Anul II Duminică, 2 MaiO 1899. No. 31 REVISTA ENl APARE Lfe' CĂ POPDLARĂ FIE-CARE DUMINICA Abonament, pe an in ţarâ . . Lei 5 ijj Abonament, pe an în strâln&t. Lei O • eiunlînţar^. » 3 || upi MmSr...........15 bani Manua^ae'ţiy peptlblţoate se COMITETUL DE REDACŢIEI P. Garboviceanu C. Ridulescu-Motru G. Coşbuo I. Otescu P. Dulfu oţo G. Adamescu V. S. Moga N. Nicolaescu Const. C. Popi-TaşcA Gr. Tcodossiu. Redacţia şi Administraţia Btr. Mfintnldaa, Mo. ». SUMAR: Albixia, Autocefalia bisericii române.—Gheorghe Adamescu, Episcopul Melhisedec,— O, Coşbuc, Ierusalimul şi biserica sfintulul mormînt.—Gh, A., Doctorul Assaky.—Gr. Teo-•idossiu, Mijldce de propăşire. — C. Mddărjac, Plugarii. — S, Vechiu, Altoirea cu ochiu. — Alcxandm Georgescu-Petrâsa, O scrisdre.—Pentru copiii săraci.—M. S., Serbarea liceului •din Craiova. — Cronica anti-alcoolismuluî. — Cantinele şcolare din judeţul Dorohoiu.- Ar. Gâdciu, Cum putem face să crăscă părul. — N. O. rojjovicî-Lupa, Bibliografie. — O faptă bună.—Mulţumiri.—Apel.—Răspunsuri la întrebările din No. 23. — Scirl. — Adrese către •redacţie.—Preţul cerealelor din tlrgul Brăila. Ilustraţiunî: Episcopul Melhisedec.—Dr. George Assaky. Autoeeîalia Bisericii române 1 Maiu 1885 Biserica română trebue să serbeze acestă cji printre cele maî importante ale vieţii sale, căci la i Maiă 1885 s’a recunoscut «autocefalia», adică deplina neatârnare a Bisericii românesc! de cele-l-alte Biserici ortodoxe. Cu acestă ocasiune, dăm biografia şi portretul unuia dintre luptătorii pentru acest mare act şi unuia dintre prelaţii pe cari istoria îl va glorifica tot-d’a-una: Episcopul Melhisedec. «ALBINA» «Albina II. 61 www.dacoromanica.ro 962 ALBINA EPISCOPUL MELHISEDEC (1822 — 1892.) elhisedec a fost fiul unui preot de sat din ju-' deţul Nămţu. Primele învăţături le-a primit de la un dascăl de la biserica Treî-Erarhi din Pia- tra şi în satul seu de la un călugăr. Părinţii săi, vădend dorul de învăţătură al lui Mihail—numele mirenesc ce purtă, înainte de a intră în călugărie—l-au dat în 1834 la seminarul din Socola, ale cărei învăţături terminându-le, se făcui învăţător într’un sat din judeţul Nămţu. Când seminarul iu reorganisat de către arhimandritul Fi-laret Scriban, Mihail se întorse in şcolă şi, prin silinţa cx-tra-ordinară ce depunea, atrase bună-voinţa părintelui Fi-laret, care mijloci să-l numcscă suplinitor la catedra de retorică pastorală şi istoria naţională (1843). In acelaş an se iăcu călugăr, luând numele de Melhisedec. Curând după. aceea fu hirotonit ierodiacon, numit inspector al seminarului; iar în 1848 tu trimis la Kiev ca să-şi completeze: studiile. Intorcendu-se din străinătate cu titlul de Magistru în teologie şi litere, fu numit la seminarul din Socola profesor de ermineutică, dogmatică şi scripturistică eclesiastică. Distingendu-se ca profesor printr’un mare zel, fu numit rector al seminarului din Huşi (1856). Numit apoi arhimandrit, locoţiitor al episcopiei din Huşi, apoi arhiereu, Melhisedec luă conducerea provisorie a episcopiei Dunăriî-de-jos, care aveâ reşedinţa în Ismail. întărit apoi ca definitiv în acăstă demnitate, rămase acolo pînă după tractatul din Berlin (1878), când cele trei judeţe ale Basarabiei fură luate de Rusia. Atunci se strămută