japonez. Numărul locuitorilor săi nu se poate şti cu exactitate. Cei mai mulţi călători şi geografi socotesc numărul lor la 2 milioane; în realitate însă nu poate să aibă decât cel mult 800.000, oraşul însă are o întindere uriaşă.
Casele sunt toate mici şi prevăzute cu o curte mică sau o grădiniţă de flori; în schimb sunt o mulţime de parcuri publice şi sfiinte (în jurul templelor). însuşi palatul Stro, locuinţa Micadului, se află în centrul oraşului şi ocupă un teren vast. Palatul e despărţit de restul oraşului prin două ziduri înalte, concetrice, înconjurate şi acestea de şanţuri adânci în care curge un râuleţ. Dealungul ţărmurilor râuleţului cresc conilere cu trunchiu luciu şi ramuri în tormă de zig-zag, cari târându-se pe ziduri, dau ţinutului o înfăţişare ciudată şi caracteristică ţinuturilor japoneze. Zidul din lăuntru apără clădirile şi grădinile imperiale ; în jurul lui se întind locuri mari nelocuite şi deşerte, tăiate de drumuri fără sfârşit. Acestea servesc de căi de comunicaţie cu oraşul; dealungul lor se ridică nişte clădiri vechi yaşchi, prefăcute în ministere şi cazarme. Terenurile acestea întinse servesc drept câmpuri de manevre. In mahalale casele sunt împrăştiate peste câmpuri; în cartierele mai importante, dim potrivă, casele sunt aşa zicând zidite una peste cealaltă şi în fiecare e câte-o prăvălie. Oraşul e împărţit .în cartiere şi acestea în cercuri mai mici numite cho. Uliţele n’au nume, ci se amintesc cu numele cercului (cho) în care se allă. D’asemenea şi casele sunt numerotate după locul ce-1 ocupă în c/io, şi nu în uliţa lor.
Oraşul Tokio e foarte răzleţ; originalitatea i-o dau însă mulţimea de canaluri ce se încrucişează în toate direcţiile şi formează o reţea de irigaţiune complicată. Izvorul principal al canaturilor e apa bogată a râului Ogawa. Deasupra uliţilor, în multe locuri, se ridică poduri de lemn foarte înalte. De pe aceste poduri omul.uşor poate coprinde cu ochii încântătoarea deltă de canaluri, care formează, aşa zicând, unicul mijloc de transport comercial.
Peste zi, stradele sunt foarte animate, şi înfăţişarea lor e pe cât de ciudată, pe atât de interesantă. Trotuarele sunt rele de tot. In gura unei strade se ivesc deodată oameni în fuga mare, cari abia răsuflând, prin strigăte încearcă să deschiză prin mulţime cale pentru o trăsură europeană trăsă de cai şi purtând vre-un prinţ sau alt demnitar înnalt.
De cealaltă parte soseşte în galop un ofiţer de cavalerie urmat de servitorul său pe jos. Comercianţii aşezaţi în faţa dughe-nelor, salută cu umilinţă trecătorii, şi le zâmbesc în fel şi chip, în nădejdea că vor intră la ei. Alţii îşi poartă maria în
www.dacoromamca.ro
132
ALBfNA
coşuri atârnate de capetele unui baston pus peste umere. Cu strigăte îşi laudă mărfurile de tot soiul, mai ales însă comestibile.
In mijlocul acestei învălmăşeli, o ciurdă de copii, băieţi şi fete, un adevărat vârtej viu, dau năvală de odată în stradă... fiecare dă drumul câte unui balaur de hârtie, împiedecă circulaţia, se strecoară printre trăsuri, tără să le pese de strigătele vizitiilor cari numai cu nevoie mare pot opri caii să nu i calce. Un sergent bătrân, cu aeier grav, încearcă să restabilească ordinea, ameninţând lumea asta de copii cu bastonaşul său scurt. Aici o ceată de fete tinere şi vesele intră în atelierul lor. Încă de departe se aude râsul lor vioiu, convorbirea lor veselă. Colo nişte studenţi vreau să pară serioşi, şi păşesc ca nişte moşnegi, târâind zgomotos ghetele lor de lemn peste trotuarul de piatră. Intr’un alt colţ se naşte o învălmăşeală. Roata unei jinricht (un lei de trăsură) s’a frânt, intrând în osia de fer a unui tramvai. Această întâmplare, opreşte o clipă pe lumea trecătoare.