lâ Galaţi, unde rămase pînă la 1879, când fu ales episcop de Roman. Acăstă episcopie o ţinu pînă la morte. In timpul pe care ocupaţiunile de profesor sau de conducător al Bisericii i-1 lăsau liber, el se ocupă cu literatura bisericăscă şi cu istoria ţării. Pentru meritele sale ca scriitor fu ales membru al Academiei în 1870. Despre activitatea lui a scris un frumos studiu d-l I. Kalinderu. De asemenea nici politica nu 1 lăsă strein, politica mare,. www.dacaromamca.ro www.dacoromanica.ro 964 ALBINA de idei, politica naţională. Ales membru al Divanului ad hoc în 1857, el susţinu unirea în tote chipurile, ţinu chiar predici în biserică prin cari îndemnă pe credincioşi să dea mâna pentru acestă măreţă faptă. După ce ideea unirii is-buti să-şi facă drum şi să fie pusă în practică prin îndoita alegere a lui Cuza, Mihail Cogălniceanu, devenind prim-ministru al Moldovei, luă în minister pe arhimandritul Mel-hisedec, pentru-că tocmai atunci începuse a se agită ces-tiunea secularizării averilor mânăstirescî şi eră nevoe de un om cunoscător al afacerii şi patriot. Adunarea electivă n’a primit numirea lui Melhisedec şi acesta, imediat ce s’a pronunţat un discurs contra sa, a şi demisionat din înalta funcţiune. Operile episcopului Melhisedec sînt forte numerose. Pe lingă cunoscutele sale cronici a Huşilor şi a Romanului, pe lîngă câte-vâ manuale de şcolă, el se mai ocupă şi cu trecutul Bisericii române, studiind câte-vâ figuri mari, precum « Grigorie Ţamblac,» «Dionisic, episcopul Buzău- lui,» «Antim Ivireanul,,» etc., precum şi cu starea ei actuală, căutând să îmbunătăţăscă cultura preoţilor şi să ridice prestigiul Bisericii române. Ast-fel scrise un «Memoriu asupra stării preoţilor în România şi posiţiunil lor;» apoi când patriarhul din Constantinopole adresă o scrisore sinodală dicend că sfinţirea mirului nu o pote face clerul român, ci trebue căpătată de la patriarhie, atunci episcopul Melhisedec fu însărcinat de sinod • să redacteze răspunsul. Cu acestă ocasie alcătui el «Raportul asupra sfinţirii mirului de către clerul român,» în care susţine independenţa Bisericii românesci, dicend că creştinismul a fost în germene adus în Dacia de colonişti, că s’a desvol-tat de sine, şi deci nefiind primit de la Constantinopol — fapt ce se dovedesce prin aceea că nici un scriitor nu vor-besce de creştinarea Românilor, pe când de creştinarea tuturor poporelor învecinate se vorbesce precis — nu pote avea patriarhul din Constantinopol nici o supremaţie peste Biserica nostră. Acestă lucrare a lost primul act care constată în timpurile nostre independenţa Bisericii române. Patriarhul loachim IV nu eră, propriu vorbind, un adversar al nostru, dar la Constantinopol erau forte multe in- www.dacaramanica.ro ALBINA 965 trigi, căci recunoscerea independenţei Bisericii române eră legată de rezolvirea mai multor alte cestiuni diplomatice. Românii cereau recunoscerea autocefaliei fără nici o con-diţiune; ceî din jurul patriarhului voiau să ne impuîe con-diţiuni. Lupta a fost grea. In Februarie 1885, s’a ţinut la mitropolia din Bucurescî o adunare secretă în care s’a redactat scrisorea către Patriarh. Episcopul Melhisedec a fost însărcinat cu redactarea actelor. La 1 Maiu a sosit declaraţiunea patriarhală şi atunci autocefalia Bisericii române a fost proclamată. Iată de ce am profitat de acest prilej, pentru a aminti activitatea marelui prelat. Glieorghe Adamescu. Ierusalimul şi biserica sfintului mormînt iii. e din afară biserica sfîntului mormînt nu-ţî face impresie puternică. E o clădire uriaşă cu o cupolă înaltă. E ridicată de Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, şi e alcătuită din două biserici — cari la început au fost de sine stătătdre. Biserica sfintei Sofia din Constantinopol e, pe din afară, cu mult mai frumdsă. Dar înăuntru biserica e fără păreche pe lume. Impresia ce ţi-o face e negrăit de puteimică. Fără îndoială, un creştin intră cu altă inimă, nu ca un păgân, în biserica acesta. Dar lăsând la o parte sentimentele creştine şi emoţiunea pricinuită de cunbscerea tradiţiunilor bisericii creştine, interiorul acestei biserici pdte să misce inima şi celui mai necredincios om şi să facă serios chiar şi pe acela ce-şi bate joc de tote lucrurile omenesci. Frumuseţea altarelor, lumina ro-şietică a miilor de candele şi de candelabre, chipurile de pe păreţi, statuele şi icănele, norii de tămâie, coriddrele şi capelele, scările de marmură ce duc pretutindeni la alte altare, mulţimea de omeni tăcuţi şi îngenuchiaţî, amestecul de porturi şi de nemuri, cântările organelor şi vuetele depărtate ale corurilor, pe cari ţi se pare că le aiuji venind din- www.dacarotnamca.ro 966 ALBINA tr’altă lume, cântecele credincioşilor cari însoţesc pe preoţi; tdte acestea te isbesc aşa de puternic, în cât rămâi mut de mirare, de frică, de cutremur, de nespusă cucernicie care te cuprinde dintr’o dată. Simţi că eşti aprdpe de Dumnedeu, în casa Lui; tdte gândurile îţi pier, nu mai sciî nimic de tine, eşti împietrit cu totul, şi fără să vrei şi fără să sciî faci ce fac toţi ceî-l-alţl, şi par-că te om<5ră spaima că n’ai să mai poţi Ieşi din uriaşul labirint în care al intrat şi par-că totuşi te simţi bine şi n’al voi să mal ieşi. Orî-cât de frumos aş spune eu lucrurile acestea, nu le poţi simţi aşa cum le simţesc! acolo, sub cupola bisericii, în mijlocul acelei lumi străine. In biserică te scoborî pe nisce scări de marmură, late, printre statue, chipuri de sfinţi, cununi de flori şi de plante sudice, printre mii do candele galbene-roşietice şi luminări do ceră aprinse. Te orbesce lumina acesta multă şi albeţa marmurei, te îmbată mirosul florilor şi ţi se strânge inima când începi s’audî murmurul, ca al abinelor vara, ce pătrunde din adîncul bisericeî. Cu cât înaintezi pe scări în jos, marea de lumină din biserică ţi se desvelesce tot mal mult; tot mal mult simţi mirosul tămâeî. Când al ajuns jos, de odată, ca prin farmec, stal în mijlocul unei mări de lumină, într’o lume necunoscută, şi te înflori şi simţi că nu mal al răsuflet. Sub scări stă nocontenit un post do jandarmi turci. Unii dintre jandarmi stau pe laiţe, alţii jos cu picîdrele sub eî, unii beau cafea, alţii fumezâ, rîd şi cântă. Eî .au să împace certurile ce se ivesc printre creştinii din biserică — fie-care confesiune are altarele eî şi anumite colţuri ale bisericeî, şi se întâmplă certuri între confesiuni — şi să ţie pază ca să nu se facă comploturi în potriva Sultanului şi a statului turcesc. Creştinii s’aîi plâns guvernului