Casele din faţadă sunt apărate împotriva ochilor trecătorilor prin un zid de pământ acoperit de scânduri, sau de un gard. O uşă adese-ori aşâ de joasă, în cât numai plecându-te poţi intră, comunică cu interiorul. Sala d'intâiu în care intri e de o-bicei mare şi serveşte de sală comună şi pentru întruniri. La cei bogaţi sala asta e un fel de vestibul pentru servitorime, la cei săraci de tot, este bucătărie. Fiecare casă are o curte sau o grădiniţă îngustă ; această grădiniţă, demnă de ţara Liliputanilor, are în mijlocul ei un bazin sau chiar numai un simplu vas de apă, în care înnoată nişte peşti mărunţi de culoare albă-roşie, având nişte aripioare umflate şi străvezii înconjuraţi de aceste aripioare, peştii ţi se par nişte sticluţe de gelatină cu un sâmbure negru în ele.
Îmbrăcămintea odăilor e simplă ; în casele mai bogate pereţii sunt acoperiţi de kakemonosuri, nişte tablouri japoneze de hârtie sau trestie, lungi şi înguste; un mic dulap serveşte pentru păstrarea hainelor. Iarna în mijlocul salei se aşează un şibachi, un fel de cutie de lemn dreptunghiulară şi cel mult de 50 c.m., de lungă. In cutia asta, umplută cu cenuşă caldă, licăreşte ici colea câte un cărbune aprins, silinduse parcă a lene să încălzească odaia şi mai cu seamă ibricul cu apă pentru ceaiu. Ici colea mai zăreşti şi nişte mărunţişuri, sau mai des câte un ghi-veciu, în cari îşi tânjeşte viaţa un arboraş ciudat fără frunze şi acoperit de flori. Japonezii iubesc din cale afară acest soiu de plante.
Cu toate că pe deosebitele insule japoneze temperatura variază peste măsură, casele sunt pretutindenea în acelaş fel construite ; materialul întrebuinţat este lemnul, paele şi hârtia. La un mijloc mai bun de încălzire nu se gândeşte nimeni.
Desele cutremure de pământ îi împiedică să-şi construiască clădiri solide şi-i silesc să locuiască în case mici, uşoare şi mlădioase.
Aici îşi găseşte esplicarea şi faptul că toate casele au numai
www.dacaromamca.ro
ALBINA
lo3
un singur cat. Patru stâlpi sprijinesc un acoperiş (le paie sau de plante mărunte la câmpie, de cărămizi sau chiar de tinichea în oraşele mari.
Prăvăliile lor în genere sunt mici; dar în Tokio şi Yocohama se găsesc şi magazii mari ca bazarele noastre. Magaziile astea au două caturi construite în stil european. O lumină frumoasă de lampioane arată trecătorilor intrarea. Intrat odată, eşti silit să taci nenumărate ocoluri, să urci, să cobori şi să vezi astfel, întreaga expoziţie de obiecte, până ajungi la uşa de ieşire.
Otilia (le Cozmuţa.
6 învăţătoare model
nvăţătoarele şi învăţătorii noştri sunt nişte soldaţi pregătiţi şi trimişi ca să lupte prin satele depărtate împotriva celui mai mare duşman al ţării, împotriva neşiiinţei; şi aceia dintre ei, care cad pe câmpul de luptă făcân-du-şi datoria cu sfinţenie, sunt vrednici ca numele lor să fie cunoscut şi pomenit de toţi cu cinste şi cu laudă.
O astfel de învăţătoare a fost d-ra Alia Stan.
Ca elevă la secţia normală a Azilul «Elena Doamna» se numără printre elevele cele mai cu minte şi mai silitoare. Pe la sfârşitul anului şcolar 1902 — 1903, luându-şi diploma de capacitate, fu numită învăţătoare în comuna Păuşeşti-Otăsău (jud. Vâlcea).