turcesc, că le pune jandarmi în biserică şi că jandarmii rîd şi fac chefuri acolo, dar n’au isprăvit nimic. La urma urmei însă jandarmii nu tulbură întru nimic cucernicia creştinilor şi pacea bisericeî. încăperea unde stau jandarmii e numai un fel de tindă a bisericii. Din ea intri în corabia templului. Aici e, jos în mijlocul încăperii, o lespede de marmură roşie, şi împrejurul eî tot-d’a-una găsesc! creştini îngenuchiaţî cari sărută lespedea. Ea, se (Jice, e marmura pe care a stat trupul lui Christos când l-au îmbălsămat. www.dacoromamca.ro ALBINA 967 De-aicî te urci pe scări la feluritele capele. Aceste capele ;sînt aşezate [rdtă împrejur, aşâ ca lojele într’un teatru Ele sînt ale deosebitelor confesiuni creştine: aci una catolică lingă una ortodoxă-orientală, dincolo una protestantă lingă una anglicană. Scările, cari duc din corabia bisericii la capele sînt de marmură albă, cu tiviturî de aur şi cu flori -de rnosaic. E o nespusă frumuseţe. Dacă stai în mijlocul corăbiei bisericii ai o scenerie împrejur pe care n’o poţi uită cât trăescî. In tdte capelele se face slujbă dumnezeiască, de pretutindeni în jur au(Ji cântecele preoţilor şi ale credincioşilor, un amestec do tonuri şi -de melodii, aici cântece în limba latină, dincolo în limba gre--căscă, dincăce în limba rusăscă ; aici monotonul vers al preotului catolic, dincolo cadenţata psalmodiare a preoţilor de rit ortodox; aici corul de voci subţiri ale copiilor, dincolo basul cântecului de bărbaţi, şi pe d’asupra tuturora puternicul plânset al organelor şi cântecul clopotelor, t6te aiujite de departe, ca prin vis, venind din adîncul unei păduri, ca nisce vuete, nelămurite rupte dintr’un amestec armonios, pîer-(jendu-se pe sub bolţile bisericii şi repetându-se într’una prin larga încăpere plină de lumină roşietică a făcliilor de cără şi înorată de fumul tămâie!. Cea mai sfîntă dintre capele este aceea a Golgotei, ridicată chiar pe locul unde a stat crucea răstignirii. In mijlocul capelei acesteia este o adîncitură în podela de marmură: ea este locul în care a stat crucea în pămînt. Adîn-•citura e împrejmuită cu argint. Precum am spus, biserica în întregimea ei are o tindă, o corabie şi un altar. In tindă e postul jandarmilor turci; corabia e alcătuită de o sală, cu capelele de prin prejur, la -care te urci pe scări. Acu, din capela Golgotei, dacă te sco-borî pe de cea-l-altă parte, ajungi în altarul bisericii întregi, sau în adevărata biserică a sfîntului mormînt. Mă întorc iarăşi la teatru, ca să dau o idee lămurită despre întregimea bisericii. Să vă închipuiţi, că edificiul teatrului e biserica întregă. Intri în coridorul teatrului, asta e tinda. Intri în sala spectacolului: asta e corabia. Precum stau lojele de jur împrejur, aşâ stau capelele. Te urci la ele pe scări. Dar vă închipuiţi, că şi în dreptul scenei sînt tot loji: te urci în aceste loji şi apoi pe de cea-l-altă parte scoborî [pe scenă. Aici, pe scenă, e altarul. www.dacoromanica.ro 968 ALBINA Acest altar închipue numai un altar al întregei biserici; el însuşi e o biserică mare, şi încă alcătuită dintr’alte două-biserici bine deosebite una de alta. Aici stai într’o încăpere rotundă, stai drept sub cupola bisericii. Păreţi! sînt numai zugrăvitură în aur. Pretutindeni! candelabre de aur, sfeşnice de aur, candele de pietre scumpe— pretutindeni ard făcliile tfiua şi ndptea. In mijloc se ridică măreţul altar de marmură roşie: o biserică mică, înăuntru cu un pristol de argint — acesta e adevăratul altar al sfîn-tuluî mormînt. Alte doue capele sînt într’acâstă biserică. Una e largă; într’însa pe o lespede de marmură stă bolovanul pe care-l-a rostogolit îngerul de pe mormîntul lui Christos, când; aşteptă femeile ca să le vestâscă învierea. Din capela asta intri pe brânci într’a doua capelă, mică şi jdsă: în iatacul morţii. In mijlocul acestei capele o lespede de marmură albă acoperă locul unde s’a odihnit trupul lui Christos în mormîntul de piatră. Capela n’are nici uşi, nici ferestre, ea e scobită în stîncă şi e luminată numai de o candelă ce a-târnă de-asupra lespezii de marmură. Te cuprind fiorii în iatacul acesta, te simţi aşa de singuratic pe lume, despărţit de tdtă lumea aici în văgăuna unei stînci — lumina ce se-luptă cu întunerecul iatacului, norii cenuşii ai tămâie! din cădelniţele de aur, scânteiarea aprdpe fantastică a lespecjiî albe şi sclipirea vaselor de aur, tote acestea îţi aprind fantasia şi-ţi neliniştesc gândurile şi întradevăr te simţi par-că în culcuşul morţii. Şi e tăcere de mormînt în jurul tău, o-linişte care te om6ră, nimic nu se mişcă, nimic nu dă sunet,, iar când din adînciinile boltuitelor capele pătrunde pînă la tine vr’o frântură de cântec călugăresc, orî vr’un psalm de-a credincioşilor, sunetul acesta s’aude aşâ de jalnic, aşa de plângător, în cât te sperii şi te dai în lături, şi nu poţi suferi atâta tânguire ce ţi se îngrămădesce în suflet. Iar când misei picidrele, sunetul marmurei e aşâ de puternic în cât duci mâinile la urechi—e o părere numai—şi te îngrozesc! ca do tunet. Tot gândul ţi-e acum acesta: să ieşi mai curînd dintr’acest locaş al linişte! de veci, dintr’acâstă «sfîntă a sfintelor.» IV. Iată-ne iarăşi în mijlocul bisericii. Am ieşit din capelele «Altarului,» am trecut printr’o capelă catolică, una dintre www.dacaromamca.ro ALBINA 969 cele ce fac rdtă corăbiei bisericii, şi iarăşi stăm în larga încăpere, în mijlocul căreia stă lespedea de marmură roşie pe care a zăcut trupul lui Christos, când l-au îmbălsămat. Ce de lume e aici! Creştini de t6te nemurile, unii veniţi ca hagii, alţii ca simpli visitatori. Mantalele spaniole s’ames-tecă în chip curios cu lungile palt6ne ale Englezilor, aci vecji Ruşi în portul lor naţional, alături cu Armenii cei cu portul nespus de împestriţat, dincdce Albanezi şi Greci în fustanelele lor, de-avalma cu toţii prin biserică. Unii stau şi admiră lucrurile din biserică, alţii stau îngenunchiaţi pe lîngă vr’un altar, alţii cu feţele la pămînt, cu fruntea pe les-2?edea roşie; dincolo unii în grupă cântă cu glas domol vr’un cântec în cine scie ce limbă. Călugării alergă pretutindeni şi aprind ori curăţă făcliile de ceră, duc cădelniţi şi odăjdii prin capele. Şi câte porturi de călugări! Unii în haine roşii, alţii în haine albe, alţii în negre, unii raşî şi tunşî pînă. la piele, alţii cu bărbile pînă în brâu şi cu pletele mari. Pretutindeni întâlnesc! bolnavi, şchiopi, orbi, schilodi în cârje, căutând sănătate în rugă şi în puterea lucrurilor din biserică. Şi cu