Intr’una din zilele primăverii trecute (1904), se răspândeşte prin Asii vestea că d-şoara Ana Stan • a murit.
Această ştire a produs în şcoală o uimire generală.
«Ana Stan ?..., (se întrebau toţi). Eleva ceea voinică, plină de sănătate, şi atât de bună şi de inteligentă, a murit... Când?... Cum?... Ce fel?...»
Dar la întrebările acestea nimenea nu putea să dea vre un răspuns.
O altă elevă, dintre cele ce se află încă în Asii, rugă atunci printr’o scrisoare pe învăţătorul diriginte al şcoalei din Păuşeşti, ca să-i scrie cu dea-mănuntul tot ce ştie despre sfârşitul sărmanei Ana Stan.
www.dacoromanica.ro
134
ALBINA
Iată câteva părţi din amănunţitul răspuns al d-lui diriginte Toma Stăpânoiu:
. . . «Mi-aduc aminte, ziua de 9 Sept. 1903...
.. . «Am intrat în clasă. Aci, alături de-o nevastă din sat văd pe Domnişoara, care mi-se recomandă (Ana Stan). Figură imposantă,
dar cu aerul timid al unui îelev de şcoală......Am întrebat-o,
unde are de gând să stea ? .. Mi-a răspuns că nu ştie, că financiar stă foarte rău, că a avut bilet de tren gratis, şi că n'are asupră-şi decât 6 lei___
. . . «Mi-am adus aminte, că aici în sat este o cucoană bătrână, văduvă şi oarecum, bogată. Am dus-o acolo, am rugat pe cucoană ca s’o primească, şi a primit-o___
«A făcut apoi (D-şoara Stan) un împrumut de 60 de lei la banca populară din sat, pe care i-a trimis bunică-si ca să vină
aici....A venit bătrâna... şi (după câtăvâ vreme) a adus, tot
cu cheltuiala bietei Domnişoare, şi pe bătrân. S’a instalat la şcoală unde avea locuinţă şi lemne de foc gratis. .. Domnişoara nu mai eră tristă, se făcuse veselă, comunicativă...
... «A venit timpul să mergem la conferinţa cercului, la Mo-nastirea dintr’un lemn. Am întrebat-o, dacă poate merge călare şi dânsa mi-a răspuns că de şi n'a călărit nici odată, dar merge. I-am dat un cal blând, i-am ajutat să încalece şi am plecat, împreună cu alţi învăţători. Pe drum a început a ploua şi ne-a ploitat până la Monastire___La masa ce a dat-o învăţăto-
rul de acolo, căută să fie mereu veselă, dar se cunoştea că cu greu îşi stpăneşte tremuratul.... Acasă, a spus nevestei mele şi bunicilor săi că a petrecut bine, dar a rămas cu o tuse, de care n’a scăpat decât în cimitir....
. .. «Arătă voinică, era tot veselă. . . Mergea, ta fiecare conferinţă a cercului... Dânsa făcea, toate procesele verbale ale conferinţelor.....
«Pe fetele mele le privea ca pe surorile ei şi le învăţă la lucru. Celor două mici le-a croit şi le-a cusut rochiţe frumoase, ce le au şi acum. Mă doare inima când le văd...
«Apoi nevastă-mea, când aveâ vr’o ne’nţelegere cu mine se jăluiâ la dânsa, şi dânsa ne da poveţe, ca o bătrână. Nu se ducea în sat, decât la cucoana cea bătrână şi la noi.. . Veniau însă mulţi la dânsa şi o invitau ; dar ştia în totdeauna să se • scuze. Picta aşa de frumos, cum n'am văzut. îşi scria caetul de pregătire cu planurile pentru fie-ce zi... şi ce frumos îl scria!..
.. . «Am dat serbări şcolare, la a căror aranjare se pricepeâ de minune. A preparat pentru sărbătorile crăciunului «Visul României», care a avut un succes strălucit. Inimă de peatră să fi avut cine-vă, şi tot se mişcă, când o vedea bolnavăi cum eră câtă osteneală îşi dedea, ca totul să iasă bine. Toţi învăţătorii dimprejur o stimau şi au felicitat-o de resultat—
«Pe zi ce trecea însă blestemata de boală progresa. Eu îi ziceam D-şoarei să mergem la doctor, şi dânsa ziceâ că nu merge până nu-şi va plăti datoriile. O rugam să lase datoria dela banca populară, că-i amân eu termenul şi pentru doi ani. Nu vrea; vrea să ştie că n'are poliţe semnate de dânsa. Cum tremură când a semnat poliţa ! .. şi cât eră de veselă, când şi-a luat-o înapoi!
www.dacaramanica.ro
ALBINA
135
- In fine, când şi-a luat leafa pe Ianuarie (pe la 10 Fevruarie),
am mers la doctor... L’am întrebat pe doctor..şi el mi-a spus
ca să'mi despart fetele de dânsa... Dar eu nu i-ain spus ei aceasta, ci i-am spus că mi-a zis doctorul că se face bine... A luat doctorii şi am venit acasă... După trei zile a început să scuipe sânge. ...Am scris doctorului, care mi-a răspuns s’o trimetem îndată la spital. Am trimis’o în Bucureşti la Filantropia.... Iu fiecare scrisoare îmi spunea că se simte bine şi că in curând are să vină.___
«In Dumineca Floriilor am avut conferinţă... Când am sosit acasă seara înserat, am auzit că a venit D-şoara ; şi dimineaţă in’am dus s’o văd__Ce schimbare ! Ce uitătură speriată !.
—«Tată!., tată!.» (se deprinsese a mă numi «tată») «M’am făcut bine!.»
Pe mine m’au podidit lacrămile... Joi a murit. Şi Sâmbătă am înmormântat’o lângă copiii mei, ce îi am în cimitirul satului...
«Nu voiu uită-nici odată spiritul pătrunzător, caracterul îndatoritor şi înfăţişarea mândră ce avea... învăţătorii cercului au contribuit şi i-am făcut o cruce de peatră. I-am scris pe cruce :
«Dacă ’n douăzeci de toamne Zi senină n’am avut___»
cântecul ce-i plăcea...»
Până aci d-1 diriginte, Toma Stăpânoiu.
Mai e nevoie să adaug ceva?... Voiu adăogă numai câteva cuvinte.
Din amănuntele citate mai sus se vede lămurit cine eră d-şoara Ana Stan, ce caracter nobil avea, şi cu cât devotament căută să-şi înplincască toate datoriile.
Viaţa ei de educatoare a poporului a fost scurtă, abia de câteva luni; dar prin felul cum a căutat a-şi împlini chemarea în acest timp, ea poate sluji drept model tutulor. Devisa-i eră: Datoria mai pre sus de toate.
Am scris întru amintirea ei aceste câtevâ rânduri, pentru că — după cum ziceam la început: — soldatul care cade pe câmpul de luptă făcându-şi datoria cu sfinţenie, este vrednic ca numele lui să fie cunoscut şi pomenit de toţi cu cinste şi cu laudă.
P. Dulfu.
—' Nu poţi fi şi cu slănina în cămară, şi cu varza grasă în oală.
www.dacoromanica.ro
Arhiereul Neofit Scriban (1808—1884) lost Rector al Seminariului Veiiiamin deln 1800—1803.
www.dacoromanica.ro
ALBINA
137
5tarea udometrică şi agricolă a "României
La finele lunei Septemvrie 1904, st. u.
In această lună au fost două perioade ploioase: dela 4 la 8 şi dela 17 la 23. Ploile au fost generale în toată ţara; în Moldova şi în partea estică a Munteniei, foarte abundente. Dela 4 la 6 şi dela 17 la 19 au fost, mai cu deosebire, ploile cele mai mari; pe unele locuri s’au obţinut cantităţi zilnice dela 50 la 100 mm. de apă, producând pe alocuri chiar inundaţiuni şi stricăciuni.