totă mulţimea asta de omeni, vorbind atâtea limbi şi purtând atâtea porturi, în biserică e linişte şi par-că e împietrire: mărimea uriaşe a bisericeî face să se piardă sgomotul şi mişcarea. Murmurul însă e fdrte puternic, nu ca tărie de sunete, ci ca neîntrerupere, şi mai ales când asculţi anume îndreptându-ţi în sus atenţiunea spre bolta bisericii, atunci murmurul ţi se pare ca un vuet de apă şi te cuprinde grdza. Făcliile ard neîntrerupt diua Şi ndptea, tot aşa cădelniţele. Intr’unele capele se face necontenit slujbă dumnedeiască, perîndându-se preoţii. Intr’altele de două ori pe di, şi în t6te fără excepţiune odată pe di Biserica e mereu cercetată, dar mai ales în săptămâna patimilor. Atunci se îngrămădesce lumea peste măsură, în cât jandarmii turci ah mult de lucru ca să ţie ordinea. Ceremoniile religidse în săptămâna patimilor sînt într’adevăr — după cum spun ceî-ce au fost acolo într’aceea vreme — negrăit de frumdse. De asemenea în dina Pascelor, când iau parte la slujbă şi Episcopî şi Patriarhi. Precum am spus, în biserică fie-care neam are locul său hotărât, capelele, altarele sale, şi anumit timp de serviciu www.dacoromaiiica.ro -970 ALBINA divin. Luxul bisericii, ceremoniile complicate, mişcarea cea multă de acolo într’adever te ameţesce, aşâ că e uşor de explicat, de ce hagiii — ceî-ce merg la Ierusalim numai din pornire religiâsă—nu sciu nici odată să-ţî spue ce-au veijiit pe-acolo, nu pot să-ţî descrie nimic şi sînt zăpăciţi cu totul. E uşor de explicat, pentru-că la eî pornirea religidsă covîr--şesce orî-ce alt sentiment, şi eî umblă .'de colo pînă colo ameţiţi de măreţia ceremoniilor şi ă bisericii în întregime. Alt-fel vede lucrurile omul care se duce în biserica sfîntu-luî mormînt ca simplu visitator, fără să ţie socotelă de re-figiositate şi fără să aibă preocuparea că a venit aici ca să se închine colo şi colo. Eu sînt convins, că nici un hagiu nu va fi în stare să spue lămurit cum e biserica în care a fost, căci pe el îl preocupă alte gânduri, nu să-şî dea soco-tela de ce faee şi ce vede. El umblă cu «ochii închişi» şi aşâ să şi cuvine, căci cine are de dat ceva Domnului are -să se gândescă numai la Domnul. George Coşbuc. DOCTORUL ASSAKY ând un asemenea om more în vîrstă de 44 de ani, toc-ma* cant* ar ® putut să aducă servicii, eminente, să aline suferinţe, — te cuprinde o adâncă jale, gândind la 7^® paguba imensă ce va simţi ţara. Doctorul George Assaky, nepotul marelui bărbat George Assaky, organizatorul şcdlelor moldovene, a fost o celebritate medicală pentru România şi un adevărat om de sciinţă. Studiile medieale şi le-a făcut în Franţa (la Montpellier şi ■la Paris) dar le-a întrerupt în 1877, când resboiul l-a chemat să-şî serve patria. A alergat atunci cu dragoste, a lucrat în serviciul Cniceî-Roşiî, şi a lăsat frumose amintiri printre toţi cari l-au cunoscut atunci. îndată după terminarea rSsboiuluî, s’a dus la Paris, a concurat pentru internat şi a urmat studiile medicale cu un succes aşâ de mare în cât — de şi străin — a fost numit preparator la muzeul de fisiologie din Paris, apoi şef al labora-toriuluî de medicină operatorie de la facultate. www.dacaromamca.ro ALBINA 971 In 1886 a luat prin concurs o catedră la universitatea din Lille; dar dragostea