Totalul apei din cursul acestei luni a fost, în mijlociu, aproximativ de 133 mm. pe când valoarea sa normală este numai de 39 mm.; această lună a fost, prin urmare, excesiv de ploioasă. Ea este cea mai ploioasă dintre toate lunile Septemvrie dela 1891 încoace, de când studiem ploaia în România. La Bucureşti, unde se fac observaţiuni udometrice de 41 de ani, n’amai căzut niciodată in Septemvrie, o aşa de mare cantitate de apă.
Moldova a avut cele mai abundente ploi, în general peste 150 mm.; Oltenia şi Dobrogea, numai câte 100 mm.
In toate districtele, afară de Mehedinţi, Gorj şi Dolj, cantităţile mijlocii de apă au depăşit 100 mm.; în Argeş, R.-Sărat, Bacău şi Neamţu, ele au variat între 180 şi 200 mm.
Cu’ toată abundenţa neobicinuită a ploilor, din cursul acestei luni, totuşi n’am ajuns încă la valoarea normală a precipitaţiu-nilor. Intr’adevăr cantitatea totală de apă căzută pe suprafaţa României în ultimele 15 luni (dela Iulie 1903 până la finele lui Septemvrie 1904) este aproximativ de 546 mm., pe câtă vreme normala este de 755 mm. şi prin urmare precipitaţiunile obţinute nu reprezintă decât 72% din valoarea normală. Cu toate acestea, ploile din această lună, au produs o îmbunătăţire foarte simţitoare, în starea udometrică, căci deficitul de apă care în luna precedentă eră de 43%, s’a redus acum la 28%.
Nici într’un district, cantitatea totală de apă, adunătă în ultimele 15 luni, nu numai ca n ’a întrecut valoarea normală, dar nici n’a atins-o.
Să notăm însă, că în anul secetos 1894, cantitatea totală de apă obţinută dela Iulie 1803, până la Septemvrie anul următor, a fost mai mică ca acum , căci atunci nu se strânsese, decât numai 496 mm.
Volumele de apă ale râurilor, pârâurilor şi lacurilor s’au mărit in mod simţitor; totuşi nivelul lor, n’a ajuns pe cel normal epocei corespunzătoare.
Unele râuri s’au revărsat, din cauza ploilor repezi şi abundente, cari au mărit mult nivelul apelor.
Umezeala în urma ploilor, a pătruns în pământ până la 50 cm. şi mai mult.
Din cauza zăpezei ce a căzut în zilele de 18 şi 19, în regiunea muntoasă şi în nordul Moldovei, timpul s’a răcit simţitor pretutindeni, aşâ că temperatura mijlocie a acestei luni în întreaga ţară, a fost cu aproape 2" mai coborâtă ca valoarea normală, ceia ce rar se întâmplă în Septemvrie. Din această cauză precum şi aceia a ploilor ce au mai urmat, vitele în Moldova au suferit foarte mult: în multe părţi din nordul său au fost numeroase cazuri mortale.
www.dacaromanica.ro
138
ALBINA
După încetarea ploilor timpul s’a încălzit binişor deşi nopţile au continuat a fi reci. In mai multe nopţi de arândul s’a notat brumă în mare parte a Moldovei şi chiar pe alocuri în Muntenia.
In ultimul nostru Buletin, vorbim de situaţiunea agricolă la finele lui August 1904, conchidem:
«Ploile dela sfâşitul acestei luni şi acele foarte abondente din «prima decadă a lui Septemvrie vor fi de mare folos păşunelor < şi fâneţelor, dar mai cu deosebire semănăturilor de toamnă, pen-«tru viitorul an agricol».
Cantitatea extra ordinară de apă ce a căzut în cursul acestei luni deşi a confirmat această părere, totuşi în multe părţi ea a produs şi unele pagube.
Porumburile cari în unele părţi scăpaseră de secetă şi erau gata a se culege, s’au muiat din cauza prea multor ploi, iaruniles’au .negrit şi chiar au încolţit pe ştiuleţi; chiar acolo unde ele n’au 1suferit asemeni stricăciuni, vor avea trebuinţă de multă căldură pentru a se usca. Porumburile mai târzii caii se îndreptaseră puţin după ploile din luna precedentă, acum au început a vegeta diu nou şi au dat chiar păpuşi. In unile părţi a răsărit sămânţa de porumb pusă în primăvară şi care din cauza uscăciunii n!a putut germina.