de patrie eră încă puternică în inima lut; de aceea peste un an se hotărî să vie în ţară. Iteputaţiunea pe care o câştigase în streinătate, a trebuit fără îndoială să bucure pe compatrioţii săi, când s’a aflat ştirea acăsta. Camerele au votat atunci o lege prin care înfiinţau o catedră de clinică chirurgicală la universitate pentru doctorul As-salcy. Tot atunci a fost numit şi chirurg al spitalului Filantropia. Dr. George flssaky. Pe lîngă catedra lui, se înfiinţâză şi un laboratoriu de ■clinică chirurgicală — instituţiune de o mare importanţă pentru progresele ştiinţei medicale. Acest laboratoriu s’a desfiinţat în curând, lucru care l-a întristat aşa adînc în cât a părăsit ţara, ducendu-se din nou la Paris. Mi-aduc aminte de mişcarea produsă atunci. Eram student www.dacoromanica.ro 972 ALBINA şi mă încăhjiam şi eu, împreună cu colegii de la medicină,, de acel entuziasm nobil, entuziasmul pentru sciinţă. Mă simt. şi acum emoţionat când mi-aduc aminte manifestaţiunile de simpatie ce s’aii făcut când doctorul s’a reîntors... Şi aveau dreptate studenţii să fie aşâ de doritori de a-1 vedea în mijlocul lor, căci eră nu numai un savant, nu numai un profesor ale cărui cursuri erau pline de rod, dar eră încă un adevărat amic al studenţilor. Vocea lui blândă, figura lui simpatică, ochii aceia în cari străluciâ o lumină genială, îî robiau pe aceea cari aveau prilej să-l cundscă de aprdpe. Eră vestit şi ca medic de spital. Avea un chip particular de a se purtă cu bolnavii, ştia să-î convingă aşâ în cât se decideau la cele maî periculdse operaţii. Şi ce îngrijire aveau suferinzii din spitalul lui! Ce hrană, ce atenţiuni delicate. 11 vedeai mângâind cu cele mai dulci cuvinte pe ori-ce ţigan, pe ori-ce salahor. Pentru acest om cu suflet înalt, nu era deosebire de clasă socială; pentru el suferinţa omenescă era aceeaşi şi la cerşetor şi la milionar şi-l vedeai cu t6tă puterea inteligenţei lui preocupat de a înlătura durerea, de a face bine. Dar, din nenorocire, băla îl rodea şi pe el; îşi resbunâ par’că asupră-î de vieţile pe cari le răpise din ghiarele morţii. In 1891, bolnav, e silit să părăsescă ţara din nou şi nimeni nu credea că se va maî înt6rce. Din fericire, în 1897 a revenit, iarăşi ca profesor la facultate, de astă dată luând o ramură nouă a chirurgiei: ginecologia. Mi-aduc aminte că am asistat la lecţiunea de deschidere a cursului de clinică ginecologică. Un mare număr de ascultători umpleau sălile universităţii; toţi erau veseli de reîntdr-cerea savantului profesor. Din nenorocire, bucuria a fost scurtă, căci chiar după vre-o săptămână de la deschidere, Assaky a că(Jut bolnav şi de atunci fdrte des se află suferind. Acum băla l-a răpus, în mijlocul regretelor generale. Ce a lăsat după el Assaky? Ca medic cu un renume ca el, ar fi putut lăsă stare; dar el n’a fost doritor de câştig. A iubit pe om şi a căutat să facă bine; a iubit sciinţa şi s’a silit să adaoge o piatră la edificiul ei. De aceea măre sărac, dar lasă lucrări de valdre www.dacaromamca.ro ALBINA 973 dintre cari una despre sutura nervilor a căpătat renume european şi medicii germani i-au dat numele de «Metoda lui Assaky» Sub direcţiunea lui s’au ]niblicat lucrările institutului de •chirurgie şi ale laboratoriuluî, precum