In definitiv ploile din această lună au mai sti'icat şi din puţi-nile porumburi, pe acolo unde se speră a se obţine câte ceva.’
In multe localităţi porumburile s’au cules încă dela începutul lunei deşi nu erau pe deplin coapte; pe alocuri ele se culeg şi acum.
Nutreţurile şi cerealele ce se găseau în clăi, şire sau în girezi, fiind pi'eâ afânate, au fost mult pătrunse de ploi, încât mai în toate părţile fânul şi paele s’au mucigăit, iar cerealele chiar au încolţit.
Câmpiile au înverzit ca şi în primăvară; iarba după păşiuni şi fâneţe, care până acum eră arsă, a crescut, în cursul acestei luni, cu o vigoare extraordinară. Vitele găsesc acum ce paşte în de ajuns, şi în condiţiuni normale de temperatură, vor avea hrana mai mult timp.
Lucernierile şi trifoiştele sunt aproape de a da o nouă coasă ; asemeni meiurile şi mohoarele cari au fost semănate în August.
Semănăturile de rapiţă, grâu, secară şi orz, făcute la începutul lunei, favorizate de zilele calde, şi do ploile din prima sa jumătate, au germinat şi răsărit foarte repede. Toate aceste plante sunt acum viguroase şi au îuceput a înfrăţi. In unele părţi va fi nevoo chiar de a se paşte cerealele. Semănăturile din ultima decadă, cu tot timpul rece ce a fost, au răsărit bine şi se des-voltă repede.
Ogoarele şi arăturile de toamnă s’au făcut pretutindeni cu multă înlesnire, umezeala fiind pătrunsă la adâncimi destul de mari. Ele continuă încă.
Sfeclele de zahăr şi de nutreţ precum şi zarzavaturile s’au dezvoltat foarte mult în urma ploilor, aşa că se aşteaptă o produc-ţiune mulţumitoare.
Arborilor, arbuştilor şi pomilor roditori, cărora le căzuse frunza încă din August; în această lună, le-a dat frunze noi; la unile specii ele sunt destul de mari. Unii meri, pruni, corcoduşi, cireşi, castani sălbatici şi pe alocuri liliacul au înflorit pentru a doua
www.dacoromanica.ro
ALBINA
139
oară. Chiar frunzele vechi s’au mai înverzit şi s’au mai mărit. Dintre fructe s’au copt gutuile, merele, perile şi prunile tomnatice.
întreaga vegetaţiune s’a înveselit şi se prezintă acum ca şi în toiul primăverei.
Viile nu au fost tocmai favorizate de ploile din cursul acestei luni, căci strugurii fiind aproape copţi, au crăpat şi în multe părţi s’a cam stricat. Culesul viilor s’a început mai de timpuriu ca de obiceiu. Ploile din urma au produs stricăciuni prin des-rădăcinare la multe vii după coaste in Moldova şi în Dobrogea.
Directorul Institutului Meteorologic,
St. C. Hepites.
Activitatea societăţii „5teaua“
Dela întemeiere şi până acum, Societatea a tipărit în broşuri decâte 90—126 pagine, următoarele lucrări:
No. 1. Din Ţara Basarabilor, de G. Coşbuc.—Rezumat al Istoriei noastre naţionale dela colonizarea Dacilor până la răs-boiul pentru neatârnare din 1877—78.
No. 2. Foloasele învăţăturii, de P. Dulfu. — Descrierea stării do azi a sătenilor noştri în asemănare cu a celor de prin ţările apusene şi mijloacele de îndreptare.
No. 3. Minunea vieţii şi cheia lumii, do Th. D. Sperantia.— Povestire instructivă.
No. 4. Grădina de legume, de Ion Hăşeganu.— Tratat de grădinârie.
No. 5. Medicul poporului, partea I, de Dr. I. Felix. — Poveţe practice de igienă.
No. 6. Avem eu ce să ne mândrim, de T. Duţescu-Duţu.— Spicuiri din Istoria şi Literatura naţională cu îndemnuri pentru săteni la învăţătură.
No. 7. Medicul poporului, partea 11. de Dr. I. Felix.—Poveţe pentru păstrarea sănătăţii.
No. 8. Biserica ortodoxă română, de I. Mihălcescu şi V Puiu.—Explicaţiuni asupra slujbei şi lucrurilor bisericeşti.
No. 9. Ştefan cel Mare, de Al. Lăpădatu.— O scurtă povestire populară a faptelor neuitatului voevod.
Fiecare cărticică are numeroase gravuri, toarte bin isbutite şi potrivite textului.
In anul curent societatea a mai dat la lumină portretul M. S. Regelui, înainte de serbarea dela 10 Maiu, şi portretul lui Ştefan cel-Mare. cu prilejul aniversării a 400 de ani dela moartea strălucitului voevod. Pentru acesta din urmă a ‘ avut concursul binevoitor al Ministerului de culte.
Portretul M. S. Reginei e în lucru şi va eşi de asemenea în curând.
www.dacaromanica.ro
140
ALBINA
Afară de acestea, conform statutelor, societatea a acordat mai multe premii la diferiţi autori, cari au publicat scrieri folositoare, mai ales pentru popor.
LICITAŢI UNI.
In ziua de 6 Noemvrie 1904, ora 10'/a a- m., se va ţine la Eforie, Bulevardul Elisabeta, licitaţie publică cu oferte închise, pentru darea în întreprindere a învelitorei cu şindrilă (şiţă) a diferite ecarete şi împrejmuirea pe 250 m. 1. la moşia Rociu-Stănislâveanca din jud. Argeş.
Devizul în sumă de lei 2.648,69.
— Pentru arendarea moşiei Ciopângeni-Poenari din jud. Argeş, pe period de 10 sau 15 ani, cu începere dela 23 Aprilie 1905.
Spre a luă parte la licitaţie trebuie garanţie provizorie lei 4.000.
*
* *
In ziua de 23 Noemvrie 1904, ora lO’/a pentru arendarea moşiei Vatra-Schitului Cornet din jud. Argeş pe period de 10 sau 15 ani, cu începere dela data aprobărei.
Domnii concurenţi spre a luă parte la licitaţie vor trebui să depună garanţie provisorie lei 800.
Condiţiunile speciale şi orice alte informaţiuni se pot luă la Serv. Bunurilor Eforiei, în zilele şi orele de lucru.
Nutriţi roii pe timp ploios. — Nu arare-ori se întâmplă, că mai multe zile de arândul albinele din roii de curând eşiţi, nu pot sburâ de loc pe afară, din pricina ploilor neîntrerupte şi ast-fel, neavend de loc miere în stup, multe din ele pier, iar cari rămân în lipsă totală de miere, nu pot găti nici faguri, nici prăsi pui.
Contra acestui rău se poate luptă, ajutând roii cu miere. In stupii de scândură sau mobili, se pune un fagur, doui, cu miere. Dacă nu am avea miere de reservă, scoatem fagurii trebuincioşi dintr’un stup în care nu e lipsă de miere. Neavend miere în faguri, putem da miere scursă, dar fără să fie amestecată cu apă. Aceasta se pune pe înserate într’un taler, după ce mai întâiu s’a stâmpărat. Pentru ca albinele să nu se înece, se pune pe deasupra ei bucăţele de paie sau aşchiţe, şi ast-fel talerul se aşează în stup. Tot aşă se dă hrana şi în coşniţele imobile (de nuiele, paie etc.). Dimineţa talerul se înlătură.
Neavend miere, se poate topi zahăr în apă, dându-se ca şi mierea curgătoare într’un taler. Dacă apa cu zahăr s’ar ferbe, ar fi şi mai bine.
Dacă vrei să scapi de şoaricii din casă, usucă şi zdrobeşte mărunt foi de leandru (oleandru), mestecă-1 cu nisip mărunt, şi presară acesta pe la şi în găurile şoaricilor. Şoarecii neputând suferi mirosul greu de leandru, vor fugi din acele locuri şi nu se vor mai întoarce.
www.dacoromanica.ro