şi ziarele Clinica şi altele. (jill. A. JVlijloee de propăşire (x) Stan Rogoz. Ce procopselă e de şc61a de adulţi din satul vostru, la care vă tot adună învăţătorul şi cu preotul? Radu Mistrie. E fărte bună, nene Stane! Dacă nu eră şcăla aceia şi cuvîntările de Duminecă ale învăţătorului nostru şi ale părintelui, tot prost aşî fi rămas! Stan Rogoz. Cum aşâ ? Pe câţi îi întreb, vorbesc tot rău de ea şi de dascăli. Spun că nu e bună de nimic şi că vă perdeţi vremea. Radu Mistrie. Ori fi niscaî-vâ omeni cărora le place mai mult să moţăescă în serile de iarnă pe lîngă vatră, ori să petrecă prin cârciumă, trăgând la măsea. Asemenea dmeni sînt în stare să iscodescă ori-ce pe socotela şcoleî de adulţi şi a învăţătorilor ... Stan Rogoz. Dacă nu e adevărat ce vorbesce lumea, atunci ce e adevărat? Lămuresce-mă şi pe mine, cumetre Radule! Radu Mistrie. E un an de când s’a întemeiat şcăla, şi fiind-că numai o singură dată am lipsit de la învăţătură, cunosc mai bine de cât orî-cine, ce se face acolo. Sciî că tată-mieu, Dumnezeu să-l ierte, n’a voit, când eram în vîrsta potrivită, să mă dea la şcolă. ţ)iceâ că după cum a trăit el fără sciinţă de carte, om trăi şi noi. Şi am rămas ca vai de om, să ne întrecă un pîciu de 9—10 ani care cunâsce o mulţime de lucruri, că te ■crucescî. Stan Rogoz. Adevărat grăişi. Iacă băiatul mîeu Vasilică o în clasa IV şi adesea ori îl pun să-mi spună câte ceva. Rămân, zău, cu gura căscată, de câte scie. Une ori îl pun să-mi citescă din cărţi şi nu mă mai satur ascultându-1. Radu Mistrie. Ei ve(Ji> de ruşinea asta am fugit tot-d’a- 1 (1) Veţjî No. 29 şi 30. www.dacaromamca.ro 974 ALBINA una: să-ţi ia înainte un piciu care de abia păte pasce bobocii şi vitele, ba chiar să te şi înfunde! Stan Rogoz. Cum aşa? Radu Mistrie. Iacă, bine. Anul trecut, băiatul mieu, serar când mă întorceam de la câmp, îmi punea fel de fel de întrebări : — Tătucule, scii cine a a fost Ştefan-cel-Mare? — Cine să fie, dacă nu vre-un om mare, înalt şi voinic,, răspundeam eu. — Ve Sâmbătă 20 a. c., a avut loc representaţia dată în folosul cantinelor şcolare din oraşul Dorohoiu, de către elevii clasei a VlI-a de la Liceul Naţional şi de către elevii conservatorului de declamaţii din Iaşi. Spectacolul a început cu versurile Ligeî, 4ise de către d-na Gheorghiu. Urmeză conferinţa d-lul C. Deleanu, asupra culturel poporului român. Urmeză apoi recitărilo patriotice ale d-lul C. Dimitriu, » » 9 » 30 » Cincuantin . . » » a> » 9 » 25 » Oves » y> » » 11-12 » » Orz » » )) » 8—9 » » Orzdică. . . . » » » 10—20 » » Fasole .... » » » 10—12 » A apărut: Resboiul nostru pentru neatârnare, povestit pe înţelesul tuturor ediţa Il-a, de cunoscutul scriitor şi colaborator al nostru G. Coşbuc. Acestă lucrare lormând un volum de 284 pagini safj 18 eole, pe hârtie gălbuie, format octav, este cea mat eftină carte literară din câte au apărut la noi, necostând de cât 95 bani. O recomandăm cu căldură cititorilor noştri de ore-ce în ea se găsesc multe lucruri folositoreşi e plină de învăţături pentru nemul nostru. Toţi cititorii revistei nostre, îşî-o pot procură prin administraţia nostră, contra costului de 95 bani. Ceî-ce ne-ar trimite costul pentru 6 exemplare, au al 7-lea exemplar gratuit. www.dacaromamca.ro